Guvernarea în învăţământul superior din Europa. Politici, structuri

Comisia Europeană

Guvernarea în învăţământul superior din Europa

Politici, structuri, finanţare şi corp academic

Guvernarea în învăţământul superior din Europa

Politici, structuri, finanţare şi corp academic

Eurydice Reţeaua de informaţii privind educaţia în Europa

Acest document este publicat de către unitatea europeană a Reţelei Eurydice, cu sprijinul financiar al Comisiei Europene (Direcţia Generală pentru Educaţie şi Cultură). Este disponibil în limbile engleză (Higher Education Governance in Europe. Policies, structures funding and academic staff) şi franceză (La gouvernance de l’enseignement supérieur en Europe. Politiques, structures, financement et personnel académique). ISBN 978-92-79-08524-6 DOI 10.2766/29900 Broşura este disponibilă şi pe Internet (http://www.eurydice.org). Textul a fost finalizat în aprilie 2008. © Eurydice, 2008. Conţinutul acestui document poate fi reprodus parţial, cu excepţia scopurilor comerciale, cu condiţia ca extrasul să fie precedat de menţionarea completă a Eurydice, reţeaua de informaţii privind educaţia în Europa, urmată de data publicării documentului. Cererile de acordare a permisiunii pentru reproducerea întregului document trebuie adresate unităţii europene. Coperta: © Images.com/Corbis/Helen King, Brussels, Belgium Eurydice European Unit Avenue Louise 240 B-1050 Brussels Tel. +32 2 600 53 53 Fax +32 2 600 53 63 E-mail: [email protected] Internet: http://www.eurydice.org Tipărit în Belgia Traducerea a fost realizată de către Delia Laura Nadine KAROL

3

PREFAŢĂ

Rolul învăţământului superior în societatea cunoaşterii este recunoscut atât la nivelul Uniunii Europene, cât şi al statelor sale membre. De la acest nivel de educaţie se aşteaptă o contribuţie importantă în atingerea obiectivelor înscrise în Tratatul de la Lisabona, în privinţa creşterii, prosperităţii şi coeziunii sociale. “Educaţie şi pregătire pentru 2010”, programul de lucru al Uniunii Europene, subliniază în mod clar importanţa modernizării instituţiilor de învăţământ superior şi a reformelor încurajate de Procesul de la Bologna, având ca scop crearea unei Zone Europene pentru Învăţământul Superior.

Pentru a face faţă acestor aşteptări, învăţământul superior trebuie să răspundă câtorva provocări majore: să atingă un nivel calitativ care să treacă testul comparării pe plan internaţional, să-şi îmbunătăţească conducerea şi responsabilitatea, să-şi sporească finanţarea şi să-şi diversifice sursele de finanţare. Aceste scopuri majore implică schimbări în învăţământul superior, care trebuie trecute în topul priorităţilor pe agenda politică şi în strategiile naţionale ale ţărilor membre ale Uniunii Europene.

Studiul de faţă subliniază procesul de modernizare aflat în desfăşurare în învăţământul superior din Europa şi analizează în mod special structurile de conducere, metodele folosite pentru finanţarea instituţiilor de învăţământ superior şi responsabilităţile lor faţă de corpul academic. De asemenea, el atrage atenţia asupra gamei largi de modele de guvernare, cum ar fi, de exemplu, cele privind strângerea de fonduri private sau organismele de luare a deciziilor din cadrul instituţiilor. În continuare, studiul evidenţiază faptul că la nivel naţional sunt în curs de desfăşurare dezbateri importante, cu privire la politicile strategice ale învăţământului superior, care implică o mare varietate de părţi interesate.

Studiul sporeşte astfel cunoştinţele pe care le avem despre procesele de guvernare din învăţământul superior, fiind de asemenea original datorită acoperirii geografice, prin monitorizarea a treizeci de state membre ale Uniunii Europene, din Reţeaua Eurydice. Doresc să adresez mulţumiri călduroase unităţilor de lucru naţionale şi unităţii europene pentru contribuţiile lor, care îi vor ajuta, sper, pe toţi cei implicaţi în învăţământul superior în evaluarea posibilelor măsuri care să le permită asumarea unui rol deplin în obţinerea obiectivelor stabilite în Tratatul de la Lisabona.

Ján Figel’

Comisarul European pentru Educaţie, Pregătire, Cultură şi Tineret

5

CUPRINS

Prefaţă 3

Cuprins 5

Synopsis 7

Introducere generală 11

Capitolul 1: Politicile strategice naţionale pentru învăţământul superior 15

1.1 Priorităţi strategice pentru finanţare 18

1.2 Priorităţi strategice pentru corpul academic 20

Capitolul 2: Structuri ale guvernării învăţământului superior 24

2.1 Guvernarea externă 25

2.2 Guvernarea instituţională 32

2.3 Învăţământul superior particular independent 42

2.4 Provocări ale guvernării instituţionale 43

Capitolul 3: Finanţarea publică directă a instituţiilor de învăţământ superior 45

3.1 Mecanisme de finanţare 48

3.2 Monitorizarea felului în care instituţiile folosesc fondurile alocate 61

3.3 Finanţarea publică a învăţământului superior particular independent 65

3.4 Modele de finanţare publică: probleme şi provocări 67

Capitolul 4: Fonduri private obţinute de instituţiile de învăţământ superior 71

4.1 Autonomia instituţiilor în folosirea taxelor de şcolarizare 73

4.2 Alte surse de finanţare private, autorizate, 75

4.3 Parteneriate cu sectorul privat 77

4.4 Restricţii şi condiţii, aplicabile în cazul căutării şi folosirii altor fonduri private şi parteneriate

77

4.5 Stimulente publice pentru căutarea fondurilor private 79

4.6 Asumarea responsabilităţii 83

4.7 Provocări privind strângerea fondurilor private 84

Capitolul 5: Corpul academic în instituţiile de învăţământ superior 85

5.1 Părţile implicate, organele responsabile cu recrutarea membrilor corpului academic 86

5.2 Principalele tipuri de metode de recrutare 90

5.3 Angajatorii şi contractele de angajare 92

5.4 Salarizarea şi promovarea 95

5.5 Obligaţiile şi timpul de lucru 97

5.6 Evaluarea şi responsabilizarea 98

5.7 Provocări legate de managementul corpului academic 100

Guv erna rea î n î nvă ţământu l s upe r i o r d i n Eu ropa

6

Concluzii 102

Glosar 111

Bibliografie 115

Lista figurilor 117

Anexe 119

Mulţumiri 139

7

SYNOPSIS

Politici strategice (Capitolul 1)Nevoia de planificare pe termen lung şi de dezvoltare a strategiilor pentru învăţământul superior este recunoscută pe întreg cuprinsul Europei. Majoritatea ţărilor care au participat la realizarea acestui studiu pun în aplicare sau sunt în curs de introducere a unor acte privind politicile specifice care conturează priorităţile strategice naţionale pentru asigurarea unei finanţări durabile a sectorului învăţământului superior. Deşi soluţiile privind politicile concrete variază de la ţară la ţară, anumite obiective comune pe termen mediu sunt evidente. Printre ele se numără:

• Creşterea finanţării publice pentru învăţământul superior;

• Acordarea unei autonomii mai largi instituţiilor, pentru managementul resurselor financiare;

• Crearea unei relaţii directe între rezultate şi suma alocată prin finanţare publică;

• Încurajarea diversificării surselor de finanţare precum şi crearea unor parteneriate cu institute de cercetare, medii de afaceri şi autorităţi regionale.

Se pare că există mai puţine politici strategice cuprinzătoare pentru corpul academic decât pentru finanţare. Personalul este supus mai des unor reforme specifice. Tendinţe precum corelarea fondurilor cu rezultatele afectează de asemenea corpul academic. Priorităţile referitoare la corpul academic includ:

• punerea accentului pe o distribuire a posturilor mai echilibrată în funcţie de sex şi de vârstă;

• o autonomie mai mare pentru managementul corpului academic; şi

• introducerea criteriilor de performanţă.

Structuri de guvernare în învăţământul superior (Capitolul 2)

Instituţiile europene de învăţământ superior sunt autonome din punct de vedere legal. Cadrul acestei autonomii este stabilit de către sistemele naţionale de control, al căror scop principal este acela de a promova încrederea între instituţiile de învăţământ superior şi societate. Legislaţia în vigoare defineşte structurile de guvernare instituţionale şi domeniile de responsabilitate pentru public şi pentru instituţiile de învăţământ superior particulare care depind de guvern, din fiecare ţară.

Directorul executiv al instituţiei este în general principala persoană responsabilă cu planificarea strategică, dezvoltarea, organizarea, managementul şi monitorizarea instituţiei de învăţământ superior. În aproximativ o treime dintre ţări, directorul executiv este ales de către părţile implicate în instituţia de învăţământ superior, dar numirea definitivă este făcută de către o autoritate externă, precum ministerul sau şeful statului.

Organul instituţional de luare a deciziilor este organul de guvernare responsabil cu planificarea instituţională pe termen lung şi cu dezvoltarea strategică. Organul academic reprezintă organul de luare a deciziilor în aproximativ jumătate dintre ţările care au făcut parte din acest studiu. Există o tendinţă de implicare a părţilor interesate externe, din industrie, comerţ şi societatea civilă în organele de guvernare instituţionale, îndeosebi ca membri ai organelor de consiliere sau de supervizare. Instituţiile de învăţământ superior din majoritatea ţărilor au un organ de supervizare alcătuit în majoritate sau în totalitate din părţi implicate externe. În privinţa autonomiei instituţionale, scopul principal al acestui organ este să protejeze interesele instituţiei şi, din punct de vedere al răspunderii, să se asigure că instituţia respectă legile şi reglementările naţionale.


8

Structurile de guvernare ale instituţiilor de învăţământ superior particulare independente sunt reglementate în acelaşi mod ca şi instituţiile publice sau ca cele particulare dependente de guvern, în mai mult de jumătate dintre ţările care au participat la realizarea acestui studiu.

Modele de finanţare publică (Capitolul 3)

În acest studiu au fost identificate următoarele caracteristici principale ale finanţării publice în instituţiile de învăţământ superior din Europa:

• Formulele de finanţare sunt folosite aproape pretutindeni pentru alocarea fondurilor publice,

• Indicatorii de performanţă care se bazează pe rezultatele studenţilor sunt folosiţi în formulele de finanţare în majoritatea ţărilor;

• În douăsprezece ţări, fondurile publice se acordă în conformitate cu contractul de perfomanţă;

• Fondurile publice pentru cercetare sunt alocate ţinând cont de diferite mecanisme.

Formulele de finanţare folosite pentru alocarea de fonduri instituţiilor se bazează în general pe volumul activităţilor, care se măsoară adesea prin numărul de studenţi înscrişi în instituţie. Există abordări diferite pentru folosirea indicatorilor de performanţă în stabilirea formulelor de finanţare: în anumite ţări, un foarte mic procent din fondurile publice este alocat în baza indicatorilor de performanţă, în timp ce în Regatul Unit, subvenţiile globale pentru predare, operaţiuni şi cercetare depind în mod direct de performanţa instituţiilor. Pe lângă luarea în considerare a volumului activităţilor şi a rezultatelor studenţilor, anumite ţări folosesc şi alte mecanisme pentru alocarea fondurilor publice, ceea ce le conferă un anumit grad de stabilitate în privinţa resurselor de la an la an.

Contractele de performanţă definesc obiectivele în conformitate cu priorităţile naţionale. Aceste contracte se pot referi la majoritatea fondurilor publice alocate instituţiilor sau doar la o mică parte destinată unor proiecte specifice. În cazurile în care contractul anterior influenţează cuantumul fondurilor acordate prin noul contract, sunt luaţi în considerare indicatorii cantitativi cu privire la numărul de absolvenţi sau la calitatea generală a managementului instituţiei. În prezent, în câteva ţări, au loc reforme cu scopul de a stabili o legătură mai strânsă între atingerea obiectivelor calitative definite în contractele anterioare şi sumele alocate prin contractele viitoare.

Fondurile sunt alocate prin concurs pentru anumite proiecte de cercetare sau programe, în fiecare ţară. Acest sistem de atribuire a fondurilor reprezintă deja sau este pe cale de a deveni principala sursă de finanţare publică pentru cercetare în mai multe ţări. Aproape toate ţările acordă şi subvenţii pentru cercetarea fundamentală, care nu sunt legate de proiecte de cercetare specifică. Calcularea sumei acordate pentru un grant de bază pentru cercetare poate depinde de costurile instituţiei sau de performanţa obţinută din cercetare. Majoritatea ţărilor ţin cont de ambele aspecte, ceea ce creează concurenţă între instituţii.

Finanţarea publică - autonomie şi răspundere (Capitolul 3)

Aproape în toate ţările, instituţiile de învăţământ superior primesc fonduri publice sub forma unor subvenţii globale. Subvenţiile globale acoperă mai multe feluri de cheltuieli stabilite de către instituţie. Totuşi, în anumite ţări unde se acordă subvenţii globale, în special în Europa Centrală şi de Est, un proiect de buget trebuie să fie aprobat de autorităţile publice. Majoritatea ţărilor implicate în acest studiu au posibilitatea de a reporta fondurile publice de la un an la următorul. Există numeroase măsuri de responsabilizare a folosirii fondurilor publice, cum ar fi auditurile financiare, indicatorii de performanţă, rapoartele anuale, strângerea de

S y nops is

9

informaţii pentru bazele de date, publicarea rezultatelor evaluării interne, precum şi alte metode de răspândire a informaţiei.

Sursele autorizate pentru fondurile particulare şi stimulentele (Capitolul 4)

Cele mai importante surse autorizate pentru fondurile private sunt:

• Donaţiile şi moştenirile din partea entităţilor private, precum şi

• Parteneriatele reprezentând contractele de cercetare între instituţiile de învăţământ superior şi contractanţii privaţi, şi

• Taxele provenite din prestarea de servicii.

Împrumuturile, veniturile din proprietate, sponsorizarea posturilor, investiţiile şi crearea de companii sunt de asemenea autorizate şi întâlnite frecvent în multe ţări, deşi în unele ţări, aceste tipuri de surse de venit fie nu sunt permise, fie sunt supuse unor restricţii. Acest lucru se întâmplă mai ales în cazul împrumuturilor, investiţiilor şi creării companiilor, pentru care în mai multe ţări este nevoie de un acord anterior al autorităţii responsabile, de exemplu, din partea conducerii instituţiei, a organului finanţator, a ministerului responsabil sau din partea altei autorităţi guvernamentale.

Marea majoritate a ţărilor europene au adoptat cel puţin un tip de stimulent pentru a încuraja instituţiile de învăţământ superior în demersul lor pentru obţinerea finanţării private. Scutirile de taxe pentru donatori şi pentru partenerii privaţi sunt cele mai frecvent întâlnite stimulente, în timp ce scutirile de taxe pentru instituţii sunt cele mai rare. Suportul financiar sau de altă natură acordat parteneriatelor cu companii private şi cadrele juridice care le permit instituţiilor să deţină drepturile de proprietate intelectuală asupra rezultatelor cercetării efectuate există în aproximativ douăsprezece ţări.

Cu foarte puţine excepţii, măsurile de responsabilizare în privinţa fondurilor private nu diferă de acelea pentru fondurile publice. Rapoartele financiare şi procedurile de audit, care trebuie supervizate în mod periodic de către autorităţi, iau de asemenea în considerare strângerea şi folosirea fondurilor private.

Corpul academic (Capitolul 5)

În majoritatea ţărilor, procesul de recrutare per ansamblu se bazează în principal pe efortul reunit al instituţiilor şi al autorităţilor centrale. Numai cinci ţări se bucură de o autonomie instituţională în privinţa recrutării, demnă de menţionat.

Cu toate acestea, anumiţi paşi din procesul de recrutare sunt definiţi în mod general fie la nivel central, fie la nivelul instituţiei.

Categoriile de personal şi criteriile de eligibilitate respective sunt definite prin regulamentele oficiale în majoritatea ţărilor.

Totuşi, în multe ţări, o mare parte din procesul de recrutare cade în sarcina unuia dintre organele existente la nivel instituţional (senat sau consiliu de conducere).

Aproximativ jumătate dintre ţări organizează concursuri de angajare. Procedurile de organizare a acestor concursuri corespund adesea criteriilor stabilite la nivel central.

Instituţiile sunt angajatorii oficiali ai corpului academic în marea majoritate a ţărilor.

În majoritatea ţărilor, personalul care predă la instituţiile de învăţământ superior publice sau private dependente de guvern este format din angajaţi cu contracte reglementate de legislaţia muncii în vigoare (cotracte permanente sau nu). În paisprezece ţări, ei au statutul de funcţionari publici. Cu toate acestea,


10

adesea încadrarea lor este mixtă, corpul academic fiind format şi din funcţionari publici şi din angajaţi în baza unui contract. În anumite ţări, există tendinţa unei relaxări a cerinţelor privind contractele sau/şi statutele profesionale.

Procesul de stabilire a unor grile salariale se bazează în primul rând pe legislaţie şi pe alte documente oficiale la nivel central, în majoritatea ţărilor.

În circa douăsprezece ţări, salariul anual brut este stabilit în principal de către autorităţile centrale. În alte douăsprezece ţări, acest proces se bazează pe puterea decizională împărţită între stat şi instituţii. În opt ţări, instituţiile au un nivel mare de autonomie pentru stabilirea salariilor anuale. Criteriile de acordare a primelor şi promovărilor par a fi definite, în mod general, la nivel central.

În majoritatea ţărilor, prin legislaţie sau prin orice alt regulament oficial coercitiv, sunt desemnate numai sarcinile principale ale personalului academic. Obligaţiile concrete legate de un post specific sunt menţionate în mod normal în contractul de angajare şi sunt formulate la nivel instituţional.

Criteriile de evaluare a corpului academic se stabilesc la nivel instituţional în cele mai multe dintre ţări. Totuşi, pot exista indicatori generali de la nivel central cu privire la factorii ce trebuie incluşi în procesul de evaluare a corpului academic.

11

INTRODUCERE GENERALĂ

ContextÎn ultimele decenii, sistemele de învăţământ superior din Europa au trecut printr-o transformare majoră1, influenţată de schimbările naţionale şi internaţionale precum creşterea rapidă a numărului de studenţi, o uşoară scădere a finanţării publice corelată cu insuficienţa finanţării private, importanţa crescândă a cercetării şi inovării în economia mondială axată pe cunoaştere şi o mai largă competiţie între instituţiile de învăţământ superior. Recent, impactul Procesului de la Bologna asupra reformei curriculare, asigurării calităţii şi mobilităţii a devenit unul dintre factorii cheie care declanşează schimbarea.

Nevoia de a răspunde acestor schimbări profunde şi de a îmbunătăţi calitatea învăţământului superior european a dus la revizuirea structurilor instituţionale de guvernare. Deşi autorităţile publice şi-au păstrat rolul central în reglementarea şi coordonarea învăţământului superior pe cuprinsul Europei (în cea mai mare parte), în ultimii ani a existat o trecere treptată de la controlul în detaliu al statului la consilierea externă din partea diferitelor părţi implicate. În cadrul instituţiilor, structurile de guvernare s-au îndepărtat de modelul tradiţonal al autoguvernării academice spre noi modele de autoguvernare managerială.

La nivelul Uniunii Europene, prin raportul din data de 10 mai 2006, statele membre au fost îndemnate să grăbească modernizarea universităţilor europene cu scopul de a spori contribuţia adusă de universităţi la agenda stabilită prin Tratatul de la Lisabona privind o dezvoltare mai mare şi locuri de muncă mai multe şi mai bune2. Statele membre sunt îndemnate să deschidă rezervorul substanţial de cunoaştere, talent şi energie al Uniunii Europene printr-o schimbare imediată, profundă şi coordonată: de la felul în care sistemele de învăţământ superior sunt reglementate şi gestionate până la felul în care universităţile sunt conduse.

În sprijinul acestor obiective şi al agendei pentru cooperare în domeniul educaţiei, Direcţia Generală pentru Educaţie şi Cultură a Comisiei Europene a invitat Reţeaua Eurydice să strângă date pentru un studiu privind cadrele reglementatoare în guvernarea din învăţământul superior. Acest studiu vine în completarea publicaţiilor comparative făcute la nivel naţional asupra învăţământului superior, publicate de Eurydice în 2007: Date esenţiale ale învăţământului superior în Europa, care se axează pe dimensiunea socială a învăţământului superior (contribuţiile plătite de studenţi pentru taxele de şcolarizare, sprijin financiar, împrumuturi, etc.); Accent asupra structurii învăţământului superior din Europa, care studiază modelele naţionale şi măsurile de urmărire în Procesul de la Bologna; şi volumul 5 al Glosarului European al Educaţiei, privind termenii folosiţi pentru a indica organele oficiale de luare a deciziilor, de consiliere, executive şi de reglementare din învăţământul superior.

Studiul de faţă se axează în mod special asupra politicilor, regulamentelor în vigoare, drepturilor şi obligaţiilor în guvernarea instituţiilor de învăţământ superior. În tendinţa generală larg răspândită în Europa către cadre reglementatoare mai puţin prescriptive, o serie de modele naţionale au fost create în contextele respective ale autoguvernării academice şi ale controlului extern, ale influenţei noilor cerinţe privind învăţământul superior şi persistenţa tradiţiilor naţionale3. Scopul acestui studiu este de a oferi o înţelegere profundă a cadrelor normative naţionale şi de a poziţiona realităţile naţionale faţă de tendinţele pan-europene.

1 A se vedea, de exemplu, Eurydice (2000), Douăzeci de ani de reforme în învăţământul superior din Europa: din 1980 încoace. 2 Comisia Europeană (2006) Raportul Comisiei către Consiliul şi Parlamentul European. Despre agenda pentru modernizarea universităţilor: educaţie, cercetare şi inovare. 3 Pentru o tipologie a modelelor de conducere în învăţământul superior, a se vedea, de exemplu: CHEPS (1994) Studii Politice Comparative în învăţământul Superior şi Merrien, Fr-X. (eds) (1999) Către un nou model în conducerea universităţilor? Studiu comparativ.


12

Concepte şi definiţii

În prezentul studiu se face distincţia între guvernarea învăţământului superior şi management. În învăţământul superior, guvernarea se axează pe reguli şi mecanisme prin care diversele părţi implicate influenţează deciziile, controlul acestora şi persoanele responsabile. În contextul învăţământului superior, termenul de guvernare se referă la „exercitarea oficială sau neoficială a autorităţii ţinând cont de legile, politicile şi regulile care stabilesc drepturile şi obligaţiile diverşilor participanţi activi, incluzând regulile după care aceştia interacţionează4.” Cu alte cuvinte, guvernarea cuprinde „ cadrul în care o instituţie îşi urmăreşte scopurile, obiectivele şi politicile, într-o manieră coerentă şi coordonată”, pentru a răspunde întrebărilor: „Cine conduce şi care sunt sursele legitimităţii în luarea deciziilor de către diferiţii participanţi activi?” Managementul, pe de altă parte, se referă la punerea în aplicare a unui set de obiective urmărite de o instituţie de învăţământ superior în baza unor reguli stabilite. El răspunde întrebării „ Cum se aplică regulile?” şi preocupările sale sunt eficienţa, buna funcţionare şi calitatea serviciilor furnizate de partenerii interni şi externi5.

În ciuda distincţiei făcute între guvernare (care pune accentul pe fixarea politicilor şi a obiectivelor pe termen lung precum şi pe găsirea strategiilor pentru atingerea acestor obiective) şi management (care este orientat spre acţiune), diferitele conexiuni dintre guvernare şi management nu vor fi trecute cu vederea. Astfel, deşi studiul tratează îndeosebi regulamentele emise de către autorităţile publice referitore la guvernarea învăţământului superior, el conţine şi analizează informaţii despre mecanismele de creare a politicilor, de luare a deciziilor la nivel central şi instituţional, referitoare la stimulente şi la procedurile de control.

Participanţii activi, publici sau privaţi şi părţile implicate pot fi împărţiţi în interni sau externi faţă de instituţii:

Părţi implicate externe: persoanele care au un interes legal în funcţionarea, parcticile şi rezultatele instituţiilor de învăţământ superior (pot include membri ai autorităţilor centrale, locale sau regionale, angajatori de pe piaţa muncii sau alţi reprezentanţi ai industriei, membri ai sindicatelor, ai asociaţiilor studenţeşti naţionale, ai societăţii civile, absolvenţi, părinţi ai studenţilor, etc.)

Părţi implicate interne: organele de guvernare instituţională (de exemplu, consiliu consultativ, consiliu, senat academic, etc.) şi persoanele angajate sau înscrise la o instituţie de învăţământ superior.

Organele îşi pot desfăşura activitatea la nivel instituţional sau la nivel regional sau naţional. Organele de la nivel instituţional sunt în general consilii de conducere, senate academice, consilii, etc. Acestea pot fi compuse din participanţi activi (sau părţi) interni sau externi şi includ reprezentanţi din ambele categorii. În general, la nivel regional şi naţional, organele includ comitete ministeriale sau departamente, consilii pentru învăţământul superior, consilii ştiinţifice şi tehnologice, şi organizaţii independente care sprijină învăţământul superior, etc. Aceste organe pot fi compuse doar din participanţi activi externi sau pot include şi reprezentanţi ai instituţiilor de învăţământ superior respective.

Un glosar de coduri, de abrevieri şi de termeni frecvent întâlniţi poate fi consultat la sfârşitul raportului.

4 Hirsch, Werner Z. Weber, Luc E. (eds) (2001) Guvernarea în învăţământul superior. Universitatea în stadiul de flux. 5 Consiliul Europei; Fried, J. (2006) Guvernarea în învăţământul superior din Europa; autonomie, proprietate şi control – O trecere în revistă a literaturii de specialitate în: Guvernarea în învăţământul superior între cultura democratică, aspiraţiile academice şi forţele pieţei.

Cap i t o l u l 1 : Po l i t i c i l e s t r a teg i c e na ţ i ona le pen t ru î nvă ţămân tu l s upe r io r

13

Obiectul studiului

Acest studiu comparativ ia drept an de referinţă anul universitar 2006/2007 şi include toate ţările membre ale Reţelei Eurydice, cu excepţia Turciei. Studiul tratează aspecte legate de guvernarea în învăţământul superior şi trece în revistă părţile şi organele implicate în gândirea politicilor şi luarea deciziilor, precum şi modalităţile diverse în care acestea interacţionează. Politicile, regulamentele, stimulentele şi măsurile de control sunt dezbătute în contextele structurilor de guvernare, finanţării şi corpului academic. Aceste subiecte au fost selectate deoarece reprezintă elemente cruciale pe agenda de reforme în învăţământul superior şi sunt legate în mod direct de imperativul folosirii eficiente a resurselor6.

Procedurile de asigurare a calităţii reprezintă, de asemenea, un aspect important al conceptului de guvernare, totuşi, ele nu sunt analizate aici în detaliu, deoarece au fost tratate pe larg în publicaţia Eurydice Accent asupra structurii învăţământului superior din Europa 2006/2007 7.

Studiul tratează subiectele legate de guvernarea în instituţiile de învăţământ superior public şi particular recunoscute oficial, care oferă programe de educaţie de nivelele 5 şi 6 pe scala ISCED (Clasificarea Educaţională Internaţională Standard) şi care sunt prevăzute în legislaţia ţării respective. Universităţile străine cu sediul pe teritoriul ţării nu sunt luate în considerare, şi nici regulamentele de participare la programele europene. De asemenea, nu fac obiectul studiului de faţă instituţiile de stat care se ocupă cu siguranţa naţională, instituţiile militare sau academiile de poliţie.

Studiul examinează în principal învăţământul superior public şi privat dependent de guvern. Informaţiile despre instituţiile de învăţământ superior particulare independente sunt foarte puţine; cu toate acestea, atunci când informaţiile există , ele sunt incluse în secţiuni separate, la sfârşitul fiecărui capitol. Când regulamentele sau practicile se referă la un anume tip de instituţie (de ex., universităţi, institute tehnologice, facultăţi de ştiinţe aplicate sau instituţii de educaţie continuă, etc.), referirea se va face la tipul de instituţie relevant. Atunci când este vorba de toate instituţiile, studiul se referă la instituţii de învăţământ superior.

În documentele oficiale, autorităţile de vârf din domeniul educaţiei îşi exprimă cerinţele în diferite feluri. În unele ţări, recomandările lor sunt atât de puternice, încât au valoare prescriptivă. În alte ţări, instituţiile îşi păstrează un grad semnificativ de autonomie. Din acest motiv, sintagma regulamente oficiale trebuie înţeleasă într-un sens larg care include recomandările, precum şi legile, decretele şi celelalte linii directoare trasate în scop consultativ.

Conceptul de guvernare se extinde şi asupra practicilor informale care au de-a face cu autoritatea exercitată de instituţiile de învăţământ superior. Deoarece nu este posibilă abordarea acestui aspect printr-un studiu al regulamentelor şi documentelor privind politicile, care sunt disponibile prin intermediul cadrului normativ stabilit de informaţiile din Reţeaua Eurydice, acest studiu acordă doar un spaţiu limitat practicilor instituţionale reprezentative curente.

Structură

Capitolul 1 face o prezentare generală a politicilor strategice naţionale pentru învăţământul superior şi a priorităţilor în Europa în privinţa finanţării şi a corpului academic. Anexa capitolului 1 conţine o listă a documentelor privind politicile strategice naţionale.

Capitolul 2 examinează structurile şi scopul reglementării şi consilierii externe precum şi autoguvernarea instituţională managerială şi academică în instituţiile de învăţământ superior din Europa. Organele de

6 Comisia Europeană (2003) Investirea eficientă în educaţie şi pregătire: un imperativ pentru Europa. Raport al Comisiei. 7 Eurydice (2007) Accent asupra structurii învăţământului superior în Europa 2006/2007. Tendinţe naţionale în Procesul de la Bologna.


14

guvernare instituţionale sau externe sunt definite în funcţie de responsabilităţile, puterile decizionale şi direcţiile de control. Anexa la capitolul 2 oferă o prezentare a principalelor responsabilităţi ale celor mai importante organe de guvernare interne.

Capitolul 3 se axează pe mecanismele de finanţare publică folosite în Europa, analizând în ce măsură acestea se bazează pe performanţă, cum promovează competiţia între instituţiile de învăţământ superior şi cum le încurajează pe acestea să-şi dezvolte priorităţi naţionale. De asemenea, acest capitol schiţează procedurile de control al fondurilor publice şi anumite aspecte ale autonomiei pe care instituţiile de învăţământ superior o au în gestionarea fondurilor publice. Anexa la capitolul 3 include o listă a criteriilor folosite pentru acordarea celor mai importante subvenţii publice către instituţiile de învăţământ superior.

Capitolul 4 descrie posibilele surse şi restricţii privind finanţarea privată, incluzând parteneriatele cu lumea afacerilor. Acest capitol examinează şi stimulentele externe pentru colectarea fondurilor private şi anumite aspecte ale autonomiei instituţiilor de învăţământ superior privind taxele de şcolarizare.

Capitolul 5 tratează participanţii implicaţi în chestiuni legate de contracte, recrutare, salarii, promovare, timpul de lucru şi evaluarea corpului academic.

Metodologie

Informaţiile adunate în acest studiu au fost furnizate de unităţile naţionale ale Reţelei Eurydice ca răspunsuri la chestionarul Ghid către conţinut creat de către unitatea europeană. Analiza comparativă a fost schiţată de unitatea europeană şi confirmată de către unităţile naţionale şi de experţii acestora. Toţi cei care au contribuit în orice fel la acest demers colectiv sunt amintiţi la sfârşitul raportului.

Raportul se referă la diferite studii şi publicaţii ştiinţifice; totuşi, informaţiile legate de anumite ţări se bazează pe chestionarele completate de unităţile naţionale. Exemplele specifice de informaţii naţionale sunt prezentate cu un corp de literă diferit, pentru a se deosebi de textul principal. Aceste cazuri aduc exemple concrete pentru afirmaţiile generale făcute în studiul comparativ. Ele pot ilustra şi excepţii de la ceea ce se consideră a fi tendinţa generală într-un număr de ţări şi pot furniza detalii specifice care să complementeze prezentarea comună. Informaţii naţionale detaliate au fost incluse şi în anexele de la capitolele 1, 2 şi 3.

15

CAPITOLUL 1: POLITICILE STRATEGICE NAŢIONALE PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL

SUPERIOR

Nevoia de planificare pe termen lung şi de formulare a unei strategii pentru învăţământul superior este recunoscută în toată Europa. În mai multe ţări, guvernele au o documentaţie vastă în care îşi explică politicile strategice privind învăţământul superior (vezi anexa 1).

În alte ţări, strategiile naţionale curente privind învăţământul superior sunt legate de obiectivele politice mai largi de promovare ştiinţifică şi tehnologică, cum este cazul planului tehnologic Portugalia Inovează, al Pactului Francez de Cercetare, introduse în 2005, respectiv 2006 şi al Politicii privind Ştiinţa şi Tehnologia 2006-2009, din Islanda. Adesea, politicile de reformă luate în considerare iniţial în documentele strategice sunt integrate ulterior în actele legislative, ca de exemplu în Germania, Grecia, Franţa, Portugalia, Suedia şi sunt astfel implementate treptat în sectorul învăţământului superior.

Unele ţări nu au conceput deocamdată o declaraţie cuprinzătoare care să stabilească obiectivele pe termen lung şi măsurile ce trebuie implementate în sectorul învăţământului superior.

În Bulgaria, un proiect al politicii strategice pentru dezvoltarea învăţământului superior a fost supus

dezbaterii publice în martie 2007 şi în prezent continuă să fie îmbunătăţit.

În Germania, reforma federalistă din 2006 a trecut mare parte din responsabilitatea privind politicile

pentru învăţământul superior Landurilor. Noile sarcini împărţite între Federaţie şi Landuri nu au fost încă stabilite în detaliu.

În Spania, guvernul central lucrează în momentul de faţă la crearea unei politici generale privind finanţarea învăţământului superior, deşi cele 17 comunităţi autonome îşi păstrează responsabilitatea financiară

directă pentru universităţile publice. Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei a propus de asemenea, de curând, schimbări importante în politicile legate de corpul profesoral; totuşi, nu există încă o politică strategică

finală.

În Malta, politica privind finanţarea învăţământului superior este schiţată în discursul Ministrului de

Finanţe legat de bugetul anual. Comisia Naţională pentru Învăţământul Superior, creată în 2006, este responsabilă cu recomandările la adresa politicilor strategice ale guvernului privind învăţământul superior.

Sistemul de învăţământ superior din Polonia se adaptează cerinţelor stabilite prin Actul privind

Învăţământul Superior din 2005, care a fost conceput cu participarea activă a comunităţii academice. De

asemenea, Polonia este în curs de a introduce o nouă politică strategică privind finanţarea învăţământului superior. Schimbările din acest domeniu se datorează implementării treptate a actului din 2005, ţinând

cont de constrângerile bugetare persistente.

Acest capitol se axează pe următoarele întrebări:

• Care sunt priorităţile strategice pentru finanţarea învăţământului superior?

• Care sunt priorităţile strategice pentru corpul academic?


16

Figura 1.1: Priorităţile strategice naţionale în învăţământul superior (finanţare şi corp academic),

2006/2007

BEfr

BEde

BEnl

BG CZ DK DE EE IE EL ES FR IT CY LV LT LU

Creşterea finanţării publice :

Mai multă autonomie pentru gestionarea resurselor financiare

:

Relaţii directe între rezultate şi finanţare :

Diversificarea finanţării FINA

NŢAR

E

Crearea de parteneriate

Echilibrul pe sexe :

Echilibrul pe categorii de vârstă :

Mai multă autonomie în gestionarea corpului academic

:

CORP

ACA

DEM

IC

Introducerea criteriilor de performanţă :

HU MT NL AT PL PT RO SI SK FI SE UK-ENG/ WLS/NIR

UK-SCT IS LI NO

Creşterea finanţării publice

Mai multă autonomie pentru gestionarea resurselor financiare

Relaţii directe între rezultate şi finanţare

Diversificarea finanţării FINA

NŢAR

E

Crearea de parteneriate

Echilibrul pe sexe

Echilibrul pe categorii de vârstă

Mai multă autonomie în gestionarea corpului academic

CORP

ACA

DEM

IC

Introducerea criteriilor de performanţă

Priorităţi strategice naţionale actuale

Nicio prioritate strategică explicită Politici individuale şi reforme care nu fac parte dintr-o

strategie generală

: Date indisponibile Priorităţi strategice descentralizate la nivel regional

Sursa: Eurydice.

Note suplimentare

Republica Cehă: Datele prezentate se referă doar la instituţiile care oferă calificări până la nivelele 5A şi 6 pe scala ISCED. Instituţiile care oferă calificarea 5B sunt reglementate printr-un act care reglementează învăţământul şcolar. Franţa: Priorităţile strategice naţionale pentru învăţământul superior au constituit obiectul unei legi adoptate în august 2007, sub numele de legea autonomiei universitare. Aceasta acordă universităţilor un nou sistem de guvernare şi o nouă autonomie privind bugetele şi managementul resurselor umane. Irlanda: Introducerea criteriilor de performanţă pentru corpul academic se referă la institutele tehnologice. Cipru: Creşterea finanţării publice este corelată cu obiectivul principal al guvernului de a creşte numărul de locuri în instituţiile de învăţământ superior şi de a reduce astfel numărul mare de ciprioţi care studiază în străinătate. Luxemburg: Datele nu au fost verificate la nivel naţional. Letonia: Priorităţile generale sunt acelea de a motiva corpul academic să desfăşoare mai multe activităţi de cercetare şi să mărească numărul absolvenţilor de doctorat în rândurile corpului academic. Lituania: Programul Întoarcerea creierelor şi atragerea creierelor înapoi de peste hotare este în curs de desfăşurare. În plus, în 2007, salariile profesorilor şi ale cercetătorilor au crescut şi vor creşte din nou în viitor. Portugalia: Există planuri de adoptare a unor legi noi privind o autonomie şi un control mai mari în privinţa finanţării şi a corpului academic, în instituţiile publice de învăţământ superior.


17

Slovenia: Pentru corpul academic, există şi alte priorităţi, precum atragerea cercetătorilor de la institute de cerecetare, din industrie şi din străinătate pentru a participa la activităţile universitare sau pentru a flexibiliza procesul de angajare a corpului academic; de exemplu, noile reglementări vor micşora numărul de angajări permanente. Regatul Unit (Anglia): Există patru scopuri strategice principale legate de lărgirea accesului la învăţământul superior: învăţare şi predare, cercetare şi contribuţia adusă de învăţământul superior în economie şi societate.

1.1. Priorităţi strategice privind finanţarea

Creşterea finanţării publice

În 2003, totalul cheltuielilor publice pentru învăţământul superior a reprezentat cifra estimată de 1,14% din PIB1 în cele 27 de state membre ale Uniunii Europene. Cheltuielile publice pentru educaţia terţiară au reprezentat mai mult de 2% din PIB în Danemarca, Finlanda, Suedia şi Norvegia în acelaşi an.

Pentru multe guverne, creşterea finanţării publice pentru învăţământul superior reprezintă în prezent subiectul unei politici strategice naţionale sau al unei reforme.

Printre ţările care au un plan concret pentru o creştere generală a finanţării publice, Belgia (Comunitatea flamandă) prevede o creştere de 9% pe perioada 2006-2009. În 2007, guvernul federal austriac a cheltuit cu 11% mai mult pentru învăţământul superior decât în 2006 şi pentru 2008 este prevăzută o nouă creştere. Cuantumul finanţării publice pentru învăţământul superior este în creştere şi în Regatul Unit, Anglia, de exemplu, a înregistrat o creştere de aproape 5% în 2007 în comparaţie cu anul precedent. În Irlanda, finanţarea publică a crescut cu 6% din 2006 în 2007. În Islanda, cheltuielile publice cu învăţământul superior vor ajunge la 2% din PIB până în 2010 comparativ cu 1,59% în 2005. Guvernul leton intenţionează să crească numărul de locuri de la buget pentru specializările care sunt foarte cerute pe piaţa muncii.

În Portugalia, întregul buget pentru Ministerul Ştiinţei, Tehnologiei şi Învăţământului Superior a crescut, în conformitate cu prioritatea guvernului de a întări dezvoltarea ştiinţifică şi tehnologică. La fel, în Franţa, finanţarea pentru cercetarea din instituţiile de învăţământ superior a crescut. În Danemarca şi Cipru, finanţarea publică pentru cercetare şi dezvoltare ar trebui să atingă 1% din PIB până în 2010.

O autonomie instituţională mai mare în gestionarea resurselor financiare

În majoritatea ţărilor, există o tendinţă clară către dereglementare şi către o mai mare autonomie pentru instituţiile de învăţământ superior în privinţa politicilor instituţionale şi, în special, a gestionării bugetelor instituţionale. În unele ţări, cum ar fi Regatul Unit, înstituţiile de învăţământ superior se bucură în mod tradiţional de un grad mare de autonomie, inclusiv în aspectele financiare. Mai bine de 20 de ani, universităţile din Ţările de Jos au beneficiat de o autonomie semnificativă şi instituţiilor de învăţământ superior din Islanda li s-a acordat autonomie deplină pentru gestionarea resurselor lor financiare în 1997. În majoritatea dintre ţările rămase, instituţiile de învăţământ superior au început doar de scurt timp să funcţioneze cu mai multă autonomie şi să-şi stabilească politici proprii pentru gestionarea resurselor financiare, ţinând cont de necesităţile operaţionale specifice şi de planurile de dezvoltare strategică. Acest proces este însoţit în mod obligatoriu de numeroase mecanisme de control, precum raportarea anuală (vezi capitolul 2), auditul intern şi extern, etc. (vezi capitolul 3).

1 Pentru cheltuielile totale medii din UE pentru sectorul educaţional terţiar şi pentru procentajul finanţării publice în 2003 comparat cu PIB, a se vedea tabelele C3 şi C4 din broşura Eurydice (2007) Date esenţiale privind învăţământul superior – ediţia din 2007.


18

În Belgia (Comunitatea flamandă), instituţiile publice de învăţământ superior erau altădată strict reglementate şi controlate de către guvern. Astăzi, ele au o autonomie instituţională mai mare, inclusiv în

chestiunile financiare, ceea ce a dus la o creştere considerabilă a responsabilităţii acestora în privinţa

politicilor instituţionale şi la o implicare mai mare din partea corpului academic şi a studenţilor în guvernarea instituţională.

În Grecia, o nouă lege adoptată recent de Parlament va reduce controlul Ministerului pentru Educaţia Naţională şi Problemele Religioase asupra gestionării instituţionale a resurselor financiare. Fiecare

universitate va adopta un plan de dezvoltare academică pe patru ani, în strânsă legătură cu finanţarea publică.

În Franţa, o nouă lege (din august 2007) acordă autonomie universităţilor, referitoare la bugete şi management: universităţile pot primi noi responsabilităţi şi o nouă autoritate în chestiunile financiare

(autonomie financiară) şi au posibilitatea de a înfiinţa fundaţii universitare sau de a crea parteneriate cu companii.

În Ungaria, Actul privind Învăţământul Superior din 2005 introduce noi mecanisme de management şi de alocare a fondurilor, care aduc mult mai multă libertate instituţiilor de învăţământ superior pentru

gestionarea propriilor resurse.

În Portugalia, începând cu anul universitar 2007/2008, în conformitate cu noul sistem pentru învăţământul

superior, legea permite instituţiilor publice de învăţământ superior să aibă statutul de fundaţie, acordându-le mai multă autonomie, în special în privinţa finanţării.

La începutul lui 2007, un grup de lucru numit de către Ministerul finlandez al Educaţiei a înaintat propuneri pentru acordarea universităţilor a statutului legal de fundaţie şi pentru creşterea autonomiei lor

financiare.

În Norvegia, deşi, coordonarea de către stat a instituţiilor de învăţământ superior a fost în mod tradiţional puternică, Reforma Calităţii (2000-2001) a mărit considerabil autonomia instituţiilor de învăţământ superior

pentru gestionarea şi organizarea activităţilor acestora. În acelaşi timp, performanţa instituţiilor este

monitorizată îndeaproape de către autorităţile centrale.

Instituirea legăturilor directe între rezultate şi f inanţare

Autorităţile centrale sunt din ce în ce mai interesate de optimizarea echilibrului dintre resursele financiare pe care le investesc în învăţământul superior şi rezultatele generale şi randamentul obţinute din acest sector. Ele instituie mecanisme de finanţare care au ca scop corelarea rezultatelor cu alocarea viitoare a fondurilor publice. Acest lucru se realizează de obicei printr-un proces de negociere a bugetului şi de încheiere a contractelor dintre instituţiile de învăţământ superior şi ministerul sau consiliul de finanţare relevante, sau prin sisteme de stabilire a bugetelor folosind anumite formule, printre care se numără şi indicatorii de performanţă (vezi capitolul 3).

În multe ţări, astfel de politici sunt deja ferm stabilite (în Estonia din 2002, în Regatul Unit din 1986). În alte ţări, reforme asemănătoare au fost introduse recent (în Austria din 2007) sau sunt în curs de introducere (în Comunitatea flamandă din Belgia din 2008). Parlamentul spaniol este în curs de dezbatere a îmbunătăţirilor sistemului de finanţare, care se înscriu în aceeaşi direcţie, în timp ce România a inclus astfel de măsuri politice în strategia pe termen lung pentru dezvoltarea învăţământului superior.

Autorităţile centrale acordă în mod necesar din ce în ce mai multă atenţie folosirii unor instrumente mai exacte şi mai complexe pentru monitorizarea şi raportarea randamentului învăţământului superior.


19

În Franţa, introducerea noii legi referitoare la finanţele publice (LOLF) în 2006 a întărit legăturile dintre finanţarea învăţământului superior şi rezultatele bazate pe obiective şi indicatori.

În Finlanda, managementul orientat către rezultate a fost introdus la sfârşitul anilor '80, atunci când bugetele universitare au început să includă şi fonduri bazate pe performanţă. Cu toate acestea, reforma

sistemului de finanţare a început de-abia la mijlocul anilor '90. În cadrul acestui sistem, obiectivele

instituţionale şi resursele necesare atingerii lor se stabilesc în urma negocierilor dintre Ministerul Educaţiei şi fiecare instituţie de învăţământ superior în parte.

În Regatul Unit, finanţarea pentru infrastructura de cercetare este distribuită selectiv şi anunţată printr-o evaluare a calităţii cercetării prin intermediul Exerciţiului periodic de Evaluare a Cercetării (EEC). Sistemul a

fost conceput să menţină şi să dezvolte forţa şi capacitatea competiţională a bazelor de cercetare din instituţiile din Regatul Unit şi să promoveze un grad înalt de calitate în instituţiile care desfăşoară cea mai

bună cercetare şi care primesc cea mai mare parte a grantului. EEC este esenţialmente un proces de analiză a cercetării. Următorul exerciţiu va avea loc în 2008.

Promovarea diversif icării f inanţării

Majoritatea ţărilor urmăresc o politică de sprijinire a diversificării surselor de finanţare. Autorităţile centrale încurajează instituţiile de învăţământ superior să caute noi resurse financiare precum investiţiile companiilor private, contracte de cercetare şi alte activităţi comerciale, donaţii, împrumuturi, etc. (vezi capitolul 4).

În majoritatea ţărilor, instituţiile publice de învăţământ superior au voie să perceapă taxe de şcolarizare şi, în unele cazuri, au un anumit nivel de autonomie în fixarea sumelor propriu-zise. Această politică face parte din măsurile destinate promovării strângerii de fonduri suplimentare şi deplasării unei mari părţi din cuantumul financiar către utilizatorii universitari.

Noul accent asupra contribuţiilor studenţilor este adesea însoţit de măsuri destinate a trata chestiunea accesului egal la învăţământul superior, în special prin micşorarea cuantumului financiar impus prin taxele aplicate studenţilor şi prin lărgirea participării grupurilor slab reprezentate2.

Guvernul leton a recomandat instituţiilor de învăţământ superior să creeze fundaţii care să acorde

subvenţii din donaţii şi din venitul acumulat de instituţii. În Ungaria, este planificat faptul ca, începând cu

anul academic 2008-2009, taxele de şcolarizare plătite de studenţii finanţaţi de stat să fie folosite parţial

pentru granturile studenţeşti şi burse şi parţial ca fonduri instituţionale de dezvoltare. Studenţii cu rezultate deosebite şi studenţii cu o situaţie socială precară vor fi scutiţi de plata taxelor de şcolarizare.

În Portugalia, guvernul a instituit un sistem de garanţii pentru împrumuturile studenţeşti.

În Slovenia, taxele de şcolarizare se percep pentru anumite programe masterale, dar până în 2009,

guvernul va desfiinţa toate taxele de şcolarizare pentru programele de nivel 5 pe scala ISCED.

În Slovacia, cel puţin 40 % din veniturile instituţionale provenind din taxe de şcolarizare trebuie să fie folosite pentru burse.

În Regatul Unit (Anglia şi Irlanda de Nord), instituţiile au modificat taxele de şcolarizare percepute la un maximum de 3000 de lire sterline pe an, începând cu anul universitar 2006/2007. Această modificare, care îi

ia în calcul doar pe studenţii la zi din Regatul Unit, deoarece instituţiile au perceput întotdeauna taxe

pentru cursurile postuniversittare, pentru studenţii la fără frecvenţă sau pentru studenţii străini, a fost însoţită de măsuri destinate păstrării şi promovării accesului egal la învăţământul superior, în special

pentru grupurile sociale cu venituri mici şi pentru cele slab reprezentate.

2 Pentru mai multe informaţii despre contribuţiile financiare ale studenţilor şi despre sprijinul financiar public, vezi Eurydice (2007) Date esenţiale privind învăţământul superior din Europa – ediţia 2007.


20

Crearea de legături cu societatea şi crearea de parteneriate

Guvernele încurajează dezvoltarea unor relaţii strânse între instituţiile de învăţământ superior şi societatea în ansamblul ei. Măsurile din acest domeniu au ca scop promovarea rezultatelor ştiinţifice şi a oportunităţilor aferente în mijlocul unui public mai larg. În acelaşi timp, prioritară este şi corelarea predării şi a cercetării cu imperativele economice şi sociale (incluzând anumite cerinţe regionale). În acest scop, autorităţile centrale simplifică cadrul legislativ referitor la folosirea rezultatelor cercetării şi furnizează suport financiar instituţiilor de învăţământ superior în scopul creării unor forme diferite de parteneriat (pentru informaţii privind stimulentele publice pentru încurajarea parteneriatelor şi drepturile de proprietate intelectuală, vezi capitolul 4).

Conform Actelor privind Învăţământul Superior din Belgia (comunităţile franceză şi flamandă), Ţările de Jos, Finlanda, Suedia şi Norvegia, conlucrarea cu societatea este una dintre cele trei sarcini principale ale învăţământului superior, alături de educaţie şi cercetare. Actul Universitar Danez afirmă că unul dintre scopurile universităţii în calitate de instituţie centrală axată pe cunoaştere şi de depozitară a culturii este acela de a colabora cu societatea. În Islanda, politica oficială este ca universităţile să se angajeze activ în promovarea în societate a rezultatelor activităţii lor academice şi a progresului tehnologic.

Multe guverne promovează şi cofinanţează în mod special crearea unor parteneriate multilaterale sau a unor consorţii cu instituţiile de învăţământ superior, institutele de cercetare, autorităţile regionale şi/sau companiile private. Mai mult, autorităţile centrale din mai multe ţări (Estonia, Franţa, Italia, Portugalia, Finlanda şi Suedia) au adus sau continuă să aducă stimulente financiare sau de altă natură pentru a spori cooperarea între instituţiile de învăţământ superior, companii şi municipalităţile locale.

1.2. Priorităţile strategice privind corpul academic

Echilibrul pe sexe

În ţările europene, femeile sunt în general subreprezentate în rândul corpului academic. Femeile sunt în mod special subreprezentate în grupa de vârstă cea mai înaintată, care de obicei include un procent relativ ridicat din numărul persoanelor care ocupă posturile academice cele mai vechi3.

Dată fiind ascensiunea lor relativ recentă în rândurile academice, femeile sunt prezente în mod izbitor în grupe de vârstă mai mici şi pe poziţii mai mici în ierarhia academică, în majoritatea ţărilor. Câteva ţări încearcă să contrabalanseze acest dezechilibru prin promovarea prin diferite metode a participării feminine la procesul de predare şi de cercetare.

În Belgia (Comunitatea flamandă), Fondul Special de Cercetare al universităţilor încurajează schimbarea

comportamentală în cadrul instituţiilor prin crearea de stimulente financiare care iau în calcul numărul de femei numite în posturi permanente.

În Austria, Legea Universităţilor din 2002 stipulează că toate organismele universitare trebuie să facă eforturi pentru a obţine o reprezentare echilibrată a sexelor în toate domeniile de activitate universitară. În

mod special, fiecare universitate trebuie să adopte şi să pună în aplicare un plan de avansare a femeilor pentru a ajuta la obţinerea unui echilibru pe sexe în rândurile personalului universitar (academic şi non-

academic).

În Suedia, problema egalităţii sexelor reprezintă o prioritate strategică. Fiecare instituţie de învăţământ

terţiar trebuie să aibă un plan strategic pentru recrutarea mai multor femei în rândurile corpului academic.

3 Pentru mai multe informaţii despre componenţa corpului academic în funcţie de vârstă şi sex, vezi tabelul C13 din broşura Eurydice (2007) Date esenţiale privind învăţământul superior din Europa – ediţia din 2007.


21

Majoritatea instituţiilor au planuri de oportunităţi egale şi produc rapoarte anuale privind progresele înregistrate, pe care le înaintează guvernului.

În Norvegia, egalitatea sexelor în rândurile corpului academic este considerată un obiectiv politic central. Tuturor instituţiilor de învăţământ superior li se cere să creeze planuri de acţiune pentru atingerea

echilibrului pe sexe şi să întreprindă acţiuni de promovare a recrutării de personal feminin. Comitetul Femeile şi cercetarea a fost prima dată numit de către minister pe perioada 2004-2007 şi renumit în 2007 pe

o perioadă de trei ani. Sarcina comitetului este de a sprijini activitatea privind echilibrul pe sexe în sectorul învăţământului superior şi al cercetării şi de a recomanda iniţiative şi acţiuni care trebuie luate în

considerare. De asemenea, sarcina comitetului este de a contribui la conştientizarea faptului că, în mediul academic, femeile sunt în general subreprezentate. În februarie 2007, un raport a fost înaintat ministerului

şi, în momentul de faţă, sugestiile prezentate sunt analizate.

