Globalizare; organizare şi politici internaţionale (Ovidiu PUIU)

Cărţi : Economie mondială; Politici de organizare

Globalizarea – mondializare a sichimburilo,r indifereant de spaţiul unde găsim aceste schimburiGlobalizare = comerţ internaţionalMunca şi capitalul vor fi înlocuite cu informaţia şi notorietateaDezvoltarea unei economii se poate realiza fie protejând, fie deschizând spaţiul respectiv. Orice politică guvernamentală are la bază o politică economică. Nimic din ce se întâmplă în lumea asta nu este întâmplător.Dezvoltare = industrializareDupî cel de-al doilea război mondial a existat cel mai complex conflict economic, un conflict care nu s-a dezvoltat linear, au existat trei etapeDinamica globalizări, dezvoltarea pleacă de la cei doi factori (bani şi energie)Piaţa financiară este dereglementată

Economia mondiala - aşa cum arata ea astăzi este rezultatul unui amplu proces evolutiv al schimbului permanent reciproc de la forme inferioare la forme superioare de la simplu la complex. O perioada îndelungată de timp, practic de la începutul societăţilor umane si până la aproape de revoluţia industrială schimbul reciproc de activităţi s-a desfăşurat la nivel de activităţi la nivel microeconomic. Economia avea un caracter închis, principalul scop fiind autoconsumul. Sfârşitul sec.XVI începutul sec. XVII marchează o nouă era în planul dezvoltării

Principalele evaluări care au avut loc:marile descoperiri geografice şi descoperiri coloniale au determinat includerea în circuitul economic a unor noi şi importante teritorii de pe glob.

Sfera Spaţială a comerţului va continua să se extindă cuprinzând cele mai importante zone de pe planetă. sec.XVI reprezintă secolul formarii pieţei mondiale.

Piaţa mondială nu reprezintă o noţiune geografică, ci o noţiune economică ca fiind ansamblul tranzacţiilor care au loc între agenţii economici de pe glob. Principalul caracter îl reprezintă etrogenitatea. Este formata din mai multe segmente de piaţă unde există o interacţiune din ce în ce mai puternică şi preţurile se formează atât în funcţie de factorii economici cât şi de factorii non economici.

Formarea pieţei mondiale a stimulat considerabil creşterea activităţii la nivel microeconomic.

Formarea a marilor manufacturi a făcut să devină din ce în ce mai evident că economia închisă trebuie să lase locul unei economii deschise orientate către piaţă. Cu toate progresele înregistrate nu se putea vorbii despre o economie mondiala: 2 motive în prim plan ce puneau frâna explozii de activităţi, în Europa zona cea mai dezvoltată de pe glob în aceea perioadă , manufacturile nu reuşiseră să pună în totalitate stăpânire pe producţia naţională iar piaţa internă nu reprezintă un proces pe deplin încheiat

1

datorita lipsei centralizării puterii politice şi pe de alta parte 2 partenerii dincolo de ocean (America, Africa) cu mici excepţii nu dispuneau de suficienta forţă economică pentru a întreţine relaţii economice stabile cu restul lumii.

In consecinţă fluxurile comerciale nu erau generate în principal de factorii economici adică de relaţia marfa-bani ci de factori extraeconomici şi anume: jaful de tip economic practicat de evadatorii europeni. Adevăratul salt la nivel microeconomic şi macroeconomic avea să se producă în perioada rezultatului al primei revoluţii industriale (sfârşitul sec XVIII începutul sec IX).

Revoluţia industrială – creşterea productivităţii muncii, ceea ce va face activitatea la nivel microeconomic să bată toate recordurile, iar nevoia de piaţa să fie mai mare ca oricare.

Revoluţiile burgheze au lichidat fărâmiţarea politica specifica.

Conceptul de economie mondială este unul pluridimensional: → dimensiunea tehnico-economică data de existenţa unor diversităţi de factori de producţie→ dimensiunea geografică, generată de existenţa a peste 193 de state independente + teritorii dependente + a unor grupări integraţioniste→ dimensiunea politică-diplomatică, soluţionarea diferendelor, este generală de existenţa statelor naţionale, a grupărilor de state, a instituţiilor mondiale (ex: ONU)Economia mondială în zilele noastre constituie un ansamblu de state naţionale, entităţi regionale şi corporaţii transnaţionale aflate într-un stadiu foarte avansat de interdependenţăCaracteristicile economiei naţionale:→ eterogenitatea (diversitatea)→ apariţia unor contradicţii al căror rol se manifestă pe parcursul diferitelor etape istorice caracteristice economiei mondiale etape pe care le-a parcurs→ apariţia şi adâncirea interdependenţelor ajungând în situaţii în care formează un sistem ce stă la baza funcţionării economiei mondiale→ regionalizarea→ accentuarea dinamismului în ceea ce priveşte schimbarea raportului de forţe la nivel mondial→ tendinţa de instituţionalizare→ tendinţa de internaţionalizare, se manifestă prin diversificarea fluxurilor economiei internaţionale, prin creşterea rapidă a schimburilor internaţionale, a mişcărilor internaţionale de mărfuri, de servicii şi capitaluri mai repede decât PIB sau producţia naţională a unor state şi prin liberalizarea accentuată a pieţelor

Accentuarea acestei tendinţe face ca astăzi gradul de competitivitate, performanţa unei economii în general să depindă în mare măsură de gradul de participare al economiei ţării respective la circuitul economic mondial.

În pofida accentuării acestei tendinţe celulele de bază ale economiei mondiale continuă să rămână economii naţionale, iar statul şi noţiunea rămân entităţi cu atribute distincte economice, sociale, politice, juridice.

2

Diviziunea internaţională a muncii – reprezintă expresia sintetică a tuturor tendinţelor de specializare internaţională în vederea participării la circuitul economic mondial iar

Specializarea internaţională – reprezintă adoptarea potenţialului naţional dintr-un domeniu sau altul la segmente ale cereri de pe piaţa mondială. Aceasta depinde de o multitudine de factori atât economici cât şi extra-economici:→ specializarea în producţii primare depinde de condiţiile naturale favorabile→ specializarea în producţii manufacturiere (industriale) depinde de un ansamblu de factori tehnico economici, de gradul de pregătire al forţei de muncă, de disponibilul de capital

Modelul actual al diviziuni internaţionale a muncii este foarte diferit, la baza piramidei regăsim ţările slab dezvoltate, caracterizate printr-o specializare unilaterală (1 maxim 2 produse primare), apoi ţările mediu dezvoltate (în dezvoltare) în care specializarea tinde să se diversifice alături de producţii primare apar şi cele industriale (manufacturiere) tendinţa fiind cea din urmă, iar la vârful piramidei se află ţările dezvoltate caracterizate printr-o specializare orientată către domenii de vârf ale industriei sau de mare randament ale agriculturii

În consecinţă dinamica proceselor de specializare internaţională nu a fost uniformă, în timp ce ţările astăzi dezvoltate şi-au schimbat de mai multe ori tipul de specializare, ţările slab dezvoltate au continuat să păstreze specializări înguste şi nerentabile şi obiectivele urmărite sunt la fel de diferite:→ ţările dezvoltate prin orientarea către un tip sau altul de specializare urmăresc creşterea cotelor de piaţă, a marjelor de influenţă (consolidarea statutului lor de superputeri economice)→ ţările slab dezvoltate în marea lor majoritate ţări care şi-au cucerit relativ recent independenţa şi suveranitatea prin orientarea către un tip de specializare sau altul urmăresc folosirea propriilor resurse în interesul propriu şi obţinerea de resurse financiare absolut necesare funcţionării economiei lor ca entităţi de sine stătătoare

Circuitul economic mondial – reprezintă totalitatea fluxurilor economice privite nu ca o simplă sumă aritmetică ci în strânsa lor interdependenţă→ fluxuri internaţionale cu materii prime, produse de mărfuri corporale, produse prelucrate→ fluxuri internaţionale cu servicii (în prezent în economiile dezvoltate asistăm la dominaţia sectorului serviciilor). Această realitate a determinat apariţia unor teze conform cărora ne îndreptăm către o societate post industrială. Aceste abordări au şi puncte comune şi diferenţe semnificative, spre exemplu: despre societatea postindustrială Hermen ….. consideră că acest nou tip de societate are la bază expansionismul sectorului serviciilor în consecinţă rolul central va fi deţinut de acestea. Pe de altă parte unul dintre cei mai dinamici sociologi americani profesorul universităţi Harvard Daniel vorbeşte despre o societate post industrială în care rolul central va aparţine unei tehnologii intelectuale. Astfel spus munca şi capitulul vor fi înlocuite cu informaţia şi cunoaşterea. O astfel de societate în viziunea americanului se va baza pe un caracter central al cunoaşteri teoretice, pe expansiunea unei clase a cunoaşterii, pe trecerea

3

de la preponderenţa producţiei de bunuri la cea a prestării de servicii. Indiferent care ar fi caracteristicile noi societăţi în mod cert ea va continua să fie măcinată de problema lipsurilor dincolo de lipsa de bunuri care va continua să ne urmărească, ne vom confrunta şi cu cea a informaţiei şi a timpului.

În concluzie, în mod cert o societate post-industrială, oricare ar fi ea va stabili noi puteri, noi promisiuni dar şi noi constrângeri şi întrebări într-o dimensiune cu care cu siguranţă nu ne-am mai confruntat până acum.

Fluxuri internaţionalePreponderenţa sistemului internaţional

Fluxuri financiare internaţionale – reprezintă ansamblul de mişcări de valori economice care se exprimă şi se realizează prin mijloace de plată şi de credit.

Principala caracteristică a secolului XX o reprezintă formarea unei „economii financiare” decuplată separat de cea reală care până la acest moment generase aproape în exclusivitate totalitatea fluxurilor financiare. Această dezvoltare a fluxurilor financiare internaţionale sa realizat în trei mari etape:

Prima etapă localizată în timp din momentul apariţiei monedei până ………. sa caracterizat în principal prin faptul că activităţile financiare însoţeau schimburi de mărfuri, era un fel de contrapartidă a acestora prin ele practic stingându-se creanţele (datoriile).

A doua etapă plasată în timp la nivelul primei jumătăţi a secolului XX se caracterizează în primul rând prin dijuncţia (separarea) între fluxurile financiare şi cele comerciale, primele fie precedându-le fie urmându-le pe cele din a doua categorie. În această perioadă asistăm la apariţia unor produse şi servicii financiare noi cum ar fi (creditele, bancare internaţionale, plăţile la termen) apariţia unor tehnici şi instrumente care înlocuiesc cu desăvârşire moneda şi nu în ultimul rând la apariţia primelor mişcări de capitaluri cu caracter de investiţie internaţională.

