1

Gramatica de televiziune ș i cinematografie

Cele mai multe reguli de filmare și editare au fost stabilite la începuturile

cinematografiei, iar apoi au fost preluate de televiziune care au beneficiat de o experiență

considerabilă.

Înainte de editare trebuie luate trei decizii importante:

1. Eliminare imaginilor neutilizabile;

2. Eliminare imaginilor irelevante (folosite doar pentru a calibra camera);

3. Așezare imaginilor rămase astfel încât să comunicare ceea ce și-a propus reporterul,

producătorul sau regizorul.

Elemente de bază ale gramaticii de televiziune

1. Cadrul cinematografic: câmpul vizual al camerei de luat vederi. Ce se poate vedea la un

moment dat prin obiectivul unei camere și poate fi înregistrat, se numește generic cadru.

2. Scena: unitate dramatică formată din mai multe cadre. Aceste cadre sunt legate de loc,

timp și prezintă aceleași personaje.

3. Secvența: unitate dramatică formată din mai multe scene, toate legate între ele prin

elemente comune ce se înscriu în același moment narativ.

4. Genul unui program: Ex. filme documentare, programe de știri, sitcomuri, soap opera

etc.

5. Serie de programe: succesiune de programe cu un format standard.

6. Serialul: producție ce ilustrează o poveste cadru. Fiecare episod începe din loc de unde s-

a terminat cel anterior. Serialele sunt programe soap opera.

7. Interviurile și declarațiile: în filmele documentare sunt utilizare interviurile unor

experți, care demonstrează anumite teorii.

8. Vox pop: vine din latinescul „vox polpuli”, care înseamnă vocea poporului. Tuturor

participanților le este adresată aceeași întrebare, iar răspunsurile sunt editate în cascadă.

Selecția opiniilor este subiectivă, încearcă să susțină politica editorială a televiziunii

respective.

2

9. Intertextualitate: se referă la relațiile dintre diferite elemente ale „mediului”.

Participanții la un program de televiziune sunt cunoscuți din alte apariții mass media.

Încadraturile

La știri se folosesc trei tipuri de încadraturi considerate de bază: plan general, plan mediu

și prim plan. În televiziune se folosesc mai mult încadraturile strânse în general, deoarece această

încadratură concentrează atenția publicului asupra personajului. În cazul dispozitivelor care au

ecranul redus se va folosi intens prim-planul, gros planul și planul detaliu.

Încadraturile sau planurile cinematografice se referă la proporțiile în care corpul uman este

reprezentat pe ecran. Din această perspectivă avem următoarele încadraturi:

1. Plan general: sau planul întreg (Long Shot) Corpul uman este prezentat în întregime și

putem vedea și mediul care îl înconjoară. Extreme Long Shot: corpul este prezentat

întreg, dar ocupă o suprafață redusă a ecranului comparativ cu mediul ambiant, iar

accentul cade pe fundal. Datorită dimensiunii reduse a televizorului acest plan este folosit

mai rar în televiziune și mai des în cinematografie.

2. Plan Mediu: (Medium Shot) Personajul ocupă pe ecran o suprafață egală cu mediul în

care se află. Corpul uman este prezentat de la brâu în creștetul capului. Personajul are loc

pentru a gesticula, dar nu pentru mișcări ample. Există și planul un plan mai apropiat

(Medium Close Shot) corpul uman apare de la piept până în creștetul capului. În practica

de televiziune s-a încetățenit denumirile de plan mediu I și plan mediu II. Planul mediu

este specific dialogului dintre personaje.

3. Prim-planul: copul uman este surprins de la nivelul umerilor în sus. Este folosit în

jurnalele de televiziune pentru prezentatori. Se concentrează atenția asupra persoanelor

care „livrează” informația.

4. Gros-planul: (Big Close Up) Corpul uman apare de la bărbie, până în creștetul capului,

fiind ușor tăiat. Concentrează atenția asupra trăirilor personajelor și emoțiilor. Uneori este

folosit și în cadrul interviurilor pentru a sugera tensiune dialogului. În interviurile cu

persoane publice este rar folosit, fiind folosite în general prim-planurile și planul mediu.

5. Plan Detaliu: (Extreme Close Up) arată doar anumite păți ale corpului uman. Este folosit

în general pentru trecerea de la o secvență la alta sau de la un unghi de filmare la altul.