Distribuţia vârstei

Statisticile arată că există mai mulţi membri ai corpului academic ce aparţin grupei de vârstă înaintate decât membri de vârste mai tinere4. Un procent foarte mare de personal din categoria de vârstă cea mai înaintată ar putea duce la o lipsă de personal calificat în anumite domenii disciplinare, din cauza ieşirii la pensie în masă într-o perioadă relativ scurtă. Mai mult, membrii în vârstă ai corpului academic reprezintă o categorie scumpă: ei au avansat în carieră, salariile lor sunt mai mari, prin urmare costă mai mult ca angajaţi.

În Belgia (Comunitatea flamandă), autonomia instituţională cu privire la politicile referitoare la corpul academic este limitată. Deoarece membrii în vârstă ai corpului academic au posturi asigurate, posturile pentru membrii tineri sunt puţine. Pe măsură ce membrii corpului academic îmbătrânesc, mulţi se vor

pensiona în următorii ani; totuşi, acesta este un proces lent. Prin urmare, instituţiilor de învăţământ

superior li se permite uneori să acorde opţiunea de pensionare anticipată (de la vârsta de 60 de ani în loc de 65). În acelaşi timp, creşterea finanţării externe pentru cercetare duce la angajarea mai frecventă a

membrilor tineri. Membrii în vârstă trebuie plătiţi din grantul acordat, prin urmare nu pot depăşi numărul membrilor tineri. Pentru a uşura demersul universităţilor, guvernul a emis prevederi conform cărora

membrii tineri ai corpului academic care au doctorate pot preda. Pe măsură ce finanţarea publică va creşte, va creşte şi numărul posturilor permanente.

În Republica Cehă, dezvoltarea calificărilor şi a structurii pe vârste a corpului academic este sporită de posibilitatea instituţiilor de învăţământ superior de a-şi stabili singure reglementările salariale, pe care

ministerul le va monitoriza în continuare. Ministerul va promova crearea şi implementarea pregătirii şi educaţiei de lungă durată precum şi planuri de dezvoltare a personalului academic şi administrativ prin

intermediul programelor de dezvoltare, în special pentru membrii mai tineri.

În Italia, au loc dezbateri în legătură cu recrutarea de noi generaţii de profesori, dată fiind vârsta înaintată a multor universitari şi dat fiind faptul că se aşteaptă ca în următorii ani să se atingă un vârf al pensionărilor (aproximativ 40 % din ocupanţii locurilor permanente).

Îmbătrânirea personalului reprezintă o provocare în învăţământul superior din Finlanda. Ca parte a reformei generale a sistemului pensiilor, vârsta de pensionare în instituţiile de învăţământ superior a

devenit mai flexibilă şi au fost create stimulente financiare în scopul de a transforma amânarea pensionării într-o opţiune atractivă.

4 Pentru mai multe informaţii despre componenţa corpului academic în funcţie de vârstă şi sex, vezi figura C13 din broşura Eurydice (2007) Date esenţiale privind învăţământul superior din Europa – ediţia din 2007.


22

O autonomie instituţională sporită pentru gestionarea corpului academic

Ca şi în cazul chestiunilor financiare, în ultimii zece ani, instituţiile de învăţământ superior au dobândit mai multă autonomie în gestionarea corpului academic. Procesul de selectare, de recrutare, contractele de angajare şi avansarea în carieră sunt gestionate într-un grad mai mare la nivel instituţional într-un număr din ce în ce mai mare de ţări.

În unele ţări, aceste măsuri de dereglementare pot fi în strânsă legătură cu schimbarea modelelor de angajare şi cu o abordare mai flexibilă a angajărilor din mediul academic. În general, există mai puţine posturi pentru funcţionarii publici şi mai multe acorduri contractuale (pentru informaţii despre procesul de recrutare şi contractele de angajare, vezi capitolul 5). Ca şi în cazul autonomiei sporite în gestionarea fondurilor, aceste demersuri generează de obicei proceduri de control mai numeroase şi mai intensificate.

În Republica Cehă, instituţiile de învăţământ superior individuale au o autoritate mare în chestiunile

privind personalul. Ele pot stabili, fără a se supune nici unei reglementări, numărul de universitari din toate categoriile. Numărul de universitari din corpul academic nu este stabilită prin lege, astfel încât pot exista

diferenţe semnificative între facultăţi sau chiar între secţii. Prin faptul că nu a definit în mod explicit limitele contractelor de angajare, Actul privind Instituţiile de Învăţământ Superior permite fiecărei instituţii să

hotărască dacă profesorii săi vor fi angajaţi pe o durată nedefinită sau au un contract pe termen fix.

O parte din strategia de economie globală a guvernului danez se referă la faptul că universităţile ar trebui să aibă o libertate mai mare în atragerea cercetătorilor foarte talentaţi, prin administrarea plăţilor într-o manieră flexibilă. Mai mult, universităţile ar trebui să aibă mai multă libertate pentru a crea noi catedre şi

proceduri mai flexibile pentru numirea personalului administrativ

În Franţa, noua lege (din august 2007) acordă autonomie universităţilor pentru gestionarea resurselor umane.

În Ungaria, Legea Învăţământului Superior din 2005 a lărgit drepturile şi autonomia instituţiilor de

învăţământ superior în privinţa guvernării. Pe cale de consecinţă, deşi regulile şi politica strategică privind corpul academic sunt expuse în mai multe documente legale, instituţiile pot avea reguli proprii

suplimentare. În plus, autonomia instituţională include dreptul instituţiilor de învăţământ superior de a-şi

stabili propriile structuri organizaţionale, de a decide în chestiuni legate de angajare, de a-şi selecta în mod liber personalul şi de a-şi desemna sarcinile în baza cerinţelor şi aşteptărilor instituţionale legate de

performanţă şi de calitatea muncii.

În România, tendinţele naţionale actuale privind guvernarea învăţământului superior privesc creşterea

autonomiei instituţiilor de învăţământ superior în crearea propriilor politici pentru corpul academic (recrutare, evaluare, promovare).

Introducerea criterii lor de performanţă

Mediul academic orientat spre rezultate afectează de asemenea corpul academic şi duce la introducerea criteriilor de performanţă, aceasta reprezentând o tendinţă crescândă în Europa. Astfel de măsuri oferă oportunitatea de a recompensa performanţele excepţionale de cercetare sau predare prin intermediul recompenselor speciale sau stimulentelor sau printr-un sistem salarial corelat cu performanţele. Aceste criterii pot avea, de asemenea, o importanţă specială pentru recrutarea personalului.

În câteva ţări, astfel de criterii de performanţă sunt folosite de ceva vreme.

În Islanda, instituţiile de învăţământ superior funcţionează în baza unui sistem oficial de performanţă cu recompense şi stimulente de câteva decenii. Regulile au ca scop evaluarea contribuţiei şi influenţei

cercetătorilor la nivel naţional şi internaţional. De aceea, instituţiile iau în considerare articolele publicate în


23

reviste de renume pe plan internaţional şi în periodicele islandeze care monitorizează cercetarea, precum şi numărul de cărţi pe care cercetătorul le-a publicat şi numărul de citări ale materialelor produse de acesta.

Situaţia este similară în Ţările de Jos şi Suedia.

În alte ţări, introducerea criteriilor de performanţă pentru corpul academic este un concept foarte nou care dă naştere la numeroase dezbateri.

Strategia guvernului danez este de a pune accentul pe calitatea predării şi pe calificările pedagogice ale

profesorilor. Calitatea predării trebuie să fie răsplătită prin plăţi suplimentare, în acelaşi mod ca şi cercetarea de calitate.

Sistemele de dezvoltare a managementului performanţei sunt bine fixate în toate institutele tehnologice din

Irlanda, în urma unui acord între conducere, corpul academic şi sindicate. Ele reprezintă şi subiectul altor

acorduri naţionale, cum ar fi Către 2016, care se referă la plată şi la condiţiile de lucru.

În Italia, în perioada 1996-2006, guvernele care s-au succedat au încercat să reformeze statutul legal al corpului academic. Guvernul actual intenţionează să reia procesul de reformare şi se aşteaptă ca noua

legislaţie să se axeze pe crearea unei Agenţii naţionale de Evaluare, precum şi pe alte aspecte. Agenţia

evaluează şi performanţa corpului academic cu privire la avansarea în carieră, cu scopul de a crea un sistem de stimulente financiare corelate cu performanţele.

În Austria, acordurile de performanţă se referă la politicile strategice cu privire la corpul academic. Ele includ în mod special informaţii referitoare la măsurile de dezvoltare a resurselor umane şi la stimulentele

ce trebuie adoptate pentru atingerea obiectivelor universităţii şi la contribuţiile care trebuie aduse de către alţi membri ai univeristăţii.

În România, au fost introduse criterii de performanţă pentru evaluarea corpului academic. Universităţile trebuie să crească aşteptările corpului academic cu privire la promovare şi la îmbunătăţirea organizării

competiţionale pentru posturile profesorale de vârf prin crearea unor noi forme de competiţie şi printr-o mai mare transparenţă.

În Finlanda, sistemul salarial bazat pe performanţă, introdus în 2006 se află în centrul unei dezbateri largi. El pare să se axeze pe problema contradicţiei între valorile academice tradiţionale şi valorile

antreprenoriale.

25

CAPITOLUL 2: STRUCTURI ALE GUVERNĂRII ÎNVĂŢĂMÂNTULUI SUPERIOR

Acest capitol se axează asupra regulilor şi mecanismelor care stabilesc cadrul de desfăşurare pentru activităţile şi planificarea în instituţiile de învăţământ superior. Structura de guvernare a unei instituţii ne indică felul în care părţile interesate (incluzând directorul executiv al instituţiei, personalul, studenţii, părinţii, organele guvernamentale, laicii, etc.) comunică între ele: cine cui răspunde, cum sunt făcuţi răspunzători şi pentru ce anume. În contextul schimbărilor rapide din societate şi al relaţiei acesteia cu învăţământul superior, ţările de pe tot cuprinsul Europei au reacţionat în multe feluri în faţa necesităţii larg răspândite de a regândi şi de a transforma structurile de guvernare ale instituţiilor de învăţământ superior. Ca entităţi autonome, instituţiile îşi asumă multe dintre responsabilităţile de guvernare deţinute anterior de către guvern; cu toate acestea, ele sunt reglementate încă de guvern sau de instituţiile guvernamentale. Mai mult: instituţiile sunt acum responsabile pentru conduita lor în feluri noi; ele trebuie să arate că răspund în mod adecvat nevoilor societăţii; trebuie să demonstreze că fondurile publice pe care le primesc sunt folosite într-un mod responsabil; şi trebuie să menţină anumite standarde de excelenţă în predare şi cercetare, principalele misiuni ale organizaţiilor educaţionale. Autonomia sporită şi responsabilitatea aferentă au adus multe schimbări care reprezintă o îndepărtare de la modelele tradiţionale de autoguvernare a unei comunităţi academice închise. Există modele noi de guvernare care redistribuie responsabilitatea, controlul şi puterea decizională între părţile implicate, externe sau interne. Există câteva mecanisme principale1 de coordonare sau de control, relevante pentru aceste noi structuri de guvernare din sectorul învăţământului superior, care includ:

• Reglementarea externă: se referă la autoritatea statală sau regională care stabileşte regulile de

funcţionare ale instituţiilor de învăţământ superior.

• Îndrumarea externă: se referă la îndrumarea /conducerea şi coordonarea din partea părţilor

implicate externe care fac parte din consiliile de conducere ale universităţilor (de exemplu, consilii de guvernare alcătuite din guvernatori sau consilii administrative) cărora autorităţile guvernamentale (de exemplu, ministerul) le-au delegat anumite responsabilităţi.

• Autoguvernarea managerială: se referă la personalul aflat în funcţiile de conducere

(rector/preşedinte, decan), care stabileşte obiectivele şi ia deciziile în privinţa orientării, conduitei şi activităţilor instituţiei.

• Autoguvernarea academică: se referă la guvernarea consensuală în şi între comunităţile academice

ale unei instituţii de învăţământ superior.

Acest capitol examinează structurile şi scopul reglementării şi îndrumării externe şi al autoguvernării academice şi manageriale în instituţiile de învăţământ superior din Europa. Organele guvernamentale şi de guvernare instituţională se clasifică în funcţie de responsabilităţile lor, de puterile decizionale şi de liniile de control. În mod specific, acest capitol încearcă să răspundă la următoarele întrebări referitoare la structurile de guvernare ale învăţământului superior din Europa.

1 Aceste concepte au fost formulate de către cercetători în numeroase studii diferite despre învăţământul superior. Un rezumat al mecanismelor este disponibil în Fried, J. (2006) Guvernarea învăţământului superior din Europa; autonomie, proprietate şi răspundere - O trecere în revistă a literaturii de specialitate.


26

• Care sunt principalii participanţi activi / care sunt principalele organe implicate în guvernarea învăţământului superior la nivel naţional/regional? Care sunt principalele lor responsabilităţi?

• Cine sunt participanţii activi / organele implicate în guvernarea la nivel instituţional? Care sunt principalele lor responsabilităţi?

• Ce forme de partajare a răspunderii şi a informaţiei sunt practicate între instituţiile de învăţământ superior, organele guvernamentale, părţile implicate, externe şi interne şi public?

2.1. Guvernarea externă

Organe naţionale şi internaţionale

În toate ţările europene, responsabilitatea generală pentru învăţământul superior revine ministerului, adică acelui departament al guvernului condus de către un ministru. În Comunitatea belgiană de limbă germană, în Irlanda şi Regatul Unit, departamentele guvernamentale folosesc mai degrabă titulatura de departament decât de minister. În acest studiu, autoritatea naţională/centrală cea mai înaltă responsabilă cu învăţământul superior este denumită Ministerul2.

Responsabilitatea pentru diferitele tipuri de învăţământ superior este împărţită în Danemarca între trei ministere diferite. În Irlanda şi în Regatul Unit, organe conexe responsabile cu distribuirea şi monitorizarea fondurilor publice au fost create între instituţiile de învăţământ superior şi guvern cu scopul de a se asigura faptul că nu există un control politic direct al instituţiilor individuale.

În general, Ministerul supraveghează instituţiile de învăţământ superior privind conformitatea acestora cu legile, cu codurile ministeriale şi statutele legale. Ministerul este responsabil cu formularea politicilor de învăţământ superior care se încadrează în planurile strategice naţionale sau instituţionale şi cu dezvoltarea. Ministerul este de asemenea responsabil cu formularea priorităţilor strategice naţionale, a unei strategii oficiale sau a unui plan de dezvoltare pentru învăţământul superior în mai multe ţări (vezi capitolul 1). Mai mult, Ministerul numeşte părţile implicate externe (şi uneori interne) drept membri ai organelor de guvernare la nivel instituţional în anumite ţări (vezi subcapitolul 2.2).

Organele naţionale de asigurare a calităţii sunt de asemenea un element important al guvernării externe a instituţiilor de învăţământ superior. Aceste organe sunt adesea responsabile cu stabilirea standardelor de calitate şi conducerea evaluărilor, cu elaborarea şi implementarea politicilor şi a standardelor pentru creşterea calităţii procesului de educaţie din instituţii3.

De obicei, Ministerul este sprijinit de un organ consultativ sau de consiliere la nivel naţional numit Consiliul pentru Învăţământul Superior, Consiliul Consultativ, Consiliul de Cercetare sau într-un mod similar. Aceste organe oferă în mod normal consiliere Ministerului în chestiuni privind politicile pentru învăţământul superior, ştiinţa sau artele. În unele cazuri, ele pot monitoriza şi analiza curentele europene sau internaţionale drept contexte pentru recomandările lor. Astfel de organe la nivel naţional îî includ uneori şi pe directorii executivi ai instituţiilor de învăţământ superior precum şi pe reprezentanţii altor ministere federale/regionale, ai sindicatelor, partidelor politice, guvernelor locale/regionale, instituţiilor de învăţământ superior şi ai studenţilor.

2 Pentru detalii privind ministerele şi alte organe de guvernare externă din învăţământul superior, vezi Eurydice (2007) Organe decizionale, de consiliere, operaţionale şi reglementatoare ale învăţământului superior, 2007. Glosarul european al educaţiei, volumul 5. 3 Pentru informaţii despre organele de asigurare a calităţii, vezi Eurydice (2007) Accent asupra structurii învăţământului superior din Europa – 2006/2007. Curente naţionale în Procesul de la Bologna.

Cap i t o l u l 2 : S t ruc tu r i a l e guve rnă r i i î nvă ţămân tu lu i s upe r i o r

27

Fiecare ţară are un organ naţional care este alcătuit din directorii executivi ai tuturor universităţilor publice sau particulare dependente de guvern. Acest organ este de obicei numit Adunarea Rectorilor sau Consiliul Rectorilor. În Ţările de Jos şi Norvegia, se numeşte Asociaţia Universităţilor sau, respectiv, Asociaţia Instituţiilor de Învăţământ Superior. În Regatul Unit, organele echivalente sunt Universities UK (Universităţile din Regatul Unit) şi GuildHE (Ghilda pentru Învăţământul Superior). În Franţa, Lituania, Ţările de Jos şi Austria, există un organ echivalent alcătuit din directorii instituţiilor de învăţământ superior profesionale/vocaţionale. Aceste organe aduc propuneri Ministerului cu privire la dezvoltarea sectorului învăţământului superior şi fac propuneri sau emit opinii cu privire la proiectele de lege şi la alte acte normative din domeniu.

Ministerul solicită de asemenea, consilierea şi expertiza unor organe precum uniunile studenţeşti şi altor organizaţii studenţeşti, consilii de administraţie, de educaţie artistică sau economice, asociaţii de cercetători, doctoranzi şi sindicalişti.

Pe lângă organizaţiile la nivel european (de exemplu, Comisia Europeană şi EUA, Asociaţia Universitarilor din Europa), mai există câteva adunări internaţionale ale rectorilor care au pondere în guvernarea din învăţământul superior dintr-o anumită zonă sau regiune. Astfel de organe internaţionale promovează cooperarea şi colaborarea dintre cei ce stabilesc politicile din învăţământul superior şi participanţii activi instituţionali din diferite ţări şi uneori de pe continente diferite. Mai mult, ele contribuie la încetăţenirea unor practici şi politici de guvernare comune în învăţământul superior de pe cuprinsul Europei şi dincolo de hotarele ei. Exemple de organe internaţionale/regionale care influenţează guvernarea învăţământului superior la nivel instituţional:

Agence universitaire de la Francophonie – Agenţia universitară a francofoniei (include universităţi

publice şi particulare din Albania, Bulgaria, Franţa, Georgia, România, Rusia, Spania şi Turcia, precum şi din Africa, America de Nord şi de Sud) – http://www.auf.org

Association of the Carpathian Region Universities – Asociaţia universităţilor din zonele carpatice (Slovacia, Polonia, Ungaria, Ucraina, România şi Serbia) – http://acru.tuke.sk/

Danube Rectors’ Conference - Adunarea rectorilor de pe Dunăre (Austria, Germania, Ungaria, Bosnia - Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Republica Cehă, Polonia, România, Serbia, Slovacia, Slovenia şi Ucraina) –

http://drc.uni-mb.si

Network of Universities from the Capitals of Europe – Reţeaua universităţilor din capitalele europene (Albania, Austria, Belga, Bulgaria, Croaţia, Cipru, Republica Cehă, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa,

Germania, Grecia, Ungaria, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Macedonia, Ţările de Jos, Norvegia, Polonia,

Portugalia, România, Rusia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Elveţia şi Regatul Unit) – http://www.ulb.ac.be/unica/

Rectors’ Conference of the Alps Adriatic Universities – Adunarea rectorilor de la universităţile dintre Alpi şi Marea Adriatică (Austria, Croaţia, Germania, Ungaria, Italia şi Slovenia) – http://www.alpeadria.org/

Reglementări externe privind structura guvernării instituţionale

Instituţiile de învăţământ superior de pe cuprinsul Europei au devenit entităţi autonome în conformitate cu legislaţiile naţionale (în Ţările de Jos, Regatul Unit şi Islanda, există o tradiţie mai veche a autonomiei instituţionale decât în alte ţări); totuşi, structura de guvernare instituţională a instituţiilor de învăţământ superior este organizată conform regulamentelor naţionale sau regionale (în Belgia, Germania şi Spania, legislaţia privind învăţământul superior a fost delegată comunităţilor sau landurilor). În majoritatea ţărilor, regulamentele descriu organele de guvernare instituţională şi sarcinile şi responsabilităţile acestora. Regulamentele oficiale sunt de obicei însoţite de reguli specifice prevăzute în constituţiile sau statutele


28

instituţiilor respective care conţin în general procedurile de alegere a membrilor organelor de guvernare instituţională.

În Austria, legile naţionale privind învăţământul superior reglementează şi procedurile electorale pentru organele de guvernare la nivel instituţional. În Portugalia, organele de guvernare instituţională sunt reglementate prin noua legislaţie din 2007-2008 şi sunt definite mai întâi de legile naţionale şi apoi de statutele instituţionale corespunzătoare.

În Grecia, după consultarea amănunţită cu comunitatea academică, a fost creat un nou cadru (cadru juridic din 2007) pentru a descrie funcţionarea instituţiilor de învăţământ superior. Această legislaţie acordă

autonomie extinsă pentru conducerea administrativă şi financiară a universităţilor, precum şi pentru anumite probleme specifice legate de funcţionarea generală a procedurilor privind, de exemplu, obligaţia

universităţilor de a menţine un anumit nivel de transparenţă şi de promovare a activităţilor lor, durata studiilor, crearea unui nou cadru pentru sprijinul financiar acordat studenţilor, etc.

În Regatul Unit, instituţiile de învăţământ superior sunt organizaţii private, care depind de guvern şi care au evoluţii şi tradiţii diferite, reflectate în varietatea actelor fondatoare. Totuşi, ele pot fi împărţite în două

mari grupe. În instituţiile care au dobândit statutul de universităţi ca urmare a legislaţiei din 1992, autoritatea organelor de guvernare ale universităţilor este descrisă şi limitată de către legislaţie, alături de

formulele şi clauzele de guvernare, aşa cum au fost ele create de fiecare instituţie şi aprobate de Consiliul de Coroană. În schimb, în universităţile înfiinţate înainte de 1992, structurile de guvernare sunt prevăzute

în actele fondatoare ale fiecărei universităţi (actul sau carta şi statutele) şi, ca urmare, există mari deosebiri.

Raportul Lambert privind Colaborarea dintre mediul de afaceri şi universităţi, din 2003, arată că unele dintre deosebiri, în special cele legate de structurile de guvernare, începeau să se erodeze: „ Universităţile

mai vechi erau, în mod tradiţional, conduse precum comunităţile cărturăreşti. Formulele de management şi de guvernare ale acestora erau participative: senatele şi consiliile erau alcătuite din mulţi membri şi erau

conservatoare. În ultimii zece ani, s-a produs o trecere treptată către un stil managerial axat pe latura executivă, care era deja frecvent întâlnit în rândul instituţiilor create dupa 1992... Multe universităţi îşi

dezvoltă structuri executive puternice pentru a înlocui conducerea prin comitete”.

Continuarea reformei structurilor de guvernare din învăţământul superior este dezbătută în momentul de faţă în mai multe ţări.

În 2006, guvernul lituanian a adoptat Planul de dezvoltare a Sistemului Învăţământului Superior pentru 2006-2010, care aduce schimbări substanţiale în guvernarea externă şi instituţională a învăţământului

superior. Implementarea planului necesită modificări ale Legii privind Învăţământul Superior şi ale Legii privind Cercetarea şi Învăţământul Superior, care sunt dezbătute pe larg la nivel academic şi politic.

În Finlanda, reforma structurală este unul dintre subiectele cele mai discutate din sistemul învăţământului superior. Ea este strâns legată de Programul Naţional de Productivitate, care s-a desfăşurat între noiembrie

2003 şi decembrie 2007 şi care a acoperit întreg sectorul public. Scopul programului a fost acela de a creşte productivitatea şi eficienţa măsurilor serviciului public şi a influenţat în mod direct politicile privind corpul

academic şi structurile organizaţionale ale universităţilor. De exemplu, anumite servicii administrative au fost transferate către Centre de Servicii înfiinţate de către instituţiile colaboratoare şi au fost dezbătute

modele alternative de producţie din perspectiva regională.

Regulamentele externe de planificare strategică instituţională

Ca entităţi autonome, instituţiile de învăţământ superior răspund în primul rând pentru dezvoltarea, activităţile şi obiectivele lor instituţionale. Pe piaţa din ce în ce mai competitivă a învăţământului superior, instituţiile trebuie să se asigure că răspund în modul cel mai bun cerinţelor şi nevoilor societăţii. Mai mult,


29

concurenţa pentru atragerea studenţilor creşte la rândul său. Planul strategic reprezintă un instrument cheie pentru dezvoltarea şi conducerea activităţilor şi priorităţilor unei instituţii.

Planul strategic stabileşte, în general, viziunea şi direcţia unei instituţii. El prezintă ciclul de obiective, punerea în aplicare şi procesele de revizuire care vor avea loc în anumite stadii de dezvoltare. Un plan strategic este destinat a fi atotcuprinzător pentru instituţie, şi în multe cazuri, include anumite măsuri privind stimulentele folosite pentru a motiva personalul academic şi ne-academic să ia parte la desfăşurarea sa. Multe planuri pun accentul pe dobândirea resurselor financiare suplimentare (pentru a completa sau a înlocui fondurile din partea statului) şi pe un demers de distribuire a fondurilor private sau din surse terţe. Asigurarea calităţii şi sistemul de promovare a informaţiei sunt de asemnea, elemente importante ale planului strategic.

Doar în câteva ţări, instituţiile de învăţământ superior nu sunt solicitate în mod legal să dezvolte un plan strategic (vezi tabelul 2.1).

Decretul care defineşte învăţământul superior din Comunitatea franceză din Belgia stabileşte obiectivele învăţământului superior şi misiunea instituţiilor.

În Comunitatea de limbă germană din Belgia, misiunea şi priorităţile strategice ale instituţiilor de învăţământ superior autonome, Autonome Hochschule nu au fost stabilite de către instituţii, ci printr-un decret oficial din 2005.

Instituţiile de învăţământ superior din Comunitatea flamandă din Belgia au libertatea de a întocmi planuri strategice pe termen lung sau planuri de dezvoltare şi de a ţine cont de priorităţile guvernamentale

sau nu, dupa cum decid ele însele.

Legislaţia nu cere institutelor tehnologice din Irlanda să aibă planuri strategice; totuşi, toate institutele au un plan strategic bine stabilit.

În Cipru, nu există regulamente oficiale care să oblige universităţile să dezvolte planuri strategice sau

planuri de dezvoltare pentru priorităţi si pentru obiectivele pe termen lung. Cu toate acestea, de curând, în cadrul dezbaterilor privind bugetele universităţilor şi ca o politică guvernamentală generală, universităţilor

li se cere un plan bugetar pe trei ani.

În Polonia, nu există o obligaţie legală pentru instituţiile de învăţământ superior de a dezvolta strategii de

dezvoltare pe termen lung. Unele instituţii creează astfel de programe din dorinţa proprie, în timp ce altele au planuri de scurtă durată care se întind pe câţiva ani şi nu pe zece sau mai mulţi ani.

În două cazuri în care planul strategic nu este obligatoriu, el este necesar de facto deoarece distribuirea fondurilor publice se bazează foarte mult pe existenţa unui astfel de plan.

În Franţa, Codul Educaţiei prevede că pentru instituţiile de învăţământ superior, contractele de

performanţă sunt opţionale; totuşi, în practică, toate instituţiile au contracte de patru ani cu statul. Contractele acoperă toate domeniile de activitate şi sunt necesare pentru a obţine fonduri publice.

Regulamentele oficiale nu obligă Universitatea din Malta să aibă un plan strategic; cu toate acestea, finanţarea de stat depinde în mod considerabil de prezentarea unui plan strategic.

Planul strategic instituţional este obligatoriu în toate ţările şi este folosit în diferite moduri ca un instrument în relaţia dintre instituţiile de învăţământ superior şi stat. În Austria şi Finlanda, instituţiile de învăţământ superior încheie acorduri de performanţă cu ministerul din trei în trei ani şi trebuie să creeze strategii în care să fie specificate obiectivele acţiunilor universitare. În Estonia, un plan de dezvoltare cuprinzător este una dintre cerinţele obligatorii pentru înfiinţarea unei universităţi. În Letonia şi Portugalia, începând cu 2007/2008 este obligatorie existenţa unui plan strategic pentru înfiinţarea unei instituţii, cât şi pentru funcţionarea normală a oricărei instituţii existente.


30

Până de curând, universităţile din Grecia nu trebuiau să dezvolte planuri strategice. În baza noii legi din 2007, universităţile trebuie acum să elaboreze planuri detaliate pe patru ani, nu numai pentru planificarea

posturilor ştiinţifice şi de predare, dar şi pentru dezvoltarea economică generală a instituţiilor. De

asemenea, sunt cerute rapoarte anuale asupra progreselor înregistrate.

În Luxemburg, planul strategic este folosit de către minister pentru a determina cuantumul fondurilor

publice alocate instituţiei.

Toate instituţiile de stat din Norvegia au folosit planificări orientate către rezultate din 1990, când aceasta a devenit o cerinţă legală sau chiar dinainte.

În majoritatea ţărilor în care instituţiile de învăţământ superior au obligaţia de a dezvolta planuri strategice, planurile instituţionale trebuie să se conformeze priorităţilor naţionale sau politicilor strategice oficiale pentru învăţământul superior. În aceste cazuri, politicile strategice naţionale sau regionale se bazează în mod specific pe informaţiile provenite de la instituţii cât şi pe obiectivele şi priorităţile naţionale sau regionale. În schimb, instituţiile trebuie sa-şi încadreze strategiile şi planurile de dezvoltare în contextele naţionale sau regionale luând în considerare, în acelaşi timp, nevoile instituţiilor, resursele şi limitele specifice. În toate ţările în care planul strategic este obligatoriu, regulamentele oficiale stipulează şi felul în care se face monitorizarea implementării planului, cu excepţia Danemarcei, Estoniei, Spaniei, Letoniei, Olandei şi Suediei. Pentru mai multe informaţii despre planurile strategice naţionale, vezi capitolul 1.

Reglementările externe privind partajarea informaţiilor şi transparenţa

Deşi sunt autonome, instituţiile de învăţământ superior sunt furnizori de servicii publice şi beneficiari ai fondurilor publice. Ca atare, publicul, şi în special finanţatorii, au interesul îndreptăţit de a şti ce se întâmplă în instituţii. Modalităţile de partajare a informaţiei variază, dar instituţiile de învăţământ superior din fiecare ţară au obligaţia de a înainta rapoarte periodice ale activităţii lor.

În majoritatea ţărilor, un raport anual este obligatoriu, de obicei pregătit şi prezentat ministerului de către directorul executiv al instituţiei. Deşi multe dintre rapoartele anuale includ informaţii asupra bugetului instituţional, ele sunt folosite în principal ca un instrument de responzabilizare pentru activitatea educaţională şi nu numai (pentru informaţii despre răspunderea financiară, vezi capitolul 3). Rapoartele anuale includ în mod specific informaţii despre activitatea educaţională, despre alte tipuri de activităţi, despre studenţi şi serviciile studenţeşti, despre personal şi despre relaţiile internaţionale. În câteva ţări, rapoartele anuale pot include o evaluare a rezultatelor obţinute de către instituţie, o punere la zi a progreselor făcute în legătură cu planul strategic instituţional, un rezumat al resurselor şi informaţii financiare.

Pe lângă rapoartele privind răspunderea, instituţiile de învăţământ superior din Ţările de Jos furnizează informaţii despre educaţie (programe noi, etc.), cercetare, studenţi, personal, procentul de absolvenţi din

numărul total de studenţi, sistemele de asigurare a calităţii, politicile internaţionale, cazare, spitale academice (acolo unde se aplică) şi finanţe.

Universităţile din Austria înaintează anual un raport de performanţă ministerului, împreună cu un raport privind capitalul intelectual, scopurile sociale, obiectivele şi strategiile, precum şi rezultatele şi impactul

proceselor stabilite în schemele de performanţă.

Rapoartele anuale din Portugalia includ informaţii despre planurile de dezvoltare şi punerea lor în aplicare,

o analiză a administraţiei şi a finanţelor, inventarul resurselor disponibile şi utilizarea lor, informaţii despre obiectivele atinse, descrierea schimbărilor în personalul academic şi ne-academic, date despre admitere,

inscriere şi rezultatele academice excepţionale ale studenţilor.


31

Raportul anual din România este un document cheie pentru finanţarea instituţiilor de învăţământ superior, ce include informaţii despre atingerea obiectivelor, date despre înscriere, despre posturile de predare şi

administrative, despre bugetul instituţional, facilităţi, proiecte de cercetare, publicaţii, relaţii internaţionale,

consiliere şi îndrumare, unităţi experimentale, etc.

În Regatul Unit, organismele finanţatoare şi instituţiile de învăţământ superior fac schimb de documente şi

poartă discuţii într-o anumită perioadă a anului. Schimbul include informaţii referitoare la audit precum şi informaţii despre planificare şi performanţele obţinute.

În Norvegia, rapoartele anuale includ informaţii despre rezultate, realizări şi planuri viitoare şi reprezintă punctul de plecare pentru întâlnirile consultative anuale între reprezentanţii ministerului şi instituţiile de

învăţământ superior. Întâlnirile sunt importante pentru monitorizarea sistemului şi pentru stabilirea ţintelor şi obiectivelor pentru anii următori.

Instituţiile de învăţământ superior din multe ţări trebuie să îşi reactualizeze periodic contribuţiile la bazele de date naţionale, furnizând informaţii despre activităţile lor, programele academice, personal, studenţii înscrişi, costurile pe cap de student, diplomele acordate, etc. Bazele de date naţionale sunt folosite de ministere pentru planificare, monitorizare şi în scopuri bugetare.

Toate instituţiile de învăţământ superior din Estonia trebuie să introducă informaţiile referitoare la studenţi într-o bază de date electronică (Sistemul Estonian de Informaţii privind Educaţia). Toate statisticile naţionale şi finanţarea din partea Ministerului Educaţiei se bazează pe aceste informaţii.

În Regatul Unit, Agenţia de Statistici privind Învăţământul Superior (HESA) este agenţia oficială care se ocupă cu strângerea, analiza şi răspândirea informaţiilor cantitative din învăţământul superior. HESA este

finanţată de către toate instituţiile de învăţământ superior din Regatul Unit care primesc fonduri publice şi le deserveşte pe acestea, furnizând informaţiile cerute de guvern şi de agenţiile guvernamentale pentru a

lua decizii privind politicile. HESA furnizează şi servicii de contabilitate publică. Informaţiile adunate se

referă la studenţi, la orientările studenţilor, la personal şi finanţe şi sunt folosite pentru a furniza un set de indicatori de performanţă printre care se numără: creşterea ratei de participare, procentele de studenţi

care renunţă la studii, procentele de studenţi care îşi încheie studiile, rezultatele cercetării şi procentul de angajare a absolvenţilor.


32

În mai multe ţări, instituţiile de învăţământ superior întocmesc rapoarte de autoevaluare pe care le publică. Alte modalităţi de partajare a informaţiei sunt: întâlniri între membrii instituţiei şi minister, oranismele finanţatoare sau reprezentanţii pieţei muncii; publicaţii pe internet, documentaţia accesibilă în bibliotecile universitare; rapoarte financiare trimestriale; rapoarte despre programele de studii şi rapoarte de evaluare externă.

În Comunitatea de limbă germană din Belgia, instituţiile de învăţământ superior se consultă periodic cu angajatorii sau cu foştii studenţi pentru a avea un feedback asupra dezvoltării instituţiei.

În Danemarca, Ministerul Ştiinţei, Tehnologiei şi Dezvoltării a publicat un set de linii directoare privind accesul public la finanţarea privată pentru cercetare în institutele publice de cercetare, incluzând universităţile. Conform acestor linii directoare, institutele publice de cercetare trebuie să producă o trecere

în revistă anuală a finanţării private pentru cercetarea condusă de institut. Aceste treceri în revistă anuale

trebuie să fie disponibile publicului larg.

În Estonia, instituţiile de învăţământ superior profesioniste sunt solicitate să organizeze conferinţe periodice, seminarii şi ateliere.

În Grecia, rezultatele evaluărilor interne şi externe făcute de către Agenţia Naţională pentru Asigurarea Calităţii trebuie să fie disponibile în modul cel mai convenabil pentru asigurarea unui nivel maxim de

transparenţă. Ministerul poate de asemenea, să ceară informaţii despre studenţi şi absolvenţi.

Instituţiile de învăţământ superior din Letonia produc rapoarte anuale separate privind cooperarea între

instituţii, autorităţile de stat, guvernele locale şi societate. Aceste documente sunt îndosariate în biblioteca instituţiei.

În Austria, ministerul poate solicita universităţilor să acorde accesul continuu şi automat la informaţiile necesare pentru planificarea ministerială, pentru control, întocmirea statisticilor şi calcularea indicatorilor

financiari.

În Slovenia, informaţiile referitoare la calitatea educaţiei sunt adunate prin evaluarea externă de către o

unitate independentă din cadrul ministerului, Biroul pentru Învăţământul Superior al Republicii Slovene şi sunt înaintate Consiliului pentru Învăţământul Superior din Republica Slovenă.

În conformitate cu legea liberului acces la informaţii din Slovacia, universităţile trebuie să prezinte informaţii la cererea oricărui individ sau a oricărei instituţii. Fiecare facultate pregăteşte la rândul său un

Program de Studii anual cu informaţii generale despre programele de studii, cursuri, condiţiile pentru admitere şi examinare, structura organizaţională şi orarele tuturor activităţilor academice.


33

Figura 2.1: Mecanismele planificării instituţionale şi partajării informaţiei în instituţiilor de învăţământ superior

publice şi private dependente de guvern, 2006/2007

Ţara

Pla

n s

trat

egic

Rap

ort

an

ual

Baz

a d

e d

ate

naţ

ion

ală

Au

to-e

valu

are

Întâ

lnir

i/in

tern

et/

alte

le

Ţara

Pla

n s

trat

egic

Rap

ort

an

ual

Baz

a d

e d

ate

naţ

ion

ală

Au

to-e

valu

are

Întâ

lnir

i/in

tern

et/

alte

le

BE fr LT

BE de LU

BE nl HU BG MT CZ (a) NL CZ (b) AT

DK PL

DE PT EE RO IE (a) SI

IE (b) SK

EL FI ES SE FR UK IT IS CY LI LV NO

Cerinţe legale Nu există cerinţe sau reglementări

Sursa: Eurydice.

Note suplimentare

Belgia (Comunitatea belgiană de limbă germană): Datele din tabel se referă la Autonome Hochschule. Republica Cehă: (a): Datele se referă la instituţiile cu programe de nivel 5A pe scala ISCED.(b): Datele se referă la şcolile profesionale terţiare care au nivelul 5B pe scala ISCED. Germania, Estonia şi Austria: Datele se referă la universităţi. Irlanda: (a): Datele se referă la universităţi. (b): Datele se referă la institutele tehnologice. Luxemburg: Informaţia nu a fost verificată la nivel naţional. Malta: Datele se referă la Universitatea din Malta. Polonia: Baza naţională de date conţine informaţii limitate, care se referă în principal la disciplinele ştiinţifice.


34

2.2. Guvernarea instituţională

Organe de guvernare instituţională

Instituţiile de învăţământ superior din aproape toate ţările au trecut prin procesul de reformă, urmărind scopuri şi obiective larg răspândite, în vederea creării unor noi modele pentru guvernarea instituţională. Ca entităţi autonome, instituţiile de învăţământ superior deţin în momentul de faţă responsabilitatea principală pentru guvernarea şi managementul finanţelor, activităţilor şi personalului lor. Organizaţiile educaţionale au fost manageriate în mod tradiţional de către universitari, cercetători sau experţi, în conformitate cu structurile academice de management. Din momentul în care instituţiile din majoritatea ţărilor şi-au asumat multe din responsabilităţile de guvernare deţinute anterior de către ministere, structurile instituţionale de conducere s-au schimbat semnificativ.

Figura 2.2 prezintă principalele organe de guvernare ale instituţiilor de învăţământ superior din fiecare ţară şi indică dacă acestea sunt compuse din părţi implicate externe sau interne sau au o componenţă mixtă.

Toate instituţiile de învăţământ superior din Europa au un organ executiv, adesea numit rectorat şi condus de un rector, preşedinte sau vice-cancelar, în calitate de director executiv al instituţiei.

Aproape toate instituţiile au un organ academic colegial, numit în general senat, consiliu academic sau consiliu de conducere academic. Organul academic răspunde în principal de aspectele privind serviciile educaţionale şi de cercetare furnizate de către instituţie.

Organul decizional este responsabil cu planificarea strategică şi pe termen lung şi cu stabilirea orientării instituţionale. În aproape jumătate dintre ţări, organul academic îşi asumă aceste sarcini şi serveşte astfel drept organ decizional. Totuşi, în majoritatea ţărilor, organul academic nu are autoritatea de a trata aceste aspecte instituţionale importante.

Există o tendinţă generală în Europa de introducere a unui organ consultativ sau de supervizare, care supraveghează şi monitorizează activităţile operaţionale, educaţionale şi financiare şi care este compus în totalitate sau în majoritate din participanţi externi. În aproape o treime dintre ţări, organul de supervizare este acelaşi cu organul decizional.


35

Figura 2.2: Organele de guvernare instituţională în instituţiile de învăţământ superior publice şi private

dependente de guvern, 2006/2007

Director executiv Organ academic Organ decizional Organ consultativ / de

supervizare

BEfr Rector Consiliu Academic Consiliul de Management al Educaţiei

Consiliu de Administraţie

Bede Director Consiliu Academic Consiliu de Conducere

BEnl Rector

(Consiliu Executiv)

Consiliu Academic / Ştiinţific Consiliu de Conducere

BG Rector Consiliu Academic Adunare Generală Consiliu de Control

CZ(a) Rector Senat Academic Consiliu de Administraţie

CZ(b) Directorul Şcolii

DK Rector Consiliu Academic Consiliul de Directori

DE(a) Rector Consiliu Universitar Senat Consiliul de Conducere

DE(b) Director Conferinţă Senat dublu Consiliul de Conducere

EE(a) Rector Consiliu Consiliul de Conducere

EE(b) Rector Consiliu Consliliul Consultativ

IE(a) Preşedinte / Provost Consiliu Academic Autoritatea de guvernare

IE(b) Preşedinte/ director Consiliu Academic Organul de guvernare

EL Rector Senat

ES Rector Senat Universitar Consiliu de Conducere Consiliu Social

FR Preşedinte Consiliu Academic / Ştiinţific/ Consiliul pentru Studii şi Viaţă

Universitară

Consiliu de Administraţie

IT Rector Senat Academic Consiliu de Conducere

CY Rector Senat Consiliu

Numai părţi implicate interne

Părţi implicate interne şi externe

Numai părţi implicate externe

Organ inexistent (*) Organul nu este obligatoriu pentru toate instituţiile de învăţământ superior

Sursa: Eurydice.

Note suplimentare

Belgia (comunitatăţile belgiene de limbă franceză şi olandeză): Universităţile particulare dependente de guvern îşi definesc singure structura instituţională, care variază de la o universitate la alta. Structura de guvernare este în mod normal alcătuită din reprezentanţi ai tuturor categoriilor de personal, studenţi şi părţi implicate externe. Belgia (Comunitatea belgiană de limbă germană): Datele se referă la organele de guvernare ale Autonome Hochschule. Republica Cehă: (a): Datele se referă la instituţiile care au nivelul 5A pe scala ISCED.(b): Datele se referă la şcolile profesionale terţiare care au nivelul 5B pe scala ISCED. Pentru şcolile profesionale terţiare care sunt entităţi de învăţământ legale, există de asemenea, un consiliu director care îndeplineşte funcţiile de organ decizional şi consultativ.


36

Figura 2.2 (continuare): Organele de guvernare instituţională în instituţiile de învăţământ superior publice şi particulare dependente de guvern

Director executiv Organ academic Organ decizional Organ consultativ / de supervizare

LV Rector Senat / Adunare Academică Convenţia Consilierilor(*)

LT Rector Senat / Consiliu Academic Consiliu Universitar/ Colegial

LU Rector Consiliu Universitar Consiliu de Conducere

HU Rector Senat Consiliu Financiar

MT Cancelar / Rector Senat Consiliu X

NL Rector Magnificus Consiliu Executiv Consiliu de Supervizare / Consiliu Consultativ din principalii reprezentanţi

AT(a) Rector Senat Consiliu Universitar

AT(b) Erhalter Collegium Consiliul de Administraţie(*)

PL Rector Senat Consiliu (*)

PT(a) Rector Senat Universitar Adunare Universitară

PT(b) Preşedinte Consiliu General Consliliu Administrativ

RO Rector Senat X

SI Rector Senat Consiliu Managerial / Consiliu de Administraţie(*)

SK Rector Senat Academic Consiliu de Administraţie

FI(a) Rector Senat X

FI(b) Rector / Organizaţia de Menţinere/Administraţie

Consiliu Politehnic / Organizaţie de Menţinere/Administraţie X

SE Vicecancelar Senat Consiliu de Conducere

UK Vicecancelar Consiliu Academic / Senat Organ/ Consiliu de Conducere Curte(*)

IS Rector Senat X

LI Rector Adunare / Senat Consiliu

NO Rector Senat (*) Consiliu

Numai părţi implicate interne

Părţi implicate interne şi externe

Numai părţi implicate externe

Organ inexistent (*) Organul nu este obligatoriu pentru toate instituţiile de învăţământ superior

Sursa: Eurydice.

Note suplimentare (continuare)

Germania: (a): Datele se referă la universităţi. În unele landuri, senatul şi consiliul universităţii sunt înlocuite de un singur organ central mixt, care reuneşte funcţiile de organ decizional şi organ academic. (b): Datele se referă la academiile profesionale (Berufsakademien). Senatul dublu este alcătuit din reprezentanţi ai academiei şi reprezentanţi ai companiilor care primesc stagiari. Estonia: (a): Datele se referă la universităţi. (b): Datele se referă la instituţiile de învăţământ superior profesioniste. Irlanda: (a): Datele se referă la universităţi. (b): Datele se referă la institutele tehnologice. Luxemburg: Informaţia nu a fost verificată la nivel naţional. Malta: Datele se referă la organele de guvernare ale Universităţii din Malta.


37

Austria: (a): Datele se referă la universităţi. (b): Datele se referă la universităţile de ştiinţe aplicate (Fachhochschulen). Rectorul este preşedintele colegiului, dar nu şi directorul executiv al instituţiei. Rectorul şi colegiul sunt implicaţi deopotrivă în procesul decizional. Erhalter-ul, organul care sprijină şi trasează orientarea instituţiei, este în general, o asociaţie, o fundaţie sau o societate cu răspundere limitată. Nu toate Fachhochschulen au un organ supervizor. Portugalia: (a): Datele se referă la universităţi. (b): Datele se referă la institutele politehnice. Finlanda: (a): Datele se referă la universităţi. (b): Datele se referă la institutele politehnice. Regatul Unit (Anglia, Ţara Galilor, Irlanda de Nord): Comisia are o autoritate limitată şi există numai în anumite instituţii. Regatul Unit (Scoţia): Comisia este organul de guvernare în instituţiile de dinainte de legislaţia din 1992.

Fiecare tip de organ de guvernare este descris în detaliu mai jos (pentru mai multe informaţii despre responsabilităţile organelor de guvernare din fiecare ţară, vezi anexa la capitolul 2). Părţile externe implicate fac parte din cel puţin un organ de guvernare din instituţiile de învăţământ superior din fiecare ţară, cu excepţia Greciei şi României. Nu toate instituţiile de învăţământ superior din Germania, Letonia şi Polonia au un organ de guvernare din care să facă parte şi părţi externe.

Ca o componentă a reformelor învăţământului superior, landurile germane au restructurat în parte organizarea şi administrarea instituţiilor de învăţământ superior. Scopul principal este acela de a întări capacitatea de a acţiona şi potenţialul de reuşită al fiecărei instituţii prin delegarea unora dintre competenţele decizionale de la ministerul landului şi din partea altor organe externe către organul de guvernare al instituţiei sau către directorul de departament. Pentru a sprijini guvernarea instituţională prin expertiza externă, Legile privind Învăţământul Superior din aproape toate landurile au înfiinţat un consiliu de conducere (Hochschulrat) din care fac parte şi părţi implicate externe care au experienţă în domeniul economic sau ştiinţific. Consiliul de conducere selecţionează membrii consiliului universităţii (Hochschuleitung), controlează consiliul director şi aprobă constituţia instituţiei.

În Letonia, existenţa unui organ consultativ alcătuit din părţi implicate interne şi externe este opţională.

Ministrul poate decide că o instituţie de învăţământ superior are obligaţia să formeze un organ consultativ atunci când este necesar. În prezent, aproape toate instituţiile de învăţământ superior din ţară au un organ consultativ.

Instituţiile de învăţământ superior din Polonia au posibilitatea de a alege dacă să formeze un organ

consultativ alcătuit numai din părţi implicate externe.

Directorul executiv

Structura de guvernare din învăţământul superior din Europa cuprinde poziţiile de rector, preşedinte sau vice-cancelar în calitate de director executiv al instituţiei. Din punct de vedere istoric, a existat o distribuire bipolară a autorităţii în majoritatea instituţiilor de învăţământ superior din Europa. În multe ţări, rectorul avea în trecut o poziţie relativ slabă în timp ce organele de guvernare externă şi profesoratele instituţionale aveau cea mai mare autoritate decizională. Odată cu creşterea autonomiei instituţiilor, poziţia de director executiv s-a schimbat fundamental pe cuprinsul celei mai mari părţi a Europei: şeful instituţiei îşi asumă acum sarcini mult mai variate din punct de vedere al conducerii şi al puterii de decizie decât în trecut.

Directorul executiv reprezintă instituţiile de învăţământ superior în tranzacţiile legale şi în acordurile de finanţare. El/ea este în general persoana principală responsabilă cu planificarea strategică a activităţilor instituţiei, incluzând programarea şi dezvoltarea, organizarea, managementul şi monitorizarea. Şeful instituţiei îşi îndeplineşte aceste sarcini în strânsă cooperare cu organele de guvernare respective.


38

Pentru managerierea zilnică a instituţiei, directorul executiv este sprijinit de către un organ executiv, adesea numit rectorat. În mod normal, acest organ este alcătuit din adjuncţi sau vice-rectori, dar îi poate include şi pe directorul administrativ, pe şeful arhivelor sau pe directorul financiar.

Majoritatea ţărilor luate în calcul în acest studiu au un sistem prin care directorul executiv este ales şi numit de corpul academic al instituţiei. În Slovenia, rectorul este ales de către toţi membrii personalului academic şi de studenţii instituţiei; în Grecia, rectorul este ales de cei de mai sus precum şi de reprezentanţi ai altor părţi implicate interne (reprezentanţi ai personalului administrativ, asistenţi, personal ştiinţific, etc.). În Danemarca şi în Regatul Unit, organul instituţional care numeşte directorul executiv (Consiliul de Conducere în Danemarca şi Organul de conducere în Regatul Unit) este alcătuit majoritar din părţi implicate externe. În Austria şi Ţările de Jos, directorul executiv este numit de către un organ instituţional alcătuit numai din părţi implicate externe.

În anumite ţări, directorul executiv este selecţionat sau recomandat de un organ la nivel instituţional, dar trebuie să fie aprobat şi numit de către minister (de către preşedintele Republicii în Republica Cehă şi Slovacia) sau de fondatorul instituţiei (pentru instituţiile de învăţământ superior private dependente de guvern).

Figura 2.3: Metodele de selecţionare a directorului executiv în instituţiile de învăţământ superior publice şi

private dependente de guvern, 2006/2007

Selectarea în instituţii şi numirea

Selectarea în instituţii, numirea externă

Selectarea externă şi numirea

Date indisponibile

Sursa: Eurydice.

Note suplimentare

Belgia (Comunitatea belgiană de limbă germană): Primul director al Autonome Hochschule a fost propus de către guvern şi ales de către Consiliul managerial în 2005. Următorii directori vor fi selectaţi de către Consiliul managerial prin intermediul unui concurs public. Belgia (Comunitatea belgiană de limbă olandeză): Numai rectorul Universităţii din Ghent este ales de către un organ instituţional şi numit de către minister.


39

Republica Cehă: Tabelul arată informaţiile referitoare la instituţiile care au nivelul 5A pe scala ISCED. Directorul instituţiilor de nivel 5B pe scala ISCED este numit pe cale externă. Italia: Alegerea rectorului de către părţile implicate interne este ratificată în mod oficial de către minister; totuşi, ministerul nu îşi poate exercita dreptul de veto în privinţa unei alegeri conduse de către instituţie. Malta: Cancelarul este numit de către preşedintele ţării, în baza recomandării primului ministru, care se consultă cu liderul opoziţiei. Pro-cancelarul instituţiei este numit de către cancelar, cu acordul ministerului. Rectorul este ales de către Consiliul Universităţii.

Persoana aleasă sau numită drept director executiv este de obicei un profesor din cadrul instituţiei (în România, candidaţii la postul de rector trebuie selecţionaţi din rândul membrilor senatului universităţii), dar în mai multe ţări, candidaţii pentru această poziţie pot proveni din afara instituţiei dacă au calificarea necesară. Postul de director executiv este deschis concursului public în Comunitatea de limbă germană din Belgia, în Germania, Estonia, Letonia, Lituania, Austria, Polonia (din 2007/2008), Finlanda, Regatul Unit, Islanda şi Norvegia.

