Ierarhia Bisericească

Clerul crestin ș i funcţiile sale liturgice în Biserica primară

În toate religiile au existat și există persoane anume orânduite pentru îndeplinirea obligaţiilor rituale, adică slujitori ai cultului. De altfel funcţia primordială şi principală a clerului sau a preoţilor tuturor religiilor, orice nume ar fi purtat ei (arhierei,preoţi şi leviţi în iudaism, magi la vechii persani şi caldeeni, lama la tibetani şi budişti, druizi la celto-galli, câtişti şi polsti la vechi geto-daci ş.a.m.d.) era aceea care îi lega de altarele de jertfă. Preoţia a fost instituită adică la început, tocmai pentru îndeplinirea actelor şi ceremoniilor cultului public, preotul fiind considerat în general ca un mijlocitor între om şi divinitate, prin ceremoniile sacrificiilor religioase. „ Orice arhiereu, fiind luat dintre oameni este pus pentru oameni, spre cele către Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate…”. (Evrei 5, 1)1, spune Sfântul Apostol Pavel, definind astfel misiunea religioasă de căpetenie a preoţiei. Chiar dacă preoţii anumitor religii şi popoare îndeplineau şi alte rosturi, cu caracter social-politic sau cultural, menirea lor esenţială era cea sacramentală, adică aceea de a face legătura dintre om şi divinitate, indiferent de modul cum a fost concepută aceasta.

Originea clerului creştin

Religia creştină nu putea face excepţie în această privinţă. Şi ea şi-a avut de la început slujitorii cultului ei, adică clerul sau ierarhia bisericească. Dar spre deodebire de religiile naturale sau nerevelate, în care calitatea de slujitor al cultului era dobândită fie prin alegerea comunitaţii religioase (ca la vechii mexicani, la romani, sau la taoiştii chinezi), fie prin moştenire din tată în fiu (ca la vechii evrei), preoţia creştină este de instituire divină şi nelegata de nici un neam, de un anumit trib ori o anumită clasă socială. Ea este, adică, întemeiată de Mântuitorul Însuşi.

11. Branişte, Pr. Prof. Dr. Ene Institutului Biblic „ Liturgica generală cu noţiuni de artă bisericească, arhitectură şi pictură creştină”,

Editura Dunăriide Jos, Galaţi 20022. Evdokinov, Paul „ Ortodoxia”, Editura Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R- Bucureşti 1996

1

Care după cuvântul Psalmistului, este „preot în veac, după rânduiala lui Meelchisedec”(Psalmi 109,4)2.

Mântuitorul este întradevar, mare Preot sau Arhiereu veşnic, antetipul desăvârşit al preoţiei Vechiului Testament, aşa cum ni-l înfaţişează Sfântul Apostol Pavel (Evrei 4, 14-15). Născut ca om din tribul lui Iuda, El nu are nici o legătură cu preoţia lui Aaron, rezervată exclusiv seminţei lui Levi, uns ca preot (arhiereu), încă din clipa Zămislirii, El continuă preoţia lui Meelchisedec, care era „ rege al păcii şi al dreptăţii” (Psalmi 109, 4). El şi-a îndeplinit oficiul de mare preot sau arhiereu mai ales prin jertfa de pe cruce, care constitue centrul şi punctul culminant al activităţii Sale răscumpărătoare. Sacrificiul Său este unic şi nerepetabil, dar preoţia Lui e veşnic lucrătoare, sus în ceruri, ea se exercită în „ cortul cel nefăcut de mână”, unde mijloceşte veşnic pentru oameni (Evrei 7, 24-25), iar pe pământ, sacerdoţiul Său continuă în Biserică.

Acest „ arhiereu sfânt, făra prihană şi mai presus decât cerurile”, cum îl numeşte Sfântul Apostol Pavel (Evrei 7, 26) este preotul suprem prin care se aduce lui Dumnezeu întreg cultul Bisericii şi făra de Care nu se face nimic în lucrarea celor sfinte. Precum vom vedea, El este liturgul prin excelenţă , al cultului Bisericii, adică săvârşitorul de fapte al tuturor lucrărilor sfinte oficiate de preoţii care slujesc în numele Lui şi al Bisericii.

În calitatea Sa de Mare Preot sau Arhiereu Suprem şi veşnic, Mântuitorul nu numai că a întemeiat cultul Legii celei Noi, ci a rânduit şi persoanele care să-l săvârşească după înalţarea Sa la ceruri, învestindu-le cu dreptul şi puterea harică necesare pentru aceasta. Într-adevăr la Cina cea de Taină, când întemeiază Sfânta Euharistie, Mântuitorul a dat totodată Sfinţii Săi Apostoli şi mandatul de a o săvârşi neîncetat spre pomenirea Lui: „ Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea!” (Luca 22, 19). Prin această poruncă, El orânduieşte pe Sfinţii Săi Apostoli ca preoţi ai religiei celei noi înfiinţate de El. Împuternicindu-i să săvârşească Jertfa Euharistică, le dă apoi puterea şi harul iertării păcatelor (Ioan 20, 23), dreptul de a învăţa şi boteza (Matei 28, 19-20).

Primi preoţi sau slujitori ai cultului creştin au fost deci Sfinţii Apostoli, precum spun Ei înşişi prin Sfântul Apostol Pavel: „ aşa să ne socotească orice om, ca pe nişte slujitori ai lui Hristos şi iconomi (chivernisitori) ai Tainelor lui Dumnezeu” (Ι Corinteni 4,1). „ Hirotonia” sau învestirea lor definitivă cu puterea harică a slujirii celor sfinte a avut loc în ziua Cinzecimii, când Duhul Sfânt se coboară asupra lor sub chipul văzut al

2. Evdokinov, Paul „ Ortodoxia”, Editura Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R- Bucureşti 1996

3. Ioan Damaschin „ Dogmatica”, Editura Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R- Bucureşti 2001

2

limbilor de foc, şi când putem socoti începutul slujirii preoţeşti în Biserica creştină.

În prima comunitate creştină din Ierusalim, ca şi în comunitaţilor din diaspora, înfiinţate şi păstorite temporar de către ei, Sfinţii Apostoli săvârşesc toate Tainele şi ceremoniile care alcătuiau cultul Bisericii primareei oficiază, de exemplu, Sfânta Euharistie şi prezidează agapele unite cu ea (Fapte 20, 7, 11)3, botează şi îşi pun mâinile peste cei botezaţi, pentru transmiterea harului, săvârşind deci Confirmarea sau Mirungerea de azi (Fapte 2, 41) hirotonosesc diaconi, preoţi şi episcopi (Fapte 6, 6: 2 Timotei 1, 6) se roagă împreună cu fraţii prezidând, desigur, adunările de rugăciune (Fapte 20, 36), acordă prin punerea mâinilor, diferite daruri duhovniceşti sau harisme (Fapte 19, 5-6), primesc Mărturisirea păcatelor (Fapte 19, 18). Ceva mai mult, ei reglementează cele privitoare la cultul tinerei Biserici, dând dispoziţii şi reguli în legătură cu săvârşirea Sfintei Euharistii şi a agapelor, (I Corinteni 11, 20) a Sfântului Maslu (Iacov 5, 14), a adunărilor de rugăciune în general (I Corinteni 11; I Timotei 2, 1).

La rândul lor, în virtutea harului primit direct de la Mântuitorul Însuşi (Ioan 20, 21-23) şi apoi de la Sfântul Duh, Sfinţi Apostoli transmit drepturile şi puterile lor harice, prin hirotonie sau punerea mâinilor, altor persoane vrednice, alese în primul rând dintre cei 70 de ucenici ai Mântuitorului (Luca 10, 11-20), care erau colaboratorii lor cei mai apropiaţi (Fapte 6, 6; I Timotei 4, 5). Aceştia sunt episcopii (arhiereii), preoţii şi diaconii, adică cele trei trepte ale clerului sau ale ierarhiei bisericeşti, care alcătuiesc ceea ce numim, cu un termen larg, preoţia creştină.

Vechimea clerului creştin

La început tuturor celor aleşi de Sfinţii Apostoli pentru sarcina grea şi de mare răspundere a pastoririi primelor comunitaţi creştine, li se dădea denumirea generală de „ prezibiteri” pentru că aceştia erau aleşi de preferinţă dintre persoanele mai în vârstă, era vorba deci de persoane care prezentau garanţia maturităţii, a înţelepciunii si a experienţei necesare pentru conducerea comunităţilor.

Aceşti prezbiteri nu sunt însă nişte simpli bătrâni (cum e tradus în general termenul de prezbiter în Bibliile protestante), care ar fi îndeplinit 3 .Ioan Damaschin „ Dogmatica”, Editura Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R- Bucureşti 20014. Lossky, Vladimir „ Vederea lui Dumnezeu”, Editura Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R- Bucureşti 1995

3

nişte simple funcţii onorifice, de natură administrativă, gospodărească sau economică, cum cred uni. Din Faptele Apostolilor se vede clar că prezbiterii erau instituiţi de Sfinţii Apostoli prin hirotonie şi rugăciuni după o vreme de post, ei nu mai erau deci nişte simpli bătrâni ci persoane alese şi consacrate, consfinţtite printr-o ceremonie liturgică aceştia erau înzestraţi cu un har special, în vederea îndeplinirii misiuni lor de păstori ai primelor comunitaţi creştine. Ei formau ierarhia Bisericii primare.

4Carcterul sacru al prezbiteriatului in Bisericii primare reiese deci, atât din modul sacramental al instituirii lui, cât şi din funcţia principală pe care membrii lui o îndeplineau şi care era săvârşirea lucrarilor sfinte ale cultului. Prezbiterii aceştia erau deci, de fapt, preoţi şi cea dintâi din funcţiile lor era cea liturgică, pentru că în epoca apostolică şi încă multă vreme după aceea, întrega viaţa religioasă a comunitaţilor creştine se concentra în cult şi se dezvăluia o strânsă legatură cu el. Împreună cu Sfinţii Apostoli, ei alcătuiau ce Sfântul Apostol Pavel numeşte „ prezbiterios” (I Tiomtei 4, 14) adică un fel de colegiu sacerdotal, ceată preoţească, între ale carei datorii şi drepturi era aceea de a coliturghisi cu Apostolii la savârşirea hirotoniei sau consacrarea slujitorilor bisericeşti. Funcţia liturgică a acesor prezbiteri se vede indiscutabil, mai ales din Epistola Sfântului Apostol Iacov (5, 14), unde Sfântul Apostol îndeamnă pe credincioşi să cheme pe prezbiterii lor, spre a se ruga pentru bolnavi şi a-i unge cu untdelemn adică spre a săvârşi Taina pe care astăzi o numim Sfântul Maslul.

Alături de denumirea unică şi generală de prezbiter, care se dădea la început tutror membrilor ierarhiei Bisericii primare din Ierusalim, indiferent de gradul său de funcţiile pe care le îndeplineau ei, în sânul comunitaţii, apar foarte curand chiar in carţile Noului Testament şi celelalte două denumiri ale clerului bisericesc de azi: cea de episcop şi cea de deacon.

Termenul de episcop este de origine grecească şi înseamnă supraveghetor. În cărţile Noului testament termenul de episcop se întâlneşte de cinci ori (Faptele Apostolilor 20, 28; Filipeni 1, 1; I Timotei 3, 1-2; Tit 1, 7; I Petru 2, 25), fiind întrebuinţat la început numai în comunităţile creştine din diaspora, dar nu numai cu însemnarea restrânsă de azi, căci uneori se aplică şi la prezbiteri (Faptele Apostolilor 20, 17, 28), unde sinonimia dintre episcopos şi presbyteros e şi mai evidentă: prezbiteri sunt îndemnaţi să păstorească turma lui Dumnezeu supraveghind-o ca episcopi.

Aşadar în scrieriile creştine de la sfârşitul secolului I şi începutul secololui II membrii clerului bisericesc din cele mai vechi comunităţii

4. Lossky, Vladimir „ Vederea lui Dumnezeu”, Editura Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R- Bucureşti 1995

5. Stăniloae Pr. Prof. Dumitru „ Teologia Dogmatică Ortodoxă”, Editura Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R- Bucureşti 1997

4

creştine sunt numiţi când episcopi, când prezbiteri (preoţi). Amestecul denumiri al acestor trepte remarcat şi de vechii exegeţi biblicii, se datorează pe de o parte faptului că, în acel timp, atât episcopii, cât şi preoţii se recrutau de preferinţă dintre bătrâni (prezbiteri în sensul etimologic al cuvântului), iar pe de alta, faptului că primii episcopi conduceau Bisericile lor fiind ajutaţi, după modelul iudaic, de colegilul „batrânilor” prezbiterilor; Sfântul Iacov, Episcopul Ierusalimului, era înconjurat de un astfel de colegiu (Faptele Apostolilor 21, 18).

Totuşi deosebirea de grad şi de funcţie dintre aceste două trepte începe să devină clară de timpuriu şi anume, chiar din epoca „apostolică”. Astfel putem observa că atâta vreme cât termenii ,,prezbiteros” şi ,, episcopos” erau echivalenţi, cel dintâi se aplică mai ales pentru rolul sinţitor al preotului în medilu evreiesc, iar cel de-al doilea, pentru rolul de păstor sau conducător administrativ şi spiritual al comunităţiilor din mediul pagân, în care apare la început acest termen. Distincţia dintre episcopos şi prezbiteros reiese mai întâi din faptul că nu toţi episcopii se alegeau dintre bătrâni (prezbiteri), ci uni dintre ei puteau fi destul de tineri, cum e cazul lui Timotei aşezat de Sfântul Apostol Pavel episcop în Efes (I Timotei 4, 12). În al doilea rând, mai ales din epistolele pastorale ale Sfântului Apostol Pavel se vede că episcopii aveau drepturi mai mari ca preoţii: dreptul de a hirotoni pe preoţi (I Tiomtei 5, 22), de a răsplăti pe cei vrednici si ai pedepsi pe cei nevrednici (I Timotei 3, 17-20), de a supraveghea cultul şi învăţătura (II Timotei 2, 2), de a povăţui şi conduce Biserica (I Timotei 4, 11-12). Această superiorotate a episcopilor de vedea şi din acea că uneori li se dădea şi denumirea cinstitoare (onorifică) de apostoli.

5Deosebirea dintre episcopi şi preoţi s-a accentuat şi prin unitatea episcopatului. În această primă epocă din istoria Bisericii, denumirea de episcop s-a dat mai întâi urmaşilor direcţi ai Sfinţilor Apostoli sau reprezentanţilor la conducera diferitelor Bisericii locale înfiinţate de ei şi recrutaţi, în primul rând dintre cei şaptezeci de ucenici; ori, în fiecare Biserică nu putea fi decât un singur reprezentant a Sfinţilor Apostoli, pe când prezbiteri puteau fi şi erau, de fapt mai mulţi. Unitatea episcopatului este afirmată cu tărie şi susţinută, încă din primi ani ai secolului al II lea, de către Sfântul Ignatie Teoforul, ca o condiţie indespensabilă a menţinerii unitaţii si pacii în Biserică. Biserica (locală) nu este, după el, decât o

5. Stăniloae Pr. Prof. Dumitru „ Teologia Dogmatică Ortodoxă”, Editura Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R- Bucureşti 1997

6. Isidor Teodoran Pr. Prof. Dr., Ioan Zăgărean Arhid Pr. Prof. „ Teologia Dogmatică”, Editura Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R- Bucureşti 1991

5

comunitate euharistică grupată în jurul unui episcop şi al unui singur altar. Toţi episcopii Bisericilor locale înfiinţate de către Sfinţii Apostoli au numiţi direct de către aceştia şi hirotoniţi de ei; de aceea, toate listele celor mai vechi episcopi, ca aceea a lui Hegesip, transmisă de Eusebiu al Cezareii, se urcă până la apostoli.

