I. ECONOMIA DE PIAŢĂ – CONCEPT ŞI ANALIZĂ. …se-b.spiruharet.ro/images/secretariat/licenta/fb/2016-2017/sinteze... · subdezvoltare economică, prin valorificarea resurselor

1

I. ECONOMIA DE PIAŢĂ – CONCEPT ŞI ANALIZĂ. ASPECTE PARTICULARE PRIVIND ECONOMIA DE PIAŢĂ DIN ROMÂNIA

Concepte cheie: sistem economic; tip de economie; economie de piaţă; bun economic; piaţă

concurenţială; informaţie economică; circuit economic

Modalităţile de organizare a economiei au fost şi continuă să fie complexe şi diferite, în funcţie de orânduirea socială şi de particularităţile fiecărei ţări. O astfel de apreciere se bazează atât pe numeroasele exemple oferite de istoria economică universală, inclusiv de istoria economică a României, cât şi pe varietatea manierelor de organizare a economiei contemporane.

De-a lungul timpului, istoria economică a parcurs mai multe stadii ale dezvoltării economice, înregistrând mai multe tipuri de sisteme economice, diferite din punctul de vedere al mecanismelor de reglare ale forţelor pieţei şi al gradului de libertate al participanţilor la formarea preţurilor. Între aceste forme cele mai reprezentative s-au dovedit a fi sistemul de piaţă liberă şi sistemul de piaţă centralizat sau de comandă.

Însă, în economia contemporană, se întrepătrund în proporţii diferite, pentru fiecare tip de economie, elemente componente ale celor două sisteme, constituindu-se un sistem unic şi mixt care caracterizează economia de piaţă.

1.1. Economiile moderne contemporane - economii mixte

Colectivităţile umane actuale, societăţile, statele naţionale au căutat să formuleze răspunsuri cât

mai adecvate la întrebările definitorii ale problemei generale a economiei (Ce şi cât să producă? Cum? Pentru cine?).

Mai concret, oamenii au fost obligaţi să caute şi să găsească răspunsuri la astfel de probleme cum sunt:

Cine este, respectiv cine poate fi subiectul principal al economiei? Cui aparţine iniţiativa şi responsabilitatea organizării acesteia? (şefului de familie, stăpânului feudal, întreprinzătorului, autorităţii publice?).

Ce şi cât urmează să se producă? În ce mediu economic şi politic se realizează unitatea nevoi umane - resurse economice?

Care este finalitatea social - umană a activităţii economice (Producţie de dragul dezvoltării sau producţie ca mijloc de realizare adecvată a scopului ei firesc: satisfacerea nevoilor, asigurarea plăcerii de a trăi).

Cu ce tehnică se produce? Cu ce metode şi forme organizaţional-juridice sunt puse în mişcare eforturile umane şi cum sunt recompensate acestea?

Reflectarea acestor variate şi dinamice maniere de organizare a economiei, generalizarea

teoretică a acestora s-a realizat prin termeni ca: formă de organizare şi desfăşurare a economiei; tip de economie; mecanism economic, regim economic; sistem economic etc.

În ultimul timp, marea majoritate a specialiştilor au optat pentru termenul de sistem economic, cu toate că acesta are şi alte sensuri decât cel pe care i-l dăm în acest curs.

Noţiunea de sistem economic se foloseşte, în prezent, cu mai multe sensuri: sistem de gândire economică (de pildă, sistemul economic al lui J.M. Keynes); ca ansamblu de principii economice promovate de o ţară în politica sa economică internă sau externă; ca tip al activităţilor economice; ca unitate a structurilor şi mecanismelor de funcţionare ale economiei ţărilor.

Pornindu-se de la ceea ce se înţelege prin sistem în general şi aplicându-se teoria sistemului la realitatea economică, se poate spune că sistemul economic poate fi caracterizat prin următoarele:

a) elementele lui componente (cel puţin două şi oricât de multe, însă în număr finit); b) structura sa, adică relaţiile relativ stabile între elementele acestuia, structură din care rezultă

specificul sistemului; c) integralitatea sistemului, ceva deosebit de elementele şi structurile lui. Economistul şi sociologul german Werner Sombart caracterizează sistemul economic prin trei

elemente: - sensul lui, adică prin mobilurile predominante ale activităţii economice; - forma sa de existenţă, adică prin ansamblul instituţiilor care definesc activitatea economică şi

relaţiile dintre subiecţii ei; - substanţa acestuia, respectiv, tehnica cu care se obţin sau se transformă lucrurile.

Preţuri şi concurenţă

2

Sistemul economic constă din elementele sau subsistemele economice, dispuse într-un ansamblu corespunzător unei ordini ierarhice, în care ele funcţionează şi a căror funcţiune se bazează pe interacţiunea dintre elementele componente.

Rezultat al unor macrodecizii adoptate de-a lungul timpului, sistemul economic reflectă atât anumite raporturi de putere între subiecţii economici, modalităţile de repartiţie a bunurilor între indivizi şi sociogrupuri, cât şi ordinea juridică care codifică aceste raporturi.

Tipul de economie se delimitează printr-o serie de caracteristici, care se referă la sistemul economic, la mecanismul economic (real şi normativ), cât şi la regimul economic. În baza viziunii praxeologice, tipul de economie reflectă, deci, atât starea sau situaţia sistemului, cât şi realizarea (mişcarea) economiei.

În fond, sistemul economic este un model teoretic de analiză a realităţii, o abstracţie ştiinţifică. Aşa se face că, în funcţie de anumite criterii parţiale, economiile trecute şi actuale, sistemele economice reflectate au fost grupate în: deschise şi închise; descentralizate şi centralizate; capitaliste şi socialiste (colectiviste); artizanale şi industriale; de piaţă, libere şi dirijiste.

- În condiţiile de după apariţia statelor naţionale şi, mai ales, după cel de al doilea război mondial, unul dintre cele mai semnificative criterii de clasificare a sistemelor şi regimurilor economice este raportul dintre mecanismele reglatoare ale acestora şi gradul de libertate pe care ele îl asigură indivizilor şi statelor (ţărilor). Pe baza acestui criteriu, s-au conturat două modele teoretice de analiză a economiilor actuale: sistemul de piaţă liberă; sistemul de comandă, centralizat.

Corespunzător modelului sistemului economic de piaţă liberă: - toate deciziile economice se iau de agenţii economici elementari (menaje, firme); - statul nu intervine în nici un fel în derularea acţiunilor economice ale acestora; - producţia şi consumul se corelează automat între ele pe baza deciziilor agenţilor economici

privind cererea şi oferta lor de mărfuri şi a mecanismului preţurilor. Deci, sistemul economic pur liberal se concretizează printr-o serie de trăsături, ele însele

abstractizări ştiinţifice, cum sunt: - economie complet descentralizată; - economie multipolară, deciziile economice fiind adoptate de multitudinea infinită a agenţilor

economici; - o economie a întreprinderii, întreprinzătorii căutând să-şi maximizeze profitul pe baza

gestionării cu abilitate a relaţiilor între pieţele satisfactorilor şi cele ale prodfactorilor; - o economie a „consumatorului rege”, consumatorii luptând

să-şi maximizeze cantităţile de bunuri obţinute pe banii încasaţi, respectiv maximizarea salariilor reale de către salariaţi;

- o economie a calculului în monedă; - o economie a echilibrului general, asigurat prin mecanismul preţurilor libere; - statul nu intervine direct în economia întreprinderii, el protejând doar piaţa şi instituţiile ei. Corespunzător modelului sistemului economic pur dirijist, toate deciziile economice în societate

se iau de autorităţile centrale, de guverne, agenţii economici elementari fiind obligaţi să execute sarcinile prevăzute în planul naţional de stat.

Acest model de economie este concretizat prin următoarele: - o economie centralizată, în care pământul este colectivizat, iar capitalul tehnic este

naţionalizat (proprietatea socialistă); - o economie unipolară, statul ordonând direct şi autoritar ce şi cât să se producă; - o economie a „tehnicienilor-funcţionari”, întreprinzătorul autentic fiind „înghiţit” de aceştia; - o economie a calculului tehnic (în unităţi fizice) şi a evaluărilor administrative, pur

convenţionale. Modelul ideatic de analiză este însă mult simplificator faţă de complexitatea şi dinamica

realităţii economice. În orice economie contemporană, se întrepătrund, în proporţii diferite, elemente caracteristice celor două sisteme teoretice. Sistemul economic real actual este mixt, deci şi cel modern de piaţă.

Elementele interdependente – structurate în proporţii diferite – care caracterizează economia de piaţă, ca sistem economic real mixt, sunt:

a) reglarea vieţii economice se realizează prin mecanismele pieţei, dar şi prin intervenţia organelor statului democrat;

b) alături de producţia de mărfuri, de economia de schimb monetar, continuă să existe economie naturală şi schimbul direct de bunuri (barter economy);

c) agenţii economici elementari mici şi mijlocii coexistă cu marile corporaţii şi administraţiile publice, acestea din urmă având tendinţe monopoliste sau oligopoliste;

3

d) sectorul privat - particular se întrepătrunde cu cel public, respectiv unităţile aparţinând celor două sectoare se concurează între ele;

e) statul, devenit agent economic autonom, încearcă să reglementeze, în mod democratic, mecanismele economice de funcţionare, în general, să codifice comportamentele tuturor agenţilor economici, indiferent de tipul de proprietate.

Realitatea economică dintr-o ţară sau alta poate fi încadrată într-un sistem sau altul, în raport cu preponderenţa pe care o au unele sau altele din mecanismele şi structurile specifice.

Pentru a se putea susţine că o economie se caracterizează prin economie de piaţă mixtă nu-i suficient să se întrepătrundă mecanisme şi structuri specifice celor două sisteme ideatice. Pentru aceasta este necesară preponderenţa mecanismelor specifice economiei concurenţiale de piaţă.

1.2. Caracteristicile economiei de piaţă

Economia de piaţă se caracterizează prin anumite trăsături specifice: Pluralismul formelor de proprietate, egale în faţa legii, în cadrul cărora ponderea principală o

deţine proprietatea privată, al cărei spirit îşi pune amprenta asupra tuturor formelor şi relaţiilor de proprietate;

Interesul personal şi raporturile de piaţă bilaterale reprezintă impulsul activităţii economice, realizarea de profit fiind scopul primordial;

Piaţa concurenţială este cea care reglează activitatea economică, cu toate că activităţile economice se derulează sub incidenţa conţinutului echităţii şi al justiţiei sociale;

Majoritatea preţurilor se formează în mod liber, pe baza mecanismelor pieţei; În economie predomină structurile tehnico-economice moderne şi se menţine pluralismul

tehnologic; Statul democrat, de drept veghează la respectarea regulilor de funcţionare a pieţei, ca şi asupra

instituţiilor juridice şi economice. Începând cu două decenii în urmă, specialiştii în domeniul economiei mondiale au constatat

faptul că numeroase ţări au adoptat sistemul economiei de piaţă, ale căror rezultate benefice au influenţat întreaga dezvoltare a societăţii. După anul 1990 şi ţările din Euroopa de Est au optat pentru trecerea la economia de piaţă, renunţând la sistemul economiei centralizate de stat; printre acestea se înscrie şi România.

1.3.Tipuri de economii

Economia de piaţă se manifestă astăzi într-o mare varietate de tipuri concrete. Specialiştii în

domeniul macroeconomic au ajuns la concluzia că următoarele tipuri sunt cele mai reprezentative: Anglo-saxon, neoliberal, cu cea mai mare reticenţă faţă de intervenţia statului în economie; Vest-european, îndeosebi cel francez, cu pronunţată tendinţă dirijistă; Paternalist de piaţă, cu puternice elemente tradiţionale, ca în Japonia; Social de piaţă, care tinde spre îmbinarea exigenţelor pieţei cu armonia socială din ţară; Nordic-european, care presupune o cooperare între sectorul privat producător de bunuri

economice şi cel public producător de servicii sociale; Tipul de economie de piaţă dependent de exterior, care îşi propune depăşirea stării de

subdezvoltare economică, prin valorificarea resurselor naturale pe pieţele internaţionale.

1.4. Economiile contemporane: componente, dinamică Economia contemporană este, în esenţă, o economie de piaţă mai dezvoltată în unele ţări şi mai

puţin dezvoltată în altele. În statele din Europa Occidentală, America şi Extremul Orient, economia de piaţă a atins nivele avansate, prezentându-se ca o economie modernă, performantă, capabilă să asigure o eficienţă şi un standard de viaţă ridicate.

Economia contemporană este constituită din mai multe componente: agenţii economici, care reprezintă subiecţii activităţii economice; bunurile economice, respectiv obiectul activităţii şi operaţiunile în care se concretizează acţiunile, actele, faptele agenţilor economici.

A. Agenţii economici. Aceştia sunt deosebit de numeroşi şi diferiţi. Clasificarea lor după criteriul funcţiei exercitate în economie şi sursa veniturilor principale a condus la gruparea lor în următoarele categorii:

a) societăţi (întreprinderi) a căror funcţie principală constă în producerea de bunuri marfare în vederea obţinerii de venituri din vânzarea lor;


4

b) instituţii financiare şi de credit care au ca funcţie de bază mobilizarea, transferarea şi repartizarea disponibilităţilor financiare din economie. Resursele lor provin, în principal, din depunerile clienţilor, din dobânzile încasate la împrumuturile acordate şi serviciile bancare prestate;

c) instituţii de asigurare care sunt societăţi ce garantează plata unor despăgubiri în caz de producere a riscului asigurat şi de valorificare a sumelor depuse. Resursele se constituie, în cea mai mare parte, din cotizaţiile şi primele plătite de asiguraţi;

d) administraţiile publice ce regrupează unităţi cu dublă funcţionalitate: producerea de servicii nonmarfare pentru satisfacerea unor nevoi colective (învăţământ, sănătate, ocrotire socială, armată, poliţie etc.) şi redistribuirea veniturilor din economie. Resursele lor sunt formate din prelevări obligatorii (impozite, taxe, cotizaţii, contribuţii ş.a.). Cuprind administraţia centrală şi administraţiile locale;

e) administraţiile private sunt organisme care furnizează diverse prestaţii, în general nonmarfare, pentru grupuri particulare. Veniturile acestora provin din cotizaţii şi contribuţii voluntare ale membrilor, donaţii etc. Sunt reprezentate de organizaţii culturale, ştiinţifice, profesionale, politice, comunităţi religioase, asociaţii sportive, de binefacere, care desfăşoară activităţi cu scop nonprofit;

f) menajele, reprezentate de persoane fizice care sunt titulare ale unui venit provenit, în principal, din activităţi salariale şi care au ca funcţie esenţială consumul. Ele pot să producă şi unele bunuri sau servicii, dar nu se disociază de activitatea de consum, cum sunt agricultorii, artizanii, micii comercianţi, liber profesioniştii;

g) exteriorul (restul lumii) regrupează operaţiunile dintre rezidenţii şi nerezidenţii care aparţin unui spaţiu geografic delimitat (ţară, regiune, zonă, comunitate de state, asociaţii regionale etc.) cu lumea exterioară (mediul exterior).

B. Bunurile economice. Satisfacerea numeroaselor nevoi ale indivizilor şi ale societăţii presupune existenţa unor bunuri corespunzătoare. Pentru împlinirea nevoilor, oamenii folosesc bunuri economice şi bunuri neeconomice. Acestea din urmă sunt, la rândul lor, bunuri libere, care pot fi dobândite fără nici un efort (aerul, apa, căldura soarelui, lumina naturală) şi bunuri morale, care răspund unor necesităţi de ordin spiritual, etic (serviciul religios, obiecte de cult, manifestări artistice etc.).

Caracteristica principală a bunurilor economice este raritatea. Aceasta semnifică insuficienţa lor în raport cu nevoile care sunt nelimitate. Raritatea sau limitarea vizează toate categoriile de resurse (naturale, materiale, umane, financiare, informaţionale).

Bunurile pot fi grupate după: a) forma de existenţă: bunuri materiale (obiectuale) care sunt stocabile; bunuri imateriale sau

servicii consumabile concomitent cu prestarea lor şi informaţii (integrate în forţa de muncă sau transferate pe suporţii materiali);

b) destinaţie: factori de producţie sau prodfactori, numiţi şi bunuri de capital şi factori de satisfacţie sau satisfactori;

c) provenienţă: bunuri naturale (care sunt regenerabile sau neregenerabile) şi bunuri rezultate din activitatea umană, numite produse;

d) durata de funcţionare: bunuri durabile, semidurabile şi nondurabile; e) gradul de prelucrare: bunuri primare, intermediare şi finale; f) apartenenţă: bunuri proprii şi bunuri împrumutate; g) modul cum circulă: bunuri nonmarfare şi bunuri marfare; h) modul de utilizare şi rolul în activitatea economică: bunuri folosite pentru obţinerea altor

bunuri sau pentru protecţia mediului şi bunuri de consum (consumabile direct). Structura bunurilor economice, ca şi cea a nevoilor, este dinamică. Ea se modifică sub incidenţa

unui complex de factori generali şi specifici, tehnici, economici, sociali etc, care după caz, favorizează sau îngreunează apariţia (dispariţia) unor bunuri economice sau modifică rolul şi importanţa lor în activitatea economică, impunând, în consecinţă, şi modificări în clasificare. Dintre bunurile al căror rol a crescut considerabil în societatea contemporană un loc aparte revine informaţiei. Constituită din cunoştinţe, idei, teorii etc., informaţia este considerată ca având rolul de factor de producţie (neofactor) dar şi de satisfactor. Din punctul de vedere al activităţii economice, o însemnătate decisivă prezintă caracterul inepuizabil al acestui bun, capacitatea lui de autogenerare şi îmbogăţire permanentă.

C. Operaţiunile. Se referă la acţiunile şi faptele economice desfăşurate de agenţii economici. După natura lor, acestea pot fi grupate în trei mari categorii: 1.Operaţiuni cu bunuri şi servicii, care vizează producţia, schimbul şi utilizarea bunurilor şi

serviciilor pe ramuri şi categorii de agenţi economici. Aici sunt cuprinse operaţiunile de producere de

5

bunuri şi servicii marfare şi nonmarfare, comercializarea (pe piaţa internă şi externă) şi consumarea lor (consumul intermediar şi consumul final);

2.Operaţiuni de repartiţie, care cuprind distribuirea veniturilor rezultate din activitatea economică între posesorii factorilor de producţie, stat şi alte persoane pentru participarea la activitatea economică şi redistribuirea veniturilor şi a patrimoniului;

3.Operaţiuni financiare, care corespund variaţiilor de creanţe şi angajamente ale agenţilor economici (operaţiuni în legătură cu crearea şi circulaţia mijloacelor de plată, plasamente, operaţiuni de finanţare).

1.5. Fluxurile şi circuitul economic

Între agenţii economici există numeroase relaţii prin intermediul cărora aceştia îşi transmit

reciproc bunuri, bani, informaţii, diverse servicii. Mişcarea bunurilor economice şi a banilor de la un grup de agenţi la altul, în decursul unei

perioade determinate, constituie fluxul economic. Fluxurile din economie reflectă interdependenţe între agenţi şi tranzacţiile pe care le angajează.

Variaţiile unui flux economic generează o reacţie în lanţ, determinând modificarea şi a altor fluxuri. Astfel, sporirea cantităţii de muncă furnizată de menaje întreprinderilor atrage după sine mărirea veniturilor primite de acestea şi, mai departe, o intensificare a fluxurilor legate de vânzarea de bunuri de către întreprinderi, precum şi mărirea consumului menajelor, acţiuni care declanşează o mişcare a banilor paralelă, dar în sens invers.

Ansamblul de fapte, acţiuni şi relaţii existente între diversele grupuri de agenţi, în înlănţuirea şi continuitatea lor constituie circuitul economic, mişcarea economică în general. Desfăşurarea circuitului economic poate fi relevată prin studierea succesivă a circuitului economic simplificat şi apoi a circuitului economic complet.

În cadrul circuitului simplificat se întâlnesc numai două categorii de agenţi: pe de o parte, întreprinderile – care produc bunuri destinate vânzării şi, pe de altă parte, menajele – care furnizează muncă şi primesc venituri salariale din care cumpără bunurile de consum de care au nevoie. Circuitul economic simplificat, la rândul său, poate fi al unei economii nonmonetare care nu foloseşte bani sau al unei economii monetare în care circulă bani. În economia nonmonetară, circuitul economic este foarte restrâns: fiecare menaj furnizează întreprinderilor muncă şi primeşte în schimb bunuri de consum. Întreaga producţie este utilizată pentru nevoi personale, iar unităţile economice nu întreţin relaţii cu exteriorul. Această formă de economie nu funcţionează în realitate. Ea poate fi adoptată numai ca ipoteză de lucru.

În economia monetară circuitul cuprinde fluxuri reale (mişcarea bunurilor economice, a forţei de muncă) şi fluxuri monetare (deplasarea în sens invers a banilor). Circuitul bunurilor este mijlocit de mişcarea banilor. În schimbul muncii, întreprinderile nu mai transferă menajelor bunuri de consum, ci venituri salariale, care sunt folosite de acestea pentru cumpărarea bunurilor necesare de la cei care le produc. Caracteristica fundamentală a acestei forme de circuit este mişcarea paralelă, dar în sens opus, a bunurilor economice şi a banilor. Fluxul de muncă dinspre menaje către întreprinderi are ca însoţitor fluxul monetar de la întreprinderi către menaje sub formă de salariu, iar fluxul bunurilor de consum se asociază fluxului monetar sub forma cheltuielilor pentru cumpărarea bunurilor de consum.

II.PROTECŢIA CONCURENŢEI ECONOMICE

Concepte cheie: politici concurenţiale; poziţie dominantă; concentrare economică; ajutor de stat;

Consiliul Concurenţei; practici anticoncurenţiale; aviz pentru notificare; dispense pentru înţelegeri

O economie de piaţă este de neconceput fără concurenţă. În cadrul unui sistem bazat pe

economia de piaţă, concurenţa este benefică în primul rând, pentru consumatori, dar şi pentru

producători. Primii au posibilitatea de a-şi satisface necesităţile de consum, potrivit gusturilor şi

posibilităţilor lor financiare, în vreme ce producătorii sunt stimulaţi să producă mai bine şi mai

eficient.

Existenta unui mediu concurenţial determină o alocare a resurselor către agenţii economici cei

mai eficienţi. Acesta este un fapt de care profită societatea în ansamblul său. Se poate spune că,

datorită concurenţei, se realizează o selecţie naturală a întreprinzătorilor. Această selecţie nu poate fi

lăsată la voia întâmplării. De-a lungul timpului, s-a simţit nevoia ca statul să intervină, prin impunerea


6

unor reguli de desfăşurare a concurenţei economice, reguli de pe urma cărora să beneficieze atât

consumatorii cât şi competitorii. Acesta a fost motivul pentru care, într-o economie eminamente

liberală (SUA) a fost adoptată pentru prima oara în lume – o lege antitrust (Sherman Act, 1890). În

prezent, legislaţia americană în acest domeniu se bazează pe trei acte normative: Legea Sherman

(1890), Legea Clayton (1914) şi Legea Comisiei Federale de Comerţ (1914). În decursul anilor,

acestor legi le-au fost aduse unele adăugiri, îmbunătăţiri şi amendamente.

2.1. Concurenţa în Uniunea Europeană

În Uniunea Europeană, legislaţia privind protecţia concurenţei se bazează pe articolele 85 si 86

din Tratatul de la Roma; practica în domeniu a fost dezvoltată prin deciziile Comisiei Europene şi prin

hotărârile Curţii Europene de Justiţie. Din acest punct de vedere, atât Statele Unite, cât şi Uniunea

Europeană practică o aplicare paralelă a legislaţiei în domeniul concurenţei, atât la nivel naţional

(statal), cât şi la nivel internaţional (federal).

Comisia Europeană şi autorităţile naţionale din domeniul concurenţei din toate statele membre

UE cooperează prin intermediul Reţelei Europene din domeniul concurenţei (ECN), în cadrul căreia :

se informează reciproc cu privire la noi cazuri şi decizii, îşi coordonează investigaţiile, acolo unde este

necesar, se sprijină reciproc în cadrul investigaţiilor, fac schimb de probe. În felul acesta se stabileşte

un mecanism eficace pentru sancţionarea companiilor care se implică în practici transfrontaliere ce

limitează concurenţa. Principalul obiectiv al ECN este să asigure aplicarea unitară a legislaţiei UE

privind concurenţa, pe întreg teritoriu UE. În cadrul ECN există grupuri de specialişti in anumite

sectoare, care discuta probleme legate de concurenţă şi promovează o abordare comună. În acest mod,

ECN permite autorităţilor ce se ocupa de concurenţă să-şi pună laolaltă experienţa şi să identifice cele

mai bune practici în domeniu.

Politicile concurenţiale europene se bazează pe un cadru legislativ comunitar, promovat în esenţă

de Tratatul Comisiei Europene, respectiv articolele 81-90, precum şi pe legislaţia secundară în

domeniu, concentrându-se pe patru domenii principale de acţiune, respectiv :

- eliminarea acordurilor restrictive ale concurenţei şi a abuzului de poziţie dominantă (ex.:

înţelegeri încheiate între întreprinderi concurente pentru a fixa anumite preţuri);

- controlul fuziunii firmelor (concentrărilor economice);

- liberalizarea sectoarelor economice considerate sensibile din punct de vedere concurenţial ;

- monitorizarea şi controlul ajutoarelor de stat (ex.: interzicea acordării de subvenţii menite să

menţină în activitate firme deficitare, fără perspective de redresare).

Articolul 81 alin.(1) din Tratatul CE interzice :

a. orice înţelegeri între întreprinderi ;

b. orice înţelegeri ale asociaţiilor de întreprinderi ;

c. orice practici concertate, care pot aduce atingere comerţului dintre statele membre şi au ca

obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în interiorul pieţei comune.

Articolul 82 din Tratatul CE interzice folosirea în mod abuziv, de către una sau mai multe

întreprinderi, a poziţiei dominante deţinute pe piaţa internă sau pe o parte semnificativă a acesteia, în

măsura în care poate fi afectat comerţul dintre statele membre. Simpla deţinere a unei poziţii

dominante nu este interzisă, ci doar folosirea abuzivă a unei asemenea poziţii.

Principala reglementare comunitară în materie de concentrări economice este Regulamentul

Consiliului (CE) nr.139/2004 privind controlul concentrărilor între întreprinderi.

Concentrările economice care îndeplinesc anumite criterii sunt considerate concentrări

economice de “dimensiuni comunitare” şi trebuie să fie autorizate ex-ante de către Comisia

Europeană.

Situaţia 1

O operaţiune de concentrare economică are “dimensiune comunitară” dacă :

a) cifra totală de afaceri combinată, realizată la nivel mondial de toate întreprinderile implicate,

depăşeşte 5.000 milioane euro şi

b) cifra totală de afaceri realizată în mod individual în Comunitate de cel puţin două dintre

întreprinderile implicate depăşeşte 250 milioane euro, cu excepţia cazurilor în care fiecare dintre

7

întreprinderile implicate realizează mai mult de două treimi din cifra sa totala de afaceri la nivel

comunitar într-unul şi acelaşi stat membru.

Situaţia 2

Operaţiunea de concentrare economică, care nu atinge pragurile prevăzute mai sus, are

dimensiune comunitară dacă:

a) cifra totală de afaceri combinată, realizată la nivel mondial de toate întreprinderile implicate,

depăşeşte 2.500 milioane euro;

b) în fiecare din cel puţin trei state membre, cifra totală de afaceri combinată, realizată de toate

întreprinderile implicate, depăşeşte 100 milioane euro;

c) în fiecare din cel puţin trei state membre care sunt incluse la lit. b), cifra totală de afaceri a cel

puţin două dintre întreprinderile implicate depăşeşte 25 milioane euro şi

d) cifra totală de afaceri realizată în Comunitate de către fiecare din cel puţin două dintre

întreprinderile implicate depăşeşte 100 milioane euro, cu excepţia cazurilor în care fiecare dintre

întreprinderile implicate realizează mai mult de două treimi din cifra sa totală de afaceri la nivel

comunitar într-unul şi acelaşi stat membru.

O concentrare economică ce se situează sub pragurile de minimis comunitare rămâne supusă

obligaţiei de notificare la autoritatea naţională de concurenţă, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute în

legislaţia naţională în materie de concurenţă.

Aceste reguli se aplică tuturor fuziunilor, indiferent unde în lume sunt localizate sediul social, cel

operaţional, activităţile sau capacităţile de producţie ale companiilor care fuzionează. Aceasta

deoarece chiar şi fuziunile dintre companii situate în afara U.E. pot afecta pieţele din UE, dacă

respectivele companii fac afaceri în Uniune. Comisia Europeană poate examina şi fuziunile supuse

atenţiei sale de către autorităţile naţionale competente în materie de concurenţă din statele membre

UE.

Este esenţial ca firmele care concurează pe piaţă să opereze în condiţii de egalitate deplină.

Confruntate cu comerţul liber dintre statele membre UE şi cu deschiderea pentru concurenţă a

serviciilor publice, autorităţile naţionale vor uneori să folosească resurse publice pentru a promova

anumite activităţi economice sau a proteja industriile naţionale. Acordarea acestor resurse este

cunoscută sub denumirea de ajutor de stat.

Ajutorul de stat poate denatura concurenţa corectă şi efectivă între companiile din statele

membre şi poate afecta economia, motiv pentru care Comisia Europeană îl monitorizează. O

companie care primeşte sprijin de la stat dobândeşte un avantaj nemeritat faţă de concurenţii săi. Din

acest motiv, Tratatul CE interzice în general ajutorul de stat cu excepţia cazului în care acesta este

justificat de raţiuni de dezvoltare economică generală. Pentru a asigura respectarea acestei interdicţii şi

aplicarea uniforma a exceptărilor pe întreg teritoriul U.E., Comisia Europeană are sarcina de a urmări

respectarea regulilor UE în materie de ajutor de stat. Într-o primă etapă trebuie să stabilească dacă o

companie a primit ajutor de stat, ceea ce se întâmplă atunci când asistenţa acordată îndeplineşte

următoarele condiţii :

- a existat o intervenţie a statului sau prin intermediul resurselor statului care poate îmbrăca o

varietate de forme (ex. fonduri nerambursabile, scutiri de dobânzi şi impozite, garanţii, deţinerea de

către stat a întregii companii sau a unei părţi a acesteia sau furnizarea de bunuri şi servicii în condiţii

preferenţiale etc.);

- intervenţia poate afecta comerţul dintre statele membre ;

- intervenţia conferă un avantaj celui care o primeşte pe o bază selectivă, de exemplu anumitor

companii sau sectoare industriale sau companiilor amplasate în anumite regiuni ;

- concurenţa a fost sau poate fi distorsionată.

Măsurile cu caracter general nu sunt considerate drept ajutor de stat deoarece nu sunt selective şi

se aplică tuturor companiilor indiferent de mărimea lor, de amplasare sau de sectorul de activitate.

Astfel de măsuri sunt cele generale privind impozitarea sau legislaţia privind ocuparea forţei de

muncă.


8

În prezent, legislaţia comunitară în domeniul ajutorului de stat este reprezentată de art.87, 88 şi

89 din Tratatul de la Amsterdam1, precum şi de regulamente-cadru (ex.: regulamentul de exceptare pe

categorii).

Tratatul CE enumeră o listă de situaţii posibile în care se poate acorda ajutor de stat. De-a lungul

anilor, Comisia Europeană a adoptat un cadru legislativ clar privind măsurile de ajutor de stat care sunt

în interesul comun al Uniunii Europene şi, prin urmare, permise. Aceasta vizează dezvoltarea

regiunilor dezavantajate, promovarea întreprinderilor mici si mijlocii (IMM), cercetarea şi dezvoltarea

(R&D), protecţia mediului, instruirea, ocuparea forţei de muncă şi cultura.

Cele mai controversate tipuri de ajutor de stat care fac obiectul unor investigaţii aprofundate din

partea Comisiei Europene sunt ajutoarele pentru salvare şi restructurare, tranzacţiile financiare între

stat şi companiile sale publice care implică un ajutor şi ajutorul acordat companiilor din anumite

sectoare sensibile, cum sunt siderurgia, construcţiile de nave şi industria autovehiculelor. În special,

ajutorul pentru salvarea şi restructurarea companiilor aflate în dificultate financiară poate permite unei

companii aflate în pragul falimentului să continue să funcţioneze, de regula pe socoteala concurenţilor

ei şi a angajaţilor acestora. Chiar şi locurile de muncă menţinute în compania care beneficiază de

ajutor de stat sunt adesea nesigure.

Comisia a adoptat regulamente ce reflectă o creştere a atenţiei acordate marilor companii care

practică comerţul pe întreg teritoriul UE. De obicei, aceste companii deţin cote mari de piaţă, iar

sprijinul pe care statul îl acordă în favoarea lor afectează într-o manieră mai semnificativă concurenţa

şi comerţul. Aceste noi regulamente introduc reguli mai stricte privind eforturile pe care marii

beneficiari trebuie să le facă pentru a-şi finanţa supravieţuirea. De exemplu, în viitor, marile companii

trebuie să suporte ele însele 50% din costul propriei restructurări. Ajutorul care nu contribuie la

îndeplinirea nici unuia din obiectivele acceptate de către U.E. nu poate fi permis. Exemple de ajutoare

de stat care nu îndeplinesc condiţiile de compatibilitate sunt ajutorul general pentru investiţii destinat

marilor companii situate în afara unor regiuni dezavantajate bine definite, ajutorul pentru export şi

ajutorul de operare.

2.2. Concurenţa în România

După data aderării României la Uniunea Europeană, piaţa românească a devenit parte

componentă a pieţei unice europene, iar operatorii economici din România intră în concurenţă directă

cu operatorii din celelalte state membre, fiind obligaţi să respecte regulile in materie de concurenţă şi

ajutor de stat aplicabile la nivelul Uniunii Europene.

În acest context, rolul Consiliului Concurenţei este acela de a menţine şi consolida o economie

de piaţă funcţională cu respectarea reglementărilor privind concurenţa şi ajutorul de stat.

Începând cu 1 ianuarie 2007, domeniul concurenţei este reglementat in continuare de Legea

concurenţei nr.21/1996, republicată şi de legislaţia secundară adoptată de Consiliul Concurenţei, care a

rămas în vigoare şi după data aderării. Acestea vor continua să fie aplicabile practicilor/operaţiunilor

care afectează concurenţa pe piaţa românească. In plus, autoritatea naţionala de concurenţă a dobândit

competenţa de a aplica direct regulile comunitare în materie de concurenţă (art.81-83 din Tratatul CE

şi legislaţia secundară adoptată de instituţiile europene). După aderare, Consiliul Concurenţei

acţionează în cadrul ECN – Reţeaua Europeană a Concurenţei, alături de Comisia Europeană şi de

autorităţile naţionale de concurenţă din toate statele membre ale UE.

Domeniul ajutorului de stat este reglementat la nivel naţional de OUG nr.117/21.12.2006 privind

procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, precum şi de regulile comunitare, respectiv art.87-

89 din Tratatul CE şi legislaţia secundară adoptată de instituţiile europene.

Legea concurenţei are ca scop protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei şi a unui

mediu concurenţial normal, în vederea promovării intereselor consumatorilor.

Preţurile produselor şi tarifele serviciilor şi lucrărilor se determină în mod liber prin concurenţă,

pe baza cererii şi a ofertei. Preţurile şi tarifele practicate în cadrul unor activităţi cu caracter de

monopol natural sau al unor activităţi economice stabilite prin lege, se stabilesc şi se ajustează cu

1Tratatul de la Amsterdam, adoptat de şefii de stat şi de guvern ai Uniunii Europene la 16-17 iulie 1997, semnat la 2

octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999, a amendat Tratatul de la Maastricht, fără însă a-l inlocui. Scopul lui iniţial a

fost de a asigura capacitatea de acţiune a UE şi după extinderea spre est. Reforma profundă a eşuat însă, făcând necesare alte

măsuri (Tratatul de la Nisa şi Constituţia Europeană).

9

avizul Ministerului Economiei şi Finanţelor, cu excepţia celor pentru care, prin legi speciale, sunt

prevăzute alte competenţe.

În sectoarele economice sau pe pieţele unde concurenţa este exclusă sau substanţial restrânsă

prin efectul unei legi sau datorită existenţei unei poziţii de monopol, Guvernul poate, prin hotărâre, să

instituie forme corespunzătoare de control al preţurilor pentru o perioadă de cel mult 3 ani, care poate

fii prelungită succesiv pe durate de câte cel mult un an, dacă împrejurările care au justificat adoptarea

respectivei hotărâri continuă să existe.

Pentru sectoare economice determinate şi în împrejurări excepţionale, precum: situaţii de criză,

dezechilibru major între cerere şi ofertă şi disfuncţionalitate evidentă a pieţei, Guvernul poate dispune

măsuri cu caracter temporar pentru combaterea creşterii excesive a preţurilor sau chiar blocarea

acestora. Asemenea măsuri pot fi adoptate prin hotărâre pentru o perioadă de 6 luni, care poate fi

prelungită succesiv pentru durate de câte cel mult 3 luni, cât timp persistă împrejurările care au

determinat adoptarea respectivei hotărâri.

Intervenţia Guvernului se face cu avizul Consiliului Concurenţei.

2.2.1. Practici anticoncurenţiale

Potrivit legii2 sunt interzise orice înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici ori

asociaţiile de agenţi economici, orice decizii luate de asociaţiile de agenţi economici şi orice

practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea

concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc:

• fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare, a

tarifelor, rabaturilor, adaosurilor, precum şi a oricăror alte condiţii comerciale;

• limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei, dezvoltării tehnologice sau investiţiilor;

• împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pe criteriul teritorial, al

volumului de vânzări şi achiziţii sau pe alte criterii;

• aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente,

provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială ;

• condiţionarea încheierii unor contracte de acceptarea de către parteneri a unor clauze stipulând

prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au legătură cu

obiectul acestor contracte ;

• participarea, în mod concertat, cu oferte trucate la licitaţii sau la orice alte forme de concurs de

oferte;

• eliminarea de pe piaţă a altor concurenţi, limitarea sau împiedicarea accesului pe piaţă şi a

libertăţii exercitării concurenţei de către alţi agenţii economici, precum şi înţelegerile de a nu cumpăra

de la sau de a nu vinde către anumiţi agenţi economici fără o justificare rezonabilă.

Pot fi exceptate de la interdicţia menţionată anterior, deciziile luate de asociaţiile de agenţi

economici sau practicile concertate care îndeplinesc cumulativ condiţiile prevăzute la lit.a, d şi una

dintre condiţiile prevăzute la lit.e, după cum urmează 3 :

a) efectele pozitive prevalează asupra celor negative sau sunt suficiente pentru a compensa

restrângerea concurenţei provocată de respectivele înţelegeri, decizii luate de asociaţiile de agenţi

economici sau practici concertate;

b) beneficiarilor sau consumatorilor li se asigură un avantaj corespunzător celui realizat de

părţile la respectiva înţelegere, decizie luata de către o asociaţie de agenţi economici sau practică

concertată;

c) eventualele restrângeri ale concurenţei sunt indispensabile pentru obţinerea avantajelor

scontate, iar prin respectiva înţelegere, decizie luată de către o asociaţie de agenţi economici sau

practică concertată, părţilor nu li se impun restricţii care nu sunt necesare pentru realizarea obiectivelor

enumerate la lit.e:

d) respectiva înţelegere, decizie luată de o asociaţie de agenţi economici sau practică concertată

nu dă agenţilor economici sau asociaţiilor de agenţi economici posibilitatea de a elimina concurenţa de

pe o parte substanţială a pieţei produselor sau serviciilor la care se referă;

2 Legea concurenţei nr.21/1996, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.742 din 16 august 2005 3 art.5 alin.(2) din Legea concurentei nr.21/1996, republicată


10

e) înţelegerea, decizia luată de o asociaţie de agenţi economici sau practica concertată în cauză

contribuie sau poate contribui la:

1. ameliorarea producţiei ori distribuţiei de produse, executării de lucrări ori prestărilor de

servicii;

2. promovarea progresului tehnic sau economic, îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor;

3. întărirea poziţiilor concurenţiale ale întreprinderilor mici şi mijlocii pe piaţa internă;

4. practicarea în mod durabil a unor preţuri substanţial mai reduse pentru consumatori.

Beneficiul exceptării prevăzut anterior se acordă prin decizie a Consiliului Concurenţei pentru

cazuri individuale de înţelegeri, decizii luate de asociaţiile de agenţi economici sau practici concertate

şi se stabileşte prin regulamente ale Consiliului Concurenţei pentru cazurile de exceptare pe categorii

de înţelegeri, decizii ale asociaţiilor de agenţi economici sau practici concertate. Agenţii economici sau

asociaţiile de agenţi economici pot solicita Consiliului Concurenţei dispensă, probând îndeplinirea

condiţiilor menţionate mai sus. Categoriile de înţelegeri, deciziile luate de asociaţiile de agenţi

economici şi practici concertate, exceptate prin aplicarea prevederilor alin.(2), precum şi condiţiile şi

criteriile de încadrare pe categorii de acordare şi de retragere a beneficiului exceptării se stabilesc de

Consiliul Concurenţei, prin regulament.

Deciziile de acordare a dispenselor pentru înţelegeri, decizii de asociere ori practici concertate

vor specifica data de la care se aplică, durata pentru care este acordată dispensa, precum şi condiţiile

ce trebuie respectate de către beneficiari. Consiliul Concurenţei va verifica îndeplinirea condiţiilor de

încadrare în criteriile şi procedurile stabilite de acesta prin regulament şi instrucţiuni.

Dispensa acordată poate fi reînnoită, la cerere, dacă sunt satisfăcute în continuare condiţiile

cerute, şi poate fi revocată, dacă condiţiile în care a fost acordată nu mai corespund; decizia de

acordare a dispensei este nulă dacă a fost acordată pe baza unor informaţii false, inexacte ori

incomplete in raport cu cele solicitate.

Este interzisă folosirea în mod abuziv a unei poziţii dominante deţinute de către unul sau mai

mulţi agenţi economici pe piaţa românească ori pe o parte substanţiala a acesteia, prin recurgerea la

fapte anticoncurenţiale, care au ca obiect sau pot avea ca efect afectarea activităţii economice ori

prejudicierea consumatorilor4. Practicile abuzive pot consta în:

a) impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare, a tarifelor sau

a altor clauze contractuale inechitabile şi refuzul de a trata cu anumiţi furnizori sau beneficiari;

b) limitarea producţiei, distribuţiei sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul utilizatorilor sau

consumatorilor;

c) aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente,

provocând in acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială;

d) condiţionarea încheierii unor contracte de acceptarea, de către parteneri, a unor clauze

stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au

legătură cu obiectul acestor contracte;

e) practicarea unor preţuri excesive sau practicarea unor preţuri de ruinare, în scopul înlăturării

concurenţilor, sau vânzarea la export sub costul de producţie, cu acoperirea diferenţelor prin

impunerea unor preţuri majorate consumatorilor interni;

f) exploatarea stării de dependenţă în care se găseşte un alt agent economic faţă de un asemenea

agent sau agenţi economici şi care nu dispune de o soluţie alternativă în condiţii echivalente, precum şi

ruperea relaţiilor contractuale pentru singurul motiv că partenerul refuză să se supună unor condiţii

comerciale nejustificate.