Din punct de vedere al echilibrului autorităţii în aceste instituţii, preşedintele oricărui organ de guvernare este o persoană importantă. În ţările în care directorul executiv este de facto preşedintele unuia dintre organele de guvernare, el/ea se bucură de o mare autoritate în cadrul instituţiei. În Comunitatea belgiană de limbă germană, în Bulgaria, Cipru şi Regatul Unit, directorul executiv este preşedintele corpului academic. În Spania, directorul executiv este preşedintele atât al corpului academic cât şi al organului decizional. În Danemarca, Estonia, Grecia, Ungaria, Austria (senat), România, şi Finlanda, directorul instituţiei este de facto preşedintele organului decizional şi al corpului academic. În Italia, rectorul este preşedintele corpului academic şi al organului decizional, precum şi al Consiliului Guvernatorilor, care acţionează ca un organ de supervizare. În Norvegia, rectorul este preşedintele organului de supervizare şi al celui decizional.

Cancelarul Universităţii din Malta este cel mai înalt funcţionar în timp ce pro-cancelarul este preşedintele din oficiu al organului decizional. Rectorul este principalul funcţionar academic şi administrativ al

Universităţii; rectorul este din oficiu şi vice-preşedintele organului decizional şi preşedintele corpului academic.

În instituţiile de învăţământ superior în care preşedintele unuia dintre organele de guvernare nu este directorul executiv al instituţiei, autoritatea se împarte între cei doi. În Bulgaria şi Regatul Unit, organul decizional este acela care îşi alege şi numeşte preşedintele. În Republica Cehă (nivelul 5A pe scala ISCED), regulamentele interne ale universităţii stabilesc metoda de selectare a preşedintelui Consiliului de Administraţie (organ de supervizare) şi al Senatului (organul academic şi decizional). În comunităţile de limbă germană şi olandeză din Belgia şi în Austria (Consiliul Universităţii), membrii organului de supervizare şi al celui decizional îşi aleg ei înşişi preşedintele; la institutele politehnice din Portugalia, preşedintele Consiliului General este ales din rândul reprezentanţilor părţilor externe implicate. În Irlanda (institutele tehnologice), ministerul îl numeşte pe preşedintele organului de supervizare şi pe preşedintele organului decizional. În Cipru, preşedintele Republicii numeşte preşedintele organului de supervizare, cu aprobarea Consiliului de Miniştri. În Ţările de Jos, ministerul îl numeşte pe preşedintele organului de supervizare.

În Suedia, rectorul şi preşedintele Consiliului de Conducere sunt numiţi de către guvern. Ca o componentă a reformelor făcute pentru întărirea autonomiei universităţilor, Legea Educaţiei a fost modificată, anulând

reglementarea anterioară conform căreia preşedintele trebuia să provină din afara universităţii.

Universităţile au acum opţiunea de a-l numi pe rector în funcţia de preşedinte al Consiliului de Conducere.

În Norvegia, guvernarea instituţională este împărţită în mod tradiţional între autoritatea academică şi cea administrativă. Astăzi, Consiliul de Conducere al unei instituţii de învăţământ superior poate alege să

urmeze această tradiţie, prin care rectorul este ales de către membrii instituţiei şi, în calitate de autoritate

academică, el devine automat preşedintele Consiliului de Conducere şi este unul dintre cei patru reprezentanţi universitari. Dacă, pe de altă parte, rectorul este numit de către Consiliu, el/ea îndeplineşte o


40

funcţie managerială sau administrativă şi este Secretarul Consiliului de Conducere. În acest caz, ministerul îl numeşte pe unul dintre membrii externi ai Consiliului de Conducere în funcţia de preşedinte al acestuia.

Corpul academic

Corpul academic este alcătuit în principal din membri ai corpului academic angajaţi ai instituţiei. Organul inlude de obicei reprezentanţi ai studenţilor şi , în anumite ţări, membri ai personalului non-academic. În Franţa, între zece şi treizeci la sută dintre membrii organului academic trebuie să fie participanţi externi (părţi implicate externe). În Malta, organul academic al universităţii include doi participanţi externi care sunt numiţi de către guvern. Norvegia este singura ţară în care organul academic nu face parte dintre structurile de guvernare instituţională obligatorii; unele instituţii de învăţământ superior au un organ academic, altele nu.

În majoritatea ţărilor, organul academic era în mod tradiţional organul universitar care lua care deţinea puterea decizională, subordonat statului. În prezent, organul academic continuă să răspundă în principal de aspectele legate de educaţie şi cercetare. În peste jumătate dintre ţările implicate în acest studiu, organul academic are un rol decizional destul de limitat şi nu deţine responsabilitatea directă pentru politicile instituţionale, pentru orientare sau pentru dezvoltarea strategică.

În ţările în care organul academic nu coincide cu organul decizional, acesta asigură expertiza disciplinară şi consilierea pe probleme largi privind activitatea universitară. În general, directorul executiv sau organul decizional trebuie să ceară aprobarea organului academic în legătură cu chestiunile privind programele academice, examenele şi numirile în funcţie pentru posturile de cadre superioare sau academice. Organul academic supervizează , de asemenea, procedurile de asigurare a calităţii şi reglementările interne la nivelul unităţilor de bază.

În trei ţări, organul academic are o autoritate mai mare decăt în alte ţări. În Bulgaria şi Germania, organul academic stabileşte numărul de locuri de care dispune instituţia. În aceste ţări şi în Cipru, organul academic este responsabil şi cu bugetul instituţiei, incluzând alocarea internă a fondurilor.

Organul decizional

Organul decizional răspunde de planificarea strategică, de politicile educaţionale generale şi de cercetare şi de dezvoltarea generală a instituţiei. De obicei, el are autoritatea de a confirma sau de a modifica statutele instituţionale sau carta instituţiei şi directorul executiv trebuie să ceară aprobarea sa pentru majoritatea deciziilor.

În Republica Cehă (nivelul 5A pe scala ISCED), Danemarca, Estonia, Italia, Lituania, Letonia, Ungaria, Portugalia, Slovenia şi Slovacia, organul academic este şi organul decizional. În Grecia, Letonia, Polonia, România, Finlanda şi Islanda, ţări în care (în general) nu există organe supervizoare, responsabilităţi suplimentare au fost delegate organului acdemic/decizional, odată cu introducerea autonomiei instituţionale. În aceste ţări, senatul răspunde de evaluarea performanţelor instituţiei şi ale rectorului, adoptă planul financiar şi aprobă raportul financiar al instituţiei. Senatele din Finlanda şi Islanda includ un număr limitat de participanţi.

În Austria, Senatul trebuie să aprobe planurile de dezvoltare şi de organizare; totuşi, majoritatea responsabilităţilor decizionale ţin de competenţa Consiliului Universităţii (vezi mai jos, organ

consultativ/de supervizare).

În mai multe ţări, organul desemnat să execute sarcinile organului decziional diferă de organul academic sau de organul de supervizare. În Franţa şi Malta, unde nu există organ de supervizare, organul decizional include părţi implicate externe şi supraveghează şi administrează activităţile instituţiei şi ale rectorului. În


41

Comunitatea flamandă din Belgia, membrii externi sunt numiţi chiar de organul decizional. În Comunitatea franceză din Belgia şi în Malta, guvernul numeşte câţiva participanţi externi drept membri ai acestui organ; cu toate acestea, majoritatea membrilor provin din cadrul instituţiei.

Organul consultativ/organul de supervizare

Estonia, Spania şi Ungaria au instituit/înfiinţat organe consultative care sprijină structura de guvernare a instituţiilor de învăţământ superior din aceste ţări. Aceste organe servesc drept mecanisme de îndrumare externă şi aduc viziunea lor externă în sprijinul conducerii instituţiilor de învăţământ superior din Europa pe problemele legate de guvernarea instituţională; totuşi, nu este nevoie ca ele să-şi dea acordul în procesul de luare a deciziilor şi ele nu monitorizează în mod oficial instituţia. Scopul principal al acestui tip de organ consultativ este de a sprijini comunicarea şi cooperarea între instituţiile de învăţământ superior şi minister, de a îmbunătăţi legăturile dintre instituţie şi societate şi de a aduce o viziune externă asupra direcţiei şi strategiei urmate de instituţie. În Letonia, Polonia şi Slovenia, instituţiile de învăţământ superior pot opta să instituie un organ consultativ, dar acesta nu este un aspect obligatoriu al guvernării instituţionale.

În Ungaria, Consiliul Financiar îşi exprimă opinia în diferite chestiuni şi supraveghează folosirea

responsabilă a fondurilor şi eficacitatea cheltuielilor. Consiliul Financiar a fost înfiinţat în cadrul unui curent naţional de îmbunătăţire a eficienţei şi a răspunderii în învăţământul superior. Legea privind Învăţământul

Superior din 2005 a acordat puterea decizională Consiliului Financiar pentru anumite aspecte financiare; totuşi, ca urmare a afirmaţiei instituţiilor de învăţământ superior că acest lucru a încălcat autoritatea

instituţională, Curtea Constituţională a schimbat rolul şi funcţia Consiliului în aceea de organ consultativ al

Senatului, pe chestiuni financiare.

Organele de supervizare au responsabilităţi similare în toate ţările europene, totuşi, fiecare ţară defineşte scopul acestor organe în funcţie de tradiţiile şi structurile naţionale (sau instituţionale). Scopul general al unui organ de supervizare, în ceea ce priveşte autonomia instituţională, este de a veghea asupra intereselor instituţiei şi, în privinţa răspunderii, de a se asigura că instituţia respectă legile şi reglementările naţionale. Acest organ răspunde de obicei de aprobarea informaţiilor care trebuie înaintate ministerului (rapoarte anuale, rapoarte de performanţă, etc.) şi de supravegherea auditului financiar al instituţiei. Organul de supervizare reprezintă, în general, entitatea legală care îl numeşte sau îl concediază pe directorul executiv al instituţiei.

În Belgia (Comunitatea de limbă germană), Irlanda, Cipru, Luxemburg, Suedia, Lichtenstein şi Norvegia, organul de supervizare acţionează şi ca organ decizional şi este responsabil cu planificarea strategică şi de dezvoltare a instituţiei.

În Republica Cehă, Consiliul de Administraţie (în instituţiile care au nivelul 5A pe scala ISCED), asigură

consilierea pentru planurile pe termen lung, rapoartele anuale şi pentru alte chestiuni introduse de către rector sau de minister, iar aprobarea Consiliului este necesară pentru probleme precum înfiinţarea unei noi

entităţi legale, folosirea bunurilor universităţii sau a altor bunuri. În prezent, în Republica Cehă, are loc o dezbatere privind rolul Consiliului de Administraţie şi a faptului dacă acesta ar trebui să ia parte la

planificarea strategică pe teme legate de educaţie, cercetare şi dezvoltare.

Consiliul Universitar din Austria şi Senatul au anumite responsabilităţi comune privind planurile organizaţionale şi de dezvoltare.

Toate organele de supervizare includ părţi implicate externe. Instituţiile de învăţământ superior din Comunitatea de limbă germană din Belgia, din Bulgaria, Republica Cehă (nivelul 5A pe scala ISCED), Germania (academiile profesionale), Luxemburg, Ţările de Jos, Austria, Slovacia şi Lichtenstein au introdus un organ de supervizare alcătuit exclusiv din părţi implicate externe. În aceste ţări, organul de supervizare are rolul de mecanism de îndrumare externă pentru problemele instituţionale; cu toate acestea, există şi o


42

componentă de reglementare externă deoarece organul are o autonomie destul de mare în privinţa anumitor probleme specifice.

Există câteva cazuri de organe de supervizare în care majoritatea părţilor implicate sunt externe, dar la care participă şi părţi interne, în special în Comunitatea franceză din Belgia, în Germania (universităţile din anumite landuri), Danemarca, Irlanda (institutele tehnologice), Italia şi Suedia. Reprezentanţii părţilor implicate interne au un anumit grad de influenţă asupra organului de supervizare; de aceea, aceste feluri de organe de guvernare conţin anumite elemente de autoguvernare managerială, deşi ele funcţionează în principal ca mecanisme de îndrumare externă.

În Cipru, Lituania, Portugalia, Slovenia şi Norvegia, organul de supervizare este alcătuit în mod egal din părţi implicate interne şi externe sau are o majoritate de părţi implicate interne. Aceste consilii de conducere sunt un fel de amestec de mecanisme de îndrumare externă şi de autoguvernare managerială.

Componenţa organelor de guvernare şi mandatele

Ministerul sau guvernul răspund de obicei de numirea reprezentanţilor părţilor implicate externe în orice organ consultativ sau de supervizare. În Comunitatea de limbă germană din Belgia, anumiţi participanţi externi sunt numiţi de către o organizaţie neguvernamentală, iar în Cipru, Lituania, Austria, Slovacia şi Regatul Unit, instituţia de învăţământ superior este aceea care selectează anumiţi participanţi externi.

Rectorul şi/sau un membru al organelor superioare de conducere fac parte în general din organele de supervizare care includ şi participanţi interni. În schimb, în Republica Cehă, calitatea de membru al unui organ de supervizare este incompatibilă cu atribuţiile rectorului sau ale cadrelor superioare de conducere (în instituţiile care au nivelul 5A pe scala ISCED). Reprezentanţi ai corpului academic şi studenţi fac parte, de asemenea, din aproape toate organele de supervizare care include şi participanţi interni. Din organele de supervizare din Danemarca, Cipru, Portugalia, Slovenia şi Norvegia fac parte, de asemenea, reprezentanţi ai personalului non-academic.

Durata mandatului membrilor tuturor organelor de guvernare variază între doi şi cinci ani, în funcţie de ţară şi de instituţie. Majoritatea ţărilor au stabilit mandate cu durata de patru sau cinci ani, în general cu posibilitatea reînnoirii acestora.

Rectorul şi organele de guvernare instituţională se schimbă în acelaşi timp în Bulgaria, ţară în care rectorul este ales de către Adunarea Generală şi în care mandatul său se încheie automat atunci când se termină şi mandatul Adunării Generale.

Cadre intermediare/Middle management

Structurile de guvernare ale unităţilor de bază (facultăţi, secţii, institute, etc.) reflectă în mod caracteristic structura internă a instituţiei, la nivel central. Decanii şi cadrele intermediare sunt reprezentative în legătură cu toate aspectele activităţii instituţionale. Odată cu noile structuri de guvernare, s-a produs o schimbare în privinţa autorităţii decanilor. În mod tradiţional, decanul era ales ca reprezentant al corpului academic al unităţii de bază respective, el având adesea o mare influenţă, dar puţină autoritate. Astăzi, decanii deţin funcţii executive asemănătoare celei de director executiv şi sunt în general numiţi mai degrabă decât aleşi. Decanii deţin funcţii manageriale şi bugetare şi sunt nevoiţi din ce în ce mai mult să împace rolul tradiţional de protectori ai intereselor corpului academic cu acela managerial, care devine din ce în ce mai pregnant.

În Italia, facultăţile au jucat în mod tradiţional un rol important în guvernarea universităţilor. De fapt, facultatea este adevăratul centru al puterii în universităţile italiene. Inovaţia curiculei, recrutarea


43

angajaţilor, promovarea în carieră, gestionarea operaţională a fondurilor-toate acestea ţin de competenţa facultăţii şi a organului decizional academic. Mai mult, procesul intern de alocare a a resurselor se bazează

(adesea în mod neoficial) pe negocierile dintre unităţile academice şi organele de guvernare instituţională. Aceste negocieri reflectă balanţa autorităţii diferitelor facultăţi şi discipline academice, deşi unele

universităţi extraordinar de înovatoare, au introdus criterii considerabil mai obiective şi mai transparente şi modele macatematice pentru alocarea internă a resurselor. În practică, multe dintre deciziile care se iau la

nivel central sunt de fapt oficializarea unor decizii luate în cadrul facultăţilor. Facultăţile au de asemenea, o relaţie privilegiată cu Consiliul Universitar Naţional.

Universităţile din Slovenia promovează cooperarea între părţile constituente şi corpul academic, în general prin crearea unei secţii comune de studii post-universitare, a unei catedre universitare, a unui

campus, a unei biblioteci universitare sau a unor institute, centre sau departamente. Instituţiile de învăţământ superior separă, de asemenea, aspectul managerial de acela al dezvoltării profesionale sau al

carierei.

În Norvegia, există o tendinţă către delegarea responsabilităţilor administrative şi academice de la nivelul unităţilor de bază unor lideri academici numiţi care conduc departamentele. Consiliile de conducere ale departamentelor sunt înlocuite cu organe consultative, şedinţe ale corpului academic, etc. În general,

există diferenţe mari în componenţa guvernării instituţionale, în care coexistă liderii academici aleşi în

anumite departamente cu alţii numiţi, în alte departamente, existând diferenţe similare şi la nivelul facultăţilor.

În Regatul Unit, multe universităţi dezvoltă structuri de conducere puternice pentru a înlocui managerierea de către o comisie. Prin direcţii bine definite privind responsabilitatea, prin autoritatea

delegată în mod clar şi prin echipe manageriale coerente alcătuite din universitari şi administratori, această abordare permite o gestionare dinamică într-un mediu în care luarea deciziilor nu poate aştepta până la

următoarea întrunire a comisiei. În multe universităţi, numărul subordonaţilor din administraţie a fost redus în dorinţa de a se simplifica structurile manageriale. Delegarea sarcinilor către unităţile academice a

reprezentat de asemenea o constantă, delegarea autorităţii către şcoli, facultăţi sau departamente poate constitui un agent de schimbare puternic în instituţiile care vor să creeze o cultură instituţională mai

antreprenorială.

2.3. Învăţământul superior particular independent

În Portugalia şi Norvegia, unde învăţământul superior privat se bucură de un grad destul de înalt de recunoaştere, există un organ la nivel naţional, care îi reuneşte pe directorii executivi ai instituţiilor de învăţământ superior, organ asemănător Adunării Rectorilor din cadrul universităţilor publice.

Organele de guvernare instituţională ale instituţiilor de învăţământ superior private şi independente sunt reglementate în acelaşi mod ca şi cele ale instituţiilor de învăţământ superior publice, în următoarele unsprezece ţări: Bulgaria, Republica Cehă, Italia, Letonia, Ţările de Jos, Portugalia (începând cu 2007/2008), România, Slovenia, Slovacia, Suedia şi Regatul Unit (Anglia).

Guvernarea instituţională în sectoarele învăţământului superior privat şi independent este adesea reglementată diferit decât guvernarea din sectorul învăţământului superior public. În Comunitatea flamandă din Belgia, în Germania, Spania, Franţa, Lituania, Ungaria, Malta şi Austria, instituţiile de învăţământ superior private îşi pot alege propria structură de guvernare instituţională. În câteva ţări, există anumite diferenţe specifice în structurile de guvernare ale instituţiilor de învăţământ superior private şi independente.

În Comunitatea flamandă din Belgia, toate instituţiile au o structură managerială din care fac parte reprezentanţii întregului personal, studenţi şi părţi implicate externe.


44

Legea şcolilor Private din Estonia defineşte organale manageriale ale instituţiilor de învăţământ superior private şi independente, dar nu identifică domeniile în care acestea deţin puterea decizională. Organele

manageriale sunt trecute în lege drept rector şi consiliu, fără a se face referire la un organ de guvernare din

care fac parte şi părţi implicate externe totuşi, anumite instituţii private independente au instituit un organ consultativ din care fac parte şi părţi implicate externe.

În Cipru, există un cadru juridic naţional în vigoare care include regulamente oficiale ce definesc organele de guvernare instituţională ale instituţiilor de învăţământ superior private. Primele trei universităţi private

au fost înfiinţate în septembrie 2007.

În Malta, nu există reglementări privind învăţământul superior privat în afara cerinţei ca fiecare instituţie să

obţină o autorizaţie de funcţionare. Comisia Naţională pentru Învăţământul Superior a recomandat în anul 2007 reformarea reglementărilor privind sectorul învăţământului superior privat.

În Polonia, instituţiile de învăţământ superior private nu sunt obligate prin lege să aibă senate, dar dacă nu au, ele trebuie să-şi creeze un alt fel de organ de conducere colectivă şi să numească un rector.

În Norvegia, instituţiile de învăţământ superior private au obligaţia legală de a avea un consiliu de conducere cu cel puţin cinci membri, în timp ce consiliile universităţilor publice trebuie să aibă unsprezece membri şi totuşi, majoritatea reglementărilor se aplică ambelor sectoare.

Figura 2.4: Regulamentele externe privind guvernarea instituţională în instituţiile de învăţământ superior private

şi independente, 2006/2007

Instituţii de învăţământ superior private şi independente cu regulamente diferite de regulamentele instituţiilor publice

Instituţii de învăţământ superior private şi independente care urmează regulamentele instituţiilor publice

Instituţii de învăţământ superior private care nu sunt independente

Sursa: Eurydice.


45

Note suplimentare

Luxemburg: Informaţia nu a fost verificată la nivel naţional. Portugalia: Începând cu 2007/2008, odată cu introducerea unei noi legi, structura şi procesul de înfiinţare a instituţiilor de învăţământ superior sunt identice pentru instituţiile private sau publice. Regatul Unit (Anglia): Toate instituţiile de învăţământ superior sunt clasificate drept instituţii private. Guvernarea instituţională nu diferă în funcţie de faptul dacă o instituţie este dependentă sau nu de guvern, dar reglementarea financiară este diferită deoarece instituţiile de învăţământ superior independente nu primesc finanţare publică şi, prin urmare, nu sunt supuse reglementării financiare din partea organismului finanţator.

2.4. Provocări ale guvernării instituţionale

Pentru ca o instituţie de învăţământ superior să funcţioneze la parametri optimi, toate organele de guvernare la nivel instituţional trebuie să coopereze, să-şi partajeze informaţiile prin intermediul unor linii de comunicare deschise şi să acţioneze cu loialitate. Guvernarea instituţională poate ridica probleme dacă unul sau altul dintre organele de guvernare este mult prea pregnant faţă de celelalte. Dimpotrivă, trebuie să existe un echilibru de forţă între diferitele autorităţi (Bargh et al 1996; Shattock 2003).

Membrii comunităţii din învăţământul superior (e.g. Bargh et al 1996; Davies 1985; Fried 2006; Scott 2003) sprijină introducerea părţilor implicate externe în organele de guvernare instituţională. Părţile implicate externe aduc o viziune externă, expertiză şi transparenţă suplimentară instituţiilor de învăţământ superior şi servesc , de asemenea, drept legătură între activităţile din învăţământul superior şi societate. Totuşi, existenţa organelor de supervizare alcătuite în totalitate sau în principal din părţi implicate externe poate da naştere unor controverse din punct de vedere al autonomiei instituţionale. Pentru organizaţiile educaţionale, acest tip de conducere externă se poate ciocni de stilul tradiţional de conducere colegială, în special atunci când instituţia şi corpul său profesoral au o influenţă limitată sau indirectă asupra acestui organ de guvernare la nivel înalt. Într-adevăr, poate fi foarte dificil pentru conducerea instituţiei să impună deciile luate de un astfel de organ superior, fără sprijinul şi implicarea suficiente din partea peroanelor din instituţie care au autoritate (a căror autoritate provine adeseori din domeniul lor de expertiză, mai degrabă decât din statutul lor ierarhic). Asemenea tuturor organizaţiilor experte, membrii instituţiilor de învăţământ superior sunt refractari la directivele care vin „de sus în jos” (Pellert 2007).

În câteva ţări, organul de supervizare est alcătuit proporţional din părţi implicate interne şi externe sau are o majoritate de părţi implicate interne. Aceste organe reprezintă un hibrid între mecanismele de îndrumare externă şi autoguvernarea managerială. În aceste cazuri, există semnificativ mai puţină controversă privind problema autonomiei instituţionale, datorită gradului mare de implicare din interiorul instituţiei. Prezenţa părţilor implicate externe poate reprezenta un ajutor pentru limitarea neînţelegerilor interne şi a parti-pris-urilor politice care pot influenţa planificarea strategică şi luarea deciziilor financiare la nivel instituţional. Mai mult, autoguvernarea poate da instituţiei sentimentul de control asupra activităţilor de guvernare: în loc să răspundă în faţa unui organ (în principal) extern, instituţia deţine responsabilitatea principală pentru orientarea, planificarea şi monitorizarea activităţilor sale.

Autorităţile din învăţământul superior, liderii, experţii şi cercetătorii şi-au exprimat îngrijorarea în privinţa lipsei experienţei manageriale profesioniste din partea experţilor universitari care deţin funcţii de conducere, în lumina curentului Noul Management Public, curent ce a însoţit ideea de autonomie instituţională. (Davies 1985; Pellert 2007; Zechlin 2007). Există numeroase argumente în sprijinul autoguvernării prin experţii academici care reprezintă părţile implicate cele mai calificate pentru a lua deciziile privind orientarea instituţiei şi păstrarea valorilor tradiţionale ale învăţământului superior în faţa potenţialelor efecte dăunătoare ale globalizării şi ale acessibilităţii în masă. Totuşi, expertiza academică şi interesul legitim în misiunea şi standardele învăţământului superior nu implică în mod automat şi competenţa privind provocările cu care se confruntă liderii din domeniul educaţiei, în ziua de astăzi. Există în întreaga Europă


46

numeroase căi diferite de a răspunde nevoii pentru competenţe manageriale profesionale crescute în domeniul învăţământului superior.

În Polonia, există în momentul de faţă mai multe modalităţi prin care personalul de conducere poate beneficia de pregătire în domeniul managementului profesionist. Fundaţia Rectorilor Polonezi oferă

personalului de conducere din instituţiile de învăţământ superior publice şi private oportunităţi de îmbunătăţire a calificării acestora, precum Şcolile de Vară de Management Strategic ale căror cursuri pot fi

urmate de rectorii şi cancelarii actuali sau nou-aleşi.

În Finlanda, există presiune la nivel instituţional pentru o conducere profesionistă şi rolul senatului

universităţii se axează din ce în ce mai mult pe problemele strategice. Pe măsură ce universităţile şi-au sporit seviciile oferite societăţii şi şi-au diversificat sursele de finanţare, ele au trebuit să mărească numărul

angajaţilor şi nivelul de profesionalism al acestora în sprijinul activităţilor externe şi al administrării

finanţării externe. În general, raportul de forţe între conducerea individuală şi consiliile colegiale se schimbă, autoritatea liderilor individuali fiind în creştere. În momentul de faţă, comisia de lucru alcătuită

din două persoane, care tratează problema autonomiei financiare a universităţilor, discută modalitatea prin care conducerea instituţională poate să-şi mărească gradul de profesionalism şi chestiunea modelelor

pentru alegerea sau numirea organelor de guvernare şi a liderilor academici (rector, decani).

Instituţiile de învăţământ superior din Norvegia au început să recruteze din anii 90 personal administrativ

specializat în luarea deciziilor manageriale. Instituţiile din această ţară au avut timpul necesar evaluării şi aprecierii îmbunătăţirilor aferente în domeniul administraţiei profesioniste.

Gestiunea învăţământului superior a constituit un obiect de studiu în instituţiile de învăţământ superior din Europa din 1999 încoace, deşi majoritatea programelor de studii au fost introduse cel mai devreme în anul 2002. În prezent, anumite universităţi din Germania, Spania, Ţările de Jos, Austria, Regatul Unit şi Norvegia oferă programe masterale.

47

CAPITOLUL 3: FINANŢAREA PUBLICĂ DIRECTĂ A INSTITUŢIILOR DE

ÎNVĂŢĂMÂNT SUPERIOR

Deşi majoritatea politicilor naţionale europene încurajează în momentul de faţă instituţiile de învăţământ superior să se bazeze din ce în ce mai mult pe sursele private de finanţare (vezi capitolul 4), finanţarea publică directă continuă să reprezinte o parte substanţială din bugetul învăţământului superior. În 20031, în cele 27 de state membre ale UE, 79,9% din finanţarea pentru instituţiile de învăţământ superior a provenit din surse publice. În cinci ţări, s-a înregistrat un procent de sub 70%: Polonia (69 %), Cipru (65.8 %), Lituania (61.8 %), Bulgaria (55.2 %) and Letonia (44.9 %). Metodele folosite de autorităţile publice pentru finanţarea instituţiilor de învăţământ superior trebuie analizate îndeaproape, deoarece ele pot influenţa semnificativ strategiile instituţionale.

Ca o tendinţă foarte generală, un anumit grad de schimbare a devenit vizibil în Europa, în privinţa mecanismelor de finanţare a învăţământului superior. De exemplu, mecanismele de finanţare implicau în mod tradiţional negocieri între instituţiile de învăţământ superior şi stat asupra sumelor acordate, calcularea acestor sume pe baza costurilor reale suportate de instituţii şi acordarea granturilor împărţie pe categorii bugetare. În schimb, timp de aproximativ 15 ani, multe ţări au introdus subvenţii globale şi formule de calcul a sumelor acordate precum şi măsuri pentru corelarea cuantumului finanţării publice cu performanţa instituţiei. Această tendinţă a mers adesea în paralel cu noile proceduri de monitorizare şi de asumare a răspunderii.

În raportul său din mai 2006 privind modernizarea universităţilor2, Delivering on the Modernisation Agenda for Universities: education, research and innovation, (Despre agenda de modernizare a universităţilor: educaţie, cercetare şi inovare), Comisia Europeană a subliniat importanţa acordării fondurilor ţinând cont mai mult de rezultate decât de cheltuielile reale, precum şi importanţa acordării unei autonomii reale instituţiilor şi a asumării depline a răspunderii în faţa societăţii, privind funcţionarea acestora.

Acest capitol încearcă să răspundă la următoarele întrebări adresate la nivelul fiecărei ţări din Europa:

• Se bazează finanţarea publică a instituţiilor de învăţământ superior pe performanţa acestora? Care sunt celelalte criterii luate în calcul?

• Funcţionează alocarea fondurilor publice ca un stimulent pentru instituţiile publice pentru îndeplinirea obiectivelor strategice stabilite la nivel naţional, de exemplu printr-un contract de performanţă?

• Serveşte cercetarea finanţată de autorităţile publice la sprijinirea infrastructurilor şi a activităţilor în desfăşurare sau se limitează la subvenţiile acordate pentru proiectele specifice?

• Cum îşi asumă instituţiile de învăţământ superior răspunderea pentru fondurile publice primite?

• Pot instituţiile de învăţământ superior să-şi reporteze fondurile neutilizate, de la un an la următorul?

• Au instituţiile de învăţământ superior private acces la fondurile publice?

Deciziile luate de guverne cu privire la aceste întrebări autorizează urmărirea anumitor scopuri, incluzând sporirea calităţii şi raţionalizarea folosirii resurselor. use of resources. Aceste decizii pot de asemena da

1 A se vedea broşura Eurydice (2007) Key Data on Higher Education in Europe – Date esenţiale privind învăţământul superior din Europa, ediţia din 2007, capitolul C, figura C12. 2 Comisia Europeană (2006) Raportul Comisiei către Consiliul European şi către Parlamentul European, Delivering on the Modernisation Agenda for Universities: education, research and innovation (Despre Agenda de Modernizare a Universităţilor: educaţie, cercetare şi inovare).


48

naştere unor dezbateri extinse privind repercusiunile intenţionate sau neintenţionate ale politicilor strategice ale instituţiilor de învăţământ superior (vezi subcapitolul 3.4).

Înainte de prezentarea diferitelor mecanisme de finanţare publică directă3 ale instituţiilor de învăţământ superior din Europa, trebuie subliniat faptul că în general, instituţiile de învăţământ superior primesc subvenţii globale, care sunt destinate acoperirii mai multor categorii de cheltuieli.

Anexa conţine informaţii naţionale detaliate despre criteriile de alocare a fondurilor publice către instituţiile de învăţământ superior.

Tipuri de subvenţii

Fondurile publice sunt alocate în baza unor categorii bugetare care trebuie respectate întocmai numai în Bulgaria, Republica Cehă (ISCED nivelul 5B), Grecia, Cipru şi Letonia. În Grecia, din 2007/2008, instituţiile de învăţământ superior au primit mai multă autonomie în această privinţă, planuri similare existând şi pentru Letonia (din 2009).

În Grecia, există în prezent cinci categorii: personal, cheltuielei operaţionale, cheltuieli pentru cantinele studenţeşti, perosnalul temporar şi investiţiile publice. Din 2007/2008, instituţiilor li se permite să facă

anumite transferuri între bugetele cheltuielilor operaţionale şi cele de investiţii. În Bulgaria, există cinci

categorii: costurile de studiu, cercetarea, bursele, costurile pentru publicarea manualelor şcolare, a

rezultatelor cercetării, etc. şi costurile pentru investiţiile de capital. În Letonia, instituţiile de învăţământ

superior trebuie să ceară permisiunea Trezoreriei Naţionale pentru a efectua transferuri între sumele

stabilite pentru salarii, cheltuieliele cu bunurile imobile şi alte costuri curente.

În toate celelalte ţări, subvenţia globală se împarte între categoriile de ceheltuieli în principal în funcţie de guvernarea internă a instituţiei respective. În Belgia, Irlanda (institutele tehnologice), Franţa, Lituania, Ungaria, Polonia şi Slovenia, instituţiile primesc subvenţii globale pe care trebuie însă să le cheltuiască în conformitate cu categoriile bugetare prezentate organului finanţator sau de supervizare.

În Franţa, instituţiile de învăţământ superior trebuie să prezinte spre aprobare proiectul de buget autorităţii supervizoare, înainte de punerea în aplicare a acestuis. În anumite cazuri, bugetul trebuie

aprobat sau refuzat de către autorităţi ( de exemplu, în cazul nerespectării balanţei bugetare sau alocării

fondurilor publice). În Ungaria, instituţiile trebuie să trimită un proiect de buget anual administratorilor

înainte de a efectua orice cheltuială. Administratorul poate face modificări dacă se consideră că proiectul nu permite instituţiei să-şi ducă la îndeplinire obiectivele de bază. Instituţiile de învăţământ superior din

Polonia trebuie să înainteze Ministerul de Finanţe proiectele de activităţi financiare, dar nu există o

autoritate instituţionalizată care să le aprobe.

În majoritatea cazurilor, subvenţiile globale sunt destinate acoperirii cheltuielilor legate de activităţile didactice şi operaţiionale curente. Foarte rar, salariile angajaţilor pot fi excluse. În jumătate dintre ţări, subvenţiile gloable pot finanţa anumite cheltuieli legate de cercetare (vezi subcapitolul 3.1.4).

În Belgia (Comunitatea de limbă germană), salariile personalului sunt plătite direct de la bugetul

comunitar. În Franţa, salariile angajaţilor sunt plătite de către stat. Totuţi, instituţiile de învăţământ superior

pot plăti salariile în mod direct pentru anumite categorii de angajaţi, din fondurile proprii. În Danemarca,

subvenţiile globale se leagă numai de cheltuielile pentru predare.

3 Finanţarea indirectă este astfel exclusă (de exemplu, transferurile publice către sectorul privat sub forma subvenţiilor şi împrumuturilor publice, a scutirilor de taxe etc.).

Cap i t o l u l 3 : F inan ţa rea pub l i că d i r ec tă a i ns t i t u ţ i i l o r de învă ţămân t s upe r i o r

49

Subvenţiile globale nu reprezintă singura sursă de finanţare publică. În toate ţările, instituţiile de învăţământ superior primesc şi fonduri publice destinate scopurilor specifice, cum ar fi schemele de investiţii legate de programele naţionale, obiectivele sociale, finanţarea destinată în mod special cercetării, etc.

Figura 3.1: Tipuri principale ale subvenţiilor publice pentru instituţiile de învăţământ superior publice şi private,

dependente de guvern, 2006/2007

Subvenţii globale cu autonomie largă

Subvenţii globale cu proiecte de buget aprobate de autorităţile publice

Subvenţii conforme cu categoriile bugetare

Variabile depinzând de autoritatea regională

Sursa: Eurydice.

Note suplimentare

Republica Cehă: Informaţiile se referă la universităţi. Instituţiile care au nivelul 5B pe scala ISCED primesc subvenţiile în funcţie de categoriile bugetare. Germania: Fiecare Land stabileşte autonomia financiară a instituţiilor de învăţământ superior.. Irlanda: Informaţiile se referă al universităţi. Proiectele de buget pentru institutele tehnologice trebuie să fie aprobate de organul finanţator al universităţii (Autoritatea Învăţământului Superior), începând cu 2007/2008 ( înainte de 2007/2008, de către Departamentul Educaţiei şi Ştiinţei). Luxemburg: Informaţiile nu au fost verificate la nivel naţional. Finlanda: Se referă la universităţi. Institutele politehice sunt supuse regulamentelor bugetare şi se aplică de organizaţiile administrative.

3.1. Mecanismele de finanţare

Figura 3.2 arată principalele mecanisme de finanţare publică din Europa. În anumite ţări, cel mai răspândit mecanism (formula de finanţare) poate include unele dintre celelalte mecanisme principale, totuşi, această situaţie nu este prezentată în figura menţionată. În acest document, un mecanism este marcat cu “se aplică” doar dacă este folosit independent de o formulă de finanţare.


50

Figura 3.2: Principalele mecanisme de finanţare publică directă, instituţii de învăţământ superior publice şi

private - dependente de guvern, 2006/2007

BEfr

BEde

BEnl


Negocierea bugetului cu organul de finanţare pe baza unui proiect de buget depus de instituţie

Bugetul stabilit de organul de finanţare pe baza costurilor anterioare

Formula de finanţare Contracte de performanţă bazate pe obiective strategice

Contracte bazate pe un număr prestabilit de absolvenţi pe specialitate

Finanţare pentru anumite proiecte de cercetare acordate pe bază de licitaţie :


UK-SCT IS LI NO

Negocierea bugetului cu organul de finanţare pe baza unui proiect de buget depus de instituţie

Bugetul stabilit de organul de finanţare pe baza costurilor anterioare

Formula de finanţare

Contracte de performanţă bazate pe obiective strategice

Contracte bazate pe un număr prestabilit de absolvenţi pe specialitate

Finanţare pentru anumite proiecte de cercetare acordate pe bază de licitaţie

Mecanismul este aplicat Depinde de autoritatea regională : Date indisponibile

Sursa: Eurydice.

Note suplimentare

Belgia (Comunitatea de limbă germană): Din 2009/2010, va fi introdus un nou sistem de alocare a resurselor operaţionale bazat pe un proiect de buget din partea instituţiei de învăţământ superior existente, care va include toate veniturile şi cheltuielile din anul precedent. Belgia (Comunitatea flamandă): Mijloacele alocate în trecut sunt luate în considerare în formula de finanţare într-o anumită măsură. Republica Cehă: Contractele de performanţă şi negocierile aferente privesc doar instituţiile de învăţământ superior care au nivelul 5A pe scala ISCED. Pentru instituţiile publice cu nivelul 5B pe scala ISCED, formulele de finanţare se stabilesc la nivel regional. Instituţiile publice şi private dependente de guvern care au nivelul 5B pe scala ISCED pot primi fonduri de la Ministerul Educaţiei pentru atingerea obiectivelor naţionale. Performance contracts and related negotiations concern only public HEIs at ISCED level 5A. Danemarca: În 2006/07, contractele de performanţă se refereau doar la universităţi. În 2008, cele 22 de instituţii de învăţământ superior neuniversitare, vor fi guvernate de asemena prin contracte de performanţă. Germania: Fiecare Land stabileşte metoda de alocare a fondurilor publice directe către instituţiile de învăţământ superior. Irlanda: Formula de finanţare se referă la universităţi, în timp ce institutele tehnologice funcţionează în baza negocierilor bugetare. Fondurile sunt alocate universităţilor prin concurs, pentru activităţile legate de priorităţile strategice naţionale (vezi subcapitolul 3.1.2). Grecia: Introducerea contractelor de performanţă pentru universităţi a fost recent adoptată de către Parlament, dar nu a intrat încă în vigoare. Spania: Fiecare comunitate autonomă îşi stabileşte propria metodă de alocare a fondurilor publice directe către instituţiile de învăţământ superior. Luxemburg: Informaţiile nu au fost verificate la nivel naţional. Austria: Contractele de performanţă nu privesc Universităţile de Ştiinţe Aplicate (Fachhochschulen).


51

Slovenia: Negocierile se aplică doar părţii bugetare destinate investiţiilor. Cheltuielile efectuate de instituţii în anul precedent sunt luate în considerare în mare parte în formula de finanţare. Regatul Unit (Anglia): Deşi mare parte din subvenţiile pentru predare se alocă după formula de finanţare, odată cu inputul legat de rezultate, ele devin supuse unui acord (sau contract) de finanţare care specifică volumul activităţii didactice ce trebuie îndeplinită. Acesta este definit în termeni largi, cu excepţia domeniilor controlate cantitativ precum medicina şi pedagogia, şi în cazul finanţării locurilor de studiu suplimentare. Acordul de finanţare specifică un număr ţintă de studenţi în aceste cazuri. Islanda: Formula de finanţare şi contractele de performanţă nu se aplică celor două instituţii de învăţământ superior aflate sub tutela Ministerului Agriculturii. Liechtenstein: Informaţiile despre finanţarea cercetării se referă doar la Hochschule Liechtenstein.

Notă explicativă

Formulele de finanţare (vezi subcapitolul 3.1.1) sunt folosite la calcularea cuantumului subvenţiilor publice alocate predării şi/sau activităţilor operaţionale curente şi, în anumite cazuri, cercetării. Criterille de alocare a fondurilor include criteriile de input şi/sau indicatorii de performanţă (pentru informaţii detaliate pentru fiecar e ţară, a se vedea anexa).

Contractele de performanţă (vezi subcapitolul 3.1.2) încheiate între instituţii şi autorităţile publice se bazează pe obiectivele strategice stabilite pentru fiecare instituţie. Există diferite măsuri legate de rezultate cu scopul de a evalua progresele înregistrate.

Contractele dintre instituţiile de învăţământ superior şi autorităţile publice, care se bazează pe numărul de absolvenţi (vezi subcapitolul 3.1.3) implică numărul de absolvenţi pentru o anumită specializare sau pentru un grup de specializări, ce trebuie atins după o anumită perioadă.

Mecanismele negocierilor bugetare care se bazează pe estimările instituţionale, bugetele bazate pe costurile precedente, contractele de performanţă şi finanţarea pentru anumite proiecte specifice de cercetare sunt prezentate în Figură doar dacă se aplică în afara formulei de finanţare.

Aproape toate ţările europene folosesc formule de finanţare pentru calcularea cuantumului subvenţiilor publice alocate instituţiilor pentru activităţile didactice sau operaţionale curente şi, în anumite cazuri, pentru cercetare. Excepţiile sunt: Germania (în anumite Landuri), Irlanda (institutele tehnologice), Cipru, Luxemburg şi Malta.

În Irlanda, până în 2007, bugetele anuale alocate institutelor tehnologice se stabileau în baza negocierilor cu Departamentul Educaţiei şi Ştiinţei. Odată cu intrarea în vigoare în februarie 2007 a Legii din 2006

privind Institutele Tehnologice, Autoritatea Învăţământului Superior a preluat responsabilitatea finanţării directe a acestor institute şi intenţionează să introducă un model de finanţare similar cu cel care este pus în

aplicare în sectorul universitar în momentul de faţă. În Cipru, diferitele subvenţii publice alocate

instituţiilor de învăţământ superior sunt stabilite prin negocierea care porneşte de la bugetul estimativ prezentat de fiecare instituţie. Bugetul estimativ acoperă toate cerinţele care apar, de la nivelul

înmatriculării studenţilor până la dezvoltarea infrastructurii existente, crearea de noi facultăţi şi

introducerea de noi programe. Universitatea din Luxemburg, înfiinţată în 2003, este în curs de aplicare a

primului contract multianual. Universitatea a înaintat ministerului responsabil cu învăţământul superior un

proiect de buget, care a fostulterior aprobat de către guvern. În Malta, cuantumul subvenţiilor publice este

stabilit în baza bugetului estimativ prezentat de instituţie, în care sunt descrise nevoile financiare ale acesteia pentru anul următor pornind de la numărul membrilor personalului şi al studenţilor înmatriculaţi.

Folosirea formulelor de finanţare pentru calcularea cuantumului fondurilor publice alocate instituţiilor de învăţământ superior este foarte răspândită în Europa. Totuşi, importanţa acestor formule faţă de alte mecanisme de alocare a fondurilor publice variază de la ţară la ţară.

În Belgia (Comunitatea de limbă franceză), Lituania4, Ungaria, România şi Liechtenstein, formulele de finanţare sunt singura metodă folosită pentru calcularea mărimii subvenţiilor publice alocate instituţiilor. În Irlanda, formulele de finanţare stabilesc aproape întreaga subvenţie anuală recurentă alocată universităţilor. În regatul Unit (Anglia), mărimea subvenţiei globale alocată instituţiilor de învăţământ superior se calculează

4 În Lituania, instituţiile de învăţământ superior primesc fonduri publice doar pentru programele de studii acreditate.


52

în mare măsură în baza unei formule de finanţare. În Bulgaria, formula de finanţare se foloseşte la calcularea costurilor de studiu, care reprezintă 80% din fondurile publice.

Mai multe ţări au introdus formule de finanţare pe lângă metodele de calculare a fondurilor publice care nu depind de parametrii folosiţi în formula de finanţare. Aceasta poate implica păstrarea aceleiaşi sume de la un an la următorul (în Comunitatea flamandă din Belgia şi Ţările de Jos), luarea în calcul a costurilor anterioare (Danemarca, Italia, Polonia, Slovenia şi Norvegia) sau întâmpinarea anumitor dificultăţi financiare specifice ale anumitor instituţii (Franţa). Aceste mecanisme de alocare pot fi folosite pentru îndeplinirea obiectivelor precum stabilitatea resurselor şi libertatea cercetării (Danemarca şi Norvegia).

Pe lângă formula de finanţare, anumite ţări alocă fonduri publice în cadrul contractelor de performanţă (vezi subcapitolul 3.1.2) care implică o procedură de negociere şi care se bazează pe obiective mai generale şi de o calitate superioară decât acelea incluse în formule. Aceste contracte contrabalansează uneori impactul formulei de finanţare asupra sumei totale alocate într-un mod semnificativ, cum este cazul în Austria.

3.1.1. Formulele de finanţare

Formulele de finanţare reprezintă o modaliatete de sporire a transparenţei finanţării publice prin distribuirea obiectivă a fondurilor disponibile între instituţii şi prin evitarea presiunilor politice în exces

Aproape pretutindeni, formulele de finanţare se bazează pe criterii de input, care se referă la volumul activităţilor instituţionale5. Activităţile instituţionale pot fi estimate în funcţie de volumul resurselor (numărul membrilor personalului, salariile personalului, numărul de studenţi înscrişi, clădiri, etc.) de care instituţiile de învăţământ superior dispun pentru desfăşurarea activităţii educaţionale. În multe cazuri, formulele de finanţare includ şi criterii de performanţă, care se leagă de rezultatele obţinute de către o instituţie pe o perioadă dată. Fprmulele de finanţare pot constitui astfel un stimulent pentru ca instituţiile de învăţământ superior să-şi raţionalize mai bine resursele, deoarece ele creează o legătură între cuantumul fondurilor publice alocate şi capacitatea instituţiei de a folosi resursele în modul cel mai “avantajos” cu putinţă pe o perioadă de timp presatbilită.

Criteriile de input

În formulele de finanţare, criteriile de input folosite pentru subvenţiile pentru activitatea didactică şi cea de funcţionare curentă variază de la ţară la ţară. Criteriul cel mai des folosit este numărul de studenţi înscrişi în anul curent sau în anul precedent, luaţi în considerare în funcţie de domeniul de studiu. În unele ţări, numărul studenţilor din fiecare instituţie care întruneşte criteriile de eligibilitate pentru finanţarea publică este stabilit dinainte de către sau împreună cu autorităţile naţionale. Acest lucru corespunde numărului de locuri de studiu finanţate de la buget disponibile într-o instituţie (Bulgaria, Lituania, Ungaria, România şi Liechtenstein), sau numărului de locuri de studiu de acoperit sau de studenţi ce pot fi înmatriculaţi, în conformitate cu numărul de absolvenţi, aşa cum este stipulat în contractul încheiat între instituţie şi autorităţile publice (Estonia, Letonia şi Finlanda).

Alte caracteristici decât cele referitoare la numărul de studenţi, ce pot reprezenta uneori o garanţie pentru stabilitatea modelului de alocare a fondurilor, sunt luate în considerare mult mai rar. Acestea includ, de exemplu, variabile legate de costurile de închiriere ale universităţilor (Finlanda), de suprafaţa clădirilor din campus (Franţa), dacă acestea se află în capitală (Regatul Unit-Anglia), de numărul de membri ai personalului (Grecia, Franţa, polonia-instituţiile publice- şi Portugalia), criterii legate de activitatea educaţională (franţa şi Slovacia), etc. (pentru informaţii detaliate, a se vedea anexa).

5 Chevaillier, Thierry; Eicher; J-Cl. (2002) Higher Education Funding: A Decade of Changes (Finanţarea învăţământului

superior: Un deceniu de schimbări).


53

Figura 3.3: Criteriile de input ale formulelor de finanţare folosite pentru activităţi didactie şi operaţiuni - instituţii

de învăţământ superior publice şi private dependente de guvern, 2006/2007

BEfr

BEde

BEnl


Numărul studenţilor înscrişi în anul precendent sau în cel curent

Numărul de locuri finanţate de stat disponibile în instituţie sau care trebuie să fie puse la dispoziţie de către instituţie

Alţi indicatori pentru volumul de activităţi instituţionale


UK-SCT

IS LI NO

Numărul studenţilor înscrişi în anul precendent sau în cel curent

Numărul de locuri finanţate de stat disponibile în instituţie sau care trebuie să fie puse la dispoziţie de către instituţie

Alţi indicatori pentru volumul de activităţi instituţionale

Criteriul este utilizat Depinde de autoritatea regională

Sursa: Eurydice.

Note suplimentare

Belgia (Comunitatea de limbă germană): Până în 2009/10, numărul de studenţi înmatriculaţi luat în considerare pentru subvenţiile anuale corespunde cu anul universitar 2004/2005. Pentru programele de pregătire a asistentelor/asistenţilor medicali, este alocată o sumă fixă corespunzătoare costurilor operaţionale. Belgium (Comunitatea flamandă): Cuantumul subvenţiilor globale alocate instituţiilor de învăţământ superior se bazează în prezent pe numărul de studenţi înmatriculaţi în anul 2000 (universităţi) şi în 2003 (colegii universitare). Până în 2008, ca o măsură de tranziţie, fluctuaţiile acestor cifre nu vor fi luate în calcul. Republica Cehă: Se referă la instituţiile care au nivelul 5A pe scala ISCED. Doar studenţii care nu depăşesc cu mai mult de un an durata standard a studiilor sunt luaţi în calcul. Danemarca şi Islanda: Nu există criterii legate de input în formula de finanţare. Germania: Fiecare Land stabileşte metoda de alocare a fondurilor publice directe către instituţiile de învăţământ superior. Irlanda (institutele tehnologice), Cipru, Luxemburg şi Malta: Fără formule de finanţare. Spania: Fiecare comunitate autonomă stabileşte metoda de alocare a fondurilor publice directe către instituţiile de învăţământ superior. Luxemburg: Informaţiile nu au fost verificate la nivel naţional. Ţările de Jos: Pentru universităţi, numărul de studenţi luaţi în calcul în formula de finanţare corespunde înmatriculărilor în primul an de studiu. Austria: Numărul de studenţi înmatriculaţi se referă doar la Universităţile de Ştiinţe Aplicate (Fachhochschulen). Pentru universităţi, criteriile folosite în formula de finanţare se leagă în totalitate de performanţele instituţionale (vezi Figura 3.4). Polonia, Slovenia şi Suedia: Numărul de studenţi este calculat pentru studenţii la zi sau echivalenţii acestora. Finlanda: Institutele politehnice: numărul de studenţi înmatriculaţi. Universităţi: numărul de studenţi pe care instituţia trebuie să-i înmatriculeze pentru a se conforma contractului de performanţă. Regatul Unit (Anglia/Irlanda de Nord): Doar studenţii care îşi termină anul de studiu sunt luaţi în calcul. (Ţara Galilor): Doar un mic procent din fondurile legate de studenţi depinde de numărul de studenţi înmatriculaţi. Majoritatea fondurilor legate de studenţi depind de numărul creditelor obţinute.

Notă explicativă

Pentru informaţii naţionale detaliate despre categoriile de criterii prezentate în Figura 3.3, a se vedea anexa. Toate criteriile care se referă la numărul de studenţi înmatriculaţi sau la numărul de locuri de studiu scutite de taxele de şcolarizare sunt judecate în conformitate cu domeniul de studiu al studentului luat în considerare.

În formulele de finanţare, numărul de studenţi luaţi în considerare se calculează împreună cu unitatea de cost stabilită pe cap de student. Aceste costuri sunt judecate pretutindeni în funcţie de domeniul de studiu la care


54

studentul este înscris şi de nivelul studiilor, precum şi în funcţie de faptul dacă studiile sunt la zi şi, de asemenea, în funcţie de alţi factori.

De exemplu, în Comunitatea flamandă din Belgia, programele de studiu sunt judecate în funcţie de nivelul 1, 2 sau 3 sau de nivelul 1, 1.2, 1.4 sau 1.6 (pentru colegii). Pretutindeni, programele ce includ

ştiinţele sociale şi umaniste primesc clasificarea cea mai de jos, iar cele care includ ingineria şi medicina

primesc clasificarea cea mai înaltă. În Norvegia, costul calculat pe cap de student este judecat în funcţie de

costul echipamentului ştiinţific şi de complexitatea predării în programul de studiu respectiv.

În funcţie de ţara luată în considerare, costurile de bază stabilite pe cap de student se plasează în mod diferit în schema costurilor totale ale fiecărei instituţii de învăţământ superior. Ele se pot calcula în funcţie de cheltuielile reale ale instituţiilor pe o perioadă dată (Grecia) sau pot corespunde unei sume medii la nivel naţional, care se bazează pe statistici, aşa cum este cazul în majoritatea ţărilor. Ele pot, de asemenea, corespunde unui cost normativ pe cap de student, care se calculează luând în considerare anumiţi factori precum raporul optim între numărul de studenţi şi numărul membrilor corpului academic şi alte măsuri standard de creştere a randamentului, folosite pentru a calcula costurile pe cap de student către care se tinde, mai degrabă decât cele care există în prezent, în medie şi în mod curent6. Acest lucru se întâmplă în Comunitatea franceză din Belgia, în Bulgaria, România şi Lichtenstein. Când costurile de bază se bazează pe media naţională sau pe costurile normative, ele pot servi drept stimulent pentru raţionalizarea folosirii resurselor.

