GRUPARI TERORISTE: ETA SI IRA

Cea mai simplă definiţie a terorismului ar putea fi formulată astfel: ,,terorismul

constituie săvârşirea unei crime sau a unui

delict printr-o metodă specifică caracterizată prin violenţă şi intimidare în scopul

atragerii atenţiei opiniei publice”. Scopul tactic sau obiectivul imediat al grupului

terorist îl constituie crearea terorii, pe când scopul strategic îl constituie folosirea

panicii, a dirijării nemulţumirii publice generate de starea de teroare pentru a

obliga puterea politică să facă concesii. Se poate spune, fără greşeală că

terorismul are nevoie de multă publicitate.

Clandestinitatea, violenţa, acţiunile în grup sau individuale, de regulă sinucigaşe

(aşa-zisele bombe umblătoare), precum şi globalizarea sunt alte caracteristici ale

fenomenului terorist contemporan care provoacă greutăţi mari în combaterea cu

succes a acestui flagel.

Terorismul contemporan a devenit ameninţare majoră a democraţiei sec. XXI, „cel

mai mare rău al lumii contemporane” sau „Bing Bangul unei noi ere istorice a

omenirii”. Definit de Vladimir Putin, „drept boala secolului XXI”, un pol al noii ordini

mondiale, terorismul este caracterizat de Bill Clinton drept „partea întunecată a

globalizării care divide lumea în bogaţi şi săraci, promovează competiţia, dar şi

conflictele, alimentează sentimentele de ură, alienare, durere, concomitent cu

crearea de noi relaţii şi interacţiuni de noi conglomerate sociale, politice şi

economice”.

Terorismul este un fenomen mai uşor de descris decât de definit. Analiza acestei

maladii trebuie făcută în contextul schimbărilor care au avut loc în Europa şi în

lume în ultimul deceniu, al noii ordini mondiale pe cale a se instaura, al politicilor

de securitate determinate de crimă organizată, terorism, extremism

politic etc. În accepţiunea Legii 535/2004, privind prevenirea şi combaterea

terorismului, terorismul reprezintă „ansamblul de acţiuni şi/sau ameninţări, care 1

prezintă pericol public şi afectează securitatea naţională”, având următoarele

caracteristici:

• sunt săvârşite premeditat de entităţi teroriste, motivate de concepţii şi atitudini

extremiste, ostile faţă de alte entităţi, împotriva cărora acţionează prin modalităţi

violente şi/sau distructive;

• au ca scop realizarea unor obiective specifice, de natură

politică;

• vizează factori umani şi/sau factori materiali din cadrul autorităţilor şi instituţiilor

publice, populaţiei civile sau a oricărui alt segment aparţinând acestora;

• produc stări cu un puternic impact psihologic asupra populaţiei, menit să atragă

atenţia asupra scopurilor urmărite.

Teroristul se caracterizează printr-o planificare riguroasă a

loviturii. În trecut, ţintele teroriştilor erau în special suveranii,

oamenii politici, personalităţi ale vieţii politice şi sociale. În

prezent, ţintele au început să fie tot mai des victime nevinovate,

anonimi, o masă amorfă, teroriştii urmărind să producă de fapt

teroare pentru a impresiona (Oklahoma, New York);

• violenţa reprezintă un obiectiv strategic, în timp ce

ideologia rămâne un teren de testare pentru aderare a teroriştilor.

Trăsătura comună a teroriştilor o constituie tendinţa de a-şi justifica

eşecurile personale prin fapte externe care nu depind de ei. Pentru a le înţelege

comportamentul se impune studiul psihologiei

grupurilor, căutarea identităţii prin aderarea la grup facilitând

2

adoptarea unei gândiri radicale;

• Combaterea terorismului pe cale militară nu mai este

singura soluţie. Cea mai eficientă metodă este progresul economic

(de văzut şi „Conferinţa internaţională privind terorismul” –

Singapore, 2001). Războiul împotriva câtorva terorişti, dus fără

reforme de fond, nu ar avea efect pe termen lung. Războiul de idei

este mai important acum, mai mult decât oricând. Contracararea

ideologiei extremiste, discreditarea acesteia, confruntarea dintre

fundamentalism şi modernitate au consecinţe ce pot fi reprezentate

astfel:

− au determinat apariţia reţelelor – stat, stat – individ.

− au bulversat datele geopoliticii.

− securizarea centralelor nucleare şi a frontierelor naţionale

a devenit o problemă de importanţă strategică.

− actele comise au însemnat un test dur pentru Guvernul

S.U.A. şi serviciile sale secrete, determinând critici vehemente la

adresa variantei oficiale în ceea ce priveşte surprinderea realizată

prin atacul terorist.

− au solidarizat cetăţenii S.U.A. şi au făcut posibil, în rândul

acestora, un patriotism greu de imaginat.

− reprezintă debutul revizuirii relaţiilor mondiale între state

3

şi al formării de noi alianţe pe baza intereselor reciproce. În ceea ce

priveşte asigurarea securităţii, se acordă o atenţie sporită

angajamentelor de neproliferare a armelor de nimicire în masă,

pentru a restrânge posibilitatea procurării acestora de către terorişti.

− organizaţiile teroriste au renunţat în acţiunile lor la orice

interdicţie de ordin umanitar, producând cu intenţie asasinate în

masă, chiar dacă paradoxal se acţionează de cele mai multe ori în

numele unor comandamente religioase / morale;

− Al-Qaida a încercat să obţină antrax şi toxina botulinică

din spaţiul ex-sovietic. În ,,bazarurile” unor state se găsesc destule,,bombe

nucleare”. Conform estimărilor unor servicii secrete,,s-au

pierdut” până în prezent între 10.000 – 25.000 de focoase nucleare;

− a apărut bioterorismul ca o nouă formă a manifestărilor

terorii,

− au fost editate manuale de pregătire teroristă.

