Introducere

Aspectele pe care le vom discuta în lucrarea de faţă aparţin unei perioade

deosebit de importante din istoria relaţiilor internaţionale în general şi din istoria

contemporană în special: perioada cuprinsă între anii 1946 şi 1991, denumită

generic „Războiul rece”. Deşi amplu dezbătute în toate tratatele ce urmăresc

evoluţia relaţiilor internaţionale, studierea epocii Războiului rece oferă întotdeauna

dimensiuni inedite de discuţie; unele aspecte nefiind mereu destul de bine reliefate.

Privită dintr-o perspectivă clasică, această complexă perioadă este percepută

ca fiind o continuare a relaţiilor politice contradictorii ideologic şi tensionate dintre

foştii aliaţi învingători în cel de-al doilea război mondial, cele două superputeri

SUA şi URSS, precum şi dintre sferele lor de influenţă denumite generic lumea

occidentală şi sateliţii sovietici sau lumea comunistă.

De asemenea, intervalul dintre sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale

şi anul 1989, anul în care comunismul, dovedindu-şi ineficienţa, a sucombat în

majoritatea ţărilor din Centru şi Sud-Estul Europei, privit în ansamblul său, este

considerat de către cei mai mulţi istorici ca fiind o perioadă de tranziţie către

aşezarea politică internaţională de astăzi. Pe cale de consecinţă, o privire lucidă şi

adecvată asupra frământărilor, destinderilor şi evoluţiilor acestei epoci determină o

înţelegere corespunzătoare a timpurilor în care trăim.

Datorită importanţei cruciale pe care Războiul rece, cu competiţiile şi

încordările sale, o are în perceperea şi descifrarea lumii politice şi a relaţiilor

internaţionale contemporane, precum şi pentru că, deşi intens studiată, această

perioadă evidenţiază noi şi noi valenţe, am hotărât ca prezenta lucrare să trateze

anumite aspecte deosebite ale acestei confruntări ideologice dintre cele două lumi:

cea capitalistă şi cea comunistă.

Pentru că istoria în sine a Războiului rece, precum şi problematica dezvoltată

de aceasta este foarte întinsă, am decis să ne oprim atenţia, pe acest interval de timp

(1945-1989), doar asupra spaţiului geopolitic şi geostrategic al bazinului Mării

Negre, oarecum familiar nouă, românilor.

3

Deşi a fost spaţiu de competiţie, de-a lungul veacurilor, între Imperiul Ţarist

şi Otoman, zona aceasta a fost introdusă în complicata încrengătură de rivalităţi şi

interese dintre marile puteri europene de pe la mijlocul secolului XIX.1

Până la începerea Primului război mondial nu intervin schimbări importante

în ceea ce priveşte navigaţia civilă liberă prin Strâmtori, deşi au loc numeroase

incidente.

După Primul război mondial, în perioada interbelică, după convulsiile po-

litice, economice şi sociale dintre anii 1919 – 1923, ce au avut drept rezultat

reaşezarea statală şi politică din zonă, „Tratatul de la Lausanne” (1923) a statuat

caracterul deosebit al acestei Mări.

Potrivit acestui tratat, referitor la situaţia regimului Strâmtorilor, se oficializa

acum libera circulaţie a tuturor navelor şi aeronavelor militare şi civile, dar,

totodată, se crea „Comisia Strâmtorilor”, alcătuită din delegaţi ai ţărilor riverane şi

ai altor ţări cu interese aici.

Spre jumătatea anilor `30, Turcia, în vederea dobândirii unui control sporit

dacă nu chiar exclusiv, al traficului prin Strâmtori, doreşte revizuirea Tratatului de

la Lausanne. Acest lucru se concretizează prin convocarea unei conferinţe

internaţionale ce are loc la Montreaux între 20. iunie – 20. iulie 1936. Convenţia

adoptată cu acest prilej dă câştig de cauză Turciei, care din considerente de

securitate, are dreptul de a fortifica Strâmtorile şi de a restricţiona traficul naval

militar al statelor prin acestea.2

Convenţia de la Montreaux evidenţiază importanţa geopolitică şi

geostrategică a Turciei în zonă şi-i garantează întru-câtva securitatea. Această

poziţie a Turciei va fi determinantă pentru politica zonală a marilor puteri peste

câteva decenii.

Pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, problematica

spaţiului pontic, cu ansamblul său de caracteristici, se încadrează pe coordonatele

stabilite de relaţiile politice dintre puterile vremii. Astfel, putem vorbi mai întai

1 Ruxandra Vidraşcu, Marea Neagră, de la războiul Crimeei la primul război mondial

(1856 - 1918) în Marea Neagră de la „lacul bizantin” la provocările secolului XXI, București,

Editura Militară, 2006, p. 189

2 Petre Otu, Marea Neagră în relaţiile internaţionale din perioada interbelică în

Marea Neagră de la „lacul bizantin” la provocările secolului XXI, București, Editura

Militară, 2006, p. 268

4

despre manifestarea unei „hegemonii franceze” (1856 - 1871) iar mai apoi despre o

„hegemonie germană” (după 1871 până spre începutul celui de-al doilea război

mondial)3. În epocă, se căuta reglementarea regimului Strâmtorilor, care căpătaseră

importanţă în circuitul comercial mondial prin deschiderea acestora pentru navigaţia

liberă.4

Declanşarea celui de-al doilea război mondial, prin agresiunea Germaniei şi a

URSS împotriva Poloniei în septembrie 1939, a dat naştere unui climat de

insecuritate şi în perimetrul bazinului pontic, climat determinat în mare parte de

interesul celor două puteri pentru controlul traficului prin Strâmtori.

Statutul de neutralitate al Turciei în timpul conflagraţiei a convenit în egală

măsură ambelor părţi, atâta timp cât nu s-a pus problema debarcării unor forţe

anglo-americane în insulele din Marea Egee, precum şi cea a pătrunderii navelor

Naţiunilor Unite prin Bosfor şi Dardanele pentru a-i veni în ajutor Uniunii

Sovietice.5

În anul 1944, odată cu recucerirea Crimeii şi a portului Sevastopol, din

nordul arealului pontic, sovieticii dobândesc supremaţia asupra Mării Negre, astfel

încât flota Armatei Roşii beneficiază de libertate de manevră în această Mare, în

detrimentul forţelor navale germane şi româneşti; mai mult, retragerea României din

război şi întoarcerea armelor împotriva hitleriştilor au determinat instituirea

supremaţiei sovietice absolute în apele Mării Negre.

După terminarea războiului şi după prăbuşirea Germaniei naziste s-a creat un

vid de putere în întreaga regiune europeană. Nevoia de umplere a vidului de putere

a condus la dezintegrarea parteneriatului antihitlerist din timpul războiului.

Învingătorii aveau păreri şi obiective divergente privitoare la noua organizare

europeană post-conflict. Marea Britanie, prin premierul său Winston Churchill,

căuta să prevină hegemonia sovietică asupra Centrului Europei. Dimpotrivă, Iosif

Visarionovici Stalin urmărea să-i fie recompensat uriaşul efort de susţinere a

războiului prin monedă teritorială.

3 Ruxandra Vidraşcu, op. cit, p.190

4 Marius Hanganu, Nicolae Vâlsan, Puterea maritimă în Marea Neagră, București,

Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2004, p.45

5 Mihail E. Ionescu, Marea Neagră în relaţiile internaţionale de la războiul Crimeei la

sfîrşitul celui de-al doilea război mondial (1853-1947), în Revista de istorie militară nr. 6

(92), 2005, p.5

5

Harry S. Truman, urmaşul lui F. D. Roosevelt la Casa Albă, s-a străduit,

iniţial, să ducă pe mai departe moştenirea predecesorului său ilustru, aceea de a

menţine alianţa unită, însă acest lucru s-a dovedit a fi imposibil; fapt ce a determinat

adoptarea ulterioară a politicii de stăvilire (politică învingătoare în cele din urmă). 6

Atât pe teritoriul Europei, în general, cât şi în bazinul Mării Negre, în

special, divergenţa dintre foştii aliaţi s-a manifestat tot mai pregnant odată cu

trecerea anilor.

Pe de o parte, pentru cei mai mulţi cetăţeni ai SUA, Uniunea Sovietică

reprezenta o forţă politică ce avea ca obiectiv subjugarea Europei şi chiar întreaga

lume în favoarea ei şi a ideologiei comuniste. Această acţiune nu putea fi

desfăşurată de URSS decât cu ajutorul unei forţe armate instigate prin subversiune.7

Statele Unite erau singura putere capabilă să riposteze printr-o confruntare

militară, în colaborare cu statele europene, precum şi cu alte state vizate de

ameninţarea roşie.

Pe de altă parte, Moscova percepea Europa de Vest şi Statele Unite ale

Americii, care se fundamentau pe valorile capitaliste, ca fiind o ameninţare atât

ideologică cât şi militară, ce viza distrugerea orânduirii comuniste prin forţă sau

macar prin ameninţarea cu forţa.

Aceste două percepţii absurde deopotrivă, sunt însă relevante pentru

imaginea exagerată şi demonizată pe care şi-o formaseră cele două supraputeri una

faţă de cealaltă. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, după ieşirea din cel de-al doilea

război mondial, URSS era în imposibilitatea de a mai continua efortul militar, iar

SUA împreună cu aliaţii occidentali nu avea în plan să lanseze nici un atac

împotriva lui Stalin sau să tulbure hegemonia sa asupra ţărilor central şi est-

europene.

