8/8/2019 Iisus Biruitorul 49/2010 (prima pagină)

http://slidepdf.com/reader/full/iisus-biruitorul-492010-prima-pagina 1/1

Anul XXI, nr. 49 (765) 29 NOV.-05 DECEMBRIE 2010

Pelerinii ªi greviªtii – fiecare pe calea lor – 

Traian DORZ

(continuare în pg. 6) 

(continuare în pg. 5) 

Părintele Iosif TRIFA

Veþi fi risipiþi

(continuare în pg. 5)

Șarpele invidieiȘarpele invidieiȘarpele invidieiȘarpele invidieiȘarpele invidiei

Predică

la Duminica a 27-a după

Rusalii

Câmpia pãstorilorCâmpia pãstorilorCâmpia pãstorilorCâmpia pãstorilorCâmpia pãstorilor

unde îngerul a vestit Naºtereaunde îngerul a vestit Naºtereaunde îngerul a vestit Naºtereaunde îngerul a vestit Naºtereaunde îngerul a vestit Naºterea

•Problemele familiei... / Moise VELESCU, pg. 2 

Din sumarDin sumarDin sumarDin sumarDin sumar

•Smerenia – Capul virtuţ ilor / Viorel LUPU, pg. 4

•Nimic nu-i prea mult... / Diana NECULACHE, pg. 2 

• La Braşov.... / Emanuel PAVEL, pg. 3

•Parastasul şi adunarea..../ M. ANDRONIC, pg. 3

PE URMELE MÂNTUITORULUI (XX)

C âmpia păstorilor unde  îngerul a vestit Naș-terea Domnului este

de la Betleem mai spre răsărit. E o

câmpie largă, netedă  și foartefrumoasă. Multă vreme, dupăNașterea Mântuitorului, s-a păstratși coliba păstorilor care era lipităde o stâncă. Cu vremea, coliba s-adărâmat, dar amintirea locului ei arămas însemnată cu o grămadă depietre. Mai târziu, pe acest loc s-aclădit o biserică ce există și azi șiare o vechime foarte mare. Pelocul unde îngerii cerului au cântat„Pe pământ pace, între oameni

 bunăvoire”, e azi loc de închinareunde ar trebui cu adevărat să se

  închine toţi oamenii și toatepopoarele creștine.

Privind acest loc, mă gândesccât de departe este omenirea azide cântecul cel îngeresc al păciicare a răsunat în noaptea ceasfântă a Nașterii.

Proorocul Isaia L-a profeţit peMântuitorul ca pe un „Prunc ce Seva chema Sfetnic minunat, Dum-

Sunt cuvintele pe careDomnul i le-a spus luiCain după ce acesta s-a

 întristat văzînd căDomnul a căutatnumai spre jertfa fratelui său, Abel.Dupăcumştim cu toţii, Dumnezeua căutat numai spre jertfa lui Abel

pentru că aceasta fusese o jertfăadusă din inimă curată. Aşadar,Abel era mai bun decât Cain şi de

Pr. Florin MOLDOVAN

   „Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a  posomorât faţ a ta? Când faci binele, oare nu-ţ i este faţ a senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şicaut ă să te târască , dar tu biruieşte-l” (Fac 4, 6-7).

Ca niciodată, în acest an, în octombrie 2010, s-a suprapus, la Bucureşti, tradiţionalul

pelerinaj la moaştele Sf. Dimitrie Basarabov cu marile greve sindicale din Piaţa Victoriei,de la sediul Guvernului... Vrând-nevrând, mass-media a f ăcut multă publicitate ambelor evenimente... Şi nici nu se putea altfel, căci jandarmeria le-a văzut ca pe nişte marievenimente şi le-a asistat şi păzit pe amândouă... Numai că, deosebirea dintre ele,observată de un ochi duhovnicesc, era ca nişte umblete menţionate de Domnul, ca fiindpe „căi diferite” – una „strâmtă”, iar cealaltă „largă”.

Astfel, în ce priveşte scopul lor, pelerinii, de pe „calea strâmtă”, veniser ă nu numaisă cear ă şi să capete cele dorite (sănătate, ajutor în nevoi, mângâiere în suferin ţe ş.a....),dar au venit şi ca sămulţumească pentru cele obţinute de la Domnul în urma pelerinajelor anterioare... Dar cealaltă mulţime, venită „pe calea largă”, păgubită şi frustrată (dereducerea salariilor şi-a multor altor drepturi), au venit numai să cear ă...