Este deosebit de expresiv.

3

6. Planul american sau planul internațional: corpul uman încadrat de deasupra

genunchilor până în creștetul capului. Încadratură intermediară între planul general și

planul mediu. Folosit în general de reporterii care realizează transmisii directe deoarece

rămâne suficiente spațiu pentru a încadra și clădirea unde se face transmisia.

Dacă nu ne raportăm la corpul uman, la încadraturile deja prezentate se mai adaugă următoarele:

7. Plan ansamblu: cel mai cuprinzător ca informație, puțin utilizat în televiziune deoarece

obiectele surprinse în cadru se disting greu. Este un plan utilizat în general în

cinematografie.

8. Plan general: mai restrâns decât planul ansamblu. Cuprinde în general „nucleul dur” al

informației vizuale.

Unghiurile de filmare

Se referă la direcția și înălțimea de la care camerele de luat vederi filmează:

1. Unghiul normal de filmare: specific programelor non-ficționale: jurnale de știri,

documentare, interviuri curente, talk-shaw-uri, filmare de la nivelul ochilor. Această

poziție fiind cunoscută sub denumirea de unghi normal de filmare.

2. Filmarea în plonge: deasupra personajului. Personajul filmat în acest mod de filmare

este strivit.

3. Filmare contra-plonge: de sub nivelul ochilor personajului. Îi conferă personajului o

importanță mai mare decât o are în realitate.

Mișcările camerei de luat vederi:

Cele mai multe filmări cu camera de luat vederi se fac din punct fix.

1. Panoramarea: camera se află într-un punct fix și se rotește în jurul axei păstrând

încadratura. Putem avea panoramare orizontală, de la stânga la dreapta și invers, dar și

panoramare verticală, de sus în jos. Panoramarea permite operatorului să descrie o

anumită arie. În transmisiile sportive panoramarea este des utilizată.

4

2. Travellingul: se realizează prin deplasarea camerei video de-a lungul axei de filmare sau

perpendicular cu aceasta, păstrând încadratura. Este utilizată pentru a urmări acțiunea

unui personaj. Oferă dinamism. Este specifică cinematografiei, iar în televiziune o

întâlnim în emisiunile de divertisment. Travellingul este o mișcare greu de realizat

întrucât camera video este fixată pe un cărucior care se deplasează pe șine. A fost

inventat de regizoarea germană Lennie Riefenstahl, pentru a panorama demonstrațiile

naziste. Aceasta, a încălțat operatorul pe patine cu rotile și l-a deplasat lent de-a lungul

zonei. În studiu, camera se deplasează pe un dispozitiv numit „dolly”, care poate fi

descris simplu ca o placă triunghiulară cu trei roți. Camera se mai poate deplasa cu

ajutorul unui dispozitiv numit „steady cam”, purtat de către operator. Dispozitivul

asigură o bună stabilitate operatorului, permițând încadraturi de mare efect. La aproape

toate transmisiunile de concerte în aer liber se folosesc astfel de dispozitive pentru

deplasarea camerei. Camera se mai poate deplasa și cu ajutorul unei macarale. Operatorul

poate fi pe macara sau nu. Când operatorul nu se află pe macara este cunoscut jargonul

profesional denumit „cap de cald.”

3. Transfocare sau zoom: este o mișcare optică. Există două variante: transfocare înainte

(zoom in) și transfocare înapoi (zoom out). Transfocare nu este o mișcare propriu-zisă a

camerei, ci mișcare a lentilelor. Atunci când realizăm o transfocare înapoi subiectul poate

fi încadrat la inițial la prim-plan, iar la sfârșitul transfocării să fie încadrat în plan general.

Transfocare poate pune în evidență mediul în care se află personajul. Atunci când

realizăm o transfocare înainte putem evidenția un anumit detaliu. Transfocare rapidă

înainte și înapoi poate fi utilizată în cadrul spectacolelor de divertisment.

4. Schimbare de shalf: schimbare clarității imaginii. Se referă la schimbarea focalizării de

pe un obiect sau persoană aflată în cadru către un obiect sau persoană aflat în același

cadrul, dar în alt plan.