Fiecare tabără începea înarmarea pentru a face faţă unei riposte militare, pe

care aştepte să o declanşeze partea adversă, căci un nou război nu era dorit de

nimeni. Chiar generalul G. Marshall afirma în 1945 că: „un alt război major, în

cazul cel mai rău, ar distruge Statele Unite, iar în cazul cel mai bun, ar fi câştigat cu

un cost teribil în sânge şi bunuri materiale.”8

6 Henry Kissinger, Diplomația, București, Editura ALL, 2008, p. 373

7 Peter Calvocoressi, Politica mondială după 1945, București, Editura Allfa, 2000, p. 2

6

Preocupat mai cu seamă de „efectele de acasă”, după cum observa cu o

corectă severitate George Kennan, secretarul de stat James Byrnes nu numai că nu

contestă dreptul URSS la o zonă de securitate de-a lungul frontierei sale apusene,

dar chiar recunoaşte explicit „interesele speciale” ale sovieticilor în Europa de Est,

regim din care făceau parte şi statele riverane ale Mării Negre.9

Deşi şovăielnică în privinţa viitorului statelor Centrale şi Est Europene,

politica americană a căpătat fermitate atunci când s-a pus pe tapet problema turcă,

respectiv revizuirea regimului Strâmtorilor printr-o notă adresată de Moscova

Turciei la 7 august 1946. Dacă s-ar fi dat sovieticilor satisfacţie, atunci ţările

riverane ar fi fost excluse şi protecţia Strâmtorilor ar fi fost realizată de trupe mixte

sovieto-turce; lucruri ce ar fi modificat radical situaţia geostrategică atât în bazinul

Mării Negre, cât şi în zona Mediteranei Orientale. Astfel, Grecia şi Canalul de Suez,

în schimbul cărora Winston Churchill încheiase acordul de procentaj de la Moscova

(9 octombrie 1944), lăsând pradă comuniştilor ţările din Europa Răsăriteană, ar fi

fost ameninţate.

Deşi adesea este uitat sau doar trecut cu vederea, episodul turc a demonstrat

cat de importantă era zona geopolitică a Mării Negre în blocarea expansiunii

sovietice, la începutul anilor Războiului rece.

Administraţia de la Casa Albă a căutat ca prin această oferire de ajutor

material să contracareze încercarea de expansiune a ideologiei comuniste şi a

urmărilor acesteia.

La 12 martie 1947 este lansată „doctrina Trumann”, prin care se decide ca

SUA „să sprijine popoarele libere care rezistă încercărilor de subjugare de către

minorităţi înarmate sau prin presiuni externe”.10 Se poate spune că zona Mării Negre

a fost unul din spaţiile în care a luat fiinţă Războiul rece, întrucât doctrina Trumann

de îndiguire a puterii URSS s-a aplicat aici prin introducerea în blocul NATO a

Turciei împreună cu Grecia, echilibrând raportul de forţe din zonă.11

8 Florin Constantiniu, De la războiul fierbinte la războiul rece, București, Editura

Corint, 1998, p.105

9 Ibidem, p. 95

10 Ibidem, p.108

11 Mihail E. Ionescu, op.cit, p.11

7

Aşadar, încă de la începutul perioadei Războiului rece, cele două supraputeri

au ocupat poziţii în bazinul Mării Negre şi au atras state care să le protejeze politica

şi interesele; astfel încât de partea comuniştilor s-au aflat România şi Bulgaria, iar

de partea ţărilor capitaliste, Turcia.

Aşa cum s-a mai întâmplat în istorie, asemeni altor mari puteri, în perioada

Războiului rece, URSS a încercat să instituie controlul exclusiv asupra traficului

comercial şi asupra căilor de comunicaţii în Marea Neagră şi a înglobat în sfera sa

hegemonică state mai mici din acest areal.

Sfârşitul Războiului rece şi destrămarea Uniunii Sovietice a zdruncinat

echilibrul politico- militar existent. Dependenţa pe verticală în interiorul blocurilor

adverse a fost inlocuită de relaţii pe orizontală la nivel regional.

Dacă în cadrul sistemului bipolar se vorbea mai cu seamă de direcţii

regionale ale politicii externe ale SUA şi URSS, după încheierea războiului rece

asistăm la globalizarea problemelor regionale.

În anii de început ai cristalizării celor două blocuri ideologice, rolul

geopolitic major al Turciei în arealul pontic a mai fost evidenţiat şi de ajutorul pe

care acest stat l-a primit de la Statele Unite. Atunci când guvernul Regatului Unit al

Marii Britanii nu a mai putut oferi asistenţă economică Greciei şi Turciei din cauza

dificultăţilor interne, locul acesteia a fost luat de SUA.

Cercetarea unor aspecte privind geopolitica bazinului Mării Negre în timpul

Războiului rece este bazată pe părerile mai multor analişti ai acestei epoci,

exprimate de-a lungul timpului şi care încearcă să prezinte situaţia mondială a

vremii, situaţie cu largi implicaţii în toate domeniile vieţii economice, sociale şi

militare.

În elaborarea lucrării de faţă, cartea lui Henry Kissinger, „The Diplomacy”

publicată la New York în 1994, a constituit o foarte importantă sursă documentară

referitoare la această perioadă a Războiului rece. De altfel, autorul „Diplomaţiei”

este o persoană deosebit de competentă ce furnizează informţii la prima mână,

întrucât acesta a ocupat mai întâi funcţia de consilier pe probleme de securitate

naţională în timpul mandatelor la Casa Albă ale lui Richard Nixon (1969 - 1973) şi

mai apoi funcţia de Secretar de Stat (1973 - 1974), poziţie pe care o păstrează şi sub

administraţia lui Gerald Ford (1974 - 1977).

Lucrând pentru Nixon în plin Război Rece, Kissinger propune și promovează

politica de "destindere" cu Uniunea Sovietică. De asemenea, negociază tratatele de

8

limitare a înarmării strategice (SALT I) și cel al rachetelor anti-balistice. În iulie și

octombrie 1971, Kissinger face două vizite secrete în China, purtând discuții cu

Premierul Zhou Enlai - Ciu En lai și pregătește întâlnirea istorică din 1972 între China și

Statele Unite ale Americii, întâlnire ce marchează o incredibilă, pentru acea perioadă,

"normalizare" a relațiilor celor două state.

Kissinger a părăsit Casa Albă în 1976, odată cu alegerea lui Jimmy Carter ca

președinte. Continuă să joace roluri minore în administrațiile conduse de Ronald Reagan

și prima administrație Bush, fiind susținut de grupul neo-conservator care a dominat

Partidul Republican în anii '80 și care a văzut în politica sa de "destindere" cu Uniunea

Sovietică un factor de conciliere între cele două super-puteri.

De asemenea, un loc aparte l-a ocupat în redactarea acestei lucrări şi cartea celor

doi istorici francezi de marcă: Jean-Baptiste Duroselle şi André Kaspi, „Histoire des

relations internationales de 1945 à nos jours”. Aceştia prezintă întreg contextul istoric al

evenimentelor petrecute în perioada Războiului rece şi oferă lămuriri asupra unor aspecte

mai puţin dezvoltate de alţi istorici contemporani.

În ceea ce priveşte istoria statului român în perioada imediat următoare celui de-al

doilea război mondial, revelatorie în cazul nostru a fost lucrarea profesorului Florin

Constantiniu, « O istorie sinceră a poporului român ». După cum arată şi numele cărţii,

autorul a încercat în cuprinsul acesteia să prezinte istoria românilor într-un mod cât mai

obiectiv cu putinţă.

Tot privitor la istoria comunistă recentă a statului român, mai amintim şi lucrarea

lui Florian Gârz, « Renaşterea Europei. De la Atlantic la Urali » care are meritul de a

demitiza într-o mai mică sau mai mare măsură anumite evenimente şi fapte petrecute

între 1945 şi 1991 şi prezentate oarecum deformat de propaganda tipică Războiului Rece.

Specificul acestei cărţi este acela că este scrisă din punctul de vedere al unui om cu

profunde convingeri politice de stânga. 

Una din principalele surse de documentare în legătură cu geopolitica spaţiului

Mării Negre a fost lucrarea domnului Marius George Cojocaru, “Consideraţii privind

interesele marilor puteri în bazinul Mării Negre la începutul Războiului Rece”. Această

carte a constituit punctul de plecare în prezentarea şi analizarea de faţă a evenimentelor şi

a cadrului geopolitic din spaţiul pontic în perioada de început a Războiului Rece, alături

de lucrarea istoricului şi diplomatului francez Jean-Marie Le Breton, “L`Europe centrale

et orientale de 1917 à 1990”.

9

Pentru perioada căderii Uniunii Sovietice şi a regimurilor satelite din sfera sa de

influenţă, am folosit cu precădere prezentarea faptelor realizată de jurnalistului britanic

de origine maghiară Victor Sebestyen în cartea “Revolution 1989 The Fall of the Soviet

Empire”

În desfăşurarea acestei lucrări am căutat să realizez o cât mai cuprinzătoare şi

obiectivă descriere şi analiză a cadrului geopolitic european de după cel de-al doilea

război mondial şi, circumscris acestuia, a condiţiilor şi evenimetelor din zona Mării

Negre. Evoluţia acestui areal pontic este una reprezentativă pentru perioada

Războiului rece, întrucât aici au existat state înregimentate în ambele blocuri

ideologice, au existat situaţii tensionate, precum şi perioade de relativă destindere.

Capitolul I

Evoluţia primei părţi a Războiului Rece reflectată în

10

geopolitica bazinului Mării Negre

După încheierea victorioasă a celui de-al doilea război mondial, au urmat

nenumărate contradicţii între aliaţii din cauza intereselor divergente, ajungându-se

astfel la perioada numită de istorici şi analişti „Războiul rece”.