E.T.A. – între politică şi război

Organizaţie Separatistă Bască E.T.A. a fost înfiinţată în

anul 1959 cu scopul de a crea un stat independent, în nordul

Spaniei (provinciile Vizcaya, Guipuzcoa, Alava şi Navara) şi în

sud-vestul Franţei (departamentele Labourd, Basse-Navarra şi

4

Soule), care să aibă la bază principiile marxiste.

ETA, abreviere pentru Euskadi Ta Askatasuna (în bască Pământul Basc și

Libertate sau Țara Bascilor și Libertate este un grup terorist armat din Spania,

care cere formarea unui stat socialist independent basc. Simbolul său este un

șarpe încolăcit pe un topor. Deviza sa este Bietan jarrai ("Continuă ambele").

Activităţile teroriste desfăşurate de organizaţie vizează

bombardarea şi asasinarea oficialilor Guvernului spaniol, în special

a forţelor militare şi de securitate, Poliţie şi Justiţie. E.T.A. îşi

finanţează activităţile prin acţiuni de răpire, furturi şi estorcări. De

la începutul anilor ’60, gruparea a omorât mai mult de 800 de

persoane.

Organizaţia numără mai multe sute de membri şi

susţinători. Iniţial, aria ei de operare a cuprins regiunile autonome

basce din nordul Spaniei şi sud-vestul Franţei, dar acţiunile

teroriste au vizat şi obiective ale Spaniei şi Franţei din alte zone ale

lumii. În diferite perioade de timp, E.T.A. a primit ajutoare din

partea Libiei, Libanului şi din partea statului Nicaragua.

În 26 august 2002, judecătorul spaniol pe probleme

antiteroriste, Baltasar Garzon, a decis suspendarea pe o perioadă de trei ani a

Partidului Separatist Basc (Batasuna), acuzat că sprijină

gruparea armată E.T.A. Tot la aceeaşi dată, Camera Inferioară a

Parlamentului spaniol a votat, cu o largă majoritate, scoaterea în

afara legii a acestei formaţiuni, pe baza unei prevederi legislative,5

adoptată în iunie 2002, după un şir de atentate ale E.T.A. care au

zguduit Spania. Astfel, Partidul Separatist Basc ar putea deveni

prima formaţiune politică scoasă în afara legii în Spania, după

dictatura generalului Francisco Franco, Batasuna fiind acuzat de

complicitate cu E.T.A. la comiterea de crime împotriva umanităţii.

Recent, în aprilie 2006, reprezentanţi ai E.T.A. s-au angajat să nu

mai folosească tehnici teroriste ca mijloace de presiune pentru

câştigarea drepturilor revendicate.

ETA (Euskadi Ta Askatasuna = Țara Bască și Libertate) forțează, pe plan local și

la nivelul administrației centrale, recunoașterea sa ca un partener imperativ de

negociere politică. Cum orice entitate politică are nevoie (mai ales) de o justificare

„metapolitică" – de invenția unei națiuni culturale, afinități spirituale și tradiții

comune –, ETA le-a născocit bascilor un prototip coleric de identitate care să-i

deservească politic grupării. Sigur, într-un procent firav, există simpatizanți ETA.

Însă identificarea vehemenței ETA cu naționalismul majoritar al Partidului

Naționalist Basc (PNB), de exemplu, este o confuzie paguboasă. Bascii susțin

independența (într-o proporție, poate, de 50%), dar nu anexați unei grupări armate

de eliberare (fictivă), ci ca suporteri ai unei ideologii democrate. Printr-un discurs

proindependență potent, partide ca PNB sau Aralar pot atrage voturi consistente

care le-ar legitima ulterioare exigențe politice. Orizontul unei Țări Basce

independente este o opțiune agreată de un procent important din populație, deși

nu se știe în ce măsură implicațiile afluente ale unui astfel de gest sunt complet

evaluate, ca și în cazul Cataloniei, în contextul unei Europe integrate și din ce în

ce mai federale. În orice caz, ocaua mică prin care se drămuiește independența

6

nu declanșează nemulțumiri severe cetățenilor comuni, cât irascibilitate în rândul

unei secte extremiste.

În megapixeli politici, poza Spaniei găzduiește 17 comunități autonome, între care

Catalonia, Țara Bască, Galicia, Navarra și Andaluzia au și statutul suplimentar

(sau, poate, inițial) de „comunități istorice". Descentralizarea s-a produs în 1978,

prin Constituția spaniolă postfranchistă, iar legea autonomiei lărgite acordate

Cataloniei în 2006 are, teoretic, aplicabilitate și asupra celorlalte comunități.

Contrar unei tendințe eugenice a grupării ETA, de a construi o rasă pură, bascii

cultivă cu succes ceea ce Habermas numea „communicative reason", pluralitate

spirituală. Bascii rulează agil valori internaționale (americane, europene, africane),

însă, bineînțeles, cu particularități culturale și cotidiene specifice. Universitățile

basce se implică harnic în programe de mobilitate studențească (Erasmus) în

interiorul Uniunii Europene. Într-un ghid de informații al Departamentului de

Cultură și Turism se poate afla, de exemplu, că „locuitorii acestei țări sunt

prietenoși și deschiși, bucuroși să primească vizitatori". Sigur, dincolo de aceste

stereotipii profitabile, bascilor chiar li se poate aproba un comportament sociabil și

salubru. Afectele microbiștilor se împart civilizat între echipe locale, Atletico de

Bilbao sau Real Sociedad, și fotbalul altor cluburi spaniole: F.C. Barcelona sau

Real Madrid.