Dacă, prin măsurile luate şi prin sancţiunile aplicate de Consiliul Concurenţei unui agent

economic abuzând de poziţia sa dominantă, nu se obţin restabilirea situaţiei şi prevenirea repetării

abuzului, Consiliul Concurenţei poate cere Curţii de Apel Bucureşti să ordone măsurile adecvate

pentru lichidarea poziţiei dominante pe piaţă a acestuia, instanţa judecătorească putând dispune, după

caz:

a) invalidarea unor contracte sau a unor clauze contractuale prin intermediul cărora se

exploatează abuziv poziţia dominantă;

b) invalidarea actului sau a actelor de realizare a unei concentrări creatoare de poziţie dominantă,

chiar atunci când prin actul sau actele juridice în cauza s-ar fi constituit o nouă persoană juridică;

4 Art.6 din Legea concurenţei nr.21/1996, republicată

11

c) limitarea sau interdicţia accesului pe piaţă;

d) vânzarea de active;

e) restructurarea prin divizare a agentului economic.

Consiliul Concurenţei trebuie să specifice, prin trimitere la textul legal, măsura sau măsurile ce

solicită a fi ordonate de instanţă, fără a putea cere luarea, în cazul dedus judecăţii, a oricăreia dintre

ele ori a tuturor, iar instanţa neputând dispune o altă măsură decât cea sau cele la care se referă

cererea. Instanţa judecătorească va putea ordona una sau mai multe dintre măsurile prevăzute numai

sub condiţia să fie evitată orice creştere a preţurilor din această cauză sau afectarea executării de către

agentul economic a obligaţiilor asumate faţă de terţi.

Se consideră interes public major, motivând cererea Consiliului Concurenţei pentru dispunerea

de măsuri extreme dintre cele prevăzute anterior, securitatea publică, pluralitatea de agenţi economici

independenţi, bunăstarea consumatorilor şi regulile prudenţiale. Sarcina probei afectării grave a unui

interes public major incumbă Consiliului Concurenţei.

Împotriva sentinţei Curţii de Apel Bucureşti, pot introduce recurs la Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie Consiliul Concurenţei şi agenţii economici supuşi măsurilor dispuse prin aceasta.

Prevederile art.5 din Legea concurenţei nr.21/1996, republicată nu se aplică în cazul agenţilor

economici sau grupărilor de agenţi economici la care cifra de afaceri pentru exerciţiul financiar

precedent recurgerii la comportamente susceptibile a fi calificate practici anticoncurenţiale nu

depăşeşte un plafon stabilit anual de către Consiliul Concurenţei şi :

- cota de piaţă totală a agenţilor economici implicaţi în înţelegerea, decizia asociaţiei de agenţi

economici sau practica concertă nu depăşeşte 5% pe nici una din pieţele relevante afectate, în cazul

înţelegerilor, deciziilor luate de asociaţiile de agenţi economici sau practicilor concertate dintre agenţii

economici concurenţi ;

sau

- cota de piaţă a fiecărui agent economic implicat în înţelegerea, decizia asociaţiei de agenţi

economici sau practica concertată nu depăşeşte 10% pe nici una din pieţele relevante afectate, în cazul

înţelegerilor, deciziilor luate de asociaţiile de agenţi economici sau practicilor concertate dintre agenţii

economici care nu sunt concurenţi.

Sunt interzise orice acţiuni ale organelor administraţiei publice centrale sau locale, având

ca obiect sau putând avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei,5 în

special:

a) să ia decizii care limitează libertatea comerţului sau autonomia agenţilor economici, ce se

exercită cu respectarea reglementărilor în vigoare;

b) să stabilească condiţii discriminatorii pentru activitatea agenţilor economici.

2.2.2. Concentrarea economică

Concentrarea economică se realizează prin orice act juridic, indiferent de forma acestuia şi care,

fie operează transferul proprietăţii sau al folosinţei asupra totalităţii ori a unei părţi a bunurilor,

drepturilor şi obligaţiilor unui agent economic, fie are ca obiect sau ca efect să permită unui agent

economic ori unei grupări de agenţi economici de a exercita, direct sau indirect, o influenţă

determinantă asupra unui alt agent economic sau mai multor agenţi economici6.

O operaţiune de concentrare economică are loc atunci când:

a) doi sau mai mulţi agenţi economici, anterior independenţi, fuzionează;

b) una sau mai multe persoane care deţin deja controlul cel puţin asupra unui agent economic ori

unul sau mai mulţi agenţi economici dobândesc, direct sau indirect, controlul asupra unuia sau mai

multor alţi agenţi economici ori asupra unor părţi ale acestora, fie prin luare de participare la capital,

fie prin cumpărare de elemente de activ, prin contract sau prin alte mijloace.

Operaţiunile de asociere, având ca obiect sau ca efect coordonarea comportamentului

concurenţial al agenţilor economici participanţi care rămân independenţi, nu constituie concentrare

prin dobândirea controlului, chiar când asemenea operaţiuni ar consta în crearea de entităţi economice

comune. Dacă entitatea economică comună este o persoană juridică îndeplinind statornic toate

funcţiile unei entităţi economice autonome, fără însă a realiza o coordonare a comportamentului

5 art. 9 din Legea concurenţei nr.21/1996, republicată 6 art.10 din Legea concurenţei nr.21/1996, republicată


12

concurenţial fie între agenţii economici fondatori, fie între ea şi aceştia, operaţiunea este o concentrare

in sensul prevederilor de la lit.b.

Potrivit Legii concurenţei, controlul decurge din drepturi, contracte sau orice alte elemente care

conferă, fiecare în parte ori luate împreună şi ţinând seama de circumstanţele de fapt sau de drept,

posibilitatea de a exercita o influenţă determinantă asupra unui agent economic, în special din:

a) drepturi de proprietate sau de folosinţă asupra totalităţii sau a unei părţi a bunurilor unui agent

economic;

b) drepturi sau contracte care conferă o influenţă determinantă asupra constituirii, deliberărilor

sau deciziilor organelor unui agent economic.

Controlul este dobândit de către persoana sau persoanele ori de către agenţii economici care sunt

titulari ai drepturilor ori beneficiari ai contractelor menţionate anterior, sau care, nefiind titulari ai unor

asemenea drepturi ori contracte, au puterea de a exercita influenţa determinantă conferită de acestea.

Nu constituie o operaţiune de concentrare economică situaţiile în care:

♦ controlul este dobândit şi exercitat de către un lichidator desemnat prin hotărâre judecătorească

sau de o altă persoană mandatată de autoritatea publică pentru îndeplinirea unei proceduri de încetare

de plăţi, redresare, concordat, lichidare judiciara, urmărire silită sau altă procedură similară;

♦ băncile şi alte instituţii de credit, instituţiile financiare şi societăţile financiare, societăţile de

servicii de investiţii financiare sau societăţile de asigurare şi reasigurare, a căror activitate normală

include tranzacţii şi negocieri de titluri pe cont propriu sau pe contul terţilor, deţin, cu titlu temporar,

participări de capital la un agent economic pe care le-au dobândit în vederea revânzării lor, cât timp

ele nu exercită drepturile de vot aferente acestor participări astfel încât să determine comportamentul

concurenţial al respectivului agent economic ori le exercită numai în vederea revânzării acestei

participări, cu condiţia ca revânzarea respectivei participări să intervină în termen de un an calculat de

la data dobândirii; la cerere, Consiliul Concurenţei poate proroga termenul, dacă solicitantul dovedeşte

că revânzarea participării dobândite nu a fost rezonabil posibilă în termenul fixat;

♦ controlul este dobândit de persoanele sau agenţii economici, cu condiţia ca drepturile de vot

aferente participării deţinute să nu fie exercitate, mai ales la numirea de membri în organele de

administrare, conducere executivă, supraveghere şi control ale agentului economic la care deţin

participarea, decât în scopul salvgardării valorii integrale a acestei investiţii, fără a determina direct

sau indirect comportamentul concurenţial al agentului economic controlat.

♦ agenţii economici, inclusiv cei care fac parte din grupuri economice, realizează operaţiuni de

restructurare sau reorganizare a propriilor activităţi.

Sunt interzise concentrările economice care, având ca efect crearea sau consolidarea unei

poziţii dominante, conduc sau ar putea conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea

semnificativă a concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia.

Operaţiunile de concentrare economică se apreciază după următoarele criterii:

a) necesitatea de a menţine şi de a dezvolta concurenţa pe piaţa românească, ţinând seama de

structura tuturor pieţelor în cauză şi de concurenţa existentă sau potenţială dintre agenţii economici

situaţi în România sau în străinătate;

b) cota de piaţă deţinută de către agenţii economici în cauză, puterea lor economică şi financiară;

c) alternativele disponibile pentru furnizori şi utilizatori, accesul lor la pieţe şi la surse de

aprovizionare, precum şi orice bariere instituite prin acte normative sau de altă natură la intrarea pe

piaţă;

d) tendinţa cererii şi a ofertei pentru bunurile şi serviciile în cauză;

e) măsura în care sunt afectate interesele beneficiarilor sau ale consumatorilor;

f) contribuţia la progresul tehnic şi economic.

Concentrările economice pot fi autorizate dacă părţile interesate în operaţiunea de concentrare

dovedesc îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii :

- operaţiunea de concentrare urmează a contribui la creşterea eficienţei economice, la

ameliorarea producţiei, distribuţiei sau progresului tehnic ori la creşterea competitivităţii la export;

- efectele favorabile ale concentrării compensează efectele nefavorabile ale restrângerii

concurenţei;

- de avantajele rezultate profită într-o măsură rezonabilă şi consumatorii, în special prin preţuri

reale mai reduse.

13

Cele prezentate mai sus nu se aplică concentrărilor economice atunci când cifra de afaceri

cumulată a agenţiilor economici implicaţi nu depăşeşte echivalentul în lei a 10.000.000 euro şi nu

există cel puţin 2 agenţi economici implicaţi în operaţiune care să realizeze pe teritoriul României,

fiecare în parte, o cifra de afaceri mai mare decât echivalentul în lei a 4.000.000 euro. Echivalentul în

lei se calculează la cursul de schimb comunicat de Banca Naţionala a României, valabil pentru ultima

zi a exerciţiului financiar din anul anterior operaţiunii. Concentrările economice care depăşesc acest

prag sunt supuse controlului şi trebuie notificate Consiliului Concurenţei.

Concentrările economice care se realizează prin fuziunea a 2 sau mai multor agenţi economici

trebuie notificate de către fiecare dintre părţile implicate; în celelalte cazuri, notificarea trebuie să fie

înaintată de către persoana, agentul sau agenţii economici care dobândesc controlul asupra unuia sau

mai multor agenţi economici sau asupra unor părţi ale acestora.

Procedura de notificare, termenele, documentele şi informaţiile de prezentat, comunicările şi

prezentarea de observaţii de către agenţii economici interesaţi se stabilesc prin regulament şi

instrucţiuni adoptate de Consiliul Concurenţei. Este interzisă punerea în aplicare a unei operaţiuni de

concentrare economică până la emiterea de către Consiliul Concurenţei a unei decizii .

2.2.3. Ajutorul de stat La nivel naţional, domeniul ajutorului de stat este reglementat de OUG nr.117/21.12.2006

privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, precum şi de regulile comunitare,

respectiv art.87-89 din Tratatul CE şi legislaţia secundară adoptată de instituţiile europene.

Aşa cum este prevăzut în Tratatul CE, orice intenţie de a institui noi măsuri de ajutor de stat

trebuie să facă obiectul notificării către Comisia Europeană, Statul Membru având obligaţia de a pune

la dispoziţia organismului european toate informaţiile necesare analizei respectivelor facilităţi.

Excepţie de la obligaţia de a notifica facilităţile acordate, fac măsurile de sprijin al căror cuantum se

situează sub pragul de 200.000 euro pe o perioada de 3 ani fiscali consecutivi, ajutoarele acordate în

baza unor scheme deja autorizate, precum şi cele acordate în baza exceptărilor pe categorii (ajutoare

de stat pentru ocuparea forţei de munca, pentru IMM-uri, etc.).

Consiliul Concurenţei îndeplineşte rolul de autoritate de contact în raporturile dintre Comisia

Europeană şi autorităţile şi instituţiile publice, inclusiv instituţiile publice implicate în procesul de

privatizare, alţi furnizori şi beneficiari de ajutor de stat. Consiliul Concurenţei acordă asistenţă de

specialitate în domeniu furnizorilor şi beneficiarilor de ajutor de stat, pentru asigurarea îndeplinirii

obligaţiilor asumate de România în acest domeniu, în calitate de stat membru al Uniunii Europene.

Sprijinul este acordat inclusiv în cadrul procesului de elaborare a actelor normative sau administrative

prin care se instituie măsuri de natura ajutorului de stat. De asemenea, autoritatea de concurenţă

colaborează cu furnizorii şi beneficiarii de ajutor de stat pentru aplicarea corespunzătoare a legislaţiei

comunitare.

Consiliul Concurenţei emite aviz pentru notificările privind măsurile de ajutor de stat şi pentru

informările privind măsurile de ajutor de stat care intra în domeniul de aplicare a exceptărilor pe

categorii de la obligaţia de notificare. Notificările şi informările se transmit Consiliului Concurenţei de

către furnizorii de ajutor de stat. Consiliul Concurenţei transmite notificările/informările Comisiei

Europene, in forma avizată, prin intermediul Reprezentanţei permanente a României de pe lângă

Uniunea Europeană.

Site-ul Consiliului Concurenţei este „punct naţional de informare” şi conţine informaţii publice

privind adoptarea de către Comisia Europeană a deciziilor în domeniul ajutorului de stat.

Prin elaborarea de publicaţii şi alte materiale informative, precum şi prin organizarea de

seminarii, mese rotunde şi conferinţe, Consiliul Concurenţei asigură informarea autorităţilor, a

furnizorilor de ajutor de stat, a beneficiarilor şi a publicului privind reglementările europene in

domeniu (www.consiliulconcurentei.ro).

2.3. Consiliul Concurenţei

Consiliul Concurenţei este autoritatea administrativă autonomă în domeniul concurenţei, cu

personalitate juridică şi cu sediul in municipiul Bucureşti, care îşi exercită atribuţiile potrivit

prevederilor Legii concurenţei.


14

Plenul Consiliul Concurenţei este un organ colegial format din 7 membri, după cum urmează: un

preşedinte, 2 vicepreşedinţi şi 4 consilieri de concurenţă. Membrii Consiliului Concurenţei sunt numiţi

în funcţie de către Preşedintele României, la propunerea Guvernului. Durata mandatului membrilor

Plenului Consiliului Concurenţei este de 5 ani, aceştia putând fi reinvestiţi, cel mult, încă o dată.

Pentru a fi numit membru al Consiliului Concurenţei se cer studii superioare, înaltă competenţă

profesională, o bună reputaţie şi vechime de minimum 10 ani în activităţi din domeniile: economic,

comercial, al preţurilor şi concurenţei sau juridic.

Membrii Consiliului Concurenţei sunt funcţionari publici şi calitatea lor este incompatibilă cu

exercitarea oricărei alte activităţi profesionale sau de consultanţă, cu participarea directă sau prin

persoane interpuse, la conducerea sau administrarea unor entităţi publice sau private sau cu deţinerea

de funcţii sau de demnităţi publice, cu excepţia activităţii didactice din învăţământul superior. Ei nu

pot fi desemnaţi experţi sau arbitri, nici de părţi şi nici de instanţa judecătorească sau de către o altă

instituţie.

Membrii Plenului Consiliului Concurenţei şi inspectorii de concurenţă nu pot face parte din

partide sau alte formaţiuni politice.

Mandatul de membru al Consiliului Concurenţei încetează:

• la expirarea duratei;

• prin demisie;

• prin deces;

• prin imposibilitatea definitivă de exercitare, constând într-o indisponibilitate mai lungă de 60

de zile consecutive;

• la survenirea unei incompatibilităţi sau a unui impediment dintre cele prevăzute anterior;

• prin revocare, pentru încălcarea grava a dispoziţiilor Legii concurenţei şi pentru condamnare

penală, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, pentru săvârşirea unei infracţiuni.

Consiliul Concurenţei îşi desfăşoară activitatea, deliberează si ia decizii în plen şi în comisii, cu

majoritatea voturilor membrilor. Fiecare comisie este formată din 2 consilieri de concurenţă în

componenţa stabilită de preşedintele Consiliului Concurenţei, pentru fiecare caz în parte, şi este

condusă de către un vicepreşedinte al Consiliului Concurenţei.

Preşedintele Consiliului Concurenţei angajează patrimonial, prin semnătura sa, Consiliul

Concurenţei ca persoana juridică şi-l reprezintă ca instituţie publică în faţa persoanelor fizice şi

juridice, a autorităţilor legislative, judiciare şi administrative, precum şi a altor instituţii româneşti,

străine şi internaţionale. El exercită prerogative disciplinare asupra întregului personal al Consiliului

Concurenţei.

Consiliul Concurenţei adoptă regulamente şi instrucţiuni, emite ordine, ia decizii şi formulează

avize, face recomandări şi elaborează rapoarte.

Consiliul Concurenţei adoptă regulamente privind:

• organizarea, funcţionarea şi procedura;

• autorizarea concentrărilor economice;

• exceptarea unor categorii de înţelegeri, decizii ale asociaţiilor agenţilor economici sau practici

concertate;

• regimul dispenselor;

• constatarea şi aplicarea sancţiunilor prevăzute de Legea concurenţei;

• tarifele pentru notificări, solicitări de dispense, de acces la documentaţie şi eliberare de copii

sau extrase;

• inspectorii de concurenta si regimul disciplinar al personalului.

Consiliul Concurenţei adoptă instrucţiuni privind:

• notificările de concentrări economice;

• solicitările de dispense şi prorogarea de dispense;

• calcularea cifrei de afaceri şi a plafoanelor valorice prevăzute de legea concurenţei;

• definirea pieţei relevante în scopul stabilirii părţii substanţiale de piaţă;

• plata taxelor şi a tarifelor stabilite prin Legea concurentei şi prin regulamente.

Constituie contravenţii şi sunt sancţionate cu amendă de până la 1% din cifra de afaceri totală

din anul financiar anterior sancţionării următoarele fapte :

- omisiunea notificării unei concentrări economice ;

15

- furnizarea de informaţii inexacte sau incomplete prin solicitarea făcută conform prevederilor

legale ;

- furnizarea de informaţii inexacte sau incomplete ori de documente incomplete sau nefurnizarea

informaţiilor si documentelor solicitate ;

- furnizarea de informaţii, documente, înregistrări şi evidenţe într-o formă incompletă în timpul

inspecţiilor desfăşurate conform legii ;

- refuzul de a se supune unei inspecţii desfăşurate conform prevederilor legale.

Următoarele contravenţii se sancţionează cu amendă de până la 10% din cifra de afaceri totală

din anul financiar anterior sancţionării :

- încălcarea prevederilor art.5 alin.(1), ale art.6 sau ale art.12;

- punerea în practică a unei operaţiuni de concentrare economică cu încălcarea prevederilor

legale;

- începerea unei acţiuni de concentrare economică declarată incompatibilă cu prevederile legale

printr-o decizie a Consiliului Concurenţei;

- neîndeplinirea unei obligaţii sau a unei condiţii impuse printr-o decizie luată în conformitate cu

prevederile legii concurenţei.

Prin excepţie de la prevederile menţionate anterior, Consiliul Concurenţei va stabili, prin

instrucţiuni, condiţiile şi criteriile de aplicare a unei politici de clemenţă, care poate merge pana la

absolvirea de răspundere pecuniară.

Consiliul Concurenţei are următoarele atribuţii:

a) efectuează, la iniţiativa sa sau în urma unei plângeri, sesizări sau notificări, investigaţiile

privind aplicarea art.5, 6, 12 şi 15 din legea concurenţei;

b) ia deciziile prevăzute de lege pentru cazurile de încălcare a dispoziţiilor art.5, 6, 9, 12 şi 15,

constatate în urma investigaţiilor efectuate de către inspectorii de concurenţă, în baza prevederilor legii

şi abilitării cu puteri de inspecţie prin ordin al preşedintelui; o copie a acestui ordin va fi înmânată de

inspectorii de concurenţă abilitaţi agentului sau agenţilor economici supuşi investigaţiei ;

c) certifică, la cererea agenţilor economici sau a asociaţiilor de agenţi economici şi, atunci când

consideră necesar, în urma declanşării unei investigaţii, pe baza dovezilor prezentate, că nu există

temei pentru intervenţia sa în baza art.5, alin.(1) sau a art.6 din Legea concurenţei;

d) ia decizii de acordare a dispenselor in cazurile de exceptări individuale de înţelegeri, decizii

luate de asociaţiile de agenţi economici sau practici concertate, care se încadrează în prevederile art.5,

alin.(2), precum şi decizii în cazurile de concentrări economice;

e) ia decizii de retragere a beneficiului exceptării de la prevederile art.5, alin.(1), stabilit prin

regulament al Consiliului Concurenţei pentru unele categorii de înţelegeri, decizii luate de asociaţiile

de agenţi economici sau practici concertate, atunci când constată că acestea nu mai îndeplinesc

prevederile art.5 alin.(2);

f) asigură aplicarea efectivă a deciziilor proprii;

g) efectuează, din proprie iniţiativă, investigaţii utile pentru cunoaşterea pieţei;

h) sesizează Guvernul asupra existenţei unei situaţii de monopol sau a altor cazuri, asemenea

celor prevăzute la art.4, alin.(2) şi (3) din Legea concurenţei şi propune acestuia adoptarea măsurilor

necesare pentru remedierea disfuncţionalităţilor constatate ;

i) sesizează instanţele judecătoreşti asupra cazurilor în care acestea sunt competente;

j) urmăreşte aplicarea dispoziţiilor legale şi a altor acte normative incidente în domeniul

concurenţei;

k) sesizează Guvernului cazurile de imixtiune a organelor administraţiei publice centrale şi

locale în aplicarea Legii concurenţei;

l) emite aviz conform pentru proiectele de acte normative care pot avea impact anticoncurenţial

şi propune modificarea acelora care au un asemenea efect;

m) face recomandări Guvernului şi organelor administraţiei publice locale pentru adoptarea de

măsuri care să faciliteze dezvoltarea pieţei şi a concurenţei;

n) propune Guvernului sau organelor administraţiei publice locale luarea de măsuri disciplinare

împotriva personalului din subordinea acestora, în cazul în care acesta nu respectă dispoziţiile

obligatorii ale Consiliului Concurenţei;

o) realizează studii şi întocmeşte rapoarte privind domeniul său de activitate şi furnizează

Guvernului, publicului şi organizaţiilor internaţionale specializate informaţii privind această activitate;


16

p) reprezintă România şi promovează schimbul de informaţii şi de experienţă în relaţiile cu

organizaţiile şi instituţiile internaţionale de profil şi cooperează cu autorităţile de concurenţă străine şi

comunitare;

r) stabileşte şi aprobă misiunea, strategia generală şi programele de activitate ale autorităţii de

concurenţă ;

s) ia orice alte decizii în îndeplinirea atribuţiilor ce decurg din legea concurenţei.

În domeniul ajutorului de stat, Consiliul Concurenţei îndeplineşte, potrivit O.U.G

nr.117/2006 o serie de atribuţii, printre care:

- emite avize pentru notificările privind măsurile de ajutor de stat, respectiv pentru informările

privind masurile de ajutor de stat care intră în domeniul de aplicare al exceptărilor pe categorii de la

obligaţia de notificare;

- reprezintă România în faţa Comisiei Europene în procedurile comunitare privind ajutorul de stat,

ca punct de contact;

- este singura autoritate competenta să transmită Comisiei Europene notificările, informările,

respectiv raportările întocmite potrivit O.U.G nr.117/2006;

- acordă asistenţă de specialitate în domeniul ajutorului de stat autorităţilor, altor furnizori şi

beneficiarilor de ajutor de stat, inclusiv în procesul de elaborare a actelor normative sau administrative

prin care se instituie măsuri de natura ajutorului de stat;

- informează autorităţile, furnizorii de ajutor de stat, beneficiarii cât şi publicul cu privire la

reglementările europene în domeniul ajutorului de stat, prin publicarea de ghiduri, buletine lunare,

materiale, sinteze legislative şi de jurisprudenţă şi alte materiale informative, precum şi prin

organizarea de mese rotunde, conferinţe şi altele asemenea.

- monitorizează ajutoarele de stat, în baza raportărilor, informaţiilor şi datelor transmise de

furnizori, care pot fi autorităţi şi alţi furnizori de ajutor de stat;

- întocmeşte şi actualizează inventarul ajutoarelor de stat pe baza raportărilor, datelor şi

informaţiilor primite de la furnizori;

- organizează registrul ajutoarelor de stat şi elaborează raportul anual al ajutoarelor de stat

acordate în România.

Plenul Consiliului Concurenţei examinează :

a) rapoartele de investigaţie, cu eventualele obiecţii formulate la acestea, şi decide asupra

măsurilor de luat;

b) autorizarea concentrărilor economice;

c) sesizarea instanţelor judecătoreşti în aplicarea prevederilor art. 7 din Legea concurenţei;

d) punctele de vedere, recomandările şi avizele de formulat privind aplicarea Legii concurenţei;

e) categoriile de înţelegeri, deciziile luate de asociaţiile de agenţi economici şi practici concertate

propuse pentru exceptare;

f) proiectele de reglementări propuse spre adoptare;

g) raportul anual asupra situaţiei concurenţei;

h) analiza încălcărilor prevederilor art.9.;

Atribuţiile preşedintelui Consiliului Concurenţei sunt :

- Ordinele şi deciziile Consiliului Concurenţei, prin care se dispun măsuri şi se aplică sancţiuni,

se semnează de către preşedinte, iar reglementările adoptate de către Consiliul Concurenţei sunt puse

în aplicare, suspendate ori abrogate prin ordin al preşedintelui;

- reprezintă Consiliul Concurenţei ca persoană juridică şi-l angajează patrimonial, prin semnătura

sa, în raporturile cu terţii;

- reprezintă Consiliul Concurenţei ca instituţie publică în faţa persoanelor fizice şi juridice, a

autorităţilor legislative, judiciare şi administrative, precum şi a altor instituţii româneşti şi străine, a

organismelor şi organizaţiilor internaţionale;

- exercită prerogativele disciplinare asupra întregului personal al Consiliului Concurenţei;

- ordonă efectuarea de investigaţii şi desemnează raportorul pentru fiecare investigaţie;

- conduce şedinţele plenului şi controlează aplicarea efectivă a deciziilor adoptate, dispunând

măsurile adecvate;

- in caz de absenţă ori de indisponibilitate a preşedintelui, reprezentarea legală a Consiliului

Concurenţei revine unuia dintre vicepreşedinţi, desemnat de preşedinte pentru durata absenţei sau a

indisponibilităţii;

17

- poate delega puteri de reprezentare oricăruia dintre vicepreşedinţi, consilieri de concurenţă,

inspectori de concurenţă sau altor salariaţi, mandatul trebuind să menţioneze expres puterile delegate

şi durata exercitării lor;

2.4. Structura funcţională a Consiliului Concurenţei

Consiliul Concurentei îşi desfăşoară activitatea prin următoarele structuri cu caracter funcţional

şi operaţional: direcţii, servicii, compartimente şi module.

Organele de conducere şi decizie ale Consiliului Concurenţei sunt: plenul, comisiile si

preşedintele. În cadrul Consiliului Concurenţei funcţionează Comisia responsabilă pentru domeniul

Fuziuni si Antitrust şi Comisia responsabilă pentru domeniul Ajutorului de stat. Comisiile sunt

formate din 3 membri ai Consiliului Concurenţei, dintre care un vicepreşedinte si doi consilieri de

concurenţă, desemnaţi de preşedinte, şi sunt conduse de către vicepreşedintele desemnat.

Direcţiile de specialitate ale Consiliului Concurentei sunt : Direcţia Bunuri de Consum, Direcţia

Servicii, Direcţia Industrie si Energie, Direcţia Cercetare - Sinteză, Direcţia Contencios Administrativ,

Direcţia Relaţii Externe şi Integrare Europeană, Direcţia Monitorizare Teritorială, Direcţia Ajutor de

Stat. Direcţia Monitorizare Teritorială are în subordine inspectorate teritoriale în fiecare judeţ al ţării şi

în Municipiul Bucureşti.

Direcţiile operaţionale sunt Direcţia Buget–Resurse Umane şi Direcţia Administrativă, care

alcătuiesc Secretariatul General, condus de un secretar general.

Definiţii ale principalelor concepte

Abuz de poziţie dominantă comportament care poate fi exercitat de către agenţi economici care deţin o poziţie dominantă pe piaţă şi ale căror acţiuni în materie de preţuri, acces pe piaţă şi împărţire a pieţei au efecte negative asupra clienţilor şi a concurenţilor.

Concurenţă economică comercială

competiţia dintre agenţi economici care desfăşoară activităţi economice identice, similare sau asemănătoare.

Concurenţă neloială reprezintă orice act/fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea comercială/industrială.

Decizia Consiliului Concurenţei act emis de autoritatea respectivă ca hotărâre luată în plenul Consiliului în legătură cu un anumit act sau o faptă privind concurenţa.

Măsuri de salvgardare măsuri dispuse cu scopul de a apăra producătorii naţionali şi producţia naţională în cazul importului unei anumite cantităţi de produse similare sau în anumite condiţii.

Dumping la import/export importul sau exportul la un preţ inferior valorii normale a mărfurilor respective

Interes public major obiectiv economic, social sau politic, de importanţă generală

Investigaţie procedură specifică de constatare a actelor şi faptelor incriminate de Legea concurenţei

Mediu concurenţial normal ansamblu de condiţii şi de factori în care se desfăşoară concurenţa pentru a avea efecte pozitive asupra funcţionării mecanismului pieţei, protecţiei consumatorilor, în scopul asigurării bunăstării generale.

Notificare procedură prin care se aduce la cunoştinţa autorităţii concurenţei un comportament pe piaţă pentru care Consiliul Concurenţei trebuie să acorde aviz sau să certifice nonintervenţia.

Piaţă relevantă spaţiul de întâlnire a vânzătorilor şi cumpărătorilor unui produs şi a substitutelor acestuia, în cadrul căreia se analizează practicile anticoncurenţiale

Piaţă afectată noţiune folosită pentru a studia impactul operaţiunii de concentrare economică


18

asupra concurenţei pe piaţa relevantă a unui produs.

Practici anticoncurenţiale acte sau fapte incriminate de Legea concurenţei datorită efectelor negative asupra concurenţei şi a mediului concurenţial

Practici concentrate adaptarea agenţilor economici, de pe piaţa relevantă, mai mult sau mai puţin spontan, la o anumită linie de conduită

Regula de minimis stabilirea unei valori minime (prag) a nivelului cifrei de afaceri până la care practicile anticoncurenţiale nu fac obiectul intervenţiei autorităţii competente.

Subvenţie măsură de stimulare a exportului cu incidenţă asupra preţurilor la import.

Taxă compensatorie măsură de natură fiscală prin care se anulează efectul prezenţei subvenţiei la import

Taxă antidumping măsură de natură fiscală prin care se anulează efectul practicării dumpingului la import.

Valoare normală preţul la care mărfurile importate circulă pe piaţa internă în ţara de origine; în anumite condiţii, poate fi dată de costul de producţie.

III.ABORDĂRI TEORETICE PRIVIND PREŢURILE

Concepte cheie: preţ; utilitate; utilitate marginală; teoria obiectivă; teoria subiectivă.

3.1. Modalităţi de abordare a substanţei şi mărimii preţului Analiza naturii preţului reprezintă o formă frecventă de investigare ştiinţifică a preţurilor;

aceasta constă în abordarea conţinutului preţului şi în explicarea mărimii sale. Astfel, în literatura economică se întâlnesc numeroase formulări şi interpretări ale preţului.

Într-o primă definiţie, preţul exprimă valoarea de schimb a lucrurilor utile dată de cantitatea de muncă necesară pentru obţinerea lor, pe de o parte, şi de performanţele tehnice şi calitative, de importanţa şi raritatea lor, pe de altă parte.

Într-o a doua formulare, preţul este expresia valorii de schimb a mărfurilor obţinute prin transformarea valorii estimative medii pe care cumpărătorii o atribuie bunurilor dorite în funcţie de capacităţile lor de a satisface nevoile de consum, de utilitatea şi raritatea lor, de dificultăţile de procurare de către consumator.

Într-o a treia abordare, preţul constituie rezultatul confruntării intereselor economice ale purtătorilor cererii şi ofertei, care depind în special de utilitatea bunului ce urmează a fi achiziţionat de cumpărător, pe de o parte, şi de costul de producţie, respectiv consumul de factori necesari producerii ofertei, pe de altă parte.

Într-o a patra viziune, preţul este suma de bani care revine vânzătorului în schimbul cedării unui bun economic şi a cărui dimensiune, măsurând „ceva”, exprimă o realitate la un moment dat, oscilând între anumite limite posibile pe seama informaţiilor de care dispun participanţii la schimb.

Există mai multe teorii ale preţului, care încearcă să explice substanţa preţului; cele mai controversate sunt teoria obiectivă şi teoria subiectivă, cărora le corespund respectiv, primele două definiţii.

În perspectivă contemporană, toate accepţiunile preţului devin incomplete, interpretările oferite fiind depăşite de complexitatea actuală. Aceasta înseamnă că “dubla plată” pe care o suportă cumpărătorul – în bani şi informaţii – este premisa care stă la baza delimitării conţinutului preţului de forma sa de exprimare. Ignorarea sau confundarea acestei distincţii duce la aflarea unor soluţii diverse pentru ecuaţia preţ = ceva, şi anume:

- preţul = cantitatea de muncă; - preţul = utilitatea mărfurilor; - preţul = cantitatea de muncă + utilitatea mărfurilor; - preţul = suma de bani. Aceste soluţii nu pot corespunde vieţii economice complexe actuale. Din punct de vedere teoretic, se poate extinde dimensiunea unui preţ până la limita minimă zero

a unităţii monetare, ca în situaţia unui bun economic oferit gratuit cumpărătorului, sau până la cea maximă, impusă de interesele vânzătorului, ca în cazul unui bun economic care poate deveni nevandabil. Din punct de vedere practic, preţul trebuie acceptat de piaţă.

Astfel, preţul real recunoscut în calitate de preţ de piaţă este un preţ posibil, care poate oscila între limitele de piaţă, aceasta din urmă acceptând întotdeauna un preţ minim posibil şi un preţ maxim posibil. Aceasta înseamnă că situaţiile care depăşesc marginile intervalului de mărime ori nu sunt reale, ori preţurile sunt ascunse, neputând fi observate în intervalul posibil acceptat de piaţă.

19

Indiferent de piaţa pe care se formează, preţul real acceptat atât de cumpărător, a cărui cerere exprimă puterea sa de cumpărare, cât şi de vânzător, care consideră nivelul de preţ compensatoriu pentru efortul depus la realizarea bunului, este un preţ posibil.

Astfel, problema determinării preţului de piaţă (real) devine explicarea formării preţului în cadrul limitelor preţurilor posibile.

Preţul posibil reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus şi poate să o ofere producătorului în schimbul bunului pe care acesta poate să îl ofere pe piaţă şi exprimă confruntarea dintre raportul cerere-ofertă, pe de o parte, şi cadrul legislativ, pe altă parte, sub forma complexităţii de informaţii furnizate reciproc de către cumpărător şi vânzător, având un caracter dinamic, divers şi reglementat.

3.2. Teoria obiectivă a preţului

Teoria economică dominantă a epocii lui Adam Smith, teoria obiectivă a valorii, este legată de

sacralizarea muncii, în această viziune preţul exprimând consumul de muncă socială pentru producerea unei mărfi.

Ca fundament al valorii, munca este analizată în Avuţia naţiunilor în termeni de muncă-comandată. „Munca anuală a unei naţiuni constituie fondul care dintotdeauna o aprovizionează cu toate bunurile necesare şi de înlesnire a traiului…”. În acest fel, Smith se opune atât mercantiliştilor care considerau că singura bogăţie este moneda, avuţia fiind dependentă de abundenţa unei monede sănătoase, cât şi fiziocraţilor, care susţineau că numai pământul este productiv. Pentru el, bogăţia unei naţiuni se bazează pe muncă industrială, ceea ce asigură multiplicarea activităţilor industriale şi îmbogăţirea întreprinzătorilor. Această concepţie se aplică astfel în „acest prim stadiu primitiv al societăţii, care precede atât acumularea de capital, cât şi proprietatea asupra pământului”, iar „proporţia dintre cantităţile de muncă necesare pentru dobândirea diferitelor obiecte pare a fi singura împrejurare care poate oferi vreo regulă pentru schimbul între aceste obiecte”.

În schimb, în cazul unei economii avansate, în care la obţinerea unui produs participă şi factorii de producţie capital şi pământ, în preţ se regăseşte profitul şi renta cuvenite posesorilor acestora, ceea ce modifică raporturile precise dintre preţurile naturale ale bunurilor şi costul lor de muncă.

Dacă se continuă analiza teoriei obiective se poate constata că, deşi economia clasică subliniază că munca este singura măsură reală a valorii de schimb a mărfurilor, ea nu ignoră rolul utilităţii bunului (al valorii de întrebuinţare) în procesul schimbului. Aceasta se manifestă numai în momentul acceptării relaţiei de schimb prin care două mărfuri urmează a fi comercializate. Mai exact, consumatorul care renunţă la un bun economic în scopul procurării altuia, ia în considerare, la realizarea acestui schimb, gradul de satisfacţie pe care îl poate obţine şi care rezultă din însuşirile produsului ca valoare de întrebuinţare, adică ţine cont de utilitatea mărfii dorite. Dar aceasta din urmă nu este măsura schimbului, el desfăşurându-se pe seama cantităţilor de muncă încorporate în producerea celor două bunuri.

Teoria obiectivă nu se poate regăsi în practica formării preţurilor contemporane decât ca un caz particular, al unei producţii simple, pentru a cărei realizare se combină câţiva factori de producţie.

Teoria obiectivă încearcă să explice substanţa preţului pornind de la preţul relativ, ceea ce înseamnă îndepărtarea de adevărata formă de manifestare a valorii de schimb, situaţie pe care o evită cei mai mulţi autori de manuale sau de lucrări ştiinţifice în perioada contemporană; în cea mai mare parte, ei vorbesc despre politicile de preţ, nivelul preţului, limitele maxime şi minime de preţ, despre deciziile firmelor în domeniul preţului, despre tehnicile de preţ folosite, factorii săi de influenţă, variaţia preţului etc., dar consideră preţul un aspect de la sine înţeles.

În momentul de faţă, preţul relativ se manifestă numai în raţionamentul agenţilor economici. Astfel, preţul relativ apare în raţionamentul consumatorului atunci când acesta, trebuind să ia o decizie de cumpărare, alege între două bunuri pentru care ar ceda în schimb aceeaşi sumă de bani (deci pentru care egalitatea x marfă A = y marfă B ar fi o relaţie identificată) pe cel care răspunde mai bine interesului urmărit. De asemenea, preţul relativ apare în raţionamentul producătorului atunci când acesta trebuie să ia o decizie de combinare a factorilor antrenaţi în procesul de producţie, alege între două variante (sau mai multe), pentru care ar plăti aceeaşi sumă de bani, pentru factorii antrenaţi.

Potrivit teoriei obiective, acelaşi volum de muncă duce la aceeaşi valoare de schimb. De altfel, în baza acestei corelaţii se explică realizarea schimbului de produse în interiorul unei ţări după regula „muncă egală contra muncă egală”.

3.3. Teoria subiectivă a preţului

Adepţii teoriei subiective consideră că în procesul schimbului fiecare participant ataşează

bunurilor dorite o valoare estimativă; de obicei, se consideră că unul dintre cei doi parteneri doreşte mai puţin realizarea actului de vânzare-cumpărare şi caută să-l determine pe celălalt să se apropie de


20

preţul său, realizându-se egalizarea valorii muncii lor pentru unitatea din produsul respectiv. Astfel, valoarea estimativă se transformă în valoare de schimb. Cu alte cuvinte, aşa cum precizează economistul francez A.R.J. Turgot

7 „La fixarea valorii estimative, fiecare om luat separat nu a

comparat decât două interese: cel generat de obiectul pe care îl are şi cel generat de obiectul pe care doreşte să-l aibă. În fixarea valorii de schimb există doi oameni care compară şi patru interese comparate, dar cele două interese proprii fiecăruia dintre cei doi contractanţi au fost mai întâi comparate între ele separat, iar apoi cele două rezultate sunt comparate între ele sau, mai bine spus, dezbătute de cei doi contractanţi pentru a forma o valoare apreciativă, pentru că ea determină preţul sau condiţia schimbului”.

La baza formării preţurilor, în lumina teoriei subiective, se află utilitatea marginală8, într-o

influenţă direct proporţională; cu cât utilitatea marginală scade, cu atât se consumă o cantitate mai mare din bunul respectiv pentru care, însă, a fost plătit un preţ mai mic pe unitate de produs.

Ca urmare, consumatorul alege bunurile necesare satisfacerii trebuinţelor sale pe baza legii utilităţii marginale

9 descrescânde, care presupune că utilitatea finală pe unitate de cheltuială ar fi

aceeaşi la toate produsele ce ar urma să fie cumpărate. Valabilitatea teoriei subiective se poate analiza dacă se compară condiţiile şi formele de

manifestare ale raportului de schimb pe baza criteriului de utilitate cu situaţiile reale ale pieţei. Prin urmare, din analiza condiţiilor de realizare a schimburilor de bunuri în baza teoriei

subiective a valorii de schimb şi a situaţiilor reale, se remarcă următoarele aspecte: 1. Susţinătorii teoriei subiective au încercat să demonstreze că, indiferent de cantitatea de muncă

depusă pentru obţinerea unui bun economic, acesta capătă valoare de schimb numai în măsura în care este cerut pe piaţă, datorită utilităţii sale. Teoria subiectivă nu găseşte explicaţii pentru variaţia în mărimea valorii de schimb dacă utilitatea bunului rămâne constantă.

