Check Against Delivery

Impactul crizei financiare asupra ţărilor în curs de dezvoltare

Justin Yifu Lin

Prim-vicepreşedinte şi Economist Şef Banca Mondială

Institutul Coreean de Dezvoltare, Seul

31 octombrie 2008

Pe parcursul acestei crize care a captat atât de mult atenţia întregii lumi în ultimele

luni, am urmărit cu mare îngrijorare cum aceasta depăşeşte graniţele sectoarelor afectate

iniţial. Alan Greenspan a definit recent această criză drept un “ tsunami al creditelor care

apare o dată la un secol”, generată de un colaps ale cărui cauze profunde se regăsesc în

sectorul imobiliar american. Dar ea ne duce cu gândul şi la alte metafore care amintesc alte

catastrofe recente, pe măsură ce am observat cum acest val uriaş a depăşit, rând pe rând,

toate barajele economice. Unda de instabilitate s-a propagat de la un sector la altul, mai

întâi din sectorul imobiliar în cel bancar şi în alte pieţe financiare, iar apoi în toate domeniile

economiei reale. Valul de criză a depăşit graniţa dintre domeniul public şi cel privat, dat fiind

că lovitura primită de situaţiile financiare ale firmelor private a impus, actualmente, noi

cerinţe împovărătoare asupra finanţelor din sectorul public. Ea a depăşit şi graniţele

naţionale din cadrul universului ţărilor dezvoltate, aşa cum a simţit-o din plin şi poporul

islandez, iar acum avem motive să ne temem că această criză va ruina pieţele emergente şi

alte ţări în curs de dezvoltare, reducând dezvoltarea lor economică substanţială din ultimii

ani.

Ţările în curs de dezvoltare – performanţele recente obţinute de acestea, riscurile la

care sunt expuse aceste performanţe şi ce trebuie să facă aceste ţări acum – acesta este

subiectul lucrării de faţă. Bineînţeles, poate, până acum, autorităţile decizionale s-au

preocupat mai mult de măsurile guvernelor aflate în epicentrul crizei, ca şi de cele ale altor

2

ţări dezvoltate cum ar fi Japonia şi Coreea. Dar acum trebuie să ne îndreptăm atenţia şi

asupra ţărilor în curs de dezvoltare, care se confruntă cu valul de instabilitate. Cei 1,4

miliarde de oameni care trăiesc în sărăcie lucie, sau la limita acesteia sunt, cu toţii locuitorii

ţărilor în curs de dezvoltare; având în vedere marja de supravieţuire redusă a acestora, orice

criză economică va avea cele mai grave consecinţe asupra populaţiilor din ţările în curs de

dezvoltare. Aşadar, există motive de îngrijorare dezinteresate în ceea ce priveşte ţările în curs

de dezvoltare aflate în criză. Dar avem şi motive puternice care vizează propriile noastre

interese. Aşa cum voi demonstra, cererea generată de avântul creat de investiţiile din ţările

în curs de dezvoltare a contribuit în mare măsură la expansiunea economică globală rapidă

înregistrată în acest deceniu, şi este foarte posibil ca prevenirea deflaţiei şi a depresiunii

economice să depindă de menţinerea acestei creşteri.

Voi începe cu o scurtă discuţie pe marginea dinamicii creşterii globale dintre 2002-

07, punând accentul pe avânturile care s-au favorizat reciproc din ţările dezvoltate şi cele în

curs de dezvoltare. Apoi voi discuta modul în care această creştere a început să se destrame

în 2007-08, odată cu criza imobiliară din Statele Unite. În secţiunea finală, voi discuta modul

în care putem reacţiona la această criză pentru a ne asigura că costurile plătite de ţările în curs

de dezvoltare vor fi cât se poate de mici.

De ce a fost atât de dinamică economia globală între anii 2002-07?

Creşterea ţărilor dezvoltate alimentată de politica monetară şi fiscală expansionistă

Expansiunea din 2002-07 a început cu o lovitură – spulberarea iluziei capitalului

tehnic american, în 2000-01, care a avut un efect substanţial în ceea ce priveşte avuţia, asupra

gospodăriilor americane. Pentru a reduce durata şi gravitatea recesiunii rezultate, Rezerva

3

Federală a temperat agresiv politica monetară, prin reducerea fie a ratei dobânzii la fondurile

federale, fie a ratei de scont, de 27 de ori între ianuarie 2001 şi iunie 2003, producând

căderea ratei dobânzii la fondurile federale de la 6,5 la sută la 1,0 la sută în perioada

respectivă, prevenind o recesiune mai profundă prin stimularea unei dezvoltări explozive a

pieţei imobiliare, care a devenit apoi, rapid, un miraj imobiliar. Datorită ponderii ridicate a

capitalului imobiliar din cadrul avuţiei imobiliare, acest miraj a compensat în mod excesiv

pierderea avuţiei în declinul pieţelor de capital din 2000-02. Preţurile mai ridicate din

domeniul imobiliar au alimentat o explozie a consumului, iar politica monetară expansionistă

continuă a Rezervei Federale a menţinut economia Statelor Unite inundată de lichidităţi în

exces.1 Un alt ingredient fundamental care a stat la baza ratelor scăzute persistente ale

dobânzilor reale americane (şi globale) a fost orientarea ţărilor în curs de dezvoltare spre

acumularea unor volume mari de active americane, motivată de experienţele acumulate de

acestea în timpul crizelor anterioare şi care a fost posibilă datorită excedentelor de cont

curent ale acestora. Datorită acestui lucru a fost posibilă finanţarea, de către Statele Unite, a

deficitului lor masiv de cont curent pe o perioadă prelungită fără a schimba radical ratele

reale ale dobânzilor sau a cursurilor de schimb reale.

În acelaşi timp, Wall Street a înregistrat inovaţii financiare profunde, create de

încercarea de a obţine randamente mai mari ale profiturilor într-un mediu cu rate scăzute ale

dobânzilor. O mare parte a acestor inovaţii a fost făcută de firme ale căror activităţi nu erau

reglementate, iar noile instrumente erau prea complicate pentru a putea fi reglementate în

1 Au existat motive care au determinat adoptarea acestei politici monetare, chiar dacă pare extrem de lejeră la o analiză retrospectivă. Rezerva Federală nu a considerat nici un moment că prevenirea inflaţiei preturilor activelor ar face parte din mandatul său, iar Alan Greenspan şi-a exprimat în mod public îndoielile în privinţa abilităţii Rezervei Federale de a reduce mirajele fără a suferi prea multe pierderi colaterale. În plus, creşterea productivităţii şi stagnarea nivelului salariilor medii reale din SUA în perioada expansiunii au fost interpretate drept semne ale unui excedent rămas în piaţa forţei de muncă, aşadar, nu era încă momentul unui duş rece.

4

mod eficace. Drept consecinţă, politicile au căpătat tendinţa de a sprijini liberalizarea

pieţelor financiare şi au fost câteodată dublate de o supraveghere suplimentară lejeră.

Alte economii dezvoltate s-au confruntat cu acelaşi impact nefavorabil, deoarece,

când s-a spulberat iluzia Internetului, iar alte bănci centrale şi-au scăzut şi ele dobânzile, mai

lent, este adevărat, decât Rezerva Federală, economiile lor şi-au revenit şi ele rapid. În alte

câteva economii dezvoltate, a crescut mirajul imobiliar, iar în anumite cazuri, acesta a fost

mai mare decât cel din SUA. Rezultatul aceste combinaţii a politicii cu psihologia pieţei a

fost recesiunea globală de scurtă durată din 2001-02 , urmată de o perioadă de creştere

dinamică rezonabilă în SUA şi multe dintre ţările dezvoltate, dublată de costuri de capital

scăzute.

Creşterea explozivă creată de investiţiile din ţările în curs de dezvoltare

Şi economiile în curs de dezvoltare au prosperat în perioada 2002-07, din mai multe

motive. Unele din cauzele importante ale acestei creşteri au fost cele interne. În ansamblu,

economiile în curs de dezvoltare aveau o situaţie mult mai bună, (din punct de vedere

macroeconomic şi nu numai), la intrarea în noul deceniu, decât avuseseră în cele două

decenii anterioare, de exemplu, aveau o inflaţie mai scăzută şi situaţii fiscale mai viabile. Este

posibil ca aceste condiţii să fi predispus ţările în curs de dezvoltare la o creştere mai rapidă,

acestea pregătind ţările în curs de dezvoltare mai bine pentru confruntarea cu şocurile

exogene din criza actuală.