Pelerinii, veniţi şi ei cu sutele de mii, ca şi ceilalţi la număr, s-au deplasat chiar peo „cale îngustă”, pe lăţimea unui simplu trotuar, de pe „Colina Bucuriei” de pe DealulPatriarhiei, dar în linişte. Unii în meditaţie, cu rugăciunea inimii sau şi cu cea din căr ţi, iar alţii în discuţii pur duhovniceşti, împărtăşindu-şi experienţele, reuşiteleşi bucuriile împlinirilor,urmare a pelerinajelor anterioare, chiar şi de la „Cuvioasa Paraschiva” de la Iaşi... Aici,la pelerini, jandarmeria „şoma”, sau cel mult ajuta şi ea la predarea pacheţelelor demâncareşi a paharelor cu ceai cald oferite de Patriarhie, apreciind linişteaşi cuminţeniapelerinilor noştri creştini ortodocşi... Iar asistenţa medicală asigurată de oamenii Bisericiia fost pe deplin la datorie, când a fost cazul... Pelerin ii, după atingerea Sf. Moaşte, şirugăciunile rostite către Dumnezeu şi Sfinţi, se retr ăgeau spre „acasele” lor, cu feţelesenine, împăcate, mulţumite, ducând cu ei mireasma omului credincios, încrezător înDumnezeu...

„Bieţii jurnalişti”, de la presa laică, dornici de senzaţional, n-au prea avut ce scriedespre „incidente” în acest an, cu toată vremea cam capricioasă, rece şi ploioasă dinaceastă toamnă... Pelerinii au stat r ăbdători la rând, ore sau zeci de ore, chiar dacă auvenit de la sute de kilometri...

Pe de altăparte, ceilalţi, sărmanii, desigur justificat nemulţumiţi, desf ăşuraţi pe miilede metri pătraţi din Piaţa Victoriei, ţipau, urlau, f ăceau spume la gur ă, gesticulau violent,ameninţător faţăde autoritatea pământească, neputincioasă în a rezolva problemele crizeiprin care trece şi ţara noastr ă...Şi această criză, care, de fapt, este judecata şi pedeapsalui Dumnezeu pentru păcatele noastre, devine, din nefericir e, cu atât mai gravă, fiinddublată de criza morală, a omului lumesc, necredincios, secularizat, care nu poate vedeadeloc „degetul sau nuiaua” lui Dumnezeu în tot ce se întâmplă acum la noi în ţar ă,precum şi-n întreaga lume, când oamenii nu vor să-L mai recunoască de Creator şiStăpân... Bieţii oameni, românii şi vecinii noştri, credeau că, odată intraţi în UniuneaEuropeană, am dat de „izvoarele fericirii” şi nu mai avem nevoie de Dumnezeu, nicimăcar să-I pomenim numele în Constituţia U.E.

Iată de ce „aici”, la cei care mergeau pe „calea largă, care duce la pierzare”, nu afost şi nu putea fi înţelegere şi pace. De aceea, jandarmeria a trebuit să intervină cuviolenţă pentru temperarea mulţimii agitate... Iar oamenii cu greu s-au lăsat împr ăştiaţi,plecând furioşi, bombănind ameninţător, promiţând că nu se vor lăsa, ci vor reveni „înfor ţă cu proxima ocazie... Iar „bieţii” conducători ai statului, ce puteau să facă decât săvină cu noi promisiuni, lipsite de fundament, ştiind bine că sacul bunăstării s-a golit demult, odată cu promisiunile din cele două decenii de campanii electorale...

Iată de ce Biserica şi, implicit, Oastea Domnului – care este o fiică a ei –, potrivitEvangheliei, nu promite „raiul pe pământ”, ci propovăduieşte cinstit „Crucea”, pentru că Însuşi Hristos a avut parte de ea înainte de Înviere şi Înălţare. Or El ne-a spus clar: „Eusunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Şi tot El ne-a spus: Mergeţ i pe calea cea „strâmt ă”, careduce la Viaţă... C ăci calea cea „largă” duce la moarte, la pierzarea veşnic ă.