Cea dea treia etapă localizată din jumătatea secolului XX până azi, se caracterizează prin apariţia euro-pieţelor, dacă apariţia unor pieţe financiare pure fără nici-o legătură cu operaţiunile comerciale în care dominante sunt mişcările de capital. În realitate se produce o trecere de la o economie a fluxurilor financiare la o economie a stocurilor financiare tranziţie generată în principal de trecerea la cursurile monetare variabile (flotante) şi de proliferarea operaţiilor bursiere. În acelaşi timp vom asista la o creştere spectaculoasă a deficitelor internaţionale şi la finanţarea lor într-o măsură din ce în ce mai importantă din resurse private.

Într-un asemenea context putem defini fluxurile financiare ca fiind transferul de fonduri de la un agent economic dintr-o ţară la un agent economic dintr-o altă ţară fără a se declanşa în acelaşi timp o mişcare în sens invers de bunuri sau servicii.

Principalele cauze care au generat creşterea continuă a mobilităţilor internaţionale a capitalurilor sunt:

- creşterea profitului – remunerarea superioară a acestora prin plasarea pe pieţe extrem în raport cu ce se poate obţine pe pieţele de origine

4

- evitarea controlului şi a reglementărilor la care sunt supuse pe pieţele de provenienţă.Astăzi fluxurile financiare internaţionale le depăşesc ca importanţă pe

cele comerciale în acelaşi timp analizând raportul dintre dinamica şi volumul comerţului internaţional şi evoluţia rezervei de valute convertibile şi aur întâietate au primele. În consecinţă putem spune că asistăm la o diminuare continuă a lichidităţilor internaţionale. De asemenea asistăm la o creştere accentuată a rolului pieţelor de capital în locul de formare al fluxurilor financiare internaţionale concomitent cu atribuirea unui nou rol pentru băncile comerciale internaţionale.

Principala caracteristică o reprezintă creşterea accentuată a mobilităţilor capitalurilor ca urmare a dereglementeri sectorului financiar, a înlăturări barierelor din calea circulaţiei capitalurilor, dar şi ca urmare a legiferărilor la nivelul unor state a unor mişcări care facilitează intrarea acestora şi asigură anonimatul lor.

Multipolaritatea în economia mondială

O primă viziune şi concepţie despre putere a avut-o Herodot care clasifica puterea în puterea unuia singur; puterea unui grup şi puterea maselor. Orice tip de analiză a puterii ridică cel puţin 3 probleme: cui aparţine puterea; în ce scop este folosită; care sunt instrumentele exercitări acesteia.

Conceptul de putere poate fi divizat în 3 elemente şi anume:- actul prin care sunt influenţaţi alţi factori- capabilităţile folosite pentru ca exercitarea influenţei să fie reală- reacţie faţă de act

Printre principalele surse ale puteri se numără:- controlul asupra securităţi- controlul asupra producţiei- controlul asupra creditului- controlul asupra cunoaşteri- controlul asupra izvoarelor de - controlul asupra credinţelor, ideilor

Analizând manifestarea şi exercitarea puterii ne vom raporta la existenţa statelor, acestea fiind percepute la nivelul secolului XX ca fiind forme stabilite pe un teritoriu. În cazul statelor moderne putem vorbi despre existenţa a 5 câmpuri complementare ale puterii:- puterea fizică, politică; militară; economică şi puterea sistemului naţional de valori (civilizaţiei) de asemenea analizând exercitarea puterii de către state putem vorbi despre existenţa unei tipologii a puterii care cuprinde în principal 3 tipuri de putere ca stadiu:

Puterea regională – se înţelege posibilitatea unui stat de a juca un rol hotărâtor pe mai multe planuri la scară mondială

Puterea mondială – se înţelege posibilitatea unui stat da a juca un rol hotărâtor pe mai multe planuri la scară mondială

Superputerea – reprezentată de către statul care se caracterizează prin pluridimensionalitatea puterii având capacitatea de a coordona acţiuni sau

5

politici la scară mondială de a contribui la gestionarea şi soluţionarea unor situaţii de criză la nivel mondial sau a unor conflicte la nivel regional.

Dea lungul timpului putem identifica mai multe etape în dinamica manifestării exercitări puteri. Raportându-ne la perioada de după cel deal doilea război mondial într-o primă etapă puterea politică şi cea militară se aflau într-un echilibru relativ stabil pentru ca ulterior puterea militară să fie subordonată celei politice. Practic o perioadă relativ îndelungată de timp puterea militară o reprezintă principiul puterii în măsurarea (cuantificarea) puterii ea determinând fie accesiunea fie declinul marilor puteri.

O repetare a istoriei în contextul actual ar fi deosebit de periculoasă, aceasta ar însemna ce creştere spectaculoasă a cheltuielilor cu înarmarea care fără îndoială ar produce mari deficite şi ar prejudicia semnificativ dezvoltarea industriei civile şi pe de altă parte ale determină, apariţia unui nou pol de putere transnaţional şi foarte greu controlabil (firmele producătoare de echipament şi tehnică militară) în plus în prezent costul proiectării unui astfel de nivel al forţei militare ar depăşi în mod cert posibilităţile sau ce-şi poate permite orice ţară sau orice economie indiferent cât de bogată sau puternică ar fi.

Religia

Dintr-o perspectivă socio-politică a raporturilor de putere la nivel mondial religia este un ghid moral şi o identitate de grup ce se poate constitui într-un factor semnificativ de influenţă majoră asupra securităţi globale.

Pe de altă parte politica puterii a inspirat şi motivat mişcarea budistă din Tailanda, fundamentalistă ;;;;; din America, naţionaliştii hinduşi din India şi militanţi islamişti din Tanzania.

Azi toate aceste mişcări politico-religioase sau transformat în grupuri de presiune la scară regională sau continentală. De altfel politica în intersecţia sa cu religia exprimă raporturi de putere foarte bine determinate, lupta dintre bine şi rău fiind exploatată la nivel conflictual în antagonismul „dintre noi şi ei”. În consecinţă lupta pentru putere la nivel mondial, articularea unor centre de putere coordonatoare la scară planetară trebuie să ţină cont de spectrul religios care continua să demonstreze ca este un atribut de putere în relaţiile internaţionale.

Astăzi la nivel ansamblu, la nivelul economiei mondiale în relaţiile internaţionale un rol deosebit de important îl are puterea politică. Una din transformările fundamentale ale societăţii occidentale constă în faptul că raporturile de forţă care o vreme îndelungată şi-au găsit expresia în conflicte militare, trec treptat în sfera politică a tratativelor, negocierilor.

Fără îndoială că puterea economică reprezintă în prezent factorul principal al caracterizării şi al ierarhizării puterilor lumii. Altfel spus: lupta pentru dobândirea statutului de superputere se dă astăzi cu deosebire în plan economic. În consecinţă marea ordine mondială va fi cu siguranţă o ordine a banilor şi din această perspectiva oligarhia financiară va deschide drumul spre o nouă eră a super individualismului şi a unui materialism fără precedent.

6

Analiza economiei mondiale după cel de-al doilea război mondial trebuie raportată între trei perioade principale:

1945 – 1991 – războiul rece1991 – 2007 – perioada puternic marcată de schimbările din Europa

Centrală şi de Est, dar şi de dinamismul schimbărilor raportului de forţe la nivel mondial

2008 – prezent – cea mai puternică criză economică mondială1945 – 1991 – această perioadă denumită Războiul Rece marchează

împărţirea lumii în jurul a doi poli SUA şi Uniunea Sovietică. Războiul Rece a însemnat un conflict cu pluridimensionalitate fără precedent. Putem vorbi despre climat economică, militară, politică ideologică, socială, psihologică;

Prima întrebare care se poate pune este: ce a declanşat Războiul Rece. Două mari teze despre declanşarea Războiului Rece:

Teoria tradiţionalistă planează în prim plan ideologia marxistă în interpretarea ei sovietică, revendicare de Revoluţia mondială drept rezultat al unei lupte de clasă universale, şi efectul oligarhiei de partid sovietic de aşi menţine puterea prin dictatură. Conform acestei teorii refuzul sovietic de a coopera a determinat împotrivirea Europei şi formarea celor două blocuri militare.

Teza revizionistă Promovată de adversarii politicii externe a preşedintelui SUA, TRUMAN şi de adversarii europeni ai integrării vestice de la sfârşitul anilor 40. conform adepţilor acestei teorii URSS nu poate fi făcută răspunzătoare pentru declanşarea Războiului Rece. Cu alte cuvinte motivele declanşării conflictelor care aveau să se producă sunt în totală discordanţă cu politica lui Stalin care era centrată pe securitatea statului mai curând decât pe îndeplinirea dorinţelor de revoluţie universală.

Potrivit adepţilor teorii adevăratele motive ale confruntărilor pot fi găsite mai degrabă în structura sistemului economic politic al SUA.

Din dorinţa de a evita crizele existente societatea capitalistă americană s-a străduit să cuprindă noi pieţe comerciale, de desfacere depinzând indirect de o extindere politică a zonei de influenţă.

Altfel spus sub paravanul egalităţi formale a şanselor, SUA urmărea să devină cea mai importantă putere economică a planetei.

Din punct de vedere ideologic ne aflăm în faţa confruntării a două doctrine ambele eutopice, marxismul şi wilsonismul. Ambele doctrine presupun asigurarea hegemoniei superputerii purtătoare. Războiul Rece a reprezentat o permanentă confruntare, luptă între a alege organizarea societăţii pe baze colective sau individuale.

Din punct de vedere psihologic ruşii vor apela la două sentimente de rezonanţă universală: pacifismul şi naţionalismul invitând masele să lupte pentru pace si independenţă împotriva capitalismului şi a capitalului străin. De cealaltă parte americanii au gândit războiul rece în termenii ameninţării comuniste, popoarele integrate în sistemul Atlantic fiind urmărite de teama declanşării unui nou război.

Din punct de vedere militar războiul rece înseamnă practic drumul parcurs de la iniţierea programului american (programul Manhattan) lansat în anul 1942 care mobiliza savanţii din Statele Unite ale Americii, Canada şi Marea Britanie şi iniţiativa conducerii sovietice, tot în anul 1942 de a încredinţa lui

7

Igor Kurciatov membru al Academiei URSS direcţia programului de cercetare pentru realizarea bombei atomice, Războiului Stelelor.

În anul 1949 explodează prima bombă atomică rusească, în anul 1966 China declară că deţine bomba atomică, în mai 1975 India face dovada intrării în rândul puterii nucleare a planetei, toate acestea făcând tot mai evident că supremaţia militară devine o problemă din ce în ce mai complexă care treptat se mută vizibil în sfera alianţelor.