Întâietatea şi superioritatea episcopilor faţă de preoţi sunt, de altfel indicate sau sugerate şi de alte denumiri date episcopilor in carţile Noului Testament şi în cele mai vechi scrieri creştine, ca de exemplu : păstori (Faptele Apostolilor 20, 28) întaistătător, conducător (Evrei 11, 7, 17, 24), cel ce stă în frunte (I Tesaloniceni 5, 12) sau cu echivalentele latine antistes, presidens, proepositus, poutifex etc.

6Unul dintre cei dintâi episcopi a fost la Ierusalim, a fost Iacov, fratele Domnului, urmat de fratele său Simeon. În epoca apostolică mai avem pe Tit în Creta şi pe Timotei, cel dintâi episcop în Efes şi cel mai iubit ucenic al Sfântului Apostol Pavel. De altfel încă mulţi alţii dintre cei şaptezeci de ucenici ai Mântuitorului şi colaboratorii ai Sfinţiilor Apostoli au fost hirotonoţi de către aceştia, ca episcopi ai diferitelor comunităţii ale Bisericii primare, înfiinţate şi organizate de ei, ca de exemplu: Irodion amintit la (Romani 16, 11), episcop la Neon Patron, Onisim, scavul lui Filimon ajuns episcop la Efes, Ioan Marcu (Evanghelistul), la Alexandria, Silvan la Tesalonic, Anania (care l-a botezat pe Pavel) la Damasc etc. Probabil că şi cei şapte Îngeri ai Bisericilor din Efes, Zmirna, Pergam, Tiatira, Sardeş, Filadelfia şi Laodiceea, amintiţi în viziunile Sfântului Ioan Evanghelistul (Apocalipsă 2-3) sunt după părerea unora, episcopii de atunci ai cetăţilor respective. Spre sfârşitul secolului I şi începultul secolului al II lea cunoaşte pe episcopii Ignatie la Antiohia, Policarp la Smirna, Anicet şi Clement la Roma, ş.a. Hirotonia acestor primi episcopii a fost săvârşită direct de către Sfinţii Apostoli prin punerea mâinilor, fie de către fiecare în parte (II Timotei 1, 6), fie sinodal, adică la ceata la mai marilor preoţilor cum zice Sfântul Apostol Pavel (I Timotei 4, 14). După părerea unor exegeţi biblicii, acest prezibyterion era probabil alcătuit din Sfântul Iacov, Petru şi Ioan, care erau socotiţi stâlpi ai Bisericii (Galateni 2, 9).

Întru-cât, încă de la început slujitorii bisericeşti din treapta cea mai de jos a ierarhiei au dobândit, denumirea de diaconi, iar sjujitorii din treapta cea mai înaltă a ierarhiei Bisericilor din anumite regiuni li s-a dat denumirea de

63 .Ioan Damaschin „ Dogmatica”, Editura Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R- Bucureşti 2001. 7.Nicolae CABASILA, Despre viaţa în Hristos, traducere Pr.prof.Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1997

6

episcopi, pentru denumirea slujitorilor bisericeşti din treapta a doua a rămas consacrat termenul de preot (prezbyterios).

După cum primi episcopi au fost urmaşi direcţi ai Sfinţiilor Apostoli la conducerea Bisericilor înfiinţate de ei, tot aşa primi preoţi sunt socotiţi ca urmaşi direcţi ai celor şaptezeci de ucenici ai Mântuitorului, despre care vorbeşte Sfânta Evanghelie (Luca 10-1); ei erau ajutători ai episcopilor ori delegaţi ai lor, îndeplinind în locul lor anumite sarcini şi lucrări mai ales din domeniul cultului, dar stând totdeauna în strânsă legătură cu episcopul şi în dependenţă de el.

Denumirea de diacon apare ca şi celelate douăa trepte şi denumiri ale clerului încă din epoca apostolică, în carţiile Noului Testament. Termenul diaconos- latinescul diaconus, minister înseamnă la origine slujitor, servitor. Cei dintâi diaconi amintiţi nominal în Noul Testament (Faptele Apostolilor 6, 1-7), în număr de şapte sunt: Ştefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena şi Nicolae. Ei au fost instituiţi prin hirotonie de către Sfinţi Apostoli, în vederea unei mai bune organizări a ajutorarii săracilor şi a meselor frăţeşti de dragoste (agape), din sânul primei comunităţi creştine, de la Ierusalim; aveau deci rolul de simpli ajutători ai Sfinţiilor Apostoli, în organizarea operei de asistenţă socială, orânduiţi spre a-i scuti pe aceştia de serviciul meselor, pentru ca să se poate consacra exclusiv propăvăduiri Evangheliei. După păerea majoritaţii exegeţilor şi aceştia faceau parte din cei şaptezeci de ucenici ai Mântuitorului, care au alcătuit şcoala şi pepiniera din care Sfinţii Apostoli au ales şi hirotonit pe cei dintîi membri ai ierarhiei creştine din toate treptele, începând de la apostoli (ca Justus şi Matia) pâna la diaconi.

Se pare însă că acesti şapte diaconi aleşi dintre elenişti, n-au fost cei dintâi diaconi în Biserica creştină. Înaintea lor au existat probabil, şi alţi diaconi recrutaţi dintre evrei şi care aveau de la început atribuţi liturgice.

7După părerea unor exegeţi biblicii, cei şapte constituiau adică o gruare aparte din cadrul treptei diaconilor, având la început atribuţia precisă de a îngriji pe săraci, văduve, bolnavi. Dar instituirea lor s-a făcut prin hirotonie, adică punerea mâinilor Sfinţiilor Apostoli (F. A 6, 6; I Timotei 3, 10), ceea ce subliniează şi Sfinţii Părinţi care explică textul biblic respectiv. Având în vedere acest lucru, precum şi faptul că agapele erau strâns unite cu

76. Isidor Teodoran Pr. Prof. Dr., Ioan Zăgărean Arhid Pr. Prof. „ Teologia Dogmatică”, Editura Institutului Biblic şi de misiune al

B.O.R- Bucureşti 19917. Nicolae CABASILA, Despre viaţa în Hristos, traducere Pr.prof.Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1997.

7

serviciul Sfintei Euharistii, chiar şi cei şapte diaconi elenişti, orânduiţi la început pentru organizarea agapelor au căpătat curând funcţii şi atribuţii în legătură cu săvârşirea cultului. Astfel, chiar în (Faptele Apostolilor cap. 8), vedem pe diaconul Filip predicând şi botezând în Samaria, unde recrutează noi credincioşi, între care şi pe fomenul dregător al reginei Condachia a Etiopiei iar mai târziu îl regăsim la Cezareea, ca evanghelist, adică propăvăduitor al Evangheliei (Faptele Apostolilor 21, 8). Încă din primi ani ai secolului al II lea Părinţii Apostolici, subliniează că diaconi nu mai sunt simpli servitori ai meselor, ci că sunt slujitori sau ,,chivernisitori” ai Taineleor Bisericii, alături de episcopi şi preoţi.

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească diaconii sunt stabilite, încă din epoca apostolică, de către Sfântul Apostol Pavel (I Timotei 3, 8-12) care, de altfel aminteşte pe diaconi alături de episcopi (Filipeni 1, 1) sau în dată după aceştia (I Timotei 3, 8-10).

8Aşadar, preoţia creştină este o instituţie de origine dumnezeiască.Începutul şi puterea ei slujitoare şi sfiinţitoare vin, prin Sfinţii Apostoli, de la Mântuitorul însuşi, Care este izvorul Sfinţeniei şi al preoţiei creştine, iar existenţa ei se poate constata, neîntrerupt, de la întemeierea bisericii, în tot cursul istoriei creştine, până astăzi. Cele trei trepte ale clerului apar afirmate distinct deşi sporadic şi separat una de alta, dar cu denumirile şi funcţiile lor liturgice diferite, încă din a doua jumătate a primului veac creştin, chiar în cărţile Noului Testament. Spre srârşitul secolului I, cele trei trepte ale clerului creştin apar enumerate una după alta, în ordine descrescătoare şi cu funcţiile precise de azi, în Epistola I a Sfântului Clement Romanul către corinteni (capitolul 40, 4-5) ,unde, prin analogie cu preoţia Vechiului Testament, pentru treapta de episcop se întrebuinţează denumirea echivalentă de arhiereu, iar pentru diaconi cea de leviţi. De asemenea , la începutul veacului al doilea, în epistolele Sfântului Ignatie Teoforul, toate cele trei trepte ale clerului apar distinct, cu denumirile şi funcţiile lor de azi: „Cu toţi urmaţi pe episcop, după cum urmează Iisus Hristos pe Tatăl iar preoţi ca pe Apostoli, pe diaconi respectaţ-i ca pe porunca lui Dumnezeu”.

Aşezămintele Sfinţiilor Apostoli (Constituţiile Apostolice), redactate spre sfârşitul secolului al IV lea, dar pe baza unor materiale din documente mai vechi (secolul al III lea) rglementează foarte precis şi amănunţit, funcţiile liturgice nu numai ale celor trei trepte ale clerului, ci şi ale treptelor clerului inferior de atunci, cu raporturile dintre ele: „Episcopul

87.Nicolae CABASILA, Despre viaţa în Hristos, traducere Pr.prof.Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1997.8. Sfântul Ioan DAMASCHINUL, Dogmatica, traducere Pr.D.Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti 1993

8

binecuvântează; hiroteseşte , hirotoneşte, jertfeşte primeşte binecuvântare de la episcopi, iar nicidecum de la preoţi…”.

„Preotul binecuvântează, nu se binecuvântează, primeşte binecuvântarea de la episcop şi de la un alt preot, asemenea şi dă biecuvântare altui preot, hiroteseşte, nu hirotoneşte…”.

„Diaconul nu binecuvântează, nu dă binecuvântare primeşte însă de la episcop şi de la preot. Nu botează, nu aduce jertfă, nu ca preot, ci că cel ce slujeşte preoţilor…”.

Rolul arhiereului în cult

Treapta cea mai înaltă a clerului slujitor este episcopatul sau arhieria. Din punct de vedere liturgic, toţi arhiereii sunt absolut egali ca putere harismatică sau sacramentală, indiferent de funcţiile administrative sau rangurile onorifice pe care le pot avea, adică fie că sunt simpli arhierei, episcopi în funcţie, arhiepiscopi sau mitropoliţi, exarhi, patriarhi etc. Ei sunt priviţi ca urmaşi direcţi ai Sfinţiilor Apostoli, de la care au moştenit prin succesiunea neîntreruptă a hirotniei, deplinătatea drepturilor şi a puterilor din punct de vedere sacramental. Au adică dreptul şi puterea de a săvârşi toate lucrările sfinte ale cultului, fără nici o excepţie precum şi dreptul de a transmite, prin hirotonie, această putere, fie întreagă ca la arhierei fie parţială, celorlalte două trepte subordonate lor, adică preoţilor şi diaconilor.

9Ca deţinător al deplinătăţii puterii harismatice, episcopul a fost dintru început şi în chip natural, centrul în jurul căruia gravita toată viaţa religioasă a obştii creştine din fiecare biserică locală. De aceea, la începutul creştinismului, când Bisericile sau comunitaţile creştine erau mai puţine şi izolate, şi când în fiecare cetate era un episcop, toate adunările lor de cult erau prezidate de episcopi. În calitatea lor de întaistătători ai bisericilor creştine, tot lor le revenea, în chip natural, dreptul de a săvârşi toate serviciile religioase mai importante şi mai frecvente în viaţa liturgică a Bisericilor lor ca: Sfânta Liturghie, Botezul, Mirungerea, Mărturisirea, sfinţirea bisericilor, hirotoniile, hirotesiile etc.

Cu timpul, comunităţile creştine s-au înmulţit treptat şi nu au mai putut fi toate conduse direct de către episcopi, de aceea, o parte din funcţiile

98. Sfântul Ioan DAMASCHINUL, Dogmatica, traducere Pr.D.Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti 1993

9.Sfântul MAXIM Mărturisitorul, Ambigua, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti volumul 80, traducere, introducere şi note Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1983

9

lor liturgice (ca şi cele administrative şi învăţătoreşti) au fost trecute treptat, prin hirotonie, asupra preotilor care săvârşeau lucrarile sfinte cu delegaţie, în locul şi în numele episcopilor respectivi. Dar pe unele din ele, care sunt fundamentale pentru viaţa liturgică a Bisericii, episcopii le-au păstrat exclusiv pentru ei înşişi pâna astăzi, si anume: Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir, hirotonia clericilor şi sfinţirea bisericilor şi a antimiselor, numai sfinţirea bisericilor o pot face în vremurile mai noi şi anumiţi preoţi sau arhimandriţi, cu delegaţia expresă a episcopului.

Ca şi odinioară, arhiereul este şi astazi drept, întâistătătorul sau protosul oricărei adunări de cult la care ia parte, indiferent dacă slujeşte sau nu. În această calitate îi sunt rezervate anumite acte şi formule liturgice, îndeosebi cel pentru binecuvântare (ex:,,Pace tuturor”), pe care el le rosteşte chiar şi atunci când nu slujeşte, ci numai asistă la serviciul divin.

10În exerciţiul funcţiei lui liturgice, adică în timpul slujirii arhiereul reprezintă pe Mântuitorul Însuşi, ca Mare Preot sau Arhiereu; de aceea el slujeşte deobicei cu fast şi solemnitate, numai în sobor, adică însoţit şi ajutat de preoţi şi diaconi, precum şi de membri ai cultului inferior. Dar ca unul care deţine deplinătatea puterii slujitoare a preoţiei, putând face şi cele care sunt acordate treptelor subordonate, arhiereul poate sluji şi singur atunci când vrea, când se află în situaţii excepţionale sau când nu dispune de preoţi sau diaconi. El binecuvânteazţ poporul cu amândouă mâinile, după exemplul Mântuitorului (Luca 24, 50) şi are dreptul de a fi pomenit la ectenii şi în diferite momente din sfintele slujbe, în cuprinsul eparhiei pe care o păstoreşte, iar în alte eparhii numai acolo unde slujeşte sau asistă la serviciul divin din biserică.

Tot arhiereilor individual sau adunaţi în sinoade le aparţine dreptul de a supraveghea săvâşirea corectă a cultului şi a lua hotărâri privitoare la rânduiala serviciilor divine în eparhiile respective. Arhiereul e hirotonit de mai mulţi arhierei.

Preotul ca persoană liturgică

109.Sfântul MAXIM Mărturisitorul, Ambigua, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti volumul 80, traducere, introducere şi note Pr.Prof.

Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 198310. DESEILLE, pr.Placide Nostalgia Ortodoxiei, traducere de Dora Mezdrea, Editura Anastasia, Bucureşti 1995

10

La început preoţii erau consideraţi ca urmaşi ai celor şaptezeci de ucenici ai Domnului şi ca simpli ajutătri ai episcopilor. Dar din secolele II-III înainte, când numărul comunităţilor s-au înmulţit, nevoile religioase ale credincioşilor n-au mai putut fi satisfăcute de către episcopii înşişi, preoţi devenind cu delegaţia şi binecuvântarea episcopilor, înlocuitorilor permanenţi, mai întâi în parohile din lăuntrul oraşelor, şi apoi în parohiile şi la bisericile din afara oraşelor, săvârşind cele sfinte în numele şi în locul episcopilor: ,, Nu răpeşte cineva vrednicia preoţească ci o primeşte de la Dumnezeu, ca Melchisedec” (Facere 14, 18) şi Iov, sau de la arhiereu, ca Aaron de la Moise (Numeri capitolul 17). Preotul poate săvârşi la parohia sa în virtutea hirotoniei şi a delegaţiei permanente primite de la episcop, toate slujbele şi lucrările sfinte de cult necesare în viaţa religioasă a parohiilor, cu excepţia celor care alcătuiesc dreptul exclusiv al arhiereului.