2. Ca şi teoria obiectivă, teoria subiectivă încearcă să rezolve problema măsurării valorii. În acest sens, adepţii săi au diferenţiat utilitatea mărfurilor din punctul de vedere al comensurării sale în utilitate ordinală, cardinală şi marginală. Însă, indiferent dacă se apreciază numai ordinea preferinţelor consumatorului cu privire la diferite mărfuri (ca în cazul utilităţii ordinale), sau se precizează şi diferenţa de mărime dintre preferinţa pentru un bun şi cea pentru măsurarea utilităţii unităţii de utilitate. Acestea fiind unităţi abstracte de măsură, nu găsesc teren de acceptare din partea subiecţilor participanţi la viaţa economică.

3. Teoria subiectivă demonstrează cu ajutorul utilităţii marginale posibilitatea aprecierii diferite a aceluiaşi produs dacă este comercializat în cantităţi diferite. Astfel, valoarea de schimb apare ca fiind determinată de utilitatea ultimei unităţi consumate sau utilizate.

Explicaţia este corectă numai atunci când consumatorul apreciază utilitatea unui produs individual, indiferent de cantitatea în care este oferit. Dar ea nu se extinde şi în situaţia în care cumpărătorul apreciază utilitatea unui bun consumat, respectiv utilizat împreună cu altul. Este vorba despre interdependenţa dintre utilităţile mărfurilor care face ca aceeaşi unitate dintr-un bun să fie apreciată diferit în funcţie de celălalt produs cu care consumul este asociat.

Dacă esenţa preţului este acceptată a fi reprezentată de suma de bani pe care cumpărătorul o cedează producătorului în schimbul bunului economic, atunci strategia produselor grupate care se practică în numeroase condiţii de piaţă nu mai este infirmată, ci considerată ca parte a informaţiei de care se ţine cont la formarea valorii de schimb.

4. Încercând să conteste că teoria subiectivă ar limita formarea valorii de schimb la nivelul consumului, adepţi ai săi, între care E. von Bohm Bawerk

10 au explicat prezenţa unui element obiectiv

la acest proces, sub forma capacităţii unei mărfi de a genera, prin schimbul său, o cantitate din alt bun, respectiv un preţ. Ei identifică factorul obiectiv al valorii de schimb cu dimensiunea ofertei pe piaţă în funcţie de care se formează un preţ minim, alături de factorul subiectiv ce exprimă intensitatea cererii, ei ajungând să explice formarea valorii de schimb prin acţiunea legii cererii şi a ofertei.

Ţinând cont de limitele teoriei subiective şi de complexitatea raporturilor reale de schimb, se poate concluziona că utilitatea mărfurilor, respectiv utilitatea marginală, este elementul subiectiv al formării preţurilor, dar nu unicul factor de determinare al acestora.

7 Anne Robert Jacques Turgot (1727 - 1781) economist francez, reprezentant al Şcolii fiziocrate, a studiat şi a scris în

domeniul teologiei. A fost un predecesor al lui Adam Smith ca teoretician al liberalismului economic. 8 Gheorghe Pîrvu. Economie - Manual universitar. Utilitatea marginală (Um) poate fi definită ca suplimentul de utilitate ce

decurge din consumarea unei doze suplimentare dintr-un bun (X), sau raportul suplimentului de utilitate totală la suplimentul

de consum din acelaşi produs. 9 utilitatea marginală: creşterea utilităţii totale produsă de consumul ultimei unităţi consumate din acel bun. La creşterea

consumului unui bun satisfacţia produsă de fiecare nouă unitate este mai mică decât cea produsă de anterioara unitate, de

unde rezultă că utilitatea marginala este descrescătoare. 10 Eugen von Böhm-Bawerk (1851-1914) – economist austriac, fondator al Şcolii austriece de economie.

http://ro.wikipedia.org/wiki/1727


http://ro.wikipedia.org/wiki/Fran%C5%A3a

http://ro.wikipedia.org/wiki/Adam_Smith



http://ro.wikipedia.org/wiki/Austria

21

3.4. Teoria sinteză a preţurilor Dacă formarea preţului este dictată de latura ofertei în teoria obiectivă şi de cerere în cea

subiectivă, într-o teorie sintetizatoare a factorilor de influenţă asupra mărimii, dinamicii şi corelaţiilor dintre preţuri, acestea din urmă apar ca expresie a confruntării intereselor dintre vânzători şi cumpărători. Circuitul economic sub forma completării reciproce a fluxului monetar de venituri şi cheltuieli cu cel fizic al factorilor de producţie şi mărfurilor surprinde legăturile dintre agenţii economici ca exponenţi ai cererii şi ofertei şi preţurile formate pe piaţa factorilor de producţie şi a mărfurilor şi serviciilor.

O strictă delimitare între teoria obiectivă şi cea subiectivă este greu de realizat, iar dificultatea constă în regăsirea unor factori determinanţi ai preţului în ambele variante, dar având importanţe diferite.

În acest moment, o analiză comparativă între teoria obiectivă şi cea subiectivă (evidenţiată în tabelul 3.1.), este în măsură să reflecte deosebirile dintre acestea şi necesitatea de considerare a tuturor influenţelor asupra pieţei pentru înţelegerea preţurilor reale.

Tabelul 3.1. Asemănări şi deosebiri între teoria obiectivă şi teoria subiectivă

Elementul (criteriul) de comparaţie Teoria obiectivă Teoria subiectivă

0 1 2 1. Esenţa preţului Exprimarea bănească a consumului de

muncă necesar pentru producerea unui bun.

Aprecierea consumatorului asupra utilităţii mărfii care face obiectul schimbului.

2. Momentul apariţiei teoriilor

A fost elaborată în perioada înlocuirii feudalismului şi a generalizării producţiei de mărfuri, când au circulat banii de aur.

A apărut pe o treaptă superioară de evoluţie a economiei de schimb, în contextul contradicţiei dintre producţie şi consum.

3. Sfere economice care fac obiectul preocupărilor

Producţia Circulaţia mărfurilor şi consumul

4. Susţinători de seamă - A. Smith - D. Ricardo

- K. Menger - S. Jevons - L. Walras - E. Von Bohm Bawerk

5. Factorii care influenţează raportul de schimb între două

bunuri economice.

Factori obiectivi: - cantitatea de muncă folosită; - puterea de cumpărare a banilor

Factor subiectiv: - utilitatea marginală. Factor obiectiv: - raritatea produsului.

6. Aspecte ale preţului care se cer explicate (acestea au aceeaşi

interpretare, dar formulări diferite)

Preţul pieţei, respectiv preţul natural

- preţul pe perioadă scurtă, respectiv - preţul pe perioadă lungă.

7. Poziţia factorului muncă

Munca: - prezintă un rol central, determinant în formarea preţului; - are un caracter omogen; - poate fi consumabilă.

Munca este acceptată ca factor de influenţare a ofertei (costul de producţie determină oferta care influenţează apoi utilitatea marginală), dar rolul hotărâtor este al utilităţii.

0 1 2


22

8. Poziţia factorului utilitate. Utilitatea este abordată sub forma importanţei caracteristicilor obiective ale bunurilor în stabilirea costului de producţie. Utilitatea este o reflectare tocmai a caracteristicilor intrinseci ale mărfurilor; de altfel, utilitatea este recunoscută ca element al oricărui bun, sub denumirea de valoare de întrebuinţare.

- Utilitatea mai exact cea marginală (finală) este fundamentul preţului.

9. Rolul ofertei în formarea preţurilor

Oferta are un rol direct, evident, producătorul fiind cel care suportă costul de producţie.

Oferta are un rol indirect, de influenţă a gradului final de utilitate şi este recunoscut efectul costului de producţie asupra nivelului preţului, dar pe termen scurt.

10. Rolul cererii în formarea preţurilor

Preţul pieţei este explicat în termenii unui mecanism al cererii şi ofertei, acceptându-se că atunci când cererea (C) depăşeşte oferta (O), există factori de partea cererii care determină în mod efectiv preţul; desigur, şi invers. Deci este recunoscută influenţa cererii numai în situaţia CO.

Cererea are un rol primordial în procesul de formare a preţului, dar pe termen scurt.

11. Exprimarea preţului (P) al unui bun (A) în funcţie de

preţul altei mărfi (B)

PA/PB = LA/LB, unde LA, LB sunt cantităţile de muncă necesare pentru realizarea unei unităţi de marfă A,B.

PA/PB = UMA/UMB, unde UMA, UMB sunt utilităţile finale generate de consumul unei unităţi de marfă A,B.

12.Caracteristicile preţului - O anumită unitate (cantitate) dintr-un bun are un preţ unic; - raportul de schimb între două bunuri are caracter obiectiv, static, dat de raportul cantităţilor de muncă folosite în producerea mărfurilor.

Aceeaşi unitate dintr-un bun poate avea preţuri diferite; - raportul de schimb între două bunuri are caracter subiectiv, dinamic, în funcţie de comportamentul cumpărătorului şi de celelalte mărfuri pe care le mai achiziţionează.

13. Premise necesare pentru formarea preţului.

- producţia să fie rudimentară; - munca să aibă caracter omogen şi să conducă la practicarea unui salariu unic în diferite domenii productive; - rata profitului să fie aceeaşi în diferite producţii.

- Consumatorul să acţioneze numai pe bază de raţionamente; - utilitatea mărfurilor care fac obiectul raportului de schimb să poată fi estimată de consumator.

Cele două teorii cu privire la valoarea de schimb şi la preţ, deşi sunt aparent contradictorii, ele au

mai multe puncte comune care se datorează faptului că nici una dintre ele nu elimină influenţa factorilor consideraţi primordiali de cealaltă teorie; diferă numai poziţia deţinută de aceştia şi ponderea lor în influenţarea preţului.

IV.TEORII PRIVIND SISTEMUL DE PIEŢE ŞI PREŢUL

23

Concepte cheie: piaţă; ofertă; cerere; preţ liber; preţ de echilibru; elasticitate; producţie; bunuri substituibile; bunuri complementare.

4.1. Piaţa. Preţul liber - preţ de echilibru al pieţei Piaţa reprezintă ansamblul mijloacelor şi operaţiunilor de comunicare şi de confruntare a

vânzătorilor cu cumpărătorii, prin aceasta, fiecare dintre ei, se informează mutual de ceea ce pot produce pentru vânzare, de ceea ce au nevoie să cumpere şi preţul pe care urmează să-l ceară sau să-l propună în vederea încheierii tranzacţiilor.

Piaţa este definită prin următoarele elemente: 1. spaţiul economic în care se întâlnesc şi acţionează cumpărătorii şi vânzătorii, iar, în unele

cazuri, diverse categorii de intermediari; 2. locul de întâlnire la un moment dat a dorinţelor cumpărătorilor cu dorinţele vânzătorilor; 3. un ansamblu de mijloace de comunicaţie prin care vânzătorii şi cumpărătorii se informează

reciproc asupra a ceea ce dispun, de ce au nevoie şi a preţurilor cerute şi propuse înainte de a încheia şi efectua tranzacţiile;

4. totalitatea relaţiilor de vânzare în legătură cu spaţiul economic în care au loc: cerere, ofertă, concurenţă, preţ;

5. locul de manifestare a concurenţei, a competiţiei dintre agenţii economici cu interese identice sau apropiate.

Formarea preţului nu depinde numai de punctele de vedere ale vânzărilor manifestate prin ofertă, ci şi de cele ale cumpărătorilor manifestate prin cerere. În aceste condiţii, preţul se formează prin negociere şi consens, tinzând către un preţ de echilibru

11 al celor două mărimi complexe care se

confruntă permanent pe piaţă: oferta şi cererea. Întreprinderile care produc bunuri sau servicii, pentru a putea decide asupra preţurilor şi asupra

cantităţilor pe care urmează să le producă, trebuie să fie preocupate în permanenţă pentru cunoaşterea costurilor, a cererii şi a concurenţei.

Valoarea unui bun se poate caracteriza prin:

- este definită de caracteristicile intrinseci ale bunului obţinut prin muncă, de relaţiile dintre

producătorii şi consumatorii bunului, dintre aceştia din urmă şi obiectul material al bunului, dar şi de

relaţiile dintre aceştia şi puterea publică;

- este dată de munca încorporată în marfă, cât şi de utilitatea mărfii;

- poate fi măsurată ca valoare de schimb a lucrurilor utile, evaluată prin cantitatea de muncă

necesară pentru obţinerea acestora, dar şi prin performanţele tehnico-calitative, importanţa şi raritatea

acestora, hotărâtor fiind punctul de vedere al cumpărătorului;

- poate fi exprimată prin preţul real (natural), care exprimă cantitatea de muncă utilizată pentru

realizarea bunului respectiv, dar şi prin preţul nominal (preţul pieţei). Raportul dintre preţul natural şi

preţul pieţei este determinat de raportul dintre cerere şi ofertă (în cazul unei cereri excedentare, preţul

pieţei este mai mare decât preţul natural şi invers);

- valoarea estimată a unui bun este determinată în funcţie de capacitatea acestuia de a satisface

nevoile de consum (care depinde de calitate, raritate, dificultăţi de procurare etc.); consumatorul

decide, în ultimă instanţă, plata preţului bunului. În ceea ce priveşte costurile, cu ajutorul acestora se elaborează calculele economice de efort al

întreprinderilor. Prin intermediul costurilor se exprimă cheltuielile de exploatare a capacităţii de producţie şi de utilizare a resurselor de materii prime şi de forţă de muncă. Producătorul îşi poate determina, în mai multe variante posibile, preţurile de revenire (costurile) şi marja beneficiului normal. Astfel, se obţine curba preţurilor unitare de revenire (a costurilor), în afară de marja beneficiului. În variantele posibile privind producţia ce se poate obţine şi costurile unitare corespunzătoare, producătorul constată reducerea costului unitar pe măsură ce producţia totală creşte, conform graficului din figura 4.1.

11 Echilibrul pieţei este denumită în economie situaţia de pe o piaţă, în care preţul unui bun economic conduce la o egalitate

între cantitatea cerută şi cantitatea oferită. Preţul este denumit preţ de echilibru, iar cantitatea este denumită cantitate de

echilibru .Cu cât există mai mulţi ofertanţi cu atât preţul este mai mare şi cu cât există mai puţini ofertanţi, cu atât preţul este

mai mic. Astfel piaţa se regularizează şi se formează echilibrul. Crearea echilibrului este un element central al teoriei

neoclasice şi al teoriei echilibrului general.


24

Acest grafic, denumit şi curba experienţei, este folosit de către producător ca un joc strategic – alegând cantităţile de produse în funcţie de cost şi de marja beneficiului, în raport cu preţul liber format la piaţă.

În acest fel, întreprinderea trebuie să-şi aleagă costul folosit şi să fabrice o cantitate de produs estimată, pentru a se putea încadra în preţul pieţei, obţinând profit. O asemenea decizie are la bază examinarea atentă a pieţei.

Curba experienţei

Figura 4.1

Preţul propus de producător pentru negociere cu cumpărătorii este format din costul unitar şi

marja beneficiului. Asupra nivelului preţului de ofertă acţionează factori cu influenţă de jos în sus, dinspre cost şi

profit, ca fiind expresia dorinţei întreprinderii de acoperire integrală a costului şi de obţinere a profitului pentru fiecare unitate de produs.

4.2. Piaţa: rol, funcţii, forme

În sens curent, piaţa reprezintă locul unde se vând şi se cumpără mărfuri. În sens economic, piaţa

constituie ansamblul relaţiilor de schimb de bunuri dintre agenţii economici, ofertanţi şi cumpărători, totalitatea actelor de vânzare, cumpărare privitoare la un anumit bun economic. Piaţa este o instituţie socială, un rezultat al activităţii umane, al interacţiunii dintre membrii societăţii care se supun unor reguli de comportament. E constituită dintr-o ţesătură de relaţii de vânzare-cumpărare.

Piaţa se dezvoltă într-un anumit context social reprezentat de un cadru legislativ şi instituţional adecvat, de mentalităţi şi uzanţe specifice fiecărei colectivităţi.

În literatura de specialitate se întâlnesc caracterizări potrivit cărora piaţa este un „instrument” de descoperire a informaţiilor şi de mobilizare a cunoştinţelor. Piaţa este definită şi ca spaţiu economic, loc de întâlnire a intenţiilor şi dorinţelor consumatorilor – exprimate prin cerere –, cu cele ale producătorilor – exprimate prin ofertă.

În funcţionarea efectivă a pieţei şi a realizării de tranzacţii reale între agenţii economici, un rol important revine aşa-numiţilor „creatori de piaţă”. Aceştia sunt reprezentaţi de intermediari care fac legătura între vânzători şi cumpărători: angrosişti, distribuitori, societăţile şi serviciile de marketing, băncile creditoare care fac posibilă activitatea de vânzare şi cumpărare.

Funcţiile pieţei Principala funcţie a pieţei este reglarea economiei, repartizarea resurselor pentru producerea

diferitelor bunuri de care societatea are nevoie. Funcţia de reglare a economiei este prezentată în literatura de specialitate

12 prin teoria „mâinii

invizibile”, potrivit căreia „dacă fiecare îşi urmează pe piaţă interesul individual, suma intereselor individuale creează condiţiile echilibrului economic”. În această concepţie „mâna invizibilă” este acea „forţă impersonală” care acţionează dincolo de capacitatea de intervenţie a participanţilor la diviziunea muncii şi schimbul de activităţi. 12 Adam Smith, traducere Al.Hallunga, Avuţia naţiunilor: cercetare asupra naturii şi cauzele ei, Bucureşti, Editura

Academiei Republicii Populare Române, 1962 – 1965

Legendă c – costul unitar al produsului q – cantitatea fabricată a produsului p – preţul pieţei

X

Y

c1

c2

c3

c4

q1 q2 q3 q4

p p

producţia

totală

costul

unitar

25

Piaţa apare pentru aceştia ca un factor exogen, ca o „forţă arbitrară” care le determină preţul şi, implicit, venitul. Situaţia agenţilor economici depinde de piaţă, de ceea ce se petrece la piaţă. „Mâna invizibilă” reglează economia prin preţurile ce se formează prin mecanismul concurenţei şi permite găsirea celor mai bune răspunsuri la întrebări ca: Ce trebuie produs?, Cum trebuie produs? Şi cât primeşte fiecare participant la schimb?.

Principiul „mâinii invizibile” de reglare a economiei prin piaţă acţionează în măsura în care sunt întrunite simultan anumite condiţii:

a) fiecare consumator cunoaşte în orice moment ansamblul ofertei, adică toate variantele posibile de utilizare a resurselor băneşti de care dispune;

b) fiecare producător cunoaşte şi poate folosi orice tehnică de producţie, aprovizionare şi desfacere care-i permite obţinerea profitului dorit;

c) schimburile sunt libere pe piaţă, adică nici un consumator sau producător nu este atât de puternic încât să poată limita concurenţa.

În fond, teoria „mâinii invizibile” enunţată de A. Simth13

poate fi socotită ca o formă de exprimare a unei concepţii cu privire la echilibrul economic. Potrivit acestei teorii, economia bazată pe mecanismele pieţei concurenţiale îşi asigură în mod spontan, echilibrul între producţie şi consum, ofertă şi cerere, fapt care face de prisos intervenţia statului în economie.

Funcţia de reglator al economiei este asimilată de unii autori cu cea a unui „tablou de comandă” care coordonează, prin mijloace specifice (preţ, ofertă, cerere), deciziile a milioane şi milioane de agenţi economici.

Piaţa constituie cea mai importantă sursă informaţională pentru toate categoriile de agenţi economici. Producătorii sunt informaţi asupra preţului la care îşi pot vinde mărfurile, consumatorii află costurile la care se pot aproviziona. De aceea, în ştiinţa economică contemporană este tot mai mult luat în atenţie rolul de comunicare al pieţei, fiind considerată o veritabilă „reţea de comunicaţie”. În esenţă, piaţa devine o modalitate de informare colectivă care permite culegerea de opţiuni divergente ce aparţin unui număr de persoane şi pe care, în ultimă instanţă, le pune de acord. De fapt, agenţii economici care se întâlnesc la piaţă ca „centrii distincţi de decizie”, se opun unul altuia, prin interesele proprii, dar sunt legaţi prin mecanismele pieţei, printr-o „solidaritate funcţională”. Piaţa permite agenţilor să integreze informaţiile furnizate în deciziile lor prezente şi viitoare.

Pieţei îi revine şi funcţia de a „decide”, prin mijloacele sale specifice, eficienţa sau neeficienţa unor activităţi. Ea selectează agenţii după performanţele lor, rămânând pe piaţă numai cei care sunt eficienţi.

Formele de piaţă. Tipologia pieţelor În viaţa reală există un sistem complex de pieţe, saloane, târguri, hale, expoziţii, supermarket-uri

ş.a. În raport de criteriile alese pot fi delimitate mai multe tipuri şi forme de piaţă: - După obiectul tranzacţiilor se disting: piaţa satisfactorilor, a prodfactorilor, a serviciilor, piaţa

muncii, monetară, financiară, valutară ş.a.; - După locul de desfăşurare: piaţă locală, regională, naţională, mondială; - După numărul de participanţi: piaţă amplă şi piaţă restrânsă; - După comportamentul agenţilor: piaţă cu adaptare pasivă la mediul economic şi piaţă cu

adaptare activă a agenţilor, cu posibilităţi de intervenţie din partea acestora, când se cunosc partenerii, intenţiile şi deciziile lor.

- După caracterul concurenţei: pieţe cu concurenţă perfectă şi pieţe cu concurenţă imperfectă. 4.2.1. Natura preţului Preţul reprezintă suma de bani plătită pentru a obţine o marfă la un moment dat. Natura, semnificaţia şi rolul preţului şi-au găsit diverse explicaţii în şcolile de gândire care s-au

conturat de-a lungul timpului. În economia clasică, preţul reflectă cheltuielile făcute pentru obţinerea unui bun economic. El

este denumit de către A. Smith ca „preţ real” sau „preţ natural” care asigură recompensarea muncii consumate şi încorporate în bunul care se schimbă.

13 Adam Smith (1723 - 1790), economist, om politic şi filozof scoţian. Lucrarea sa Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii

şi cauzelor ei a fost una din primele încercări de a studia dezvoltarea istorică a industriei şi comerţului în Europa. Această

lucrare a ajutat la crearea economiei ca disciplină academică modernă şi a furnizat una dintre cele mai bune argumentări

intelectuale pentru comerţul liber şi capitalism. A introdus în economie conceptul de „mâna invizibilă”.



http://ro.wikipedia.org/wiki/Filozof

http://ro.wikipedia.org/wiki/Sco%C5%A3ia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Europa

http://ro.wikipedia.org/wiki/Economie

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Comer%C5%A3_liber&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Capitalism

http://ro.wikipedia.org/wiki/M%C3%A2na_invizibil%C4%83


26

Economia neoclasică14

, prin şcoala marginalistă, susţine că preţul se fundamentează pe utilitatea bunurilor. El este expresia utilităţii marginale, dependentă şi de raritatea bunurilor. Reprezentanţii acestei şcoli apreciază preţul ca pe un „indice al rarităţii”.

Teoria neoclasică se întemeiază pe date de pornire şi un model de comportament. Datele de pornire sunt considerate a fi exogene: este vorba despre scările de preferinţă ale agenţilor economici şi despre cantităţile factorilor de producţie la începutul unei perioade. Maximizarea obiectivelor agenţilor, în condiţiile constrângerii, din cauza datelor de pornire, constituie singura regulă de comportament al agenţilor. Aceasta se exprimă pe piaţă prin intermediul funcţiei ofertei şi a cererii. Funcţionarea pieţei permite să se stabilească nivelul cererii, ofertei, preţurilor şi folosirii factorilor de producţie şi a forţei de muncă.

În gândirea economică contemporană preţul este considerat ca o mărime rezultată din interacţiunea mai multor factori: utilitate, raritate, cost, raportul dintre ofertă şi cerere, volumul masei monetare şi stabilitatea acesteia, dobânda, preţul celorlalte bunuri, conjunctura economică.

4.2.2. Funcţiile preţului În economia modernă, preţul constituie principala sursă de informaţii pentru agenţii economici

asupra ofertei şi cererii, asupra comportamentului vânzătorilor şi cumpărătorilor, asupra caracteristicilor şi evoluţiei pieţei unui bun;

Preţul stimulează şi incită întreprinzătorii să se angajeze în afaceri, îi impulsionează să mărească oferta şi să acţioneze pentru ridicarea eficienţei. Rolul stimulativ al preţului se afirmă, cu deosebire, atunci când prin nivelul şi dinamica lui asigură recuperarea costurilor şi realizarea unui profit considerat normal.

Preţul este şi un instrument de distribuire şi redistribuire a veniturilor în societate. Prin intermediul lui, deţinătorii factorilor de producţie intră în posesia veniturilor ce li se cuvin (salarii, dobândă, profit, rentă ş.a.). În cadrul acestei funcţii, preţul favorizează şi transferul de venituri de la o categorie de subiecţi economici la alta.

4.2.3. Mecanismul de formare a preţului

Se caracterizează prin următoarele aspecte:

1. reflectarea reală, prin preţuri a cheltuielilor de producere şi desfacere ale produselor şi

serviciilor, recunoscute în cadrul procesului de formare a preţurilor la piaţă;

2. estimarea valorii mărfurilor – aceasta diferă în fiecare moment sau etapă, chiar dacă

confruntarea acesteia cu preţuri deja stabilite nu conduce imediat, ci într-o etapă următoare, la

modificarea deciziilor de preţ;

3. nivelul şi structura preţurilor bunurilor economice se fundamentează în mod necesar pe baza

proporţiilor reflectate la piaţă, ca segmente ale raportului dintre ofertă şi cerere;

4. limitele deciziilor de fixare liberă a preţurilor sunt determinate de elemente subiective, dar şi de

cele obiective, care n-au putut fi identificate prin calculul estimativ al raportului ofertă-cerere.

Abaterile sunt sesizate prin legăturile de conexiune inversă care asigură autoreglarea continuă a

sistemului de preţuri. Procesul de formare a preţului este foarte mult influenţat de tipul de piaţă pe care acţionează. În concurenţa perfectă, agenţii economici nu pot influenţa mişcarea preţului, care este pentru ei

un factor exterior la care trebuie să se adapteze. Preţul rezultă din confruntarea forţelor concurenţiale: cumpărătorul urmăreşte să realizeze maximum de satisfacţie la preţul plătit, iar vânzătorul să-şi maximizeze profitul prin preţul încasat.

Mecanismul economiei de piaţă funcţionează pe baza legii cererii şi ofertei, având ca ax

central preţul, care asigură autoreglarea echilibrului pieţei. Pentru ca preţul să-şi poată îndeplini

misiunea „supremă” de regulator al pieţei, formarea lui trebuie să aibă loc în condiţiile mediului

concurenţial normal. Acesta are ca scop final maximizarea bunăstării consumatorilor şi este definit

prin următoarele coordonate:

1. existenţa mai multor producători şi, respectiv, cumpărători, condiţie care elimină

posibilitatea existenţei monopolului sau monopsonului şi a altor forme ale poziţiilor dominante pe

piaţa unor bunuri sau servicii;

14 Economia neoclasică se referă la o abordare generală în economie care pune accentul pe determinarea preţurilor, a

producţiei şi a distribuţiei veniturilor în cadrul pieţelor, prin intermediul cererii şi ofertei.

27

2. existenţa diversificării sortimentale a unui bun omogen considerat, condiţie care dă

posibilitatea multiplelor opţiuni posibile din partea potenţialilor operatori economici din amonte sau

din aval, cu care producătorii sau distribuitorii presupuşi intră în raporturi economice pe piaţă;

3. comportarea întreprinderilor ca entităţi raţionale, fiind preocupate, fiecare la rândul său, de

alegerea celor mai bune variante în combinarea factorilor de producţie, în scopul atingerii obiectivului

lor fundamental;

4. decizia preţului să aparţină exclusiv agenţilor economici, neexistând imixtiuni din partea

Guvernului în fixarea preţurilor ca nivel nominal;

5. raţionamentele de fundamentare a deciziei preţului să fie definite de cerinţele dezvoltării

durabile a întreprinderii, care implică obiective prezente şi viitoare ale întreprinderii, obiective interne

şi externe, în mediul concurenţial (obiective tehnice şi tehnologice, de calitate a produselor şi de

competitivitate, de protejare a mediului etc);

6. rolul statului să se manifeste, în special, pentru reglementarea comportamentelor, în sensul

legiferării disciplinei pe piaţă a operatorilor economici şi al supravegherii respectării acesteia, pentru

eliminarea manifestărilor anticoncurenţiale;

7. intervenţia statului în economie să se facă, de regulă, prin alte instrumente decât preţul (prin

fixarea autoritară a acestuia ca preţ de vânzare), iar dacă este necesar, statul să opereze prin pârghiile

de elasticizare a preţurilor controlate. De exemplu, limitarea nivelului maxim al preţului lasă agenţilor

economici libertatea de a putea stabili preţuri mai mici, în condiţiile permisive ale pieţei;

8. organizarea pieţelor de desfacere ale bunurilor şi serviciilor să aibă ca obiectiv

îmbunătăţirea calităţii prestaţiilor către consumatori, fiind totodată bazată pe criterii de eficienţă şi

comportamente loiale faţă de concurenţi;

9. manifestarea tendinţei de stabilizare a preţurilor, fenomen care demonstrează că există şi se

manifestă cele două laturi ale pieţei: oferta şi cererea, pe de o parte şi condiţia concurenţei, pe de altă

parte, care permit echilibrarea lor prin intermediul preţului liber, care se manifestă în acest caz, ca preţ

de echilibru.

10. bunăstarea consumatorilor finali, asigurată de existenţa cantitativă şi structurală

(diversificare) a bunurilor pe piaţă, în concordanţă cu maximizarea utilităţii de către consumatori, ale

căror preţuri pot fi absorbite de către veniturile acestora.

În economia de piaţă deschisă, vorbim de un preţ de concurenţă, ca preţ de vânzare minim al

pieţei. Acţionând asupra reducerii preţurilor, concurenţa contribuie la lărgirea pieţei prin creşterea

cantităţii cerute, devenind din ce în ce mai puternică atunci când preţurile sunt mai mici. Concurenţa

dusă la absurd poate deveni şi periculoasă pentru vânzători şi cumpărători, degenerând în infracţiuni

ca: alegerea preferenţială a clienţilor, atragerea unor intermediari pentru vânzare, reclamă falsă etc.

Preţul de concurenţă nu trebuie să fie un preţ de ruinare a celorlalţi producători şi să acţioneze

ca barieră la intrarea în ramură a altor producători. El trebuie să fie un preţ acoperitor al costului. Pe o piaţă concurenţială, cu cerere elastică

15, vânzătorul vinde la preţurile „stabilite” de piaţă, el

este un aşa-numit „primitor de preţ”, care se adaptează pasiv la preţul pieţei. Pe pieţele competitive „primitorii de preţ” îşi măresc oferta până când costul marginal egalizează preţul de vânzare.

Pieţele cu concurenţă imperfectă generează un mecanism specific de formare a preţurilor. Întreprinzătorii nu se mai adaptează pasiv la preţul pieţei. Ei studiază piaţa, se informează asupra situaţiei celorlalţi vânzători şi adoptă decizii în consecinţă. Aceşti întreprinzători sunt numiţi „căutători de preţ”, pentru că preţurile şi le stabilesc singuri, fără însă să ignore cererea şi oferta, puterea de cumpărare a consumatorilor, reacţia firmelor concurente.

Întreprinzătorii „căutători de preţ” stabilesc mai întâi cantitatea, respectiv, mărimea ofertei care le asigură obţinerea unui venit marginal egal cu costul marginal: Cma = Vma

Apoi, fixează preţul, care va cuprinde şi profitul normal. Pentru stabilirea mărimii ofertei, întreprinzătorii observă mişcarea cererii la diferite nivele de

preţ şi se opresc la cantitatea ce poate fi obţinută cu cel mai redus cost marginal. Pentru fixarea preţului, determină mai întâi venitul marginal la diferite nivele de preţ, apoi

stabilesc venitul marginal care egalizează costul marginal şi, în final, fixează preţul corespunzător cantităţii care asigură egalitatea Cma=Vma şi maximizează profitul.

15 Elasticitatea cererii (după Alfred Marshall, 1842-1924 - economist englez, reprezentant al neoclasicismului) exprimă cât de

mult este afectată cererea de modificarea preţului unui produs sau serviciu (se poate calcula cât de puternic reacţionează

potenţialii cumpărători ai unui produs la o modificare de preţ)

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alfred_Marshall



http://ro.wikipedia.org/wiki/Anglia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Cerere_%C5%9Fi_ofert%C4%83

http://ro.wikipedia.org/wiki/Pre%C5%A3


28

Pe o piaţă de oligopol preţul depinde de decizia fiecărui producător, care stabileşte cantitatea ofertei. Există mai multe modele de preţuri de oligopol (Curnot, Chamberlian ş.a.) după tipul de piaţă, raportul de forţe, comportamentul consumatorilor etc.). Dacă există o firmă dominantă în ramură, aceasta fixează preţul şi celelalte o urmează. Concurenţa nu se manifestă, de regulă, în domeniul preţului, pentru că „un război al preţurilor e pierdut de la început”.

Efectele concurenţei asupra nivelului preţurilor, consumului şi câştigului:

- un singur producător (monopol de stat, privat sau mixt) unde se întâlnesc preţuri de vânzare

foarte mari, câştiguri foarte mari, consum limitat;

- un singur consumator (monopson de stat, privat sau mixt) unde se întâlnesc preţuri de

cumpărare mici, cheltuieli mici, consum ridicat;

- mai mulţi producători (inclusiv diferite forme de proprietate) unde se întâlnesc preţuri de

vânzare mici, câştiguri diminuate, ponderate, decente şi un consum mare;

- mai mulţi consumatori (inclusiv diferite forme de proprietate) unde se întâlnesc preţuri de

cumpărare mari, cheltuieli mari, consum redus 4.2.4. Tipuri şi forme de preţ Mutaţiile ce au loc în sistemul concurenţial determină existenţa mai multor tipuri de preţ şi

evoluţia acestora, Se disting două mari tipuri de preţ: a) preţuri libere, care se formează în condiţiile concurenţei neîngrădite, în care nici un agent nu

are forţa necesară pentru a influenţa preţul. Preţurile libere prin dinamica lor furnizează informaţii asupra raportului real dintre cerere şi ofertă;

b) preţuri administrate sau controlate, care se stabilesc şi sunt controlate de către firmele care au poziţie dominantă în ramură sau pe piaţă. Marile firme nu pot lăsa obţinerea profitului la „discreţia „ forţelor pieţei. Ele trebuie să controleze preţul care le asigură stabilitatea profitului.

În ţările cu economie de piaţă dezvoltată există şi preţuri administrate care le fixează puterea publică. În acest scop, statul foloseşte mijloace economice indirecte, de influenţare a raportului cerere-ofertă prin politici de credit, financiare şi fiscale speciale (achiziţii, subvenţii, taxe vamale, alocaţii, investiţii publice etc.) şi directe, prin fixarea nivelului preţului la anumite bunuri, stabilirea de plafoane, moratorii asupra preţului pentru o anumită perioadă, legiferări ş.a.

În cazul preţurilor administrate, nu mai funcţionează mecanismul de echilibrare al pieţei. Ele pot să favorizeze menţinerea unei anumite supraproducţii (la produsele agricole, de exemplu) care nu poate fi absorbită, sau penurie prelungită, care afectează posibilităţile de aprovizionare ale agenţilor economici.

Economiştii occidentali de orientare neoliberală denunţă sistemul preţurilor administrate pe motiv că ele întreţin o repartizare şi o utilizare neraţională a resurselor. „Libertatea preţurilor este esenţială, iar concurenţa este indispensabilă pentru a asigura adevărul preţului”.

Preţurile administrate, deşi pot rezolva pentru un timp, probleme economice şi sociale importante, nu oferă totuşi posibilitatea cunoaşterii preferinţelor reale ale agenţilor economici şi a cheltuielilor efective necesare obţinerii bunurilor.

Intervenţia statului, în măsura în care aceasta are loc, se adaugă jocului liber al concurenţei

pentru a dirija nivelul producţiei, al preţurilor şi pentru a ajuta la restabilirea echilibrului pieţei cu

ajutorul preţului, al impozitului indirect sau al subvenţiei. Statul este interesat în dublă calitate de a

interveni asupra preţurilor:

- ca reprezentant al tuturor membrilor societăţii este investit ca autoritate publică şi poate lua

măsuri de orientare a activităţilor destinate schimbului la piaţă, pentru a asigura satisfacţia tuturor

consumatorilor, în funcţie de veniturile lor,

- pentru a putea finanţa diferite obiective cu caracter economic sau social, pentru care

răspunde nemijlocit, are nevoie de resurse.

Atât resursele cât şi cheltuielile publice sunt influenţate de preţuri sub incidenţa impozitelor şi

subvenţiilor. Astfel, preţurile nu sunt numai polul de atracţie spre care converg forţele specifice ale

pieţei, ci şi pârghii economice şi financiare supuse în permanenţă observării şi dirijării lor de către stat.

În condiţiile economiei de piaţă statul trebuie să folosească metode economice simple şi elastice,

astfel ca acestea să nu frâneze, ci, dimpotrivă, să încurajeze dezvoltarea activităţilor libere şi

diversificarea lor.

În economia de piaţă, sfera intervenţiei statului este din ce în ce mai restrânsă. În afara acestor tipuri de preţ, în economia ţărilor dezvoltate se mai practică şi alte preţuri:

preţuri discriminatorii, care se diferenţiază pe categorii de cumpărători: mai ridicate pentru cumpărătorii care acceptă preţuri ridicate şi mai coborâte, pentru cei ce n-ar cumpăra la alt preţ. Firma

29

nu pierde aplicând această strategie, pentru că îşi atrage o clientelă a cărei cerere este mai elastică la modificarea preţului;

preţuri diferenţiate după categoria de cumpărători, momentul vânzării, cantitatea cumpărată etc.;

preţuri ale bursei, care se practică pentru produsele omogene tranzacţionate prin bursă; preţuri de licitaţie, ce rezultă din confruntarea ofertei de preţ din partea mai multor agenţi.

4.3. Cererea – funcţia, forma generală a curbei şi elasticitatea acesteia

Analiza cererii reprezintă continuarea analizei problemelor privitoare la nevoile umane şi la

caracteristicile lor, la interesele economice. În acelaşi timp, teoria cererii constituie baza alocării veniturilor limitate de către consumatorii raţionali.

Cererea exprimă cantitatea dintr-o marfă, calitativ omogenă, dorită de consumator, pe care acesta este dispus să o achiziţioneze într-un interval de timp şi la un preţ existent.

Cererea poate fi: a. individuală; b. de piaţă; c. totală. a. Cererea individuală rezultă din opţiunea consumatorului şi din reacţiile lui faţă de variaţiile

venitului pe care-l poate aloca pentru achiziţionarea unui bun, ca şi faţă de modificările preţului acelui bun.

b. Cererea de piaţă este suma cantităţilor solicitate dintr-un anume bun, la fiecare nivel de preţ, cu condiţia ca cei care solicită bunul să ia decizii independent unii de alţii.

c. Cererea totală depinde, în principal, de nivelul preţului propus la bunul cerut şi de cuantumul venitului cumpărătorului , respectiv al părţii de venit ce poate fi alocată pentru achiziţionarea bunului respectiv.

Curba cererii se regăseşte în figura 4.2.

Curba cererii

Figura 4.2.

Se poate observa din grafic că mărimea cererii unui bun variază în raport invers cu mărimea şi

modificarea preţului. Legea generală a cererii exprimă raporturile esenţiale ce apar pe o piaţă liberă între modificarea

preţului bunului oferit şi schimbarea mărimii cantităţii cerute din acel bun. Aceasta înseamnă că, în cazul bunurilor normale în consumaţia oamenilor, atunci când preţul creşte, are loc contracţia cererii şi invers, când preţul scade, cererea creşte.

În afara factorului preţ, asupra dinamicii cantităţii cerute acţionează şi alţi factori: 1. mărimea veniturilor băneşti ale consumatorilor; 2. modificarea preţului altor bunuri; 3. numărul de cumpărători; 4. preferinţele consumatorilor; 5. anticipările privind evoluţia preţului şi a venitului. Elasticitatea cererii măsoară variaţia cererii rezultată la variaţia venitului sau la variaţia

preţului unui bun considerat sau la variaţia preţului unui alt bun. Se calculează prin indicatori distincţi:

Legendă C – cererea p – preţurile produsului, corespunzătoare cantităţilor vândute qi

i = 1…4

preţul

p1

q1 q2 q3 q4

p2

cantitatea de

produse

p3

p4


30

1. elasticitatea cererii unui bun în raport cu venitul, notată ev; 2. elasticitatea cererii unui bun în raport cu preţul bunului, notată

epi Mai există şi elasticitatea cererii unui bun în raport cu preţul altui bun, notată epy. 1. Elasticitatea cererii unui bun în raport cu venitul, notată ev.

Creşterea veniturilor provoacă modificări în structura consumului. Dacă se studiază statistic structura consumului în cadrul bugetului familial mediu într-o ţară, într-o perioadă de timp, se poate observa că, de la o perioadă la alta, ponderea diferitelor categorii de bunuri sau servicii se schimbă. Aceasta este rezultatul celor două tendinţe – pe de o parte, creşterea veniturilor, pe de altă parte, schimbarea atitudinii faţă de anumite categorii de bunuri în raport de veniturile disponibile pentru a fi cheltuite pentru bunuri care satisfac la un nivel mai ridicat obiectivul maximizării utilităţii.

Elasticitatea cererii funcţie de venit, ca indicator , este raportul dintre variaţia relativă a cantităţilor consumate dCi / Ci ale bunului i şi variaţia relativă a venitului dv/v, cheltuit pentru procurarea de bunuri şi servicii (venitul v nu cuprinde economiile băneşti sau plăţile obligatorii şi prioritare cum ar fi impozite, taxe).

Astfel: Conform celei de-a doua relaţii, elasticitatea cererii în funcţie de venit poate fi definită ca raport

între tendinţa marginală de a consuma bunul i pe seama creşterii venitului (raportul dCi/dv) şi ponderea pe care o deţine consumul bunului i în totalul venitului (raportul Ci / v).

În funcţie de mărimea elasticităţii cererii în raport cu venitul, bunurile se grupează în: a. bunuri normale, al căror consum creşte o dată cu creşterea venitului, dar creşterea consumului

este proporţional mai slabă decât creşterea venitului: b. bunuri inferioare, al căror consum scade în mărime relativă când venitul creşte, adică

creşterea consumului nu se realizează: c. bunuri superioare, al căror consum creşte relativ mai repede decât venitul: d. bunuri al căror consum creşte proporţional cu venitul, adică:

Principalele determinante ale elasticităţii cererii în funcţie de venit sunt: tipul de nevoi la care produsul considerat face faţă: de exemplu, partea de venit cheltuită la

cumpărăturile de produse alimentare scade când venitul creşte; această observaţie cunoscută sub numele de „legea lui Engel”

16 a fost uneori utilizată drept criteriu al bunăstării sau al gradului de

dezvoltare a unei economii; nivelul mediu al venitului ţării: de exemplu, un automobil este un produs de lux într-o ţară slab

dezvoltată şi un produs cvasiindispensabil într-o ţară dezvoltată; perioada de analiză considerată: deoarece structura consumului indivizilor sau al familiilor se

adaptează la modificările venitului cu o întârziere mai mult sau mai puţin lungă. La aceleaşi concluzii cu privire la comportamentul cererii produselor se poate ajunge prin

urmărirea, în bugetele de familie, a variaţiei ponderii consumului de bunuri şi servicii în totalul veniturilor familiei.