O altă întrebare se pune: ce a rezultat în urma sfârşitului Războiului Rece?Şi în această privinţă ne aflăm într-un spaţiu foarte controversat. În esenţă

principalele probleme aflate în dispută sunt, dacă a rezultat o economie global sau o economie fracturată?

Realitatea ne arată că în urma războiului rece a rămas o lume tot mai periculoasă, o lume a puterilor nucleare iar din punct de vedere economic, demografic, ideologic, religios, diferenţele se acumulează şi nu se estompează, deşi părea că ne vom îndrepta către o lume unipolară, realitatea este că regăsim o accentuare a tendinţei de multipolaritate.

8

Dinamica războiului rece a fost una cât se poate de diferită materializată într-o intensitate la fel de diferită la nivelul celor 3 mari perioade în care putem împărţi aceasta perioada cuprinsă între 1941-1990. Aceste 3 etape sunt :

1941-1969 este o perioadă în care conflictul s-a acutizat, divergenţele au crescut considerabil, am asistat la o creştere a gradului de încordare la nivel planetar

1969-1979 ( deceniul destinderii)1979-1990 reprezintă o perioada dominată de creşterea cheltuielilor cu

înarmarea1941-1969 – al doilea război mondial transformă Rusia într-o

superputere militară, având ca principal rival SUA . Stalin nu a dorit niciodată să provoace un conflict militar direct cu SUA motiv pentru care a ordonat tuturor partidelor comuniste să participe la guvernare oriunde era. Aceasta decizie a transformat într-o consolidare a puterii comuniste situaţie care va declanşa doctrina TRUMAN şi planul MARCHAL . Preluarea puterii de către comunişti şi cehoslovaci în februarie 1948, blocada Berlinului şi înfiinţarea RFG-lui, proclamarea RP Chineza – octombrie 1949, toate acestea arată că lumea se împarte în două tabere, una socialistă (comunistă) şi una capitalistă.

Blocada Berlinului - decizia lui Stalin de a împiedica reconstruirea Germaniei rămâne una istorică, ruşi au început să se amestece în traficul comercial către Berlinul de vest iar începând cu 24 iunie 1948 l–au interzis cu desăvârşire. Preşedintele SUA (TRUMAN) nu şi-a asumat riscul declanşării unui nou război într-un an electoral şi va lua decizia formării unui pod comercial aerian deasupra Berlinului. Deşi aceasta decizie a fost privită cu scepticism s-a dovedit a fi una pe cât se poate de importantă pe atât de eficientă, a functionat un an între 24 iunie1948 – 24 iunie 1949 în punctul maxim înregistrându-se un trafic de peste 13 mii tone pe zi, iar din punct de vedere politic avea să se constituie într-o mutare câştigătoare pentru TRUMAN care va câştiga alegerile în SUA, iar pentru europeni va deveni simbolul înlăturării pericolului sovietic, în plus vest europenii încurajaţi de planul MARCHAL vor forma în 1949 organizaţia Atlanticului de Nord (NATO).

Proclamarea Republicii Populare Chineze - avea să se producă la 1 februarie 1949 însă Washington nu va recunoaşte China comunistă (situaţia avea să se schimbe abia în 1972) în acest context MAO se va îndrepta către Moscova pentru a primi finanţarea necesară transformării RP Chineze, va rezulta o înţelegere cu plusuri şi minusuri. China va obţine o finanţare de 300 mil$ materializate în credite comerciale pe 5 ani însă cu dobânzi considerabile va desfiinţa privilegiile Rusiei în porturile din MANCIURIA precum şi la calea ferata din acea zonă şi în plus STALIN va oferii omologului chinez principalul spion politic al URSS-lui în biroul politic executiv al PC Chinez. China nu va reuşi însă să obţină bomba atomică, iar MAO nu va fi obligat să fie de acord cu înfiinţarea de firme mixte.

9

NSC-68 - preşedintele SUA a însărcinat consiliul naţional pentru securitate să realizeze o evaluare a politicilor americane în contextul războiului rece ceea ce a rezultat a fost cu scenariu apocaliptic potrivit acestui document dat publicităţii abia în anii 70. Rusia vrând sa-şi impună puterea sa absoluta ceea ce determina SUA să contracareze aceasta sentinţă prin construirea unei politici şi a unui sistem economic viabil pretutindeni în lumea noncomunistă. Altfel spus trebuiau realizate alianţe puternice sub conducere americană pretutindeni în lume indiferent care ar fi fost costurile. Atâta timp cât ruşii nu puteau să fie constrânşi să facă vreo concesie accentul urma să se pună pe creşterea puterii militare. Această opţiune înseamnă un efort financiar considerabil ceea ce nu era deloc pe placul americanului de rând care era obligat sa plătească taxe şi impozite mai mari.

Războiul din Coreea (războiul fără învingători) – principalul rezultat al acestui război constă că a dat startul unei curse nebune a înarmărilor, cursă care a afectat într-o măsură mult mai mare a economia Sovietică şi a contribuit într-o măsură semnificativă la căderea comunismului.

Coreea a fost sub dominaţie Japoneză din 1905-1945 când aceasta a fost înlăturată de ruşi şi americani, coreeni primind sprijin militar de la ambii. În 1948 s-au format guverne separate, americanii şi-au retras trupele preşedintele TRUMAN considerând că apărarea Coreei nu este esenţială. Războiul civil s-a dovedit a fi inevitabil. Declanşarea războiului civil venea ca o mănuşa pentru preşedintele SUA, era momentul ca SUA să iasă la rampa, ceea ce s-a şi întâmplat. Consiliul de securitate al NATO sub presiunea americanilor şi în contextul în care ruşii vor părăsi lucrările în semn de protest pentru nerecunoaşterea Chinei Comuniste va vota pentru intervenţia militară din Coreea. Americanii erau ferm convinşi că Rusia nu va intervenii pentru a nu declanşa un nou război mondial ceea ce s-a şi întâmplat însă numai până la un punct. MAO şi liderii Chinezi erau din ce în ce mai convinşi că americanii după ce îi vor învinge pe comuniştii în Coreea se vor îndrepta spre China. Acesta va fi motivul pentru care MAO va lua decizia să trimită ,,voluntari’’ la nivelul lui octombrie 1950. Recucerirea Seulului se va produce la începutul anului 1951. Chiar dacă americanii făceau faţă acestor noi coordonate ale războiului în SUA el devenea din ce în ce mai nepopular, în plus faptul că ruşii nu interveneau direct cel puţin teoretic părea să asigure succesul americanilor. Stalin a furnizat însă echipament militar Chinei la un preţ exorbitant dar nu a asigurat aşa cum promisese protecţie aeriana. Această politică de risc scăzut a liderului sovietic se datora faptului că era ferm convins că americanii nu vor putea învinge niciodată în Coreea cu mijloace convenţionale şi pe de altă parte reţeaua de spionaj sovietică se asigurase că preşedintele TRUMAN luase decizia de a nu folosi bomba atomică.

10

Războiul trena iar începerea negocierilor devenea inevitabilă. Aceste negocieri a fost începute de TRUMAN şi continuate din 1953 de noul preşedinte al SUA şi încheiate prin reconstituirea celor 2 Corei. A fost un război fără victorie însă a determinat creşterea considerabila a prăpastiei dintre cele 2 poluri. Avea să se declanşeze o criză nebună a înarmărilor, iar URSS înconjurată de state pro-americane trebuia să adauge fonduri din ce în ce mai mari pentru susţine această cursă, în loc sa se concentreze pe dezvoltarea economică. Schimbările la vârf din cele 2 superputeri vor influenţa major dinamica războiului rece. TRUMA este schimbat iar moartea lui Stalin (15 martie 1953) îl aduce pe Nichita Hruciov în fruntea Partidului Comunist, va urma o perioadă în care relaţiile americano-sovietice vor deveni din ce în ce mai încordate.

Cele mai importante momente sunt: criza Berlinului, criza Cubaneza şi criza din Vietnam . Principala întrebarea care se pune este cum s-a ajuns la aceste momente Hrusciov era total era diferit faţă de Stalin, adeptul unei politici externe de risc maxim fiind convins că socialismul de tip sovietic va triumfa pretutindeni. În 1956 îi va şoca pe toţi, pe comunişti şi adversarii acestora dezicându-se de Stalin. Va înfiinţa un departament pentru a ţine legătura cu partidele muncitoreşti şi frăţeşti. Era ferm convins de ,,armele’’ pe care trebuia să le folosească pentru ca URSS –ul să controleze blocul socialist şi era la fel de conştient de faptul ca nu trebuia să neglijeze consolidarea economiei şi ridicarea nivelului de trai. Deciziile pe care le va lua mai cu seamă în planul politicii externe vor fi pe cât de neaşteptate pe atât de contradictorii şi controversate sa reapropiat de TITO, a renunţat la prezenta în porturile Chinei şi la firmele mixte ruso-chineze dar a ales soluţia militara, în Ungaria nu sa sfiit să-i ameninţe pe englezi şi francezi cu folosirea forţei nucleare dacă nu pleacă din Egipt, a sporit ajutorul militar atunci când tentativa provocării succesiuni în SUMATRA a eşuat chiar dacă preşedintele SUA a implicat din plin CIA şi a trimis echipament militar şi specialişti în republica Congo.

Acutizarea relaţiilor dintre cele două superputeri se va materializa cu deosebire la nivelul a trei momente principale: Criza Berlinului, Criza Cubaneză, Războiul din Vietnam.

Criza Berlinului – reprezintă unul dintre momentele importante care marchează creşterea tensiunii atât la nivelul celor două superputeri cât şi la nivelul internaţional în ansamblu. Această criză a fost provocată de Nikita Sergheevici Hruşciov în condiţiile în care devenise conducătorul suprem în Uniunea Sovietică.

Pe 04 octombrie 1957 primul sputnic zboară pe o orbită circumterestră timp de 96 de minute. Vor urma alţi opt sateliţi fiecare zbor însemnând câte un record şi demonstrând că tehnologia spaţială sovietică este cea mai avansată din lume la acel moment. Berlinul reprezenta cu siguranţă una dintre cele mai sensibile probleme pentru occident “călcâiul lui Achille”. La momentul respectiv Germania de Vest era deja membră a NATO iar ruşii erau foarte

11

preocupaţi de posibilitatea că aceasta ar putea intra în posesia unor armelor nucleare.

Finalizarea acestui conflict prin împărţirea oraşului în două părţi distincte (13 august 1961) s-a realizat in condiţiile în care pe ansamblu America avea o problemă de imagine (pe de o parte datorat faptului că ruşii reuşiseră primul zbor al unui om în spaţiul cosmic Yuri Alekseyevich Gagarin 1961 şi pe de altă parte operaţiunea din Golful Porcilor din Cuba se soldase cu un dezastru de proporţii.