11În exerciţiul funcţiei sale liturgice, preotul ortodox îndeplineşte un rol dublu: pe deoparte în virtutea harului sfânt primit de la episcop prin hirotonie, el este un slujitor al lui Dumnezeu, un reprezentant sau continuator al preoţiei Mântuitorului, iar pe de altă parte, ele este purtător de cuvânt şi delegat al Bisericii, adică al obştii credincioşilor pe care îi păstoreşte, fiincă el slujeşte şi se roagă nu numai în numele său personal, ci şi în numele credincioţilor şi pentru ei. Ca reprezentant al credincioşilor, el prezintă Lui Dumnezeu cuvenita ofrandă a acestora, adică, darurile, închinarea şi rugăciunile lor, iar ca vas ales al harului el transmite credincioşilor ceea ce vine de la Dumnezeu, adică harul dumnezeiesc, iertarea păcatelor viaţa veşnică şi în general toate darurile spirituale şi bunătăţile materiale pe care le primim de la Dumnezeu. Preotul slujitor este astfel veriga de legătură între Dumnezeu şi om, înte cer şi pământ. Ca semn că nu care deplinătatea puterii sacramentale preotul binecuvintează cu o singură mână (dreapta).

Diaconul ca slujitor al cultului în vechime şi azi

Condiţiile specifice ale vieţii creştine din primele trei secole. Au făcut ca funcţiile liturgice ale diaconilor să se înmulţească treptat. Astfel, diaconii

1110 . DESEILLE, pr.Placide Nostalgia Ortodoxiei, traducere de Dora Mezdrea, Editura Anastasia, Bucureşti 1995

11. POPESCU, pr.prof.dr.Dumitru, diac.Doru Costache, Introducere în dogmatica ortodoxă, Editura Libra, Bucureşti 1997.

11

ajutau pe preoţi şi pe episcopi la toate serviciile divine, începând cu slujba Sfintei Euharistii. Ei aveau grija de vasele şi de odoarele sfinte, primeau de la credincioşi ofrandele pe care aceştia le aduceau la biserică, strângeau în pastoforii pâinea şi vinul destinate pentru Sfânta Euharistie şi le prezentau apoi episcopului sau preotului să le sfinţească. Ajutau la împărtăşirea credincioşilor, duceau Sfânta Euharistie celor bolnavi, celor din închisori sau celor care,din alte pricini (bătrâneţe, boală) nu puteau lua parte la Sfânta Liturghie, predicau cu învoirea episcopului şi îngeneral, suprevegheau ordinea şi disciplina în interiorul bisericii în timpul adunarilor de cult înainte ca această sarcină să fie preluată de către ipodiaconi. În unle părţi, tot ei se îngrijeau de bunăstarea mormintelor morţilor şi de notarea actelor martire, aveau grija de înmormântarea săracilor şi a străinilor şi participau la administrarea penitenţei publice, primind mărturisirea păcatelor de la penitenţă aflaţi pe patul de moarte (fără a le putea acorda iertarea păcatelor) şi dându-le Sfânta Împărtăşanie, în cazul în care nu se aflau preoţi la îndemână.

12În primele biserici numărul diaconilor era fixat şapte, după numărul celor şapte diaconi hirotonosiţi de Sfinţi Apostoli pentru servicul meselor, la Ierusalim. Astfel în canonul 15 al Sinodului local din Neo- Cezareea (secolul IV) se stabilesc ca în orice cetate, oricât ar fi fost ea de mare, nu puteau fi mai mult de şapte diaconi. Ulterior, însă nu s-au mai ţinut seama de dispoziţia acestui careon, care a fost anulat prin canonul 16 a Sinodului Trulon, de aceea, numărul diaconilor a crescut considerabil o dată cu importanţa lor şi cu nevoile impuse de dezvoltarea şi înflorirea crescândă a cultului creştin după pacea Bisericii(anul 313).

Asfel, la Edessa, pe timpul Sinodului din Calcedon, erau 39 diaconi, într-o novelă a sa, împăratul Justinian (sec. VI) a fixat la 100 numărul diaconilor de la Marea Biserică din Constantinopol, iar la anul 612, o novelă a împăratului Eraclie a mărit acest număr la 150.

La Roma, pe la 520, erau 100 de diaconi, împărţiţi in mai multe categorii, cu funcţii diverse: regionarii (în număr de şapte, însărcinaţi cu ajutorarea săracilor din cele şapte cartiere în care era împărţită Biserica din Roma în acest scop), martyrarii (păzitori ai mormintelor martirice), cardinalii (consilieri intimi ai papei) etc. Ei erau însă nelipsiţi şi de la bisericile mai mici, pentru că aproape nici o slujbă nu se făcea fără participarea diaconilor. De altfel rânduiala slujbelor ortodoxe a fost

1211. POPESCU, pr.prof.dr.Dumitru, diac.Doru Costache, Introducere în dogmatica ortodoxă, Editura Libra, Bucureşti 1997.

12. Liturghier, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980

12

concepută iniţial cu participarea diaconilor, aşa cum ne-o transmit până azi cărţile de slujbă.

Importanţa crescăndă care se dădea indeobşte diaconilor în Biserica veche, atât ca persoane liturgice, cât şi în administraţia bisericească, a dus şi la abuzuri din partea acestora. De aceea unele sinoade s-au văzut nevoite să formuleze canoane care să restabilească ordinea în această privinţă, amintind diaconilor că ei sunt inferiori şi subordonaţi preoţilor, atât ca rang sau treaptă la hirotonie, cât şi ca drepturi sau funcţii liturgice. Dispariţia treptată a unora dintre situaţiile specifice. Bisericii primare şi dintre vechile instituţii bisericeşti, ca: agapele, disciplina arcană, catehumenatul, penitenţa publică, botezul adulţilor la anumite date fixe din cursul anului bisericesc, etc. a atras după sine, în chip firesc atât împuţinarea funcţiilor liturgice ale diaconilor, legate de acele instituţii cât şi scăderea numărului diaconilor mai ales la bisericile de ţară, până când s-a ajuns la situaţia de astăzi, când nu mai diaconi decât la catedralele chiriarhale, la mănăstiri şi la unele biserici din oaşe.

13Ca unul care nu are deplinătatea harului slujirii celor sfinte, diaconul nu poate sluji niciodată singur, ci todeauna numai cu arhiereul sau preotul. De aceea în slujbă diaconul este mai ales la dispoziţia arhiereului, fiind nelipsit din slujbele arhiereşti. La slujbele oficiate în sobor de preoţi, el este ajutătorul preotului-protoş, de aceea stă totdeauna aproape de acesta şi la dispoziţia lui, îndeplinind cu binecuvântarea lui, anumite acte rituale, care revin de drept protosului. Rolul principal al diaconilor în slujbă este astăzi rostirea ectenilor, care reprezintă forma clasică a rugăciunii obşteşti a credincioşilor şi pe care diaconul le rosteşte totdeauna din naos, adică din mijlocul poporului, ca unul care este ultimul din slujitorii sfinţi şi deci cel mai apropiat de simplii laici, pentru care se roagă, făcând astfel legătura dintre credincioşi şi preot sau dintre naos şi altar. Pentru acesta, unii dintre Sfinţii Părinţi socotesc pe diaconi succesori ai vechilor harismatici cu darul special al rugăciunii.

În serviciul divin, diaconii închipuiesc pe Sfinţii Îngeri, pe Puterile cereşti care slujesc necontenit în jurul tronului Dumnezeiesc, de aceea orarul pe care ei îl poartă în timpul sfintei slujbe simbolizează aripile îngerilor slujitori.

În Biserica Romano-Catolică, dispariţia ecteniior din rânduiala serviciilor divine a dus la restrângerea, până la desfiinţarea, a rolului liturgic al diaconatului, rămas astăzi numai ca o treaptă imediată de trecere la

1312. Liturghier, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980

 13. Todoran Isidor, Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991

13

preoţie, deşi în ,,Pontificale Romanum” se atribuie încă diaconilor dreptul de a sluji la altar , a boteza şi a predica. Prin dispoziţiile Conciliului II Vatican, se caută restaurarea diaconatului în Biserica Romano-Catolică şi repunerea în vigoare a drepturilor şi funcţiilor pe care diaconii le aveau în cult în Biserica Veche.

Denumirea de diacon s-a păstrat şi în Bisericile protestante, dar pastorul care poartă acest nume, nu are nici o atribuţie liturgică, ci se ocupă cu probleme de administraţie bisericească şi de asistenţă socială.

Hirotonie şi hirotesie

14Taina preoţiei se dă, sau se dobândeşte prin hirotonie. Din punct de vedere etimologic, cuvântul grecesc hirotonie înseamnă întinderea mâinilor, apoi votare, sau alegere, pentru că votarea sau alegerea cuiva se făcea de obicei prin ridicarea mâinii. În sens creştin, cuvântul hirotonia, înseamnă, deci la început alegerea sau desemnarea cuiva pentru preoţie, lucru pe care Biserica sau obştea credincioşilor îl făcea prin votare, iar pentru ca această alegere era confirmată prin punerea mâinilor episcopului asupra celui ales, cu timpul, termenul de hirotonie s-a aplicat, rânduielii de slujbă sau ceremoniei religioase a consacrării candidaţilor le preoţie, slujbă al cărei miez este, astăzi ca şi odinioară, punerea mâinilor episcopului asupra celui ales, unită cu invocarea harului Sfântului Duh.

Punerea mâinilor e un rit care se practică şi în cultul Vechiului Testament. Aşa erau consacraţi de exemplu, leviţii Legii Vechi (Mum. VIII. 10, XXVII, 18), aşa îl consacră Moise pe Iosua ca succesor al său la conducerea poporului (Dent. XXIV, 9). În creştinism a fost practicat, în continuare, ca rit de consacrare, sau ca semn al transmiterii unei funcţii religioase şi al harului special necesar pentru împlinirea ei (Fapte VI, 6; XIV, 23; II Tim. I, 6; I Tim IV, 14).

Prin hirotonie înţelegem taina prin care cineva este învestit cu darul sau vrednicia uneia din cele trei trepte ale preoţiei, adică diaconia, preoţia, arhieria, ea este deci, transmiterea mai departe a ,, limbilor de foc”, adică a puterii harismatice venite, prin Apostoli, de la Mântuitorul însuşi.

1413. Todoran Isidor, Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,

Bucureşti, 199114. Sfântul Ioan Cassian, Aşezămintele mânăstireşti şi convorbiri duhovniceşti, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990.

14

Hirotesia este un cuvânt tot de grecească şi înseamnă punerea mâinilor. La început el se întrebuinţa pentru a exprima în general, acordarea prin punerea mâinilor episcopului a oricărui cler în legătură cu slujba preoţiei, de orice natură ar fi fost, însemna deci şi ceea ce înţelegem azi prin hirotonie. Astăzi prin hirotesie înţelegem rânduiala de slujbă prin care se acordă fie una dintre treptele clerului bisericesc inferior de odinioară (citeţ sau cântăreţ şi ipodiacon), fie una dintre gradele onorifice care se dau fetelor bisericeşti pentru merite deosebite (sachelar, iconona şi iconom-stavrofor, la preoţii de mir, singhel, protosinghel şi arhimandrit, la preoţii, călugări), fie confirmarea într-o funcţie bisericească, aministrativă (stareţ sau igumen, protoiereu etc.).

Între hirotonie de o parte şi hirotesie de altă, este o deosebire de estenţă: cea dintâi taină, cea de-a doua o simplă ierurgie. De aceea hirotoniile se săvârşesc numai în altar, iar hirotesiile afară din altar (naos) Hirotonia are caracter îndelesil, pe când hirotesiile se pot anula formal.

Cele mai vechi rânduieli de hirotonie le aflăm în Răsărit, în diferitele rânduieli bisericeşti, ca de exemplu: Constituţiile apostolice, VIII, 17 (hirotonia diaconului), Testamentum Domini I, 38, Canoanele lui Ipolit 33, 39-42, iar în Apus, în Sacramentarul Gregorian. Săvârşitorul hirotoniei este numai episcopul (arhiereul). Hirotonia de diacon şi cea de preot o săvârşeşte un singur arhiereu, iar pentru hirotonia arhiereului trebuie cel puţin doi sau mai mulţi arhierei.

15Hirotesiile deasemenea, se săvârşesc de regulă de către arhiereu. Numai în mânăstiri, stareţul sau igumenul poate hirotesi citeţi şi ipodiaconi pentru mănâstirea respectivă şi numai cu voia sau cu consinţământul episcopului.

Hirotesiile se săvârşesc totdeauna numai în biserică şi anume în sfântul altar, în jurul Sfintelor Mese, deoarece Sfânta Masă este în Biserică izvorul sfinţirii, iar exercitarea darului preoţiei este strâns legată de ea.

Ca şi mirungerea, taina hirotoniei nu constituie o slujbă independentă, ci se încadrează în slujba Sfintei Liturghii depline, a Sfântul Ioan sau a Sfântul Vasile. Nu se săvârşesc hirotonii la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite.

Hirotoniile se săvârşesc în orice zi de sărbătoare, în cursul Sfintei Liturghii, şi anume:

Hirotonia în arhiereu se face înainte de citirea Apostolului şi a Evangheliei (îndată după „Sfinte Dumnezeule…”), deoarece în

153 .Ioan Damaschin „ Dogmatica”, Editura Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R- Bucureşti 2001. 7.Nicolae CABASILA, Despre viaţa în Hristos, traducere Pr.prof.Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1997

15

acest moment se începe odinioară Liturghia, în prezenţa arhiereului.

Hirotonia în preot se săvârşeşte înainte de Sfinţirea Darurilor (îndată după intrarea cu Cinstitele Daruri), deoarece preotului i se dă puterea de a sfinţi Darurile, adică de a sluji Sfânta Liturghie.

Hirotonia în diacon are loc după Sfinţirea Darurilor (îndată ce arhiereul rosteşte ecfonisul: „Şi să fie milele marelui Dumnezeu…”), deoarece diaconul nu poate sluji singur şi nu poate sfinţi Darurile.

16Hirotesiile treptelor inferioare ale clerului se săvârşesc de regulă înainte de Liturghie, în mijlocul bisericii (naos, hirotesia de igumen sau de stareţ se poate face şi înainte de Vecernie. Hirotesiile pentru acordarea de distincţii onorifice se fac şi în cursul Sfintei Liturghii, sau chiar după Liturghie, când este popor mai mult în biserică, spre deosebita cinste a celor ce le primesc, de aceea de se fac mai aproape de altar, în faţa uşilor împărăteşti (pe solee).

Deosebirea hirotoniei de celelalte Taine

În fiecare Taină Hristos se dăruieşte printr-o lucrare a Sa celor ce cred în El. Iar în Taina Euhairstiei Se dăruieşte cu însuşi trupul şi sângele Său, în chip văzut trebuie sa Se dăruiască prin persoane văzute. Pe aceste persoane le alege şi le sfinţeşte El însuşi prin Taina Hirotoniei. Astfel dacă în celelalte Taine Hristos e primit ca Cel ce se dăruieşte prin preot, în Taina Hirotoniei se leagă ca subiect ce ni se dăruieşte în chip nevăzut de o persoană umană, pe care consacrînd-o ca preot sau episcop, face văzută dăruirea Sa Către noi prin celelalte Taine. Dacă celelalte Taine reprezintă mijloace văzute prin care preotul ne mijloceşte o putere din cele date nouă de Hristos, sau însuşi trupul şi sângele Lui, preoţia califică însăşi persoana văzută care împlineşte aceste mijloace, prin care Hristos dăruieşte puterile Sale sau trupul şi sângele Său prin acele Taine.

161. Branişte, Pr. Prof. Dr. Ene Institutului Biblic „ Liturgica generală cu noţiuni de artă bisericească, arhitectură şi pictură creştină”, Editura Dunării de Jos, Galaţi 200214. Sfântul Ioan Cassian, Aşezămintele mânăstireşti şi convorbiri duhovniceşti, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990

16

Dacă Hristos ni s-ar dărui în mod văzut, sau n-ar fi persoană, nu ar avea nevoie de o persoană care să îndeplinească actele văzute prin care ni se dăruieşte. Dar dăruindu-se în mod nevăzut, subiectul Său are un chip văzut al Său, sau un alt subiect ca şi chip văzut al Său, prin care să ni se dăruiască. Taina, ca mijloc al unui har al lui Hristos, nu se poate efectua singură. Preotul, ca organ personal al Tainelor implică caracterul personal al Dăruitorului nevăzut al puterilor lor.