Indicatorii de performanţă

Aproximativ jumătate din ţări folosesc indicatori de performanţă care se axează pe rezultatele studenţilor, pentru stabilirea cuantumului fondurilor alocate activităţilor didactice şi de funcţionare (vezi figura 3.4). Cei mai des întâlniţi indicatori de performanţă privind activităţile didactice şi pedagogice se axează pe rezultatele studenţilor care se măsoară prin numărul de absolvenţi. Indicatorii din Republica Cehă, Italia şi Austria (universităţi) acordă o importanţă specială respectării duratei de studii standard. Unele ţări folosesc alţi indicatori în legătură cu rezultatele studenţilor (în plus faţă de numărul de absolvenţi, pentru unele ţări).

În Danemarca, Austria şi Lichtenstein, numărul studenţilor care îşi iau examenle este luat în considerare.

Numărul de credite dobândite de către studenţi este luat în considerare în Suedia (pentru studenţii la zi) şi

în Norvegia. În Regatul Unit (Anglia şi Irlanda de Nord), numărul de studenţi înscrişi nu este luat în calcul

în formula de finanţare, ci doar acei studenţi care îşi termină anul de studiu. Numărul este weighted în

funcţie de domeniile şi felul studiilor. În ceea ce priveşte performanţa instituţională, Italia şi Ţările de Jos

(universităţile de învăţământ profesioniste) iau în considerare rata eşecurilor şcolare la sfârşitul primului an de studiu şi numărul studenţilor care îşi abandonează studiile după această perioadă.

În Comunitatea flamandă din Belgia, în Irlanda (universităţi) şi Regatul Unit (Scoţia), criteriile de performanţă se axează în prezent numai pe cerecetare (vezi subcapitolul 3.1.4) şi cu toate acestea, acest lucru este în curs de schimbare în Comunitatea flamandă din Belgia şi în Irlanda.

În anul 2008, în Comunitatea flamandă din Belgia, aceste criterii de performanţă vor fi folosite pentru subvenţiile globale alocate activităţilor didactice şi de cerecetare. În Irlanda, există planuri de introducere a

unui al doilea criteriu de performanţă legat de standardizarea “celor mai bune practici” naţionale şi internaţionale şi în scopul sporirii importanţei acordate definirii obiectivelor şi evaluării rezultatelor.

6 Vezi Salmi, J. and Hauptman A.M. (2006) Resource allocation mechanisms in tertiary education: a typology and an assessment (Mecanismele de alocare a resurselor în sistemul educaţional terţiar: tipologie şi evaluare).


55

Figura 3.4: Criteriile de performanţă ale formulelor de finanţare folosite pentru activităţi didactie şi operaţiuni -

instituţii de învăţământ superior publice şi private dependente de guvern, 2006/2007

BEfr

BEde

BEnl


Indicatori privind rezultatele studenţilor

Scăderea costurilor de personal

Nivelul de pregătire al personalului didactic

Rezultatele evaluării instituţiilor

Calitatea infrastructurii, a managementului şi a serviciilor oferite comunităţii universitare


UK-SCT

IS LI NO

Indicatori privind rezultatele studenţilor

Scăderea costurilor de personal

Nivelul de pregătire al personalului didactic

Rezultatele evaluării instituţiilor

Calitatea infrastructurii, a managementului şi a serviciilor oferite comunităţii universitare

Criteriul este utilizat Depinde de autoritatea regională Sursa: Eurydice.

Note suplimentare

Belgia (Comunitatea flamandă), Irlanda (universităţi), Polonia (instituţii publice) şi Regatul Unit (Scoţia): Criteriile de performanţă se referă doar la cercetare (vezi subcapitolul 3.1.4). Republica Cehă: Se referă la instituţiile care au nivelul 5A pe scala ISCED. Germania: Fiecare Land stabileşte metoda de alocare a fondurilor publice directe către instituţiile de învăţământ superior. Irlanda (institutele tehnologice), Cipru, Luxemburg şi Malta: Fără formule de finanţare. Grecia: Odată cu noua lege universitară adoptată în 2007, diferiţi indicatori de performanţă sunt folosiţi pentru finanţarea publică. Spania: Fiecare comunitate autonomă stabileşte metoda de alocare a fondurilor publice directe către instituţii. Franţa: Contractele încheiate între stat şi instituţii stabilesc obiectivele de atins şi indicatorii de performanţă prin care se va face evaluarea rezultatelor. Luxemburg: Informaţiile nu au fost verificate la nivel naţional. Austria: Se referă doar la universităţi. Portugalia: Începând cu 2007/2008, calitatea dotărilor şi a echipamentelor ştiinţifice şi didactice ale instituţiilor de învăţământ superior influenţează cuantumul fondurilor publice pe care le primesc. Islanda: Rezultatele instituţionale sunt estimate în baza numărului de studenţi care îşi iau examenele.

Notă explicativă

Pentru informaţii naţionale detaliate despre actegoriile de criterii prezentate în Figura 3.4, a se vedea anexa. Pentru criteriile de performanţă legate de cercetare, vezi subcapitolul 3.1.4.

În Lituania, nu există indicatori de performanţă legaţi de activitatea didactică pentru formula folosită la calcularea bugetului de stat anual alocat instituţiilor de învăţământ superior. Dar rezultatele privind calitatea programelor de studiu sau randamentul cercetării (vezi subcapitolul 3.1.4) care au reieşit din evaluarea instituţiilor sau a programelor de studiu, făcută în scopul acreditării, sunt luate în calcul pentru stabilirea sumelor alocate. În Portugalia, când se calculează cuantumul subvenţiilor publice alocate instituţiilor de învăţământ superior, sunt luate în considerare rezultatele evaluărilor făcute de Consiliul Naţional de Evaluare a Învăţământului Superior7, precum şi indicatorii de performanţă.

(7) Acest organ a fost înlocuit în toamna anului 2007 de către o agenţie pentru evaluarea şi acreditarea învăţământului superior.


56

În Polonia şi România, criteriile de performanţă actuale nu se axează pe rezultatele studenţilor, ci pe calitatea corpului academic şi/sau a conducerii. Totuşi, în cadrul strategiei pentru învăţământul superior din România, pe perioada 2002-2010 există planuri de luare în calcul a poziţionării fiecărei universităţi într-un clasament general naţional, în funcţie de rezultatele sale, pentru stabilirea alocării fondurilor publice.

În Comunitatea de limbă germană din Belgia, în Bulgaria, Grecia şi Spania, dezbaterile politice curente, strategiile şi reformele se axează pe introducerea indicatorilor de performanţă pentru stabilirea cuantumului subvenţiilor publice alocate instituţiilor.

În Comunitatea de limbă germană din Belgia, un nou sistem de finanţare a costurilor de funcţionare pentru singura instituţie de învăţământ superior este în curs de pregătire şi urmează a fi pus în aplicare din

anul universitar 2009/2010. Iniţiativele luate de către Autonome Hochschule începând cu 2005. în domeniile

formării şi cercetării pot fi luate în considerare pentru stabilirea sumei anuale totale. În Grecia, odată cu

noua lege universitară adoptată recent în parlament, indicatorii de calitate privind rezultatele instituţionale

vor fi luate în considerare pentru distribuirea fondurilor publice. Deşi comunităţile autonome din Spania sunt în prezent răspunzătoare pentru mecanismele oarecum diferite folosite pentru finanţarea instituţiilor

de învăţământ superior, ca o regulă generală, toate aceste mecanisme se bazează pe costuri. Parlamentul

naţional este implicat într-o dezbatere în curs de desfăşurare privind modificarea sistemului de finanţare a universităţilor astfel încât acesta să se axeze, de asemenea, pe rezultate.

Relativitatea rezultatelor sau a indicatorilor bazaţi pe rezultate, pentru stabilirea cuantumului subvenţiilor, variază de la ţară la ţară. În Estonia, întreaga subvenţie globală publică se stabileşte în funcţie de performanţe, aşa cum este stabilit în contractele instituţiilor, în privinţa numărului de absolvenţi (vezi subcapitolul 3.1.3). În Regatul Unit (Anglia) performanţele reprezintă un factor major pentru stabilirea formulei de finanţare. În Suedia, 45% din subvenţiile globale se alocă în funcţie de rezultatele studenţilor la zi din fiecare an de studiu. În Ţările de Jos, performanţele reprezintă 50% din componenta “educaţională” a subvenţiei globale primite.

În Finlanda (din 2007) şi în Norvegia, aproximativ o treime din fonduri sunt stabilite în funcţie de performanţe. În Norvegia, suma alocată pentru cercetare din subvenţia globală se bazează din anul 2006 într-o mai mare măsură pe performanţe. În Lituania, Ungaria şi România, performanţa instituţiilor este luată în calcul în ceea ce priveşte un procent de 12% până la 20 % din subvenţia globală alocată activităţilor didactice şi de funcţionare, precum şi cercetării. În Irlanda (universităţi) şi Italia, acest procent este de 5% sau chiar mai mic.

În Danmarca şi Austria (universităţi), doar indicatorii legaţi de performanţă sunt folosiţi în formula de finanţare, totuşi, în Austria, aceste formule stabilesc numai într-o mică măsură cuantumul subvenţiei gloabale.

Criteriile sociale şi academice

Anumite guverne au introdus criterii în formula de finanţare pentru calcularea subvenţiilor publice alocate instituţiilor de învăţămâţnt superior, care sprijină eforturile acestora de a duce la îndeplinire anumite obiective naşionale sociale sau academice prestabilite sau ca să stimuleze instituţiile în acest sens.

În Italia, formula de finanţare ţine cont de condiţiile economice şi sociaale ale zonelor în care se află

universităţile, pentru a aloca resurse mai substanţiale instituţiilor de învăţământ superior care care au studenţi ce provin din medii sociale dezavantajate, ţinând cont şi de situaţia în acre o instituţie a fost

recent înfiinţată. În Austria, formula de finanţare include date privind procentul de profesori femei,

precum şi numărul de femei care absolvă programe doctorale. În Regatul Unita (Anglia), costurile

suplimentare suportate de instituţiile care înmatriculează studenţi provenind din medii dezavantajate sau

netradiţionale, sau cu infirmităţi, sunt luate în considerare în formula de finanţare. În Irlanda, o abordare


57

similară a fost introdusă în formula de finanţare cu privire la studenţii din mediile dezavantajate. Începând

cu 2008, în Comunitatea flamandă din Belgia, mecanismul de finanţare promovează atragerea în sistemul

învăţământului superior a grupurilor etnice şi socio-economice slab reprezentate.

3.1.2. Contractele de performanţă

În douăsprezece ţări, fondurile publice directe destinate instituţiilor de învăţământ superior sunt alocate total sau parţial în baza unui contract de performanţă încheiat între stat şi instituţia respectivă. În plus faţă de alocarea unui buget, aceste contracte se bazează pe principiul definirii obiectivelor strategicepentru o anumită instituţie de învăţământ superior. Ele trebuie, de asemenea, să reprezinte un instrument de măsurare a îndeplinirii obiectivelor stabilite de către instituţii. De aceea, pentru autorităţile publice contractele de performanţă reprezintă un mecanism puternic care le permite să orienteze politicile strategice instituţionale.

Există diferenţe între ţări în privinţa importanţei “contractului de performanţă” în procesul de alocare a fondurilor publice. Contractele care influenţează partea cea mai substanţială a fondurilor publice sunt încheiate în urma unei negocieri. Aşa se întâmplă în Franţa8 (din 1989), Luxemburg (din 2003), Austria (din 2007), România (din 1998, cu o modificare în 2006), Finlanda ( de la jumătatea anilor '90) şi Islanda (din 1997). În Grecia, acest tip de contract a fost adoptat foarte recent. În Danemarca, contractele de performanţă, care au fost introduse recent şi nu au putere juridică, reprezintă o condiţie prealabilă pentru alocarea fondurilor publice, dar nu dispun de posibilitatea administrării sumelor alocate în mod public.

În Franţa, dat fiind faptul că salariile profesorilor cercetători sunt plătite în cea mai mare parte de către stat, fondurile publice distribuite prin intermediul acordurilor contractuale acoperă doar 10% până la 15 % din bugetele universitare şi situaţia diferă de la o universitate la alta. Subvenţia globală pentru activităţile de

funcţionare se alocă ţinând cont de formula de finanţare. Scopul acestei politici este acela de întări

ponderea creditelor contractuale atribuite în baza unei evaluări calitative a rezultatelor, în comparaţie cu creditele atribuite în mod esenţialmente cantitativ. În Austria, bugetul alocat conform contractului de

performanţă corespunde procenttului de 80% din subvenţia globală pentru universităţi, cele 20 de

procente rămase bazându-se pe formula de finanţare. În România, contractul anual se referă la toate

subvenţiile publice. În Finlanda şi Islanda, pe lângă fondurile publice alocate unor proiecte de cercetare

specifice, acordul privind performanţa acoperă subvenţiile publice rămase. De asemenea, tot în Finlanda,

6.5% din suma stabilită prin acord este destintă unor proiecte relevante pentru priorităţile strategice şi politice naţionale.

Când contractele de performanţă reprezintă un mecanism principal pentru alocarea fondurilor publice către instituţiile de învăţământ superior, ele includ obiective strategice pe care instituţiile le stabilesc ele însele, precum şi scopuri strategice naţionale (vezi capitolul 1) care implică o mare parte a activităţilor instituţionale. În România şi Islanda, aceste scopuri sunt stabilite separat pentru fiecare instituţie în parte. Contractele se încheie pe o perioadă de 3 ani în Austria şi Finlanda, de 3-4 ani în danemarca, 4 ani în Franţa, 5 ani în Islanda şi 1 an în România.

În Danemarca, contractele de performanţă stabilesc obiectivele startegice, mijloacele şi zonele de interes ale universităţilor, împaărţite în 4 categorii principale de activităţi, respectiv: educaţie, cerecetare,

răspândirea informaţiei şi schimbul de informaţii. În Franţa, contractele stabilesc obiectivele universităţilor

în care includ calitatea activităţii didactice şi a cerectării, guvernarea, combaterea inegalităţii, etc. Ele

trebuie să exprime cerinţele sistemului naţional de învăţământ public, prin intermediul politicilor şi

opţiunilor startegice pentru dezvoltarea fiecărei instituţii. În Luxemburg, contractul încheiat între

universitate şi stat se axează pe politica generală a instituţiei şi pe opţiunile, obiectivele şi activităţile sale

(8) În Franţa, contractele se referă la majoritatea fondurilor publice directe alocate instituţiilor de învăţământ superior, cu excepţia salariilor profesorilor cercetători.


58

strategice în domeniile predării, cercetării, mobilităţii studenţilor, documentaţiei şi administrării. În Austria, contractul trebuie să includă obiectivele strategice ale universităţii, programele de studii şi serviciile,

activitatea planificată şi stimulentele cu privire la managementul resurselor umane, precum şi planurile de

dezvoltare în domeniul cercetării, contribuţiile la progresul social (inclusiv măsurile de mărire a numărului de femei care ocupă posturi de conducere, cursuri pentru studenţii care lucrează, extinderea ariilor

culturale şi de cerecetare care au un impact social, transferul informaţional şi tehnologic), activităţile şi

schemele internaţionale planificate şi cooperarea între universităţi. În România, planul strategic care stă la

baza contractului trebuie să includă obiectivele strategice ale fiecărei instituţii, programele sale de studii şi

strategiile ce urmează a fi adoptate în privinţa predării, cerecetării, managementului resurselor umane, parteneriatelor, finanţării, strategiei de conducere şi strategiei de asigurare a calităţii.

În patru ţări, contractele de performanţă se referă doar la o mică parte din fondurile publice alocate şi sunt destinate finanţării unor proiecte specifice sau au unor obiective şi mai specifice. În Republica Cehă, Portugalia şi Slovacia, aceste contracte rezultă în urma unei licitaţii foarte competitive. În Comunitatea flamandă din Belgia, fondurile pentru aceste contracte vor fi alocate în funcţie de numărul de studenţi din 2008 până în 2010. Între timp, indicatorii de performanţă vor fi definiţi. Din 2010, fondurile vor fi alocate în baza performanţelor obţinute de către instituţie.

În Comunitatea flamandă din Belgia, 4% din fondurile directe sunt alocate prin intermediul contractelor

de performanţă (2000-2007) care se referă la inovaţiile privind activitatea didactică, procesul de învăţare şi reforma curiculară. Începând cu anul 2008, 2% din fondurile directe sunt alocate pentru contractele de

performanţă care se referă la creşterea accesului la învăţământul universitar şi a rezultatelor academice

pentru studenţii care provin din grupuri sociale slab reprezentate. În Republica Cehă, 7,4% din fondurile

publice primite de către instituţiile publice pentru învăţământul de nivel 5A pe scala ISCED sunt alocate în

baza unui contract de dezvoltare anual (dar cu posibilitatea de reînnoire). Pentru a primi aceste fonduri, planurile pe termen lung ale instituţiilor trebuie să se conformeze priorităţilor stabilite în planul pentru

învăţământul superior pentru 2006-2010, introdus de către Ministerul Educaţiei (internaţionalizarea, creşterea calităţii şi performanţelor activităţilor academice şi întreţinerea mediului academic), iar proiectul

propus trebuie să urmeze priorităţile naţionale anuale cu privire la activităţile didactice. Ministerul

Educaţiei alocă, de asemenea, fonduri zonelor naţionale, cu scopul de a permite instituţiilor care au nivelul

5B pe scala ISCED de a introduce liniile directoare naţionale în domeniul educaţional. În Portugalia,

instituţiile de învăţământ superior care doresc să se dezvolte şi să crească pot aplica pentru fondurile

multianuale care se bazează pe un contract de dezvoltare/ contract pe program. Aceste contracte confirmă obiectivele strategice pe termen scurt sau mediu, care se referă la creşterea calităţii, dezvoltarea curiculei,

întărirea şi gestionarea infrastructurii, modernizarea conducerii, etc. În Slovacia, procentul contractelor de

dezvoltare pentru finanţarea publică alocată activităţii didactice este asemănător celui din Republica Cehă. Acordarea unui contract (anual sau multianual) către o instituţie publică de învăţământ superior, prin care

aceasta se angajează să îndeplinească un proiect de dezvoltare legat de activităţile educaţionale, depinde

de alinierea planurilor strategice pe termen lung ale instituţiilor (publice) la planurile Ministerului Educaţiei.

Un mecanism de finanţare similar există şi în Irlanda, dar el nu există sub forma unui contract de performanţă. Fondul Strategice de Inovare alocă fonduri universităţilor pentru proiectele care se conformează priorităţilor strategice naţionale, acestea concurându-se reciproc. Fondul este separat în întregime de subvenţia anuală recurentă alocată universităţilor.

Contractele de performanţă pot fi folosite drept stimulente, de exemplu atunci când fondurile publice scad dacă obiectivele stabilite nu sunt atinse. În prezent, relaţia dintre rezultatele unei instituţii cu privire la obiectivele stabilite şi la cuantumul fondurilor alocate este în curs de (re)definire în anumite ţări în care o mare parte din fondurile alocate este obţinută prin contractul de performanţă. Când este luată în calcul atingerea obiectivelor, sunt folosiţi îndeosebi indicatorii cantitativi, în timp ce îndeplinirea unor obiective axate pe o calitate sporită nu reprezintă (încă) un factor determinant pentru stabilirea sumelor alocate.


59

În Danemarca, rezultatele universităţilor în comparaţie cu contractele de performanţă nu au nici o influenţă în momentul de faţă asupra cuantumului fondurilor publice pe care universităţile le primesc.

Strategiile guvernamentale au ca scop coordonarea fondurilor publice alocate universităţilor cu evaluarea

generală a rezultatelor şi cu măsura în care obiectivele calitative au fost îndeplinite. Indicatorii cantitativi incluşi în contractele care se bazează pe rezultatele obţinute de universităţi cu privire la mobilitatea

studenţilor, numărul absolvenţilor, patentele şi utilizarea rezultatelor cerecetării, volumul studiilor de

cercetare publicate, mijloacele externe şi cercetătorii străini, pot fi folosiţi în acest scop. În Franţa, legea

organică referitoare la legile financiare din 2006 defineşte un sistem performativ pentru managemntul,

public bazat pe contractele de performanţă reînnoibile încheiate cu instituţiile de învăţământ superior,

prin care managementul cel mai eficient primeşte fondurile cele mai mari. În Luxemburg, efectele primului

contract multi anual care este în curs de desfăşurare vor fi analizate, la fel şi evaluarea activităţilor

universitare. Oricare ar fi rezultatele, statul şi-a luat angajamentul de a oferi fonduri mai mari pentru

activităţile universitare, până în anul 2009. În Austria, în timpul primului val de contracte (care au început

în 2007), universităţile au trebuit să înainteze rapoarte privind rezultatele obţinute în comparaţie cu contractele de performanţă. Rezultatele vor fi luate în considerare pentru următoarele contracte. În

România, rezultatele obţinute sunt analizate în comparaţie cu datele contractului anual numai pentru

formula de finanţare care include indicatorii de performanţă. În Finlanda, numărul rezultatelor obţinute de

către universităţi în comparaţie cu scopurile stabilite prin acordul de performanţă pe trei ani este luat în

calcul atunci când se calculează suma alocată prin acordul următor. În Islanda, evaluările legate de

contracte, pentru care scopurile si strategiile instituţiilor de învăţământ superior joacă un rol vital, sunt încă

în curs de desfăşurare.

3.1.3. Contractele care se bazează pe un număr prestabilit de absolvenţi pentru fiecare domeniu de studiu

În Estonia şi Letonia, contractele dintre instituţiile de învăţământ superior şi autorităţile publice se referă la fondurile publice care “cumpără” serviciile educaţionale oferite de către instituţie. Aceste servicii ar trebui să asigure faptul că un anumit număr de studenţi îşi termină studiile după o anumită perioadă, pentru anumite domenii de studiu sau pentru mai multe domenii de studiu, pentru diferite nivele de studiu, şi că ele oferă locurile de studiu corespunzătoare, scutite de plata taxelor de şcolarizare. În Estonia, în prezent, are loc o dezbatere privind includerea în contract a direcţiilor strategice şi a misiunilor de îndeplinit. Pentru instituţiile de învăţământ superior din Estonia, care oferă pregătire superioară, subvenţia nu este stabilită prin contract, ci specificată printr-o directivă a Ministerului Educaţiei şi Cercetării.

În ambele ţări, fondurile publice obţinute prin acordurile contractuale reprezintă o parte substanţială a sprijinului financiar public acordat instituţiilor de învăţământ superior (70-80 % în Estonia), deşi există şi alte subvenţii publice care sunt destinate în mod special cerectării şi investiţiilor.

În Estonia, instituţiile trebuie să aplice pentru fonduri publice, în scopul prestării serviciilor educaţionale.

În Estonia, pentru a decide în privinţa distribuirii resurselor între instituţii, Ministerul Educaţiei şi cercetării

este consiliat de o comisie specială alcătuită din reprezentanţi ai diferitelor ministere, universităţi, ai angajatorilor, sindicatelor şi studenţilor. Diferitele asociaţii profesionale pot, de asemenea, face propuneri.

Criteriile principale sunt: prioritatea disciplinelor academice (în special referitor la piaţa muncii) aşa cum este ea stabilită de către comisie, calitatea şi eficacitatea de care instituţiile dau dovadă.

In ambele tari, concluzia contractelor previzionate infleunteaza valoarea viitoarelor contracte.

În Estonia, contractele care stabilesc numărul de absolvenţi pe care o instituţie trebuie să-l înregistreze, au fost introduse în 2002. În momentul de faţă, dacă numărul de locuri de studiu stabilit în contract nu se

ocupă, ministerul are dreptul de a renunţa la suma corespunzătoare alocată pentru contractul următor. Din

2009/2010, ministerul va ţine cont şi de câteva criterii de performanţă, incluzând numărul exact de


60

absolvenţi de studii masterale (masteranzii care şi-au început studiile masterale în 2002 şi le vor termina în mod normal până la această dată) atunci când se calculează numărul de locuri finanţate de la bugetul de

stat. În Letonia, gradul de respectare a contractelor precedente, cu privire la numărul de locuri de studiu şi numărul de absolvenţi, are o anumită pondere în privinţa sumelor alocate.

3.1.4. Fondurile publice alocate cercetării

Instituţiile de învăţământ superior din Europa primesc bani publici pentru cercetare şi dezvoltare (R&D-eng., C&D-rom.) prin intermediul numeroaselor metode de finanţare care treatează performanţele în feluri diferite. Acest lucru implică fondurile pentru cheltuielile legate de cercetarea fundamentală sau aplicată din instituţiile de învăţământ superior, incluzând toate institutele de cercetare şi unităţile experimentale care funcţionează sub controlul direct al acestora sau care sunt administrate sau asociate cu acestea. Granturile de cercetare pentru studiile postuniversitare nu sunt luate în considerare în acest caz, deoarece ele nu reprezintă fonduri publice directe alocate instituţiilor.

La nivel public, există două căi principale de finanţare a cercetării în învăţământul superior:

• Finanţarea de bază pentru cercetare, ceea ce înseamnă alocarea granturilor de cercetare pe care instituţia le poate folosi după cum crede de cuviinţă. Acestea pot fi:

• • granturi alocate special pentru cercetare;

• • granturi care se adaugă unei subvenţii globale pentru alte tipuri de cheltuieli, în principal pentru activitatea didactică şi/sau activităţile de funcţionare.

• Acordarea fondurilor în baza unei licitaţii pentru scheme sau programe de cercetare specifică.

În aproape toate ţările, fondurile publice alocate cercetării sunt alocate în baza unui sistem de sprijin dual alcătuit din fondurile de bază destinate cercetării, în legătură cu utilizarea cărora decide instituţia şi din alocarea fondurilor publice pentru anumite proiecte de cercetare, după un model competitiv. În România, totuşi, singurul mecanism de finanţare a cercetării din învăţământul superior implică o licitaţie pentru anumite proiecte de cercetare specifică.

Sursa fondurilor alocate proiectelor de cercetare specifice este de obicei un organ naţional specializat în cercetare şi dezvoltare (precum fondul naţional ştiinţific, o academie naţională sau un consiliu de cercetare), în timp ce finanţarea de bază pentru cercetare este distribuită de acelaţi organ care acordă sprijinul financiar pentru activităţile didactice şi operaţionale. În câteva ţări, precum Bulgaria, Finlanda şi Regatul Unit (Scoţia), majoritatea fondurilor publice alocate cercetării sunt destinate proiectelor specifice.

Fondurile de bază pentru cercetare le permit instituţiilor să-şi stabilească priorităţile proprii şi să-şi finanţeze infrastructura şi activităţile curente. Totuşi, existenţa acestui mecanism de alocare a fondurilor nu indică sumele implicate şi nici faptul ca fondurile publice alocate cercetării ar fi suficiente. În aproximativ jumătate dintre ţări, instituţiile de învăţământ superior primesc fonduri de bază destinate special cercetării (vezi anexa). În alte ţări, fondurile pentru cercetare sunt incluse în subvenţiile globale acordate pentru alte tipuri de cheltuieli. În Comunitatea flamandă din Belgia şi în Italia sunt folosite ambele metode de alocare a resurselor.


61

Figura 3.5: Criteriile de alocare a subvenţiilor de bază publice pentru cercetare şi dezvoltare, pentru învăţământul

superior public şi privat dependent de guvern, 2006/2007

Criterii de input

Criterii de performanţă

Fără criterii legat în mod special de cercetare

Fără subvenţii de bază publice alocate pentru cercetare şi dezvoltare

Variabile care depind de autoritatea regională

Informaţii indisponibile

Sursa: Eurydice.

Note suplimentare

Belgia (Comunitatea de limbă germană): Prin procedeul de dispensare, guvernul poate aloca, în anumite cazuri, o subvenţie de cercetare suplimentară, dintr-un buget limitat. Republica Cehă: Informaţiile se referă la instituţiile care au nivelul 5A pe scala ISCED. Germania: Fiecare Land stabileşte metoda de alocare a fondurilor publice directe către instituţiile de învăţământ superior. Spania: Fiecare comunitate autonomă îşi stabileşte metoda proprie de alocare a fondurilor publice directe către instituţiile de învăţământ superior. Franţa: Contractul pe durata de patru ani între stat şi instituţiile de învăţământ superior publice-în special universităţi - include o secţiune privind cercetarea. Aceasta conţine criterii conform cărora echipele beneficiază de pe urma subvenţiilor şi a Bonus Qualité Recherche (BQR), care reprezintă o formă de sprijin financiar anual acordat unei universităţi pentru politica de cercetare a acesteia. Acest bonus provine din creditele operaţionale şi din cele pentru echipament, furnizate de către minister. Portugalia: Fondurile pentru cooperarea internaţională, promovarea culturii ştiinţifice şi tehnologice, etc., sunt, de asemenea, incluse în subvenţia de bază. Liechtenstein: Informaţiile se referă numai la Hochschule Liechtenstein.

Pentru a stabili cuantumul fondurilor publice alocate cerecetării, ţările se referă la input (prin intermediul criteriilor legate de costul activităţilor de cercetare suportate de instituţie) sau la performanţele instituţiei în domeniul cercetării, sau la amândouă ( vezi anexa pentru informaţii naţionale detaliate). Importanţa acordată indicatorilor de performanţă poate fi, de asemenea, un mod de stimulare a instituţiilor pentru a concura în scopul obţinerii unor rezultate superioare în domeniul cercetării.

Când ţările se referă la inputul din domeniul cercetării, de obicei, criteriile pun accentul pe numărul de doctoranzi şi/sau pe numărul de membrii ai corpului academic care lucrează în domeniul cercetării. Ele se pot axa şi pe amploarea activităţii de cercetare întreprinse (Malta) sau pe costurile trecute din acest domeniu (Bulgaria, Danmarca şi Islanda).


62

Comunitatea franceză din Belgia, Bulgaria, Germania şi Malta au o abordare axată esenţialmente pe input pentru alocarea fondurilor de bază pentru cercetare. Situaţia are şanse de a se schimba în Bulgaria în viitorul apropiat.

În Bulgaria, noua strategie pentru învăţământul superior include planuri de elaborare a unei formule de finanţare bazate pe rezultate, ce va fi aplicatăt finanţării publice, în special pentru fondurile alocate

instituţiilor de învăţământ superior pentru cercetare.

Celelalte ţări iau în considerare –în grade diferite- atât costurile de cercetare suportate de către instituţii, cât şi rezultatele acestora în domeniul respectiv, atunci când stabilesc cuantumul subvenţiilor de bază pentru cercetare.

În Suedia şi Lichtenstein, alocarea fondurilor publice de bază pentru cercetare se face în mod principal după considerente politice. În Cipru, fondurile de bază pentru cercetare se bazează pe nevoile anunţate de către instituţii în faza de negociere.

În Comunitatea flamandă din Belgia, în Estonia, Irlanda (universităţi), Ungaria, Polonia şi Slovacia, cuantumul fondurilor de bază alocate cercetării se bazează în special pe rezultatele instituţionale privind calitatea activităţii de cercetare.

Cei mai folosiţi indicatori în ţările care cântăresc valoarea acestei subvenţii în funcţie de rezultatele instituţionale sunt:

• numărul publicaţiilor academice, numărul lucrărilor citate în revistele academice, ponderea activităţilor didactice ale corpului academic;

• numărul de diplome de master sau de doctorate obţinute pe o perioadă anterioară şi numărul de teze doctorale susţinute;

• suma fondurilor publice obţinute pentru anumite proiecte de cercetare după un kodel competitiv;

• suma fondurilor de cercetare din surse private;

• numărul şi tipul de proiecte de cercetare întreprinse;

• folosirea rezultatelor cercetării (licenţe, drepturi de autor, servicii furnizate, etc.);

• premiile şi distincţiile primite, certificatele de calitate obţinute;

• numărul de titluri ştiinţifice conferite de către instituţie;

• participarea la proiecte internaţionale de cercetare ştiinţifică;

• dezvoltarea corpului academic care se ocupă cu cercetarea.

Toate ţările care iau în calcul rezultatele instituţiei se referă la numărul de diplome de master sau de doctorate acordate şi/sau la publicarea rezulatelor cercetării în literatura de specialitate. Cuantumul fondurilor de bază pentru cercetare este legat de abilitatea instituţiei de a obţine fonduri publice pentru anumite proiecte de cercetare în următoarele ţări: Republica cehă (nivelul 5A pe scala ISCED), Danemarca, Lituania şi Norvegia. Cuantumul fondurilor private primite pentru cercetare este luat în considerare în Danemarca, Estonia, Irlanda (universităţi) şi Lituania. Estonia, Italia şi Polonia iau în calcul drept indicator de performanţă volumul cercetării (numărul şi tipul proiectelor de cercetare întreprinse). În Estonis şi Polonia, folosirea rezultatelor cercetării în scopuri comerciale are o pondere în stabilirea cuantumului fondurilor publice alocate. Ultimii patru indicatori din lista de mai sus se întâlnesc numai în Lituania şi Polonia.

Pentru fondurile de bază alocate cercetării, rezultatele instituţionale pot fi analizate şi prin evaluarea calităţii planurilor strategice cu pivire la obiectivele stabilite la nivel naţional. Astfel, în republica cehă, subvenţia


63

alocată universităţilor pentru punerea în aplicare a planurilor lor de cercetare pe termen lung (5 până la 7 ani) depinde de calitatea planului, care este evaluată de o comisie formată din experţi naţionali şi străini.

În Franţa şi Islanda, rezultatele aşteptate din punct de vedere al cercetării sunt stabilite în contractele încheiate cu statul şi prestabilite pentru fiecare instituţie în parte.

În Islanda, aceşti indicatori se pot axa, de exemplu, pe numărul de publicaţii ştiinţifice.

În Portugalia şi Regatul Unit, subvenţia de bază pentru cercetare se calculează în baza sesiunilor periodice de evaluare a cercetării, care au loc în instituţiile de învăţământ superior. In Portugal and the United Kingdom, the basic grant for research is calculated on the basis of periodic research evaluation exercises conducted in the HEIs. La fel şi în Slovacia, fondurile de bază pentru cercetare se bazează pe o evaluare a universităţilor, dar care cuprinde şi alte domenii decât cercetarea.

În Portugalia, un juriu alcătuit din experţi internaţionali independenţi evaluează din trei în trei ani toate centrele de cercetare, cu privire la standardele internaţionale, incluzând articolele publicate în reviste

internaţionale, activitatea de punere în practică a patentelor, conformitatea cu recomandările făcute şi folosirea adecvată a fondurilor obţinute anterior. Rezultatul acestei evaluări şi clasificarea ulterioară a

instituţiilor sunt de asemnea luate în calcul atunci când se alocă fonduri pentru anumite proiecte, după un model competitiv.

În Slovacia, ARRA (Academic Ranking and Rating Agency)/ (Agenţia de Evaluare şi de Clasificare Academică)

face evaluări şi clasificări periodice ale instituţiilor de învăţământ superior, a facultăţilor şi programelor lor

de studii, în funcţie de calitatea activităţilor acestora (în domeniile educaţiei, cercetării şi tehnologiei). Aceste rezultate, precum şi capacităţile ştiinţifice şi tehnologice ale instituţiilor, capacităţile lor în privinţa

cercetării şi a realizărilor lor ştiinţifice, tehnologice şi artistice, sunt luate în considerare atunci când se alocă subvenţiile de bază pentru cercetare, dezvoltare şi activităţi artistice.

În Regatul Unit, Exerciţiul de Evaluare a Cercetării (Research Assessment Exercise- RAE) pune accentul pe calitatea rezultatelor publicate (articole din reviste, rezultate artistice şi performanţe) şi pe calitatea

cercetării comparativ cu standardele naţionale şi internaţionale. Exerciţiile de Evaluare a Cercetării (RAE) din fiecare domeniu de studiu sunt ierarhizate de către un juriu de evaluare între pari, specializat pe

domenii. Clasamentele sunt folosite la stabilirea cunatumului fondurilor alocate cercetării evaluate

cantitativ, fonduri pe care fiecare instituţie de învăţământ superior le primeşte din partea consiliului naţional de finanţare. De exemplu, în momentul de faţă, în Anglia, o clasificare de nivel 1, 2 sau 3 nu

primeşte finanţare şi o clasificare de nivel 5 primeşte în mare de patru ori mai multe fonduri decăt una de nivel 4 pentru acelaşi volum al activităţii de cercetare. Exerciţii de Evaluare a Cercetării (RAE) au avut loc în

1986, 1989, 1992, 1996 şi 2001. RAE a stârnit controverse cu privire la costul său ridicat şi la faptul că ar putea avea un efect inhibitor asupra anumitor iniţiative din partea comunităţii academice, pur şi simplu în

legătură cu atingerea aşteptărilor evaluatorilor. După următorul RAE ce va avea loc în 2008, un nou cadru mai matriceal.

Fondurile publice alocate în baza unei competiţii către instituţiile care aplică pentru sprijinul financiar acordat proiectelor de cercetare specifice sunt evaluate, de asemenea, cu ajutorul unor proceduri de evaluare între pari care foloseşte criteriile de performanţă.

În marea majoritate a ţărilor, mecanismele de alocare a subvenţiilor pentru cercetare stimulează competiţia între instituţii, orientând domeniul cercetării către priorităţile naţionale. Acest lucru se întâmplă, în primul rând, prin intermediul fondurilor publice foarte larg răspândite, fonduri pentru proiecte planificate sau aprobate la nivel naţional, pentru care instituţiile concurează prin aplicaţii şi, în al doilea rând, ca un rezultat al indicatorilor de performanţă pe care multe ţări le folosesc pentru calcularea nivelelor de finanţare pentru subvenţiile alocate pentru cercetarea fundamentală.


64

3.2. Monitorizarea felului în care instituţiile folosesc fondurile alocate

Conform celor explicate mai înainte, instituţiile de învăţământ superior din Europa au un grad destul de mare de libertate în folosirea fondurilor, în special atunci când primesc subvenţii globale care acoperă mai multe categorii de cheltuieli. Există, totuşi, numeroase feluri de a controla folosirea fondurilor publice: cu ajutorul măsurilor şi regulamentelor de responsabilizare cărora instituţiile se supun, cu privire la reportarea fondurilor necheltuite de la un an la următorul.

3.2.1. Măsuri de responsabilizare

Măsurile de responsabilizare ale instituţiilor cu privire la folosirea fondurilor publice permit autorităţilor publice şi/sau celorlalte părţi implicate să ghideze politicile financiare şi strategice ale instituţiilor de învăţământ superior şi pot acţiona ca un mecanism regulator în legătură cu autonomia instituţională. Asigurarea calităţii, ce reprezintă un aspect important al guvernării şi responsabilizării instituţiilor de învăţământ superior este tratată în acest document numai dacă are un impact direct asupra cuantumului fondurilor publice alocate9.

Figura 3.6: Măsurile de responsabilizare în relaţie cu folosirea fondurilor publice în învăţământul superior public

şi privat dependent de guvern, 2006/2007

BEfr

BEde

BEnl BG CZ DK DE EE IE EL ES FR IT CY LV LT LU

Audit financiar extern obligatoriu

Audit financiar intern obligatoriu

Finanţare publică pe baza indicatorilor de performanţă

Finanţare publică pe baza realizării planurilor strategice / obiectivelor instituţiei


UK-SCT IS LI NO

Audit financiar extern obligatoriu Audit financiar intern obligatoriu Finanţare publică pe baza indicatorilor de performanţă

Finanţare publică pe baza realizării planurilor strategice / obiectivelor instituţiei

Criteriul este utilizat Depinde de autoritatea regională

Sursa: Eurydice.

Note suplimentare

Republica Cehă: Informaţiile se referă la instituţiile care au nivelul 5A pe scala ISCED. Germania: Fiecare Land stabileşte metoda de alocare a fondurilor publice către instituţiile de învăţământ superior. Irlanda: Indicatorii de performanţă se referă numai la universităţi. Grecia: Odată cu noua lege universitară din 2007, fondurile publice se alocă în conformitate cu îndeplinirea obiectivelor care reies din planurile startegice instituţionale. Spania: Fiecare comunitate autonomă stabileşte metoda de alocare a fondurilor publice directe către instituţiile de învăţământ superior.. Luxemburg: Informaţiile nu au fost verificate la nivel naţional. Suedia: Auditul financiar intern este obligatoriu pentru toate universităţile şi pentru două colegii universitare.

9 Pentru o analiză detaliată a asigurării calităţii, vezi Eurydice (2007) Focus on the Structure of Higher Education in Europe – 2006/07. National trends in the Bologna process (Accent asupra structurii învăţământului superior din Europa-2006/2007. Tendinţe naţionale în Procesul de la Bologna).


65

Auditările financiare

Aproape toate ţările au sisteme naţionale-sau sisteme la nivelul cel mai înalt al autorităţii în domeniul educaţiei- de audit financiar al folosirii fondurilor publice în învăţământul superior. Aceste proceduri asigură transparenţa practicilor financiare instituţionale. Italia este singura ţară în care nu există un organ naţional sau regional în faţa căruia autorităţile trebuie să răspundă în privinţa folosirii fondurilor publice, cu excepţia subvenţiilor alocate proiectelor de cercetare specifică (PRIN şi FIRB).

În treisprezece ţări, instituţiile de învăţământ superior trebuie să-şi asigure singure auditările financiare. O cerinţă similară există şi în Suedia, dar nu pentru toate instituţiile de învăţământ superior. În Ţările de Jos, România şi Regatul Unit (Scoţia), structura raportului anual de audit ara la bază metodologia comună tuturor instituţiilor de învăţământ superior.

Indicatorii de performanţă în mecanismul finanţării publice

Aproape toate ţările se asigură ca instituţiile de învăţământ superior răspund pentru folosirea fondurilor publice prin stabilirea unei legături între cel puţin o parte din fondurile alocate şi rezultatele instituţiilor. Acest lucru implică luarea în calcul a indicatorilor de performanţă în formulele de finanţare folosite pentru a calcula subvenţiile globale publice şi/sau indicatorii rezultatelor cercetării pentru anumite subvenţii pentru cercetarea specifică (vezi subcapitolele 3.1.1 şi 3.1.4). În Lituania şi Portugalia, realizările instituţiei analizate prin intermediul rezulatatelor evaluărilor externe ale instituţiei sau a programelor de studiu poate de asemenea influenţa cuantumul fondurilor publice pe care instituţiile le primesc. Fiecare ţară care leagă fondurile publice de rezultatele obţinute are felul său propriu de evaluare a importanţei indicatorilor în stabilirea sumelor (vezi subcapitolul 3.1.1).

Îndeplinirea planurilor şi a obiectivelor strategice în mecanismul de finanţare

Planurile strategice instituţionale, care sunt obligatorii în marea majoritate a ţărilor (vezi capitolul 2) constituie încă o măsură de măsurare a realizărilor instituţionale. În unele ţări, acest lucru poate avea un impact asupra fondurilor publice alocate instituţiilor.

În Denmarca, Franţa, Luxemburg, Austria (universităţi), România şi Finlanda (universităţi), planurile sau obiectivele strategice sunt incluse în contractul de performanţă pentru alocarea fondurilor publice. În aceste şase ţări, nu există în momentul de faţă un sistem acre să ia în considerare gradul de îndeplinire a obiectivelor strategice calitative pentru stabilirea cuantumului fondurilor publice alocate, deşi unele dintre aceste ţări ar putea introduce un astfel de sistem în viitor (vezi subcapitolul 3.1.2). În Finlanda, realizările comparate cu obiectivele cantitative incluse în planul strategic sunt luate în considerare pentru finanţarea publică.

În Republica Cehă, Italia şi Slovenia, realizările conforme cu planul strategic trebuie să aibă o pondere în stabilirea cuantumului fondurilor publice alocate instituţiilor. În Irlanda, acest lucru ar putea fi introdus în viitorul apropiat.

În Republica Cehă, realizările instituţiilor publice de învăţământ superior care au nivelul 5A pe scala ISCED în legătură cu priorităţile definite în planul naţional pentru învăţământul superior pe perioada 2006-2010

sunt luate în calcul pentru încheierea contractelor de dezvoltare cu Ministerul Educaţiei (vezi subcapitolul

3.1.4). În Irlanda, conform modelului de nouă alocare recurentă a subvenţiilor care este în curs de

introducere în sectorul universitar, Autoritatea pentru Învăţământul Superior este în curs de a stabili

alocarea unui procent din subvenţia anuală recurentă către universităţi, ţinând cont de rezultatele legate

de planurile strategice pe trei ani ale acestora. În Italia, subvenţiile globale publice alocate instituţiilor ar

putea fi reduse în urma evaluării planului de dezvoltare pe trei ani, făcută de Comisia naţională de Evaluare a Sistemului Universitar, dcaă în urma evaluării reiese că rezultatele reale nu se ridică la nivelul obiectivelor

stabilite în plan, sau dacă un procent prea mic din fondurile publice alocate a fost folosit în acest scop. În

Slovenia, sumele alocate prin fondurile publice pot fi micşorate dacă Ministerul Învăţământului Superior


66

observă faptul că fondurile publice nu au fost cheltuite în mod corect, de exemplu, în conformitate cu regulile financiare şi cu scopurile din planul strategic al instituţiei.

În Bulgaria şi Regatul Unit, există şi regulamente privind luarea în calcul a îndeplinirii obiectivelor strategice în stabilirea sumelor alocate prin finanţarea publică.

În Bulgaria, este stabilit în regulamentele oficiale ca sumele alocate instituţiilor să fie strâns legate de

rezultatele evaluărilor periodice ale instituţiilor, efectuate în cadrul procedurii de acreditare. În special,

punerea în aplicare a obiectivelor strategice pe care instituţiile şi le-au fixat (în domeniile legate de procesele educaţionale, de corpul academic, de crearea de parteneriate şi de cooperarea cu alte instituţii)

pe termen scurt, mediu şi lung este evaluată constant de către o comisie unei agenţii de evaluare şi acreditare. Totuşi, în practică, rezultatele acestor evaluări nu sunt luate în calcul pentru alocarea fondurilor

publice. În Regatul Unit (Anglia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord), termenii şi condiţiile de vărsare a

subvenţiei de către organele finanţatoare către instituţiile individuale sunt stabilite în memorandumul

financaiar şi în acordul de finanţare individualizat pentru fiecare instituţie, în care se specifică ţintele legate de numărul de studenţi care absolvă anul de studiu în care sunt înscrişi (în Ţara Galilor, în funcţie de valorile

creditelor). Acordul este exprimat în termeni largi şi instituţiile pot schimba numărul de studenţi, ţinând cont de anumite limite impuse. Organele de finanţare monitorizarea respectarea acestor cerinţe şi, în

anumite cazuri, dacă instituţiile nu-şi îndeplinesc obiectivele, subvenţiile pot fi retrase.

În plus faţă de metodele de responsabilizare descrise în acest capitol, care sunt strâns legate de folosirea fondurilor publice, responsabilizarea include şi transparenţa activităţilor instituţionale, în special raportarea în faţa organului finnanţator şi publicarea rezultatelor evaluărilor interne şi a informaţiilor privind cercetarea, activitatea didactică şi finanţele (vezi capitolul 2). Această măsură de responsabilizare implică un grup mai mare de părţi implicate, în plus faţă de autorităţile publice.

3.2.2. Libertatea de păstrare a fondurilor publice necheltuite

Posibilitatea de a păstra fondurile necheltuite şi de a le reporta de la un an la următorul reprezintă un aspect important al autonomiei financiare de care se bucură anumite instituţii de învăţământ superior. Această flexibilitate facilitează instituţiilor posibilitatea de a crea strategii pe termen mediu sau lung şi permite finanţarea proiectelor pe mai mulţi ani, creând chiar posibilitatea de a face investiţii cu scopul de a creşte venitul. În ţări diferite au fost adoptate politici diferite cu privire la acest aspect. Datele prezentate în acest capitol nu se referă şi la fondurile publice primite pentru anumite proiecte de cercetare, care sunt în general supuse unor reglementări specifice în privinţa reportării fondurilor de la un an la următorul.

În optsprezece ţări sau regiuni, instituţiile de învăţământ superior au dreptul să păstreze fonduirl publice necheltuite şi să le claseze în categoria bugetară pe care o consideră cea mai potrivită. Fondurile necheltuite păstrate nu influenţează alocarea fondurilor viitoare.

În şapte ţări sau regiuni, instituţiile de învăţământ superior sunt autorizate să păstreze fondurile pentru anul următor, dar există restricţii impuse privind folosirea acestora.

În Comunitatea flamandă din Belgia, fondurile reportate nu pot fi folosite pentru acoperirea cheltuielilor

legate de angajamentele pe termen lung recurente (cum ar fi costurile legate de posturile prmanente). În

Denmarca, Grecia, Franţa şi Polonia, fondurile publice necheltuite pot fi folosite în anul următor pentru

categoria bugetară sub care fuseseră alocate iniţial. În Italia, fondurile necheltuite pot fi folosite pentru

toate tranzacţiile financiare legate de activităţile operaţionale ale instituţiei. În Malta, instituţiile trebuie să

obţină autorizaţia Ministerului Educaţiei pentru a putea depozita fondurile publice necheltuite într-un fond de rezervă. Folosirea acestui fond de rezervă depinde, de asemena, de autorizaţia acordată de Ministerul

Educaţiei.


67

În ţările rămase, fondurile necheltuite sunt fie returnate autorităţilor publice (în Republica Cehă, de către instituţiile care au nivelul 5B pe scala ISCED, în Letonia, Lituania şi Slovenia) sau păstrate şi deduse din cuantumul următoarelor fonduri publice primite (în Irlanda, de către institutele tehnologice şi în Estonia).

Figura 3.7: Libertatea de reportare de la un an la următorul a fondurilor publice necheltuite, în învăţământul

superior public şi privat dependent de guvern, 2006/2007

Fondurile pot fi reportate, fără impunerea unor condiţii privind folosirea lor

Fondurile pot fi reportate cu anumite condiţii privind folosirea lor

Fondurile nu pot fi reportate

Variabile care depind de autorităţile regionale

Sursa: Eurydice.

Note suplimentare

Republica Cehă: Posibilitatea de reportare a fonurilor se aplică numai instituţiilor care au nivelul 5A pe scala ISCED, aceasta fiinf limitată de către legislaţie. Germania: Fiecare Land stabileşte metoda de alocare a fondurilor publice directe către instituţiile de învăţământ superior. Estonia: Informaţiile se aplică numai universităţilor private dependente de guvern. Instituţiile de învăţămant superior de stat profesioniste pot reporta doar 3% din fondurile primite de la stat. Irlanda: Posibilitatea de reportare a fondurilor se aplică numai universităţilor. Spania: Fiecare comunitate autonomă stabilşte metoda de alocare a fondurilor publice diracte către instituţiile de învăţământ superior. Luxemburg: Informaţiile nu au fost verificate la nivel naţional. Finlanda: Institutele politehnice se supun regulamentelor autorităţilor competente în legătură cu posibilitatea reportării fondurilor. Suedia: Numai 10% din subvenţia globală primită poate fi reportată de la un an la următorul. Dacă se încalcă acest prag, bugetul instituţiei poate fi scăzut în anul următor.

3.3. Finanţarea publică a învăţământului superior particular independent

Prin definiţie, instituţiile de învăţământ superior private şli independente primesc mai puţin de 50% din fonduri din partea unor surse publice. Mecanismele şi importanţa fondurilor publice pentru instituţiile de învăţământ superior variayă de la ţară la ţară. Acest subcapitol îşi propune să prezinte măsura în care posibilităţile de finanţare publică a instituţiilor de învăţământ superior private independente se aseamănă cu sau diferă de cele ale instituţiilor publice, în ţările în care sectorul învăţământului superior privat are un număr de studenţi comparabil cu cel al învăţământului public.


68

Pentru mai multă claritate, termenul de instituţii private va fi folosit aici cu referire la instituţiile de învăţământ superior private independente. Datele prezentate acoperă pentru care informaţiile referitoare la sectorul educaţional privat au fost disponibile: Republica Cehă, Estonia, Letonia, Ungaria, Austria, Polonia, Portugalia, Slovenia şi Slovacia.

În Estonia and Letonia, există un număr semnificativ de studenţi înscrişi la instituţii private. Conform datelor din 200310, acest procent a ajuns la aproximativ 20% pentru instituţiile care au nivelul 5A pe scala ISCED şi la 30% pentru cele care au nivelul 5B pe scala ISCED. În aceste două ţări, mecanismele de finanţare pentru instituţiile publice şi private sunt aceleaşi: fondurile publice sunt alocate în cadrul unui contract care are la bază un număr dat de studenţi dintr-un anumit domeniu, pe o perioadă stabilită (vezi subcapitolul 3.1.3). Cu toate acestea, în Estonia, fondurile publice alocate în baza contractelor sunt destinate în principal instituţiilor publice. În această ţară, instituţiile private pot primi la rândul lor subvenţii specifice de la bugetul de stat sau de la autorităţile locale. În Letonia, fondurile publice pot fi alocate şi pentru realizarea unui studiu ştiinţific.

În Polonia şi Portugalia, sectorul învăţământului superior privat este foarte dezvoltat: în 200311, un sfert dintre studenţii de nivel 5A pe scala ISCED erau înmatriculaţi la instituţii private, în timp ce pentru nivelul 5B pe scala ISCED, o cincime (Polonia) şi jumătate (Portugalia) dintre studenţi studiau la instituţii de invăţământ superior private. În aceste două ţări, instituţiile private nu pot primi o subvenţie gloabală ca aceea alocată instituţiilor publice, dar ele pot avea acces la anumite posibilităţi de finanţare specifice, axate pe anumite proiecte.

În Polonia, instituţiile private care întrunesc cerinţele regulamentare ale ministerului responsabil cu învăţământul superior sunt de asemenea eligibile pentru subvenţiile care pot acoperi costul altor activităţi

decât cea didactică. În Portugalia, fondurile publice pot fi alocate instituţiilor de învăţământ superior prin

inetrmediul contractelor axate pe prestaţiile sociale, proiecte de vârf, pregătirea profesorilor, stimulente

pentru investiţii, cercetare şi burse pentru rezultate deosebite.

