1

DEFINIREA NOŢIUNILOR

Igiena animalelor, numită şi igiena veterinară, este ştiinţa care studiază raportul

dintre organismele animalelor domestice şi mediul lor de viaţă, cu scopul de a stabili

cele mai corespunzătoare măsuri pentru păstrarea sănătăţii şi creşterea productivităţii animalelor,

prevenirea transmiterii unor boli la om şi protecţia mediului înconjurător. Prin urmare, dacă

medicina veterinară clinică are mai mult un caracter curativ, igiena animalelor sau veterinară

are preponderent un caracter preventiv, fiind ştiinţa păstrării şi întăririi sănătăţii populaţiilor

de animale domestice. Ea se ocupă în primul rând de animalele sănătoase şi de mijloacele

de prevenire a îmbolnăvirii lor. Cuvântul igienă derivă de la Hygeia care, în mitologia greacă,

era zeiţa sănătăţii (hygieinon = sănătate), fiica lui Asklepios (Esculap – la romani) – zeul

vindecător al bolilor.

Respectarea şi aplicarea normelor şi a măsurilor de igienă în procesul creşterii

şi exploatării animalelor presupune şi protecţia mediului înconjurător, păstrarea

nealterată a echilibrelor naturale. Mediul înconjurător reprezintă un element esenţial

al existenţei umane şi reprezintă rezultatul interferenţelor unor elemente naturale - sol,

aer, apă, climă, biosferă - cu elemente create prin activitatea umană. Toate acestea

interacţionează şi influenţează condiţiile existenţiale şi posibilităţile de dezvoltare viitoare

a societăţii.

Sintagma mediul înconjurător apare ca o noţiune pluridimensională, care include

nu numai mediul natural, dar şi activitatea şi creaţiile omului, acesta ocupând o dublă poziţie:

de « component » al mediului şi de «beneficiar» al mediului. În limba engleză mediul

înconjurător este numit „environment” şi este definit prin ansamblu de elemente,

care în complexitatea relaţiilor lor, constituie cadrul, mijlocul şi condiţiile de viaţă ale

omului, acelea care sunt sau nu sunt resimţite /Marinescu, 1996/. Problematica mediului

înconjurător se predă în învăţământul superior veterinar şi agricol la mai multe discipline,

dar există şi o «ştiinţă a mediului» şi un «drept al mediului».

2

Ştiinţa mediului este o ştiinţă interdisciplinară ce studiază interacţiunile dintre

componentele fizice, chimice şi biologice ale mediului înconjurător, incluzând efectele lor

asupra tuturor organismelor şi efectele activităţii umane asupra mediului. Trebuie să se facă

distincţie între "ştiinţa mediului" şi "ecologie", obiectele de studiu ale acestor două discipline

fiind diferite. Pentru monitorizarea problemelor de mediu din spaţiul european a fost înfiinţată

(1994) Agenţia Europeanã de Mediu (EEA), care este principalul organ public din Europa

dedicat furnizării de informaţii sigure, independente, asupra mediului, pentru factorii politici

şi public.

Dreptul mediului reprezintă o ştiinţă juridică mai nouă, care încorporează

reglementările, doctrina şi jurisprudenţa în domeniul protecţiei şi conservării factorilor de

mediu. Conform definiţiei date de Marinescu /1996/, „dreptul mediului este format din

ansamblul complex al normelor juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc între

oameni privind atitudinea lor faţă de natură – ca element vital şi suport al vieţii – în procesul

conservării şi dezvoltării în scopuri economice, sociale şi culturale a componentelor mediului

înconjurător – naturale şi artificiale – precum şi relaţiile legate de conservarea lor, care

presupun protecţie şi ameliorare”.

1. ISTORICUL IGIENEI ANIMALELOR

Istoria dezvoltării cunoştinţelor de igienă a omului şi animalelor se confundă cu însăşi

istoria medicinii.

Primele reguli de igienă a omului au fost elaborate şi aplicate încă cu mult înaintea erei

noastre de către sumerieni, babilonieni şi asirieni. Cea mai mare contribuţie în acest domeniu

o au vechii greci. Hippocrate (460–377 î.e.n.) în cartea sa „Despre aer, apă şi locuri” s-a

ocupat de influenţa pe care o exercită climatul şi solul asupra organismului uman, făcând o

serie de aprecieri, care, în principiu, se consideră valabile şi azi. El a emis şi teoria miasmelor

morbide, care a dominat mai multe secole concepţia despre cauzele bolilor. Chiar dacă această

concepţie pare în prezent naivă şi neştiinţifică, ea reprezintă totuşi una din primele concepţii

materialiste despre natura bolilor transmisibile.

Romanii au preluat o serie de cunoştinţe medicale şi de igienă de la greci, fără a aduce

contribuţii deosebite la dezvoltarea acestora. Medicina antichităţii romane este reprezentată

mai ales de Claudius Galenus, de origine greacă (născut în anul 131 e.n.), care s-a stabilit la

Roma, având faima de a fi cel mai bun medic al imperiului.

La romani se conturează şi se defineşte pentru prima dată medicina animalelor, numită

ars veterinaria (arta veterinară, veterina, însemnând animal de samar). Romanii cunoşteau şi

aplicau o serie de măsuri antiepizootice, cum sunt: îngroparea cadavrelor de animale bolnave

cu piele cu tot, uciderea animalelor bolnave, separarea animalelor bolnave de cele sănătoase

etc.

În Evul mediu, ca urmare a dominaţiei concepţiilor religioase în Europa se constată o

stagnare a dezvoltării ştiinţei şi culturii, inclusiv a ştiinţelor medicale şi veterinare. În schimb,

la arabi se constată în aceeaşi perioadă, un progres important în domeniul creşterii şi îngrijirii

cailor.

În secolul al XV-lea în Italia s-a înfiinţat prima şcoală de cavalerie, unde s-au format

mai mulţi hipologi, care au răspândit apoi cunoştinţele şi-n alte ţări europene.

În anul 1762, Claude Bourgelat, un cunoscut om de ştiinţă francez, a înfiinţat, la Lyon,

prima şcoală veterinară din lume şi apoi, în anul 1766, pe cea de-a doua, la Alfort, lângă Paris.

Ulterior, s-au înfiinţat şi în alte ţări şcoli similare, ceea ce a făcut ca ştiinţa veterinară să facă

mari progrese într-un ritm foarte rapid.

Odată cu epoca de aur a microbiologiei, ca urmare a descoperirilor făcute de L. Pasteur

(1822–1895), R. Koch (1843–1910), Ehrlich (1854–1915), I. Mecinikov (1845–1916), V.

3

Babeş (1850–1924) şi alţii, devine cunoscută etiologia a foarte multe boli transmisibile şi

netransmisibile, creându-se premisele pentru elaborarea celor mai adecvate măsuri de

prevenire şi de combatere. Aceasta este perioada în care a fost conturată şi igiena, ca ştiinţă.

Întemeietorul igienei experimentale este unanim recunoscut Max von Pettenkoffer (1818–

1901), care a argumentat ştiinţific importanţa factorilor de mediu în apariţia şi evoluţia

bolilor. Max von Pettenkofer a studiat începând cu anul 1849 mai ales relaţia dintre sol şi

maladiile omului1. A fondat Institutul de Igienă din Munchen (Germania) şi a editat, începând

cu anul 1883, prima revistă de igienă, „Archiv für Hygiene”.

În ţara noastră, igiena ca ştiinţă ia naştere după înfiinţarea la Bucureşti în anul 1856, de

către Dr. Carol Davila, a Şcolii Naţionale de Medicină şi Farmacie. După cum se cunoaşte, la

această şcoală s-au predat şi cursuri de medicină veterinară, iar absolvenţii practicau atât

medicina omului, cât şi medicina veterinară. Însuşi proto-veterinarul statului Wolfgang

(Vasile) Lucaci era magistru în medicina umană. În „Monitorul Medical” (1862) se preciza:

„Medicul arondismentului are să îndeplinească serviciul veterinar, adică să dea ajutor vitelor

bolnave, să ia măsuri spre a întâmpina izbucnirea şi întinderea epizootiilor, să întrebuinţeze

toată influenţa morală spre a îndemna pe cultivatori la îmbunătăţirea raselor de vite şi la

creşterea într-un mod înţelept”.

În anul 1861, Carol Davila organizează o secţie specială de medicină veterinară, care,

apoi devine Şcoala Veterinară Naţională. Primul profesor de igienă la această şcoală a fost

Ion Andronic, care a predat (1865–1866) bolile epizootice, poliţia sanitară şi igiena veterinară.

Se pare că încă de la început igiena s-a bucurat de o atenţie deosebită din moment ce pentru

obţinerea diplomei de medic veterinar, printre alte examene era prevăzut şi examenul de

igienă ca obligatoriu. După moartea lui Ion Andronic (1866), locul său îl ocupă Constantin

Fometescu (originar din Oraviţa), care a rămas la catedră până în anul 1873, îndeplinind şi

funcţia de subdirector al Şcolii Veterinare Naţionale. În anul 1875, Constantin Fometescu a

publicat o carte, de 62 de pagini, cu titlul: „Memoriu asupra rapciugei” (publicată la

Bucureşti), ca lucrare de concurs pentru funcţia de veterinar de regiment clasa I ( Cartea

impresionează prin cunoştinţele de igienă, de microbiologie şi de boli infecţioase, care erau la

nivel european.

Au mai predat apoi igiena Ion Muscelianu, Constantin Vasilescu, iar din 1902 şi până în

1922 catedra, care se numea de Zootehnie, igienă şi exteriorul animalelor domestice, era

condusă de către profesorul Nicolae Filip (1864–1922). El a pus bazele ştiinţifice ale

zootehniei şi igienei animalelor în ţara noastră. După moartea lui N. Filip igiena s-a desprins

de zootehnie şi s-a unit cu patologia experimentală, profesor la noua disciplină fiind

Alexandru Ciucă (1880–1971), un ilustru reprezentant al ştiinţei româneşti. În anul 1931,

profesorul Al. Ciucă trecând la catedra de boli infecţioase, disciplina de igienă şi patologie

experimentală a fost preluată de către prof. dr. Al. Vechiu.

O contribuţie de seamă la dezvoltarea igienei în ţara noastră a adus-o dr. Iacob Felix

(1832–1905), care a venit din Boemia, după ce a studiat medicina la Viena, îndeplinind

numeroase funcţii importante în serviciul sanitar, inclusiv pe cea de director general al

serviciului sanitar (1892–1899). A predat cursul de igienă la Facultatea de Medicină din

Bucureşti, a fost membru al Academiei Române şi decan al Facultăţii de Medicină. A efectuat

numeroase studii de igienă umană şi igienă veterinară şi a scris numeroase lucrări ştiinţifice şi

cărţi. Dintre acestea, le menţionăm pe următoarele: „Apele de băut ale Bucureştiului” (1864),

„Tratat de igienă publică” (două volume, 1870 şi 1889), „Despre dezinfecţii” (1885), „Igiena

laptelui”, „Istoria igienei în România” (1910–1902).

Doctorul Iacob Felix s-a ocupat nu numai de ştiinţă, dar a desfăşurat şi o activitate

neobosită pentru reorganizarea serviciului sanitar şi a celui veterinar, pentru instituirea unui

1 Boden und Grundwesser in ihren Beziehungen zu Cholera und Typhus (1869)

4

control asupra calităţii produselor alimentare şi a apei de băut. Ca profesor, ca şi conducător al

serviciului sanitar, propagator al ştiinţei şi culturii, doctorul Iacob Felix a fost întotdeauna

alături de aspiraţiile poporului român, putând fi socotit, fără rezervă, un adevărat patriot

/Dorian, 1955/.

1.2. ROLUL ŞI IMPORTANŢA IGIENEI ANIMALELOR

De-a lungul timpului, rolul şi importanţa igienei în creşterea animalelor a evoluat, în

paralel cu perfecţionarea tehnologiilor şi cu progresele ştiinţelor biologice.

Producţia animală a început odată cu domesticirea, în epoca neolitică, marcând trecerea

omului de la stadiul de prădător, la cel de producător.

Marea majoritate a raselor de animale domestice s-au format sub acţiunea factorilor

mediului extern (adăpostire, hrană, îngrijire), a ameliorării făcute în mod ştiinţific şi a

acţiunilor tot mai eficiente de apărare a sănătăţii. La început, animalele din rasele primitive

erau mai puţin productive, dar foarte rezistente la boli, atât faţă de cele transmisibile, cât şi

faţă de cele provocate de variaţia factorilor mediului extern. Pe măsură ce animalele au

beneficiat de condiţii tot mai bune de adăpostire şi de hrană, a sporit potenţialul lor productiv,

dar animalele au devenit tot mai dependente de aceste condiţii.

Din aceste considerente devine tot mai importantă cunoaşterea interrelaţiilor dintre

animale şi mediu, pentru a se putea elabora norme igienice corespunzătoare. Aceasta

presupune studiul funcţiilor vitale ale animalului sănătos în diferite condiţii şi elaborarea de

metode de măsurare şi analiză a factorilor de microclimat, aprecierea gradului de confort şi

supravegherea asigurării unor cerinţe minime obligatorii, care să prevină scăderea producţiei

şi apariţia de îmbolnăviri.

Păstrarea sănătăţii animalelor nu este impusă numai din motive de caritate, ci, în primul

rând, din considerente de ordin social. Medicina veterinară are misiunea de a contribui la

asigurarea populaţiei cu produse animaliere de calitate superioară. În condiţiile creşterii

demografice accelerate, această sarcină devine tot mai grea. Potrivit unor publicaţii ale

O.N.U., în prezent există aproximativ 6,1 miliarde de oameni2. În fiecare minut se nasc între

130 şi 200 de copii. Sporul anual al populaţiei este de aproximativ 77 – 80 de milioane.

Se estimează că până la sfârşitul anului 2050, populaţia globului va creşte cu aproape 50

%, de la 6,1 la 9,3 miliarde. O creştere substanţială se va înregistra în 48 dintre ţările cel mai

puţin dezvoltate, în care populaţia aproape se va tripla, în ciuda estimărilor privind scăderea

fertilităţii şi a acutizării crizei HIV/SIDA din aceste ţări. Aproape jumătate din sporul de

populaţie se va înregistra în India, China, Pakistan, Nigeria, Bangladesh şi Indonezia3.

Chiar dacă creşterea demografică nu este atât de actuală pentru Europa şi mai ales

pentru estul Europei, incluzând România4, preocupările pentru creşterea producţiei de

alimente de origine animală şi pentru evitarea riscurilor asociate sunt la fel de actuale şi de

importante, ca şi pentru toate celelalte ţări (în curs de dezvoltare sau industrializate), datorită

fenomenului de globalizare, care cuprinde toate aspectele vieţii sociale de pe glob şi datorită

migraţiei, care se va menţine la cote ridicate.

În mod, normal, creşterea populaţiei ar presupune creşterea proporţională a producţiei

zootehnice. De fapt, ar fi necesară nu numai o creştere proporţională a producţiei zootehnice,

ci o dublare a producţiei, deoarece peste jumătate din populaţia existentă consumă doar 1/4

2 În anul 1950 existau doar 2,5 miliarde de oameni 3 Sursa: World Population Prospects 2000, studiu elaborat de Divizia Populaţie a Organizaţiei Naţiunilor Unite,

Departamentul pentru Afaceri Economice şi Sociale 4 Daca în anul 1950 populaţia României era de 16 311 000 persoane, aceasta a crescut până la 22,4 milioane

persoane, în anul 2000. Se estimează că populaţia României va scădea, astfel: la 21, 4 milioane persoane în

2015; la 20,5 milioane persoane în 2025; la 18,1 milioane în anul 2050.