Dar, din cauza dezvoltării explozive din ţările dezvoltate, creşterea înregistrată de

ţările în curs de dezvoltare a fost impulsionată şi mai mult de veniturile crescute din

exporturi şi de preţurile mai mari ale mărfurilor, un val de investiţii străine directe, iar de

remiteri mai mari din străinătate. În primul rând, creşterile înregistrate de economiile ajunse

la maturitate şi de celelalte economii au sporit acut cererile la export în 2002-07, astfel că

5

exporturile ţărilor în curs de dezvoltare au avut o creştere chiar mai accelerată decât ritmul

rapid de creştere al acestora din anii 1990.23 În acelaşi timp, preţurile mărfurilor au înregistrat

o creştere accentuată, constituind, în acelaşi timp, şi un rezultat, dar şi o contribuţie la

creşterea multor ţări în curs de dezvoltare (vezi Figura 1). Ponderea exporturilor din cadrul

PIB-ului ţărilor în curs de dezvoltare a crescut de la 29 la sută, în 2000, la 39 la sută în 2007.

În al doilea rând, afluxul de investiţii străine directe în ţările în curs de dezvoltare a crescut

spectaculos, deoarece investitorii încercau să obţină profituri mai mari decât cele pe care le

puteau obţine pe plan intern într-o perioadă cu randamente scăzute ale profiturilor din

economiile ajunse la maturitate, Numai în 2007, fluxurile de capital net către ţările în curs de

dezvoltare au crescut de la 269 miliarde de $, la cifra record de 1 trilion de $ (vezi Figura 2).

Mai devreme, în decursul acestui an, Global Development Finance (Finanţe de dezvoltare globală

2008) 2008 remarca faptul că “împrumuturile nete la bănci şi fluxurile obligaţiunilor au

crescut teoretic de la zero, în 2002, la 3 la sută din PIB-ul ţărilor dezvoltate în 2007, în timp

ce fluxurile nete de capital direct şi cele ale titlurilor portofoliilor au crescut de la 2,7 la sută

din PIB la 4,5 la sută” (Banca Mondială 2008). Remiterile de la lucrătorii plecaţi peste hotare

au avut şi ele o creştere accentuată, însumând aproximativ 240 miliarde de $ în 2007 (vezi

Figura 3). Aceste transferuri au constituit o sursă deosebit de importantă de finanţe pentru

anumite ţări abundente în forţă de muncă şi cu resurse limitate.

Această creştere rapidă înregistrată de aceste trei surse de finanţare a dus la o

dezvoltare explozivă în multe ţări în curs de dezvoltare, în fruntea cărora s-au situat BRIC

2 Din nou, acest lucru a reflectat, parţial, principii de bază mai bune: de-a lungul primilor 8 ani ai acestui deceniu, ţările în curs de dezvoltare şi-au crescut exporturile în medie cu 10,3 la sută pe an, cu toate că procentul de creştere anuală reală a importurilor în ţările dezvoltate a fost de doar 4,4 la sută. Ele au atins aceste performanţe prin creşterea segmentului lor de piaţă în ţările dezvoltate şi, de asemenea, prin intensificarea comerţului sud-sud. 3 Rata medie anuală de creştere a exporturilor de mărfuri şi servicii din ţările în curs de dezvoltare a fost de 4,2 la sută în anii 1980, 4,8 la sută în anii 1990, iar a crescut în ritm accelerat la 12,3 la sută în perioada 2002-2007.

6

(Brazilia, Rusia, India, iar China)4. La rândul său, acest lucru a stimulat cererea acestora de

capital fix de la SUA, Japonia, şi de la alte economii dezvoltate5, stimulând astfel şi mai mult

creşterea economiilor lor. Drept consecinţă atât a efectelor directe ale investiţiilor, cât şi a

acestui ciclu de autoconsolidare, ansamblul ţărilor dezvoltate a atins cele mai mari rate de

creştere înregistrate de câteva zeci de ani. Din 2003 până în 2007, PIB-ul colectiv al ţărilor

în curs de dezvoltare a crescut cu peste 5 la sută în fiecare an; în 2006 rata de creştere a atins

un maxim de aproape 8 la sută, toate regiunile în curs de dezvoltare atingând, sau depăşind o

creştere de aproape 5 la sută (vezi Figura 4). Spre deosebire de aceste cifre, creşterea medie

anuală pentru 1980-2000 fusese de doar 3,4 la sută. S-a estimat că, în ultima perioadă, s

investiţiile au adăugat aproximativ 4 puncte procentuale la creşterea anuală a PIB-ului

(Banca Mondială 2006).

În acelaşi timp, cererea SUA a fost stimulată de oscilaţia substanţială a poziţiei fiscale

a SUA, de la un excedent mic, în 2001, la un deficit considerabil în 2003, rezultat din

creşterea acută a cheltuielilor de apărare şi siguranţă naţională dublată de reducerea

impozitelor administraţiei centrale. În combinaţie cu o rată scăzută a dobânzilor şi cu o rată

scăzută de economisire, deficitul fiscal a contribuit la generarea unor deficite mari de cont

curent în SUA şi a unei cereri mai mari pentru exporturile ţărilor în curs de dezvoltare (vezi

Figura 5). Acest lucru a creat un circuit de reacţie, stimulând şi mai mult cererea ţărilor în

curs de dezvoltare pentru bunuri de investiţii, dar şi industriile producătoare de bunuri de

capital ale ţărilor dezvoltate.

4 Investiţiile fixe brute în ţările în curs de dezvoltare au crescut în medie la 10,9 la sută în perioada 2002-2007, de la 2,9 la sută în anii 1990 şi 1,6 la sută în anii 1980. Acest lucru se datorează în mare parte accelerării creşterii investiţiilor în BRICS, de la 2,6 la sută în anii 1990 la 12,4 la sută în perioada 2002-2007.

5 Volumele exporturilor de mărfuri din USA, Japonia, iar Germania (cele mai mari exportatoare de capital fix) au crescut în medie cu 6,6 la sută în perioada 2002-2007, în comparaţie cu 5,8 la sută în anii 1990. Aceste cifre se referă, însă, la exporturile totale de mărfuri ( atât în ţările în curs de dezvoltare, cât şi în cele cu venituri mari).

În cifre nominale, exporturile de utilaje şi echipament de transport din ţările cu venituri mari în ţările cu venituri mici şi mijlocii au crescut cu o media anuală 16,7 la sută în perioada 2002-2007, de la 12 la sută în anii 1990.

7

Odată cu creşterea rapidă din ţările în curs de dezvoltare au apărut şi vulnerabilităţile,

la fel ca şi cele apărute în ţările dezvoltate. Combinaţia dintre capitalul de investiţii abundent

şi creşterea rapidă a dus la creşterea preţurilor bunurilor imobiliare la nivele nerealiste în

anumite pieţe emergente. Multe pieţe de acţiuni au înregistrat şi ele oscilaţii, unele la nivele

care dovedeau o exuberanţă iraţională.

Creşterile preţurilor mărfurilor înregistrate în prima etapă a acestei perioade de

creştere globală rapidă, care a durat cam din 2002 până în 2006, au fost compensate de

costurile de producţie mici din ţări precum China, India, iar Vietnam. Exporturile ieftine din

ţările respective au permis economiei mondiale să continue să obţină atât o creştere ridicată,

cât şi o inflaţie moderată (deşi aflată în creştere). Dar, din cauza anilor de creştere rapidă

până în 2007, multe economii începuseră să se confrunte cu constrângeri legate de capacitate.

Costurile resurselor au înregistrat creşteri spectaculoase, iar deficitele gemene ale SUA– cel

fiscal şi cel de cont curent – au dus la o depreciere a dolarului şi la o volatilitate mai mare a

preţului produselor de larg consum.