2. Elasticitatea cererii unui bun în raport cu preţul (ep). Nivelul consumului unui bun este totodată funcţie de preţul acelui bun, dar şi de preţul altor bunuri. Această dependenţă este cu atât mai evidentă cu cât este vorba de bunuri substituibile şi bunuri complementare.

16 Legea lui Engel (Ernst Engel, statistician rus), afirmă că ponderea cheltuielilor alimentare în bugetul gospodăriei tinde să

scadă atunci când venitul creşte (a făcut această observaţie in 1857). Cu alte cuvinte elasticitatea cererii de alimente în raport

cu venitul este subunitară: când venitul creşte cu o unitate, cheltuielile cu alimentele cresc cu mai puţin de o unitate. Altfel

spus, cheltuielile cu alimentele cresc mai încet decât veniturile: dacă veniturile cresc în progresie geometrică, cheltuielile

alimentare cresc aritmetic. Engel a dedus această legitate generalizând observaţiile sale asupra bugetelor de gospodărie

colectate de Le Play în diverse ţări europene în prima jumătate a secolului XIX.

v

dv/

C

dCe

i

i

v sau

i

iii

v

C

v

dv

dC

v

C/

dv

dCe

0C

dC

i

i

; 0e1v

dv

v ;

1ev

dv

C

dC

v

i

i

;

1ev

dv

C

dC

v

i

i

;

.1ev

dv

C

dC

v

i

i

31

Elasticitatea cererii în funcţie de preţ măsoară variaţia cererii unui bun determinată de variaţia preţului bunului considerat sau de cea a preţului altui bun. Din acest punct de vedere, elasticitatea în funcţie de preţ poate fi: elasticitatea directă (faţă de preţul aceluiaşi bun) şi elasticitatea încrucişată (faţă de preţul altui bun).

Elasticitatea directă exprimă variaţia relativă a consumului bunului i (dCi / Ci) faţă de variaţia relativă a preţului aceluiaşi bun (dpi / pi):

Elasticitatea directă evaluează reacţia cererii faţă de o modificare a preţului produsului. Ca

urmare, o variaţie a preţului antrenează o variaţie a consumului aceluiaşi produs în sens opus, astfel: Cei doi factori ai raportului de calcul al elasticităţii au semn algebric diferit, ca urmare, raportul

este totdeauna negativ, dar în modul el are semn pozitiv: epi > 0 Bunurile se comportă diferit faţă de modificarea preţurilor, prin amplitudinea variabilă a reacţiei

cererii, pe categorii de bunuri: • bunuri cu cerere inelastică sau slab elastică, adică reacţia cererii este mai mică sau lipseşte în

raport cu variaţia relativă a preţului, care exercită o influenţă slabă asupra nivelului cererii (de exemplu: bunuri alimentare care trebuie să se consume în cantităţi relativ constante, unele nu pot fi nici înlocuite cu altele):

• bunuri cu cerere elastică, al căror consum reacţionează la modificarea preţului în sensul normal: creşterea preţului (+dpi) conduce la o restrângere a cererii, o scădere a consumului (-dCi) şi ca urmare raportul dintre cele două componente este negativ şi mai mic decât –1, în modul el va depăşi valoarea 1:

• bunuri la care variaţia relativă a preţului şi variaţia relativă a cererii sunt proporţionale şi de

sens (algebric) contrar. Comportarea este uniformă, reacţia cererii este uniformă, iar elasticitatea este unitară:

Elasticitatea încrucişată se calculează pentru bunurile substituibile sau interşanjabile şi pentru

bunurile asociabile sau complementare. Elasticitatea încrucişată măsoară variaţia relativă a consumului bunului considerat, consecutivă

la variaţia relativă a preţului bunului j (substituibil sau complementar). Relaţia de calcul este:

Se disting cele două cazuri, astfel: - pentru bunurile substituibile, dacă dpj>0, atunci dCi>0, ceea ce înseamnă că dacă preţurile

bunurilor substituibile j cresc, creşte consumul bunurilor i, renunţându-se, cel puţin parţial, la consumul bunurilor j. Deci, eij>0;

- pentru bunurile complementare, care se asociază în consum, fiind dependente unele de altele, dacă dpj>0, atunci dCi<0, ceea ce înseamnă că majorarea preţurilor bunurilor j determină o reducere a consumului bunurilor i. Deci, eij<0.

Elasticitatea cererii este folosită de către ofertanţi pentru studierea pieţei în vederea folosirii strategiilor de preţ în raport cu cantităţile.

i

i

i

i

i

p

dp/

C

dCep sau

i

i

i

i

i

dp

dC

C

pep

o creştere a preţului (+dpi) restrângerea consumului (-dCi)

o reducere a preţului (-dpi) creşterea consumului (+dCi)

0ep0ep10dCiiidpi>0 ;

1ep1ep0dCiiidpi>0 ;

1epp

dp

C

dC

i

i

i

i

j

j

i

i

ij

p

dp/

C

dCe


32

4.4. Oferta – funcţia, forma generală a curbei şi elasticitatea acesteia

Oferta reprezintă o relaţie între cantitatea dintr-un bun material sau dintr-un serviciu, dintr-o

grupă de bunuri pe care un vânzător este dispus să o cedeze, să o ofere, contra plată, într-o perioadă determinată de timp, la nivelul preţului existent.

Oferta se află în relaţie directă cu nivelul şi modificarea preţului. Dacă preţul unei mărfi creşte, celelalte condiţii rămânând neschimbate, vânzătorul este dispus să cedeze cantităţi în plus pe piaţă; evident în limitele stocului existent la bunul sau la bunurile în cauză. Dimpotrivă, în cazul în care preţul scade, vânzătorul tinde să reducă oferta. Reprezentarea grafică a curbei ofertei este în figura 4.3.

Curba ofertei

Figura 4.3. Legea generală a ofertei exprimă acea situaţie raţională în care , la un anumit nivel al preţului,

se oferă o anumită cantitate de bunuri. La acelaşi nivel al preţului, cantităţile oferite sunt influenţate şi de alţi factori cum sunt: 1. nivelul şi dinamica costului de producţie; 2. modificări în mărimile preţurilor altor bunuri; 3. taxele şi subsidiile; 4. numărul firmelor care aduc acelaşi bun pe piaţă; 5. previziunile privind evoluţia preţurilor; 6. evenimentele social-politice; 7. condiţiile naturale. Sensibilitatea ofertei mărfii la variaţiile diferiţilor factori, îndeosebi la variaţiile preţurilor, poartă

denumirea de elasticitate a ofertei. Aceasta se măsoară prin coeficientul elasticităţii ofertei şi se calculează astfel:

în care: e0 – reprezintă elasticitatea ofertei; Q, Q – oferta şi modificarea acesteia; p, p – preţul şi modificarea acestuia. Elasticitatea ofertei este totdeauna pozitivă: e0 > 0 . Strategii de ofertă Cuprinzând ansamblul obiectivelor şi opţiunilor întreprinzătorului pentru asigurarea echilibrului

şi prosperităţii firmei (pe timp mai mult sau mai puţin îndelungat), strategiile de ofertă se fundamentează pe două coordonate esenţiale:

a) cererea de consum pentru produsul sau serviciul respectiv şi tendinţa acesteia. Obiectivul acestei strategii vizează reorientarea preocupărilor firmei de la simpla cunoaştere a cererii de consum a populaţiei, dirijarea şi modelarea ei, la perfecţionarea metodelor de persuadare a consumatorului

p1

q1 q2 q3

p2

cantitatea de

produse

preţul

p3

O

O

p

p/

Q

Qe

0

Q

p

p

Qe

0

sau

sau p

Q

Q

pe

0

33

asupra avantajelor pe care i le procură oferta firmei. Aceasta este strategia caracteristică pieţei în economia contemporană, de transformare a cererii de consum dintr-o realitate mai mult sau mai puţin cunoscută şi imprevizibilă, într-o realitate modelabilă, previzionabilă sau strategia de prestabilire a preferinţelor consumatorilor.

b) potenţialul competiţional al firmei. Exceptând situaţiile limitate de monopol absolut şi durabil (care asigură dominaţia şi controlul pieţei), firmele ofertante se află, în majoritatea cazurilor, într-o confruntare dură pentru cucerirea şi menţinerea pieţei, ceea ce constrânge managerii la opţiuni strategice adecvate. Aceasta comportă, în principal, acţiuni în direcţia aparatului de producţie pentru a asigura o poziţie confortabilă, din punctul de vedere al performanţelor bunurilor oferite, în competiţia cu ceilalţi ofertanţi. În acest scop, întreprinzătorul poate opta fie pentru o specializare limitată, care să permită obţinerea de produse greu de reprodus şi concurat de către altă firmă, fie prin diferenţierea activităţii, care să facă posibilă compensarea pierderilor survenite la unele bunuri cu rezultatele pozitive obţinute la alte bunuri.

În funcţie de nivelul coeficientului elasticităţii ofertei la preţ, formele ofertei se prezintă astfel: a) oferta este elastică atunci când unui anumit procent de modificare a preţului unitar îi

corespunde o modificare mai mare a ofertei. În acest caz, E0p>1, deoarece

00P

P

O

O

b) ofertă cu elasticitate unitară, când unui procent în modificarea preţului îi corespunde unul

similar în schimbarea ofertei. Deci E0p=1,

când

00P

P

O

O

c) oferta este inelastică atunci când procentul modificării ofertei este mai mic decât procentul

modificării preţului. Deci E0p<1 când 00P

P

O

O

d) ofertă perfect elastică reprezintă un caz extrem, un concept teoretic care nu există în realitate

şi care presupune ca la un preţ dat, oferta să crească la infinit. Deci: E0p= deoarece

0

0

P

P

e) oferta perfect inelastică reprezintă un alt caz extrem, când la orice modificare a preţului, oferta

nu se modifică. Deci E0p=0, deoarece

0

0

O

O

Elasticitatea ofertei, ca şi elasticitatea cererii, prezintă o importanţă deosebită în procesul

decizional, deoarece în funcţie de evoluţia preţului de pe piaţa fiecărui bun, veniturile totale încasate depind atât de forma elasticităţii cererii, cât şi de posibilităţile de adaptare a ofertei la această evoluţie. Elasticitatea ofertei este determinată de o serie de factori, mai importanţi fiind cei analizaţi mai jos.

1. Costul producţiei. În situaţia în care pe piaţa unui bun se înregistrează o creştere a cererii, iar celelalte condiţii rămân neschimbate, creşterea ofertei depinde de nivelul costului de producţie. La un nivel dat al eficienţei utilizării factorilor de producţie, mărimea costului depinde de preţul resurselor economice utilizate. Fiind o cerere derivată, nivelul preţului acestor resurse va depinde de modificarea cererii de pe piaţa bunului x. Presupunând că se înregistrează o creştere a cererii pe piaţa bunului x, la acelaşi nivel de preţ, oferta poate să crească numai dacă mărimea costului mediu nu creşte. Dar la un anumit nivel al eficienţei utilizării resurselor, creşterea ofertei bunului x nu poate avea loc fără o creştere a cererii pe piaţa resurselor şi deci, a preţului acestor resurse şi, în fine, a costului mediu al bunului x. În aceste condiţii, oferta bunului x nu poate să crească sau poate înregistra creşteri nesemnificative.

Rezultă că între nivelul costului şi elasticitatea ofertei există o relaţie negativă. Creşterea costului va determina o scădere a elasticităţii ofertei şi invers, dacă toate celelalte împrejurări rămân constante.

2. Posibilităţile de stocare a bunurilor. Dacă bunul x poate fi depozitat şi păstrat o anumită perioadă de timp, elasticitatea ofertei în funcţie de preţul acestui bun creşte şi invers, în cazul în care posibilităţile de stocare sunt reduse. În concluzie, între posibilităţile de stocare a bunurilor şi nivelul coeficientului elasticităţii ofertei la acelaşi preţ există o relaţie pozitivă.

3. Costul stocării. Păstrarea oricărui bun costă. În acest cost sunt incluse atât cheltuielile de depozitare, chirii, salarii etc., cât şi cheltuielile legate de pierderea, prin depreciere sau schimbare a modei sau a nivelului calitativ al bunurilor stocate. Aceste cheltuieli se adaugă la costul producţiei


34

(preţul la care acesta a fost cumpărat), rezultând costul total care se află în relaţie inversă cu elasticitatea ofertei la preţul de pe piaţa bunului respectiv.

4. Perioada de timp de la modificarea preţului. Dacă preţul de pe piaţa bunului x se majorează, iar celelalte condiţii ale ofertei rămân constante, forma elasticităţii ofertei depinde de durata perioadei de timp care a trecut de la modificarea preţului. În acest context, există trei perioade de timp: a) perioada pieţei; b) o perioadă scurtă de timp; c) o perioadă lungă de timp.

V.SISTEMUL PREŢURILOR ÎN ROMÂNIA

Concepte cheie: liberalizarea preţurilor; sistem de preţuri; cotaţii efective; cotaţii nominale; preţuri reglementate; preţuri limită; preţuri de contractare şi preţuri de achiziţie

5.1. Trecerea la liberalizarea preţurilor

Necesitatea trecerii la liberalizarea preţurilor. Una din trăsăturile fundamentale ale economiei

de piaţă este formarea liberă a preţurilor. Necesitatea liberalizării preţurilor este justificată prin eliminarea următoarelor aspecte negative şi anacronice din viaţa economică şi socială a ţării:

a. Eliminarea disfuncţionalităţii din domeniul preţurilor este evidenţiată prin: caracterul administrativ al stabilirii preţurilor; existenţa monopolului producătorului, generator al dezechilibrului între ofertă şi cerere, al slabei preocupări pentru diversificarea şi îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor.

b. Înlăturarea anacronismului creat în funcţionarea mecanismului. Preţurile moştenite reflectau costuri mari pe seama consumurilor exagerate de materii prime, materiale, combustibili, energie, manoperă, a randamentelor reduse la prelucrare datorită necompetitivităţii tehnologiilor şi caracteristicilor calitative ale materiilor prime.

c. Exprimarea prin preţuri a procesului valoric al formării şi repartizării veniturilor în economie, a conexiunii dintre preţuri şi sistemul financiar. Categorii de preţuri al căror nivel nu avea totdeauna legătură cu costul normal al circuitului produsului; rigiditatea preţurilor pe perioade mari de timp; stabilirea ratei rentabilităţii ca mărime, fără legătură cu factorii determinanţi privind capitalul, dobânda.

d. Racordarea nivelului şi evoluţiei preţurilor interne la preţurile mondiale. Subevaluarea în lei a majorităţii importurilor pentru producţie şi investiţii ca urmare a aplicării unor metodologii şi cursuri ale monedei naţionale diferite şi artificiale cu efecte la nivelul costurilor naţionale şi în mecanismul de subvenţionare.

Măsuri concrete de îmbunătăţire a sistemului preţurilor şi strategiile de trecere la liberalizare. Funcţionarea propriu-zisă a unui sistem de preţuri specifice economiei de piaţă în România a însemnat mai întâi abrogarea sistemului de preţuri moştenit de la vechiul regim pe fundamentări rigide.

Printre măsurile concrete care s-au luat, cele mai importante sunt: - înlăturarea imediată a supradimensionării nivelului preţurilor şi tarifelor de consum ale

populaţiei introduse în cursul anilor 1988 şi 1989, prin care fusese influenţată puterea de cumpărare a veniturilor ce se puteau afecta pentru bunuri şi servicii cu cererea inelastică (consumul de energie electrică, termică şi gaze naturale), a tarifelor pentru serviciile telefonice;

- abrogarea sistemului preţurilor de producţie cu rentabilităţi limitate (plafoane) şi diferenţiate în funcţie de destinaţia produselor;

- majorarea şi garantarea nivelului preţurilor de contractare şi achiziţie ale produselor agricole preluate direct de la producători la fondul de stat;

- adoptarea principiului formării libere a preţurilor pentru sectorul de piaţă particular existent sau creat, privind produsele agroalimentare ale producătorilor agricoli sau produsele şi serviciile realizate pe baza liberei iniţiative în întreprinderi mici, asociaţii cu scop lucrativ, asociaţii familiale sau de către persoane fizice în mod independent;

- crearea cadrului legislativ pe baza căruia regiile autonome şi societăţile comerciale ca agenţi economici parteneri de tranzacţii pot negocia preţurile libere;

- definirea strategiei de trecere la liberalizarea generală a preţurilor, elaborarea programului cuprinzând etapele şi măsurile pe baza cărora se înfăptuieşte liberalizarea preţurilor, referitoare la: modul de formare a preţurilor, obligaţiile agenţilor economici, intervenţia statului, inclusiv măsurile de protecţie socială;

35

- modificări aduse în sistemul fiscal: reglementarea impozitelor pe venit (impozitul pe profit, impozitul pe salariu), a impozitelor indirecte (TVA, accizelor, taxelor vamale), a contribuţiilor parafiscale (contribuţia pentru asigurări sociale, inclusiv ajutorul de şomaj);

- legiferarea disciplinei concurenţiale, a loialităţii comportamentului agenţilor economici în concurenţă precum şi faţă de clienţii lor;

- pregătirea organizării supravegherii şi controlului formării preţurilor şi a fiscalităţii, pentru evitarea evaziunii;

- legiferarea liberalizării salariilor, ca o componentă importantă a economiei de piaţă. Accelerarea procesului de liberalizare a preţurilor s-a datorat necesităţii înfăptuirii în linii

generale a economiei de piaţă, pe de o parte, iar pe de alta parte, pentru a asigura înlăturarea efectelor unor factori noi de presiune asupra nivelurilor preţurilor ce au accentuat dezechilibre sectoriale.

În condiţiile speciale în care a avut loc liberalizarea preţurilor în ţara noastră, aceasta a condus, în majoritatea cazurilor, la majorarea nivelului lor.

Cauzele sunt următoarele: oferta s-a situat cu mult sub nivelul cererii; concurenţa între producători nu s-a putut manifesta atât din lipsă de ofertă – toţi având

posibilitatea să-şi vândă mărfurile la preţuri ridicate – cât şi din cauza unui număr mic de agenţi economici, în multe ramuri, sau pentru că numeroase produse au fost în situaţie de monopol;

întreprinderile nu lucrau la capacitatea de producţie; productivitatea muncii este slabă, iar costurile ce revin pe unitatea de produs sunt mari; manifestarea penuriei de produse pe piaţă stimulează concurenţa între cumpărători, care

acceptă şi plătesc preţuri de cumpărare mari; aducerea preţurilor materiilor prime şi ale energiei la nivelul mondial şi eliminarea

subvenţiilor de preţuri. Majorarea preţurilor prin liberalizare creează stocuri pentru agenţii economici şi pentru populaţie

în calitatea lor de cumpărători, care îşi revizuiesc atitudinea faţă de bunurile şi serviciile necesare. Dar, ceea ce este mai important este că, dacă preţul este un preţ real, el stimulează creşterea ofertei care tinde să echilibreze cererea. Acesta poate fi considerat momentul culminant al ascensiunii preţurilor, după care ele încep să scadă, cu atât mai mult, dacă acţionează şi concurenţa. Scăderea preţurilor antrenează o creştere a cererii, care, prin devansarea ofertei, conduce din nou la creşterea preţurilor etc. Astfel, preţurile libere pot să funcţioneze ca preţuri de echilibru, reglând periodic producţia, consumul, repartizarea investiţiilor pe ramuri, subramuri şi produse. Pentru aceasta este necesară disciplina, comportamentul loial. Mai presus de acestea este important managementul economic şi financiar şi folosirea preţului în strategiile de adaptare a întreprinderilor la cerinţele pieţei.

Premisele necesare pentru funcţionarea mecanismului preţurilor libere sunt: - creşterea şi stabilizarea producţiei la un nivel suficient de ridicat pentru a asigura necesarul la

intern şi posibilitatea de extindere a pieţei, pe plan extern; - restrângerea monopolului producătorului în cadrul procesului (relativ îndelungat) de

diversificare a agenţilor economici, sub influenţa privatizării; - crearea mecanismului financiar-monetar care să îndeplinească funcţia de reglare a proceselor

economice şi monetare pentru a împiedica presiunea asupra preţurilor; - stabilirea cursului valutar al leului la nivel realist; - diminuarea intervenţiei directe a statului în economie, care să se exercite în reglarea

fenomenelor economice; - generalizarea mecanismelor de piaţă pentru mărfuri şi servicii, capital, forţa de muncă şi

crearea condiţiilor necesare pentru funcţionarea lor. Sistemul de preţuri reprezintă ansamblul preţurilor şi tarifelor care se utilizează în tranzacţiile

dintre operatorii economici sau dintre aceştia şi populaţie, efectuate în interiorul pieţei naţionale sau în

relaţiile comerciale externe.

Sistemul de preţuri cuprinde categorii fundamentale şi forme particulare ale aplicării acestora

în unele domenii de activitate, între care există intercondiţionări, astfel încât preţul/tariful fiecărui

bun/serviciu este influenţat sau influenţează preţurile celorlalte bunuri şi servicii din economie.

Preţurile interne influenţează preţurile externe.

Sistemul de preţuri creat în economia de piaţă a României are trăsăturile specifice economiei

concurenţiale. În prezent, sistemul de preţuri cuprinde preţuri libere, stabilite pe baza cererii şi ofertei,

în condiţiile concurenţei, şi preţurile reglementate, cu avizul autorităţilor naţionale de reglementare sau

al Ministerului Finanţelor Publice. Crearea sistemului de preţuri propriu, specific economiei de piaţă. În cadrul sistemului de

preţuri se disting două mari structuri:


36

- preţurile mărfurilor şi serviciilor, care cuprind preţurile factorilor de producţie şi preţurile bunurilor şi serviciilor obţinute pe seama factorilor de producţie;

- preţurile speciale (dobânda, salariul, renta), care implică sectoare specifice de activitate, iar evoluţia lor distinctă este determinată de piaţă sau de reglementările juridice.

Preţurile mărfurilor şi serviciilor, predominante în cadrul sistemului de preţuri, se pot grupa în următoarele categorii:

a. în funcţie de sfera de aplicare, categoriile fundamentale de preţuri ale producătorilor, comercianţilor şi pentru transferul (circulaţia) produselor între unităţile aceleiaşi firme în procesul cooperării sunt: preţurile cu ridicata ale producătorilor; preţurile de comercializare (en-gros şi en-detail); preţurile de transfer;

b. în funcţie de formarea în mecanismul pieţei, preţurile pot fi: preţuri de ofertă (preţuri de catalog, preţuri de cotaţie la bursă, preţuri de deviz ş.a.) şi preţuri efective (preţuri de contract, preţuri de licitaţie, preţuri de bursă, preţuri de consum).

Se definesc, deci, următoarele categorii de preţuri: 1. preţurile cu ridicata ale produselor industriale care circulă între agenţii economici indiferent

de forma de proprietate a acestora. Nivelul preţurilor se stabileşte prin negociere şi conţine, de regulă, pe lângă contravaloarea cheltuielilor de producţie, justificate economic, un profit stimulativ;

2. preţurile de contractare şi preţurile de achiziţie la care se cumpără produsele agricole de la producători, indiferent de forma de proprietate a acestora. Preţurile sunt menite să asigure acoperirea cheltuielilor de producţie şi un profit stimulativ;

3. preţurile de vânzare ale produselor agricole ce se livrează agenţilor economici de la fondul de consum, determinate pe baza preţurilor de cumpărare, precum şi a comisionului;

4. preţurile mărfurilor de import, stabilite ca atare sau formate pe baza preţurilor externe în valută, exprimate la cursul de schimb valutar în vigoare, la care se adaugă după caz, taxele vamale, accizele, taxa pe valoarea adăugată, comisionul cuvenit societăţii de export-import sau marja importatorului;

5. preţurile produselor destinate exportului, care se stabilesc incluzând toate cheltuielile efectuate pentru producerea, pregătirea, transportul până la graniţă sau la bordul vasului de încărcare, comisionul societăţii de import-export. Preţul intern de producţie este un preţ negociabil, iar preţul real stabilit prin contract este un preţ al pieţei mondiale şi se exprimă în valută;

6. preţurile de deviz sunt folosite pentru determinarea preţurilor lucrărilor de construcţii-montaj şi a celor pentru reparaţiile în construcţii, în cadrul obiectivelor de investiţii;

7. preţurile cu amănuntul sunt stabilite şi aplicate la desfacerea produselor şi executarea lucrărilor de construcţii către populaţie, precum şi pentru livrările prin reţeaua comerţului cu amănuntul către agenţii economici, indiferent de forma de proprietate;

8. tarifele pentru serviciile prestate agenţilor economici şi populaţiei, stabilite după regulile generale ale formării preţurilor.

În ansamblul lor, preţurile şi tarifele care funcţionează în cadrul acestor categorii pot fi: - preţurile libere, formate prin negociere şi stabilite prin contractele încheiate între agenţii

economici, sau afişate pentru mărfurile expuse pentru vânzare, sau pentru care se face publicitate în scopul vânzării. Acestea reprezintă majoritatea preţurilor;

- preţuri reglementate, care se stabilesc de către guvern sau organe împuternicite de acesta, care au atribuţii de autorităţi de reglementare;

- preţuri limită. În general, limitele se stabilesc sub forma de plafoane, ca limite maxime, care nu pot fi depăşite de nivelul preţurilor libere.

Asemenea limite se practică în ţările în care guvernele protejează în mod deosebit agricultura şi alte ramuri.

Preţurile fixe şi limita se prezintă în sistemul preţurilor ca o excepţie de la regula generală a formării preţurilor prin negocierea între producători şi beneficiari. Ele se referă la următoarele situaţii:

- preţurile resurselor de baza ale economiei, pentru care trebuie dusă o politică de protejare şi folosire raţională de către agenţii economici;

- preţurile şi tarifele unor produse şi servicii de importanţă strategică pentru economia naţională; - preţurile şi tarifele produselor şi serviciilor subvenţionate temporar de la bugetul statului. În sistemul preţurilor se stabilesc şi funcţionează: - preţuri fără TVA, preţuri ale factorilor de producţie sau preţuri ale bunurilor aflate în stadii

intermediare ale circuitului economic al acestora; Preţurile fără TVA echivalează cu cifra de afaceri pe produs, ca preţuri ale unităţilor

producătoare sau comerciale, remunerând costurile şi profitul. Ele nu cuprind TVA, fiind însă baza de calcul a TVA care se formează în stadiul respectiv ca TVA aferent vânzărilor, denumită TVA colectată.

37

- preţuri cu TVA, ca preţuri de facturare şi, deci, de cumpărare, plătite de cumpărători, cuprinzând TVA colectată pe traseul parcurs de produs,de la materia primă, la produsul cu destinaţie finală.

Preţurile cu amănuntul includ TVA, iar consumatorul final (populaţia) este suportul real al acestei taxe. Preţurile cu TVA sunt preţurile de cumpărare ale suportatorilor acestui impozit, respectiv preţurile plătite la cumpărarea bunurilor şi serviciilor necesare traiului.

5.2. Mecanismul formării preţurilor

Preţurile cu ridicata sunt preţuri practicate în tranzacţiile comerciale dintre agenţii economici.

Fiind preţuri libere, ele sunt negociabile. Nivelul şi structura preţurilor cu ridicata se formează în contextul reglementărilor legale, astfel: a. la materiile prime de baza, combustibili, energie şi principalele resurse naturale, preţurile se

stabilesc la nivelul preţurilor mondiale. Nivelul lor se adaptează în funcţie de tendinţa, de durata evoluţiei preţurilor externe, de modificările intervenite în structura cererii şi ofertei, a cursului de schimb valutar, de rezultatul negocierilor cu agenţii economici;

b. la materiile prime, piese de schimb, ansamble, subansamble, maşini, instalaţii complexe destinate producţiei şi investiţiilor provenite din import, preţurile se formează prin transformarea în lei a preţului extern, pe baza cursului valutar în vigoare, adăugându-se cheltuielile de transport şi asigurare pe parcurs extern comisionul vamal, taxele vamale, comisionul cuvenit societăţii de export-import, taxa pe valoarea adăugată;

c. pentru toate categoriile de produse, lucrări şi servicii pentru care furnizorii datorează statului TVA, preţurile de facturare se formează prin includerea, alături de preţul care revine producătorilor, a impozitului respectiv, adică:

PR facturat = PP + TVA

5.3. Delimitarea elementelor structurale ale preţurilor în cadrul categoriilor de preţ

În funcţie de formarea în mecanismul pieţei17

, preţurile pot fi preţuri de ofertă (preţuri de

catalog, preţuri de cotaţie la bursă, preţuri de deviz ş.a.) şi preţuri efective (preţuri de contract, cotaţii

la bursă, preţuri de licitaţie, preţuri de consum).

Preţurile incluse în contracte sunt preţuri negociabile între agenţii economici, putând fi:

preţuri de vânzare ale producătorilor sau ale angrosiştilor.

Cotaţiile de bursă se stabilesc şi se utilizează la mărfurile fungibile, ce se caracterizează prin

omogenitate şi mică variaţie a parametrilor valorii de întrebuinţare: petrol, cereale, zahăr, bumbac,

cafea, cacao, metale neferoase, ulei, cauciuc natural.

Mecanismul de formare a acestor preţuri prin bursă constă în stabilirea punctului de echilibru

valoric dintre totalitatea ofertelor şi totalitatea cererilor prezentate de către vânzători şi cumpărători,

direct sau prin reprezentanţi, în orele de funcţionare a bursei.

Preţurile se afişează de către persoane autorizate ale bursei.

Există o multitudine de preţuri cu care se operează la bursă:

- preţuri de ofertă şi preţuri de cumpărare;

- preţuri la livrările imediate şi

- preţuri la livrările la termen (oscilaţiile preţurilor de cotaţie la bursă în funcţie şi până la

termenul de livrare sunt folosite în scopuri speculative).

Cotaţiile pot fi:

- efective, care se stabilesc pe baza tranzacţiilor ce se încheie în mod efectiv în perioada

considerată. Nivelul acestora influenţează puternic şi preţul altor produse (similare, substituite,

complementare etc.).

- nominale, care sunt stabilite pentru produsele care în mod obişnuit sunt cotate la bursă dar

pentru care, în perioada considerată, din lipsă de cerere sau ofertă, nu se încheie tranzacţii.

Când pentru un produs nu se încheie tranzacţii la bursă o perioadă scurtă de timp (1-3 zile), se

porneşte să se coteze din nou de la ultima cotaţie efectivă înregistrată la închiderea bursei.

17 Moşteanu Tatiana (coord.), Preţuri şi concurenţă, Editura Universitară, Bucureşti, 2005, pag. 170 - 180


38

Dacă intervalul fără tranzacţii este mai mare, ca punct de plecare se consideră, de asemenea,

ultimul nivel al cotaţiei efective, dar corelat în raport cu modificările de preţ înregistrate la produsele

similare care au fost cotate în perioada considerată.

Preţurile de licitaţie se stabilesc:

- prin licitaţii organizate în cadrul unor organizaţii comerciale sau în centre comerciale

tradiţionale;

- la vânzarea (exportul) unor mărfuri generale, cu grad mare de perisabilitate, la care se

formează stocuri mari în intervale scurte de timp (fructe, peşte proaspăt etc.) sau la cumpărarea

(importul) unor echipamente de investiţii (maşini, utilaje, instalaţii complexe) pentru efectuarea unor

lucrări de construcţii-montaj, obiecte de artă etc.

Preţurile de licitaţie, spre deosebire de cotaţiile de bursă, au o serie de avantaje:

1. regulamentul de licitaţie este stabilit de către organizatori, făcut cunoscut cumpărătorilor şi

vânzătorilor prin publicitate;

2. grăbesc desfacerea mărfurilor perisabile sau cu stocuri mari;

3. permit organizarea unor pieţe ad-hoc pentru contractarea prin competiţie şi în mod

avantajos a unor lucrări şi echipamente de investiţii importante pentru creşterea economică.

Preţurile de licitaţie se pot forma prin:

- metoda preţului minim de strigare, stabilit de vânzător în acord cu societatea de licitaţie care

cunoaşte tendinţa pieţei;

- metoda de scădere a preţului când preţul este maxim, acesta fiind redus succesiv până când

cumpărătorul îşi manifestă acceptul faţă de preţ. Primul cumpărător care şi-a exprimat acceptul pentru

preţul dorit de vânzător devine proprietarul mărfii.

Preţul de tranzacţie sau negociat se stabileşte prin tratative între parteneri, pentru fiecare

partidă de mărfuri ce fac obiectul contractării şi este consemnat în contract, pentru evaluarea în sumă

totală absolută a tranzacţiei.

Evaluările se fac pe baza documentaţiei tehnice privind produsul şi nivelul preţurilor practicate

de firmele concurente. Un rol important în evaluare îl au parametrii tehnici, calitativi şi economici ai

produsului, precum şi o serie de factori indirecţi (nivelul cotaţiilor de bursă, condiţiile de livrare şi

plată, volumul tranzacţionat, tradiţie în afaceri etc.).

Preţul de listă sau catalog are următoarele caracteristici:

- se stabileşte de către producători pe baza analizei cheltuielilor de producţie şi în comparaţie

cu preţurile firmelor concurente;

- se scriu în cataloage de preţuri;

- se comunică cumpărătorilor potenţiali;

- se aplică mărfurilor fabricate într-o largă gamă sortimentală şi tipodimensională, cu parametrii

tehnico-economici uşor măsurabili, ca: laminate, ţevi, motoare electrice, pompe, maşini agricole,

autovehicule.

Elasticitatea nivelului preţurilor de vânzare se realizează prin diferenţierea sortimentală şi prin

acordarea de bonificaţii sau majorări în funcţie de fluctuaţiile pieţei, în condiţiile respectării

principiilor concurenţei corecte.

Preţul de acord are la bază acorduri internaţionale încheiate pe produse între ţările

exportatoare şi ţările importatoare. Se aplică la mărfurile cu pondere mare în schimburile

internaţionale. Structura actualului sistem de preţuri se prezintă astfel :

Structura preţului unui bun de consum de producţie internă în drumul parcurs, de la

producător la populaţie:

Preţul facturat de producător = cost + profit + acciză + TVA colectată.

Preţul cu ridicata = preţul de cumpărare (de la producător) + adaos comercial + TVA colectată

= preţul de gross.

Preţul cu amănuntul = preţul de cumpărare + adaos comercial + TVA colectată.

Structura preţului unui bun de consum din import în drumul parcurs, de la importator,

angrosist, la populaţie:

Preţ la frontieră = valoare în vamă + taxă vamală + comision + acciză + TVA în vamă

Preţ importator = preţ de import + marja importatorului + TVA colectată

Preţ cu ridicata = preţ de cumpărare + adaos comercial + TVA colectată

Preţ cu amănuntul = preţ de cumpărare + adaos comercial + TVA colectată.

39

Preţurile de export

Preţul intern de producţie este un preţ negociabil iar preţul de tranzacţie stabilit prin contract

este un preţ al pieţei mondiale şi se exprimă în valută. În practica internaţională se folosesc mai multe

metode pentru stabilirea preţurilor de export:

I. Metoda adăugării la cost care include însumarea celor de mai jos, toate formând preţul

final:

- costurile de fabricaţie;

- costurile administrative;

- costurile de cercetare-dezvoltare;

- costuri suplimentare;

- costurile de expediere;

- taxele vamale;

- adaosurile unităţilor de producţie;

- marja de profit.

Metoda adăugării la cost prezintă câteva inconveniente: ignoră cererea şi concurenţa din

cadrul pieţelor vizate; este deseori bazată pe evaluări denaturate ale costurilor. Suplimentar apare

cercul vicios: preţurile sunt bazate pe costuri, acestea sunt bazate pe volumul vânzărilor, iar acestea

din urmă se bazează pe costuri.

II. Metoda bazată pe preţuri competitive.

Preţurile competitive pot fi determinate numai prin examinarea nivelului preţurilor pentru

produse similare pe pieţele considerate. Dacă aceste niveluri de preţ au fost stabilite, preţul de bază

poate fi determinat considerând următoarele etape:

- estimarea cantităţilor cumpărate la diferite preţuri;

- estimarea costurilor marginale şi totale pentru a atinge volumele de vânzare preconizate;

- selectarea preţului care aduce contribuţia cea mai mare la profit.

III: Metoda bazată pe exploatarea vânzărilor pe pieţele similare.

Uneori cererea poate fi estimată prin exploatarea vânzărilor de pe pieţele considerate similare

pieţei vizate.

Cu toate acestea, de obicei, costurile marginale nu sunt disponibile iar pentru a le obţine este

necesară analiza operaţiilor de producţie în vederea identificării costurilor fixe şi a celor variabile.

Când producţia poate fi crescută fără creşterea costurilor fixe, costurile variabile sunt singurele costuri

adiţionale.

Selectarea celui mai profitabil preţ depinde de perioada de timp pentru care s-a făcut

estimarea.

IV. Metoda determinării preţului extern pe baza preţului pe unitatea de materie primă realizat

de concurenţă.

Relaţia de cuantificare este:

Preţul produsului exportat = preţul practicat de concurenţă ± preţul practicat de concurenţă x

expresia diferenţierii complexităţii produsului exportat faţă de produsul concurenţei.

Această modificare se foloseşte pentru produsele apropiate din punct de vedere al parametrilor

tehnici şi economici, pentru maşini, utilaje, construcţii metalice, piese de schimb, roţi dinţate etc.

V. Metoda determinării preţului extern pe baza preţului de concurenţă şi a parametrilor

tehnici calitativi, etapele de aplicare a metodei fiind:

- se înscriu într-un tabel comparativ parametrii principali şi preţul practicat de concurenţă

actualizat;

- se raportează fiecare parametru al produsului concurenţei la parametrii produsului pentru

export şi se obţin coeficienţii tehnici de corectare a preţului;

- cu ajutorul coeficienţilor se determină preţul produsului destinat exportului în raport cu

preţurile practicate de concurenţă.

Dacă există mai multe firme concurente se calculează un preţ mediu de export, prin aducerea

preţurilor concurenţei la nivelul coeficientului de corectare.


40

VI. Determinarea preţului pe baza nivelului cererii existente.

Modificarea preţurilor în funcţie de cerere nu mai depinde de costuri iar aplicarea metodei are

în vedere:

- oscilaţiile cererii, conform cărora preţul urcă sau coboară;

- fixarea preţului şi în funcţie de diversitatea clienţilor, calitatea produsului, locul şi momentul

vânzării.

Concret, se are în vedere ca:

- preţul să fie cel mai avantajos în raport de conjunctura pieţei mondiale din momentul

negocierii şi cu preţurile produselor comparabile ale concurenţei,

- echivalentul în lei la cursul în vigoare al preţului în valută, franco-frontiera română, să

asigure acoperirea preţului intern complet de export, comisionul societăţii comerciale de export-

import, după caz, alte cheltuieli de export.

Preţul extern de export se caracterizează prin:

- este inclus în contractul internaţional de vânzare a mărfii;

- exprimă preţul în valută obţinut pe piaţa mondială;

- este influenţat de condiţiile de livrare adoptate de părţi;

- franco-frontiera română, vânzătorul suportă transportul intern, pe teritoriul ţării, până la

frontiera română;

- FOB (pentru livrări mai mari) marfa devine prioritatea cumpărătorului după încărcarea

mărfii la bordul vasului, acesta suportând cheltuielile de transport pe parcurs extern şi asigurarea;

- CIF, vânzătorul suportă cheltuielile de transport şi asigurarea;

- CAF, vânzătorul suportă cheltuielile de transport extern, dar nu şi asigurarea mărfii.

Eficienţa exportului pentru furnizor se poate aprecia prin raportarea preţului intern complet de

export, în lei, la preţul extern în valută, iar când valoarea raportului este egală sau mai mică decât

cursul în vigoare al leului faţă de valuta respectivă, eficienţa este pozitivă.

Preţurile produselor importate exprimă toate costurile ocazionate de aducerea bunurilor în

ţară, inclusiv impozitele datorate la frontieră.

Eficienţa începutului se calculează similar, ca în cazul exportului, pe baza cursului de

revenire, dar interpretarea este inversă.

Preţurile cu amănuntul se stabilesc şi se aplică la:

- desfacerea produselor şi executarea lucrărilor de construcţii către populaţie;

- livrările prin reţeaua comerţului cu amănuntul către agenţii economici, indiferent de forma

de proprietate;

Nivelul acestor preţuri cuprinde:

- preţul cu ridicata negociat;

- adaosul comercial destinat acoperirii cheltuielilor necesare pentru desfacerea mărfurilor şi

asigurării unui profit pentru agenţii economici cu activitate comercială;

- taxa pe valoarea adăugată, care se calculează la suma preţului de aprovizionare, inclusiv

transportul, adaosul comercial. Preţul cu amănuntul nu se negociază, ci se afişează şi se plăteşte de

către consumatorul final.

Dacă produsele circulă mai întâi prin intermediul comerţului de gros, se stabilesc pornind de la

preţuri de gros, după regula caracteristică includerii adaosului comercial şi a taxei pe valoarea

adăugată.

Preţurile de deviz au cea mai largă aplicabilitate în domeniul lucrărilor de construcţii montaj.

În procesul de stabilire a preţurilor, se utilizează: preţurile pe articole de deviz; preţurile pe

categorii de lucrări; preţurile pe obiecte de construcţii; devizul general, care include toate costurile

ocazionate de realizarea unei investiţii.

Tarifele pentru serviciile prestate agenţilor economici şi populaţiei, se stabilesc după regulile

generale ale formării preţurilor.

5.4. Mecanismul impozitelor indirecte În concepţia economistului I. Văcărel preferinţa pentru impozitele indirecte se poate explica prin

aceea că:

41

- „necesită o perioadă scurtă de timp din momentul luării deciziei de instituire a impozitelor (majorare a cotei) printr-un act normativ şi până devin operaţionale”;

- reclamă cheltuieli modice de aşezare, percepere şi urmărire; - sunt mai voalate, fiind cuprinse în preţul de vânzare al produselor (tarifele prestărilor de

servicii), iar nemulţumirea cumpărătorilor (beneficiarilor) se îndreaptă împotriva agenţilor economici care practică preţuri (tarife) majorate, iar nu a statului, care a ordonat sporirea impozitelor ce a dus la scumpirea acestora: cumpărătorul nu ştie cât din preţul plătit pentru produs (serviciu) revine agentului economic şi cât ajunge în tezaurul public”.