Atentatele de la Madrid din 2004

Sentimentul civic basc are, de asemenea, un metabolism robust. În 2004, după

atentatul din Madrid, spaniolii (inclusiv bascii) s-au manifestat public, cu o

sonoritate categorică, acuzând răzbunarea politică plătită de Al-Qaida guvernului

proamerican al lui Aznar. Ca reacție la noul atentat ETA, voci inflamate condamnă

7

din nou, cu majuscule, agresiunile. Spania este o zonă care, din 1986 încoace, s-

a stabilizat social, sub patrafirul Uniunii Europene, astfel încât liniștea existențială

poate acomoda și jocul ideilor, și autoreflecția, și principii ferme.

Viața zilnică.

Bascii trăiesc, fără schimbări brusce, ritmurile unei vieți egale. Sigur, bascii

mănâncă la ore diferite decât flămânzii altor nații; sunt temperamentali; au frezuri

bizare și tendințe vestimentare năstrușnice. La modul concret, bilbainii nu au un

comportament pietonal precipitat, preferă metroul, se plimbă vesperal pe Gran Via

(„strada principală") și vânează chilipiruri în magazinele cu reduceri. Cu toate

acestea, nu m-am simțit niciodată ireconciliabil străin de „alma vasca" (sufletul

basc) pe care Miguel de Unamuno, bilbain prin origine, îl poetiza pe la începutul

secolului XX. Ceea ce într-adevăr delimitează răspicat pe basci („raza vasca" –

Miguel de Unamuno) de alte seminții este probabil limba proprie, euskera, vorbită

astăzi mai puțin ca altădată, în favoarea spaniolei. Educația școlară se face totuși

bilingvă.

Începuturile terorismului în Spania

Terorismul, contrar opiniei generale, este un fenomen care datează de mai bine

de patru decenii, însă a cărui prezenţă este tot mai simţită începând din anul

2001, marcat de atacul asupra turnurilor gemene din New York. Lucrarea de faţă

îşi propune analiza unui alt tip de terorism, asemănător totuşi celui menţionat

anterior, fiind vorba în speţă de un conflict etnic.

Rădăcinile disensiunilor dintre populaţia bască şi cea spaniolă se afundă mult în

istoria relaţiilor dintre cele două tabere, sămânţa discordiei putând fi localizată la

începuturile secolului XIX, deşi diferenţele erau evidente cu mult înainte. De fapt,

neînţelegerile s-au acutizat în perioada menţionată, ele având o istorie mult mai

profund adâncită în trecutul istoric al Spaniei.

Prima ruptură dintre cele două tabere s-a produs în secolul XVIII, când Burbonii

au lichidat reglementările coroanei de Aragon, făcând din navari şi basci singurele 8

zone care mai aminteau de vechile orânduiri de autoguvernare. Mai târziu, în

secolul XIX, bascii s-au remarcat prin iniţierea unor dezbateri intelectuale care să

rezolve problema minoritară ce se contura tot mai acut.

Momentul cel mai semnifictiv care a dus la imposibilitatea de a mai resolva acest

conflict s-a produs probabil în urma razboiului carlist din 1872-1876, când bascii

au început să fie reprezentaţi şi percepuţi ca un popor barbar, legat puternic de

mediul agrar, ceea ce era o oglindă a societăţii liberale spaniole de la sfârşitul

secolului al XIX, adeptă a patriotismului anti-foral .

Caracteristicile particulare care se atribuiau bascilor cu referire la foruri se asociau

mitului barbarului îndepărtat de orice formă de civilizaţie liberală, şi implicit, de

identitate naţională. Priviţi ca fiind sălbatici, primitivi, arhaici, teocraţi, feudali,

oligarhi, matriarhali, rurali, analfabeţi, violenţi, şi nu în ultimul rând debili mental, ar

fi fost aproape imposibil să nu ia naştere un conflict etnic în condiţiile date.

Politicieni, intelectuali şi corespondenţi de război deopotrivă descriau zonele

locuite de basci ca fiind populate de oameni cu o limbă de neînţeles, cu obiceiuri

si comportament refractare modernităţii. Magnitudinea conflictului ce avea să

dobândească o întorsătură tot mai greu de controlat a fost oferită de însuşi regele

Spaniei, în 1876. Alfonso al XII-lea a concentrat într-o frază un conflict ce există şi

astăzi şi în mod cert va continua să „colorezeˮ societatea spaniolă: „...trebuie

menţionat că aceasta este altă ţară, diferită de restul Spaniei în obiceiuri şi tradiţii,

în idei şi gândire. O Sparta care întodeauna va fi împotriva a ceea ce Spania va

hotărî, chiar daca va fi şi în interesul săuˮ .

Euskadi ta Akatasuna

Pentru a facilita întelegerea statutului pe care bascii îl aveau la sfârşitul secolului

al-XIX-lea, se poate spune că pentru liberalii madrileni sau barceloneni, bascii

erau precum indienii în Statele Unite: un colectiv care trebuia civilizat.

Acţiunile desfăşurate de ETA (Euskadi ta Akatasuna) şi-au sporit gradul de

violenţă începând cu jumătatea deceniului şase al secolului XX, pe fondul 9

evenimentelor din Europa Occidentală cu privire la statutul minorităţilor. Astfel,

Europa a devenit teatrul unor provocări violente, avându-i ca precedent pe

naţinaliştii flamanzi din regiunea belgiană a Flandrei, cât şi austriecii de limbă

germană din Alto Adigio, aceştia manifestându-şi dezaprobarea faţă de regim prin

intermediul tablourilor, manifestaţilor, agresiuniunilor şi al bombelor.