Acest „Război rece” – după opinia istoricului Peter Calvocoressi – a fost cea

mai importantă consecinţă a războiului mondial.12

Prăbuşirea Germaniei hitleriste, instalarea Armatei Roşii la Berlin şi la

Viena, precum şi prezenţa acesteia in Varşovia, Budapesta, Bucureşti şi Sofia,

distrugerea structurilor administrative burgheze ale vechilor sateliţi ai Reich-ului,

absenţa în Europa Occidentală a unei contra-puteri solide care să facă faţă Uniunii

Sovietice, toţi aceşti factori s-au conjugat pentru a deschide calea „celei mai mari

zguduiri care afectase vreodată ansamblul lanţului de ţări ce se întindea de la Marea

Baltică la Marea Neagră şi Adriatică, la Răsărit de Germania”.13

Evenimentele, mai mult decât orice plan de dinainte stabilit, au favorizat

U.R.S.S. şi i-au permis acesteia să instaureze în aceată regiune regimuri politice nu

doar calchiate după al ei, ci şi întru totul obediente faţă de Kremlin.

Evoluţia lucrurilor de după 1945 nu mai seamănă cu raporturile tradiţionale

interstatale din Europa: rivalităţi între marile puteri, stări de tensiune urmate de

războaie, apoi pregătiri şi revanşe; ci se apreciază că cele două puteri – S.U.A. şi

U.R.S.S. - şi-au dezvoltat sisteme de tip imperial prin care îşi urmăreau formarea şi

protejarea intereselor politice, economice şi militare.

În jurul celor două supraputeri s-au alăturat grupuri de state care au alcătuit

alianţe politico-militare. Aceste veritabile blocuri ideologice au fost fundamentate

pe principii diametral opuse şi vizau dominaţia atât pe bătrânul continent, cât şi în

lume, în general.

Statele occidentale se bazau în plan politic pe un sistem democratic, pluralist,

în timp ce ţările ce gravitau în orbita Moscovei erau conduse de partidul unic –

partidul comunist. Din punct de vedere economic în timp ce, Vestul funcţiona după

12 Gh. Onişoru, Relaţii Internaţionale, Bucureşti, 2007, Editura FRM, p.195

13 Jean –Marie Le Breton, Europa Centrală şi Orientală între 1917 şi 1990, Editura

Cavallioti, Bucureşti, 1996, p. 74

11

principiile economiei de piaţă, Estul avea o economie centralizată şi planificată; dar,

de departe, confruntarea cea mai acută avea loc între ideologii, între capitalism şi

socialism/comunism între liberalism şi marxism.

De asemenea, foarte important in disputa dintre cele doua părţi a fost şi

planul militar. Aici confruntarea era între două mecanisme militare formate din

armatele naţionale integrate în forţele armate ale blocurilor. Fiecare alianţă oferea

garanţii de securitate membrilor proprii împotriva unui atac din exterior, care ar fi

fost considerat atac împotriva tuturor.

Această stare de fapt mereu tensionată a dus la o cursă a înarmărilor fără

precedent în istoria umanităţii. Marile puteri şi-au dezvoltat arsenalele cu arme

deosebit de periculoase (nucleare, cu hidrogen, bacteorologice etc.) ce ameninţau

însăşi securitatea planetei.

Deşi între cele două tabere a existat un conflict permanent, de multe ori

violent, dar foarte rar direct şi mai degrabă pentru conservarea sferelor de influenţă

în limitele stabilite sau, în zone externe, pentru extinderea dominaţiei. Specialiştii

explică această situaţie prin teama bazată pe ignoraţa reciprocă sau printr-o

proiecţie de intenţii agresive şi suspiciuni reciproce. În astfel de condiţii nu se putea

spera în instaurarea unei păci de durată.

În mod particular şi în spaţiul bazinului Mării Negre s-a manifestat această

ciocnire între cele două blocuri ideologice total diferite ca organizare politico –

socială şi ca mentalităţi. Partea occidentală – coordonată şi susţinută de Washington

– avea drept pion important în zonă Turcia, iar de partea Moscovei erau celelalte

două state riverane: România şi Bulgaria.

I.1. Contextul istoric şi geopolitic internaţional

la începutul Războiului Rece

După încheierea războiului, U.R.S.S. şi-a calculat cu grijă riscurile şi a

păstrat doar ceea ce a putut controla din punct de vedere politic, retrăgându-se în

12

spatele barierei defensive nou create, în spatele a ceea ce fostul premier britanic

Winston Chirchil numea sugestiv în celebrul său discurs de la Westminister College

din Fulton, Missouri din 5 martie 1946, „Cortina de fier”.14

Dincolo de această „cortină de fier” au rămas, dezamăgite de neputinţa

diplomaţiei americane şi deziluzionate, vechile capitale răsăritene: Berlin, Praga,

Varşovia, Budapesta, Belgrad, Bucureşti şi Sofia.

Ambiţia conducerii comuniste de la Moscova in regiunea aceasta era foarte

bine fundamentată geostrategic din punctul său de vedere. Polonia era sub lupa

politică a Kremlinului încă de la încheierea Pactului germano- sovietic din 1939,

atunci când sovieticii acordaseră un loc preeminent soartei acestui stat, iar în cadrul

Conferinţei de la Teheran, Kremlinul a avut grija sa i se recunoască dreptul de a-i

fixa frontierele şi de a-i controla evoluţia politică. Toate acestea măsuri au fost luate

de sovietici pentru că Polonia, în mod tradiţional întoarsă spre valorile din Occident,

era – în ciuda diferenţei de scară – mai mult decât un vecin obişnuit, era un

„adevărat challanger”15. Varşovia era capabilă să creeze situaţii tensionate în

locurile unde Uniunea Sovietică manifesta vulnerabilitate, în măsura în care era

sprijinită de puterile occidentale. Aşadar, pentru Moscova constituia un imperativ să

instaleze şi să menţină la putere în Varşovia un guvern comunist total obedient, iar

atitudinea adoptată de sovietici după anul 1956 demonstrează seriozitatea cu care ei

priveau situaţia de aici.

Privitor la Budapesta şi Belgrad, Moscova căuta să le controleze politic

datorită faptului că acestea erau necesare pentru menţinerea căilor de comunicaţie

cu partea apuseană (Austria ocupată) – cazul Ungariei, respectiv pentru a deschide o

fereastră largă înspre Marea Mediterană – cazul Iugoslaviei.16

În legătura cu Sofia, se poate spune că aceasta manifesta o simpatie pentru

ruşi, datorită originii lor slave comune. Sovieticii, încă din timpul întâlnirilor dintre

Molotov şi Hitler sau Ribbentrop din noiembrie 1940, au solicitat ca regimul de la

Sofia să fie garantat de ei. Mai mult, Molotov declara în 1941 că Bulgaria era

14 Pascal Boniface, Relaţiile Est – Vest, 1945-1991, Iaşi, Editura Institutul European,

1998, p. 28

15 Jean –Marie Le Breton, op. cit. p. 75

16 Ibidem

13

considerată ca „aparţinând zonei de securitate a U.R.S.S.”17 Era, aşadar, foarte firesc

faptul că regimul socialist bulgar beneficia de sprijinul atent al Kremlinului.

Cât priveşte Bucureştiul, acesta se afla sub influenţa comunişilor încă ziua de

23 august 1944, atunci când armata română a întors armele împotriva vechiului

aliat, Germania. De altfel, ziua loviturii de stat din 1944 este considerată de

anticomunişti ziua înrobirii ţării de către bolşevici şi de către agentul lor în

România, Partidul Comunist Român. Deşi s-a intenţionat un compromis din partea

celor interesaţi de restaurarea vechii ordini politice interbelice, respectiv din partea

partidelor istorice, comuniştii întotdeauna au urmărit exclusiv obţinerea controlului

politic total. De primă importanţă pentru protagoniştii interni angajaţi în lupta

pentru puterea politică era atitudinea faţă de România a Statelor Unite şi a Uniunii

Sovietice, iar aversiunea populaţiei româneşti, în general, faţă de sovietici şi faţă de

Partidul Comunist Român avea o importanţă secundară.18

Motivul încrederii pe care generalul Constantin Sănătescu şi unii colaboratori

din cadrul guvernului „democratic” pe care îl conducea o manifestau faţă de S.U.A.

este greu de stabilit, întrucât Washingtonul nu prea avea interese economice în

România, acestea limitându-se în epocă la investiţii în companii petroliere, precum

Standard Oil, şi la câteva filiale ale unor corporaţii americane mai mici. De

asemenea, legăturile istorice dintre cele două ţări erau nesemnificative, puţini

români cunoşteau limba engleză şi încă şi mai puţini vizitaseră S.U.A. înainte de

război. Tot astfel, erau mulţi americanii care nu doar că nu călătoriseră în România,

dar nu ştiau nici să o localizeze geografic pe harta Europei. Emigraţia românească

spre Statele Unite se încheiase înainte de război, iar cea de-a doua generaţie de

româno-americani era neînsemnată numeric şi, în general, apolitică.

În pofida acestor realităţi evidente, partidele „istorice” de la Bucureşti se

încăpăţânau sa vadă S.U.A. ca pe salvatoarea democraţiei autentice, în parte şi din

cauza căderii Franţei, şi din cauza neîncrederii lor funciare faţă de Marea Britanie. 19

17 Ibidem

18 Stephan Fischer- Galaţi, România în secolul al XX-lea, Editura Institutului European,

Iaşi, 1998, p. 90

19 Ibidem

14

De altfel, această iluzie a Americii salvatoare era împărăşită şi de o mare

parte a populaţiei din România, ca o reacţie firească la sentimentele antisovietice şi

anticomuniste.

Influenţa Uniunii Sovietice, atât în bazinul pontic în cazul României şi al

Bulgariei, cât şi în întreaga Europă de Est, s-a făcut simţită prin impunerea la

conducerea statelor respective a marilor democraţii populare, doar formal suverane

(în realitate obediente Moscovei).

Uniunea Sovietică a urmărit exportul modelului sovietic în ţările care au

intrat în sfera sa de influenţă, utilizând în acest proiect potenţialul forţelor de

stânga, în special marionetele sale – partidele comuniste – stipendiate substanţial în

perioada anterioară prin intermediul Kominternului.

