GHID PENTRU MEMBRII ECHIPELOR MULTIDISCIPLINARE

Principii de lucru cu copiiiÎn comunitățile multietniceAbordarea multidisciplinară în asistența copiilor victime ale violenței, neglijării și exploatării

GHID PENTRU MEMBRII ECHIPELOR MULTIDISCIPLINARE

2

Acest Ghid pentru profesioniști a fost elaborat în cadrul proiectului „Parteneriate comunitare durabile

pentru protecția drepturilor minorităților etnice din Republica Moldova”, noiembrie 2017 – ianuarie 2020,

implementat de Fundația Terre des hommes Moldova, în parteneriat cu Institutul pentru Inițiative Rurale,

cu suportul financiar al Uniunii Europene și cu susținerea Ministerului Educației, Culturii și Cercetării al

Republicii Moldova.

Au contribuit:

Liliana Astrahan, Teodora Rebeja, Cristina Triboi

Terre des hommes este cea mai importantă organizație elvețiană de ajutorare a copiilor.

Fondată în 1960, organizația participă anual la eforturile internaționale de a îmbunătăți

calitatea vieții a milioane de copii vulnerabili din întreaga lume. Tdh activează în Republica

Moldova începând cu anul 2004, fiind dedicată protecţiei copiilor. Programele Tdh sunt

orientate spre asigurarea ca toți copiii din țară să beneficieze de un sistem care le poate

garanta supraviețuirea, protecția, dezvoltarea și participarea la evenimentele sociale,

educaționale, culturale și de sănătate care îi influențează.

Uniunea Europeană

Prezentul suport de curs a fost elaborat și publicat cu susținerea financiară a Uniunii Europene.

Conținutul acestuia reprezintă responsabilitatea exclusivă a Terre des hommes Moldova și nu

reflectă neapărat punctul de vedere al Uniunii Europene.

Terre des hommes Moldova

str. Nicolae Iorga, nr. 6, ap. 3

MD – 2009, Chișinău, Moldova,

+373 22 23 80 39 / 22 23 86 37

[email protected]

tdh-moldova.md | childhub.com

facebook.com/tdhmoldova

© Reprezentanța Fundației Elvețiene „Terre des hommes – Lausanne” în Republica Moldova, 2018

mailto:[email protected]

3

CUPRINS

INTRODUCERE

I. COPILUL ȘI MEDIUL LUI

1.1. Particularitățile de vârstă ale copiilului și nevoile acestuia.

1.2. Domeniile de bunăstare ale copilului.

1.3. Factorii de risc și vulnerabilitățile copilului

1.4. Reziliența și resursele personale

1.5. Indicatorii de identificare a copilului victimă a violenței, neglijării, exploatării sau traficului

II. PROTECȚIA COPILULUI

2.1. Drepturile copilului. Abordare bazată pe drepturi

2.2. Politica Națională a Republicii Moldova în domeniul protecției copilului

2.3. Responsabilitățile profesioniștilor din domeniul protecției copilului

III. PRINCIPII DE LUCRU CU COPIII ÎN COMUNITĂȚILE MULTIETNICE

3.1. Diversitate și incluziune

3.2. Stereotipuri, prejudecăți și disciriminare în bază de etnie

3.3. Egalitate de gen

3.4. Percepție și acțiune

3.5. Metode de lucru cu copiii

3.5.1 Comunicarea și ascultarea activă

3.5.2 Interviul cu copilul

3.5.3 Soluționarea conflictelor

3.5.4 Feedback – învățare prin participare

BIBLIOGRAFIE

4

INTRODUCERE

Conform studiilor UNICEF, doar jumătate dintre copiii de etnie romă cu vârsta de 7-15 ani din Republica

Moldova frecventează școala, comparativ cu o rată a frecvenței de aproape 100% a semenilor lor de alte

etnii. Părinții romi spun că preferă să-și țină copiii acasă de teamă că în instituțiile școlare aceștia vor fi

expuși discriminării și bullying-ului. Acestea reprezintă unul dintre principalele motive de abandon școlar

printre copiii romi. Totuși, cazurile de discriminare sunt raportate rar către autorități, deoarece romii au o

încredere scăzută în acestea și nici nu cunosc mecanismele prin care își pot revendica drepturile.

Toate aceste probleme sunt ținta proiectului „Parteneriate comunitare durabile pentru protecția drepturilor

minorităților etnice din Republica Moldova”, implementat de Fundația Terre des hommes Moldova (Tdh),

cu suportul financiar al Uniunii Europene. Prin intermediul acestui proiect, realizat cu susținerea

Ministerului Educației, Culturii și Cercetării, Tdh Moldova își propune să obțină schimbări reale în

combaterea discriminării minorităților etnice, în mod special a persoanelor de etnie romă, contribuind astfel

la inițiativele curente din societate de pe acest segment.

Rezultatele la care mizează Tdh să ajungă în final cuprind consolidarea rolului pe care îl are comunitatea și

profesioniștii în educarea și promovarea toleranței, diversităţii şi incluziunii sociale, asigurarea dialogului

interetnic între membrii comunităților, mobilizarea membrilor minorităților etnice să participe activ la

eradicarea stereotipurilor şi prejudecăților și să solicite să le fie respectate drepturile, împuternicirea

comunităților pentru a le facilita accesul minorităților etnice la sistemele locale de protecție.

Pentru a obține rezultatele propuse, Terre des hommes a elaborat un Ghid pentru profesioniști – membri ai

echipelor multidisciplinare, care vor lucra cu copiii și părinții acestora. Scopul acestui Ghid constă în

familiarizarea profesioniștilor cu aspectele teoretice și practice de lucru cu copii în comunitățile multietnice

în scopul promovării toleranței, egalității de gen, diversității și incluziunii copiilor pentru a preveni

discriminarea acestora. Totodată acest ghid promovează abordarea multidisciplinară în asistența cazurilor

copiilor victime ale violenței, neglijării și exploatării.

Ghidul cuprinde trei capitole. Primul capitol descrie aspectele generale ce țin de copil și mediul lui:

particularitățile de vârstă, domeniile de bunăstare, vulnerabilitățile și factorii de risc, reziliența copilului.

Capitolul doi se referă la aspectele legislative de protecție a copilului și responsabilitățile profesioniștilor

în protrecția copilului. Capitolul trei se referă la principiile de lucru cu copiii în comunitățile multietnice.

5

I. COPILUL ȘI MEDIUL LUI

1.1 Particularitățile de vârstă ale copilului și nevoile acestuia

Cine este un copil?

COPIL:

orice persoană

din momentul

nașterii până la

vârsta de 18 ani

Conform Convenției ONU cu privire la drepturile copilului:

art. 1 - Copil este orice ființă sub vârsta de 18 ani.

atr. 2 - Statul se angajeaza sa respecte drepturile si sa le garanteze tuturor copiilor,

fara nici o distinctie, indiferent de rasa, culoare, sex, limba, religie, opinie politica

sau alta opinie a copilului sau a parintilor sau a reprezentantilor sai legali, de

originea lor nationala, etnica sau sociala, de situatia lor materiala, de incapacitatea

lor, de nasterea lor sau de alta situatie.

Conform Legii privind drepturile copilului, nr. 338 din 15.12.1994:

art. 1- O persoană este considerată copil din momentul naşterii pînă la vârsta de

18 ani.

art. 3 - Toţi copiii sunt egali în drepturi fără deosebire de rasă, naţionalitate,

origine etnică, sex, limbă, religie, dizabilitate, convingeri, avere sau origine

socială.

Cum este un copil?

Pentru o înțelegerea mai bună a copilului, comportamentului lui, îmbunănătățirea interacțiunii cu el, sporirea

calității intervenției în cazurile copiilor în situații de risc, este necesar să fie cunoscute particularitățile de

vârstă ale copilului. Mai jos sunt redate aspecte specifice categoriilor de vârstă, caracteristici care ne putem

aştepta să apară la categoriile de vârstă specificate, însă ele trebuie înţelese în contextul diferenţelor

individuale şi al nivelului actual de dezvoltare a copiilor, ţinând cont de faptul că unii se dezvoltă mai rapid,

iar alţii mai lent.

1. Etapa de vârstă 0 - 1 ani: primul an de viață

Dezvoltarea cognitivă Dezvoltarea personală și

emoțională

Dezvoltarea socială

are tendința continuă de

explorare prin intermediul

activităţilor fizice pe care le

îndeplineşte.

este total dependent de persoana

care îl îngrijește;

se dezvoltă sentimentul de

ataşament faţă de

părinte/îngrijitor;

imită expresiile emoţionale pe

care le observă la părinţi sau la

alte persoane apropiate.

comunicarea emoţională este

acum de maximă importanţă;

își comunică nevoile fiziologice

şi emoţionale prin plâns.

6

2. Etapa de vârstă 1 - 3 ani: prima copilărie


emoțională Dezvoltarea socială

luptă pentru a-şi achiziţiona

gândirea logică;

explorează mediul,

acţionează spontan şi

necontrolat;

este curios şi nerăbdător să

afle cum funcţionează

fiecare lucru;

se instituie etapa interogativă

a decelușului;

are o fantezie deosebită,

poate crea personaje şi

evenimente fictive;

atenția la 3 ani – 5-7 min;

memoria – mecanică.

începe sa conştientizeze că

depinde de părinte, care îi conferă

siguranţă şi putere;

înţelege tot mai bine că este o

persoană unică, separată de toţi

ceilalţi;

hiperactivitate și egocentrism;

dispoziţia depinde de satisfacerea

nevoilor;

fragilitate emoţională, pot apărea

schimbări bruşte râs-plâns,

aparent fără nici un motiv;

încearcă să-şi controleze

sentimentele, impulsurile şi

acţiunile.

manifestă tot mai multă

independenţă;

solicită părinţii/ îngrijitorii să

participe la jocurile lui;

nu cooperează, dar manifestă o

mulţime de semne că încearcă

să comunice;

nu acordă încredere altora, ceea

ce îl poate face să fie rezervat în

lipsa persoanei de ataşament;

începe să intuiască mai clar

limitele ce i se impun şi să

sesizeze conduitele admise;

ușor influențabil.

3. Etapa de vârstă 3 - 6/7 ani: a doua copilărie



luptă pentru a-şi achiziţiona gândirea

logică;

dezvoltare rapidă a limbajului;

este curios, adresează multe întrebări;

povesteşte despre evenimente din

trecut, prezent şi viitor, având un bun

simţ temporal;

centrare pe fabulos (inventează şi

amplifică întâmplări);

folosește jocul imaginar;

atenția la 4-5 ani: 20-25 min

atenția la 5-6/7 ani: 25 - 40 min

memoria până la 4 -5 ani – mecanică,

apoi începe să rețină voluntar

informațiile;

localizarea incidentului se poate realiza

prin raportarea acestuia la un eveniment

din viaţa copilului;

devine mai încrezător în

sine;

are nevoie de o „libertate

controlată”;

dezvoltă independența şi

controlul

comportamentului;

dezvoltă fobii specifice

vârstei;

sensibilitate la critici;

se identifică cu persoane

din afara familiei.

faptele sunt judecate după

consecinţele lor şi în mai

mică măsură prin prisma

cauzalităţii;

apar primele elemente de

cooperare în joc;

începe să înţeleagă ce

înseamnă a respecta regulile

unui joc şi a fi corect;

începe să facă schimb de

impresii cu alții;

ușor influențabil.

7

4. Etapa de vârstă 7 - 10/11 ani: a treia copilărie



poate gândi logic probleme

„concrete”, „acum şi aici”;

înţelege deducţia necesară cunoscând

proprietăţile obiectelor;

face achiziţii importante –

deprinderile de scris / citit,

dezvoltă observarea atentă,

exprimarea în mod desfăşurat a

ideilor, imaginaţia etc.;

crește capacitatea de a povesti și de a

crea povestiri, abilitatea de a folosi

elemente descriptive literare;

cunoașterea mai bună a propriului

corp;

se dezvoltă percepția timpului și

spațiului.

se structurează trebuinţele,

interesele şi atitudinile;

se dezvoltă simţul propriei

valori;

se constituie un adevărat „delir

de colecționare”;

se adaptează uşor la viaţa

şcolară şi dobândeşte un real

echilibru emoţional;

intensă identificare socială,

patriotică;

manifestarea spiritului critic și

căutarea dreptății;

se constituie sentimentul de

apartenență la școală, la clasa

sa școlară.

standardele de judecare sunt

etichetele culturale ale

anturajului, dintr-o perspectivă

binară;

înţelege şi resimte tot ce

se întâmplă în familie

(conflicte, certuri, despărţiri);

le plac jocurile cu subiect,

cu roluri;

devin mai puţin dependenţi

de părinţi şi mai interesaţi de

colegi, de prieteni.

5. Etapa de vârstă 11-13/14 ani: preadolescența

Dezvoltarea cognitivă Dezvoltarea personală și emoțională Dezvoltarea socială

se dezvoltă capacitatea

operațiilor mentale asupra

unor probleme abstracte;

capacitatea de a face

deducţii sistematice pe

baza unor ipoteze;

se dezvoltă nevoia de

cunoaștere, dorința de a se

informa.

maturizarea sexuală dă naştere unor trăiri

tensionante, confuzie şi disconfort;

imagine de sine instabilă sau

necorespunzătoare;

viaţa afectivă se diversifică (neliniște,

agitație, iritabilitate, incertitudine,

nesiguranță);

se dezvoltă viaţa interioară;

tendință accentuată de independență,

paralel cu manifestarea dorinţei, nevoia de

ocrotire şi afecţiune din partea adulţilor;

inițiativă și stabilire de scopuri;

devine rebel.

conformare la normele

exterioare şi la jocul rolului

de copil aşa cum este acesta

cerut de universul familiei

şi de alte grupuri de

apartenenţă;

se intensifică relațiile cu

sexul opus;

relații tensionate cu părinții;

tendința de afirmare în

grupul de semeni;

este conflictogen și

manifestă comportamente

agresive;

limbaj vulgar sau injurios.

8

6. Etapa de vârstă 14-18 ani: adolescența

Dezvoltarea cognitivă Dezvoltarea personală și emoțională Dezvoltarea socială

inteligenţa atinge un nivel

maxim de operativitate;

mai bună capacitate de

analiză, pe alocuri are

dificultăţi în a gândi

raţional în legătură cu

experienţele lui imediate;

gândire ştiinţifică;

dorință pentru

achiziţionarea de

cunoştinţe şi

disponibilitatea pentru

confruntarea de idei.

dezvoltarea conştiinţei şi a stimei de sine;

tendința către introspecție și înclinația spre

visare;

este nonconformist şi luptător activ pentru

îndeplinirea dorinţelor sale, original în

adaptarea la lumea înconjurătoare;

confruntare, opoziție față de lumea adultă;

percepe problemele, experiențele,

sentimentele pe care le traversează ca fiind

unice;

fluctuația emoțiilor, schimbări de dispoziție;

se observă: conduita revoltei, conduita

închiderii în sine, conduita exaltării și

afirmării;

eșecurile destabilizează imaginea de sine și

încrederea în sine;

succesul, o viaţă activă, valorizarea

propriului potenţial duc la încrederea în

sine, la dorinţa de a se afirma şi realiza.

se cristalizează propriul sistem

de valori prin semnificaţiile

personale acordate conceptelor

de justiţie, reciprocitate,

egalitate, demnitate;

judecarea de sine este percepută

a fi mai puternică decât cea care

vine din exterior;

comportamentul dobândește

caracteristici specifice sexului;

creşte interesul pentru sexul

opus;

conflicte cu părinții, alți adulți cu

privire la viziunea asupra vieții

sociale, rezultatele școlare, viața

afectivă, lipsa susținerii

financiare a unor proiecte

personale.

Când un copil creşte, necesităţile sale fundamentale fiziologice şi de securitate rămân constante. Copiii de

orice vârstă au nevoie de o locuinţă adecvată şi sigură, acces la hrană, apă şi odihnă suficientă. La fel, toţi

copiii au nevoie de dragoste, afecţiune şi respect. Pe măsură ce evoluează lumea socială a copilului,

necesităţile sociale şi sprijinul de care are nevoie acesta de la lumea înconjurătoare nu dispar, ci doar se

schimbă.

În tabelul de mai jos sunt menționate nevoile copilului pentru dezvoltare în dependență de vârstă:

0-3

an

i

- îngrijire intensă: stimulare, atenţie, contact fizic;

- timp pentru dezvoltarea deprinderilor;

- răbdarea adulţilor;

- încurajări, laude, afecţiune pentru creşterea armonioasă.

4-7

an

i

- numeroase activităţi variate, dar scurte;

- încurajări, laude pentru construirea stimei de sine;

- relaţii cu ceilalţi în cadrul jocurilor.

8-1

2 a

ni

- respectarea regulilor;

- dreptate, inclusiv în timpul jocurilor;

- tendinţa spre calitate în joc, dar fără gesturi tehnice prea specializate.

13-1

8 a

ni

- atenţie excesivă faţă de propria persoană, în căutarea recunoaşterii din partea colegilor și adulților;

- importanţa apartenenţei la un grup de prieteni, căutarea unor ghiduri sau potențiale modele;

- încrederea din partea adulţilor şi responsabilizare spre o autonomie din ce în ce mai mare.

9

Necesitatea este ceea ce simte un copil şi ce trebuie să fie realizat pentru ca această persoană să crească, să

se dezvolte şi să ducă o viaţă sănătoasă şi armonioasă. Chiar dacă există câteva teorii cu privire la sistemul

necesităţilor umane, cea mai renumită este teoria lui A. Maslow1. Conform acestei teorii, se disting câteva

„grupuri” de necesități pe care persoana încearcă să le realizeze pe parcursul vieţii. Mai jos este reprezentată

piramida nevoilor.

Se observă că nevoile copilului/adultului sunt compexe și se intercalează. Fiecare persoană trebuie să-şi

satisfacă necesităţile fundamentale înainte de a avansa la nivelurile superioare. Necesitățile copilului nu pot

fi satisfăcute fără sprijinul adulților.

Rețineți:

Cunoașterea particularităților de vârstă ale copilului permite specialiștilor: o înțelegere mai bună a

copilului, facilitarea eficientă a interacțiunii cu el, oferirea intervenției de calitate în cazurile

copiilor aflați în situații de risc.

Necesitatea este ceea ce simte copilul și ce trebuie facilitat pentru o creștere, dezvoltare și o viață

sănătoasă și armonioasă. Necesitățile devin drepturi când sunt recunoscute ca cerințe întru protecția

și calitatea vieții copilului.

Fără sprijinul adulților, necesitățile copilului nu pot fi satisfăcute!!!

1.2 Domeniile de bunăstare ale copilului

Bunăstarea copilului este satisfacerea necesităţilor acestuia în toate domeniile importante pentru creşterea

și dezvoltarea armonioasă a acestuia, care îi asigură un început bun în primii ani de viaţă şi pregătire pentru

realizări pe tot parcursul vieţii.

Pentru o evaluare eficientă a bunăstării copilului și o interveție corectă în asistența cazurilor copiilor în

situații de risc este necesar să răspundem la unele întrebări:

1 Ierarhia nevoilor a lui Abraham H. Maslow

Nivelul V: Autorealizare

Nevoi de realizare a potenţialului personal, autorealizare, lupta pentru creştere

și realizare personală.

Nivelul IV: Autorespect

Nevoi de realizare, profesionalism, independenţă, statut, dominare,

prestigiu, autorespect, respect din partea altora.

Nivelul III: Dragoste

Nevoi de dragoste şi apartenenţă (prietenie, intimitate, afecţiune) şi

dragoste de la colegi, familie, prieteni, relaţii romantice.

Nivelul fundamental: Nevoi fiziologice

Nevoi: aer, hrană, apă, adăpost, căldură, somn.

Nivelul II: Securitate

Nevoi de protecţie, securitate, ordine, lege, stabilitate, libertate

de frică.

10

Ce împiedică asigurarea bunăstării copilului?

Dețin toată informația necesară pentru a-l ajuta pe acest copil și pe familia lui?

Ce pot face eu acum pentru a-l ajuta pe acest copil și pe familia lui?

Ce poate face structura/serviciul pe care o/îl reprezint pentru a-l ajuta pe acest copil și pe familia lui?

Ce suport adițional poate fi necesar din partea altor specialiști, servicii sau organizații?

Domenii de bunăstare

Din perspectiva copilului

Evaluarea domeniilor de

bunăstare2

SIGURANȚĂ

Protecţie de violenţă,

neglijare, exploatare și

vătămare acasă, în instituția

de învățământ sau în

comunitate

Mă simt în siguranţă atunci când:

Mă simt protejat de vătămare și în

siguranță acasă, la şcoală și în comunitate.

Sunt învățat cum să mă protejez de

accidentare și vătămare.

Nu mi-i frică să merg afară şi să mă plimb

prin localitate.

Nu sunt persecutat, discriminat sau

agresat de colegi sau adulți la școală sau în

comunitate.

Nu mă implic în activități periculoase

sau antisociale.

Anunț părinţii unde și cu cine mă duc

când ies afară.

Nu sunt lăsat fără supravegherea

adulților când sunt mic sau am anumite

necesități speciale.

Se evaluează:

siguranța condițiilor din casa

copilului, școală/grădiniță, în

comunitate;

existența condițiilor de securitate

pentru copilul cu dizabilități;

prezența unei persoane de referință

pentru copil, pentru a se adresa după

ajutor.

SĂNĂTATE

Suport în adoptarea unui mod

sănătos de viaţă şi acces la

asistenţă medicală pentru

atingerea standardelor de

sănătate fizică și mintală

Sunt sănătos când:

Mama mea a dus un mod sănătos de viaţă

în timpul sarcinii.

Mănânc sănătos și la timp.

Sunt înregistrat la medicul de familie și

fac vaccinurile și investigațiile medicale

periodice.

Fac exerciţii fizice, petrec timpul în aer

liber, învăț să duc un mod sănătos de viață.

Sunt îngrijit și primesc ajutor când mă

îmbolnăvesc sau mă simt rău.

Sunt învățat și cunosc cum să am grijă de

corpul meu.

Se evaluează dacă sunt:

asigurate condițiile pentru sănătatea

fizică și emoțională a copilului,

asigurarea igienei personale, a

alimentației adecvate și a regimului

de alimentație, a tratamentelor în

caz de dizabilitate sau boli cronice.

Se recomandă, la necesitate,

consultarea cu medicul de

familie/asistentul medical.

2 Managementul de caz, ghid de suport pentru aplicare practică, aprobat prin ordinul Ministrului Muncii, Protecției Sociale și Familiei nr.96 din 18.05.2016

11

Știu cum să evit riscurile pentru sănătatea

mea (îmbolnăvire, accidentare, dauna

drogurilor, alcoolului și fumatului, etc.).

Nu sunt implicat în activități sau munci

grele care să-mi pună sănătatea în

pericol.

REALIZARE

Susținere și îndrumare în

procesul de învățare și de

dezvoltare a abilităților,

încrederii și a respectului de

sine acasă, în instituția de

învățământ și în comunitate,

în concordanță cu vârsta şi

potenţialul copilului

Am realizări atunci când:

Vreau să merg la școală.

Mă descurc bine cu temele.

Sunt încurajat și ajutat la pregătirea

temelor.

Particip la diferite activități și cluburi

de interes în școală şi comunitate.

Primesc ajutor la unele obiecte, dacă nu

mă descurc.

Știu și pot să soluționez problemele cu

care mă confrunt zilnic.

Sunt susținut și încurajat să învăț după un

program adaptat la necesitățile mele.

Se evaluează rezultatele copilului:

în cadrul a diferitor activități;

prezența condițiilor pentru

dezvoltare și învățare;

capacitatea copilului de a face față

problemelor, gradul de pregătire

pentru viața independentă (în

funcție de vârsta și potențialul

copilului).

Evaluarea acestui indicator nu solicită

utilizarea unor tehnici speciale, dar

este necesar să fie luate în considerare

aprecierea generală a indicatorului, în

baza cunoașterii particularităților de

vârstă și realizărilor copilului.

ÎNGRIJIRE CU

AFECȚIUNE

Asigurare a unui mediu de

creştere şi dezvoltare care

oferă dragoste, susţinere şi

încurajare și care răspunde

necesităţilor copilului

Sunt îngrijit cu afecțiune atunci când:

Simt dragostea și căldura sufletească din

partea celor apropiați.

Sunt susținut și încurajat să mă dezvolt și

să fac ceea ce îmi place.

Îmi iubesc familia, mă simt fericit și

mulțumit de viață.

Trăiesc într-o casă curată și caldă, am

îmbrăcăminte și alimentație.

Sunt ascultat când vorbesc.

Am alături un adult cu care să discut, să-

mi împărtășesc bucuriile, neliniștile sau

tristețile și pe care pot conta dacă am o

problemă.