5

din necesarul de produse alimentare de origine animală. Dar creşterea producţiei zootehnice

nu poate fi realizată pe seama dublării numărului de animale, deoarece animalele sunt

concurente cu omul în ce priveşte consumul de cereale. Dublarea producţiei va trebui

realizată mai ales prin sporirea productivităţii, ceea ce presupune artificializarea în şi

mai mare măsură a condiţiilor de viaţă. Este de presupus că, în viitor, se vor extinde

sistemele intensive de creştere a animalelor, cu densităţi mari pe unitatea de suprafaţă

construită, cu toate procesele de muncă mecanizate (hrănire, adăpare, evacuarea dejecţiilor,

ventilaţie) şi chiar cu elemente de automatizare asistate de calculatoare electronice.

Extinderea acestor tehnologii se va face în condiţiile menţinerii şi a sistemelor tradiţionale de

creştere a animalelor, care vor valorifica avantajos unele resurse locale

Artificializarea condiţiilor de viaţă pentru animale este impusă şi de reducerea de

la an la an a rezervelor mondiale de hrană. Dacă, cu două decenii în urmă, rezervele erau

apreciate la câteva luni, în prezent sunt de numai aproximativ 30 de zile. Aceasta înseamnă,

pe plan practic, o necesitate presantă de restrângere şi chiar de eliminare a sezonicităţii

producţiei, caracteristică creşterii extensive a animalelor. Asigurarea ritmicităţii producţiei

presupune iarăşi îndepărtarea animalelor de condiţiile naturale în care s-au format şi crearea

mediului productiv artificializat. Acest stadiu de „industrializare” a zootehniei a fost deja

atins, cu două decenii în urmă, în domeniul creşterii păsărilor şi a porcilor.

Artificializarea la maximum a condiţiilor de creştere a animalelor, într-o situaţie

de criză energetică prelungită, impune de la sine un rol important pentru specialiştii în

domeniul igienei animale, care trebuie să găsească soluţiile optime pentru asigurarea

confortului productiv.

Asigurarea confortului productiv este deosebit de importantă şi pentru menţinerea

sănătăţii animalelor /Ivos, 1976/. Trebuie avut în vedere că în fermele de tip intensiv se cresc

populaţii uniformizate ca rasă, sex, tip productiv şi vârstă. Uniformizarea populaţiei din punct

de vedere morfofiziologic, metabolic, genetic şi reacţional are consecinţe importante pe plan

patogenetic. Astfel de efective tind să răspundă la acţiunea noxelor după legea „tot sau

nimic”, din care cauză fenomenele morbide iau, cel mai adesea, caracter enzootic şi apar la un

număr mare de animale imediat ce se depăşeşte pragul de toleranţă. La populaţiile heterogene

din punct de vedere reacţional, pragul de toleranţă faţă de noxe fiind diferit, bolile au o altă

dinamică evolutivă, apar într-o anumită succesiune, iar unele se manifestă doar sporadic.

Toate acestea atrag atenţia asupra importanţei măsurilor de supraveghere a regulilor de igienă

în colectivităţile de animale crescute în sistemele intensive.

Ecosistemele zootehnice se caracterizează fiecare în parte printr-o patocenoză proprie,

respectiv printr-o anumită varietate de procese şi stări patologice, care evoluează după o

dinamică particulară dependent de structura componentei biotice şi de habitat /Decun şi

Cosoroabă, 1984/. De cele mai multe ori patocenoza este constituită dintr-un număr mare de

boli, considerate până nu demult minore, care însă au dobândit o frecvenţă deosebit de mare şi

un caracter persistent, producând pierderi economice importante. Dimpotrivă, epizootiile

majore sunt tot mai rare, ca urmare a perfecţionării tehnologiilor sanitare veterinare.

Diversitatea mare a proceselor patologice, care definesc patocenoza unui complex

zootehnic, poate fi urmarea apariţiei de noi cauze şi condiţii de boală, inexistente în sistemele

de creştere practicate în trecut. Din această categorie fac parte bolile produse de anumite

imperfecţiuni ale tehnologiei de creştere a animalelor, numite tehnopatii, cum sunt:

afecţiunile podale la taurine şi la păsările crescute pe pardoseală – grătar, bolile provocate de

microclimatul necorespunzător, mamitele favorizate de mulsul mecanic etc. Uneori stările de

boală şi de subproductivitate la animale sunt urmarea unui şir de dezechilibre create prin

activitatea umană. O parte din factori acţionează lent şi se manifestă după un timp mai

îndelungat. Din această categorie fac parte, de exemplu, privarea informaţională şi

agresiunea informaţională. Se ştie că organismul animal, pentru a-şi păstra homeostazia, are

6

nevoie, pe lângă substanţe şi energie şi de anumite informaţii, de care depinde modul de

utilizare a substanţelor şi a energiei disponibile. Informaţiile sunt primite sub formă de

mirosuri, sunete, lumină, stimuli antigenici, căldură etc. Insuficienţa unor informaţii sau

alterarea căilor de transmitere determină anumite sindroame de privare informaţională, care

se manifestă lent şi diferit, dependent de specie, vârstă, sex şi gradul de diminuare sau de

perturbare a informaţiei. Un exemplu în acest sens îl constituie luminozitatea redusă a

adăposturilor sau fotoperioada neadecvată, care, cel mai frecvent se exprimă prin tulburări de

reproducţie. La fel de dăunătoare este şi agresiunea informaţională, de natură fonică,

fotonică, calorică, antigenică etc. Pentru cunoaşterea acestor deficienţe sunt necesare

măsurători cu aparatură şi instrumente adecvate, care fac parte din dotarea laboratorului de

igienă animală. Supravegherea factorilor de microclimat, fizici, chimici şi biologici şi

optimizarea lor prin îmbunătăţirea sistemului de ventilaţie şi prin măsuri de ordin

constructiv reprezintă obiective de prim ordin ale igienei animalelor, ca ramură de

ştiinţă.

În mod deosebit trebuie respectate principiile zooigienice la proiectarea şi construirea

adăposturilor. Adăposturile pentru animale nu trebuie considerate ca nişte spaţii pentru

tranzitul furajelor şi a produselor animaliere. Acestea sunt construcţii destinate adăpostirii

unor fiinţe cu cerinţe fiziologice complexe. Adăposturile realizate din materiale

necorespunzătoare şi lipsite de dotările necesare (canalizare, ventilaţie etc.) nu contribuie la

ocrotirea sănătăţii animalelor, ba, dimpotrivă acţionează ca „închisori” pentru animale sau

camere de intoxicare, prin gazele nocive (amoniac, hidrogen sulfurat etc.) ce se degajează din

fermentarea dejecţiilor.

Cunoaşterea şi aplicarea regulilor de igienă este importantă şi pentru prevenirea bolilor

transmisibile majore. În mod deosebit dezinfecţia, dezinsecţia, deratizarea şi ecarisarea

cadavrelor reprezintă măsurile de primă importanţă în prevenirea şi combaterea

bolilor transmisibile. Dar şi celelalte reguli şi măsuri de igienă pot contribui la protecţia

animalelor faţă de unele boli transmisibile majore. Mijloacele de profilaxie specifică

(vaccinarea) sunt practic lipsite de eficienţă, dacă se aplică la animalele crescute în condiţii

neigienice şi hrănite sau adăpate necorespunzător.

Un alt obiectiv important al igienei veterinare îl reprezintă asigurarea calităţii

produselor animale la nivelul cerinţelor şi prevenirea apariţiei la om a unor tulburări sau boli,

generate de produsele insalubre sau contaminate cu agenţi zoonotici. Păstrarea sănătăţii

consumatorilor de produse animaliere este o sarcină deosebit de complexă şi dificilă în

condiţiile poluării mediului, când plantele sunt tratate cu tot felul de pesticide şi când la

animale se administrează în hrană reziduuri industriale (borhot, melasă etc.) şi biostimulatori.

Medicul veterinar şi inginerul zootehnist, înarmaţi cu cunoştinţe temeinice de igienă şi

protecţia mediului, trebuie să urmărească ferirea animalelor de acţiunea nocivă a unor

poluanţi industriali şi pe de altă parte să aplice măsuri pentru prevenirea poluării mediului, ca

urmare a amplasării şi exploatării necorespunzătoare a obiectivelor zootehnice şi a

reziduurilor.

Aplicarea timp îndelungat a principiului specializării fermelor a dus la extinderea

proceselor de producţie selective, care nu ţin seama de lanţul de corelaţii şi interdependenţe

specifice circuitului material şi energiei din substanţa minerală în cea vegetală şi animală.

Aceste procese de producţie lineare limitează posibilităţile de utilizare completă a tuturor

resurselor vegetale şi animale şi determină consumuri mari de energie şi acumulări de deşeuri

şi reziduuri, care poluează apele, solul şi periclitează echilibrele ecologice. Din aceste motive,

mai ales după apariţia crizei energetice se manifestă tendinţe de înlocuire a procesului linear

printr-un proces circular, care respectă lanţurile biologice naturale şi transformă în produse

utile deşeurile ce provin din diferite sectoare ale agriculturii. Ca exemplu, pot servi fermele

ecologice (numite în alte ţări organice), care sunt mixte (vegetale şi zootehnice), bazate pe

7

tehnologii nepoluante, fără a influenţa negativ sănătatea animalelor şi a oamenilor, prin

calitatea neadecvată a hranei sau prin circuitarea de agenţi microbieni şi parazitari /Decun şi

Crăiniceanu, 1991/.

Prin obiectivele urmărite şi prin eficienţa măsurilor preconizate, igiena animalelor

constituie partea esenţială a medicinii veterinare preventive /Hojovec, 1982; Kalich, 1984;

Kovacs, 1984; Rosocha, 1984/. Rolul deosebit al igienei animale este recunoscut pe plan

mondial prin înfiinţarea Societăţii Internaţionale de Igienă Animală5, în anul 1970. Primul

Congres Internaţional de Igienă Animală a avut loc la Budapesta, în anul 1973, ultimul la

Varşovia (2005), iar cel de al XIII-lea va avea loc în Estonia, la Tartu (17 – 21 iunie, 2007).

2. IGIENA AERULUI

Aerul reprezintă unul din factorii principali ai mediului natural de viaţă pentru

vieţuitoarele superioare şi pentru plante. Doar foarte puţine specii de bacterii trăiesc în

absenţa aerului (în anaerobioză). Aerul influenţează vieţuitoarele superioare nu numai prin

compoziţia sa chimică, ci şi prin însuşirile fizice şi procesele meteorologice deosebit de

complexe, ce se desfăşoară necontenit la suprafaţa scoarţei terestre.

Învelişul gazos al planetei noastre poartă numele de atmosferă (în limba greacă: atmos =

vapori, aburi; sfaira = sferă). Aerul se menţine în contact cu suprafaţa terestră datorită forţei

de atracţie exercitată de masa Pământului. Luna, care are o forţă de gravitaţie de şase ori mai

mică decât cea de pe Terra, nu a reţinut în jurul său gazele şi nu are atmosferă.

Un metru cub de aer are o greutate de 1,293 kg la 0 °C şi 760 mmHg. Datorită

gravitaţiei, densitatea aerului este mai mare în apropierea suprafeţei terestre şi foarte mică la

partea superioară a atmosferei.

Moleculele gazelor ce constituie atmosfera se află într-o continuă mişcare, se ciocnesc

între ele şi îşi schimbă direcţia. La mari înălţimi, unde parcursul liber al moleculelor devine de

ordinul zecilor de kilometri, ele capătă viteze atât de mari, încât pot scăpa din sfera de atracţie

a Pământului, intrând în spaţiul cosmic sau pot reveni după ce parcurg traiectorii eliptice

foarte alungite. Aceste fenomene se petrec în jurul înălţimii de 2500–3000 km, care se

consideră limita superioară a atmosferei.

2.1. STRUCTURA FIZICĂ A ATMOSFEREI

Atmosfera este un mediu neomogen, format din pături de aer concentrice, cu valori

diferite de temperatură, presiune, densitate şi cu o compoziţie diferită. Luându-se în

considerare mai ales distribuţia temperaturii în înălţime, atmosfera a fost împărţită în cinci

straturi principale şi anume: troposfera, stratosfera, mezosfera, termosfera şi exosfera (

Troposfera (tropos = agitat, turbulent) este stratul de aer din imediata vecinătate a

Pământului. Are forma unui elipsoid cu înălţimea de 16–18 km la ecuator şi de 6–8 km la

poli. Caracteristică pentru troposferă este scăderea temperaturii pe măsură ce creşte înălţimea,

în medie de 6,5 °C/km (gradient termic vertical).

În primii doi – trei kilometri pe înălţime, uneori scăderea temperaturii este neregulată,

datorită influenţei pe care o exercită suprafaţa Pământului asupra aerului care vine în contact

5 The International Society for Animal Hygiene (ISAH, www.isah-soc.org). “The field of animal hygiene

includes the scientific analysis of the interactions between domestic animals and any abiotic and biotic factors of

their direct and indirect environment with the aim to develop optimization and intervention measures for

preventing diseases (including zoonoses and food safety relevant infections and contaminations), promote the

animals’ health and their species-specific welfare needs whilst maintaining a secure and sound environment.”

8

direct cu aceasta. În unele situaţii excepţionale se constată chiar creşteri de temperatură în

primele câteva sute de metri înălţime. Acest fenomen este numit inversiune de temperatură

sau inversiune termică. Se produce mai ales iarna, când suprafeţele acoperite de zăpadă

împrumută aerului din vecinătate o temperatură mai scăzută decât cea a aerului din înălţime.

Acelaşi fenomen se produce şi în depresiunile închise (de exemplu: depresiunile Ciuc şi

Gheorghieni), în care aerul rece de pe pantele munţilor se scurge în văi, devenind uneori mai

rece decât aerul de pe înălţimile din jur.

Începând de la kilometrul 3–4 scăderea temperaturii se face conform gradientului termic

vertical până la limita superioară a troposferei, numită tropopauză. La această înălţime

temperatura aerului ajunge până la –80 °C deasupra ecuatorului (16–18 km) şi la –50 °C

deasupra polilor (6–8 km).

În troposferă aerul este într-o continuă turbulenţă (de unde şi denumirea de troposferă),

datorită curenţilor de convecţie (ascendenţi şi descendenţi) şi a curenţilor de advecţie (pe

orizontală). Aici este concentrată 75% din masa totală a aerului şi 95% din cea a vaporilor de

apă. Aici se formează norii la diferite înălţimi (norii inferiori: Stratocumulus, Stratus,

Cumulus, Cumulonimbus; norii mijlocii: Altocumulus, Altostratus; norii superiori: Cirrus,

Cirrocumulus şi Cirrostratus).

Stratosfera este cel de-al doilea strat care se întinde de la tropopauză până la o înălţime

medie de 32 km. Se caracterizează printr-o constanţă a temperaturii de –56,5 °C, gradientul

termic vertical fiind egal cu zero. Constanţa temperaturii se datorează echilibrului care se

păstrează între căldura primită prin radiaţie dinspre Pământ şi cea pierdută tot prin radiaţie

către spaţiile interastrale. Acest echilibru termic este caracteristic mai ales stratosferei

inferioare, până la 25 km înălţime deoarece între 25 şi 32 km înălţime se constată uneori

încălziri ale aerului rarefiat de până la +50, +70 °C.