Începutul ETA datează din prima jumatate a secolului XX, cand a fost creat

Partidul Naţional Basc (Partido Nacional Vasco) cu scopul declarat de a obţine

autonomia regiunii. În urma războiului civil, mulţi dintre membrii Partidului Naţional

Basc au plecat în exil în Franţa  de unde plănuiau o lovitură de stat împotriva

regimului franquist.  Însă ETA,  ca organizaţie teroristă a luat naştere în urma

conflictelor ideologice din cadrul Partidului Basc. În 1957, grupul Ekin (un grup

studenţesc basc), în fruntea căruia se afla fostul lider al aripii tinere al Partidului

Basc, Jose Luis Alvarez Esparanza, s-a întâlnit cu liderii Partidului Basc aflat în

Paris . Grupul Ekin a refuzat ideile propuse de Partid, care mergeau pe o cale

mult mai pacifistă, luându-se hotarârea expulzării lor. În 1959, acelaşi Grup Ekin

reapare sub numele de Euskadi ta Akatasuna (Naţiunea şi Libertatea Bască), sau

ETA. Încă de la începutul activităţii lor, ETA  a stabilit linii operative cu grupuri

straine asemănătoare: Facţiunea Armatei Roşii Germane, Armata Republicană

Irlandeză, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, Frontul Eliberării Naţionale din

Algeria.

Primul program de atac elaborat de ETA  a fost gândit în anul 1964, când s-au şi

autointitulat ca „anti-capitalişti şi antiimperialiştiˮ. Strategia lor se baza pe teoria

spiralei acţiune-represiune-acţiune, ceea ce se traducea concret prin atacuri

împotriva armatei spaniole, poliţiei şi gărzii civile care ar provoca, potrivit teoriei

lor, o reacţie a guvernului împotriva întregii populaţii basce, aceasta ducând

implicit la o reacţie din partea bascilor împotriva guvernului, finalizându-se cu o

revoluţie generală. ETA a început testarea acestui program din 1967, printr-o

serie de jafuri ale unor bănci, bombardarea clădirilor guvernamentale şi schimburi

armate cu poliţia spaniolă

10

.

Viziunea bască

Terorismul basc a luat naştere ca o reacţie directă la politicile Franquiste, deşi

aparătorii săi susţin că rădăcinile se afundă adânc în visele frustrate pentru

obţinerea independenţei. Ţinând cont de argumentele istorice pe care aceştia le

aduc în favoarea lor, cât şi privaţiunile şi politica agresivă pe care au suferit-o în

timpul lui Franco, cel mai probabil este vorba despre o combinaţie a celor două,

cu un rol preponderent al celui din urmă, fără însă a exclude primul argument.

Astfel, din punctul de vedere al bascilor, cultura lor a fost oprimată în favoarea

celei pur spaniole, ceea ce le-a provocat teamă vorbitorilor de limbă bască, mass

media desfăşurându-şi activitatea, de asemenea, exclusiv în limba spaniolă,

acestora adăugându-se imigrarea masivă a vorbitorilor de spaniolă .

Viziunea bască cu privire la opresiunile suferite nu este tocmai departe de

realitate, întrucât regimul franquist chiar a însemnat represiunea tuturor

activităţilor şi  manifestărilor culturale basce. Franco a justificat toate aceste

acţiuni represive prin separatismul ireversibil pe care îl impun de la sine limba şi

cultura basce. Perioada franquistă a însemnat pentru basci interzicerea

obiceiurilor, porturilor tradiţionale, folclorului, cât şi predarea limbii euskera în

şcoli. Politica franquista aplicată bascilor a fost şi o consecinţă directă a susţinerii

oferite de către aceştia republicanilor în timpul războiului civil, fiind cazul

provinciilor Vizcaya şi Guipuzcoa declarate „provincii trădătoareˮ.

Primul act al „răzbunăriiˮ sale a fost revocarea autonomiei fiscale acestor două

provincii. În schimb, ca un semn de recunoştinţă pentru „fidelitateaˮ din timpul

războiului civil, Alava şi Navarra şi-au păstrat autonomia fiscală.

Numărul execuţiilor din ordinul lui Franco a fost semnificativ, de ordinul miilor

după 1937,  victimele fiind lideri ai Partidului Naţionalist. Cei care au scapat

omorului, au fost ţinuţi în închisori speciale.

11

Argumentele istorice pe care le invocă bascii, pe lângă cele strict de ordin cultural

şi lingvistic, fac apel la vechimea lor în zonă: prezenţa lor e atestată încă din

neolitic, mai târziu, în Evul Mediu fiind parte a Regatului Basc al Navarrei,

devenind treptat parte a Regatului Castiliei, dominant în Iberia. Alte argumente cu

care au încercat să-şi câştige autonomia au vizat  simbolurile „decadenţeiˮ

spaniole din zonă: cinematografe, baruri, discoteci, traficanţi de droguri, bascii

remarcând-se printr-un catolicism sever şi moralist. Conflictul dintre basci şi

spanioli pare iremediabil din punctul de vedere al celor dintâi, dacă luăm în

considerare declaraţiilor lor potrivit cărora ei şi imigranţii spanioli ocupă două lumi

socio-culturale complet diferite. Judecând din această perspectivă, reconcilierea

pare întradevăr de neatins, conflictele culturale fiind unele dintre cele mai violente

şi greu de rezolvat, cum istoria a demonstrat-o de atatea ori. Bascii privesc

imigrantul spaniol ca pe o persoană arogantă, superficial culturalizată, de

neîncredere şi extrem de egoistă. Percepţia aceasta a devenit cu atât mai

răspândită cu cât preoţii înşişi au susţinut-o şi chiar au propagat-o. Tagma

preoţilor din Guipuzcoa a semănat suspiciune în rândul populaţiei cu privire la

acestă atitudine anti-religioasă a imigranţilor, pe care îi văd ca o reală ameninţare

asupra comunităţii. Drept pentru care, bascii refuză categoric renunţarea la limba

lor maternă, euskera, care pentru ei reprezintă esenţa comunităţii basce şi a

etnicităţii lor.   