Democraţiile occidentale au manifestat faţă de U.R.S.S. şi faţă de statele

aflate în orbita sa o politică de conciliere, similară cu atitudinea din perioada

interbelică faţă de Germania.

Astfel, din primăvara anului 1945 sovieticii ajung să controleze, prin

intermediul guvernelor favorabile pe care le impuseseră, întregul litoral vest pontic;

Armata Roşie având un comportament totalitar în zonă şi intervenind direct în

chestiuni de politică. Zona Mării Negre devenea una dintre cele mai disputate arii

ale Europei din acei ani. Un episod relevant pentru importanţa acestui areal s-a

desfăşurat în vara anului 1946, mai precis în luna august a acelui an, când URSS

adresează Turciei o notă ultimativă prin care îşi manifestă unilateral dorinţa de a fi

revizuit regimul Strâmtorilor aşa cum fusese statuat prin Convenţia de la Montreux

(20 iunie 1936). Mai mult această notă preciza anumite aspecte ce făceau obiectul

respectivei revizuiri dintre care amintim: extinderea tărilor riverane la Marea

Neagră, protecţia Strâmtorilor de către forţe comune sovieto-turce.

Prin acest document, Uniunea Sovietică urmărea împlinirea visului de a

stăpâni şi controla implicit Strâmtorile Bosfor şi Dardanele, lucru ce i-ar fi permis

ieşirea din bazinul Mării Negre în Mediterană şi, de aici, în Orientul Mijlociu.

Poziţionarea Turciei la graniţa sovietică exprima de la sine primejdia ce ameninţa

integritatea teritorială a acestui stat, precum şi suveranitatea sa.

Deşi în România şi în Bulgaria interesele concrete ale S.U.A. erau ca şi

inexistente (aceste două ţări aflându-se sub controlul U.R.S.S. şi considerate

pierdute pentru lumea liberă), o cu totul altă situaţie era în cazul statului turc. Fiind

al doilea stat ca mărime al Mării Negre şi în măsură a primi pe teritoriul său baze

15

militare americane pentru a asigura securitatea zonei, Turcia devenea unica opţiune

pentru occidentali de a ţine piept comuniştilor în acest spaţiu.

În pofida faptului că la început, Statele Unite considerau că nu ar avea

absolut nici un interes de ordin strategic în ceea ce privea Strâmtorile, ulterior au

reevaluat situaţia şi au încadrat acest areal în categoria zonelor de risc. 20 Mai mult

chiar, consilierul prezidenţial american Clark Clifford menţiona într-un studiu strict

secret din 24 septembrie 1946 că: „principalul obstacol împotriva unui atac sovietic

asupra Statelor Unite sau asupra acelor zone ale lumii care sunt vitale pentru

securitatea noastră va fi puterea militară a acestei ţări” (Turcia).21 Aşadar, politica

dusă de la Kremlin nu putea fi stabilită decât dacă puterea sovietică era

contrabalansată, iar în cazul de faţă acest lucru se putea realiza doar prin

intermediul statului turc.

De-a lungul istoriei, cele două imperii - Ţarist şi Otoman – au rivalizat

mereu, însă după primul război mondial, după transformarea acestora în republici

(1917 respectiv 1923), prima comunistă, iar cea de-a doua laică şi prezidenţială, au

devenit totuşi prietene. Relaţiile dintre cele două ţări s-au deteriorat însă odată cu

cel de-al doilea război mondial.

La aceasta s-a adăugat şi poziţia inconsecventă a liderului sovietic Iosif

Visarionovici  Stalin faţă de Turcia: dacă în timpul Conferinţei de la Posdam 17 iulie

– 2 august 1945 acestuia i se părea normal ca statul turc să poată decide închiderea

Strâmtorilor în cazul unui conflict armat sau în cazul unei ameninţări cu războiul

(atribuit exclusiv al Turciei confor Conferinţei de la Montreux 1936); după o

perioadă de timp în care Marea Britanie îi refuză crearea unei baze militare

operaţionale în Marea Egee, revine asupra afirmaţiilor, susţinând că i se pare

„neraţional” controlul exclusiv al Turciei în Strâmtori şi că îi este de neacceptat

situaţia în care „Turcia ţine mâna pe gâtlejul Rusiei”.22

Presiunea sovietică asupra Turciei s-a intensificat ulterior din cauza lipsei de

reacţie a S.U.A. şi s-a concretizat prin inacceptabile pretenţii teritoriale şi prin

acuze de „cooperare” cu Germania nazistă în timpul războiului. Această presiune a

20 Henry Kissinger, op.cit., p.395

21 Ibidem, p.395

22 David J. Alvarez, Bureaucracy and Cold War diplomacy; The United States and

Turkey 1943-1946, Institutes for Balkan Studies, Thessaloniky, 1980, p. 43

16

fost amplificată de informaţii mai mult sau mai puţin reale ce descriau mişcări de

trupe sovietice de-a lungul graniţei comune, precum şi de măsuri de forţe ale

Armatei Roşii în Sudul României şi în Bulgaria, pe hotarul cu Turcia.

În cazul în care cedările teritoriale (Vilaietul Kars şi Ardahan) s-ar fi

materializat, atunci s-ar fi deschis drumul U.R.S.S. spre Orientul Mijlociu, iar

Marea Neagră ar fi devenit un „lac sovietic”, lucru primejdios pentru stabilitatea şi

securitatea în zonă.

Temerile americane cu privire la invadarea Turciei de către U.R.S.S. erau

alimentate şi de faptul că sovieticii nu-şi retrăseseră trupele din Iran (contrar

prevederilor acordului de la Teheran din 1943). Administraţia Truman afirma fără

menajamente că nu are nici un dubiu că se intenţionează invadarea Turciei şi a

Strâmtorilor Bosfor şi Dardanele şi că, dacă sovieticilor nu li se va răspunde ca

atare, o nouă conflagraţie va fi de neoprit.

Deşi, într-un final, trupele au fost retrase, ambele superputeri au avut grijă

să-şi consolideze poziţiile în bazinul Mării Negre: Washingtonul trimite trei

crucişătoare în faţa Istanbulului, iar Moscova masează pe graniţa cu Turcia

importante efective militare.

Slăbită după cel de-al doilea război mondial, Turcia ca şi Grecia, de altfel – a

fost sprijinită de Marea Britanie atât material cât şi militar. Întâmpinând greutăţi

interne, mai ales de ordin economic, guvernul Marii Britanii, prin ambasadorul său,

a comunicat administraţiei Truman în iarna 1946 – 1947 că nu mai poate susţine

această povară. Specialiştii estimează că asistenţa logistică, militară şi materială

acordată între 1945 – 1946 se ridică la 132 milioane de lire sterline. Washingtonul

era gata să preia rolul istoric de blocare a expansiunii sovietice spre Marea

Mediterană.

Apărea însă o problemă de principiu: nici Congresul şi nici poporul american

nu putea susţine fundamentele geopolitice britanice tradiţionale. Se impunea,

aşadar, în vederea limitării înaintării sovietice, găsirea unei baze axate exclusiv pe

abordarea americană a politicii externe. Această sarcină devenea foarte dificilă

pentru administraţia Truman şi din cauza faptului că ambele camere ale Congresului

erau controlate de republicani, care erau tradiţional adepţi ai doctrinei Monroe

(izolaţionişti).

Prin argumente irefutabile, subsecretarul de stat Dean Acheson reuşeşte să

convingă delegaţia republicanilor de necesitatea vitală a sprijinirii ţărilor vizate şi

17

obţine consimţământul acestora, arătând într-o memorabilă discuţie purtată la 27

februarie 1947 că s-a ajuns la o situaţie mondială nemaiîntâlnită din vremurile

antice: „De la Roma şi Cartagina nu a mai existat o asemenea polarizare a puterii pe

acest pământ ... Pentru Statele Unite, paşii făcuţi pentru întărireaţărilor ameninţate

de agresiunea sovietică sau de subversiunea comunistă ... au însemnat protejarea

securităţii S.U.A. – au însemnat protejarea libertăţii înseşi.”23

La câteva zile, în 12 martie 1947, preşedintele Harry S. Truman, într-un

discurs susţinut în faţa Congresului S.U.A., lansează doctrina ce-i va purta numele.

În acest discurs, preşedintele vorbeşte - în termeni tradiţionali ai liberalismului

democratic american – despre două moduri de viaţă: unul liber şi democratic şi altul

totalitar, impus majorităţii de o minoritate, şi care îngrădeşte drepturile şi libertăţile

fundamentale ale omului. Statele Unite au datoria de a proteja ţările independente,

democraţia şi libertatea şi atunci când acţionează în acest sens, o fac însemnele

democraţiei şi al comunităţii internaţionale: „Un mod de viaţă se bazează pe voinţa

majorităţii şi se distinge prin instituţii libere, guvern reprezentativ, alegeri libere,

garantarea libertăţii individuale, libertatea exprimării şi a religiei şi libertatea faţă

de opresiune politică. Cel de-al doilea mod de viaţă se bazează pe voinţa unei

minorităţi, impusă prin forţa majorităţii. El se sprijină pe teroare şi opresiune, o

presă şi un radio controlat, alegeri fixe şi suprimarea libertăţii personale.”24

Astfel se justifică schimbarea politicii externe a Statelor Unite, nu prin

necesitatea menţinerii unei balanţe a puterii între Marea Neagră şi Estul

Mediteranei, acordând asistenţă Greciei şi Turciei, ci prin necesitatea protejării

oamenilor liberi de pretutindeni de ameninţarea comunistă totalitară.