Fără un subiect uman, care să-L reprezinte pe Hristos ca subiect în chip văzut, Hristos nu ne-ar putea împărtăşi ca peroană darurile Sale, sau nu S-ar putea dărui pe Sine însuşi în celelalte Taine, ca prin mijloace văzute. Dăruirea Sa nu s-ar putea face decât în mod văzut. Dar aceasta nu-ar menţine, fără ieşire în nesiguranţă dacă Hristos ni S-ar dărui în mod real, sau suntem robii unor iluzii subiective, nu am avea trăirea lui Hristos ca subiect deosebit de noi în persoana preotului care ne întâmpină în numele Lui. În orice caz aceasta ar menţine unn individualism de nedepăşit care ar destrăma orice unitate de credinţă şi deci chiar scopul şi siguranţa unei revelaţii reale, a unui fapt real al mântuirii în Hristos. De aceea, de preoţie atârnă Biserica şi mântuirea în Hristos.

17Preotul şi episcopul sunt organele Bisericii ca şi comunitate. Prin ei sunt primite celelalte Taine de credincioşi sau ei se alipesc simplu de Biserică prin Tainele săvârşite de preoţi. Hirotonia îl face pe cel ce o primeşte reprezentant al Bisericii, săvărşitor al Tainelor prin care ea continuă, să se menţină şi să se prelungească.

Hirotonia este prin excelenţă Taina Bisericii, pe lângă faptul că e Taina care-L face pe Hristos trăit prin preoţi, ca subiect, deosebit de credincioşi. Hirotonia e condiţia celorlalte Taine, deşi ea nu-şi poate împlini menirea fără acelea. La început a fost Hristos trimis ca Arhiereu, care devenind nevăzut a lăsat pe apostoli şi pe urmaşii lor ca arhierei văzuţi, organe ale Lui.

Dar dacă preotul şi episcopul sunt organe văzute prin care Hristos însuşi ca subiect împărtăşeşte celor ce cred darurile Sale şi pe Sine însuşi, evident că ei nu-şi pot lua de la ei înşişi această calitate de organe ale lui Hristos ca dăruitor al puterilor Lui. Nici comunitatea creştină nu poate impune lui Hristos aceste organe prin care sa dăruiască El însuşi puterile Sale şi pe Sine însuşi. Dar actele de care depinde existenţa ei însăşi fiind nesăvârşite de preot şi de episcop, Taina Hirotoniei, prin care aceştia sunt 174. Lossky, Vladimir „ Vederea lui Dumnezeu”, Editura Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R- Bucureşti 199514. Sfântul Ioan Cassian, Aşezămintele mânăstireşti şi convorbiri duhovniceşti, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990

17

consacraţi ca atare, este condiţia pin care ea se prelungeşte şi se menţine. Ei sunt plantaţi chiar prin hirotonie ca centru şi ca mijloace intermediare, vizibile ale harurilor prin care se susţine ea, întrucât sunt organele lui Hristos, centrul şi izvorul ei invizibil. Dar hirotonia lor nu se face în afara ei, ci în sânul ei, de către purtătorii autorizaţi ai ei, adică de către episcopii existenţi şi dintre membrii ei. Şi ea dă garanţie că aceştia îi sunt daţi, prin aceia, de către Hristos. Căci ei sunt ridicaţi la această calitate printr-un act vizibil săvârşit prin episcopii ei existenţi. Şi aşa până la apostoli. Duhul lui Hristos îi face preoţi şi episcopi pe unii din membrii ei, prin mijlicirea episcopilor ei existenţi, urmaţi ai apostolilor, prin rugăciunea lor însoţită de rugăciunea Bisericii.

18Dacă în planul creaţiei omul afost creat ca un subiect după chipul Logosului, ca partener al Lui, având să adune în sine raţiunile creaţiei ca să le ofere Logosului, gândite de el, aşa cum le-a oferit Logosul că dar şi conţinut accesibil şi necesar spiritului omenesc, preotul şi episcopul sunt subiecte după chipul Logosului întrupat, devenit El însuşi prin întrupare Preotul deplin restaurat, având să slujească Acestuia în lucrarea Lui de readunare a oamenilor împrăştiaţi, în Sine, prin împuternicirile preoteşti sacramentale ce li se împărtăşesc, prin propăvăduirea învăţăturii Lui unificatoare, prin călăuzirea lor spre Logosul cel întrupat.

Preoţia nevăzută a lui Hristos, izvorul preoţiei văzute în Biserică

Ca preotul să poată fi un chip personal al Cuvântului cel întrupat, trebuie ca Acesta însuşi să fie Preotul originar şi izvorul preoţiei. De fapt Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut prin întrupare Preotul prin excelenţă al creaţiunii, al readucerii ei la Dumnezeu, al readunării oamneilor risipiţi din uinitatea lor primordială, în Dumnezeu. Oamenii în stare de risipire şi de afirmare individualistă orgolioasă nu pot fi toţi preoţi ai acestei lucrări, Făcându-Se om pentru realizarea acestei, adunări, în care oamenii au suferit un eşec, Hristos e unicul Preot deplin, pentru că e unicul om care se poate dărui cu devotament absolut Tatălui. El nu aşteaptă numai, ca înainte de întrupare, ca oamenii să se adune în El, în calitatea comună a lor de preoţi şi să se adune şi creaţia, fiindcă oamenii n-au răspuns acestei aşteptări. El se face omul deplin curat din puterea Ipostasului Său divin, deci omul central, singurul om care are intrare la Tatăl şi nu poate duce în Sine şi pe noi,

185. Stăniloae Pr. Prof. Dumitru „ Teologia Dogmatică Ortodoxă”, Editura Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R- Bucureşti 1997

11. POPESCU, pr.prof.dr.Dumitru, diac.Doru Costache, Introducere în dogmatica ortodoxă, Editura Libra, Bucureşti 1997

18

singurul om unificator cu adevărat, căci nu S-a făcut om pentru Sine, închis într-un ipostas omenesc limitat, ci a luat natura omenească în Ipostasul larg deschis întregii umanităţi. El s-a făcut prin aceasta singuru preot Eficient, rămânând şi Dumnezeu, în care ca preot, deci ca om, adună pe oameni în mod efectiv. Numai prin aceasta poate reda viaţa veşnică oamneilor, ca viaţă din Dumnezeu. El rămâne prin aceasta Preot în veci, unicul Preot deplin, unicul om în care avem intrarea şi putinţa şederii lângă Tatăl. Şi pentru că este nevăzut în urma Înălţării Sale, El, ca unciul preot deplin, este izvor intregii preoţii văzute.

19Misunea aceasta de unic Preot deplin i-a dat-o lui Hristos Dumnezeu cel în Treime, şi Şi-a dat-o şi El ca Dumnezeu, nu ca om. Căci ca om a primit-o. „S-a făcut Emanuel Arhiereu pentru noi şi prin El avem aducerea la Tatăl şi Dumnezeu şi n-am reînoit potrivit cu ceea ce eram la început”. Ca Arhiereu ne aduce în Sine drept dar sau jertfă bineplăcută lui Dumnezeu. Căci aduce mai întâi umanitatea, noastră asumată de El, în mod curat. Dar uimindu-Se cu noi, ne curăţeşte şi pe noi şi ne aduce, ca dar curat lui Dumezeu. ,, Când S-a făcut deci Hristos Arhiereul nostru şi am fost aduşi prin El în mod inteligibil (nu sensibil) întru miros de bună mireasmă lui Dumnezeu şi Tatăl, atunci ne-au învrednicit şi de bunăvoinţa Lui din belşug şi am avut chezâşia sigură ca moartea nu va mai avea putere asupra noastră”, Sfântul Chiril. Nu va mai avea moartea putere, pentru că aducându-se lui Dumenezeu ca jertfe curate, ne umple de dumnezeirea Sa. Şi în unire strânsă ce se realizează între noi şi Dumnezeu, izvorul vieţii netrecătoare şi nesfârşite.

Aşa cum Aron şi Melchisedec chipuri anticipate ale lui Hristos ca Arhiereu nu şi-au luat preoţia de la ei, tot aşa nici Hristos nu Şi-a luat-o de la El. numai omul sfinţit de Dumnezeu, iar sfinţirea nu şi-o poate de la el însuşi. Hristos ca om a fost sfinţit de Dumezeu, întrucât S-a făcut om curat prin iniţiativa Cuvântului lui Dumnezeu şi prin lucrarea Duhului Sfânt, cu vrerea Tatălui.

„ Căci e necesar să ştiu că nici Fiul însuşi, Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, nu s-ar putea spune că a fost Preot şi în treapta de Liturghisitor, dacă nu s-ar înţelege că S-a făcut ca noi. Şi precum a fost numit Apostol şi Proroc (Evrei 3, 1) pentru umanitatea Sa, aşa şi preot (Evrei 5, 4)”. ,, Căci I-a trebuit chipul slujirii pentru a face lucrurile slujirii, deci chenoza”.

196. Isidor Teodoran Pr. Prof. Dr., Ioan Zăgărean Arhid Pr. Prof. „ Teologia Dogmatică”, Editura Institutului Biblic şi de misiune al

B.O.R- Bucureşti 199114. Sfântul Ioan Cassian, Aşezămintele mânăstireşti şi convorbiri duhovniceşti, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990

19

,, Căci Cel ce este în chipul Tatălui şi deopotrivă cu El şi Căruia Îi stau înainte Serafimi şi-I slujesc mii de mii de îngeri, fiindcă S-a umilit pe Sine, se spune când face aceasta că e şi slujitor (Liturghisitor) al Sfintelor şi al cortului celui adevărat. Atunci S-a şi sfinţit cu noi, Cel ce este mai presus de toată zidirea. Deci Cel ce sfinţeşte ca Dumnezeu, când S-a făcut om şi S-a sălăjuit între noi şi S-a făcut frate al nostru după muritate, se spune că Se sfinţeşte împreună cu noi. Deci trebuinţa de a sluji ca preot şi de a Se sfinţi împreună cu noi ţine de iconomia întrupării.

Preoţia şi unitatea Bisericii

20Precum Fiul lui Dumnezeu a venit în trup c a să ne deschidă în sine intrarea la Tatăl şi este astfel unicul om în care ne unim cu Tatăl şi între noi, la fel El se foloseşte de oameni ăn trup şi de câte un om pentru fiecare comuniate de credincioşi pentru a ne ţine uniţi cu Sine. Iar acesta trebuie să se împărtăşească de sfinţirea Lui, ca să se poată întinde prin el sfinţirea Lui, ca putere unificatoare.

Credincioşii trebuie să aibă în acest om luat dintre ei, cum a fost luată natura Sa omenească din noi, un organ ales de sus ca mijloc al unificării lor cu Hristos pe care-L reprezintă. Prin preoţi lucrează Hristos însuşi, ca Preotul unic propriu-zis, la unificarea văzută şi nevăzută a oamenilor în sine. Având pe Hristos unicul Preot lucrând prin ei, toţi preoţii sunt organele văzute ale preoţiei Lui unice. Hristos nu a luat mâna omenească degeaba, dar nemailucrând prin mâna Sa ăn mod vizibil, mâna Sa e activă prin mâna celor prin care prelungeşte în planul văzut preoţia Sa nevăzută. La fel nemairostind prin gura Sa în mod văzut cuvintele Sale, le rosteţte nevăzut prin gura, organelor văzute ale Preoţiei Sale. El lucrează prin mâna acestora, întrucât ei fac toate gesturile sfinţitoare şi apoi toate cuvintele şi rugăciunile Lui şi către El cu cunoştiinţa că slujesc Lui sau cu El, şi prin El Tatălui. Trupul omenesc e important nu numai când se primesc Tainele prin el, ci şi când se săvârşesc, întrucât e activ prin el Duhul din trupul lui Hristos.

Sfinţira sau hirotonirea acestor oameni e tocmai actul prin care Hristos, sub o formă văzută, îi alege şi investeşte pe aceştia ca organe prin care, când ei vor săvârşi actele sacramnetale, El însuşi le va săvârşi nevăzut,

207.Nicolae CABASILA, Despre viaţa în Hristos, traducere Pr.prof.Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 19975. Stăniloae Pr. Prof. Dumitru „ Teologia Dogmatică Ortodoxă”, Editura Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R- Bucureşti 1997

20

iar când vor învăţa şi păstori în numele Lui, El însuşi va învăţa şi va păstori prin ei.

Dar prin sfinţire nu-i învredniceşte numai la aceasta, ci îi şi obligă. Acesta înseamnă că-i investeşte cu o ,,harismă” sau cu un „dar”, putem a săvârşi cu răspundere, şi cu o datorie aceste lucrări, pentru ca, ceea ce săvârşesc ei, să săvârşească Însuşi Hristos prin ei.

21Preoţi nu sunt numai chipuri văzute, dar de sine stătătoare, ale lui Hristos ca Preot, ci organe văzute ele Preoţiei Lui nevăzute. Învăţătura pe care o comunică nu-i a lor, prin mâna lor nu se comunică binecuvântarea lor şi harurile lor, ci ale lui Hristos. Deci ei nu au motive să se mândrească. Dar mâna lor şi gura lor nu se mişcă fără voia lor, ci cu voinţa lor de ale face slujitoare lui Hristos. Ei nu sunt instrumente pasive ale lui Hristos. Deci se învredncesc şi de cinste. Dar se învrednicesc de o cinste cu atât mai mare, cu cât se pun mai deplin la dispoziţia lucrări lui Hristos prin ei. În râvna lor maxima se arată smerenia lor, sau viceversa. Adică conştiinţa că nu a lor este puterea, ci a lui Hristos. De aceea dacă Hristos ca Arhiereu e slujitor cu atât mai mult preoţii sunt slujitorii slujiri mântuitoare ale lui Hristos. Ei nu dau de la ei nimic, decât slujire. Dacă nu-o dau pe aceasta din toată inima, nu numai că nu mai împlinesc lucrarea mântuitoare a lui Hristos, aşa cum trebuie, ci în parte înpiedică împlinira lor.

Dar Hristos exercită lucrarea Sa de Preot unic şi unificator nu numai prin faptul că în fiecare comunitate Preoţia Sa se exercită într-un unic organ, ci şi prin faptul că aceste organe sunt aduse şi ele la unitate, într-un centru unic văzut al lor. Acesta este episcopul.

Episcopul este reprezentaul deplin al lui Hristos, Arhiereu unic şi unificator. Fiecare episcop este capul unei Biserci locale, „ capul plinătăţii lui Hristos”. Căci Hristos îl învesteşte pe acesta nu numai cu harismă şi cu răspunderea săvârşirii Tainelor, săvârşite şi de preot, ci şi a Tainei Hirotoniei, pentru ca toţi preoţi să-şi aibă preoţia prin aceasta şi să stea sub ascultarea Lui. Dacă Hristos face prin sfinţire pe un preot, organ şi chip văzut al Său în săvârşirea celorlalte Taine, pe episcop îl face organ şi chip văzut al Său, şi în sfinţirea organelor văzute prin care săvârşeşte celelalte Taine.

De aceea episcopul este prin excelenţă reprezentantul văzut al lui Hristos şi lucrează „ în voia lui Hristos”. De aceea, întrucât Biserica este în chip nevăzut în Hristos, ea este în chip văzut în episcop, organul lui plenar: „ Fără episcop nu poate exista Biserica”, pentru că fără el, Hristos nu are un

219. Sfântul MAXIM Mărturisitorul, Ambigua, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti volumul 80, traducere, introducere şi note Pr.Prof.

Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 198311. POPESCU, pr.prof.dr.Dumitru, diac.Doru Costache, Introducere în dogmatica ortodoxă, Editura Libra, Bucureşti 1997

21

organ şi un chip văzut prin care să hirotonească organele văzute ale săvârşirii celorlalte Taine, prin care adaugă membrii noi la Biserică şi întreţine viaţa Bisericii, sau a trupui Său tainic, în unitate. Fără episcop nu are oragnul prin care sfinţeşte organele personale ale tuturor Tainelor. Căci „ unde se arată episcopul, acolo să fie mulţimea, precum unde este Hristos, acolo este şi Biserica universală”. Fără episcop nu e îngăduit nici a boteza, nici a săvârşi Euharistia, episcopul este chipul Tatălui : El deţine în chip văzut locul lui Hristos, ca învăţător, preot şi păstor.