Se evaluează:

atașamentele copilului,

manifestarea afecțiunii părinților /

îngrijitorilor față de copil;

existența unei persoane cu care ar

putea discuta, aspectul exterior al

copilului, etc.

Informațiile respective pot fi colectate

din discuția cu copilul, observații după

exteriorul și comportamentul copilului

și relațiile acestuia cu membrii de

familie.

12

ACTIVISM

Crearea oportunităților şi

încurajarea participării în

diverse activități în

concordanță cu interesele,

vârsta şi potenţialul copilului,

care contribuie la o creștere și

dezvoltare armonioasă a

acestuia

Sunt activ atunci când:

Am timp liber în care fac ceea ce îmi place.

Sunt susținut și încurajat să particip la

activități de odihnă, de joc şi sport

organizate în comunitate.

Merg împreună cu prietenii la cinema, circ,

concerte sau alte activități culturale.

Sunt implicat în evenimentele organizate

în familie, cu prieteni, rude și vecini.

Sunt ajutat și încurajat să comunic cu

semenii și să particip la activități organizate

în școală sau comunitate, cu toate că am

necesități speciale și nu pot face anumite

lucruri.

Se evaluează:

activitățile copilului în timpul liber;

posibilitatea de realizare a

intereselor și capacităților;

participare la diferite activități în

familie și în afara ei;

echilibrul dintre

învățare/recreere/responsabilități

gospodărești.

Concluzia la acest aspect nu solicită

calcularea timpului investit pentru

fiecare tip de activitate, ci doar

constatarea participării copilului în

diferite activități (în funcție de vârsta și

posibilitățile copilului).

RESPECT

Recunoașterea importanţei şi

asigurarea dreptului fiecărui

copil de a fi tratat cu stimă și

demnitate oricând, indiferent

de vârsta, sex sau origine,

indiferent de ceea ce a făcut

sau nu a reușit să facă.

Totodată, respectul

presupune asigurarea

condițiilor necesare în care

copilul să fie auzit și să

participe la luarea deciziilor

ce îl vizează, în concordanță

cu vârsta şi potenţialul său.

Mă simt respectat atunci când:

Sunt auzit și luat în serios atunci când

adulții iau decizii care mă privesc;

Părinții au încredere în mine că voi lua

decizii corecte și nu mă voi lăsa influențat

să fac lucruri nepotrivite;

Sunt tratat cu respect de copii și adulți în

familie, la școală și în comunitate;

Copiii și adulții de la școală și din

comunitate vorbesc amabil cu mine, nu

mă bruschează și nu strigă la mine;

Sunt susținut și încurajat când vreau să-

mi exprim opinia;

Oamenii din jur nu mă discriminează din

cauza etniei, vârstei, a genului, culturii, a

necesităților speciale.

Se evaluează:

prezența respectului de sine la copil,

respectului din partea persoanelor de

contact (copii și adulți),

solicitarea opiniei copilului în

familie/școală/comunitate

Informațiile despre faptul dacă

copilul se simte important, ascultat,

tratat ca individualitate se adună din

discuții/observări.

RESPONSABILITATE

Încurajare şi sprijin în

asumarea sarcinilor și

Sunt responsabil atunci când:

Sunt susținut și încurajat să respect

regulile acasă, la şcoală şi în comunitate.

Ştiu care sunt aşteptările celorlalți de la

mine și depun efort să realizez sarcinile

care îmi sunt date.

Se constată dacă:

copilul își asumă responsabilitatea

pentru acțiunile proprii;

are responsabilități în familie;

diferențiază binele de rău.

13

rolurilor active acasă, în

instituția de învățământ și

comunitate, capacitatea de

autocontrol, înţelegerea şi

respectarea normelor morale

şi sociale, în corespundere cu

vârsta şi potenţialul copilului.

Adulţii au încredere că voi face ceea ce mi-

au încredințat.

Ascult ce spun alții şi încerc să înţeleg

opinia lor.

Ştiu să fac deosebire între bine şi rău.

Sunt încurajat și pot să-mi controlez

emoțiile negative și comportamentul.

Sunt grijuliu şi îi ajut pe cei din jur dacă

au nevoie.

INCLUZIUNE

Acceptarea fiecărui copil,

fără nicio diferențiere, drept o

persoană care poate avea o

contribuție valoroasă în

familie şi comunitate,

eliminarea inegalităților

sociale, educaționale, fizice

și economice și acceptarea ca

membru activ al comunității

în care trăiește și învață, în

concordanță cu vârsta şi

potenţialul copilului.

Mă simt inclus atunci când:

Mă simt parte din familia mea, din grupul

de copii de la şcoală și din comunitate.

Comunic cu alți copii și adulți.

Sunt apreciat de cei din jur.

Am la cine apela și cu cine discuta când

am nevoie de suport, încurajare sau vreau să

vorbesc despre bucurii ori neplăceri.

Sunt sigur că oamenii care mă înconjoară

mă vor ajuta dacă se întâmplă ceva.

Simt că sunt important pentru familia

mea, pot face lucruri frumoase pentru

colegi, vecini.

Se evaluează dacă copilul:

comunică cu semenii / adulții /

colegii;

participă la activități comunitare;

este integrat în procesul

educațional.

Această informație poate fi obținută

din discuții cu diriginții de clasă,

părinții/îngrijitorii.

Rețineți:

În lucru cu copii este necesar să ținem cont de următoarele:

să fim atenți la orice fapt îngrijorător pentru bunăstarea copilului, schimbări minore în

comportamentul și starea lui emoțională;

să reacționăm prompt la locul nostru de muncă;

să implicăm alți profesioniști relevanți.

1.3 Factorii de risc și vulnerabilitățile copilului

Vulnerabilitatea – incapacitatea copilului de a se proteja, lipsa siguranței și protecției. Vulnerabilitatea

poate fi privită sub mai multe aspecte: într-un anumit sens, ea poate însemna deschidere, poate fi o stare

emoţională în care persoana se simte fără apărare; dintr-un alt punct de vedere, vulnerabilitatea poate fi

văzută ca o stare dezirabilă, ca semn al unei adaptări sănătoase, de exemplu, persoana „nu are nimic de

ascuns” şi trăieşte fără bariere şi roluri sociale „normale”; dintr-o altă perspectivă, însă, vulnerabilitatea este

percepută ca un comportament de asumare a unui risc, de exemplu, un copil care se întâlnește cu un potenţial

agresor este considerat că se află în situaţie vulnerabilă.

14

Printre vulnerabilitățile copilului pot fi enumerate următoarele:

Vârsta cuprinsă între 0-12 ani şi 13-18 ani

Născut prematur

Dificultăţi, dizabilități de învăţare

Dizabilităţi fizice

Izolat, nesociabil față de semeni

Dificultăţi în comunicare

Comportament dificil

Dizabilități psihosociale, intelectuale

Abuz de substanţe stupefiante/toxice

Comportament auto-distructiv/auto-vătămare

În numeroase cercetări s-a dovedit a fi dificil să se identifice indicatori universali valabili pentru

determinarea vulnerabilităţii. Cu toate acestea, oferim câteva puncte de reper pentru a stabili, fără a avea

pretenţia de exhaustivitate, factorii de risc care conduc la vulnerabilitate.

Cercetătorii din domeniul psihologiei, cât şi sociologiei au realizat, în urma unor cercetări, indicatori de

apreciere a gradului de vulnerabilitate:

grad de vulnerabilitate foarte înalt: copilul este percepută ca un obiect foarte atractiv pentru un

eventual agresor, iar capacitatea de a reacţiona adecvat la situaţia existentă este inadecvată;

grad de vulnerabilitate înalt (atractivitate moderată): potenţialul agresor este convins că va avea

succes, acesta fiind asigurat şi de faptul că reacţiile de răspuns sunt scăzute, (contramăsurile de

ripostă) neadecvate în totalitate la profilul ameninţării;

grad de vulnerabilitate moderat (atractivitate scăzută): potenţialul agresor nu este deplin convins

de succes întrucât există reacţie de răspuns, dar adversarul nu dispune de forţe, resurse suficiente,

acesta putând constitui un stimulent, o atracţie pentru agresor.

grad de vulnerabilitate scăzut: vulnerabilităţile existente nu sunt în măsură să încurajeze acţiunea

unui eventual agresor. La aceasta mai poate fi atribuită existenţa unor reacţii adecvate tipului de

ameninţare, existând, totodată, resurse şi forţe suficiente şi adecvate ameninţării.

15

Risc – pericol pentru dezvoltarea copilului, ce poate fi de ordin social, economic, psiho-emoțional, afectarea

sănătății, de exemplu:

abuzul de alcool şi alte substanţe în mediu familial/semeni/comunitate;

violență/neglijare din partea membrilor familiei/semeni/profesioniști;

situaţie economică-socială precară a familiei;

lipsa cooperării din partea membrilor familiei/semeni/profesioniști;

prejudecăți/stereotipuri/excluderea copilului de către membrii familiei/semeni/profesioniști;

adulții nu prioritizează necesitățile copilului;

incitarea și expunerea prin intermediul Internetului la provocări cu conotație

sexuală/pornografică/violentă;

probleme de sănătate a părinților/persoanelor în grija cărora se află copilul (ex. dezabilități

psihosociale, intelectuale, fizice).

Factor protectori – condiții care îl ajută pe copil să depășească anumite situații traumatizate.

Factori protectori interni Factori protectori externi

Familia/ rudele Mediul apropiat Mediul extins

maturitate

emoţională;

dezvoltare morală

matură;

deprinderi vizibile de

siguranţă personală;

autoapreciere înaltă;

flexibilitate şi

ataşament puternic

vizibile.

ataşament şi interacţiuni

pozitive părinte-copil;

organizare şi reguli

acasă;

relaţii armonioase în

familie;

responsabilităţi acasă.

relaţie pozitivă cu adulţii;

frecventarea şcolii;

participare la activităţi

extraşcolare, hobby-uri;

experienţe pozitive la

şcoală/grădiniţă;

relaţii de prietenie;

responsabilităţi la

şcoală/grădiniţă.

implicare în viaţa

comunităţii.

Evaluarea nivelului de risc

Pentru evaluarea nivelului risc al copilului este nevoie să fie corelat: nivelul vulnerabilității copilului,

factorii de risc și factorii protectori. Astfel, evaluarea nivelului riscului la care este expus copilul poate fi

realizat în felul următor:

16

Notă: V – vulnerabilitate, FP – factori de protecție, FR – factori de risc, min. – minim, max. - maxim

Acest grafic poate fi interpretat în felul următor:

Niciun risc – mediul în care se află copilul este protejat, indicatorii potenţialului risc pentru copil

nu sunt identificaţi.

Risc mic (FR<V<FP caz ce necesită intervenţie de o singură dată) – copilul se află în siguranţă la

el acasă. Totuşi, există anumite temeri că copilul ar putea fi expus riscului, dacă nu vor fi oferite

servicii de prevenire (ex.: sprijin familial, activităţi de grup etc.).

Risc mediu (FR>V<FP sau FR<V>FP - caz dificil) – se identifică necesitatea unei intervenţii de

durată în baza unui plan individual de asistenţă. Nu sunt date că viața și sănătatea copilului se află

în pericol iminent, însă există risc de separare de familie.

Risc înalt (FR>V>FP) – copilul se află în pericol iminent de viaţă, ce poate avea impact grav asupra

sănătăţii sale fizice şi/sau psihice. Copilul este supus unei acţiuni de violență sexuală, trafic, se află

în risc de moarte, este permanent pedepsit, dacă rămâne în condiţii care presupun lipsa unei

intervenţii de protecţie.

17

Rețineți:

Pentru planificarea și realizarea intervenţiei adecvate/prompte, este necesar să fie evaluat nivelul

de risc al copilului, ținând cond de vulnerabilitățile copilului, factorii de risc la care este expus și

factorii protectivi.

Evaluarea nivelului de risc al copilului permite stabilirea tipul de intervenție: urgent sau planificat.

1.4 Reziliența și resursele personale

Reziliența este o adaptare psihologică în fața unor factori stresori semnificativi ce afectează dezvoltarea și

chiar supraviețuirea. Dezvoltarea rezilienţei este abilitatea de a ne adapta la evenimentele negative,

traumatizante, ameninţătoare, care generează un nivel ridicat de stres – îi ajută pe copii să înveţe să îşi

gestioneze în mod adecvat stresul, anxietatea şi să îşi crească toleranţa la incertitudine.

A fi rezilient nu înseamnă că nu vom trăi experienţe dificile şi implicit emoţii de disconfort, dar a fi rezilient

înseamnă să învăţăm să ne adaptăm la experiența dificilă şi să facem faţă emoţiilor de disconfort cu care ne

confruntăm. Suferinţa şi tristeţea sunt reacţii emoţionale naturale şi fireşti, care apar atunci când trăim o

traumă majoră, avem o pierdere semnificativă sau auzim că cineva apropiat a avut a pierdere sau o

traumă.

Nivelul de rezilienţă crește odată cu vârsta și cu experienţele trăite, dar nu este egal pentru toţi oamenii,

capacitatea de adaptare-rezilienţă fiind diferită de la om la om în funcţie de pregătire, dotare intelectuală și,

într-o măsură nedovedită, de moștenirea genetică.

Resurse interne şi externe

Când lucrăm cu copii şi comunităţi, este necesar să-i ghidăm în reconstruirea, reluarea şi consolidarea

relaţiilor, activităţilor şi identităţii, prin crearea unor proiecte noi de viaţă. Acest trio, dacă este temeinic,

reprezintă o bază de securitate în viaţă şi formează fundamentul rezilienţei copilului.

Persoana mea, lumea mea

Eu sunt

Eu pot

Rezilienţa

Eu am

Eu am legături

Eu (re)construiesc relaţii, încrederea în mine şi în alţii, sentimentul de

apartenenţă şi de recunoaştere. Eu mă accept şi mă simt iubit de părinţi, familie,

prieteni, profesori, comunitate etc.

Eu pot întreprinde acţiuni

Eu (re)încep activităţile într-un spaţiu securizant pentru reedificarea încrederii şi

competenţelor mele, pentru a veni cu iniţiative. Mă simt competent pentru a

participa la activităţi şcolare, la lucru, pentru a-mi realiza obligaţiunile cotidiene.

Eu sunt unic

Port în suflet valorile şi convingerile culturii şi familiei mele, care îmi conturează

identitatea şi care dau sens vieţii mele. Fac planuri, mă dezvolt ca personalitate,

confer valoare la tot ce mă înconjoară, pentru a-mi consolida stima de sine,

încrederea şi simţul responsabilităţii.

18

Factori protectori pentru copii sunt:

interni: maturitate emoţională; dezvoltare morală matură; deprinderi vizibile de siguranţă

personală; autoapreciere înaltă; flexibilitate şi ataşament puternic vizibile;

externi: familia/rudele (ataşament şi interacţiuni pozitive părinte-copil; organizare şi reguli acasă;

relaţii armonioase în familie; responsabilităţi acasă), mediul apropiat (relaţie pozitivă cu adulţii;

frecventarea şcolii; participare la activităţi extraşcolare, hobby-uri; experienţe pozitive la

şcoală/grădiniţă; relaţii de prietenie; responsabilităţi la şcoală/grădiniţă), mediu exrins (implicare în

viața comunității).

Caracteristici ale copiilor rezilienţi care s-au bucurat de factori de protecţie şi au dezvoltat resurse interne

şi externe:

competenţi din punct de vedere social în interacţiunile cu adulţii şi alţi copii;

independenţi şi, dacă e nevoie, solicită ajutor;

se exprimă liber;

curioşi şi explorează mediul înconjurător;

se joacă activ;

se adaptează mai uşor la schimbări;

încrezători în capacitatea lor de a-şi controla anumite aspecte ale vieţii;

implicaţi în activităţi, au hobby-uri şi preocupări etc.

Recomandări pentru dezvoltarea rezilienţei la copii şi adolescenţi:

Adulţii din contextele de viaţă ale copiilor reprezintă principalii actori implicaţi în dezvoltarea rezilienţei la

copii. Ei pot sprijini dezvoltarea rezilienţei la copii, în măsura în care, îşi dezvoltă propria rezilienţă. Acest

proces implică adoptarea unor comportamente şi învăţarea în timp, a unui mod particular de a gândi şi a

acţiona.

1. Dezvoltaţi abilităţile sociale şi emoţionale ale copiilor - construiţi o reţea de suport social. Învăţaţi

copiii cum să îşi facă prieteni şi cum să îşi menţină o relaţie de prietenie. Pentru a susţine dezvoltarea

abilităţilor sociale şi emoţionale (să îşi facă prieteni, să îşi menţină relaţiile de prietenie, să manifeste

empatie), este important să încurajaţi copiii să adopte comportamente adecvate în interacţiunea cu

ceilalţi, să îşi judece propriile acţiuni din perspectiva modului în care s-ar simţi el, dacă ar fi tratat

în mod similar, să judece pe termen lung consecinţele propriilor acţiuni asupra celorlalţi, să identifice

şi să adopte comportamente prosociale de rezolvare a conflictelor apărute în interacţiunea cu ceilalţi.

Oferiţi copiilor o puternică reţea de suport în familie, pentru a obţine astfel, susţinerea de care au

nevoie, pentru gestionarea adecvată a momentelor inevitabile de tristeţe, dezamăgire, neputinţă care

apar în viaţa lor.

2. Încurajaţi copiii să ofere ajutorul altor persoane, care au nevoie de ajutor. Copiii care se simt

neputincioşi pot să îşi reducă neputinţa prin ajutorarea altora. Implicaţi copiii în acţiuni de

voluntariat potrivite nivelului lor de dezvoltare, solicitaţi asistenţă în efectuarea unor

sarcini, sprijiniţi-i să identifice diferite modalităţi prin care îşi pot ajuta colegii în contextul şcolar.

19

3. Stabiliţi şi respectaţi rutinele zilnice. Respectarea rutinelor zilnice (de masă, de somn, de efectuare

a temelor) oferă copiilor confort, siguranţă şi predictibilite.

4. Limitaţi accesul copiilor la situaţii şi mesaje care au un puternic potenţial de ameninţare. Învăţaţi

copiii cum să se focuseze pe alte informaţii decât cele care îi îngrijorează foarte mult. Îngrijorările

copiilor au de cele mai multe ori legătură cu informaţiile la care ei sunt expuşi, prin prisma

internetului, ştirilor sau conversaţiilor adulţilor la care asistă.

5. Învăţaţi copiii să aibă grijă de propria persoană. Adoptaţi un stil de viaţa sănătos şi oferiţi copiilor

dvs. un bun exemplu. Copiii învaţă, prin exemplul oferit de părinţi, că este important să îşi aloce

timp pentru a mânca sănătos, pentru a face mişcare şi a se odihni. Asiguraţi-vă că programul copiilor

dvs. respectă un echilibru între activităţile care implică efort şi cele de relaxare.

6. Învăţaţi copiii să îşi stabilească obiective rezonabile şi să iniţieze acţiuni în conformitate cu ceea ce

îşi propun. Orice pas mărunt pe care copiii îl fac în acord cu obiectivele pe care şi le propun, are o

importanţă deosebită. Oferiţi mesaje de laudă prin care să evidenţiaţi progresul făcut şi efortul

investit. Astfel copiii vor fi conştienţi de ceea ce au reuşit să facă şi se vor focusa pe ceea ce a reuşit

şi nu pe ceea ce nu au reuşit. Acest mod de abordare sprijină copiii să îşi construiască rezilienţa prin

faptul că îi învaţă să îşi depăsească provocările acţionând.

7. Cultivaţi copilului dvs. o imagine de sine pozitivă. Sprijiniţi copiii să îşi reamintească experienţele

de succes în gestionarea situaţiilor dificile din viaţa lor. Ajutaţi-i să înţeleagă că aceste provocări din

trecut i-au întărit şi îi ajută, pe viitor, să facă faţă provocărilor. Ajutaţi-i să aibă încredere în abilitatea

lor de a rezolva probleme şi de a lua decizii corecte, prin implicarea timpurie în contexte care să

permită exersarea acestor abilităţi.

8. Adoptați un mod de a privi în perspectivă situaţiile de viaţă. Chiar şi atunci când copiii se confruntă

cu evenimente dureroase, sprijiniți-i să vadă situaţia într-un context mai larg, pe termen lung.

Accentuarea aspectelor pozitive care pot apărea în viitor, exersează abilitatea copiilor de a remarca

cu precădere lucrurile bune care li se întâmplă în viaţă şi faptul că pot merge înainte, chiar dacă în

prezent, trec printr-un moment extrem de dificil.

9. Oferiţi copiilor oportunitatea de a se autodezvălui. Momentele dificile sunt adesea momente în care

copiii învaţă lucruri despre ei înşişi. Ajutaţi copiii să se oprească şi să analizeze maniera în care au

făcut faţă situaţiei, pentru a învăţa despre cum au reuşit să depăşească momentul dificil. În contextul

educaţional, se pot planifica sesiuni de discuţii despre momentele dificile prin care au trecut copiii

şi despre ce a învăţat fiecare din confruntarea cu ele.

10. Acceptaţi schimbarea ca parte naturală a vieţii noastre. Schimbările pot fi adesea înfricoşătoare

pentru copii şi adolescenţi. Ajutaţi copiii să vadă schimbarea ca fiind o parte naturală a vieţii noastre.

De exemplu, noile obiective iau locul celor care au fost deja realizate iar în contextul educaţional

poate fi evidenţiat modul în care schimbarea apare când elevii trec de la o clasă la alta, de la un nivel

de şcolarizare, la altul. De asemenea, este important să se discute modul în care aceste schimbări

influenţează dezvoltarea lor.

20

Rețineți:

Capacitatea de rezilienţă îi serveşte unei persoane la depăşirea situaţiilor dificile fără a se

demoraliza, la reluarea activităţii şi la recuperarea după un moment dificil, cu efecte traumatizante.

Fiecare persoană are nevoi fiziologice, psihologice şi afective, sociale şi existenţiale de bază care,

fiind satisfăcute, constituie elementul fundamental al rezilienţei.

Resursele noastre se formează din relaţiile pe care le creăm cu alţii, din aptitudinea noastră de a

realiza lucruri (activităţi) şi din modul în care ne percepem existenţa în raport cu cultura,

convingerile, valorile etc. (identitate).

Stima de sine se dezvoltă, în principal, graţie bazei de securitate (persoanele care oferă protecţie şi

sprijin, planurile sau obiectivele), stabilite în copilărie sau în etapele următoare şi continuă să se

dezvolte pe tot parcursul vieţii, în funcţie de experienţele trăite.

Specialiștii pot reprezenta o persoană importantă şi pot deveni o bază de securitate pentru copil,

care se va ataşa de ea pentru a compensa o lipsă, ca urmare a situaţiei din familie.

1.5 Indicatorii de identificare a copilului victimă a violenței, neglijării, exploatării sau traficului

În foarte puţine cazuri copilul va divulga violenţa imediat după ce a avut loc primul incident. Deseori, copiii

victimizaţi trăiesc un sentiment profund de neajutorare şi disperare şi consideră că nimeni nu poate să le

vină în ajutor. Totodată, copiii victimizaţi pot face orice pentru a proteja un părinte abuziv. Sau pot refuza

categoric să declare violenţa comisă, temându-se de abuzator. De obicei, un copil poate să nu declare un caz

de violenţă mai multe luni şi chiar ani la rând, în special dacă abuzatorul este o persoană apropiată copilului.

Deseori, specialiştii care se află în contact cu copiii observă (primii indicatori) că unele dintre necesităţile

fundamentale ale copilului nu sunt satisfăcute şi/sau copilul este victima violenţei sau exploatării. Aceşti

indicatori pot fi atât fizici cât şi comportamentali.

Indicatorii fizici pot fi identificați, de exemplu, sub formă de vânătăi şi răni. Aceşti indicatori pot fi

observaţi, mai ales, de persoanele aflate în contact apropiat cu copiii, precum asistentele medicale, medicii

sau cadrele didactice. În cazuri de violenţă sexuală, deseori, nu există dovezi sau indicatori fizici evidenţi,

iar identificarea şi recunoaşterea sunt foarte dificile. În astfel de cazuri indicatorii fizici ne arată că, posibil,

integritatea corporală, nivelul dezvoltării fizice, sănătatea şi igiena copilului sunt subminate.

Indicatorii comportamentali se referă la cazurile când comportamentul copilului oferă motiv de

îngrijorare. Aceşti indicatori dețin un loc important în luarea deciziilor, în special atunci, când există

schimbări în comportament ce nu pot fi explicate altfel. Aceşti indicatori oferă indicii importante precum

că starea emoţională, dezvoltarea intelectuală, comportamentul şi educaţia copilului au de suferit. Cu toate

acestea, indicatorii comportamentali luaţi izolat nu trebuie să servească drept bază pentru sesizare. Există

multe alte explicaţii pentru un astfel de comportament. Atunci când decideţi că un anumit comportament

reprezintă sau nu un indicator, este necesar să luați în consideraţie o serie de factori pentru a elimina

următoarele situaţii:

Este vorba despre un comportament specific vârstei respective.