De ce s-a prăbuşit acest dinamism în ţările dezvoltate, şi ce efect va avea

acest lucru pe pieţele emergente şi în ţările mai sărace?

Colapsul din Statele Unite şi din alte economii avansate

Aspectele globale ale crizei financiare actuale sunt acum foarte bine cunoscute. Aşa

cum a evidenţiat la un moment dat reputatul economist Herbert Stein, dacă ceva nu poate

continua la nesfârşit, nu va continua. Creşterile anuale de două cifre ale preţurilor bunurilor

imobiliare din SUA s-au dovedit a nu fi sustenabile, şi bineînţeles, raporturile preţ-chirie şi

preţ-venit care înregistraseră creşteri rapide nu aveau cum să nu se prăbuşească (vezi Figura

8

6). Primul indiciu clar că mirajul imobiliar american se risipea, criza de la mijlocul anilor

2007 din piaţa ipotecilor cu risc sporit (generată de creşterea semnificativă a încetărilor

plăţilor), a produs pierderi la nivelul unui întreg set de produse financiare

securitizate/mobiliarizate cum ar titlurile de valoare garantate cu ipoteci cu grad de risc

sporit. Multe dintre aceste noi produse financiare securitizate bazate pe mai multe nivele de

active

s-au dovedit a fi mult mai riscante decât o indicau evaluările solvabilităţii acestora. Prăbuşirea

valorii acestor active a dat o lovitură bilanţurilor contabile ale multor instituţii financiare.

Situaţia s-a înrăutăţit şi mai mult când inovaţiile financiare din acest deceniu – dintre care

multe fuseseră vândute pe baza promisiunii că se vor diversifica şi vor reduce riscurile – s-au

dovedit a fi mecanisme de propagare a instabilităţii. Criza ipotecilor subprime (cu grad mare

de risc) s-a transformat, astfel, într-o criză financiară la toate nivelurile, care, la rândul ei, a

produs colapsul pieţelor de acţiuni.

Deşi această criză generalizată a survenit mai întâi în Statele Unite, acestea nu au fost

singurele afectate de şocurile şi prăbuşirea încrederii consumatorului. Multe ţări, care sunt

atât pieţe dezvoltate, cât şi pieţe emergente, au înregistrat de curând creşteri nerealiste în

pieţele activelor. Preţurile imobiliare au crescut rapid datorită unor cauze la baza cărora nu

au stat numai principiile de bază ale ţărilor ca Irlanda, Regatul Unit, şi Australia (vezi

Figura7), conform FMI (2008), în timp ce ţări cum ar fi China şi Rusia au înregistrat, înainte

de criză, nivele ameţitoare pe pieţele lor de acţiuni, generate de frenezia speculaţiilor.

Integrarea financiară şi holdingurile transnaţionale de fonduri mutuale, fonduri speculative,

sucursalele băncilor ţărilor dezvoltate, şi companiile de asigurări au perpetuat perturbările şi

a contribuit la propagarea colapsurilor preţurilor activelor în ţările din Uniunea Europeană şi

în alte ţări.

9

Spulberarea unui miraj atât de mare, cu consecinţele financiare la care am asistat în

ultimele săptămâni, în pieţele de credite şi cele de acţiuni, aduce şi o recesiune inevitabilă în

Statele Unite şi probabilă în alte economii dezvoltare. Într-adevăr, pierderea locurilor de

muncă, şi alte indicii sugerează că Statele Unite probabil au intrat deja în recesiune, iar FMI şi

Banca Mondială prognozează actualmente o creştere de doar 0,1 până la 0,2 la sută pentru

2009 în SUA (Fondul Monetar Internaţional 2008; Previziunile Băncii Mondiale). De

asemenea, creşterea din Zona Euro şi din Japonia se va reduce drastic, potrivit previziunilor

FMI, creşterea PIB-ului va fi de doar 0,2 şi respectiv 0,5 la sută în 2009, iar prognozele cele

mai recente ale Băncii Mondiale sunt şi mai pesimiste. Previziunile mai recente legate de

sectorul privat sunt cel puţin sumbre, iar în anumite cazuri mult mai pesimiste. (vezi, de

exemplu, Berner 2008; Martin şi Schaffler 2008).

Recesiunea a devenit o certitudine macroeconomică din cauza faptului că Statele

Unite trebuie să opereze unele adaptări pentru a redresa dezechilibrele create în anii

fenomenului de menţinere a mirajului imobiliar.6 Din fericire, când criza s-a declanşat făţiş

după 14 Septembrie şi Lehman Brothers a intrat în faliment, factorii de decizie au

reacţionat rapid şi pragmatic pentru a evita consecinţele cele mai grave — o închidere

completă a pieţei interbancare globale, un consum rapid al creditelor, şi consecinţele finale

ale acestuia, colapsul sistemului bancar global. Datorită intervenţiei de amploare, decisive, şi

coordonate a autorităţilor din Zona Euro, Regatul Unit, Japonia, şi SUA, din prima

săptămână din octombrie, putem spera că prăbuşirea sectorului bancar poate fi prevenită.

Dar factorul catalizator al crizei sectorului bancar – destrămarea mirajului imobiliar din SUA

6 Într-adevăr, pericolele unei propagări rapide a dezechilibrelor globale au constituit o temă recurentă a rapoartelor instituţiilor financiare internaţionale– raportul World Economic Outlook (Perspectivele Economiei Mondiale) emis de FMI şi rapoartele Băncii Mondiale Global Economic Prospects (Perspectivele Economiei Globale) şi Global Development Finance (Finanţe pentru dezvoltarea globală)– în ultimii ani. Academicieni reputaţi şi alţi critici au evidenţiat, de asemenea, aceste îngrijorări deşi nu a existat o părere unanimă legată de gravitatea propagării acestor dezechilibre.

10

– nu poate fi neutralizat. Amploarea pierderilor depăşeşte cu mult cifra de 1,3 trillioane de $

din ipotecile subprime estimată la momentul declanşării crizei. Prăbuşirea preţurilor

imobiliare din 2007-08 şi pierderile mai recente suferite pe pieţele de acţiuni au adus

proprietarilor americani de bunuri imobiliare pierderi de capital de trilioane de dolari– cu o

cifră estimată de 2,4 trilioane de $ în doar nouă luni până în iunie 2008 (Cifrele oferite de

Rezerva Federală, citate în Previziunile Băncii Mondiale), şi pierderi mult mai mari la căderea

recentă de la bursele de valori. Pierderile atât de mari vor genera, probabil, efecte

semnificative ale avuţiei asupra consumului.7 Un alt aspect, poate chiar mai important, este

acela că multe gospodării vor fi constrânse de incapacitatea de a mai contracta împrumuturi

cu garanţii ipotecare. Acest lucru va duce la o prăbuşire a consumului şi o creştere a

economiilor, pe măsură ce gospodăriile se vor adapta la noile condiţii. Proprietarii americani

de bunuri imobiliare nu se vor mai butea baza pe creşterea rapidă a preţurilor care să le

poată permite să îşi cumpere locuinţe mai mici după pensionare şi să trăiască din câştigurile

din capital. Aceştia vor fi nevoiţi, în schimb, să fie mai precauţi în ceea ce priveşte consumul

şi să economisească o mare parte a veniturilor lor curente. În afară de asta, cel mai probabil,

pierderile din sistemul de pensii private 401K şi cele din acţiuni are vor genera o tendinţă de

economisire în gospodăriile americane. Predicţia amploarei acestor efecte este o adevărată

provocare, deoarece acestea depind în mare măsură de modul în care consumatorii percep

această criză şi de psihologia acestora. Dar din cauza efectelor concurate ale colapsurilor

istorice mari asupra diferitelor pieţe de active financiare, împreună cu veştile economice

proaste de pe alte fronturi, nu putem să nu ne îngrijorăm în privinţa creşterii consumului.

Mai mult chiar, datele ne dau prea puţine motive să sperăm într-o revenire rapidă a

preţurilor bunurilor imobiliare. Având în vedere raporturile istorice dintre preţurile

7 În trecut, colapsurile preţurilor activelor nu au înăbuşit întotdeauna consumul în măsura în care se preconizase, în multa cazuri, gospodăriile considerând că atât preţurile maxime cât şi cele minime erau tranzitorii.