Doctrina Truman – cea care împărţise lumea în două tabere: democraţii şi

opresorii – reprezintă, în ansamblul său, un program de politică externă al SUA

prezentat ca un program la nivel global al luptei dintre democraţie şi dictatură prin

care sunt sprijinite Turcia şi Grecia în cazul de faţă cu importante fonduri materiale

pentru a rămâne în „tabăra democraţiei”.25

23 Joseph M. Jones, The Fifteen Weeks (February 21 – June 5, 1947), New York, Viking

Press, 1955, p. 141

24 ***, Public Papers of the Presidents of the United States, Harry S. Truman, vol. 1947,

Washington, D.C.: U.S. Government Printing Office, 1963, p. 178

25 Sorin Cristescu, Relaţii politico-diplomatice şi militare europene, Bucureşti, Editura

F.R.M., 2007, p.166

18

În opinia lui Henry Kissinger, „Doctrina Truman” reprezintă o „cumpănă a

apelor” pentru că, „odată ce S.U.A. aruncase mănuşa morală, avea să se termine

pentru totdeauna cu genul de Realpolitik pe care Stalin îl înţelegea cel mai bine, şi

negocierea de concesii reciproce avea să fie scoasă din discuţie.”26

Din acest punct, conflictul avea să se reglementeze - în viziunea americană -

prin revizuirea ţelurilor sovietice, prin prăbuşirea sistemului sovietic sau prin

amândouă.

Făcând referire la momentul în care Casa Albă a decis intervenţia urgentă şi

directă în ajutarea celor două state, preşedintele Truman menţionează în memoriile

sale că: „atunci când presiunea comunistă a început să pună în pericol Grecia şi

Turcia, am afirmat politica noastră clar şi ferm; ... deşi ambele aveau variante de a

rezista, acum aveau nevoie de ajutor. Turcia fusese de-a lungul anilor obiectul

ambiţiilor ruse. Comuniştii continuau dorinţa Ţarului şi încercau să obţină controlul

asupra ariei ce împiedica Rusia să iasă în Mediterană. Stalin deschisese subiectul

Dardanele la Posdam, dar Atlee şi eu i-au tăiat-o ferm prin principiile ce decurgeau

din Conferinţa de la Montreaux. Profitând de neînţelegere dintre Turcia şi Iran,

Uniunea Sovietică a început să exercite din nou presiuni asupra Turciei: în iulie

1946 Moscova a trimis la Ankara o notă, propunând un nou regim pentru Dardanele,

prin care erau excluse toate naţiunile, cu excepţia puterilor Mării Negre. Cu alte

cuvinte noi şi britanicii eram excluşi de la orice înţelegere, iar Turcia era pusă în

faţa unei combinaţii de trei state comuniste: Rusia, România şi Bulgaria. Aceasta ar

fi deschis calea obţinerii controlului în Turcia. Dacă trupele sovietice intrau în

Turcia încercând să forţeze controlul asupra Strâmtorile, nu mai era decât un pas

până la obţinerea controlului în toată Turcia. Guvernul turc ne-a cerut sfatul.”27

S.U.A. a sfătuit Turcia să dea un răspuns diplomatic, însă categoric, prin care

să respingă cererile sovietice. De bunăseamă că respunsul guvernului turc, precum

şi hotărârea acestuia de a rezista oricăror violenţe din partea Moscovei, erau bazate

pe ajutorul american, căci cu armată slabă şi prost echipată nu ar fi rezistat în faţa

unui atac armat.

26 Henrry Kissinger, op.cit., p.397

27 H. S. Truman, 1946-1952. Years of Trial and Hope. Memoirs, vol. II, New York, The

American Library of World Literature Inc, 1965, pp. 118-119

19

Este demn de menţionat şi faptul că au fost determinante în hotărârea

momentului oferiri ajutorului şi evenimentele din Grecia, unde combatanţii

comunişti începeau să aibă câştig de cauză. În această situaţie U.R.S.S. ar fi

considerat de nerefuzat oportunitatea de a controla Estul Mării Mediterane şi chiar

întreaga Grecie.

Deşi a întâmpinat critici dure din partea intelectualilor americani cum că ar fi

amorală sau că ar trece dincolo de interesele naţionale, angajându-se în cruciade pe

temeiuri morale, „Doctrina Truman” a rămas un punct de cotitură în politica externă

a S.U.A., începutul „cruciadei anticomuniste”, începutul măsurilor de stăvilire a

expansiunii sovietice.

Chiar Diplomatul George F. Kennan, autorul celebrei „Long Telegram” 1946,

a obiectat împotriva căii ideologice de formulare a politicii externe, reproşându-i

conţinutul prea general care ar putea aduce necazuri; pe bună dreptate, întrucât

ambiguităţile în politica de îngrădire ce decurgeau din Doctrina Truman riscau să

devină semnificative. Dacă la început îngrădirea expansiunii sovietice se confunda

cu limitarea ideologiei comuniste, mai apoi, odată cu divizarea comunismului şi cu

distanţarea celor două superputeri, ambiguităţile devin importante.28

Nota ultimativă din 7 august 1946 găseşte Turcia într-o postură defensivă

împotriva U.R.S.S., însă această postură are un impact foarte mare asupra

economiei naţionale. Spre sfârşitul anului 1946, chiar ambasadorul S.U.A. la

Ankara afirmă că povara este mult prea mare pentru a fi susţinută mult timp.29

Pentru a putea rezista eficient în faţa ameninţării sovietice, Turcia solicită

ajutor constând în armament, iar la 21 octombrie, directorul Biroului pentru

Afacerile Orientului Apropiat şi Africii, Loy Henderson îi relata secretarului de stat

James Byrnes, că din 15 august U.R.S.S. urmărea transformarea statului turc într-un

satelit, ceea ce ar fi avut ca şi consecinţă imediată răspândirea doctrinei comuniste

şi a excluderii S.U.A. din zona Mării Negre şi a Strâmtorilor. Daca S.U.A. nu îi

acorda asistenţă Ankarei, atunci aceasta ar intra în sfera de influenţă a Moscovei şi

securitatea americană din zonă ar fi avut de suferit.30

28 Joseph S. Nye, Jr, Descifrarea conflictelor internaționale, București, Editura Antet,

2005, p. 114

29 Hanry S. Truman, op. cit., p. 33

30 Ibidem, p . 34

20

În această confruntare, poziţia geostrategică a Turciei era conectată la

interesele de securitate ale S.U.A. Menţinerea opoziţiei acesteia fată de Uniunea

Sovietică reprezintă singurul obstacol în calea expansiunii sovietice spre Canalul de

Suez şi Golful Persic, iar întărirea sa garanta atât un regim echitabil al Strâmtorilor,

cât şi consolidarea poziţiei aliaţilor occidentali într-un posibil război cu Armata

Roşie.

Turcia, la rându-i, mizând pe poziţia sa geostrategică, urmărea atât aducerea

în strâmtori a Statelor Unite, cât şi implicarea acestora în apărarea securităţii în

zonă, cu atât mai mult cu cât ameninţarea creştea pe măsura trecerii timpului.

Adoptarea acestei doctrine a reprezentat în fapt implicarea formală a S.U.A.

în problematica securităţii pe continentul european în mod deosebit, dar şi în alte

zone ale lumii.31

Principiul fundamental pe care s-a bazat ulterior asistenţa americană adresată

tuturor ţărilor ameninţate de comunişti, doctrina Truman a constituit primul pas al

Statelor Unite spre angajamente de securitate faţă de europeni, chiar dacă, mai

târziu, în prima formulă a Alianţei Nord – Atlantice, Grecia şi Turcia nu şi-au găsit

locul.

Aşadar, discursul preşedintelui S.U.A. din 12 martie 1947 a determint şi

oficializarea împărţirii statelor în două blocuri ideologice: lumea liberă şi cea

comunistă.

Urmarea adresării lui Harry S. Truman în faţa Congresului a fost obţinerea

aprobării de a debloca fonduri în valoare de 400 milioane de dolari în vederea

ajutorului acordat Greciei şi Turciei. La data de 23 mai 1947, Congresul aprobă

ajutorul S.U.A. pentru cele două state ameninţate de „teroarea roşie”. Deşi, din

punctul de vedere al importanţei lor pentru securitatea Statelor Unite, Grecia şi

Turcia ocupau locurile 9, respectiv 10; în funţie de urgenţa cu care trebuiau să

beneficieze de ajutorul material, acestea ocupau primele două poziţii, drept cum se

menţionează într-un raport al Comitetului Mixt de Analiză Strategică din 29 aprilie

1947, adresat Statului Major Combinat.32

31 Laurenţiu-Cristian Dumitru, Şerban Pavelescu, Marea Neagră în timpul Războiului

Rece în vol. Marea Neagră de la „lacul bizantin” la provocările secolului XXI, București,

Editura Militară, 2006 p. 320

32 Mariu George Cojocaru, Consideraţii privind interesele marilor puteri în bazinul

Mării Negre la începutul Războiului Rece, Editura Pim, Iaşi, 2009, p.43

21

De asemenea, într-un alt raport al Echipei de Planificare Politică a

Departamentului de Stat din 23 mai 1947, se arată urgenţa acordării asistenţei

financiare celor două ţări: „ne confruntăm cu o zonă critică, în care pasivitate ar

avea consecinţe serioase”33, iar Statul Major Combinat susţine că, în eventualitatea

unei ciocniri armate între S.U.A. şi U.R.S.S., teritoriul Turciei ar fi putut fi folosit

nu numai ca bază militară aliată, ci şi ca acoperire pentru o arie strategică de unde

aliaţii ar ataca zonele vitale sovietice şi liniile terestre de comunicaţie ce făceau

legătura cu zonele petrolifere din Orientul Mijlociu şi cu zona Cairo – Suez.

Fondurile autorizate de Congresul American au fost distribuite după

necesităţile celor două ţări: Greciei îi sunt destinate 250 milioane de dolari, iar

Turciei 150 milioane de dolari; aceste sume făcând doar începutul unui ajutor

financiar mult mai consistent şi mai complex.