În funcție de situație, realizatorii pot opta pentru mișcări combinate. Combinațiile rapide între

transfocare și panoramare sunt frecvente în transmisiile sportive, dar mai ales în cursele auto.

5

Tehnici de editare

Sunt utilizate în cazul emisiunilor înregistrate. În cazul transmisiilor directe, imaginile

sunt editate în timp real de către regizorul de emisie, care este asistat de producător, realizator,

regizor artistic sau regizor muzical. Când ochiul și urechea cade în conflict, câștigă ochiul.

Așezarea cadrelor în succesiunea stabilită se face în următoarele moduri:

1. Tăietură simplă: (cut) Schimbarea cadrului se face pentru a schimba cursul acțiunii sau

pentru a trece de la un loc de desfășurare la altul. În televiziune, ritmul tăieturilor durează

de la 2 – 4 secunde, în cazul știrilor, și la 7 – 8 secunde, în cazul filmelor artistice și

documentarelor. Tăietura se mai realizează pentru a comprima timpul acțiunii, pentru a

schimba punctul de vedere sau perspectiva. Tranzacțiile mai puțin abrupte se realizează

prin „fade”, „dissolve” sau orice alt tip de efect.

2. Tăietura de legătură sau trecere: permite o trecere lină de la un cadru la altul și se

realizează frecvent în următoarele situații:

Să se asigure continuitatea mișcării;

Să se asigure completarea acțiunii sau când se realizează o secvență;

Când avem în cadru o activitate care face parte din aceeași acțiune;

Când se schimbă încadratura personajului filmat (se recomandă să nu se sară mai mult

de două încadraturi)

3. Tăietura săritură: tăietura prin care se trece abrupt de la o scenă la alta, de la o

încadratură la alta. Se realizează ocazional numai când acțiunea o cere. Ex: soldatul și

pata de sânge.

4. Tăietura explicativă sau pentru motivare: este realizată în cursul acțiunii când se cere

explicarea unui aspect vizibil. Este utilizată frecvent în dialoguri, când se schimbă

vorbitorii.

5. Tăietura repetată: se efectuează atunci când realizatorul dorește să șocheze

telespectatorii, să surprindă sau să întărească un anumit aspect. Se realizează de obicei cu

cadre de aceeași durată.

6. Tăietura pentru ritm: este similară cu ce anterioară, însă acest tip de tăietură se

realizează pe cadre cu durată din ce în ce mai mică sau mai mare. Induce stări de emoție

6

sau relaxare, este des utilizată în cazul clipurilor muzicale sau a emisiunilor muzicale.

Schimbarea cadrului cade pe accentul muzical.

7. Tăietura de reacție: se face pentru a prezentata o anumită reacție a personajului aflat în

cadru la un eveniment care tocmai s-a petrecut. De obicei, este un cadru scurt, de trecere,

între două cadre pe același subiect. Este folosit frecvent în filmele documentare și de

ficțiune.

8. Tăietura insert: se realizează pentru a introduce un cadru de trecere, care oferă un

detaliu esențial al acțiunii sau filmare din alt unghi. Permite evitarea greșeli de editare de

sărire peste axa filmării.

9. Fade, dissolve, mix: în cazul în care avem între cadre „fade” imaginea apare pe ecran

gradual din ecranul negru (fade in), sau dispare tot la fel (fade out). Alipirea a două cadre

prin dissolve sau mix presupune dispariția cadrului anterior care se „dizolvă” în cadrul

ulterior.

10. Supraimpunerea: suprapunerea a două sau mai multe cadre care se derulează astfel în

fața telespectatorilor. Se utilizează în transmisiile directe. În cinematografie este folosit

pentru a crea diverse metafore cinematografice.

11. Wipe: tranziția între două cadre cu un anumit efect optic. Poate fi o perdea verticală de la

dreapta la stânga, sau invers etc. Folosirea oricărui tip de efect reprezintă o tehnică prin

care se atrage atenția telespectatorilor că a avut loc o schimbare de cadre.

12. Divizarea ecranului: (split screen) permite privitorului să urmărească mai multe imagini

simultan. Aceeași acțiune din mai multe unghiuri, sau chiar acțiuni diferite din locuri

diferite. Există riscul supraîncărcării ecranului cu prea multă informație vizuală. În

cinematografie este un efect rar folosit.