11

bunurilor imobiliare şi variabile precum chiriile, veniturile, sau indicele global al preţurilor

economiei americane, este posibil ca preţurile bunurilor imobiliare americane să mai scadă cu

10 la sută sau chiar mai mult, înainte de a-şi atinge nivelul de echilibru pe termen lung. Iar

dacă un pesimism iraţional va lua locul unei exuberanţe iraţionale, preţurile ar putea atenua

pagubele scăzând mai mult decât este necesar. O dinamică asemănătoare s-ar putea

manifesta şi în alte ţări care au avut decalaje de preţuri chiar mai mari, în sectorul imobiliar,

decât Statele Unite, la sfârşitul anului 2007 – cum ar fi Regatul Unit şi Franţa, precum şi o

serie de economii mai mici (Fondul Monetar Internaţional 2008). Scăderile masive de preţuri

din aceste pieţe ar accentua efectele asupra avuţiei globale.

Efectele asupra ţărilor în curs de dezvoltare

Care vor fi efectele probabile asupra ţărilor în curs de dezvoltare? Unul din efecte va

fi o reducere substanţială a exporturilor acestora, pe măsură ce ritmul rapid al expansiunii

comerciale înregistrat în acest deceniu se va reduce drastic. FMI a preconizat, de curând, o

creştere de doar 4,1 la sută în 2009 a volumelor tranzacţiilor comerciale la nivel mondial, în

scădere de la 9,3 la sută înregistrate în 2006; în previziunile noastre mai recente, încetinirea

este mult mai rapidă şi ar putea, duce la scăderea reală a volumelor tranzacţiilor comerciale

în 2009 (Previziunile Banca Mondială). Cu toate că este previzionată o încetinire a creşterii

volumelor la export mai mare în cazul economiilor avansate decât pentru economiile în curs

de dezvoltare, acestea din urmă ar putea avea mai mult de suferit de pe urma declinului în

ceea ce priveşte comerţul– în special în cazul exportatoarelor de bunuri de larg consum,

având în vedere că preconizăm o posibilă scădere cu o cincime a preţurilor bunurilor de larg

consum altele decât cele petroliere în 2009.

În plus, criza va avea un efect negativ major asupra investiţiilor în pieţele emergente.

Ne aşteptăm ca toate sursele externe principale de fonduri de investiţii să scadă drastic în

12

cursul primului val de efecte. Investiţiile de portofoliu vor scădea, deoarece teama mai mare

de riscuri determină menţinea capitalului pe pieţele interne. Deşi, în mod istoric, investiţiile

directe străine au dovedit o elasticitate mai la şocuri, ne aşteptăm să scadă şi ele. În plus,

ţările în curs de dezvoltare care vor putea avea acces la capital vor plăti dobânzi mai mari, din

cauza exodului spre pieţe mai sigure şi a aversiunii mai mari pentru riscuri. Aşa cum am

evidenţiat mai sus, încetinirea globală va reduce cererea de bunuri de larg consum şi de

produse industriale, reducând câştigurile din exporturi, iar, pe măsură ce pieţele de forţă de

muncă vor scădea, lucrătorii de peste hotare vor avea, probabil, de suferit de pe urma

impacturilor disproporţionate asupra veniturilor lor, ceea ce va reduce remiterile. Cam

jumătate dintre ţările în curs de dezvoltare au început să înregistreze deficite de cont curent

de peste 5 la sută din PIB, iar în anumite cazuri, deficitele se situează în jurul valorii de 10 la

sută. Aceste economii vor fi foarte vulnerabile la oscilaţiile acestor surse diverse de finanţare

externă. Per ansamblu, preconizăm, pentru 2009, o creştere a ratei investiţiilor de mai puţin

de jumătate din cea de 13 la sută înregistrată în 2007, în ţările cu venituri medii.

Ne aşteptăm ca cel de-l doilea val de efecte să accentueze această încetinire. Datorită

afluxului mare de investiţii din ultimii cinci ani, un număr extrem de mare de proiecte de

investiţii sunt deja în curs de realizare. Pe măsură ce finanţările investiţiilor vor descreşte,

este posibil să apară două consecinţe, ambele nefaste. În anumite cazuri, proiectele nu vor fi

terminate şi, prin urmare, vor deveni, neproductive şi vor împovăra bilanţurile contabile ale

băncilor cu împrumuturi neperformante/riscante. În alte cazuri, dacă proiectele sunt

încheiate, ele vor crea o capacitate de producţie excedentară rezultată din încetinirea globală,

sporind astfel riscul de deflaţie.

Preconizăm că aceşti factori vor avea drept consecinţă declinul creşterii PIB-ului

colectiv al ţărilor în curs de dezvoltare la mai puţin de 5 la sută, spre deosebire de media de

peste 7 la sută din 2004-07. Mai mult chiar, efectele resimţite de ţările în curs de dezvoltare

13

s-ar putea să nu se limiteze la o scădere a veniturilor rezultate din investiţii şi exporturi şi o

încetinire a creşterii PIB-ului. Există, de asemenea, pericolul ca fiecare dintre pieţele

emergente să intre într-o criză individuală, de exemplu dacă propria lor piaţă internă de

active intră în colaps (sau chiar şi în cazul în care valorile de piaţă reale vor suferi o cădere) şi

să slăbească propriile lor sectoare bancare. Căderile drastice ale burselor de valori din ţările

în curs de dezvoltare au indicat deja îngrijorările investitorilor privind viitorul pe termen

mediu, iar declinul valorilor portofoliilor poate avea, de asemenea, efecte semnificative ale

avuţiei asupra consumului, accentuând efectele încetinirii. Ţările cu deficite ale balanţelor de

plăţi şi fiscale mari vor fi cele mai vulnerabile. Factorul care va accentua problemele

economiilor în curs de dezvoltare este faptul că aceste şocuri vor fi simultane. În trecut,

crizele majore din ţările în curs de dezvoltare s-au concentrat la nivel regional– ca în cazul

crizei financiare din Asia de Est dintre 1997-98 sau a crizei „tequilla” din America Latină,

care a avut loc în 1995. Dar epicentrul crizei actuale este situat în economiile dezvoltate, din

acest motiv ne aşteptăm ca toate regiunile în curs de dezvoltare să fie afectate de şocuri.

Această simultaneitate sporeşte riscurile unui declin global grav.

Imaginea de ansamblu

Pe scurt, pe măsură ce aceste efecte se vor întări reciproc, va exista riscul real ca

această recesiune globală să se transforme în cea mai gravă recesiune de la Marea

Depresiune/Recesiune din anii 1930. Cu câteva săptămâni în urmă, la momentul emiterii

Perspectivelor Economiei Mondiale, FMI îşi revizuise deja previziunile pentru 2008 şi 2009

reducându-le la 0,2 şi respectiv 0,9 la sută, începând cu luna iulie. Cu o cifră de 3,0 la sută,

creşterea previzionată a producţiei mondiale din 2009 este cu mult sub creşterea de 5,1 şi 5,0

realizată în 2006 şi 2007 – chiar dacă se preconizează continuarea unei creşteri puternice a

Chinei cu o rată de peste 9 la sută (Fondul Monetar Internaţional 2008). La aceste rate,

14

creşterea producţiei mondiale ar scădea până aproape de nivelele înregistrate în cursul celei

mai recente recesiuni globale, în 2001-02. Dar previziunile viitoare ale Băncii Mondiale

evidenţiază acum o rată de creştere globală cu mult mai mică. Iar dacă măsurile dramatice

luate de Regatul Unit, ţările din Zona Euro, Japonia, şi SUA nu reuşesc să revitalizeze

împrumuturile, ne aşteptăm ca recesiunea să fie mult mai mare decât cea preconizată

actualmente. Acest lucru este cu atât mai probabil, dacă psihologia pesimistă a

consumatorilor va genera o reacţie de scădere exagerată în pieţele de active, aşa cum s-a

întâmplat şi în cazul creşterii exagerate.8

Ce măsuri politice – luate de ţările în curs de dezvoltare, institutele

financiare internaţionale , şi ţările dezvoltate – vor limita pierderile?