Atacurile teroriste întreprinse de ETA

Paradoxal, Constituţia noului regim al Spaniei, din 1978, care a acordat

autonomie provinciilor spaniole (începând cu anul 1979, în urma unui

referendum), nu a dus la o detensionare a relaţiilor dintre basci şi spanioli, ci la

sporirea atacurilor teroriste din partea ETA. Explicaţia rezidă în dorinţa de neclintit

a bascilor de a nu se mulţumi cu o autonomie limitată, ci vizarea permanentă a

obţinerii independenţei totale.

Problemele grave cu care se confrunta poliţia spaniolă datau încă de la începutul

deceniului şapte, când un sfert din forţele de ordine spaniole erau localizate în

12

Pais Vasco.  În general, atacurile ETA vizau integritatea fizică a persoanelor

publice, a politicienilor, deşi victimele au început să fie din ce în ce mai

numeroase şi în rândul civililor, însă începând cu 1974, când 12 civili şi-au pierdut

viaţa într-un atentat . Astfel, primul asasinat care a cutremurat scena politică

spaniolă l-a avut ca victimă pe Luis Carrero Blanco, preşedintele guvernului, în 20

decembrie 1973.

Răspunsul dat de Franco atacurilor din ce în ce mai violente a fost vizibil în

contextul eliminării fizice a trei membrii ai Frontului Revoluţionar Antifascist şi

Patriotic, la care s-au adăugat doi membrii ETA. Violenţa grupării teroriste a luat

amploare începând cu 1968, prin asasinarea unui poliţist, găsit mort la uşa

apartamentului său, Meliton Manzanas, cunoscut pentru metodele de tortură

aplicate deţinuţilor. Franco a reacţionat cu o forţă extraordinară din august 1968

până în  aprilie 1969: mii de arestări cărora le-au căzut pradă aproape toţi liderii

ETA.

În decembrie, 1969, 15 membrii ETA  au fost judecaţi public de o curte militară

pentru asasinarea lui Manzanas, ETA răspunzând prin răpirea unui consul vest

german, Eugen Biehl, ţinut ostatic, cerinţa lor fiind abolirea pedepsei cu moartea

pentru cei 12 acuzaţi .

Căderea regimului franquist a adus cu sine, după cum am menţionat anterior, în

afară de autonomie, amnistii regale care au golit practic închisorile de detinuţi

politici, un foarte mare număr fiind de origine bască. Paradoxul de care vorbeam

la început s-a manifestat violent în anul acordării autonomiei, 1978, ETA

producând mai multe victime decât în toţi anii precedenţi, de la înfiinţare, făcând

din Pais Vasco regiunea cea mai violentă din Europa de Vest. O dată cu

schimbarea regimului, ETA şi-a modificat abordarea problematicii minoritare,

spunând că nu este o simplă organizaţie anti-Franco, ci o organizaţie socialistă

revoluţionară orientată spre obţinerea „dictaturii proletariatuluiˮ , preferabil fără a

recurge la violenţă, dar fără s-o excludă dacă scopurile o cereau.

13

Tot anul 1978 a adus o schimbare în ceea ce priveşte folosirea violenţei de către

ETA, inovarea aparţinându-i lui Herri Batasuna, braţul politic al organizaţiei, care

prevedea ca violenţa să fie utilizată ca instrument pentru a face menţinerea în

interiorul Spaniei, din punct de vedere economic al Pais Vasco, într-un fapt politic

intolerabil. În perioada 1976-1986, ETA a provocat moartea a zece generali şi

admirali, la care s-au adăugat 300 de militari şi poliţişti .  Cu toate acestea,

numărul victimelor provocate de atacul organizaţiei a scăzut constant începând cu

1979, în deceniul 8 atingând o medie de 34 de asasinate anuale (15). Nici anii 90

nu au adus cu sine mai mult decât o reducere a numărului victimelor, atacurile

teroriştilor continuând cu asasinarea procurorului Carmen Tagle, în Madrid. În

1993, au provocat 4 explozii masive, dintre care două în Madrid, pe 21 iunie,

omorând 7 oameni şi rănind 22, şi alte două în Barcelona, pe 29

octombrie. Planurile de a-l asasina pe regele Juan Carlos, în august 1995 a fost

dezavuat de forţele spaniole în cooperare cu cele franceze, supus eşecului fiind şi

planul de asasinare al lui Jose Maria Aznar (PP), provocându-i doar uşoare răni

primului ministru de la vremea aceea. Din nefericire, în 1997 cât şi în 2000, ETA a

reuşit să ducă la bun sfârşit alte două asasinate, avându-i ca victime pe şeful

Curţii Supreme de Justiţie, Rafael Martinez Emperador. Împlinirea a 25 de ani de

la restaurarea monarhiei a fost şi ea însângerată prin asasinarea de către ETA a

unui fost ministru al Sănătăţii, în Barcelona. 

Practic, fiecare an a fost presărat de incidente de acest gen, care deşi nu erau

numeroase, aveau rolul de a reaminti conducerii că bascii nu au renunţat la ideea

de a câştiga independenţa totală.

De-a lungul istoriei sale, ETA a demonstrat o capacitate surprinzătoare de a-şi

reorganiza conducerea după succesele înregistrate de poliţişti, menţinându-şi

liderii şi centrele de decizie în afara închisorilor.

În ceea ce priveşte ramura sa politică, reprezentată de Partidul în fruntea căruia s-

a remarcat Herri Batasuna, a fost prezent pe scena politică spaniolă începând cu

14

1978, până în 2003, fiind interzis la 30 iunie 2002 pentru promovarea violenţei

politice.