I.2. Implicaţiile Planului Marshall în arealul pontic

Deşi trecuseră aproape doi ani de la terminarea celui de-al doilea război

mondial, în 1947, economiile statelor europene nu dădeau semnale de redresare.

Acest fapt producea mare îngrijorare la Casa Albă, întrucât, pe fondul recesiunii, se

putea proteja mai uşor ideologia comunistă dincolo de „Cortina de fier”, spre Vestul

bătrânului continent.

Administraţia SUA a înţeles că soluţia stăvilirii comunismului spre Vest

constă în redresarea cât mai urgentă a economiei europene în ansamblul său.

Ţinându-se seamă de cele expuse în „Telegrama cea lungă” a lui George F. Kennan,

secretarul de stat George Marshall a susţinut un discurs la Universitatea Harvard în

care îşi arăta preocuparea în legătură cu situaţia economică a Europei.

33 Ibidem

22

În cadrul aceluiaşi discurs inaugural de la 5 iunie 1947, Marshall preconiza

acordarea unui ajutor consistent pentru Europa, care se afla sub ameninţarea unei

reale disoluţii economice, sociale şi politice.

Neoficial, se avea în vedere o situaţie deosebit de delicată: înlăturarea

dificultăţilor economice (amplificarea acestora ar fi dus la neajunsuri foarte mari,

chiar la penuria de alimente, ceea ce ar fi favorizat tulburările sociale şi, implicit

propagarea ideologiei sovietice).

Mai mult, se urmărea înlesnirea creării unei pieţe europene viabile care să

ofere desfacere produselor americane; în acest mod afacerea fiind în favoarea

ambelor părţi.

Generalul Marshall lansează astfel celebrul său program de asistenţă pentru

redresarea Europei (European Recovery Program – E.R.P.). Aceasta angajează

S.U.A. în sarcina de a eradica premisele economice şi sociale care încurajau

agresiunea, pentru a evita „tulburările politice” şi „disperarea”, pentru a reface

economia mondială şi pentru a forma instituţii libere.34

Adresabilitatea acestui program ambiţios era la nivel continental, chiar şi

ţările de dincolo de „Cortina de fier” erau iniţiate să participe la „Planul Marshall”.

Uniunea Sovietică a perceput lansarea European Recovery Program ca fiind

în strânsă legătură cu „doctrina Truman”, drept pentru care a refuzat vehement

participarea la o asemenea acţiune, socotind-o ca fiind o încercare de a interveni în

afacerile interne ale altor state şi „o presiune politică cu ajutorul dolarului”. 35 Mai

mult, politica de bloc şi-a spus cuvântul şi toate statele de sub tutela Moscovei au

fost nevoite să refuze acest ajutor, deşi se aflau într-o gravă criză economică şi erau

interesate de obţinerea unui sprijin financiar.

În arealul Mării Negre, România şi Bulgaria, obediente URSS, au fost

nevoite să respingă o eventuală participare la „Planul Marshall”, însă Turcia a fost

singura care a acceptat să adere la acesta.

Misiunea americană condusă de generalul Lunsford Oliver de pe teritoriul

turc a fost notificată în legătură cu răspunsul favorabil şi s-a decis acordarea unui

ajutor financiar pe o perioadă de cinci ani. Din nefericire, impactul acestui ajutor

34 Henry Kissinger, op.cit., p.398

35 Cristina Păiuşan - Nuică, Istoria relaţiilor internaţionale şi a diplomaţiei, Editura

F.R.M., Bucureşti, 2008, p.51

23

asupra economiei turceşti a fost nerelevant, întrucât nivelul economic era scăzut şi

orice capital substanţial absorbit ar fi condus la o creştere mare a inflaţiei; drept

pentru care s-a hotărât investiţia în utilaje care să dezvolte producţia autohtonă.

În anul următor, S.U.A. extind ajutorul oferit Turciei la 100 milioane de

dolari, iar guvernul turc se obligă în contrapartidă să limiteze practici precum

restrângerea concurenţei, monopolul sau îngrădirea accesului la piaţă. Situaţia

evoluează favorabil şi la jumătatea anului 1948. Statele Unite promovau aici o

„politică a porţilor deschise”.36

Dacă la început asistenţa financiară americană a întâmpinat critici mai cu

seamă din partea reprezentanţilor stângii politice, care considerau că ţara se

transformase într-o colonie din cauza controlului pe care S.U.A. îl avea asupra

resurselor, după stabilizarea economiei lucrurile s-au liniştit, planul nemaifiind

privit cu duşmănie.

Cea mai mare parte a fondurilor primite de Turcia „European Recovery

Program” au fost distribuite în vederea îmbunătăţirii şi dezvoltării agriculturii, lucru

care s-a realizat în cea mai mare parte.

U.R.S.S., în ciuda faptului că „Planul Marshall” nu era îndreptat împotriva

nici unei ţări sau doctrine, consideră că acesta este un instrument de amestec în

treburile interne. Deşi Uniunea Sovietică avea nevoie de sprijin financiar pentru

redresarea economică, totuşi excludea participarea la „Planul Marshall” întrucât

acesta presupunea controlul – fie şi indirect – al S.U.A. Mai mult, nu dorea

analizarea economiilor statelor din Centrul şi Sud Esul Europei, căci acest lucru i-ar

fi ştirbit din autoritatea sa exclusivă în zonă.

European Recovery Program a fost interpretat de sovietici, pe de o parte, sub

aspect economic, ca fiind o modalitate a S.U.A. de a evita o criză de supraproducţie,

astfel pieţele europene devenind debuşee pentru produsele americane ce începeau să

sufoce piaţa autohtonă.

Pe de altă parte, sub aspect politic „Planul Marshall” se considera că urmărea

trei obiective oculte: izolarea U.R.S.S. în plan internaţional, integrearea celor trei

zone de ocupaţie din Germania în Europa de Vest (viitoarea Republică Federală

Germană) şi desprinderea din punct de vedere economic a ţărilor aflate sub

36 Marius-George Cojocaru, op.cit., p.48

24

hegemonia sovietică. În acest mod conducerea de la Moscova pierdea toate

avantajele câştigate în Europa Centrală şi de Sud Est la finele războiului.

Judecând după toate aceste aspecte – deşi mult distorsionate de propagandă –

se poate înţelege întrucâtva reacţia negativă a blocului comunist. Presa sovietică, în

articolele sale, califica „Planul Marshall” drept un „avatar al doctrinei Truman”, a

presiunii politice cu ajutorul dolarului.

Prin refuzul participării la European Recovery Program, Moscova condamnă

statele satelit – deci şi pe cele din Bazinul Mării Negre – la decenii de lipsă şi de

criză economică. Propaganda comunistă prezintă acceptarea banilor americani ca

fiind o subjugare a demnităţii şi suveranităţii naţionale, iar Conferinţa de la Paris

era numită „Conferinţa cerşetorilor”.37

Urmând deciziile Kremlinului, Consiliul de Miniştri de la Bucureşti, la 4

iulie 1947, declină invitaţia guvernului francez de a participa la Conferinţa de la

Paris. Gheorghe Tătărescu ministrul de externe al României, îşi justifică poziţia

printr-o declaraţie ce exprimă cu claritate gradul de obedienţă al guvernului român:

Conferinţa „nu avea adeziunea Uniunii Sovietice”, iar conduita politică a statului

român recomandă ca în toate sectoarele „acţiunea noastră să fie de acord cu acţiunea

Uniunii Sovietice”; „Prin urmare, punctul meu de vedere, punctul de vedere al

ministrului afacerilor străine ..., este că noi nu putem participa la această

conferinţă ... Nu cred că este în interesul statului român”.38

Şi astfel, ca sateliţi ascultători ai Uniunii Sovietice, nici România, nici

Bulgaria nu au participat la Planul Marshall.

Conferinţa de la Paris este deschisă la 12 iulie 1947 şi la lucrări iau parte

şaisprezece state ce acceptaseră oferta SUA, printre care Turcia şi Grecia. Dată fiind

poziţia geostrategică deosebit de importantă în zona Mării Negre, Turcia a

beneficiat din plin de oportunităţile oferite de European Recovery Program, căci

trebuia să aibă o economie viabilă şi forţe militare disponibile pentru a veni în

ajutorul Statelor Unite în eventualitatea unei ciocniri armate cu sovieticii.

De cealaltă parte a „Cortinei de fier”, U.R.S.S. – prin vocea reprezentantului

său la Organizaţia Naţiunilor Unite, Andrei I. Vâşinski critică vehement ampla

37 Cristina Păiuşan – Nuică, op.cit., p. 52

38 Ioan Scurtu (coordonator), România. Viaţă politică în documente, Bucureşti, Arhivele

Statului din România, 1994, pp. 183-185

25

iniţiativă a S.U.A.: „... Planul Marshall constitue în esenţă o variantă simplă a

Doctrinei Truman adaptată la condiţiile Europene politice. Devine din ce în ce mai

evident că implementarea Planului Marshall va însemna plasarea ţărilor europene

sub controlul economic şi politic al Statelor Unite şi amestecul direct al acestora în

treburile interne ale acestor ţări. Mai mult, acest Plan este o încercare de a împărţi

Europa în două tabere şi de a consolida formarea unui bloc de mai multe ţări

europene, ostile intereselor ţărilor democratice din Europa de Est şi în special

Uniunii Sovietice. O trăsătură importantă a acestui plan este încercarea de a

confrunta ţările din Europa de Est cu un bloc de state Vest – Europene, inclusiv

Germania Federală. Intenţia este de a se folosi de Germania Vestică şi de industria

grea vest – germană, acestea constituind unele dintre cele mai importante baze

economice ale expansiunii americane în Europa fără a ţine cont de interesul naţional

al ţărilor care au suferit agresiunea germană.”39

Pentru a-şi contura mai accentuat pozinţia distinctă, blocul tutelat de

U.R.S.S. aşază la baza concepţiilor despre lume şi despre relaţiile internaţionale

teza enunţată de Andrei Jdanov în septembrie 1947, conform căreia lumea s-a

scindat în două tabere: cea socialistă, în frunte cu Uniunea Sovietică, ce promovează

democraţia, antiimperialismul şi antifascismul, şi cea imperialistă, antidemocratică

condusă de S.U.A.