Având în vedere practica din diferite ţări, rezultă că, în general, impozitele indirecte sunt instituite de stat asupra vânzărilor de mărfuri şi a prestărilor de servicii. Cotele utilizate pentru stabilirea acestor impozite nu sunt diferenţiate în funcţie de venitul, averea sau situaţia personală a celor care cumpără mărfurile sau apelează la serviciile ce fac obiectul impozitelor indirecte. Drept urmare, impozitele indirecte lasă falsa impresie că ar afecta, în aceeaşi măsură, veniturile tuturor consumatorilor de mărfuri şi servicii. În realitate, însă, ele îi afectează în mod deosebit pe cei cu venituri mici şi fixe, deoarece impozitele indirecte se percep, de regulă, la vânzarea bunurilor de larg consum. De altfel, dacă raportăm impozitele indirecte la veniturile realizate de diferite clase şi pături sociale, vom constata că ponderea acestora în venituri este cu atât mai mare, cu cât veniturile realizate sunt mai mici.

Impozitele indirecte cunosc următoarele forme de manifestare: 1. taxele de consumaţie; 2. monopolurile fiscale; 3. taxele vamale; 4. diferite taxe. 1. Taxele de consumaţie. Taxele de consumaţie îmbracă fie forma taxelor de consumaţie pe

produs, cunoscute şi sub denumirea de taxe speciale de consumaţie sau accize, fie sub forma unor taxe generale pe vânzări, când se percep la vânzarea tuturor mărfurilor, indiferent dacă aceste bunuri sunt de consum sau mijloace de producţie.

Taxele speciale de consumaţie sau accizele sunt aşezate asupra unor produse care se consumă în cantităţi mari şi care nu pot fi înlocuite de cumpărători cu altele, pentru ca în acest fel impozitul să aibă în mod constant un randament fiscal cât mai ridicat.

În România se practică accize pe produse cum sunt: băuturile alcoolice, vinurile şi produsele pe bază de vin, berea, produsele din tutun, produsele petroliere, cafeaua, apele minerale şi apele gazoase, confecţiile din blănuri naturale, articolele din cristal, autoturismele, parfumurile etc.

Taxele de consumaţie pe produs se calculează fie în sumă fixă pe unitatea de măsură, fie în baza unor cote procentuale aplicate asupra preţului de vânzare. În mod normal, produsele provenite din import trebuie impuse cu aceleaşi taxe ca şi produsele indigene, iar cele destinate exportului, de regulă, nu sunt impozitate. Nivelul cotelor utilizate pentru calcularea accizelor diferă de la o ţară la alta şi de la un produs la altul.

Taxa pe valoarea adăugată se practică în prezent în peste 70 de ţări. Obiectul taxei pe valoarea adăugată îl constituie: livrările de mărfuri către terţi şi pentru consumul propriu, achiziţii de bunuri, prestaţii de servicii, bunuri importate. Totodată, sunt impozabile şi unele operaţiuni care pot fi asimilate vânzării sau cumpărării, ca de exemplu: creditul pentru consum, cesiunea de mărfuri, şi, pe un plan general, orice tranzacţie privind transferul proprietăţii unui bun material.

Taxa pe valoarea adăugată se poate calcula prin aplicarea cotei de impozit: a) fie asupra valorii adăugate în fiecare stadiu pe care îl parcurge marfa de la producător la

consumator; b) fie asupra preţului de vânzare din stadiul respectiv, obţinându-se astfel taxa asupra preţului de vânzare, din care se deduce taxa (calculată în acelaşi

fel) aferentă preţului de vânzare din stadiul anterior. Diferenţa rezultată este taxa pe valoarea adăugată aferentă stadiului respectiv.

Baza de calcul a taxei pe valoarea adăugată o reprezintă preţul de vânzare al diferitelor mărfuri sau valoarea serviciilor prestate. În vederea calculării taxei, se stabileşte volumul total al vânzărilor sau prestărilor de servicii (cifra de afaceri), pe perioada de impunere (lună, trimestru) la care se aplică cota de impozit. Pentru a nu se impune de mai multe ori aceeaşi valoare, se scad sumele vărsate anterior la buget cu titlu de taxă pe valoarea adăugată aferentă mărfurilor respective. În vederea efectuării acestor deduceri, este necesar ca taxa pe valoarea adăugată să fie evidenţiată în mod distinct în fiecare factură.

Baza de impozitare o reprezintă valoarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate, din care s-a dedus taxa pe valoarea adăugată. Această bază se determină în funcţie de:

preţurile negociate între vânzător şi cumpărător, care cuprind şi accizele stabilite potrivit legii; tarifele negociate pentru presările de servicii;


42

suma rezultată din aplicarea cotei de comision sau suma convenită între parteneri, pentru operaţiunile de intermediere;

valoarea în vamă, stabilită conform legii, la care se adaugă taxa vamală, alte taxe şi accizele datorate pentru bunurile din import;

preţurile cu care sunt vândute bunuri din depozitele vămii sau cele stabilite prin licitaţie 2. Monopolurile fiscale. Sunt instituite monopoluri fiscale asupra producţiei şi/sau vânzării unor

mărfuri ca: tutun , sare, alcool, cărţi de joc şi alte produse specifice. Veniturile realizate de către stat de pe urma monopolurilor fiscale sunt formate, pe de o parte,

din profitul creat în procesul de producere a acestor mărfuri, pe care statul îl realizează ca orice întreprinzător, iar pe de altă parte, din impozitul indirect cuprins în preţ, care se încasează de la consumatorii mărfurilor respective.

3. Taxele vamale. Taxele vamale pot fi percepute de către stat asupra importului, exportului şi tranzitului de mărfuri din exteriorul Uniunii Euroopene. În practica fiscală internaţională, taxele vamale care se utilizează cel mai frecvent sunt cele asupra importului de mărfuri din ţările din afara spaţiului Uniunii Euroopene.

În România, persoanele juridice plătesc taxe vamale numai pentru mărfurile importate, care se calculează prin aplicarea cotei procentuale asupra valorii mărfii în vamă.

4. Alte taxe. După natura lor, taxele pot fi clasificate astfel: a. taxe judecătoreşti; b. taxe de notariat; c. taxe consulare; d. taxe de administraţie. a. Taxele judecătoreşti se încasează de către instanţele jurisdicţionale în legătură cu acţiunile

introduse spre judecare de către diferite persoane fizice sau juridice. b. Taxele de notariat se plătesc pentru eliberarea, legalizarea sau autentificarea de acte, copii

etc., fiind încasate de către notariate. c. Taxele consulare se încasează de către consulate pentru eliberarea de certificate de origine,

acordarea de vize etc. d. Taxele de administraţie se încasează de către diferite organe ale administraţiei de stat în

legătură cu eliberarea de autorizaţii, permise, legitimaţii etc., la cererea anumitor persoane. După obiectul operaţiunii care se efectuează şi urmează a fi taxată, taxele pot fi de două feluri: a.taxe de timbru; b.taxe de înregistrare. a.Taxele de timbru se percep la efectuarea de către instituţiile publice a unor operaţii, cum sunt : autentificarea de acte; eliberarea unor documente; legalizări de acte. b. Taxele de înregistrare se percep la vânzări de imobile, la constituirea, fuzionarea sau

dizolvarea societăţilor de capital; de asemenea, ele se percep asupra fiecărei operaţii de vânzare şi respectiv, cumpărare la bursă etc.

VI.STRATEGII DE ADAPTARE A PREŢULUI LA CERINŢELE PIEŢEI

Concepte cheie: concurenţă; concurenţă perfectă; concurenţă imperfectă; echilibrul pieţei; monopol; piaţă

monopolistică; oligopol; piaţă oligopolistă; preţ de monopol; gestiune la echilibru; cost marginal; monopson;

concurenţă potenţială; barieră la intrarea în ramură; ciclu de viaţă al produselor

6.1. Concurenţa – conţinut şi funcţii

Manifestarea cererii şi a ofertei se întemeiază pe libera iniţiativă generată de proprietatea

particulară. Forma activă a concurenţei este însăşi concurenţa, trăsătură esenţială a economiei de piaţă, al cărei mecanism este competiţia.

Concurenţa reprezintă confruntarea deschisă, rivalitatea dintre agenţii economici vânzători-ofertanţi pentru a atrage de partea lor clientela. Ea exprimă comportamentul specific, interesat al tuturor subiecţilor de proprietate, comportament ce se realizează diferit, în funcţie de cadrul concurenţial şi particularităţile diverselor pieţe.

Concurenţa este o confruntare deschisă, loială, în cadrul căreia vânzătorii şi cumpărătorii urmăresc să-şi amelioreze situaţia pe piaţă, printr-o serie de strategii şi acţiuni ce vizează „testarea şi tatonarea” forţelor pieţei.

43

Condiţiile de exercitare a concurenţei18

între operatorii economici sunt:

- existenţa mai multor producători specializaţi în producerea şi livrarea unui bun şi a

substitutelor acestuia;

- autonomizarea conducerii şi gestiunii prin preţul liber;

- îndeplinirea condiţiilor de competitivitate pentru produsul respectiv;

- respectarea disciplinei comerciale şi fiscale;

- echilibrarea cererii de către ofertă.

Pornind de la cunoaşterea concurenţei de către producători, s-au identificat strategiile de

atragere a interesului pieţei prezentate în tabelul 6.1.:

Strategii de atragere a interesului pieţei

Tabel 6.1. Tipuri de strategii Caracteristici

Strategia efortului concentrat Este destinată atragerii unei clientele speciale pentru un produs

special, pentru care se oferă cele mai bune servicii

Strategia diferenţierii bunurilor dintr-o

gamă superioară

Urmăreşte cucerirea interesului clienţilor pentru un produs

anume, cu trăsături de unicat prin corelaţia produs – marcă –

design – servire

Strategia dominaţiei globale prin costuri Asigură concurenţa prin preţuri imbatabile

Instrumentele luptei de concurenţă sunt de natură economică, dar şi de natură extraeconomică.

Principalele căi economice: reducerea costurilor bunurilor sub cele ale concurenţilor, diminuarea preţurilor de vânzare; ridicarea calităţii bunurilor, acordarea unor facilităţi clienţilor. Printre instrumentele extraeconomice se includ: furnizarea de informaţii generale pentru toţi clienţii, sponsorizarea unor acţiuni sociale de interes local sau naţional, în anumite condiţii, unii agenţi economici folosesc, în confruntarea cu concurenţii lor, presiuni morale, speculând cu promptitudine situaţiile critice şi eludând chiar legile ţării.

În funcţie de instrumentele luptei de concurenţă, aceasta a fost departajată în loială şi neloială. Concurenţa loială se caracterizează prin folosirea nediscriminatorie de către vânzători a unora

dintre instrumentele amintite, în condiţiile accesului liber pe piaţă şi ale deplinei posibilităţi de cunoaştere a mijloacelor de reglementare a relaţiilor vânzător - cumpărător.

Concurenţa neloială constă în acordarea unor stimulente deosebite clienţilor, în utilizarea anumitor mijloace extraeconomice de pătrundere şi menţinere pe piaţă.

Concurenţa este apreciată ca o lege economică importantă, având un mare rol în realizarea progresului tehnico-economic. Mecanismul concurenţial are virtuţi incontestabile.

În primul rând, concurenţa stimulează progresul general. Prin emulaţie şi competiţia pe care o întreţine între întreprinderi, ea deschide perspective de profituri convenabile pentru toţi participanţii, favorizându-i pe cei abili şi eliminându-i pe cei care nu au mobilitatea necesară de adaptare la noile cerinţe.

În al doilea rând, concurenţa duce la reducerea preţurilor de vânzare. Binecunoscutele raporturi între cantităţile vândute şi preţurile de vânzare practicate fac ca profitul mare să rezulte mai ales din sporirea desfacerilor. Astfel, o cale importantă de creştere a vânzătorilor este tocmai diminuarea preţului, nu ridicarea lui.

În al treilea rând, prin influenţele directe asupra psihologiei agenţilor economici, mediul concurenţial imparţial alimentează optimismul acestora, stimulându-le creativitatea şi preocuparea continuă de creştere a eficienţei întregii activităţi, de maximizare a profitului, dar şi de satisfacere mai bună a nevoilor de consum.

Mecanismele concurenţiale diferă de la o perioadă la alta, de la o ţară la alta, de la o piaţă la alta. Factorii şi condiţiile care fac să se contureze mai multe tipuri de concurenţă sunt: numărul şi puterea economică a participanţilor la tranzacţii; gradul de diferenţiere a bunului care satisface o anumită nevoie umană; facilităţile acordate sau restricţiile ridicate în calea celor care intenţionează să intre într-o ramură, pe o anumită piaţă; gradul de transparenţă a pieţei; raportul dintre oferta şi cererea de bunuri; complexitatea şi funcţionalitatea reţelei pieţelor într-o ţară sau alta; conjunctura politică internă şi internaţională.

18 Moşteanu Tatiana (coord.), Preţuri şi concurenţă, Editura Universitară, Bucureşti, pag. 33


44

6.2. Piaţa cu concurenţă perfectă şi formarea preţului de echilibru Concurenţa perfectă sau pură presupune un asemenea raport de piaţă încât, pe de o parte, toţi

vânzătorii să-şi vândă toată producţia, toate mărfurile să fie oferite la preţul pieţei, fără ca vreunul dintre ei şi toţi împreună să-l poată influenţa, iar pe de altă parte cumpărătorii să poată achiziţiona ceea ce au nevoie şi cât doresc din fiecare bun la acelaşi preţ al pieţei, de asemenea, fără a-l putea modifica după voinţa lor.

Concurenţa perfectă se bazează pe existenţa simultană a mai multor premise: a. atomicitatea participanţilor la tranzacţii - adică un număr mare de agenţi economici de putere

concurenţială egală sau apropiată, astfel încât nici unul dintre ei să nu poată influenţa în favoarea sa cantităţile oferite sau cerute, respectiv preţul;

b. omogenitatea bunurilor - agenţilor economici cumpărători fiindu-le practic indiferent de la care dintre vânzători se aprovizionează;

c. intrarea liberă într-o activitate - accesibilitatea noilor producători în una sau alta dintre ramuri şi perfecta mobilitate a factorilor de producţie;

d. elasticitatea - adică adaptarea fără restricţii a ofertei la cerere şi invers, a cererii la ofertă, ceea ce înseamnă fluiditatea ambelor laturi ale pieţei în raport de modificarea preţului;

e. transparenţa perfectă a informaţiilor pieţei - privitoare la cantităţile oferite şi cerute, la calitatea bunurilor, la preţurile lor.

Acest tip de concurenţă nu există şi nu a existat în realitate. Concurenţa perfectă a servit, însă, şi poate servi ca model teoretic de analiză a mecanismului pieţei concurenţiale.

Pe o piaţă cu concurenţă perfectă, preţul se formează la nivelul punctului de echilibru dintre cerere şi ofertă, situaţie în care cantităţile cerute sunt egale cu cele oferite. În condiţiile unei asemenea pieţe, producătorul este un „primitor de preţ”, el neputând influenţa preţul; orice producător îşi poate vinde toate mărfurile la preţul iniţial al pieţei întrucât se presupune că cererea este perfect elastică.

Considerându-se preţul ca o variabilă independentă, creşterea sau reducerea lui va face ca oferta şi cererea să se modifice în sens invers una faţă de cealaltă. Indiferent de nivelul concret al preţului, cantitatea vândută dintr-un anumit bun este, desigur, egală cu cea cumpărată, ceea ce nu înseamnă că se realizează echilibrul pieţei bunului respectiv. Egalitatea dintre cantităţile cerute şi cele oferite constituie rezultatul practicării unui anumit nivel al preţului de vânzare în condiţiile concordanţei parametrilor cererii şi a ofertei şi ale compatibilităţii dorinţelor cumpărătorilor cu cele ale vânzătorilor.

Realizarea echilibrului cererii şi ofertei va avea loc, deci, numai în condiţiile existenţei unei duble ipoteze:

a) a contractelor încheiate şi reziliate succesiv, schimbul având loc numai în situaţia de echilibru; b) a existenţei unui „evaluator” care să modifice preţurile şi să autorizeze îndeplinirea

contractelor. În situaţia în care preţul se fixează deasupra celui de echilibru, cantitatea cerută este inferioară

celei oferite, excedentul de ofertă exercitând presiuni în sensul reducerii preţurilor. Situaţia este exact inversă dacă preţul este mai mic decât cel de echilibru. În acest caz se creează un excedent de cerere care influenţează preţurile în sensul ridicării lor către preţul de echilibru.

Echilibrul pieţei. Preţul de echilibru

Figura 6.1.

F

aA

O

G

C B

E

C

O

p

p2

pE

p1

qc2 qo1 qE qc1 qo2

45

Din cele prezentate, rezultă caracteristicile esenţiale ale preţului de echilibru: apare spontan, ca un rezultat al jocului liber al forţelor pieţei fiecărui bun şi reprezintă acel

nivel al preţului la care are loc egalizarea cantităţilor cerute din bunul respectiv cu cele oferite, realizându-se astfel un volum maxim al vânzărilor;

formarea preţului de echilibru al fiecărui bun este legată şi de situaţia pieţelor interdependente, de preţurile de echilibru ale celorlalte bunuri;

echilibrul pieţei nu înseamnă absenţa schimbărilor în raportul dintre forţele acesteia. Dimpotrivă, răspunsul la întrebarea de ce se modifică preţurile – inclusiv cele de echilibru – este totdeauna legat de evoluţia raporturilor concrete cerere–ofertă, fiecare dintre forţele pieţei avându-şi determinările ei.

În cazul pieţei cu concurenţă perfectă, firma individuală poate vinde unităţile suplimentare de bunuri la un preţ identic cu al celor anterioare. Rezultă deci că deciziile firmei privind oferta de bunuri nu se bazează pe cantitatea totală pe care o poate vinde. În asemenea condiţii, firma va extinde producţia până la punctul în care volumul bunurilor create îi asigură maximizarea profitului.

Analiza formării preţurilor de echilibru se face şi în raport de factorul timp, apărând unele particularităţi în următoarele situaţii: perioadă foarte scurtă, perioadă scurtă şi perioadă lungă de timp.

Perioada foarte scurtă este cea în cadrul căreia se face abstracţie de costul producţiei şi se consideră că evoluţia ofertei depinde numai de reacţiile producătorilor în legătură cu preţul pieţei.

Perioada scurtă se defineşte prin faptul că producătorii pot modifica dimensiunile ofertei lor prin schimbarea volumului factorului muncă. Ei nu pot interveni însă asupra capitalului fix. Preţul ce caracterizează această perioadă nu este preţul pieţei sau preţul curent, ci preţul normal sau preţul stabil. Egalitatea costului marginal cu preţul de vânzare caracterizează preţul normal şi defineşte condiţia de echilibru a producătorului (ofertantului) în perioada scurtă de timp.

Echilibrul pieţei perfecte pe termen scurt se poate realiza astfel19

: 1. cererea creşte, oferta este fixă; adaptarea la piaţă se face pe două căi:

- prin preţuri (creşte preţul astfel încât să determine reducerea cererii);

- prin cantităţi (creşte oferta, deoarece preţul cererii este mai mare decât cel de ofertă)

2. cererea scade, oferta este fixă; adaptarea se face tot pe două căi:

- prin preţuri (acestea scad până la nivelul pentru care creşterea cererii asigură echilibrarea cu oferta);

- prin cantităţi (oferta scade, ceea ce duce la reducerea preţului de cerere, acest nivel asigurând

echilibrarea cererii);

3. oferta creşte, cererea este fixă; adaptarea se face:

- prin preţuri (acestea scad până la restabilirea echilibrului);

- prin cantităţi (cererea creşte până la atingerea punctului de echilibru)

4. oferta scade, cererea este fixă; adaptarea se face:

- prin preţuri (ele cresc până la restabilirea echilibrului);

- prin cantităţi (cererea scade până la restabilirea echilibrului). Perioada lungă are asemenea dimensiuni încât producătorii pot modifica volumul ofertei şi prin

schimbarea capitalului fix, ca urmare a investiţiilor efectuate. Condiţia de echilibru pe termen lung a firmei aflate în concurenţă perfectă este: costul marginal = preţul de vânzare = costul mediu minim.

Formarea preţurilor pe perioade lungi de timp va fi influenţată de parametrii activităţii

întreprinderii marginale.

Întreprinderea marginală este aceea care, în condiţiile formării preţului de echilibru, are

costurile medii cele mai mari şi nu înregistrează nici pierdere, nici profit, deoarece punctul de

intersecţie al costului mediu minim cu costul marginal are aceeaşi ordonată cu cea a nivelului preţului

pieţei.

În cazul în care această întreprindere ar dispărea, influenţele consecutive sunt: ofertă

insuficientă → creşterea preţului pieţei → profitul creşte → apar noi concurenţi în ramura respectivă

→ oferta totală creşte → reducerea preţurilor. Nivelul preţurilor face posibilă egalizarea cantităţilor cerute cu cele oferite, pe fiecare piaţă,

numai în condiţiile în care: 1. fiecare consumator cunoaşte în detaliu întreaga ofertă, de pe toate pieţele, din punctul de

vedere al volumului, al structurii, al calităţii, al dinamicii etc., precum şi facilităţile de desfacere de care el poate beneficia, fiind astfel în măsură să realizeze cea mai bună alegere;

19 Moşteanu Tatiana (coord.), Preţuri şi concurenţă, Editura Universitară, Bucureşti, pag. 33 - 34


46

2. fiecare producător cunoaşte atât parametrii ofertei totale de factori de producţie, cât şi variantele posibile de utilizare a lor, putând să-şi maximizeze profitul;

3. toate schimburile de pe toate pieţele sunt libere; nici un producător şi nici un consumator nu poate exercita presiuni pentru a limita concurenţa;

4. toţi agenţii economici sunt perfect informaţi în legătură cu starea pieţei, cu nivelul preţurilor bunurilor şi cu eventualele pârghii economice.

Prezenţa concomitentă a acestor condiţii face ca mecanismul preţurilor şi concurenţa să acţioneze ca o „mână invizibilă” care ghidează, fără cusur, alegerea economică a tuturor participanţilor la viaţa economică.

6.3. Piaţa cu concurenţă monopolistică şi mecanismul formării preţului

Piaţa cu concurenţă monopolistică păstrează toate trăsăturile concurenţei perfecte, cu excepţia

omogenităţii produselor, care este înlocuită cu diferenţierea produsului. Într-o asemenea situaţie, cumpărătorii au posibilitatea să aleagă produsul pe care şi-l doresc, iar vânzătorii pot să-şi impună preţul şi chiar cantitatea prin politica noilor sortimente de produse, deosebite de cele vechi.

În explicaţia procesului de formare a preţurilor în condiţiile pieţei monopoliste trebuie luate în considerare trăsăturile fundamentale ale acesteia

20:

- două forme de piaţă: concurenţa şi monopolul;

- existenţa unui număr mare de vânzători şi o mare diferenţiere a produselor;

- fiecare întreprindere suportă concurenţa produselor fabricate de alte întreprinderi;

- fiecare concurent este preocupat de stabilirea preţului şi a cantităţii de produse;

- creşterea numărului de întreprinderi duce şi la apariţia capacităţii de producţie excedentară,

apărând astfel opţiunea pentru strategia cuplului cantitate-preţ aplicată prin diferenţierea sortimentală a

produselor, putându-se stabili simultan cantitatea şi preţul pentru care întreprinderea deţine

„monopolul”.

- concurenţa prin produse înlocuieşte concurenţa prin preţuri. Firma monopolistă nu poate vinde o cantitate nelimitată de produse – ca în condiţiile concurenţei

perfecte –, producătorii confruntându-se cu o cerere ce nu este perfect elastică. Din această cauză, venitul mediu (preţul) nu mai este egal cu venitul marginal; fiecare unitate suplimentară vândută asigură un spor de venit total mai mic faţă de cel adus de unitatea anterioară, venitul marginal fiind deci mai mic decât preţul.

Pe termen scurt maximizarea profitului are loc la acel volum de producţie la care venitul marginal este egal cu costul marginal.

Pe perioadă lungă, preţul poate fi însă egalizat cu costul mediu al întreprinderii, întrucât profiturile mai mari decât cele normale vor provoca intrarea unor noi firme în domeniul respectiv.

Ca urmare a influenţării preferinţelor cumpărătorilor – prin diferenţierea produsului – curba cererii produsului firmei monopoliste se modifică, ceea ce înseamnă că, în condiţiile aceleiaşi cereri globale, curbele cererii celorlalte firme se vor modifica în sens invers. Folosirea incompletă a potenţialului de producţie este, uneori intenţionată, creşterea cantităţii de produse determinând reducerea preţului.

6.4. Piaţa oligopolistă şi formarea preţului

Piaţa cu concurenţă imperfectă se manifestă în situaţiile în care agenţii economici pot să

influenţeze raportul dintre cererea şi oferta de mărfuri şi, deci, nivelurile preţurilor, în intenţia de a obţine avantaje mari şi stabile. Acest tip de piaţă se prezintă în numeroase forme, ele diferenţiindu-se, în primul rând, în funcţie de numărul şi forţa economică a agenţilor economici producători şi cumpărători. Dacă piaţa poate fi dominată de anumiţi producători puternici (unul, doi, câţiva) piaţa imperfectă respectivă se numeşte piaţă de tip oligopol.

Oligopolul este o formă a concurenţei imperfecte caracterizată prin existenţa unui mic număr de firme ce produc bunuri similare sau diferenţiate, firme care, datorită ponderii pe care o deţin în ansamblul ofertei, reuşesc să influenţeze formarea preţului în scopul maximizării profitului.

Formarea preţului în strategia înţelegerii sau combaterii în cadrul concurenţei duopolistice şi

oligopolistice, prezintă caracteristicile următoare:

- interdependenţa acţiunilor vânzătorilor de pe piaţă;

- preţurile, cantităţile vândute, profitul unui producător depind de reacţiile celorlalţi vânzători.

20 Moşteanu Tatiana (coord.), Preţuri şi concurenţă, Editura Universitară, Bucureşti, pag. 38

47

Piaţa oligopolistică are două trăsături: interdependenţa şi incertitudinea, deci se impune

reconsiderarea formării preţurilor, care, pe acest tip de piaţă, sunt rigide, fixate de întreprinderi, fiind

denumite „preţuri administrate”. În condiţiile oligopolului, firma este, deci, un căutător de preţ, ea exercitând o anumită influenţă

asupra preţului, dar neputându-l alege ca în cazul monopolului deoarece trebuie să ţină seama de reacţiile, uneori foarte viguroase, ale celorlalte firme şi de consecinţele lor asupra propriei activităţi.

În derularea operaţiilor de căutare a preţului de echilibru în condiţiile de oligopol pot să apară două situaţii diametral opuse:

- recunoscându-şi interesul comun, firmele oligopoliste se înţeleg cu privire la nivelul şi dinamica preţurilor, acţionând ca şi când ar deţine împreună, monopolul absolut;

- alteori, însă, oligopoliştii abandonează „platforma comună” în favoarea interesului individual, luând decizii proprii privind volumul producţiei create sau nivelul preţurilor.

Echilibrul oligopolului poate fi realizat în două moduri: strategia cantităţii şi strategia preţului. 1. Strategia cantităţii se defineşte prin aceea că fiecare firmă porneşte de la volumul producţiei

celorlalţi şi de la ipoteza că acesta nu se modifică. Ea îşi stabileşte propria cantitate de produse la acel nivel care îi maximizează profitul, urmând ca preţul să fie determinat de piaţă.

2. În cazul strategiei preţului, firma porneşte de la preţurile practicate de firmele rivale şi de la premisa că ele nu se vor modifica. Ca urmare, ea îşi stabileşte preţul ce-i maximizează profitul, urmând ca volumul producţiei să fie determinat de piaţă.

Întrucât produsele realizate de firmele oligopoliste sunt asemănătoare, fiecare concurent urmăreşte să reducă preţul pentru a câştiga mai mulţi clienţi. Dacă solicită un preţ mai mare decât cel mediu, firma riscă să nu vândă nimic, iar dacă livrează bunurile la un preţ mai mic decât cel minim, volumul vânzărilor va creşte sensibil. Este vorba, de fapt, despre particularităţile cererii pentru produsele firmei oligopoliste: când preţul creşte peste un anumit nivel, ea devine foarte elastică; în situaţia în care preţul scade, cererea devine mai puţin elastică deoarece cumpărătorii se aşteaptă ca şi celelalte firme să recurgă, în lupta lor de concurenţă, la reduceri – poate şi mai importante de preţuri. În situaţia în care firmele apelează la „arma” preţurilor, reducerea nivelului acestora are loc la punctul în care devine egal cu costul marginal.

6.5. Monopolul. Preţul de monopol

În realitate, multe firme deţin – în grade diferite – puterea de a influenţa atât nivelul preţului, cât

şi volumul ofertei. O asemenea influenţă este prezentă mai ales în condiţiile de monopol, ale existenţei unui singur producător ce dispune de întreaga ofertă dintr-o ramură de activitate.

Situaţia de monopol este diversă, existând monopoluri private sau publice, naturale sau legale, obiective sau subiective etc. În toate aceste cazuri, monopolul îşi exercită numai în aparenţă dominaţia absolută asupra pieţei, deoarece :

a) dictatul pieţei – exercitat prin stabilirea preţului de vânzare –modifică deseori dimensiunile cererii bunului creat de firma respectivă în sens contrar celor aşteptate;

b) există înlocuitori pentru orice bun economic, ceea ce dă naştere unei viitoare concurenţe a produselor substituibile; în acest sens nu trebuie uitat că monopolistul poate influenţa cererea prin reclamă, însă nu o poate schimba fundamental deoarece parametrii ei sunt determinaţi, în ultimă instanţă, de gusturile, veniturile, aşteptările consumatorilor etc.;

c) poziţia de monopol a unei anumite firme este pusă sub semnul întrebării – pe o perioadă mai îndelungată – chiar şi în ţările slab dezvoltate, datorită schimburilor economice internaţionale;

d) dominarea pieţei de către monopoluri se loveşte de reacţiile consumatorilor şi, uneori de reglementările elaborate de stat în vederea protejării cumpărătorilor.

În condiţiile monopolului, preţul nu mai constituie un factor exogen firmei, aceasta fixându-i nivelul în funcţie de o serie de factori, dintre care se detaşează ca importanţă evoluţia cererii şi a costului de producţie care condiţionează întotdeauna preţul, cantitatea de bunuri vândute şi, deci, volumul încasărilor şi masa profitului.

Din punctul de vedere al influenţei cererii asupra evoluţiei preţului, monopolul se află într-o situaţie complet diferită comparativ cu aceea a firmei concurenţiale pure: dacă firma aflată în concurenţă perfectă nu poate influenţa formarea preţurilor, monopolul exercită, dimpotrivă, un puternic control asupra acestui proces. Dar monopolul se confruntă cu legile cererii, ceea ce înseamnă că dacă preţul mărfii creşte, cantitatea cerută se va diminua. Pentru a vinde o cantitate mai mare de produse, firma-monopol trebuie, deci, să reducă preţul pe piaţă la toate unităţile de bunuri vândute, inclusiv al acelora care ar fi putut fi vândute la un preţ mai mare dacă el ar fi oferit mai puţine unităţi.

Strategiile de formare a preţului în condiţii de monopol sunt:


48

1. strategia stabilirii preţului pentru acel nivel al producţiei pentru care încasarea marginală

este egală cu costul marginal, profitul fiind maxim.

2. incidenţa preţurilor în regulile alternative de gestiune folosite de monopol. În cadrul acestei

strategii se deosebesc trei metode:

Maximizarea cifrei de afaceri, în cadrul cuplului cantitate-preţ urmăreşte evitarea

apariţiei concurenţilor, preferând să aibă profituri imediate, mai puţin ridicate, uneori chiar pierderi;

Monopolul va câştiga nu prin profitul pe produs, ci prin cantitatea mare de produse, ceea ce

duce la o cifră de afaceri crescută.

Gestiunea la echilibru, în cadrul cuplului cantitate – preţ; caracteristicile metodei sunt:

o se aplică atunci când producătorul doreşte să-şi crească producţia faţă de eventuali

concurenţi, fără însă să obţină pierderi;

o preţul şi costul sunt egale, fiind la nivelul pragului de rentabilitate (profit = 0);

o strategia vizează vânzarea ultimelor cantităţi, pentru a se evita crearea stocurilor;

o se poate aplica şi în situaţia în care monopolul este administrat de stat.

o relaţia de maximizare a profitului este: încasarea medie = cost total mediu

Stabilirea preţului la nivelul costului marginal, în cadrul cuplului cantitate – preţ,

caracteristicile metodei fiind:

o se aplică când gestiunea la echilibru nu dă rezultatele dorite sau când monopolul este

administrat de stat;

o îi obligă pe producători să economisească resursele, deoarece prin preţ se asigură acoperirea

costului real al obţinerii bunurilor;

o oferă posibilitatea de diferenţiere a preţurilor şi tarifelor aceloraşi produse sau servicii;

o relaţia de maximizare a profitului este: preţul = costul marginal.

3. strategia discriminării în stabilirea preţului de către monopol, are următoarele

caracteristici:

o apare atunci când aceleaşi produse ale unei întreprinderi sunt vândute la preţuri diferite, pe

pieţe diferite, cu scopul creşterii desfacerilor;

o se vând ultimele stocuri mai ieftin decât primele cantităţi;

o se poate aplica numai pe pieţe diferite, care nu comunică între ele;

o elasticitatea cererii trebuie să fie definită de la o piaţă la alta;

o profitul va fi cu atât mai mare, cu cât se pot distinge mai multe pieţe pe care se pot practica

preţuri deosebite;

o pentru maximizarea profitului, relaţiile sunt: încasarea marginală pe piaţa 1 = încasarea

marginală pe piaţa 2 = costul marginal.

Dacă elasticităţile sunt egale, preţurile trebuie să aibă aceeaşi valoare, iar dacă elasticităţile

sunt diferite, preţul va fi mai mare pe piaţa unde cererea este mai puţin elastică. 6.6. Monopsonul şi formarea preţului

Monopson este un termen care desemnează o formă a pieţei cu concurenţă imperfectă, în

cadrul căreia o firmă sau o întreprindere unică cumpără cea mai mare parte a unei anumite mărfi sau a

unui anumit bun, marfă care este furnizată de mai mulţi producători sau ofertanţi. Un monopson este

forma extremă a unui oligopson.

Pentru a putea fi monopson respectiva societate trebuie să nu fie concurată de alţi cumpărători

autohtoni sau străini, produsul trebuie să fie omogen şi să nu poată fi substituit cel puţin pentru o

perioadă de timp.

Piaţa de tip monopson este opusul pieţei de tip monopol caracterizându-se prin existenţa unui

singur cumpărător într-o zonă economică şi a unor numeroşi vânzători ai bunului fabricat la scara ţării.

Întreprinderea cu poziţie de monopson poate să se aprovizioneze la preţuri avantajoase şi, în acelaşi

timp, poate folosi forţa de muncă ieftină dacă în zona ei de activitate lipsesc alte ramuri industriale

care să ofere locuri de muncă. Profiturile obţinute devin astfel mai mari prin reducerea costului mediu

de fabricaţie.

Când într-o zonă oarecare funcţionează două unităţi cumpărătoare, într-o ramură dată există

duopson, iar dacă funcţionează trei sau mai multe, există oligopson.

Caracteristicile formării preţurilor în situaţia monopsonului, sunt:

49

o un agent economic devine monopson atunci când, pe piaţa unui bun omogen, este cumpărător

unic, în confruntarea cu un număr mare de vânzători;

o preţul produsului este o funcţie crescătoare de cantitatea cerută, fiind exogen pentru producători

şi endogen pentru consumatori;

o condiţia de profit maxim este ca monopsonul să se aprovizioneze cu acea cantitate de produse

pentru care încasarea marginală a vânzării propriilor produse să fie egală cu costul marginal al

producţiei sale.

Oligopson este un termen care desemnează o formă a pieţei cu concurenţă imperfectă în

cadrul căreia un număr mic de firme mari cumpără cea mai mare parte a unei anumite mărfi, marfă

care este furnizată de mai mulţi producători sau ofertanţi.

Numărul de solicitanţi este suficient de mic iar puterea lor economică este suficient de mare,

pentru ca acţiunea întreprinsă de fiecare firmă cumpărătoare, luată separat, să aibă un impact

semnificativ asupra condiţiilor generale de cumpărare – vânzare de pe piaţa mărfii respective.

În concluzie, oligopsonul este piaţa pe care un număr redus de cumpărători controlează

puterea de cumpărare şi, în consecinţă, dictează producţia şi preţul de piaţă al unui anumit produs sau

serviciu. Într-un oligopson preţurile tind să fie mai mici decât într-o piaţă liber concurenţială, aşa cum

preţurile într-un oligopol tind să fie mai mari decât într-o piaţă liber concurenţială.

6.7. Concurenţa potenţială şi barierele la intrarea în ramură

Concurenţa potenţială este exercitată de firmele importante dintr-o altă ramură sau de

pericolul apariţiei altor firme, prin posibilitatea instalării de către acestea a unor capacităţi de producţie

suplimentare în ramura considerată.

Ea determină practicarea unui preţ maxim sau a unui preţ limită, care nu poate fi depăşit de

preţul pieţei, decât prin crearea unor noi întreprinderi şi prin distrugerea echilibrului pe perioadă

lungă.

Acest preţ este superior preţului practicat de concurenţă, ori de câte ori intrarea în ramură nu

poate fi perfectă.

Barierele la intrare se manifestă prin acordarea unei prime în cadrul unui preţ mai ridicat decât

preţul concurenţei. Această primă defineşte condiţia de intrare:

E = (P1 – Pc) / Pc

unde: P1 = preţul impus fără riscul de atragere a concurenţilor

Pc = preţul concurenţei

Cele mai importante bariere sunt:

- Diferenţierea produselor: acordă firmei un control sigur asupra preţurilor produsului său,

atrăgând consumatorii prin marca sa. În acest context, pătrunderea pe piaţă a altor firme se realizează

cu greu, deoarece acestea trebuie fie să ofere produsul la un preţ mai scăzut decât preţul pieţei, fie să

suporte cheltuieli de reclamă şi publicitate.

- Avantajul superiorităţii în materie de costuri de producţie ce apare datorită următoarelor

cauze:

o superioritate tehnică;

o controlul asupra ofertei de muncă;

o controlul ofertei de materii prime, produse semifabricate;

o avantajul unui preţ mai scăzut obţinut pe baza acordurilor încheiate cu furnizorii etc.

În aceste condiţii, costul mediu al noilor firme va fi pe termen lung mai mare, pentru orice

nivel al producţiei, iar întreprinderile existente pe piaţă îşi vor fixa preţul sub nivelul costului mediu al

concurenţilor potenţiali.

Diferenţa dintre preţul limită stabilit şi costul mediu al potenţialilor concurenţi măsoară

diferenţa la intrarea în ramură.

Efectele barierei pot fi nule dacă noii concurenţi dispun de elemente de superioritate privind

tehnologia de producţie sau apropierea de sursele de materii prime.

- Economiile la scară provenite din tehnică, organizare sau din avantajul factorilor de

producţie, pun problema determinării preţului limită pentru economia la scară.


50

Acest preţ se defineşte ca fiind acela care asigură echilibrul pieţei pe o perioadă lungă, prin

rolul de barieră pe care îl joacă. Relaţia de calcul este:

P1 = Pc (1 + E)

Pornind de la această relaţie, identificăm elementele condiţiei de intrare în ramură (E),

precizând ipotezele de plecare:

o tehnica de producţie este aceeaşi pentru toate firmele;

o există o dimensiune optimă a capacităţii instalate, ce corespunde unui volum de

producţie (produsul fiind omogen), pe baza căreia se realizează principalele economii la scară;

Firmele existente pe piaţă vor aştepta ca noii concurenţi să intre în ramură cu o tehnologie

superioară celei minime fiindcă altfel acestea ar fi în pierdere, preţul scăzând sub costul mediu.

- Politica de preţ a firmelor instalate sau a firmelor pilot. Deoarece firmele dintr-o ramură au

preocuparea de a împiedica alţi concurenţi să-şi facă apariţia, vor determina preţul limită în mod

indirect, plecând de la volumul total al producţiei oferite de ele. Această cantitate nu trebuie să

depăşească o cantitate limită, astfel că dacă se adaugă oferta suplimentară a altui concurent, suma va

depăşi producţia concurenţei iar preţul pieţei va scădea sub preţul concurenţei.

Intrarea în ramură este barată atâta timp cât producţia totală a firmelor din ramură este

superioară sau la limită.

6.8. Strategia stabilirii preţurilor în univers concurenţial

Stabilirea preţului va avea o importanţă deosebită, cu implicaţii directe asupra poziţiei de piaţă

deţinută de agentul economic, iar preţul fiecărui vânzător va exprima nu numai cerinţele pieţei

produsului considerat ci şi reacţia de răspuns a acestuia la politica promovată de concurenţă. Preţul pe

care producătorul îl poate propune pe piaţă se află, ca mărime, într-un interval de valoare limitat

inferior de mărimea costurilor de producţie, iar superior de valoarea estimată, acceptabilă pentru

produs de către consumatori.

Decizia de preţ este influenţată de anumiţi factori, dintre care enumerăm:

- costul de obţinere a produselor;

- estimările consumatorilor privind valoarea produsului;

- intervenţia autorităţii guvernamentale în materie de preţ;

- etica în afaceri.

Obiectivele strategiei de preţ:

a. Obiective realizate prin creşterea de preţ peste preţul pieţei

- Obţinerea de maximum de profit pe termen cât mai scurt (în cazul ieşirii din ramură)

- Crearea unei „umbrele de preţ” pentru protejarea concurenţilor cu costuri mai mari

- La produsele noi, pentru protejarea vânzărilor produselor mai vechi dar din aceeaşi linie de

produse.

b. Obiective realizate prin reducerea de preţ sub preţul pieţei

- Creşterea segmentului de piaţă deţinut

- Atragerea unui nou client sau a unei comenzi importante

- Descurajarea potenţialilor concurenţi de a intra în ramură

- Prevenirea unui atac concurenţial

În ceea ce priveşte strategia de preţ adoptată în funcţie de gradul de noutate al produsului, se

întâlnesc următoarele strategii:

- Strategia de preţ bazată pe modificarea în timp a preţului în acord cu gradul de

noutate al produsului. Caracteristicile acestei strategii:

o preţuri mari, peste cel al pieţei, în perioada de apariţie, de noutate şi dezvoltare a produsului;

o este vizat acel segment al cumpărătorilor care asociază produsului o valoare mare, fiind dispuşi

să plătească un plus de preţ;

o odată cu reducerea gradului de noutate, producătorul va urmări mărimea segmentului de piaţă

deţinut, prin creşterea vânzărilor şi reducerea preţului;

o în faza de îmbătrânire a produsului, obiectivul urmărit va fi maximizarea volumului vânzărilor

prin practicarea unor preţuri sub preţul dominant al pieţei, aproape de pragul de rentabilitate.