Ulterior în anul 1969 ruşii aveau să iniţieze un tratat asupra Berlinului (Andrei Kemenici- preşedintele Uniunii Sovietice) si care se finaliza printr-un acord cvatripartid pe 03 septembrie 1971. Acest moment înseamnă practic recunoaşterea Republicii Democrate Germania de către accident, Germania de Vest (Republica Federală Germania), iar Berlinul înceta să mai fie o ameninţare la adresa păcii mondiale.

Criza rachetelor Cubaneze – reprezintă momentul în care războiul rece a fost foarte aproape să se transforme într-o confruntare nucleară, într-un război mondial, a început pe 14 octombrie 1962 şi s-a încheiat pe 20 noiembrie 1962. Această criză s-a declanşat după ce în aprilie 1961 exilaţii cubanezi sprijiniţi de CIA eşuau lamentabil în încercarea de a-l înlătura pe Fidel Castro.

Pe 14 octombrie 1962 serviciile secrete de spionaj americane informau că sovieticii construiau baze de lansat proiectile de rază mijlocie în Cuba.

Pe 23 octombrie 1962 a început carantina Cubei, pe 25 octombrie vase ruseşti navigând spre Cuba au fost deturnate, pe 26 octombrie Nikita Sergheevici Hruşciovi ia telegrafiat lui John Fitzgerald Kennedy pentru aşi exprima disponibilitatea de a începe negocierile, pe 27 octombrie a cerut public demontarea bazelor americane de rachete din Turcia şi pe 28 octombrie a făcut de asemenea publică decizia de a demonta şi de a îndepărta toate armele ofensive sovietice din Cuba, ceea ce se va şi întâmpla până la sfârşitul anului.

În replică preşedintele John Fitzgerald Kennedy va retrage în noiembrie blocada navală şi ulterior va retrage proiectilele din Turcia.

Criza cubaneză a reprezentat un moment deosebit de dificil pentru securitatea globală şi în egală măsură a evidenţiat dorinţa comună a SUA şi a Uniunii Sovietice de a evita o confruntare majoră directă. Din acest moment confruntările aveau să fie mutate departe de teritoriul celor două superputeri spre Vietnam, Etiopia, Somalia, Angola, Mongolia, Afganistan, etc..

Războiul din Vietnam - a început în perioada lui John Fitzgerald Kennedy şi a fost continuat de Lyndon Johnson şi încheiat de Nixon. Americanii erau convinşi de rolul pe care-l juca Indochina. Pierderea Vietnamului ar fi putut antrena un efect de domino, materializat prin căderea sau prăbuşirea altor state precum: Loos, Cambogia, Thailanda şi chiar Japonia şi Filipine.

În momentul în care preşedintele Kennedy s-a instalat la Casa Albă, în Vietnam nu erau mai mult de 1.500 de americani dintre care aproximativ jumătate erau consilieri militari, iar Guvernul de la Hanoi (capitala Vietnamului) proamerican se menţinea în principal datorită sprijinul economic acordat de americani.

12

În anul 1963 SUA trimisese peste 16.000 de consilieri americani şi echipamente de tehnică militară ultimă generaţie. Preşedintele Lyndon Johnson a moştenit un război pe care nu şi l-a dorit şi în toţi cei şase ani în care s-a aflat la Casa Albă a făcut tot ce ia stat în putinţă ca să obţină sprijinul Congresului pentru a-l purta acest război aşa cum a credea el.

Acest război de o duritate extremă se baza pe două concepţii total diferite: americanii luptau pentru a-i face pe nord-vietnamezi să renunţe la obiectivele lor şi să se aşeze la masa negocierilor, în timp ce aceştia din urmă doreau cu orice preţ să reunifice Vietnamul; ceea ce s-a şi întâmplat.

Începând cu anul 1965 în SUA apar mişcările de protest, iar în anul 1968 aceste mişcări se înteţesc considerabil în condiţiile escaladării violenţei interne, a divizării politice şi a dezordinii dintr-o serie de oraşe libere.

În anul 1969, la Casa Albă se instalează preşedintele Richard Milhous Nixon (cunoscut mai ales sub numele de Richard Nixon), iar politica americană se schimbă fundamental. Programul noului preşedinte al SUA viza retragerea progresivă a trupelor americane şi acordarea unui sprijin considerabil pentru sud-vietnamezi. Decizia ca soldaţii americani să lupte în Kambogia face ca anii 1960-1970 să reprezinte apogeul mişcărilor împotriva războiului. Încetarea definitivă a focului avea să se producă în ianuarie 1973. Din acest război americanii ieşeau cu un bilanţ dezastros:- în jur de 60.000 de morţi declaraţi;- peste 300.000 răniţi;- mai mult de 150 miliarde $ cheltuite.

Cea de-a doua perioadă cuprinsă între anii 1969 – 1979 (numită şi deceniul destinderii). Această perioadă a războiului s-a caracterizat printr-o oarecare detensionare a relaţiilor dintre SUA şi Uniunea Sovietică. La fel ca şi în perioada anterioară, schimbul de la vârf dintre cele două superputeri mondiale îşi vor pune din plin amprenta pe politica externă a celor două puteri mondiale.

În 1964 Nikita Sergheevici Hruşciov va fi înlăturat, la Casa Albă va ajunge Richard Nixon iar la conducerea Consiliului Securităţi Naţionale va fi numit Henry Alfred Kissinger. Concret extinderea constă în încercarea de ambele părţi de a construi un nou tip de relaţie. Cu siguranţă această nouă viziune se datora şi caracteristicilor raporturilor de forţe existent în acel moment la nivel planetar.

Economia americană se confruntă cu un declin evident ceea ce determina reducerea bugetului apărării. De cealaltă parte Uniunea Sovietică ajunsese la paritate nucleară cu SUA. Richard Nixon avea nevoie de colaborarea cu Moscova pentru a ajunge la un acord de pace cu Hanoi-ul.

Preşedintele american avea aptitudini diplomatice remarcabile, el fiind practic persoana potrivită aflată în momentul potrivit şi în poziţia potrivită pentru a negocia un acord de control al armamentului. Acordul pe care Richard Nixon şi Henry Alfred Kissinger l-au conceput pentru Moscova a rămas în istorie sub denumirea de parteneriat.

SUA vor recunoaşte paritatea nucleară a Uniunii Sovietice, nu vor încerca să intervină în Blocul Sovietic şi vor deschide calea către investiţiile şi tehnologiile moderne occidentale. Americanii doreau ca ruşi să-i ajute să iasă onorabil din Vietnam şi să recunoască interesele mutuale ale super-puterilor în

13

sfera lumii a treia. Cele două super-puteri mondiale înţelegeau poate mai bine ca oricând că stabilitatea era obiectivul principal; motiv ceea ce îi făcea pe americani ca pentru prima oară după anul 1945 să invite pe ruşi la pace.

De cealaltă parte Moscova, continua să-şi consolideze poziţia de superputere militară, atât armamentul nuclear ca şi cel convenţional se alfa în plin proces de dezvoltare. Flota de submarine se extindea, ba mai mult construiau un portavion pentru a asigura accesul şi succesul puterii militare a Uniunii Sovietice oriunde în lume. În cele mai multe domenii privind construcţia de rachete, ruşii erau lideri mondiali. Într-un asemenea context din punctul de vedere al ruşilor erau ferm convinşi raportul de forţe se schimbă implacabil în favoarea lor.

În anii 1968 şi 1969 disensiunile dintre Uniunea Sovietică şi China se vor acutiza semnificativ. Preşedintele SUA, Richard Nixon avea să surprindă întreaga lume în februarie 1972 când va zburat la Beijing pentru a-l întâlni pe MAO.

Principalul obstacol în calea relaţiilor chinezo-americane era fără îndoială Taiwanul. SUA puseseră în practică teoria celor două Chine şi anume: Republica Populară Chineză din teritoriul continental şi Republica Chineză din Taiwan. De cealaltă parte poziţia Beijing-ului era cât se poate de fermă: „Nu există decât o singură Republica Populară Chineză”. În urma acestei întâlniri SUA aveau să-şi retragă trupele şi echipamentele militare din Taiwan (Casa Albă recunoscând Republica Populară Chineză).

În consecinţă la nivel planetar se configura situaţie nouă şi total neaşteptată ce demonstra cât se poate de evident că din punct de vedere militar lucrurile se complicau putându-se vorbi de trei super-puteri: SUA, Uniunea Sovietică şi China. În plus eforturile administraţiei Richard Nixon de a dezvolta sisteme defensive antirachetă a îngrijorat semnificativ Moscova. Era un domeniu în care la acel moment americanii erau mai avansaţi, iar ruşii nu-şi propuneau să facă cheltuieli suplimentare pentru a menţine competiţia.

În concluzie şi sovietici erau cât se poate de interesaţi de negocieri privind limitarea armelor strategice. Din punct de vedere al americanilor iniţierea acestor negocieri şi semnarea unor acorduri privind limitarea armelor strategice reprezenta dovada cea mai clară că cele două super-puterile treceau de la confruntare la dialog.

SALT 1 - Society for Applied Learning Technology (Societatea pentru Tehnologie Aplicată Learning)

SALT 2 - Society for Applied Learning Technology (Societatea pentru Tehnologie Aplicată Learning)

SALT 1- a fost semnat de Leonid Brejnev şi Richard Nixon în anul 1972 la Moscova. Acest acord limita dezvoltarea sistemelor defensive antirachetă nefăcând progrese semnificative nici în privinţa celor ofensive. Au fost încheiate acorduri de cooperare în domeniul sănătăţii, în domeniul cosmic, iar cele două puteri au convenit asupra principiilor care să stea la baza reuşindu-se chiar semnarea unei declaraţii de principii în vederea

14

extinderii cooperării pentru evitarea unei confruntări militare precum şi reguli de conduită comună pentru rezolvarea eventualelor situaţii de criză.

În iunie 1973 Leonid Brejnev va face prima vizită oficială în SUA, vor fi semnate acorduri care vizau colaborarea în domeniul agriculturi, al transporturilor, al cercetării mărilor şi oceanelor, dar şi un acord general privind contractele, schimburile şi colaborarea în domeniul ştiinţei, tehnicii, al învăţământului şi al culturii.

Va fit semnat şi un acord referitor la principiile de bază ale tratativelor ulterioare pentru limitarea armelor strategice ofensive, astfel stabilindu-se cadrul pentru negocierile celui de al doilea acord SALT 2.

După şapte ani de eforturi SALT 2 avea să fie semnat de James Earl „Jimmy” Carter şi Leonid Brejnev la Viena în anul 1979.

Un alt moment important al acestei perioade în reprezintă iulie 1973, când la Helsinki a avut loc o conferinţă la care au participat 33 de state inclusiv state din NATO, pactul de la Varşovia sau SUA.