În stratosferă există doar urme de apă sub forma norilor sidefii irizaţi, de culorile

curcubeului, constituiţi din cristale fine de gheaţă.

Limita superioară a stratosferei, care face tranziţie la stratul următor, se numeşte

stratopauză (30–35 km înălţime).

Mezosfera este stratul de aer considerat de la 35 km până la 80 km înălţime. Aici

temperatura se menţine la început cu valori negative (–50 °C; –60 °C), pentru ca apoi să

crească brusc, atingând valori pozitive destul de ridicate (+70 °C; +75 °C). Apoi urmează o

nouă scădere a temperaturii, astfel că la limita superioară a mezosferei (80 km) temperatura

înregistrează –80 °C până la –110 °C.

Cauza încălzirii bruşte a aerului, atât în stratosfera superioară (de la 25 km), cât mai ales

în mezosferă între 40 şi 55 km, o constituie ozonul, ce se acumulează în straturile respective.

Stratul de ozon absoarbe o parte din radiaţiile ultraviolete cu lungimi mici de undă (sub 290

nanometri), ridicând temperatura aerului. Stratul de ozon se formează în anumite condiţii de

acţiune a radiaţiilor ultraviolete din spectrul solar, când moleculele de oxigen disociază şi

atomii rezultaţi se combină cu moleculele nedisociate dând naştere ozonului (O3), o stare

alotropică a oxigenului. Fenomenul este reversibil, ceea ce explică cantitatea relativ constantă

de ozon din atmosferă. Stratul de ozon, numit şi ozonosfera, constituie o barieră în calea

radiaţiilor ultraviolete de undă foarte scurtă, care sunt dăunătoare vieţii. Tranziţia de la

mezosferă la termosferă se face prin mezopauză.

Termosfera se întinde de la mezopauză (80 km) până la aproximativ 1000 km înălţime

şi se caracterizează prin temperaturi foarte ridicate, de până la 3000 °C. O altă caracteristică

importantă a termosferei o constituie gradul de ionizare deosebit de ridicat, datorită atât

radiaţiilor X, ultraviolete şi corpusculare emise de Soare, cât şi celor cosmice, venite din

spaţiul interplanetar. Datorită gradului de ionizare a aerului, acest strat mai este cunoscut sub

denumirea de ionosferă. Are o deosebită importanţă în propagarea undelor radio. Tot în acest

9

strat au loc aurorele polare, care sunt vizibile în special deasupra regiunilor polare şi în

regiunile latitudinilor mari.

2.2. ÎNSUŞIRILE FIZICE ALE AERULUI ŞI INFLUENŢA

LOR ASUPRA ANIMALELOR

Aerul atmosferic influenţează vieţuitoarele, atât prin compoziţia sa (gaze, pulberi,

microorganisme), cât şi prin însuşirile sale fizice (temperatura, presiunea mişcarea aerului,

radiaţiile, electricitatea etc.). De cunoaşterea însuşirilor atmosferei libere şi a fenomenelor

meteorologice se ocupă meteorologia. În cadrul acestei ştiinţe sunt deja bine conturate mai

multe ramuri, dintre care cele mai importante sunt: meteorologia dinamică, meteorologia

sinoptică, aerologia, climatologia şi radiometria.

De studiul influenţei factorilor atmosferici asupra sănătăţii şi producţiei animalelor se

ocupă biometeorologia şi bioclimatologia existând mai multe staţiuni de cercetări, institute şi

societăţi de profil (ex.: INRA Station de Bioclimatologie Thiveral, Grignon, France; Institute

of Bioclimatology, Gottingen etc.; International Society of Biometeorology) şi publicaţii

anume destinate acestui domeniu de specialitate (Biometeorology Bulletin şi International

Journal of Biometeorology).

2.2.1. TEMPERATURA AERULUI

Prin temperatura aerului se înţelege parametrul fizic ce caracterizează gradul de

încălzire al aerului şi capacitatea acestuia de a ceda căldură altor corpuri sau de a primi

căldură. Temperatura aerului este unul din cele mai importante elemente meteorologice,

pentru că de aceasta depinde, în ultimă instanţă, formarea curenţilor de aer, distribuţia

presiunii atmosferice, variaţia umezelii aerului etc.

Sursa principală de căldură pentru aerul atmosferic o constituie radiaţia solară. Mărimea

energiei radiante este relativ constantă la limita superioară a atmosferei, fiind de 1,98

cal/cm2/minut şi se numeşte constanta solară.

Dar gradul de încălzire a aerului atmosferic este totuşi foarte variabil, datorită faptului

că radiaţiile solare pătrunse în atmosferă sunt reflectate, difuzate sau absorbite, încât la nivelul

scoarţei terestre ajung doar aproximativ 45% din cantitatea de radiaţii. Pe lângă acestea,

energia radiantă solară ce atinge suprafaţa terestră mai depinde de durata de insolaţie şi de

unghiul de incidenţă al razelor solare.

Încălzirea aerului atmosferic nu se realizează direct prin trecerea radiaţiilor solare,

întrucât acestea nu sunt absorbite (decât într-o măsură extrem de redusă) de către aer.

Procesele de încălzire şi de răcire ale atmosferei se datorează căldurii primite de la Soare şi

cedate de către suprafaţa terestră prin conductivitate termică, convecţie, radiaţie şi evaporare.

Conductivitatea termică moleculară joacă un rol limitat în încălzirea aerului, datorită

însuşirilor termoizolante ale aerului, care are un coeficient de conductivitate termică foarte

scăzut. Pe această cale se poate încălzi cel mult un strat de aer de câţiva centimetri grosime

din imediata apropiere a solului.

Încălzirea aerului la distanţă de sursa de căldură (solul, apa), se realizează mai ales prin

convecţie termică, prin advecţie, turbulenţă, radiaţie şi transformările de fază ale apei.

Convecţia este mişcarea verticală a aerului, în sens ascendent şi descendent. Curenţii

convectivi ascendenţi sunt determinaţi de încălzirea aerului aflat în imediata vecinătate a

scoarţei terestre, care devine mai puţin dens şi se ridică în straturile superioare. Locul acestuia

este ocupat de aerul mai rece, care coboară din straturile superioare ale atmosferei sau este

adus din zonele învecinate prin mişcare în plan orizontal, numită advecţie (vânt). În cazul

curenţilor de convecţie, pe măsură ce aerul cald urcă, datorită presiunii tot mai mici din

10

înălţime, acesta se destinde şi se răceşte adiabatic, iar atunci când coboară, se comprimă şi se

încălzeşte adiabatic. Rezultă că la înălţime căldura disponibilă pentru transfer este totuşi mai

mică, decât cea cu care a plecat aerul din straturile inferioare.

Un alt proces, care intervine în încălzirea şi răcirea atmosferei, îl constituie

transformările de fază ale apei. Apa, evaporându-se la suprafaţa scoarţei terestre

înmagazinează o cantitate mare de căldură (circa 600 cal pentru un gram de apă), pe care

ulterior o cedează aerului din straturile superioare ale troposferei în momentul condensării.

În transferul căldurii de la Pământ spre masele de aer şi între acestea intervine şi

radiaţia calorică. Se ştie că radiaţia solară este absorbită de suprafaţa terestră, care se

încălzeşte şi emite radiaţii infraroşii de undă lungă. Acestea sunt absorbite de vaporii de apă şi

dioxidul de carbon şi ca urmare, masele de aer se încălzesc. În continuare, tot pe cale

radiativă, căldura se poate transmite de la un strat de aer la altul.

În fine, procesele de încălzire şi de răcire ale aerului atmosferic sunt favorizate şi de

turbulenţa atmosferică. Aceasta constă în mişcarea haotică, a aerului, după traiectorii

complexe, determinate de forţa vântului şi de încălzirea neuniformă a suprafeţelor şi a aerului

din straturile inferioare ale troposferei.

2.2.1.1. VARIAŢIILE TEMPERATURII AERULUI

În meteorologie temperatura aerului se apreciază în grade Celsius (°C) şi se determină la

înălţimea standard de 2 metri deasupra terenului, la umbră, în condiţii de circulaţie liberă a

aerului.

Datorită factorilor multipli, care influenţează încălzirea şi răcirea suprafeţei terestre,

temperatura aerului suferă variaţii importante în timp. Regimul termic prezintă oscilaţii

periodice, zilnice şi anuale, acestea fiind mai mari în straturile de aer de la suprafaţa terestră şi

scad cu înălţimea. Pe lângă variaţiile periodice ale temperaturii aerului există şi variaţii

neperiodice (accidentale), care pot avea importanţă deosebită prin efectele exercitate asupra

plantelor şi animalelor.

Variaţiile periodice zilnice (diurne) sunt condiţionate de oscilaţia fluxului de căldură

terestră, care depinde de radiaţia solară. Ziua, temperatura aerului creşte, ca urmare a

propagării căldurii de la suprafaţa terestră, iar noaptea temperatura aerului scade, sub

influenţa răcirii scoarţei terestre. Creşterea şi scăderea temperaturii aerului se face cu oarecare

întârziere faţă de variaţia temperaturii solului şi variaţia insolaţiei. Temperatura maximă a

aerului se atinge obişnuit între orele 14 şi 15, iar minima, înainte de răsăritul Soarelui.

Diferenţa, în grade, dintre valoarea maximă şi cea minimă a temperaturii aerului,

reprezintă amplitudinea termică diurnă. Aceasta constituie o caracteristică importantă a

climei şi prezintă un mare interes pentru creşterea animalelor. Amplitudinea termică diurnă

este mai mare în apropierea ecuatorului şi foarte mică la cei doi poli. Anotimpul influenţează,

de asemenea, amplitudinea diurnă a temperaturii, aceasta fiind maximă în solstiţiul de vară

(22 iunie) şi minimă în preajma solstiţiului de iarnă (22 decembrie). Nebulozitatea şi relieful

influenţează şi ele amplitudinile zilnice ale variaţiilor de temperatură.

Variaţiile periodice anuale ale temperaturii aerului atmosferic depind de aceiaşi factori

(excluzând anotimpul), care influenţează şi variaţia diurnă. Diferenţa dintre temperatura

medie a lunii celei mai calde şi a celei mai reci, dă amplitudinea anuală a temperaturii

aerului şi constituie o mărime caracteristică din punct de vedere climatologic.

În ţara noastră, fiind o climă de tip continental, amplitudinea anuală a temperaturii

aerului este relativ mare, depăşind 25 °C în sudul ţării şi având în jurul a 20 °C în jumătatea

nordică a ţării.

11

Temperatura minimă absolută înregistrată în ţara noastră este de –38,5 °C (localitatea

Bod, lângă Braşov, în 25.I.1942), iar temperatura maximă absolută este de + 44,5 °C

(localitatea Ion Sion, lângă Brăila, în 10.VIII.1951)*.

Pentru studiul repartiţiei temperaturilor pe globul terestru se întocmesc hărţi speciale,

numite hărţi izoterme. Acestea conţin temperaturile medii lunare (obişnuit pentru lunile iulie

şi ianuarie) sau pe cele anuale. Pentru a se elimina efectul formelor de relief, temperaturile se

reduc la nivelul standard (nivelul mării). Liniile care unesc punctele de pe o astfel de hartă,

având aceeaşi valoare a temperaturii medii, se numesc linii izoterme. Pe teritoriul ţării noastre

trec liniile izoterme anuale cuprinse între 6 şi 11 °C (medii anuale).

2.2.1.2. INFLUENŢA TEMPERATURII AERULUI ASUPRA

ANIMALELOR DE FERMĂ

Temperatura, ca factor de mediu, exercită asupra animalelor o influenţă directă (prin

termoreglare şi metabolism) şi una indirectă, prin intermediul vegetaţiei şi prin favorizarea şi

atenuarea acţiunilor altor factori de mediu (umiditate relativă, curenţi de aer etc.). Variaţiile

de temperatură influenţează homeostazia termică a animalelor, producţia şi sănătatea acestora.

2.2.1.2.1. Influenţa temperaturii aerului asupra homeostazei termice

Animalele de fermă sunt homeoterme, având o temperatură internă relativ constantă,

spre deosebire de organismele poikiloterme, a căror temperatură depinde de variaţiile termice

ale mediului în care trăiesc.

Menţinerea temperaturii corporale la un anumit nivel şi adaptarea la variaţiile termice

ale mediului, se realizează prin funcţia de termoreglare, care cuprinde termogeneza

(producerea de căldură) şi termoliza (pierderea de căldură). Deci, pentru a-şi menţine

temperatura normală a corpului, acesta trebuie să piardă permanent, în medie, o cantitate de

căldură echivalentă cu cea produsă prin procesele de metabolism. Adică, termoliza ajută

animalele să prevină supraîncălzirea organismului (hipertermia), care ar putea să apară la

temperaturi ale mediului prea ridicate. Dimpotrivă, termogeneza permite animalelor să se

adapteze la temperaturi mai coborâte ale mediului, fie pe cale chimică directă prin

intensificarea proceselor oxidative în organele toraco-abdominale cu potenţial termogenerator,

fie indirect prin intensificarea activităţii musculare.

Termoliza se realizează prin următoarele fenomene fizice: radiaţia, conductivitatea,

convecţia şi evaporarea. Căldura pierdută de animale prin radiaţie, conductivitate şi convecţie

se numeşte căldura liberă (sensibilă), iar căldura pierdută prin evaporare (pulmonară şi

cutanată) se numeşte căldura latentă.

Radiaţia se produce la nivelul pielii sub formă de radiaţii electromagnetice infraroşii.

Corpul animal emite radiaţii calorice proporţional cu diferenţa dintre temperatura pielii şi a

aerului din jurul animalului.

Temperatura pielii fiind destul de coborâtă, lungimea de undă a radiaţiilor infraroşii este

mare (2 000–40 000 nm). Dar dispersia căldurii prin radiaţie este inegală pe suprafaţa

corpului, datorită distribuţiei neuniforme a învelişului pilos (păr, lână, pene). Radiaţia calorică

a animalelor este maximă în ambianţe reci, scade pe măsura creşterii temperaturii aerului şi

încetează la egalizarea temperaturii mediului cu temperatura corporală. Dacă în apropierea

animalelor se află o suprafaţă mai caldă decât suprafaţa pielii, organismul (pielea) primeşte

căldura prin radiaţie.

Conductivitatea termică, ca mijloc de transfer al căldurii, prezintă importanţă când

animalele se află în decubit şi vin în contact cu suprafeţe (sol, pardoseală, pereţi) mai reci. În

staţiune patrupedală pierderile de căldură prin conductivitate sunt foarte reduse, datorită

12

însuşirilor termoizolante ale aerului uscat. Aerul umed şi pardoseala fără aşternut favorizează

pierderile de căldură, care pot atinge 20% din pierderile totale de căldură. Pardoselile încălzite

şi cele acoperite cu un strat gros de aşternut de calitate corespunzătoare, dimpotrivă, pot

contribui la încălzirea pielii din zona de contact.

În principiu, transferul de căldură prin conductivitate termică este cu atât mai mare cu

cât diferenţa de temperatură dintre cele două suprafeţe este mai mare, cu cât suprafaţa de

contact este mai mare şi coeficientul de conductivitate termică al materialelor mai ridicat.