Noua situaţie creată a produs din nou panică în relaţiile dintre cele două tabere,

întrucât în perioada electorală au fost asasinaţi candidaţi şi membrii ai celor două

partide, Partidul Popular şi Partidul Socialist al Muncitorilor Spanioli( Partido

Socialista de los Obreros Espanoles). Sediile de partid erau atacate, campaniile

boicotate şi un număr deloc neglijabil dintre votanţi se vedeau forţaţi să

părăsească Pais Vasco. Anularea voturilor Partidului Naţional Basc a fost văzută

de către aceştia drept o ilegalitate, o măsură care încălca dreptul

reprezentativităţii, ceea ce bineînţeles era fals, bascii producând pabube materiale

şi mai ales umane semnificative.

 Singura situaţie în care ETA a fost acuzată pe nedrept de atentat la adresa

siguranţei naţionale a fost cu ocazia bombardării căilor ferate din Madrid, la 11

martie 2004, când Aznar a acuzat fals ETA,  atacurile fiind de fapt provocate de

militanţi islamici. Probabil că şi în prezent mai există o bună parte a populaţiei

spaniole, şi nu numai, care acuză ETA de atentatele din 2004, pe fondul situaţiei

tensionate dintre basci şi spanioli.

ETA - In oglinda principalelor partide. Prezent şi viitor

Conflictul etnic care îi înfruntă pe basci, pe de-o parte, şi pe spanioli, de cealaltă

parte îşi are seva în însăşi constituţia Spaniei, agravată de dorinţa de nestrămutat

a bascilor de a obţine ruperea totală de Spania. Astfel, Constituţia spaniolă nu

oferă un statut formal minorităţilor în Parlamentul spaniol, în timp ce în Senat

utilizarea lor este permisă doar o singură zi pe an, spre deosebire de Finlanda,

spre exemplu, unde suedeza are statut de limbă oficială. De acelaşi tratament se

bucură şi catalana alături de galiciană, care sunt oficiale doar în interiorul

comunităţilor autonome respective. Constituţia de asemenea, are o singură

versiune, cea scrisă în spaniolă.

15

În ceea ce priveşte maniera în care principalele partide au încercat să aplaneze

conflictul, au existat două tendinte principale, corespunzătoare fiecăruia dintre ele.

În timpul mandatului lui Jose Maria Aznar , bascii au fost evident defavorizaţi pe

fondul promovării unei identităţi lingvistice pur spaniole, ceea ce a determinat

comunităţile autonome să promoveze învăţământul şi literatura strict în limba

spaniolă. Liderii politici, în principal Aznar, respingeau chiar şi o formă moderată

de naţionalism basc, văzută ca periculoasă pentru unitatea ţării, prin insistenţa sa

asupra autodeterminării şi cererea de modificare a Constituţiei în favoarea

autonomiei totale a Pais Vasco. În timpul în care Aznar a deţinut funcţia de şef al

guvernului, Constituţia a dobândit un statut aproape sacrosanct, orice sugestie din

partea catalanilor şi a bascilor pentru amendarea documentului fiind respinsă

brutal.

Atitudinea adoptată de Partidul Popular faţă de problemele minoritare ale Spaniei,

şi faţă de ETA în special au avut ecou în rândul spaniolilor, imaginea folosită de

oficialităţi fiind cea de luptă bine versus rău, iar adepţii ETA nu depuneau eforturi

pentru a dezminţi teoria. Politicienii Partidului Popular încă mai fac trimiteri la

recucerirea contra maurilor când vorbesc despre dezvoltarea naţiunii spaniole ..

Mai mult, statisticile au demonstrat că majoritatea bascilor nu se identificau cu

măsurile teroriste ale ETA, cu mijloacele şi ţelurile sale. Mulţi dintre ei nici nu s-au

născut în Euskadi, dacă ne gândim la migraţia pe scară largă din anii 60 .

În ceea ce-l priveşte pe Jose Rodrigo Zapatero şi partidul pe care îl conduce,

viziunea lui faţă de ETA este mai docilă în comparaţie cu politica dusă de Aznar,

însă nu atât de permisivă încât să le ofere bascilor autonomia completă.

Pe fondul cerinţelor grupării ETA, s-au realizat studii care au ca punct de plecare

analiza din perspectivă economică e unei eventuale separări a Pais Vasco de

Spania, iar rezultatele nu sunt deloc în favoarea dezlipirii. Concluziile tuturor

studiilor economice au demonstrat că „povaraˮ fiscală pe care ar trebui s-o preia

Pais Vasco ar fi cu mult peste posibilităţile ei financiare reale. Costurile pentru a

prelua toate funcţiile pe care le are un stat în diverse domenii, printre care al

16

relaţiilor internaţionale, apărare, sistem juridic şi financiar ar fi imposibil de

administrat de Pais Vasco. Mai mult, ar fi nevoiţi să abandoneze zona euro, ceea

ce ar crea un dezechilibru în comerţul intern şi mai ales în relaţiile economice

externe. Dependenţa sa economică faţă de Spania este demonstrată de cifre,

care arată că Pais Vasco face comerţ cu Spania de 11 până la 16 ori mai mult

decât cu oricare altă ţară europeană .

Zona de nord est a Spaniei suferă consecinţele unei îmbătrâniri a populaţiei, ceea

ce face ca sistemul actual de pensii să nu funcţineze în cadrul unui stat

independent.

În consecinţă, secesiunea nu ar aduce decât contrariul prosperităţii: mai puţine

posibilităţi de angajre, şomaj, servicii publice mai modeste, diminuarea pensiilor.