A rezultat un acord semnat la 01 august 1975 de Leonid Brejnev şi Gerald Ford din partea celor două super-puteri, dar şi de alţi şefi de state. Ruşii îşi atinseseră scopul principal, deşi pentru realizare acest lucru a trebuit să accepte pentru prima dată caracterul universal al dreptului omului, precum şi faptul că ideile şi oamenii puteau să circule liber în Europa. Acesta era preţul pe care trebuia să-l plătească pentru a-şi atinge ţelul (referitor la inviolabilatea frontierelor stabilite în anul 1945).

Războiul din Vietnam

Dincolo de toate aceste dovezi elocvente pentru încercarea de a dezvolta de ambele părţi o politică de destindere a fost şi numeroase momente care dovedeau că cele 2 super-puteri nu abandonaseră lupta pentru menţinerea sau creşterea sferelor de influenţă, de exemplu în Europa dezamorsarea problemei Berlinului părea că Germania de Vest se îndreaptă între o poziţie de neutralitate în realitate nu sa întâmplat deloc aşa, cancelarul Helmut Schmidt ducând o politică cât se poate de vizibilă de apropiere faţă de Washington şi faţă de NATO.

De asemenea, în Orientul Mijlociu conflictul dintre Egipt şi Israel (în care au fost implicate şi Siria şi Iordania) a arătat la fel de evident implicarea şi poziţia celor două super-puteri şi nu în ultimul rând în Africa, poziţia faţă de conflictele din Angola, Congo, Etiopia, Guineea sau Mozambic, arată cât se poate de clar că lumea a treia trezea interesul marilor puteri.

În noiembrie 1979 situaţia se va schimba radical adepţi Abdulahului Comeinic (Iran) au cucerit Ambasada Americană luând o serie de ostatici. O astfel de situaţie era un moment cât se poate de delicat pentru preşedintele Carter care era pus într-o situaţie cu totul şi cu totul nouă.

Perioada a III-a cuprinsă între anii 1979 – 1991 (unii o numesc un al doilea război rece)

Semne ale sfârşitului perioadei destinderii începuseră să apară din anul 1977. În timpul negocierilor asupra Tratatului SALT 2, cancelarul Germaniei Helmut Schmidt şi în egală măsură şi ruşii doreau ca în acest tratat să fie

15

incluse şi armele destinate scenelor europene (rachete cu rază medie de acţiune).

James Earl „Jimmy” Carter (preşedintele SUA al vremii de atunci) a refuzat categoric acest lucru. Cancelarul Germaniei de Vest va ceda, iar sovieticii vor riposta prin instalarea de proiectile SS20 în Europa Centrală şi de Est. Decizie care va fi controversată, discutabilă şi care va avea să fie contrabalansată de NATO prin instalarea în anul 1979 a rachetelor de tip Cruise şi Pershing II. Fără îndoială că intervenţia sovietică în Afganistan (25 decembrie1979), avea să declanşeze acutizarea relaţiilor între cele două super-puteri. Concret, un conflict militar în care forţele implicate erau partidul popular democrat din Afganistan de orientare marxistă şi susţinut de forţele sovietice şi de cealaltă parte rebelii Islamişti mujahedini susţinuţi de SUA, Arabia Saudită şi Pakistan.

Acest război a durat nouă ani într-o desfăşurare aproximativ similară cu cea din Vietnam, Uniunea Sovietică fiind principalul pedant. În plan politici externe prăpastia dintre cele două super-puteri continuă să se adâncească. Astfel, în anul 1980 preşedintele James Earl „Jimmy” Carter a recomandat sportivilor americani să nu participe la Jocurile Olimpice de la Moscova, iar ca reacţie de răspuns 4 ani mai târziu în anul 1984 Moscova interzicea sportivilor ruşi participarea lor la Jocurile Olimpice de la Los Angeles.

Războiul din Afganistan a contribuit la alegerea preşedintelui SUA Ronald Reagan, Carter chiar dacă a sporit bugetul militar, a creat o forţă rapidă de reacţie, a instalat rachetele MX şi a semnat acorduri militare secrete cu China. Pentru faptul că nu a reuşit să redreseze economia americană a devenit foarte nepopular.

Noul preşedinte al SUA va adopta o atitudine relativ simplă faţă de ruşi. În viziunea sa nu era cazul să negocieze acorduri cu ruşi, atâta vreme cât aceştia oricum ar le-ar fi încălcat. Singura soluţie câştigătoare în viziunea lui era asigurarea supremaţiei nucleară faţă de Uniunea Sovietică şi lupta împotriva intervenţiilor sovietice în lumea a treia.

Administraţia Reagan va face public că a descoperit acea breşă de vulnerabilitate datorită căreia prima lovitură nucleară sovietică ar fi devastat SUA. Folosind această ipoteză îndoielnică va promova o politică de creştere accelerată a cheltuielilor militare pe tot parcursul anilor ’80. În martie 1983 Reagan va face publică iniţiativa apărării strategice, ceea ce a rămas în literatură sub denumirea de “Războiul stelelor”, care concret însemna formarea unui scut de apărare în spaţiu din spatele căruia SUA ar fi putut lansa prima lovitură nucleară.

În anul 1985 liderul suprem al Uniunii Sovietice devine Mihail Sergheevici Gorbaciov, iar ministru de externe Eduard Şevardnadze. Acest tandem avea să aducă un nou sistem de lucru intitulat “Noua Gândire Politică - PERESTRIKA” care avea să devină tot mai popular în lumea occidentală. În esenţă principalele componente ale acestuia erau:

confruntarea dintre cele două super-puteri este neproductivă; puterea militară nu garantează securitatea care poate fi atinsă doar prin

mijloace politice şi găsirea unor soluţii comune; securitatea unui stat nu poate fi sporită dacă acest lucru se face în

detrimentul altui stat;

16

conflictul dintre super-puteri în lumea a treia a adus Moscovei puţine avantaje tangibile, însă a contribuit la sporirea creşterea tensiuni dintre cele două super-puteri SUA şi URSS-ul ar trebui să găsească împreună soluţii pentru rezolvarea acestor probleme;

toate statele sunt independente în consecinţă securitatea fiecărui stat depinde de relaţia cu celelalte;

valorile universale comune (drepturile omului, nefolosirea forţei în rezolvarea problemelor politice, democraţia) ar trebui să reprezinte elemente de bază în luarea deciziilor de politica externă;

abordarea prin prisma ideologiei de partid de clasă a strategiei de politică externă ar trebui abandonată în favoarea intereselor comune ale omenirii;

Uniunea Sovietică reprezintă un stat normal care nu are ca obiectiv stăpânirea lumii şi îşi doreşte să se afle în relaţii de strânsă cooperare cu toate celelalte state;

Afganistanul constituia un obstacol major în calea acestei noi gândiri politice deoarece împărţea lumea în două părţi, lumea occidentală de o parte iar de cealaltă lumea islamică acestea fiind pe poziţii profund antagonice.

Lumea a treia comunistă în egală măsură devenea o povară din ce în ce mai mare pentru Moscova în condiţiile în care nici o economie, nici un stat era capabil de o dezvoltare viabilă. Potrivit unor calcule ale vremi subvenţiile acordate de ruşi (Cuba, Vietnam, Egipt) depăşeau 40 miliarde de $ mai mult decât toate statele est europene înregistrau datorii din ce în ce mai mari faţă de Moscova.

Administraţia Ronald Reagan a continuat să lupte împotriva aliatelor URSS din întreaga lume fie că este Nicaragua, Afganistan, Angola, Mozambic. Este momentul în care este format şi instruit Osama Bilanden.

În plan umanitar există o diferenţă fundamentală între politica lui Ronald Reagan şi Gorbaciov, în timp ce preşedintele american reitera angajamentul faţă de iniţiativa apărării strategice „Războiul stelelor”, Mihail Sergheevici Gorbaciov surprindea pe toată lumea în ianuarie 1986 când propunea dezactivarea tuturor armelor nucleare până în anul 2000.

În anul 1988 la Organizaţia Naţiunilor Unite Mihail Sergheevici Gorbaciov, a făcut public faptul că Uniunea Sovietică îşi va aduce unilateral efectivele militare, iar trupele sovietice staţionate în Republica Democrată Germană, Cehoslovacia şi Ungaria vor fi retrase.

La acest anunţ în aceeaşi zi şeful statului major va demisiona. Acesta fusese de acord cu reducerea armamentului convenţional însă numai condiţia reciprocităţi americane.

În consecinţă Mihail Sergheevici Gorbaciov se vedea prins într-un conflict de interese, cu propria armată. Politica sa devenea tot mai apreciată pe plan extern şi tot mai contestată în interior. În anul 1989 la Casa Albă se instalează George W. Bush avându-l ca secretar de stat pe James Baker.

Mihail Sergheevici Gorbaciov va continua să facă o serie de concesii militare fără a primi în schimb aproape nimic. El prin politica sa dusă dincolo de obiectivele generoase ale acesteia nu reuşea să găsească aportul naţiuni

17

ruse mai cu seamă că era foarte departe de a identifica soluţii viabile pentru rezolvarea problemelor economice şi financiare al URSS-ului.

În consecinţă, poziţia liderului sovietic devenea din ce în ce mai şubredă, în august 1991 avea să se producă o tentativă de lovitură de stat iniţiată de proprii săi oameni. Pentru Mihail Sergheevici Gorbaciov totul va lua sfârşit în decembrie 1991, când liderii Rusiei, Belorusiei şi Ucrainei s-au întâlnit lângă Minsk pentru a hotărî dizolvarea Uniunii Sovietice şi înfiinţarea unei confederaţii deschise de state independente şi anume ”Comunitate de State Independente (CSI)”.