22Rezumând aprcierile vechilor părinţi despre episcop. Dositu al Ierusalimului zice: „Demnitatea episcopului este necesară în Biserică încâ fără ea nu se poate numi Biserică ori creştinism”. Căci cel învrednicit să fie episcop ca urmaş, apostolic…, este icona vie ale lui Dumnezeu pe pământ…. El este aşa de necesar în Biserică, pe cât de necesară răsuflarea în om şi soarele în această lume sensibilă…. Ceea ce Dumnezeu în Biserica cerească acelor întâi născuţi şi soarele din lume, aceea este fiecare Arhiereu în Biserica locală. „ El este izvorul Tainelor dumnezeieşti şi al Darurilor prin Duhul Sfânt”: el singur sfinţeşte Darul şi hirotoniile, tuturor treptelor sunt ale lui. El leagă şi dezleagă în ultima şi supremă instanţă…, el învaţă în primul rând Sfânta Evanghelie şi apără credinţa cea dreaptă.

Dar acesta nu-l scoate pe episcop din categoria slujitorului. Puterea ce se exercita prin el nu este al lui ci a lui Hristos. El trebuie să fie copleşit mai mult decât orice om de faptul că fiind prin sine om pieritor ca oricare altul, sau poate mai slab ca mulţi alţi, prin el se săvârşeşte cea mai deplină lucrare mântuitoare a lui Hristos. El trebuie să fie copleşit de răspunderea ce apasă pe umerii lui pentru Biserică, dar în acest timp, conştient căşi îndeplineşte această răspundere cu atât mai mult, cu cât înfruntă mai mult mândria de-a scoti că Biserica depinde de el şi se pune mai mai mult pe sine la dispoziţia lui Hristos. Năzuinţa lui trebuie să tindă a-şi identifica cu smerenie cât mai totală voia sa cu voia lui Hristos, în loc de a lua pe Hristos în slujba pretenţilor sale de domnie. El va avea cu atât mai multă eficienţă în lucrarea sa cu cât va contribui să-L facă mai văzut şi mai lăudat pe Hristos.

Episcopii sunt ţinuţi în duhul smereniei şi prin faptul că niciunul nu este de sine stătător, sau stăpân al tuturor, ci este încadrat în comunitatea tuturor episcopilor, ca să ţină împreună învăţătura lui Hristos şi rânduiala liturgică şi canonică unitară a Bisericii, singura prin care lucrează Hristos şi prin care deci se împlineşte mântuirea oamenilor. Ei trebuie să asculte de

2210. DESEILLE, pr.Placide Nostalgia Ortodoxiei, traducere de Dora Mezdrea, Editura Anastasia, Bucureşti 199511. POPESCU, pr.prof.dr.Dumitru, diac.Doru Costache, Introducere în dogmatica ortodoxă, Editura Libra, Bucureşti 1997.

22

Hristos, dar Hristos e în Biserică şi a rânduit să lucreze prin Tainele ei mântuirea, să Se facă cunoscut ca Acelaşi prin învăţătura pe care ea o păstrează nealterată, sau pe care episcopii o păstrează împreună şi cu toată Biserica.

Episcopii se întâlnesc în Hristos cel unul prin comuniunea între ei, dar şi legătura lor smerită cu toată Biserica, trupul lui Hristos, ferindu-se de a face din comuniunea dintre ei o formă de copr separat care-şi apasă nişte privilegii lumeşti. Precum e greşit primatul unei singure persoane, tot aşa e greşit, primatul unui corp restrâns, înţeles în acelaşi sfînt.

23Comuniunea episcopală, care-şi are o manifestare mai accentuată în sinoadele episcopale ale Bisericilor locale şi în comuniunea dintre ele, iar în cazuri excepţionale în Sinodul Ecumenic, moşteneşte duhul comuniuni apostolice, care se completează reciproc cu smerenie. Căci sarcina înţelegeri lui Hristos şi a dreptăţii Lui propăvăduirii şi a călăuzirii poporului lui Dumnezeu spre mântuire este atât de grea, că unul nu îndrăzneşte s-o împlinească fără împreună sfătuirea cu celilalţi.

Prin aceasta, unitatea reprezntată de preot ca centrul al parohiei şi de episcop ca centru al eparhiei, nu devine singularitate, ci se încadrează în comuniunea întregii Biserici, cum s-au încadrat apostoli, prin comuniunea între ei şi prin marea lor răspundere pentru Biserică, în acelaşi Hristos, singurul centru unic cu adevărat eficient în privinţa mântuirii, care nici El nu e singur, ci în Treime. ,, Petru întreabă una, Filip alta, Iuda alta, dar nu acelaşi lucru toţi, nici unul toate ci fiecare în parte câte una… ̏ . Vrea să spună Filip ceva şi nu îndrăzneşte singur, ci ia şi pe Andrei (Ioan 12, 22). Are nevoie Petru să afle ceva şi îndeamnă pe Ioan să-l întrebe, făcându-şi semn (Ioan 13, 24). Unde este aici rigiditatea ? Unde este aici iubirea de stăpânire ? Cum altfel ar fi arătat că sunt ucenici ai lui Hristos celui smerit la inimă şi devenit rob pentru noi robii, dând Tatălui toată slava, în toate, ca să ne dea nouă chip de bună rânduială şi modestie.

Deosebiri interconfesionale

24Spre deosebire de Biserica Ortodoxă, de cea Romano-Catolică, de Bisericile Vechi-Orientale şi în partea de Biserică Anglicană, care învaţă că

235. Stăniloae Pr. Prof. Dumitru „ Teologia Dogmatică Ortodoxă”, Editura Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R- Bucureşti 1997

11. POPESCU, pr.prof.dr.Dumitru, diac.Doru Costache, Introducere în dogmatica ortodoxă, Editura Libra, Bucureşti 1997

23

ridicarea la demnitatea şi slujirea preoţească se face printr-o Taină specială, anume Preoţia sau Hirotonia (Taina punerii mâinilor) prin care cel hirotonit primeşte Harul întreitei slujiri, de a învăţa cuvântul Evangheliei, de a săvârşi cele sfinte şi de a conduce pe credincioşi pe calea mântuirii, protestanţi si unele denominaţiunii creştine susţin că nu exitstă o Taină a preoţiei. Ei resping această Taină pe temeiul învăţătuir celor dintâi reformatori cu privire la caracterul nevăzut al adevărului Bisericii, care n-are nevoie de existenţa unei ierarhii bazată pe hirotonie. Ei susţin că nu există o astfel de Taină a hirotoniei, deoarece toţi creştinii sunt preoţi şi deci pricare dintre ei poate fi încredinţat de comuniate să îndeplinească slujirea preoţească, această sarcină fiin revocabilă. Aşadar, ca membrii ai Bisericii văzute, toţi creştinii sunt de un singur fel, între preoţi şi credincioşi nefiind nici o deosebire. Aceasta este concepţia despre preoţia universală, generală sau obştească. Acest mod de a concepe preoţia e însă învădită contradicţie, cu numeroase texte din Noul Testamnet, din care rezultă că ierarhia este fiinţială Bisericii, ea constituind un sistem de cinducere de drept divin.

Protestanţii şi denominaţiunile creştine în deplin acord cu vechiul protestantism, care a proclamat, deosebirea între sacerdotism (preoţie) şi ministerium (slujire preotească), afirmă desorea cea dintâi că aparţine de drespt divin tuturor credincioşilor, în timp ce, cea de a doua (ministerium) este numai de drept uman. Din acest motiv, ei resping Preoţia ca Taină.

Botezându-se pe textele din I Petru 2, 5: „ Şi voi înşivă… faceţi-vă pe popor agonisita de Dumnezeu, ca să vestiţi ăn lume bunătăţile Celui ce v-a chemat…”, precum şi pe cel din Apoc. 1, 6: „ Şi ne-a făcut pe noi împărăţie-preoţi lui Dumnezeu şi Tatăl Său…”, ca şi Apoc. 5, 10: „ Şi i-a făcut Dumnezeului nostru împărăţie şi preoţi şi vor împărăţi pe pământ”, toţi protestanţii şi celelalte dominaţiuni sunt adepţii concepţiei despre preoţia universală, care prin botez aparţine de drept divin tuturor credincioşilor, dar de drept uman, slujirea preotească este încredinţată de comunitate anumitor persoane (bărbaţi şi chiar femei), fără ca acestea să fie instituite în această funcţie prin vreo Taină specială, ci numai printr-o ceremonie simbolică: punerea mâinilor de către ceata prezbiterilor (cf.I Tim. 4, 14), prin care ele primesc de la comunitate delegaţia de a învăţa cuvântul lui Dumnezeu, de a săvârşi lucrările sfinte şi de a conduce pe credincioşi.

O astfel de concepţie despre preoţie e greşită, ceea ce se poate dovedi cu numeroase texte din Sfânta Scriptură, preum şi cu mărturiile ale Sfintelor 2413

. Todoran Isidor, Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 199114. Sfântul Ioan Cassian, Aşezămintele mânăstireşti şi convorbiri duhovniceşti, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990.

24

Tradiţii. Astfel se ştie că Mântuirorul la puţina vreme după ce şi-a început activitatea. Şi-a ales un număr de doisprezece apostoli, iar apoi şaptezeci de ucenici, de asemenea Apostolii au instituit ca apostol în locul lui Iuda pe Matia precum au ales şi hirotonit pe cei şapte diaconi şi au aşezat în cetăţi preoţi şi episcopi. De aici rezultă că în Biserică de la început unii au fost păstori iar alţi păstoriţi, cei dintâi fiind aşezaţi ăn oficiul lor de Însuşi Duhul Sfânt.

25Aceasta înseamnă însă că nu orice creştin poate îndeplini slijirea preotească, că numai cei ce posedă harul şi puterea preoţiei de la Duhul Sfânt, printr-o Taină specială, hirotonia. În acest sens sfântul apostol Pavel întreabă pe corinteni: „ Au doară toţi sunt apostoli?...; au doară toţi sunt proroci?; au doară toţi sunt învăţători?...” I Cor. 12, 29.

În privinţa preoţiei universale, atăt Bisrica Ortodoxă căt şi cea Romano-Catolică recunosc că toţi creştinii posedă o preoţie universală: toţi creştinii au chemarea să aducă slujire lui Dumnezeu între cei ce nu sunt creştini, aşa după cum în Vechiul Testament întreg poporul evreu forma o „ preoţie universală” avînd chemarea să slujească împăratuluiDumnezeu între celelalte neamuri (cf. Iesire 19, 6; Isaia 61, 6; Ps. 23, 6 etc). Dar cum în Vechiul Testament preoţi în sens propriu erau numai cei din seminţia lui Aaron, la fel şi în Noul Testament preoţi care să poată săvârşi Tainele nu numai cei instituiţi prin Taina hirotoniei, prin care ei dobândesc un har special pentru această slujire, pe care ceilalţi creştini nu-l au.

Dealtfel, chiar în epistola I Petru, din care protestanţii şi denominaţiunile creştine iau textele principale în favoarea concepţiei lor, există un alt text din care rezultă în mod neîndoielnic, desebirea dintre preoţia sacramnetală şi cea universală, pe care o face acelaşi apostol: „ Pe preoţii cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună-preot: păstoriţi turma lui Dumnezeu…” (Petru 5, 1-2). Din acest text rezultă fără putinţă de tăgadă, că nu toţi creştinii sunt preoţi în sens propriu, ci numai cei ce au o preoţie asemenea celei a apostolului Petru, cu care el este împreună preot.

26Caracterul de Taină al preoţiei sacramnetale îl dovedesc numeroase texte din Noul Testament dintre care amintim pe următoarele: I Tim. 4, 14; II Tim. 1, 6; Fapte 20, 28; Evrei 5, 1-10; I Cor. 12, 28-29; Rom. 12, 6-8; I Petru 4, 10 etc. Dintre acestea considerăm că textele clasice din care rezultă carcacterul de Taină a preoţiei pe următoarele: „ Nu fi nepăsător de daril 2510 . DESEILLE, pr.Placide Nostalgia Ortodoxiei, traducere de Dora Mezdrea, Editura Anastasia, Bucureşti 199514. Sfântul Ioan Cassian, Aşezămintele mânăstireşti şi convorbiri duhovniceşti, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990

264. Lossky, Vladimir „ Vederea lui Dumnezeu”, Editura Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R- Bucureşti 1995 5.

Stăniloae Pr. Prof. Dumitru „ Teologia Dogmatică Ortodoxă”, Editura Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R- Bucureşti 1997

25

care este întru Tine, ce-ţi s-a dat prin prorocie, cu punerea mâinilor preoţiei” (I Tim. 4, 14); „ Te îndemn să ţii aprins darul lui Dumnezeu care este întru tine prin punerea mâinilor mele” (II Tim. 1, 6) şi „ Luaţi aminte de voi şi de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumenezeu, pe care a căştigat-o cu săngele Său” (Fapte 20, 28). Cât priveşte Sfânta Tradiţie, ea se pronunţă cu vigoare în favoarea distincţiei proţiei sacramentale, ceea ce rezultă în primul rând, din spiritul a numeroaselor canoane ale Sinoadelor ecumneice şi particulare, care curpind diferite sancţiuni privitoare la preoţii care s-au făcut nevrednici de slujirea lor. Deasemena Sfinţii Părinţi în unanimitate consideră preoţia ca Taină, uni dintre ei scriind lucrări speciale asupra ei, cum sunt: Sfântul Grigorie Teologul „ Despre fugă”; Sfântul Ioan Gură de Aur „ Despre Preoţie”; Sfîntul Ambrozie de Milan „ De officiis ministrorum”; Sfântul Grigorie cel Mare „Cartea regulilor pastorale” etc. Rolul important şi ireductibil al ierarhiei în Biserică l-a arătat în mod magistral „ Sfântul Dinonisie Areopagitul, în cartea sa Despre ierarhia bisericească”.

Respingând preoţia sacramentală şi rupându-se de această preoţie, legată de ierarhie prin succesiune apostolică, protestantismul numai posedă capacitatea de a săvârşi Tainele, cu excepţia botezului. Teologul Serghei Bulgakov caracterizează astfel situaţia în protestantism: „ Suprimarea ierarhiei a deposedat lumea protestantă de darurile Cincizecimii, comunicate în Tainele şi Cultul Bisericii prin ierarhie, care a primit puterile ei de la apostoli şi de la urmaşi lor. Lumea protestantă din această cauză devine asemănătoare creştinilor care, deşi sunt botezaţi in numele Mântuitorului Iisus, n-au primit Duhul Sfânt, pe care mâinile Apostolilor îl trimiteau de sus”.

Sfintele Taine sunt lucrări ale Bisericii sau lucrări ale lui Hristos prin Duhul Sfânt în Biserică; ele sunt săvârşite în mod nevăzut de Hristos, iar în mod văzut de preoţi, care posedă harul special în acest scop, prin Taina Hirotoniei. Biserică-ierarhie-taine este Sfânta Triadă prin care se realizează mântuirea şi sfinţirea credincioşior după rânduiala înţelepcinunii celei negrăite ale lui Dumnezeu:” Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoştinţa adevărului” (I Timotei 2, 4). Iar dacă Domnul Iisus Hristos a dat bisericii Sfintele Taine.

Fiinţa ierarhiei

26

27Sfânta Scriptură arată că Domnul dorind ca opera Sa de mântuire să continue peste veacuri si să fie folositoare tuturor credincioşilor şi-a ales 12 Apostoli, i-a ţinut în jurul Său timp de 3 ani, învăţându-i tainele împărăţiei lui Dumnezeu si sfinţindu-i i-a trimis la propovăduire, dându-le putere de a lega si dezlega păcatele oamenilor: "Precum M-a trimis pe Mine Tatăl si Eu va trimit pe voi", "Şi zicând acestea a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţinea, vor fi ţinute" (Ioan XX, 21-23).Prin urmare, Sfinţii Apostoli au trimitere speciala de la Domnul şi misiunea de a învăţa, a conduce şi a împărtăşi harul.