Transferul de căldură din organism către mediu mai depinde şi de valoarea izolatoare a

ţesuturilor şi de izolarea externă a corpului (păr, lână, pene). De exemplu, conductanţa

ţesuturilor la purcei este mult mai mare decât la tineretul animalelor cu păr de greutate

similară (de opt ori mai mare decât la cobaii maturi).

Convecţia este o modalitate importantă de pierdere a căldurii şi constă în încălzirea

aerului din apropierea corpului, care, reducându-şi densitatea, primeşte o mişcare ascendentă.

Aerul mai rece din apropiere îi ia locul şi astfel procesul se reia. Pierderea de căldură este

direct proporţională cu suprafaţa convectivă (suprafaţa corporală expusă), fiind mai mare la

animalele izolate şi mai redusă la animalele alăturate prin înghesuire. De asemenea, pierderea

de căldură prin convecţie mai depinde şi de nivelul temperaturii aerului, grosimea şi felul

învelişului pilos şi de tăria curenţilor de aer. Pierderea de căldură creşte proporţional cu

pătratul vitezei curenţilor de aer, ceea ce atrage atenţia asupra importanţei protejării

animalelor de curenţi în perioada rece a anului.

În condiţiile obişnuite de temperatură, cea mai mare parte a căldurii organismului se

pierde prin radiaţie, conductivitate şi convecţie. La om, de exemplu, pe această cale, se pierde

aproximativ 65 % din căldura organismului (tabelul 1).

Tabelul 1

Modalităţile prin care se realizează pierderile de căldură ale corpului uman /Barnea,

1982/

Modalităţi de pierdere a căldurii Kcal./24

ore

%

Radiaţie, conducţie, convecţie 1950 65

Evaporarea apei de pe piele, din plămâni şi eliberarea CO2 900 30

Încălzirea aerului inspirat 90 3

Urină şi fecale (surplusul de căldură faţă de alimente şi apă) 60 2

Total pierderi zilnice de căldură 3000 100

Evaporarea reprezintă o cale importantă de termoliză şi de homeostazie termică în

ambianţă caldă. Este accentuată de creşterea temperaturii aerului, creşterea vitezei aerului şi

de reducerea umidităţii relative a aerului. Când aerul este saturat cu vapori evaporarea nu mai

este posibilă, indiferent de temperatură şi de intensitatea curenţilor de aer. La bovine,

pierderile de căldură prin evaporare devin importante, începând cu temperatura de 16–18 °C.

La peste 27°C toleranţa la căldură este dată, în principal, de procesele de evaporare.

Evaporarea poate avea loc la nivelul pielii şi la nivelul pulmonului.

Evaporarea cutanată se poate face cu şi/sau fără transpiraţie. Evaporarea cutanată fără

transpiraţie vizibilă se numeşte perspiraţie insensibilă. Ea se produce la toate speciile de

animale, inclusiv la om, pe seama umidităţii normale a pielii. Evaporarea cutanată este

importantă mai ales la speciile de animale care dispun de glande sudoripare şi sebacee

funcţionale (cabaline, bovine, ovine). La speciile de animale fără glande sudoripare

funcţionale (porc, păsări, iepuri) şi la cele cu glande sudoripare pe suprafeţe restrânse

(carnasiere) în ambianţă caldă, termoliza se realizează preponderent prin evaporare

pulmonară, odată cu intensificarea ritmului respirator.

13

Termoreglarea la animalele homeoterme este sub dependenţa hipotalamusului, unde se

află centrii termoregulatori, care primesc informaţii de la termoreceptorii periferici cutanaţi,

viscerali şi centrali.

Termoreceptorii periferici cutanaţi sunt specializaţi pentru percepţia frigului

(corpusculii Krause) sau a căldurii (corpusculii Ruffini). Termoreceptorii pentru frig sunt de

aproape 10 ori mai numeroşi decât cei pentru cald, ceea ce corespunde necesităţii mai

frecvente de adaptare la frig a animalelor.

Termoreceptorii viscerali sunt situaţi în pereţii tubului digestiv, iar termoreceptorii

centrali sunt situaţi în măduva spinării şi hipotalamus, fiind excitaţi de temperatura sângelui.

Hipotalamusul prezintă neuroni specializaţi pentru cald şi alţii pentru frig şi se află în

legătură cu centrul ingestiei şi al setei, dispuşi tot în hipotalamus. Comenzile de acomodare

pleacă pe cale nervoasă (nervii motori şi vegetativi) şi pe cale hormonală prin glanda hipofiză,

care se găseşte sub hipotalamus. Paralel cu scăderea temperaturii mediului creşte secreţia

glandelor tiroidă şi suprarenală, care au acţiune calorigenă şi contribuie la rezistenţa la frig. În

ambianţa caldă este stimulată secreţia hormonului antidiuretic (din sistemul hipotalamo-

hipofizar) şi aldosteronului (din cortico-suprarenală). Aceştia intervin în reţinerea apei şi a

sodiului în organism, pentru ca, prin transpiraţia care apare, să nu se producă un dezechilibru

hidromineral.

Prin centrul foamei, în expunerea la frig, se intensifică senzaţia de foame, are loc

ingestia suplimentară de furaje, ce susţine formarea de calorii suplimentare. În expunerea la

cald, apetitul este diminuat, se intensifică senzaţia de sete, ceea ce ajută la scăderea producţiei

de căldură şi combaterea deshidratării.

Prin mecanismele schiţate animalele pot să-şi menţină temperatura corporală relativ

constantă între anumite limite de temperatură a mediului ambiant, care în

figura 5 sunt notate prin T2–T5 (zona homeotermiei). În cadrul acestui interval de

temperatură există pentru fiecare specie şi categorie de animale o zonă de neutralitate

termică, notată în aceeaşi figură prin T3–T4, în care organismul îşi menţine temperatura

constantă aproape fără solicitarea mecanismelor de termoreglare. În acest interval de

temperatură există un echilibru între cantitatea de căldură produsă (metabolism bazal şi de

Fig. 5. Termogeneza la

animalele homeoterme, în

raport cu temperatura

ambiantă

14

producţie) şi cea cedată mediului înconjurător. În intervalul zonei de neutralitate termică, pe o

gamă ceva mai restrânsă de temperaturi, animalele nu simt nici frig, nici căldură, aceste valori

reprezentând confortul termic.

Delimitarea exactă a zonei de confort termic, deşi foarte importantă pe plan practic, este

extrem de dificilă, din cauza unor factori care o influenţează (viteza aerului, umiditatea

relativă a aerului, gradul de acoperire al corpului cu păr, pene etc.). În general, se poate afirma

că zona de neutralitate termică are o întindere mai mare la animalele adulte, comparativ cu

cele tinere.

Animalele de fermă sunt mai puţin tolerante la căldură decât la frig, ceea ce se corelează

şi cu plasamentul zonei de confort termic excentric spre dreapta, foarte aproape de limita

superioară a homeotermiei (T5). Pe ansamblu, mecanismele de termogeneză sunt mai

eficiente decât cele de termoliză, iar animalele suportă mai uşor temperaturile coborâte decât

pe cele crescute peste zona de confort.

Temperaturile care delimitează zona de neutralitate termică se numesc temperaturi

critice. La aceste valori organismul animal îşi activează mecanismele de termoreglare pentru

menţinerea homeostaziei termice. Sub temperatura critică inferioară şi peste temperatura

critică superioară organismul realizează un consum energetic suplimentar pentru producţia de

căldură sau eliminarea căldurii excedentare, ceea ce se reflectă negativ pe plan productiv.

TERMOREGLAREA ÎN AMBIANŢA RECE. Cel mai important mecanism de

termoreglare în ambianţa rece îl constituie termoreglarea chimică. Aceasta se poate realiza

fără frison sau cu frison.

Termogeneza fără frison este prezentă la toate speciile de animale de fermă şi constă

în creşterea ratei metabolice, corelat cu scăderea temperaturii mediului. Sediile principale ale

reacţiilor generatoare de căldură sunt organele viscerale. Ficatul singur produce aproximativ

20% din căldura corpului aflat în repaus. În caz de efort fizic, un rol important revine

musculaturii striate ca sursă de căldură. La nevoie, organismul apelează la rezervele

energetice de bază, cum sunt grăsimea brună (sau primară) la tineretul mamifer şi grăsimea

albă (sau secundară) la animalele adulte. Alimentaţia bogată în proteine şi grăsimi explică

rezistenţa deosebită la frig a carnasierelor. Secreţia glandelor tiroidă şi suprarenală au un rol

deosebit în termoreglarea chimică. Dacă aceste glande prezintă o hipofuncţie patologică,

rezistenţa la frig va fi mult diminuată.

Termogeneza chimică cu frison se întâlneşte la majoritatea speciilor, cu excepţia

iepurilor. Frisoanele sunt contracţii involuntare ale muşchilor striaţi, fără efectuare de lucru

mecanic, ceea ce permite transformarea întregii energii în căldură.

Deosebit de importante sunt şi mecanismele fizice de conservare a căldurii corporale.

Pe cale reflexă (descărcarea de adrenalină) se produce vasoconstricţie periferică,

diminuându-se afluxul de sânge la piele şi mai ales la extremităţi. Pielea mai rece reduce

diferenţa de temperatură faţă de aer, iar prin aceasta se diminuează iradierea de căldură spre

mediu. Vasoconstricţia reduce şi transsudatul ce întreţine umiditatea normală a pielii, scăzând

astfel şi pierderea de căldură prin evaporarea cutanată. În acelaşi timp, vasoconstricţia

periferică nu numai că reduce pierderile de căldură, dar ajută şi termogeneza chimică, prin

aceea că masa circulantă a sângelui este dirijată, în principal, spre organele interne şi muşchi,

îmbunătăţind transportul de oxigen şi alte substanţe, care au rol în susţinerea proceselor

metabolice intensificate. Prin contracţia muşchilor netezi horipilatori se produce erecţia

părului şi respectiv a penelor, ceea ce determină creşterea grosimii stratului de aer cu rol

izolator.

În reducerea pierderilor de căldură un rol important revine şi modificărilor de

comportament. Prin ghemuire şi înghesuire, animalele îşi reduc suprafaţa convectivă şi

radiativă, economisind căldura metabolică. Păsările reduc pierderile de căldură prin

modificările de postură, protejând părţile corporale lipsite de pene: capul şi membrele. Prin

15

introducerea capului sub aripă o pasăre reduce pierderile de căldură în proporţie de 10 – 12 %,

iar dacă stă aşezată reduce pierderile cu o treime.

Şi la purcei există un comportament distinct de termoreglare. Deşi trăiesc cu scroafa în

acelaşi adăpost, au cerinţe de temperatură diferite: temperatura optimă pentru scroafă este de

18 – 22˚C, iar pentru purcei în prima săptămână de viaţă de 30 – 32 ˚C. Dacă aceste cerinţe nu

sunt asigurate, printr-o încălzire diferenţiată, ceea ce se întâmplă des, purceii se îngrămădesc,

unul peste altul, fie lângă scroafă, fie în cuibul lor. Prin aceasta se reduce suprafaţa de

convecţie şi de radiaţie, ceea ce le permite supravieţuirea. Alteori, dacă cuibul este rece,

purceii se urcă pe scroafă şi dorm acolo un timp. Se înţelege că în aceste condiţii, de frig, se

vor prezenta la supt mai rar, ceea ce poate conduce la întârzieri în dezvoltare şi chiar la

îmbolnăvire.

La viţeii la îngrăşat menţinuţi pe pardoseli-grătar, pe timp de iarnă, se constată refuzul

de a se culca, deoarece pardoseala este foarte rece, din cauza curenţilor reci de sub grătar.

Dacă însă peste grătar se pune o placă de lemn sau măcar o folie de plastic, pentru anularea

curenţilor reci de aer, ca la comandă, viţeii se culcă pentru odihnă. Aceasta denotă ca ei simt

instinctiv pericolul asocierii curenţilor cu temperatura scăzută, ceea ce îi face să evite

culcarea, deşi starea patrupedală este epuizantă şi puţin favorabilă pentru conservarea căldurii

corporale.

Caii, pe timp de viscol, dacă sunt în afara adăpostului, adoptă, de asemenea, un

comportament de reducere a pierderilor de căldură: se aglomerează şi lipesc coada de corp,

pentru a proteja pierderea de căldură la nivelul regiunii perineale, neacoperită cu păr.

Pe ansamblu, tineretul animal este dezavantajat în lupta cu frigul, prin următoarele:

prezintă rezerve energetice limitate şi beneficiază de un aport energetic redus;

stratul de grăsime subcutanată cu rol protector este foarte redus;

prezintă un raport dezavantajos între masa corporală şi suprafaţa pielii, care

favorizează pierderile de căldură;

producţiile piloase (părul, penele) sunt puţin dezvoltate şi neuniform distribuite;

conductanţa termică a ţesuturilor este mai mare, în comparaţie cu animalele adulte,

ceea ce favorizează cedarea către exteriorul corpului a căldurii metabolice;

rezistenţa scăzută a aparatului locomotor şi rezervele energetice limitate obligă

tineretul să vină în contact prelungit cu pardoselile (frecvent reci şi umede), ceea ce

face ca pierderile de căldură prin conductivitate să fie mai însemnate decât la

animalele adulte;

mecanismele de termoreglare la tineretul nou născut sunt neconsolidate, puţin

eficiente.

Din aceste motive, la tineretul tuturor speciilor de animale de fermă se întâlneşte

hipotermia neonatală. Redresarea temperaturii corporale, atingerea şi menţinerea valorilor

normale, în condiţii de variaţie moderată a temperaturii mediului, se atinge după aproximativ

trei zile, dar uneori abia după una sau două săptămâni de viaţă, dependent de specie şi

condiţiile de întreţinere.

Scăderea temperaturii mediului sub anumite valori (T2, în figura 2.2.1.2.1/a), care

coincid cu producţia maximă de căldură, duce la pierderi calorice, care depăşesc posibilităţile

de compensare şi plasează animalul în hipotermie prelungită şi apoi la moarte

prin frig. TERMOREGLAREA ÎN AMBIANŢA CALDĂ. Menţinerea homeotermiei

presupune ca pierderea de căldură să fie egală cu producerea de căldură. Dar, în ambianţa

caldă, scăzând diferenţa de temperatură dintre organism şi mediu, pierderile de căldură devin

tot mai dificile, astfel încât la egalizarea temperaturii aerului cu cea corporală, transferul de

căldură practic să înceteze. Aşa poate să apară tendinţa de creştere a temperaturii interne peste

nivelul normal, fiind alertat centrul hipotalamic al termolizei. Pe cale reflexă se produce

16

reducerea apetitului şi a aportului energetic, accentuarea senzaţiei de sete şi creşterea

consumului de apă şi în paralel, reducerea ratei metabolice. Dar producţia de căldură nu poate

să scadă sub metabolismul bazal. Pentru prevenirea creşterii temperaturii corporale se

realizează vasodilataţia periferică, care asigură condiţiile pentru creşterea pierderilor directe

de căldură din organism. Concomitent, se produce şi creşterea volumului circulant al sângelui

prin trecerea în vase a lichidului interstiţial din ţesuturile diferitelor organe. Aceasta creşte

conductanţa termică a ţesuturilor şi măreşte fluxul caloric spre exterior, favorizând disiparea

căldurii prin radiaţie, conductivitate şi convecţie.