13. Suprapunerea: este des în întâlnit în materialele transmise în direct, decât la înregistrări.

Prin acest efect se poate suprapune un cadrul normal care ocupă tot ecranul, cu un cadru

din aceeași acțiune, dar eventual cu altă încadratură.

14. Cadre de ilustrare: cadre de arhivă care au fost filmare și folosite cu alte scopuri. Sunt

folosite pentru a ilustra anumite pasaje ale unui reportaj sau documentar. Se menționează

de obicei în stânga ecranului sus „arhivă.”

7

Manevrarea timpului în cadrul procesului de editare

Timpul acțiunii care se desfășoară pe ecran, poate fi manevrat prin diferite procedee, în

funcție de necesitățile regizorale sau de acțiune. Anumite momente pot fi comprimate, în timp ce

altele pot fi prelungite.

Timpul acțiunii: durata reală a acțiunii.

Timpul proiecției: durata filmului din sala de cinema sau din grila de programe.

Timpul perceput de telespectatori: este timpul subiectiv, este impresia telespectatorilor privind

durata.

1. Comprimarea timpului: poate fi comprimat între secvențe sau scene sau chiar în

interiorul scenelor. De altfel, o zi poate fi comprimată în două trei cadre, echivalentul a 6-

7 secunde.

2. Timpul simultan: evenimentele se petrec în anumite locuri, dar pot fi prezentate cu

ajutorul procedeelor de editare ca și cum s-ar întâmpla în același moment.

3. Mișcarea încetinită în cadru: acțiunea prezentată pe ecran se desfășoară cu viteză mai

mică decât viteza la care a fost filmată. Des utilizat în producțiile artistice de ficțiune,

pentru a sublinia următoarele aspecte:

Pentru a face vizibilă o acțiune care se desfășoară cu prea mare viteză;

Pentru a sublinia un anumit moment dramatic;

Pentru a face familiară o anumită acțiune neobișnuită, stranie;

Pentru a introduce un anumit moment liric, romantic;

Pentru a amplifica violența unei scene.

4. Mișcarea accelerată în cadru: cadrul este editat cu viteză mai mare decât viteza la care

a fost filmat. Procedeul este folosit în următoarele scopuri:

Pentru a face vizibilă o acțiune care se desfășoară în realitate cu viteză prea mică

Pentru a face o anumită acțiune amuzantă.

5. Cadrul redat cu viteză inversă vitezei de filmare: este folosit pentru a introduce un

efect comic sau magic.

8

6. Reluarea cadrului la editare: adesea reluarea se face cu viteză redusă pentru a explica

un anumit fenomen.

7. Cadrul înghețat sau „still”: se fixează o fotogramă care este apoi folosită la editare.

Procedeul este des folosit în filmele documentare.

8. Reîntoarcerea în timp (flashback): marcată în cursul editării prin dissolve rapid, sau

defocusare a camerei video și utilizarea imaginii alb-negru.

9. Saltul în viitor (flashforward): se utilizează mai rar.

10. Extensia sau dilatarea timpului acțiunii: se realizează prin intercalarea unor cadre

explicative, prin filmarea acțiunii din unghiuri diferite, prin introducerea unor cadre care

rulează cu viteză mai mică. Introduce un dramatism suplimentar. Ex. moartea unui soldat.

11. Timpul incert: atunci este nevoie să fie introduse repere temporare mai puțin precise.

Cele mai utilizare procedee de editare în acest caz sunt: dissolve și supraimpunerea.

12. Timpul universal: pentru a sugerea o relevanță universală. Se poate face prin tăieturi

dese sau prin intermediul unor încadraturi ce nu permit privitorilor să localizeze acțiunea.

Editarea și utilizarea sunetului

Sunetul este esențial în producțiile audiovizuale. Pentru știri sunetul de ambianță este

esențial pentru a oferi autenticitate. Pentru filmele documentare și producțiile artistice

înregistrarea și prelucrarea sunetului devin o activitate foarte complexă.

1. Sunetul sincronizat: sunetul sincronizat cu acțiunea. Atunci când se realizează editarea,

fiecare cadru este însoțit și de sunetul care există în momentul filmării.