Cu toate acestea, nici cele mai detaliate studii nu l-au oprit pe preşedintele

Partidului Naţional Basc să afirme că „suntem dispuşi să plătim orice preţ pentru a

dezrădăcina o dată pentru totdeauna ocupaţia spaniolă. Am fi dispuşi inclusiv să

suportăm o diminuare a nivelului de viaţă.ˮ Tipul acesta de delcaraţii aminteşte

mai mult de zona Orientului Mijlociu, de conflictele civilizaţionale dintre islamici şi

nord americani, decât de două etnii ale unei ţări membră a Uniunii Europene.

Concluzii

Analizând societatea spaniolă şi relaţiile interpersonale, în special pe cele din Pais

Vasco, s-a ajuns la concluzia că ETA  nu a reuşit să mobilizeze basquismul

favorabil independenţei, nici să-şi asocieze statul spaniol ca să accepte

revendicările bascilor. ETA şi-a pierdut din puterea ideologică în momentul în care

a fost declarată duşman nu al statului spaniol, ci al egalităţii, solidarităţii şi

libertăţii. Terorismul a cauzat o pierdere a activităţii economice a zonei, a

participării la întregul economic statal, atât în termeni de PIB, cât şi de populaţie şi

angajări.

 Pentru a câştiga credibilitate, ETA ar trebui să întreprindă mai multe acţiuni de

genul celor din 2006, care să facă ireversibilă întoarecerea la violenţă şi să

17

permită să se vorbească, în sfârşit de o normalizare politică totală. Pentru ca

aceasta să devină realitate, trebuie ca atât partidele, cât şi populaţia să

promoveze respectul pluralităţii etnice în interiorul unui stat. Însă realitatea arată

complet diferit, dacă analizăm anii 90, când cucerirea culturală a bascilor a fost un

succes: euskera aproape că a înlocuit complet spaniola în şcoli, televiziunilor şi

radiourilor de asemenea li s-a cerut să folosească euskera, în ciuda faptului că

doar un sfert din populaţia este fluentă.

Conflictul rămâne deschis, fiind un fenomen în continuă mişcare şi schimbare,

sensibil la apariţia de noi idei şi concepte, şi mai ales la mişcările etnice

asemănătoare de pe întregul teritoriu al Europei.

IRA

Armata Republicană Irlandeză Temporară este o organizaţie

teroristă radicală, înfiinţată în 1969 ca aripă armată, clandestină,

a partidului republican irlandez Sinn Fein. Acest partid, de

orientare marxistă moderată, are ca principal punct al

programului său eliminarea forţelor militare britanice din Irlanda

de Nord şi unirea acestei provincii cu Republica Irlanda. Partidul

are un organism specializat, numit Consiliul Militar, care se ocupă

de coordonarea activităţilor IRA.

Paleta mijloacelor de luptă ale IRA este foarte largă, incluzând

atacuri cu bombă, asasinate, răpiri, bătăi aplicate loaialiştilor,

protestanţilor sau altor oponenţi-pe care nu consideră necesar

să-i ucidă-extorcări de fonduri şi jafuri armate. Ţintele cele mai

des vizate sunt înalţii oficiali britanici, membrii forţelor militare şi

de poliţie britanice, staţionaţi în Irlanda de Nord, precum şi

activişti ai grupurilor para-militare, loialiste, nord-irlandeze.

Atacurile cu bombe au fost îndreptate asupra instalaţiilor

18

feroviare din Marea Britanie, staţiilor de metrou şi a centrelor

comerciale; au fost raportate atacuri şi asupra trupelor britanice

dislocate în Europa Occidentală, în special în Germania de Vest.

O primă încetare a focului a fost declarată, în mod unilateral de

către IRA, la 1 septembrie 1994, fiind încălcată în februarie 1996.

O altă încetare a focului a fost propusă în iulie 1997.

Majoritatea membrilor IRA sunt specialişti în armament şi în

fabricarea de bombe artizanale, mulţi dintre ei fiind instruiţi în

taberele de antrenament ale organizaţiilor teroriste din Orientul

Apropiat. Metoda preferată de acţiune este de a plasa o maşină,

de obicei furată, în apropiere ţintei vizate, de multe ori fiind

anunţată poliţia, pentru a-i prinde în capcană pe membrii forţelor

de ordine veniţi la faţa locului. Altă metodă des folosită este de a

plasa pachete cu explozivi în toaletele publice, fiind preferate în

acest scop barurile frecventate de loialişti sau de militarii britanici.

Cronologie:

23 februarie 1998, o maşină capcană explodează la

Portadown, în chiar ziua în care trebuiau reluate, fără

participarea IRA, negocierile de pace în problema irlandeză. Nu

se înregistrează victime, ci doar pagube materiale.

15 iunie 1996, un camion încărcat cu exploziv este detonat

într-un centru comercial din Manchester, fiind rănite 206

persoane şi producându-se mari daune clădirii; printre cei răniţi

au fost şi doi turişti germani. IRA a revendicat acest atentat.

9 februarie, deflagraţia unei încărcături explozive, plasate într-

o parcare subterană din cartierul londonez Dockland se soldează

cu doi morţi şi peste o sută de răniţi, printre care şi doi turişti

19

americani.

9 martie 1995, teroriştii IRA au deschis focul cu mortierele

asupra Aeroportului Internaţional Heathrow, din Londra. Au avut

loc trei atacuri, dar nu s-au înregistrat victime sau pagube

materiale, proiectilele folosite neexplodând la impact.

24 octombrie 1990, un atentat sinucigaş mai puţin obişnuit a

avut loc la punctul de control Londonberry, din Irlanda de Nord:

un cetăţean, a cărei familie era ţinută ostatecă de IRA, a fost

obligat să intre cu o maşină capcană în respectivul punct de

control şi să o detoneze. În atentat au murit cinci militari britanici

şi nefericitul şofer.

30 iulie, Ian Gow, membru al Parlamentului britanic este ucis

de explozia unei bombe plasate de IRA în faţa reşedinţei sale.