51

- Strategia de preţ bazată pe un preţ scăzut încă din momentul apariţiei produsului

pe piaţă, care vizează:

o penetrarea rapidă şi masivă a produsului pe piaţă;

o eliminarea concurenţilor prezenţi şi viitori mai puţin competitivi;

o asigură un profit important prin efectul multiplicator al numărului mare de produse vândute.

Metoda presupune şi riscuri importante:

- produsul nu trebuie să prezinte nici un viciu sau defect evident sau ascuns;

- trebuie identificat şi incitat spre consum un segment de clientelă potenţială care să fie aptă să

accepte produsul imediat;

- capacitatea de producţie şi canalele de distribuire a produsului trebuie să fie flexibile, pentru

a răspunde cât mai repede cererii de pe piaţă;

- strategia nu se recomandă a se utiliza pentru industriile mature, cu o creştere lentă şi cu

concurenţă mare;

- strategia nu este eficientă pentru domeniile sau produsele cu un grad mare de noutate şi cu

costuri mari.

6.9. Fixarea preţurilor de către stat

Intervenţia statului în fixarea şi urmărirea evoluţiei preţurilor poate fi justificată în următoarele

cazuri:

- existenţa penuriei de resurse de materii prime şi energie;

- oferta deficitară la anumite produse;

- creşterea excesivă a preţurilor la unele bunuri de consum, ceea ce influenţează în mod

negativ satisfacerea cererii dar şi nivelul de viaţă al consumatorului;

- necesitatea acordării protecţiei financiare anumitor produse;

- ruinarea unor producători indigeni de concurenţa străină şi necesitatea protecţiei acestora;

- apariţia unor situaţii de monopol sau de oligopol, utilizarea practicilor anticoncurenţiale etc.

Intervenţia statului se poate realiza prin:

- stabilirea unor preţuri fixe sau limite de preţuri la unele produse;

- recurgerea la metode de fixare generalizată a preţurilor tuturor produselor sau a majorităţii

produselor;

- blocajul preţurilor la nivelul atins de acestea la o anumită dată, asigurându-se stabilizarea lor

şi întreruperea procesului inflaţionist propagat prin preţuri.

Statul poate interveni şi indirect asupra determinării preţului, ofertei sau a cererii, intervenţie

ce poate îmbrăca două forme:

a. când există oferta excedentară:

o statul recurge la politica stocării surplusului de produse pe care îl achiziţionează direct de la

producători

o blocarea importurilor

o distribuirea gratuită a excedentelor

o realizează campanii publicitare pentru creşterea consumului de produse excedentare

b. când există ofertă deficitară:

o raţionalizarea consumului

o mărirea importurilor şi reducerea tarifului vamal la import

o măsuri de limitare a veniturilor sau a cererii (prin impozite şi împrumuturi de stat)

o încurajarea producţiei prin facilităţi fiscale şi prin credite acordate în condiţii avantajoase.

În cazul în care statul fixează preţuri maxime, acţiunea puterii publice se aplică în funcţie de

nivelul preţului de echilibru, preţul maxim fiind inferior preţului de echilibru.

Introducerea preţului maxim în scopul asigurării protecţiei consumatorilor are efecte negative

asupra ofertei, care, nefiind stimulată prin preţ, scade, apărând penuria de produse.

Reducerea preţului prin plafonarea lui duce la reducerea ofertei şi la creşterea cererii, deci la

formarea cererii excedentare.


52

Dacă diferenţa este reală, ea poate fi nesolvabilă, iar liberalizând preţul, care va tinde spre

preţul de echilibru, poate fi făcută prin asigurarea de venituri suplimentare consumatorilor (pentru a

creşte solvabilitatea cererii) sau prin subvenţionarea produselor de la bugetul de stat.

Ajustarea liberă pentru restabilirea echilibrului este posibilă prin următoarele tendinţe:

a. Tendinţe cu efecte negative:

- formarea pieţei negre de vânzare ilegală a bunurilor, prin practicarea unor preţuri superioare

preţului impus prin reglementări;

- raţionalizarea consumului;

- vânzarea preferenţială pentru anumiţi clienţi, pe baza relaţiilor personale.

b. Tendinţe cu efecte pozitive – reacţiile spontane ce se pot provoca prin utilizarea unor pârghii

economice care să determine producătorii să-şi crească producţia:

o reducerea impozitelor;

o acordare de subvenţii de la buget;

o sprijin la aprovizionarea cu materii prime.

Dacă statul fixează preţuri minime, atunci interzice vânzarea bunurilor şi serviciilor la un preţ

mai mic de un anumit prag, nivelul preţului minim fiind mai mare decât preţul de echilibru.

Stabilirea unui preţ minim deasupra preţului de echilibru provoacă modificări atât ale cantităţii

cerute de echilibru cât şi ale cantităţii oferite, aceasta crescând faţă de cea de echilibru.

6.10. Formarea preţurilor în cadrul ciclului de viaţă al produselor

Ciclul de viaţă al unui produs este determinat de tendinţa de uzură morală a produselor

existente pe piaţă, exprimată prin parametri tehnici devansaţi de către cei ai noilor produse lansate.

Ciclicitatea este marcată de momentele apariţiei noilor produse, lansarea şi maturizarea lor,

declinul şi dispariţia determinând apariţia altor noi produse.

În funcţie de etapele parcurse de un produs (de la apariţia lui şi până la declinul, respectiv

dispariţia lui de pe piaţă), nivelul preţului este efectul confruntării diverşilor factori ce apar şi se

manifestă în producţie şi în circulaţie (la piaţă).

În cadrul ciclului de viaţă al produselor se pot constata cel puţin trei etape, şi anume:

- cercetarea, proiectarea şi asimilarea în producţie;

- maturizarea, normalizarea şi maximizarea producţiei, creşterea cererii şi a consumului;

- declinul produsului, creşterea costurilor de producţie, reducerea preţului.

Odată cu lansarea unui produs nou, pentru care consumatorii manifestă interes, acţionează

tendinţa de maximizare a consumului prin maximizarea producţiei, ceea ce conduce la:

- obţinerea unor preţuri mari;

- obţinerea unor profituri mari încă de la începutul desfacerii;

- are loc o polarizare a consumului de resurse în sectorul de prelucrare a bunului respectiv.

În toate fazele ciclului de viaţă al produselor trebuie să existe un echilibru relativ între

tendinţele de maximizare a consumului şi minimizare a cheltuielilor, deoarece, în acest mod, preţul

devine o rezultantă a înfruntării acestora. Orice dezechilibru poate genera pierderi, astfel:

a. Inerţia maximizării consumului se manifestă prin fenomenul „producţie pentru producţie”,

ceea ce generează pierderi conducând la scăderea preţului.

b. Inerţia minimizării cheltuielilor este focalizată în etapa de saturaţie a consumului

determinând consumatorul să cumpere masiv. Aceasta conduce la imobilizări de fonduri şi la frânarea

modernizării producţiei şi a progresului tehnic, prin cumpărarea unor utilaje depăşite tehnic şi

economic, şi la menţinerea altor utilaje în funcţiune după ce au fost amortizate.

VII.METODOLOGIA STABILIRII PREŢURILOR ÎN ÎNTREPRINDERI

Concepte cheie: cost fix, cost variabil, cost previzionat, cost standard, prag de rentabilitate

Stabilirea preţurilor reprezintă un obiectiv important al politicii unei firme, atât pe termen lung

cât şi pe termen scurt. Decizia de stabilire a preţului se bazează pe integrarea a două categorii de

informaţii:

53

- endogene (costuri, relaţia cost - volum de activitate - profit, economiile de scară, experienţa);

- exogene (comportamentul cumpărătorului, concurenţa, reglementările juridice, conjunctura

economică).

În raport cu prioritatea acordată uneia dintre cele două categorii de informaţii, preţul stabilit

este fie preţ intrinsec - stabilit luând în considerare în primul rând costurile, fie preţ extrinsec - stabilit

pornind de la informaţiile de tip exogen.

Metode generale de stabilire a preţurilor:

Metode bazate pe cerere – ofertanţii caută să studieze cât mai bine piaţa pe care acţionează

utilizând în acest sens instrumentele oferite de marketing.

Metode bazate pe concurenţă – ofertanţii studiază rivalii (competitorii) pe piaţă căutând să

obţină cât mai multe elemente privind produsele oferite, preţul acestora şi condiţiile de vânzare.

Metode bazate pe costuri – pornesc de la obiectivul fiecărui ofertant de a-şi acoperi cheltuielile

efectuate şi a-şi asigura obţinerea de profit.

Relaţia cost – preţ. Stabilirea preţurilor pe baza costurilor se bazează pe teoria obiectivă a

preţului, construită pornind de la interesul ofertantului - prin preţ să-şi asigure acoperirea cheltuielilor

şi în această optică preţul trebuie fundamentat pe baza costului luând în considerare şi o anumită

marjă a profitului.

7.1. Costul producţiei – formarea sa la nivelul agenţilor economici (întreprinderi) Costul producţiei reprezintă expresia bănească a consumului de factori de producţie efectuat la

nivelul unei întreprinderi, ca principal agent economic în economia de piaţă pentru producerea şi desfacerea de bunuri materiale, executarea de lucrări şi prestarea de servicii.

La activitatea economică participă următorii factori de producţie: - factorul muncă; - factorul pământ; - factorul capital; - factorul progres tehnico-ştiinţific. Factorul muncă este cel care pune în mişcare elementul de capital, creează şi aplică progresul

tehnico-ştiinţific, utilizează diferite resurse naturale pentru producerea şi desfacerea de noi bunuri economice. Acest factor ocazionează cheltuieli de salarizare.

Factorul pământ oferă omului, activităţii sale economice, suportul pe care să desfăşoare activitatea precum şi diferitele resurse materiale. Recompensarea posesorilor unui asemenea factor se face sub forma rentei, chiriei, taxei etc., elemente care se regăsesc în costuri.

Factorul capital participă la formarea costurilor cu ambele componente: capitalul fix şi capitalul circulant.

Capitalul fix dă naştere la o cheltuială denumită amortizare, iar capitalul circulant (materii prime, materiale auxiliare, energie etc.) devine cheltuială pentru întreaga valoare consumată în procesul de producţie.

Factorul progres tehnico-ştiinţific ia parte la activitatea economică într-o tot mai însemnată măsură, cu consecinţe economice favorabile, dar generează şi anumite cheltuieli:

7.2. Clasificarea cheltuielilor care formează costurile

1. După modul de repartizare în costul produselor, lucrărilor şi serviciilor distingem: a) Cheltuieli directe (individuale, specifice), care au următoarele însuşiri:

- mărci de

fabricaţie

- brevete

- licenţe

- know-how-uri

- programe de calculator

- informaţii - bănci de date

- alţi suporţi

- tehnologie

- se percepe amortizare

- costul lor se modifică într-un

ritm accelerat


54

- se pot atribui nemijlocit anumitor produse; - se pot repartiza direct în costul unui produs (apare ca poziţie distinctă în structura acestuia); - se pot identifica (atribui), de regulă, chiar din momentul efectuării lor pe produs, semifabricat,

lucrare etc. Din aceste cheltuieli fac parte cele legate de: materii prime, materiale, apă, alte utilităţi tehnologice. b) Cheltuieli indirecte, care se individualizează prin următoarele caracteristici: - cuprind cheltuieli care nu se pot identifica şi repartiza direct pe fiecare produs; - de obicei aceste cheltuieli nu sunt legate direct de fabricarea unui anumit produs, ci privesc întreaga

producţie (se mai numesc şi cheltuieli comune); - cheltuielile indirecte de producţie pot fi grupate în următoarele categorii: - cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea elementelor de capital fix; - cheltuieli comune ale secţiei; - cheltuieli generale ale întreprinderii. 2. După natura economică a cheltuielilor, ele se împart în: - cheltuieli salariale (salariu brut, salariu net, impozit pe salarii, CASS, şomaj); - cheltuieli materiale (consumul de materii prime, materiale, combustibil, apă, uzura obiectelor de

inventar, amortizarea mijloacelor fixe etc.). 3. După cerinţele postcalculaţiei costurilor distingem: a) cheltuieli grupate pe elemente primare; b) cheltuieli grupate pe articole de calculaţie.

a) Clasificarea cheltuielilor pe elemente primare:

- cheltuieli cu materii prime;

- cheltuieli cu materiale consumabile;

- cheltuieli cu obiecte de inventar;

- cheltuieli cu energie şi apă;

- cheltuieli cu lucrări şi servicii executate de terţi (întreţineri, reparaţii, chirii, locaţii de

gestiune, prime de asigurare, studii şi cercetări etc.);

- cheltuieli cu servicii executate de terţi (colaboratori, comisioane, onorarii, protocol, reclamă,

publicitate, de transport, taxe de poştă, telecomunicaţii, cu servicii bancare etc.);

- cheltuieli cu impozite, taxe şi alte vărsăminte (impozit pe salariu, impozit pe clădiri, terenuri,

taxe diverse etc.);

- cheltuieli cu personalul (remuneraţie, CAS, şomaj etc.);

- cheltuieli cu amortizări şi provizioanele.

b) Gruparea cheltuielilor pe articole de calculaţie:

- materii prime şi materiale directe;

- salarii directe;

- impozit, CAS, şomaj pentru salarii directe;

- cheltuieli comune ale secţiilor de producţie;

- cheltuieli generale de administraţie a întreprinderii.

Această grupare a cheltuielilor serveşte următoarelor scopuri: a) calcularea costului efectiv pe unitatea de produs; b) urmărirea reducerii costului, nu numai la nivelul întreprinderii (agentului economic), ci şi pe

fiecare sector al acesteia; c) delimitarea cheltuielilor legate direct de procesul de fabricaţie al produselor, de cele care privesc

administrarea şi conducerea acestui proces, precum şi cele determinate de desfăşurarea proceselor.

4. După apariţia lor şi efectul pe care-l au asupra costurilor, cheltuielilor se pot grupa în: a) Cheltuielile preliminare sunt cheltuieli de producţie care nu au avut încă loc, ele denumindu-se şi

cheltuieli calculatorii sau contabile. Din acestea fac parte cheltuielile legate de organizarea activităţii, proiecte, devize, încheierea de contracte, studii de piaţă etc.

b) Cheltuielile adiţionale sunt plăţi care se includ în costul de producţie, nu prin faptul că depind de conţinutul economic al acestuia, ci prin efectul unor reglementări economice. Din aceste cheltuieli fac parte: dobânzile datorate pentru credite de la bănci, primele plătite societăţilor de asigurări, materiale publicitare etc.

c) Cheltuielile neeconomicoase sunt ocazionate de consumuri de factori de producţie şi de plăţi băneşti al căror rezultat firesc nu este un produs finit, o lucrare efectuată sau un serviciu prestat. În această

55

categorie se încadrează consumurile suplimentare de materiale, plata salariilor provocate de abaterile de la procesul tehnologic, consumuri determinate de rebuturi definitive, pagube provenite din deteriorări, casări şi declasări de bunuri materiale aflate în secţiile sau magaziile întreprinderii, pierderi din cauze interne sau externe, cheltuieli de judecată sau arbitraj suportate de întreprindere etc.

5. După raportul dintre volumul lor şi volumul fizic şi valoric al producţiei, distingem: a) cheltuieli variabile; b) cheltuieli fixe (convenţional - constante). a) Cheltuieli variabile au următoarele însuşiri mai importante: - sunt acelea care îşi modifică volumul în mod corespunzător şi în acelaşi sens cu modificarea

volumului producţiei; - includ consumul de materii prime, materiale, energie, apă, salariile personalului direct productiv,

impozitul, CAS-ul şi fondul de şomaj aferent acestui personal; - cheltuielile variabile (CVT) constituie o funcţie (f) a volumului producţiei (Q)

CVT = f(Q)

b) Cheltuieli fixe (convenţional - constante). Se particularizează prin aceea că sunt cele a căror

mărime rămâne relativ neschimbată sau se modifică în proporţii neînsemnate în cazul creşterii sau micşorării volumului producţiei. În aceste cheltuieli se includ:

- cheltuieli cu amortizarea mijloacelor fixe, a brevetelor, a licenţelor de fabricaţie; - cheltuieli cu chirii, taxe, poştă, telecomunicaţii, iluminat, încălzire; - cheltuieli cu abonamente, publicitate, reclamă, prime de asigurări;

- salariile personalului de conducere şi administrativ, impozitele pe salarii, CAS, şomaj, aferente

etc.

Aceste cheltuieli depind în mare măsură de factorul timp.

CFT = f(t) Comportamentul cheltuielilor totale faţă de modificarea volumului producţiei se examinează cu

ajutorul indicelui de variabilitate a cheltuielilor: - Indicele de variabilitate se poate determina în mod similar şi pentru costurile variabile totale:

- Indicele de variabilitate al unei cheltuieli de producţie se modifică în timp sub influenţa:

volumului fizic al producţiei;

caracterului cheltuielilor de producţie şi desfacere.

c) Cheltuielile de producţie variabile

După indicele de variabilitate, cheltuielile variabile se împart în: 1) Cheltuielile de producţie variabile proporţionale sunt acele cheltuieli de producţie şi desfacere

care se modifică direct proporţional cu volumul fizic al producţiei. 2) Cheltuielile de producţie variabile progresive sunt acele cheltuieli al căror ritm de creştere

este superior ritmului de creştere a volumului fizic al producţiei care le-a ocazionat. Indicele de variabilitate al acestor cheltuieli este întotdeauna supraunitar.

3. Cheltuieli de producţie variabile degresive sunt acele cheltuieli care cresc o dată cu volumul producţiei dar într-o proporţie mai mică decât producţia.

Un asemenea comportament îl au: - consumurile de materiale auxiliare; - cheltuielile de întreţinere a spaţiului destinat activităţii productive; - cheltuielile cu salarizarea personalului auxiliar.

Indicele de variabilitate a cheltuielilor de producţie e cuprins între 0 şi 1. 4. Cheltuieli de producţie variabile regresive sunt acele cheltuieli care scad sensibil într-o

perioadă dată, în timp ce volumul producţiei cunoaşte o uşoară creştere sau rămâne relativ constant.

Q

f(Q) CVMedii

(unitare)

(%) Q

(%) CVT I

CVT

100Q

QQ

100CT

CTCT

(%) Q

(%) CT I

0

01

0

01

CT


56

Este cazul cheltuielilor de la cuptoarele oţelăriilor (consumul de combustibil tehnologic este foarte mare la pornire, după care scade când agregatele sunt deja încălzite).

5. Cheltuieli de producţie variabile flexibile apar în cadrul categoriei cheltuielilor variabile şi

evoluează neregulat în raport cu volumul producţiei (când cresc, când scad).

Cheltuieli fixe (constante) sunt cheltuielile care au indicele de variabilitate zero (nu au de fapt

indice de variabilitate). Aceste cheltuieli sunt determinate de capacitatea de producţie a întreprinderii. Asemenea cheltuieli includ: amortizarea mijloacelor fixe; serviciile telefonice; salarizarea

personalului administrativ; impozitele; cheltuielile administrative. Se disting două categorii de cheltuieli: cheltuieli fixe propriu-zise; cheltuieli de producţie relativ fixe.

a) Cheltuielile fixe propriu-zise sunt cele a căror mărime rămâne constantă, indiferent de evoluţia volumului producţiei.

Exemple de astfel de cheltuieli sunt de menţionat: amortizarea mijloacelor fixe; serviciile telefonice şi de fax; depanările maşinilor de calcul; primele de asigurări.

b) Cheltuielile de producţie relativ fixe sunt acele cheltuieli care manifestă o sensibilitate mai mare faţă de modificarea volumului fizic al producţiei.

Exemple de astfel de cheltuieli ar fi: salarizarea personalului administrativ, cheltuielile administrative.

Evoluţia de ansamblu a costurilor de producţie Se poate analiza evoluţia costurilor atât în cazul creşterii volumului fizic al producţiei cât şi în

cazul scăderii volumului producţiei. În cazul creşterii volumului fizic al producţiei, costul de producţie ia formă: degresivă,

proporţională sau progresivă. În cazul producţiei nule, totalul costurilor este egal cu costurile fixe. Când începe fabricaţia, la

cheltuielile fixe se adaugă cheltuielile variabile progresive, proporţionale sau degresive. Costul unitar se micşorează deoarece cheltuielile fixe se reduc pe unitatea de produs iar cheltuielile

variabile rămân constante pe unitatea de produs. Ca urmare, rezultă costuri unitare degresive. Costurile unitare evoluează degresiv până când întreprinderea atinge capacitatea optimă de

exploatare (este zona de degresiune a costurilor de producţie şi a utilizării capacităţii de producţie). Urmează o evoluţie proporţională, după care una progresivă a costurilor unitare. Conducerea unităţii

ar trebui să-şi concentreze eforturile spre menţinerea costului unitar în zona evoluţiei sale proporţionale aşa cum este reprezentat în figura 7.1.

Figura 7.1. În cazul scăderii volumului fizic al producţiei, întotdeauna costul rămâne în urmă în descreşterea

sa faţă de descreşterea producţiei (vorbim de remanenţa costurilor). Remanenţa costurilor se explică în parte prin comportamentul cheltuielilor fixe şi degresive faţă de

evoluţia volumului fizic al producţiei. Cheltuielile degresive, atribuite în general comportării forţei de muncă, manifestă şi ele fenomenul de

remanenţă (se comportă până la un punct similar cu cele fixe). Fenomenul remanenţei costurilor trebuie luat în considerare cu ocazia fundamentării deciziilor

privind extinderea unor capacităţi sau crearea altora noi.

7.3. Costurile medii şi costurile marginale

Costurile medii (unitare) reprezintă raportul dintre cheltuielile totale de producţie şi cantitatea de

produse obţinută.

Costuri fixe

Evoluţia costurilor fixe, variabile şi totale

Q

Costuri variabile totale

Cheltuieli variabile degresive

Cheltuieli variabile

proporţionale

Costuri

totale

0

57

Q

CV CVM

Q

CF CVF

Q

CT CMT

Se poate calcula costul mediu şi pentru cheltuielile fixe şi variabile:

Costul marginal este acel cost care apare din fabricarea ultimei unităţi de produs luat în

considerare sau este expresia valorică a consumurilor ocazionate de o unitate adiţională de produs. La

nivelul firmei oferă informaţii despre incidenţa creşterii volumului producţiei asupra profitului.

Se disting două tipuri de costuri marginale:

costul marginal simplu;

costul marginal adiţional. Costurile marginale simple sunt formate din cheltuielile proporţionale şi sunt ocazionate de producţia

adiţională în condiţiile utilizării unei capacităţi de producţie constante (nemodificate). Costurile marginale adiţionale sunt formate atât din cheltuielile proporţionale lineare şi dinamice cât

şi din cheltuielile fixe. Aceste cheltuieli corespund producţiei adiţionale fabricate cu ajutorul unei capacităţi de producţie

extinse (adiţionale). Comparând costul marginal cu costul mediu, se pot distinge următoarele situaţii:

Când costul mediu unitar şi costul marginal scad, întreprinderea se află în zona de degresie a

costurilor.

Costul marginal şi mediu unitar, se apropie unul de altul în zona de proporţionalitate (când

întreprinderea lucrează cu costurile cele mai mici).

Când costul marginal depăşeşte costul mediu unitar, întreprinderea se află în zona de progresie

a costurilor.

Rolul costurilor marginale constă în aceea că:

1) promovează producţia suplimentară care îmbunătăţeşte eficienţa;

2) înlătură producţia suplimentară care reduce eficienţa;

3) face posibilă cea mai eficientă compunere a programului de producţie.

7.4. Pragul de rentabilitate şi preţul.

Pragul de rentabilitate, reprezentând volumul producţiei pentru care costurile totale sunt egale

cu cifra de afaceri, semnifică faptul că, pentru acest volum al producţiei, marja asupra costurilor

variabile este egală cu costul fix.

Rata marjei asupra costului variabil se stabileşte pe baza ipotezei: proporţionalitatea

cheltuielilor variabile în raport cu volumul producţiei se reflectă în proporţionalitatea marjei costurilor

variabile în raport cu cifra de afaceri.

Rata marjei asupra costului variabil (m) este dată de relaţia:

m = (p – v) / p

în care: p =preţul, v = costul unitar.

Pragul de rentabilitate este utilizat ca instrument care permite măsurarea efectului fluctuaţiei

preţului de vânzare asupra cifrei de afaceri. Se studiază, pentru diferite nivele ale preţului de vânzare,

care este volumul producţiei ce permite realizarea obiectivului privind nivelul cifrei de afaceri.

7.5. Zone şi sectoare de cheltuieli

Zona sau sectorul de cheltuieli reprezintă subdiviziunea tehnico-productivă, organizatorică şi

administrativă a întreprinderii în raport cu care se urmăresc cheltuielile. Sectoarele de cheltuieli au caracter obiectiv în totalitate şi au la bază structurile tehnico-

organizatorice ale întreprinderii. Cheltuielile de producţie se pot urmări până la nivelul locurilor de muncă, sau a locurilor de

producţie. Locurile de producţie sunt spaţii productive precis delimitate în cadrul cărora se desfăşoară

procese şi operaţiuni de prelucrare distincte, care decurg din ansamblul procesului tehnologic

desfăşurat în fluxul său normal. Locurile de producţie constituie în acelaşi timp şi locuri de cheltuieli

cu caracter tehnologic.


58

În funcţie de baza lor, locurile de cheltuieli pot fi:

1) locuri operaţionale de cheltuieli (locuri unde se execută operaţii de fabricaţie, de

aprovizionare cu materii prime şi de desfacere a produselor);

2) locuri structurale de cheltuieli, care se bazează pe activităţi privind organizarea, conducerea şi

administrarea procesului de aprovizionare, de producţie şi de desfacere. Zonele de cheltuieli sunt grefate nemijlocit pe structura de producţie şi concepţie a întreprinderii şi

sunt reprezentate de următoarele nivele: a) Secţia de producţie este locul unde se desfăşoară o anumită fază a procesului de producţie sau

a procesului de obţinere a unui produs ori o parte componentă dintr-un produs.

b) Atelierul de producţie cuprinde un anumit număr de locuri de muncă. Pot funcţiona ca

subdiviziuni ale secţiilor sau independent.

c) Centrele de producţie sunt constituite în centre de activitate, cuprinzând fiecare una sau mai

multe maşini, locuri de muncă manuală, în care se execută aceeaşi operaţie, linie tehnologică etc.,

funcţionează totdeauna drept sectoare de costuri, pentru determinarea cât mai strictă a cheltuielilor

aferente fiecăruia.

d) Aparatul administrativ şi de conducere sincronizează activitatea subdiviziunilor productive

ale întreprinderii şi creează armonia dintre ele în procesul conlucrării lor, urmăreşte cheltuielile pe

care le ocazionează diversele sale verigi, la nivelul unui singur sector de costuri.

e) Activitatea de aprovizionare se constituie ca sector de costuri distinct pentru cheltuielile pe

care le ocazionează.

f) Activitatea de desfacere poate constitui un sector de costuri sau chiar mai multe sectoare

aparte, după modul cum este organizată vânzarea (prin depozit sau prin magazin propriu de prezentare

şi desfacere), volumul cheltuielilor ocazionate şi alte condiţii specifice acestei activităţi. Se poate coborî cu delimitarea cheltuielilor de producţie până la nivelul uneia sau mai multor maşini

sau locuri de muncă (centre de cheltuieli). Centrele de producţie funcţionează ca şi sectoare de cheltuieli. Sectoarele de cheltuieli mai pot fi împărţite în: a) sectoare principale de cheltuieli (corespunzătoare secţiilor de bază şi subdiviziunilor acestora); b) sectoare secundare sau auxiliare de cheltuieli (corespunzătoare secţiilor auxiliare). Mai constituie sectoare de cheltuieli:

activitatea de aprovizionare;

activitatea de desfacere.

7.6. Purtătorii de costuri şi rolul lor în calculaţie

Purtătorii de costuri sunt produsele, lucrările şi serviciile, ca rezultat concret al procesului de

fabricaţie. Purtătorii de costuri îndeplinesc următoarele funcţii:

funcţia indicatoare a cheltuielilor specifice (individuale); funcţia de control al volumului de activitate.

Producţia poate fi examinată în două moduri: a) fie în ansamblu, ca producţie globală, producţie marfă, cifră de afaceri etc.;

b) fie la nivelul unei singure unităţi de produs, semifabricat, lucrare, comandă, serviciu etc. Purtătorii de costuri se pot detalia până la nivelul de subansamblu, piesă, operaţie de

prelucrare, fază, stadiu de prelucrare ce are drept rezultat un semifabricat stabil.

Se poate face o grupare a producţiei în calitatea de purtători de costuri la nivelul: grupelor,

loturilor, seriilor de produse, garniturilor de piese etc.

În producţie se face o distincţie în ceea ce priveşte purtătorii de costuri între producţia

terminată şi cea neterminată, între producţia finită şi rebuturi.

Unităţile de calculaţie a costurilor sunt de mai multe feluri:

1. Unităţi de calculaţie naturale (sau fizice): m, m2, m

3, kg, litri, pereche, duzină, top, bax etc.

2. Unităţi de calculaţie cu caracter convenţional care pot îmbrăca trei forme:

a) forma unităţilor tehnice de măsură în raport cu o anumită caracteristică esenţială a

produsului (tona de produs cu o anumită concentraţie, tărie, grăsime, cai putere etc.)

b) forma unităţilor de timp (număr de ore de funcţionare, număr de ore – producţie etc.)

59

c) forma abstractă a unor cifre de echivalare obţinute din calcul (compararea unei

caracteristici, particularităţi sau a unui element determinabil ca mărime şi care este comun tuturor

produselor).

Forma valorică: x lei costuri la y bucăţi produs.

Fiecare formă sau toate la un loc se folosesc în raport de posibilităţile costurilor pe sectoare şi

purtători.

Indiferent de caracterul fizic sau convenţional, unitatea de calculaţie condiţionează

posibilitatea determinării (într-o oarecare măsură), a costului unitar, neexistând posibilităţi de

calculaţie a lui acolo unde nu există condiţii de exprimare cantitativă a producţiei. 7.7. Costurile standard

Sunt costuri predeterminate, costuri „ţintă”, care trebuie atinse în condiţii de eficienţă.

Modalităţile de stabilire a costului standard sunt fie folosirea datelor din perioadele trecute

pentru a estima consumul de materiale şi manoperă, fie folosirea datelor din studiile tehnice care

analizează fiecare operaţie cerută de realizarea unui produs.

Tipurile de costuri standard sunt:

- costuri standard de bază – sunt valabile pe perioade lungi şi constituie baza de comparaţie

pentru costurile efective; devin inutile în condiţiile în care se modifică tehnologiile, nivelul preţurilor

sau alţi factori relevanţi;

- costuri standard ideale – stabilite pe baza costurilor minime care sunt posibile în cele mai

eficiente condiţii posibile; sunt rar folosite deoarece sunt imposibil de atins;

- costuri standard curente – pot fi realizate în condiţii de eficienţă; sunt mai frecvent utilizate

deoarece pot motiva comportamentul angajaţilor.

Costurilor standard sunt adecvate pentru întreprinderile ale căror activităţi se constituie dintr-o

serie de acţiuni comune şi repetate.

Costurile standard sunt folosite ca sistem de referinţă în analiza costurilor efective,

identificându-se abaterile, ceea ce permite apoi stabilirea măsurilor şi a răspunderilor. Abaterile pot fi

favorabile sau nefavorabile.

Definiţii ale principalelor concepte

Cost actual plătit pentru un factor de producţie

Cost bugetat

reflectă opinia managementului privind evoluţiile viitoare

Cost standard

predeterminat pe baza unor condiţii normale de eficienţă şi volum al producţiei

Cost planificat determinat pe baza planului operaţional şi strategic

Cost proiectat

rezultat dintr-un studiu de inginerie industrială; oferă informaţii privind modul de

realizare a activităţii şi posibilităţile de îmbunătăţire a acesteia

Cost total înglobează toate cheltuielile de producţie;

Cost parţial înglobează anumite cheltuieli de producţie;

Cost variabil

nivelul total se modifică în acelaşi sens cu modificarea volumului producţiei; nivelul

unitar este relativ constant

Cost fix

nivelul total nu se modifică, pe termen scurt, în raport cu modificarea volumului

producţiei; nivelul unitar este în relaţie invers proporţională cu volumul producţiei

Cost direct

compus din cheltuieli variabile şi fixe care pot fi repartizate asupra produselor pe

baza unor elemente obiective (consumuri specifice, tarife de manoperă);

Cost indirect

compus din cheltuieli variabile şi fixe generate de desfăşurarea activităţii şi care se

repartizează asupra produselor pe baza unor chei de repartiţie;

Cost real

stabilit pe baza informaţiilor din contabilitatea de gestiune cost (efectiv) rezultat din

evidenţa contabilă, este un cost efectiv înregistrat


60

Cost contabil

pentru un anumit volum de producţie şi în anumite condiţii tehnice, tehnologice, de

organizare a muncii, caracteristici ale materiei prime, consumuri specifice

Cost economic

se stabileşte pornind de la costul contabil asupra căruia se operează anumite tipuri de

ajustări, se elimină cheltuielile nejustificate datorate unor deficienţe în aprovizionare

(achiziţia de materii prime necorespunzătoare); sunt luate în considerare

modificările din perioada curentă faţă de perioada bază de calcul, eventuale

modificări ale preţurilor intrărilor (modificarea cursului de schimb valutar,

modificarea elementelor de fiscalitate).

VIII.POLITICA DE PREŢURI

Concepte cheie: politică de marketing; maximizare; mix de marketing; mix de preţuri.

8.1. Politica de marketing şi politica de preţuri Marketingul, ca atitudine practică, cuprinde un ansamblu de activităţi, metode şi tehnici care au

ca obiectiv studiul cererii consumatorilor şi satisfacerea acesteia cu produse şi servicii în condiţii cât mai bune. Aria activităţilor de marketing este largă şi prezintă unele particularităţi în funcţie de domeniul de referinţă, dar rolul ce revine marketingului ia forma unor funcţii generale, comune şi anume: investigarea pieţei, a nevoilor de consum (funcţie-premisă); adaptarea firmei la cerinţele pieţei, la dinamica mediului economico-social (funcţie-mijloc de realizare a altor două funcţii-obiectiv); satisfacerea în condiţii superioare a nevoilor de consum (funcţie-obiectiv cu aspect social, care asigură finalitatea activităţii firmei); maximizarea eficienţei economice (funcţie-obiectiv, cu aspect economic).

Pentru realizarea acestor funcţii obiectiv, o firmă dispune de anumite instrumente, de anumite resurse pe care le poate combina într-o diversitate de alternative. Modul în care o firmă îşi concepe dezvoltarea activităţii, direcţiile de perspectivă şi acţiunile practice concrete, vizând valorificarea potenţialului său în concordanţă cu cerinţele pieţei, caracterizează politica de marketing a firmei.

Politica de marketing se materializează într-un ansamblu unitar, coerent de strategii şi tactici, în cadrul cărora strategia de piaţă ocupă o poziţie centrală, dominantă în raport cu celelalte componente. Reunind aceste strategii şi tactici, politica de marketing desemnează maniera specifică de abordare de către o firmă a problemelor sale economice, având ca punct de plecare opţiunile strategice faţă de o anumită piaţă, numită piaţă ţintă sau obiectiv.

Politica de marketing, cuprinzând şi politica de preţuri, are un rol important în fundamentarea acesteia din urmă, în fundamentarea strategiilor şi tacticilor de preţuri.

Politica de preţuri cuprinde un ansamblu corelat de principii, norme, măsuri şi metode concrete prin care o firmă îşi defineşte poziţia faţă de preţurile produselor sale, în vederea îndeplinirii unor obiective specifice fiecărei perioade. Politica de preţuri trebuie să fie coordonată şi subordonată realizării obiectivelor strategice de ansamblu, stabilite prin politica globală de marketing. De asemenea, politica de preţuri trebuie asociată cu politica de produs, pentru că preţul însoţeşte produsul de-a lungul întregului său circuit şi intervine direct în dialogul dintre produs (producător) şi cumpărător şi joacă adesea un rol decisiv în opţiunea cumpărătorului, în realizarea actului de vânzare-cumpărare.

Politica de preţuri trebuie să fie asociată şi cu politica de distribuţie şi politica promoţională, pentru că este necesar ca prin preţ să fie recompensate eforturile întreprinderii cu distribuţia şi promovarea mărfurilor, activităţi care, la rândul lor, pot conduce la obţinerea unor preţuri avantajoase.

Politica de preţuri trebuie să fie flexibilă prin strategiile pe care le foloseşte, alternativ sau concomitent, ca şi prin tacticile de preţ utilizate şi să aibă continuitate, pentru a conduce la eficienţă pe termen lung.

În funcţie de strategia de piaţă adoptată, prin politica de preţuri se poate urmări realizarea unor obiective diverse, unele cu caracter general, altele cu caracter specific, concret, unele pe termen scurt (supravieţuirea, maximizarea profitului actual, maximizarea volumului vânzărilor), altele pe termen mai lung (maximizarea cifrei de afaceri, promovarea unei imagini de calitate, fructificarea la maximum a avantajului pe piaţă).

61

Prin stabilirea unui anumit nivel al preţului, o firmă poate urmări realizarea unuia din următoarele şase obiective:

a. Supravieţuirea, când are o supracapacitate de producţie, există o concurenţă puternică pe piaţă, s-au produs modificări importante în nivelul şi structura nevoilor de consum ale populaţiei. Supravieţuirea nu poate constitui un obiectiv pe termen lung deoarece firma ar putea dispărea de pe piaţă. În timp, ea trebuie să-şi modernizeze produsele, să îmbunătăţească calitatea şi valoarea produselor.

b. Maximizarea profitului actual este un obiectiv pe termen scurt. În acest scop, se alege preţul care asigură maximizarea profitului curent sau a ratei de eficienţă a investiţiilor.

c. Maximizarea cifrei de afaceri este un obiectiv important întrucât contribuie la maximizarea pe termen lung a profitului şi a cotei de piaţă.

d. Maximizarea volumului vânzărilor. În acest scop se stabilesc preţurile cele mai mici ştiind că piaţa este sensibilă la reducerea lor şi prin acestea pot penetra pe anumite segmente de pieţe (market-penetration pricing).

Stabilirea şi practicarea unui nivel scăzut al preţului sunt favorizate de existenţa următoarelor condiţionări: piaţa este foarte sensibilă la preţ, iar un preţ mic stimulează extinderea pieţei; creşterea volumului producţiei şi a experienţei de producţie duce la scăderea costurilor de producţie şi de distribuţie; un preţ mic descurajează concurenţa actuală şi potenţială.

e. Fructificarea la maximum a avantajului de piaţă. Firma fixează un preţ maxim pe care-l poate cere pe piaţă, în funcţie de avantajele comparative ale noului său produs faţă de produsele existente pe piaţă. Firma stabileşte preţul în aşa fel încât să câştige câteva segmente de piaţă, iar dacă volumul vânzărilor scade, reduce preţul la un nivel atrăgător pentru un nou segment de consumatori sau va lansa modele mai simple şi mai ieftine, accesibile unor segmente de consumatori sensibili la preţ.

f. Promovarea unui produs de calitate superioară se poate realiza în cazul unor produse de o calitate deosebită, reflectată şi recunoscută de către cumpărători printr-un preţ sensibil mai ridicat faţă de preţul altor produse similare. Prin acest preţ se obţine o rată de profit mai înaltă şi se asigură cultivarea imaginii unui produs cu performanţe înalte, a unei poziţii de lider al calităţii firmei pe piaţă.

În raport cu concurenţa, o firmă poate duce o politică de preţuri: de intimidare (pentru a opri intrarea pe piaţă a unui concurent), prin comercializarea unui produs nou la un nivel de preţ atât de scăzut, încât concurenţa să fie descurajată; de aşezare pe o linie dreaptă, după concurenţă; de răspuns la o ofensivă a concurenţei, delimitându-se de concurenţă prin practicarea unor preţuri fie foarte scăzute, fie mai ridicate.

În raport cu cererea, o firmă poate urmări prin politica de preţuri obţinerea unei mai mari părţi de piaţă (penetrarea pe piaţă), fixând preţuri suficient de scăzute pentru a atrage un număr mare de consumatori, sau poate viza categoria selectă a consumatorilor, prin oferirea unor mărfuri de calitate, cu preţuri ridicate.

O firmă trebuie să-şi ierarhizeze priorităţile în alegerea obiectivelor în funcţie de factorii endogeni şi exogeni pentru a putea utiliza preţul, cu abilitate, ca un instrument de competitivitate şi eficienţă.

8.2. Mixul de marketing şi mixul de preţuri

Ca urmare a preocupărilor de a găsi cele mai inspirate combinaţii ale resurselor firmei, ale

variabilelor sale de marketing, a apărut conceptul de marketing-mix sau mixul de marketing. „Mixtura” sugerată priveşte modul cum sunt antrenate resursele firmei, proporţiile, „dozajul” în

care el vor intra în efortul global al firmei pentru a se ajunge la efectele dorite. Conţinutul particular al mixului de marketing iese în evidenţă, nu atât prin intermediul eforturilor antrenate, cât mai ales, al instrumentelor, al variabilelor de marketing pe care întreprinderea le utilizează în contactele sale cu piaţa. Lista acestor instrumente (factori endogeni) aflate la dispoziţia conducerii unei firme sunt: dezvoltarea produsului, determinarea preţului, adoptarea mărcilor, canalele de distribuţie, vânzarea directă, publicitatea, promovarea la locul vânzării, condiţionarea, expunerea în raft, serviciile, logistica, cercetarea şi analiza informaţiilor.

Datorită numărului mare al acestor factori şi a dificultăţilor de exprimare a realizărilor întreprinderii în funcţie de acţiunile lor, s-a ajuns aproape la un consens în delimitarea conţinutului mixului, prin gruparea factorilor (instrumentelor) de mai sus în jurul celor patru pioni ai activităţii de marketing (cei patru P), şi anume: produsul, preţul, distribuţia (plasamentul) şi promovarea.