Creşterea aportului de sânge în tegumente şi scăderea vâscozităţii sângelui, ca urmare a

dilatării sale, favorizează sudoraţia, care, pe măsură ce creşte temperatura aerului devine

predominantă faţă de celelalte modalităţi de termoliză. La speciile care nu transpiră şi la unele

care transpiră puţin se intensifică ritmul respirator, fiind astfel intensificată evaporaţia

pulmonară (polipneea termică).

De asemenea, pierderea de căldură prin convecţie şi evaporare cutanată mai depinde şi

de tăria curenţilor de aer. Termoliza creşte proporţional cu viteza curenţilor de aer, dar

numai până la aproximativ 1,5 m/s; la viteze mai mari creşterea termolizei devine tot mai

puţin accentuată, în schimb, sporeşte concentraţia de pulberi şi de microorganisme din aer, cu

efecte negative asupra sănătăţii.

Şi în ambianţa caldă pot avea loc anumite modificări de comportament, care favorizează

termoliza. Astfel, animalele se refugiază în locurile mai răcoroase (umbrite), dacă au acces

intră în apă (bălţi, noroi). Băile reprezintă un mijloc de favorizare a termolizei. Îmbăierea

animalelor produce o înviorare generală a organismului, intensifică metabolismul şi măreşte

pofta de mâncare. Porcii şi bivolii se îmbăiază în apă sau în noroi. Uneori rămân mai mult

timp, se răcoresc şi apoi se tăvălesc în noroi, acoperind corpul cu o crustă, care îi protejează

de acţiunea radiaţiilor solare intense şi de insecte. În adăposturile în care există duşuri

automate, porcii graşi şi vierii se obişnuiesc repede să acţioneze pedala pentru pornirea apei şi

recurg la duş de două - trei ori pe zi, dependent de temperatura mediului. Prin duş se

realizează o bună curăţire a corpului şi o activare a circulaţiei sanguine, uşurarea termolizei.

Dacă porcii din adăpost nu au acces la apă, pe timp călduros, adeseori îşi umezesc corpul,

culcându-se pe suprafeţele murdărite cu dejecţii.

Taurinele, pe timp de arşiţă, dacă sunt în libertate în apropierea unui pârâu, intră în apă

şi stau mai mult timp. Caii după ce intră în râu, se adapă, se îmbăiază, înoată şi după ce ies din

apă, se scutură şi se tăvălesc (pe iarbă sau pe pământ).

Când este prea cald, câinii se refugiază într-un loc umbros, se culcă lipind partea

ventrală a abdomenului (cu blană rară) de sol, care nefiind expus la soare, este mai rece.

Uneori scurmă solul, pentru a îndepărta stratul superficial, care poate fi mai cald şi apoi se

culcă.

Găinile, pe timpul arşiţei de vară, fie că se culcă pe sol, după îndepărtarea stratului

superficial, fie că îşi întind aripile, dezgolind părţile neacoperite cu pene etc. Puii de găină, în

adăposturile încălzite cu eleveuze, se dispersează la distanţă, dacă temperatura optimă este

depăşită şi dimpotrivă se adună sub eleveuză, dacă temperatura este sub cea optimă.

Crescătorii de păsări recunosc, dintr-o privire, după modul de dispunere a puilor, dacă

temperatura este sau nu corespunzătoare.

Eficienţa mecanismelor de termoliză depinde nu numai de nivelul temperaturii aerului,

dar şi de nivelul umidităţii relative şi de viteza aerului. Creşterea temperaturii aerului, asociată

cu creşterea umidităţii relative şi cu viteza de circulaţie a aerului conduce, de regulă, la

creşterea temperaturii interne (43–46 °C) (hipertermie). Menţinerea acestor condiţii poate

determina moartea prin şoc caloric.

2.2.1.2.2. Influenţa temperaturii aerului asupra sănătăţii şi producţiei animalelor

17

Animalele domestice, spre deosebire de cele sălbatice, sunt dependente de îngrijirile

omului şi mai ales de condiţiile de adăpostire şi de hrănire. În mod deosebit, rasele şi hibrizii

de mare productivitate selecţionate unilateral, dispun de o slabă capacitate de adaptare la

condiţiile noi de viaţă, diferite de cele în care s-au format şi evoluat.

Dintre toţi factorii fizici de mediu, temperatura exercită influenţa cea mai puternică

asupra metabolismului şi implicit asupra sistemelor care asigură starea de sănătate. În contrast

cu vechea aserţiune, conform căreia, noţiunea de sănătate este echivalentă cu absenţa

simptomelor de boală, astăzi se consideră că starea de sănătate presupune capacitatea

organismului de a-şi menţine statusul biochimic şi hormonal, care să-i permită exprimarea

potenţialului productiv şi realizarea adaptării la solicitările obişnuite ale mediului de viaţă.

Deşi nivelul producţiilor este determinat genetic, exprimarea acestor producţii depinde,

printre alţi factori, de raporturile termice ale animalelor cu mediul. Senzaţia termică percepută

de animale se exprimă prin noţiunea de temperatură efectivă, care este puţin diferită de

temperatura indicată de termometru, deoarece ia în considerare acţiunea simultană a umidităţii

relative şi a curenţilor de aer. Dar temperaturile efective sunt încă insuficient studiate pentru

diferite specii de animale, din care motiv în igiena veterinară toate referirile se fac

deocamdată la valorile de temperatură măsurate în locul de viaţă al animalelor.

Cât timp animalele se află în zona de confort termic acestea îşi menţin cu uşurinţă starea

de sănătate şi realizează un nivel de producţie apropiat de cel caracteristic rasei, dacă de bună

seamă se asigură şi ceilalţi factori de mediu indispensabili (apă, hrană, etc.). Orice solicitare a

sistemului de termoreglare este urmată de un consum de energie, care reduce nivelul

producţiilor. Producţiile, indiferent de felul lor, sunt dependente de surplusul de energie

potenţială existent peste nevoile energetice necesare termoreglării. Din acest motiv, zona de

neutralitate termică în care consumul energetic pentru menţinerea homeotermiei este minim,

asigură şi producţiile cele mai ridicate la toate speciile şi categoriile de animale.

Temperaturile care se abat de la zona de confort termic, nu numai că nu permit realizarea

producţiilor scontate, dar pot determina sau favoriza şi unele stări patologice.

INFLUENŢA TEMPERATURILOR COBORÂTE. Temperaturile sub zona de

neutralitate termică, mai ales dacă sunt asociate cu o umiditate crescută a aerului şi cu curenţi

de aer pronunţaţi, declanşează sindromul general de adaptare (SGA), pentru mobilizarea

resurselor energetice şi menţinerea homeostaziei termice.

Într-o primă fază (reacţia de alarmă) se produce o eliberare sporită de hormon

adreno-corticotrop (ACTH), care, ajuns la glanda corticosuprarenală, sporeşte secreţia de

hormoni gluco-corticoizi (în special cortisol). Se produce, în paralel, o creştere a secreţiei de

catecolamine (adrenalină, noradrenalină) şi tiroxină /Teodoru şi Nicolau, 1983/. Drept urmare

a concentraţiei ridicate a hormonilor implicaţi în termogeneză, creşte glicemia şi se activează,

pe ansamblu, metabolismul.

Prin aceasta începe cea de-a doua fază a SGA, denumită stadiul de rezistenţă, care se

caracterizează printr-o activare a termogenezei, reducerea pierderilor de căldură

(vasoconstricţie, modificări de comportament etc.) şi o activare a mecanismelor de apărare

nespecifică. În acest stadiu animalele pot să-şi menţină nivelul de producţie numai prin

mărirea aportului energetic (a consumului de furaje).

Dacă starea de frig se prelungeşte sau se agravează se instalează cea de-a treia fază a

SGA, denumită stadiul de epuizare. Apare hipoglicemia, intensitatea proceselor metabolice

scade, se instalează treptat hipotermia, ritmul respirator devine mai lent şi cu amplitudine

mică (superficială), pulsul se răreşte, iar tensiunea arterială se prăbuşeşte. Oxigenarea

ţesuturilor devine insuficientă, activitatea psihică scade şi se instalează coma, iar apoi moartea

prin oprirea inimii.

18

Coma hipoglicemică apare mai frecvent la purcei şi la pui, instalarea acesteia fiind

dependentă nu numai de temperatura coborâtă, ci şi de rezerva energetică a animalelor

(alăptare, furajare). Tineretul stresat prin frig, chiar dacă supravieţuieşte, va prezenta organe

interne mai puţin dezvoltate şi cu sechele în rinichi, cord, plămâni, tub digestiv şi testicole,

punând sub semnul incertitudinii performanţele productive şi reproductive /Drăghici, 1989;

Popescu şi Popescu, 1990/.

La animalele adulte frigul prelungit conduce uneori la hipoglicemie. Folosirea

lipidelor pentru termogeneză determină creşterea grăsimilor sanguine, a acizilor graşi liberi şi

a acetonemiei. După epuizarea rezervelor energetice (glucide şi lipide) se ajunge la consumul

proteinelor serice şi apoi tisulare, cu pierderi din masa corporală.

Primăvara şi toamna scăderile bruşte de temperatură favorizează şi agravează tetania de

iarbă (tetania de păşune sau tetania de nutriţie). Pentru a lupta contra frigului animalele îşi

mobilizează lipidele, care trec în sânge şi captează magneziul. Astfel, la animalele cu deficit

de aport sau de absorbţie se poate instala hipomagnezemia (uneori asociată cu hipocalcemia)

care se exprimă prin tetanie /Moutou, 1986/.

Expunerea prelungită la frig micşorează rezistenţa generală a organismului şi îi sporeşte

sensibilitatea faţă de unele boli infecţioase. În această privinţă, Pasteur a constatat încă din

secolul trecut că găinile ţinute cu picioarele în apă rece devin receptive la antrax. Ulterior, s-a

stabilit că fenomenul este mai general şi că păsările infectate cu salmonele şi pasteurele şi

apoi expuse la frig se îmbolnăvesc mai repede şi mai grav decât martorii.

Temperatura scăzută a mediului măreşte la purcei receptivitatea faţă de virusul

gastroenteritei infecţioase şi faţă de Escherichia coli. Frigul reduce absorbţia

imunoglobulinelor, după ingerarea colostrului şi constituie o cauză frecventă a

hipogamaglobulinemiei şi a scăderii rezistenţei antiinfecţioase. La aceasta contribuie, atât

blocarea resorbţiei imunoglobulinelor (ca urmare a stresului termic), cât şi deprimarea

reflexului pentru supt (în condiţii de frig).

Frigul favorizează, la numeroase categorii de animale, infecţiile căilor respiratorii, prin

deficitul funcţional al factorilor umorali şi celulari de apărare şi prin lezarea integrităţii

mucoaselor. Vasoconstricţia provocată de aerul rece, nutriţia deficitară a mucoasei

respiratorii, diminuarea activităţii aparatului mucociliar şi a activităţii fagocitare a

macrofagelor alveolare, constituie factori proinfecţioşi.

Atât frigul, cât şi căldura excesivă influenţează şi funcţia de reproducţie la toate speciile

de animale, dar în mod diferit. La tauri, temperaturile scăzute reduc volumul ejaculatelor şi

densitatea spermatozoizilor /Drăghici, 1982/. În schimb, la vieri temperaturile negative nu

influenţează semnificativ materialul seminal /Dinu, 1978/.

La păsări, funcţia de reproducţie şi implicit producţia de ouă sunt semnificativ reduse la

temperaturile sub zona de neutralitate termică.

La femelele gestante ale animalelor de fermă, stresul prelungit, indiferent de factorii

declanşatori (frig, căldură etc.), are consecinţe negative asupra capacităţii de adaptare a noilor

născuţi. Aceasta se datorează, în principal, trecerii corticosteroizilor materni în circulaţia

placentară, cu efect de inhibare a activităţii corticosuprarenalei fetusului.

INFLUENŢA TEMPERATURILOR RIDICATE. Şi la temperaturile crescute peste

zona de neutralitate termică, organismul animal realizează un consum energetic peste nivelul

metabolismului bazal, impus de eforturile pentru eliminarea căldurii excedentare din

organism. Dar influenţa negativă asupra producţiei animaliere este determinată mai ales de

reducerea pe cale reflexă a apetitului şi a consumului de hrană. De asemenea, consumul sporit

de apă contribuie la reducerea ingestiei şi la reducerea eficienţei digestiei. Reducerea

consumului voluntar de hrană la vaci, oi şi porci într-o proporţie de 10–30% este destul de

frecventă vara, în adăposturi cu o ventilaţie deficitară şi o izolaţie termică insuficientă. La

animalele menţinute vara în aer liber sau în adăposturi cu umiditate relativă a aerului coborâtă

19

şi cu o viteză accentuată a curenţilor de aer, efectele negative asupra producţiilor zootehnice

sunt estompate şi chiar absente.

La temperaturile crescute ale aerului suferă mai ales animalele adulte şi în mod deosebit

cele grase.

La porci şi păsări, polipneea termică, care apare la creşteri de câteva grade peste zona de

neutralitate termică, conduce la eliminarea excesivă a dioxidului de carbon din circulaţie şi la

apariţia alcalozei gazoase. Drept urmare a perturbării echilibrului acido-bazic şi a

metabolismului mineral, la găini scade producţia de ouă şi creşte proporţia de ouă sparte,

prin deteriorarea calităţii cojii ouălor (figura 8). Creşterea excesivă a temperaturii aerului

asociată cu creşterea umidităţii aerului, determină la suine şi păsări, apariţia mai frecventă a

picajului şi a canibalismului.

Stresul caloric sporeşte evident receptivitatea animalelor faţă de bolile microbiene (rujet, infecţii puerperale etc.), favorizează acutizarea afecţiunilor cronice şi reactivarea unor

infecţii latente.

Efectele stresului caloric asupra procesului de reproducţie variază cu specia, sexul,

rasa, nutriţia şi condiţiile de adăpostire a animalelor.

În general, la masculi creşterea excesivă a temperaturii mediului determină

reducerea libidoului şi deprimarea spermatogenezei, reducerea volumului ejaculatelor, a

numărului de spermatozoizi şi vitalităţii acestora. Se pare că stresul caloric afectează mai ales

spermatozoizii din testicule şi nu pe cei maturi din epididim. Din aceste motive, calitatea

spermei se deteriorează treptat pe parcursul primelor două săptămâni de expunere la stres, iar

revenirea la însuşirile normale ale spermei are loc după normalizarea temperaturii aerului, în

decurs de aproximativ o lună.

La femele, stresul caloric creşte durata ciclului estral, reduce durata estrului şi

estompează exprimarea căldurilor. Toate acestea contribuie la reducerea fecundităţii

femelelor. Efectele negative cele mai pronunţate se constată când stresul caloric acţionează în

ziua montei şi în primele stadii de dezvoltare embrionară, determinând mortalitatea

embrionară. La femele în stare avansată de gestaţie stresul caloric determină dezvoltarea în

ritm mai lent a fetuşilor, ceea ce conduce la naşterea de animale subdezvoltate, hipotrepsice,

cu o receptivitate crescută la boli.

2.2.2. UMIDITATEA AERULUI

Prin umiditatea aerului se înţelege conţinutul aerului în vapori de apă.

Vaporii de apă provin de pe suprafaţa terestră şi a întinderilor de apă, din respiraţia şi

transpiraţia plantelor, animalelor şi a oamenilor. Evaporarea are loc la orice temperatură, dar

intensitatea evaporării este proporţională cu nivelul temperaturii. Variaţiile diurne ale

evaporării au un mers paralel cu dinamica temperaturii aerului. Curenţii de aer favorizează

procesul de evaporare şi dispersia vaporilor în atmosferă. Dispersia vaporilor se realizează

însă şi în absenţa curenţilor de aer, datorită densităţii mai reduse a vaporilor. Vaporii de apă la

presiune şi temperatură egală cu cele ale aerului sunt mai uşori de 1,6 ori decât acesta.