Deşi criza îşi are originile în SUA şi Europa, iar atenţia globală s-a concentrat

măsurile politice ale administraţiilor acestora, toţi actorii principali din sistemul internaţional

trebuie să ia măsuri urgente. Acest lucru este valabil şi pentru ţările în curs de dezvoltare,

care deţin actualmente o pondere importantă din economia globală şi fluxurile comerciale,

precum şi pentru institutele financiare internaţionale (IFI), care îşi aduc contribuţia la

facilitarea funcţionării sistemului internaţional şi promovează dezvoltarea tuturor sectoarelor.

Ţările în curs de dezvoltare

Multe ţări în curs de dezvoltare intră în această criză cu avantajul că nu au fost

afectate de şocurile din anii 1980 sau 1990. Întărirea politicilor lor macroeconomice –

inclusiv a poziţiilor lor fiscale şi externe, în multe cazuri – le-a făcut mai puţin vulnerabile.

8 Scenariile cele mai pesimiste nu sunt inevitabile, iar combinaţia de intervenţii politice coordonate, planuri eficiente pentru sectoarele financiare, şi preţuri mai mici pentru bunurile de larg poate contribui la reducerea efectelor crizei. Dar este esenţial ca ţările în curs de dezvoltare să fie cât se poate de pregătite pentru evenimentele viitoare, pentru a reduce riscurile de recesiune.

15

Debitul suveran este gestionat actualmente mai eficient în majoritatea ţărilor decât pe timpul

crizei asiatice, iar trecerea (în majoritatea cazurilor) la măsuri pentru rate de schimb flexibile

contribuie la o absorbire parţială a şocului de către acestea prin reglarea ratelor de schimb. Pe

de altă parte, numărul persoanelor din întreaga lume care trăiesc la marginea sărăciei a scăzut

cu peste 300 milioane de la criza din Asia de Est (Chen şi Ravallion 2008), crescând foarte

puţin marja redusă de supravieţuire de la baza scalei veniturilor. În sfârşit, declanşarea

propriu-zisă a crizei a diminuat presiunile inflaţioniste, a dus la schimbarea dramatică a

previziunilor, iar (pentru importatoarele nete) a redus preţurile bunurilor de larg consum,

ceea ce ar trebui să reducă tensiunile din unele economii în curs de dezvoltare.

Ţările în curs de dezvoltare vor avea nevoie de toate aceste avantaje pe măsură ce vor

reacţiona pentru a putea limita pagubele produse de această criză. Prima prioritate a acestora

este să împiedice propagarea crizei financiare din sectorul bancar şi sectoarele financiare nebancare

afectate în alte sectoare. Din cauza legăturilor puternice dintre companiile financiare şi

sectoarele din întreaga lume, aceste efecte au început să-şi facă simţită prezenţa înaintea

efectelor economiei reale din unele ţări. Bursele de valori au scăzut dramatic, unele monede

s-au depreciat substanţial, iar spredurile ratelor dobânzilor suverane au crescut din cauza

„exodului spre investiţii sigure” din pieţele mondiale. La un nivel mai redus, exportatorii

unora dintre ţările în curs de dezvoltare se confruntă deja cu dificultăţi în obţinerea creditelor

comerciale care sunt esenţiale pentru ei, ceea ce ar putea afecta sectoarele exportului, care

vor primi, în curând, lovitura dată de scăderea cererii peste hotare.

Aşadar, exact ca şi în cazul ţărilor dezvoltate, este important ca ţările în curs de

dezvoltare să ia măsuri rapide, hotărâte şi sistematice pentru a asigura evitarea consumului

rapid al creditelor şi colapsurile bancare la nivel local. Şi în ceea ce priveşte extinderea

garantării depozitelor, guvernele trebuie să stabilească praguri adecvate şi să-şi coordoneze

politicile pentru a evita politicile de „pauperizare a competitorilor” prin devalorizări în scop

16

competitiv, luând, totodată, măsuri de precauţie împotriva efectelor pe termen lung ale

pericolelor asupra moralului care ar vor îngreuna sarcinile viitoare ale autorităţilor de

reglementare. 9

Ţările în curs de dezvoltare care intră în această criză cu deficite ale balanţelor de

plăţi şi fiscale mari vor fi cele mai vulnerabile la aceste efecte. Aceste ţări vor fi nevoite să ia

măsuri financiare şi să facă ajustări mai ample, dacă conturile lor curente vor înregistra

oscilaţii ample de la deficit la balanţă pe măsură ce capitalul este consumat, aşa cum s-a

întâmplat în criza financiară din Asia. Acest lucru va tensiona puternic situaţiile financiare

ale companiilor şi băncilor naţionale, putând duce la o cascadă de falimente în rândul

acestora. Dacă resursele lor fiscale au ajuns deja la limită, s-ar putea să fie imposibil pentru

ele să suporte măsurile de salvare a sectoarelor lor financiare finanţate pe plan intern. Aceste

ţări vor fi, probabil, nevoite să încerce să obţină finanţare pentru instituţiile financiare

internaţionale (discutate mai sus), în special în momentele în care donatorii bilaterali se vor

strădui să îndeplinesc cerinţele generate de criza de la nivelul intern.

În general, administraţiile ţărilor în curs de dezvoltare dispun de două instrumente

macroeconomice principale de reacţie la şocurile negative cu care sunt gata să se confrunte:

politica monetară şi politica fiscală. Un mare risc este acela că, în cazul în care criza creditelor nu

este rezolvată în mod eficient, economia globală ar putea intra într-o perioadă de deflaţie

cum a fost cea din Japonia din timpul anilor 1990. În asemenea împrejurări, politica

monetară standard nu va fi, probabil, eficientă în economiile dezvoltate. Companiile din

aceste ţări se află deja aproape de, sau la limita graniţei tehnologice globale, aşadar,

9 Guvernele ar trebui să privească unele dintre intervenţii drept măsuri temporare şi să găsească o cale de ieşire din acestea după reinstaurarea stabilităţii economice. Guvernele trebuie să se asigure că reacţiile pe termen scurt la criză nu vor crea vulnerabilităţi pe termen lung. Acolo unde recapitalizarea sistematică a băncilor devine necesară, important este să fie asigurate stimulentele pe termen lung şi recapitalizarea prioritară a instituţiilor robuste. Suntem de acord că acest lucru este una din cele mai dificile măsuri în cadrul procesului de luare a deciziilor, dar instituţiile a căror insolvabilitate este evidentă trebuie recunoscute şi gestionate adecvat, mai degrabă decât să li se ofere lichidităţi care să agraveze problema.

17

posibilităţile de retehnologizare industrială sunt limitate, cu alte cuvinte, orice expansiune

finanţată prin credite ar viza în primul rând capacitatea de producţie. Dar dacă se vor

confrunta cu o cerere scăzută şi cu o capacitate excedentară, este puţin probabil pentru

companiile din ţările dezvoltate să dorească sau să poată contracta împrumuturi pentru o

extindere financiară.

Spre deosebire de acestea, în ţările în curs de dezvoltare, există posibilităţi mai mari

de retehnologizare industrială finanţată cu credite, care poate spori şansele ca politica

monetară să fie mai eficientă în ţările care îşi pot permite să se folosească de ea. Nu toate

ţările vor putea face acest lucru; unele s-ar putea vedea nevoite să înăsprească politica

monetară şi să mărească ratele dobânzilor pentru a împiedica deprecierea accentuată a

monedei sau ieşirile de capital. S-ar putea, însă, ca unele administraţii să fie în măsură să

ofere unele stimulente monetare reducând ratele dobânzilor şi încurajând investiţiile în

sectoarele în care este cel mai probabil ca retehnologizarea industrială să aducă profit. Mai

precis, aşa cum am argumentat în Lecturile Marshall din 2007, aceste sectoare sunt cele ale

căror produse exploatează zonele cu avantaje comparative ale ţării, dar care întâmpină şi

unele obstacole în a se extinde, ca urmare a căderilor pieţelor (Lin 2007).