Iar acest lucru îl face Mântuitorul nu numai prin cuvântul, ci şi prin suflarea Sa, adică printr-un semn sensibil instituindu-i în serviciul de slujitori ai lui Dumnezeu şi, prin aceasta, statornicind Taina Hirotoniei. Puterea deplina pentru slujba în care sunt rânduiţi, o primesc ei în ziua Cincizecimii, prin pogorârea Duhului Sfânt asupra lor. Slujba data lor este inaugurată la Cincizecime şi nu se refera numai la ei, ci şi la urmaşii lor. Domnul le spune ca va fi cu ei pana la sfârşitul veacurilor. Dar cum ei nu aveau să trăiască până la sfârşitul veacurilor, înseamnă că harul ce li s-a dat se va transmite prin ei urmaşilor lor. Acest lucru a fost înţeles perfect de Sfinţii Apostoli. De aceea vedem că nu mult după înălţarea Domnului, ei mijlocesc şi altora, în diferite grade. Harul, adică puterea pe care au primit-o de la Mântuitorul, printr-un anumit ritual, punerea mâinilor, post şi rugăciune. Harul pe care l-au primit Sfinţii Apostoli direct de la Mântuitorul şi de la Duhul Sfânt, nu se mai coboară direct, asupra celor ce se hirotonesc, ci se coboară conform celor orânduite de Domnul, numai prin mijlocirea lor şi a urmaşilor lor constituind continuitatea apostolică .Din cele arătate mai sus reiese că Taina Preoţiei este instituita de Mântuitorul Iisus Hristos după învierea Sa .Pentru a putea urmări dezvoltarea ierarhiei bisericeşti trebuie mai întâi văzut, cum erau organizate primele comunităţi creştine .Potrivit ştirilor pe care ni le-a lăsat Sfântul Evanghelist Luca (Fapte I, 15), creştinii se împărţeau in Apostoli si fraţi .Apostolii luând putere de la Duhul Sfânt, au început să dea mărturie despre Iisus, însoţind cuvântul lor cu minuni. Totodată, Apostolii împărtăşeau credincioşilor harul dumnezeiesc şi purtau grija in diferite chipuri de obştea creştină din Ierusalim. Latura principala a slujirii apostolice rămâne însă strâns legata de harul apostoliei - "sădirea Evangheliei in toata lumea", lucrare pe care au început s-o îndeplinească

273. Ioan Damaschin „ Dogmatica”, Editura Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R- Bucureşti 2001 5.

Stăniloae Pr. Prof. Dumitru „ Teologia Dogmatică Ortodoxă”, Editura Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R- Bucureşti 1997

27

după ce au fost îmbrăcaţi cu putere de sus prin pogorârea Duhului Sfânt .Îndatorirea de a merge în toata lumea, pentru a propovădui Evanghelia la toata zidirea, făcea cu neputinţa împlinirea tuturor cerinţelor religioase ale credincioşilor de către Sfinţii Apostoli. După Pogorârea Duhului Sfânt, aspectul vieţii bisericeşti sub raportul organizării se schimba. Apostolii puneau temelia Bisericii în cetatea, în localitatea unde propovăduiau, apoi plecau mai departe. În urma lor, credincioşii aveau nevoie de sfinţire, de învăţătura, de păstorire zi de zi. Pe de alta parte, această întreita lucrare de mântuire trebuia continuata până la a doua venire a Domnului. Existenţa apostolatului celor 12 era limitată.

28O data cu moartea ultimului apostol, avea să se stingă si apostolatul propriu-zis. Pentru săvârşirea întreitei lucrări de mântuire a credincioşilor, după porunca Mântuitorului, Apostolii au rânduit pe preoţi, adică pe slujitorii bisericeşti din cele trei trepte ale ierarhiei: episcopi, preoţi si diaconi. Potrivit cu harul dumnezeiesc primit de fiecare la hirotonie, ei continuă în lume lucrarea de mântuire săvârşită de Mântuitorul ca Arhiereu, Profet şi împărat. Scriitorii cărţilor Noului Testament arată limpede că slujitorii bisericeşti din cele trei trepte ale ierarhiei bisericeşti şi-au început lucrarea lor, în diferitele obşti de credincioşi încă din primele zile ale Bisericii. Dacă pentru ascultarea adevărului despre Iisus şi săvârşirea de rugăciuni, credincioşii se puteau strânge în curtea Templului in jurul Apostolilor, totuşi pentru comunicare - împărtăşire şi agapă frăţească - acte cultice religioase specific creştine în epoca apostolică, era trebuinţă de slujba preoţilor şi a diaconilor în bisericile rânduite in casele mai încăpătoare ale unor credincioşi. Şi daca se ţine seama de faptul că numărul unor asemenea biserici trebuie să fi fost destul de mare pentru a putea adăposti mii de credincioşi numai la Ierusalim, îndată după Pogorârea Duhului Sfânt, se va înţelege temeiul care ne îndreptăţeşte să legăm cât mai strâns de ziua Cincizecimii începutul slujirii preoţeşti. O cercetare adânca ne arata ca cele trei trepte ale Ierarhiei bisericeşti, diaconii, preoţii si episcopii sunt amintiţi în faptele Sfinţilor Apostoli şi epistolele Pauline. Ele sunt apoi confirmate de mărturiile bărbaţilor apostolici şi ale altor scriitori bisericeşti. Vom prezenta in cele ce urmează treptele ierarhiei bisericeşti in învăţătura de credinţă ortodoxă.

287. Nicolae CABASILA, Despre viaţa în Hristos, traducere Pr.prof.Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1997.8. Sfântul Ioan DAMASCHINUL, Dogmatica, traducere Pr.D.Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti 1993

28

Episcopul.

Definiţia acestei trepte după învăţătura Bisericii Ortodoxe este următoarea: Episcopatul este cea mai înalta treapta bisericească instituită de Mântuitorul Iisus Hristos şi de Apostoli. Episcopul fiind păstor al Bisericii dintr-o anumită regiune şi sub puterea lui duhovnicească stă tot clerul şi poporul. Cuvântul episcop derivă de la "Episcopeo = privesc, supraveghează, observă cu însemnarea de ocrotitor, supraveghetor, păzitor". În Vechiul Testament numele de episcopi se dă supraveghetorilor Cortului Sfânt, iar uneori şi lui Dumnezeu în înţelesul de cercetător, judecător, ori cunoscător al inimii.

29În cărţile Noului Testament termenul episcop se întâlneşte de 5 ori. Despre sensul acestui termen aşa cum este arătat in (Fapte XX, 28), epistolele către Filipeni, Timotei şi Tit, au stăruit anterior. În cele ce urmează, vom stărui asupra cuvintelor unde Sfântul Apostol Petru arată starea nefericită a cititorilor săi când erau ca oile fără pastor "dar v-aţi întors la Păstorul şi Păzitorul sufletelor voastre". Aici Mântuitorul este numit păstor şi episcop. Termenul episcop nu se întâlneşte nicăieri in Noul Testament cu însemnarea restrânsa pe care o are astăzi. Cu certitudine, cel mult, s-ar putea spune că în unele din aceste texte (F. Ap. XX, 28, sau Filipeni I, 1), termenul episcop este folosit ca nume atât pentru slujitorii bisericii din treapta a doua cât şi pentru slujitorii din cea mai înalta treaptă a Preoţiei.

Lipsa unei terminologii bisericeşti precise în primele zile ale creştinismului a putut îngădui folosirea de nume comune pentru slujitori deosebiţi. După cum termenul Diakonos în sensul de săvârşitor al unei lucrări în folosul altora, a putut fi dat nu numai diaconilor, preoţilor şi episcopilor, dar si apostolilor şi chiar Mântuitorului, iar termenul "presbiteros" în sensul de săvârşitor al lucrării de sfinţire în Biserică, se acordă preoţilor, episcopilor, cât si Apostolilor - Mântuitorul însuşi fiind numit "ierevs şi arhierevs", - tot astfel numele de episcop în sens de păstor ori supraveghetorul obştii creştine se dă nu numai Mântuitorului, dar şi

296. Isidor Teodoran Pr. Prof. Dr., Ioan Zăgărean Arhid Pr. Prof. „ Teologia Dogmatică”, Editura Institutului Biblic şi de misiune al

B.O.R- Bucureşti 19917. Nicolae CABASILA, Despre viaţa în Hristos, traducere Pr.prof.Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1997.

29

episcopului şi preotului. Aceasta denumire nu poate fi însa extinsă asupra Apostolilor, fiindcă misiunea lor era strâns legată de noţiunea de "trimis" spre a vesti Evanghelia în toată lumea şi nici asupra diaconilor, întrucât aceştia işi îndeplineau slujba lor de ajutători ai preoţilor şi episcopilor.

Scrierile Noului Testament au arătat precis care au fost primii episcopi în înţelesul de azi, însă tradiţia bisericească şi unele indicii biblice numesc pe Iacob, ruda Domnului, Timotei şi Tit ca îndeplinind aceasta sarcină în Ierusalim, Efes şi Creta. Iacob alături de cei 12 apostoli, ocupau un loc de frunte în rândurile credincioşilor, încă din cele mai vechi timpuri ale Bisericii. Sfântul Apostol Pavel îl aminteşte îndată după Apostoli (Galateni I, 17-19).

Istorisind întâlnirea Sa cu Sfântul Apostol Petru-Chefa după convertire spune: Iar pe altul din Apostoli n-am văzut, decât numai pe Iacob - fratele Domnului (F. Ap. XXII, 17). Ieşind din închisoare pe la anul 44, Sfântul Petru trimite veste lui Iacob (Galateni II, 9). Pe la anul 49 este primul dintre stâlpii Bisericii alături de Petru si Ioan. Ia parte, rezumă dezbaterile şi propune soluţia finală privitoare la primirea păgânilor in sânul Bisericii creştine cu ocazia sinodului apostolic.

30Fericitul Ieronim precizează că a fost episcop al Ierusalimului şi a condus această Biserică timp de 30 ani. Tit numit de Sfântul Apostol Pavel, fiu, frate, tovarăş şi împreună lucrător, este întâlnit deseori in tovărăşia Sf. Apostol Pavel, lucrând atât la propovăduirea Evangheliei cât şi la organizarea Bisericii în lumea păgână (Galateni II, 1-3). În epistola adresată lui, Apostolul Pavel îi spune între altele, că a fost lăsat în Creta ca să pună rânduială în cele ce lipsesc şi să aşeze preoţi în fiecare cetate. Tit este înfăţişat astfel ca întâistătător în Creta. Îndatoririle de a propovădui, de a păstori întreaga biserică din regiunea aceea, şi în deosebi de a hirotoni preoţi în fiecare cetate ni-l arată pe Tit ca episcop.

Timotei, unul dintre cei mai apropiaţi ucenici ai Apostolului neamurilor şi neobosit colaborator, numit de apostol frate, fiu precum şi slujitor a lui Dumnezeu (I Tesaloniceni III, 2,) după prima captivitate a Sfântului Pavel rămâne în Efes ca întâistătător al acelei Biserici, având îndatorirea de a îndruma slujitorii bisericeşti, cu privire la propovăduirea Evangheliei, de a rândui cele cuvenite în cultul bisericesc, de a hirotoni preoţi şi diaconi de a fi judecătorul şi păstorul tuturor credincioşilor din latura Efesului. Aşadar Timotei se înfăţişează limpede ca episcop, hirotonia

3012. Liturghier, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980 13. Todoran Isidor, Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991

30

lui în această treaptă este arătată prin cuvintele "Nu fii nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocire, cu punerea mâinilor preoţimei - ceata mai marilor preoţi. În treapta diaconiei Timotei a fost aşezat de Sfântul Apostol Pavel fapt arătat prin cuvintele: "Te îndemn să ţii aprins harul lui Dumnezeu, cel ce este în tine, prin punerea mâinilor mele" (II Timotei I, 6).

Despre ridicarea lui Timotei în treapta a doua a Ierarhiei bisericeşti, nu găsim ştiri precise în cărţile Noului Testament. Ea a fost săvârşita, după câte se pare tot de Sfântul Apostol Pavel. Desigur ca alăturea de aceştia amintiţi au mai fost hirotonisiţi de apostoli şi alţi episcopi. Spre sfârşitul veacului I când Sfântul Evanghelist Ioan scrie Apocalipsa sunt amintiţi cei 7 îngeri ai bisericilor din Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardeş, Filadelfia şi Laodiceia. Aceştia ar fi episcopii bisericilor amintite. Aşa, în Efes ar fi Onisim, în Smirna Policarp ucenicul Sfântului Evanghelist Ioan, in Pergam Antipas.Mai târziu vechii scriitori bisericeşti ca Hegesip, Irineu, Eusebiu de Cezareea au alcătuit listele celor dintâi episcopi a principalelor centre vechi creştine începând cu cei hirotoniţi de către Apostoli.

31Cu toată întrebuinţarea termenilor presbiteros şi episcopos unul în locul altuia, activitatea episcopilor are note distincte de a presbiterilor - preoţilor şi aceste note distincte sunt: îndrumarea slujitorilor bisericeşti, supravegherea lor, judecarea lor şi ca nota specifică: aşezarea slujitorilor bisericeşti în treapta ce li se cuvine prin Taina Hirotoniei. Aşezarea episcopilor în treapta lor ierarhică se face de către presbiterion, la început mai mulţi apostoli, iar mai târziu mai mulţi episcopi la un loc.O condiţie esenţială pentru existenţa Ierarhiei bisericeşti şi valabilitatea actelor ei este continuitatea apostolică, adică transmiterea firului neîntrerupt al harului preoţiei de la Apostoli şi până azi.

Ierarhia bisericească îşi are originea de la Mântuitorul prin Sfinţii Apostoli. Tatăl trimite pe Fiul (Ioan XX, 20-22), Fiul trimite pe Apostoli "Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am trimis ca roadă să aduceţi" (Ioan XV, 16). Apostolii lasă urmaşi aşezaţi în diferite trepte prin Taina Hirotoniei, ca să continue lucrarea de mântuire până la sfârşitul veacurilor. Dintre aceştia, urmaşii direcţi si nemijlociţi ai Sf. Apostoli sunt Episcopii prin care se mijloceşte existenţa celorlalte grade ale hirotoniei.În cele ce urmează, vom expune pe scurt problema preoţiei universale care ar părea confuză pentru originea divină a Ierarhiei bisericeşti. Teoria preoţiei 3114. Sfântul Ioan Cassian, Aşezămintele mânăstireşti şi convorbiri duhovniceşti, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990

31

universale are la temelia ei protestul Reformei împotriva Ierarhiei Bisericii Romano-Catolice.

Temeiurile acestei teorii sunt cuvintele Sfântului Apostol Petru: "Şi voi înşivă, ca pietre vii, sa fiţi zidiţi casa duhovnicească, spre preoţie sfânta, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu prin Iisus Hristos".

"Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume, bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată" (I Petru II, 5, 9).

Acelaşi sens au şi cuvintele din Apocalipsa: "Şi ne-a făcut pe noi împărăţie, preoţi lui Dumnezeu si Tatălui Său" (I, 6). "Şi i-ai făcut Dumnezeului nostru împărăţie şi preoţi şi vor împărăţi pe pământ" (V, 10). Rezultă din aceste cuvinte universalitatea preoţiei? Nu! Dacă le cercetăm cu atenţie ele au înţeles spiritual, duhovnicesc. Aşa Apostolul spune pietre vii, casă duhovnicească, preoţie sfânta, jertfe duhovniceşti.