Densitatea vaporilor de apă, în raport cu aerul uscat, este de 0,623. Aerul umed este deci mai

uşor decât cel uscat.

Umiditatea aerului se poate exprima prin următoarele mărimi higrometrice:

Tensiunea vaporilor de apă - reprezintă presiunea sau forţa elastică exercitată de

vapori la un moment dat în atmosferă. Se exprimă în unităţile de măsură folosite la măsurarea

presiunii atmosferice (mmHg, mbar, Pa). Pentru o anumită temperatură, tensiunea vaporilor

de apă poate să crească până la o anumită valoare maximă (numită tensiune maximă) care

corespunde saturaţiei. Cu cât temperatura creşte, cu atât tensiunea maximă va fi mai ridicată.

20

Acest mod de exprimare a umidităţii aerului, prin tensiunea parţială a vaporilor de apă, este

folosit curent în meteorologie şi fizica atmosferei şi mai puţin în igiena animală.

Umiditatea absolută a aerului (A) - reprezintă masa exprimată în grame a vaporilor de

apă aflaţi într-un metru cub de aer (g/m3).

Umiditatea maximă (M) - reprezintă cantitatea maximă de vapori, exprimată în grame,

ce poate exista într-un metru cub de aer, la o anumită temperatură, fără ca vaporii să

condenseze (starea de saturaţie). Este direct proporţională cu temperatura, fiind constantă

pentru o anumită temperatură şi se găseşte redată în tabele.

Pentru exemplificare, se prezintă în tabelul 2 umiditatea maximă, exprimată în g/m3 şi

tensiunea maximă, exprimată în mmHg la câteva valori ale temperaturii

aerului.

Tabelul 2

Umiditatea maximă şi tensiunea maximă la câteva valori ale temperaturii aerului

Temperatura aerului, în ºC Umiditatea maximă, în g/m3 Tensiunea maximă, în mmHg

-10

0

+10

+20

+30

+50

+70

2,1

4,9

9,4

17,2

30,1

83,4

199,3

2,0

4,6

9,1

17,4

31,6

92,2

233,8

Umiditatea relativă - reprezintă raportul procentual dintre umiditatea absolută (A) şi

umiditatea maximă (M), corespunzătoare temperaturii aerului din acel moment. Conform

definiţiei, umiditatea relativă se poate exprima şi prin raportul procentual dintre tensiunea

actuală a vaporilor de apă şi tensiunea maximă corespunzătoare temperaturii aerului.

Umiditatea relativă a aerului este mărimea higrometrică cel mai mult folosită în igiena

mediului, deoarece oferă o imagine mai sugestivă a gradului de saturaţie cu vapori a aerului.

Deficitul de saturaţie (D) - este diferenţa dintre umiditatea maximă (M) şi umiditatea

absolută a aerului (A):

D = M–A (g/m3).

Punctul de rouă (sau temperatura punctului de rouă) - reprezintă temperatura la care

trebuie răcit aerul, sub presiune constantă, pentru ca vaporii ce-i conţine să atingă nivelul de

saturaţie. Scăderea în continuare a temperaturii va fi urmată de condensarea vaporilor ce

depăşesc nivelul de saturaţie, rezultând picături (rouă).

2.2.2.1. VARIAŢIA UMIDITĂŢII AERULUI

Datorită distribuţiei neuniforme a surselor de evaporare şi a temperaturii, repartiţia

umidităţii pe suprafaţa Pământului este neuniformă. În regiunile ecuatoriale, atât umiditatea

absolută cât şi cea relativă sunt foarte mari. În regiunile polare umiditatea absolută a aerului

este foarte scăzută, dar umiditatea relativă este foarte mare. În zona temperată umiditatea

aerului este extrem de variabilă.

21

Iarna, în zona temperată, umiditatea absolută a aerului este redusă, dar umiditatea

relativă a aerului atmosferic de la sol este crescută. Vara, datorită evaporării intense, creşte

umiditatea absolută, dar, ca valoare medie, umiditatea relativă este redusă, din cauza

temperaturii ridicate. În sezonul cald se înregistrează uneori variaţii mari ale umidităţii

relative, datorită intervenţiei a numeroşi factori locali.

Variaţia zilnică a umidităţii relative se caracterizează prin existenţa unui maxim înainte

de răsăritul soarelui şi a unui minim după amiază, în toate anotimpurile.

În adăposturile pentru animale şi în spaţiile locuite de oameni, umiditatea absolută a

aerului este mai mare decât cea din exterior, deoarece aerul care este introdus prin sistemul de

ventilaţie se încarcă cu o nouă cantitate de vapori de apă, ce provin din respiraţie, transpiraţie,

şi din evaporarea tehnologică. În schimb, umiditatea relativă a aerului poate fi mai mică, egală

sau mai mare decât cea a aerului atmosferic, dependent de temperatură şi de bogăţia surselor

de vapori.

2.2.2.2. INFLUENŢA UMIDITĂŢII RELATIVE A AERULUI ASUPRA

ANIMALELOR

Influenţa umidităţii relative a aerului asupra producţiei şi a sănătăţii la animale depinde

în mare măsură de temperatura aerului. Cât timp animalele se află în zona de confort termic,

variaţiile umidităţii relative obişnuit întâlnite (50–80%) nu prezintă importanţă deosebită. Cu

cât temperatura se abate de la zona de confort termic, cu atât creşte importanţa umidităţii

relative a aerului ca factor fizic de microclimat.

Umiditatea relativă ridicată (peste 75%) în ambianţă rece sporeşte conductivitatea

termică a aerului, favorizând pierderile de căldură din organism. Aceasta face ca animalele să

resimtă mai puternic efectele frigului, să crească consumul specific de furaje şi să scadă

producţiile. Este favorizată creşterea incidenţei afecţiunilor respiratorii.

În ambianţa caldă, creşterea umidităţii relative a aerului stânjeneşte termoliza, fiind

diminuată evaporarea cutanată şi pulmonară. În aceste condiţii sporeşte riscul stresului termic,

al hipertermiei şi al şocului caloric, care apar la temperaturi cu câteva grade mai coborâte, în

comparaţie cu condiţiile de umiditate a aerului scăzută. Asocierea temperaturii ridicate cu

umiditatea crescută este mai dăunătoare pentru speciile la care termoliza se realizează

preponderent prin evaporarea apei la nivelul tractusului respirator (păsări, porci). Este

influenţată negativ şi funcţia de reproducţie la toate speciile, atât la masculi, cât şi la femele.

La masculi, se produce diminuarea spermatogenezei şi oligospermie. La femele, apar

dereglări ale ciclului estral, scade fecunditatea, creşte incidenţa mortalităţii embrionare şi a

infecţiilor puerperale.

Umiditatea crescută a aerului măreşte durata de supravieţuire a agenţilor patogeni

microbieni şi parazitari şi contribuie la deprecierea părţilor componente ale adăposturilor

pentru animale.

Umiditatea relativă scăzută a aerului (sub 40%) în condiţii de frig, diminuă pe

ansamblu pierderile de căldură din organism, dar favorizează apariţia degerăturilor la

extremităţi (urechi, coadă, mameloane etc.).

În ambianţă caldă, scăderea umidităţii aerului favorizează creşterea concentraţiei de

pulberi. La animale, în asemenea condiţii, se produce creşterea vâscozităţii secreţiilor pe căile

respiratorii, ceea ce împiedică eliminarea pulberilor şi a microorganismelor inhalate, fiind

favorizate astfel infecţiile aerogene (de exemplu: aspergiloza pulmonară la puii de găină

crescuţi pe aşternut permanent).

22

Pe lângă influenţa directă a umidităţii aerului asupra termoreglării, producţiei şi a

sănătăţii animalelor, umiditatea aerului atmosferic exercită o influenţă indirectă asupra

animalelor, prin relaţiile strânse pe care le are cu ceilalţi factori ai mediului ambiant.

Concentraţia vaporilor de apă din atmosferă conferă un anumit specific climei, de care este

strâns legată întreaga biosferă. Vaporii de apă din atmosferă au o mare importanţă în

menţinerea căldurii pe suprafaţa terestră, întrucât absorb aproape toată căldura radiantă din

sol, care altfel ar trece în spaţiul cosmic. Deosebit de puternică este influenţa umidităţii

aerului asupra vegetaţiei, căreia îi conferă un anumit specific (componenţa floristică,

sezonicitatea, calităţile nutritive etc.). Caracteristicile climei şi ale vegetaţiei influenţează

conformaţia şi constituţia raselor. Animalele din zonele cu climă uscată au un schelet mai fin,

cu ţesut osos mai dens, cu piele fină şi puţin ţesut conjunctiv subcutanat, cu păr mic, fin şi

lucios. Rasele formate în regiuni cu umiditate crescută, dimpotrivă, au scheletul mai

dezvoltat, pielea mai groasă, cu ţesut conjunctiv abundent şi cu greutate corporală mai mare.

2.2.3. PRECIPITAŢIILE ATMOSFERICE

Prin precipitaţii atmosferice se înţelege totalitatea particulelor de apă lichidă sau solidă,

care se formează în atmosferă şi ating suprafaţa terestră. Observaţiile meteorologice cu privire

la cantitatea, durata, intensitatea şi caracterul precipitaţiilor poartă denumirea de

pluviometrie. Precipitaţiile se formează în urma condensării sau desublimării vaporilor de apă din aer

pe particule mici, numite nuclee de condensare, respectiv nuclee de desublimare.

Condensarea şi desublimarea se realizează la atingerea saturaţiei de vapori, care se poate

realiza, fie prin creşterea cantităţii de vapori de apă din aer, fie prin răcirea aerului (atingerea

punctului de rouă).

Atingerea saturaţiei prin creşterea cantităţii de vapori de apă din aer se produce foarte

rar, deoarece presupune o evaporaţie foarte activă, iar nivelul evaporaţiei este invers

proporţional cu gradul de saturaţie al aerului în vapori. Cel mai frecvent, atingerea saturaţiei

se realizează prin răcirea aerului. Dependent de modul de răcire al aerului rezultă diferite

forme de precipitaţii şi anume:

Roua - se formează la apusul soarelui, când nebulozitatea este redusă, ca urmare a

pierderii de căldură din partea scoarţei terestre prin radiaţie. Întâi apar picături fine, care, prin

contopire cresc până la mărimea celor ce pot fi observate cu ochiul liber. În condiţii de vânt,

starea de saturaţie nu poate fi realizată.

Bruma - se produce în aceleaşi condiţii ca şi roua, cu deosebirea că în urma scăderii

temperaturii sub 0 °C vaporii de apă formează cristale fine de gheaţă (desublimare).

Poleiul - se formează în anotimpul rece, când masele de aer umed sau picăturile de apă

din burniţă sau ploaie vin în contact cu suprafeţe de teren având temperaturi negative.

Grosimea poleiului este mai mare pe suprafeţele expuse vântului.

Chiciura (promoroaca) - este o dispunere de cristale de zăpadă pe ramurile copacilor şi

alte suprafeţe, ca urmare a desublimării vaporilor de apă, iarna în urma pătrunderii unor mase

de aer umed. Spre deosebire de brumă, chiciura se formează în orice moment al zilei,

independent de aspectul cerului, chiar şi pe timp noros.

Ceaţa - este formată din picături de apă sau cristale fine de gheaţă, care plutesc prin aer

şi prin prezenţa lor reduc vizibilitatea. Rezultă frecvent prin pătrunderea unor mase de aer

rece şi ca urmare a evaporării apei, ce are temperatura mai ridicată (în apropierea unor râuri,

lacuri etc.). De asemenea, ceaţa poate să apară ca urmare a scăderii temperaturii sub punctul

23

de rouă, din cauza radiaţiei terestre intense sau ca urmare a amestecului a două straturi de aer

umed, diferite ca temperatură.

Norii - rezultă ca urmare a condensării vaporilor de apă sau a desublimării şi sunt

formaţi din picături de apă, din cristale de gheaţă sau din ambele produse, aflate în suspensie,

în aer. Formarea norilor are o cauzalitate complexă, rolul cel mai important revenind răcirii

prin detentă (destindere) adiabatică, în urma ascensiunii aerului. Din formaţiunile noroase

provin precipitaţiile propriu-zise.

Precipitaţiile pot fi continue, când sunt întinse pe suprafeţe de ordinul a mii de kilometri

pătraţi sau pot fi sub formă de averse, de o mare intensitate şi de o durată mai scurtă, cu

declanşare şi oprire bruscă şi cu o întindere pe suprafeţe mai restrânse. După starea în care se

află apa, precipitaţiile poartă denumiri diferite, astfel:

Ploaia - este alcătuită din picături de apă de diferite dimensiuni (0,5–5 mm).

Burniţa - este o precipitaţie atmosferică alcătuită din picături de apă dese şi foarte mici,

cu diametru sub 0,5 mm. Căderea picăturilor fiind lentă dau impresia plutirii lor în aer.

Zăpada - este o precipitaţie solidă, alcătuită din cristale fine de gheaţă, uneori

aglutinate, formând fulgi.

Lapoviţa - este o cădere concomitentă de fulgi de zăpadă şi picături de ploaie.

Măzărichea - este o precipitaţie solidă sub formă de granule, având diametre de 1–5

mm. Granulele uneori sunt dure şi sar când ating suprafaţa terenului.

Grindina - este alcătuită din sfere sau fragmente de gheaţă cu diametrul de

5–50 mm. Grindina cade numai în sezonul cald, însoţind aversele de ploaie.

2.2.3.1. REPARTIŢIA TERITORIALĂ ŞI VARIAŢIA ÎN TIMP

A PRECIPITAŢIILOR

Pentru ilustrarea repartiţiei precipitaţiilor ce cad pe suprafaţa terestră în timp de un an,

se întocmesc hărţi speciale pe care se unesc punctele cu acelaşi nivel al precipitaţiilor. Liniile

curbe astfel obţinute se numesc izohiete. Hărţile cu izohiete pot cuprinde o ţară, o regiune

oarecare, sau întreg globul. Cunoaşterea nivelului precipitaţiilor are importanţă deosebită în ce

priveşte transferul şi aclimatizarea animalelor.

Cantitatea de precipitaţii se exprimă în litri pe metru pătrat (l/m2) sau milimetri, fiind

cunoscut că o cantitate de apă de un litru turnată pe o suprafaţă de 1 m2 formează un strat de o

grosime (înălţime) de 1 mm.

Dacă cantitatea de apă ce cade prin precipitaţii în decurs de un an, pe întreg globul

terestru s-ar repartiza uniform, ar rezulta un strat cu o grosime de aproximativ 1 000 mm. Dar

repartiţia precipitaţiilor este foarte diferită de la o zonă geografică la alta, dependent de

numeroşi factori /Stoica şi Cristea, 1971/.

Regiunea cea mai bogată în precipitaţii este zona ecuatorială, care primeşte pe an, în

medie, 1 000–1 500 mm, iar în unele regiuni (insulele Hawai) atinge 4 000 mm. În regiunile

tropicale precipitaţiile scad pronunţat, iar în regiunile temperate cresc. Spre poli cantitatea

anuală a precipitaţiilor scade pronunţat.