În ceea ce priveşte politica fiscală, administraţiile ţărilor în curs de dezvoltare dispun

de o multitudine de instrumente pe care le-ar putea folosi pentru a atenua lovitura şocului.

Guvernele care dispun de o oarecare libertate fiscală pot reacţiona folosind anumite

stimulente fiscale bine proiectate în economiile lor, pentru a genera o cerere la nivel intern

care să poată compensa declinul preconizat al cererii de pe pieţele externe. Ţările în curs de

dezvoltare au necesităţi stringente care pot fi satisfăcute prin investiţii publice. O asemenea

necesitate este cea de construire a infrastructurii, în special după o perioadă în care creşterea

sectorului privat a depăşit, uneori, capacitatea sectorului public de a asigura infrastructura

18

necesară susţinerii acestei creşteri şi infrastructura rurală, acolo unde există decalaje între

infrastructura urbană şi cea din zonele rurale.

Un al doilea sector de investiţii este protecţia socială şi dezvoltarea umană, în vederea

prevenirii transformării unui şoc temporar într-un declin permanent grav al avuţiei

gospodăriilor mai sărace. Există multe programe care au fost evaluate pentru a se stabili dacă

merită, sau nu, să primească investiţii; guvernele trebuie să acorde prioritate protecţiei şi

extinderii celor care pot atenua în modul cel mai eficient impactul crizelor asupra celor mai

sărace gospodării. (Vezi Ravallion 2008) pentru un rezumat recent excelent.) Exemplele de

astfel de programe care ar putea fi luate în calcul includ programele de transfer condiţionat

de lichidităţi pentru a sprijiniri copiii dezavantajaţi să îşi continue şcoala, cum este programul

indonezian derulat pe durata crizei din 1997-98 (Cameron 2002), programele de oferire de

locuri de muncă în domeniul lucrărilor publice (sau de bunăstare bazată pe muncă) cum ar fi

Sistemul de Garanţie a Angajărilor din India (Gaiha 2004), şi subvenţiile pentru consumul

produselor de calitate inferioară (cele care nu sunt consumate decât de populaţia săracă).

Asemenea programe vor fi reacţiile adecvate în cazul ţărilor cu rezerve robuste, excedente

de cont curent sau deficite mici, precum şi politici fiscale solide. Un exemplu evident în

acest sens este China, în care cererea mai mare de la nivel intern ar putea contribui şi ea la

atenuarea efectelor crizei asupra partenerilor comerciali. În alte ţări cu mai puţine posibilităţi

fiscale, programele cum sunt cele amintite ar trebui să fie o prioritate pentru sprijinirea

donatorilor.

În concluzie, este probabil ca factorii de decizie din ţările în curs de dezvoltare să se

confrunte cu dileme a căror soluţionare va depinde în mare măsură de modul în care s-au

comportat în perioada de dezvoltare (de exemplu, să permită politici macroeconomice mai

lejere sau mai aspre, sau să creeze mijloace de atenuare a şocurilor sau nu), precum şi de

modul în care şocurile globale afectează propriile lor economii. Capacitatea acestora de a

19

reacţiona la criză este determinată de posibilităţile mai mici sau mai mari ale pieţelor

emergente de a lua măsuri prudente anticiclice de creştere a cereri interne fără a sacrifica prea

mult propriile principiile de bază. Aceste principii de bază includ poziţiile fiscale ale ţărilor,

nivelele datoriilor, ratele inflaţiilor interne, şi robusteţea financiară a sectoarelor lor bancare.

Unele ţări în curs de dezvoltare au posibilitatea de a face acest lucru, pe când altele au

posibilităţi mai reduse, iar altele înregistrează deja şocuri ale credibilităţii şi exoduri de capital

în căutarea unor investiţii de calitate mai bună.

Instituţiile financiare internaţionale

Beneficiind de experienţele crizelor trecute, Fondul Monetar Internaţional poate fi în

măsură să sprijine pieţele emergente în a opera ajustările necesare ale balanţelor de plăţi în

vederea unor inversări de fluxuri de capital care ar trebui să rămână doar temporare. Şi deşi

Banca Mondială nu dispune de resursele sau instrumentele necesare pentru a oferi spijin

major în ceea ce priveşte balanţele de plăţi (şi cu toate că nu aceasta este principala sarcină a

acesteia), ea va colabora îndeaproape Fondul pentru a oferi asistenţă suplimentară. Banca îşi

poate prelungi substanţial împrumuturile şi subvenţiile, axându-se pe domeniile structurale şi

sociale care fac parte din mandatul său. De exemplu, recent, a fost anunţată o oportunitate

de finanţare rapidă de 1,2 miliarde de $ pentru a sprijini ţările care se confruntă cu preţuri

ridicate ale produselor alimentare. Recenta realimentare cu 41,6 miliarde de $ a pentru

segmentul ţărilor cu venituri mici (cunoscută drept IDA-15 - Asociaţia Internaţională pentru

Dezvoltare) oferă resurse suficiente pentru a ajuta multe ţări în privinţa investiţiilor acestora

în infrastructură şi în sectorul social evidenţiate mai sus. În cazul ţărilor cu venituri medii,

aceasta are posibilităţile financiare de a dubla împrumuturile BIRD (Banca Internaţională

pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare) de la nivelul FY07 la aproximativ 13,5 miliarde de $. IFC

poate contribui, de asemenea, în cazul în care ţările în curs de dezvoltare ar dori să îşi

20

recapitalizeze băncile naţionale. Pe scurt, Banca Mondială poate sprijini ţările în a evita

transformarea crizei financiare într-o criză umanitară şi pentru a face faţă provocărilor de

revigorare şi, dacă este necesar, de salvare a sistemelor lor bancare şi pentru a adopta alte

reforme financiare.

Ţările dezvoltate

În această scurtă perioadă care s-a scurs de la momentul în care criza financiară s-a

extins la nivel mondial, s-au scris multe recomandări privind modul în care ţările dezvoltate

ar trebui să reacţioneze la criza globală a creditelor. Experţii au început curând să îşi exprime

opiniile care au stat la baza principalelor recomandări – acelea ca guvernele să îşi

recapitalizeze băncile să ofere garanţii suplimentare la depozitele şi împrumuturile bancare

(vezi, de exemplu, Eichengreen şi Baldwin 2008) – care au fost deja transformate în politici

în Uniunea Europeană şi Statele Unite. Datorită resurselor de inteligenţă deja puse în slujba

reacţiei ţărilor dezvoltate, mi-am concentrat recomandările mai ales la nivelul economiilor în

curs de dezvoltare şi a instituţiilor financiare internaţionale.

Cu toate acestea, economia dezvoltării ar putea oferi unele aspecte suplimentare care

ar putea fi aduse în discuţie în ceea ce priveşte ţările dezvoltate, pe lângă detaliile specifice

recapitalizărilor şi garanţiilor. Aşadar, multe ţări în curs de dezvoltare au trecut recent prin

crize financiare proprii – inclusiv criza globală a datoriilor din anii 1980, „criza tequilla" de la

mijlocul anilor 1990, şi criza financiară din Asia dintre 1997/98 (care s-a propagat cu

repeziciune în alte pieţe emergente) – în privinţa cărora literatura referitoare la dezvoltare

menţionează experienţe relevante privind modurile de soluţionare a acestora.

21

O asemenea experienţă se referă la importanţa încercării de a obţine rapid un

consens social privind modul în care pot fi împărtăşite pierderile.10 În lipsa unui asemenea

acord, economia poate fi blocată într-un conflict social şi împiedicată să continue reforma.