32Deci dacă vorbele de pietre, casa şi jertfe trebuie înţelese duhovniceşte pentru că aşa cer atributele lămuritoare care le însoţesc vii, duhovnicească, duhovniceşti, atunci şi cuvântul preoţie care e în strânsă legătură cu pietrele, casele şi jertfele, de care e vorba în acelaşi loc, trebuie înţeles tot ca şi ele duhovniceşti, iar nu în înţeles obişnuit. Într-atât sunt creştinii preoţi, întrucât sunt şi templu - casă duhovnicească - şi întrucât aduc şi ei jertfe. Cum este templul şi cum sunt jertfele aduse de ei aşa este şi preoţia lor. Cum acelea sunt duhovniceşti, rezultă că şi preoţia lor e tot duhovnicească, iar nicidecum o preoţie în înţeles obişnuit. Iar jertfele duhovniceşti acestea sunt: jertfa buzelor (rugăciunea), roadă ticăloaselor noastre buze, inima înfrântă şi smerită. În versetul 9, Apostolul înşira patru numiri date odinioară israeliţilor, dar care acum sunt mult mai potrivite creştinilor - seminţia aleasă - adică deosebită dintre celelalte seminţii păgâne, preoţie împărătească adică aparţinând Marelui Împărat Dumnezeu, neam sfânt adică ales, deosebit, pus deoparte în slujba lui Dumnezeu, popor agonisit de Dumnezeu câştigat pentru Sine.

Acest neam sau popor - creştinii - căruia i se potrivesc numirile de mai sus a fost chemat din întuneric - adică din păgânătate la lumina creştinismului. Deci voi creştinii sunteţi adevăratul neam deosebit ales de Dumnezeu la sfinţenie şi la preoţia împărătească - duhovnicească a împăratului ceresc.

Ca Sfântul Apostol Petru în citatele de mai sus are in vedere preoţia în înţeles duhovnicesc, se dovedeşte prin aceea că, în aceeaşi epistolă, vorbeşte

323. Ioan Damaschin „ Dogmatica”, Editura Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R- Bucureşti 2001

12. Liturghier, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980

32

şi despre preoţia în înţeles obişnuit, ca treaptă a Ierarhiei bisericeşti, când arată cum trebuie să se comporte preoţii faţă de păstoriţii lor. "Pe preoţii cei dintre voi îi rog, păstoriţi turma lui Dumnezeu" (I Petru V, 1). Să se contrazică oare Sfântul Apostol? Apoi despre o preoţie împărătească în sens duhovnicesc se vorbeşte şi în Vechiul Testament: "Şi voi îmi veţi fi împărăţie preoţească şi neam sfânt", spune Dumnezeu prin Moise către poporul Evreu. Şi totuşi cât de îngrădită a fost preoţia Vechiului Testament, deoarece numai cei din neamul lui Aaron săvârşeau cele legate de această preoţie, iar când Core, Datan şi Abiron au voit să-şi însuşească preoţia, au sfârşit tragic (Numeri XI).

Mântuitorul instituie Taina Preoţiei după înviere, numai Apostolilor şi prin ei urmaşilor acestora le dă puterea de a lega şi dezlega păcatele. Chiar Sfântul Apostol Petru care scrie despre preoţia generală a tuturor credincioşilor, vorbeşte şi despre preoţii cărora le este dată spre păstorire toată turma. Este un har pe care nu-l poate da poporul credincios.

33Sfinţii Apostoli au avut plenitudinea darurilor în Biserică prin Pogorârea Duhului Sfânt peste ei la Cincizecime; ei au dat aceste daruri episcopilor ca urmaşi ai lor, iar aceştia, la rândul lor le-au dat preoţilor şi diaconilor, ca ajutori ai lor.

În concluzie, vom spune următoarele: potrivit învăţăturii ortodoxe, ierarhia face parte din structura Bisericii. Încă de la începutul creştinismului nu putem vorbi de Biserică fără ierarhie sau invers. Unde se întemeia o biserică acolo se hirotoneau şi slujitori în cele trei trepte: diaconi, preoţi şi episcopi.

Ca lucrare spirituală săvârşită de Biserică pentru mântuirea credincioşilor, diaconia este înfăţişată în Sfânta Scriptură prin: lucrarea Mântuitorului în lume, lucrarea îngerilor pentru mântuirea credincioşilor, lucrarea Bisericii de zidire a Trupului tainic a lui Hristos. Sensul larg al cuvântului diacon, diaconie şi-a restrâns sfera, pentru a denumi pe slujitorii din prima treaptă a Ierarhiei bisericeşti diaconi-ajutători ai preotului şi episcopului. Aşezarea în această treaptă, dintru început, s-a făcut prin punerea mâinilor şi rugăciune, adică prin hirotonie, iar existenţa acestei trepte arătate în mod documentat de I. P. S. Mitropolit Iustin este anterioara alegerii celor 7 diaconi amintit in Faptele Sfinţilor Apostoli (VI).

A doua treaptă - preoţia (ierosini) este amintită în scrierile Noului Testament. Evoluţia semantică a cuvântului "presbiteros" cu însemnarea etimologică de mai bătrân, căpetenie, mai mare în popor a dat naştere

331. Branişte, Pr. Prof. Dr. Ene Institutului Biblic „ Liturgica generală cu noţiuni de artă bisericească, arhitectură şi pictură creştină”, Editura Dunăriide Jos, Galaţi 2002

33

cuvântului preot, cu înţelesul de mai mare în rândurile creştinilor, slujitor bisericesc, preot.

Pricina pentru care primii creştini au întrebuinţat cuvântul "presbiteros" in locul termenului Ierevs a cărei prima însemnare este preot în înţeles de jertfitor, a fost evitarea confuziei dintre preotul lui Hristos, înzestrat cu har Dumnezeiesc şi preotul mozaic Ierevs sau păgân aducător de jertfe sângeroase. Lucrarea harică a preotului este arătată de Sfântul Apostol Iacob, unde slujitorii treptei a doua apar ca săvârşitori ai Sfintelor Taine: Spovedania şi Maslul. Preoţii.

34A doua treaptă a ierarhiei bisericeşti este preoţia. Cuvânt de origine grecească, termenul "presbiteros" comparativul de la "presbis" bătrân, vârstnic, de demult, mai avea în vechime şi înţelesul de căpetenie, mai mare în popor.Canonistul Valerian Sesan optează şi pentru termenul presvetis care înseamnă delegat, trimis. Coexistenţa celor doi termeni îşi are explicaţia în faptul că de multe ori funcţiunea preotului ca delegat-trimis al Episcopului coincidea cu o vârsta înaintată.

În cărţile Noului Testament, cuvântul presbiteros alături de sensul "mai înaintat în vârsta" este folosit şi cu înţelesul de "mai mare în rândul creştinilor - slujitor bisericesc". Este adevărat că termenul obişnuit pentru exprimarea noţiunii de preot în limba greacă este invers. În Noul Testament găsim acest cuvânt ca denumire a preoţilor Vechiului Testament: "arată-te preoţilor" spune Mântuitorul leprosului vindecat, cât şi ca nume al preoţilor păgâni "preotul lui Zeus". Iar în Epistola către Evrei când se vorbeşte despre deosebirea dintre preotia Vechiului Testament si a Noului Testament, Mantuitorul este numit de mai multe ori Ierevs şi Arhierevs. Primii creştini evitau sa dea numele de ierevs slujitorilor bisericeşti pentru a nu-i confunda pe aceştia înzestraţi cu har dumnezeiesc cu preoţii mozaici ori păgâni.

Pe măsură ce această primejdie dispărea, termenul ierevs a pătruns încetul cu încetul în graiul creştin, acordându-se în general tuturor slujitorilor bisericeşti care primesc la hirotonie harul preoţiei (ierosini) şi în special slujitorilor din treapta a II-a a Ierarhiei bisericeşti, săvârşitori în primul rând a lucrării de sfinţire a credincioşilor. În epoca apostolica însa noţiunea aceasta era exprimată prin termenul "presbiteros". Cercetarea atenta a principalelor texte în care se vorbeşte despre "presbiteroi" cu înţeles creştin in cărţile Noului Testament arată limpede că acest termen se referă la împlinirea îndatoririlor spirituale ale slujitorilor bisericeşti.

342.. Evdokinov, Paul „ Ortodoxia”, Editura Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R- Bucureşti 1996

3. Ioan Damaschin „ Dogmatica”, Editura Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R- Bucureşti 2001

34

Exemplul ni-l oferă Sfântul Apostol Iacob, când îndeamnă pe cei bolnavi să cheme preoţii (presbiteros) Bisericii şi după ce le vor asculta mărturisirea, să se roage pentru ei ungându-i cu untdelemn. Aici, preotul apare ca săvârşitor a doua taine: Mărturisirea şi Maslul. De aceea, în vorbirea obişnuită cuvântul "presbiteros" poate fi tradus în limba romană prin slujitor bisericesc, preot. Faptul că etimologic cuvântul "presbiter" înseamnă mai bătrân, el nu indica numaidecât vârsta biologică, ci o situaţie mai înaltă în sânul unei comunităţi. Pentru a exprima vârsta biologică în greceşte se întrebuinţează cuvântul "geron".

35În Noul Testament se vorbeşte întâia oară despre preoţi "presbiteros" în înţeles de slujitori bisericeşti din treapta a doua a Ierarhiei bisericeşti în Fapte XI, 30. Cu prilejul istorisirii unor trimiteri de către creştinii din Antiohia la Ierusalim, ucenicii au hotărât ca fiecare dintre ei după putere să trimită spre ajutorare fraţilor care locuiau în Iudeea ceea ce au şi făcut trimiţând preoţilor prin mâna lui Barnaba şi a lui Saul. Termenul "presbiter" din acest citat arată numai pe slujitorii din treapta doua a Ierarhiei bisericeşti, şi nu alţi slujitori. Ca lucrurile se petreceau, astfel, ne confirmă, Sfântul Evanghelist Luca: "Şi sosind la Ierusalim fraţii ne-au primit cu bucurie, iar a doua zi Pavel a mers cu noi la lacob şi au venit acolo toţi preoţii" (F. Ap. XXI, 17-18).

La slujitorii din treapta a II-a a Ierarhiei bisericeşti se referă şi Sf. Ap. Iacob în epistola sa când îndeamnă - cum am mai arătat - pe cei bolnavi să cheme pe preoţii bisericii (Iacob V, 14) pentru asistenţă religioasă.

Canonul IV apostolic consfinţeşte aceasta stare de fapt. El prevede ca diaconii nu pot primi daruri pentru biserici şi nici nu pot lua parte la chivernisirea bunurilor materiale ale obştii creştine decât ca ajutoare ale preoţilor şi episcopilor.

Sfântul Apostol Petru da îndrumări de buna păstorire slujitorilor din treapta doua a Ierarhiei bisericeşti faţă de credincioşii lor. "Pe preoţii cei dintre voi" îi rog ca unul ce sunt împreună preot şi martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al Slavei ce va să se descopere, "păstoriţi turma lui Dumnezeu dată în paza voastră" cercetând-o nu cu silnicie ci cu voie bună (I Petru V, 1-2). Întrucât în acest text apar termenii "păstoriţi turma", apostolul vorbeşte numai despre latura de păstorire a credincioşilor de către preoţi. Din această pricină presbiterii apar ca îndeplinind lucrarea preoţească de păstorire care constitue îndatorirea principala a episcopilor. Observăm ca Sf.

3510. DESEILLE, pr.Placide Nostalgia Ortodoxiei, traducere de Dora Mezdrea, Editura Anastasia, Bucureşti 1995

14. Sfântul Ioan Cassian, Aşezămintele mânăstireşti şi convorbiri duhovniceşti, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990

35

Apostol Petru se numeşte în acest text "împreună preoţi", declarând ca face parte din ceata preoţilor, însa adaugă că, totodată, spre deosebire de slujitorii bisericeşti din cele trei trepte ale Ierarhiei bisericeşti, el este şi Apostol înfăţişându-se ca martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al Slavei ce va să se descopere.

Aşezarea preoţilor în treapta ierarhică

36Sfinţii Apostoli Pavel şi Barnaba în călătoria lor misionara hirotoneau preoţi în cetăţile pe unde treceau, rugându-se şi postind. Sfântul Luca autorul faptelor Sfinţilor Apostoli, amintind localităţile: Listra, Iconiu, Antiohia scrie: Şi hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică, rugându-se cu posturi i-au încredinţat pe ei Domnului în care crezuseră (F. Ap. XIV, 23). Deci aşezarea cuiva în slujba bisericii se făcea prin punerea mâinilor, rugăciuni şi după o vreme de post. I. P. S. Mitropolit Iustin a arătat că treapta a doua a Ierarhiei bisericeşti îşi are aici unul din cele mai vechi şi lămurite temeiuri ale ei.

Un loc scripturic în aparentă, dificil de explicat este acela care istoriseşte întâlnirea Sfântului Apostol Pavel cu conducătorii Bisericilor din părţile Efesului. "Şi trimiţând din Milet la Efes, a chemat la sine pe preoţii Bisericii" (Fapte XX, 17). Aceasta s-a întâmplat la sfârşitul călătoriei a treia misionare. Între alte sfaturi le dă şi următorul îndemn: "Drept aceea luaţi aminte de voi înşivă şi de toata turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus Episcopi ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu pe care a câştigat-o cu însăşi sângele Său" (Fapte XX, 28). Observăm că Pavel cheamă la sine "tous presbiterous tis eclisias", dar în cuvântarea rostită îi numeşte episcopi. Aşadar aceiaşi slujitori bisericeşti sunt numiţi şi preoţi şi episcopi.

Există atunci la Efes, episcopi în înţelesul de astăzi? Cel dintâi episcop al Efesului, Timotei, încă nu fusese aşezat în aceastî treaptă, el aflându-se între însoţitorii lui Pavel. Apoi despre existenta unor episcopi în satele dintre Efes şi Milet nu avem nici o ştire. Din această cauză cei mai mulţi părinţi şi scriitori bisericeşti, socotesc ca aşa-numiţii de Pavel episcopi, în cuvântarea sa, nu sunt decât preoţii care păstoreau obştiile de credincioşi din Efes şi regiunile învecinate. Comentariul numit Ambroziaster arată că

367.Nicolae CABASILA, Despre viaţa în Hristos, traducere Pr.prof.Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1997.8. Sfântul Ioan DAMASCHINUL, Dogmatica, traducere Pr.D.Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti 1993

36

"primii presbiteri - episcopi appelabantur - se numeau episcopi". Sf. Ioan Hrisostom, Teodoret al Cirului şi alţii, vorbesc despre folosirea în comun a numelor preoţi şi episcopi. De altfel, Sfântul Apostol Pavel si in alte locuri din epistolele sale numeste episcopi pe preoti. Scriind Filipenilor, el trimite urările sale de "har şi pace" de la Dumnezeu sfinţilor, împreună cu episcopii şi diaconii". Să fie aceştia episcopi în sensul de azi al cuvântului? După ştirile din Epistola Sfântului Policarp, la începutul veacului al doilea, ierarhia bisericească în această cetate era alcătuită tot numai din doua trepte, dar de asta data în loc de episcopi şi diaconi întâlnim preoţi şi diaconi.

37Se înţelege că este vorba de aceiaşi slujitori bisericeşti care sunt numiţi episcopi de Pavel şi preoţi de Policarp. Comentând acest text, Sfântul Ioan Gura de Aur se întrebă: "Ce este aceasta? Erau mulţi episcopi ai unei cetăţi? Nicidecum! Ci pe preoţi i-a numit aşa. Căci atunci aveau încă nume comune, episcopul chemându-se şi diacon, şi preoţii in vremea veche se numeau episcopi şi diaconi ai lui Hristos şi episcopii se numeau preoţi". În Epistola S-a către Timotei, vorbind despre preoţi sub raportul activităţii lor îi împarte în preoţi şi preoţi proestoşi, adică acei care se ostenesc îndeosebi, în lucrarea misionară în cuvânt şi învăţătură. "Preoţii care îşi ţin bine dregătoria sa fie învredniciţi de îndoita cinstire, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul şi învăţătura". Rezultă din acest text că numele propriu al slujitorilor din treapta a doua a Ierarhiei bisericeşti este presbiter - preot. Înserăm aici părerea regretatului preot profesor Nicolae Popescu care susţinea că originea cuvântului preot pentru limba românească este latinescul presbiter şi latinii tot de la greci l-au luat = cu însemnarea de bătrân şi acest cuvânt latinesc presbiter înainte de veacul al VII-lea a dat formele daco-romane - preot, preut,; aromina = preftu.