A apărut într-un anumit mediu, care facilitează manifestarea comportamentului.

Apare datorită caracteristicilor individuale ale copilului. Fiecare copil este unic în ce-l priveşte:

nivelul de activism, sensibilitatea, exprimarea emoţională, curiozitatea, toleranţa la frustrare şi

amânarea recompensei, concentrarea etc.

21

Standarde comportamentale ale familiei. Este un comportament acceptabil în alte familii, dar

nu corespunde cu standardele comportamentale ale familiei din care face parte copilul (ex.: toată

lumea îşi lasă papucii la intrare, ora de culcare este 21:00, etc.).

De remarcat că prezenţa unui singur indicator nu înseamnă că în familie are loc maltratarea copilului. O

examinare mai profundă a situaţiei poate fi necesară atunci când aceste semne apar repetat sau în combinaţie.

În astfel de cazuri, trebuie luată în consideraţie posibilitatea violenţei, neglijării, exploatării şi traficului.

„Indicatori” pentru identificarea copiilor victime sau potențiale victime ale violenței, neglijării,

exploatării, traficului:

Tipul

indicatorilor Indicatori Explicaţie

Comunică despre o

posibilă situaţie de:

Ind

icato

ri f

izic

i

Fractură Ruptură a unui os sau a unui cartilaj. violenţă fizică,

violenţă sexuală sau

trafic

Arsură Rană produsă de foc, de căldură, de un agent

chimic etc.

violenţă fizică,


trafic

Tăietură Rană provocată de un instrument tăios. violenţă fizică,


trafic

Hematom Tumoare care conţine o aglomerare de sânge

închistat, provocată de ruperea spontană sau

traumatică a vaselor sanguine.

violenţă fizică,


trafic

Vânătaie Pată vânătă care apare pe corp în urma unei

lovituri; echimoză, vineţeală. Vânătăile în cazurile

de abuz sunt poziţionate, astfel încât nu pot apărea

la căzătură sau când copilul se loveşte singur.

violenţă fizică,


trafic

Muşcătură Rană, semn produs prin muşcare. violenţă fizică,


trafic

Zgârietură Tăietură superficială/rană uşoară pe piele făcută de

un corp ascuţit şi dur, unghii.

violenţă fizică,


trafic

Dureri de cap Suferinţă fizică în regiunea capului violenţă, neglijare,

exploatare sau trafic

Sarcină

Stare fiziologică a femeii în care se află între

momentul fertilizării ovulului şi cel al naşterii.

violenţă sexuală

Leziuni ale orga-

nelor genitale /

anusului

Rană (căpătată prin lovire, rănire sau ca urmare a

unei boli) în regiunea organelor genitale / anusului.

violenţă sexuală.

Expunere preme-

ditată la infecţie cu

TBC sau

tuberculoză

Punerea sau aflarea în mod deliberat în preajma

persoanelor infectate cu TBC sau în condiţii de

apariţie a bolii.

neglijare

22

TBC este o boală infecţioasă şi contagioasă

produsă de localizarea bacilului Koch la plămâni,

la intestine, la oase etc. care poate provoca

distrugerea ţesutului, supuraţii.

Copii lăsaţi fără

supraveghere

Absenţa de durată sau de moment a adulţilor în

preajma copiilor sau delegarea acestor

responsabilităţi unui alt copil.

neglijare

Subdezvoltare fizică Copil insuficient dezvoltat fizic (ca greutate şi

înălţime) conform particularităţilor de vârstă.

neglijare, exploatare

prin muncă

Scabie Boală parazitară a pielii, produsă de un artropod,

care se manifestă prin mâncărime, iritaţii, căderea

părului etc. (mai poate fi numită râie).

neglijare

Pediculoză Totalitatea manifestărilor patologice provocate de

păduchi la suprafaţa corpului.

neglijare

Vestimentaţie /

încălţăminte neco-

respunzătoare

anotimpului sau /şi

vârstei

De exemplu, copilul poartă sandale toamna târziu

sau chiar iarna.

neglijare

Vestimentaţie

murdară

De exemplu, părintele trimite copilul la şcoală zile

la rând în hăinuţe murdare.

neglijare

Boli sexual

transmisibile

Este un termen generic aplicat pentru o serie de

boli infecţioase care se transmit prin contact

sexual, dar care pot fi transmise şi prin contactul

cu obiecte infectate (ace etc.).

violenţă sexuală

Lipsa igienei

corporale

De exemplu copilul are aspect neîngrijit, miros

respingător etc.

neglijare

Otrăvire Intoxicarea organismului cu substanţe nocive,

produse alimentare, agricole etc.

violenţă fizică,


trafic, neglijare

Oboseală stare de slăbiciune generală, istovire datorată unui

efort fizic/ intelectual intens.

violenţă, neglijare,

exploatare sau trafic.

Foame Stare funcţională a organismului care se manifestă

prin senzaţia nevoii de a mânca.

neglijare

Tremur Mişcare involuntară, rapidă a corpului sau a unei

părţi a corpului, provocată de frig, de frică, de o

boală etc.



Vărsături Expulzarea forţată a conţinutului stomacal.

Vărsăturile se manifestă ca simptome ale unor

afecţiuni şi pot fi cauzate de infecţii, afecţiuni

maligne (tumori), traumatisme, inflamaţii,

obstrucţii sau alte procese anormale.



23

Ind

icato

ri p

sih

o-c

om

port

am

enta

li

Abandon şcolar Părăsirea şcolii de cultură generală înaintea

terminării acesteia, renunţarea deliberată la studii

sau forţat de anumite împrejurări.



Tendinţe suicidale Tulburare a instinctului de conservare prin care

persoana manifestă acţiuni conştiente spre propria

distruge, realegând o anumită metodă.



Fuga de acasă Fuga apare ca o tendinţă de evaziune, mai mult sau

mai puţin voită şi irezistibilă, din mediul în care se

află copilul, pentru un timp scurt și cu o motivaţie

precisă sau ca o rupere violentă de obişnuinţele de

viaţă, reflectând o stare de inadaptare.



Scăderea reuşitei

şcolare

Micşorarea randamentului şcolar comparativ cu

reuşita şcolară din perioada anterioară.



Frica de adulţi Stare de intensă nelinişte şi de tulburare, provocată

de prezenţa unui adult.



Agresivitate Copilul atacă fără a fi provocat; are caracter de

agresiune; caută prilej de ceartă; este provocator.



Comportament

sexualizat

Cunoştinţe sau comportament sexual neobişnuit,

ce nu corespunde particularităţilor de vârstă.

Acţiunile pot fi manifestate prin: masturbare

frecventă şi excesivă, introducerea obiectelor în

organe genitale, atingerea altor copii într-o

manieră sexuală, afecţiune nepotrivita față de

adulţi etc.

violenţă sexuală

Vagabondaj Absenţa de la domiciliu pentru o perioadă mai

mare de timp şi prin schimbări dintr-un loc în altul.

Fuga care conduce la vagabondaj este sprijinită

adesea de relaţii dăunătoare ale copilului şi în

această fază se asociază, de regulă, cu alte devieri

comportamentale, cum ar fi furtul de alimente şi de

obiecte etc.



Cerşit Copilul cere milostenie ca mijloc de existenţă. violenţă, neglijare,


Nervozitate Copilul este nervos, irascibil, supărat, nerăbdător. violenţă, neglijare,


Depresie Stare de tristeţe care persistă pe perioade

îndelungate. Simptomele depresiei pot fi:

sentimente de îngrijorare fără un motiv evident;

lipsa poftei de mâncare cu scăderea în greutate;

insomnie, dar şi creşterea duratei de somn;

pierderea interesului pentru activităţi care înainte

produceau plăcere; frică; auto-învinovăţire;

autocompătimire; sentiment de neajutorare; stimă

de sine scăzută; gânduri despre moarte şi/sau

suicid; oboseală fizică şi/sau mentală.

violență, neglijare,


24

Consum de

alcool/droguri

Folosirea abuzivă de alcool/droguri poate crea

dependenţă fizică şi psihică sau tulburări grave ale

activităţii mintale, ale percepţiei şi ale

comportamentului.



Tristeţe Stare sufletească apăsătoare; mâhnire, amărăciune. violenţă, neglijare,


Agitare Stare de nelinişte determinată prin mişcări

debalansate, zguduiri, frământări etc.



Nelinişte Stare de agitaţie, frământare, neastâmpăr;

tulburare, îngrijorare, teamă, panică (nelămurită).



Disperare Stare de pierdere a oricărei speranţe. violenţă, neglijare,


Neşcolarizare /

neîncadrarea în

instituţie preşcolară

Copilul a împlinit vârsta corespunzătoare pentru a

fi încadrat într-o anumită instituţie de învăţământ,

însă, din cauza anumitor circumstanţe, acest lucru

nu s-a realizat.



Lipse nemotivate de

la ore / instituţie

preşcolară

Absenţa copilului în timpul realizării orelor din

cadrul instituţiilor de învăţământ fără a exista un

motiv .



Izolare Singurătate, relaţiile cu semenii sunt reduse.

Petrece timpul singur, ce este necaracteristic

vârstei.



Notă: Indicatorii de mai sus pot comunica o posibilă situaţie de violenţă, neglijare, exploatare sau trafic,

însă aceste categorii (violenţă, neglijare, exploatare sau trafic) nu se exclud una pe alta. Clasificarea întâlnită

în literatura de specialitate este greu de determinat în realitate. Există o intercalare a diferitor forme (violenţa

fizică are şi consecinţe psihice, violenţa sexuală, traficul sau neglijarea sunt însoţite de efecte fizice şi psihice

asupra copilului).

Rețineți:

Un copil victimă a unei forme de violență, neglijare, exploatare sau trafic poate fi identificat prin

observarea și analiza schimbărilor în comportamentul lui față de cel cunoscut până la acel moment.

Prezența unui singur semn nu înseamnă în mod obligatoriu că copilul este victimă. Oricare dintre

aceste semne pot fi găsite la orice copil într-un moment sau altul.

Când semnele apar în mod repetat sau combinat, ele trebuie să-i determine pe specialiști să acorde

atenție sporită situației și să ia în considerare posibilitatea unei situații de violență, neglijare,

exploatere sau trafic al copilului.

25

II. PROTECȚIA COPILULUI

2.1 Drepturile copilului. Abordare bazată pe drepturi

Totalitatea regulilor, normelor identificate și recunoscute de stat pentru a reglementa relațiile sociale, a

căror respectare este obligatorie și garantată de stat (legi).

Astfel:

Drepturile copilului sunt drepturile tuturor persoanelor din momentul nașterii și până la vârsta de

18 ani.

Drepturile copilului nu sunt diferite de cele ale adultului. Fiecare copil are aceleași drepturi ca și

orice altă persoană.

Drepturile copilului recunosc vulnerabilitățile lui, determinate de vârsta fragedă și lipsa de

maturitate a acstuia. Copiii deseori întâmpină dificultăți în accesarea propriilor drepturi.

Drepturile copilului impun o atenție deosebită nevoilor de protecție și îngrijire specială ale copiilor.

Drepturile copilului asigură tratarea copiilor cu demnitate și respect, protecție împotriva oricărei

forme de discriminare, să le fie satisfăcute nevoile primare (siguranță, îngrijire, educație, sănătate,

realizare).

Drepturile copilului pot fi privite mai mult ca „principii” care oferă un cadru comportamental și

influențează modul în care specialiștii își realizează responsabilitățile.

Drepturile copilului sunt stabilite în Convenția ONU cu privire la drepturile copilului și sunt

aplicate tuturor copiilor. Convenția este unul dintre cele mai ratificate acte internaționale, la care

au aderat 193 state ale lumii.

Principii generale ale Convenției:

Non-discriminare (art.2) - copiii au acces la aceleași drepturi, oportunități și privilegii indiferent

de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, de naționalitate, apartenență

etnică sau originea socială, de situația materială, incapacitatea fizică, de statutul la naștere sau de

statutul dobândit al copilului ori al părinților sau al reprezentanților legali ai acestuia.

Interesul superior al copilului (art. 3) - în toate acțiunile care privesc copiii interesele copilului

prevalează. Copiilor le sunt asigurate protecția și îngrijirea necesară pentru bunăstarea lor. În toate

deciziile care îi privesc pe copii, interesul superior al acestora trebuie să fie considerat cel mai

important. Specialiștii care lucrează cu copiii sunt responsabili să acționeze în cel mai bun mod

pentru protecția, dezvoltarea și bunăstarea acestora.

o !!! Opiniile copilului despre cum este „cel mai bine“ sunt importante, el are nevoie să simtă

că a fost ascultat şi că opiniile sale au fost luate în serios.

o !!! Evaluarea interesului superior al copilului poate fi realizat numai dacă se iau în

considerare opiniile acestuia.

o !!! Dacă opinia copilului nu este împărtășită de către adult, adultul trebuie să-și susțină

poziția cu argumente și să fie sigur că copilul a înțeles că acțiunile sale pot fi altele.

Viața, supraviețuirea și dezvoltarea (art.6) - copiii au dreptul la viață și dreptul de a se dezvolta

fizic şi psihic, în egală măsură. Copiii trebuie protejați împotriva amenințărilor și pericolelor

externe, cum ar fi violențe, abuzuri, privare severă și îmbolnăvire, fiindu-le pus la dispoziție tot ce

este necesar pentru o dezvoltare sănătoasă și bunăstarea lor generală.

26

Niciun copil nu trebuie privat de un serviciu de care ceilalți copii beneficiază din cauza unor

caracteristici care nu prezintă relevanță pentru decizia în cauză.

Opinie (art. 12) - copilului capabil de discernământ îi este garantat dreptul de a-şi exprima liber

opinia asupra oricărei probleme care îl privește, opiniile copilului sunt luate în considerare ținând

cont de vârsta sa și de gradul său de maturitate.

Principiul participării este cheia pentru a înțelege mai bine drepturile copiilor. Participarea

copilului referitor la luarea deciziilor care îl privesc este un principiu director al Convenției.

Republica Moldova a ratificat Convenția în 1993. În acest context, Guvernul:

Este responsabil prin legea internațională să asigure respectarea drepturilor copilului.

S-a angajat să adopte toate măsurile necesare pentru a atinge standardele stabilite în Convenție,

inclusiv prin adoptarea legislației, modificarea politicilor și practicilor existente.

Se obligă să aloce resursele necesare pentru implementarea prevederilor Convenției. Când un stat

ratifică Convenția, acesta își asumă o răspundere în fața propriului popor și a comunității

internaționale și devine principalul responsabil de asigurare a drepturilor copiilor.

Drepturile copilului pot fi grupate în 5 categorii:

Categorie Descriere Articole (Convenție)

Dreptul copiilor la

supraviețuire

Asigură nevoile de baze ale copiilor:

asigurarea unor alimente hrănitoare, asigurarea dragostei şi grijii

din partea familiei şi a societății, asigurarea serviciilor de

sănătate, asigurarea unor deprinderi de viață adecvate,

asigurarea educației, asigurarea unui adăpost şi a protecției

alternative, rolul opiniei publice în garantarea supraviețuirii

şi/sau promovarea vieții.

6, 24, 7, 9, 19, 20, 21,

23, 26, 27, 30, 32, 33,

34, 35, şi 38

Dreptul copiilor la

dezvoltare

Asigură drepturile esențiale la o dezvoltare sănătoasă a

copilului:

accesul la informații adecvate, educația, libertatea de gândire,

conștiință şi religie, dezvoltarea personalității – pe plan social şi

psihologic, identitatea – cetățenia şi numele, sănătatea şi

dezvoltarea fizică, dreptul la exprimarea liberă a opiniilor,

familia.

3, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11,

12, 13, 14, 15, 17, 18,

22, 23, 24, 25, 26, 27,

28, 29, 31

Dreptul copiilor la

protecție

Asigură protecția copilului împotriva practicilor periculoase,

violențelor, exploatării, războiului sau oricărui alt lucru care

ar putea să îl pună în pericol:

nediscriminarea, numele şi cetățenia, copiii cu dizabilităţi, copiii

autohtoni, reunificarea familiei, transferul ilegal şi nereturnarea,

intimitatea, protecţia împotriva abuzului şi neglijării, protecţia

copiilor privaţi de mediul familial, adopţia, verificarea periodică

a plasamentului, exploatarea copilului prin muncă, abuzul de

droguri, exploatarea sexuală, vânzarea, traficul şi răpirea, alte

2, 3, 6, 7, 8, 10, 11, 16,

19, 20, 21, 22, 23, 25,

30, 32, 33, 34, 35, 36,

37, 38, 39, 40

27

forme de exploatare, tortura şi privarea de libertate, serviciile de

recuperare, justiţia juvenilă, copiii refugiaţi, conflictele armate.

Dreptul copiilor la

participare

Asigură faptul că vocea copilului se face auzită în deciziile

care îl privesc pe el personal, precum și comunitatea din care

face parte:

opiniile copilului, libertatea de exprimare, libertatea de asociere,

accesul la informații corespunzătoare, accesul la informații

despre Convenție.

Opiniile copiilor trebuie auzite și luate în considerare și aceștia

trebuie să aibă posibilitatea de a se alătura altora și de a-și

exprima liber opiniile.

12, 13, 14, 15, 17, 24,

28, 29, 31, 42

Dreptul copiilor la

mobilizare

Asigură aplicare, monitorizare şi raportare cu privire la

Convenție. Acestea angajează la maximum resursele

disponibile care urmează să fie mobilizate în vederea realizării

drepturilor tuturor copiilor:

definiţia de lucru a copilului, respectul pentru părinţii şi

reprezentanţii legali ai copiilor, asistenţa socială şi/sau

asigurările sociale, reformă juridică adecvată, reformă

administrativă corespunzătoare, mecanismele oficiale de

aplicare a Convenției, utilizarea la maximum a resurselor

naţionale şi internaţionale disponibile, raportarea periodică şi

monitorizarea continuă, dialogul cu Comitetul pentru Drepturile

Copilului.

1, 2, 4, 5, 18, 26, 27,

41-54

Abordarea bazată pe drepturile copiilor - urmărește conștientizarea obligațiilor de către instituții privind

garantarea, respectarea, protejarea şi promovarea drepturilor copilului. La fel, formarea persoanelor și

sprijinirea lor pentru înțelegerea drepturilor și cum pot fi utilizate.

Abordare bazată pe drepturi:

Îndeamnă și îi împuternicește pe titularii acestor drepturi să le ceară.

Copiii nu sunt văzuți ca un obiect al binefacerii, ci ca persoane care își cer drepturile legale.

O abordare bazată pe necesități creează o viziune care ține de soluționarea unor probleme specifice,

care necesită o atenție imediată și rapidă. În același timp, ea se axează asupra specificului și

transformă copilul într-un subiect pasiv3.

3 Roberto Liwski (membru al CRC): "Ghid la Comentariul General 7: Implementarea drepturilor copiilor de

vârstă fragedă, Fundația Bernard van Leer

28

Diferența dintre abordarea bazată pe necesități și abordarea bazatp pe drepturi4:

Abordarea pe bazată pe necesități

Abordarea bazată pe drepturi

Acționează în direcția obiectivelor de

rezultat.

Accentuează satisfacerea necesităților.

Recunoaște nevoile ca revendicări

întemeiate.

Satisface nevoile fără a împuternici.

Acceptă caritatea ca motivație

determinantă pentru satisfacerea

necesităților.

Se axează pe manifestările problemelor și

cauzele imediate ale problemelor.

Cuprinde proiecte sectoriale înguste.

Se axează pe context social, cu puțin accent

pe politică.

Acționează în direcția obiectivelor de

rezultat și proces.

Accentuează realizarea drepturilor.

Recunoaște că drepturile presupun

întotdeauna obligații ale Statului.

Recunoaște că drepturile pot fi realizate

doar prin împuternicire.

Afirmă că caritatea este o motivație

insuficientă pentru satisfacerea

necesităților.

Se axează pe cauzele structurale ale

problemelor, precum și pe manifestările și

cauzele imediate ale problemelor.

Cuprinde proiecte și programe

intersectoriale, holistice.

Se axează pe context social, economic,

cultural, civil și politic și este orientată spre

politici.

Exemplu: „Dreptul la vaccinare a fost realizat

pentru 80% din toți copiii“.

Exemplu: „Dreptul la vaccinare le-a fost refuzat la

20% din toți copiii“.

Avantajele abordării bazate pe drepturi:

Acceptarea abordării bazată pe drepturile copilului, în lucrul cu copiii, îmbunătățește atât asigurarea

îngrijirii, educațidei și dezvoltării copilului, cât și activitatea profesioniștilor din diferite domenii cu

atribuții în protecția copilului.

De exemplu:

oferă mai multe realizări, datorită relațiilor bazate pe încredere și respect reciproc; oferă

satisfacții pentru ambele părți datorită reușitelor;

reduce nivelul de stres, ceea ce facilitează identificarea problemelor şi o mai mare

„responsabilitate“ asupra deciziilor din partea celor care trebuie să le aplice, deci, şanse mai

mari de realizare;

oferă o perspectivă mai mare datorită împuternicirii copiilor: această abordare permite

familiarizarea lor cu provocările cu care se vor întâlni mai târziu în viaţă şi îi „abilitează“ cu

strategii pe care le pot aplica pentru a depăși aceste provocări;

munca realizată are o valoare enormă şi o importanță deosebită, atât pentru copii, cât şi pentru

mediul social.

4 Agenția Canadiană de Dezvoltare Internațională, Plan de Acțiuni 2001

29

Deseori, însă, societatea nu reuşeşte să recunoască dificultățile care pot rezulta din responsabilitatea pusă

pe umerii profesioniștilor şi a stresului cauzat de munca desfăşurată:

adesea, provocările sunt intrinseci comportamentului copiilor cu care lucrați;

de multe ori, este necesar să fie luate decizii dificile, mai ales atunci când nevoile sau drepturile

copiilor sunt diferite;

este necesar să fie respectat un set de reguli, politici şi legi;

totodată, găsirea unui echilibru între sarcinile administrative, lucrul direct cu copiii și sprijinul

profesional de care este nevoie, de cele mai multe ori poate fi un demers destul de dificil.

Drepturile copiilor nu înseamnă muncă în plus: ele oferă un mod diferit de raportare la munca care

se realizează în domeniul protecției copilului.5

Rețineți:

Abordarea bazată pe drepturi oferă beneficii atât pentru specialști, cât și pentru copii:

beneficiile pentru specialiști: o mai bună înțelegere a copiilor; strategii în practică, noi abordări;

limite clar trasate, un proces decizional mai bun; relații de mai bună calitate, un plus de încredere;

rezultate mai bune pentru profesionist şi pentru copil;

beneficii pentru copii: respectarea drepturilor primare; sentimentul de apreciere; sentimentul de

responsabilitate pentru propria viață; abilități de a lua decizii mai bune și în cunoștință de cauză;

rezultate mai bune în timpul în care se afla în instituție și ulterior.

5 „Protejarea drepturilor copiilor”, ghid pentru profesioniști care lucrează cu copii în îngrijire alternativă, SOS Satelor

Copiilor Internațional

30

2.2 Politica Națională a Republicii Moldova în domeniul protecției copilului

Asistența şi protecţia copiilor aflaţi în situații de risc, dezvoltarea de politici şi practici în domeniul protecției

copilului ajustate la standardele europene rămân a fi exigenţe stringente pentru ţara noastră. Profesioniştii

care lucrează cu şi pentru copii sunt chemaţi, prin prisma responsabilităţilor lor profesionale, să cunoască

esenţa, categoriile şi cauzalitatea situațiilor de risc a copiilor pentru a contribui la prevenirea ei, pentru a

interveni prin oferirea de servicii centrate pe nevoile copiilor.

Sistemul de protecţie a copilului reprezintă principiile, procedurile, instituţiile, cadrul normativ-juridic,

specialiştii, metodele şi tehnicile orientate la promovarea şi protecţia drepturilor copilului. Mai jos sunt

exemplificate sisteme de protecţie a copilului la general:

În realizarea protecției copilului, fiecare sistem trebuie să asigure implementarea eficientă a Convenției

ONU cu privire la Drepturile Copilului.