În ţara noastră cea mai pronunţată cantitate de precipitaţii cade în regiunile muntoase

(peste 1 200 mm), iar pe litoral şi în Delta Dunării cad cele mai mici cantităţi (300–400 mm).

Media anuală a precipitaţiilor în ţara noastră este de 630 mm (media anuală pentru

Timişoara este de 631 mm).

Precipitaţiile atmosferice prezintă o mare variabilitate în timp, legat de factorii care

înlesnesc apariţia norilor. Deasupra întinderilor mari de uscat (cum este şi teritoriul României)

precipitaţiile prezintă valori minime în timpul nopţii şi valori maxime după amiaza. Pe oceane

şi mări variaţia diurnă a precipitaţiilor este inversă.

24

În cursul anului, precipitaţiile diferă de la un anotimp la altul. În condiţiile climei

temperate continentale cantitatea cea mai mare de precipitaţii se înregistrează vara, iar cea

mai mică iarna. În ţara noastră repartiţia procentuală pe sezoane a precipitaţiilor este

următoarea: vara – 35,4 %; primăvara – 26,4 %; toamna – 22 %; şi iarna – 16,4 %.

2.2.3.2. INFLUENŢA PRECIPITAŢIILOR ASUPRA SĂNĂTĂŢII

ŞI PRODUCŢIILOR ANIMALELOR DE FERMĂ Acţiunea precipitaţiilor asupra animalelor diferă dependent de specie şi categoria de

vârstă, temperatura mediului şi durata de expunere a animalelor. Se exercită direct asupra

animalelor sau indirect, prin ceilalţi factori ai mediului ambiant pe care îi influenţează (natura

şi calitatea furajelor, spectrul şi intensitatea radiaţiilor solare etc.). Acţiunea directă are, în

general, efecte imediate, favorabile sau nefavorabile.

Roua de pe plantele verzi (mai ales de pe leguminoase) poate favoriza apariţia

indigestiilor la rumegătoare manifestate prin colici, timpanism, meteorizaţii. De asemenea,

expunerea prelungită şi repetată a animalelor pe terenuri cu rouă determină umezirea excesivă

şi macerarea cornului şi a epidermei, apariţia de microtraume, care constituie porţi de intrare

pentru agenţii pododermatitei infecţioase (Fusiformis nodosus) şi ai necrobacilozei

(Sphaerophorus necrophorus). Păşunatul pe terenuri cu rouă (de exemplu: păşunatul nocturn

practicat în unele zone din ţara noastră) favorizează creşterea incidenţei strongilatozelor,

întrucât larvele de strongili sunt higrotrope şi urcă frecvent pe plantele cu rouă.

Bruma căzută pe furaje, de asemenea, poate să producă indigestii la erbivore şi chiar

avort la femelele în ultima perioadă a gestaţiei. Ca şi roua, favorizează extinderea

pododermatitei infecţioase a oilor şi a necrobacilozei la ovine şi bovine.

Poleiul favorizează apariţia accidentelor prin alunecare, manifestate prin luxaţii,

fracturi, avorturi etc.

Ceaţa creşte conductivitatea termică a aerului, favorizând pierderile de căldură din

organism şi din adăposturi. Reduce gradul de izolare externă a corpului animalelor prin

umezirea pielii şi a părului (lânii), ceea ce poate avea efecte diferite, dependent de

temperatură şi de categoria de animale (creşterea consumului specific de furaje, răceli,

acutizarea unor boli). În zonele industrializate, ceaţa, împreună cu factorii poluanţi, formează

smogul, care are efect dăunător asupra sănătăţii şi favorizează reactivarea bolilor aparatului

respirator, determină creşterea frecvenţei crizelor de astm bronşic la animale şi om.

Ceaţa şi norii (nebulozitatea) influenţează şi indirect sănătatea, prin reţinerea radiaţiilor

ultraviolete, reducerea pe ansamblu a luminozităţii (exterioare şi interioare din adăposturi),

creşterea duratei de supravieţuire a agenţilor patogeni din mediul ambiant. Accentuarea

nebulozităţii (a gradului de acoperire a cerului cu nori) în timpul verii poate avea şi efecte

favorabile, prin reducerea arşiţei.

Precipitaţiile propriu-zise şi mai ales ploile de vară de scurtă durată spală corpul de

impurităţi şi germeni, stimulează circulaţia sanguină periferică şi favorizează termoliza, prin

udarea învelişului şi evaporarea ulterioară a apei de pe corp.

Precipitaţiile intervin în purificarea aerului prin antrenarea de pulberi, gaze poluante,

microorganisme, contribuind la menţinerea purităţii aerului. Aceleaşi procese de „spălare” a

aerului pot avea însă şi efecte nedorite, cum ar fi, de exemplu: creşterea gradului de poluare

radioactivă a solului şi a vegetaţiei în zonele cu un grad ridicat de poluare radioactivă a

aerului.

Acţionând asupra solului, precipitaţiile influenţează dezvoltarea plantelor furajere.

Excesul de precipitaţii, chiar dacă favorizează pe ansamblu vegetaţia, poate avea efecte

negative asupra valorii nutritive şi mai ales reduce conţinutul de microelemente din sol şi

plante. În anii cu precipitaţii abundente creşte frecvenţa bolilor micotice la plante şi a

micotoxicozelor la animale.

25

Precipitaţiile influenţează, de asemenea, evoluţia unor parazitoze la animale, asigurând

continuarea evoluţiei elementelor invazionale. De asemenea, precipitaţiile măresc durata de

supravieţuire în mediul ambiant al microorganismelor patogene. Dar, în acelaşi timp, nivelul

moderat al precipitaţiilor influenţează procesele de autopurificare naturală din sol.

În sezoanele reci, precipitaţiile căzute asupra animalelor au efecte defavorabile, prin

accentuarea pierderilor de căldură, reducerea producţiilor şi apariţia unor îmbolnăviri. Dacă

precipitaţiile au o durată mai lungă şi se asociază cu vânt rece pot determina pierderi calorice

mari, hipotermie şi răceli. Consumul mare de energie pentru menţinerea homeostaziei termice

duce la scăderea producţiilor (de lapte, reducerea sporului în greutate). Precipitaţiile reci de

primăvară şi toamnă, care surprind animalele pe păşune, pot declanşa enzootii de pasteureloză

la bovine, coriza gangrenoasă a bovinelor şi alte boli.

2.2.4. PRESIUNEA ATMOSFERICĂ

2.2.4.1. DEFINIŢII ŞI UNITĂŢI DE MĂSURĂ

Prin presiune atmosferică se înţelege apăsarea exercitată asupra unităţii de suprafaţă

orizontală de către coloana de aer de deasupra. Aceasta este generată de forţa de atracţie

gravitaţională, care acţionează permanent asupra atmosferei, ca şi asupra tuturor corpurilor.

În cazul atmosferei aflată în repaus, la 0 °C, la nivelul mării (altitudinea zero), la

latitudinea de 45°, asupra 1 cm2 apasă o presiune egală cu cea realizată de o coloană de

mercur înaltă de 760 mm, având aceeaşi secţiune de 1 cm2 /Torricelli, 1643/. Aceasta se

numeşte presiune atmosferică normală (1 atm).

Presiunea corespunzătoare unui singur milimetru de mercur (1 mmHg) a primit, în

cinstea lui Torricelli, numele de torr. Deci:

1 atm = 760 mmHg = 760 torr

Alături de torr şi milimetru coloană de mercur, în măsurătorile barometrice se mai

utilizează, temporar, milibarul (mbar), care este a mia parte dintr-un bar. Un bar corespunde

unei presiuni de 106 dyn/cm2 (în sistemul CGS). Pentru stabilirea echivalenţei între milimetri

coloană de mercur (torri) şi milibari, se are în vedere densitatea mercurului (13,596 g/cm3) şi

acceleraţia gravitaţiei (980,6 cm/s2) la nivelul mării şi latitudinea de 45°.

76 cm × 13,596 g/cm3

× 980,6 cm/s2 = 1013250,058 dyn/cm

2 =

1,01325 bar = 1013, 25 mbar

Deci:

760 mmHg (torr) = 1013,25 mbar şi

1 mmHg = 1,33 mbar

1 mbar = 0,75 mmHg (torr)

În Sistemul Internaţional de Unităţi (SI) pentru forţă este prevăzut newtonul

(N) (m.Kg.s–2

) şi pentru presiune pascalul (Pa), care este egal cu N/m2 (10

5 dyn).

760 mmHg (torr) = 1013,25 mbar = 101325 Pa = 101,325 KPa

1 mmHg (torr) = 133,3 Pa

1 mbar = 100 Pa

26

2.2.4.2. VARIAŢIA PRESIUNII ATMOSFERICE

Presiunea atmosferică scade în raport cu înălţimea, deoarece coloana atmosferică se

reduce şi ea paralel cu înălţimea. Dacă atmosfera ar fi omogenă, cu presiunea invariabilă pe

verticală, scăderea presiunii atmosferice ar fi proporţională cu înălţimea. Dar pentru că

densitatea aerului se reduce o dată cu altitudinea, scăderea presiunii atmosferice pe verticală

nu este un fenomen liniar. În troposfera inferioară scăderea presiunii pe verticală este mai

accentuată decât în straturile superioare şi este de aproximativ 1 mmHg (torr) pentru fiecare

diferenţă de nivel de 10–11 m.

Încălzirea inegală a suprafeţei terestre şi circulaţia atmosferică generală determină

variaţii continui ale presiunii atmosferice.

Oscilaţiile presiunii atmosferice în timp pentru o anumită zonă pot fi periodice (zilnice,

anuale) şi neperiodice (accidentale).

Variaţiile periodice ale presiunii atmosferice sunt determinate de periodicitatea încălzirii

şi răcirii aerului atmosferic.

Variaţia diurnă a presiunii atmosferice se caracterizează prin două maxime şi două

minime de presiune în decurs de 24 ore. Maximele apar aproximativ la orele 10 şi 22, iar

minimele la orele 4 şi 16. În ţara noastră amplitudinea variaţiei periodice diurne este deosebit

de mică, în jur de 1 mmHg (la ecuator este de aproximativ 3 mmHg).

Variaţia anuală a presiunii atmosferice este dictată de influenţa anotimpurilor, de

natura suprafeţei terestre (uscat sau apă) şi de latitudinea geografică. Deasupra regiunilor de

uscat, la şes, se înregistrează un maxim iarna şi un minim vara. La munte, variaţia anuală a

presiunii prezintă un mers invers, cea mai mare presiune constatându-se vara şi cea mai mică

iarna. Amplitudinea variaţiilor periodice anuale în ţara noastră este de 8–12 mmHg (torr).

Variaţiile neperiodice ale presiunii sunt mai pregnante, fiind determinate de variaţiile

bruşte de temperatură şi de mişcarea generală (turbulenţă) a aerului atmosferic.

Presiunea atmosferică diferă de la un loc la altul şi diferă în timp. Pentru a se urmări

distribuţia presiunii pe suprafaţa Pământului se întocmesc hărţi, pe care se unesc prin linii

localităţile cu aceeaşi presiune medie, recalculată pentru nivelul mării. Aceste linii se numesc

izobare, iar hărţile respective se numesc hărţi barice şi se folosesc în climatologie.

Regiunile cu presiune ridicată, delimitate de izobare închise, de formă circulară sau

ovală, în care presiunea creşte de la periferie spre centru, se numesc anticicloni sau maxime

barometrice şi se notează cu litera M.

Regiunile cu presiune coborâtă, delimitată prin izobare închise, ovale sau eliptice, în

care presiunea scade de la periferie spre centru, se numesc cicloni sau depresiuni (minime

barometrice) şi se notează cu litera D.

Acelaşi tip de hărţi se pot realiza trecând valorile de presiune la un moment dat al zilei.

Acestea sunt curent folosite în meteorologia sinoptică, pentru prognoza meteorologică.

2.2.4.3. INFLUENŢA PRESIUNII ATMOSFERICE ASUPRA ANIMALELOR

Asupra omului şi a animalelor aerul apasă, în mod obişnuit, cu o forţă deosebit de mare

şi anume de aproximativ 15–18 tone în cazul omului şi cu aproximativ 60 tone în cazul

taurinelor adulte, apăsarea fiind proporţională cu suprafaţa corporală. Această presiune

imensă nu are caracter distructiv, deoarece se exercită uniform asupra tuturor suprafeţelor,

atât din exterior, cât şi din interiorul corpului. Mai mult chiar, animalele şi omul nu sesizează

existenţa acestui factor de mediu, cât timp presiunea este normală şi relativ constantă.

Variaţiile periodice diurne şi anuale, fiind de mică intensitate şi pentru că se produc lent, nu

generează efecte notabile.

Scăderile mari şi bruşte de presiune duc la o scădere a presiunii parţiale a oxigenului din

aer şi implicit, la reducerea acestuia din sânge, prin scăderea presiunii oxigenului în aerul

27

alveolar. În aceste cazuri are loc scăderea cantităţii absolute de oxigen, fără modificarea

proporţiei acestuia în aer.

La presiunea atmosferică normală presiunea parţială a oxigenului este dată de relaţia:

760 mmHg x 21 % = 159,6 mmHg

100

Pentru o bună oxigenare a sângelui presiunea parţială a oxigenului din aparatul

respirator trebuie să fie de cel puţin 100 mmHg. O asemenea valoare pentru presiunea parţială

a oxigenului, în cazul unui aer cu compoziţie procentuală normală, se poate constata numai în

cazul scăderii presiunii atmosferice la aproximativ 480 mmHg (aproximativ 640 mbar). Astfel

de scăderi de presiune atmosferică nu se pot constata la şes niciodată. Cea mai coborâtă

presiune atmosferică observată până în prezent la suprafaţa terestră este de 884 mbar, în

Japonia, în anul 1934, pe timpul unui taifun /Pop, 1988/.

În schimb, animalele pot fi expuse unor presiuni atmosferice foarte coborâte în cazul

ascensiunilor montane şi mai ales în cursul transportului cu avioane. Scăderea intensă şi

bruscă a presiunii aerului este greu suportată şi de om şi de către animale, care depun eforturi

pentru menţinerea echilibrului baric. Din aceste motive avioanele moderne prezintă

dispozitive de presurizare, care se conectează la depăşirea înălţimii de 2000–3000 de metri.

La presiuni foarte coborâte, care se constată în lipsa presurizării avioanelor, la peste

3000 de metri altitudine, poate să apară barotrauma, ca urmare a faptului că gazele din tubul

digestiv şi din alte cavităţi nu pot ieşi, pentru egalizarea presiunii interne cu cea din exterior.

Se semnalează în astfel de împrejurări colici, ruptura stomacului la cai şi a diafragmei la

bovine. La pisică a fost descrisă embolia cu bule de azot, care se formează din azotul dizolvat

în sânge, în cursul decompresiunii.

Prin deplasarea la munte pentru păşunat, animalele se supun treptat unor presiuni ale

aerului tot mai coborâte, ceea ce determină modificări funcţionale compensatorii. Se produce

creşterea frecvenţei şi a amplitudinii respiraţiei, accelerarea ritmului cardiac, mobilizarea

hematiilor din depozite şi după un oarecare timp se realizează intensificarea hematopoezei. La

animalele adaptate zonei montane se constată hipertrofia cardiacă.