Aceste 4 variabile rezumă principalele mijloace de acţiune ale firmelor astfel: - produsul înglobează calitatea, modelele, dimensiunile, ambalajele, mărcile, serviciile etc.; - preţul include stabilirea preţului în diferite etape ale vieţii produsului, reducerile şi ofertele

speciale, adaosurile comerciale şi structura preţului etc.;


62

- distribuţia (plasamentul) are în vedere canalele de distribuţie, logistica (depozitarea, transportul, manipularea etc.), reţeaua de depozite, metodele de vânzare etc.;

- promovarea se realizează prin publicitate, merchandesign, relaţii publice etc. Gama de produse MIXUL DE Canale Calitatea MARKETING Acoperirea Aspectul Sortimentele Caracteristicile Locurile Marca Stocurile Ambalarea PRODUSUL PLASAMENTUL Transportul Dimensiunile Serviciile Garanţiile Retururile Preţul de Promovarea catalog vânzărilor Rabaturile PREŢUL PROMOVAREA Publicitatea Facilităţile Forţa de vânzare Perioada de plată Relaţiile publice Condiţiile de Promovarea directă creditare

Prin modul de utilizare a celor 4 P, firmele trebuie să vină în întâmpinarea nevoilor

cumpărătorilor într-un mod economic şi comod pentru aceştia, în condiţiile unei comunicări eficiente. Numărul combinaţiilor posibile pentru alcătuirea unui mix de marketing este extrem de mare,

întrucât cele patru componente ale mixului sunt adevărate ansambluri de instrumente, axate pe câte un element central.

O cerinţă de bază a realismului mixului de marketing o constituie însă judicioasa corelare a acestor elemente – politica de produs, politica de preţuri, politica de distribuţie şi politica promoţională – corelare fără de care realizarea efectului global urmărit poate fi pusă în pericol.

Mixul de preţuri cuprinde totalitatea categoriilor şi formelor de preţuri practicate de o firmă cu relaţiile şi intercondiţionările dintre ele.

Varietatea preţurilor, care pot fi practicate de către o firmă la un moment dat, în interacţiune cu celelalte elemente ale marketingului, se poate structura în câteva grupe de preţuri:

a) preţuri fixe sau unice stabilite prin negocieri; b) preţuri diferenţiale (adaptate) în funcţie de anumite condiţii sau criterii: geografice,

demografice, categorii de consumatori, locul vânzării, momentul cumpărării, imaginea produsului etc.; c) preţuri promoţionale, sunt preţuri joase, stabilite temporar sub nivelul preţului cu ridicata sau

chiar al costului mărfii, având drept scop promovarea produsului. Ele pot îmbrăca forma: vânzărilor în pierdere, prin supermagazine şi magazine universale; preţurilor speciale, practicate în anumite perioade ale anului pentru a atrage mai mulţi cumpărători (lansarea unui produs, expoziţii, aniversări, evenimente cultural-sportive etc.); reduceri de preţuri de natură psihologică; rabaturi pentru plata preţului pe loc etc.;

d) preţuri corelate cu mixul de produse. Pot exista în acest caz mai multe situaţii, cu preţuri specifice:

- preţul liniei de produse, stabilindu-se preţul la un produs de bază (convenţional), iar la celelalte produse se stabilesc preţuri diferenţiate în raport cu diferenţierea lor faţă de cel de bază (convenţional).

- preţuri „captive” folosite în cadrul unor produse auxiliare, asociate în consum cu cele de bază (filmele fotografice, casetele, lamele de ras), la care se stabileşte un preţ mai ridicat fiind mai scăzut preţul produsului de bază pentru a fi atractiv;

- preţuri pentru pachetele de produse, oferindu-se un grup de produse la un preţ global; - preţuri pentru produsele derivate (secundare); - preţuri asociate, pentru produsul de bază şi anumite servicii post-vânzare (cumpărarea

produsului, transportul, instalarea); - preţuri pentru sortimentele opţionale (care se pot cumpăra împreună cu produsul de bază); e) preţuri psihologice: preţul magic (terminat în cifra 9); preţul lider, preţul „momeală” („Bait

prices”); preţul de prestigiu (preţ ridicat care promovează imaginea de calitate a produsului).

63

Preţul este un element foarte sensibil al mixului de marketing, putând fi modificat foarte rapid, în comparaţie cu celelalte elemente ale mixului.

Problema preţurilor (şi a concurenţei) este o problemă majoră cu care se confruntă mulţi conducători de firme şi de compartimente de marketing. Cu toate acestea, se apreciază că multe firme nu reuşesc să adopte o politică de preţuri adecvată, datorită greşelilor pe care le comit:

- fixarea excesivă a preţului după costuri; - nerevizuirea preţurilor la intervale care să permită fructificarea schimbărilor intervenite pe

piaţă; - tratarea preţului ca un element distinct al mixului de marketing, izolat de celelalte elemente şi

nu în interacţiune cu ele; - nediferenţierea suficientă a preţurilor de la un sortiment la altul, de la un segment de piaţă la

altul sau de la o ocazie de achiziţie la alta etc.

8.3. Locul preţului şi politicile de preţuri în mixul de marketing Preţul constituie un element distinct în mixul de marketing, datorită rolului său important în

vânzarea produselor, în alcătuirea structurii de mesaje dintre întreprinderile şi mediul său extern, precum şi datorită modului său specific de formulare şi de manevrare în activitatea firmei. Posibilităţile firmei de a manevra preţul sunt diferite de cele care intervin în mânuirea celorlalte componente ale produsului, iar formarea preţului nu este o reflectare exclusivă a produsului, ci şi a mediului în care se vinde.

Importanţa preţului în combinaţia de marketing variază în funcţie de împrejurări. În unele situaţii el poate avea un rol decisiv în realizarea obiectivelor unei firme, în altele, contribuţia sa este minimă sau poate chiar lipsi. Comparativ cu celelalte componente ale mixului de marketing (produsul, distribuţia, promovarea), preţul are o situaţie specială, el nu este o variabilă pur endogenă, aflată total la discreţia întreprinderii, dar nici un element străin acesteia. Între aceste două situaţii extreme, preţul poate avea o multitudine de poziţii intermediare.

Pornind de la gradul diferit de participare a unei firme la stabilirea preţului, în literatura de marketing se foloseşte perechea de termeni: preţuri administrate (de întreprinderi) şi preţuri determinate (de piaţă, sau alţi factori externi).

Preţul este pentru o firmă un instrument de calcul şi de măsură a gradului de valorificare a resurselor sale. El este componenta mixului de marketing prin care firma îşi converteşte eforturile materiale, umane şi financiare etc., în rezultate (efecte), cât şi indicatori de eficienţă. Preţul este unul dintre elementele principale care determină mărimea cotei de piaţă şi a profitabilităţii unei firme, este un barometru al capacităţii de adaptare la cerinţele mediului economico-social şi un mijloc de „comunicare” cu acesta. El este, însă, şi o premisă, un punct de plecare în determinarea strategiei de piaţă a firmei.

O modificare bruscă de preţ, decisă de o firmă pe o anumită piaţă, poate rezolva o situaţie de moment (salva o tranzacţie sau fructifica o situaţie conjuncturală) dar, pe termen lung, efectul unei asemenea decizii poate fi compromiterea firmei sau a unor obiective ale acesteia (scăderea prestigiului mărcii, îndepărtarea unor categorii de cumpărători).

Chiar dacă politica de preţ trebuie subordonată strategiei de piaţă, legătura dintre ele nu este doar una de dependenţă, ci una complexă. Firma foloseşte preţul, atât în elaborarea strategiei de piaţă, cât şi în punerea ei în practică, având în vedere caracteristicile specifice ale preţului, şi anume: operativitatea şi uşurinţa modificării lui, cu intensităţi diferite (comparativ cu modificarea celorlalte elemente ale mixului); posibilitatea obţinerii unui efect imediat, ca urmare a faptului că cererea şi oferta reacţionează mai prompt la modificarea preţului decât a imaginii produsului sau a altor elemente; preţul este singura variabilă a mixului de marketing care „produce” venit, celelalte variabile generează cheltuieli sau investiţii.

Legăturile cele mai intense ale politicii de preţuri se realizează cu politica de produs, preţul fiind exprimarea valorică a produsului în diferite situaţii concrete ale pieţei. Politica de preţuri se corelează cu politica de distribuţie, cu canalele şi formele specifice de distribuţie folosite şi cu activitatea promoţională.

Variantele posibile de preţ sunt limitate ca număr, deoarece preţul este un vector unidimensional, deosebirile dintre un preţ şi altul constau doar în nivelul acestora (din punctul de vedere al cumpărătorului). Limitarea variantelor este dată de nivelul costurilor de producţie şi de circulaţie (limita inferioară) şi de nivelul accesibilităţii produselor pentru consumator (limita superioară). De asemenea, limitarea este impusă şi de dificultăţile de exprimare monetară, precum şi de caracterul nesemnificativ, pentru cumpărător, al unor diferenţieri prea mici pe scara preţului.


64

Preţurile intervin şi condiţionează realizarea obiectivelor strategice ale firmei acţionând în două momente ale ciclului economic de producţie, în faza aprovizionării şi în faza desfacerii. De aceea este important ca o firmă să acorde aceeaşi atenţie aprovizionării ca şi desfacerii, nu numai preţurilor de vânzare ale produselor, ci şi preţurilor de intrare, adică preţurilor plătite pentru procurarea materiilor prime, materialelor şi energiei etc. Aceste preţuri reprezintă în ultimă instanţă, costuri pentru firmă, aşa cum preţurile produselor sale vor fi costuri pentru firmele din aval.

Preţurile de vânzare sunt dependente de preţurile de intrare, pe care le încorporează prin intermediul costurilor. De asemenea, sunt dependente de nivelul şi mişcarea preţurilor altor produse similare, de modificarea raportului dintre preţurile diferitelor produse etc. Deci, cu ocazia stabilirii mixului de marketing, o firmă având orientarea spre exterior, ca o trăsătură obligatorie a viziunii de marketing, trebuie să ţină seama nu doar de câteva preţuri, ci de „lumea” preţurilor şi de tendinţele mişcării lor.

În prezent, mişcarea preţurilor are loc pe fondul inflaţiei, ca un fenomen economic general, controlat mai mult sau mai puţin. În aceste condiţii, la stabilirea mixului de marketing, a politicii sale de preţuri, o firmă trebuie să ţină seama de existenţa inflaţiei şi să-şi adapteze strategia la natura şi formele inflaţiei. Trecerea de la o formă a inflaţiei la alta (târâtoare, moderată, galopantă) necesită măsuri şi reacţii speciale.

Adaptarea firmei la inflaţie, prin alegerea riguroasă a locului şi formelor de comercializare, a partenerilor, a preţurilor, a modalităţilor şi termenelor de plată etc., poate asigura evitarea efectelor negative ale acesteia şi chiar valorificare unor situaţii speciale care apar ca efect al inflaţiei.

Preţul este un element al competitivităţii firmei prin mişcarea lui în sus sau în jos, în funcţie de orientarea pieţei, de raportul dintre cerere şi ofertă, de intensitatea şi natura concurenţei.

8.4. Modificarea preţurilor şi reacţiile propagate

Schimbările permanente ce se produc pe piaţă şi în condiţiile economice ale unei firme fac

necesară modificarea preţurilor după o anumită perioadă.

8.4.1. Reducerea preţurilor Poate fi determinată de mai mulţi factori şi anume: - excesul de capacitate, specific firmelor care duc lipsă de comenzi şi care vor fi constrânse să-şi

reducă preţurile pentru a-şi creşte vânzările; - reducerea cotei de piaţă, care poate fi oprită şi apoi mărită prin practicarea unor preţuri mai

reduse de penetrare; - decizia firmei de a obţine o cotă importantă de piaţă sau chiar poziţia de lider, bazându-se pe

prezumţia că preţurile mai mici pot asigura creşterea volumului vânzărilor şi a experienţei de producţie, iar acesta conduce la reducerea costurilor medii pe produs. Preţurile mai mici stimulează cererea fără să scadă rentabilitatea produsului, deoarece scad în mod corespunzător costurile pe produs;

- apariţia unor perioade de criză (recesiune) economică, când consumatorii se orientează spre produse mai ieftine etc.

Reducerile de preţuri sunt însoţite de anumite riscuri, capcane şi anume: - capcana calităţii scăzute, în percepţia consumatorilor, datorită preţului mai mic; - capcana cotei de piaţă fragile, în sensul că prin practicarea unor preţuri mai mici poate creşte

cota de piaţă, dar nu şi fidelitatea consumatorilor. Ei se pot orienta apoi spre alte firme care vor practica preţuri mai mici;

- capcana buzunarelor subţiri, existând riscul ca reducerea preţului să nu fie urmată automat de creşterea vânzărilor, care să determine reducerea costului produsului şi să menţină rentabilitatea.

8.4.2. Creşterea preţurilor

Creşterea preţurilor poate fi determinată de mai mulţi factori, ca de exemplu: cerere excedentară comparativ cu oferta, concurenţă slabă, inflaţie, creşterea unor elemente de costuri fără să fie compensată de o creştere a productivităţii muncii, alte situaţii conjuncturale favorabile. Majorarea preţurilor trebuie să fie însoţită de comunicări şi explicaţii pentru clienţi, cu scopul de a nu reduce credibilitatea firmei.

Creşterea preţului „real” se poate efectua pe mai multe căi, unele directe, altele indirecte, fiecare având un impact deosebit asupra cumpărătorilor.

Alături de creşterea directă, bruscă sau treptată, măsurabilă şi observabilă a preţului, o firmă poate utiliza o varietate de modalităţi de mişcare indirectă:

65

- adoptarea cu întârziere a preţului, în momentul livrării, practică folosită de firmele ale căror produse au un ciclu lung de fabricaţie;

- utilizarea clauzei de indexare a preţului în raport cu rata inflaţiei sau cursul de schimb al monedei;

- separarea şi tarifarea distinctă a elementelor unei oferte-pachet (servicii, accesorii care însoţesc produsul) faţă de situaţia anterioară, păstrând neschimbat preţul produsului;

- reducerea cotelor de rabat şi a situaţiilor în care se acordă; - reducerea gamei sau a numărului serviciilor asociate produsului (montarea, livrarea gratuită,

sau garantarea pe termen lung); - reducerea dimensiunilor şi a unor caracteristici ale produsului cu menţinerea neschimbată a

preţului; - înlocuirea materialelor, ingredientelor sau ambalajelor mai scumpe cu altele mai ieftine în

vederea reducerii costurilor, dar fără reducerea preţului etc.

8.4.3. Reacţiile la modificarea preţurilor Modificările de preţ îi pot afecta pe clienţi, concurenţi, distribuitori şi furnizori sau pot provoca

reacţii chiar din partea organelor de stat. a) Reacţii ale clienţilor Modul de a reacţiona la modificarea preţului depinde de mai mulţi factori: percepţia

cumpărătorului asupra produsului, puterea lui financiară, statutul social, trăsături psihologice de vânzare etc.

Majorările de preţuri pot descuraja vânzările, dar pot avea şi alte efecte asupra cumpărătorului, creându-se imaginea unui produs cu o valoare deosebită, foarte căutat şi care trebuie cumpărat, sau îi pot înlocui imaginea unui vânzător cu pretenţii de preţ exagerate, speculante.

În general, clienţii sunt sensibili la preţul produselor care sunt mai scumpe (de valoare mare) sau sunt achiziţionate în mod frecvent şi observă mai greu creşterea de preţuri la articolele mai ieftine sau pe care le achiziţionează mai rar. Deşi cumpărătorii sunt interesaţi de preţ, dau o importanţă şi mai mare costurilor totale ale obţinerii, utilizării şi întreţinerii produsului.

b) Reacţia concurenţei la modificarea preţurilor Concurenţa va reacţiona la modificarea preţurilor de către o firmă, cu atât mai puternic, cu cât

numărul firmelor este mai mic, produsele sunt mai omogene şi cumpărătorii sunt mai bine informaţi. De aceea, pentru firma în cauză are o importanţă deosebită anticiparea şi evaluarea reacţiilor concurenţei pe baza unor informaţii variate referitoare la:

- reacţiile concurenţilor la modificările anterioare de preţ; - politica de preţ a concurenţilor şi interesele urmărite; - situaţia financiară actuală a concurenţilor, vânzările realizate, capacitatea de producţie,

fidelitatea clienţilor; - obiectivele fixate. c) Reacţia liderului pieţei O particularitate o constituie reacţia liderului pieţei la o reducere agresivă a preţului de către

firmele mai mici, care încearcă să-şi câştige o poziţie pe piaţă. Dacă produsul unei firme este asemănător celui al liderului, prin preţul mai mic firma încearcă să „fure” din cota de piaţă a liderului. În această situaţie, posibilităţile de reacţie ale liderului constau în următoarele variante:

- menţinerea neschimbată a preţului. Apreciind că se poate baza pe o clientelă fidelă, nu ar pierde prea mult din cota de piaţă şi ar putea recâştiga uşor, în viitor, iar în schimb ar pierde prea mult dacă ar reduce preţul;

- menţinerea preţului combinată cu îmbunătăţirea nivelului calitativ perceput al produselor sale faţă de cel al produselor concurenţei. Menţinerea preţului şi efectuarea unor investiţii pentru îmbunătăţirea produsului poate fi o variantă mai puţin costisitoare decât reducerea preţului şi a ratei profitului;

- reducerea preţului său până la cel practicat de concurenţă. Nu se recomandă ca o dată cu reducerea preţului să scadă calitatea produselor, a serviciilor şi a comunicaţiilor referitoare la produs, cu scopul de a menţine constant nivelul profitului, pentru că pe termen lung şi-ar reduce poziţia ocupată pe piaţă;

- creşterea preţului şi a calităţii produselor; - lansarea unui produs sau unei linii de produse mai ieftine, ori crearea unei mărci noi de

produs cu un preţ mai mic. d) Reacţiile firmei la modificările de preţ ale concurenţilor


66

În condiţiile unei pieţe cu o mare omogenitate a produselor, firma nu are prea multe variante de ales. Ar putea şi ea să majoreze preţul concomitent cu creşterea calităţii sau să procedeze la o reducere a preţului.

Pe o piaţă cu produse neomogene, firma poate reacţiona în mai multe feluri, întrucât sunt mai mulţi factori care atenuează sensibilitatea cumpărătorilor faţă de diferenţele mici dintre preţuri.

Reacţia firmei trebuie să se bazeze pe răspunsurile la mai multe întrebări, şi anume: - care este motivaţia modificării preţurilor de către concurenţi, acapararea pieţei, utilizarea

excedentului de capacitate, modificarea costurilor de producţie, modificarea preţurilor la nivelul întregii ramuri?

- modificarea preţurilor este continuă sau temporară? - care vor fi efectele asupra vânzărilor, cotei de piaţă şi asupra profitului firmei dacă nu

reacţionează? - cum reacţionează celelalte firme concurente? - care sunt reacţiile probabile ale concurenţilor la reacţia firmei în cauză? Reacţia cea mai potrivită a firmei diferă de la o situaţie la alta şi ea trebuie să ţină seama şi de

alţi factori: faza în care se află produsul în cadrul ciclului său de viaţă, ponderea produsului în gama sortimentală a firmei, evoluţia costurilor în raport cu volumul vânzărilor, calitatea şi imaginea produsului propriu, fidelitatea clientelei, planurile şi resursele concurenţei, sensibilitatea cererii faţă de preţ şi calitate etc.

O fundamentare a reacţiei nu este întotdeauna posibil de realizat deoarece concurenţa pregăteşte atacul cu mult timp înainte iar firma trebuie să reacţioneze hotărât şi în scurt timp. Pentru a reduce timpul de reacţie la o modificare a preţului iniţiată de un concurent, este necesar ca firma să anticipeze aceste modificări şi să pregătească un plan cu modalităţile în care ea va reacţiona.

IX.FUNDAMENTAREA ŞI ACTUALIZAREA PREŢURILOR DE OFERTĂ

Concepte cheie: factori endogeni; factori exogeni; calculaţie pe articole; isocuantă; curbă de

indiferenţă; linia isocostului; inflaţie; blocajul preţurilor.

9.1. Analiza costului de producţie în vederea fundamentării preţului În costul de producţie se reflectă ansamblul cheltuielilor făcute de întreprinzător cu producerea

bunurilor şi serviciilor economice. În gândirea economică clasică, costul de producţie reprezintă ceea ce îl costă pe producător. Adam Smith definea costul ca preţ natural sau real al mărfii, adică ceea ce cheltuieşte efectiv producătorul ca totalitate a cheltuielilor necesare desfăşurării unui volum de activitate, legate de consumul de factori de producţie, inclusiv recompensarea întreprinzătorului pentru efortul său de a organiza activitatea, asumarea răspunderii şi a riscului. Cunoaşterea conţinutului costului de producţie necesită luarea în considerare a relaţiei dintre acesta şi preţul de vânzare, relaţie ca de la parte la întreg. Aceasta, în sensul că, întotdeauna costul de producţie desemnează numai o parte a preţului de vânzare, şi anume numai ceea ce înseamnă cheltuială suportată de către producătorii de bunuri materiale sau servicii. Excedentul preţului de vânzare peste costul de producţie reprezintă profit. În condiţiile unei anumite marje de profit, mărimea costului exercită presiuni asupra preţului. Astfel, este necesară analiza costului în vederea minimalizării lui pentru faptul că în funcţie de preţul negociat cu cumpărătorii, pe de o parte, şi în funcţie de costul de fabricaţie, pe de altă parte, profitul va fi mai mare sau mai mic.

Principalele obiective ale analizei costurilor sunt: folosirea normelor de consum pentru materii prime, materiale, consumabile, energie, revizuite periodic, în concordanţă cu gradul de prelucrare; calculul scăzămintelor de materii prime şi materiale în limitele cotelor normate de pierderi tehnologice, de depozitare, transport etc.; respectarea indicilor de utilizare a materiilor prime şi materialelor luaţi în calcul la elaborarea documentaţiilor de preţ, regăsirea materialelor recuperabile şi refolosibile; determinarea manoperei pe baza normelor de muncă reale în vederea asigurării creşterii productivităţii muncii.

Costul de producţie şi preţul de vânzare au o acţiune directă asupra ofertei de bunuri şi servicii. La preţuri ridicate, vânzătorii sunt dispuşi să mărească oferta şi o diminuează la preţuri reduse. Dacă preţul pieţei este mai scăzut decât cel la care întreprinzătorii intenţionează să vândă marfa, atunci ei preferă să retragă cantitatea de bunuri oferite sau chiar să se abţină de la vânzarea lor, stocându-le în aşteptarea unor preţuri mai ridicate. Astfel, urcarea preţului pieţei determină mărirea volumului ofertei

67

şi invers, diminuarea acesteia conduce la reducerea preţului, deci mişcarea ofertei şi a preţului au loc în acelaşi sens, relaţia fiind pozitivă.

Reacţia ofertei la modificarea preţului prezintă, uneori, abateri de la regula generală, datorită caracteristicilor bunului, dar şi posibilităţilor practice de modificare a volumului producţiei. În cazul bunurilor perisabile, uşor degradabile, care nu pot fi stocate mult timp sau sunt vulnerabile la transport îndelungat, oferta nu reacţionează la reducerea preţului. Ofertanţii preferă să vândă rapid marfa (chiar şi la preţuri reduse) decât să rişte degradarea ei.

9.1.1. Actualizarea costului de producţie sub influenţa factorilor endogeni şi exogeni

Pentru fiecare perioadă de contractare a vânzării unui produs către beneficiar se fundamentează

preţul de ofertă, prin luarea în considerare a influenţelor provocate de către factorii specifici costului în interiorul preţului.

Principalii factori care determină modificări ale costului sunt: - preţurile materiilor prime, ale combustibililor şi energiei; - modificarea consumurilor de materiale şi de energie; - indicii de utilizare a materiilor prime; - proporţia recuperării materialelor refolosibile; - salariile şi alte drepturi de personal; - cotele procentuale ale contribuţiilor pentru asigurări sociale şi cele privind ajutorul de şomaj; - indicele productivităţii muncii şi alţii; - cotele cheltuielilor indirecte. Operaţiunile de recalculare au la bază metodele de calculaţie a costului. În cadrul calculaţiei pe articole de cheltuieli, costul total pe produs se stabileşte după relaţia: Ct = (Mp-Mr)+(Sb+CAS+AS)+CIFU+CCS+SDV+AC+CG, în care: Ct = costul total pe unitate de produs; Mp = materiile prime şi materialele directe; Mr = materialele recuperabile obţinute în procesul de fabricare a produsului; Sb = salarii directe, brute; CAS = contribuţiile pentru asigurări sociale; AS = contribuţiile privind ajutorul de şomaj; CIFU = cota pentru cheltuielile de întreţinere şi funcţionarea utilajelor; CCS = cota pentru cheltuielile comune ale secţiilor de producţie; SDV = scule, dispozitive, verificatoare; AC = alte cheltuieli; CG = cheltuieli generale ale întreprinderii. Asupra acestor componente, cuprinse în calculul costului unitar al produsului, pot influenţa

următorii factori: 1) Modificarea preţurilor materiilor prime, materialelor, energiei, combustibililor. Această

influenţă se ia în calculul de actualizare a costului prin indicele de modificare a preţurilor acestora (Ip1/0) în perioada de actualizare (1) faţă de perioada în care s-a efectuat ultimul calcul (0).

Actualizarea se face pentru fiecare reper (i) de materie primă, materiale, subansamble, combustibil, energie, conform relaţiei:

Mpia = Mpio x Ipi1/0 Mpia = Mpio + Mpio x (Ipi1/0 – 100) / 100 în care: Mpia = valoarea materiilor prime, pe repere (i), actualizată în funcţie de modificarea preţurilor; Mpio = valoarea materiilor prime, pe repere (i), din documentaţia anterioară a preţului; Ipi1/0 = indicele de modificare a preţului materiei prime (i), în perioada în care se efectuează actualizarea faţă de perioada în care s-a efectuat ultima calculaţie. 2) Modificarea indicilor de utilizare a materiilor prime (IUa) faţă de indicii anteriori (IUo). Actualizarea se efectuează pe baza relaţiei: M

Ipia = Mpia x IUo / IUa

MIpia = Mpio ± (IUia – IUio) Mpia

în care: M

Ipia = valoarea materiilor prime actualizate, influenţate de indicele de


68

utilizare actualizat; IUio, IUia = indicii de utilizare a materiilor prime (i), înainte de actualizare (0) şi în momentul actualizării (a). 3) Proporţia recuperării materialelor: Mria = Mpia x cota actualizată 4) Modificarea salariilor brute directe: Sba = Sb0 + ΔSb

în care: Sba = salariile brute directe actualizate, pe produs; Sb0 = salariile brute directe înainte de actualizare; ΔSb = adaosuri la salariile brute (majorări, reaşezări de salarii, revendicări ale sindicatelor, sporuri ş.a.). Drepturile de personal şi cheltuielile aferente se recalculează ori de câte ori se modifică acestea,

precum şi contribuţiile pentru asigurări sociale şi pentru ajutorul de şomaj, astfel: CASa = Sba x cotaCASa ASa = Sba x cotaASa în care: CASa – contribuţiile pentru asigurări sociale actualizate; ASa = ajutorul de şomaj actualizat. 5) Modificarea productivităţii muncii conduce la recalcularea salariilor astfel: S

I ba = Sba x (100 ± ΔIW) / 100

în care: S

I ba = salariile brute directe actualizate, corectate cu influenţa

productivităţii muncii; ΔIW = abaterea indicelui productivităţii muncii de la 100%. Dacă indicele este mai mare decât 100, Δ IW se scade (-Δ IW); dacă indicele este mai mic decât

100, Δ IW se adună (+Δ IW). Astfel, când productivitatea muncii creşte (IW>100), salariul pe bucată scade proporţional cu creşterea (+Δ IW); când productivitatea muncii scade (IW<100), salariul pe bucată creşte proporţional cu scăderea (-Δ IW). În recalculare, semnul algebric este invers celui economic.

6) Modificarea cotelor de cheltuieli indirecte (CIFU, CCS, CGI). Recalcularea cotelor de cheltuieli indirecte se efectuează după relaţia:

Cota de cheltuieli indirecte =

Celelalte operaţiuni se desfăşoară conform metodologiei şi conform condiţiilor concrete în care

se efectuează cheltuielile şi se recuperează din cost sau direct din venituri.

Cta = Mpia–Mria+SI ba+CASa+ASa+CIFUa+CCSa+CGia+ACa

Notaţiile din formulă simbolizează aceleaşi componente ca în formula (Ct), indicând sensul de

actualizare (a). Actualizarea costului total pe produs permite urmărirea proporţiei modificării costului, cu

ajutorul indicelui:

Ica/0 = (Cta / Ct0) x 100

în care: Ica/0 = indicele costului total actualizat faţă de nivelul anterior. Actualizarea costului total conduce şi la actualizarea preţului de ofertă. 7) Actualizarea preţului de ofertă (negociabil): PPa = Cta + πa,

în care: PPa = preţul producătorului actualizat; πa = profitul actualizat. Dacă rata rentabilităţii şi cota impozitului indirect rămân aceleaşi, preţul de facturare (inclusiv

TVA) se actualizează: PRa = Cta + (Cta x r/100) + TVA = PPa + TVA,

Cheltuieli indirecte totale actualizate

Baza de repartizare totală actualizată x 100

69

în care: PRa = ete preţul cu ridicata (de facturare) actualizat; TVA = taxa pe valoarea adăugată; r% = rata rentabilităţii, care poate fi constantă sau se poate actualiza; PPa = preţul de producţie actualizat. Proporţia modificării preţurilor se stabileşte:

Ippa/0 = PPa / PP0 x 100 şi IPRa/0 = PRa / PR0 x 100, în care: Ippa/0 = indicele modificării preţurilor de ofertă (negociabile); IPRa/0 = indicele modificării preţurilor cu ridicata; PP0 şi PPa = preţurile de negociere înainte şi după actualizări; PR0 şi PRa = preţul cu ridicata (de facturare) în perioada premergătoare actualizării şi, respectiv,

preţul cu ridicata actualizat.

9.1.2. Modele de calcul economic privind opţiunile posibile ale producătorului

Strategia de management a oricărei întreprinderi are ca obiect esenţial minimalizarea consumului de factori de producţie. Ea are ca element de sprijin esenţial combinarea factorilor de producţie, respectiv unirea şi îmbinarea lor tehnică şi economică. În funcţie de cerinţele pieţei şi de etapa sau faza în care se află producţia unui produs, în strategia întreprinderii se îmbină două obiective tactice.

Unul vizează sporirea producţiei, folosind un volum de factori determinant pe care întreprinzătorul nu-l poate depăşi. Această tactică este caracteristică etapei de dezvoltare a produsului.

Un alt obiectiv, care se impune în faza de maturitate, urmăreşte menţinerea aceluiaşi volum de activitate cu un consum de factori proporţional mai redus.

În funcţie de producţia care urmează să o obţină un producător şi de preţul factorilor de producţie necesari, el va putea realiza combinarea acestor elemente componente ale activităţii sale economico-financiare, pentru a obţine maximizarea producţiei la un nivel dat al cheltuielilor şi maximizarea profitului.

În combinarea factorilor de producţie, cel mai des se folosesc doi sau mai mulţi factori variabili. Combinaţiile dintre doi factori variabili, capitalul şi munca (K, L), care asigură acelaşi volum de producţie, pot fi ilustrate grafic prin curba indiferenţei producătorului sau isocuanta.

Isocuanta reprezintă diferite combinaţii şi raporturi între doi factori (K,L) care permit realizarea aceluiaşi volum de producţie. Fiecare punct de pe curba indiferenţei (isocuanta) corespunde unei producţii proiectate şi unei combinaţii a factorilor de producţie utilizaţi. Producţia proiectată rămâne constantă, se modifică doar cantităţile folosite din factorii de producţie (vezi fig.9.1.).

Curba de indiferenţă a producătorului (isocuanta)

Figura 9.1. După cum se observă, aceeaşi producţie Cq poate fi atinsă ca o unitate de muncă şi trei unităţi de

capital tehnic sau cu 3 unităţi de muncă şi o unitate de capital. Punctele A,B,C, de pe curba indiferenţei, reprezintă combinaţii de cantităţi diferite din L şi K cu

care se obţine un volum de producţie egal.

K

K3

K2

K1

0 L1

L2

L3

L

A

B

C


70

Curbele de indiferenţă furnizează informaţii tehnice despre modul cum pot fi combinaţi factorul capital cu factorul muncă, cu ce cantitate de factori pot fi obţinute diferite niveluri de producţie şi cum poate fi realizată înlocuirea lor reciprocă. Aceste informaţii, deşi foarte necesare şi importante, nu sunt suficiente pentru ca întreprinzătorul să decidă asupra volumului de activitate pe care intenţionează să-l organizeze. Este nevoie şi de estimarea în preţuri atât a necesarului de factori, cât şi a rezultatelor posibil de atins.

Un proces eficient sub raport tehnic nu este implicit şi optim din punct de vedere economic. El răspunde acestui criteriu atunci când o producţie dată se realizează cu cele mai mici cheltuieli. Preocuparea strategică a întreprinzătorului este să găsească pentru fiecare nivel al producţiei o combinaţie între factori care să minimizeze costul sub constrângerea încadrării în resursele sale bugetare. Aceasta este ecuaţia bugetului întreprinzătorului care poate fi reprezentată grafic (fig. 9.2.).

Dreapta bugetului

Figura 9.2. Unde R/Py = cantitatea cumpărată a factorului y R/Px = cantitatea cumpărată a factorului x Dreapta bugetului uneşte toate funcţiile ce reprezintă combinaţii între factorii de producţie al

căror cost nu este nici superior, nici inferior resurselor bugetare disponibile ale întreprinzătorului, fiind toate egale sub raportul costului (ipocosturi). Această dreaptă exprimă toate combinaţiile posibile dintre factorii de producţie pe care producătorul poate să-i procure în limitele preţurilor de procurare şi bugetului existent. Ea se numeşte şi linia isocostului (costuri egale) pentru că orice combinaţie de pe această dreaptă răspunde opţiunii întreprinzătorului. Toate punctele situate la stânga dreptei bugetului reprezintă combinaţii care nu epuizează resursele bugetare (zona tuturor posibilităţilor), iar cele ce se află la dreapta sunt combinaţii care nu pot fi realizate sub raport financiar, pentru că presupun cheltuieli superioare resurselor bugetare.

Alegerea de către întreprinzător a unei combinaţii optime din punct de vedere tehnic şi economic se poate prezenta în două variante:

maximizarea producţiei în limitele bugetului disponibil; minimizarea costului pentru un nivel dat al producţiei. Soluţia optimă pentru maximizarea producţiei este dată de combinaţia reprezentată de punctul

„M” din fig. 9.3. ale cărei coordonate arată numărul de unităţi fizice din X şi Y care pot fi combinate pentru a obţine cel mai mare volum de producţie, fără să se depăşească resursele bugetare. Nivelul producţiei este inferior (isocuanta I1 corespunzătoare unei producţii q1 este inferioară isocuantei I2). În schimb, punctul „D” reprezintă o producţie mai mare (I3 I2), dar este mai costisitoare (depăşeşte resursele bugetare disponibile şi este situat în afara posibilităţilor). Rezultă că pentru o dreaptă a isocostului dată, nu există decât un singur punct de echilibru, şi acesta este punctul de tangentă a isocuantei (curbei de indiferenţă) la isocost (dreapta bugetului) considerat a fi punctul „M” (vezi fig. 9.3.).

Producţie maximă la un cost dat

Y

0 X

R

P y

R

P x

R = x P•

X

• Py

÷ y

Y

R D

I1<I2<I3

I3(q3) I2(q2)

I1(q1)

71

Figura 9.3.

Minimizarea costului necesar pentru un volum dat de activitate este realizabilă în punctul „T”

care reprezintă nivelul cel mai redus al costului pentru producţia Qo (vezi fig. 9.4.). Punctele A şi B marchează posibilitatea obţinerii aceluiaşi volum de producţie, dar mai scumpă, întrucât sunt tangente cu o linie superioară a isocostului, după cum combinaţia „D” costă mai puţin, dar şi producţia ce se realizează este mai redusă.

Costul total maxim pentru un nivel dat al producţiei

Figura 9.4.

9.2. Includerea profitului în preţuri

Profitul este o componentă importantă a preţului, reprezintă acumulările băneşti obţinute peste

costul de producţie pe care întreprinzătorul le stabileşte în funcţie de variaţia preţului. Într-o accepţiune foarte generală, prin profit se înţelege partea rămasă din venitul total ce revine

întreprinzătorului după ce a scăzut toate cheltuielile aferente venitului respectiv. Pentru realizarea de profit de către întreprinderi, nu este suficient ca mărfurile să se producă, să

înregistreze costuri, ele trebuie să se şi vândă, să poată să aibă preţ. Profitul ce se include în preţurile produselor se determină, în general, pe baza ratei de

rentabilitate a produsului, ca rată medie a grupei de produse sau a întreprinderii, calculată ca raport între profitul total şi costurile de producţie totale ale întreprinderii. Întreprinderea producătoare urmăreşte ca fiecare produs din sortimentul de fabricaţie să aducă profit, să fie rentabil.

În general, economiştii consideră profitul ca diferenţă între venitul total şi costul de producţie şi sunt de acord că:

a) stimulează iniţiativa şi acceptarea riscului din partea celor care-l urmăresc şi este scopul activităţii lor;

b) incită sporirea eforturilor productive; c) cultivă spiritul de economie. Pentru agenţii economici în acţiune este esenţială accepţiunea oficial-legislativă în funcţie de

care se orientează şi pe baza căreia se consolidează nu numai unităţile economice, ci şi societatea, întrucât pe seama profitului se constituie veniturile, se creează locuri de muncă, se asigură funcţionarea activităţilor necesare.

0 X

Py

R Px

M

Y

0 X

R

y

R

x

A

B

I

D

T


72

9.3. Inflaţia – factor de influenţă în fundamentarea nivelului şi structurii preţului

Inflaţia este un proces de creştere cumulativă şi autoîntreţinută a nivelului general al preţurilor de consum, un mecanism care provoacă variaţii multiple de lungă durată, generează el însuşi cauzele permanenţei sale şi se exprimă prin majorarea celei mai mari părţi a preţurilor. Inflaţia actuală continuă să rămână un proces de depreciere obiectivă a banilor aflaţi în circulaţie. Ea se manifestă ca o creştere generalizată şi durabilă a marii majorităţi a preţurilor.

Inflaţia presupune o ridicare generală a preţurilor care afectează majoritatea produselor şi este relativ durabilă, antrenând diminuarea puterii de cumpărare a banilor.

Practic, inflaţia este un dezechilibru dintre fluxurile monetare şi cele reale din economie, dintre cererea globală şi oferta globală. La baza declanşării şi persistenţei inflaţiei se află un complex de factori: economici, monetari, valutari, fiscali, sociali, politici, interni şi internaţionali. Cei mai mulţi dintre aceştia acţionează prin mecanismul cererii şi prin cel al ofertei.

Pentru a explica mecanismul producerii inflaţiei prin cerere, trebuie pornit de la situaţia existentă la un moment dat, caracterizată prin creşterea mai rapidă a cererii – comparativ cu creşterea ofertei globale, sau devansarea dinamicii ofertei globale de către dinamica cererii. Dacă oferta este rigidă din diferite motive, ajustarea ei la mutaţiile cererii se realizează prin urcarea preţului. Evident, pe această cale, nu se ajunge la echilibrul care ar putea rezulta din jocul liber al cererii şi ofertei. Dovadă că urcarea preţului în loc să descurajeze cererea, provoacă o nouă creştere a ei.

Inflaţia generată de costuri apare şi persistă chiar dacă dinamica cererii nu mai depăşeşte dinamica ofertei.

Creşterea costurilor poate avea mai multe cauze: sporirea cheltuielilor cu materiile prime sau combustibili, mărirea sarcinilor fiscale, creşterea cheltuielilor publice, majorarea subvenţiilor acordate de stat pentru susţinerea unor ramuri, creşterea ratei dobânzii la împrumuturi, a salariilor nominale sub presiunea sindicatelor etc.

Se consideră că are loc o inflaţie prin costuri salariale atunci când indicele preţurilor creşte mai mult decât cel al salariilor.

Inflaţia prin costuri implică posibilitatea ca preţurile să fie determinate în baza costurilor de producţie şi nu plecând de la condiţiile pieţei.

Inflaţia este întreţinută şi prin factori previzionali. Agenţii economici, aşteptându-se la o creştere a preţurilor, integrează aceste creşteri în previziunile lor, în revendicările lor, în calculele lor, anticipându-şi realizările supraevaluate. Prin ancorarea ei în memoria agenţilor economici, inflaţia trecută apasă asupra inflaţiei viitoare.

În lupta împotriva inflaţiei se pot folosi patru strategii: blocajul preţurilor; blocajul monedei; blocajul cheltuielilor publice; blocajul veniturilor şi cheltuielilor.

În ceea ce priveşte blocajul preţurilor, acesta este cel mai tentant. Prin el se suprimă manifestarea vizibilă a inflaţiei (adică creşterea preţurilor) şi se poate rupe lanţul fenomenului inflaţionist, prin indexarea veniturilor.

De fapt, într-o economie de piaţă descentralizată sunt aproape imposibil de controlat toate preţurile şi toate tranzacţiile în aceeaşi manieră. Punerea în aplicare a unui blocaj generalizat pare o operaţiune foarte delicată, coordonată de către stat, prin Ministerul Finanţelor.

Unele preţuri se fixează direct, altele sunt rezultatul aplicării marjelor de distribuţie a veniturilor. Exercitarea presiunii asupra preţurilor prin impozite indirecte sau directe nu poate fi aplicată izolat, ci urmărind circuitul produselor în economie, până la desfacerea lor ca bunuri de consum către populaţie.

Totodată, trebuie avute în vedere efectele nefavorabile ascunse ale blocajului preţurilor. Menţinerea sau scăderea preţurilor la unele produse vor determina pe producători să se orienteze pentru a produce bunuri ale căror preţuri pot să crească. Această tendinţă se manifestă ca formă particulară, care poate fi sprijinită de către stat, în domeniul introducerii tehnicii noi. În mod paradoxal, blocajul preţurilor conduce la schimbarea preţurilor prin înnoire sortimentală pentru asigurarea creşterii câştigurilor, prin mişcarea indirectă a preţurilor. Blocajul preţurilor nu poate fi un proces de durată, pentru că ar risca oricum să ducă la provocarea unor ajustări brutale ale preţurilor care relansează inflaţia.

Presiunile inflaţioniste se manifestă nu numai în economia de piaţă, ci şi în aceea în care preţurile şi tarifele se stabilesc prin metode administrative (de planificare centralizată).

Blocajul veniturilor şi al cheltuielilor poate îmbrăca forma măsurilor de îngheţare a salariilor şi a preţurilor, cu condiţia ca acestea să nu degenereze în conflicte sociale.

Pentru a avea efecte favorabile şi durabile în lupta contra fenomenului inflaţionist trebuie abordate cauzele profunde ale creşterii preţurilor, forţând productivitatea muncii şi concurenţa.