În scopul implementării prevederilor Convenţiei internaţionale cu privire la drepturile copilului, adoptate

de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 22 noiembrie 1989, la care Republica Moldova a

aderat prin Hotărîrea Parlamentului nr.408-XII din 12 decembrie 1990, Guvernul a aprobat mai multe acte

normative:

Hotărâre de Guvern Strategia pentru protecţia copilului pe anii 2014-2020, nr. 434 din 10.06.2014

Legea privind protecţia specială a copiilor aflaţi în situaţie de risc şi a copiilor separaţi de părinţi,

nr 140 din 14.06.2013

Hotărârea Guvernului cu privire la aprobarea Instrucţiunilor privind mecanismul intersectorial de

cooperare pentru identificarea, evaluarea, referirea, asistenţa şi monitorizarea copiilor victime şi

potenţiale victime ale violenţei, neglijării, exploatării şi traficului, nr. 270 din 08.04.2014.

31

Ordine interne pentru prevenire, intervenție, evaluare, referire, documentare, asistență și

monitorizare a cazurilor copiilor victime și potențiale victime ale violenţei, neglijării, exploatării şi

traficului:

o Ordinul Ministerul Educaţiei nr. 77 din 22.02.2013 „Cu privirе la Proсеdura dе organizarе

instituţională şi dе intervеnţiе a luсrătorilor instituţiilor dе învăţământ în сazurilе dе abuz,

nеglijare, ехploatarе, trafiс al сopilului”.

o Ordinul Ministerul Educaţiei nr. 858 din 23.08.2013 a fost aprobată Metodologia de aplicare a

Procedurii de organizare instituţională şi de intervenţie a lucrătorilor instituţiilor de învăţământ

în cazurile de abuz, neglijare, exploatare, trafic al copilului.

o Ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr. 79 din 28.04.2015 „Cu privire la aprobarea

Instrucțiunilor metodice privind intervenția Poliției în identificarea, evaluarea, referirea,

asistența și monitorizarea cazurilor de violență, neglijare, exploatare și trafic al copilului”.

o Ordinul Ministerului Sănătății nr. 445 din 09.06.2015 ”Cu privire la aprobarea Instrucțiunii

metodice privind intervenția instituțiilor medicale în identificarea, evaluarea, referirea, asistența

și monitorizarea cazurilor de violență, neglijare, exploatare și trafic al copilului”.

o Ordinul MMPSF, ME, MS și MAI nr. 153/1043/1042/293 din 08.10.2014 ”Cu privire la

aprobarea Fișei de sesizare a cazului suspect de violență, neglijare, exploatare și trafic al

copilului”.

32

33

PROCEDURILE DE COOPERARE INTERSECTORIALĂ ÎN PREVENIREA PRIMARĂ A

RISCURILOR PRIVIND BUNĂSTAREA COPILULUI (HG 143)

Observarea

sistematică a

bunăstării

copilului

Evaluarea

îngrijorărilor

privind

bunăstarea

copilului

Fişa de evaluare a

bunăstării copilului.

Acţiunile din Fişa de

planificare sînt îndreptate

spre înlăturarea

îngrijorărilor şi pun

accent pe valorificarea

potențialului copilului, al

familiei şi al reţelei de

suport din comunitate.

Coordonator - angajat al serviciilor universale

Persoana desemnată:

*asistentul medicului de familie

*educatorul grupei

*dirigintele de clasă/grupă

Responsabilități

În cadrul evaluării, persoana desemnată stabilește:

1) ce domenii ale bunăstării copilului sunt afectate şi care sunt cauzele;

2) discută cu copilul (conform vârstei și nivelului de înțelegere),

părinții/persoana în grija cărora/căreia se află copilul, profesioniştii din

cadrul instituţiei pentru a acumula informații relevante privind

bunăstarea copilului;

3) face constatări cu privire la:

- creșterea și dezvoltarea copilului;

- capacitatea părinților/persoanei în grija cărora/căreia se află copilul

de a asigura bunăstarea acestuia;

- rețeaua de suport din comunitate.

4) persoana desemnată ia una dintre următoarele decizii:

- nu este necesar să se întreprindă acțiuni (îngrijorarea nu s-a

confirmat);

- este necesar să fie planificate acțiuni pentru prevenirea primară a

riscurilor privind bunăstarea copilului.

Persoana desemnată este stabilită în funcție de vârsta copilului:


*educatorul grupei


Fişa de planificare a

acţiunilor pentru

prevenirea primară a

riscurilor privind

bunăstarea copilului

Coordonator - angajat al serviciilor universale

Persoana desemnată:


*educatorul grupei


Responsabilități

În cazul necesităţii implicării profesioniştilor din alte servicii/sectoare,

coordonatorul oferă suport în contactarea acestora şi facilitează

convocarea echipei multidisciplinare în decurs de cel mult 3 zile lucrătoare, a cărei componenţă poate fi revizuită sau completată.

În cazul în care, ca urmare a realizării acțiunilor din Fișa de planificare

se constată că:

1) îngrijorarea/îngrijorările faţă de bunăstarea copilului a fost / au

fost înlăturată(e) – copilul este reinclus în procesul de observare

sistematică;

2) este necesară revizuirea acţiunilor din Fişa de planificare –

coordonatorul, în cooperare cu persoana desemnată, convoacă echipa

multidisciplinară;

3) îngrijorarea / îngrijorările faţă de bunăstarea copilului nu a fost /

au fost înlăturată(e) – coordonatorul referă cazul copilului spre

soluţionare asistentului social comunitar. (MgCaz)

Planificarea

acţiunilor

pentru

prevenirea

primară a

riscurilor

privind

bunăstarea

copilului

Fişa de observare a

bunăstării copilului.

Periodicitatea

completării Fişei de

observare în sistemul de

sănătate corespunde

periodicităţii

examinărilor efectuate

conform standardelor de

supraveghere a copiilor

în condiţii de ambulator.

În instituţiile de

învăţămînt general și

profesional tehnic, Fişa

de observare se

completează anual, de

regulă, la sfîrşitul anului

de studii.

Suplimentar la

periodicitatea stabilită,

Fişa de observare se

completează la

momentul apariţiei

anumitor semne de

îngrijorare privind

bunăstarea copilului.

34

PREZENTAREA SCHEMATICĂ A PROCEDURILOR IMPLEMENTĂRII MECANISMULUI

INTERSECTORIAL DE COOPERARE (HG 270)

SESIZAREA CAZULUI

1. Autoritatea tutelară locală şi teritorială iau, de comun acord, Decizia privind aplicarea măsuri-lor de protecţie pentru copil. 2. Plasamentul de urgență a copi-

lului.

Este informată autoritatea tutelară locală în decurs de 24 ore.

Informaţia acumulată în procesul de realizare a evaluării iniţiale se transmite managerului de caz, în decurs de cel mult 48 ore.

Se informează suplimentar: Poliţia Procuratura

Asistența medicală de urgență

Inspectoratul de stat al muncii

Referirea cazului către Serviciile

sociale

Clasarea sesizării

În cadrul evaluării iniţiale, se realizează Interviul de protecţie cu copilul, ţinând cont de vârsta şi gradul lui de maturitate.

EVALUAREA INIŢIALĂ

Autoritatea tutelară locală dispune imediat efectuarea evaluării iniţiale a situaţiei copilului de către managerul de caz, indicând, în dispoziţie, specialiştii care urmează să participe în procesul de evaluare iniţială. Efectuarea Evaluării iniţiale: 1. imediat; 2. în decurs de 24 ore.

Dacă în urma evaluării iniţiale a situaţiei copilului se confirmă că copilul este supus violenţei, neglijării, exploatării, traficului, autoritatea tutelară locală dis-pune imediat luarea în evidenţă a copilului, deschiderea dosarului copilului şi realizarea managementului de caz.

EVALUAREA COMPLEXĂ (în 10 zile)

ELABORAREA PIA ASISTENŢA CAZULUI

MONITORIZAREA CAZULUI

REEVALUAREA CAZULUI

ÎNCHIDEREA CAZULUI Dacă se înregistrează progrese durabile în dinamica cazului, managerul de caz închide cazul şi scoate de la evidenţă copilul în baza dispoziţiei autorităţii tutelare locale.

REVIZUIREA PIA

Completarea Fişei de sesizare

În cazul în care copilul supus violenţei, neglijării, exploatării şi traficului a suferit traume, la solici-tarea autorităţilor tutelare, angajaţilor poliţiei şi, după caz, a reprezentanţilor legali ai copilului sau a apărătorilor acestuia: 1. Examinarea medico-

legală a copilului; 2. Examinarea psihiatrico--

legală a copilului; 3. Efectuarea Raportului

de evaluare psihologică a copilului.

Managerul de caz, în comun cu specialiştii care participă la evaluare, întocmeşte planul individualizat de asistenţă, care conţine: 1) determinarea şi prioritizarea acţiunilor necesare să fie întreprinse; 2) distribuirea sarcinilor între membrii echipei multidisciplinare şi prestatorii de servicii sociale; 3) stabilirea intervalului de timp rezonabil pentru realizarea fiecărei acţiuni. În urma evaluării complexe a cazului, autoritatea tutelară locală întreprinde următoarele acţiuni în vederea asigurării spaţiului protector copilului:

1) menţinerea copilului în familie;

2) reintegrarea copilului în familie;

3) plasamentul planificat al copilului, sau, după caz,

menţinerea copilului în plasa-

mentul planificat.

IMPLEMENTAREA MECANISMULUI INTERSECTORIAL

35

Instrumentarea cazului copilului supus VNET

conform Managementului de Caz (Ordinul MMPSF nr. 96 din 08.05.2016)

și Instrucţiunilor privind Mecanismul Intersectorial de Cooperare

I. IDENTIFICAREA

1. Fișa de Sesizare a cazului suspect de violență, neglijare, exploatare, trafic al copilului.

2. Se informează ATL în 24 ore.

3. Se informează suplimentar (în caz de necesitate):

Poliţia

Procuratura

Asistența medicală de urgență

Inspectoratul de stat al muncii

II. EVALUAREA INIȚIALĂ

1. Dispoziție a Autorității Tutelare Locale privind Evaluarea Inițială a situației copilului (pentru

fiecare copil individual).

2. Interviul de Protecție.

3. Dispoziție a Autorității Tutelare Locale privind luarea în evidență a copilului.

4. Clasarea Dosarului Copilului - în cazul în care NU se confirmă că copilul este supus VNET.

5. Deschiderea Dosarului Copilului - în cazul în care se confirmă că copilul este supus VNET.

ÎN SUTUAȚIE DE URGENȚĂ

1. Dispune luarea copilului de la părinţi/persoana în grija căreia se află, comunicând acest fapt

Procurorului în decurs de 24 ore.

2. Dispune plasamentul de urgenţă al copilului în familia rudelor sau a altor persoane cu care a stabilit

relaţii apropiate (vecini, prieteni de familie) şi care doresc să primească/să ţină copilul pentru a-l

creşte şi educa în familia lor, în baza cererii scrise a acestora.

3. În cazul în care copilul a suferit traume fizice și/sau psihice, se Solicită de către autoritatea tutelară,

angajaţii poliţiei şi, după caz, ai reprezentanţilor legali ai copilului sau ai apărătorilor acestuia:

examinarea medico-legală a copilului;

examinarea psihiatrico-legală a copilului;

efectuarea Raportului de evaluare psihologică a copilului.

4. Emiterea dispoziției Autorității Tutelare Locale privind plasamentul de urgență al copilului.

5. Trebuie să fie anexată o Notă Informativă și alte documente referitoare la situaţia socio-juridică a

copilului şi familiei acestuia (acte medicale, hotărîri judecătoreşti, rapoarte de examinare medico-

legale, rapoarte de evaluare psihologică, actele procesuale prin care s-au aplicat măsuri de

constrângere faţă de abuzator, declaraţii ale copilului, părinţilor acestuia, precum şi ale altor

persoane care pot oferi informaţii relevante, caracterizări şcolare.

ÎN ALTE SITUAȚII

1. Scrierea Avizului Autorității Tutelare Locale privind plasamentul planificat al copilului. Trebuie să

fie anexată o Notă Informativă și alte documente referitoare la situaţia socio-juridică a copilului şi

familiei acestuia (acte medicale, hotărâri judecătoreşti, rapoarte de examinare medico-legale,

rapoarte de evaluare psihologică, actele procesuale prin care s-au aplicat măsuri de constrângere

faţă de abuzator, declaraţii ale copilului, părinţilor acestuia, precum şi ale altor persoane care pot

oferi informaţii relevante, caracterizări şcolare).

36

2. Dispoziție a Autorității Tutelare Teritoriale privind plasamentul planificat al copilului.

3. Dispoziție a Autorității Tutelare Teritoriale cu privire la stabilirea statutului de copil rămas fără

ocrotire părintească.

4. Dispoziție a Autorității Tutelare Teritoriale cu privire la stabilirea statutului de copil rămas temporar

fără ocrotire părintească.

* Procedura de instituire a Tutelei/Curatelei asupra copilului.

Se înaintează, în termen de 3 zile lucrătoare, în instanţa de judecată o cerere privind luarea

copilului de la părinţi fără decăderea din drepturi părinteşti sau privind decăderea acestora din

drepturi.

Cererea privind emiterea ordonanţei de protecţie se depune la instanţa de judecată de la

domiciliul/locul de aflare a copilului sau a agresorului.

III. EVALUAREA COMPLEXĂ

1. Dispoziție a Autorității Tutelare Locale privind Evaluarea Inițială a situației copilului (pentru

fiecare copil individual).

2. Procese verbale ale Ședințelor Echipei Multidisciplinare.

3. Alte informații relevante.

IV. PLANUL INDIVIDUALIZAT DE ASISTENȚĂ A COPILULUI/ asistența cazului / intervenția

În urma evaluării complexe a cazului, managerul de caz, în comun cu specialiştii care participă la

evaluare, întocmeşte planul individualizat de asistenţă, care conţine:

1) determinarea şi prioritizarea acţiunilor necesare de a fi întreprinse;

2) distribuirea sarcinilor între membrii echipei multidisciplinare şi prestatorii de servicii sociale;

3) stabilirea intervalului de timp rezonabil pentru realizarea fiecărei acţiuni.

În urma evaluării complexe a cazului, autoritatea tutelară locală întreprinde următoarele acţiuni în

vederea asigurării spaţiului protector copilului:

1) menţinerea copilului în familie;

2) reintegrarea copilului în familie;

3) plasamentul planificat al copilului, sau, după caz, menţinerea copilului în plasamentul

planificat.

V. MONITORIZAREA / implementarea PIA

În dependență de obiectivele stabilite în Planul Individualizat de Asistență a Copilului.

Dispoziţiile şi Avizele autorităţii tutelare locale – altele decât cele emise la alte etape ale MgCaz.

Note informative de monitorizare a situației copilului (urmare a interviului cu copilul, discuții etc).

Raport de evaluare psihologică.

Procese verbale ale Ședințelor Echipei Multidisciplinare

VI. REEVALUAREA CAZULUI ŞI REVEDEREA PLANULUI INDIVIDUALIZAT DE

ASISTENŢĂ

Procesele verbale ale şedinţelor de revizuire a planului individual de asistenţă.

37

VII. ÎNCHIDEREA CAZULUI

Procesul - Verbal de închidere a cazului.

Fişa de închidere a cazului.

2.3 Responsabilitățile profesioniștilor din domeniul protecției copilului

Domeniile de

bunăstare

Responsabilitățile specialiștilor din domeniul

protecției copilului în promovarea și protecția

Drepturilor Copiilor

Convenția ONU cu privire la

drepturile copilului și

Actele normative naționale

DREPTUL COPILULUI LA SUPRAVIEȚUIRE – acoperă nevoile primare ale vieții și includ: dreptul la

viață, nutriție, îngrijire medicală, un standard adecvat de viață și adăpost.

SĂNĂTATE

Specialistul în protecția drepturilor copilului sau

Asistentul social comunitar

Specialistul trebuie să contribuie la respectarea

dreptului copiilor din comunitatea din care fac parte

să se bucure de cea mai bună stare de sănătate pe care

o pot atinge și să beneficieze de serviciile medicale

și de recuperare necesare pentru a asigura realizarea

efectivă a acestui drept.

Lucrătorul medical

Personalul medical trebuie să ofere servicii medicale

calitative.

Art. 24 al Convenției ONU

Constituţia Republicii Moldova din

29.07.1994.

Hotărârea Guvernului privind

aprobarea Strategiei pentru protecţia

copilului pe anii 2014-2020, nr. 434 din

10.06.2014.

Legea ocrotirii sănătăţii, nr. 411-XIII

din 28.03.1995.

Legea cu privire la asigurarea

obligatorie de asistenţă medicală, nr.

1585-XIII din 27.02.1998.

Cadrul didactic

Cadrele didactice trebuie să implice părinții în viața

școlară a copiilor lor. Școlile care îi consideră pe

părinți parteneri ai școlii funcționează, de obicei, mai

bine decât celelalte.



Fiecare copil are dreptul să locuiască în familie, să-şi

cunoască părinţii, să beneficieze de grija lor, să

coabiteze cu aceştia, cu excepţia cazurilor în care

Art. 5, Art. 7, Art. 9 alin. 4, Art. 18 și

Art. 27 al Convenției ONU


29.07.1994.

Codul Familiei RM, nr.1316 din

26.10.2000.



38

ÎNGRIJIRE CU

AFECȚIUNE

despărţirea de un părinte sau de ambii părinţi este

necesară în interesul copilului.

Specialistul trebuie să le ofere sprijin părinților

pentru ca aceștia să poată asigura dezvoltarea

capacităților copilului și să le ofere îndrumarea și

sfaturile necesare pentru ca aceștia să își exercite în

mod adecvat drepturile stipulate de lege.

Lucrătorul medical

Personalul medical trebuie să informeaz părinții și

copiii cu privire la sănătatea și alimentația copilului,

inclusiv cu privire la avantajele alăptării, igienei și

salubrității mediului înconjurător.

Personalul medical poate să informeze și să sfătuiască

părinții și copiii cu privire la planificarea familială,

educația sexuală și vaccinare.


10.06.2014.

Hotărârea Guvernului cu privire la

aprobarea Strategiei intersectoriale de

dezvoltare a abilităţilor şi

competenţelor parentale pentru anii

2016-2022, nr. 1106 din 03.10.2016.

Legea privind drepturile copilului,

nr.338-XIII din 15.12.1994.


aprobarea Programului de dezvoltare a

educaţiei incluzive în Republica

Moldova pentru anii 2011-2020, nr. 523

din 11.07.2011.

Legea privind protecţia specială a

copiilor aflaţi în situaţie de risc şi a

copiilor separaţi de părinţi, nr.140 din

14.06.2013.

DREPTUL COPILULUI LA DEZVOLTARE – include drepturile esențiale la o dezvoltare sănătoasă a

copilului, cum ar fi: dreptul la educație, joacă, acces la informații, libertatea de religie și de a lua parte la

activități culturale.

REALIZARE

Cadrele didactice trebuie să asigure respectarea

dreptului copilului la educație prin:

adaptarea programei, metodelor de predare și a

modalității în care este condusă clasa la

diversitatea de copii din clasă;

asigurarea unei implicări active a fiecărui copil

în procesul de instruire și crearea unui mediu

stimulant de învățare la școală. În acest fel se

poate preveni abandonul școlar;

organizarea de cursuri speciale de pregătire

pentru copiii care nu pot răspunde cerințelor

programei școlare naționale, pentru a preveni

intrarea acestora prematură pe piața muncii sau,

după caz, transmiterea unor asemenea solicitări

către inspectoratul școlar.

Cadrele didactice trebuie să se asigure că educația

furnizată nu se limitează la transmiterea de cunoștințe

și că aceasta cuprinde și formarea de aptitudini pentru

viață, cum ar fi: gândirea critică, abilități de

Art. 7, Art. 8, Art. 28, Art. 29 și Art. 31

al Convenției ONU


29.07.1994.


nr.338-XIII din 15.12.1994.

Codul Educației RM, nr. 152 din

17.07.2014


aprobarea Strategiei de dezvoltare a

educației pentru anii 2014-2020.

Educația – 2020, nr. 944 din 14.11.2014

39

soluționare a problemelor, capacitatea de a lua decizii

echilibrate și de a avea un stil sănătos de viață, de a

deveni o persoană tolerantă, care respectă drepturile

celorlalți oameni și alte capacități care oferă copiilor

instrumentele necesare să își atingă potențialul și să-

și optimizeze șansele de reușită în viață.



Trebuie să sprijine copiii în realizarea dreptului lor de

a primi o educație, care să le permită dezvoltarea, în

condiții nediscriminatorii, a aptitudinilor și

personalității lor.

Angajați ai poliției

Au un rol în asigurarea respectării dreptului copiilor

la educație. În îndeplinirea acestui rol, ei trebuie: să se

asigure că acei copii din comunitatea lor care au vârstă

școlară merg la școală și nu-și petrec timpul pe stradă,

în compania unor persoane dubioase; să se asigure că

disciplina școlară este aplicată respectând demnitatea

umană a copilului; să intervină atunci când sunt

solicitați, în particular pentru a asigura securitatea în

jurul școlilor, pentru a reglementa traficul și a preveni

accidentele, pentru a preveni șantajul.




10.06.2014.

Instrucţiunea privind evaluarea şi

dezvoltarea comportamentului elevului

din învățământul primar și secundar

general (Ordinul Ministerului Educației

nr. 1090 din 29.12.2016)

Hotărârea Guvernului pentru aprobarea

Instrucţiunii cu privire la mecanismul

de cooperare intersectorială pentru

prevenirea primară a riscurilor privind

bunăstarea copilului, nr. 143 din

12.02.2018




14.06.2013.



copilului pe anii 2014-2020, nr. 434

din 10.06.2014.


aprobarea Programului de dezvoltare a

educaţiei incluzive în Republica

Moldova pentru anii 2011-2020, nr.

523 din 11.07.2011.

ACTIVISM

RESPONSA-

BILITATE

Cadrele didactice

Trebuie să faciliteze respectarea dreptului copiilor la

odihnă și vacanță, asigurându-se că aceștia dispun de

timp liber suficient.



Trebuie să sprijine copiii în realizarea dreptului lor de

a participa la activitățile recreative, culturale, artistice

și sportive ale comunității, sesizând autoritățile

publice locale cu privire la serviciile necesare în acest

scop (locuri de joacă, cluburi sportive, cluburi ale

copiilor, cinematografe, teatre, biblioteci etc.).

40

INCLUZIUNE

Procesul de implementare a educaţiei incluzive este

complex şi implică participarea autorităţilor publice

centrale şi locale, a familiei, instituţiilor de educaţie,

instituţiilor de cercetare, formare profesională iniţială

şi continuă, a serviciilor comunitare şi societăţii

civile.

Promovarea educaţiei incluzive drept prioritate

educaţională în vederea evitării excluderii şi/sau

marginalizării copiilor și tinerilor.

Formarea unui mediu educaţional prietenos, accesibil,

capabil să răspundă aşteptărilor şi cerinţelor speciale

ale copiilor și tinerilor. Formarea unei culturi şi a unei

societăţi incluzive.

DREPTUL COPILULUI LA PROTECȚIE – asigură protecția copilului împotriva practicilor periculoase:

abuz, exploatare, violență, război sau orice alt lucru care ar putea să îl pună în pericol pe copil

SIGURANȚĂ

Cadru didactic

Cadrele didactice trebuie să asigure respectarea

dreptului copilului de a fi protejat împotriva oricăror

forme de violență, rele tratamente sau neglijență:

dacă au suspiciuni în legătură cu existența

unei situații de abuz sau de neglijare a unui

copil, acestea trebuie să sesizeze imediat

autoritatea tutelară locală sau teritorială;

trebuie să colaboreze cu reprezentanții EMD

și să ofere toate informațiile necesare pentru

soluționarea sesizărilor;

trebuie să fie conștienți de situația și

sensibilitatea specială a copilului abuzat sau

neglijat și să contribuie la readaptarea fizică

și psihologică și la reintegrarea lui socială:

să sprijine copilul ca să interacționeze cu

ceilalți copii din clasă;

să se concentreze asupra potențialului

copilului;

să fie deschis față de nevoile copilului

respectiv și să fie protector (într-o măsură

adecvată).

Art. 2 , Art. 3, Art. 19, Art. 28, Art. 32,

Art. 33, Art. 34, Art. 35, Art. 36 și Art.

39al Convenției ONU


29.07.1994.


nr.338-XIII din 15.12.1994.


17.07.2014


din 28.03.1995.


aprobarea Strategiei de dezvoltare a

educației pentru anii 2014-2020.

Educația – 2020, nr. 944 din 14.11.2014




10.06.2014.

41

6 interesul superior al copilului– asigurarea condiţiilor adecvate pentru creşterea şi dezvoltarea armonioasă a

copilului, ţinînd cont de particularităţile individuale ale personalităţii lui şi de situaţia concretă în care acesta se află.