2. Sunetul nesincronizat: sunetul are a fost în mod evident înregistrat separat față de

imagine și care este suprapus.

3. Sunetul selectiv: mixerele pot să estompeze anumite sunete și să amplifice pe altele.

Aceste editări au ca scop recunoașterea mai ușoară a unor anumite cadre sau pentru a crea

o anumită atmosferă.

4. Sunetul ecou: este creat pentru a da impresia de distanță între personaje. Acest truc se

realizează cu ajutorul mixerului.

5. Voice-over: vocea care citește textul unui documentar, a unui reportaj de știri, sau în

unele cazuri vocea unui personaj dintr-un film artistic. În general voice-over-ul este

folosit în următoarele cazuri:

9

Pentru a aduce informații suplimentare;

Pentru a comenta imaginile;

Pentru a „lega” anumite părți ale documentarului.

6. Efectele sonore: producțiile de ficțiune necesită de cele mai multe ori efecte sonore care

să susțină desfășurarea acțiunii. Pe lângă acestea, mai există o serie de stereotipuri

sonore: animale – care întotdeauna scot diferite sunete, păsări – de fiecare dată când

vedem un uliu sau vultur pleșuv este asociat cu uliul cu coadă roșie. În filmele de groază,

luna este asociată cu sunetul unei bufnițe. Bicicletele sunt întotdeauna asociate cu

claxonul acestora. Mașinile cu scârțâitul roților. Bombele cu acel piuit. Cuțitele cu sunetul

metalic.

7. Muzica: trebuie să fie în concordanță cu conținutul imaginilor. Ilustrația muzicală se

poate face după ce materialul este editat. Dar se poate face și înregistrând mai întâi

sunetul și apoi editând cadrele în ritmul muzicii. Muzica dă senzația de ritm. Ritmul

muzicii este dictat de ritmul montajului. Muzica de fundal nesincronizată poate

acompania un film artistic sau documentar.

8. Liniștea: cerințele cinematografice impun uneori pauze sonore. Tăcerea poate intensifica

dialogul interior și atenția telespectatorilor.

Stiluri narative

1. Tratamentul subiectiv: atunci când telespectatorul este tratat ca un participant, iar

camera imită mișcările personajului filmat. Mișcările camerei de luat vederi, inclusiv

transfocările aparțin stilului subiectiv.

2. Tratamentul obiectiv: tratarea telespectatorului din poziție de observator.

3. Editarea paralelă și editarea încrucișată: specifice filmelor artistice, rar utilizate

pentru editarea emisiunilor de televiziune.

4. „Editarea invizibilă”: specifică realizatorilor de filme de la Hollywood. Acest tip de

tăieturi urmăresc să nu obstrucționeze cursul narațiunii. Rezultatul este impresia de

realism, pe care succesiune de cadre o transmite.

5. Montajul în contrast.

6. Prezența în fața camerelor de luat vederi: o persoană care vorbește direct camerei de

luat vederi are o poziție recunoscută de autoritate. A vorbi direct în fața camerei de luat

10

vederi nu este uzual în televiziune. Prezentatorii diverselor emisiuni, prezentatorii meteo

și ocazional politicienii și persoanele publice sunt cel mai adesea cei care o fac.

7. Tonul programului: starea dominantă a unui program de televiziune, poate fi ironică,

comică, romantică, etc.

Recomandări privind editarea:

1. Sunetul precede imaginea: informația furnizată de ochi este mai bogată și are nevoie de

ceva mai mult timp ca să fie procesată, decât informația furnizată de ureche. Imaginea

fără sunet este neplăcută, dar sunetul fără imagine este tolerabil.

2. Transmiterea genericelor trebuie făcută la o viteză care să permită citirea lor comodă cu

voce tare.

3. Niciodată nu trebuie să apare pe ecran un generic care spune un lucru, în timp ce vocea

spune un alt lucru. Ochiul și urechea nu pot percepe simultan două informații

contradictorii. Sunetul și imaginea trebuie să lucreze în armonie.

4. Culoarea fontului literelor genericului și fundalul trebuie să fie în contrast.

Recomandări referitoare la corelarea sunetului cu imaginea

1. Tăiatul și mixatul trebuie întotdeauna făcut întotdeauna în ritmul muzicii și nu în

contratimp. În cazul muzicii ritmate tăietura trebuie să intervină invariabil la sfârșitul

frazei muzicale. Excepție fac două cazuri:

Muzica este atenuată lent, gradat în timpul unui dialog;

Muzica este înlocuită imediat de un sunet mai puternic.