Sfârşitul războiului rece nu se va materializa într-o lume unipolară chiar dacă SUA a făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a dinamiza politica expansionistă, în consecinţă tendinţa de multipolaritate pe care o regăseau tot mai vizibilă, din punct de vedere economic încă din ani 1980 va genera o reconfigurare a raporturilor de forţe la scară planetară. Aceasta nu înseamnă că SUA a devenit o ţară ca oricare alta. Principalele motive pentru care putem spune că SUA nu reprezintă unicul centru de putere în lume sunt:

1. majoritatea ţărilor lumii indiferent că vorbim de lumea dezvoltată sau cea în curs de dezvoltare nu mai consideră societatea americană în ciuda rezultatelor sale indiscutabile ca pe un model socio-economic ideal

2. SUA nu mai pot singure să asigure singure securitatea militară a planetei

3. abordarea principalelor fenomene economice, sociale sau politice a consecinţelor pe care acestea le generează tinde să se diferenţieze tot mai mult atât la nivelul ţărilor dezvoltate cât şi al celor în curs de dezvoltare

4. partea din venitul mondial deţinută de SUA descreşte lent ca urmare a produceri miracolului japonez, a dinamizării procesului integraţionist în Europa, a dezvoltării constante a Chinei şi a repoziţionării Rusiei

5. fenomene de pierdere de viteză apar tot mai frecvent în economia americană şi asta indiferent că este vorba de spaţiul financiar sau cel industrialÎn consecinţă în prezent combinaţiile factorilor de producţie într-o serie

de alte ţări au devenit la fel de eficiente sau chiar mai eficiente decât SUA, ca atare în marele joc industrial mondial nu ne mai aflăm în situaţia asimetrică de după cel de al doilea război mondial chiar dacă în privinţa resurselor naturale situaţia americanilor este mult decât a japonezilor sau a europenilor, în plus o serie de ţări au ajuns în situaţia în care SUA nu le mai poate influenţa în mod semnificativ. Adâncirea procesului de interdependenţă în condiţiile unei liberalizări tot mai accentuate stă la baza actualului model de dezvoltare.

Pe de o parte este cert că nici-o ţară din lume nu se mai poate sustrage de la mondializarea schimburilor, deci nu se mai poate apela o politică, izonaţionalistă, iar pe de altă parte adâncirea interdependenţelor generează o multitudine de consecinţe care determină clasarea acestui proces în centrul polemicilor internaţionale.

Concret trăim într-o lume în care progresul se produce mai repede şi mai mult ca oricând iar accesul la cesta creşte continuu. Pe de altă parte

18

sărăcia la nivel mondial creşte şi nu scade aşa cum se întâmplă şi cu decalajele fie ele între ţări, companii sau oameni.

În consecinţă sunt cel puţin câteva tipuri de consecinţe care fac din procesul de adâncire al interdependenţelor un proces amplu disputat. Ex: o primă întrebare care sar putea pune este măsura în care acest proces este benefic în egală măsură pentru toate statele lumii. Accentuarea interdependenţelor creşte accesul la resurse, tehnologii la progres în general, dar nu este obligatoriu să se transforme automat într-o creştere a producţiei industriale sau creştere economiei unei ţări.

O altă problemă aflată în dezbatere vizează măsura în care acest proces este compatibil cu idealul de dreptate socială la nivel naţional.

Adâncirea interdependenţelor în mod cert va genera un câştig pentru o colectivitate naţională în ansamblul său pe de altă parte în absenţa unor politici coordonate, unor acţiuni corective, decalajele între grupurile sociale ce compun colectivitatea respectivă pot să crească semnificativ.

Adâncirea interdependenţelor poate să determine pentru unele ţări ritmuri de schimbare imposibil de realizat. Acest proces tinde să impună un număr din ce în ce mai mare de economii, un ritm de schimbare puternic comandat de ritmul de evoluţie al celor mai competitive economii.

În consecinţă se poate întâmpla să se ajungă la detaşarea unui grup mai mare sau mai mic de restul plutonului cea ce se traduce printr-o creştere şi nu o diminuare a decalajelor la nivel mondial.

Adâncirea interdependenţelor creşte gradul de vulnerabilitate ale unei economii naţionale …….;;;…….; între dependenţă şi interdependenţă este foarte greu de identificat, în egală măsură este cert că o astfel de lume în care dinamica progresului depinde în mod esenţial de accentuarea interdependenţelor este o lume din ce în ce mai sensibilă, altfel spus la fel de repede se vor propaga la nivel mondial şi consecinţele pozitive şi cele negative ale unor fenomene sau ale altora.

În concluzie accentuarea interdependenţelor reprezintă o realitate, un fenomen care stă la baza accentuării dinamizării şi progresului, a procesului de globalizare în ansamblu. A lupta sau a pleda împotriva acestui fenomen este un non sens aşa după cum este la fel de clar că el reprezintă principala provocare pentru toate ţările lumii indiferent de nivelul lor de dezvoltare sau orânduire social politică.

SUA – principalul centru de putere în economia mondialăSUA reprezintă o mare bogăţie de resurse naturale, unul dintre cele mai

mari state al lumii, unul dintre teritoriile caracterizate de cele mai puternice contraste.

Într-un timp relativ scurt, SUA avea să devină principalul centru de putere la nivel mondial. Unul dintre factorii determinanţi al acestui parcurs de succes îl constituie poziţia geografică care a permis SUA să se afle la un relativ adăpost faţă de cele două conflagraţii mondiale şi pe de altă parte să-şi pună în practică politica expansionistă. La dezvoltarea SUA au concurat şi o serie de factori de ordin istoric:

19

- nu a cunoscut feudalismul şi-au trecut direct la capitalism – acest avantaj de prim ordin permiţându-i societăţii americane să se dezvolte încă de la început ca o societate civilă deschisă;

- teza de bază a Declaraţiei de Independenţă este acea a drepturilor inalienabile dăruite de creator tuturor oamenilor. Toate aceste drepturi nu vizau în mod preferenţial anumite clase sau categorii sociale privilegiate;

- într-o perioadă relativ scurt s-a format o piaţă internă uriaşă care a contribuit din plin dezvoltarea economică. Practic standardizarea şi producţia de serie au apărut în SUA de timpuriu fiind create de talia pieţei americane;

- într-o perioadă relativ scurtă sistemul şi modul de viaţă american reuşesc să devină principalul etalon pentru tinerele generaţii din întreaga lume.La nivelul secolului al XX-lea asistăm la apogeul expansionismului

american. Politica expansionistă americană va urmări plasarea în poziţia de principal centru de putere în lume fără ca americanii să-şi pună vreodată problema consecinţelor pe care le-ar putea crea.

După sfârşitul celui de-al doilea război mondial în anul 1948 va iniţia „Planul Marshall” pentru relansarea economiilor Vest Europene, iar în anul 1949 tot din iniţiativa americanilor va semna Tratatul Atlanticului de Nord (ia fiinţă NATO). Americanii vor acorda un important sprijin financiar şi logistic Japoniei, în dorinţa de ai restitui acesteia rolul de zid de apărare împotriva expansionismului comunismului în zonă.

SUA şi-a putut permite o astfel de politică fiind economia care a ieşit cel mai bine din cel de-al doilea război mondial, deţinând 2/3 (două treimi) din rezerva planetară de aur.

Sistemul economic american poate fi caracterizat prin trei termeni:- afaceri;- capitalismul;- libera iniţiativă.

Modelul economic american se individualizează prin: - preponderenţa proprietăţii private - care presupune libertatea deplină a

indivizilor în procurarea şi utilizarea fenomenelor de producţie.- prin motivaţia pentru profit - putându-se vorbi despre un cult al maximizării

profitului;- piaţa şi concurenţa - ocupă un loc central în strategia naţională de

dezvoltare;- relaţia guvern-mediu de afaceri este clar stabilită printr-o legislaţie care

reglementează modul şi tipul de intervenţie al statului în economie;- prin deplina libertate a consumatorului.

Aceste caracteristici au contribuit din plin la dinamica inovării, a progresului tehnico-ştiinţific în genere.

Unul dintre elementele pe care s-a bazat expansionismul american l-a reprezentat deţinerea şi păstrarea poziţiei de lider în domeniul cercetării ştiinţifice şi în domeniul produceri progresului ştiinţific. La fel de important pentru păstrarea poziţiei de principal lider la nivel planetar este şi dinamica în piaţa forţei de muncă, o forţă de muncă ce se caracterizează printr-o deosebită mobilitate şi pe de altă parte printr-un grad înalt de calificare

20

asigurat de faptul că după cel de a doilea război mondial America ………………….?

Evenimentele petrecute după sfârşitul războiului rece şi cu deosebire declanşarea crizei financiare la sfârşitul anului 2007 vor afecta semnificativ economia americană care se va confrunta cu o încetinire a creşterii economice, cu o permanentă cultură inflaţionistă sau cu creştere spectaculoasă a şomajului. Scăderea drastică a consumului şi a producţiei industriale vor genera o comprimare a economiei americane.

UE – centru de putere în economia mondială

Actuala configuraţie a UE este rezultatul în primul rând a spectaculoaselor şi neaşteptatelor transformări petrecute în Europa Centrală şi de Est la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90. Prăbuşirea URSS şi sfârşitul războiului rece determina o schimbare de proporţii pentru ţările foste socialiste (comuniste) din Europa Centrală şi de Est, toate aceste ţări declarând la acel moment că doresc o schimbare radicală pe toate planurile, economic, social şi politic. Obiectivul principal îl reprezenta trecerea de la o economie de stat hipercentralizată la o economie capitalistă, de piaţă funcţională. Pentru a produce o astfel de schimbare era nevoie de un amplu program de reforme care să vizeze un spectru foarte larg. Dacă din punct de vedere politic aceste transformări sau produs relativ repede, iar succesele nu au întârziat să apară, din punct de vedere economic şi social transformările sau derulat mult mai anevoios.

O transformare de asemenea proporţii a acestor economii impunea într-o măsură semnificativă ajutorul Vestului, pe de altă parte acest ajutor reprezenta o condiţie de maximă importanţă în reuşita reformelor însă nu şi singurul factor care ar fi putut genera şi garanta succesul. Altfel spus eventualele fonduri de sprijin ar fi putut să contribuie semnificativ la restructurarea şi dezvoltarea acestor economii, însă erau insuficiente în raport cu dimensionarea problemelor existente.

În consecinţă toate aceste ţări vor apela la împrumuturi şi în egală măsură un rol deosebit de important îl vor avea investiţiile străine directe pe de o parte volumul şi dinamica atât a împrumuturilor cât şi a investiţiilor străine directe depindeau în mod fundamental de reuşita programelor de reforme, de crearea unui mediu politic, social şi economic stabil.

În consecinţă Guvernele occidentale şi principalele instituţii monetare internaţionale (Banca Mondială, FMI) vor juca un rol deosebit de important, fiind în egală măsură surse viabile de finanţare dar şi principali formatori de curent de opinie la nivel mondial.

Amploarea problemelor cu care se confruntau ţările Central şi Est Europene era una deosebită, atât datorită nivelului la care sa plecat, dar mai cu seamă datorită disfuncţionalităţilor care au apărut pe parcurs.

Într-o primă fază economia tuturor ţărilor foste socialiste sa îngustat semnificativ, în condiţiile în care această tendinţă ar fi fost dublată de o politică

21

de restructurare eficientă, de orientarea de către un tip sau altul de specializare în raport cu particularităţile fiecărei economii, ar fi putut constitui un avantaj, aceste economii ar fi devenit mai flexibile şi ar fi putut să aibă o viteză de schimbare mult mai radicală. În realitate această îngustare a cestor economii a devenit factorul principal al unei recesiuni semnificative la nivelul Europei Centrale şi de Est.