Ca o contrapondere la Organizaţia Europeană de Cooperare Economică – ce

era alcătuită din cele şaisprezece ţări participante la European Recovery Program şi

care avea ca scop implementarea planului în economia europeană – a fost înfiinţat

între 5 – 8 ianuarie 1949 Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.). Acest

Consiliu dorea să demonstreze că ţările socialiste îşi pot acorda sprijin mutual, fără

ingerinţe din partea anglo–americanilor. Din Consiliul de Ajutor Economic

Reciproc făceau parte şase state: Bulgaria, România, Cehoslovacia, Polonia,

Ungaria şi URSS. Spre deosebire de European Recovery Program, ajutorul de care

dispuneau statele din blocul comunist era departe de a fi comparat cu valoarea

creditelor, pe care le-ar fi primit dacă ar fi acceptat oferta propusă de „Planul

Marshall”.

39 Michael Lynch, Stalin şi Hrusciov: U.R.S.S., 1924-1964, Editura All, Bucureşti, 1994,

pp. 54-55

26

I. 3. Alcătuirea blocurilor militare

Brutalitatea cu care Uniunea Sovietică a acţionat în sfera sa de influenţă a

determinat accentuarea politicii de containment (îngrădire) din partea SUA.

Inpunerea unor regimuri nedemocratice, nereprezentative şi obediente Moscovei,

reprimarea oricăror mişcări de opoziţie politică reală, încălcarea flagrantă şi

deliberată a drepturilor şi a libertăţilor individuale fundamentale în statele din

interiorul „Cortinei de fier”, toate acestea au fost receptate în Occident ca primejdii

deosebite la adresa sistemului democratic. Toate acestea au acutizat clivajul existent

între Est şi Vest.

Mai mult, în primăvara – vara anului 1948 s-au mai desfăşurat două noi

evenimente ce au accentuat această tendinţă de polarizare, anume lovitura de la

Praga (ce a avut loc în luna februarie) şi blocada Berlinului (începută în luna iunie).

Aceste două crize vor avea ca efect în Occident accelerarea procesului de

formare a unei alianţe militare dominante de supraputerea americană. Cele două

evenimente au produs o profundă îngrijorare guvernelor şi populaţiilor

democraţiilor vest – europene, aceştia conştientizându-şi propria neputinţă în

vederea respingerea unei agresiuni sovietice.

La câteva săptămâni de la lovitura de la Praga, mai precis la 17 martie 1948,

este semnat tratatul de la Bruxelles („Tratatul de colaborare economică, socială,

culturală şi autoapărare colectivă”) între Franţa , Marea Britanie, Belgia, Olanda şi

Luxemburg; tratat în care se stipulează clar că are caracter defensiv. Vizând

stăvilirea expansiunii comuniste precum şi respingerea oricăror încercări de a

răsturna prin forţă guvernele Sovietice democratice, acest tratat cu o valabilitate de

cinci ani stipula că, dacă una din semnatare devine obiectul agresiunii în Europa,

celelalte îi vor acorda „sprijin şi asistenţă prin toate mijloacele de care dispun,

inclusiv cele militare”40

Evenimentele legate de criza berlineză se sfârşesc prin a convinge pe

conducătorii statelor apusene că unica modalitate de a crea o stabilitate eficientă

40 Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei. Secolul XX (din 1919 până în zilele

noastre), vol V, Editura Institutului European, Iaşi, 1998, p.81

27

împotriva expansiunii comuniste este lărgirea Tratatului de la Bruxelles prin

includerea si a altor membri, dar mai cu seamă prin atragerea S.U.A. în această

combinaţie politică.

Statele Unite iniţial, fidele tradiţiei lor diplomatice de a nu se implica în timp

de pace într-un sistem de alianţe ce le obligă să iasă dincolo de arealul vestic,

privesc cu indiferenţă această întreprindere.

Ulterior, în urma dezbaterilor din Congresul Statelor Unite, senatorul

republican de Michigan, Arthur H. Vandenberg propune aderarea SUA la acest

tratat. În 11 iunie 1948 Congresul votează cu o majoritate zdrobitoare ceea ce s-a

numit „rezoluţia Vandenberg” şi încep tratativele cu europenii în vederea contruirii

unui sistem unic de securitate.

Semnarea acestui tratat a reprezentat primul pas spre formarea unei alianţe

unice în istoria umanităţii, alianţă numită să asigure un climat de securitate în

Europa şi, totodată, să stăvilească extinderea comunismului.

La 10 decembrie 1948 încep discuţiile cu SUA şi Canada şi acestea au drept

rezultat constituirea unei Alianţe Nord – Atlantice care să ofere garanţii şi

angajamente comune între America de Nord şi Europa.41

Alături de statele semnatare ale Tratatului de la Bruxelles şi de S.U.A. şi

Canada, au mai fost invitate – la 15 martie 1949 – să se alăture noii Alianţe

Danemarca, Islanda, Norvegia, Portugalia.

Negocierile au ca finalitate crearea Alianţei Nord – Atlantice, alianţă ce se

oficializează prin semnarea Tratatului de înfiinţare de la 9 aprilie 1949 de la

Washington, iar statele fondatoare sunt: S.U.A., Canada, Belgia, Olanda,

Luxemburg, Franţa, Italia, Danemarca, Islanda, Norvegia, Portugalia, Marea

Britanie.

Aşadar, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO – North Atlantic

Treaty Organization) a luat fiinţă ca mod de a lega Statele Unite de apărarea

Europei Occidentale şi a fost prima alianţă militară pe timp de pace din istoria

acestora.

Cel mai important articol al tratatului era articolul 5, în care se stipula că:

„părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau a mai multora dintre ele, în

Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor şi, în

41 Marius-George Cojocaru, op.cit., p.58

28

consecinţă, sunt de acord ca, dacă are loc un asemenea atac armat, fiecare dintre ele,

în exercitarea dreptului de autoapărare individuală sau colectivă recunoscut prin

articolul 51 din Charta Naţiunilor Unite, va sprijini partea sau părţile atacate prin

efectuarea imediată, individual sau în comun acord cu celelalte părţi a oricărei

acţiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forţei armate, pentru

restabilirea şi menţinerea securităţii zonei Nord – Atlantice ...”42

Semnarea tratatului de constituire a NATO a reprezentat doar primul pas în

angajarea S.U.A. în paradigma de securitate vest – europeană. În anii următori se

vor constitui organisme complementare – civile şi militare – ce vor alcătui în

totalitate NATO, iar numărul membrilor va creşte.

Tot în Pactul Atlanticului se face vorbire şi de principiile ce stau la bază şi pe

care trebuie să se sprijine ordinea internaţională: libertatea popoarelor, „principiul

dreptului”, bunăstarea populaţiei, dreptatea, refuzul de a face uz de forţă în vederea

soluţionării diferendelor internaţionale.43

În America, Alianţa Nord – Atlantică a fost prezentată publicului mai puţin

ca o alianţă, ci mai cu seamă i-a fost justificată necesitatea în termenii tradiţionali

wilsonieni, ca un instrument de menţinere a securităţii colective.

Încă o dată interesele vitale ale Statelor Unite au fost echivalate cu principiul

moral, iar obiectivele strategice au fost definite în termeni mai degrabă de valoare

(termeni de sorginte liberală) decât în termeni de putere. Astfel, aceste acţiuni au

fost menţionate ca având finalitatea de a face mai puternice Statele Unite atât în

felul în care îşi promovează valorile fundamentale democratice, cât şi în dezvoltarea

propriei forţe politice şi economice.44

De altfel, doctrina părinţilor fondatori ai Statelor Unite, conform căreia

naţiunea americană era un far călăuzitor al libertăţii pentru întreaga umanitate, a

fost cea care a impregnat filosofia americană a Războiului rece.

Reacţia Moscovei la Semnarea Pactului NATO a fost una dură; Ministrul

Afacerilor de Externe sovietice declara că Tratatul are „un caracter manifest

agresiv” şi contravine acordurilor de la Postdam.45 Mai mult, alianţa a fost

42 ***, Manualul NATO, Brussels, Office of Information and Press, 2001, p.562

43 Serge Berstein, op.cit., p.81

44 Henry Kissinger, op.cit., p.405

45 Cristina Păiuşan - Nuică, op.cit., p. 64

29

catalogată ca fiind contrară Chartei ONU şi agresivă, îndreptată împotriva Uniunii

Sovietice.

În ceea ce priveşte arealul pontic, înfiinţarea NATO produce modificări de

substanţă ale situaţiei geopolitice şi geostrategice din zonă. Pentru aliaţi,

Mediterana Orientală era esenţială în protejarea căilor de transport şi comunicaţii

maritime spre Oceanul Indian şi Golful Persic (cu importantele rezerve de

hidrocarburi din zonă).

În bazinul Mării Negre, Turcia a fost singurul stat care era interesat să se

alăture Pactului cât mai curând, aceasta si din teama ca nu cumva interesul S.U.A.

în zonă să se diminueze.

Cererea Ankarei de a se alătura celorlalte state la fondarea NATO a fost

respinsă chiar de Statele Unite într-o primă fază, pe motiv că nu era pregătită

economic şi militar pentru aderare, în pofida faptului că au existat voci în Congres

în sprijinul Turciei.