Recomandări privind filmare cu mai multe camere

Se utilizează la filmări exterioare când transmitem în direct sau înregistrăm evenimente

social. Din punct de vedere al editării, filmare cu mai multe camere se face în timp real.

1. Nu se taie niciodată între camere aflate în mișcare, mai ales între camere ce panoramează

sau între o cameră ce se află în mișcare și una statică. Excepție fac doar camerele ce

panoramează în aceeași direcție cu aceeași viteză.

2. Nu se mixează niciodată între camere ce panoramează sau între o cameră staționară și una

aflată în mișcare și invers. Produce o ușoară senzație de amețeală telespectatorilor.

11

Mixajul este permis când ambele camere se află în mișcare cu aceeași viteză și în aceeași

direcție.

3. Se taie întotdeauna în timpul mișcării în cadru, nu când subiectul este static. Deplasarea

subiectului face tăietura mai puțin vizibilă.

4. Tăietura în dialog se face numai la sfârșitul frazei.

5. Nu se schimbă niciodată cadrul până ce imaginea următoare nu spune ceva diferit.

6. Se dă plan general imediat după trecerea la noua scenă, în acest fel informăm

telespectatorul despre locul unde se desfășoară acțiunea.

7. Când intră un nou personaj, instinctiv telespectatorul dorește să îl vadă.

8. A se evita tăietura de pe un plan la un plan foarte apropiat al aceleiași persoane. Tăietura

se face fie întâi la un plan mediu, fie la prim-plan.

Compoziția cadrului

Se referă la modul de aranjare și dispunere a obiectelor și persoanelor în spațiul în care

vor fi filmate. Are elemente împrumutate din pictură.

1. Niciodată capul unui subiect nu trebuie să atingă marginea de sus a cadrului, iar bărbia

marginea de jos, excepția prim-planului când bărbia și fruntea sunt tăiate.

2. Dacă subiectul privește spre stânga trebuie cadrat spre dreapta. Nu este plăcut să fie

văzută fața unei persoane strivite de cadru.

3. De dragul clarității este de dorit ca toate cadrele să fie cât mai apropiate posibil. Dar pe

de altă parte, este enervant ca un cadru să fie prea strâns și să nu se vadă acțiune din afara

ei.

4. Trebuie evitate cadrele în care figurile oamenilor sunt retezate de marginile ecranului.

Excepție fac cadrarea pe mulțime de oameni, când este imposibil de respectat

recomandarea.

5. A se evita așezarea astfel încât persoanele din planul îndepărtat să apară mascate.

6. Trebuie asigurat planurilor îndepărtate obiective în prim-plan. Un plan depărtat fără

nimic în plan apropiat este neinteresant. Planul pare plat cu foarte mult spațiu gol în josul

imaginii. Partea de jos a planului oferă adâncimea compoziției.

12

7. Adâncimea cadrului reprezintă distanța de punctul cel mai apropiat de obiectiv, care

apare focalizat și punctul cel mai depărtat care este focalizat în același timp. Adâncimea

de focalizarea depinde de:

De obiectivul camerei: unghiul de deschidere al lentilei;

Distanța obiectivului față de subiect;

Intensitatea luminii.

Recomandări privind modul de utilizare a camerei în teren

1. Nu se panoramează trecând peste o scenă statică pentru a ajunge cu camera dintr-un loc

în altul. Este neplăcută și nefirească.

2. Nu se panoramează rapid, produce un efect de trenaj supărător ochiului.

3. Nu deplasați camera spre înapoi decât în cazul în care urmărim o persoană sau un obiect

ce se apropie de cameră

4. A se evita mișcarea continuă a camerei. Deși în general este foarte eficient acest

procedeu, poate distrage atenția telespectatorilor.

5. Nu se taie între imagini care dau practic aceeași imagine, în cazul unei transmisii directe

sau înregistrări. Se taie între camere în următoarele situații:

Camera oferă subiecte total diferite;

Există diferență între planuri;

Diferă unghiul de filmare.