În Republica Cehă, Ungaria, Austria, Slovenia şi Slovacia, sectorul învăţământului superior privat nu este foarte reprezentativ (12). Există mai multe posibilităţi de finanţare publică pentru instituţiile de învăţământ superior private, în fiecare dintre aceste ţări.

În Republica Cehă, Ungaria şi Slovacia, instituţţile private pot primi, în anumite situaţii, subvenţii globale similare celor primite de către instituţiile publice.

În Republica Cehă, instituţiile private care au nivelul 5A pe scala ISCED şi care funcţionează ca organizaţii non-profit, pot primi subvenţii de la Ministerul Educaţiei pentru programele de studii acreditate, pentru

programele de învăţare continuă, pentru activităţile artistice şi creative, precum şi pentru predare,

cercetare şi activităţile de dezvoltare legate de aceste programe. Se aplică procedurile şi criteriile de alocare folosite pentru instituţiile publice. Totuşi, instituţiile de învăţământ superior private nu au primit

finanţare decât foarte rar. În Ungaria, instituţiile private sunt eligibile pentru o subvenţie care să acopere aceleaşi categorii de buget ca şi pentru instituţiile publice (burse şcolare, pregătire şi cercetare), cu

excepţia activităţilor operaţionale. Această subvenţie este acordată instituţiilor publice şi private, corespunzând cu numărul de locuri de studiu subvenţionate de la bugetul de stat, din instituţiile de

învăţământ superior. În Slovacia, Ministerul Educaţiei poate acorda o subvenţie globală unei instituţii

private care aplică în scopul punerii în aplicare a programelor de studii acreditate, a activităţilor de

cercetare şi de dezvoltare, artistice sau de dezvoltare generală.

10 Vezi Eurydice (2007) Date esenţiale privind învăţământul superior din Europa- ediţia din 2007, Figura A3.

11 Op cit.

12 Op cit.


69

În Republica Cehă şi Slovacia, instituţiile private pot aplica pentru fonduri publice pentru proiectele de cercetare şi pentru alte tipuri de proiecte, în cadrul unei competiţii. În Slovacia, Ministerul Educaţiei trebuie să acorde finanţare instituţiilor private în scopul bunăstării studenţilor.

În Austria şi Slovenia, autorităţile naţionale alocă fonduri instituţiilor private în schimbul prestării unor servicii educaţionale specifice. În Slovenia, instituţiile private pot aplica pentru fonduri destinate proiectelor de cercetare.

În Austria, legea interzice ca guvernul federal să finanţeze universităţile private: totuşi, el poate achiziţiona serviciil educaţionale din partea instituţiilor de învăţământ superior private, cum ar fi cursuri de interes

general care completează cusrurile oferite de universităţile publice. În Slovenia, instituţiile private pot primi fonduri din partea statului pentru anumite programe aprobate de guvern. În acest caz, fondurile globale

sunt alocate activităţilor academice care includ cercetarea şi alte activităţi adiacente, investiţiile şi dezvoltarea. Mecanismele de finanţare, procedurile şi criteriile de responsabilizare sunt aceleaşi cu cele

pentru instituţiile publice.

3.4. Modele de finanţare publică: probleme şi provocări

Modelele de finanţare publică pentru învăţământul superior din Europa reprezintă pârghiile prin care guvernele centrale îşi urmăresc scopurile strategice în acest sector. Tendinţele actuale principale dau naştere multor dezbateri. Figura 3.8 prezintă o trecre în revistă a acestor tendinţe.

O scurtă trecere în revistă a diferitelor studii recente şi a surselor internaţionale privind provocările legate de finanţarea publică a învăţământului superior scoate la iveală faptul că modelele actuale de finanţare dau naştere unor probleme referitoare la avantajele şi dezavantajele acestora. În unele cazuri, aceste studii tratează şi măsurile de corectare a rezultatelor indezirabile.

Folosirea unei formule de finanţare (vezi subcapitolul 3.1) pentru alocarea fondurilor către instituţiile de învăţământ superior este foarte răspândită şi se aliniază adesea cu obiectivul obţinerii transparenţei în distribuirea fondurilor între instituţii. Totuşi, numeroase aspecte ale acestor formule constituie subiectul unor dezbateri.

O formulă de finanţare care are la bază numărul de studenţi înmatriculaţi într-o instituţie poate acţiona ca un stimulent pentru raţionalizarea folosirii resurselor. Acesta este cazul în special atunci când costurile de bază pe cap de student se bazează pe costurile medii la nivel naţional sau pe costurile normative stabilite după evaluarea unor parametrii diferiţi, care sunt folosiţi la calcularea costului studiilor într-un caz ideal şi nu a celui real, conform lui Salmi şi Hauptman13. În schimb, dacă costurile de bază pe cap de student reflectă costurile reale suportate de instituţie, necesitatea de raţionalizare a resurselor nu este atât de puternică.

O formulă de finanţare bazată pe numărul de studenţi înmatriculaţi face ca instituţiile să devină vulnerabile în faţa fluctuaţiilor numărului de studenţi înscrişi, lucru care are un impact direct inevitabil asupra venitului lor. Anumite costuri instituţionale de bază (precum infrastructura) nu pot fi reduse de la un an la an14. Pentru a trata această situaţie, instituţiile îşi pot adapta tipurile de programe oferite pentru a se plia preferinţelor studenţilor, cu scopul de a atrage mai mulţi studenţi15. Deşi această strategie poate oferi garanţii că aceste cursuri vor corespunde nevoilor educaţionale pe termen scurt ale societăţii, ea poate duce şi la o diversitate

13 Salmi, J. şi Hauptman A.M. (2006) Resource allocation mechanisms in tertiary education: a typology and an

assessment, p. 74. (Mecanismele de alocare a resurselor în învăţământul terţiar : tipologie şi evaluare).

14 OECD/IMHE- Raport privind proiectul de management al finanţelor şi guvernarea instituţiilor de învăţământ superior. Pe muchie de cuţit: asigurarea unui viitor durabil pentru învăţământul superior, 2004, p. 40.

15 OECD (2007) Strehl, F.; Reisinger, S.; Kalatschan, M. Sistemele de finanţare şi efectele lor asupra sistemelor învăţământului superior.


70

limitată a cursurilor şi la dispariţia unor discipline academice importante dar mai puţin populare. În lumina celor spuse, formulele de finanţare ar putea include stimulente pentru păstrarea disciplinelor academice vulnerabile.

Figura 3.8: Imagine generală a mecanismelor de finanţare publică,

pentru învăţământul superior public şi privat dependent de guvern, 2006/2007

Formula de finanţare

Neg

oci

eri î

n b

aza

un

ui b

ug

et e

stim

ativ

Bu

gete b

azate pe co

sturile an

terioare

Contracte de performanţă Depind de autoritatea regională: Germania, Spania

Sursa: Eurydice.

Note suplimentare

Estonia şi Letonia: Fondurile publice sunt alocate instituţiilor de învăţământ superior în cadrul contractelor care ţin cont de un număr prestabilit de absolvenţi. Luxembourg: Informaţiile nu au fost verificate la nivel naţional.

Notă explicativă

Informaţiile se bazează pe figura 3.2.

O altă problemă ridicată de formulele de finanţare este decalajul cu care autorităţile publice trebuie să se acomodeze în privinţa bugetului atunci când există o creştere semnificativă a nivelului de participare. Dacă nu se face nici o modificare atunci când numărul de studenţi creşte semnificativ, suma alocată pe cap de student scade, ducând la consecinţe financiare negative pentru instituţiile respective.

Foarte des, costurile de bază pe cap de student sunt calculate diferit în formulele de finanţare în funcţie de domeniul de studiu. Acest sistem este supus unor dezbateri în mai multe ţări, din cauza lipsei de coerenţă şi de echilibru între discipline în anumite formule (16).

16 Ibid.


71

Conform unui raport înaintat de CEGES Comisiei Europene17, folosirea indicatorilor de performanţă în formulele de finanţare, în special numărul de studenţi care îşi iau examenele sau numărul de absolvenţi este un stimulent pentru descreşterea numărului de studenţi care abandonează studiile sau îşi scurtează durata studiilor. Totuşi, acest lucru ar putea duce la o scădere a cerinţelor academice în timp ce instituţiile încearcă să-şi îmbunătăţească rezultatele. Din acest punct de vedere, sistemele de asigurare a calităţii, precum evaluarea externă, joacă un rol esenţial. După Salmi şi Hauptman18, este la fel de important ca alocarea fondurilor publice să se bazeze doar într-o mică măsură pe performanţele instituţionale şi ca acest lucru să fie luat în considerare împreună cu numărul de studenţi. Procentul din bugetul instituţiei reprezentat de indicatorii de performanţă este într-adevăr o problemă importantă.

Indicatorii de performanţă pot fi un stimulent pentru creşterea eficacităţii “produsului educaţional” (în ceea ce priveşte numărul de absolvenţi, ratele de abandonare a studiilor şi altele), cu toate acestea se poate ca ei să nu fie cel mai potrivit mecanism de finanţare atunci când este vorba de promovarea calităţii. Ţinând cont de acest lucru, contractele de performanţă care au la bază obiective stabilite permit o anliză mai exactă a realizărilor instituţionale în diferite domenii. Alocarea fondurilor prin concurs, în urma unei evaluări calitative a proiectelor şi a instituţiilor acţionează de asemenea ca un stimulent pentru îmbunătăţirea calităţii.

Mecanismele care guvernează alocarea fondurilor publice pentru cercetare ridică multe întrebări.

Subvenţiile alocate pentru proiecte specifice, în baza unui concurs cu criterii de selecţie calitative şi cantitative au, cel mai probabil, o influenţă benefică asupra calităţii. Pe de altă parte, dacă alocarea fondurilor publice pentru cercetare se face doar prin concurs, ea poate deveni din ce în ce mai orientată către priorităţile politice, în detrimentul cercetării fundamentale. După Truffin19, atunci când fondurile alocate cercetării constau în principal din contracte pentru programele de cercetare pe termen limitat, axate pe domenii stabilite de autorităţile politice, celelalte activităţi precum cercetarea fundamentală şi educaţia pot avea de suferit.

Conform mai multor studii, alocarea unei subvenţii de bază pentru cercetare (nu pentru proiecte specifice) reprezintă pentru instituţii o cale de a-şi duce la îndeplinire activităţile de cercetare fundamentală, permiţându-le în acelaşi timp să alcătuiască planuri de cercetare pe termen lung. Totuşi, o subvenţie de bază trebuie să se bazeze pe parametrii legaţi de performanţă (şi nu în principal pe costurile anterioare) pentru a servi frept stimulent pentru îmbunătăţirea calităţii.

17 CEGES (2007) Rentabilitatea şi modelele de finanţare în Europa. Raportul final către Direcţia Generală pentru Educaţie

şi Cultură a Comisiei Europene

18 Salmi, J. şi Hauptman A.M. (2006) op.cit., p. 75.

19 Truffin C. (2006), L’université déchiffrée: le financement des universités en Communauté française de Belgique (Universitatea descifrată: finanţarea universităţilor în Comunitatea franceză din Belgia), p. 19.

73

CAPITOLUL 4: FONDURI PRIVATE OBŢINUTE DE INSTITUŢIILE DE ÎNVĂŢĂMÂNT

SUPERIOR

După cum s-a vazut în capitolul 1, referitor la strategiile naţionale, reformele recente din multe ţări au încercat să mărească autonomia instituţiilor de învăţământ superior cu privire la managementul finanţelor şi, în special, la strângerea şi folosirea fondurilor private. În multe ţări, instituţiile publice de învăţământ superior sunt încă predominant finanţate din surse publice şi în mică măsură din fonduri private. Totuşi, în ultimii zece ani, multe ţări au încercat să diversifice sursele de finanţare pentru sistemele învăţământului superior.

După cum se poate vedea în figura 4.1, la nivelulcelor 27 de ţări membre ale Uniunii Euroepene, cheltuielile pe familii (dintre care taxele de şcolarizare şi alte taxe reprezintă cea mai mare parte) au crescut de la 7la 13% între 1999 şi 2004. Creşterile cele mai semnificative în proporţia reprezentată de această sursă de finanţare s-au înregistrat în Franţa (de la 2.5 la 9,7%), Italia (de la 2 la 18%), şi Letonia (de la 35 la 48%). În Bulgaria, Letonia, Lituania şi Polonia, cheltuielile familiilor au reprezentat între un sfert şi jumătate din fondurile toatale alocate învăţământului superior, pe toată perioada luată în calcul. Totalul fondurilor private din alte surse (vezi nota explicativă, figura 4.1) a crescut uşor între 1999 şi 2004 în Franţa, Italia şi Slovacia. În 2004, în Bulgaria, Irlanda, Grecia, Cipru, Letonia, malta şi Austria, ele au ajuns la mai puţin de 3% din fondurile totale alocate învăţământului superior, în timp ce în Ţările de Jos, Suedia şi Regatul Unit ele reprezentau 10% sau mai mult, iar în Ungaria, mai mult de 15%.

Indiferent de nivelul actual al finanţării publice în diferitele ţări, mesajele politice din partea autorităţilor din domeniul educaţiei de pretutindeni încurajează noi moduri de finanţare a învăţământului superior.

Acest capitol răspunde la următoarele întrebări:

Cât de mare este autonomia instituţiilor de învăţământ superior cu privire la taxele de şcolarizare plătite de studenţi1?

Care sunt şansele instituţiilor de învăţământ superior de a obţine fonduri private ţi de a forma parteneriate cu sectorul privat? Ce restricţii şi măsuri de control există în aceste domenii?

Care sunt reglementările privind folosirea fondurilor private? Pot fi ele folosite de către instituţiile de învăţământ superior în scopuri comerciale sau doar pentru obiectivele legate de activitatea didactică şi de cercetare? În ce măsură trebuie instituţiile să raporteze în privinţa folosirii fondurilor private?

Care sunt stimulentele puse în aplicare în fiecare ţară pentru sprijinirea instituţiilor de învăţământ superior în demersul lor de obţinere a fondurilor private?

1 Pentru mai multe informaţii privind contribuţiile studenţilor şi ale familiilor acestora, vezi Eurydice (2007) Date esenţiale

privind contribuţiile studenţilor şi ale familiilor lor la învăţământul superior – ediţia din 2007, Capitolul C.


74

Figura 4.1: Procentele relative ale cheltuielilor private ale gospodăriilor şi ale altor entităţi private pentru instituţiile învăţământului terţiar, ca procent din cheltuielile totale de care beneficiază instituţiile terţiare, 1999-

2004

Familii Alte entităţi private

Sursa: Eurostat, UOE.

Note suplimentare

Belgia: Cheltuielile excud instituţiile de învăţământ superior private şi Comunitatea de limbă germană. Danemarca: Cheltuielile nivelului educaţional post-secundar, non-terţiar sunt incluse parţial în nivelele secundar superior şi terţiar. Irlanda, Spania, Portugalia, Regatul Unit şi Islanda: Datele despre cheltuielile pentru serviciile auxiliare nu sunt disponibile. Grecia: Datele despre cheltuielile la nivelul guvernelor locale nu sunt disponibile. Ţările de Jos şi Islanda: Datele despre cheltuielile la nivelul 5A pe scala ISCED nu sunt disponibile. Portugalia: Datele despre cheltuielile pentru nivelul de educaţie post-secundar, non-terţiar, cheltuielile pentru pensii şi cele locale şi regionale nu sunt disponibile. Slovacia: Cheltuieleile pentru nivelul 5B pe scala ISCEd sunt incluse în nivelul de educaţie secundar superior.

Cap i t o l u l 4 : Fondu r i p r i v a te ob ţ i nu te de i ns t i t u ţ i i l e de î nvă ţămân t s upe r i o r

75

Notă explicativă

Acest indicator arată proporţiile relative ale sumelor pe care instituţiile din sistemul educaţional terţiar (de exemplu, pentru programele de nivel 5 şi 6 pe scala ISCED) le primesc de la familii şi din alte surse private. El urmăreşte conceptul fondurilor finale, care acoperă procentul cheltuielilor educaţionale care provin dintr-o sursă de fonduri. Alte cheltuilei private ale instituţiilor din sistemul educaţional terţiar includ cheltuieli ale firmelor, instituţiilor religioase sau altor organizaţii non-profit (dar nu instituţii educaţionale). Cheltuielile familiilor includ cheltuielile studenţilor şi ale membrilor familiilor lor. Sumele totale pentru cele 27 de state memebre sunt calculate în baza datelor furnizate de ţările participante la analiză şi în baza estimărilor pentru ţările care nu au participat.

4.1. Autonomia instituţiilor în folosirea taxelor de şcolarizare

În aproximativ două treimi din ţări (vezi figura 4.2), instituţiile de învăţământ superior pot percepe taxe de şcolarizare de la studenţii înmatriculaţi pentru o primă specializare. În Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria şi România, acest lucru se întâmplă numai în cazul studenţilor care nu sunt sponsorizaţi de către stat. În Comunitatea franceză din Belgia, în Bulgaria, Spania, Franţa, Ţările de Jos, Austria, Slovacia şi Regatul Unit (Scoţia), valoarea taxelor de şcolarizare este stabilită de către autorităţile centrale din domeniul educaţiei. În alte ţări unde există taxe de şcolarizare pentru o primă specializare, instituţiile de învăţământ superior pot stabili valoarea lor în limitele definite de aceleaşi autorităţi.

În aproximativ zece ţări, fie nu există posibilitate ade a percepe taxe de şcolarizare sau aceasta este limitată pentru anumite cursuri part-time, pentru studenţii care studiază pentru o a doua specializare, pentru cursurile care nu sunt incluse în programa de studiu sau situaţiile în care un student a depăşit durata normală de studii, etc2.

Jumătate din ţările care pot percepe taxe de şcolarizare pentru studii la zi pentru o primă specializare au unmare spaţiu de manevră în alocarea taxelor de şcolarizare plătite de studenţi. Această autonimie poate fi deosebit de semnificativă atunci când cheltuielile familiilor, care includ elemente suplimentare pe lângă taxele de şcolarizare pentru o primă specializare, reprezintă o parte importantă a resurselor instituţiilor de învăţământ superior (vezi figura 4.1). Aşa se întâmplă în Bulgaria, Italia şi Regatul Unit (Anglia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord). Procentul sumelor provenite de la familii este de aproximativ 20% pentru Italia şi regatul Unit şi de 40% pentru Bulgaria. Pentru celelalte ţări în care instituţiile au autonomie pentru folosirea taxelor de şcolarizare, această sursă de venit a reprezentat în jur de 10% din suma totală sau mai puţin, în 2004.

În opt ţări, conform regulamentelor naţionale, instituţiile de învăţământ superior trebuie să aloce taxele de şcolarizare percepute pentru studiile la zi pentru o primă specializare cheltuielilor legate de scopurile fundamentale educaţionale sau de altă natură sau sprijinului financiar acordat studenţilor.

În Lituania, taxele de şcolarizare trebuie alocate unui program financiare special creat de către instituţie, care urmăreşte să pună în aplicare obiectivele şi scopurile stabilite în statutele instituţiilor de învăţământ

superior. În Austria, studenţii aleg modul în care taxele de şcolarizare sunt alocate, din diferitele opţiuni

propuse de senatul universităţii.

În două ţări în care cheltuielile familiilor s-au încadrat între 25 şi la 50% din fondurile totale primite de instituţiile de învăţământ superior în 2004 (Lituania şi letonia, vezi figura 4.1) resursele au trebuit să fie cheltuite în cadrul scopurilor de bază ale instituţiilor de învăţământ superior. Ungaria este pe cale de a adopta o abordare similară din 2008/2009, când taxele de şcolarizare plătite de studenţi vor creşte eşalonat (vezi capitolul 1).

2 Vezi Eurydice (2007) Date esenţiale privind învăţământul superior din Europa- ediţia din 2007, indicatorii C9 şi C11.


76

Figura 4.2: Autonomia privind folosirea taxelor de şcolarizare plătite de către studenţii la zi pentru o primă

specializare, în învăţământul superior public şi privat dependent de guvern, 2006/2007

Taxele de şcolarizare pentru studiile la zi pentru o primă specializare

Automie în utilizarea taxelor

Restricţii în utilizarea taxelor

Lipsa taxelor de studiu Pentru cursuri de zi ducând la o primă specializare

Depinde de autoritatea regională

Date inexistente

Sursa:Eurydice.

Note suplimentare

Republica Cehă: Informaţiile se aplică doar instituţiilor publice care au nivelul 5A pe scala ISCED. Germania: În unele Landuri, instituţiile de învăţământ superior percep taxe de şcolarizare pentru toate studiile la zi pentru o primă specializare şi sunt supuse unor restricţii privind folosirea acestora. În celelalte Landuri, instituţiile de învăţământ superior nu percep asemenea taxe. Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria şi România: taxele de şcolarizare pentru studiile la zi pentru o primă specializare se aplică doar studenţilor care nu primesc subvenţii de la stat.

Notă explicativă

Situaţiile în care taxele de şcolarizare trebuie să fie plătite doar pentru studiile la zi pentru o primă specializare, în anumite instituţii private dependente de guvern. Pentru anumite cursuri part-time, pentru studiile pentru o a doua specializare, pentru cursurile care nu sunt incluse în programa de studiu sau atunci când un student a depăşit durata normală de studiu, sunt incluse în figură la categoria “fără taxe de şcolarizare pentru studiile la zi pentru o primă specializare”.


77

4.2. Alte surse de finanţare private autorizate

Există posibilitatea unei mari varietăţi de surse pentru finanţarea privată (altele decât taxele de şcolarizare) pentru instituţiile de învăţământ superior. Totuşi, instituţiile nu folosesc toate aceste surse în toate ţările, fie pentru că nu li se permite acest lucru, fie pentru că nu toate sursele sunt disponibile în momentul de faţă.

Figura 4.3: Surse pentru fondurile private disponibile pentru instituţiile publice şi restricţiile privind folosirea

fondurilor, 2006/2007

BE fr BE de BE nl BG CZ DK DE EE IE EL ES FR IT CY LV LT

Donaţii / moşteniri

Împrumuturi

Chirii / venituri din proprietăţi

Sponsorizare de posturi

Utilizarea rezultatelor cercetării / cercetare pe bază de contract

Tarife pentru servicii oferite

Dobândă la investiţii

Înfiinţare de societăţi comerciale private

LU HU MT NL AT PL PT RO SI SK FI SE UK IS LI NO

Donaţii / moşteniri

Împrumuturi :

Chirii / venituri din proprietăţi

Sponsorizare de posturi

Utilizarea rezultatelor cercetării / cercetare pe bază de contract

Tarife pentru servicii oferite

Dobândă la investiţii :

Înfiinţare de societăţi comerciale private

Permis fără restricţi Restricţionat sau supus unor condiţii : Date nedisponibile

Nepermis Încă neanalizat

Sursa: Eurydice.

Note suplimentare

Republica Cehă: Informaţiile prezentate se referă doar la instituţiile care au nivelul 5A pe scala ISCED. Estonia: Instituţiile profesioniste de învăţământ superior au mai multe limite în privinţa căutării fondurilor private decât universităţile. Ele au doar dreptul de a percepe taxe pentru serviciile legate de activităţile lor principale (pregătirea angajaţilor unei firme, consilierea profesională, etc.). Spania: Fiecare comunitate autonomă stabileşte dacă anumite surse sunt autorizate sau nu. Luxemburg: Datele nu au fost verificate la nivel naţional. Ungaria: Conform unei hotărâri nou introduse în septembrie 2007, instituţiilor de învăţământ superior nu li se mai permite să facă împrumuturi. Finlanda: Institutelor politehnice nu li se permite să înfiinţeze companii comerciale.


78

Notă explicativă

Sponsorizarea posturilor se referă la finanţarea de către un sponsor privat a unui post de profesor sau de cercetător la o instituţie de învăţământ superior. Taxele rezultate din prestarea serviciilor pot rezulta în urma furnizării de programe de educaţie continuă pentru companii, a serviciior de consultanţă, medicale sau a altor feluri de servicii. Interesul legat de investiţii cuprinde toate tipurile de investiţii financiare care generează profit. Mijloacele încă neexplorate se referă la faptul că un tip anume de fond privat nu este încă disponibil şi că nu există reglementări oficiale în privinţa aceasta.

În timp ce câteva ţări (Danemarca, Irlanda, Cipru, Letonia, Austria, România, Slovenia, Regatul Unit) autorizează toate sau aproape toate sursele de venituri private menţionate aici (Figura 4.3) şi nu interzic în mod explicit vreo sursă anume, majoritatea ţărilor au restricţii în privinţa a cel puţin două surse (pentru mai multe informaţii despre restricţii şi condiţii, vezi subcapitolul 4.4).

În câteva ţări, anumite surse nu au fost încă explorate sau folosite şi nu există regulamente oficiale în privinţa lor. Instituţiile de învăţământ superior din aproape toate ţările pot primi donaţii sau moşteniri din partea persoanelor sau entităţilor particulare.

Pe lângă acest lucru, folosirea rezultatelor cercetării, precum şi a contractelor de cercetare sub forma unor proiecte de cercetare comune între instituţiile de învăţământ superior şi contractanţii privaţi reprezintă, fără urmă de îndoială, cea mai des întâlnită sursă de finanţare privată.

Prestarea de servicii, cum ar fi educaţia continuă pentru adulţi şi în special pentru companii, serviciile de consultanţă şi organizarea de evenimente, reprezintă, de asemenea, o sursă foarte importantă a finanţării private. Aceasta poate include şi serviciile medicale, de exemplu serviciile de diagnosticare ultraspecializată sau de reabilitare din Polonia. Taxele generate de serviciile de sănătate acoperă aproximativ două treimi din veniturile spitalelor universitare din Germania.

Veniturile generate de închirierea spaţiilor sau a altor facilităţi, precum şi cele legate de proprietate, sunt surse suplimentare de venit în multe ţări. Instituţiilor de învăţământ superior li se permite să înfiinţeze companii comerciale în toate ţările, cu excepţia Belgiei (Comunitatea de limbă germană), germaniei, Lituaniei. Portugaliei şi Islandei. În Finlanda, din 2006, universităţilor li se permite să înfiinţeze companii, totuşi, acest lucru nu s-a întâmplat încă.

Instituţiile de învăţământ superior au dreptul de a face împrumuturi în majoritatea ţărilor. În Regatul Unit, aproape toate instituţiile de învăţământ superior au dreptul de a împrumuta bani, deşi, dat fiind faptul că ele sunt guvernate de constituţiile proprii şi nu de regulamentele guvernului, există diferenţe în câteva cazuri. Instituţiile de învăţământ superior folosesc multe metode de împrumut, de la creditele bancare directe la metode mai sofisticate, incluzând tipuri de parteneriate între sectoarele public şi privat.

O altă sursă de venit care se întâlneşte în multe ţări este aceea a dobânzilor din investiţiile financiare.

Instituţiilor de învăţământ superior din Bulgaria, Slovacia, Finlanda, Islanda şi Norvegia li se interzice în mod explicit să facă împrumuturi sau investiţii financiare. La fel se întâmplă şi în Suedia cu privire la împrumuturi.

Sponsorizarea posturilor (acolo unde s-a făcut o analiză) este autorizată în toate ţările, cu excepţia Greciei şi a Lituaniei. Acest lucru se întâmplă frecvent în Regatul Unit. În Belgia (comunităţile franceză şi flamandă), anumite catedre profesorale sunt sponsorizate de către lumea afacerilor, deşi practica nu este curentă. Situaţia este asemenătoare în Ţările de Jos, Austria şi Finlanda. Ea este autorizată în Norvegia, dar foarte rar. În Slovenia, recrutarea cercetătorilor pentru companii şi cofinanţarea tinerilor cercetători sunt încurajate. Totuşi, practica sponsorizării posturilor nu pare a fi foarte răspândită în alte ţări.

Sursele private de finanţare care necesită, cel mai adesea, un acord anterior din partea autorităţii responsabile sunt împrumuturile, investiţiile şi înfiinţarea de companii (vezi subcapitolul 4.4 referitor la restricţii şi condiţii).


79

4.3. Parteneriate cu sectorul privat

Pentru majoritatea instituţiilor de învăţământ superior care caută în mod activ fonduri private, parteneriatele cu sectorul privat reprezintă o bază importantă pentru sporirea posibilităţilor de finanţare. Acestea se dovedesc extrem de valoroase pentru transferul cercetării şi comercializarea resultatelor cercetării academice.

Proiectele comune de cercetare sau cercetarea pe bază de comandă par să fie cele mai obişnuite forme de cooperare şi, după cum s-a menţionat anterior, sunt în general cele mai importante surse de fonduri publice. În unele ţări (Belgia – Comunitatea francofonă, Republica Cehă – ISCED 5A şi Polonia) există de asemenea premii pentru promovarea realizărilor remarcabile din domeniul cercetării. Au fost infiinţate, în parteneriat cu societăţile private şi adesea în cooperare cu autorităţile locale sau regionale, parcuri de inovaţii şi centre tehnologice în multe ţări (Belgia – comunităţile francofonă şi flamandă, Bulgaria, Republica Cehă – ISCED 5A, Franţa, Italia, Lituania, Ungaria, Polonia, Portugalia, România, Finlanda, Suedia şi Norvegia).

În Italia, parteneriatele între asociaţiile angajatorilor şi universităţi includ şi sponsorizarea programelor de master orientate către obiectivele stabilite de asociaţiile angajatorilor, precum şi premii pentru proiecte de licenţă care se înscriu pe direcţia preocupărilor asociaţiilor. În Belgia (Comunitatea flamandă), proiectele doctorale de cercetare, îndeosebi în domeniul ingineriei, pot fi derulate în cooperare cu o societate comercială.

În Bulgaria, unele instituţii de învăţământ superior au stabilit, în structurile proprii, sectoare (sau centre) de cercetare, în care se concep proiecte de cercetare care ulterior se înaintează Fondului Naţional pentru Ştiinţă. Aceste centre nu primesc sprijin financiar din partea autorităţilor publice, cu excepţia unei mici sume pentru acoperirea costurilor de funcţionare. În cazul în care proiectele de cercetare reuşesc, veniturile şi drepturile de proprietate care decurg din caracterul profitabil al rezultatelor revin respectivelor centre de cercetare.

4.4 Restricţii şi condiţii aplicabile în cazul căutării şi utilizării altor fonduri private şi parteneriate

În multe ţări, reglementările au fost modificate în ultimii zece ani pentru a se facilita colectarea şi utilizarea fondurilor private, fără să existe limitări în acest sens.

Cu toate acestea, într-o serie de ţări trebuie îndeplinite unele condiţii generale privind fondurile private şi parteneriatele, în sensul că activităţile comerciale planificate trebuie corelate cu misiunea principală şi cu obiectivele educaţionale ale instituţiei (Estonia, Franţa, Luxemburg, Ţările de Jos, Polonia, Letonia) sau trebuie să respecte statutul de instituţie de învăţământ superior publică (Germania). În Danemarca, Franţa, Finlanda şi Norvegia, se prevede acest tip de condiţie generală mai ales pentru înfiinţarea de societăţi comerciale.

În Franţa, scopul societăţilor comerciale înfiinţate de instituţiile de învăţământ superior este producerea,

promovarea şi comercializarea de bunuri şi servicii în cadrul misiunii serviciilor publice de învăţământ

superior. Situaţia este similară în Luxemburg.

În Ţările de Jos, partenerul extern nu poate asigura partea centrală a programului de învăţământ superior, aceasta căzând în competenţa exclusivă a instituţiei de învăţământ superior.

În Finlanda universităţile pot înfiinţa societăţi comerciale dacă acestea sunt în mod evident necesare pentru serviciile educaţionale, de cercetare şi artistice cu un impact social important. Situaţia este similară

în Norvegia.

În multe cazuri, instituţiile de învăţământ superior trebuie să respecte şi unele cerinţe mai specifice privind obţinerea fondurilor private, putând exista restricţii referitoare la tipurile de fonduri permise.


80

Obţinerea de împrumuturi este restricţionată în Belgia (Comunitatea germanofonă), Republica Cehă, Germania, Irlanda, Franţa, Ungaria, Malta, Ţările de Jos, Slovenia şi Regatul Unit. În aceste ţări, instituţiile de învăţământ superior trebuie, în mod normal, să respecte anumite proceduri şi deseori au nevoie de acordul ministerului înainte de solicitarea împrumutului.

În Malta, împrumutarea unei sume mai mari de treizeci de mii de lire (aproximativ 69.730 de euro) necesită

acordul scris al Ministerului Educaţiei.

În Ţările de Jos, tranzacţiile pot fi efectuate doar cu instituţiile financiare acreditate.

Pentru a obţine împrumuturi, instituţiile de învăţământ superior din Regatul Unit trebuie să respecte toate

condiţiile convenite cu organul de finanţare. Cu toate acestea, chiar dacă sunt îndeplinite aceste condiţii, nici guvernul, nici organul de finanţare nu garantează pentru instituţia de învăţământ superior.

Şi în privinţa investiţiilor există restricţii în Belgia (comunităţile germanofonă şi flamandă), Republica Cehă, Ungaria, Malta, Ţările de Jos, Polonia şi Suedia.

În Belgia (comunităţile francofonă şi flamandă), instituţiilor de învăţământ superior nu le este permis să

facă investiţii financiare directe. Cu toate acestea, pot înfiinţa o societate de finanţare în cooperare cu o

instituţie financiară privată în vederea investiţiilor financiare în societăţi derivate.

În Republica Cehă, instituţiile de învăţământ superior publice nu pot plasa bunuri imobiliare, subvenţii sau

granturi publice în corporaţii comerciale sau cooperative.

În Ungaria şi Polonia, instituţiile de învăţământ superior îşi pot investi surplusurile doar în obligaţiuni de

stat. Nui pot investi pe piaţa bursieră.

În Suedia, instituţiile de învăţământ superior nu pot obţine profit din finanţarea privată. Prin urmare, sunt

permise numai investiţiile legate de activităţile principale ale instituţiei.

Se mai aplică restricţii specifice asupra veniturilor obţinute din proprietăţi, sponsorizarea posturilor şi tarifele pentru serviciile oferite.

În Belgia (Comunitatea flamandă), chiriile obţinute din proprietăţi trebuie folosite pentru întreţinerea

clădirilor şi pentru investiţii de capital în clădiri. În Norvegia, instituţiile de învăţământ superior pot oferi

proprietăţi spre închiriere, dar nu în detrimentul activităţilor instituţionale obişnuite.

În Slovacia, sponsorizarea posturilor se bazează pe un acord care prevede condiţiile ambelor persoane

juridice (societatea comercială şi instituţia de învăţământ superior).

În Suedia, în ceea ce priveşte furnizarea serviciilor de învăţământ continuu, nu este permisă perceperea

taxelor de la studenţi. Cu toate acesetea, societăţile comerciale sau organizaţiile pot plăti pentru anumite

cursuri comandate. În Ţările de Jos, cooperarea dintre universităţi şi spitalele universitare trebuie să se

bazeze pe un acord prealabil care specifică responsabilităţile privind finanţarea şi personalul.

În cazul înfiinţării de societăţi comerciale, în multe ţări trebuie îndeplinite anumite condiţii.

În Belgia (comunităţile francofonă şi flamandă), participarea instituţiei de învăţământ superior într-o

companie derivată trebuie să se bazeze pe un acord încheiat cu conducerea instituţiei care să garanteze

remunerarea contribuţiilor sale financiare sau de altă natură. Măsuri de protecţie similare sunt prevăzute şi de legislaţie cu privire la participarea instituţiilor de învăţământ superior la centrele de inovaţie şi parcurile

de cercetare.

În Republica Cehă, este necesar acordul prealabil al consiliului de administraţie al instituţiei de învăţământ

superior înainte de constituirea unor persoane juridice separate. Instituţiilor de învăţământ superior

publice nu le este permis să ofere o garanţie pentru creanţele financiare ale altor entităţi sau să exercite dreptul de gajare cu proprietăţi imobiliare. Nu pot deveni parteneri ai corporaţiilor comerciale publice sau

parteneri generali într-o societate în comandită simplă.


81

În Danemarca, o universitate poate înfiinţa o singură societate pe acţiuni, dar poate fi coproprietar în societăţi similare înfiinţate de alte instituţii de cercetare publice. Contribuţia sa de capital nu poate depăşi

5 milioane DKK sau 3% din cifra de afaceri a activităţilor de cercetare şi dezvoltare.

În Grecia sunt permise doar societăţile pe acţiuni, singurul lor scop fiind sporirea în continuare a veniturilor

şi activelor instituţiilor de învăţământ superior.

În Ungaria, reglementările instituţiilor de învăţământ superior prevăd că firmele incipiente nu pot înfiinţa

alte societăţi comerciale, au răspundere limitată, iar instituţia de învăţământ superior trebuie să aibă

participaţie majoritară.

În Polonia, instituţiile din sectorul public (inclusiv instituţiile de învăţământ superior) nu pot achiziţiona

societăţi comerciale sau acţiuni în cadrul acestora.

În Suedia, înfiinţarea societăţilor private necesită acordul prealabil al guvernului.

În Slovacia, înfiinţarea unei societăţi se bazează pe un acord între ambele persoane juridice (societatea

comercială şi instituţia de învăţământ superior), în care sunt specificate condiţiile.

4.5. Stimulente publice pentru căutarea fondurilor private

Pentru a-şi pune în aplicare strategiile şi politicile privind diversificarea finanţării învăţământului superior, inclusiv prin surse de finanţare privată altele decât familiile, aproape toate ţările europene aplică stimulente pentru instituţiile de învăţământ superior şi/sau pentru partenerii din sectorul privat (a se vedea Figura 4.4).

Figura 4.4: Stimulente publice pentru căutarea de fonduri private – instituţii de învăţământ superior publice şi

private dependente de guvern, 2006/2007

BEfr

BEde

BEnl BG CZ DK DE EE IE EL ES FR IT CY LV LT LU

Informează privind alocarea de fonduri publice sau evaluarea externă

Scutirea de impozite a instituţiilor

Scutirea de impozite a donatorilor/ sponsorilor/ partenerilor privaţi

Sprijin financiar sau de altă natură pentru parteneriatele cu sectorul privat

Reglementări care permit instituţiilor să deţină proprietate intelectuală


UK-SCT IS LI NO

Informează privind alocarea de fonduri publice sau evaluarea externă


Scutirea de impozite a donatorilor/ sponsorilor/ partenerilor privaţi


Reglementări care permit instituţiilor să deţină proprietate intelectuală

Se aplică stimulente

Sursa: Eurydice.


82

Note suplimentare

Republica Cehă: Informaţiile se referă doar la instituţiile de nivel ISCED 5A. Grecia: Conform unei noi legi din martie 2008, universităţile pot deţine drepturi de proprietate intelectuală asupra rezultatelor cercetării întreprinse de personalul propriu. Italia: Scutirea de impozite a donatorilor nu este o practică curentă. Luxemburg: Informaţii neverificate la nivel naţional.

Notă explicativă

Cheltuielile private pentru instituţiile de învăţământ superior menţionate aici nu includ taxele de studii şi alte taxe.

Influenţa finanţării private asupra alocării fondurilor publice sau evaluării

În puţine ţări se ia în considerare capacitatea unei instituţii de a obţine finanţare privată atunci când se stabileşte cuantumul finanţării publice. În Danemarca, Estonia, Irlanda (universităţi), Lituania şi Polonia, acest lucru este valabil pentru granturile de cercetare (a se vedea Capitolul 3). În plus, în Danemarca contractele de performanţă ale universităţilor prevăd anumite obiective în ceea ce priveşte utilizarea rezultatelor cercetării, precum şi cooperarea cu părţi terţe, inclusiv sectorul privat. Totuşi, gradul de realizare a obiectivelor nu constituie un criteriu oficial de evaluare şi nu influenţează alocarea de fonduri publice. În Comunitatea flamandă a Belgiei, cantitatea finanţării private obţinute prin contracte de cercetare este un criteriu pentru alocarea fondurilor publice pentru transferul de cunoştinţe.

În Portugalia şi Finlanda, primirea de către instituţiile de învăţământ superior a finanţării private poate influenţa cuantumul grantului alocat pentru cheltuielile didactice şi de funcţionare.

În Portugalia, unul dintre criteriile de evaluare a învăţământului superior este legătura cu comunitatea, mai

ales prin prestarea de servicii şi parteneriate. Aceste rezultate influenţează procesul de stabilire a bugetului de bază pentru funcţionarea instituţiilor de învăţământ superior. În Finlanda, contractele de performanţă

încheiate cu universităţile cuprind obiective privind cantitatea fondurilor private obţinute, de care se ţine seama în stabilirea bugetului următor

Evaluarea instituţiilor de învăţământ superior din Bulgaria, Estonia, Letonia şi Slovenia priveşte şi capacitatea lor de a obţine finanţare privată.


Scutirea de impozite a instituţiilor de învăţământ superior în cazul donaţiilor sau a altor tipuri de finanţare privată se practică în şapte ţări.

În Comunitatea flamandă din Belgia, scutirea de impozite a instituţiilor de învăţământ superior este

legată de costul personalului de cercetare. În Republica Cehă (nivel ISCED 5A) şi Polonia, posibilitatea

scutirii de impozite depinde de utilizarea fondurilor, care trebuie să vizeze activităţile didactice şi de

cercetare (Republica Cehă) sau să fie investite în fonduri speciale, cum ar fi cele sociale sau de dezvoltare. În

Letonia, instituţiile de învăţământ superior sunt scutite de anumite impozite datorită faptului că au acelaşi

statut juridic ca organizaţiile nonprofit. În Ungaria, în anumite cazuri, instituţiile de învăţământ superior

pot derula activităţi comerciale fără să plătească impozite. În Ţările de Jos, finanţarea privată a instituţiilor

de învăţământ superior este scutită de impozit în anumite cazuri. Din ianuarie 2006, donaţiile primite de

instituţiile de învăţământ superior sunt scutite de impozit.


83

În Regatul Unit, toate instituţiile de învăţământ superior au statut de organisme filantropice, ceea ce le conferă avantaje fiscale. În Anglia, un raport publicat în 2004 sugera că instituţiile de învăţământ superior

ar putea să-şi sporească nivelul calitativ şi gradul de independenţă faţă de stat prin creşterea veniturilor în

urma donaţiilor voluntare. Ulterior, guvernul a creat un program de finanţare pe perioada 2005-2008 pentru a ajuta sectorul învăţământului superior să-şi dezvolte capacitatea de colectare de fonduri.

Scutirea de impozite a donatorilor / sponsorilor / partenerilor privaţi

În Comunitatea francofonă a Belgiei, Republica Cehă (nivel ISCED 5A), Spania, Franţa, Letonia, Luxemburg, Ungaria, România, Slovacia, Finlanda şi Regatul Unit, donaţiile către instituţiile de învăţământ superior pot asigura donatorilor scutirea de impozite. În Letonia, Lituania şi România, acest lucru este valabil pentru sponsorizare.

În Comunitatea flamandă a Belgiei, Danemarca, Grecia, Spania, Franţa, Italia, Letonia, Portugalia şi Norvegia, companiile care desfăşoară activităţi de cercetare împreună cu instituţiile de învăţământ superior beneficiază de scutire de impozite.

În Danemarca, societăţile private pot obţine o scutire de impozit de 50% pentru cheltuielile legate de

proiecte de cercetare şi dezvoltare cofinanţate de institutele de cercetare publice, inclusiv universităţi. În

Italia, în conformitate cu un act normativ intrat în vigoare în ianuarie 2007, firmele şi întreprinzătorii pot

beneficia de scutire de impozite pentru activităţile de cercetare derulate în parteneriat cu universităţile de

până la 15% din suma investită. În Portugalia, societăţile comerciale pot deduce din suma impozabilă un

procent semnificativ din cheltuielile de cercetare şi dezvoltare, inclusiv pe cele efectuate în cadrul

parteneriatelor cu universităţile. În Norvegia, guvernul acordă credite fiscale întreprinderilor mici şi mijlocii

care derulează proiecte în colaborare cu instituţiile de învăţământ superior şi cu institutele de cercetare

publice.


Aproximativ jumătate dintre ţări au pus recent sau vor pune în aplicare diferite stimulente privind parteneriatele între instituţiile de învăţământ superior şi sectorul privat. În Franţa, granturile publice pentru cercetare sunt mai mult axate pe proiecte derulate în parteneriat cu sectorul privat, în special prin Agenţia Naţională de Cercetare, înfinţată în 2005. Priorităţile guvernului finlandez se înscriu pe aceeaşi direcţie. În Lituania, planurile de activitate ale Ministerului Educaţiei şi Ştiinţei prevăd dezvoltarea mai multor programe care să permită finanţarea programelor de cervetare derulate în parteneriat cu societăţile comerciale.

În Comunitatea flamandă a Belgiei şi Finlanda (din 2006), guvernul poate aloca fonduri instituţiilor de învăţământ superior pentru implementarea unor interfeţe în vederea stabilirii de parteneriate cu sectorul privat. În Finlanda, însă, astfel de structuri nu există. În Franţa şi Portugalia, cadrul juridic ce reglementează implementarea acestor intefeţe a fost relaxat în 2007. În Italia, guvernul a simplificat cadrul juridic privind înfiinţarea de societăţi comerciale derivate de către universităţi şi le oferă acestora sprijin financiar pentru înfiinţarea de astfel de structuri.

Finlanda, Suedia şi Norvegia asigură multe tipuri de sprijin şi potenţiale surse de finanţare pentru parteneriatele cu sectorul privat. În Bulgaria, din planul de acţiune pentru învăţământul superior până în 2010 fac parte diferite programe pilot de sprijinire a parteneriatelor între universităţi şi întreprinderile mici şi mijlocii.

În Suedia, diferite autorităţi ale statului, consilii de cercetare şi fundaţii asigură stimulente sub formă de granturi pentru promovarea cooperării dintre instituţiile de învăţământ superior, societăţile comerciale şi

autorităţile locale. În Finlanda, crearea sistemelor naţionale şi regionale de inovare, sub forma politicilor, a


84

structurilor organizătorice şi a programelor de finanţare, crează o infrastructură mai amplă pentru

parteneriate. În Norvegia au fost lansate o serie de măsuri pentru promovarea cooperării între sectorul

privat şi învăţământul superior în domeniul cercetării şi dezvoltării. Aceste măsuri urmăresc, de exemplu, să

nfluenţeza modul de lucru al corpului academic şi modurile în care acesta diseminează rezultatele cercetării, astfel încât societăţile comerciale să le poată valorifica mai uşor, sau să încurajeze cercetătorii să

acorde mai multă atenţie posibilităţii de comercializare a rezultatelor cercetării. Măsurile pot viza, de asemenea, consolidarea competenţelor societăţilor comerciale în domeniul cercetării şi dezvoltării.

În România a fost înfiinţată o agenţie naţională de sprijinire a parteneriatelor şi a transferului de cunoştinţe dintre instituţiile de învăţământ superior, societate şi sectorul privat. În Regatul Unit, instituţiile de învăţământ superior sunt sprijinite, începând din 1998, printr-o serie de programe de finanţare guvernamentale pentru a-şi dezvolta capacitatea de comercializare a cunoaşterii rezultate din activităţile de cercetare. Printre aceste programe se numără HigherEducation Innovation Fund/ Fondul pentru Inovare în Învăţământul Superior (Anglia) şi Knowledge Transfer Grant /Grantul pentru Transferul Cunoştinţelor (Scoţia).

Grecia sprijină parteneriatele cu sectorul privat prin dezvoltarea unor structuri informaţionale pentru potenţialii parteneri.

Reglementările privind drepturile de proprietate intelectuală

Politicile naţionale în domeniul drepturilor de proprietate intelectuală reprezintă un aspect important în favoarea finanţării private a instituţiilor de învăţământ superior. În treisprezece ţări esistă un cadru juridic care permite instituţiilor să deţină drepturile de proprietate intelectuală asupra rezultatelor cercetării realizate de personalul propriu şi să obţină venituri din eventuala comercializare a acestor rezultate (a se devea Figura 4.4). În general, aceste măsuri există de la sfârşitul anilor ’90 sau sunt mai recente. În Danemarca şi Finlanda, reglementările naţionale prevăd anumite condiţii privind partajarea beneficiilor cu cercetătorul în cauză.

În Estonia, contractele de angajare pot stabili proprietarul drepturilor de proprietate intelectuală asuptra rezultatelor cercetării întrepărinse de un angajat. Cele mai multe instituţii de învăţământ superior au

propriile reglementări interne în acest domeniu, acestea fiind incluse în contractele încheiate cu personalul

de cercetare. În Finlanda, politica privind drepturile de proprietate intelectuală a fost reglementată în 2007

printr-o lege referitoare la invenţii. Această lege îi obligă pe cercetătorii care lucrează într-o universitate sau

instituţie politehnică să informeze instituţia cu privire la invenţiile realizate. Apoi, reglementările interne ale

instituţiei stabilesc cine este titularul drepturilor de proprietate intelectuală. În Suedia, cercetătorii sunt

titularii drepturilor privind rezultatele cercetării, însă le pot transfera instituţiei. În Norvegia, o lege din

2003 a desfiinţat privilegiile corpului academic în ceea ce priveşte rezultatele cercetării şi a permis

instituţiilor de învăţământ superior să comercializeze aceste rezultate. Cu toate acestea, cercetătorii îşi

păstrează dreptul de publicare a rezultatelor, în locul brevetării acestora. În România, în cazul cercetării

finanţate din fonduri publice, titulari sunt instituţiile de învăţământ superior şi Ministerul Educaţiei şi

Cercetării, cu excepţia cazului în care contractul de cercetare prevede altfel.

Atunci când cercetarea este finanţată de partenerii privaţi, drepturile asupra rezultatelor sunt reglementate de un contract între părţi, negociat de la caz la caz. Două ţări au luat măsuri de sprijnire a instituţiilor de învăţământ superior în acest sens.

În Comunitatea flamandă a Belgiei, parteneriatele între instituţiile de învăţământ superior şi sectorul privat sunt reglementate de un decret care apără interesele instituţiilor. Trebuie încheiat un acord privind

diseminarea rezultatelor şi drepturile de proprietate intelectuală care să garanteze caracterul echitabil al

împărţirii beneficiilor. În Regatul Unit (Anglia), Lambert Review of Business-University Collaboration,

publicată în 2003 de către Department for Education and Skills şi Department for Trade and Industry, a atras


85

atenţia asupra dificultăţilor inerente problemei proprietăţii asupra rezultatelor cercetării cofinanţate de universităţi şi partenerii privaţi. În mai 2004 a fost înfiinţat un grup de lucru pe probleme de proprietate

intelectuală, compus din reprezentanţi ai universităţilor şi ai sectorului privat, în scopul realizării unui set de acorduri de colaborare în domeniul cercetării, care să servească de model şi să faciliteze negocierile între

potenţialii colaboratori.

4.6. Asumarea responsabilităţii

În aproape toate ţările, măsurile de control pentru fondurile private sunt similare celor pentru fondurile publice (a se vedea Capitolul 3). Rapoartele financiare, care se înaintează periodic autorităţilor, sau procedurile obişnuite de audit ţin cont şi de obţinerea şi utilizarea fondurilor publice.

Cu toate acestea, există unele excepţii legate de organizarea măsurilor de control în cazul instituţiilor de învăţământ superior.

În Islanda, spre deosebire de fondurile publice, fondurile private nu necesită înaintarea din partea instituţiei a unui raport către autorităţi, datorită gradului ridicat de autonomie de care se bucură instituţiile.

În patru ţări există situaţii speciale privind controlul fondurilor private, ducând la măsuri de control mai stricte.

În Danemarca, donaţiile şi subvenţiile de la părţi terţe trebuie specificate separat în conturile anuale. Trebuie păstrat şi un cont separat al veniturilor şi cheltuielilor societăţilor comerciale aflate, total sau

parţial, în proprietatea universităţii. Ministerul Ştiinţei, Tehnologiei şi Inovaţiei a emis un pachet de linii directoare pentru accesul la finanţarea privată a activităţilor de cercetare desfăşurate de instituţiile de

cercetare publice, inclusiv universităţi. Conform acestor linii directoare, instituţiile de cercetare publice

trebuie să întocmească o situaţie anuală a finanţării private pentru activităţile de cercetare. Aceste situaţii anuale trebuie puse la dispoziţia publicului.

În Italia nu există în prezent organisme externe î’n faţa cărora să răspundă universităţile pentru utilizarea fondurilor private. Situaţia diferă, însă, în cazul înfiinţării firmelor de inovaţii, a societăţilor derivate sau în

cazul parteneriatelor între universităţi şi sectorul privat. Un decret încredinţează ministerului şi CIVR (Comisiei pentru Cercetare şi Evaluare) monitorizarea şi evaluarea activităţilor de cercetare şi a rezultatelor

acestora. CIVR trebuie să înainteze ministerului, cel puţin trimestrial, rapoarte privind rezultatele respective. Unităţile academice răspund în faţa autorităţilor universitare în situaţia în care parteneriatul presupune

cofinanţare din partea universităţii.

În Lituania, conform legii privind învăţământul superior, instituţiile de învăţământ superior răspund şi în

faţa altor instituţii de la care au obţinut finanţare.

În Norvegia, ministerul primeşte rapoarte anuale privind participarea instituţiei în parteneriate şi relevanţa

acestei participări din punctul de vedere al activităţilor instituţiei. Ministerul poate ordona instituţiei retragerea din asemenea parteneriate dacă acestea afectează responsabilităţile principale ale instituţiei.


86

4.7. Provocări privind strângerea fondurilor private

Sursele din sectorul privat contribuie fără îndoială la crearea legăturii între educaţie şi societate. În acest sens, Escotet3 consideră că parteneriatele cu sectorul privat ar trebui să includă, printre altele: participarea tuturor sectoarelor economiei la programele de cercetare fundamentală şi aplicată ale instituţiilor de învăţământ superior; predarea cursurilor în instituţiile de învăţământ superior publice de către specialiştii sectorului privat; finanţarea proiectelor în schimbul brevetelor şi drepturilor de autor; folosirea în comun a infrastructurilor ştiinţifice şi tehnologice şi accelerarea proceselor de transfer; beneficii financiare din partea societăţilor private în funcţie de numărul studenţilor angajaţi.