Cadrele didactice trebuie să se asigure că, în toate

acțiunile lor cu privire la copii, interesul superior al

copilului reprezintă o prioritate.

Cadrele didactice trebuie să trateze toți copiii în mod

egal și trebuie să promoveze toleranța și înțelegerea

față de copiii care sunt percepuți ca fiind diferiți.

Sistemul disciplinar trebuie să ia în considerare

interesul superior al copilului. De exemplu, fetele

însărcinate nu pot fi trimise acasă/exmatriculate.



Specialistul trebuie să asigure respectarea dreptului

copilului de a fi protejat împotriva oricărei forme de

violență, abuz, rele tratamente sau neglijare, prin:

monitorizarea situației copiilor din comunitate

și menținerea contactului cu alte instituții din

comunitate, cum ar fi școala, biserica, unitățile

sanitare, poliția, pentru a identifica situațiile de

risc și a lua măsurile necesare pentru

prevenirea neglijării, violenței sau a exploatării

copiilor;

dacă există motive temeinice de a suspecta că

viața și securitatea copilului sunt primejduite în

familie, reprezentanții EMD au dreptul să

viziteze copiii la domiciliu și să se informeze

despre felul în care aceștia sunt îngrijiți, despre

sănătatea și dezvoltarea lor fizică, educarea,

învățătura și pregătirea lor profesională,

acordând, la nevoie, îndrumările necesare;

sesizarea imediată a autorității tutelare în

vederea luării măsurilor prevăzute de lege,

dacă, în urma vizitelor efectuate, se constată că

dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală

sau socială a copilului este primejduită.

Trebuie să se asigure că principiul interesului

superior al copilului6 va prevala în toate demersurile

și deciziile privitoare la copii.

Procedura de organizare instituţională şi

de intervenţie a lucrătorilor instituţiilor

de învățământ în cazurile de abuz,

neglijare, exploatare, trafic al copilului

(Ordinul Ministerului Educației nr. 77

din 22.02.2013)

Metodologia de aplicare a Procedurii de

organizare instituţională şi de

intervenţie a lucrătorilor instituţiilor de

învățământ preuniversitar în cazurile de

abuz, neglijare, exploatare, trafic al

copilului (Ordinul Ministerului

Educației nr. 858 din 23.08.2013)

Legea cu privire la asigurarea

obligatorie de asistenţă medicală, nr.

1585-XIII din 27.02.1998.




14.06.2013


aprobarea Instrucţiunilor privind

mecanismul intersectorial de cooperare

pentru identificarea, evaluarea,

referirea, asistenţa şi monitorizarea

copiilor victime şi potenţiale victime ale

violenţei, neglijării, exploatării şi

traficului, nr.270 din 08.04.2014.

Legea cu privire la prevenirea şi

combaterea violenţei în familie, nr.45

din 01.03.2007.

Legea cu privire la activitatea Poliţiei şi

statutul poliţistului, nr. 320 din

27.12.2012

Codul Penal RM, nr. 985 din

18.04.2002

42

Specialistul trebuie să implice familia în toate

deciziile, acțiunile și măsurile privitoare la copil și să

sprijine îngrijirea, creșterea și formarea, dezvoltarea

și educarea acestuia în cadrul familiei.

Specialistul trebuie să trateze toți copiii în mod egal,

fără nicio discriminare, indiferent de rasă, culoare,

sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, de

naționalitate, apartenență etnică sau origine socială,

de situația materială, de gradul și tipul unei deficiențe,

de statutul la naștere sau de statutul dobândit, de

dificultățile de formare și dezvoltare sau de alt gen ale

copilului, ale părinților ori ale altor reprezentanți

legali sau de orice altă distincție.

Angajat al poliției

Polițiștii trebuie să faciliteze realizarea dreptului

copilului de a fi protejat împotriva exploatării și de a

nu fi constrâns la o muncă ce comportă un risc

potențial sau care este susceptibilă să îi compromită

educația.

Atunci când sesizează astfel de cazuri în comunitatea

lor, ei trebuie să anunțe și să colaboreze cu colectivul

de pedagogi, în vederea reintegrării școlare a

copilului.

Polițiștii trebuie să contribuie la protecția copiilor

împotriva oricărei forme de exploatare și violență. Ei

trebuie să contribuie la prevenirea utilizării sau

implicării copiilor în activități sexuale, prostituție,

pornografie sau alte practici sexuale ilegale.

Polițiștii trebuie să contribuie la protecția copilului

împotriva răpirii sau a oricăror forme de traficare.

Polițiștii trebuie să acționeze atunci când văd un copil

cerșind sau pierdut pe stradă.

Polițiștii trebuie să sprijine reprezentanții autorității

tutelare, atunci când aceștia verifică sesizările privind

cazuri de abuzuri și de neglijare a copilului.

Polițiștii trebuie să se asigure că în toate acțiunile lor

cu privire la copii, interesul superior al copilului

reprezintă o prioritate.

Codul de Procedură Penală RM nr. 122

din 14.03.2003

43

Polițiștii trebuie să fie conștienți de importanța

contactului dintre copil și părinți în orice situație, cu

excepția cazului în care acesta contravine interesului

superior al copilului. Prin urmare, aceștia trebuie să

faciliteze posibilitatea părinților și a copilului de a

întreține relații personale și contacte directe, inclusiv

în situația în care împotriva părinților sau a unuia

dintre ei a fost luată măsura reținerii sau a arestării

preventive și a fost înștiințată autoritatea tutelară în

vederea luării unei măsuri de protecție.

Lucrătorul medical

Personalul medical trebuie să respecte dreptul

copilului de a fi protejat împotriva violenței,

neglijenței, abuzului și tratamentului

necorespunzător, după cum urmează:

Dacă există suspiciuni în legătură cu existența

unei situații de abuz sau de neglijare a unui

copil pe care îl tratează, personalul medical

este obligat să sesizeze autoritatea tutelată.

Instituțiile medicale trebuie să verifice

periodic tratamentul primit de copiii care au

fost plasați pentru a primi îngrijire, protecție

sau tratament, pentru a evita prelungirea

nejustificată a spitalizării și pentru asigurarea

reîntoarcerii copilului în familie sau stabilirea

unei măsuri adecvate de protecție imediat ce

starea sănătății copilului o permite.

Copiii nu trebuie spitalizați în aceleași secții

cu adulții și trebuie protejați împotriva

abuzului sau neglijării în timpul spitalizării.

Atunci când tratează sau interacționează cu

copiii, personalul medical trebuie să acționeze

în interesul superior al copilului.

DREPTUL COPILULUI LA PARTICIPARE – asigură faptul că vocea copilului se face auzită în deciziile

care îl privesc personal și care privesc și comunitatea din care face parte. Opiniile copiilor trebuie auzite și

luate în considerare și aceștia trebuie să aibă posibilitatea de a se alătura altora și de a-și exprima liber

opiniile.

44

7 discernământ - aptitudinea unei persoane de a înţelege natura şi urmările faptelor pe care le săvârşeşte.

RESPECT

Cadrul didactic

Copilul capabil de discernământ7 are dreptul de a-și

exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl

privește. Opinia copilului va fi luată în considerare

și i se va acorda importanța cuvenită, în raport cu

vârsta și cu gradul de maturitate ale copilului.

Legislația națională prevede respectarea principiului

respectării dreptului la opinie al elevului/studentului

ca beneficiar direct al sistemului de învăţământ.



Specialistul se va asigura că, în conformitate cu legea,

copilul capabil de discernământ are posibilitatea de a-

și exprima liber opinia asupra oricărei probleme care

îl privește, opiniile copilului urmând să fie luate în

considerare potrivit vârstei și gradului său de

maturitate. Dreptul de a fi ascultat îi conferă copilului

posibilitatea de a cere şi de a primi orice informaţie

adecvată, de a fi consultat, de a-şi exprima opinia şi

de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate

avea opinia sa, dacă este respectată, precum şi asupra

consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte.

Angajat al poliției

Polițiștii trebuie să asigure copilului capabil de

discernământ posibilitatea de a-și exprima liber opinia

asupra oricărei probleme care îl privește, opiniile

copilului urmând să fie luate în considerare, potrivit

vârstei și gradului său de maturitate.

Lucrător medical.

Personalul medical trebuie să asigure copilului

capabil de discernământ posibilitatea de a-și exprima

liber opinia asupra oricărei probleme care îl privește,

opiniile copilului urmând să fie luate în considerare

potrivit vârstei și gradului său de maturitate.

Art. 12 și Art. 37 al Convenției ONU.


29.07.1994.


nr.338-XIII din 15.12.1994.


17.07.2014.


din 28.03.1995.




10.06.2014.




14.06.2013.

Hotărârea Guvernului pentru aprobarea

Instrucţiunii cu privire la mecanismul

de cooperare intersectorială pentru

prevenirea primară a riscurilor privind

bunăstarea copilului, nr. 143 din

12.02.2018.

45

III. PRINCIPII DE LUCRU CU COPIII ÎN COMUNITĂȚILE MULTIETNICE

3.1 Diversitate și incluziune

Diversitate - diferențe între oameni, atât la nivel exterior cât și interior, fiind regăsite în grupuri de două

sau mai multe persoane. Diferențele pot fi în funcție de vârstă, etnie, gen, orientare sexuală, educație,

religie, experiențele de viață etc. Diferențele dintre persoane oferă avantaje şi caracteristici unice şi o

perspectivă clară asupra vieții. Inițial, este nevoie de recunoașterea punctelor forte ale diversității și apoi

să fie identificate beneficiile acesteia. Sunt persoane mai înalte sau mai scunde, mai timide sau mai

curajoase; ne îmbrăcăm, gândim, vorbim, visăm diferit – suntem cu toții diferiți. Caracteristicile şi

particularități sunt diferite şi tocmai aceste lucruri îi fac pe oameni să fie unici. Această diversitate salvează

monotonia.

Evident că nici comunitatea nu este exclusă din acest proces al diversității. Comunitatea este un spaţiu al

pluralităţii, al diferenţelor, al culorilor. În comunitate se intersectează personalităţi, comportamente diferite,

oferind multiple provocări abordărilor de relaționare. În acest context, e nevoie să se găsească răspuns la

următoarele întrebări:

Care este atitudinea optimă a comunității faţă de această diversitate pe care trebuie să o

gestioneze?

Cine trebuie să se adapteze: copiii sau comunitatea?

Este necesar ca cei diferiţi să se schimbe pentru a se încadra în fluxul majorităţii sau instituţiile

trebuie să se restructureze pentru a le respecta acestora specificul cultural?

Diversitatea este necesar să fie considerată o caracteristică firească a vieţii cotidiene, care există indiferent

de voinţa noastră. Diversitatea va fi tratată ca un privilegiu, o sursă de îmbogăţire culturală, un beneficiu

reciproc, dar nu o povară. Datoria respectării diferenţelor dintre elevi revine prioritar şcolii şi celor

responsabili pentru educaţia tuturor elevilor, indiferent de apartenenţa culturală, etnică, religioasă, socială

a acestora.

Toleranță - abilitatea de a accepta diferența dintre persoane, de a-i respecta pe ceilalți și de a învăța de la

ceilalți, înlăturând stereotipurile, valorificând diferențele şi creând noi legături de comunicare în baza lor.

Componentele toleranței sunt următoarele:

cognitivă (schimbarea reală a perceperii, a înțelegerii, a gândirii)

emoțională (empatia)

comportamentală

verbală

46

Toleranța este necesară atât la nivel de relaționare interpersonală, cât și în familie, comunitate. Conform

articolului 3 din Declaraţia Principiilor Toleranţei, diversitatea caracterizează orice zonă a lumii şi, de

aceea, creșterea intoleranței şi riscul confruntărilor constituie ameninţări potenţiale pentru orice regiune.

Competenţele esenţiale necesare pentru practicarea cu succes a toleranței, după părerea lui B. Reardon,

sunt:

a trăi în condiţiile diversităţii;

a trata conflictele într-o manieră constructivă;

a exercita propria responsabilitate.

Toleranța8, ca atitudine şi comportament, se învaţă / se preia pe bază de modele începând din copilărie, de

la cea fragedă vârstă. Instituțiile de învățământ pot fi numite „laborator principal” pentru practicarea

toleranței și un mediu de integrare socială, un centru cultural al comunității, reprezentând o mică societate

care poate promova toleranța și care să învețe copiii/părinții să practice toleranța în mai multe medii și

relații:

Pentru practicarea toleranții în cadrul

comunității, sunt propuse următoarele

principii:

Planificarea unor acţiuni comune ale

comunității /şcolii şi familiei în vederea

realizării educaţiei pentru toleranţă, cum

ar fi:

asumarea de către autorități a

responsabilității de a educa prin şi pentru

toleranţă;

abordarea pozitivă a diversităţii sociale,

culturale, etnice, religioase;

dezvoltarea unui mod pozitiv de a gândi

despre ceilalţi;

integrarea educaţiei culturale şi

interculturale în comunitate;

concentrarea permanentă asupra

similitudinilor, asupra lucrurilor care ne

unesc şi ne fac să ne simţim bine împreună;

combaterea naţionalismului şi a

rasismului;

crearea unei atmosfere pozitive şi

cooperante în şcoală.

şedinţe de informare pentru părinţi vizavi de

metodele de educare a copiilor pentru

dezvoltarea toleranței;

organizarea în comun cu părinţii a unor

întâlniri ale copiilor cu specialişti şi activişti

în domeniul drepturilor omului, cu persoane

cu dizabilităţi, cu reprezentanţi ai asociaţiilor

pentru persoane cu deficienţe, ai unor culte

religioase, ai diferitelor minorităţi naţionale;

organizarea unor activităţi extracurriculare în

cadrul cărora copiii să aibă oportunitatea de a

afla lucruri noi despre alte culturi, alţi oameni;

iniţierea unui club al promotorilor toleranţei,

în cadrul căruia să se prezinte cărţi, cântece,

evenimente culturale, sărbători naţionale şi

internaţionale etc. în legătură cu subiectul

vizat;

colaborarea cu revista şcolii sau cu presa

locală;

sărbătorirea în comunitate a zilei

Internaţionale a Toleranţei;

afişarea într-un loc vizibil în comunitate a

Regulilor de aur ale toleranţei, elaborate

împreună cu părinţii şi copii etc.

8 https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/49_51_Educatie%20pentru%20toleranta%20in%20clasele%20primare.pdf

47

Incluziune - proces care începe cu aprecierea diversității într-o comunitate și care presupune identificarea

aspectelor pozitive și a talentelor pe care le posedă fiecare, în afara limitelor sale.

Persoanele percepute ca fiind „diferite”, „altfel” din cauza deficienței, originii etnice, limbii, sărăciei etc.

sunt, deseori, excluse din societate și din comunitățile locale.

Incluziunea este un proces de abordare și de răspuns la diversitatea nevoilor tuturor persoanelor (copii și

adulți) prin creșterea participării la procesul de învățare, la culturi și în comunități și prin reducerea

excluziunii din educație.

O societate incluzivă înseamnă societate în care diferența este respectată și valorizată, iar discriminarea și

prejudecățile sunt combătute activ, prin politici și practici adecvate.

Educaţia interculturală se regăsește în comunităţile interculturale, unde persoanele de diferite etnii

locuiesc în acelaşi spaţiu şi interacţionează. Pentru o bună convieţuire este necesară

implementarea educaţiei interculturale în programele educaţionale, ceea ce ar eficientiza prevenirea

conflictelor interetnice, prin promovarea toleranţei, a egalităţii de şanse între membrii aceleiaşi comunităţi.

Educaţia pentru interculturalitate cere din partea angajaților instituțiilor de învățământ o implicare şi

participare activă, creativitate și responsabilitate. Această educație nu se limitează numai la intenții bune,

o acțiune specială și demonstrativă, prezentată doar în cazul unor schimburi de experiență. Educația

interculturală este mai mult decât o măsură temporară, de exemplu, o nouă activitate introdusă în orar sau

o nouă disciplină școlară etc. Interculturalismul trebuie să fie un element important și esențial în mediul

școlar, astfel să devină un mod de viață permanent.

În mediul școlar sunt copii de diferite etnii (români, romi, ruși, bulgari, ucraineni etc. ) şi care sunt

influențați de adulți (părinți, rude etc.). Este necesar să fie implicați și adulții în procesul de educație

interculturală, atât ca parteneri cât și ca susținători neangajați ai procesului educativ prin participarea la

întâlniri peridocie.

În viziunea lui James Banks, educaţia interculturală reprezintă cel puţin trei perspective:

idee/ un concept, o mişcare de reformă educaţională şi un proces: toţi elevii, fără deosebire de

apartenenţa etnică sau culturală, trebuie să beneficieze de oportunităţi egale de învăţare;

este o mişcare de reformă capabilă să producă schimbări majore în şcoală şi în cadrul altor

instituţii educaţionale, astfel încât toţi elevii să beneficieze de egalizarea şanselor de instrucţie;

este un proces în permanentă derulare, care include idei ca echitatea şi preocuparea continuă

pentru stimularea realizărilor şcolare.

Cum este un model de succes al comunității interculturale?

comunitatea interculturală reprezintă un spaţiu al comunicării şi al respectului pentru cei diferiţi;

toţi copiii sunt valorizaţi şi stimulaţi să-şi dezvolte propriul potenţial, au oportunităţi egale de

învăţare, sunt favorizate interacţiunile între copii, schimbul cultural, munca în echipă;

cultura comunității este favorabilă promovării diversităţii;

principiul respectului pentru diferenţe sau cel al egalităţii şanselor fundamentează toate acţiunile şi

interacţinile din comunitate;

cadrele didactice promovează dialogurile interculturale în interiorul comunității;

48

valorificarea specificului fiecărui copil și gestionarea adecvată a diferenţelor culturale dintre medii;

în comunitate se desfăşoară activităţi care solicită adecvat toate categoriile de copii, care ţin cont

de specificul acestora, de resursele culturale pe care aceştia le pot aduce în comunitate;

comunitatea stimulează dezvoltarea şi participarea adecvată la viaţa comunitară a fiecărui copil,

indiferent de apartenența sa culturală.

3.2 Stereotipuri, prejudecăți și discriminare în bază de etnie

Prejudecata este atitudinea negativă faţă de membrii acestui grup şi rezultă din caracteristicile negative

atribuite acestui grup (ex. sunt desconsiderați fiindcă sunt leneşi şi needucaţi sau sunt disprețuiți fiindcă

sunt agresivi);

Prejudecata reprezintă o judecată care nu este produsul minții noastre, care nu are o justificare rațională și

care, de obicei, este eronată. Prejudecata se constituie la nivelul simțului comun. Ea este asimilată în

procesul de socializare, de însușire a normelor, valorilor, modelelor de gândire și de comportament proprii

grupurilor. De cele mai multe ori prejudecata devine o etichetă pe care o aplicăm unui grup fără a lua în

considerare realitatea.

Stereotipul se referă la o caracterisitică, pozitivă sau negativă, specifică sau atribuită unui grup de persoane

(ex. harnici – leneşi, educaţi – needucaţi). Stereotipul este fixat în imagini șablonizate, clișee din mintea

noastră, preconcepute în sensul că nu se bazează pe observarea directă, proaspătă a fenomenelor ci pe

moduri de gândire apriorice, arbitrare, fără legătură cu indivizii sau grupurile sociale evaluate. Stereotiprile

sunt necesare pentru a numi, a clasifica și a da astfel sens lumii în care trăim.

Stereotipul este antipatia bazată pe o generalizare greşită şi inflexibilă. Antipatia poate fi simţită sau poate

fi exprimată, poate fi direcţionată către un grup ca întreg sau către un individ, deoarece este membru al

acelui grup. Stereotipul este o atitudine aversivă sau ostilă faţă de o persoană care aparţine unui grup, doar

pentru că aparţine acelui grup şi se crede că are caracteristicile intolerabile ale grupului. Un model

unidimensional despre cum funcţionează stereotipul este propus de J. Duckitt:

La baza formării stereotipurilor stă mecanismul comparării cu „ceilalţi” (membri ai altor grupuri sociale).

Compararea socială este procesul prin care ne evaluăm propriile însuşiri fizice şi psihice, abilităţile,

conduitele şi performanţele prin raportarea la ceilalţi oameni. Au fost identificate trei situaţii de comparare

socială:

comparaţie socială de egalitate – comparaţia cu cei care ne sînt egali după anumite însuşiri şi

abilităţi;

comparaţie socială de superioritate – în acest caz, comparaţia se face cu oameni de succes, care

sînt luaţi drept modele demne de urmat;

Credinţe stereotipizate

Atitudine stereotipă

Intenţii comportamentale

Comportament discriminatoriu

49

comparaţie socială de inferioritate – oamenilor le place să caute şi să utilizeze informaţii care să-i

avantajeze în evaluarea de sine, să-i pună într-o lumină favorabilă; mijlocul cel mai la îndemână

este de a se compara cu cei care au realizări mai modeste sau o situaţie materială mai precară.

Efectele negative (imediate şi de durată) specifice fenomenului etichetării copiilor de către adulți (Băban

& Mih, 2001):

întăresc comportamentele dezadaptative - dacă unui copil i se ataşează frecvent o etichetă, ajunge

să se comporte conform acelei etichete (de pildă, dacă unui copil i se spune în mod recurent că este

timid, va ajunge să creadă că este o persoană timidă şi se va comporta în consecinţă);

atribuie anumite roluri - aceste roluri puţin măgulitoare diminuează şansele de iniţiere a unui dialog

constructiv, şi totodată de menţinere a unui contact interpersonal consistent cu persoana "închisă

într -un rol". Astfel, copilul căruia i se dă rolul "victima clasei" se identifică cu rolul, şi-l asumă

şi se va comporta corespunzător rolului.

reduc atât şansele de dezvoltare personală cât şi motivaţia de schimbare – dacă copilului X i se

repetă că nu are nicio șansă de recuperare, el nu va face eforturi de schimbare;

Legea profeției care se adeverește (self-fulfilling prophecy): rezultatul unei situații este adesea

afectat de așteptările noastre.

Discriminarea ne poate afecta pe fiecare dintre noi la un moment dat. Bărbaţi-femei, majoritari-minoritari,

cetăţeni-necetăţeni etc, toţi putem fi identificaţi şi categorisiţi la un moment dat printr-o caracteristică a

noastră. Aceasta poate duce, în anumite situaţii, la punerea noastră în mod nejustificat într-o situaţie

dezavantajată în comparaţie cu alţii.

Discriminarea (df.) este acțiunea prin care unele persoane sunt tratate diferit sau lipsite de anumite drepturi

în mod nejustificat, pe baza unor considerente neîntemeiate.

Discriminarea este orice deosebire, excludere, restricţie ori preferinţă în drepturi şi libertăţi a persoanei sau

a unui grup de persoane, precum şi susţinerea comportamentului discriminatoriu bazat pe criteriile reale,

stipulate de prezenta lege sau pe criterii presupuse. (Legea nr.121 din 25.05.2012 cu privire la asigurarea

egalităţii (art.2)

Pentru a constata existența unei fapte de discriminare este nevoie să se îndeplinească în mod cumulativ

următoarele condiţii:

(1) Tratament diferit aplicat unei/unor persoane în comparație cu altă persoană / alte persoane (grup de

persoane).

Tratamentul discriminator poate însemna tratamentul diferit al unei persoane / unui grup de persoane care

se află în situații diferite (de exemplu, angajarea persoanei tinere, deși persoana mai în vârstă este mai

calificată) sau tratamentul similar al unor persoane care se află în situații diferite.

Tratamentul diferit sau comportamentul prin care poate fi discriminată o persoană poate fi exprimat prin

unul sau mai multe tipuri de acțiuni:

50

Deosebirea

Excluderea

Restricția

Preferință

(2) Tratamentul diferit este aplicat persoanei din cauza că are sau este presupusă a avea o caracteristică

specifică, adică unul din criteriile protejate de lege.

Criteriile protejate de lege: rasă, culoare, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie sau convingeri, sex,

vârstă, dizabilitate, opinie, apartenenţă politică, orientarea sexuală sau orice alt criteriu similar (art. 1 alin.

(1) și art. 7 alin. (1) ale Legii cu privire la asigurarea egalității).

(3) Privind un drept prevăzut de lege – pentru a reprezenta o faptă de discriminare, tratamentul diferit

trebuie să se refere întotdeauna la recunoașterea sau exercitarea unui drept sau interes legitim al

persoanei care se consideră victimă a discriminării.

(4) Fără a exista o justificare rezonabilă într-o societate democratică pentru tratamentul diferit.

Nu orice situație de tratament diferit poate fi calificată ca discriminare, dacă pentru acest

tratament/comportament există o justificare rezonabilă într-o societate democratică.

De exemplu: Stabilirea salariilor diferite pentru diferiți angajați din sectorul public este justificată prin

responsabilitățile și specificul diferitor funcții

Atenție!