6. În cadrul secvențelor cu tăietură în cruce, sunt preferate cadrele asemenea: unghiurile

complementare în defavoarea celor care nu sunt complementare. Când cadrele sunt

asemenea tăieturile vor părea line. Personajele vor părea că se privesc unul pe celălalt.

7. Trebuie evitată dispunerea camerelor astfel încât să pară că subiectul privește în stânga,

în afara cadrului. Efectul este absurd.

8. Când se face tăietura între doi interlocutori aflați într-o convorbire telefonică, trebuie

plasați astfel încât unul să privească spre stânge, iar celălalt spre dreapta. Chiar dacă în

realitate probabil ambii sunt în aceeași direcție.

9. Plasarea camerelor în cazul persoanelor sau obiectelor care se deplasează trebuie să fie pe

aceeași parte, altfel va părea că își schimbă direcția de deplasare.

13

10. Trebuie evitate tăieturile astfel încât punctul major de interes să se mute dintr-o parte în

alta a ecranului.

11. Trebuie evitate ca în planuri să apară obiecte sau părți din obiecte care să distragă atenția

telespectatorilor.

12. Unghiul camerei trebuie să fie cât mai apropiat de linia ochilor telespectatorului.

13. Nu trebuie permis ca un interpret să privească direct în obiectivul camerei atât timp cât

nu este necesar.

Racordurile de montaj

Un cadru filmat special care permite trecere lină de la un cadru la altul sau de la o

secvență la alta. Există mai multe tipuri de racorduri utilizate frecvent în producțiile de

televiziune:

1. Racordul de privire: fiecare plan în succesiunea de cadre urmărește să arate ceea ce

vede celălalt personaj.

2. Racordul de mișcare: succesiunea a două cadre în care un personaj își continuă

mișcarea (Ex. intrarea și ieșirea pe ușă)

3. Racordul de direcție: dacă un personaj a ieșit din cadru prin partea dreaptă el intră prin

cadru prin partea stângă.

4. Racordul de lumină: lumina a două cadre care se succed trebuie să aibă aceeași

intensitate, tonalitate și factură.

5. Racordul de culoare: un caz particular al racordului de lumină. Culoarea dominantă

dintr-un cadru trebuie să fie în armonie cu următorul cadru.

Editarea nonlineară

Editarea cu ajutorul computerului este un mod de întoarcere la principiile mesei de

montaj cu peliculă. Montajul non-linear nu este neapărat o revoluție: dacă la masa de montaj

pelicula era tăiată cu foarfeca, în zilele noastre programul de editare taie fiecare cadru.

În mare, toate produsele profesionale fac același lucru: prelucrarea materialului

video/audio. Diferențele între soft sunt relative, diferența o face cel care manipulează imaginea.

14

Avantajele folosirii acestor programe profesionale sunt următoarele:

Fiecare program face un singur lucru, dar îl face bine;

Folosirea unor formate de fișiere care comprimă materialul video/audio.

Posibilitatea efectuării unor corecții de culoare, contrast, luminozitate etc.

Dezavantajele acestor programe:

Sunt destul de scumpe, iar pentru studiourile profesionale sunt necesare mai mult

programe;

Sunt mari consumatoare de resurse hardware;

Unele din ele nu rulează pe orice platformă.

Lumina în televiziune

Beneficiază tot de experiența cinematografiei. Pentru a obține o imagine de calitate

scenele trebuie să beneficieze de suficientă lumină. Lumina poate accentua sau ascunde anumite

detalii.

Pentru a putea fi studiată eficient lumina, trebuie studiate cele trei caracteristici de bază

ale luminii:

1. Contrastul: are două variabile – lumină dură și lumină difuză.

Lumina dură: este lumina unui bec de sticlă clară, nemătuită sau lumina soarelui la prânz,

cu un cer neacoperit de nori. Când se folosește acest tip de lumină pentru a ilumina chipul

uman, toate imperfecțiunile pielii ies la iveală.

Lumina difuză: are efecte artistice inverse și se obține prin plasarea reflectorului cu

lumină dură a unui material semitransparent, care asigură împrăștierea luminii. Sursele de

lumină difuză tind să acopere imperfecțiunile, și oferă un ar de mister cadrului.