Acest ultim aspect implică faptul că învăţământul superior ar trebui remunerat de către cei care obţin beneficii în urma lui. Ideea care-i stă la bază este aceea că firmele ar trebui să contribuie la educarea forţei de muncă proprii prin finanţarea învăţământului superior, inclusiv prin măsuri fiscale. Acest model interesant necesită în mod evident o cooperare foarte strânsă între autorităţile responsabile, organele de conducere ale instituţiilor de învăţământ superior şi societăţile comerciale.

Cu toate acestea, deşi o politică de încurajare a parteneriatelor între instituţiile de învăţământ superior şi sectorul privat este indispensabilă în economia bazată pe cunoaştere, trebuie ţinut cont de faptul că instituţiile de învăţământ superior şi societăţile comerciale au specificităţi şi obiective diferite.

De aceea, chiar dacă promovează o cooperare mai strânsă, decidenţii nu trebuie să permită principiile unei pieţi pe deplin libere să se infiltreze în învăţământul superior public. Aceştia ar trebui să ia în considerare măsuri de protejare a libertăţii academice, de exemplu, prin evitarea fenomenului de alegere a subiectelor de cercetare din raţiuni predominant financiare.

După cum s-a menţionat în prezentul capitol, în unele ţări, autorităţile interzic în mod explicit anumite forme de finanţare privată a instituţiilor de învăţământ superior şi aplică diferite restricţii şi condiţii în ceea ce priveşte căutarea şi utilizarea fondurilor private.

Dacă aceste restricţii şi condiţii reprezintă o măsură de garantare a calităţii serviciilor publice sau, dimpotrivă, o barieră în dezvoltarea surselor de finanţare private rămâne o întrebare deschisă dezbaterii.

3 Escotet, Miguel Ángel (2006) University Governance, Accountability and Financing/Guvernarea, responsabilizarea şi

finanţarea universităţilor.

87

CAPITOLUL 5: CORPUL ACADEMIC ÎN INSTITUŢIILE DE ÎNVĂŢĂMÂNT SUPERIOR

În ultimii zece ani instituţiile de învăţământ superior din mai multe ţări au dobândit o mai mare autonomie în ceea ce priveşte gestionarea corpului academic (a se vedea Capitolul 1).Prin corp academic înţelegem atât personalul calificat direct implicat în procesul educaţional (cum ar fi corpul didactic şi cercetătorii cu sarcini didactice), cât şi personalul căruia îi revin anumite sarcini în gestionarea şi/sau coordonarea tuturor angajaţilor instituţiei. Nu se analizează situaţia personalului administrativ (secretariat, contabilitate, administraţie financiară etc.) şi a personalului dedicat exclusiv cercetării.

Prezentul capitol se ocupă în special de personalul didactic, întrucât multe aspecte legate de funcţiile de conducere (în special numirea/alegerea rectorilor) sunt prezentate în Capitolul 2.

În general, în ceea ce priveşte personalul de conducere, principalele categorii întâlnite în majoritatea ţărilor sunt cele de (di)rector/preşedinte, rector adjunct, decan şi director de departament, iar în ceea ce priveşte personalul didactic, cele de profesor, lector şi asistent1.

Acest capitol se ocupă strict de instituţiile de învăţământ superior publice şi dependente de guvern, încercând să răspundă la următoarele întrebări:

Ce părţi implicate / organe sunt responsabile cu recrutarea corpului academic şi ce competenţe decizionale au acestea cu privire la stabilirea numărului de angajaţi, a calificărilor şi criteriilor de selecţie şi numire pentru diferitele secţii/facultăţi?

De câtă flexibilitate dispun instituţiile atuci când procedurile de recrutare sunt prevăzute de reglementări oficiale?

Cine angajează corpul academic şi ce autoritate negociază contractele de angajare?

De câtă autonomie se bucură instituţiile în privinţa remunerării şi posibilităţilor de avansare ale angajaţilor?

De câtă autonomie se bucură instituţiile în privinţa stabilirii sarcinilor şi a volumului de muncă?

Cine răspunde de definirea criteriilor de evaluare?

1 Pentru informaţii detaliate privind criteriile de recrutare (calificări etc.) şi atribuţiile diferitelor categorii de personal, a se

vedea Eurydice (2001) Personalul didactic. Glosarul european privind educaţia, Volumul 3 şi Eurydice (2002) Personalul de conducere, de monitorizare şi auxiliar. Glosarul european privind educaţia, Volumul 4.


88

5.1. Părţile implicate / organele responsabile cu recrutarea membrilor corpului academic

În majoritatea ţărilor, ansamblul procesului de recrutare se bazează în principal pe eforturile comune ale instituţiilor de învăţământ superior şi ale autorităţilor de la nivel central.

În Danemarca, universităţile au libertatea de a-şi stabili numărul de posturi disponibile pentru corpul

academic, însă trebuie să respecte o limită maximă a numărului de profesori, stabilită de Ministerul de

Finanţe. Ministerul Ştiinţei, Tehnologiei şi Inovaţiei distribuie apoi posturile către universităţi. În ansamblu, procedurile de recrutare se stabilesc prin ordin ministerial, iar universităţile răspund de procedura de

recrutare ca atare.

În Estonia şi Letonia, instituţiile răspund direct de numirea personalului (decid numărul de angajaţi şi

repartizarea categoriilor de personal între diferitele secţii), în timp ce reglementările oficiale prevăd

criteriile de recrutare generale şi specifice (profil, calificări necesare, experienţă profesională anterioară etc.)

pentru fiecare categorie de personal didactic.

În Spania, universităţile hotărăsc numărul de posturi disponibile (personal didactic şi alte categorii), în

timp ce criteriile şi condiţiile de selecţie pentru posturile permanente se bazează pe reglementările oficiale

în vigoare la nivel naţional. În plus, universităţile publice au posibilităţi decizionale sporite în ceea ce priveşte recrutarea personalului administrativ şi nedidactic.

În Malta, în conformitate cu noua lege privind învăţământul superior, universitatea împreună cu Colegiul

Maltez de Artă, Ştiinţă şi Tehnologie (MCAST) răspund de stabilirea numărului de posturi necesare. MCAST şi-a stabilit propriile criterii de recrutare pentru diferite categorii de personal.

Cu toate acestea, la o analiză mai atentă a diferitelor etape ale acestui proces (Figura 5.1), se observă că unele dintre aceste etape depind în mare măsură fie de nivelul central, fie de cel instituţional.

Astfel, categoriile de personal împreună cu criteriile aferente de selecţie (calificări, experienţă profesională anterioară etc.) sunt stabilite, în majoritatea ţărilor, prin reglementări oficiale. În douăsprezece ţări sau regiuni aceste aspecte se stabilesc în comun de către nivelul central şi cel instituţional.

În schimb, în cele mai multe ţări, deciziile privind numărul de posturi disponibile, modul de numire a personalului pentru diferitele secţii şi facultăţi şi, într-o măsură mai mică, numirea în sine ţin de competenţa instituţiilor. Doar în comunitarea germanofonă din Belgia şi în Danemarca, Franţa şi Cipru se stabilesc două sau mai multe dintre aceste elemente prin conlucrarea dintre nivelul central şi cel instituţional.

Numai cinci ţări (Republica Cehă, Grecia, Ţările de Jos, Slovenia şi Regatul Unit) se bucură de o autonomie instituţională notabilă în domeniul recrutării.

În Republica Cehă, legea privind instituţiile de învăţământ superior la nivelul ISCED 5A prevede autonomia

instituţiilor în ceea ce priveşte stabilirea criteriilor de recrutare, definirea categoriilor de personal şi

repartizarea personalului. Cu excepţia instituţiilor de stat în care autoritatea rectorului este limitată, acesta are în general un rol foarte important în procesul de recrutare. Şi decanii diferitelor facultăţi joacă un rol

substanţial în acest proces.

În Ţările de Jos, întreaga procedură de recrutare a corpului academic intră în competenţa instituţiilor,

neexistând reglementări oficiale în acest sens.

În Slovenia, rectorului îi revine sarcina de a adopta un set de reguli pentru întreaga universitate. Procedura

de recrutare (inclusiv stabilirea criteriilor pentru fiecare categorie) intră astfel în competenţa decanului.

Cap i t o l u l 5 : Co rpu l ac ademic î n i ns t i t u ţ i i l e de î nvă ţământ s upe r i o r

89

În Regatul Unit, instituţiilor de învăţământ superior le revine responsabilitatea principală în ceea ce priveşte recrutarea, păstrarea şi dezvoltarea propriului personal. Fiecare instituţie de învăţământ superior

îşi stabileşte numărul de angajaţi, precum şi calificările şi criteriile necesare.

Figura 5.1: Repartizarea responsabilităţilor între părţile implicate în procesul de recrutare pentru învăţământul

superior public şi cel privat dependent de guvern în perioada 2006/2007

BE fr

BE de

BE nl BG CZ DK DE EE IE EL ES FR IT CY LV LT

Definirea categoriilor de personal şi a criteriilor de recrutare/eligibilitate

Număr de angajaţi / posturi disponibile

Repartizarea corpului academic pe secţii şi facultăţi

Numirea personalului


Definirea categoriilor de personal şi a criteriilor de recrutare/eligibilitate

Număr de angajaţi / posturi disponibile

Repartizarea corpului academic pe secţii şi facultăţi

Numirea personalului

Nivel central Nivel instituţional

Sursa: Eurydice

Note suplimentare

Franţa: În august 2007 a fost adoptată o lege privind libertăţile şi îndatoririle universităţilor. Printre altele, aceasta prevede o autonomie sporită a instituţiilor în luarea deciziilor privind gestionarea personalului. Recrutarea profesorilor cercetători se face de către comisii de selecţie numite de consiliul de conducere al instituţiei de învăţământ superior, preşedintele având drept de veto asupra tuturor recrutărilor. Se poate angja personal pe bază de contract pe termen fix sau nelimitat. Mai mult, legea permite preşedinţilor universităţilor să recruteze personal pe bază de contract – inclusiv personal didactic şi de cercetare – pe termen limitat sau nespecificat în funcţie de procentul din costurile salariale stabilit în contractul multianual. Luxemburg: Informaţiile nu sunt verificate la nivel naţional. Ungaria: Profesorii universitari şi de colegiu constituie o excepţie, fiind numiţi de preşedintele Republicii sau de primul ministru.

După cum s-a subliniat în Capitolul 2, rolurile şi responsabilităţile conducătorilor instituţiilor (rectori, preşedinţi etc.) au evoluat considerabil în ultimele decenii în majoritatea ţărilor, aceştia devenind unul dintre factorii principali în guvernarea internă a instituţiilor.

Ca atare, în privinţa personalului didactic, directorul instituţiei poate fi responsabil cu lansarea procesului de recrutare (de exemplu, în Republica Cehă - ISCED 5B – şi în Danemarca), implicându-se în diferitele etape, în măsuri diferite în funcţie de ţară, inclusiv în negocierea contractelor de angajare (Republica Cehă, Letonia, Polonia, Slovenia şi Liechtenstein) şi în numirea şi repartizarea personalului (Danemarca, Franţa, Malta şi Liechtenstein).


90

Cu toate acestea, în majoritatea ţărilor, cele mai multe dintre etapele procesului de recrutare sunt încredinţate unuia dintre organele colegiale (senat, consiliu de conducere) sau se stabilesc ad-hoc printr-un consiliu de numire, comisie specială etc.), cu participarea directorului instituţiei. Pentru mai multe detalii privind organele responsabile cu guvernarea internă, a se vedea Capitolul 2.

În Danemarca, pentru recrutarea profesorilor şi a profesorilor asociaţi, rectorul numeşte o comisie de evaluare cuprinzând un preşedinte şi doi până la patru membri suplimentari (majoritatea membrilor

trebuie să fie din afara universităţii, fiind încurajată participarea membrilor străini). Pentru celelalte categorii de personal, rectorul întocmeşte o comisie ad-hoc sau numeşte specialişti pentru evaluarea

candidaţilor.

În Germania, rectorul răspunde de procedurile de recrutare consultându-se cu senatul şi decanul facultăţii, ca membri ai unui consiliu de numire. Acest lucru este valabil pentru toate recrutările de personal didactic.

În Cipru, senatul numeşte o comisie specială care trebuie să întocmească rezumate ale interviurilor

desfăşurate cu candidaţii şi să le transmită consiliului facultăţii. Apoi, un organ electoral incluzând membri ai consiliului facultăţii, corpului academic şi conducerii instituţiei îşi înaintează decizia senatului. După

aprobarea acesteia, Consiliul ia ultima decizie.

În Luxemburg, pe baza unei propuneri a decanului facultăţii, rectoratul întocmeşte un consiliu de numire, format în general din cinci membri, dintre care cel puţin doi sunt externi. Comisia examinează cererile şi propune clasificări ale candidaţilor.

În Malta, recrutarea personalului didactic se face de către consiliul universităţii la recomandarea unei comisii de selecţie (compusă din rector, trei membri ai personalului didactic şi un membru extern).

În Polonia, decizia de angajare a profesorilor titulari este responsabilitatea rectorului, deseori pe baza propunerii decanului şi în urma aprobării de către consiliul facultăţii sau senat.

În Islanda, competenţa de stabilire a numărului de posturi disponibile revine exclusiv rectorului şi senatului.

În anumite ţări, componenţa sau însăşi natura organului colegial variază în funcţie de tipul de categorie supusă selecţiei. Astfel, în Estonia, Letonia, Luxemburg şi Liechtenstein profesorii nu sunt selectaţi de către acelaşi organ ca celelalte categorii de personal didactic.

În Estonia, profesorii sunt aleşi de către consiliul universităţii. Restul corpului academic este ales de organul decizional comun, de obicei cel mai înalt organ decizional al unei structuri academice (facultate,

institut sau echivalent).

În Letonia, selecţia profesorilor se realizează de către consiliul profesoral; adunarea facultăţii sau consiliul

universităţii au sarcina de a recruta alte tipuri de personal.

În Luxemburg, profesorii asistenţi sunt numiţi de către rectorat, iar profesorii de către consiliul de

conducere.

În Liechtenstein (Universitatea pentru Ştiinţe Umaniste şi Academia Internaţională de Filosofie), rectorul şi senatul recrutează împreună profesorii. Procesul de selecţie pentru profesorii asociaţi se bazează pe

colaborarea dintre rector şi facultate.

În alte ţări, procesul de recrutare al aceloraşi categorii de personal poate fi foarte diferit în funcţie de tipul de instituţie. Este cazul Estoniei în mod special (între instituţiile de învăţământ superior academice şi cele profesionale).


91

5.2. Principalele tipuri de metode de recrutare

Dintre multele tipuri de metode de recrutare prezentate în Figura 5.2, recrutarea personalului academic se bazează, în toate ţările, în primul rând pe anunţurile publice (Jurnalul Oficial la nivel central, presa naţională sau internaţională, pagini de Internet etc.). Chiar dacă instituţiile sunt deseori responsabile cu publicarea anunţurilor, ele trebuie să respecte anumite criterii stabilite la nivel central.

În Belgia, numirea într-un post universitar trebuie să aibă loc în urma unui anunţ public. Cu toate acestea, în Comunitatea germanofonă, numirea în funcţia de director de departament are loc în urma unui anunţ

intern.

În Germania, anunţurile publice pentru recrutarea personalului universitar de nivel intermediar poate include condiţii (stabilite la nivel federal) de limitare a accesului candidaţilor cu vârsta de peste 35 de ani.

În Suedia, pentru posturile universitare cu o durată de peste şase luni, instituţiile de învăţământ superior

au obligaţia de a angaja personalul prin anunţuri publice.

În Comunitatea flamandă a Belgiei, în Danemarca, Ungaria, Polonia (în cazul personalului titular) şi în special Suedia, anunţurile publice stau la baza recrutării personalului universitar (cu finanţare de la bugetul public). Legistaţia în vigoare prevede responsabilitatea instituţiilor în ceea ce priveşte stabilirea conţinului anunţurilor şi publicarea acestora.

În Grecia, după ce sunt aprobate şi semnate de Ministrul Învăţământului, anunţurile se publică mai întâi în

monitorul oficial al guvernului. După aceea, instituţiile au obligaţia publicării lor în cotidianele naţionale.

Pe lângă procedurile de recrutare prin anunţuri publice, pe care instituţiile au obligaţia să le publice în majoritatea ţărilor, instituţiile de învăţământ superior se pot bucura de o anumită marjă de flexibilitate în special cu privire la anumite proceduri de recrutare, în funcţie de instituţie sau de categoria de personal recrutat.

În Comunitatea flamandă a Belgiei, anunţurile publice se referă la prima numire într-un post nou în învăţământul superior public. Numirea personalului academic cu vechime mai mare ţine de competenţa conducerii instituţiei.

În Finlanda, procedurile diferă nu numai în funcţie de categoriile de personal, ci şi de tipul de instituţie. Recrutarea profesorilor universitari se supune, prin urmare, unor reglementări mai cuprinzătoare.

Anunţurile publice se publică, în general, la nivel naţional. În Danemarca (în cazul posturilor de profesor şi profesor asociat), Cipru, Malta, Austria şi uneori în Finlanda, anunţurile se publică şi internaţional.


92

Figura 5.2: Principalele tipuri de metode de recrutare

pentru învăţământul superior public şi cel privat dependent de guvern în perioada 2006/2007

BE fr BE de BE nl BG CZ DK DE EE IE EL ES FR IT CY LV LT

Anunţuri publice

Concurs


Anunţuri publice

Concurs

Nivel central Nivel instituţional Nu se foloseşte procedura

Sursa: Eurydice

Note suplimentare

Belgia (BE de): Deşi, teoretic, responsabilităţile de aplicare a procedurilor de recrutare se împart între nivelul central şi cel instituţional, Autonome Hochschule dispune în realitate de foarte puţină flexibilitate în acest sens. Republica Cehă: Informaţiile prezentate se referă numai la instituţiile de învăţământ superior de la nivelul ISCED 5A. Letonia: Informaţiile furnizate cu privire la concursuri se referă doar la profesori sau profesori asociaţi. Luxemburg: Situaţia privind anunţurile publice prezentată în figură se referă doar la profesori şi profesori asociaţi (informaţie neverificată la nivel naţional). Liechtenstein: Situaţia privind anunţurile publice prezentată în figură se referă doar la Hochschule Liechtenstein.

Notă explicativă

„Concursul” se referă la o serie de teste legate de anumite profiluri/funcţii, date de candidaţii care concurează pe posturi prestabilite.

Mai puţin de jumătate din ţările care îşi recrutează corpul academic prin anunţuri publice organizează concursuri.

Procedurile de organizare a acestor concursuri se conformează în general unor criterii stabilite la nivel central, instituţiile fiind responsabile cu organizarea examenului şi numirea candidaţilor în posturile vacante.

În Republica Cehă, legislaţia prevede ca recrutările (cel puţin în cazul primei numiri) pentru posturile

academice din instituţiile publice şi de stat (nivelul ISCED 5A) să aibă loc prin concurs. Acesta se anunţă public (la nivel naţional) cu cel puţin 30 zile înainte de termenul de depunere a candidaturilor. Criteriile

pentru concurs şi organizarea acestuia sunt responsabilitatea instituţiei.

În Estonia, legea privind universităţile prevede ca recrutarea pentru toate posturile didactice să aibă loc

prin concurs. Condiţiile şi procedura de examinare prin concurs se stabilesc de către consiliul universităţii. Tot prin concurs se recrutează corpul academic (inclusiv rectorul) al instituţiilor de învăţământ superior

profesioniste, însă procedura este mai strictă pentru aceste instituţii. În acest caz, procedura este stabilită în mod clar printr-un regulament ministerial care prevede obligaţia rectorului de a publica la nivel naţional

anunţuri publice, conform informaţiilor din regulament.

În România, consursul este organizat de un grup de profesori (catedra) care se ocupă de una sau mai

multe dintre disciplinele unei arii curriculare. Procedurile de recrutare şi criteriile de selecţie sunt staibilite la nivel naţional, prin legea privind statutul personalului didactic. Comisiile ad-hoc de examinare a

candidaţilor la ocuparea posturilor de asistent debutant, asistent şi lector universitar sunt aprobate de


93

către consiliul facultăţii şi senat. Personalul de conducere se selectează de către personalul didactic în cadrul instituţiei şi se confirmă de către senat (cu excepţia rectorului, care este numit prin ordin ministerial).

Organizarea concursurilor se poate baza pe un proces decizional mixt, ca în Italia, unde fiecare parte implicată (statul/instituţia) intervine aproape în fiecare etapă a procedurii.

În Italia, procedurile de concurs sunt prevăzute de lege. Instituţia propune o scoatere la concurs, care

trebuie aprobată de consiliul de conducere şi ratificată de rector. Solicitarea oficială a scoaterii la concurs este apoi înaintată ministerului, care publică un anunţ în monitorul oficial timp de 60 de zile. Instituţia

desemnează o comisie de concurs compusă din membri interni şi externi, cu participare de la nivelul central. Personalul astfel recrutat se bucură de un statut recunoscut în întreaga ţară.

În Spania şi Franţa, instituţiile trebuie să urmeze procedurile stabilite la nivel central şi să verifice respectarea acestora.

În Spania, pentru a putea ocupa un post de funcţionar academic, candidatul are nevoie de o autorizaţie

naţională, obţinută în urma reuşitei la un concurs (organizat de consiliul de coordonare a universităţii). Cu această autorizaţie poate apoi solicita un post de funcţionar.

În Franţa, pentru ca un candidat să poată participa la un concurs de ocupare a unui post de lector sau profesor senior, numele său trebuie să figureze pe cel puţin o listă de calificări (stabilită de consiliul

universitar naţional) pentru postul respectiv. Aceasta este valabilă patru ani.

În Portugalia, recrutarea prin concurs se aplică anumitor categorii de personal, şi anume profesorilor (titulari sau asociaţi) şi asistenţilor candidaţi din instituţiile universitare, precum şi profesorilor coordonatori, profesorilor asociaţi şi asistenţilor de la instituţiile politehnice. Totuşi, această metodă nu se aplică întotdeauna pentru profesorii universitari, care mai pot fi recrutaţi pentru posturi similare şi direct de la o altă instituţie de învăţământ superior (fără concurs).

5.3 Angajatorii şi contractele de angajare

Deşi flexibilitatea puterii decizionale a instituţiilor în privinţa procedurilor de recrutare diferă de la o ţară la alta, depinzând în general de reglementările oficiale, instituţiile sunt, fără îndoială, autonome în ceea ce priveşte rolul de angajator şi negociator al contractelor.

Informaţiile prezentate în Figura 5.3 arată că instituţiile sunt considerate angajator oficial al corpului academic în majoritatea covârşitoare ţărilor, cu excepţia Greciei, Franţei şi Islandei. Această situaţie este valabilă pentru toate categoriile de personal, mai puţin în Estonia, unde ministerul responsabil cu învăţământul superior angajează rectorii instituţiilor de învăţământ superior profesional de stat.

În anumite ţări, angajatorul se consideră a fi o anumită parte implicată din cadrul instituţiei. Este cazul rectorilor instituţiilor de învăţământ superior din Bulgaria. În cadrul universităţilor publice daneze, acest rol revine directorilor de facultăţi sau de departamente.

După cum s-a menţionat în Capitolul 1, se pot observa unele măsuri de dereglementare şi în creşterea flexibilităţii condiţiilor contractuale, precum şi în reducerea numărului de posturi de funcţionari.

Prin urmare, există o tendinţă de relaxare a cerinţelor privind contractele şi/sau statutul profesional în anumite ţări.

În Comunitatea germanofonă a Belgiei, decretul din 2005 a prevăzut o modificare în special a statutului profesional, pentru a permite angajarea Gastdozenten (lectori invitaţi) şi mai ales recrutarea Direktor-ului şi

a şefilor de departament (Fachbereichleiter) pe un termen de cinci ani care se poate reînnoi.


94

În Franţa, legea privind libertăţile şi îndatoririle universităţilor adoptată în 2007 permite instituţiilor o mai mare autonomie decizională asupra gestionării personalului.

În Austria, modificarea în 2001 a Service Code for Universities a desfiinţat contractele de angajare căzând sub incidenţa dreptului public pentru toate cadrele didactice noi din universitate. Noile contracte sunt

reglementate de legislaţia generală care se aplică personalului contractual. Conform legii din 2002 privind

universităţile, acordurile aferente contractelor de angajare pentru personalul academic anterior se transformă de asemenea în contracte de drept privat.

Într-un mod asemănător, în mai multe ţări, contractele se negociază direct cu instituţia. Acest lucru este valabil în special pentru Danemarca, Estonia (universităţile), Malta, Ţările de Jos, România, Slovenia, Liechtenstein şi Norvegia.

În Estonia (universităţile), Letonia, Malta, Slovenia şi Norvegia, contractele se negociază în mod expres cu rectorul sau cu partea implicată de cel mai înalt rang.

În Estonia, contractele în cadrul universităţilor se negociază cu rectorul. Se poate refuza încheierea

contractului dacă au fost încălcate condiţiile su procedurile de concurs. Legea mai prevede că un contract de angajare pe perioadă nedeterminată poate fi încheiat cu profesori având o vechime de cel puţin 11 ani

în universitatea respectivă. În privinţa rectorului, candidatul ales îşi negociază contractul cu cel mai vechi membru al consiliului universităţii. În cazul instituţiilor profesionale, contractul se negociază la nivel

ministerial.

În Malta, corpul academic îşi negociază contractele de angajare pe baza unui acord colectiv cu instituţia, reprezentată de preşedintele consiliului şi de rector (în cazul universităţii) sau de director şi preşedintele consiliului de conducere (în cazul MCAST), ca reprezentanţi legali.

În Republica Cehă (nivelul ISCED 5A) şi Suedia (cu excepţia vicecncelarilor, pentru care contractele se încheie cu guvernul), contractele se negociază cu instituţia, fiind totodată susţinute de sindicate.

În majoritatea ţărilor, cadrele didactice ale instituţiilor de învăţământ superior publice sau dependente de guvern sunt angajate cu contracte de drept general al muncii (contracte permanente sau nu). Pentru paisprezece ţări sau regiuni, flexibilitatea este în mod clar mai limitată întrucât majoritatea cadrelor didactice au statut de funcţionari publici (cadrul juridic este diferit pentru relaţiile contractuale din sectorul public faţă de cel privat) sau funcţionari de carieră (de exemplu, în Portugalia sau Norvegia). În jumătate din aceste ţări există totuşi un cadru juridic mixt (angajare ca funcţionar sau pe bază contractuală). Aceasta este situaţia în comunităţile valonă şi flamandă din Belgia, în Germania, Spania, Franţa, Italia şi Slovenia.


95

Figura 5.3: Angajatorul şi tipuri de statute ale corpului didactic în învăţământul superior public şi privat

dependent de guvern, 2006/2007

Angajator Tipuri de statute

Nivel central Nu sunt disponibile date

Instituţie

Funcţionari

Angajaţi pe bază de contract

Sursa: Eurydice. Sursa: Eurydice.

Note suplimentare

Belgia (Comunitatea de limbă germană): Decretul din 2005 privind înfiinţarea Autonome Hochschule a stat la baza fuzionării autorităţilor competente pentru cele trei instituţii de învăţământ superior distincte, considerate angajatori. De atunci este considerată angajator numai Autonome Hochschule, ca persoană juridică autonomă intrând sub incidenţa legii publice. Germania: Profesorii sunt numiţi pe viaţă, alte categorii de personal didactic nu. Spania: Cu toate că personalul didactic se angajează de către instituţie, toţi candidaţii trebuie să fie acreditaţi în prealabil de un organ oficial naţional pentru a putea solicita posturi didactice în universitate. Irlanda: Personalul academic are acelaşi statut cu angajaţii sectorului public. Italia: Contractele de angajare sunt reglementate de dreptul public. Angajaţii academici sunt funcţionari având acelaşi statut şi aceleaşi contracte în întreaga ţară. Letonia: Rectorul încheie un contract pe o durată de şase ani cu persoana selectată pentru un post academic (profesor, profesor asociat, docent, lector sau asistent). Luxemburg: Informaţia nu este verificată la nivel naţional. Islanda: Personalul academic al instituţiilor de învăţământ superior private dependente de guvern se angajează de către instituţie, iar cel al instituţiilor de învăţământ superior de stat se angajează de către autorităţile guvernamentale.

Notă explicativă

Referirea la funcţionari priveşte orice persoană angajată de autorităţile publice (la nivel central sau regional), în conformitate cu prevederile legale, altele decât cele care reglementează relaţiile contractuale din sectorul public sau cel privat. Funcţionarii de carieră sunt cadre didactice numite pe viaţă de către autorităţile competente la nivel central sau regional reprezentând autoritatea supremă în materie de educaţie.


96

5.4. Salarizarea şi promovarea

Condiţiile de salarizare (inclusiv aspectele precum grila de salarizare2, salariul brut anual şi primele) reprezintă încă o zonă în care instituţiile de învăţământ superior pot interveni. Cu toate acestea, nivelul central îşi păstrează prerogative importante privind majoritatea acestor aspecte într-un număr mare de ţări.

Figura 5.4 arată că, în marea majoritate a ţărilor, procesul de stabilire a grilelor salariale (care permit corpului didactic să avanseze către un salariu maxim de-a lungul carierei profesionale, începând de la un salariu minim de bază) se bazează în primul rând pe legislaţie şi pe alte documente oficiale la nivel central.

În unele ţări (cum ar fi Irlanda, Malta, Portugalia, Slovenia şi Finlanda), aceste grile se negociază de către stat şi instituţii sau sindicate.

În Regatul Unit, negocierea se desfăşoară printr-un organ special, JNCHES (Comisia mixtă de negociere pentru corpul academic).

Numai Republica Cehă (ISCED 5A), Estonia, Austria şi Liechtenstein încredinţează instituţiilor sarcina de stabilire a acestor grile.

În Suedia, salariile nu se bazează pe acest tip de grilă ci se stabilesc individual pentru fiecare angajat în funcţie de rezultate.

Analizarea părţilor implicate / organelor responsabile cu stabilirea salariilor anuale brute dezvăluie o situaţie mai echilibrată.

În aproximativ jumătate din ţări, salariul anual brut este stabilit în special de către autorităţile centrale (prin legislaţie şi documente oficiale). În majoritatea acestor ţări, observaţia menţionată se corelează cu statutul angajaţilor academici (de funcţionari).

În cealaltă jumătate dintre ţări, acest proces se bazează pe puterea decizională mixtă (stat/instituţii).

În Letonia, salariile sunt stabilite de instituţie şi nu pot coborî sub nivelurile stabilite de autorităţile

centrale.

În Luxemburg, universitatea stabileşte o structură salarială care trebuie aprobată de ministerul

învăţământului superior.

În Malta, consiliul universităţii sau consiliul de conducere de la MCAST stabilesc salariile anuale brute

împreună cu ministerul educaţiei. Deciziile lor se concretizează într-un acord colectiv încheiat cu sindicatul corpului academic.

În Slovenia, instituţiile pot stabili salariile în conformitate cu legislaţia privind instituţiile din sectorul public

şi cu două tipuri de acord colectiv.

În Spania, Lituania şi Finlanda, această situaţie este valabilă numai pentru anumite tipuri de instituţii sau personal.

În Spania, statul şi instituţiile stabilesc împreună salariile pentru salariaţii fără statut de funcţionari.

În Lituania, acest lucru este valabil doar pentru cercetătorii invitaţi.

2 Există două tipuri de grile salariale. De cele mai multe ori acestea sunt liniare, adică includ un număr fix de niveluri

succesive; altele sunt matriceale. În acest din urmă caz, ele se bazează pe scheme salariale care ţin cont de mai mulţi factori, de exemplu vechimea şi calificările. Membrii corpului didactic pot progresa în privinţa unuia sau a mai multor factori (cum ar fi gradele postului), crescându-le nivelul de salarizare.


97

Figura 5.4: Părţile implicate / organele responsabile cu condiţiile de salarizare şi promovare în învăţământul superior public şi privat dependent de guvern, 2006/2007

BE fr

BE de

BE nl

BG CZ (a)

CZ (b)

DK DE EE IE EL ES FR IT CY LV LT

Stabilirea grilei salariale

Stabilirea salariului de bază individual anual brut

Stabilirea primelor şi sporurilor

Stabilirea criteriilor de promovare


Stabilirea grilei salariale

Stabilirea salariului de bază individual anual brut

Stabilirea primelor şi sporurilor :

Stabilirea criteriilor de promovare

Nivel central Nivel instituţional Nu este cazul : Nu sunt disponibile date

Sursa: Eurydice

Note suplimentare

Bulgaria: Grila salarială pentru corpul academic se stabileşte la nivel instituţional, iar remunerarea personalului la nivel central. Republica Cehă: (a): Instituţiile de nivel ISCED 5A. Grila de salarizare este de competenţa instituţiilor publice şi se stabileşte în regulamentul interior al instituţiei. Dacă salariul nu se stabileşte prin acord colectiv, acesta trebuie să se situeze cel puţin la nivelul minim al salariului garantat (stabilit de guvern). Primele acordate personalului didactic sunt responsabilitatea deplină a instituţiilor (de exemplu, primele bazate pe rezultatele de cercetare). (b): Instituţiile de nivel ISCED 5B. Primele la nivelul ISCED 5B depind de rezultatele individuale ale personalului didactic (de exemplu, supravegherea grupurilor de studiu, posturi de conducere, activităţi de specialitate, continuarea rezultatelor bune etc.). Danemarca: Salariile pe bază de grilă se stabilesc la nivel central printr-un acord colectiv între confederaţia daneză a asociaţiilor profesionale şi Ministerul Finanţelor. Germania: În viitor, primele legate de rezultate se vor plăti progresiv. Estonia: Criteriile de promovare practicate de instituţii trebuie să fie în concordanţă cu cerinţele generale pentru anumite posturi academice (privind studiile şi experienţa anterioară în muncă). Spania: Salariile de bază şi suplimentele se stabilesc anual la nivel central. În plus, guvernele autonome pot adopta măsuri salariale diferite. Informaţiile prezentate în figură se referă la personalul didactic cu statut de funcţionari. Italia: Singurul tip de îndemnizaţie salarială se bazează pe orele suplimentare de predare. Letonia, Ungaria şi Polonia: Nu există noţiunea de salariu de bază anual brut. Aceasta a fost înlocuită cu dea de salariu lunar. Luxemburg: Informaţii neverificate la nivel naţional.

În Finlanda, în sectorul politehnic există o multitudine de scheme salariale bazate pe statutul juridic al fiecărei instituţii şi pe contractele care decurg din acordurile colective.

În unele ţări, salariile sunt negociate de autorităţile centrale şi sindicatele corpului academic.

În Danemarca salariile se stabilesc în urma unui acord colectiv între confederaţia daneză, asociaţiile profesionale (Akademikernes Centralorganisation) şi Ministerul Finanţelor.


98

În Norvegia, salariile corpului academic se stabilesc prin negocieri între organizaţiile de stat şi sindicate.

Numai instituţiile din Ţările de Jos, Suedia şi Regatul Unit deţin un grad înalt de autonomie în stabilirea salariilor anuale.

În Suedia, salariile se stabilesc individual în urma negocierilor locale din fiecare instituţie si se bazează pe un acord general între Agenţia Suedeză pentru Angajaţii Guvernului (Arbetsgivarverket), care acţionează în

numele angajaţilor statului, şi sindicatele naţionale. Toate salariile, cu excepţia celor ale vicecancelarilor

(stabilite de guvern), se stabilesc de către instituţii.

În Regatul Unit, instituţiile de învăţământ superior îşi stabilesc propriile salarii, deşi cele mai multe preferă să conlucreze cu alte instituţii pentru a conveni asupra unor grile salariale comune pentru tot personalul cu

excepţia celui de conducere. Grilele salariale se negociază la nivel naţional prin mecanismul JNCHES, între

Asociaţiile Angajatorilor din Universităţi şi Colegii (UCEA) şi sindicatele personalului din învăţământul superior.

Primele (în general bazate pe vechimea şi/sau rezultatele personalului academic) se acordă împreună cu salariile în majoritatea ţărilor, cu excepţia comunităţilor francofone şi germanofone din Belgia, a Irlandei, Suediei şi Norvegiei.

Informaţiile disponibile privind părţile implicate / organele responsabile cu stabilirea criteriilor de acordare a primelor prezintă asemănări cu situaţia stabilirii salariilor. Majoritatea ţărilor care stabilesc salariile pe baza negocierilor dintre stat şi instituţii sau sindicate procedează la fel pentru stabilirea condiţiilor de acordare a primelor. Cele care se bazează pe legislaţie şi reglementări oficiale în stabilirea salariilor procedează la fel în cazul primelor.

Situaţia privind stabilirea criteriilor de promovare este evident amestecată, deoarece are loc la nivel central în jumătate din ţări şi la nivel nivel instituţional în cealaltă jumătate.

5.5 Obligaţiile şi timpul de lucru

În mai toate ţările, numai sarcinile principale ale corpului academic sunt prevăzute în legislaţie sau în alte reglementări oficiale obligatorii. Aceasta înseamnă că, în general, deşi există descrieri ale diferitelor categorii şi niveluri de personal şi a sarcinilor acestora, ele pot fi adaptate nevoilor specifice instituţiei. În mod normal, sarcinile concrete aferente unui anumit post sunt specificate în contractul de angajare şi se formulează la nivel instituţional.

În Belgia, legislaţia prevede sarcinile personalului instituţiilor de învăţământ superior în termeni generali,

implicând cercetarea, predarea şi furnizarea de servicii.

În Ungaria, posturile academice superioare presupun mai multe condiţii, sarcinile fiind de asemenea specificate mai mult la nivel central. Instituţia de învăţământ superior îşi poate adăuga propriile condiţii şi

poate detalia sarcinile postului în funcţie de statut.

În Austria, conform legii privind universităţile din 2002, profesorii răspund de cercetare şi predare, promovarea şi aprecierea artelor, precum şi de predarea în propriul domeniu.

În Suedia, instituţia încearcă să se asigure că personalul didactic de toate categoriile predă în cadrul

programelor de licenţă.


99

Timpul de lucru diferă mult în funcţie de tipul postului şi se bazează în general pe un acord colectiv şi/sau pe reglementări naţionale generale privind timpul de lucru. În umele ţări, volumul de muncă individual pe an se determină de către instituţie în conformitate cu limitele maxime stabilite de autorităţile centrale. Acesta este cazul Germaniei, Italiei, Poloniei, României, Sloveniei şi Slovaciei.

Ponderea între predare, cercetare şi sarcinile administrative se stabileşte în general de către instituţiile însele. Se pot observa totuşi unele tendinţe naţionale în unele ţări.

În Republica Cehă, (nivelul ISCED 5A), ponderea medie estimată a activităţilor ştiinţifice faţă de cele educţionale şi de altă natură (de exemplu administrative) este de 40/50/10, însă diferă substanţial între diferitele discipline şi instituţii.

În Luxemburg, sarcinile profesorilor cercetători sunt în general distribuite astfel: cercetare (50%), predare (40%), altele (10%).

În Ungaria, lectorii predau cel puţin zece ore pe zi din totalul orelor de lucru pe săptămână. De asemenea, desfăşoară activităţi de cercetare şi alte activităţi legate de operaţiunile instituţiei, care le sunt atribuite de

către angajator. Angajatorul poate spori timpul alocat predării cu 70% sau îl poate diminua cu 25%. Cercetătorii dedică cel puţin 90% din totalul orelor de lucru activităţilor ştiinţifice, pe lângă contribuţiile

aduse activităţilor educaţionale din instituţia de învăţământ superior.

În universităţile din Norvegia, personalul academic angajat permanent s-a bucurat, conform tradiţiei, de dreptul de a-şi dedica 50% din timpul de lucru cercetării. Totuşi, acesta nu este un drept legal. În contractele de angajare, instituţia poate specifica timpul rezervat cercetării. În prezent, unele colegii

universitare procedează la fel. Conform tradiţiei, corpul academic al acestora a beneficiat de mult mai puţin

timp pentru cercetare decât pentru predare.

5.6. Evaluarea şi responsabilizarea

Recunoscută ca fiind o parte importantă a Procesului de la Bologna, asigurarea calităţii în învăţământul superior a făcut, în ultimii zece ani, obiectul unor reforme şi iniţiative naţionale în multe ţări europene.

În cele mai multe ţări, evaluarea individuală a corpului academic face parte integrantă din procedurile interne de asigurare a calităţii. Deseori, autorităţile din domeniul educţiei conferă procedurilor interne caracterul obligatoriu şi în general aceste proceduri sunt stabilite chiar de instituţiile în cauză. Instituţiile de învăţământ superior sunt adesea asistate în stabilirea acestor proceduri de către agenţii naţionale independente de asigurare a calităţii şi de asociaţii internaţionale. Aceste organisme asigură şi respectarea standardelor internaţionale de asigurare a calităţii3.

3 Pentru informaţii privind organismele de asigurare a calităţii, a se vedea Eurydice (2007) Focus on the Structure of Higher Education in Europe – 2006/07. National Trends in the Bologna Process/Accent asupra structurii învăţământului superior din Europa-2006/2007. Tendinţe naţionale în Procesul de la Bologna.


100

Figura 5.5: Sarcina definirii criteriilor de evaluare a personalului academic

în învăţământul superior public şi privat dependent de guvern, 2006/2007

BE fr

BE de

BE nl

BG CZ DK DE EE IE EL ES FR IT CY LV LT LU HU MT NL AT PL PT RO SI SK FI SE UK IS LI NO

Nivel central Nivel instituţional

Sursa: Eurydice

Note suplimentare

Belgia (Comunitatea de limbă franceză): Criteriile de evaluare se stabilesc la nivel instituţional pentru instituţiile de învăţământ superior care nu sunt supervizate de Comunitatea francofonă şi la nivel central pentru cele supervizate de Comunitatea francofonă. Luxemburg: Procedurile de evaluare sunt în curs de implementare (informaţie neverificată la nivel naţional).

Criteriile de evaluare a personalului academic se stabilesc la nivel instituţional în majoritatea ţărilor. Cu toate acestea, se pot primi indicaţii de la nivel central privind factorii ce trebuie incluşi în evaluare.

În Estonia, de exemplu, criteriile de acreditare stabilite de guvern menţionează că, pentru a evalua activitatea personalului didactic, instituţiile de învăţământ superior trebuie să utilizeze criterii şi metode

eficace care să ţină seama de toate domeniile de activitate (predare, instruirea studenţilor, cercetare şi sarcini speciale în cadrul instituţiei).

În România, deşi criteriile generale de evaluare se stabilesc la nivel central, ponderea fiecărui criteriu este stabilită anual de Senat, pentru fiecare post didactic şi vechime, în funcţie de politica de dezvoltare

instituţională. Senatele universitare pot introduce şi alte criterii de evaluare în scopul încurajării dezvoltării instituţionale.

În Letonia şi Lituania, evaluarea ia şi forma concursurilor pentru recrutare.

În Letonia, evaluarea personalului academic începe înainte de angajare. Posturile academice au o durată de şase ani, astfel că, dacă o persoană doreşte să candideze pentru încă un termen, aceasta trebuie să fie

reevaluată. Criteriile de evaluare sunt prevazute în documentul intitulat „Procedura de evaluare a calificărilor ştiinţifice şi pedagogice ale candidaţilor la posturile de profesor sau profesor asociat”, adoptat

de Cabinetul Miniştrilor. Pentru alte posturi academice (docenţi, lectori şi asistenţi), criteriile de evaluare se stabilesc la nivel instituţional, ca în majoritatea ţărilor europene.

În Lituania, posturile de profesor şi cercetător fellow se ocupă pe un termen care nu depăşeşte cinci ani. După aceea, se anunţă un nou concurs pentru postul respectiv, la care poate participa şi actualul angajat.

Îndeplinirea de către candidat a condiţiilor pentru ocuparea unui post într-o instituţiie de învăţământ superior este evaluată printr-un concurs de evaluare a rezultatelor. Această evaluare se desfăşoară pe

perioada derulării contractului. Conform unei rezoluţii a guvernului din 2005 privind revizuirea cerinţelor

minime pentru ocuparea posturilor de oameni de ştiinţă, alţi cercetători şi cadre didactice în instituţiile publice de învăţământ superior şi de cercetare, instituţiile trebuiau, la 1 ianuarie 2006, să formuleze noi

descrieri ale cerinţelor posturilor şi să stabilească procedurile de evaluare a rezultatelor şi de organizare a concursurilor.

Evaluarea este esenţială în determinarea schemelor şi sporurilor salariale pe bază de rezultate în România şi Finlanda.


101

În România, conform dispoziţiilor cadrului juridic, calitatea activităţilor didactice şi de cercetare, astfel cum este determinată prin evaluarea personalului didactic, reprezintă unul dintre criteriile folosite pentru

calcularea salariilor în instituţiile de învăţământ superior. Normele metodologice ale acestei evaluări anuale

sunt stabilite de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi aprobate de guvern. Ponderea fiecărui criteriu pentru fiecare post didactic şi grad de vechime se stabilesc anual de către senatul universităţii, care poate

introduce şi alte criterii şi indicatori de performanţă care să sprijine dezvoltarea instituţională şi să sporească gradul de competitivitate a instituţiei de învăţământ superior.

În Finlanda, sistemul salarial pe bază de rezultate se sprijină pe evaluarea a două componente: nivelul cerinţelor (specifice postului) şi rezultatele individuale. Nivelul cerinţelor se calculează cu ajutorul criteriilor

negociate la nivel naţional. Rezultatele individuale ale angajaţilor academici se evaluează mai întâi separat pentru predare, cercetare şi servicii. Media finală a rezultatelor se bazează pe ponderea timpului afectat

fiecăreia dintre cele trei activităţi.

Evaluarea specifică a activităţilor individuale de cercetare se practică în Italia şi Islanda.

În Italia, legislaţia îi obligă pe membrii personalului să redacteze un raport anual al activităţilor proprii de

cercetare. Sunt prevăzute măsuri de penalizare în cazul rezultatelor slabe. De exemplu, dacă un cercetător a primit fonduri de la universitate dar nu a obţinut rezultate, acesta nu este în măsură să mai solicite alte

fonduri.

Studenţii din toate ţările sunt implicaţi în procesul de evaluare a personalului academic prin intermediul chestionarelor. În Italia, aceasta este în prezent singura metodă de evaluare a calităţii personalului didactic.

În Franţa, aceste evaluări se află în faza experimentală în unele universităţi – de multe ori cu acordul personalului didactic – şi permit studenţilor să participe prin intermediul unui chestionar. Nu este o practică răspândită.

Frecvenţa evaluărilor se situează în general între patru şi şase ani. Există însă unele excepţii. Evaluarea are loc anual în România, Finlanda şi Liechtenstein. În Comunitatea germanofonă a Belgiei, aceasta are loc la doi ani, iar în Comunitatea flamandă din Belgia, personalul nou angajat se evaluează după trei ani.

5.7. Provocări legate de managementul corpului academic

Personalul didactic reprezintă o cheie a succesului instituţiilor de învăţământ; acest lucru este valabil şi pentru învăţământul superior. În plus, universităţile au nevoie de cercetători cu calificări înalte. De aceea, este esenţial ca instituţiile să atragă şi să păstreze un corp academic de calitate. În Capitolul 1 referitor la politicile strategice s-a menţionat problema îmbătrânirii foţei de muncă academice în unele ţări şi dificultatea atragerii unui personal mai tânăr în sectorul învăţământului superior. Însă s-ar putea să mai existe şi problema remuneraţiei: în prezent – cel puţin în cazul anumitor discipline – potenţialele cadre didactice şi de cercetare au mai multe posibilităţi de a lucra în afara sistemului (public) de învăţământ superior, câştigând salarii mai bune. Un stimulent ar putea fi şi perspectiva unei cariere mai structurate, cu posibilităţi de dezvoltare şi promovare. În unele ţări, aceste cadre sunt în mod clar mai atrase de alte sectoare din cauza salariilor foarte mici din învăţământul superior public4.

4 Se pare că acesta este cazul Poloniei şi României. A se vedea, de exemplu, Chmielecka, E. (2006) Multiple employment as an additional source of revenue: under what conditions can it be of advantage to both academics and universities?Angajarea multiplă ca sursă suplimentară de venit: în ce condiţii poate reprezenta un avantaj atât pentru universitari cât şi pentru universităţi? şi Agachi, P. S. (2006) Multiple employment issues at the ‘Babes-Bolyai’ University in Cluj-Napoca, Romania: a case study/Probleme ale angajării multiole la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca:studiu de caz.


102

Pe măsură ce s-au schimbat organizarea şi finanţarea sistemelor de învăţământ superior în Europa, s-au modificat şi condiţiile predării şi cercetării, sarcinile tradiţionale ale corpului academic. S-a evidenţiat în rânduri repetate că sarcinile corpului academic devin din ce în ce mai diversificate5 şi că pot include şi funcţii cum ar fi cele de conducere, gestiune şi consultanţă. Unele cadre academice sunt tot mai implicate în proceduri de asigurare a calităţii şi de responsibilizare care necesită multă muncă şi ocupă mult timp.

Odată cu autonomia sporită acordată instituţiilor de învăţământ superior în gestionarea propriilor resurse financiare şi umane, este în mod evident necesar să existe programe oficiale de gestionare şi conducere pentru cei cu responsabilităţi directe legate de personal6. Este clar că, pentru a satisface cerinţele de recrutare a unor specialişti eficienţi, este nevoie de calificări foarte precise, ceea ce naşte întrebarea dacă gestionarii de personal din învăţământul superior ar trebui să aibă o orientare ştiinţifică sau să fie profesionişti în domeniul gestionării personalului (a se vedea şi Capitolul 2).

Este esenţial să existe o strategie şi un plan pe termen lung de gestionare a resurselor umane în învăţământul superior.

Dunkin7 schiţează o strategie de bază cuprinzând următoarele măsuri:

Determinarea numărului de personal necesar;

Identificarea deficitelor şi a competenţelor necesare;

Atragerea şi păstrarea personalului;

Gestionarea rezultatelor;

Dezvoltarea unui sistem de recompense;

Crearea posibilităţilor de dezvoltare profesională pentru personal.

Fie că sarcina de dezvoltare a strategiilor de gestionare a personalului din învăţământul superior revine autorităţilor centrale, fie că revine instituţiilor sau reprezintă un efort comun, trebuie reflectat asupra unei utilizări cât mai eficiente a resurselor.

5 Gordon, G.; Whitchurch, C. (2007) Managing human resources in higher education: the implications of a diversifying workforce/Managerierea resurselor umane în învăţământul superior:implicaţiile diversificării forţei de muncă. 6 Gordon, G.; Whitchurch, C.: op. cit. p. 149. 7 Dunkin, R. (2005) The HR Challenge: some more thoughts. Response to keynote address at the conference on ‘Trends in the Management of Human Resources’/Provocare privind resursele umane: considerente suplimentare.Răspuns la intervenţia esenţială din cadrul conferinţei “Tendinţe în managementul resurselor umane”.

103

CONCLUZII

O recomandare din 2006 a Grupului de lucru al Consiliului Europei cu privire la guvernarea învăţământului superior a subliniat că „este necesar să se clarifice ce presupune autonomia instituţiilor de învăţământ superior în societatea modernă, atât în privinţa conţinutului (juridic, financiar etc.), cât şi în privinţa organelor şi participanţilor activi” (Kohler şi Huber, 2006). Prezentul studiu efectuat de Eurydice asupra cadrelor de reglementare în guvernarea învăţământului superior răspunde recomandării Consiliului Europei. În plus, acest studiu analizează priorităţile politice naţionale în sectorul învăţământului superior. Concluziile următoare prezintă un rezumat al situaţiei privind guvernarea instituţională, finanţarea şi personalul, având în vedere principalele modele de guvernare identificate în literatura de specialitate1.

La nivel de stat, modelele de stat care reglementează şi stat care supervizează au fost principalele subiecte analizate. Conform primului model, finanţarea instituţiilor provine în principal din surse publice. Modelul se bazează pe presupunerea că reglementarea activităţilor operaţionale ale instituţiilor se face detaliat de către autorităţile publice, iar respectarea lor este asigurată prin mecanisme precum inspecţiile sau formalităţile birocratice.

Modelul statului care reglementează este în general prezentat în antiteză cu cel al statului care supervizează (sau al îndrumării externe). Conform acestui model, instituţiilor li se acordă o largă autonomie în diferite domenii. Controlul se manifestă prin stabilirea obiectivelor naţionale care trebuie respectate de către instituţii, transparenţa politicilor instituţionale, precum şi diferite măsuri de responsabilizare pentru instituţii şi personalul acestora. Se observă fenomenul de îndrumare externă şi în influenţa crescândă a părţilor implicate externe, mai ales în cadrul organelor de guvernare a instituţiilor. Model statului care supervizează presupune deseori stimularea concurenţei dintre instituţii.

S-au mai folosit ca repere trei tipuri principale de guvernare, îndeosebi la nivel instituţional. Acestea au fost: modelul de autoguvernare academică; modelul de autoguvernare a conducerii, în care cadrele de conducere ale instituţiei au competenţe sporite în materie decizională şi de stabilire a obiectivelor; modelul universitar antreprenorial, care presupune surse de finanţare diversificate şi dezvoltarea de parteneriate cu sectorul privat.

În urma analizelor efectuate în cadrul prezentului studiu, devine evident că diversitatea situaţiilor din Europa prezintă diferite aspecte din fiecare dintre aceste modele. Au fost însă reliefate şi unele situaţii naţionale care se înscriu mai clar într-unul dintre modele.

1 Pentru un rezumat al principalelor modele de guvernare în învăţământul superior, a se vedea Kohler şi Huber, 2006.


104

1. Structurile guvernării învăţământului superior

Autonomie instituţională versus responsabilizare: echilibrarea conducerii centralizate cu participarea părţilor implicate externe şi cu autoguvernarea academică

Acest echilibru între autonomie şi responsabilizare în învăţământul superior este uneori destul de greu de realizat. Instituţiile de învăţământ superior europene sunt, din punct de vedere juridic, entităţi pe deplin autonome; totodată, reglementările externe limitează autonomia instituţiilor de învăţământ superior, în mod foarte detaliat, în ceea ce priveşte misiunea, activităţile şi structura. Aceste reglementări permit guvernelor şi publicului să tragă la răspundere instituţiile de învăţământ superior pentru fondurile primite şi serviciile oferite.