2 iunie, un ofiţer britanic de artilerie este împuşcat mortal de

trei terorişti, la Dortmund, în Germania, în timp ce se întorcea

acasă, cu soţia, de la o petrecere. Într-un comunicat, dat

publicităţii la Dublin, IRA şi-a asumat responsabilitatea pentru

atentat.

27 mai, doi turişti australieni au fost împuşcaţi mortal de către

teroriştii IRA, în Olanda la Roermond. Într-un comunicat al

organizaţiei s-a arătat că cei doi au fost ucişi din greşeală, fiind

confundaţi cu doi soldaţi britanici.

26 octombrie 1989, în Germania, la München-Gladbach, un

comando IRA a asasinat un soldat englez şi pe copilul acestuia.

28 septembrie, eşuează încercarea IRA de a detona o

încărcătură explozivă, amplasată în maşina unui militar britanic

20

dislocat în Germania.

12 septembrie, un poliţist este rănit într-o ciocnire cu

separatiştii irlandezi, în portul belgian Antwerp. Nimeni nu a

revendicat atentatul, bănuielile căzând asupra IRA sau a Frontul

Popular de Eliberare Irlandez, o altă organizaţie teroristă de

stânga, din Irlanda de Nord, de orientare catolică.

28 august, o bombă plasată în maşina unui ofiţer britanic din

Hanovra, în Germania, refuză să explodeze, militarul scăpând

astfel nevătămat.

9 iulie, este ucisă, la Dortmund, soţia de origine germană a

unui ofiţer britanic care se afla într-o maşină parcată pe marginea

drumului. Este primul asasinat efectuat în Germania, de către

IRA, asupra unei persoane care nu are cetăţenie britanică.

19 iunie, cinci bombe sunt plasate într-o cazarmă a armatei

britanice din Ossnabruk, în Germania, patru dintre ele fiind

descoperite la timp şi dezamorsate, a cincia explodând şi

provocând pagube însemnate clădirii. Atentatul a avut loc după

cinci zile de la încarcerarea, în penitenciarul din Ossnabruk, a doi

activişti IRA.

7 februarie, două bombe sunt plaste în maşinile unor militari

britanici de la o bază din Hanovra, una fiind găsită şi

dezamorsată, cealaltă explodând şi omorând un militar englez.

Mai mulţi membrii ai familiei acestuia au fost răniţi.

9 ianuarie, un comando IRA împuşcă, la Munster, în

Germania, doi militari într-un complex de clădiri aparţinând

armatei britanice. IRA a revendicat atentatul şi a ameninţat cu

intensificarea atacurilor contra obiectivelor guvernamentale şi

21

militare britanice.

Nu se cunoaşte cu precizie numărul membrilor organizaţiei dar,

în mod cert, are câteva sute de luptători, la care se adaugă alte

câteva mii de susţinători şi simpatizanţi. Puterea organizaţiei a

fost grav afectată de plecarea unora dintre membrii cu vechime şi

experienţă, care s-au alăturat nou-înfiinţatelor grupări, mai

extremiste şi mai radicale.

Gruparea operează cu predilecţie în Irlanda de Nord, în

Republica Irlanda, Marea Britanie şi Europa Occidentală.

În decursul timpului, a primit sprijin de la mai multe grupări şi

chiar de la unele state. Mari cantităţi de armament au venit din

Libia, tot acolo si in alte zone ale Orientului Mijlociu, fiind

antrenaţi unii dintre membrii comandourilor IRA. OEP-ul a fost, la

un moment dat, sprijinitor şi furnizor de echipamente militare

pentru teroriştii irlandezi. În prezent, se primesc arme şi bani de

la comunitatea irlandeză din Statele Unite, iar unele similitudini

cu acţiunile grupării basce ETA ne fac să considerăm că există

legături între cele două organizatii.

CONCLUZII

Terorismul este astazi o grava amenintare a pacii si intelegerii

intre popoare. Este una dintre cele mai grave infractiuni ce pune

in pericol siguranta si viata cetatenilor folosind violenta ilegala

impotriva ordinii de drept.

Indiferent de motivatie, forme sau manifestari, actele de terorism

sunt considerate ca fiind de natura criminala, iar teroristii sunt

etichetati drept criminali in serie.

Ca realitate sociala, fenomenul terorist face parte din acea

22

categorie de criminalitate ce cuprinde fapte constand in

savarsirea unor acte de violenta, menite sa induca o stare de

panica in randul opiniei publice, in scopul satisfacerii unor

revendicari etnice, politice, ideologice, sociale, religioase ori de

alta natura. Terorismul este un fenomen negativ.

BIBLIOGRAFIE:

ANDREESCU, Aurel - Terorismul internațional - flagel al

lumii contemporane (Ed. MAI, București, 2003);

ANDREESCU, A.; Radu, N. - Terorismul european (TE – SAT

2007) și crima organizată, în Simpozionul “Gestionarea

situațiilor critice – vulnerabilități și riscuri”, 11 iulie 2007,

M.I.R.A., revista “Geopolitica;

ANDREESCU, A.; Radu, N. - Terorismul – războinicii de

nișă și intimidarea openenților, în Conferință Științifică

Internațională, Secțiunea «Științe militare», Academia Trupelor

Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 23-25 noiembrie 2007;

BAYLEI,R. – Jihadul: inataturile islamului de la sursele primare

Coran si Hadith, Bucuresti, 2001;

BERGEN, P. – Razboiul sfant, Ed Alfa, Bucuresti, 2002;

SIMILEANU , Vasile - Radiografia terorismului, Ed. Top Forum,

Bucuresti, 2004;

VADUVA, Vasile – Terorism contemporan –factori de risc, Ed.

Universitatea Nationala de Aparare, Bucuresti, 2005.

23

 

24