Dacă nu se poate indica un criteriu de discriminare, situația nu constituie discriminare!

Nu este necesar ca persoana expusă discriminării să fie caracterizată în realitate de criteriul

respectiv; este suficient ca făptuitorul să creadă acest lucru.

Nu este nevoie ca fapta de discriminare să fie săvârşită cu intenţie; este suficient ca efectul să

fie discriminatoriu pentru persoana expusă discriminării.

51

Forme de discriminare

Discriminarea directă – tratarea mai puțin favorabilă a unei persoane față de alte persoane pe baza unei

caracteristici protejate care o caracterizează, diferențiere care aduce atingere exercițiului unui drept sau

interes legitim.

De exemplu: proprietarul unui hotel refuză să ofere o cameră unui cuplu format din persoane de

același sex, pe motiv că nu corespunde cu principiile sale religioase.

Discriminarea indirectă – aplicarea unor reguli sau a unor practici tuturor fără deosebire, dar care,

atunci când sunt puse în aplicare, dezavantajează persoana sau grupul caracterizat printr-un criteriu

protejat.

De exemplu: anunțul de angajare în funcția de contabil-șef, cu condiția de a avea cel puțin 10 ani

de experiență neîntreruptă, poate dezavantaja femeile care aleg să meargă în concediu de

maternitate și de îngrijire a copilului.

Discriminarea prin asociere – tratarea mai puțin favorabilă a unei persoane față de alte persoane pe

baza unei caracteristici protejate care aparține cuiva cu care este asociată aceasta, cum ar fi un membru

al familiei, un prieten sau coleg.

De exemplu: părintele unui copil cu dizabilitate nu este promovat, deoarece angajatorul

consideră că acesta nu va face față noii funcții, având în vedere timpul pe care îl acordă copilului.

Instigarea la discriminare – încurajarea sau ordinul de a discrimina pe cineva care vine de regulă din

partea unei persoane care se află într-o poziţie de putere (inclusiv formator de opinie), indiferent dacă

discriminarea a avut loc sau nu.

De exemplu: în cadrul unei emisiuni TV, un analist politic face o remarcă ofensatoare referitoare

la femeile candidate la alegeri, lăsând să se înţeleagă că acestea nu ar trebui să facă politică din

cauza sexului feminin și că alegătorii nu ar trebui să le voteze.

Hărțuirea – un tratament umilitor exercitat asupra persoanei pentru că aceasta este identificată cu un

anumit criteriu. Hărţuirea este o formă gravă de discriminare.

De exemplu: O elevă care are o dizabilitate mintală este în mod constant umilită, denigrată şi

ameninţată în legătură cu dizabilitatea sa de către colegii de şcoală, la ieşirea de la ore.

Victimizarea – tratarea injustă a cuiva pentru că s-a plâns de discriminare sau a participat în calitate

de martor într-un caz de discriminare.

De exemplu: Profesorul a început să scadă notele unui copil rom după ce acesta s-a plâns la

administrația școlii că a fost discriminat de acel profesor.

52

Excepții:

Acomodare rezonabilă este ”orice modificare sau adaptare necesară şi adecvată, într-un caz particular,

care nu impune o sarcină disproporţionată sau nejustificată atunci cînd este nevoie pentru a asigura

unei persoane, în cazurile stabilite de lege, exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale în

condiţii de egalitate cu ceilalţi.” (Legea 121, art. 2 )

De exemplu: Instituția de învățământ schimbă sala de curs de la etajul 5 la parter pentru un

student cu dizabilități fizice care se deplasează în cărucior.

Acțiuni pozitive sau măsuri afirmative – acţiuni speciale provizorii luate de autorităţile publice în

favoarea unei persoane, unui grup de persoane sau a unei comunităţi, care au drept scop crearea

condiţiilor echitabile de start pentru oameni din grupuri dezavantajate în vederea egalării

oportunităţilor lor de dezvoltare în raport cu celelalte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi.

De exemplu: crearea unor locuri speciale pentru copiii romi în învățământul liceal, profesional

sau superior.

Cerință profesională esențială și determinantă – această excepție permite unui angajator să

discrimineze în baza unuia dintre motivele protejate atunci cand selectează o persoană pentru un post

special care, din cauza naturii muncii sau a contextului în care se desfășoară, este o cerință profesională

esențială și determinantă ca persoana să aibă o caracteristică legată de acest motiv, cu condiția ca

obiectivul să fie legitim și cerința este proporțională.

De exemplu: Impunerea condiției cunoașterii limbii engleze pentru angajarea unei persoane

într-o organizație din Republica Moldova care lucrează cu parteneri în limba engleză.

3.3 Egalitate de gen

Noțiunea de egalitate este esențială pentru protecția tuturor drepturilor omului. Incapacitatatea de asigurare

a egalității în drepturi afectează garantarea drepturilor omului. Preambulul Declarației Universale a

Drepturilor Omului a marcat importanța egalității menționând că: „recunoașterea demnității inerente și a

drepturilor egale și inalienabile ale tuturor membrilor familiei umane constituie fundamentul libertății,

dreptății și păcii în lume”. Egalitatea nu este doar o idee teoretică, deoarece negarea/ignorarea drepturilor

egale a persoanelor, în practică, are efecte negative serioase asupra bunăstării oamenilor.

Discuțiile despre gen, tot mai prezente în ultimul atât în cadrul cercetărilor științifice, cât și în mass-media,

au contribuind la stabilirea diferenței de terminologie între noțiunile de sex și de gen, reușind, astfel și

reducerea nivelului de confuzie asociat cu aceste concepte.

Egalitatea de gen se referă la drepturi, responsabilităţi şi şanse egale pentru femei şi bărbaţi,

precum şi pentru fete şi băieţi!!!

53

În sociologie, acești termeni acum sunt bine delimitați în două domenii, după conținut diferit:

Sexul se referă la caracteristicile biologice care disting bărbații de femei. Această definiție pune

accentul pe diferențele de sex masculin și feminin și aduce în prim plan noțiuni precum cromozomi,

anatomie, hormoni, sisteme de reproducere și alte caracteristici fiziologice.

Genul se referă la caracteristicile sociale, culturale și psihologice asociate bărbaților și femeilor în

cadrul anumitor contexte sociale.

Sexul ne definește în calitate de bărbați sau femei; genul ne face să fim „mai bărbați” sau „mai femei”.

Sexul este un statut atribuit, deoarece o persoană se naște cu acesta, dar genul se dobândește, fiindcă trebuie

manifestat. Distincția de terminologie, relativ simplă, camuflează o serie de probleme ce apar în momentul

acesteia. Asta ne sugerează că oamenii se pot regăsi oricând în categorii ambigue de genul „ești fie una, fie

alta”. Cu siguranță, percepțiile ce țin de statutul de sex, atribuit, este mai puțin probabil să se schimbe decât

percepțiile ce țin de statutul de gen, dobândit.

Derivate conceptuale ale noțiunii de gen

Genul – se referă la deosebirile între bărbați și femei, construite sub aspect social și cultural, distinct de sex,

care presupune doar diferențele biologice între bărbați și femei. Construcțiile sociale dintotdeauna au variat

în funcție de caracteristicile culturale ale societății și de perioada de timp.

Sexul – se referă la deosebirile biologice și fiziologice între bărbați și femei, stabilite în mod natural. Este

„dat de la Dumnezeu”, un atribut comun pentru toți oamenii, care nu poate fi schimbat.

Rolurile de gen – se reflectă în activitățile specifice ale bărbaților și femeilor, atribuite pe baza diferențelor

de gen acceptate în societate și care prind contur odată cu diviziunea pe genuri a persoanelor în momentul

angajării lor în câmpul muncii. Aceste fenomene se inoculează în societate încă din primele etape ale vieții

în cadrul proceselor de socializare între indivizi, când sunt delimitate clar rolurile specifice masculine sau

feminine.

Stereotipurilor de gen – reprezintă acele seturi de convingeri structurate în adresa caracteristicilor

individuale ale oamenilor, atitudinile, comportamentele și rolurile unui anumit grup social. Stereotipurile

de gen sunt de cele mai multe ori un ansamblu de opinii subiective și adesea exagerate, utilizate zilnic și în

mod repetat.

Echitatea de gen – este condiția de a fi corect față de femei și bărbați în egală măsură. Pentru a asigura

echitatea într-o relație, trebuie să facem tot posibilul să anulăm handicapul creat de convingerile și

atitudinile consolidate de-a lungul istoriei, care împiedică femeile și bărbații să relaționeze în „condiții de

echitate”.

54

Egalitatea de gen – este lipsa discriminării din partea persoanei aflate pe poziție de putere, existența

oportunităților egale, alocarea resurselor sau beneficiilor și accesul la servicii în condiții egale pentru toți

oamenii. Prin urmare, egalitatea de gen reprezintă tratarea în mod egal de către societate atât a

similitudinilor, cât și a diferențelor dintre bărbați și femei, precum și a rolurilor diferite pe care aceștia le

îndeplinesc.

3.4 Percepție și acțiune

Există tot atâtea percepții asupra realității, câte şi persoane. Felul nostru de a percepe lumea, oamenii şi

evenimentele depinde de mai mulţi factori: cine suntem, unde am crescut, ce experienţă de viaţă avem, în

ce stare emoţională sau fizică ne aflăm etc. Percepţia noastră nu este realitate, ci o reprezentare personală

a realităţii, edificată pe parcursul anilor prin intermediul convingerilor şi valorilor, acestea fiind influenţate,

la rândul lor, de familie şi de societate. Fenomenul acesta poate fi comparat cu o hartă care nu este altceva

decât reprezentarea unui teritoriu şi nu este teritoriul însuşi care, de fapt, există în realitate.

Deseori, în loc de a vedea ceea ce există obiectiv, noi ne construim realitatea în baza propriilor reprezentări

interioare prin prisma experiențelor trăite, convingerilor și valorilor, emoțiilor trecătoare, fobiilor şi

dorințelor proiectate asupra realităţii. Noi pretindem că ştim, interpretăm, presupunem, generalizăm,

judecăm. Însă percepem realitatea în mod deformat, de parcă am purta ochelari cu lentile colorate.

Realitatea este percepută prin trei filtre personale:

1. Filtrul fiziologic (sens şi emoţie). Exemplu. O persoană furioasă nu va putea reacţiona adecvat într-

o situaţie de conflict, deoarece este copleşită de emoţii. O femeie slăbuţă nu va rezista la un concert

roc la fel ca un bărbat viguros etc.

2. Filtrul sociocultural (coduri de conduită, valori, genuri etc.). Exemplu. Intr-o ţară musulmană, o

femeie care vorbeşte şi râde tare, nu va fi bine văzută. Va fi chiar ameninţată că nu se va mărita,

dacă se va comporta astfel în continuare. Pentru un elveţian este inadmisibilă întârzierea trenului

cu cinci minute. În aceiaşi situaţie, un francez va considera că trenul soseşte la timp.

55

3. Filtrul experienţial (experienţă de viaţă variată, vârstă). Exemplu. Dacă nu aţi călătorit niciodată

în China şi nu ştiţi că acolo este politicos să faceţi mare zgomot mâncând, pentru a vă manifesta

satisfacţia, veţi putea fi şocaţi de asemenea practică. O persoană în etate nu are aceeaşi atitudine

faţă de moarte ca şi una tânără etc.

Aceste filtre ne împiedică să vedem situaţia într-un mod clar şi uniform. Percepţiile noastre atât de

subiective duc la judecăţi ce diferă mult de la o persoană la alta, deoarece judecăţile sunt trecute prin filtre

personale. Înainte de a judeca cine are dreptate şi cine greşeşte, înainte de a reacţiona sau de a interveni în

diferite situaţii, este foarte important să înţelegem propria viziune asupra realităţii şi ceea ce se petrece în

interiorul nostru. Interpretarea presupune mai multe riscuri: persoana pretinde că ştie, face afirmaţii şi se

închide în sine. O privire neutră asupra realităţii presupune mai multe avantaje: persoana nu pretinde că

ştie, pune întrebări pentru a înţelege şi este deschisă.

Strategii de succes9 Strategii de eşec

- Nu există reprezentare obiectivă.

- Eu văd viaţa, oamenii prin ochelari coloraţi

(filtre).

- Ceea ce văd, reflectă ceea ce gândesc.

- Eu sunt sută la sută creatorul realităţii mele.

- Ceea ce este adevăr pentru mine, nu

reprezintă acelaşi adevăr pentru alţii.

- Am tendinţa să cred că ştiu, deşi, în realitate,

nu ştiu suficient de bine.

- Pot avea o privire diferită asupra anturajului.

- Este mai uşor să-mi schimb percepţia asupra

altor persoane, decât să încerc să schimb aceste

persoane.

- Este util să mă observ pe mine însumi.

- Calitatea gândurilor şi convingerilor mele

influenţează calitatea vieţii mele.

- Ceea ce văd eu, este adevăr pentru toţi.

- Ceea ce ştiu eu, este adevăr pentru toţi.

- Ceea ce simt eu, este adevăr pentru toţi.

- Toată lumea gândeşte la fel ca mine.

- Lucrurile sunt exact aşa, cum le văd eu.

- Dacă nu vezi lucrurile aşa cum le văd eu,

înseamnă că nu le vezi bine şi n-ai dreptate.

- Lucrurile au fost orânduite pentru totdeauna

într-un anumit fel şi nu se mai poate schimba

nimic.

9 Strategii de succes şi de eşec extrase şi adaptate după Michel Claeys Bouuaert, Pratique de l’éducation émotionnelle:

apprentissage de la relation et de la communication justes, éd. 2008 (Practica educaţiei emotive: studierea relaţiei şi a comunicării

corecte, ed. 2008)

56

Acțiunea este baza lucrului realizat cadrul fiecărui domeniu, de aceea este important să acționăm în mod

adecvat. Pentru a realiza cu succes acest lucru, trebuie să respectăm trei etape:

1. Faza de observare implică mai multe condiţii: conştientizarea existenţei propriilor filtre,

obiectivitate maximă la etapa observării, confruntarea propriei percepţii asupra realităţii nemijlocite

cu percepţia altor persoane.

2. Faza de analiză presupune adresarea unor întrebări diferitor persoane şi păstrarea abordării faptice,

fără a face interpretări. În acest sens ne poate fi utilă o mică şmecherie - cei „5 W”: who (cine ?),

what (ce ?), when (când ?), where (unde ?), how (în ce mod ?). Nu vă grăbiţi să puneţi întrebarea

de ce? Această întrebare, în loc să ofere fapte ce pot fi observate, implică interpretări şi chiar

necesitatea de a face explicaţii sau de a se justifica. Întrebarea din ce motiv? contribuie la păstrarea

obiectivităţii.

3. Faza de acţiune presupune, în primul rând, consultarea altor persoane care văd lucrurile diferit şi,

deseori, posedă informaţii complementare. Este bine ca mijloacele utilizate să fie întotdeauna

cunoscute şi adaptate persoanelor şi situaţiei.

Este foarte important să aplicăm aceste trei etape exact în ordinea anunţată, dacă dorim ca acțiunile noastre

să fie orientate şi eficiente. Dacă una din etape lipsește poate să se întâmple următoarele:

- Prima etapă necesită o reprezentare obiectivă care poate fi însuşită, capacitatea de a vedea o situaţie

sau o persoană, fără a interpreta sau a judeca. Dacă ne limităm doar la observare şi acţionăm, fără

a analiza situaţia, riscăm să nimerim în capcana activismului şi intervenţia noastră nu va fi pe

măsura necesităţilor.

Exemplu: Unele proiecte umanitare constată existenţa sărăciei într-o comunitate şi acţionează, fără a

analiza situaţia şi fără a consulta comunitatea respectivă.

- A doua etapă, cea de analiză a contextului, solicită de cele mai dese ori ajutorul altor persoane,

pentru a dispune de toate informaţiile şi instrumentele necesare. Dacă analizăm şi începem să

acţionăm, fără a observa iniţial situaţia, riscăm să aplicăm modele ce nu pot fi adaptate la anumite

situaţii.

Exemplu: Unii specialişti, în situaţii de urgenţă, propun soluţii la distanţă, aflându-se departe de teren. Din

lipsa de cunoaştere a realităţii nemijlocite, acţiunile desfăşurate vor fi, de cele mai multe ori, neadaptate

situaţiei respective.

- A treia etapă, numită de acţiune, trebuie să fie orientată şi adaptată necesităţilor. Dacă observăm şi

analizăm lucrurile, fără a iniţia şi o acţiune, vom rămâne la nivelul modelelor teoretice, care nu vor

fi niciodată utile oamenilor, cărora le sunt destinate.

Exemplu: Unii politicieni cheltuie mult timp elaborând soluţii, care niciodată nu vor fi aplicate.

Orice persoană care lucrează cu tinerii trebuie ar fi bine să-şi dezvolte competenţele necesare, pentru a

reacţiona în mod adecvat. Persoana respectivă trebuie să fie echilibrată, obiectivă şi imparţială. Când lucraţi

cu tinerii care se află în situaţii dificile, este şi mai important să-i puteţi asculta şi reacţiona, fără a interveni

cu exemple din propria viaţă sau cu prejudecăţi.

57

Sugestie: Înainte de a acționa într-o situaţie sensibilă, atât în relaţia cu tinerii cât şi cu adulţii, faceţi o

pauză, pentru a simţi ce se petrece în interiorul dvs., îndepărtaţi-vă de propria realitate şi puneţi întrebări

înainte de a acţiona.

Rețineți:

Este firesc ca fiecare persoană să vadă şi să interpreteze realitatea prin propriile filtre (fiziologic,

experiențial, sociocultural)

Aceeaşi situaţie poate fi interpretată şi judecată în mod diferit. Uneori, însă, anumite interpretări

trebuie ajustate la normele şi valorile care diferă de propriile noastre norme şi valori.

O percepţie este, prin esenţă, personală, adică subiectivă, şi evolutivă în timp. Percepţia depinde de

experienţa vieţii, de mediul sociocultural şi de caracteristicile specifice fiecărei persoane.

Două persoane pot avea percepţii diferite asupra aceleiaşi situaţii, fără a fi în dezacord între ele.

În activitatea noastră este important să privim lucrurile, fără a judeca sau a interpreta, să observăm

şi să analizăm, înainte de a acţiona sau de a reacţiona.

Realizarea unei analize calitative necesită întrebări concrete: cine, ce, când, unde, în ce mod.

Întrebarea de ce va fi adresată în ultimul rând, deoarece, de cele mai multe ori, anume această

întrebare provoacă interpretări sau justificări.

3.5 Metode de lucru cu copiii

3.5.1 Comunicarea și ascultarea activă

Pentru asigurarea unei comunicări eficiente este necesar de a cunoaşte care sunt particularităţile procesului

de comunicare.

Procesul comunicării include:

Emiţătorul este inițiatorul comunicării, cel care elaborează mesajul. El alege mijlocul de

comunicare şi limbajul astfel încât receptorul să–i înţeleagă mesajul formulat.

Receptorul este persoana care primeşte mesajul, dar ascultarea mesajului este la fel de importantă

ca şi transmiterea ei.

Mesajul reprezintă forma fizică în care emiţătorul codifică informaţia, în forma unui ordin, a unei

idei, a unui gând. Mesajul are ca obiectiv informarea, convingerea, impresionarea, amuzarea,

obţinerea unui acţiuni. Mesajul este supus unui proces de codificare şi decodificare de către cele

două persoane: emiţătorul codifică mesajul trimis, iar receptorul decodifică mesajul primit. Mesajul

este elementul care conţine simbolurile verbale si non-verbale, are un “text” – care este vizibil şi

are “muzică”.

Canalul de comunicare reprezintă "drumul", "calea" urmată de mesaje. Există două tipuri de

canale de comunicare: canale formale, prestabilitate, cum ar fi sistemul canalelor ierarhice dintr-o

organizaţie; canale neformale stabilite pe relaţii de prietenie, preferinţe, interes personal. Canalele

de comunicare au un suport tehnic reprezentat de toate mijloacele tehnice care pot veni în sprijinul

procesului de comunicare: telefon, fax, calculator, telex, mijloace audio-video.

Limbajul de comunicare: limbajul verbal reprezintă limbajul realizat cu ajutorul cuvintelor:

limbajul non-verbal este limbajul care foloseşte altă modalitate de exprimare decât cuvântul

58

(gesturi, mimică etc.); limbajul paraverbal este reprezentat de tonalitatea şi inflexiunile vocii, ritmul

de vorbire, modul de accentuare a cuvintelor, pauzele dintre cuvinte, ticurile verbale.

Contextul este foarte important pentru că aceleaşi cuvinte vor suna altfel într-un birou decât pe

stradă. Orice comunicare are contextul ei.

Feedback-ul este un mesaj specific prin care Emitentul primeşte de la Receptor un anumit răspuns

cu privire la mesajul comunicat.

Barierele/zgomote reprezintă perturbaţiile ce pot interveni în procesul de comunicare. Perturbarea

mesajului transmis poate avea o asemenea intensitate încât între acestea şi mesajul primit să existe

diferenţe vizibile.

Obstacole ale comunicării:

Există o multitudine de factori care pot cauza probleme şi de care trebuie să fim conştienţi pentru a le

depăşi sau pentru a le minimaliza efectul.

Diferențe de

percepție

Modul în care privim lumea este influențat de experienţele noastre anterioare, astfel că

persoanele de diferite vârste, naţionalităţi, culturi, educaţie, ocupaţie, sex,

temperamente etc. vor avea alte percepţii şi vor interpreta situaţiile în mod diferit.

Diferenţele de percepţie sunt deseori numai rădăcina multor alte bariere de comunicare.

Concluzii

pripite

Deseori vedem ceea ce dorim să vedem şi auzim ceea ce dorim să auzim, evitând să

cunoaștem realitatea în sine. Aceasta ne poate duce la ceea ce se spune “a face doi plus

doi să dea cinci”.

Stereotip Învățând permanent din experiențele proprii, vom întâmpina riscul de a trata diferite

persoane ca şi când ar fi una singură: “Dacă am cunoscut un inginer (sau student,

maistru, vânzător) i-am cunoscut pe toţi”.

Lipsa de

cunoaștere

Este dificil să comunicăm cu cineva care are o educaţie diferită de a noastră, ale cărei

cunoştinţe în legătură cu un anumit subiect de discuţie sunt mult mai reduse. Desigur

este posibil, dar necesită îndemânare din partea celui care comunică; el trebuie să fie

conştient de discrepanţa între nivelurile de cunoaştere şi să se adapteze în consecinţă.

Lipsa de

interes

Una din cele mai mari bariere ce trebuie depăşite este lipsa de interes a interlocutorului

faţă de mesajul D-voastră. Trebuie să vă aşteptaţi şi la această posibilitate; oricum

suntem mai interesaţi de problemele noastre decât de ale altora. Acolo unde lipsa de

interes este evidentă şi de înţeles, trebuie să acţionaţi cu abilitate pentru a direcţiona

mesajul D-voastră astfel încât să corespundă intereselor şi nevoilor celui ce primeşte

mesajul.

Dificultăţi de

exprimare

Dacă sunteţi emiţătorul şi aveţi probleme în a găsi cuvinte pentru a exprima ideile D-

voastră aceasta va fi în mod sigur o barieră în comunicare şi, inevitabil, trebuie să vă

59

îmbogăţiţi vocabularul. Lipsa de încredere, care de asemenea poate cauza dificultăţi de

comunicare poate fi învinsă prin pregătire şi planificare atentă a mesajelor.

Emoţii Emotivitatea emiţătorilor şi receptorilor de mesaje poate fi de asemenea o barieră.

Emoţia puternică este răspunzătoare de blocarea aproape completă a comunicării. O

metodă de a împiedica acest blocaj constă în evitarea comunicării atunci când sunteţi

afectat de emoţii puternice. Aceste stări vă pot face incoerent sau pot schimba complet

sensul mesajelor transmise. Totuşi, uneori, cel care primeşte mesajul poate fi mai puţin

impresionat de o persoană care vorbeşte fără emoţie sau entuziasm, considerând-o

plictisitoare – astfel că emoţia poate deveni un catalizator al comunicării.

Personalitate “Ciocnirea personalităților” este una din cele mai frecvente cauze ale eşecului în

comunicare. Nu întotdeauna suntem capabili să influențăm sau să schimbăm

personalitatea celuilalt dar, cel puţin, trebuie să fim pregătiţi să ne studiem propria

persoană pentru a observa dacă o schimbare în comportamentul nostru poate genera

reacţii satisfăcătoare.

Condiții eficiente pentru comunicare:

Rețineți:

Comunicarea este un mecanism complex care include mai mult decât un mesaj şi un răspuns.