2. Temperatura culorii: se referă la componentele luminii albe. Vom observa că există

diferențe de nuanțe la obiectele care apar în cadru. Lumina soarelui și a unui bec cu

incandescență sunt percepute de ochiul uman ca fiind lumină albă. Lumina cuprinsă între

spectrul infraroșu și ultraviolet are două standarde: 3200 de grade Kelvin pentru lumina

lămpilor incandescente, și 5500 K pentru lumina de zi medie. Un bec de 100W produce o

lumină 2850K, iar o lumânare produce 1900K. Temperatura culorii este importantă

15

pentru standardele de culoare ale monitoarelor și televizoarelor. Monitoarele profesionale

sunt reglate să redea 6500K.

3. Intensitatea luminii: intensitatea sau cantitatea de lumină se măsoară în lux. Lumina

soarelui variază între 32.000 și 100.000 lux, un studio are aprox. 1000 lux, iar un birou

bine iluminat are 400 lux, lumina lunii are 1 lux. Cele mai multe camere video au nevoie

de lumină de aprox. 1000 lux pentru a furnizare imagine de calitate. Pot fi două feluri de

lumină: naturală și artificială. Schema de iluminare în trei puncte conține următoarele

surse: lumină de bază, lumină de modelare și lumină de contur. În cazul unei scheme

mai complexe de iluminare mai există și lumina de fundal.

a. Lumina de bază: este sursa principală de lumină și cea mai importantă sursă de

iluminare artificială. Lumina poate fi directă sau difuză în funcție de necesitate.

Lumina de bază este îndreptată către subiect, deasupra sa, așezată la 45 de grade

în stânga scenei. În mediu exterior soarele poate juca rol de lumină de bază, deși

există riscul apariției umbrelor.

b. Lumina de modelare: corectează umbrele induse de celelalte două surse de

lumină. Ca intensitate lumina de modelare trebuie să fie mai redusă decât celelalte

două surse de lumini. Poziția ideală a luminii de modelare este la 90 de grade de

lumina de bază și 45 de grade față de camera video.

c. Lumina de contur: este orientată în spatele personajului filmat, orientată către

camera video. Aceasta are rolul de a crea volum, de a accentua conturul

personajului. Lumina de contur este așezată la înălțime în spatele personajului cu

o înclinare de 45-60 de grade față de orizontală, în funcție de configurația locului

de filmare.

d. Sursele de lumină de fundal: luminează pereții, decorurile din spatele

persoanelor aflate în studio, aflate în planuri îndepărtate pentru a sublinia

spațialitatea locului unde se filmează.

e. Lumina de efect: o sursă luminoasă aflată în cadru, cum ar fi o lampă, o veioză

sau un efect luminos.

Regula de bază spune că dacă avem la dispoziție o singură lumină aceasta trebuie să fie lumina

de bază, iar următoarea lumina de modelare.

16

Culorile în televiziune

Newton a fost primul care și-a dat seama că lumina albă este formată din mai multe

fascicole de lumină colorată. Când lumina albă întâlnește o anumită suprafață care are o anumită

culoare, absoarbe culoarea respectivă reflectând restul fascicolelor. Culoare este o senzație

primită de ochiul uman care este mai apoi transmisă către creier. S-a observat că percepția unei

anumite culori diferă de la o persoană la alta. Asocierea culorilor din cauza specificului

percepției vizuale umane creează puternice interferențe: un pătrat alb pe fond negru pare mai

mare decât un pătrat negru pe fond alb. Iluziile optice create de percepție au fost folosite de

pictori pentru a reda pe suprafața plană a doua dimensiune. Ulterior, aceste percepții au fost

preluate și de cinematografie și televiziune. Goethe este primul care folosit sintagma „Teoria

Culorilor.” Cel mai important, acesta a demonstrat că toate culorile se pot obține prin amestecul

a trei culori: roșu, galben și albastru. Însă nu orice fel de nuanțe de roșu, galben și albastru. În

fotografie și cinematografie culorile sunt obținute prin metoda substractivă. Sunt plasate în fața

reflectoarelor de lumină anumite filtre care extrag anumite culori din lumina albă. Există trei

filtre cu straturi absorbante: CMY. În televiziune orice culoare se obține prin amestecul a trei

culori RGB.