Desigur, aceste două mulţimi care s-au manifestat în acele zile în capitală s-auvăzut, s-au intersectat trecător şi poate s-au compătimit reciproc... Dar cei de pe „calealargă” vor fi zâmbit ironic, dispreţuitor, cu privire la cei înşiraţi pe „Dealul Patriarhiei”,considerându-i ca pe nişte oameni „slabi” care nu ştiu să-şi revendice drepturile... Chiar poate au râs de ei, că stau la rând la nişte oseminte... (Da, dar oseminte sfinte...)

Dar, vorba proverbului românesc: „Cine râde la urmă, râde mai bine...” Pentru căfeţele celor ce se întorceau de la pelerinaj erau sen ine, paşnice, bucuroase, pe cândfeţele celorlalţi ce se întorceau de la manifestaţie erau încruntate, deprimate, precum estea celor ce nu înţeleg spusele Evangheliei. Pentru că zice Domnul: „Despăr ţ i ţ i de Mine nu  puteţ e face nimic” ; nimic bun, nimic frumos, nimic dur abil. Precum şi „C ăutaţ i  mai întâi Împăr ăţ ia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte vi se vor ad ăuga vou ă”.

Aş vrea să nu ne excludem nici pe noi, ostaşii Domnului, că noi trebuie, în modul

cel mai serios, să luăm aminte la aceste spuse ale Mântuitorului de a căuta mai întâiÎmpăr ăţia lui Dumnezeu, pentru că, vrând-nevrând, suntem şi noi asaltaţi de problemelecotidiene ale acestei vieţi, care ne r ăpesc mult timp. Şi, din criză de timp, cum neplângemşi noi adeseori, neglijăm partea cea duhovnicească, cea sufletească, şi nu maipunem astfel pe locul cel dintâi Împăr ăţia lui Dumnezeu, ci problemele acestei vieţitrecătoare. Şi, pe feţele noastre, uneori, în loc să se vadă seninătatea, pacea cea de laDumnezeu, se vede prea multa îngrijorare pentru cele vremelnice...

Mircea ANDRONIC

Dar trista înştiinţarepe care le-o spuneMântuitorul ucenici-

lor Săi – în ale căror inimi ilu-minate răsărise bucuria cu-noaşterii, aşteptată de atâtavreme – este totuşi pătrunsă,pentru ei, de o înţelegătoaredezvinovăţire din partea Dom-nului.

Desigur, ceea ce avea să seîntâmple chiar îndată era foar-te amar şi dureros.

Despărţirea dintre Domnulşi ucenicii Săi avea să vină

printr-o lovitură atât de greaşi de atât de neaşteptată! Ceeace le spunea acum Domnul a-ducea un val atât de întunecatpeste primăvara bucuriei lor.

Dar Bunul Mântuitor îidezvinovăţeşte pe ei de neno-rocirea aceasta, chiar de laînceput.

În ceea ce le spunea Iisusacum, că ei Îl vor lăsa pe El sin-gur, nu este o învinuire pentruei, ci pentru alţii. Ucenicii nuvor pleca singuri, ci vor fi alun-gaţi. Nu se vor duce, risipin-du-se fiecare dintre ei din voia lui însu ş i  şi nici din vina Sa.Ci ei vor fi risipiţi.

Îi vor risipi alţii.Îi vor împrăştia alţii.Îi vor sili alţii să fugă, lă-

sându-L singur nu numai peDomnul lor, ci însingurându-sefiecare, şi ei, unul de celălalt.

Ce grozav de dureroasă esteuneori cernerea pe care diavolulo aduce, iar Dumnezeu o în-găduie peste ucenicii Săi!

În ceasul acela, lovitura es-te n ă ucitoare  pentru toţi uce-nicii. Nimeni dintre ei nu maipoate judeca nimic limpede.Nimeni nu-şi poate stăpâni şicoordona actele, faptele, vor-bele, gândurile sale... Nimeninu-şi mai poate păstra calmullucid, cumpătul sănătos, con-trolul normal...

În primul moment, inter-vine zăpăceala loviturii nepre-văzute, iar ceea ce face omulîn această zăpăceală nu vine

nici din raţiune, nici din senti-ment, ci din instinct. Nu vinenici din minte, nici din inimă,ci din fire. Abia după aceea, launii mai degrabă, la alţii mai

„Iat ă , le-a zis El, c ă vine ceasul...ş i a ş i venit, când ve ţ i 

 fi risipi ţ i fiecare la ale lui, ş i  pe Mine M ă ve ţ i l ă sa singur. Dar nu sunt singur, c ă ci Tat ă l Meu este cu Mine…” (In 16, 32).