Cuvintele alese, locul, momentul, persoanele prezente, la fel ca şi convingerile, valorile şi

reprezentările acestora, ar putea deveni obstacole pentru înţelegerea reciprocă.

Partea cea mai importantă a comunicării se desfăşoară în universul simbolic şi social al

persoanei care emite, precum şi al celei care recepţionează mesajul.

O comunicare eficientă se realizează nu doar prin intermediul gurii şi urechilor. De regulă,

comunicarea este globală şi implică persoana în totalitate: corpul, ochii, raţiunea şi inima.

60

Procesul de reformulare a mesajelor şi a întrebărilor, numit aici bucla de feedback (reformularea

informaţiilor asimilate prin alte cuvinte), constituie cheia unei comunicări eficiente.

Receptarea activă este un instrument important şi temeinic, care încurajează interlocutorul,

adult sau copil, să iasă din propria-i izolare şi să-şi împărtăşească emoţiile, problemele şi

gândurile.

3.5.2 Interviul cu copilul

Interviul este o tehnică ce presupune, prin intermediul comunicării directe, culegerea datelor, evaluarea

situaţiei beneficiarului şi sprijinirea acestuia în vederea soluţionării problemei. Tehnica interviului se

utilizează în toate etapele de asistenți a unui caz. Este important să cunoaștem că etapele interviului și

principiile de realizare rămân aceleași, însă scopul lui diferă de la etapă la etapă. De exemplu, la etapa de

evaluare inițială interviul cu copilul care se numește interviu de protecție, el are drept scop stabilirea

gradului de securitate a copilului şi informarea acestuia despre drepturile sale, serviciile de asistenţă,

măsurile de protecţie în caz că viaţa şi/sau sănătatea lui sunt în pericol. Mai jos, sunt oferite unele sugestii

pentru realizarea unui interviu, ţinând cont de etapele acestuia.

Etapele interviului Sugestii

Înainte de interviu Este necesar să se realizeze un plan al interviului, înainte ca acesta să aibă loc.

Astfel să ţină cont de următoarele întrebări:

Care este scopul interviului?

Ce subiecte sunt necesare de discutat?

Ce se va realiza în timpul interviului?

Cum se vor aborda problemele?

Dacă la interviu vor participa doi specialişti, care va fi rolul fiecăruia?

Ce momente mai dificile ar putea să apară şi cum se intenţionează să fie

soluţionate?

Unde se va realiza interviul?

Notă: pentru realizarea unui interviu este nevoie de: un local adecvat, cu un spaţiu unde copilul s-ar simţi

confortabil; scaunele plasate astfel, ca intervievatorul să fie la acelaşi nivel cu copilul. Acest lucru va

permite copilului să se simtă în largul său; intimitatea este importantă, mai ales când convorbirea se

referă la subiecte personale sau dureroase; un mediu liniştit este important pentru a nu fi deranjat, oprirea

sunetului la telefoanele mobile.

Începutul interviului

(stabilirea

contactului,

prezentare)

Aspecte importante la începutul interviului:

Prezentarea specialistului

Prezentarea este importantă pentru ca copilul să-l cunoască pe cel cu care va

vorbi, rolul său şi scopul discuţiei;

Confidenţialitatea trebuie respectată

Este important să explicaţi clar copilului de ce colectaţi informaţii, cine le va

folosi şi cum va fi folosită informaţia. Explicaţi faptul că întrevederea este

61

confidenţială, dar că s-ar putea să aveţi nevoie de a împărtăşi informaţiile cu alte

persoane;

Un limbaj simplu/accesibil trebuie folosit în discuţii cu copiii

Dacă la un moment dat apar îndoieli asupra celor spuse de copil, ar fi bine să-l

rugaţi să repete sau să parafrazeze cele spuse anterior;

Abordare prietenoasă/informală/destinsă

Astfel, îl va ajuta pe copil să se simtă în largul său.

Notă: Luarea de notiţe în timpul întrevederii ar putea să distragă copilul şi să-i provoace întrebări şi

incertitudini privind confidenţialitatea. Dacă este necesar de luat notiţe, trebuie de explicat copilului

motivele şi de cerut permisiunea în prealabil.

Realizarea

interviului

(înţelegere,

clarificare,

consultare)

Aspecte care îi încurajează pe copii să se exprime:

Acordarea timpului suficient pentru exprimare

Îl va ajuta pe copil să se simtă relaxat, să devină încrezător şi îi va permite să

simtă că este luat în serios. Ar fi binevenit de prevăzut timp pentru o conversaţie

despre subiecte neutre (şcoală, jocuri etc.), înainte de abordarea unor subiecte

mai personale şi mai dureroase;

Este important respectarea timpului limitat de concentrare a copiilor

O serie de întâlniri mai scurte ar putea fi mai folositoare decât întâlnirile lungi.

Atitudine non critică

Transmite ideea de acceptare a copilului indiferent de ceea ce a putut să facă.

Este important de respectat credinţele, sentimentele etc. acestuia fără să fie

judecat comportamentul: sau de exemplu, în cazul abandonului şcolar, sau a

comiterii unui furt etc.;

Un ton calm al vocii

Poate să ajute copilul să se simtă în siguranţă şi indică faptul, că adultul este

compătimitor;

Utilizarea gesturilor

Precum încuviinţarea din cap, poate să-l încurajeze pe copil să continue să

vorbească;

62

Asigurarea unui contact vizual (nici prea mult, nici prea puţin)

Un contact vizual adecvat ajută copilul să se simtă bine;

Ascultarea atentă

Ascultarea cu atenţie pe copil şi arătarea acestui lucru, înseamnă sintetizarea celor

spuse, cerând precizări etc.; acest lucru va confirma copilului faptul ca îl ascultaţi

cu atenţie.

Respectarea emoţiilor copilului

Adeverind emoţiile („probabil că asta te-a întristat/mâniat” etc.). Astfel, se transmite

empatie – capacitatea de a vă identifica cu situaţia şi emoţiile copilului;

Evitaţi să-l întrerupeţi pe copil

Un adult de încredere poate să participe la întrevedere la dorinţa

copilului

Dar este important să vă asiguraţi că nu va vorbi în numele copilului şi că nu îl

va influenţa să „vorbească frumos”;

Realizarea unor desene pentru a explica ce s-a întâmplat ar putea fi

o metodă mai uşoară decât discuţia, în funcţie de vârsta copilului

De asemenea, ar putea fi utilă folosirea unor păpuşi sau a unor jucării din pluş

pentru un scenariu precis;

Utilizarea întrebărilor deschise

Va încuraja copilul să explice lucrurile în felul lui: de exemplu, o întrebare

deschisă de tipul „descrie-mi viaţa ta în sat”, poate să ducă la un răspuns mai liber

decât o întrebare închisă precum „unde trăiești?”. Se recomandă să fie evitate

întrebări induse care sugerează un răspuns copilului, cum ar fi „îţi place la şcoală,

nu-i aşa?”. Evitarea, de asemenea, a întrebărilor „de ce” când nu este cazul,

deoarece copilul ar putea interpreta greşit şi l-ar forţa să dea explicaţii;

Evitarea întrebărilor multiple (punerea mai multor întrebări în acelaşi

timp)

Pentru că ar putea fi extrem de dificil pentru copil să şi-o amintească pe prima în

momentul în care este adresată ultima. De exemplu, dacă persoana ce

intervievează, adresează o întrebare multiplă de genul „ce s-a întâmplat? Unde a

fost tata? cum te-ai simţit?”, există un mare pericol să se piardă informaţii

importante despre subiecte, din cauza stării de confuzie create. De reţinut, că

63

trebuie de adresat câte o singură întrebare, oferind copilului timp să se gândească

înainte de a răspunde;

Evitarea stereotipurilor

Prin care se fac anumite presupuneri legate de copiii victime şi situaţia lor.

Stereotipizarea poate duce la efectuarea unor evaluări şi luarea unor decizii

pripite şi inexacte.

Notă: Dacă un copil plânge, să nu puneți capăt convorbirii imediat. În funcţie de vârsta copilului, este

necesar de acordat timp şi de întrebat, dacă doreşte ca întrevederea să aibă loc altă dată. De asemenea,

poate fi întrebat „de ce eşti trist?”. Este necesar de acordat spaţiu copilului, liniște şi manifestarea

bunăvoinţei, astfel copilul să înţeleagă că are voie să fie trist şi că va fi aşteptat până când se va linişti.

Evitați copleşirea copilului, prin imediată consolare sau gesturi fizice, pe care copilul le-ar putea

considera nepotrivite.

Sfârşitul interviului

(concluzii/asistenţă)

Încheierea întrevederii sau a conversaţiei într-un mod potrivit este la fel de

important:

Se oferă copilului ocazia să pună întrebări, să mai spună câte ceva şi

să facă un rezumat celor spuse sau hotărâte

Astfel va fi ajutat să simtă că a fost luat în serios.

Se încheie întrevederea cu un element pozitiv

Mai ales dacă copilul a povestit evenimente traumatizante.

Evitarea oferirii promisiunilor nerealiste copilului

Exemplu: „mama se va întoarce acasă neapărat sau tata nu o să te mai bată

niciodată”, chiar dacă se încearcă să fie încurajat copilul. Dacă nu aveți un

răspuns, ar fi corect de menţionat în felul următor: „nu sunt sigur” sau „voi

încerca să-i găsesc, dar nu ştiu unde se află părinţii tăi în acest moment”, „nu ştiu

dacă fratele tău se va întoarce”. Astfel vor fi evitate aşteptările nerealiste, ceea ce

dăunează copilului, mai ales dacă începe să aibă încredere în specialist

Se asigură că copilul are datele de contact ale specialistului şi în caz

de necesitate copilul poate apela la acestea.

64

Strategii de interviu corelate etapei de dezvoltare a copilului:

PERIOADA CE SĂ FACEŢI CE SĂ EVITAŢI

Copilăria devreme

(3-5 ani)

- aşezaţi-vă la nivelul copilului;

- adresaţi întrebări scurte şi concise;

- folosiţi întrebări cu răspuns deschis, pentru a

obţine detalii în legătură cu situaţiile specifice

şi familiare;

- folosiţi jucării;

- folosiţi cuvinte şi expresii specifice copiilor;

- folosiţi prenumele persoanelor şi nu numele;

- acordaţi-i copilului timp suficient să răspundă.

- nu încercaţi să menţineţi

controlul discuţiei;

- propoziţiile/frazele lungi;

- întrebările închise;

- să puneţi întrebări după fiecare

răspuns al copilului.

Copilăria mijlocie

(6-11 ani)

- construiţi relaţia în timp;

- ascultaţi empatic;

- solicitaţi exprimarea sentimentelor;

- urmaţi firul discuţiei;

- folosiţi întrebări deschise;

- uneori puteţi oferi răspunsuri multiple, în

vederea alegerii;

- vorbiţi despre activităţi familiare copilului;

- oferiţi indicatori contextuali (de ex.: fotografii,

exemple verbale);

- reformulaţi sau simplificaţi întrebarea, în cazul

în care copilul nu a înţeles-o sau nu a oferit un

răspuns;

- solicitaţi direct trecerea la subiecte / sarcini noi.

- comentariile critice;

- să adresaţi prea multe întrebări

factuale;

- interogatoriul;

- contactul vizual permanent;

- întrebările abstracte;

- întrebările retorice;

- întrebările de tip „de ce”,

referitoare la motive.

Preadolescenţa şi

Adolescenţa

(12-18 ani)

- clarificaţi limitele confidenţialităţii;

- arătaţi respect;

- solicitaţi şi ascultaţi punctul de vedere şi

sentimentele copilului;

- fiţi pregătit pentru stres emoţional;

- solicitaţi alternative de a rezolva problemele;

- fiţi atent la orice indicator al riscului de suicid.

- termenii psihologici;

- judecăţile/evaluările bazate

doar pe normele adulţilor.

Recomandări:

Folosiţi întrebări deschise şi evitaţi-le pe cele închise, ori de câte ori acest lucru este posibil. De

exemplu, „Cum v-aţi simţit când s-a întâmplat acest lucru?”, lasă beneficiarului mai mult loc pentru

răspuns decât o întrebare de genul „V-a enervat?”.

Evitaţi să folosiţi întrebarea „De ce?” prea frecvent, pentru că ar putea suna mai degrabă a

interogatoriu. De exemplu, în loc să întrebaţi „de ce aţi lovit?”, este mai puţin ameninţător şi oferă

ocazia unui răspuns mai complet dacă întrebaţi „care au fost motivele care v-au determinat să

loviţi?”.

65

Evitaţi întrebările multiple (punerea mai multor întrebări în acelaşi timp), deoarece ar putea fi

extrem de dificil pentru beneficiar să şi-o amintească pe prima în momentul în care aţi adresat-o pe

ultima. De exemplu, dacă intervievatul adresează o întrebare multiplă de genul „cum v-aţi simţit

când aţi aflat că sunteţi însărcinată, unde se afla tatăl copilului, unde vă aflaţi?”, există un mare

pericol să se piardă informaţii importante despre subiecte, din cauza stării de confuzie create.

Adresaţi câte o întrebare, pentru a da beneficiarului timp de gândire.

Evitaţi întrebările cu răspuns sugerat, beneficiarul se va simţi fie obligat să cadă de acord cu

propunerea, mâniat că aţi făcut o prezumţie. De exemplu, „Cred că v-aţi simţit foarte supărat atunci,

nu-i aşa?”, îl conduce pe beneficiar spre un anumit răspuns, în timp ce o întrebare deschisă, de genul

„cum v-aţi simţit când s-a întâmplat asta?”, nu îi sugerează un răspuns beneficiarului.

Evitaţi să adresaţi o întrebare, să primiţi răspunsul şi să treceţi la următoarea întrebare. Amintiţi-vă

că trebuie să exploraţi subiectele, un interviu eficient seamănă mai mult cu o discutare a subiectelor

cu beneficiarul. Nu este un chestionar, ci o conversaţie cu un scop bine stabilit.

Încurajaţi beneficiarul pe durata interviului. De exemplu, „Spune-mi mai mult …”, „Hai să vorbim

…”, „Înţeleg, dar eu cred că e mai mult decât atât …”, „Sunt aici şi te susţin …”, „Explică te rog

…”, „Aş vrea să înţeleg mai bine ce ai spus …” etc.

Notă: în cazul în care vă deplasaţi la domiciliul beneficiarului, analizaţi semnele indirect puse la dispoziţie

prin amenajarea mobilei, obiectele decorative etc.

Exemple de întrebări adresate copiilor şi părinţilor lor în dependenţă de domeniile de bunăstare.

COPIL

PĂRINTE

Siguranţă - Descrie-mi ce s-a întâmplat?

- Cum s-a întâmplat?

- Când a avut loc?

- Cât de des se întâmplă aşa ceva?

- Te simţi protejat şi în siguranţă acasă?

- Acasă este bătaie şi ceartă?

- Care sunt lucrurile ce ţi se spune să le faci şi

ţie nu-ţi place?

- În cine ai încredere acasă?

- Ce pericole sânt în casă?

- Puteţi să vă protejaţi copilul?

- Aveţi probleme de alcool sau droguri?

- În cine are încredere copilul?

- Ce vă îngrijorează în calitate de părinte?

Sănătate - Cum te simţi?

- Ce te supără?

- Cât de des nu te simţi bine?

- Are cineva grijă de tine când nu te simţi bine?

- Când mănânci?

- Ce mănânci?

- Cât de des mănânci?

- Ai fost la doctor şi cunoşti motivul vizitei?

- Spune-mi cum te simţi când eşti trist?

- Ce probleme de sănătate are copilul?

- Ce fel de tratament ia prescris medicul?

- Cum se simte copilul pe durata

tratamentului?

- Explicaţi-mi regimul zilnic al copilului.

- Sunteţi îngrijoraţi de sănătatea copilului?

Familie - Cu cine locuieşti?

- Cu cine te simţi mai bine acasă?

- Ce-ţi place la familia ta?

- Ce nu-ţi place la familia ta?

- Cine sunt membrii familiei?

- Cum sunt relaţiile în familie?

- Cine lucrează din familie?

- Cine locuieşte în casă?

66

- Acasă te simţi în siguranţă?

- Cine discută cu tine?

- Cine se joacă cu tine?

- Când îţi este frică fiind acasă?

- Ce faci când îţi este frică?

- Desenează te rog casa ta… Cine este acolo?

Cu ce se ocupă ei? Cum se simt?

- Descrieţi-mi o zi obişnuită din viaţa familiei.

- Cât de des membrii familiei se întâlnesc

pentru a face ceva împreună?

Educaţie - Ce îţi place la şcoală?

- Ce nu-ţi place la şcoală?

- Ce te-ar ajuta să fii un elev mai bun?

- La ce te pricepi mai bine?

- La ce te pricepi mai puţin?

- Ce ai vrea să fie diferit la şcoală?

- Cât de des mergi la şcoală?

- În ce clasă e copilul?

- Cum este văzut copilul. la şcoală?

- Ce talente are copilul?

- Ce lipseşte în educaţia copilului?

- Ce l-ar ajuta pe copil să devină un elev mai

bun?

Implicare - Când i-ai parte la activităţi, ce îţi place să

faci?

- Ce ar trebui să se întâmple ca să te întorci la

şcoală?

- Ce ar trebui să se întâmple ca să participi la

activităţi?

- Ce te-ar face să te simţi bine în aceste

activităţi?

- Ce ai vrea să faci în comunitatea ta?

- Cu cine comunicaţi în afara familiei?

- Cum credeţi că vă percepe comunitatea?

- Ce aţi făcut să stabiliţi o legătură cu

comunitatea?

- Cum aţi vrea să arate relaţiile în cadrul

comunităţii?

3.5.3 Soluționarea conflictelor

“Conflictul poate fi definit ca o diferenţă de opinii, de valori între două sau mai multe persoane sau grupuri,

care se află într-o stare tensionată de emotivitate, de neînţelegere şi de opoziţie. Conflictul apare atunci,

când relaţia este deteriorată sau lipseşte.”

Divergenţele şi neînţelegerile care pot declanşa un conflict sunt multiple: divergenţe de obiective, de

interese, de valori, de stiluri de comunicare, diferenţe de statut, insecuritate, rezistenţă la schimbări etc. Un

conflict ascunde deseori o pierdere: pierdere de ataşament faţă de persoane, pierdere de teritoriu, de rol, de

identitate, de sens, de control (sentimentul de a fi depăşit). Este, în egală măsură, important de a

conştientiza neînţelegerea sau neînţelegerile şi de a recunoaşte emoţiile care sunt legate de pierderi.

Pentru a soluţiona un conflict, trebuie luate în considerare, în primul rând, valorile împărtăşite de fiecare.

Aceste valori pot avea la bază emoţii legate de trecut sau pot aminti de suferinţe anterioare. Este primordial,

aşadar, crearea şi menţinerea relaţiei cu o persoană sau cu mai multe persoane, depăşind situaţia ce separă

şi sentimentele negative care pot fi la moment.

Trebuie să ştim că există mai multe etape pentru ca o situaţie să se transforme în conflict. Deseori, totul

începe de la o simplă diferenţă de opinii între două persoane. Această diferenţă creează tensiuni şi

probleme, dar o discuţie deschisă ar putea soluţiona cazul. Dimpotrivă, diferenţa de opinii se va transforma

în conflict, dacă persoanele implicate nu caută înţelegere şi insistă asupra punctului de vedere propriu. Mai

mult ca atât, situaţia în care aceste persoane încearcă să se convingă una pe alta, va genera un potenţial

conflict. Anume la această etapă sunt necesare competenţe de soluţionare a conflictului.

67

Deseori conflictele neglijate pot provoca deteriorarea relaţiilor. Alteori, deşi conflictele sunt soluţionate, o

persoană va câştiga şi alta va pierde. Gradul de intensitate poate evolua de la un conflict latent până la

afirmaţii calme, apoi la dispută, hărţuire, ceartă, violenţă fizică sau chiar omor. Este important să

conştientizăm cât mai repede situaţia, pentru a interveni cu mijloace adecvate unei soluţionări pozitive.

Frica de conflict este foarte răspândită şi, în majoritatea cazurilor, doar ideea unui conflict poate provoca

dispute, agresivitate şi chiar ură. Teama de a compromite sau de a distruge o relaţie ne reţine, deseori, de

la înfruntarea unui conflict. În aceeaşi ordine de idei se înscrie frica de a fi respins, frica de ranchiună,

frica de consecinţe, frica de a fi umilit. Cu cât mai mult amânăm soluţionarea unui conflict, cu atât mai

mult acesta se agravează. Fără a întreprinde ceva, riscăm să devenim ostaticii dorinţei de a păstra o aparentă

armonie în relaţii, realitatea fiind cu totul alta.

Este interesant să cunoaştem şi să înţelegem propriile reacţii, strategii şi comportamente tipice în

soluţionarea conflictelor, deoarece este stabilit că unele sunt mai eficiente decât altele. O persoană, aflată

într-o situaţie conflictuală, are reacţii diferite. Foarte repede, însă, în mod instinctiv, gestionarea situaţiei

este preluată de creierul nostru reptilian (instinctul), care nu cunoaşte decât două moduri de reacţie:

evadarea sau atacul. Deşi este posibil şi al treilea mod de reacţie – indiferenţa. În continuare vom vedea cât

de important este să învăţăm a manifesta comportamente mai evoluate, care implică negocierea şi

colaborarea.

Gestionarea pozitivă şi constructivă a unui conflict implică cunoaşterea gestionării emoţiilor trăite şi

analiza a două dimensiuni fundamentale: obiectivul dorit şi relaţia cu cealaltă persoană. Trebuie să ne

punem întotdeauna întrebarea: care sunt necesităţile legate de situaţia respectivă şi care va fi beneficiul. Ce

este mai important : obiectivul dorit şi sarcina ce urmează a fi realizată sau relaţia cu persoana sau

persoanele implicate ? Menţinerea relaţiei este mai importantă decât obţinerea unui lucru, a unui beneficiu?

Sau, poate, ambele dimensiuni au aceeaşi importanţă ? Conştientizarea această este fundamentală pentru a

acţiona ulterior în modul cel mai adecvat situaţiei date. Dacă nu vedem o recompensă reală sau un

beneficiu, poate demoraliza în confruntarea ce va urma. Şi din contra, dacă considerăm că relaţia sau

obiectivul merită să fie menţinute, vom găsi resurse pentru a ne aşeza la masa de negocieri. Modelul de

mai jos reprezintă cinci comportamente care se manifestă deseori în situații de conflict.

68

Observăm că strategia de colaborare ia cel mai mult în calcul ambele dimensiuni ce se referă la sarcină

şi la relaţie. Şi din contra, evitarea colaborării nu soluţionează nimic şi nu aduce beneficii. Între aceste

două comportamente se află compromisul care permite să fie găsit centrul perfect între sarcină şi relaţie.

Comportamentul bazat pe dominaţie neglijează relaţia în favoarea obiectivului, în timp ce concilierea ţine

cont doar de relaţie şi nu pune accentul pe rezultatul final al acesteia.

Atenţie. Cea mai bună opţiune în soluţionarea conflictelor ar fi colaborarea, dar şi compromisul, cu excepţia

cazurilor, când mizele şi analiza conflictului necesită o altă strategie.

În majoritatea cazurilor, evadarea sau agresiunea sunt reacţii fireşti. Atunci când frica este depăşită, este

bine să încercăm să privim conflictul drept o provocare, o problemă ce trebuie rezolvată, o oportunitate de

schimbare pozitivă, o energie de creativitate şi de angajament. În funcţie de caz, fiecare din abordările

enumerate poate fi adecvată. Totuşi, în majoritatea cazurilor, colaborarea reprezintă strategia cea mai

constructivă.

Tipuri de comportamente:

Dominaţie:

Aceasta sau

nimic.

˚ Satisfacerea propriilor interese în detrimentul intereselor altora, lupta pentru putere.

Conflictul nu poate fi soluţionat dacă ambele părţi utilizează această strategie.

Consecinţe: Provoacă ranchiună şi dorinţă de răzbunare, distruge relaţii şi înjoseşte

alte persoane.

Evitare:

Mă voi gândi la

aceasta mai

târziu.

˚ Modalitate diplomatică pentru a evita discuţia, retragerea dintr-o situaţie

ameninţătoare.

Consecinţe: Risc de ruptură, deoarece nu se ţine cont de mizele importante.

Conciliere:

Eu accept tot ce

doreşti.

˚ Scopul este de a ceda; tendinţa de a-şi sacrifica propriile interese în avantajul altora.

Consecinţe: Favorizează o ambianţă armonioasă. Dar poate provoca persoanei care

cedează şi sentimentul de insatisfacţie şi ciudă. Sau poate să apară ca un gest de

slăbiciune. Conflictul poate reapărea mai târziu.

Compromis:

Să facem o

înţelegere.