Numeroase studii de după criza din anii 1980 ridicat problema motivelor pentru care

stabilizările au fost întârziate (vezi, de exemplu, Alesina şi Drazen 1991) precum şi cea a

costurilor generate de aceste întârzieri, atât în planul fiscal cât şi în cel economic. Un

argument adus la momentul ultimei crize majore a fost că democraţia şi guvernarea legii s-au

dovedit a fi mecanisme importante folosite pentru a se ajunge la un consens privind

împărtăşirea pierderilor suferite ca urmare a şocurilor economice negative, în special în

societăţile eterogene (Rodrik 1999). Aplicat la cazul de faţă, acest aspect este unul foarte vast:

ţările bogate trebuie să se folosească de structurile lor instituţionale relativ avantajoase

pentru a ajunge la un consens rapid privind modul în care trebuie să acţioneze. Indiciile

timpurii sunt încurajatoare în această privinţă; din momentul în care au primit în plin lovitura

dată de criză, în luna septembrie, guvernele ţărilor Uniunii Europene şi SUA au acţionat

rapid şi au făcut progrese mai mari decât ne-am fi putut aştepta pentru a-şi asuma rolurile

care au devenit brusc mult mai importante, din sectorul financiar. În lunile următoare, piatra

de încercare va fi, pentru acestea, dacă politicile fiscale aprobate de reprezentanţi aleşi şi

numiţi ai oficialilor băncilor centrale vor continua, sau nu, să primească sprijinul popular

necesar pentru susţinerea lor în anii următori de stabilizare şi raţionalizare financiară. La

rândul său, acest lucru va necesita implementarea politicilor în aşa fel costurile sociale şi

oportunităţile de corupţie din sectorul bancar parţial naţionalizat să fie minimizate.

Un al doilea set de recomandări vizează politicile ţărilor dezvoltate care pot afecta în

mod direct capacitatea ţărilor în curs de dezvoltare de a reacţiona la criză. Având în vedere

10 Această lecţie este valabilă , bineînţeles, în aceeaşi măsură, sau mai mult, pentru ţările în curs de dezvoltare din această perioadă.

22

costurile economice care vor fi, probabil, suportate ca urmare a crizei şi anumite costuri

fiscale imediate de reacţie a sectorului public, guvernele vor fi, probabil, supuse presiunii

contribuabililor şi alegătorilor în sensul de a crea bariere comerciale şi poate chiar în acela de

a reduce asistenţa financiară internaţională. Dar dacă vor ceda la aceste presiuni, s-ar

accentua presiunile asupra ţărilor în curs de dezvoltare şi riscurile care ar crea un cerc vicios

la fel de puternic ca şi cercul virtuos din 2002-07, pe care l-am evidenţiat în prima parte a

acestei lucrări. Rezistenţa la presiunile protecţioniste va fi extrem de importantă, după o

perioadă în care ţările în curs de dezvoltare şi-au extins interdependenţa cu economia

globală. Într-o epocă în care prestanţa simbolurilor şi instituţiilor asociate capitalismului de

piaţă are mult de suferit, guvernele ţărilor dezvoltate trebuie să rămână consecvente

politicilor care reflectă rolul pozitiv unanim recunoscut pe care îl are comerţul pentru

creştere – şi să evite prin orice mijloace să recurgă la noi bariere comerciale.

Concluzii

Astfel, în ciuda acţiunilor recente întreprinse pentru salvarea sectorului bancar,

riscurile unei grave recesiuni sunt încă reale. Scenariul cel mai pesimist, o profundă recesiune

globală, nu este departe de a fi o previziune absurdă. Având în vedere creşterea rapidă

înregistrată în acest deceniu în ţările în curs de dezvoltare, care a fost generată de investiţii,

dar şi investiţiile excesive în domeniul imobiliar care au stat la baza crizei în economiile

dezvoltate, economia globală va avea o mare capacitate excedentară pe care va trebui să o

gestioneze. Dacă declinurile drastice ale valorilor activelor vor avea efecte semnificative

asupra avuţiei, scăderea cererii care va rezulta din acest fenomen ar putea duce la o deflaţie la

nivel mondial. Ţările cu poziţii fiscale puternice dispun de instrumente ca, de exemplu,

investiţiile în infrastructură şi în sectorul social pe care le pot folosi în scopul combaterii

deflaţiei, însă altele se vor confrunta cu probleme mult mai mari. Înainte de a ne confrunta

23

cu acest scenariu pesimist, este important să începem să ne punem mintea la contribuţie

pentru a găsi soluţii pentru reacţii mai concertate care să poată revigora cererea la nivel

global.

Unele lecţii şi întrebări deschise pentru managementul politicii economice

Chiar dacă criza este departe de a se fi terminat, este deja clar că există o serie de

lecţii şi întrebări pentru managementul politicii economice şi reacţia la criză care ar trebui

luate în discuţie. Spre deosebire de politicile discutate în secţiunea anterioară, care se axează

pe reacţia imediată la criză, acestea sunt lecţii şi întrebări care privesc managementul

economic care poate contribui la evitarea unei crize pe viitor.

Guvernele ar trebui să analizeze cu grijă dacă controlarea inflaţiei preţurilor activelor ar trebui

adăugată la mandatul autorităţilor politicii monetare. Pe parcursul dezvoltării iluziilor Internetului

şi preţurilor imobiliare, Rezerva Federală a continuat să rămână consecventă părerii că

misiunea sa era să contribuie la stabilitatea preţurilor şi la folosirea integrală a forţei de

muncă, nu să reducă creşterea preţurilor activelor. Dar în plin dezastru produs de

destrămarea celei de-a doua iluzii într-un singur deceniu, este clar că această părere trebuie

reconsiderată. Dacă Rezerva Federală nu poate preveni dezvoltarea acestor miraje, ea nu va

putea să îşi îndeplinească nici celelalte obiective. Există întrebări justificate privind nivelul de

eficienţă a autorităţilor financiare când va trebui să prevină creşterea preţurilor activelor, dar

ar fi, de asemenea, justificată şi o reconsiderare atentă acestei chestiuni. Guvernele ar trebui

să investigheze mai amănunţit aspectele legate de instrumente, momentele alese, gestionarea

previziunilor, şi ar fi necesare obiective explicite sau implicite pentru diminuarea volatilităţii

preţurilor activelor.

Supravegherea financiară trebuie să facă tot ce este posibil să ţină pasul cu inovaţiile financiare.

Aceasta este, prin definiţie, o provocare. Ca şi în alte sectoare, inovaţia din sectorul financiar

24

poate spori productivitatea şi prosperitatea socială, dar poare contribui şi la comportamentul

de turmă, miraje şi panică, precum şi la crahuri. Tehnicile şi arta monitorizării trebuie să

poată urmări inovatorii din sectorul financiar pe un teritoriu nou, inovator, prin definiţie,

care va fi întotdeauna cu un pas înainte. În ultima vreme, filosofia predominantă trebuie să

se axeze pe reducerea posibilelor riscuri sistemice de la nivelul întregii economii care pot fi

generate de un mediu dezechilibrat în anumite sectoare sale pieţelor financiare. Modelele

bancare diferă de la o ţară la alta, aşadar, mediile de reglementare sunt şi ele diferite, dar

absenţa unui model cu un grad mai mare de globalitate, al monitorizării financiare nu este

sustenabil, într-o lume în care (în ciuda unor eforturi importante privind Basel) o singură

eroare de calcul sau asumare a unui risc de către o singură companie poate avea efecte

externe negative la nivel global. Chestiunea este foarte complexă, deoarece este legată de

sistemele interne de stimulente din sectorul financiar, în special de prociclicitatea combinată

a actorilor şi pieţelor financiare (de exemplu, furnizarea de credite şi comportamentul

agenţiilor care evaluează calitatea activelor). Aşadar, guvernele ar trebui să încurajeze

inovaţia, dar ele vor avea, de asemenea, nevoie de instrumente şi ingeniozitate pentru a se

asigura că instrumentele pot fi monitorizate în mod eficient. În sfârşit, acum recunoaştem

din ce în ce mai deschis că macro-supravegherea trebuie să meargă mână în mână cu

monitorizarea financiară şi trebuie să fie aplicată la nivel global şi în special acordându-se tot

atât de multă atenţie economiilor în curs de dezvoltare ca şi economiilor dezvoltate.