În al doilea rând sectoarele private care ar fi trebuit să devină principalele motoare ale schimbări şi ale dezvoltării sau format mult prea încet şi adesea în urma unor procese de privatizare controversate.

În al treilea rând pe tot parcursul acestei perioade de transformări aşa numită de tranziţie, în prim planul dezbaterilor publice s-a aflat modul de realizare a acestor transformări. Au existat pe de o parte adepţi ai unei transformări radicale şi imediate (terapie de şoc) şi pe de altă parte adepţi ai unei transformări graduale, în viziunea acestora având costuri sociale mai scăzute. Realitatea ne-a demonstrat că cei care au optat pentru prima variantă au fost şi cei care au obţinut cele mai bune rezultate la nivelul aşa numitelor perioade de tranziţie.

Dincolo de toate aceste greutăţi şi inconveniente este cert că toate aceste ţări au ales drumul schimbării din punct de vedere economic, social şi politic. Într-o primă fază această opţiune sa transformat în desfiinţarea Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER) - Pactul de la Varşovia.

După aproximativ patru decenii de existenţă acest grup de ţări ajunse-se să producă o treime din producţia industrială mondială şi din cea de cereale iar în comerţul mondial să deţină o pondere de circa 11% . renunţarea inexplicabilă la aceste pieţe devenite deja tradiţionale, desfiinţarea sistemelor de plată în chi.. sau Barton (marfă contra marfă), orientarea către noi pieţe de desfacere sau continente într-o presiune mult prea mare pentru nişte economii din ce în ce mai slabe şi vulnerabile.

Stabilizarea economică şi găsirea unor soluţii pentru a genera o dezvoltare durabilă deveneau principalele obiective ale acelei perioade.

Atragerea investiţiilor străine directe devenea o mare problemă pentru nişte economii care se confruntau cu inflaţie, şomaj şi în care procesele de privatizare întârziau sau se desfăşura în condiţii dubioase.

Concret toate aceste economii începeau să se confrunte cu un fenomen nou pentru ele „şomajul” intrarea în recesiune a determinat creşterea galopantă a acestuia ajungându-se la procente aflate între 15% şi 19%.

În partea a doua a anilor 90 situaţia va cunoaşte o oarecare îmbunătăţire în urma creşterii flexibilităţii forţei de muncă, însă nu datorită produceri restructurării ci din potrivă datorită întârzieri acestui proces şi a procedurilor de declarare a stării de faliment.

Procesul de privatizare, realitatea ne arată că ţările care au reuşit să-şi vândă cel mai repede activele (Polonia, Cehia, Ungaria) au obţinut şi cele mai bune rezultate.

În măsura implementării reformelor, rezultatele au început să apară dar şi în aceste condiţii, chiar dacă aceste economii au început să înregistreze creşteri economice, veniturile populaţiei au început să crească nu sa înregistrat, o creştere a gradului de încredere a acestor populaţii în reformă sau în schimbare. Într-o primă etapă am regăsit în prim plan sentimentul

22

victimizării, ulterior speranţa sa datorat posibilităţi reale de a accede în noua familie Europeană pentru ca ulterior respectarea criteriilor de convergenţă şi efectele politicilor comune să genereze efecte tot mai diverse.

Japonia – centru de putere în economia mondială

Japonia rămâne în istorie cu cel mai spectaculos proces de dezvoltare economică cunoscut sub numele de „miracolul japonez”. Acesta reprezintă transformarea unei naţiuni înfrânte şi a unei economii ruinate aşa cum era Japonia după al doilea război mondial într-un centru de putere la nivel mondial aşa cum avea să ajungă Japonia la sfârşitul anilor ‘70.

Particularităţile societăţii japoneze sunt în mare măsură factorul determinant al produceri miracolului economic şi în egală măsură motivul pentru care acest model nu a putut fi niciodată trasat într-un alt spaţiu, economie sau ţară.

- una dintre principalele caracteristici ale puterii Japoniei o reprezintă puterea tradiţiei, care îşi are rădăcinile în credinţa religioasă, determinând ca de-a lungul timpului cultul împăratului, al strămoşilor şi al patriei să rămână neclintit;

- învăţătura lui Confucius este cea din care japonezi şi-au însuşit normele privind raporturile între prieteni perceptele morale care privesc o bună organizare socială, politică şi economică sau normele privind viaţa de familie;

- învăţătura religioasă a cultivat în rândul japonezilor, ??? (binele de dragul binelui), virtutea renunţării, plasarea interesului colectiv înaintea celui individual, cinstea, dreptatea sau adevărul;

Astăzi în arhipelagul Nipon onoarea este la fel de apreciat şi stimat ca pe timpul samurailor. Societatea japoneză putem spune că reprezintă un miracol reuşind să îmbine într-un mod unic vechiul cu noul, tradiţionalismul cu avangarda, în consecinţă în Japonia coexistă elemente specifice feudalismului secolului al XVIII-lea cu elemente specifice capitalismului secolului XX.

Toate aceste particularităţi ale economiei japoneze se regăsesc din plin în caracteristicile dezvoltării economiei japoneze. Concret cu o forţă de muncă caracterizată prin una dintre cele mai scăzute niveluri de salarizare ale timpului, printr-o disciplină împinsă uneori până la sacrificiu, printr-o cooperare aproape perfectă între patronat şi angajaţi şi fructificând la maxim sprijinul logistic şi financiar acordat de SUA, pentru Japonia nici un obiectiv economic nu va fi imposibil de realizat.

Printre principali factori ai producerii miracolului japonez se numără: import masiv de tehnologie modernă, licenţe, know-how; constituire relativ repede a unei pieţe interne cu o putere de absorţie reală datorită consolidării continue a puterii de cumpărare datorită reducerii impozitelor şi încurajării creditului de consum; intervenţia activă şi eficientă a statului prin politica creditelor ieftine în vederea stimulării a consolidării monopolurilor private autohtone

23

măsuri de reducere a impozitelor şi taxelor pentru companiile corporative japoneze politică foarte eficientă în domeniul formării, pregătirii, calificării forţei de muncă. Dimensiunile miracolul japonez sunt date de poziţiile de lider mondial în care ajung firmele japoneze începând cu deceniul al şaptelea al mileniului în numeroase domenii. De exemplu, după cel de-al doilea război mondial în domeniul industriei constructoare de automobile Japonia nu reprezenta nimic. În anii ’50 se produceau 20 mii unităţi, în anii ’60 se produceau 700 mii unităţi, în anii ’70 Japonia devine lider mondial cu o producţie de 7 milioane de unităţi din care 4 milioane reprezintă exportul.

Producţia de motociclete în anii ’50 nu exista, în anii ’60 Honda era prima marcă în SUA iar Iamaha şi Kawasaki lansau modele de mici cilindree cu mare priză la tineri, în anii ’70 cele trei mărci (Honda, Iamaha şi Kawasaki) dominau piaţa mondială cu o producţie de peste 8 milioane de unităţi din care mai mult de jumătate mergeau la export.

Producţia de televizoare, video, radio casetofoane, telefoane după cel de-al doilea război mondial ocupa o poziţie insignifianata ca la sfârşitul anilor ’70 să devină primul producător din lume.

Producţia de ceasuri, branduri cum ar fi Seiko, Citizen, Casio vor revoluţiona piaţa prin ceasuri cu cristale lichide şi cuarţ. Începând cu sfârşitul anilor ’70 Japonia devine lider mondial şi la alte domenii: construcţii de nave, producţia de oţeluri, industria cipurilor sau cea a roboţilor industriali. Aceiaşi politică agresivă va crea Japonia şi în alte domenii cum ar fi: industria de aparatură electrocasnică, producţia de semi-conductori, domeniu informatic, producţia bunurilor de larg consum(alimentare şi cosmetice) sau piaţa serviciilor hoteliere.

Acuzată de lungul timpului de practici ca (protecţionism, spionaj industrial, dumping, politică fiscală şi monetară controversată) Japonia este ţara care pierdut cel de-al doilea război mondial dar care la câştigat pe cel economic care urma.

China

Reprezintă o ţară condusă de un regim comunist considerat autoritar în interior motiv pentru care a continuat să fie contestat de occident în principal datorită represiunilor asupra dizidenţilor politici, datorită încălcării drepturilor omului, în general datorită nerespectării principiilor democratice, în egală măsură acest regim politic şi-a îndeplinit toate obiectivele de politică externă în perioada scursă după sfârşitul cel de-al doilea război mondial. Concret China întreţine relaţii diplomatice cu 163 de state, este unul dintre cei cinci membri permanenţi al Consiliului de Securitate al ONU, a încheiat tratatul de pace cu Japonia, a normalizat relaţii diplomatice cu SUA care a recunoscut Taiwanul ca parte componentă a Chinei şi au reînnoit acesteia clauza naţiunii celei mai favorizate, semnează declaraţia comună cu Marea Britanie în ’97 moment în care îşi exercită din nou puterea asupra Honk Kong-ului, normalizează relaţiile cu Rusia, Vietnam şi Coreea de Sud , intră în Organizaţia mondială a

24

Comerţului, organizează una din cele mai grandioase ediţii ale Jocurilor Olimpice.

China reprezintă ţara care-şi conduce politica economică după sloganul „o ţară două sisteme” reuşind să îmbine cea ce părea imposibil comunismul cu capitalismul. S-a angajat pe calea dezvoltării economiei naţionale acordând o atenţie deosebită procesului de industrializare, agriculturii, sporiri avuţiei naţionale şi creşteri nivelului de trai al populaţiei. A avut o politică deosebit de eficientă în domeniul educaţiei, pregătiri şi calificării forţei de muncă reuşind în mare parte eradicarea analfabetismului, a creat reţea performantă de universităţi performante, a rezolvat problema învăţământului în sistem obligatoriu pentru cele peste 60 de minorităţi cu profiluri diferite.

La baza dezvoltării continue şi în sistemul cel mai ridicat la nivel mondial a stat politica de deschidere economică înfiinţată în1979. Aceasta sa materializat în crearea unor zone speciale un fel de laboratoare ale capitalismului care în foarte scurt timp au devenit principalele motoare ale dezvoltării Chinei. Zonele speciale pe de o parte au atras investiţii străine uriaşe şi pe de altă parte au asigurat ocuparea unei mase importante a forţei de muncă.