Structura de guvernare internă a instituţiilor de învăţământ superior europene este stabilită prin legislaţie în toate ţările participante la studiu (cu excepţia universităţilor din Regatul Unit înfiinţate înainte de 1992, structurate conform cartelor şi statutelor respective). Reglementările delimitează organele de guvernare de la nivel instituţional împreună cu drepturile, sarcinile şi responsabilităţile fiecăruia. Reglementările oficiale sunt completate de normele specifice din statutele instituţiilor, care de obicei prevăd procedurile de alegere sau numire în posturile de conducere ale instituţiei. În Grecia şi Austria, procedurile de alegere pentru organele de conducere de la nivel instituţional sunt reglementate de legislaţia naţională.

Tendinţa de creştere a gradului de implicare a părţilor implicate externe

Nu există un model predominant al administrării învăţământului superior în Europa: diversitatea rămâne blazonul învăţământului superior european. Este totodată clar că în cele mai multe ţări părţile implicate externe şi-au asumat roluri importante în mersul intern al instituţiilor de învăţământ superior (a se vedea Figura 2.2). Astfel, există doar două ţări (Grecia şi România) care nu includ părţile implicate externe în organele de conducere ale instituţiilor. Rolurile, profilurile şi metodele de selecţie, precum şi gradul de influenţă ale părţilor implicate externe diferă de la o ţară la alta; cu toate acestea, există unele situaţii şi tendinţe generale: sunt invitate persoane cu experienţă în industrie sau comerţ pentru a participa în cadrul unui organ instituţional de conducere în scopul consolidării legăturii instituţiei cu economia şi de a îmbunătăţi eficienţa internă (OECD, 2003). În mod similar, reprezentanţi ai societăţii civile iau parte la administrarea internă pentru a promova interesele regionale şi culturale şi a stimula contribuţia instituţiei la dezvoltarea economică şi socială pe plan local (Eurydice, 2000).

În majoritatea ţărilor, instituţiile de învăţământ superior dispun de un organ consultativ sau de supervizare care cuprinde sau este format exclusiv din părţi implicate externe. Acest organ are de obicei o autonomie dublă şi funcţii de responsabilizare: din punctul de vedere al autonomiei, organul de supervizare are menirea de a proteja interesele instituţiei de intervenţia directă a forţelor politice, inclusiv a ministrului; din punctul de vedere al responsabilizării, acesta asigură legitimitatea morală şi politică, pune la dispoziţia publicului informaţii privind rezultatele, implică evaluarea rezultatelor şi – la un nivel de bază – ajută la asigurarea respectării de către instituţiile de învăţământ superior a reglementărilor oficiale.

Mai rar, părţile implicate externe sunt incluse ca membri ai organului decizional al instituţiei de învăţământ superior, care răspunde în primul rând de planificarea strategică pe termen lung. În Comunitatea germanofonă a Belgiei, Luxemburg şi Liechtenstein, unde sectoarele învăţământului superior sunt relativ mici, organul decizional este compus doar din părţi implicate externe. În Austria, responsabilităţile organului decizional din universităţi se împart între senat şi consiliul universităţii; acesta din urmă este compus doar din părţi implicate externe şi preia cele mai multe sarcini decizionale. Deşi părţile implicate externe pot realiza legătura între planurile şi strategiile instituţionale şi interesele economice şi sociale, organele decizionale

Conc luz i i

105

compuse exclusiv din părţi implicate externe ridică controverse din punctul de vedere al autonomiei instituţionale. Dacă procesul decizional pentru planificarea strategică a instituţiei este asigurat doar de persoane angajate sau numite de guvern, şi care nu lucrează pentru instituţia de învăţământ superior, poate instituţia fi considerată autonomă?

Grupul de lucru al Consiliului Europei pentru guvernarea învăţământului superior a conchis în 2005 că „guvernarea trebuie înţeleasă ca un proces de stabilire a obiectivelor pe termen lung şi a strategiilor de a le atinge” (Vukasovic, 2005). După cum indică Figura 2.2, în aproximativ două treimi din ţările europene, responsabilitatea stabilirii obiectivelor şi a planificării strategice revine organelor de conducere compuse numai din părţi implicate interne. În acelaşi timp, în aproape fiecare ţară trebuie armonizate planurile strategice cu politicile naţionale privind învăţământul superior. Politicile naţionale şi priorităţile stabilite au rolul unor linii directoare generale pentru procesul guvernării instituţionale; instituţiile de învăţământ superior au obligaţia de a adera la acest cadru.

Problemele autoguvernării academice şi competenţei manageriale

În peste jumătate din ţările participante la studiu, responsabilităţile organelor academice sunt specifice problematicii academice. Aceste organe asigură de asemenea sprijin sau consultanţă organelor decizionale sau de supervizare (în ţările în care acestea sunt entităţi separate). Instituţiile de învăţământ superior din Franţa, Malta, Portugalia (politehnice), Finlanda şi Islanda permit participarea părţilor implicate externe în organele academice; în toate celelalte ţări, doar părţile implicate interne pot fi membre.

Membrii comunităţii academice au multe argumente în favoarea autoguvernării prin părţile implicate interne, acestea fiind considerate cele mai bine calificate pentru luarea deciziilor privind orientarea instituţiei. Ceea ce este adesea menţionat ca reprezentând rezistenţa la schimbare a instituţiilor de învăţământ superior nu este neapărat un lucru negativ: ajustări care afectează calitatea, valorile şi moravurile învăţământului superior nu trebuie tratate cu uşurinţă. Mai mult, autoguvernarea academică oferă membrilor instituţiei sentimentul unei mai mari participări la procesul de guvernare. În loc să dea socoteală (în primul rând) unui organ extern, membrii interni sunt primii responsabili pentru orientarea, planificarea şi monitorizarea activităţilor instituţiei. Chiar dacă reprezentarea externă în cadrul organelor de conducere ale instituţiilor tinde să reducă ponderea intereselor academice, asta nu înseamnă în mod necesar că predomină interesele externe.

Pe de altă parte, pretenţiile societăţii moderne faţă de instituţiile de învăţământ superior reclamă o gestionare eficientă a organizaţiei. Specialiştii şi-au exprimat îngrijorarea în legătură cu lipsa unei experienţe manageriale profesioniste a cadrelor academice superioare în lumina mişcării „New Public Management” care a acompaniat autonomia instituţională (Pellert, 2007; Zechlin, 2008). Instituţiile şi asociaţiile de învăţământ superior din întreaga Europă se ocupă de această problemă prin programe de dezvoltare a facultăţilor şi personalului, posibilităţi de formare şi ateliere sau seminarii privind managementul în învăţământul superior.


106

Importanţa conducerii centralizate interne

Un factor major al echilibrului între autonomie şi responsabilizare este evidenţiat de eforturile frecvente de consolidare a autorităţii directorului executiv. Întărirea rolului acestuia poate ajuta instituţiile să îşi îmbunătăţească în general coerenţa şi performanţa într-un mediu concurenţial, prin clarificarea responsabilităţilor şi creşterea capacităţii strategice a instituţiei (OECD, 2003).

Odată cu reformarea structurilor de guvernare instituţională s-a schimbat şi rolul directorului executiv. Conducătorul unei instituţii de învăţământ superior trebuie să împace diferite responsabilităţi ale organizaţiei şi este primul care răspunde de toate activităţile. Competenţele academice sunt în continuare principalele calificări pentru acest tip de post, în mare parte datorită caracterului special al scopurilor şi serviciilor instituţiilor de învăţământ superior. În acelaşi timp însă, calităţile de conducător şi competenţele manageriale sunt considerate acum atuuri, întrucât singură, competenţa academică nu garantează calităţile de conducător, diplomat sau strateg.

2. Finanţarea instituţiilor de învăţământ superior evoluează permanent

Autonomia financiară tot mai mare a instituiţi i lor

Autonomia în ceea ce priveşte gestiunea financiară este un aspect fundamental al tendinţelor actuale în guvernarea învăţământului superior. Provocarea constă în a permite instituţiilor să-şi dezvolte politici strategice care să vizeze atât obiectivele proprii, cât şi priorităţile naţionale în domeniul învăţământului superior. Doar cinci ţări (Bulgaria, Republica Cehă (instituţiile de nivel ISCED 5B), Grecia până în 2007/08, Cipru şi Letonia până în 2009) alocă instituţiilor fonduri publice pe baza unor linii bugetare stricte. În restul ţărilor există subvenţii globale, dar în unele ţări din centrul şi estul Europei, precum şi în Belgia şi Franţa, instituţiile trebuie să-şi respecte propriile linii bugetare care au fost aprobate de autorităţile publice (a se vedea Figura 3.1).

În restul ţărilor autonomia financiară a instituţiilor cu privire la subvenţiile globale primite este foare bine stabilită. În Estonia, Italia, Ţările de Jos, Portugalia, Regatul Unit (Anglia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord) şi Liechtenstein, instituţiile se bucură de un grad ridicat de autonomie şi în ceea ce priveşte utilizarea taxelor de studiu percepute.

Posibilitatea de reportare de la un an la altul a fondurilor publice necheltuite, precum şi autonomia în utilizarea acestui surplus bugetar (a se vedea Figura 3.6) există în majoritatea ţărilor, nu numai în cele în care instituţiile au un grad ridicat de autonomie din punctul de vedere al subvenţiilor globale.

Guvernarea pe baza obiectivelor în alocarea fondurilor publice

Alocarea fondurilor publice pe baza unui mecanism conform căruia instituţiile se obligă să atingă anumite obiective stabilite la nivel naţional reprezintă o practică obişnuită în Europa; modelul de stat care supervizează recurge la aceasta în mai multe moduri. În toate ţările există fonduri publice alocate anumitor proiecte de cercetare aferente unor obiective naţionale, ca formă de guvernare pe bază de obiective.

În şapte ţări (Danemarca, Franţa, Luxemburg, Austria, România, Finlanda şi Islanda), fondurile publice sunt în mare parte – dacă nu integral – alocate instituţiilor pe baza unui contract de performanţă. Aceste contracte se încheie în urma unei negocieri între conducerea instituţiilor şi autorităţile publice, care stabilesc, de obicei pe o perioadă de câţiva ani, obiectivele principalelor categorii de activităţi şi ale dezvoltării instituţionale. Contractele de performanţă reprezintă un instrument financiar puternic în mâinile autorităţilor publice, care le permite acestora să îndrume planurile şi politicile strategice ale instituţiilor. Cu toate acestea, deocamdată, îndeplinirea sau neîndeplinirea obiectivelor calitative prevăzute în contract nu influenţează într-o măsură

Conc luz i i

107

seminificativă cantitatea fondurilor alocate în cadrul contractelor următoare. Această situaţie se va putea schimba în unele dintre ţările în cauză.

Un alt mijloc de a crea o legătură între obiectivele naţionale şi finanţarea publică constă în alocarea de fonduri către instituţii pentru anumite proiecte axate pe priorităţile identificate la nivel naţional, care de obicei au în vedere calitatea activităţilor academice sau dezvoltarea instituţiilor. Această practică, implicând o mică parte a finanţării publice, se regăseşte în Comunitatea flamandă a Belgiei, Republica Cehă, Irlanda, Portugalia şi Slovacia.

În fine, în sistemele de finanţare din Comunitatea flamandă din Belgia (2008), Irlanda, Italia şi Regatul Unit (Anglia) sunt integrate mecanisme care vizează promovarea accesului studenţilor din medii defavorizate la învăţământul superior.

Stimularea concurenţei dintre instituţii

Stimularea concurenţei dintre instituţiile de învăţământ superior prin mecanismele finanţării publice, încă o caracteristică a modelului de stat care supervizează, este un fenomen răspândit în Europa. Peste tot se observă sisteme de finanţare bazate pe numărul de studenţi înscrişi şi/sau pe rezultatele lor academice, asociate resurselor publice limitate. Belgia (Comunitatea francofonă), Irlanda (universităţile), Lituania, Ungaria, Polonia, România, Slovacia, Suedia, Regatul Unit şi Liechtenstein stabilesc, în mare măsură sau integral, cuantumul finanţării publice pe baza acestei formule. În alte ţări există măsuri vizând menţinerea unei anumite stabilităţi a resurselor alocate, ţinând seama de nevoile individuale ale instituţiilor, de exemplu alocarea unei sume fixe sau luarea în calcul a costurilor anterioare. Numai ţările cu un sector redus al învăţământului superior (Cipru, Luxemburg, şi Malta), precum şi instituţiile neuniversitare din Irlanda (actualmente) nu utilizează formule de stabilire a finanţării.

Unele ţări (Republica Cehă, Irlanda, Portugalia şi Slovacia) acordă finanţări publice pentru proiecte legate de activităţi didactice sau operaţionale în contextul competiţiei dintre instituţii.

În domeniul cercetării, majoritatea ţărilor ţin seama de rezultatele instituţiei în calcularea nivelurilor de finanţare a cercetării fundamentale. Finanţarea publică obţinută în cadrul unei proceduri competitive de licitaţie există pretutindeni. În România, acesta este singurul mijloc de obţinere a finanţării publice pentru cercetare.

Diferite forme de responsabilizare cu privire la finanţarea publică

Instituţiile de învăţământ superior sunt pe deplin răspunzătoare în faţa societăţii şi în special a autorităţilor publice pentru fondurile publice primite, măsurile de responsabilizare luând diferite forme. Auditul financiar extern se practică în toată Europa. Raportarea către finanţator şi publicarea informaţiilor în bazele de date publice sunt de asemenea foarte răspândite (a se vedea Figura 2.1).

În ceea ce priveşte alocarea fondurilor publice, în majoritatea ţărilor europene există măsuri de responsabilizare prin recurgerea la indicatori de performanţă vizând rezultatele studenţilor şi activităţile de cercetare ale instituţiilor.

Cu toate acestea, situaţia nu este nicidecum identică pretutindeni, deoarece importanţa acordată rezultatelor în stabilirea cuantumului finanţării publice diferă substanţial de la o ţară la alta. În Estonia şi Letonia, obţinerea rezultatelor este scopul finanţării publice, aceasta fiind reglementată printr-un contract bazat pe un număr prestabilit de absolvenţi ai fiecărei discipline. Regatul Unit (Anglia) este indisputabil una din ţările în care cantitatea de finanţare acordată instituţiilor depinde în cea mai mare măsură de rezultatele obţinute, înţelegând prin acestea absolvirea de către studenţi a anilor de studiu şi calitatea cercetării. În Danemarca, finanţarea activităţilor didactice depinde numai de rezultatele studenţilor. În ceea ce priveşte finanţarea de


108

bază a cercetării, Comunitatea flamandă a Belgiei, Estonia, Irlanda (universităţile), Ungaria, Polonia şi Slovacia iau în considerare mai ales rezultatele instituţiilor.

Există şi semne că această asociere strânsă între finanţare şi rezultate nu se face pretutindeni. Dacă ar fi să analizăm majoritatea fondurilor publice alocate, performanţa este luată în calcul doar în proporţie de 5% în Irlanda (universităţile) şi Italia. Unele ţări stabilesc nivelul de finanţare în funcţie de rezultatele activităţilor fie didactice (Slovenia şi Suedia), fie de cercetare (Comunitatea flamandă a Belgiei, Irlanda, Polonia, România şi Regatul Unit (Scoţia)), dar nu ambele. Totuşi, Comunitatea flamandă a Belgiei şi România vor ţine în curând cont şi de rezultatele studenţilor în stabilirea nivelului de finanţare acordat instituţiilor.

Sunt în derulare reforme în majoritatea ţărilor în care finanţarea instituţiilor depinde foarte puţin sau deloc de rezultatele studenţilor sau ale activităţilor de cercetare (comunităţile francofone şi germanofone ale Belgiei, Bulgaria, Grecia, Spania, Cipru şi Malta).

Stimulente şi restricţii privind parteneriatele şi f inanţarea privată

Diversificarea finanţării instituţiilor de învăţământ superior, un aspect fundamental în dezvoltarea modelului de universitate antreprenorială, depinde în mare măsură de strategiile instituţiilor, precum şi de modelele de guvernare stabilite la nivel central. Stimulentele practicate de autorităţile publice, ca şi nivelul de autonomie şi restricţiile aplicate instituţiilor de învăţământ superior sunt în măsură să influenţeze cantitatea de fonduri publice obţinute.

Din acest punct de vedere, Estonia, Cipru, Letonia, Austria şi România pot fi menţionate ca ţări în care instituţiile au un grad înalt de autonomie în domeniul înfiinţării de firme şi al investiţiilor şi împrumuturilor financiare. Situaţia este similară în Irlanda, Slovenia şi Regatul Unit, însă autorităţile au stabilit nişte proceduri precise în cazul împrumuturilor. Pe de altă parte, Bulgaria, Slovacia şi ţările nordice (cu excepţia Danemarcei) au un regim relativ strict privind aceste trei mijloace de finanţare privată.

Marea majoritate a ţărilor europene au aplicat stimulente pentru sprijinirea instituţiilor de învăţământ superior în găsirea finanţărilor private şi în încheierea de parteneriate cu sectorul privat. Cinci ţări nu asigură stimulente de acest tip (a se vedea Figura4.4). Toate celelalte oferă cel puţin un tip de stimulent de ordin public, cel mai comun fiind scutirile fiscale pentru donatori şi partenerii privaţi. În aproximativ douăsprezece ţări, parteneriatele cu firmele private (în special pe probleme de cercetare), care reprezintă o importantă sursă de finanţare privată, fac obiectul mai multor tipuri de sprijin financiar direct sau de altă natură (a se vedea Capitolul 4).

Cu privire la gradele de autonomie şi stimulentele existente pentru dezvoltarea parteneriatelor cu sectorul privat în domeniul cercetării, trebuie menţionate Comunitatea flamandă a Belgiei, Franţa, Finlanda şi Regatul Unit. Acestea sunt singurele ţări cu un cadru juridic care conferă instituţiilor dreptul de proprietate intelectuală asupra rezultatelor cercetării întreprinse de personalul lor, pe lîngă permiterea înfiinţării de către instituţii a societăţilor comerciale – uneori în anumite condiţii – şi sprijinirea parteneriatelor cu sectorul privat în dolmeniul cercetării, în special prin finanţare directă.

Cu toate acestea, rareori există în Europa o corelare solidă între politica de permitere a diversificării finanţării prin sectorul privat şi dezvoltarea unei game de stimulente corespunzătoare.

Conc luz i i

109

3. Corpul academic în instituţiile de învăţământ superior

Câteva aspecte privind procedurile de recrutare stabilite adesea la nivel central

În recrutarea personalului didactic sunt implicatre mai multe niveluri de responsabilitate. Procesul care duce la numirea personalului cuprinde o serie de etape distincte (inclusiv definirea categoriilor de personal şi a criteriilor de eligibilitate respective, stabilirea numărului de posturi necesare şi luarea deciziilor de numire a personalului). Este interesant de observat că unele dintre aceste etape presupun un număr predominant de decizii luate la nivel central, în timp ce altele relevă un grad înalt de autonomie decizională a instituţiilor.

Astfel, în ceea ce priveşte definirea categoriilor de personal şi a criteriilor aferente de eligibilitate, se poate observa în vasta majoritate a ţărilor modelul de stat care reglementează. Pe de altă parte, definirea altor etape ale recrutării par să fie de conpetenţa instituţiilor. Doar în cinci ţări (Republica Cehă, Grecia, Ţările de Jos, Slovenia şi Regatul Unit) instituţiile beneficiază de un grad înalt de autonomie sau chiar de autonomie deplină cu privire la întregul proces de recrutare. Prin urmare, putem conchide că, în majoritatea ţărilor, procesul re recrutare în ansamblu (incluzând toate etapele) se încadrează în modelul de stat care supervizează.

În majoritatea ţărilor, angajatorii personalului didactic sunt instituţii le

Judecând după informaţiile disponibile privind părţile implicate considerate a fi angajatorii personalului didactic, se poate observa o trecere de la modelul de stat care reglementează la cel de stat care supervizează. Întrucât instituţia este în mod clar considerată a fi adevăratul angajator al personalului în marea majoritate a ţărilor pentru care există informaţii disponibile (adesea pornind de la legislaţia naţională sau alte documente oficiale), este evident că modelul de stat care supervizează este cel dominant în această privinţă.

Analizarea comparativă a tipurilor de contracte de angajare sau a statuturilor relevă distincţii mai fine. În peste jumătate din tări, personalul didactic este angajat pe bază de contract (în general de drept public). În paisprezece ţări sau regiuni, aceşti angajaţi au statutul de funcţionari. În aceste ţări se observă o relaxare a statutului profesional, în sensul că, în jumătate dintre ele, sunt posibile şi alte tipuri de înţelegeri contractuale.

Diferenţe din punctul de vedere al salarizării şi promovării

Situaţiile sunt foarte variate în ceea ce priveşte procesul decizional asupra salarizării şi promovării, astfel că este dificil să se contureze tendinţe clare către unul sau altuldintre modelele principale. Se poate totuşi observa, în aproximativ jumătate dintre ţări, că aspectele legate de procesul de stabilire a grilelor de salarizare tind să se încadreze în modelul de stat care reglementează. În alte opt ţări, situaţia se apropie mai mult de cea a modelului de stat care supervizează. Numai Republica Cehă (instituţiile de nivel ISCED 5A), Estonia, Austria şi Liechtenstein se caracterizează printr-un grad mare de autonomie din acest punct de vedere.

* * *

În fine, deşi informaţiile culese în cadrul acestui studiu se bazează aproape exclusiv pe reglementări oficiale, vom încerca să oferim câteva imagini de ansamblu privind guvernarea actuală a instituţiilor de învăţământ superior europene.

În ceea ce priveşte autonomia, se pare că politicile naţionale pun accent pe gestiunea financiară. O tendinţă similară dar mai slab conturată se observă în privinţa marjei de libertate de care se bucură instituţiile în chestiunile de personal. Ţările în care instituţiile au o autonomie financiară foarte marcată nu sunt în mod


110

necesar şi cele în care chestiunile de personal intră în responsabilitatea instituţiilor. Structurile guvernării interne sunt reglementate în aceeaşi măsură în aproape toate ţările.

Guvernarea pe baza obiectivelor şi rezultatelor capătă amploare în Europa. Aproape pretutindeni, instituţiile trebuie să elaboreze planuri strategice care să reflecte priorităţile naţionale. Rezultatele se iau în considerare în mărusi diferite în vasta majoritate a ţărilor, atunci când se stabileşte cuantumul finanţării. În fine, acest tip de guvernare pe bază de obiective şi rezultate este posibilă datorită unei evoluţii a rolurilor directorilor executivi ai instituţiilor care acum răspund de punerea în aplicare a strategiilor de îndeplinire a obiectivelor, precum şi de rezultatele obţinute. În această privinţă, ar trebui totuşi menţionat că formele de control se bazează în prezent pe aspecte cantitative în cea mai mare parte şi mai rar pe rezultate legate de obiective calitative sau sociale.

Dezvoltarea relaţiilor instituţiilor de învăţământ superior cu restul lumii, în special cu firmele private, se caracterizează prin prezenţa unor părţi implicate externe în unele organe de conducere ale instituţiilor. Din nou, această prezenţă externă se observă în măsuri diferite în funcţie de ţară. Pe lângă crearea de legături cu reprezentanţii mediului de afaceri, instituţiile resimt de asemenea presiuni importante legate de baza lor de finanţare, al cărei procent provenind din sectorul privat probabil va creşte. într-un număr mare de ţări, acest obiectiv se află în centrul politicilor strategice şi/sau a reformelor, care includ dezvoltarea unor stimulente pentru atragerea finanţării private. Cu toate acestea, reglementările din domeniu crează obstacole în calea relaţiilor cu sectorul privat.

111

GLOSAR

Abrevierile ţărilor

EU-27 Uniunea Europeană NL Ţările de Jos

BE Belgia AT Austria

BE fr Belgia – Comunitatea francofonă PL Polonia

BE de Belgia – Comunitatea germanofonă PT Portugalia

BE nl Belgia – Comunitatea flamandă RO România

BG Bulgaria SI Slovenia

CZ Republica Cehă SK Slovacia

DK Danemarca FI Finlanda

DE Germania SE Suedia

EE Estonia UK Regatul Unit

EL Grecia UK-ENG Anglia

ES Spania UK-WLS Ţara Galilor

FR Franţa UK-NIR Irlanda de Nord

IE Irlanda UK-SCT Scoţia

IT Italia

CY Cipru

LV Letonia

LT Lituania

Ţări EFTA/EEA

Cele trei ţări membre ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb care sunt membre ale Spaţiului Economic European

LU Luxemburg IS Islanda

HU Ungaria LI Liechtenstein

MT Malta NO Norvegia

Coduri statistice

: Date indisponibile PIB Produs intern brut


112

Definiţii

Asigurarea calităţii: Termen generic care se referă la un proces continuu, în derulare, de evaluare (evaluare, monitorizare, garantare, menţinere şi îmbunătăţire) a calităţii sistemului, instituţiei sau programului de învăţământ superior.

Clasificarea Internaţională Standard a Educaţiei (ISCED 1997)

Clasificarea Internaţională Standard a Educaţiei (ISCED) este un instrument adecvat compilării statisticilor internaţionale din domeniul educaţiei. Pentru mai multe informaţiik privind ISCED 97, a se consulta pagina de Internet oficială: http://unescostat.unesco.org/en/pub/pub0.htm.

Nivelurile ISCED la care se face referire în prezenta publicaţie:

• ISCED 5: Învăţământ superior universitar (prima etapă)

Intrarea în aceste programe necesită în mod normal absolvirea nivelurilor ISCED 3 sau 4. Nivelul ISCED 5 include programe de învăţământ superior cu orientare academică, în mare măsură teoretice (ISCED 5A), precum şi programe de învăţământ superior cu orientare ocupaţională, în mod obişnuit mai scurte decât programele academice şi destinate intrării pe piaţa muncii (ISCED 5B). Doar programele ISCED 5A oferă posibilitatea continuării studiilor în cadrul programelor de doctorat de nivel ISCED 6.

• ISCED 6: Învăţământ superior universitar (etapa a doua)

Acest nivel se referă numai la studiile universitare care duc la obţinerea unei calificări avansate în domeniul cercetării (doctorat).

Contract de performanţă: Contract încheiat între înstituţii şi autorităţile publice, bazat pe stabilirea obiectivelor strategice care revin instituţiei. Există mai multe măsuri legate de performanţă care servesc la evaluarea progreselor.

Criterii de input: O serie de factori legaţi de volumul activităţilor instituţiei care pot fi bazaţi, de pildă, pe înscrierile studenţilor din anul precedent sau curent, numărul de angajaţi şi numărul de locuri de studiu subvenţionate. Sunt utilizate pentru formula de finanţare.

Criterii de performanţă: Acestea se referă la rezultatele obţinute de o instituţie într-o perioadă precedentă. Se stabileşte astfel o legătură între cuantumul finanţării publice alocate şi capacitatea de utilizare optimă a resurselor primite pe o anumită perioadă de timp, măsurată, de exemplu, prin numărul de studenţi care termină anul cu rezultate bune sau numărul de licenţiaţi. Criteriile de performanţă sunt adesea incluse în formulele de finanţare şi sunt în general considerate stimulente pentru utilizarea eficientă a resurselor.

Director executiv: Rectorul, preşedintele, vicecancelarul, cancelarul sau directorul unei instituţii de învăţământ superior. Această persoană reprezintă instituţia în actele juridice şi acordurile de finanţare. Este principalul responsabil cu planificarea strategică a activităţilor instituţiei, inclusiv programarea şi dezvoltarea, organizarea, managementul şi monitorizarea. Directorul executiv este primul care răspunde de activităţile instituţiei.

Finanţare de bază pentru cercetare: Subvenţionare a activităţilor de cercetare a unei instituţii de învăţământ superior care nu este destinată unor proiecte anume. Se poate aloca în funcţie de costul activităţilor de cercetare ale instituţiei de învăţământ superior, de rezultatele acesteia sau din raţionamente politice. Finanţarea de bază poate fi integrată în finanţarea activităţilor didactice sau a operaţiunilor sau poate fi destinată cercetării în mod special.

Finanţare pentru un anumit proiect: Finanţare alocată unei instituţii de învăţământ superior pentru derularea unui anumit proiect de cercetare, în urma unei proceduri de licitaţie.

Glosar

113

Formulă de finanţare: Este utilizată cu criterii standard pentru a calcula cuantumul fondurilor publice alocate instituţiilor de învăţământ superior pentru activităţi didactice şi/sau operaţionale în derulare şi, în unele cazuri, pentru cercetare. Criteriile includ criteriile de input şi/sau indicatori de performanţă.

Instituţii de învăţământ superior private dependente de guvern: Instituţii administrate direct sau indirect de o organizaţie nonguvernamentală (biserică, sindicat, societate comercială etc.) şi care primesc peste 50% din finanţare de la autorităţile publice.

Instituţii de învăţământ superior private independente: Instituţii gestionate direct sau indirect de o organizaţie nonguvernamentală (biserică, sindicat, societate comercială etc.) şi care primesc mai puţin de 50% din finanţare de la autorităţile publice.

Instituţii de învăţământ superior publice: Instituţii direct sau indirect administrate de o autoritate publică în domeniul educaţiei.

Instituţii de învăţământ superior: Instituţii de învăţământ superior publice şi private recunoscute oficial care oferă programe de nivelurile ISCED 5 şi 6 şi sunt prevăzute de legislaţia ţării în cauză. Prezentul studiu nu se ocupă de universităţile străine înfiinţate în ţara respectivă sau de instituţiile de stat din domeniul securităţii naţionale, militar sau poliţienesc.

Organ academic: De obicei este numit senat, consiliu academic sau consiliu de conducere academic. Răspunde în primul rând de aspectele legate de serviciile educaţionale şi de cercetare oferite de instituţie. Este compus în principal din membri ai corpului academic angajaţi în cadrul instituţiei. În unele ţări, pot fi membri şi reprezentanţii studenţilor şi personalul neacademic.

Organ consultativ: Sprijină structura de conducere a instituţiei şi contribuie cu puncte de vedere externe la problematica instituţiei de învăţământ superior. Cu toate acestea, nu este necesar acordul acestui organ pentru luarea deciziilor. De asemenea, nu monitorizeazuă instituţia în mod oficial. Include întotdeauna părţi implicate externe şi uneori este compus numai din acestea.

Organ de supervizare: Supervizeză şi monitorizează activităţile operaţionale, educţionale şi financiare. De obicei este responsabil cu aprobarea informaţiilor înaintate ministerului (rapoarte anuale, rapoarte privind rezultatele, rapoarte financiare etc.) şi cu supervizarea auditului financiar al instituţiei. Acest organ este de obicei constituit ca persoană juridică, ce angajează şi demite directorul executiv al instituţiei. Toate organele de supervizare includ părţi implicate externe şi pot fi constituite numai din acestea.

Organ decizional: Organul de conducere instituţională responsabil cu planificarea pe termen lung şi strategică şi cu stabilirea orientării instituţiei. În unele ţări, organul academic sau cel de supervizare este organul decizional. În alte ţări, organul decizional este o entitate distinctă de celelalte două.

Părţi implicate externe: Persoane care au interese legitime în funcţionarea, practicile şi rezultatele unei instituţii de învăţământ superior (poate include membri ai guvernului de la nivel central, regional sau local, angajatori pe piaţa forţei de muncă sau alţi reprezentanţi ai sectorului privat, membri ai sindicatelor, asociaţii studenţeşti naţionale, reprezentanţi ai societăţii civile, absolvenţi, părinţi ai studenţilor etc.).

Părţi implicate interne: Persoane angajate sau înscrise intr-o instituţie de învăţământ superior.

Plan strategic: Document care precizează misiunea şi scopurile strategice ale unei instituţii de învăţământ superior şi le asociază obiectivelor şi activităţilor detaliate pentru o anumită perioadă de timp.

Recomandare: Linii directoare fără putere de lege de natură consultativă, emise de autorităţile de cel mai înalt nivel în materie de educaţie.

Reglementare: Lege, decret sau orice alt act normativ cu caracter obligatoriu emis de autorităţile de cel mai înalt nivel în materie de educaţie.


114

Subvenţie globală: Finanţare care acoperă mai multe categorii de cheltuieli, cum ar fi activităţile didactice, costurile de operare curente şi/sau cercetarea.

Taxe de studiu: Contribuţii anuale plătite de studenţi pentru a acoperi integral sau parţial costurile de studiu în învăţământul superior.

115

BIBLIOGRAFIE

Agachi, P. S. Multiple employment issues at the ‘Babes-Bolyai’ University in Cluj-Napoca, Romania: a case study. In: Higher Education in Europe, Vol. 31, No. 3, October 2006.Bargh, C.; Scott; P.; Smith, D. Governing Universities: changing the culture? - Buckingham: SRHE and Open University Press, 1996. - pp. 1-40, 152-180.

Center for Higher Education Policy (CHEPS); Goedegebuure, L.; Van Vught, Fr. (eds). Comparative Policy Studies in Higher Education. - Utrecht: Lemma, 1994. - 303 p. - (Management and Policy in Higher Education).

Centre for the Study of Higher Education Management (CEGES). Rates of return and funding models in Europe. Final report to the Directorate-General for Education and Culture of the European Commission. - Valencia: CEGES, 2007. - 141 p.

Chevaillier, Thierry; Eicher, J. Cl. Higher Education Funding: A Decade of Changes. In: Higher Education in Europe, 2002, Vol. 17, No. 1-2, 2002. - pp. 89-99.

Chmielecka, E. Multiple employment as an additional source of revenue: under what conditions can it be of advantage to both academics and universities? In: Higher Education in Europe, Vol. 31, No. 3, October 2006.

Commission of the European Communities. Investing efficiently in education and training: an imperative for Europe. Communication from the Commission, COM(2002) 779 final. - Brussels: Commission of the European Communities, 2003. - 31 p.

Commission of the European Communities. Communication from the Commission to the Council and the European Parliament. Delivering on the modernization agenda for universities: education, research and innovation, COM(2006) 208 final. Brussels: Commission of the European Communities, 2006. - 18 p.

Council of Europe; Vukasovic’, M. (2006) General report. In: Higher education governance between democratic culture, academic aspirations and market forces, pp. 203-212.

Council of Europe; Fried, J. (2006) Higher education governance in Europe, autonomy, ownership and accountability – A review of the literature. In: Higher education governance between democratic culture, academic aspirations and market forces, pp. 79-116.

Council of Europe; Kohler, J.; Huber, J. (eds). Higher education governance between democratic culture, academic aspirations and market forces. - Strasbourg: Council of Europe Publishing, 2006. - (Council of Europe higher education series No. 5).

Davies, J. The agendas for University Management in the next Decade. In: Universities: the Management Challenge. - Windsor: The NFER-NELSON Publishing Company Limited, 1985.

Dunkin, R. The HR challenge: some more thoughts. Response to keynote address at the conference on ‘Trends in the Management of Human Resources’. In: Higher Education, 25-26 August 2005, OECD, Paris, p. 5.

Escotet, M. Á. University Governance, Accountability and Financing. In: Higher education in the World 2006. The Financing of Universities, pp. 24-38.

Eurydice. Two Decades of Reform in Higher Education in Europe: 1980 Onwards. - Brussels: Eurydice, 2000. - 196 p.

Eurydice. Teaching staff. European glossary on education, Volume 3. - Brussels: Eurydice, 2001. - 224 p.

Eurydice. Management, monitoring and support staff. European glossary on education, Volume 4. Brussels: Eurydice, 2002. - 224 p.


116

Eurydice. Decision-making, advisory, operational and regulatory bodies in higher education. European glossary on education, Volume 5. - Brussels: Eurydice, 2007. - 248 p.

Eurydice. Focus on the structure of higher education in Europe – 2006/07. National trends in the Bologna Process. - Brussels: Eurydice, 2007. - 350 p. - (Focus).

Eurydice. Key data on higher education in Europe - 2007 Edition. - Brussels: Eurydice, 2007. - 176 p. - (Key Data).

Gordon, G.; Whitchurch, C. Managing human resources in higher education: the implications of a diversifying workforce. In: Higher Education Management and Policy, Vol. 19, No. 2, 2007, p. 131-153.

Merrien, Fr-X. (eds). Towards a New Model of Governance for Universities? A Comparative View. - London: Jessica Kingsley, 1999. - (Higher Education Series, 53).

OECD (2007) Strehl, F.; Reisinger, S.; Kalatschan, M. Funding Systems and their Effects on Higher Education Systems. - Paris: OECD Publishing. - OECD Education Working Papers, No. 6.

OECD project on education policy analysis, Chapter 3: Changing Patterns of Governance in Higher Education, report, 2003.

OECD/IMHE-HEFCE project on financial management and governance of higher education institutions report. On the edge: securing a sustainable future for higher education, 2004.

Pellert, A. Human Resource Management at Universities. In: Higher Education Management and Development in Central, Southern and Eastern Europe. - Münster: Waxmann Verlag GmbH, 2007.

Report on ‘University Governance’. European Union Education and Training 2010 Work Programme, Cluster ‘Making the best use of resources’ – Peer learning Activity, Copenhagen, April 19-21, 2006.

Sadlak, J.; de Miguel, J. M. Regional perspectives: Europe. In: Higher education in the World 2006. The Financing of Universities, pp. 198-222.

Salmi, J.; Hauptman, A.M. Resource allocation mechanisms in tertiary education: a typology and an assessment. In: Higher education in the World 2006. The Financing of universities, pp. 60-81.

Scott, P. Challenges to Academic Values and the Organisation of Academic Work in a Time of Globalisation. In: Higher Education in Europe, Vol. XXVIII, 2003, No.3, pp. 295-306.

Shattock, M. Managing Successful Universities - Maidenhead: SRHE and Open University Press, 2003.

Truffin, C. L’université déchiffrée: le financement des universités en Communauté française de Belgique. - Bruxelles: Éditions de l’Université Libre de Bruxelles, 2006.

Werner, Z. Hirsch; Weber, L. E. (eds). Governance in Higher Education. The University in a State of Flux. - Paris: Economica, 2001. - 204 p.

Zechlin, L. Strategic Planning in Higher Education. In: International Encyclopedia of Education, 3rd Edition. - Amsterdam: Elsevier, 2008.

117

LISTA FIGURILOR

C a p i t ol u l 1 : P o l i t i c i l e s tr a t e gi c e n aţ i on a l e pe n t r u î n v ă ţ ă m â n t u l s u pe r i o r

Figura 1.1: Priorităţi strategice naţionale în învăţământul superior (finanţarea şi personalul), 2006/2007 16

C a p i t o l u l 2 : S t r u c t u r i l e g u v e r n ăr i i î n v ă ţ ă m â n t u l u i s u p e r i o r

Figura 2.1: Mecanismele planificării instituţionale şi partajării informaţiei ale instituţiilor de învăţământ superior publice şi private - dependente de guvern, 2006/2007

33

Figura 2.2: Organele de guvernare instituţională în instituţiile de învăţământ superior publice şi private - dependente de guvern, 2006/2007

35

Figura 2.3: Metodele de selecţionare a directorului executiv în instituţiile de învăţământ superior publice şi private – dependente de guvern, 2006/2007

38

Figura 2.4: Regulamentele externe privind guvernarea instituţională în instituţiile de învăţământ superior private şi independente, 2006/2007

44

C a p i t o l u l 3 : F i n a n ţ a r e a p u b l i c ă d i r e c t ă a i n s t i t u ţ i i l o r d e î n v ă ţ ă m â n t s u p e r i o r

Figura 3.1: Tipuri principale ale subvenţiilor publice pentru instituţiile de învăţământ superior publice şi private, dependente de guvern, 2006/2007

49

Figura 3.2: Principalele mecanisme de finanţare publică directă, instituţii de învăţământ superior publice şi private - dependente de guvern, 2006/2007

50

Figura 3.3: Criteriile de input ale formulelor de finanţare folosite pentru activităţi didactie şi operaţiuni - instituţii de învăţământ superior publice şi private dependente de guvern, 2006/2007

53

Figura 3.4: Criteriile de performanţă ale formulelor de finanţare folosite pentru activităţi didactie şi operaţiuni - instituţii de învăţământ superior publice şi private dependente de guvern, 2006/2007

55

Figura 3.5: Criteriile de alocare a subvenţiilor de bază publice pentru cercetare şi dezvoltare, pentru învăţământul superior public şi privat dependent de guvern, 2006/2007

61

Figura 3.6: Măsurile de responsabilizare în relaţie cu folosirea fondurilor publice în învăţământul superior public şi privat-dependent de guvern, 2006/2007

64

Figura 3.7: Libertatea de reportare de la un an la următorul a fondurilor publice necheltuite, în învăţământul superior public şi privat dependent de guvern, 2006/2007

67

Figura 3.8: Imagine generală a mecanismelor de finanţare publică, pentru învăţământul superior public şi privat, dependent de guvern, 2006/2007

70


118

C a p i t o l u l 4 : F o n d u r i l e p r i v a t e o b ţ i n u t e de i n s t i t u ţ i i l e d e î n v ă ţ ă m â n t s u p e r i o r

Figura 4.1: Procentele relative ale cheltuielilor private ale gospodăriilor şi ale altor entităţi private pentru instituţiile învăţământului terţiar, ca procent din cheltuielile totale de care beneficiază instituţiile terţiare, 1999-2004

74

Figura 4.2: Autonomia privind folosirea taxelor de şcolarizare plătite de către studenţii la zi pentru o primă specializare, în învăţământul superior public şi privat dependent de guvern, 2006/2007

76

Figura 4.3: Surse pentru fondurile private disponibile pentru instituţiile publice şi restricţiile privind folosirea fondurilor, 2006/2007

77

Figura 4.4: Stimulente publice pentru căutarea de fonduri private – instituţii de învăţământ superior publice şi private dependente de guvern, 2006/2007

81

C a p i t o l u l 5 : C o r p u l a c a de m i c î n i n s ti t u ţi i l e d e î n v ă ţ ă m ân t s u p e r i or

Figura 5.1: Repartizarea responsibilităţilor între părţile implicate în procesul de recrutare pentru învăţământul superior public şi cel privat dependent de guvern în perioada 2006/2007

89

Figura 5.2: Principalele tipuri de metode de recrutare pentru învăţământul superior public şi cel privat dependent de guvern în perioada 2006/2007

92

Figura 5.3: Angajatorul şi tipuri de statute ale corpului didactic în învăţământul superior public şi cel privat dependent de guvern în perioada 2006/2007

95

Figura 5.4: Părţile implicate / organele responsabile cu condiţiile de salarizare şi de promovare în învăţământul superior public şi cel privat dependent de guvern în perioada 2006/2007

97

Figura 5.5: Sarcina definirii criteriilor de evaluare a personalului academic în învăţământul superior public şi cel privat dependent de guvern în perioada 2006/2007

100

119

ANEXE

Capitolul 1

Documente privind politicile strategice naţionale pentru învăţământul superior, 2006/2007 119

Capitolul 2

Organe de guvernare instituţională, instituţii de învăţământ superior publice şi private dependente de guvern, 2006/2007 120

Capitolul 3

Criterii utilizate pentru fondurile publice alocate instituţiilor de învăţământ superior publice şi private dependente de guvern, 2006/2007 131

Documente privind politicile strategice naţionale pentru învăţământul superior, 2006-2007 (Capitolul 1)

BE nl Document privind politica în domeniul educaţiei şi formării (2004-2009)

CZ Plan pe termen lung pentru educaţie şi activităţi de cercetare, ştiinţifice, de dezvoltare, artistice şi alte activităţi creative ale instituţiilor de învăţământ superior (2006-2010) (ISCED 5A) Plan pe termen lung privind educaţia şi dezvoltarea sistemului educaţional în Republica Cehă

DK Strategia guvernamentală în contextul economiei globale

EE Strategia privind învăţământul superior pe perioada 2006-2015

CY Planificare strategică în domeniul educaţiei (Strategikos Shediasmos gia tin Ekpaidefsi) (2007)

LV Declaraţii fundamentale privind dezvoltarea educaţiei 2006-2010 şi Declaraţia Cabinetului de Miniştri

LT Plan de dezvoltare a sistemului de învăţământ superior (2006-2010)

HU Programul maghiar Universitas (2004)

NL Planul pentru învăţământ superior şi cercetare 2004 şi noua agendă pe termen mediu, până în 2020

RO Strategia învăţământul superior românesc pe perioada 2002-2010

SI Plan strategic pentru învăţământul superior (2002)

FI Legea finlandeză a dezvoltării sistemului de învăţământ superior (2005) şi Planul de dezvoltare a educaţiei şi cercetării

UK Cartea albă privind „Viitorul învăţământului superior” (2003)

NO Reforma calităţii în învăţământul superior (2002) BE fr, BE de, BG, IE, EL, FR, IT, MT, AT, PL, PT, SK, SE, IS şi LI: Nu sunt disponibile documente privind politicile strategice naţionale.

Gu

ve

rna

rea

în în

vă

ţăm

ân

tul su

pe

rior d

in E

uro

pa

120

Organe de guvernare instituţională, instituţii de învăţământ superior publice şi private dependente de guvern, 2006-2007

Ţara Director executiv Organ academic Organ decizional Organ consultativ / de supervizare

BE fr Rector Consiliu Academic Consiliu de Management al Educaţiei Consiliu Administrativ

BEde Director Consiliu Acadenic – responsabil în principal cu înaintarea recomandărilor şi opiniilor către Consiliul de Administraţie.

Consiliu de Conducere – numeşte directorul, membrii consiliului şi transferă puterea către director sau Consiliul Academic, stabileşte programa de studii şi organizarea internă a instituţiei de învăţământ superior.

BE nl Rector (Consiliu Executiv): răspunde de aspectele administrative şi financiare ale universităţii, precum şi de proprietăţile sale, inclusiv imobiliare; elaborează bugetul şi raportul anual, pune în aplicare deciziile Consiliului Administrativ, reprezintă universitatea.

Consiliul Academic – consiliază Consiliul Executiv şi Consiliul de Administraţie în toate aspectele legate de activităţi didactice / educaţie. Consiliul Ştiinţific – consiliază Consiliul Executiv şi Consiliul de Administraţie în toate aspectele legate de cercetare.

Consiliul de Administraţie – organul reglementărilor generale ale universităţii, stabileşte reglementările şi procedurile interne cu privire la activităţile didactice şi de cercetare şi studenţi, stabileşte structura şi organizarea universităţii, aprobă bugetul şi raportul anual, numeşte profesorii şi cadrele superioare, determină politica generală a universităţii.

BG Rectorul: reprezintă instituţia de învăţământ superior, are competenţe în toate aspectele legate de studenţi; redactează raportul anual privind activităţile şi aspectele financiare, prezintă rezultatele sistemului de evaluare internă şi asigurare a calităţii.

Consiliul Academic – răspunde de toate aspectele legate de activităţile de studiu şi cercetare, reglementează politica educaţională şi de cercetare, stabileşte şi monitorizează sistemele de evaluare şi asigurare a calităţii, stabileşte domeniile şi forma programelor de studiu, propune numărul de locuri la admitere, aprobă condiţiile de angajare şi evaluarea corpului academic, aprobă bugetul anual şi asigură utilizarea responsabilă a fondurilor. Stabileşte reglementările interne ale unităţilor de bază şi aprobă relaţiile internaţionale de cooperare.

Adunarea Generală – aprobă sau respinge normele interne privind guvernarea instituţiei de învăţământ superior, discută şi aprobă raportul anual al rectorului. Îfiinţează Comisia de Supervizare, un organ separat care supervizează diferitele activităţi ale instituţiei şi răspunde de auditul intern.

Consiliul de Control – organ specializat care exercită controlul/supervizarea internă asupra activităţii generale a instituţiei de învăţământ superior. Membrii acestui organ nu pot fi membri ai Consiliului Academic, vicerectori, decani sau directori ai principalelor unităţi şi grupuri ale instituţiei de învăţământ superior în cauză. Consiliul trebuie să asigure conformitatea instituţiei cu reglementările oficiale şi să prezinte Consiliului Academic constatările sale. De asemenea, prezintă anual opinii privind estimările şi proiectele de buget ale instituţiei către Consiliul Academic şi Adunarea Generală. Prezintă Adunării Generale un raport asupra activităţilor şi constatărilor sale cel puţin o dată pe an.

An

ex

e

121


CZ (a) Rectorul: principalul agent de conducere, necesită aprobarea Senatului pentru cele mai multe aspecte.

Senatul Academic – decide asupra structurii organizatorice; aprobă deciziile rectorului privind reglementările interne, bugetul, raportul anual privind activităţile şi gestiunea economică, planurile pe termen lung etc.; recomandă Preşedintelui Republicii candidaţi pentru postul de rector.

Consiliul de Administraţie – aprobă raportul anual al rectorului şi asigură consultanţă asupra planurilor pe termen lung şi a altor probleme ridicate de rector sau de ministru. Anumite alte aspecte pot de asemenea să necesite aprobarea consiliului, cum ar fi înfiinţarea unor unităţi de bază ale universităţii, dispunerea de proprietăţile universităţii şi utilizarea altor active.

CZ (b) Directorul şcolii – organul unei şcoli (persoană juridică) autorizat de lege să decidă asupra aspectelor legate de şcoală, dacă nu se prevede altfel.

DK Rectorul: Efectuează managementul de zi cu zi, are autoritate generală asupra angajării personalului executiv de conducere, recomandă bugetul şi aprobă conturile, stabileşte regulile acţiunilor disciplinare.

Consiliul Academiei – emite declaraţii privind distribuirea internă a fondurilor, aspectele legate de cercetarea centrală strategică şi de educaţie, face recomandări privind comisiile academice, acordă titlul de doctor.

Consiliul de Directori – cea mai înaltă autoritate a universităţii; reglementează, stabileşte orientări pentru organizaţie, defineşte activităţile pe termen lung şi dezvoltarea, administrează fondurile, intră în contact cu ministerul, aprobă bugetul, angajează rectorul şi personalul conducerii executive.

DE (a) Pe lângă rector şi preşedinte, instituţia de învăţământ superior are un cancelar, cadrul administrativ superior responsabil cu bugetul.

Consiliul Universitar – alege Consiliul de Administraţie, adoptă rezoluţiile privind statutele instituţionale.

Senatul – ratifică alegerea rectorului de către corpul academic al instituţiei şi ia decizii privind bugetul instituţiei, numărul de locuri de studiu, înfiinţarea unităţilor de bază, aspectele esenţiale legate de cercetare, aspecte legate de angajaţii tineri, regulamentele de examinare şi propunerile departamentale de numire a profesorilor.

Consiliul de Administraţie

DE (b) Director Conferinţă Senat dublu Consiliu de Administraţie

Gu

ve

rna

rea

în în

vă

ţăm

ân

tul su

pe

rior d

in E

uro

pa

122


EE (a) Rector: răspunde de situaţia generală şi dezvoltarea instituţiei de învăţământ superior, utilizarea corectă a resurselor financiare. Cea mai înaltă autoritate administrativă şi disciplinară.

Consiliul – aprobă statutul universităţii şi unităţile ei structurale, adoptă planurile de dezvoltare, aprobă bugetul, stabileşte regilule de concurs pentru angajarea personalului didactic obişnuit şi a personalului de cercetare, alege profesori ordinaria, acordă titlul de profesor emerit, ia decizii asupra aspectelor privind baza materială a universităţii etc. Decide asupra altor aspecte cuprinse în sfera sa de competenţă conform legii şi statutului universităţii.

Consiliul de Administraţie – are rolul de tampon între minister şi instituţiile de învăţământ superior. Poate înainta propuneri Ministerului Educţiei şi Cercetării, precum şi Consiliului Universitar privind aspecte legate de dezvoltarea universităţii. Trebuie să prezinte publicului, cel puţin o dată pe an, o evaluare a universtităţii. Un reprezentant autorizat al consiliului participă la sesiunile Consiliului Universitar, având dreptul de a lua cuvântul.

EE (b) Rectorul: aprobă regulile de procedură interne şi statutele unităţilor structurale ale instituţiei, aprobă bugetul instituţiei şi asigură executarea acestuia, controlează fondurile bugetare ale instituţiei. Răspunde în faţa consiliului şi a ministrului în subordinea căruia se află instituţia.

Consiliul – adoptă planul de dezvoltare a instituţiei, alege personalul didactic obişnuit, ia decizii asupra aspectelor legate de activele statului pe care le poate utiliza instituţia etc.

Organul Consultativ – Legea universităţilor şi Legea instituţiilor de învăţământ superior profesional descriu în termeni generali rolul organului consultativ şi identifică în detaliu domeniile în care consiliul şi rectorul au puteri decizionale, însă prevăd o anumită flexibilitate, stipulând că rectorul şi consiliul decid şi asupra altor probleme care le intră în sfera de competenţă conform legii şi statutului universităţii.

IE (a) Preşedinte / Provost Consiliu Academic Autoritatea de guvernare

IE (b) Preşedinte / Director: directorul executiv, managerul de zi cu zi.

Consiliul Academic – asistă Organul Administrativ în Planificarea, Coordonarea, dezvoltarea şi supervizarea activităţii educaţionale; protejarea, menţinerea şi dezvoltarea standardelor adacemice.

Organul de conducere – gestionează şi controlează activităţile instituţiei de învăţământ superior.

EL Rector Senatul – stabileşte politica generală privind educaţia şi cercetarea, alocă posturi didactice/ştiinţifice în urma aprobării de către minister.

An

ex

e

123


ES Rectorul: răspunde de conducerea, administrarea şi gestionarea universităţii, aplicarea politicilor aprobate de organele colegiale, punerea în aplicare a acordurilor. Prezidează senatul şi consiliul.

Senatul Universitar – reprezintă comunitatea universitară: dezbate politicile universităţii, gsetionează posturile, încurajează elaborarea politicilor de către alte organe de conducere. Poate de asemenea înfiinţa comisii speciale.

Consiliul de Conducere– elaborează planurile strategice, directivele, regulamentele, procedurile, organizează activitatea didactică şi de cercetare, resursele şi bugetarea. Asistă rectorul.

Consiliul Social – organ extern reprezentând interesele mai largi ale societăţii cu privire la universitate. Colaborează cu universitatea pentru stabilirea criteriilor şi priorităţilor pentru planificarea strategică instituţională. De asemenea, face recomandări privind programarea şi managementul, finanţele şi bugetul, gestionarea patrimoniului, precum şi alte aspecte legate de comunitatea universitară. Există trei părţi implicate externe în cadrul consiliului şi trei membri interni, aleşi de către Consiliul de Conducere şi membri ai acestuia.