Reacţiile la crizele globale trebuie să fie sistematice, cuprinzătoare, hotărâte, şi coordonate. Vând

în vedere starea în care se află actualmente sectoarele financiare, reacţiile răzleţe şi unilaterale

la crizele financiare vor risca să agraveze loviturile date de reacţiile negative transfrontaliere

fără a putea rezolva problemele fundamentale. Un exemplu foarte recent este schimbarea

regulilor de garantare a depozitelor în plină criză de încredere din sectorul bancar, o măsură

care necesită coordonarea adecvată nu numai cu partenerele monetare, ci şi cu comunitatea

25

internaţională interconectată. Multe alte probleme importante întâmpinate în această criză

au dovedit necesitatea unei coordonări globale: recapitalizarea băncilor globale, izolarea

„activelor toxice”, facilitarea „reevaluării preţului” acestora, garantarea creditelor

interbancare, şi reducerea dobânzilor de referinţă ale băncilor centrale. Numai atunci când

toţi participanţii importanţi din SUA, Asia, şi Uniunea Europeană vor anunţa o reacţie

sistematică şi coordonată va exista o speranţă care să risipească teama probabilităţii unei

prăbuşiri a întregului sector bancar.

Problemele globale pot necesita soluţii multilaterale. Dacă, într-adevăr, lumea nu va trece

printr-o recesiune globală în anul următor, aşa cum ne temem că s-ar putea întâmpla, ar

putea fi necesare măsuri multilaterale suplimentare şi mai ingenioase. O direcţie posibilă de

urmat a acestor acţiuni este stimularea fiscală individualizată, nu doar coordonată ci şi foarte

bine etapizată pentru a completa eforturile locale ale politicilor anticiclice. Aşa cum am

argumentat mai sus, vor exista multe oportunităţi de investiţii fiscale productive în ţările în

curs de dezvoltare, în domenii cum ar fi cel al infrastructurii sau cel social. O mare gamă de

actori, publici şi privaţi, ar putea oferi finanţare pentru un stimulent fiscal în aceste domenii,

în ţările în curs de dezvoltare. La fel ca şi în cazul exporturilor în ţările incluse în Planul

Marshall, care au oferit un stimulent în perioada demobilizării din SUA de după cel de-al

doilea război mondial, creşterea rezultată în ţările în curs de dezvoltare ar putea genera cerere

pentru produsele ţărilor dezvoltate şi ar putea contribui la formarea unui nou cerc virtuos de

creştere întărită reciproc. Oricare ar fi detaliile unor eforturi multilaterale, ideea de bază este

că amploarea problemei necesită mai multă ingeniozitate şi imaginaţie, şi că nu putem fi

constrânşi de limitele impuse de structurile instituţionale şi de abordările concepute pentru

lumea de dinainte de globalizarea financiară.

26

Referinţe

Alesina, Alberto şi Allan Drazen. 1991. "Why Are Stabilizations Delayed?"(De ce au fost întârziate stabilizările) American Economic Review (Revista Economică Americană), 81 5, pp. 1170-88.

Berner, Richard. 2008. "A Deeper US Recession Goes Global." (O recesiune americană mai

profundă se globalizează) Morgan Stanley Global Economic Forum (Forumul Economic Global Morgan Stanley) (publicaţie online), Octombrie ed 7.

Cameron, Lisa A. 2002. "Did Social Safety Net Scholarships Reduce Drop-Out Rates during

the Indonesian Economic Crisis?" (A redus plasa de siguranţă socială ratele de abandon şcolar pe durata Crizei Economice din Indonezia?) Documentul de lucru al Băncii Mondiale pentru Studii Politice 2800.

Chen, Shaohua şi Martin Ravallion. 2008. "The Developing World Is Poorer than We

Thought, But No Less Successful in the Fight against Poverty." (Ţările în curs de dezvoltare sunt mai sărace decât credeam, dar combat cu succes sărăcia) Documentul de lucru al Băncii Mondiale pentru Studii Politice 4703.

Ed. Eichengreen, Barry şi Richard Baldwin 2008. Rescuing our Jobs şi Savings: What G7/8

Leaders Can Do to Solve the Global Credit Crisis. (Salvarea locurilor noastre de muncă şi a economiilor noastre: ce pot face leaderii G7/8 pentru a rezolva criza globală a creditelor) Londra Centrule de Cercetări în domeniul Politicilor Economice şi VoxEU.org.

Gaiha, Raghav. 2004. "Is There a Case for the Employment Guarantee Scheme in India?

Some Recent Evidence." (Este cazul aplicării unei scheme de garantare a angajărilor în India ? Unele dovezi recente) Manuscris, Universitatea din Delhi.

Fondul Monetar Internaţional. 2008. World Economic Outlook: Financial Stress, Downturns, and

Recoveries. (Perspective Economice Mondiale: Stres Financiar, Declinuri şi Redresări) Washington, DC: IMF.

Lin, Justin Yifu. 2007. Economic Development and Transition: Thought, Strategy, and Viability

(Dezvoltare şi tranziţie: analiză, strategie şi viabilitate) Marshall Lectures, Cambridge University (va fi publicată de Cambridge University Press în ianuarie 2009).

Martin, Eric şi Rhonda Schaffler. 2008. "Roubini Sees Worst Recession in 40 Years, Stock

Drop (Update3)." (Roubini a înregistrat dea mai mare recesiune din ultimii 40 de ani, preţurile acţiunilor au scăzut (Actualizarea 3)) Octombrie ed.14 Bloomberg.com.

Ravallion, Martin. 2008. "Bailing out the World's Poorest." (Salvarea celor mai sărace state ale

lumii) Washington, DC: Banca Mondială. Rodrik, D. 1999. "Where Did All the Growth Go? External Shocks, Social Conflict, and

Growth Collapses." (Unde a dispărut întreaga creştere economică ? Şocuri externe, conflicte sociale prăbuşirile creşterilor) Journal of Economic Growth, 4:4, pp. 385-412.

27

Banca Mondială. 2006. Global Economic Prospects 2007: Managing the Next Wave of Globalization.

(Perspective economice globale 2007: gestionarea următorului val de globalizare) Washington, DC: Banca Mondială.

Banca Mondială. 2008. Global Development Finance 2008: The Role of International Banking.

(Finanţe de dezvoltare globală 2008: rolul sectorului bancar internaţional) Washington, DC. Previziunile Băncii Mondiale.. Global Economic Prospects 2009 (Perspective economice globale 2008) .

28

Figura 1: Indicii preţurilor reale ale bunurilor de larg consum, 2000-08

Sursa: datele Băncii Mondiale

29

Figura 2: Fluxurile de capital privat spre ţările în curs de dezvoltare, 1990-2007

Observaţie: Fluxurile de capital includ atât investiţiile străine directe cât şi pe cele de portofoliu . Sursa: Banca Mondială, Global Development Finance 2008 (Finanţe de Dezvoltare Globală 2008)

30

Figura 3: Remiterile către ţările în curs de dezvoltare, 2000-2007

Sursa: Banca Mondială, Global Development Finance 2008 (Finanţe de Dezvoltare Globală 2008)

Remittances by region

010203040506070

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007e

billion $

SSA

SA

MENA

LAC

ECA

EAP

SSA

SA

MENA

LAC

ECA

EAP

31

Figura 4: Creşterea PIB-ului în ţările dezvoltate şi în ţările în curs de dezvoltare,

1962-2007

Sursa: Banca Mondială, Global Development Finance 2008 (Finanţe de Dezvoltare Globală

Observaţie Liniile neîntrerupte redau trendurile temperate

32

Figura 5: Deficitul de cont curent american, 1990-2007

Sursa: Banca Mondială, Indicatori de dezvoltare mondială

Current account balance

-7

-6

-5

-4

-3

-2

-1

0

1

1990

1992

1994

1996

1998

2000

2002

2004

2006

Percent of GDP

33

Figura 6: Schimbările suferite de preţurile de pe piaţa imobiliară americană cu

indicatorii S&P/Case-Shiller, 1988-2008

Observaţie Date de la standardandpoors.com din 30 septembrie, 2008

34

Figura 7: decalajele preţurilor pieţelor imobiliare în 21 de ţări la sfârşitul anului 2007

(în procente)

Sursa: IMF, World Economic Outlook 2008, (Perspective Economice mondiale 2008) pe baza calculelor efectuate de personalul FMI Observaţie Figura redă o estimare a creşterii procentelor preţurilor bunurilor imobiliare dintre 1997 şi sfârşitul anului 2007 care nu este justificată de principiile de bază din modelul acestor ţări