Mecanismul productivităţii muncii exercită presiuni puternice asupra preţurilor, prin costuri. Preţurile sunt formate din costuri, denumite şi preţuri de revenire, şi marja unitară a profitului. Dacă

73

preţul de revenire (costul) scade, este posibilă creşterea marjei profitului sau coborârea nivelului preţului. Efectul creşterii productivităţii se transmite direct asupra nivelului preţului. Efectul creşterii productivităţii se transmite direct asupra profitului, dacă preţul nu se schimbă. Atunci când preţurile cresc devenind inflaţioniste, efectul constă în câştigul redus asigurat de productivitatea muncii slabă. Creşterea productivităţii muncii compensează creşterea salariilor ca elemente în cost. Aceasta este optica ofertei. Nivelul preţului depinde de raportul dintre salarii şi productivitatea muncii. Dacă costurile cresc, iar productivitatea muncii nu creşte, preţurile vor creşte, cel puţin în acelaşi ritm cu creşterea costurilor. Dacă costurile cresc şi creşte şi productivitatea muncii, creşterea preţurilor se va manifesta într-un ritm mai lent, reprezentând diferenţa dintre creşterea mai accelerată a costurilor decât cea a productivităţii muncii.

Concurenţa prin lărgirea pieţei exercită presiuni asupra reducerii preţurilor şi prin aceasta asupra reducerii costurilor, având efecte deflaţioniste.

Evitarea creşterii preţurilor ca urmare a impozitelor şi cotizaţiilor sociale implică reducerea veniturilor publice însoţită de reducerea cheltuielilor publice.

X.METODE DE FUNDAMENTARE ŞI CORELARE A PREŢURILOR PRODUSELOR NOI

Concepte cheie: estimarea cererii; produs etalon; corelarea preţurilor; agregarea preţurilor

10.1. Relaţia dintre noutatea produselor şi preţul acestora Costurile şi preţurile reprezintă expresiile economice ale noutăţii produselor. Noile produse şi

sortimente care urmează a fi executate şi puse în circulaţie trebuie să prezinte îmbunătăţiri substanţiale. Se constituie o îmbogăţire reală a gamei de produse existente, corespunzătoare cerinţelor economiei naţionale şi se asigură o eficienţă sporită.

Se poate spune astfel că se consideră produs nou, produsul care se obţine cu modificări constructive sau funcţionale esenţiale sau care reprezintă un nou tip sau model decât produsul existent.

Gradul de satisfacere a cerinţelor economiei sau populaţiei se exprimă în: parametrii tehnici de funcţionalitate, conţinutul în substanţe utile, valoarea sau puterea calorică, gradul de confort, durabilitatea, gradul de finisare, precizia şi siguranţa în exploatare, durata şi rezistenţa în funcţionare, economicitatea în exploatare, coeficientul de utilizare a materialelor etc. Aceşti parametri trebuie să fie superiori la noile produse, să exprime nivelul tehnic şi calitativ al produselor, un nivel comparabil cu cel mondial.

O etapa premergătoare stabilirii propriu-zise a preţurilor o reprezintă analiza oportunităţii şi eficienţei economice a noului produs pentru economia naţională, pentru producători şi pentru beneficiari, care se desfăşoară pe baza următoarelor obiective principale:

- nivelul consumurilor de materii prime, combustibil, energie, forţă de muncă, care să asigure economii faţă de produsele existente şi să fie comparabile cu consumurile pentru produsele similare pe plan mondial;

- creşterea gradului de utilizare a resurselor disponibile ale economiei naţionale şi reducerea importurilor;

- utilizarea în proporţii mai mari a resurselor refolosibile, introducerea tehnicii avansate în producţie, pe baza căreia să crească productivitatea muncii şi să se reducă costurile în economie;

- creşterea eficienţei produselor noi la export, faţă de produsele existente; - asigurarea la beneficiar, la efect util egal, a unor cheltuieli mai mici sau cel mult la acelaşi

nivel; - asigurarea unui profit stimulativ producătorilor. Nu se pot considera produse noi: - acelea care nu prezintă caracteristici diferite, confirmate de beneficiari; - produsele la care modificările sunt minime, neesenţiale şi nu aduc avantaje deosebite nici

producătorilor, nici beneficiarilor; - produsele care sunt asimilate şi fabricate şi de alte unităţi; - cele care se execută sub altă denumire, cu alt număr de proiect, schiţa, desen.


74

10.2. Strategii de fundamentare a preţului noilor produse Particularităţi deosebite de fundamentare a preţului apar în cazurile când, într-o economie

concurenţială, o întreprindere realizează un produs care se constituie ca o modalitate total nouă de satisfacere a unei necesităţi de consum sau de realizare a unui serviciu. În această situaţie, datorită notei de extremă individualitate a produsului său, producătorul are o mare libertate în stabilirea preţului.

Producătorul, aflat practic într-o situaţie „de pionierat” în stabilirea preţului produsului său, va avea de parcurs următoarele etape:

- estimarea cererii pentru produsul nou; - precizarea strategiei de promovare a produsului; - alegerea canalelor de distribuţie. Estimarea cererii este mult mai dificil de realizat pentru produsele total noi deoarece acestea se

află în afara experienţei consumatorilor, iar aceste estimări trebuie să cuprindă încă de acum aprecieri asupra vitezei de perisabilitate a notei distinctive a produsului considerat.

Soluţionarea problemei estimării cererii pentru un produs pe care consumatorii nu l-au văzut sau utilizat niciodată presupune la rândul său rezolvarea unei serii de aspecte:

- în ce măsură produsul interesează consumatorii din punctul de vedere al valorii de întrebuinţare şi cel al utilităţii (dacă va prezenta interes pentru vreun cumpărător);

- care este ordinul de mărime pentru preţul produsului, precizat ca un interval de admisibilitate, astfel ca acesta să fie economic atractiv pentru cumpărători;

- care este volumul vânzărilor la care poate spera producătorul pentru diferite valori ale preţului în cadrul intervalului de valoare anterior definit;

- care va fi reacţia la preţul vizat din partea producătorilor şi a vânzătorilor produselor înlocuite prin noul produs.

În momentul în care întreprinderea producătoare şi-a conturat o idee clară asupra cererii potenţiale pentru produsul nou ca şi asupra preţului cel mai probabil pentru acesta, va fi capabilă să-şi fixeze şi unele obiective strategice privind poziţia pe piaţă şi obiective de organizare a producţiei cum ar fi: alegerea cifrei de afaceri de realizat, identificarea şi evaluarea acţiunilor de întreprins.

Din punct de vedere financiar, în acest moment hotărâtoare sunt evaluările şi previziunile întreprinderii privind efortul investiţional, în ceea ce priveşte mărimea capitalului angajat şi a costurilor de finanţare ca şi al costurilor de exploatare de acoperit.

Producătorul care lansează produsul nou trebuie să-şi asume sarcina „de a crea” piaţa, cu alte cuvinte să educe consumatorii în ceea ce priveşte existenţa produsului şi modul său de utilizare. Ulterior, producătorii produselor similare nu vor mai avea de făcut acelaşi lucru. Dacă inovatorul nu doreşte să facă un serviciu gratuit concurenţilor săi ulteriori, trebuie ca prin politica sa de preţ să-şi acopere totalitatea costurilor înainte ca libertatea sa în stabilirea preţurilor să se restrângă.

Din acest punct de vedere, în practică două strategii sunt mai des întâlnite: 1.preţurile mari în prima perioadă, iar concomitent cheltuieli mari de reclamă ce vor fi

recuperate prin eşalonare în perioadele următoare; 2.preţuri mici încă de la început care să acţioneze ca o barieră eficientă, protectoare, împotriva

concurenţei. Pentru produsele cu un grad accentuat de noutate, marcând căi total noi de satisfacere a unor

nevoi de consum, politica preţurilor mari în primele stadii de dezvoltare ale produsului, susţinute prin cheltuieli de reclamă mari, continuată apoi cu reducerea lor treptată, s-a afirmat a fi de cel mai mare succes.

Utilizarea de preţuri mici încă din primele faze ale vieţii produsului asigură o pătrundere rapidă şi largă a acestuia pe piaţă. El devine, încă de la început, accesibil unei game largi de consumatori încadrabili chiar în segmentele inferioare de venit, celor nu foarte interesaţi de produs şi celor care sunt mai puţin dispuşi să plătească un plus de preţ pentru „exotisme” sau „inedit”. Politica de preţ presupune o mai mică mişcare a acestuia în timp şi, de obicei, dacă are loc, este în fapt o adaptare de mică amplitudine în jocul concurenţial, pe termen scurt.

10.3. Conţinutul şi necesitatea corelării preţurilor

În general, înnoirea se realizează sub forma diversificării structurii sortimentale a produselor

existente, în conformitate cu cerinţele modernizării producţiei, ale ridicării nivelului tehnic şi calitativ al produselor, ale creşterii eficienţei economice în producţia şi utilizarea acestora.

Produsele noi sunt comparabile cu cele existente pe piaţă, atât din punct de vedere tehnic, cât şi al preţurilor. Ca urmare, în stabilirea preţurilor acestora sunt necesare comparaţiile respective.

75

Producţia nouă necomparabilă, sub forma unicatelor, a seriei mici, a comenzilor ocazionale, deşi are o pondere mai mică, se încadrează în lumea mărfurilor existente, pe cât este posibil, tot prin comparaţii cu produse apropiate din punctul de vedere al sistemului constructiv, funcţional sau al tehnologiei de fabricaţie. Astfel, la asemenea produse preţurile se stabilesc prin postcalcul.

Prin corelare se stabilesc preţuri în apropierea preţurilor existente, al căror nivel şi structură au fost confirmate de piaţă.

Prin corelare se urmăreşte: - încadrarea preţurilor produselor noi în scara preţurilor produselor similare existente, a nivelului

general al preţurilor în economie; - respectarea corelaţiilor necesare din interiorul preţurilor şi dintre preţurile produselor, astfel

încât acestea să exprime cât mai fidel raporturile dintre valorile de întrebuinţare ale produselor şi dintre costurile de producţie.

Comparaţiile se efectuează în mod obligatoriu atât pentru valoarea de întrebuinţare, prin parametrii tehnici-funcţionali şi constructivi, cât şi pentru elementele structurale ale preţului noului produs, separat pentru costuri, pe elemente primare de cheltuieli sau pe articole de calculaţie, separat pentru venitul net, la toate formele lui de manifestare şi aşezare în preţuri.

10.4. Alegerea unui produs etalon şi folosirea acestuia în operaţiunile de corelare a preţurilor

Condiţia de baza în corelarea reuşită a preţurilor este alegerea corectă a produselor etalon. Produsele etalon sunt produse similare existente în producţia indigenă sau provenite din import,

cu care se pot compara noile produse în vederea fundamentării şi stabilirii preţurilor acestora. Trăsăturile produsului etalon se urmăresc după cum acesta este din producţie internă sau din

import. 1. Produsul etalon din producţia internă trebuie să întrunească următoarele condiţii: a) să facă parte din aceeaşi grupă de produse, adică să aibă aceiaşi parametri cuantificabili,

aceeaşi valoare de întrebuinţare, să fie cel mai apropiat de noul produs; b) să fie solicitat pe piaţă (să aibă cerere); c) caracterul producţiei produsului etalon să corespundă cu caracterul producţiei noului produs

(serie mare, serie mică, unicat); d) să fie de fabricaţie curentă; e) să aibă o pondere apreciabilă în producţia întreprinderii; f) preţul produsului etalon să se afle într-un raport corespunzător cu preţurile produselor din

grupă. 2. Produsul etalon provenit din import se caracterizează prin: a) preţul extern al produsului etalon trebuie să fie rezultatul ultimei tranzacţii sau al unei

tranzacţii recente; b) se actualizează preţurile externe mai vechi cu ajutorul indicilor de escaladare (sau de regresie)

a preţurilor, în concordanţă cu tendinţa reală a evoluţiei preţurilor pe piaţa externă.

10.5. Metode de corelare a preţurilor

În ceea ce priveşte metodele de corelare a preţurilor se întâlnesc:

1. Corelarea prin compararea parametrilor valorii de întrebuinţare a produselor;

2. Corelarea prin compararea costurilor sau metoda calculaţiilor;

3.Corelarea preţurilor în cadrul grupelor omogene de produse prin barem, coeficient de calcul

sau integrare în seria de preţuri existentă;

4. Agregarea preţurilor subansamblelor, pieselor, reperelor fizice.

1. Corelarea preţurilor pe baza valorii de întrebuinţare. Această corelare se realizează prin

compararea parametrilor tehnico-constructivi şi funcţionali şi se foloseşte pentru produsele a căror

valoare de întrebuinţare este determinată de aceleaşi caracteristici tehnico-constructive şi la care

raportul dintre parametri trebuie să stea la baza raportului dintre preţurile produselor în cauză.

Utilizarea metodei de corelare presupune alegerea unui număr minim de parametri sau

elemente care se compară pentru fiecare produs, pentru ca ulterior să se folosească o serie de procedee

de reducere a lor la o expresie unică (metoda coeficienţilor de importanţă, metoda punctajului, metoda

cheilor de echivalenţă etc.), sub forma coeficientului de echivalenţă a parametrilor.


76

Preţul unui bun, ca preţ al noii valori de întrebuinţare se determină cu ajutorul produsului

obţinut prin înmulţirea preţului produsului etalon cu coeficientul mediu de corelare, determinat pe

baza parametrilor valorii de întrebuinţare.

Dacă produsul nou prezintă dotări suplimentare, deci elemente constructive cu totul noi faţă de

produsul etalon, acestea se vor adăuga la preţul corelat cu valoarea de întrebuinţare comparabilă.

Preţul rezultat din calcul în cadrul acestei metode este, de fapt, preţul maxim al noului produs.

Astfel, preţul, crescând proporţional cu creşterea valorii de întrebuinţare a produsului, nu asigură

creşterea eficienţei economice la beneficiari prin folosirea produsului nou, ci le asigură la efect util

egal, cheltuieli egale cu cele determinate de folosirea produsului vechi sau etalon. În acest fel, tehnica

nouă nu este mai economicoasă decât cea mai veche, nu asigură o ieftinire relativă a produselor, iar

beneficiarii nu sunt cointeresaţi de înnoire.

Metoda va cuprinde deci, şi delimitarea sporului de efect util stabilit şi cuprins în preţul

maxim, ca raport între proporţia ce se va reflecta în preţul producătorului, pentru a-l cointeresa la

înnoire, şi proporţia care nu se va cuprinde în acest preţ, urmând ca ea să se regăsească ca efect

economic propagat la beneficiari.

În cadrul metodei de corelare pe baza comparării parametrilor se procedează la stabilirea

profitului minim ce va trebui asigurat în preţul noului produs, calculat pe baza ratei profitului din

preţul etalonului, faţă de costul complet de producţie actualizat (adus în condiţii comparabile cu noul

produs) al acestuia. Profitul minim se va putea obţine ca diferenţă între nivelul preţului astfel

determinat şi costul maxim.

2. Corelarea preţurilor prin compararea costurilor sau metoda calculaţiilor. Această metodă

de corelare este cea mai frecvent utilizată în fundamentarea preţurilor şi are ca scop determinarea

eficienţei noului produs, pe baza diferenţelor de cheltuieli de producţie antecalculate, faţă de produsul

etalon.

Principala condiţie pentru asigurarea unei corelări corespunzătoare pe baza calculaţiei constă

în corecta determinare a celor două niveluri ale costurilor care se compară şi care reflectă raportul

dintre valorile de întrebuinţare ale produselor comparate. Compararea costurilor celor două produse se

bazează pe antecalculaţia întocmită pentru produsul nou şi calculaţia actualizată a costului produsului

etalon.

Compararea costurilor complete ale celor două produse reprezintă un prim factor de apreciere

a încadrării noului produs în nivelul general al preţurilor pentru produsele din grupa sau subgrupa din

care fac parte.

Atunci când costurile sunt apropiate, noul produs îşi va găsi un loc potrivit printre produsele

din grupa sau subgrupa din care fac parte, iar procesul de corelare poate continua cu determinarea

elementelor de venit şi, inclusiv, a preţurilor pentru produsul nou.

Atunci când costurile prezintă diferenţe mari etalonul a fost ales în mod necorespunzător şi

deci nu este elementul de comparare cel mai potrivit iar continuarea corelării este inutilă pentru că

dezechilibrul dintre costuri se va repercuta şi asupra preţurilor.

Metoda nu presupune preluarea mecanică a ratei rentabilităţii din preţul etalonului şi

transpunerea acesteia în preţul noului produs. Mărimea ratei venitului net în preţul producătorului, ca

rată a rentabilităţii totale raportată la costuri, se analizează şi în funcţie de ponderea noului produs

astfel încât preţul noului produs să influenţeze pozitiv rata medie a rentabilităţii pe întreprindere, pe

grupa de produse.

3. Corelarea preţurilor în cadrul grupelor omogene de produse prin barem, coeficient de

calcul sau integrare în seria de preţuri existentă

a. Corelarea preţurilor în cadrul baremelor. Baremele de preţ se prezintă sub forma unor

tabele, în care preţul se află deja calculat în funcţie de variaţia parametrilor aleşi, procesul de stabilire

a unui preţ la un produs nou constând în stabilirea grupei de variaţie a parametrilor în care se

încadrează şi aplicarea preţului corespunzător. Pentru a elabora un barem este necesară găsirea a cel

puţin doi parametri esenţiali de care să se ţină seama la construirea unei serii de preţuri, în care să se

calculeze primul şi ultimul termen al seriei, rămânând de determinat relaţia de creştere. La construirea

unui barem de preţuri se ţine seama de faptul că unul dintre parametrii de bază este fix iar celălalt

variabil, diferenţierea făcându-se cu ajutorul unei raţii, care poate fi constantă sau regresivă (ori

progresivă).

77

b. Coeficienţii de calcul reprezintă o altă formă simplificată şi operativă de stabilire a

preţurilor prin corelare, care se deosebeşte de baremele de preţuri prin aceea că nu conţine preţurile

gata calculate, ci numai nişte coeficienţi sau formule pe baza cărora, în funcţie de anumite elemente

caracteristice, se calculează preţurile cu uşurinţă. Existenţa coeficientului de calcul pentru un anumit

produs sau grupă de produse elimină necesitatea corelării preţului fiecărui sortiment în parte, corelarea

fiind efectuată odată cu stabilirea coeficientului.

c. Metoda corelării în cadrul seriilor de preţuri constă în încadrarea preţului noului produs

în seria de preţuri existentă potrivit dimensiunilor sau altor parametri luaţi ca bază pentru stabilirea

preţurilor respective. În cazul încadrării noului preţ în interiorul seriei, operaţiunea se numeşte

interpolare, iar când acesta prelungeşte seria, se numeşte extrapolare. Se numeşte metodă bazată pe

seriile de preţuri deoarece fiind vorba de o varietate de sortimente, totalitatea preţurilor acestei familii

de produse aşezate într-o ordine, de regulă crescătoare, formează o serie de preţuri.

În situaţia unor produse noi care se încadrează în interiorul seriei sau în prelungirea ei,

preţurile se pot stabili prin interpolare sau extrapolare.

4. Corelarea preţurilor prin metoda agregării. În aplicarea acestei metode se are în vedere

faptul că unele produse noi sunt compuse din subansamble şi repere care au preţuri stabilite (sau se pot

stabili), iar formarea preţului noilor produse se face, în general, prin însumarea preţurilor

subansamblelor şi reperelor componente. Preţul produsului nou se determină prin adăugare sau scădere

la şi din preţul produsului etalon a costurilor şi, după caz, a profitului, a impozitului indirect şi a

adaosului comercial aferent pieselor componente ale noului produs, pe care acesta le are în plus sau în

minus, faţă de produsul etalon. Cotele de profit, de impozit şi de adaos comercial folosite pentru

piesele componente sunt cele corespunzătoare produsului etalon.

XI. SISTEMUL INTERNAŢIONAL AL NIVELULUI ŞI EVOLUŢIEI PREŢULUI

Concepte cheie: preţ internaţional; preţ de conjunctură; scont de reglementare; remiză; risc de preţ; preţ escaladat.

11.1. Preţul de export

Preţul internaţional se formează sub influenţa a numeroşi factori: evoluţia cadrului economic, tehnologic, politic şi financiar pe plan mondial; nivelul şi mişcarea costurilor în diverse ţări ; volumul, structura şi elasticitatea cererii şi raportul dintre cerere şi ofertă pe produse şi grupe

de produse, pe ţări şi zone geografice; fluctuaţia cursurilor de schimb ale principalelor monede utilizate ca mijloc de plată

internaţional ; caracteristicile şi dinamica inflaţiei ; politicile comerciale ale ţărilor şi grupelor de ţări care deţin poziţii puternice în comerţul

internaţional cu diverse produse şi aranjamentele multilaterale de reglementare a unor pieţe internaţionale;

eficacitatea măsurilor referitoare la preţurile preconizate şi practicate în cadrul unor organisme internaţionale din sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite sau al unor grupări regionale;

politica în materie de preţuri a diverselor state şi grupări de state şi a societăţilor transnaţionale; condiţiile climaterice din principalelor zone producătoare ale bunurilor agroalimentare . Un element determinant pentru formarea şi mişcarea preţului internaţional al unor produse îl

reprezintă pieţele caracteristice, adică acele pieţe pe care se comercializează o cotă majoritară dintr-o anumită marfă. Pieţele caracteristice tipice sunt bursele de mărfuri, iar preţurile practicate aici influenţează toate preţurile la care se comercializează produsele de bază. În cazul produselor industriale cu grad înalt de prelucrare nu există pieţe caracteristice, dar preţul internaţional poate fi considerat cel practicat de firmele cele mai reprezentative în domeniu.


78

În determinarea preţului unui produs de export trebuie să se ţină seama de o serie de factori, cum sunt:

- preţul de cost al produsului, al cărui nivel depinde de condiţiile de producţie ale firmei, de furnizori, de sistemul de distribuţie, de fiscalitate;

- cerere; se ia în considerare mărimea pieţei potenţiale existente la un anumit nivel de preţ, precum şi sensibilitatea consumatorilor la preţ;

- concurenţa şi strategia sa de preţ; - reglementările în materie de fixare a preţului şi de protecţie a concurenţei; - strategia firmei. În literatura de specialitate sunt prezentate mai multe tipuri de strategii de preţ: pe bază de

costuri, de cerere, în funcţie de concurenţă, în funcţie de ciclul de viaţă al produsului. În practica de afaceri, firmele utilizează prioritar când una când alta din aceste strategii sau o combinaţie a lor în raport cu obiectivele de marketing, caracteristicile produsului şi ale pieţei, capacitatea financiară.

Orientările strategice în privinţa preţurilor din operaţiunile de comerţ exterior sunt rezultatul unei activităţi permanente de informare şi al unei maxime responsabilităţi. Fundamentarea şi realizarea fiecărei variante trebuie să fie dusă la bun sfârşit cu ajutorul unor acţiuni clare şi precise.

Strategiile de preţ bazate pe costuri iau în considerare cheltuielile efectuate cu realizarea şi desfacerea produselor. Cea mai cunoscută modalitate de stabilire a preţurilor de export după criteriul costurilor este cea în funcţie de costurile de producţie, la care se adaugă o cotă de profit.

Pentru determinarea punctului la care veniturile din export egalează cheltuielile totale în funcţie de nivelul de preţ, se foloseşte metoda de rentabilitate sau a punctului critic. Calculul pragului de rentabilitate se face cu ajutorul relaţiei:

CfT PC = PV - CV

unde: PC = punctul critic CfT = cheltuieli fixe totale PV = preţ de vânzare CV = cheltuieli variabile pe unitate de produs. Orientarea preţurilor în funcţie de costuri este indicată în fundamentarea strategiilor de piaţă pe

termen lung, ce presupun investiţii, iar nivelul preţurilor este în strânsă legătură cu costurile de producţie.

Strategiile de preţ bazate pe costuri se pot utiliza în condiţii de monopol asupra ofertei, în situaţia de piaţă a producătorului. Preţul se determină urmând ciclul de producţie şi comercializare.

În cazul unei firme cu activitate de export, apar o serie de cheltuieli specifice, cum ar fi: a) la nivelul cheltuielilor de producţie – cheltuielile de adaptare tehnică şi comercială a

produsului - este vorba de costurile generate de adaptarea produsului la normele şi reglementările tehnice ale pieţei prospectate, precum şi la gusturile sau preferinţele consumatorilor.

b) la nivelul cheltuielilor în afara producţiei: - cheltuieli generate de funcţionarea serviciului de export (cheltuieli cu personalul); - cheltuieli de prospectare a pieţelor externe - cheltuieli induse de studii de piaţă (costul

deplasărilor ocazionate de prospectarea pieţelor externe); - cheltuieli de comercializare pe pieţele externe: cheltuieli cu reţeaua de comercializare

(cheltuieli cu publicitate, promovarea vânzărilor şi comunicare, cheltuieli datorate serviciilor post-vânzare);

- cheltuieli legate de întocmirea documentelor de export; - cheltuieli financiare - cheltuieli generate de mijloace de plată (cheltuieli legate de moneda de

plată a contractului; cheltuieli legate de termenele de plată); - cheltuieli legate de acoperirea riscurilor - firma se poate proteja împotriva riscului de neplată

al clientului; riscului valutar; - cheltuieli generate de verificarea şi stocarea mărfurilor; - cheltuieli generate de pătrunderea pe noi pieţe.

Cost de producţie unitar

Costuri fixe

Costuri specifice activităţii de export

Costuri de comercializare

Condiţii INCOTERMS

Preţ de export unitar

Preţ de cesionare a unei

structuri comerciale

proprii din ţara de import

Preţ de vânzare final

(local, unitar)

79

Figura 12.1 Determinarea preţului de export

Avantajele acestei metode de determinare a preţului sunt următoarele: permite recuperarea cheltuielilor şi obţinerea unui profit normal; stabileşte limita minimă în negocieri atunci când preţul este realist fixat.

Strategii de preţ bazate pe cerere Preţul unui produs reprezintă pentru consumator atât un cost, ce trebuie comparat cu avantajele

oferite de achiziţionarea produsului respectiv, cât şi o sursă de informaţii. Plecând de la principiul bine cunoscut – cantitatea cerută variază invers proporţional cu preţul – putem spune că scăderea preţului duce la mărirea clientelei.

Satisfacerea necesităţilor consumatorului este însă estimată nu numai pe baza preţului, ci şi în funcţie de calităţile observabile ale produsului. Studiul relaţiei preţ-calitate arată că unui preţ ridicat îi este asociată o calitate superioară.

Preţul acceptabil sau preţul psihologic se situează într-un interval, a cărui limită superioară reprezintă preţul maxim pe care consumatorul este dispus să-l plătească pentru un produs şi a cărui limită inferioară indică o calitate acceptabilă a produsului. Determinarea preţului psihologic se face în urma unor anchete, ce cuprind două întrebări: sub ce nivel al preţului consideraţi că produsul nu este de bună calitate? peste ce nivel al preţului credeţi că produsul este scump?

Preţul psihologic reprezintă o informaţie utilă pentru firmă, folosită la fixarea preţurilor la produsele de larg consum.

Strategiile de preţ în funcţie de instabilitatea pieţei şi de eterogenitatea cererii urmăresc valorificarea deosebirilor ce apar în cadrul pieţelor, în funcţie de care îmbracă una din formele : preţuri de conjunctură, preţuri şi cote de beneficiu stabile, preţuri diferenţiate.

Preţurile de conjunctură sunt întâlnite la mărfurile afectate puternic de raportul dintre cerere şi ofertă. În general, se urmăreşte gradul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ, calculându-se coeficientul de elasticitate cu ajutorul relaţiei: C1 – C0 P1 – P0

EP = : C0 P0 unde:

C1= cererea în momentul 1; C0 =cererea iniţială; P1 = preţul în momentul 1; P0 = preţul iniţial. În funcţie de mărimea variaţiei cererii externe (mare, mică, inexistentă), se stabilesc niveluri şi

modificări ale preţurilor, surprinzându-se şi momentul conjunctural optim. Stabilizarea preţurilor şi a cotelor de beneficiu are drept scop absorbirea fluctuaţiilor provocate

de situaţia pieţei asupra preţurilor şi menţinerea acestora din urmă în limite de variaţie controlate. Această opţiune este potrivită la produsele de bază, neprelucrate, şi depăşeşte uneori posibilităţile firmei. De aceea, se întâlnesc unele încercări în acest sens fie la nivel macroeconomic, fie în cadrul unor organisme economice regionale.

Preţurile diferenţiate se sprijină pe eterogenitatea pieţei, care permite utilizarea unor preţuri diferenţiate în funcţie de produse sau variante ale aceluiaşi produs (de exemplu: nou şi vechi), preţuri mai ridicate pe pieţele cu cerere mai susţinută, ori cu parteneri, preţuri diferite în funcţie de timp (preţ ridicat la începutul sezonului, apoi redus treptat).

Strategii de preţ în funcţie de concurenţă Aceste strategii sunt utilizate pentru orice mărfuri comercializate pe piaţa internaţională, când

acestea sunt compatibile şi există informaţii referitoare la preţurile concurenţilor. Alternativele ce pot fi utilizate au în vedere poziţia firmei pe piaţă, obiectivele acesteia şi forţa concurenţei. Raportându-se la aceste elemente, firmele exportatoare pot stabili preţuri proprii, superioare faţă de ale concurenţilor, egale cu ale acestora sau inferioare lor.

Tehnicile utilizate pentru fixarea nivelurilor de preţ se bazează pe compararea produselor, putându-se stabili preţul de export fie în raport cu preţul pe tonă realizat de concurenţă la produse simple, fără deosebiri sensibile ale parametrilor tehnico-funcţionali, fie în funcţie de parametrii tehnico-funcţionali ai produselor concrete, utilizând coeficienţi de corecţie. Recurgând la principiul comparaţiei, exportatorul stabileşte diferenţele existente între parametrii tehnici ai produsului propriu şi ai unuia sau mai multor produse concurente.

La produsele unde un singur parametru caracterizează în mod corespunzător produsul se foloseşte metoda preţului specific, care constă în calcularea preţului unitar în raport cu parametrul de bază. Relaţia de calcul se bazează pe principiul proporţionalităţii simple, astfel:


80

Pr = Pe 1 + (Nn – Ne) : Ne în care : Pr = preţul produsului urmărit; Pe = preţul produsului concurent; Nn = parametrul produsului urmărit; Ne = parametrul produsului concurent. De cele mai multe ori, nivelul tehnic şi preţul unui produs se stabilesc prin analizarea mai multor

parametri. Astfel, se pot lua în considerare diverse variante, cea a parametrilor cu importanţă egală pentru stabilirea coeficientului de corecţie sau a parametrilor diferenţiaţi.

Pentru produsele cu număr limitat de parametri compatibili, se foloseşte metoda proporţionalităţii multiple cu următoarea relaţie de calcul:

Pn = Pe x kt în care: kt = k1 x k2 x k3 x ……x kn este coeficientul total obţinut din produsul unor coeficienţi

calculaţi prin raportarea parametrilor celor două produse comparate astfel: k1 = N1 : E1 ; k2 = N2 : E2; ………; kn = Nn : En Strategii de preţ în funcţie de produs Preţurile pentru promovarea liniei de produse constituie alternativa strategică în cazul oferirii la

export a unor produse între ale căror elemente de cost sau utilizări există legături strânse. În mod practic se poate recurge la preţuri dimensionate proporţional cu costurile de producţie atunci când modificarea costurilor unui produs schimbă costurile altor produse sau la preţuri care nu ţin seama de caracteristicile pieţei, de cererea existentă pe fiecare segment al acesteia şi de concurenţă.

La produsele care formează linii complete în cadrul cărora există un produs pivot a cărui vânzare creează cerere pentru alte produse, se folosesc preţuri complementare cu marja de beneficiu mai redusă la preţul produsului de bază şi cote mai mari, care recuperează şi diferenţa pierdută la primul, în preţurile produselor complementare. Autoturismele împreună cu piesele de schimb şi combustibilii, aparatele foto, filmele şi hârtia sunt exemple tipice pentru practicarea de preţuri corelate după acest principiu.

Strategiile de preţ în funcţie de ciclul de viaţă al produsului stabilesc niveluri de preţ în fiecare fază de existenţă a produsului. În perioada de introducere pe piaţa externă, exportatorii pot folosi o gamă variată de preţuri situate între extreme de nivel, respectiv, preţul înalt şi preţul scăzut. Pe măsură ce produsul trece în altă etapă a ciclului de viaţă, pe fiecare piaţă se recurge la reduceri sau majorări de preţ, în funcţie de reacţia pieţei, în scopul menţinerii cotei de piaţă sau de beneficiu, al sporirii acestora, al îmbunătăţirii imaginii produsului, al lărgirii reţelei de comercializare etc.

Strategia preţului scăzut sau de penetrare a pieţei constă în fixarea de preţuri scăzute în scopul de a câştiga rapid o cotă de piaţă importantă. Această strategie are ca obiective cucerirea pieţei, impunerea unei mărci accesibile, extinderea internaţională a corupţiei.

Condiţiile de aplicare a acestei strategii sunt: să existe o piaţă caracterizată printr-o cerere elastică; firma să ofere produse competitive şi să aibă o bază financiară largă; marfa să facă parte din categoria produselor de masă.

Strategia preţului înalt este utilizată în cazul în care are loc lansarea unui produs pe piaţă, la preţ ridicat, preţ care poate fi redus în mod progresiv de-a lungul ciclului de viaţă al produsului respectiv. În unele cazuri nu au loc reduceri progresive de preţ, acesta va rămâne la acelaşi nivel, iar firma va continua să vândă acel produs unei clientele limitate.

Condiţiile de aplicare a strategiei sunt: se adresează unei pieţe selective, cu un nivel ridicat al veniturilor, caracterizată printr-o cerere inelastică ; firma să fie impusă pe piaţă şi să dispună de mari mijloace financiare; marfa să facă parte din categoria produselor de marcă.

11.2. Preţul – element esenţial al contractului internaţional

Ca element esenţial al contractului, preţul reprezintă obiectul obligaţiei importatorului şi este

concretizat într-o sumă de bani, determinată sau determinabilă. Preţul se înscrie în contract fie pe unitatea de produs, fie ca o sumă globală pentru întreaga cantitate de marfă care face obiectul contractului.

În general, conţinutul clauzei privind stabilirea preţului în contractele externe depinde de natura mărfurilor tranzacţionate; dacă pentru mărfuri nefungibile, care nu cotează la bursă, preţurile se înscriu ferm, atât pe unitatea de măsură cât şi ca valoare totală, în cazul mărfurilor care cotează la bursă se pot înscrie atât preţuri fixe cât şi preţuri determinabile, cu stabilirea tuturor elementelor de referinţă care să permită determinarea preţurilor fără echivocuri.

Indiferent de condiţiile de livrare, calculele de eficienţă ale activităţii de export se fac având în

vedere preţul extern de export adus în condiţii FOB (franco-frontiera română). Din acest punct de

81

vedere, din preţul de contract încheiat în condiţiile CAF sau CIF se scad pe rând elementele adăugate:

cheltuielile de asigurare şi /sau cheltuielile cu transportul pe parcursul extrern astfel:

PEFOB = PECAF – ChT

PEFOB = PECIF – (ChT + A),

unde:

PEFOB = preţul extern în valută , în condiţia de livrare FOB;

PECAF = preţul extern în valută, în condiţia de livrare CAF;

PECIF = preţul extern în valută, în condiţia de livrare CIF;

ChT = cheltuielile de transport pe parcurs extern, efectuate de partea română;

A = cheltuieli de asigurare pe parcurs extern, evaluate în devize ca şi preţul extern, efectuate

de partea română.

În consecinţă, preţul extern de export efectiv poate fi adus în condiţia franco-frontiera română

pentru a putea fi comparat cu preţul complet de export intern, deci pentru a asigura comparabilitatea în

calculele de eficienţă.

La exporturile pe termen lung, pentru a preîntâmpina pierderile datorate modificărilor de preţ

(mai ales la materii prime, energie şi costul forţei de muncă încorporată în produs), practica comerţului

internaţional a consacrat două metode de combatere a acestui risc şi anume:

1. Prima metodă are în vedere includerea în preţul de ofertă şi în contractul extern a unei marje

asiguratorii care urmăreşte realizarea în timp a echivalenţei dintre cheltuielile efectuate la un moment

dat şi cele efectiv încasate după un interval mai mare de timp. Se utilizează modelul factorului de

utilizare în funcţie de coeficientul anual de erodare a capitalului, rata inflaţiei, etc.

2. A doua metodă presupune includerea în contractul extern a unor clauze de revizuire sau de

ajustare a preţurilor. Prin negociere sau pe baza uzanţelor, trebuie neapărat precizate unele aspecte legate de preţul

mărfii, cum ar fi: cantitatea pentru care se calculează preţul, valuta în care se face plata şi reducerile de preţ pe care le acordă vânzătorul cumpărătorului. În practica comercială se obişnuieşte ca preţul plătit să fie acela pe care îl are marfa în momentul în care trebuie executat contractul. În funcţie de această uzanţă, el poate fi calculat: pe baza greutăţii mărfii în portul sau gara de încărcare; pe baza greutăţii mărfii în portul sau gara de descărcare, caz în care, în contract apare clauza „cantitatea livrată”; pe baza greutăţii mărfii corespunzătoare calitativ şi în bună stare, sosite în portul sau gara de destinaţie, situaţie în care se trece în contract clauza „Sound delivered”; pe baza greutăţii brute sau nete a mărfii.

În practica comercială, vânzătorul se obligă, prin contract sau ulterior, să acorde cumpărătorului unele bonificaţii, fie prin creşterea greutăţii mărfii facturate, fie direct asupra preţului. Reducerile asupra preţului convenit, de care poate beneficia cumpărătorul din partea vânzătorului, sunt: scontul de reglementare acordat clienţilor care plătesc achiziţiile lor înainte de termenul normal de scadenţă; rabatul acordat asupra preţului de vânzare convenit prealabil, de exemplu, din cauza unui defect de calitate sau a calităţii neconforme cu obiectul contractului; remiza acordată, de obicei, asupra preţului de vânzare, luând în considerare, de exemplu, importanţa vânzării, şi care este calculată, în genere, prin aplicarea unui procent asupra preţului curent de vânzare.

Oferta de preţ este una din misiunile esenţiale ale serviciilor de export. Ţinând seama de faptul că fiecare piaţă reprezintă caracteristici specifice, la stabilirea ofertei de preţ trebuie să se aibă în vedere o serie de elemente:

1. preţul pieţei, oferta rămânând în limitele variaţiei de preţ în raport cu concurenţa şi raportându-se la calitatea produselor sau a serviciilor oferite;

2. constrângerile comerciale previzibile (marje normale ale vânzătorilor, ale distribuitorilor, probleme fiscale);

3. constrângerile legate de distanţa faţă de partener (cheltuieli, termen de repatriere); 4. condiţiile de transport, mai precis alegerea logisticii (terestră, maritimă sau aeriană), în

funcţie de costuri, rapiditate şi siguranţă; 5. incidenţa cheltuielilor anexe (cheltuieli administrative, consultanţă, garanţii, ambalaje,

asigurări); 6. reflectarea, la nivelul costurilor, a funcţionării reţelei de vânzare a serviciului de export, în

scopul asigurării rentabilităţii operaţiunilor. Pentru asigurarea profitabilităţii operaţiilor comerciale, precum şi a investiţiilor în producţia

destinată exportului sau în acţiunile de cooperare, pentru ridicarea cotei pe pieţele existente şi pătrunderea pe altele noi, sunt necesare strategii de preţ raţionale care să ţină seama de particularităţile fiecărei afaceri economice internaţionale.


82

Riscul de preţ apare datorită neconcordanţei în timp a valorii tranzacţiei, respectiv între momentul încheierii contractului extern şi momentul încasării sau al plăţii, după cum urmează: pentru exportator problema acestui risc se pune în condiţiile în care preţul contractului este sub preţul mondial din momentul plăţii, iar pentru importator acest risc constă în faptul că preţul stabilit în contract, care urmează să fie plătit ulterior, este mai mare decât preţul mondial din momentul plăţii.

În practica internaţională se utilizează o serie de clauze prin care se urmăreşte asigurarea unui caracter echitabil al prestaţiilor reciproce ale părţilor şi menţinerea echilibrului economic al contractului, dincolo de schimbarea circumstanţelor în care a fost încheiată tranzacţia. Aceste clauze cunosc mai multe forme:

Clauza preţului escaladat se înscrie în contractul extern atunci când părţile vor să menţină echilibrul între preţul finit şi preţul factorilor de producţie utilizaţi pentru fabricarea acestuia. Ea are rol deosebit în contractele pe termen lung, la cele cu livrări succesive, în tranşe, la acţiunile de cooperare în producţie.

Clauza de indexare este aceea care, în vederea contracarării efectului variaţiei preţului, prevede legarea sumelor înscrise în contract de un anumit etalon: o marfă de referinţă, „produse tari” sau anumiţi indicatori sau indici. Dacă valoarea etalonului se modifică peste o anumită limită, se schimbă automat şi preţul din contract cu procentul convenit de părţi.

Această clauză este utilă atunci când marfa care face obiectul contractului este influenţată direct de mişcarea preţurilor internaţionale ale anumitor produse (de exemplu combustibil) care se iau ca etalon.

Totodată, în cazul exportului pe piaţa inflaţionistă este indicată legarea preţului contractului de deflatorul preţurilor de pe acea piaţă (expresie a nivelului procesului inflaţionist).

Clauza marfă este o metodă de consolidare a valorii contractului de export, prin corelarea acestuia cu o cantitate de marfă bine determinată. Clauza este folosită în contractele care prevăd livrări pe credit, rambursarea creditului urmând a se face în produse. În acest caz, se va urmări ca exportul de utilaje, instalaţii complexe etc. să fie corelat cu importul de cantităţi bine determinate de materii prime sau alte produse necesare economiei naţionale.

O altă clauză asiguratorie, privind contractele cu termen lung de derulare specifică livrărilor de maşini şi utilaje, constă în rectificarea preţurilor, avându-se în vedere nivelul preţurilor de export ale ţării sau ţărilor producătoare reprezentative pentru echipamentul respectiv. Această clauză asigură alinierea automată la schimbările de conjunctură de pe piaţa reprezentativă a echipamentului respectiv.

Clauza de revizuire a preţului reprezintă o modalitate de adaptare a contractului la noile circumstanţe prin renegocierea preţului. Ea obligă părţile să procedeze la recalcularea preţului dacă se înregistrează o variaţie peste o anumită limită a costului materiilor prime, al materialelor, al tarifelor de transport etc., care fac tranzacţia mai oneroasă pentru una din părţi faţă de condiţiile avute în vedere la încheierea contractului. Spre deosebire de clauzele de menţinere a echilibrului contractual, părţile trebuie să ducă noi tratative de preţ, ceea ce se poate solda cu tergiversări şi prelungiri ale duratei de executare a contractului.

Documents

I. ECONOMIA DE PIAŢĂ – CONCEPT ŞI ANALIZĂ. …se-b.spiruharet.ro/images/secretariat/licenta/fb/2016-2017/sinteze... · subdezvoltare economică, prin valorificarea resurselor