˚ Căutarea unei soluţii care ar satisface ambele părţi; schimb de diferenţe, concesii

reciproce.

Consecinţe: Găsirea rapidă a „mijlocului de aur”. Compromisul este util când părţile

au o putere egală şi scopuri total diferite. Toţi vor avea de câştigat, dar şi de pierdut,

într-o măsură neînsemnată. Oferă, însă, soluţii puţin creative; provoacă relaţii de

piaţă.

69

Colaborare:

Două minţi

judecă mai bine

decât una

singură.

˚ Dorinţa de a lucra cu partea opusă; căutarea de soluţii, când mizele sunt prea

importante, pentru a accepta un compromis. Colaborarea este cea mai bună soluţie

pentru toţi şi implică un înalt grad de antrenare.

Consecinţe: Mai multă creativitate în soluţionarea problemelor; consolidează echipa

şi ameliorează relaţia. Consumă, însă, timp şi energie.

Negocierea:

Ştim că receptarea activă şi comunicarea nonviolentă presupune competenţe complexe. În acest aspect

tinerii au nevoie de modele pozitive din partea profesioniștilor şi de susţinere în gestionarea conflictelor.

Cele mai multe persoane sunt agresive sau pasive în situații personale (de exemplu la nivel de idei, planuri).

Când interacționăm unii cu alții și pentru ca să avem un comportament asertiv, este necesar să fie satisfăcute

într-o relație șase nevoi de bază (Jaques Salome):

1. Nevoia de a spune

Dacă simt nevoia să spun ceva, trebuie să o fac, altfel o voi face într-iun mod mascat.

2. Nevoia de a fi înțeles (auzit, ascultat)

Într-o relație suntem întotdeauna trei: eu, tu și relația dintre noi. În momentul în care spun ceva, important

este ca mesajul să ajungă la celălalt, și să nu fie denaturat.

3. Nevoia de a fi recunoscut

Să fiu recunoscut așa cum sunt, nu cum ar dori celălalt să fiu.

4. Nevoia de a fi valorizat

Am sentimentul că sunt apreciată și importantă pentru cei apropiați, prieteni, colegi, etc.

5. Nevoia de a influența

Când transmitem un mesaj cuiva, încercăm mai mult sau mai puțin conștient să îi schimbăm o opinie, o

credință, să „obținem ceva de la el”. Acest lucru se întâmpla în orice relație, dificultate intervine în situații

în care numai unul dintre parteneri influențează tot timpul, iar celălalt este influențat.

6. Nevoia de intimitate

Fiecare din noi avem „spațiul nostru secret”, acea parte din noi pe care nu o vom dezvălui total niciodată

și avem nevoie de un teritoriu personal.

Comportamentul agresiv constituie manifestarea unei necesităţi nesatisfăcute. Dacă unui tânăr îi lipseşte

atenţia, recunoştinţa sau afecţiunea, el va provoca mult mai uşor conflicte pentru a atrage atenţia, dar o va

70

face într-un mod negativ. În astfel de situații, observaţi situaţia, analizaţi contextul şi încercaţi să înţelegeţi

motivele acestui comportament, adresând întrebări într-un mod adaptat. Odată ce emoţiile şi necesităţile au

fost exprimate, este posibil să căutaţi în comun o soluţie pozitivă care ar conveni tuturor.

Etapele de negociere:

Aceste etape sunt valabile în cazul în care persoana este implicată nemijlocit într-un conflict sau dacă este

mediatorul unui conflict.

1. Crearea unor relaţii între cele două părţi. Găsirea aspectelor comune, chiar dacă acestea reprezintă

sursa conflictului. Căutarea unui aliat, nu a unui inamic.

2. Separarea persoanei de problemă. Nu persoana este problema, ci acţiunea sau comportamentul

acesteia. Separaţi, aşadar, faptele de emoţii.

3. Comunicarea respectuoasă. Respiraţi profund, schimbaţi-vă poziţia, aşezaţi-vă faţă în faţă, priviţi-

vă unul pe celălalt, expuneţi propriul mesaj, evitaţi judecata, evitaţi să faceţi presiuni, fiţi

responsabili de ceea ce simţiţi şi de ceea ce spuneţi etc.

4. Exprimarea emoţiilor. Examinaţi situaţia şi observaţi: Cum percepe fiecare problema? Ce simte

fiecare? Ce gânduri pot fi considerate drept gânduri de judecată? Ambele părţi îşi asumă

responsabilităţile? Ce temeri există? Ambele părţi manifestă rezistenţă, se justifică? Mesajele sunt

auzite şi acceptate reciproc? Cineva se simte agresat sau este în defensivă? De ce? Este posibilă

schimbarea opiniei unuia despre celălalt?

5. Identificarea necesitaţilor fiecăruia. Care sunt necesităţile reale şi profunde ale fiecăruia? Sunt ele

compatibile sau nu? De ce?

6. Căutarea unei soluţii pozitive. Elaboraţi o listă a tuturor soluţiilor posibile, introduceţi opţiuni noi,

creative sau neordinare. Înlăturaţi opţiunile inacceptabile pentru o parte sau alta şi negociaţi o

soluţie, care ar satisface ambele părţi: soluţia câştigător-câştigător.

7. Încheierea unui acord. Elaboraţi metodele de aplicare a soluţiei. Ajungeţi la un acord reciproc,

pentru a finaliza negocierea. După o anumită perioadă de timp, verificaţi validitatea soluţiei.

Încheiaţi relaţia sau continuaţi-o pe o notă pozitivă.

O ambianţă de securitate şi de încredere este primordială pentru procesul de negociere. Dacă există judecată

sau negativitate, este important să recunoaştem acest fapt (de exemplu: simt că judec sau simt că judecaţi

în acest moment.) şi să exprimăm acceptarea (de exemplu: văd că nu te simţi prea bine şi te înţeleg perfect.).

Dacă una dintre părţi nu se află pe poziţia de acceptare, cealaltă va rămâne în apărare. Putem considera

soluţionarea unui conflict drept o tranzacţie, o înţelegere reuşită şi respectuoasă, din care fiecare obţine

propriile avantaje. În contextul respectiv se vor evita presiunile, jocurile de putere sau manipulările.

Căutarea consensului în cadrul grupului este un moment foarte important Spre deosebire de votare, după

care rămâne o minoritate nemulţămită, consensul reprezintă o luare de decizie care respectă opinia

fiecăruia. Faptul că fiecare se simte auzit şi respectat contează cel mai mult. Luarea deciziei de către

întregul grup, care ar satisface interesele tuturor, are avantajul de a nu constrânge pe nimeni, dar acest

proces necesită timp şi flexibilitate.

71

Sugestie. „Serviţi peştele10 înainte de a se altera....şi profitaţi de plăcerea unui prânz în comun!” Ceea ce

ar însemna să contribuiţi fără tergiversare la soluţionarea unui conflict între tineri şi să discutaţi, fără a

vă intimida, cu persoana în relaţia cu care a intervenit o anumită tensiune.

Rețineți:

Înainte de a pune în aplicare instrumente eficiente de soluţionare a conflictelor, este important

să analizăm propria istorie în situaţiile de conflict şi strategiile aplicate pentru soluţionarea lor.

De obicei, cea mai constructivă strategie se dovedeşte a fi colaborarea.

O simplă problemă poate genera un conflict, dacă nu este soluţionată în timp util. Mai bine „să

servim peştele” imediat, pentru a descoperi la timp tensiunile sau neînţelegerile şi a le soluţiona

pozitiv.

Este necesar totdeauna să separăm problema, care urmează să fie soluţionată de persoana care

a generat-o. De regulă, nu persoana reprezintă o problemă, ci comportamentul ei în anumite

situaţii.

Soluţionarea unui conflict cere competenţe specifice de comunicare nonviolentă: descărcarea

emoţiilor, recunoaşterea nevoilor, valorilor şi intereselor fiecărei persoane aflate în conflict,

formularea cerinţelor cu scopul de a găsi soluţia optimă pentru ambele părţi.

Prevenirea conflictelor între copii necesită aplicarea unui cadru securizat, cu reguli şi consecinţe

constructive.

3.5.4 Feedback – învățare prin participare

Noţiunea de feedback este fundamentală în cadrul metodei de învăţare prin participare. Feedback este un

termen anglofon, ce semnifică a hrăni înapoi , dezvăluind, astfel, un aspect fundamental pozitiv, care este

parte integrantă a proceselor de comunicare şi de învăţare. Traducerea acestui termen presupune şi alte

cuvinte, precum încredere, bunăvoinţă, ascultare, deschidere etc. Este, aşadar, un concept pozitiv în sine

şi, totuşi, majoritatea oamenilor asociază acest cuvânt cu ceva negativ, o judecată sau o critică. În funcţie

de nivelul de stimă pe care îl au despre ei înşişi, vor avea tendinţa să se închidă de teama unei provocări a

identităţii lor, în timp ce feedbackurile vizează, în mod esenţial, o revizuire a comportamentelor.

Rezistenţele şi mecanismele de apărare sunt foarte frecvente la acela care primeşte un feedback, în timp ce

riscurile de interpretare şi teama de confruntare sunt dificultăţi pentru acela care prezintă un feedback.

Mecanisme de apărare:

Mecanismele de apărare se pun în funcţiune, pentru a proteja persoana contra vorbelor celuilalt (feedback

sau altceva), care ar fi percepute ca nişte atacuri externe, ameninţând organizarea sa mentală. Se manifestă,

în principiu, ca nişte antiviruşi care, de îndată ce se produce anxietatea şi teama, protejează stima de sine a

individului. Mecanismele de apărare sunt mult mai active la o persoană care, prin istoria proprie, este puţin

încrezătoare, are o identitate fragilă şi o puternică nevoie de valorificare şi de recunoştinţă. Dacă feedbackul

se îndreaptă spre interpretare mai mult decât spre observare, spre judecată mai mult decât spre bunăvoinţă,

unele mecanisme de apărare se vor pune, cu siguranţă, în funcţiune. Astfel, ele vor împiedica deschiderea

şi evoluţia persoanei.

10 După George Kohlrieser, Négociations sensibles, 2007 (Negocieri sensibile, 2007)

72

Rezistenţe:

Dacă, în pofida feedback-ului, persistă acelaşi comportament, singurul lucru ce rămâne de făcut este

continuarea confruntării persoanei cu propriul comportament. E bine, însă, să amintim faptul că nimeni nu

poate fi forţat să se schimbe. Presiunea poate, din contra, să îl facă pe cineva să afişeze o conformare

cerinţelor, antrenând, concomitent, sentimente de mânie şi de ranchiună. În realitate, doar încrederea,

adevărul, securitatea şi bunăvoinţa, constituie cadrul necesar pentru a determina schimbarea.

Interpretări:

Procesul de feedback trebuie să se focalizeze pe comportamente, adică ceea ce se vede în mod obiectiv, şi

nu pe intenţiile cuiva, pe care nu le putem vedea şi pe care doar le presupunem. Interpretarea pură a

acţiunilor poate constitui o capcană, deoarece adeseori comportamentele se percep ca fiind rău

intenţionate, deşi nu este cazul (Ea a reacționat agresiv, pentru că nu-l acceptă pe tânăr sau El nu surâde

niciodată, deoarece vrea să fie perceput ca un om cu autoritate.). Interpretările sunt adeseori legate de

proiecţii ale propriei istorii asupra altuia. Nu este întotdeauna uşor să se facă distincţie între ceea ce ne

aparţine şi ceea ce aparţine, într-adevăr, aceluia căruia îi dăm feedbackul. Până unde ceea ce punem pe

seama altuia, ne priveşte doar pe noi înşine. Trebuie, aşadar, să fim conştienţi că o parte importantă a

feedbackului îşi are originea în sentimentele şi istoria emiţătorului (proiecţie). De aceea, o bună cunoaştere

poate să ajute la păstrarea distanţei şi la recunoaşterea propriei contribuţii la feedbackul dat.

A şti să dai un feedback constituie o competenţă foarte importantă în formarea şi în practica profesională,

care are ca obiectiv să ajute persoana care învaţă să-şi ajusteze unele comportamente şi atitudini datorită

unor remarci constructive. A primi un feedback presupune o postură specială de deschidere, de

disponibilitate, pentru a se reorganiza şi a progresa. Feedbackul permite, pe de o parte, să înţelegem cum

ne percep ceilalţi şi, astfel, să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine, pentru a evolua. Pe de altă parte, permite

să spunem altora cum îi percepem, pentru a-i ajuta să se cunoască mai bine şi a progresa. Ne formăm şi

prin intermediul celorlalţi, de aceea avem nevoie de feedbackurile lor, deoarece, în general, nu este simplu

să fii obiectiv în legătură cu propriile comportamente.

Modalitatea, locul şi momentul ales pentru a da un feedback sunt primordiale şi necesită punerea în

aplicare a unui ritual de feedback, fie în timpul formării, fie în timpul coachingurilor pe teren. Persoana

responsabilă trebuie să instaureze un cadru şi nişte reguli de comunicare clare (ordinea luării de cuvânt,

modalitatea de a spune ceva, cuvintele utilizate referitor la principiile de comunicare nonviolentă:

exprimarea la persoana I - Eu, nonjudecare etc.), pentru a garanta o atmosferă propice receptivităţii

fiecăruia. Feedbackul trebuie să fie descriptiv, specific, fondat pe exemple concrete, dat în doze mici şi la

momentul potrivit. Dacă presupune judecăţi, dacă este vag, dacă răneşte sau este prea încărcat, va declanşa

imediat reacţii de apărare şi de justificare la cel care îl primeşte, ceea ce reprezintă reversul efectului

scontat. Un feedback poate deveni, aşadar, distructiv, dacă nu este mânuit cu prudenţă şi cu bunăvoinţă.

Instrument de cunoaştere a sinelui şi a celorlalţi. Fereastra Johari

Dezvoltat de psihologii americani Joseph Luft şi Harry Ingham, Fereastra Johari este un instrument care

demonstrează utilitatea feedbackului în grupuri. El se compune din patru arii sau cadrane, care

simbolizează comportamentele, emoţiile, senzaţiile şi sentimentele unui individ, când se află în relaţie cu

altul.

73

Fereastra Johari permite :

a-i cunoaşte pe ceilalţi: observându-i, stimulându-i, oferindu-le încredere, pentru ca ei să se

descopere şi să-şi deschidă propria arie ascunsă;

a se cunoaşte pe sine mai bine: a-şi descoperi aria oarbă şi aria necunoscută, ascultându-i pe ceilalţi,

observându-i, solicitând feedbackuri, acceptând critici şi sfaturi;

a-i ajuta pe ceilalţi să se cunoască: observând şi dându-le feedbackuri constructive.

Aria deschisă conţine ceea ce cunosc despre mine însumi şi ceea ce şi grupul cunoaşte (Ştiu că

sunt o persoană care are umor. Şi grupul ştie aceasta.). Ea este caracterizată prin schimburi de

informaţii libere şi deschise, despre mine însumi şi despre ceilalţi. Acest comportament este public

şi disponibil pentru toţi. Aria deschisă creşte, în general, în dimensiune, pe măsură ce nivelul de

încredere creşte printre membrii grupului.

Aria oarbă conţine informaţii pe care nu le cunosc despre mine însumi, dar pe care grupul le poate

şti (Anturajul meu m-a învăţat şi m-a făcut să înţeleg că, într-o conversaţie, nu eram atent la ceea

ce spuneau ceilalţi. Eu, însă, nu îmi dădeam seama de aceasta.) Într-un grup, nu sunt conştient de

informaţiile pe care le dau, prin comportamentul meu nonverbal, modalitatea mea de a spune

lucrurile sau stilul meu în relaţia cu celălalt. În cadrul acestui cadran, feedbackurile celorlalţi sunt

utile, pentru a mă ajuta să descopăr mai multe lucruri şi să mă cunosc mai bine.

Aria ascunsă conţine informaţiile pe care le cunosc despre mine însumi, dar pe care grupul nu le

ştie (În fond, sunt un solitar, dar nu o afişez. Grupul nu ştie acest lucru.). Eu reţin informaţia,

deoarece îmi este, probabil, teamă că, dacă grupul cunoaşte sentimentele şi opiniile mele veritabile,

ar putea să mă atace, să mă respingă sau să mă rănească. Înainte de a mă expune celorlalţi, trebuie

să simt că ei sunt un suport şi că nu mă vor judeca atunci când îmi voi dezvălui emoţiile şi gândurile.

Experienţele şi activităţile ne oferă ocazia să ne dezvăluim mai autentic, uneori chiar în mod

inconştient. Există, însă, o parte tainică a sufletului, care nu are nevoie să fie descoperită, cu

excepţia cazului, în care unele informaţii ascunse prejudiciază buna dinamică a grupului.

74

Aria necunoscută conţine lucruri, pe care nici eu însumi, nici grupul nu le ştie despre mine (Eu nu

ştiu cum aş reacţiona în faţa morţii. Ceilalţi cu atât mai puţin ştiu aceasta.). Această arie necunoscută

reprezintă dinamici interpersonale, amintiri din frageda copilărie, potenţialităţi latente şi resurse

ignorate. Limitele interne ale acestui cadran se modifică în funcţie de numărul feedbackurilor cerute

şi primite. Unele exerciţii structurate, jocuri sau activităţi creative permit să se facă descoperiri

despre sine, datorită propriei sale explorări şi datorită observărilor făcute de ceilalţi. Dar este

imposibil să se ştie tot despre sine, o parte va rămâne mereu total necunoscută.

Cadranele ferestrei sunt interdependente. Informaţiile furnizate de feedbackul pe care îl dăm şi de cel pe

care îl primim de la ceilalţi le fac să evolueze. Zona deschisă reprezintă bogăţia comunicării cu ceilalţi.

Atunci când o persoană se încadrează într-un grup, rămâne într-o oarecare măsură inhibată. Zona sa

deschisă este redusă. Pe măsură ce inhibiţiile dispar, această zonă se dezvoltă, iar grupul descoperă treptat

persoana respectivă. Cu cât zona deschisă se măreşte, cu atât mai bună este integrarea persoanei în grupul

dat. Scopul solicitării de feedbackuri este de a se dezvălui celorlalţi. A da feedbackuri înseamnă a mări

zona deschisă în detrimentul celorlalte trei zone.

Este posibil să-ţi autoevaluezi propria ta fereastră, punându-ţi întrebările următoare :

Ce evit sau nu doresc să ştiu?

Vreau să ştiu cum mă văd ceilalţi?

Evit să-mi exprim părerea despre ceilalţi sau despre grup ?

Vorbesc mult şi cu plăcere?

Ştiu şi ceilalţi unde mă situez şi ce gândesc?

Mă dezvălui celorlalţi? Pot spune impresiile mele despre ceilalţi?

Rețineți:

Feedbackul este un proces bilateral, care permite a da şi a primi o informaţie asupra unui anumit

comportament sau a unei acţiuni. Acesta poate fi, de asemenea, solicitat şi de persoana care

doreşte să se schimbe. Este un instrument principal pentru a conştientiza necesitatea de

modificare a comportamentelor.

Instrumentul fereastra Johari prezintă zonele posibile de comunicare în grup: deschisă

(cunoscută de mine şi de ceilalţi), oarbă (necunoscută de mine, dar ascunsă şi celorlalţi), ascunsă

(cunoscută de mine, dar necunoscută de ceilalţi) sau necunoscută (necunoscută de mine, dar şi

de ceilalţi).

Acţiunea de a da şi a primi feedbackuri cere multă experienţă, deschidere a spiritului şi

afecţiune, deoarece modalitatea de a realiza un feedback poate fie să activeze mecanisme de

apărare (justificare, negare, umor etc.), care blochează posibilitatea de a auzi şi de a schimba

(feedback mai puţin constructiv); fie să dea încredere şi dorinţă de deschidere la schimbări

(feedback constructiv).

Un feedback eficient şi constructiv va fi descriptiv, specific, dat în doze mici şi la momentul

potrivit. Şi invers, un feedback mai puţin constructiv este, în general, prea încărcat, critic şi

conţine prejudecăţi.

Feedbackul, sau vorbirea, expunerea ritualică, ajută copiii să-şi exprime emoţiile, bucuriile sau

regretele în legătură cu o activitate, un grup sau o persoană. Astfel, ei pot lua atitudine şi pot

propune alte reguli sau modalităţi de joc. Această metodă permite promovarea participării

copiilor în mod activ şi personal la jocuri şi activităţi.

75

Bibliografie

1. Codul de Procedură Penală;

2. Codul Penal al Republicii Moldova;

3. LEGE Nr. 140 din 14.06.2013 privind protecţia specială a copiilor aflaţi în situaţie de risc şi a

copiilor separaţi de părinţi

4. Legea nr. 320 din 27.12.2012 cu privire la activitatea poliţiei şi statutul poliţistului;

5. Legea nr. 45 din 01.03.2007, privind combaterea violenţei în familie;

6. Hotărîrea de Guver Nr. 143 din 12.02.2018 pentru aprobarea Instrucțiunii cu privire la

mecanismul de cooperare intersectorială pentru prevenirea primară a riscurilor privind bunăstarea

copilului

7. Hotărîrea Guvernului nr. 270 din 08.04.2014, cu privire la aprobarea mecanismului intersectorial

de cooperare pentru identificarea, evaluarea, referirea, asistenţa şi monitorizarea copiilor victime

şi potenţiale victime ale violenţei, neglijării, exploatării şi traficului;

8. Ordin nr. 155 din 24.02.2012 cu privire la aprobarea Instructiunii privind interventia institutiilor

medicale in cazurile de violenta in familie

9. Ordinul interministerial al MS/MAI nr. 372/388, din 03.11.2009, cu privire la îmbunătăţirea

măsurii conlucrării între organele ocrotirii sănătăţii şi afacerilor interne, precum

10. Ordinul MAI nr. 254 din 03.09.2014, cu privire la aprobarea Regulamentului de organizare şi

funcţionare al Direcţiei generale securitate publică a Inspectoratului General al Poliţiei;

11. Ordinul MAI nr. 275 din 14.08.2012, Cu privire la aprobarea Instrucţiunii metodice privind

intervenţia organelor afacerilor interne în prevenirea şi combaterea cazurilor de violenţă în

familie;

12. Ordinul Ministerul Educaţiei nr. 77 din 22.02.2013 „Cu privirе la Proсеdura dе organizarе

instituţională şi dе intervеnţiе a luсrătorilor instituţiilor dе invăţămint în сazurilе dе abuz,

nеglijare, ехploatarе, trafiс al сopilului”,

13. Ordinul Ministerul Educaţiei nr. 858 din 23.08.2013 a fost aprobată Metodologia de aplicare a

Procedurii de organizare instituţională şi de intervenţie a lucrătorilor instituţiilor de învăţămînt în

cazurile de abuz, neglijare, exploatare, trafic al copilului.

14. Ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr. 79 din 28.04.2015 ”Cu privire la aprobarea

Instrucțiunilor metodice privind intervenția Poliției în identificarea, evaluarea, referirea, asistența

și monitorizarea cazurilor de violență, neglijare, exploatare și trafic al copilului”.

15. Ordinul Ministerului Sănătății nr. 445 din 09.06.2015 ”Cu privire la aprobarea Instrucțiunii

metodice privind intervenția instituțiilor medicale în identificarea, evaluarea, referirea, asistența și

monitorizarea cazurilor de violență, neglijare, exploatare și trafic al copilului”.

16. Ordinul MMPSF nr. 71 din 03.10.2008, Managementul de caz, Ghidul asistentului social

17. Ordinul MMPSF nr. 96 din 08.05.2016 Managementul de Caz. Ghid de suport pentru aplicare în

practică, aprobat prin.

76

18. Ordinul MMPSF, ME, MS și MAI nr. 153/1043/1042/293 din 08.10.2014 ”Cu privire la

aprobarea Fișei de sesizare a cazului suspect de violență, neglijare, exploatare și trafic al

copilului”.

19. Regulamentul Ministerului Sănătăţii nr. 199 din 27.06.2003, de apreciere medico-legală a

gravităţii vătămării corporale, precum şi alte cu caracter normativ şi metodic ale Centrului de

Medicină Legală.

20. Regulamentului de organizare şi funcţionare al Direcţiei generale securitate publică a

Inspectoratului General al Poliţiei;

21. Dispoziţia IGP/MAI nr. 34/4-231 din 12.02.2014, cu privire la aprobarea Instrucţiunilor ce

vizează implementarea noului concept de activitate în domeniul prevenirii delicvenţei în rândul

copiilor şi victimizării acestora a Biroului siguranţă copii din cadrul subdiviziunilor teritoriale ale

Poliţiei;

22. http://e-copil.md/dowload/file.php?file=46

Documents

GHID PENTRU MEMBRII ECHIPELOR MULTIDISCIPLINARE