Animalele care nu realizează adaptarea la altitudini crescute manifestă boala de

altitudine sau răul cronic de înălţime. Cauza principală a acestei îmbolnăviri o constituie

presiunea parţială redusă a oxigenului din aer, care determină o stare cronică de hipoxie. Se

produce dilatarea cordului, exsudat pericardic, pleural şi peritoneal şi edem subcutanat în

părţile declive ale gâtului, toracelui, abdomenului şi a membrelor. Americanii numesc această

boală brisket disease (boala salbei). În determinarea bolii intervin, pe lângă presiunea

atmosferică coborâtă, şi alţi factori (dezechilibru ionic, mineral etc). Drăghici /1982/ admite

că este posibil ca unele cazuri de pasteureloză (forma edematoasă) din ţara noastră să fie la

origine expresia bolii de altitudine la animale neadaptate.

Presiunea atmosferică coborâtă influenţează negativ şi procesul de incubaţie, scăzând

proporţia ouălor eclozionate.

La om s-a mai constatat că scăderea presiunii atmosferice măreşte retenţia apei în

organism, favorizează apariţia trombozelor şi a emboliilor, apariţia crizelor de astm bronşic,

accentuarea durerilor reumatice şi a durerilor la nivelul plăgilor cicatrizate etc. Este probabil

că la apariţia acestor simptome, pe lângă presiunea atmosferică contribuie şi modificările

celorlalţi factori meteorologici.

Pe lângă efectele directe ale presiunii atmosferice coborâte asupra animalelor, pot avea

loc şi unele efecte indirecte, prin modificarea factorilor de microclimat din adăposturi.

Scăderea presiunii atmosferice favorizează poluarea aerului cu gaze din canalele cu dejecţii.

În asemenea situaţii este favorizat şi procesul de evaporare a apei.

28

2.2.5. MIŞCAREA AERULUI

Aerul atmosferic se află într-o continuă mişcare, datorită încălzirii inegale a suprafeţei

globului, care determină o încălzire diferită a aerului de deasupra şi o repartiţie neuniformă a

presiunii atmosferice. Mişcarea aerului atmosferic se numeşte vânt sau mişcare eoliană (Eol

– zeul vânturilor, în mitologia greacă). Vânturile se caracterizează prin direcţie, viteză şi prin

intensitate.

Deplasarea maselor de aer se face, în principal, pe direcţia gradientului baric cu o

viteză dependentă de mărimea gradientului baric (diferenţa de presiune). Datorită mişcării de

rotaţie a Pământului, în deplasarea maselor de aer intervine şi o forţă de abatere (forţa

Coriolis) şi de asemenea, forţa de frecare a aerului de suprafaţa terestră.

Se consideră ca direcţie a vântului punctul cardinal dinspre care bate vântul. Pentru caracterizarea direcţiei dominante şi a frecvenţei vântului într-o anumită zonă se

folosesc reprezentările grafice numite roza vânturilor (figura 9).

Viteza vântului se exprimă în m/s sau km/h (1 m/s = 3,6 km/h; 1 km/h = 0,278 m/s),

iar tăria sau intensitatea vântului se apreciază după efectele pe care le are asupra obiectelor

şi a vegetaţiei (scara Beaufort). Cea mai mare viteză a vântului înregistrată în ţara noastră este

de 60 m/s (respectiv 216 km/h) la Vârful Omu şi de 55 m/s (198 km/h) în Moldova şi Bărăgan

(6 ianuarie 1966) /Stăncescu şi Ballif, 1974/.

În emisfera de nord, între latitudinile de 40° şi 60° sunt predominante vânturile de vest.

În ţara noastră această circulaţie este atenuată de influenţa orografiei şi circulaţia insistentă

din N. Aspectul deosebit de variabil al vremii, chiar de la o zi la alta, constituie o

caracteristică a regiunilor temperate din emisfera boreală. Pe lângă ansamblul marilor sisteme

de circulaţie a aerului de la suprafaţa Pământului, întâlnim şi o gamă destul de variată de

vânturi locale, a căror importanţă nu e mai prejos decât cea a vânturilor permanente,

resimţite la nivel continental.

Vânturile locale care interesează teritoriul ţării noastre pot fi împărţite în două mari

categorii: periodice şi neperiodice.

VÂNTURILE PERIODICE. Iau naştere datorită contrastelor termo-barice din unele

zone învecinate, cum ar fi marea şi uscatul în cazul brizelor marine sau fundul văilor şi

versanţii acestora – în cazul brizelor montane.

Brizele marine sunt vânturi locale periodice, care îşi schimbă regulat direcţia de la zi la

noapte. Ziua, deasupra uscatului puternic încălzit, aerul se încălzeşte mai repede şi devenind

mai uşor se ridică. În acelaşi timp, aerul de deasupra mării, care este mai rece, datorită

încălzirii mai lente a apei, se deplasează spre uscat, pentru a lua locul aerului mai puţin dens

din această regiune (briza de mare sau de zi). Noaptea, din cauza răcirii mai rapide a

uscatului, circulaţia aerului se inversează, rezultând un curent de aer dinspre uscat către mare

(briza de uscat sau briza de noapte). În ţara noastră briza de mare se resimte în interiorul

uscatului pe o distanţă de aproximativ 30–40 km, iar cea de uscat înaintează în mare doar

până la 8–10 km.

Fig. 9. Roza anuală a vântului ca frecvenţă (haşuri) şi tărie medie (linie

întreruptă) pentru trei oraşe /Monografia Geografică a României/

29

Brizele influenţează nebulozitatea şi regimul precipitaţiilor. Ziua curenţii descendenţi de

deasupra mării se opun formării norilor, în timp ce curenţii ascendenţi de deasupra uscatului

favorizează formarea norilor Cumulus (de timp frumos). Pe ţărmul mării precipitaţiile cad, cel

mai adesea, în timpul nopţii, când aerul mai umed de deasupra mării intră în mişcare

ascendentă /Ciulache, 1985/. Brize asemănătoare celor marine, dar de mai mică amploare,

apar şi pe ţărmurile lacurilor mari, a mlaştinilor întinse şi la liziera pădurilor mari.

Brizele montane sunt, ca şi cele marine, vânturi locale periodice a căror direcţie se

schimbă de la zi la noapte. Au o frecvenţă şi o dezvoltare maximă vara. Ziua, aerul se

încălzeşte mai puternic deasupra versanţilor, decât deasupra văii şi drept urmare, aerul de pe

versanţi se ridică spre înălţimi, fiind înlocuit cu aerul mai rece şi mai dens dinspre fundul

văilor. Ia astfel naştere briza de vale, care, forţată de panta reliefului, devine o mişcare

ascendentă. Ea este alcătuită din două componente: vântul ascendent pe versanţi şi vântul

ascendent pe vale (figura 10). Ajungând spre vârful muntelui, deseori acest aer mai umed,

provenit din văi, determină o creştere a nebulozităţii şi uneori la amiază apar averse de ploaie

cu caracter local şi de scurtă durată. Noaptea, circulaţia aerului se inversează, generând briza

de munte. Răcirea radiativă mai intensă pe versanţi face ca aerul, devenit mai dens şi mai

greu, să alunece perpendicular pe axul văii (vântul descendent pe versanţi), cât şi în lungul

acestuia (vântul de munte). În nopţile de vară, briza de munte determină scăderea accentuată a

temperaturii în văile şi depresiunile intramontane.

VÂNTURILE NEPERIODICE (neregulate). Se datorează condiţiilor

fizico - geografice variate, care determină, fie apariţia unor gradienţi barici locali, fie

canalizarea curenţilor de aer pe anumite culoare de vale, fie foenizarea aerului la traversarea

culmilor montane.

Crivăţul este un vânt de E şi NE, care se resimte în partea de sud a Moldovei şi Câmpia

Română, indiferent de anotimp, dar are o frecvenţă mult mai mare în cursul iernii. Frecvent,

iarna Crivăţul devine un vânt violent, viscoleşte puternic zăpada. Vara slăbeşte în intensitate

fiind cald şi uscat. O ramificaţie a Crivăţului pătrunde peste culmea Nemirei (Carpaţii

Orientali) în Depresiunea Braşov, unde este cunoscută sub numele de Nemira sau Nemerul.

Băltăreţul ia naştere deasupra bălţilor Dunării, unde temperatura aerului rămâne ceva

mai coborâtă şi suflă spre Câmpia Bărăganului în zilele excesiv de calde din timpul verii.

Favorizează căderea ploilor de scurtă durată.

Vântul Negru suflă din sectorul sudic în Dobrogea Meridională, ajungând până în

Bărăgan. Este un vânt cald şi uscat cu efecte nefavorabile asupra culturilor agricole, de unde

denumirea populară – Traistă Goală.

Austrul este un vânt uscat dinspre S sau SE, care se resimte în partea de vest a Câmpiei

Române şi în partea de sud a Câmpiei de Vest. Vara este foarte uscat şi cald, iar iarna rece şi

uscat. I se mai spune Austriacul sau Sărăcilă.

Coşava suflă dinspre E şi SE în partea de sud-vest a ţării şi în Serbia. Este destul de

puternic în Defileul Dunării între Drubeta Turnu-Severin şi Baziaş.

Fig. 10. Reprezentarea schematică a componentelor brizei de munte

30

Vântul Mare bate iarna şi primăvara în depresiunile Făgăraş şi Sibiu, iar uneori se resimte şi

în Podişul Târnavelor.

Austrul, Coşava şi Vântul Mare au caracter de foen, fiind vânturi locale neperiodice

calde şi uscate. Se constituie ca urmare a ascensiunii forţate a aerului pe pantele unui lanţ

muntos. În timpul ascensiunii aerul se răceşte până la nivelul condensării vaporilor de apă, iar

apoi trecând lanţul muntos, se produce încălzirea aerului, care ajunge cald şi uscat la poalele

munţilor şi în câmpie (figura 11). Creşterea rapidă a temperaturii aerului pe versanţii

adăpostiţi determină adesea topirea bruscă a zăpezii şi revărsarea râurilor.

INFLUENŢA VÂNTURILOR ASUPRA ANIMALELOR. Asupra animalelor

domestice vântul poate exercita influenţe directe, când animalele se află în afara adăposturilor

şi sunt expuse acţiunii nemijlocite şi influenţe indirecte, prin modificări ale mediului ambiant.

Acţiunea directă a vântului asupra animalelor poate avea efecte favorabile sau

nefavorabile în ce priveşte sănătatea şi productivitatea, dependent de temperatură, viteză şi

categoria de animale. La temperaturi sub zona de confort termic, masele de aer rece

accentuează pierderile de căldură prin intensificarea convecţiei şi mai ales ca urmare a

mobilizării stratului de aer din îmbrăcămintea piloasă cu rol izolator. Este favorizată astfel şi

creşterea diferenţei de temperatură dintre piele şi mediu şi intensificarea evaporaţiei cutanate.

Ca urmare, organismul reacţionează prin modificări de comportament creşterea temperaturii

critice inferioare şi a termogenezei, creşterea consumului de energie pentru menţinerea

homeotermiei, ceea ce determină scăderea producţiei. Efectele nefavorabile ale vântului se

măresc în condiţii de umiditate crescută şi de precipitaţii. Frecvent, în asemenea situaţii, apar

boli a frigore (răceli).

Animale care sunt expuse de repetate ori acţiunii vântului pierd o cantitate mai mică de

căldură, decât cele surprinse de astfel de condiţii, prin aceea că reacţionează printr-o

vasodilataţie periferică mai redusă /Drăghici, 1982/.

La temperaturi apropiate de zona de confort vântul nu influenţează în mod evident

termoreglarea. La temperaturi superioare zonei de confort vântul intensifică termoliza uşurând

termoreglarea. Temperatura critică superioară se deplasează spre un nivel mai înalt, astfel că

animalele în aceste condiţii suportă valori de temperatură a mediului mai ridicate, care ar fi

dăunătoare şi chiar letale în absenţa vântului.

Totuşi, vântul puternic, chiar şi în ambianţe călduroase, are şi efecte negative, prin

mobilizarea pulberilor ce irită mucoasele şi pielea. Vânturile calde şi uscate, de tipul foenului,

când sunt persistente, determină la animale hipervigilenţă, nelinişte, anorexie şi accese de tuse

la indivizii cu antecedente pulmonare (chiar şi la animalele adăpostite). Este probabil că

efectele negative ale foenului asupra sănătăţii şi producţiei animalelor sunt determinate şi de

alte modificări atmosferice ce au loc concomitent, cum ar fi, scăderea presiunii atmosferice şi

creşterea concentraţiei de ioni pozitivi.

Fig. 11. Geneza vânturilor de tip foen

31

Acţiunea indirectă a vântului asupra animalelor domestice se exercită prin modificarea

însuşirilor mediului ambiant. Vântul contribuie la crearea unor topoclimate specifice,

diferenţiate de cele ale regiunilor învecinate.

Pe ansamblu, mişcarea aerului la scară planetară determină o continuă omogenizare a

compoziţiei, o diluare a noxelor gazoase şi a celor în suspensie. Prin aceasta se atenuează

considerabil efectul negativ al unor poluanţi atmosferici, evitându-se unele intoxicaţii

posibile, mai ales în cazul fermelor amplasate pe văi înguste în apropierea unor întreprinderi

industriale.

În acelaşi timp însă vântul contribuie şi la dispersia la distanţă a unor poluanţi

periculoşi, ceea ce poate lărgi aria de acţiune a unor surse de poluare. Aşa de exemplu, au fost

semnalate intoxicaţii cu cadmiu la cabaline în localitatea Micăsasa, care se află în apropiere

de Copşa Mică, un puternic centru industrial pentru metalele grele. Poluanţii au fost vehiculaţi

de curenţii de aer care se formează pe râul Târnava Mare /Medrea şi col., 1986/. De

asemenea, se cunoaşte că distribuţia poluanţilor industriali (Mo, S, Cd, Zn, Pb), pe direcţia

vânturilor dominante constituie un factor favorizant de mare importanţă în apariţia ataxiei

enzootice a mieilor, care sub aspect cauzal este o hipocuproză prin interferenţă.

Vântul poate contribui la difuzarea unor agenţi patogeni de la un adăpost la altul şi chiar

de la o fermă la alta. De exemplu, s-a reuşit izolarea virusului bolii lui Marek din aerul şi din

zăpada din jurul unei ferme avicole, care nu era echipată cu sisteme de filtrare a aerului

exhaustat, până la 600 m pe direcţia vântului dominant. Există observaţii similare şi în ce

priveşte vehicularea virusului febrei aftoase pe calea aerului la distanţe mari /Glezer şi

Tarasenko, 1977/.

Pe calea aerului se realizează, de asemenea, răspândirea unor seminţe de buruieni şi

agenţi fitopatogeni (mai ales sporii ciupercilor fitopatogene), realizându-se astfel transmiterea

unor boli la plante (ruginile, tăciunele cerealelor, făinarea gramineelor, mana etc.).

Vântul influenţează în măsură importantă bilanţul termic al adăposturilor, mai ales în

perioada de iarnă. Adăposturile fără tavan sunt mai intens influenţate pentru că vântul

acţionează şi asupra acoperişului.

Pentru prevenirea efectelor nedorite se recomandă plantarea perdelelor de protecţie în

jurul fermelor şi orientarea judicioasă a adăposturilor în raport cu direcţia vântului dominant.

Adăposturile cu ferestre şi uşi pe ambii pereţi longitudinali se dispun cu axa lungă pe direcţia

vântului dominant. Adăposturile cu uşi şi ferestre pe o singură parte se recomandă a fi

orientate cu aceste părţi pe direcţia opusă vântului.