Procesul de transformare al Chinei s-a realizat greu datorită atât nivelului foarte slab de la care s-a plecat dar şi datorită decalajelor dintre zone. Agricultura reprezintă un alt domeniu în care China a făcut progrese spectaculoase transformările din agricultură s-au realizat şi ele la fel de greu datorită noilor probleme cu care se confruntă cum ar fi: stadiul precar de dotare de la care sa plecat, calamităţile frecvente cu care se confruntă (inundaţii), migraţia agresivă a forţei de muncă din mediul rural în mediul urban şi faptul că trebuie să hrănească o populaţie imensă. Chiar în aceste condiţii China reuşeşte să ajungă primul producător de cereale din lume în condiţiile în care trebuie să hrănească aproximativ 22% din populaţia globului, în nu mai mult de 7% din totalul terenurilor arabile. Agricultura rămâne în continuare o prioritate, obiectivul principal fiind corelarea politici demografice cu creşterea producţiei de alimente.

China –Turismul

China şi-a propus ca în foarte scurt timp să devină prima destinaţie turistică din lume. Toate acestea în condiţiile în care China se numără astăzi printre puterile nucleare ale planetei şi ocupă locul trei în lume în domeniul tehnici spaţiale.

În prezent în pofida crizei financiare declanşate la sfârşitul anului 2007 şi a unei recesiunii de proporţii care ia urmat economia chineză este singura care a continuat să crească, altfel spus în pofida criticilor sau a presiunilor directe sau indirecte China continuă să se dezvolte într-un ritm impresionant spre exemplu:

Reuşeşte să devină cea mai importantă piaţă auto din lume după 2009 vânzările de autoturisme pe piaţa chineză au crescut cu 46% punând capăt supremaţiei americane care a durat aproximativ 100 de ani.

25

Pe piaţa de capital poziţia Chinei este una cu totul specială, este cel mai mare importator de capital dar în egală măsură este şi un exportator de calibru prin imensele rezerve ale Băncii Centrale pe care nu ezită să le folosească pentru a obţine u avantaj strategic. Concret China are rezerve oficiale de peste un trilion de $ din care o parte semnificativă sunt ţinuţi în active americane sigure deţinând aproximativ 15% din totalul datoriei americane. Cu o asemenea rezervă şi cu posibilitatea de a controla administrativ rata de schimb China s-a dovedit a fi cea mai puţin vulnerabilă la căderea pieţei financiare, de asemenea structura economisiri este deosebit de îngrijorătoare pentru actualele centre de putere. China este ţara unde economiile corporaţiilor au devenit mai mari decât economiile personale, dar chiar şi aşa clasa de mijloc a ajuns să fie cam 2/3 din forţa de muncă totală americană în condiţiile în care nivelul de trai al acestei începe să semene în tot mai multe privinţe cu cel american cu sau fără voie celorlalţi.

De asemenea China intră pe piaţa financiară internaţională, are peste 100 milioane de conturi de tranzacţionare şi zilnic se deschid până la 300 milioane, are una dintre cele mai valoroase bănci din lume ICBC care în mod cert într-un viitor nu foarte îndepărtat va face achiziţii globale. Toate acestea ne arată cât se poate de clar că în prezent China acumulează pentru a lovi decisiv mai devreme sau mai târziu, această acumulare nu vizează numai capitalurile ci şi materiile prime şi produsele prelucrate.

Oferta deosebit de agresivă a producătorilor ieftine din China este o caracteristică a ultimelor decenii şi un factor semnificativ în limitarea inflaţiei în ţările industrializate. În consecinţă întrebarea care se pune este „ce se va întâmpla când aceste exporturi vor fi mult mai mari mult mai diversificate şi însoţite de aceeaşi agresivitate şi în domeniul operaţiunilor financiare”.

În concluzie China poate încă juca un rol fundamental în efortul de a ieşi din actuala recesiune mondială, este lider mondial în domeniul investiţiilor străine, are cea mai mare rezervă valutară din lume şi a devenit exportator mondial. În concluzie în prezent China îşi reface gloria imperială prin integrare tehnicilor moderne şi a principiilor economiei de piaţă într-un sistem condus şi controlat de Partidul Comunist.

Rusia

În decembrie 1991 URSS se destrăma iar Rusia devenea principalul stat CSI.

1992 – 1998 s-a caracterizat printr-un mediu de afaceri puţin dezvoltate şi incert, printr-o deteriorare a condiţiilor de viaţă şi prin lipsa reformelor eficiente.

La începutul anului 1997 finanţele Rusiei erau într-o stare lamentabilă, ţara confruntându-se cu probleme financiare grave mergând până la imposibilitatea plătiri salariilor şi pensiilor (pentru bugetari).

Declinul Rusiei sa accentuat în urma crizei economice şi financiare din Asia declanşată în anul 1997 care a determinat o scădere semnificativă a preţului petrolului pe piaţa internaţională, Rusia finind un important exportator de petrol a pierdut aproximativ 1/3 din veniturile obişnuite din tranzacţiile cu

26

petrol la nivelul anului 1998. deşi a exportat cu 8,9% mai mult decât în anul precedent a încasat cu 24,5% mai puţin.

Pe de altă autorităţile de la Moscova nu erau capabile să colecteze mai mult de 20% din impozitele datorate statului, salariile nefiind plătite luni de-a rândul. Într-o asemenea situaţie Guvernul Rusiei a încercat să-şi acopere deficitul bugetar prin împrumuturi din ce în ce mai mari, crescând sau acumulând dobânzi imense. Creşterea datoriilor statului rus şi ritmul galopant al deficitului bugetar au diminuat semnificativ încrederea investitorilor şi a depozitarilor în rubla rusească. Prăbuşirea rublei a ost prevenită temporar de Banca Centrală prin împrumuturi de la FMI. Moştenind de la fosta URSS o datorie de 90 miliarde de $ ruşi au continuat să se împrumute, ajungând la o datorie externă de peste 150 miliarde $.

În iulie 1998 Guvernul rus a irosit peste 4 miliarde de $ în două săptămâni încercând să evite devalorizarea rublei, în august 1998 Guvernul rus avea nevoie de un nou împrumut acordat de FMI pentru aşi plăti datoriile, a refuzat însă condiţiile impuse de Fond şi a fost nevoit să accepte devalorizarea rublei. Concret într-o săptămână aceasta şi-a pierdut jumătate din valoare de schimb, foarte rapid bursa de acţiuni si-a devalorizat valoarea totală a acţiunilor scăzând sub valoarea iniţială de la deschiderea bursei în 1995.

Rusia se vedea în situaţia de a nu-şi plăti datoriile, în 1998 plătind cam 118 milioane de $ din 462 milioane de $. Haosul financiar din vara anului 1998 a avut o multitudine de consecinţe în domeniul: monetar, fiscal sau comercial. Situaţia dificilă din Rusia a fost influenţată de o serie factori care dus la o criză bugetară de proporţii şi o creştere forte periculoasă a datoriei externe şi interne. Printre aceşti factori se numără:

1. procesul de privatizare care nu a dat nici pe departe rezultatul scontat;2. o reglementare ineficientă a vieţii economice;3. un sistem bancar slab;4. constituirea unui conglomerat în sectorul industrial, mediu cu o influenţă

nefastă asupra activităţii statului;5. o componentă socială insuficientă a proiectelor de reformă economică

ce a determinat diminuarea sprijinului popular; un mare dezechilibru în cea ce priveşte bogăţia;

6. o economie axată mult prea mult pe schimb în natură şi economie subterană.În prima decadă a mileniului al III-lea Rusia îşi va schimba semnificativ poziţia şi atitudinea, venirea la Krelimn a lui Vladimir Putin pare să însemne renaşterea Rusiei.

Principalele schimbări aduse de Putin:- schimbarea de poziţie faţă de noi îmbogăţiţi ai vremii (condamnarea la 7

ani închisoare a lui Boris Verezovski pentru cel mai mare imperiu mediatic din Rusia şi la 10 ani a lui M. Hodrkonski patronul celei mai mari companii petroliere din Rusia)

- recâştigarea controlului naţional asupra resurselor energetice, deosebit de elocvent fiind cazul Shaloin 2 cea mai mare investiţie privată făcută vreodată în lume de peste 22 miliarde $ unde statul rus a cerut despăgubiri

27

pentru daune ecologice de 11 miliarde $, a blocat lucrările şi le-a mai deblocat abia după ce GAZPROM-ul a devenit acţionar majoritar;

- recuperarea Asiei Centrale prin cooperare şi cooptarea fostelor republici sovietice: Kazakstan, Uzbekistan, Turmekistan etc., ale căror rezerve de gaze naturale şi petrol sunt esenţiale pentru economia Uniuni Europene, ale Chinei, Indiei şi Japoniei, cooptarea acestora într-un parteneriat strategic

- construirea polului Eur-Asiatic o organizaţie de cooperare de la Shanghai (OSC) care cuprinde Rusia, ţările Central Asiatice, China şi India.Discursul fostului preşedinte rus la Conferinţa pentru securitate de la

Munchen din februarie 2007 transmitea întregii lumii un mesaj cât se poate de clar: Rusia era hotărâtă să iasă la atac. În acel discurs SUA au fost ţinta unui atac de amploare în care Putin afirma cât se poate de clar că lumea unipolară propusă de americani după sfârşitul războiului rece nu sa materializat. încercând să definească ce este o lume unipolară Putin avea o abordare pe cât se poate de dură pe atât de veridică, el spunea că oricât ar fi prezentat acest termen în cele din urmă el se referă la un anumit tip de situaţie respectiv: la un singur centru al autorităţi, la un singur centru de forţă, la un singur centru decizional.

În consecinţă o astfel de lume ar fi una în care nu ar exista decât un singur stăpân, un singur suveran, o astfel de situaţie ar fi fost la fel de dăunătoare pentru cei care fac parte din sistem dar şi pentru puterea suverană care se va distruge singură pe dinăuntru. În viziunea lui Putin modelul unipolar nu numai că nu este acceptabil dar nu este nici realizabil în lumea de astăzi.

Actuala criză financiară internaţională

După cel de-al doilea război mondial am asistat la apariţia sistemului monetar internaţional, instituţionalizat la Bretton Wootz, acest sistem monetar a fost primul care a generalizat teoriile şi practicile monetare ale timpului.

Acest sistem a reprezentat o încercare în mare parte reuşită de cooperare într-una dintre principalele probleme la nivel mondial. A adus stabilitatea pe piaţa financiară, a contribuit decisiv la instaurarea unei discipline la nivelul plaţilor financiare şi a asigurat finanţare în măsură suficientă procesului de relansare a economiei ţărilor lumii afectate de cel de-al doilea război mondial.

Pe de altă parte a cuprins şi o serie de neajunsuri care treptat sau agravat şi au generat o criză de sistem şi în final au dus la desfiinţarea acestuia. Concret vorbim despre un sistem monetar internaţional care are la bază 4 principii:

1. principiul etalon aur – dolar şi rolul internaţional al $2. principiul universalităţi3. principiul stabilităţi cursurilor de schimb şi a parităţilor4. principiul unei rezerve echilibrate de lichidităţi

28