FR Preşedintele: răspunde de guvernarea generală a universităţii.

Consiliul Adacemic/ştiinţific; Consiliul privind Studiile şi Viaţă Universitară – consiliază Consiliul de Conducere, în funcţie de competenţe, privind orientările majore ale universităţii.

Consiliul de Adminstraţie – aprobă statutul instituţional şi structurile interne; organul deliberativ general al universităţii.

IT Rectorul: reprezintă universitatea, răspunde de planificarea strategică împreună cu Consiliul Academic şi Consiliul de Conducere (pe care le prezidează).

Senatul Academic – oferă consiliere rectorului şi Consiliului de Conducere şi răspunde de planul de dezvoltare a universităţii, decide în legătură cu modificările de statut, regulamentele academice, gestiunea financiară inclusiv distribuirea fondurilor către diferitele unităţi instituţionale şi persoane, gestionarea resurselor umane, stabilirea taxelor de studiu, modificarea structurilor de cercetare.

Consiliul de Conducere – gestionează şi monitorizează resursele economice şi financiare, stabileşte reglementările administrative, financiare şi contabile, aprobă bugetul şi bilanţul contabil, stabileşte nivelul contribuţiei financiare a studenţilor. (Acest organ îşi asumă sarcini diferite de la o instituţie de învăţământ superior la alta.)

Gu

ve

rna

rea

în în

vă

ţăm

ân

tul su

pe

rior d

in E

uro

pa

124


CY Rector Senatul – răspunde, printre altele, de activitatea academică (didactică şi de cercetare) a universităţii. Aprobă deciziile rectorului privind programele academice, nivelul examenelor de admitere şi semestriale, sistemul de notare şi de menţiuni, promovarea şi acordarea diplomelor şi gradelor, stabileşte necesarul de dotări imobiliare şi de echipament, repartizarea bugetului şi relaţiile universităţii cu alte universităţi şi instituţii de învăţământ, recomandă consiliului înfiinţarea sau desfiinţarea de facultăţi sau departamente şi numărul de locuri la admitere.

Consiliul – răspunde de gestionarea şi controlul aspectelor administrative şi financiare ale universităţii, precum şi de activele acesteia, în special de bugetul anual, nivelul de salarizare şi alte beneficii care revin personalului universităţii, precum şi de repartizarea fondurilor pentru infrastructura universităţii. În plus, are competenţa de a verifica alegerile sau promovările de personal academic şi de a ratifica numirile şi promovările personalului academic, precum şi a personalului administrativ al universităţii.

LV Rectorul: funcţionarul cu gradul cel mai înalt, asigură adminstrarea generală, utilizarea legală şi economică a fondurilor publice şi a activelor, promovează dezvoltarea de personal, asigură libertatea academică.

Senatul / Adunarea Academică – aprobă procedurile şi prevederile, reglementează toate domeniile de activitate, examinează şi aprobă programele de studiu. Adunarea Academică necisită o mai largă participare şi reprezentare decât Senatul; poate amenda constituţia instituţiei de învăţământ superior, aprobă regulamente interne, alege membri în toate orgnele administrative.

Convenţia Consilierilor (*) – consultă Senatul şi Rectorul în probleme strategice privind dezvoltarea instituţiei. Are dreptul de a recomanda analizarea problemelor in Senat şi Adunarea Academică. Înfiinţat la iniţiativa Senatului sau la cererea Ministrului Educaţiei şi Ştiinţei. Membrii sunt aleşi de Senat; ministrul are dreptul de a numi preşedintele în cazul în care convenţia a fost înfiinţată la cererea sa.

LT Rectorul: răspunde de respectarea legii, a statutului universităţii şi a altor acte normative, angajează şi demite angajaţi, răspunde de stimulente şi măsuri disciplinare, de activitatea financiară, gestiunea instituţională, utilizarea proprietăţii, calitatea şi nivelul activităţilor educative, de cercetare şi cultural-artistice, redactează raportul anual.

Senatul / Consiliul Academic – adoptă şi înaintează spre aprobare către Seimas statutul universităţii şi modificările acestuia, numeşte reprezentanţi ai consiliului, alege şi rechemă rectorul, aprobă Rectoratul / numirile de personal, reglementează evaluarea rezultatelor şi examenele, monitorizează calitatea studiilor şi a formării cercetătorilor, aprobă programele de studiu şi de cercetare şi modificările structurale, înaintează propuneri guvernului.

Consiliul Universităţii / Colegiului – pregăteşte concluziile privind planul de dezvoltare pe termen lung, face propuneri privind programele de studiu şi de cercetare şi modificările structurale, supervizează asistenţa financiară, anunţă alegerile pentru senat şi rector, redactează concluziile privind raportul anual al rectorului, evaluează îndeplinirea obligaţiilor de către instituţia de învăţământ superior, evaluează utilizarea proprietăţii, propune audituri, anunţă rezultatele evaluărilor.

An

ex

e

125


LU Rector Consiliu Universitar – organ consultativ constituit din reprezentanţi ai universităţii. Asistă / consiliază rectorul privind documentele ce trebuie aprobate de către Consiliul de Administraţie.

Consiliul de Administraţie – elaborează strategia globală a instituţiei şi monitorizează activităţile acesteia, aprobă documentele pregătite de Rectorat la recomandarea Consiliului Universitar.

HU Rectorul: administrează şi reprezintă instituţia; îşi exercită drepturile de angajator; asigură operarea conform legii a instituţiei; crează un mediu adecvat pentru muncă, formare şi cercetare; ia decizii asupra aspectelor care su sunt delegate altor organe instituţionale; asigură buna utilizare a activelor; desfăşoară activităţile prevăzute în carta fondatoare şi regulamentele interne; îndeplineşte obligaţiile de raportare; stabileşte bune pratici manageriale; respectă regulile contabile; respectă alte cerinţe prevăzute de Legea Învăţământului Superior.

Senatul – adoptă planul de dezvoltare instituţională, strategia pentru cercetare, dezvoltare şi inovaţie; stabileşte sarcinile de formare şi cercetare şi monitorizează execuţia.

Consiliul Financiar – emite opinii, contribuie la pregătirea deciziilor strategice, cooperează la monitorizarea planurilor strategice, ajută la justificarea îndeplinirii sarcinilor şi a utilizării de fonduri şi active, monitorizează eficienţa profesională şi raportul cost-eficienţă în organul de conducere a instituţiei de învăţământ superior, asistă Senatul în pregătirea deciziilor şi emite opinii privind activităţile financiare şi de dezvoltare ale Senatului.

MT Cancelarul: director executiv, răspunde de respectarea legii. Vicecancelarul: asigură funcţia de cancelar la nevoie. Rectorul: principalul director academic şi administrativ, răspunde de administrarea de zi cu zi, preşedinte al Senatului şi al consiliilor facultăţilor, reprezentantul legal al universităţii; are autoritate asupra personalului şi putere decizională considerabilă.

Senatul – răspunde de conducerea academică generală: reglementează studiile, cercetarea, documentarea şi examinarea; decide asupra acordării gradelor acdemice, a diplomelor etc.; stabileşte condiţiile de admitere, recunoaşte gradele/diplomele/certificatele străine; consiliază Consiliul privind aspectele academice şi guvernul în materie de educaţie, ştiinţă şi tehnologie.

Consiliul – administrează şi controlează toată baza materială, înfiinţează şi desfiinţează posturi academice şi de alte tipuri, institute, departamente, facultăţi, alte entităţi; întocmeşte statutul, asigură plata salariilor tuturor angajaţilor, numeşte directorii de departamente la recomdarea departamentelor, numeşte şi asigură plata examinatorilor.

Gu

ve

rna

rea

în în

vă

ţăm

ân

tul su

pe

rior d

in E

uro

pa

126


NL Rector magnificus Consiliul Executiv – administrează instituţia de învăţământ superior în probleme juridice, adoptă planul strategic, se ocupă de asigurarea internă a calităţii.

Consiliul de Supervizare – supervizează administrarea instituţiei de învăţământ superior, asigură respectarea legii şi regulamentelor de către Consiliul Executiv, răspunde în faţa ministrului, alege şi numeşte membrii şi preşedintele Consiliului Executiv. Consiliul Consultativ al Principalilor Reprezentanţi (MRAB) – organ în mare parte consultativ format din reprezentanţi ai universităţii (personal / studenţi). Unele decizii/reglementări adoptate de Consiliul Executiv necesită aprobarea MRAB, cum ar fi planul strategic şi sistemul de asigurare a calităţii.

AT (a) Rectorul: supervizează toate facultăţile; elaborează planurile de dezvoltare şi organizatorice şi acordul de performanţă.

Senatul – adoptă statutul universităţii şi aprobă planurile de dezvoltare şi organizatorice pregătite de Rector, alege membrii Consiliului Universitar, emite programele de studiu pentru disciplinele cu diplomă, hotărăşte titlurile academice acordate de universitate, audiază contestaţii legate de studii, înaintează Consiliului Universitar o preselecţie de trei candidaţi la postul de Rector şi exercită diferite drepturi de codecizie cu privire la Rectorat, Consiliul Universitar şi numirile de personal academic.

Consiliul Universitar – aprobă planul de dezvoltare, structura organizatorică şi acordurile de performanţă, organizează evaluări externe şi ia decizii privind studiile şi programele de studiu. Supervizează caracterul legal, eficienţa şi gestionarea economică a instituţiei, redactează raportul de activitate şi conturile bugetare. Răspunde de selectarea sau demiterea rectorului şi vicerectorilor.

AT (b) Erhalter: forma organizatorică este de obicei de asociaţie, fundaţie sau, în cele mai multe dintre cele 18 cazuri, societate comercială cu răspundere limitată (GmbH). (Rectorul nu este directorul executiv din cauza statutului dublu public-privat al instituţiei.)

Collegium – organ decizional, consiliu executiv cu autoconducere prezidat de Rectorul.

Consiliul de Administraţie (*) – Fachhochschulen poate fi similar Consiliului Universitar, în funcţie de tipul de organizaţie (asociaţie, fundaţie etc.). Societăţile comerciale cu răspundere limitată au un asemenea consiliu; totuşi, acesta este prevăzut de legislaţia privind sectorul privat, nu de legea privind Fachhochschulen.

An

ex

e

127


PL Rectorul: director şi reprezentant al instituţiei de învăţământ superior, gestionează activele acesteia, supervizează activităţile didactice şi de cercetare, aspectele administrative şi financiare, asigură respectarea legislaţiei şi a normelor de siguranţă, răspunde pentru orice neregulă în privinţa finanţelor publice.

Senatul – adoptă statutul instituţiei de învăţământ superior, regulamentele privind studiile, regulile de admitere, adoptă planul de finanţare şi de activitate, aprobă raportul financiar al instituţiei, stabileşte regulile privind achiziţiile şi vânzările de active, parteneriatele şi fundaţiile; stabileşte direcţiile de operare, formulează linii directoare pentru consiliile unităţilor; evaluează rezultatele instituţiei, aprobă rapoartele rectorului şi îi evaluează rezultatele; exprimă opiniile comunităţii academice a instituţiei de învăţământ superior, îşi prezintă opiniile privind aspectele semnalate de rector, consiliul unităţii sau senat.

Consiliul(*) – modul de funcţionare şi competenţele sunt prevăzute în statut, care mai poate stabili şi competenţele comune ale Consiliului şi Senatului. Poate include reprezentanţi ai organelor statului, organe teritoriale şi profesionale cu autoguvernare; instituţii şi asociaţii cu caracter ştiinţific, profesional şi artistic; organizaţii ale angajatorilor, organizaţii economice cu autoguvernare, instituţii financiare şi comerciale. În cazul instituţiilor de învăţământ superior vocaţionale private dependente de guvern, printre membri pot fi incluşi reprezentanţi ai altor instituţii de învăţământ superior cu care există relaţii de colaborare.

PT (a) Rectorul: reprezintă şi conduce universitatea, prezidează organele colegiale, propune orientarea generală a vieţii universitare, răspunde de activităţile academice, administrative şi financiare.

Senatul Universităţii – aprobă orientarea generală a universităţii, planurile de dezvoltare şi proiectele bugetare; aprobă rapoartele anuale de activitate şi financiare, aprobă înfiinţarea şi desfiinţarea de unităţi şi institute; acordă diplome şi premii academice, are putere disciplinară şi stabileşte nivelul taxelor de înscriere. O secţiune permanentă a Senatului răspunde de aspectele disciplinare în cadrul universităţii.

Adunarea Universitară – discută şi aprobă statutul univerităţii şi modificările acestuia, numeşte şi stabileşte salariul rectorului.

PT (b) Preşedinte Consiliu General Consiliu de Administraţie

RO Rector Senatul – adoptă planul strategic al instituţiei, revizuieşte regulamentele şi carta instituţiei de învăţământ superior, organizează programe şi cursuri educaţionale privind criteriile de creditare, solicită un număr de locuri de studiu subvenţionate de Senat, răspunde de organizarea administrativă, validarea structurilor de conducere alese, validarea deciziilor importante luate de consiliile facultăţilor şi avizează acordurile de cooperare propuse de facultăţi.

Gu

ve

rna

rea

în în

vă

ţăm

ân

tul su

pe

rior d

in E

uro

pa

128


SI Rectorul: răspunde de funcţionarea instituţiei de învăţământ superior, coordonează activităţile educaţionale, ştiinţifice şi artistice, prezintă un raport al propriilor activităţi, adoptă (împreună cu Senatul) criteriile de asigurare a calităţii, reprezintă instituţia în contractele de angjare, recrutează personal academic la propunerea decanilor.

Senatul – acceptă programele de studiu, contribuie la elaborarea politicii naţionale privind învăţământul superior, elaborează planuri şi asigură progresul instituţiei, stabileşte criteriile de autoevaluare instituţională, criteriile de abilitare, de evaluare a studiilor, adoptă acte normative generale privind funcţionarea instituţiei de învăţământ superior.

Consiliul de Conducere – adoptă criteriile şi stabileşte modul de gestionare a proprietăţilor şi resurselor instituţiei de învăţământ superior, evaluează consecinţele financiare ale activităţilor, stabileşte taxele de studii şi alte contribuţii. Consiliul de Administraţie(*) – grup de lucru al Consliliului de Conducere pentru promovarea cooperării între înstituţie şi societate şi acordarea de asistenţă neoficială în gestiunea instituţiei.

SK Rectorul: conduce şi reprezintă instituţia de învăţământ superior, răspunde în faţa Senatului şi a ministrului pentru activităţile instituţiei.

Senatul Academic – aprobă şi emite opinii privind toate deciziile de introducere a programelor de studiu noi şi de modificare a structurii de conducere; alege retorul; aprobă propunerile rectorului privind instituţiile subordonate, regulamentele interne, numirea vicerectorilor şi a membrilor consiliului ştiinţific, bugetul şi utilizarea resurselor financiare, statutul Consiliului de Administraţie, candidaţii propuşi de rector pentru Consiliul de Administraţie, strategia pe termen lung şi raportul anual, condiţiile de admitere; alege reprezentanţi pentru Înaltul Consiliu pentru Educaţie.

Consiliul de Administraţie – aprobă raportul anual şi planmul strategic.

FI (a) Rectorul: preşedinte al senatului; responsabil cu conducerea generală a instituţiei de învăţământ superior.

Senatul – răspunde de dezvoltarea instituţiei de învăţământ superior, aprobă planurile financiare şi de activitate, stabileşte principiile alocării bugetare, aprobă regulamentele interne, stabileşte structura organizatorică.

FI (b) Rectorul: preşedinte al consiliului, se ocupă de administrarea internă a instituţiei. Organizaţia de Menţinere/ Administrative: planificarea economică şi strategică.

Consiliul Politehnic – are responsabilitatea generală a dezvoltării instituţiei. Propune organizaţiei de menţinere/administrative planul de dezvoltare, bugetul anual şi modificări ale funcţiei educaţionale; decide asupra principiilor alocării interne; adoptă regulamentele interne ale instituţiei. Autonomia este în mare parte determinată de deciziile luate de către organizaţia de menţinere cu privire la finanţare şi la obiectivele majore. Organizaţia de Menţinere/Administrative – decide asupra dezvoltării strategice; adoptă planul de activitate şi economic, precum şi bugetul. N.B. Administrarea instituţiilor politehnice, fiind puţin reglementată de legislaţie, este în mare măsură lăsată la discreţia organizaţiei de menţinere a politehnicii.

SE Vicecancelar Senatul – organ consultativ pentru aspecte legate de educaţie şi cercetare.

Consiliul de Conducere – răspunde de toate problemele în cadrul instituţiei de învăţământ superior; decide asupra aspectelor legate de: orientarea generală a activităţilor şi organizare, rapoarte anuale, informaţii bugetare, programe şi rapoarte de audit, alocarea internă a resurselor, încetarea contractelor de muncă, măsuri disciplinare, sistemul de admitere, sistemul de numire a personalului.

An

ex

e

129


UK Vicecancelar Instituţiile de după 1992: Consiliul Academic: consiliază directorul executiv şi organul de conducere cu privire la dezvoltarea activităţilor academice ale instituţiei şi resursele necesare. Răspunde de criteriile de admitere a studenţilor, conţinutul programei de studiu, normele academice, validarea cursurilor, politicile de evaluare şi examinare, numikrea şi demiterea examinatorilor interni şi externi, procedurile de acordare a calificărilor şi tilurilor onorifice, procedurile de exmatriculare a studenţilor. Instituţiile dinainte de 1992: Senatul – răspunde de reglementarea, conducerea şi supervizarea activităţii academice şi acordarea diplomelor.

Instituţiile de după 1992: Organul de Conducere– stabileşte caracterul şi misiunea educaţiei, supervizează activităţile, monitorizează utilizarea eficientă a resurselor, veghează asupra activelor instituţiei de învăţământ superior, aprobă proiectele anuale de cheltuieli şi venituri, angajează directorul executiv şi alte cadre superioare, stabileşte condiţiile de angajare şi salarizare a altor categorii de personal, numeşte auditorii externi. Instituţiile dinainte de 1992: Consiliul – răspunde de fondurile şi investiţiile instituţiei de învăţământ superior, gestionând proprietăţile imobiliare, încheie contracte în numele instituţiei de învăţământ superior, în multe cazuri supervizează activităţile de studiu, didactice şi de cercetare.

Curtea(*) – există doar în unele instituţii. Iniţial purta responsabilitatea generală a afacerilor instituţiei, apoi sfera de competenţă s-a restrâns. Nu mai contribuie la procesul decizional, ci asigură un forum mai larg pentru discutarea oricăror aspecte legate de instituţie.

IS Rector Senatul – promovează interesele şi obiectivele universităţii şi a institutelor sale.

LI Rectorul: conduce şi reprezintă instituţia de învăţământ superior, execută deciziile, pune în aplicare şi coordonează elemente ale planului strategic.

Adunarea / Senatul – răspunde de activităţile academice şi de cercetare ale instituţiei şi pune în aplicare deciziile Consiliului. Consiliază Rectorul şi Consiliul.

Consiliul – organ de supervizare şi monitorizare. Participă ca membru un reprezentant al guvernului, alături de reprezentanţi din domeniul ştiinţific, economic şi al administraţiei publice.

NO Rectorul: dacă este numit de Consiliu: răspunde de gestionarea de zi cu zi a activităţilor academice şi administrative. Dacă este ales, rectorul este şi preşedintele Consiliului, iar guvernarea instituţiei este împărţită între autoritatea academică şi cea administrativă.

Senat(*) Cinsiliul – asigură standardele activităţii academice, caracterul legal al activităţilor şi eficienţa: elaborează strategia, efectuează planificarea bugetară, îi revine răspunderea generală asupra aspectelor academice şi administrative.

Nu există organul respectiv (*) Organul respectiv nu este obligatoriu pentru toate instituţiile de învăţământ superior

Gu

ve

rna

rea

în în

vă

ţăm

ân

tul su

pe

rior d

in E

uro

pa

130

Criterii utilizate pentru fondurile publice alocate instituţiilor de învăţământ superior publice şi private dependente de guvern, 2006-2007 (Capitolul 3)

Finanţare pentru activităţi didactice şi operaţionale (inclusiv de cercetare, pentru:

BE nl, BG, DE, IE, EL, IT, LT, HU, NT, NL, AT, SI, FI, UK, LI, NO)

Finanţare de bază destinată în mod special cercetării

Criterii de input Criterii de performanţă Criterii de input Criterii de performanţă

BEfr Numărul studenţilor înscrişi şi ponderarea costului pe student în funcţie de specialitate. Formula ia în calcul, cel puţin parţial, fluctuaţiile acestui număr.

Sumă fixă plus un anumit procent al majorării finanţării pentru operaţiunile celor mai mari trei universităţi şi academii universitare.

BE nl 2006/2007: numărul studenţilor înscrişi în 2000 şi ponderarea costului pe student în funcţie de specialitate. Din 2008: - sumă fixă în funcţie de mărimea şi

profilul instituţiei (între 6 şi 15% din total, invers proporţional cu mărimea instituţiei);

- numărul studenţilor înscrişi şi ponderarea costului pe student în funcţie de specialitate

2006/2007: numărul de doctorate acordate. Din 2008: numărul de credite obţinute de studenţi şi numărul de diplome acodrate.

(Universităţi) numărul de calificări la nivel de master şi de doctorate acordate, numărul de publicaţii academice şi de citate preluate în jurnalele academice. Implicarea universităţilor în promovarea participării femeilor la cercetare şi mobilitatea personalului.

BEde Pentru un program de studiu (formarea profesorilor): numărul studenţilor înscrişi în 2004-2005; pentru celălalt program (formarea asistenţilor medicali): cifră fixă care trebuie să corespundă costurilor de operare.

BG Numărul de locuri subvenţionate pentru licenţă şi doctorat; ponderarea costului normativ pe student în funcţie de specialitate. Componenta de cercetare: nicio formulă. Suma se stabileşte de obicei pe baza unor părţi din costurile anilor precedenţi, capacitatea instituţiei în domeniul cercetării, natura instituţiei şi potenţialul său de dezvoltare în acest domeniu.

Rezultatele evaluării şi acreditării instituţiilor de învăţământ superior.

An

ex

e

131





Instituţii de învăţământ superior de nivel ISCED 5A Numărul studenţilor îscrişi în anul calendaristic anterior ponderat cu costul studiilor în fiecare program acreditat. Programele de studiu sunt împărţite în şapte categorii în funcţie de cost. Creşterea anuală a numărului de studenţi înscrişi în fiecare instituţie se determină printr-o negociere între instituţiile de învăţământ superior şi Ministerul Educaţiei, Tineretului şi Sporturilor.

Instituţii de învăţământ superior de nivel ISCED 5A Studenţii care depăşesc durata de studiu standard cu maik mult de un an nu sunt eligibili pentru luarea în calcul, numărul absolvenţilor ponderat cu costul programelor de studii şi cu nivelul.

Instituţii de învăţământ superior de nivel ISCED 5A Finanţări pentru cercetare direct legată de activităţile educaţionale Numărul profesorilor şi a profesorilor asociaţi (docenţi) şi numărul studenţilor în programele de master şi doctorat. Finanţare pentru planurile de cercetare ale instituţiei Calitatea planului de cercetare pe termen lung a universităţii (5-7 ani), evaluată de o comisie constituită din specialişti din ţară şi din străinătate.

Instituţii de învăţământ superior de nivel ISCED 5A Instituţii de învăţământ superior de nivel ISCED 5A Numărul absolvenţilor. Fonduri publice pentru cercetare primite pe baza licitaţiei între proiecte. Finanţare pentru planurile de cercetare ale instituţiei Calitatea planului de cercetare pe termen lung al universităţii (5-7 ani), evaluată de o comisie constituită din specialişti din ţară şi din străinătate.

CZ

Şcoli profesionale terţiare de nivel ISCED 5B Formula de finanţare se stabileşte la nivel regional.

DK Numărul de echivalent studenţi la zi care reuşesc la examene şi ponderarea costului pe student în funcţie de specialitate,

Instituţii de învăţământ superior de nivel ISCED 5A Finanţare de bază pentru cercetare Aspecte istorice. Finanţare marginală pentru cercetare 50% se acordă proporţional cu subvenţiile pentru activităţile didactice.

Instituţii de învăţământ superior de nivel ISCED 5A Finanţare marginală pentru cercetare 40% se acordă în funcţie de capacitatea instituţiei de a găsi alte surse (publice sau private) de finanţare a cercetării şi 10% se acordă în funcţie de numărul de absolvenţi de doctorat.

DE Diferă de un Land la altul. Diferă de un Land la altul.

EE Ocuparea locurilor de studiu şi rezultatele examenelor de admitere.

Numărul absolvenţilor după nivelul academic pe grupuri de specializări sau, după caz, specializări sau programe, stabilite în contractul dintre instituţia de învăţământ superior şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării.

Publicaţii, licenţe, volumul proiectelor de cercetare şi numărul tezelor de doctorat susţinute.

Gu

ve

rna

rea

în în

vă

ţăm

ân

tul su

pe

rior d

in E

uro

pa

132





Universităţi Pentru 95% din finanţarea globală: numărul de studenţi înscrişi şi ponderarea costului pe student în funcţie de patru categorii majore de studii. Se iau în calcul anumite caracteristici: medii defavorizate, disabilităţi şi studenţi maturi.

Universităţi Pentru 5% din finanţarea globală: numărulde absolvenţi de doctorat şi master în domeniul cercetării (75%), finanţare pentru cercetare din surse private (25%).

IE

Institute tehnologice Negocierea bugetului cu organul de finanţare pe baza estimării bugetare a instituţiei.

EL Numărul de studenţi ponderat cu programul de studiu, numărul de personal didactic, numărul de departamente, numărul de personal didactic cu sarcini în domeniul cercetării; Plus negocierea bugetului cu organul de finanţare pe baza estimării bugetare a instituţiei şi a costurilor anterioare.

Conform noii legislaţii a universităţilor, se folosesc diferiţi indicatori ai calităţii.

Diferiţi indicatori.

ES Diferă în funcţie de comunitatea autonomă.

Diferă în funcţie de comunitatea autonomă.



FR Finanţare operaţională Numărul de studenţi înscrişi într-un program naţional de licenţă sau concurs (cu excepţia CAPES, inclus în IUFM), numărul de personal didactic, suprafaţa instituţiei, tipurile de programe disponibile. Se calculează timpul de predare exprimat în ore/student şi diferă în funcţie de tipurile de programe oferite. Totuşi, acest sistem foarte tehnic integrează coeficienţi de corecţie şi mecanisme de compensare.

Finanţare operaţională Contractele dintre stat şi instituţii stabilesc obiectivele şi indicatorii aferenţi, care permit evaluarea rezultatelor.

Obiectivele de cercetare sunt stabilite în contractul pe patru ani cu statul. acestora le corespund indicatori de input.

Obiectivele de cercetare sunt stabilite în contractul pe patru ani cu statul. acestora le corespund indicatori de performanţă.

An

ex

e

133





Pentru 75% din bugetul total: costurile anterioare.

Finanţare care redistribuie resursele între instituţii în funcţie de specialităţile oferite Costul standard pe student în diferitele specializări şi numărul de studenţi inscrişi.

IT

Resurse suplimentare Condiţiile economice şi sociale din zona instituţiei; data înfiinţării instituţiei.

Resurse suplimentare Scăderea ratei de abandon la sfîrşitul primului an; creşterea numărului de absolvenţi, ponderat pentru a ţine cont de numărul de ani necesari pentru obţinerea calificării; implicarea activă a instituţiei în cercetarea academică sau ştiinţifică; scăderea costurilor de personal.

Numărul de persoane angajate activ în cercetare, numărul de cursuri doctorale de cercetare.

Productivitatea cercetării (numărul de proiecte de cercetare şi de publicaţii academice).

CY Negocierea bugetului cu organul de finanţare pe baza estimării bugetare a instituţiei.

Negociere pe baza nevoilor universităţilor.

LV Numărul de locuri de studiu subven-ţionate alocate instituţiei şi ponderarea costului de bază pe student în funcţie de specialitate.

Respectarea contractelor anterioare în ceea ce priveşte numărul de locuri de studiu oferite şi numărul de absolvenţi.

Numărul de locuri de studiu în instituţie, numărul de angajaţi diplomaţi în domenii ştiinţifice.

Numărul de diplome de licenţă, master şi doctorat acordate în anul precedent.

LT Numărul de locuri de studiu subvenţionate în instituţie şi costurile estimate după specialitate, ciclul de studiu, modurile de studiu şi numărul de doctoranzi.

Pentru 15% din finanţarea globală: diferiţi indicatori folosiţi în evaluarea productivităţii activităţilor de cercetare ale instituţiilor de învăţământ superior: numărul de articole în publicaţiile inter-naţionale, numărul de titluri ştiinţifice acordate, participarea în proiecte şi programe internaţionale de cercetare ştiinţifică, contracte de cercetare, comenzi din partea sectorului privat etc.

Gu

ve

rna

rea

în în

vă

ţăm

ân

tul su

pe

rior d

in E

uro

pa

134





LU (:) (:) (:) (:)

HU Numărul de locuri de studiu subvenţionate şi ponderarea costului pe student în funcţie de specialitate şi de modul de frecventare (la zi sau cu frecvenţă redusă). Numărul personalului academic angajat ca cercetători sau lectori şi numărul de candidaţi la doctorat în învăţământul finanţat de stat.

Pentru 12% din finanţarea globală: diferiţi indicatori de performanţă cum ar fi diplomele acordate, tipurile de cursuri sau indicatori ai activităţilor de cercetare.

MT Negocieri pe baza bugetului estimat, ţinându-se cont de numărul de studenţi înscrişi, numărul de personal academic şi administrativ, numărul de programe de învăţământ şi activităţile de cercetare.

Numărul de absolvenţi.

NL Universităţi Numărul de studenţi de anul întâi înscrişi (13%); buget fix (37%), numărul de candidaţi la doctorat.

Universităţi Numărul de absolvenţi (50%).

An

ex

e

135





Universităţi O procedură de negociere oficială care se concretizează într-un contract de performanţă determină 80% din grant.

Universităţi Numărul de studenţi în programele de licenţă şi master cu durată normală, numărul de diplome de absolvire acordate (ponderate cu tipul de specialitate), numărul de calificări la nivel de licenţă şi master acordate în cadrul duratei de studiu normale, numărul de doctorate acordate (ponderate cu specialitatea), cantitatea de venituri obţinute din proiecte de cercetare şi dezvoltare, realizări artistice. Ponderea profesorilor de sex feminin, numărul de femei absolvente ale programelor de doctorat şi numărul de studenţi admişi la nivel de master sau doctorat cu diplome de licenţă obţinute în afara Austriei.

AT

Universităţi de ştiinţă aplicată (Fachhochschulen) Costul standard pentru fiecare student înscris, care variază în funcţie de an şi de programul de studiu.

PL Numărul de studenţi la zi, numărul de doctoranzi la zi, numărul de personal academic, luate în calcul împreună cu indexurile de cost pentru diferitele specialităţi. Se ţine cont şi de costurile anterioare.

Nivelul de calificare al cadrelor didactice.

Numărul personalului didactic cu sarcini de cercetare.

Dezvoltarea corpului academic, dreptul de acordare a titlurilor ştiinţifice, calitatea certificatelor obţinute, numărul publicaţiilor şi proiectelor de cercetare derulate, activităţile de predare ale personalului academic, premii şi distincţii primite pentru rezultate activităţilor de cercetare, utilizarea rezultatelor cercetării (licenţe, servicii oferite, drepturi de autor etc.).

Gu

ve

rna

rea

în în

vă

ţăm

ân

tul su

pe

rior d

in E

uro

pa

136





PT Numărul de studenţi la toate cursurile aprobate pentru finanţare publică; costurile medii de personal (măsuri indirecte ale calificării); raportul cadre didactice / studenţi; raportul cadre didactice / personal neacademic; finanţarea depinde de costurile de referinţă calculate cu aceleaşi criterii pentru fiecare instituţie, utilizând o relaţie prestabilită între alte cheltuieli curente şi costurile de personal (15/85). + Negocierea bugetului cu organul de finanţare pe baza estimării bugetare a instituţiei.

Nivelul calificărilor corpului academic (fracţia reprezentând personalul cu diplomă de doctorat din totalul personalului academic); rata de absolvire (primul ciclu); rata de absolvire la nivel postuniversitar (master şi doctorat); clasificare bazată pe merit (stabilită de CNAVES); rezultatele evaluării (acordate de CNAVES). Aceste evaluări se referă la rezultatele instituţiei, de exemplu în ceea ce priveşte procesul didactic, nivelul de calificare a personalului didactic, activităţile de cercetare derulate, dotările cu destinaţie didactică şi academică, integrarea absolvenţilor pe piaţa forţei de muncă, eficienţa managerială şi organizatorică.

Număr de cercetători. Rezultatele unei evaluări efectuate din trei în trei ani de către o comisie de specialişti internaţionali independenţi şi clasificarea instituţiilor care rezultă din aceasta. Evaluare pe baza standardelor internaţionale, inclusiv publicaţii în jurnale internaţionale, depunerea cererilor de brevete, respectarea recomandărilor şi utilizarea adecvată a fondurilor obţinute anterior.

RO Pentru 80% din finanţarea globală: numărul de studenţi pe locuri subvenţionate, după nivelul de studiu şi tipul de program, ponderat cu coeficienţii de echivalenţă, care exprimă efortul financiar (asociat specialităţii şi tipului de învăţământ)

Pentru 20% din finanţarea globală: calitatea personalului didactic, capacităţile de cercetare, calitatea infrastructurii, biblioteci şi resurse de informare, servicii de management şi sociale.

SI Pentru 70%: cheltuielile reale din anul precedent + 25% calculat pe baza înscrierilor la cursuri de zi şi a costului pe student ponderat cu programul de studiu.

Numărul studenţilor, în funcţie de programele de studiu, care au obţinut o calificare în anul calendaristic precedent, ponderat cu raportul studenţi / absolvenţi pentru programul de studiu respectiv.

An

ex

e

137





SK Instituţiile de învăţământ superior publice Numărul de studenţi, fonduri necesare pentru derularea programelor de studiu, clasificarea instituţiilor de învăţământ superior (universitare sau nu) şi alte criterii privind activitatea didactică.

Instituţiile de învăţământ superior publice Numărul de absolvenţi.

Instituţiile de învăţământ superior publice Capacităţile de ordin ştiinţific şi tehnologic ale instituţiilor, capacităţile de cercetare, rezultatele ştiinţifice, tehnologice şi artistice, poziţia ocupată în clasificarea, pe baza acestei evaluări, a universităţilor dedicate cercetării.

Universităţi Numărul de calificări la nivel de master şi doctorat pe care universitatea urmează să le acorde în perioada specificată în acordul de performanţă, înmulţit cu costul pe unitate, care reflectă diferenţele dintre specialităţi şi priorităţile politice.

Universităţi Pentru 32,5% din finanţarea globală: Numărul de calificări la nivel de master şi doctorat acordate în realitate în perioada specificată în acordul de performanţă; numărul publicaţiilor academice şi al altor indicatori de calitate, eficienţă şi impact social.

FI

Instituţii politehnice Numărul de studenţi în diferitele specializări.

Instituţii politehnice Pentru 30% din finanţarea globală: numărul mediu de diplome de licenţă şi postuniversitare acordate în cei doi ani precedenţi.

SE Programele de studiu de ciclul întâi şi doi Numărul de studenţi la cursurile de zi înmulţit cu venitul pe unitate pentru fiecare specialitate.

Programele de studiu de ciclul întâi şi doi Pentru 30% din finanţarea globală: Numărul de studenţi la cursurile de zi care reuşesc la examene, înmulţit cu venitul pe unitate pentru fiecare specialitate.

Decizie politică (nu există criterii standardizate).

Gu

ve

rna

rea

în în

vă

ţăm

ân

tul su

pe

rior d

in E

uro

pa

138





UK-ENG/ NIR

Grant didactic Numărul de studenţi care termină anul de studiu, ponderat cu factori legaţi de disciplina de studiu, factori legaţi de studenţi (cursurile cu frecvenţă redusă şi cele care necesită parteneriate între instituţii şi angajatori implică nişte costuri mai mari), precum şi factori legaţi de instituţie (funcţionarea în Londra, instituţiile specializate, cele mici şi clădirile istorice implică nişte costuri mai mari). Se fac ponderări suplimentare ţinând cont de costurile mai mari ale recrutării şi sprijinirii studenţilor din medii defavorizate şi netradiţionale, precum şi a celor cu dizabilităţi, pentru a reflecta reuşita instituţiei în recrutarea şi păstrarea acestor studenţi.

UK-WLS

Grant didactic Numărul de credite acumulate de studenţi, ponderat cu factori legaţi de disciplina de studiu. O foarte mică parte a grantului se alocă în funcţie de alţi factori. Aici sunt incluse primele care ţin seama de costul suplimentar al recrutării şi sprijinirii studenţilor din medii defavorizate şi netradiţionale, precum şi a celor cu dizabilităţi, pentru a reflecta reuşita instituţiei în recrutarea şi păstrarea acestor studenţi, o primă pentru Welsh medium provision şi o sumă mică bazată pe numărul studenţilor înscrişi.

UK-ENG/ WLS/ NIR

Grantul pentru cercetare Se evaluează separat pentru fiecare specialitate, pe baza calităţii şi volumului activităţilor de cercetare. Calitatea se măsoară prin Exerciţiul de evaluare a cercetării (Research Assessment Exercise(RAE), descris în secţiunea 3.1.4). Volumul se măsoară prin numărul de angajaţi activi în domeniul cercetării, înaintat către RAE. Totalurile pe subiecte se distribuie instituţiilor proporţional cu volumul activităţilor de cercetare înmulţit cu calitatea cercetării pe subiecte, pentru fiecare instituţie. Pentru calitatea punctată cu 1, 2 sau 3 nu se obţine finanţare. Ponderările pentru punctajul calitativ de 4, 5 şi 5* diferă între Anglia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord; În Anglia, de exemplu, punctajul de 5* atrage aproximativ de patru ori mai multă finanţare decât cel de 4, pentru acelaşi volum al activităţilor de cercetare.

An

ex

e

139





UK-SCT Grant didactic Numărul de studenţi înscrişi; diferite costuri sunt luate în considerare împreună cu diferitele discipline de studiu, numărul de studenţi recrutaţi din zone defavorizate. Grantul pentru cercetare Se evaluează separat pentru fiecare specialitate, pe baza calităţii şi volumului activităţilor de cercetare. Calitatea se măsoară prin Exerciţiul de evaluare a cercetării (Research Assessment Exercise(RAE), descris în secţiunea 3.1.4). Volumul se măsoară prin numărul de angajaţi activi în domeniul cercetării, înaintat către RAE. Totalurile pe subiecte se distribuie instituţiilor proporţional cu volumul activităţilor de cercetare înmulţit cu calitatea cercetării pe subiecte, pentru fiecare instituţie. Pentru calitatea punctată cu 1, 2 sau 3 nu se obţine finanţare; pentru punctajul de 4, 5 şi 5* se obţine.

IS Grant didactic (= 60% din bugetul alocat instituţiei) Costul estimat pe echivalent student la zi (studenţi care dau examene), ţinând seama de toate costurile generale legate de activitatea didactică, de exemplu salariile personalului didactic şi auxiliar, costurile generale de funcţionare şi costurile legate de clădiri, plus ponderarea costului pe student în funcţie de specialitate.

Costurile anterioare pentru cercetare. Finanţarea depinde de indicatorii de performanţă care variază în funcţie de contractul de performanţă încheiat pentru fiecare instituţie în parte şi poate, de pildă, să se axeze pe numărul publicaţiilor academice.

Gu

ve

rna

rea

în în

vă

ţăm

ân

tul su

pe

rior d

in E

uro

pa

140





LI Numărul locurilor de studiu finanţate de stat disponibile în instituţie. Grantul pentru cercetare Considerente politice.

Prezenţa la cursuri, numărul de examene promovate, numărul tezelor susţinute în cadrul Hochschule Liechtenstein.

Componenta educaţională a finanţării globale Costul pe student ponderat cu progaramul de studiu, bazat pe costul dotărilor ştiinţifice, complexitatea activităţii educaţionale, înscrierea studenţilor străini. + costurile anterioare.

Componenta educaţională a finanţării globale Numărul de credite obţinute de studenţi (reprezintă 40% din componenta de finanţare) şi numărul de studenţi străini înscrişi.

NO

Pentru 50% din componenta pentru cercetare a finanţării: calitatea şi considerentele strategice, inclusiv finanţarea locurilor pentru doctoranzi.

Pentru 50% din componenta pentru cercetare a finanţării: numărul absolvenţilor de doctorat; publicaţiile academice; finanţarea de către UE; finanţarea de către Consiliul Norvegian pentru Cercetare.

Sursa: Eurydice.

Note suplimentare

Germania: Fiecare Land îşi stabileşte metoda de alocare a finanţării publice directe pentru instituţiile de învăţământ superior. Spania: Fiecare Comunitate Autonomă îşi stabileşte metoda de alocare a finanţării publice directe pentru instituţiile de învăţământ superior. Franţa: Statul plăteşte direct personalul didactic din învăţământul superior, cu excepţia anumitor categorii de personal angajat pe bază de contract. Portugalia: Din 2007-2008, CNAVES a fost înlocuit cu Agenţia de evaluare a acreditării în învăţământul superior. Finanţarea instituţiilor este influenţată de rezultatele evaluării în funcţie de o clasificare pe bază de merit. Regatul Unit: Coloanele sunt fuzionate în cazurile în care criteriile de input sunt folosite doar atunci când sunt îndeplinite criteriile de performanţă. Liechtenstein: Informaţiile se referă numai la Hochschule Liechtenstein.

Notă explicativă

Criteriile de input se referă la volumul activităţilor din instituţiile de învăţământ superior. Exemple de astfel de criterii pot fi numărul de personal, salariile personalului, numărul de studenţi etc. Criteriile de performanţă se referă la rezultatele obţinute de o instituţie într-o perioadă de timp dată.

141

MULŢUMIRI

R E Ţ E A U A E U R Y D I C E

A . U N I T A T E A E U R O P E A N Ă E U R Y D I C E

Avenue Louise 240

B-1050 Brussels

(http://www.eurydice.org)

Redactor şef

Arlette Delhaxhe

Autori

Isabelle De Coster (coordonare), Bernadette Forsthuber,

Stéphanie Oberheidt, Teodora Parveva,

Anna Glass (specialist extern)

Consilier academic pentru instrumentul de colectare a datelor

Jochen Fried (Director la Education Initiatives, Salzburg Global Seminar)

Coordonator de producţie

Gisèle De Lel

Grafica

Patrice Brel

G u ve r n a r e a în î n v ăţ ă m â nt u l s u pe r i o r d i n E u r o p a

142

B . U N I T Ă Ţ I L E N A Ţ I O N A L E E U R Y D I C E

BELGIQUE / BELGIË Unité francophone d’Eurydice Ministère de la Communauté française Direction des Relations internationales Boulevard Lépold II, 44 – Bureau 6A/002, 1080 Bruxelles Contribuţia unităţii: Responsabilitate comună; Chantal Kaufmann, Bernard Miller (Direcţia Generală pentru Educaţie Neobligatorie şi Cercetare Ştiinţifică) Eurydice Vlaanderen / Internationale Projecten Ministerie Onderwijs en Vorming Hendrik Consciencegebouw 7C10 Koning Albert II – laan 15, 1210 Brussel Contribuţia unităţii: Noël Vercruysse, Els Barbé, Erwin Malfroy (Diviziunea pentru învăţământul superior), Kurt De Wit (Cercetător, Saerviciul pentru Politica Educaţională, Universitatea Catolică din Leuven) Unité Eurydice Agentur für Europäische Bildungsprogramme VoG Gospertstrasse 1, 4700 Eupen Contribuţia unităţii: Leonhard Schifflers

BULGARIA Unitatea Eurydice Diviziunea pentru Integrare Europeană şi Organizaţii Internaţionale Departamentul pentru Integrare Europeană şi Cooperare Internaţională Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei 2A, Kniaz Dondukov Blvd., 1000 Sofia Contribuţia unităţii: Responsabilitate comună

ČESKÁ REPUBLIKA Unitatea Eurydice Institutul pentru Informaţii privind Educaţia Senovážné nám. 26 P.O. Box č.1 110 06 Praha 1 Contribuţia unităţii: Helena Pavliková; Věra Šťastná (Ministerul Educaţiei, Tineretului şi Sporturilor)

DANMARK Unitatea Eurydice CIRIUS Fiolstrade 44, 1171 Kobenhavn K Contribuţia unităţii: Responsabilitate comună

DEUTSCHLAND Eurydice-Informationsstelle des Bundes EU-Büro des Bundesministeriums für Bildung und Forschung (BMBF) Heinrich-Konen Str. 1, 53227 Bonn Eurydice-Informationsstelle der Länder im Sekretariat der Kultusministerkonferenz Lennéstrasse 6, 53113 Bonn Contribuţia unităţii: Brigitte Lohmar

EESTI Unitatea Eurydice SA Archimedes Koidula 13A 10125 Tallinn Contribuţia unităţii: Heli Aru (Consilier, Ministerul Educaţiei şi Cercetării)

ÉIRE / IRELAND Unitatea Eurydice Departamentul pentru Educaţie şi Ştiinţă Secţia Internaţională Marlborough Street, Dublin 1 Contribuţia unităţii: Responsabilitate comună

ELLÁDA Unitatea Eurydice Ministerul Educaţiei Naţionale şi al Afacerilor Religioase Direcţia pentru Uniunea Europeană Secţiunea C ‘Eurydice’ 37 Andrea Papandreou Str. (Biroul 2168) 15180 Maroussi (Attiki) Contribuţia unităţii: Direcţia pentru Uniunea Europeană

ESPAŃA Unidad Española de Eurydice CIDE – Centro de Investigación y Documentación Educativa (MEC) c/General Oraa 55, 28006 Madrid Contribuţia unităţii: Flora Gil Traver; Specialişti: María Soledad González Iglesias, Javier M. Valle López

FRANCE Unité française d’Eurydice Ministère de l’éducation nationale / Ministère de l’Enseignement supérieur et de la Recherche Direction de l’évaluation, de la prospective et de la performance Mission aux relations européennes et internationales 61-65, rue Dutot, 75732 Paris Cedex 15 Contribuţia unităţii: Thierry Damour; expert: Françoise Stoeffler-Kern (Universitatea Louis Pasteur din Strasbourg, consultant al Direcţiei pentru Evaluare, Planificare şi Performanţă din cadrul Ministerului Învăţământului Superior şi Cercetării)

M u lţ u m i r i

143

ÍSLAND Unitatea Eurydice Biroul pentru Evaluare şi Analiză Sölvhólsgötu 4 150 Reykjavik Contribuţia unităţii: Einar Hreinsson

ITALIA Unita italiana di Eurydice Agenzia Nazionale per lo Sviluppo dell’Autonomia Scolastica (ex INDIRE) Ministero della Pubblica Istruzione Ministero dell’Universita e della Ricerca Palazzo Gerini Via Buonarroti 10. 50122 Firenze Contribuţia unităţii: Simona Baggiani; expert: Dr. Massimiliano Vaira (Universitá degli Studi di Pavia, Centro Interdipartimentale di Studi e Ricerche sui Sistemi di Istruzione Superiore – CIRSIS)

KYPROS Unitatea Eurydice Ministerul Educaţiei şi Culturii Kimonos şi Thoukydidou 1434 Nicosia Contribuţia unităţii: Christiana Haperi; experţi: Efstathios Michael, Despina Martidou, Erato Ioannou (Departamentul pentru Învăţământ Superior şi Terţiar)

LATVIJA Unitatea Eurydice Agenţia pentru Programe Academice Blaumaņa iela 22, 1011 Riga Contribuţia unităţii: Zane Birzniece, Viktors Kravčenko; expert: Marina Mekša (Directorul Unităţii de Planificare Financiară şi Creditare, Departamentul pentru Învăţământul Superior al Ministerului Educaţiei şi Ştiinţei)

LIECHTENSTEIN Informationsstelle Eurydice Schulamt Austrasse 79 9490 Vaduz Contribuţia unităţii: Marion Steffens-Fisler, Helmut Konrad şi Christoph Jenny

LIETUVA Unitatea Eurydice Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei A. Volano g. 2/7 01516 Vilnius Contribuţia unităţii: Jolanta Spurgienė (Coordonarea unităţii); expert: Jūratė Devižienė (Director al Diviziunii pentru Programe Internaţionale de Cercetare, Departamentul pentru Ştiinţă şi Tehnologie, Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei)

LUXEMBOURG Unité d’Eurydice Ministère de l’éducation nationale et de la Formation professionnelle (MENFP) 29, Rue Aldringen 2926 Luxembourg Contribuţia unităţii: Responsabilitate comună

MAGYARORSZÁG Unitatea Eurydice Ministerul Educaţiei şi Culturii Szalay u. 10-14, 1055 Budapest Contribuţia unităţii: Dóra Demeter; experţi: Erika Cser, Judit Győri, Tamás Móré

MALTA Unitatea Eurydice Departamentul pentru planificare şi Dezvoltare Diviziunea pentru Educaţie Ministerului Educaţiei, Tineretului şi Angajării Forţei de Muncă Floriana CMR 02 Contribuţia unităţii: Raymond Camilleri (coordonare); expert: Jacques Sciberras (Director Executiv al Comisiei Naţionale pentru Învăţământul Superior)

NEDERLAND Eurydice Nederland Ministerie van Onderwijs, Cultuur en Wetenschap Directie Internationaal Beleid IPC 2300 / Kamer 10.130 Postbus 16375 2500 BJ Den Haag Contribuţia unităţii: Raymond van der Ree; Wim van Niekerk şi Trinh Ngo (Departamentul pentru Învăţământul Superior, Ministerul Educaţiei, Culturii şi Ştiinţei)

NORGE Unitatea Eurydice Ministerul Educaţiei şi Cercetării Departamentul pentru Analiză Politică, Învăţare Continuă şi Afaceri Internaţionale Akersgaten 44 0032 Oslo Contribuţia unităţii: Responsabilitate comună

ÖSTERREICH Bundesministerium für Unterricht, Kunst und Kultur, Ref. I/6b (EURYDICE, BIFODOK, EERA) Österreichische Informationsstelle des EU-Bildungsinformationsnetzes EURYDICE Minoritenplatz 5 A – 1014 Wien Contribuţia unităţii: Anna Glass, Florian Pecenka (experţi)

POLSKA Unitatea Eurydice Fundaţia pentru Dezvoltarea Sistemului Educaţional Mokotowska 43 00-551 Warsaw Contribuţia unităţii: Magdalena Górowska-Fells; expert: Profesor Jerzy Woźnicki

PORTUGAL Unidade Portuguesa da Rede Eurydice (UPRE) Ministério da Educação Gabinete de Estatística e Planeamento da Educação (GEPE) Av. 24 de Julho, 134 – 4.o 1399-54 Lisboa Contribuţia unităţii: Isabel Almeida, Margarida Leandro, Marieta Fonseca; expert: Vera Palma (Ministerului Ştiinţei, Tehnologiei şi Învăţământului Superior)

G u ve r n a r e a în î n v ăţ ă m â nt u l s u pe r i o r d i n E u r o p a

144

ROMÂNIA Unitatea Eurydice Agenţia Naţională pentru Programe Comunitare în Domeniul Educaţiei şi Formării Profesionale Calea Şerban Vodă, nr. 133, etajul 3 Sector 4, 040205 Bucureşti Contribuţia unităţii: Alexandru Modrescu, Tinca Modrescu, Julie Rozé

SLOVENIJA Unitatea Eurydice Ministerul Educaţiei şi Sportului Oficiul pentru Dezvoltarea Educaţiei (ODE) Kotnikova 38 1000 Ljubljana Contribuţia unităţii: Božena Kenig, (Ministerul Învăţământului Superior, Ştiinţei şi Tehnologiei); expert: Alen Balde (Universitatea din Primorska)

SLOVENSKÁ REPUBLIKA Unitatea Eurydice Asociaţia Academică Slovacă pentru Cooperare Internaţională Staré grunty 52, 842 44 Bratislava Contribuţia unităţii: Responsabilitate comună cu participarea Experţilor externi Daniela Drobna şi Vladislav Rosa

SUOMI / FINLAND Eurydice Finlanda Consiliul Naţional Finlandez pentru Educaţie P.O. Box 380 00531 Helsinki Contribuţia unităţii: Responsabilitate comună

SVERIGE Unitatea Eurydice Ministerul Educaţiei şi Cercetării Utbildningsdepartementet 103 33 Stockholm Contribuţia unităţii: Responsabilitate comună

TÜRKIYE Unitatea Eurydice MEB, Strateji Geliştirme Başkanliği (SGB) Eurydice Birimi Merkez Bina Giriş Kat B-Blok NO 1 Kizilay 06100 Ankara

UNITED KINGDOM Unitatea Eurydice pentru Anglia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord Fundaţia Naţională pentru Cercetare în Domeniul Educaţiei (NFER) The Mere, Upton Park Slough SL1 2DQ Contribuţia unităţii: Sigrid Boyd, Karen Whitby; expert: Mario Ferelli (Consiliul pentru Finanţarea Învăţământului Superior în Anglia – HEFCE) Unitatea Eurydice Scoţia Echipă Internaţională Direcţia pentru Şcoli 2B South, Victoria Quay, Edinburgh, EH6 6QQ Contribuţia unităţii: Elaine Provan (Direcţia pentru Învăţare Continuă, Guvernul Scoţian)

Producţia Tipar: Imprimerie Bietlot, Gilly, Belgia

Eurydice

Higher Education Governance in Europe. Policies, structures, funding and academic staff.

Brussels: Eurydice

2008 – 148 p.

ISBN 978-92-79-08524-6

DOI 10.2766/29900

Descriptors: Governance, Higher education, Financing of education, Resource allocation, Private funds, Public funds, Accountability, Educational authority, Institutional autonomy, Teacher, Recruitment, Evaluation of teachers, Managerial staff, Advisory body, Governing body, Comparative analysis, Europe

Documents

Guvernarea în învăţământul superior din Europa. Politici, structuri