Termenul preot în biserica veche s-a legat strâns de lucrarea de sfinţire a credincioşilor, preot proestos arată pe preotul care depăşeşte pe ceilalţi fraţi de preoţie în lucrarea de propovăduire a adevărului creştin, iar pentru a pune în lumina lucrarea de păstorire a credincioşilor de către unii preoţi Sfântul Apostol Pavel vorbeşte, în cuvântarea din Milet, despre "presbiteroi episcopoi", iar Sfântul Apostol Petru despre "presbiteroi episcopountes" = preoţii care supraveghează, cercetează, deci păstoresc turma. Aşadar, atunci când Sfântul Apostol scrie lui Timotei şi Tit "se cuvine ca episcopul să fie fără prihana" are în vedere pe preot privit sub latura lui de păstor.

3713. Todoran Isidor, Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,

Bucureşti, 199114. Sfântul Ioan Cassian, Aşezămintele mânăstireşti şi convorbiri duhovniceşti, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990.

37

38O cercetare a tuturor textelor din Noul Testament în care se vorbeşte despre slujitorii bisericeşti arată destul de limpede că termenul "presbiteros" = preot se referă îndeosebi la lucrarea de sfinţire pe care o îndeplinesc slujitorii bisericeşti, iar cel de "episcopos" este mai strâns legat de lucrarea de păstorire a turmei creştine. Căutând mai ales spre harul divin creştinii proveniţi dintre evrei vedeau în slujitorii bisericii în primul rând pe sfinţitori = preoţi. În lumea păgână însă nevoia de îndrumare a celor întorşi la Hristos pe calea unei trăiri noi a determinat dezvoltarea acţiunii de păstorire a credincioşilor de către slujitorii bisericeşti. De aceea, în preot, păgânii convertiţi vedeau, în primul rând, pe păstorul care păstorea turma creştină. Acestui fapt se datorează caracterizarea slujitorilor bisericeşti ca preoţi în Palestina chiar când erau episcopi, şi că episcopi în lumea păgână chiar când erau preoţi.

Până la fixarea definitivă a terminologiei bisericeşti, folosirea termenului episcop şi preot, unul în locul altuia, este explicabilă. Credincioşii numeau preot pe episcop când priveau la puterea lui de a sfinţi şi numeau episcop pe preot, când aveau în vedere puterea lui de a păstori. În urma fiecare dintre aceste denumiri a fost strâns legată de îndatorirea principală a slujitorilor din aceste trepte ale Ierarhiei bisericeşti. Slujitorul din treapta din mijloc a cărei îndatorire principală este de a sfinţi pe credincioşi a păstrat numele de preot, fiind mai propriu pentru denumirea acestei lucrări bisericeşti. Iar slujitorul din cea mai înaltă treaptă a Ierarhiei bisericeşti a păstrat numele de episcop care caracterizează lucrarea de păstorire a turmei creştine.

Exista numeroase marturii ale tradiţiei despre Ierarhia bisericească în timpurile post-apostolice. Amintim în primul rând pe Clement Romanul care arată în epistola sa scrisă creştinilor din Corint între anii 92-96 existenţa Ierarhiei bisericeşti împărţind pe slujitorii bisericeşti în trei categorii: diaconi, preoţi cărora le da numele de episcopi şi alţi bărbaţi eminenţi, care asemenea apostolilor rânduiau pe ceilalţi în slujbă.Ierarhia bisericească are o autoritate indiscutabilă pentru că este de origine divină. Ignatie Teoforul face distincţie clară între cele trei trepte ale Ierarhiei bisericeşti: diaconi, preoţi, episcopi, arătând, totodată, locul pe care-l ocupă fiecare în Biserică, aceştia fiind instituiţi potrivit cu voinţa Mântuitorului prin puterea Duhului Sfânt. Fără ierarhie nu există Biserica.

3812. Liturghier, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980 13. Todoran Isidor, Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991

38

Sintetizând cele arătate despre slujitorii bisericeşti din treapta a doua vom spune că în lumina scrierilor Noului Testament preotul, privit ca sfinţilor al credincioşilor, este rânduit în treapta respectivă de către episcop prin punerea mâinilor (hirotonie), rugăciune şi post.

Preoţii

39Prima amintire despre preoţi ca slujitori se face în Faptele Sfinţilor Apostoli (XI, 30), unde Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre "preoţii din Ierusalim", cărora le-a încredinţat colecta creştinilor din Antiohia.

Mai târziu Sfântul Apostol Petru vorbeşte despre preoţi ca slujitori din treapta a doua a Ierarhiei bisericeşti, arătându-le îndatoririle lor pastorale.

Mărturiile scripturistice ne arată ca alşezarea în treaptă preotească se face prin post, punerea mâinilor şi rugăciune.

Dacă apare pentru aceleaşi persoane denumirea de presbiter-preot, sau de episcop, aceasta se explică prin unghiul din care era privită lucrarea preotească.

Credincioşii proveniţi dintre iudei foloseau termenul de preot, deoarece priveau preoţia sub latura ei sfinţitoare. La rândul lor creştinii proveniţi dintre păgâni foloseau termenul de episcop, pentru că puneau accentul pe latura de păstorire, de supraveghere a misiunii preoţeşti. Episcopii apar deosebiţi de slujitorii din treapta a doua a Ierarhiei bisericeşti şi superiori acestora. De exemplu, Iacob fratele Domnului care apare însoţit de preoţi, Timotei şi Tit care aşează, judecă, supraveghează şi îndrumează pe slujitorii sfinţiţi de ei prin hirotonie.Ierarhia bisericească, în cele trei trepte instituită de Mântuitorul şi rânduită în viaţa bisericească de către Sfinţii Apostoli este dovedită scripturistic şi confirmată de mărturii ale bărbaţilor apostolici şi ale Sfinţilor Părinţi.

Diaconii

394. Lossky, Vladimir „ Vederea lui Dumnezeu”, Editura Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R- Bucureşti 1995

5. Stăniloae Pr. Prof. Dumitru „ Teologia Dogmatică Ortodoxă”, Editura Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R- Bucureşti 1997

39

40Din verbul "diakonein" cu însemnarea verbală a organul prin care se face o lucrare, a lucra în folosul altuia s-au derivat cuvintele "diaconia" şi "diakonos" cu însemnarea de slujire, respectiv slujitor. În scrierile Noului Testament verbul "diakonein" este întrebuinţat spre a exprima: a) Lucrarea îngerilor în raport cu Mântuitorul (Matei IV, 11) - îngeri venind slujeau lui.b) Lucrarea profeţilor - lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi ci pentru voi slujeau aceste lucrări care acum s-au vestit (I Petru I, 12). c) Lucrarea Mântuitorului în lume, "Fiul Omului nu a venit ca să se slujească, ci ca să slujească" (Matei XX, 28). d) Diferite feluri de lucrare a slujitorilor Bisericii potrivit cu harul primit de fiecare. "După harul pe care l-a primit fiecare slujiţi-vă de el spre folosul tuturor" (I Petru IV, 10-11).Aşa lucrarea Apostolilor şi a celor care îi ajutau şi îndeosebi lucrarea diaconilor, slujirea de toate zilele (F. Ap. VI, 2).

Dar termenul diakonia are şi înţelesul de lucrare spirituală pe care biserica o săvârşeşte prin slujitorii ei pentru mântuirea credincioşilor. Astfel diaconia este numită:a) "Lucrarea îngerilor pentru mântuirea credincioşilor". "Îngerii care nu sunt toţi duhuri slujitoare, trimişi ca să slujească pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii" (Evrei I, 14).b) Lucrarea Bisericii de împlinire a operei Mântuitorului de împăcare a omului căzut cu Dumnezeu. Şi toate sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos şi care ne-a dat noup slujirea împăcării. (II Cor. V, 18).c) Lucrarea Bisericii de zidire a Trupului tainic a lui Hristos. "Şi El a dat pe unii ca sa fie apostoli, pe alţii prooroci spre desăvârşirea sfintelor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos" (Efeseni IV, 4). d) Lucrarea slujitorilor bisericeşti în general că "slujirea Cuvântului" (F. Ap. IV, 4) "slujirea de a mărturisi Evanghelia harului lui Dumnezeu" (F. Ap. XX, 24). e) Lucrarea slujitorilor bisericeşti potrivit cu harul primit de fiecare. "Şi felurite slujiri sunt, dar acelaşi Domn" (I Cor. XII, 5).

În concluzie, cuvântul diakonos - cu puţine excepţii în cărţile Noului Testament - are sens religios, referindu-se la cel care îndeplineşte o slujire religioasă. În acest înţeles însuşi Mântuitorul este numit slujitor al tăierii împrejur (Romani XV, 8) - în înţelesul că Mântuitorul s-a pus înainte de toate în serviciul poporului iudeu. Apostolii sunt numiţi "diakonoi (II Cor.

406.Isidor Teodoran Pr. Prof. Dr., Ioan Zăgărean Arhid Pr. Prof. „ Teologia Dogmatică”, Editura Institutului Biblic şi de misiune al

B.O.R- Bucureşti 1991

40

VI, 4), diakonoi Hristou (I Cor. XI, 25) - slujitori ai lui Dumnezeu, slujitori ai lui Hristos".

Folosit la început cu o însemnare atât de largă pentru a caracteriza pe ostenitorii care-şi închină viaţa operei de mântuire a lumii, încetul cu încetul termenul diakonos şi-a restrâns sfera noţiunii limitându-se la denumirea slujitorilor unei singure trepte a ierarhiei bisericeşti, devenind numele slujitorului bisericesc care lucrează ca ajutor al preotului sau Episcopului.

41Prima amintire despre diaconi ca persoane orânduite în slujba Bisericii, se face de Sfântul Evanghelist Luca (F.Ap. VI, 1-6) care vorbeşte despre alegerea celor 7 diaconi, aşezaţi în treapta diaconiei, prin rugăciune şi punerea mâinilor - adică prin hirotonie.Sfântul Ioan Gura de Aur comentând acest loc spune: "Aceasta este hirotonia, se aşează mâna pe bărbat, iar Dumnezeu săvârşeşte totul. Şi mâna Lui este aceea care atinge capul celui ce se hirotoniseşte dacă se hirotoneşte cum trebuie".

Privitor la alegerea celor 7 diaconi, I. P. S. Mitropolit Iustin Moisescu în lucrarea sa "Ierarhia bisericească în epoca apostolică" arată că cei 7 bărbaţi amintiţi in F. Ap. cap. VI sunt cei dintâi diaconi a căror hirotonie este amintită în Noul Testament, dar ei nu trebuiesc socotiţi ca cei dintâi diaconi în Biserica Creştină.

Sfântul Evanghelist Luca autorul cărţii Faptelor Apostolilor vorbeşte în cap. VI, 1-6 despre hirotonia a 7 bărbaţi elenişti în treapta diaconiei cu îndatorirea deosebită de a purta grija la agapele frăţeşti de văduvele eleniste. Prilejul aşezării lor în ierarhia bisericească a fost dat de cărţirea eleniştilor împotriva evreilor ca văduvele lor erau trecute cu vederea la slujirea cea de toate zilele.

Această slujire era strâns legată de agape - mese ale dragostei - care aveau loc oarecum în cadrul liturgic, urmand indata dupa impartasirea credinciosilor.

Această slujire avea caracter religios neputând fi îndeplinită de simpli credincioşi. Apostolii nu s-au ocupat cu slujirea de mese, pentru că dacă ei ar fi îndeplinit şi această lucrare n-ar fi creat nemulţumiri. Ori, întrucât această slujire avea caracter religios şi ea exista chiar din primele zile ale Bisericii, desigur că au existat şi diaconii care s-o îndeplinească, despre a căror

416.Isidor Teodoran Pr. Prof. Dr., Ioan Zăgărean Arhid Pr. Prof. „ Teologia Dogmatică”, Editura Institutului Biblic şi de misiune al

B.O.R- Bucureşti 19917. Nicolae CABASILA, Despre viaţa în Hristos, traducere Pr.prof.Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1997.

41

hirotonie nu se face amintire. S-ar putea ca primii diaconi să fi fost instituiţi numai pentru a săvârşi o opera cu caracter social - lucrare de păstorire. Noi însă vedem că ei îndeplineau şi cele doua lucrări legate de îndatoririle Ierarhiei bisericeşti - propovăduirea, de exemplu: Cuvântarea Sfântului Arhidiacon Ştefan pecetluită cu moartea martiră a acestuia şi sfinţirea - botezul dregătorului etiopian de către diaconul Filip (F. Ap. VIII, 38).

42Dintre scriitorii Noului Testament, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte mai larg despre diaconi - ca o categorie de slujitori din Ierarhia bisericească.

La începutul Epistolei către Filipeni, Apostolul "salută pe sfinţii care sunt in Filipi împreuna cu episcopii şi diaconii".

Numele de sfinţi se dădea creştinilor din epoca apostolică, iar slujitorii sunt împărţiţi aici în două categorii: episcopii, numiţi uneori şi preoţi şi diaconii. Vom arăta la locul cuvenit pricina pentru care numele episcop şi preot se confundau adeseori. Marele Apostol mai arată că pentru a intra în Ierarhia bisericească diaconii trebuiau sa primească harul divin prin Sfânta Taina a hirotoniei, cerându-li-se pentru hirotonie aceleaşi condiţii ca şi preoţilor: credinţă dreaptă, cucernicie, viaţă morală, bărbaţi ai unei singure temei (I Timotei III, 8).

43În concluzie putem spune că diaconia este prima treaptă a Ierarhiei bisericeşti, care se acordă prin hirotonie. Diaconii apar ca ajutători ai slujitorilor din celelalte trepte ale Ierarhiei.

428.Sfântul Ioan DAMASCHINUL, Dogmatica, traducere Pr.D.Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti 1993

9.Sfântul MAXIM Mărturisitorul, Ambigua, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti volumul 80, traducere, introducere şi note Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1983

4310.DESEILLE, pr.Placide Nostalgia Ortodoxiei, traducere de Dora Mezdrea, Editura Anastasia, Bucureşti 1995

42

Bibliografie

1. Branişte, Pr. Prof. Dr. Ene Institutului Biblic „ Liturgica generală cu noţiuni de artă bisericească, arhitectură şi pictură creştină”, Editura Dunării de Jos, Galaţi 2002

2. Evdokinov, Paul „ Ortodoxia”, Editura Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R- Bucureşti 1996

3. Ioan Damaschin „ Dogmatica”, Editura Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R- Bucureşti 2001

4. Lossky, Vladimir „ Vederea lui Dumnezeu”, Editura Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R- Bucureşti 1995

5. Stăniloae Pr. Prof. Dumitru „ Teologia Dogmatică Ortodoxă”, Editura Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R- Bucureşti 1997

6. Isidor Teodoran Pr. Prof. Dr., Ioan Zăgărean Arhid Pr. Prof. „ Teologia Dogmatică”, Editura Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R- Bucureşti 1991

43

7. Nicolae CABASILA, Despre viaţa în Hristos, traducere Pr.prof.Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1997.

8. Sfântul Ioan DAMASCHINUL, Dogmatica, traducere Pr.D.Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti 1993

9. Sfântul MAXIM Mărturisitorul, Ambigua, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti volumul 80, traducere, introducere şi note Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1983

10. DESEILLE, pr.Placide Nostalgia Ortodoxiei, traducere de Dora Mezdrea, Editura Anastasia, Bucureşti 1995

11. POPESCU, pr.prof.dr.Dumitru, diac.Doru Costache, Introducere în dogmatica ortodoxă, Editura Libra, Bucureşti 1997.

12. Liturghier, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980

 13. Todoran Isidor, Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991

14. Sfântul Ioan Cassian, Aşezămintele mânăstireşti şi convorbiri duhovniceşti, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990.

44