Conectată totuşi la lumea democratică, Turcia nu rămâne totul în afara

combinaţiilor politico – militare din Occident, ci încheie la 24 martie 1950 un tratat

de prietenie cu Italia (stat fondator al NATO), care prevedea cooperarea în vederea

menţinerii păcii.

Ambiguităţile politicii de containment dusă de S.U.A. îşi fac simţită prezenţa

cu precădere în 1950, atunci când, la 25 iunie, acestea sunt nevoite să se confrunte

cu agresiunea militară exercitată de un surogat comunist asupra unui stat perceput

de politica externă de la Washington ca fiind în afara perimetrului de securitate şi de

pe teritoriul căruia luptele americane fuseseră retrase în anul precedent.

Agresorul era Coreea de Nord, condusă de regimul pro-comunist al Kim Il

Sung, iar statul agresat era Coreea de Sud.

Deşi Peninsula Coreea era situată în afara teritoriului strategic atât al S.U.A.,

cât şi al U.R.S.S. totuşi, pentru a preîntâmpina extinderea comunismului, americanii

trebuiau să riposteze. Conform teoriei dominoului, dacă sovieticii nu erau opriţi în

Coreea, aceştia aveau să avanseze şi ar fi inclus în aria de influenţă alte state încă

necomuniste.46

Se poate afirma că America, receptând provocarea coreană în termeni de

principiu, a fost mai puţin preocupată de semnificaţia geopolitică a spaţiului acestei

46 Martin McCauley, Rusia, America şi războiul rece 1949 – 1991, Editura Polirom,

Iaşi, 1999, p.53

30

peninsule – declarat public neimportant – decât de simbolismul gestului de a lăsa

agresiunea comunistă să rămână fără ripostă.

Până în iulie 1953, Statele Unite conduc ostilităţile sub egida ONU, în

numele lumii libere împotriva Coreii de Nord, susţinută diplomatic şi nu numai de

U.R.S.S. şi de China populară. Efectul este o tensionare a relaţiilor dintre cele două

blocuri.

Statele din blocul vest-european – printre care Germania şi Turcia – trimit

trupe în sprijinul sud-coreenilor. Guvernul turc răspunde apelului ONU şi trimite

4500 de militari în ajutorul americanilor la 25 iulie 1950, atrăgându-şi critica

Partidului Muncitoresc (partid de stânga), care susţinea că executivul turc fusese

influenţat în acest sens de senatorul Harry Cain, aflat în trecere prin Istanbul în acel

moment.47

Pe de altă parte, guvernul democrat de la Ankara condus de Adnan Menderes

justifică sprijinul dat americanilor ca pe o opurtunitate de apropiere a Turciei de

NATO şi solicită din nou, la 1 august 1950, Statelor Unite, Franţei şi Marii Britanii

integrarea în alianţă.

În ciuda nenumăratelor insistenţe, nici de această dată membrii NATO nu-şi

dau acceptul pentru primirea în alianţă a turcilor, pretextându-se gravele probleme

din bazinul răsăritean al Mediteranei, precum şi poziţia ostilă a U.R.S.S. faţă de

Ankara; dar s-a ajuns la un compromis. Pentru a nu se lăsa impresia în plan

diplomatic internaţional că Turcia este acceptată să adere la Tratatul Nord Atlantic

din cauza slăbiciunii aliaţilor pe această zonă geostrategică, în septembrie 1950,

cele două state balcanice – Grecia şi Turcia – au fost invitate să participe la

planurile militare ale Alianţei din zona Mării Mediterane.

Dezamăgirea oficialităţilor de la Ankara a fost mare, mai cu seamă că - pe de

o parte - se confruntau cu opoziţia de stânga şi - pe de altă parte – chiar un oficial

militar S.U.A., anume generalul Omar Bradley, afirmase că un eventual atac al

U.R.S.S. asupra Turciei ar fi considerat doar un conflict local.

Dată fiind această situaţie inconfortabilă, Ankara solicită Washingtonului

lămurirea poziţiei sale faţă de problema turcă.

47 G. S. Harris, Troubled Alliance. Turkish – American problems in historical

perspective, 1945-1971, Washington, American Enterprise Institute for Public Policy

Research Stanford, Hoover Institution of War, Revolution and Peace, 1976, p. 40

31

După nenumărate încercări de acceptare cu drepturi depline între ţările

membre NATO ale guvernului turc, la 15 mai 1951 Statele Unite propun colegilor

de alianţă primirea celor două state din Balcani. Argumentele prezentate în acest

sens vizau întărirea flancului de Sud – Est, la graniţă cu U.R.S.S., precum şi

aprecierea pozitivă a trupelor turceşti participante la războiul din Coreea.

Analiştii mai adaugă la aceste argumente şi disponibilitatea statului turc

manifestată faţă de staţionarea de rachete nucleare ofensive ale S.U.A. pe teritoriul

său naţional.

Datorită intereselor noi pe care Marea Britanie le avea în zonă, propunerea

americană a fost susţinut şi de guvernul de la Londra.

Cu ocazia reuniunii Consiliului Alianţei Nord – Atlantice de la Ottawa din

15-25 septembrie 1951, statele membre s-au hotărât să adreseze invitaţia de aderare

la pact atât Greciei, cât şi Turciei. Armatele celor două state urmând să intre în

componenţa unui nou-înfiinţat camandament sud-european pus sub comanda unui

general american.

În consecinţă, aria de responsabilitate a AFSOUTH (Allied Forces South)

cuprinde întreaga Mediterana, ţărmurile şi apele turceşti ale Mării Negre şi

frontierele asiatice ale statului turc.

Reacţia de protest a U.R.S.S. şi de această dată a fost promtă şi fermă. La 3

noiembrie 1951 Moscova trimite o notă oficială Ankarei prin care protesta faţă de

intenţia de aderare a acesteia la NATO, precum şi faţă de instalarea de baze militare

străine aproape de graniţa comună.

Hotărârea Turciei era de nestrămutat, astfel că, în cadrul sesiunii Consiliului

Miniştrilor de Externe, ai Apărării şi de Finanţe din statele membre, ce a avut loc la

Lisabona între 20-25 februarie 1952, are loc primirea oficială a celor două ţări ca

membri cu drepturi depline.

Pentru guvernul de la Ankara, primirea în Alianţă însemna încununarea

eforturilor diplomatice, rezolvarea întrucâtva a problemelor de securitate şi faptul că

această zonă a Mării Negre era recunoscută ca una de importanţă geostrategică

pentru Statele Unite.

Ca membru al NATO, Turcia a încercat să adapteze modelul de organizare

american în dezvoltarea sa politică, economică, socială şi militară. Sprijinul

economic acordat acestui stat a depăşit prevederile stipulate în Planul Marshall, iar

rezultatele se arătau a fi satisfăcătoare pentru ambele părţi.

32

Din punct de vedere geostrategic, intrarea Turciei în NATO a determinat

constituirea unei forţe alcătuite de 96 de divizii operaţionale în orice moment,

cărora li s-au alăturat 20 de divizii vest-europene şi 18 divizii turceşti. Aceste trupe

erau disponibile de-a lungul graniţelor cu U.R.S.S. În replică, şi sovieticii au

concentrat importante trupe în vederea securizării frontierei caucaziene, fapt ce a

redus numărul militarilor ce ar fi putut ataca concomitent Europa Centrală.

Prezenţa Alianţei Nord – Atlantice în zona bazinului Mării Negre era

neliniştitoare atât pentru sovietici cât şi pentru ţările din sfera lor de influenţă.

Iminenţa declanşării unui conflict armat în această arie a Europei înfiora ambele

tabere.

În ceea ce priveşte Turcia, costul unei eventuale altercaţii militare era uriaş şi

nesustenabil atât militar, cât şi material, însă ea rămânea primul obiectiv al unei

agresiuni sovietice în zona pontică. Prin chiar poziţia sa geografică – aşezată

aşezată pe două continente şi poartă spre un al treilea – statul turc constituia marele

premiu într-un conflict major.

Pentru a descuraja o ofensivă sovietică eventuală, pe teritoriul turc s-au

stabilit baze NATO - la Izmir şi lângă Adana - , iar armata era organizată după

modelul american.48

În cadrul Alianţei, atât trupele turceşti, cât şi cele greceşti erau antrenate

pentru operaţiuni militare în Marea Neagră. Un astfel de plan de manevră era şi cel

denumit „Dunărea de Jos”, în care se preconiza ca, în eventualitatea unei

conflagraţii între cele două „lumi”, un corp combinat de armată, ce era alcătuit din

20-25 divizii, cu trupe greceşti, turceşti şi americane, ar fi trebuit să neutralizeze

România. Privitor la controlul Strâmtorilor, după ce Turcia devine membru NATO,

responsabilitatea apărării acestora revine Comandamentului Forţelor Navale,

redenumit ulterior – la 28 decembrie 1952 – Comandamentul Strâmtorilor şi al

Mării Marmara.

Uniunea Sovietică nu putea rămâne indiferentă la încercările S.U.A. de a-şi

consolida supremaţia în plan internaţional. Toate evenimentele majore petrecute

după cel de-al doilea război mondial – criza de la Praga, blocada Berlinului,

înfiinţarea şi extinderea NATO, războiul din Coreea – au determinat Kremlinul să

48 M. G. Cojocaru, op.cit, p.72

33

creeze o contrapondere militară a NATO în interiorul Cortinei de fier, iar această

instituţie s-a numit „Organizaţia Tratatului de la Varşovia”.

Primele elemente precursoare în acest sens pot fi considerate prevederile

tratatelor bilaterale de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală încheiate între

majoritatea statelor care, peste ceva timp, aveau să devină parteneri la Tratatul de la

Varşovia.49 Respectivele tratate exprimau dorinţa statelor semnatare de a întări

relaţiile pe cât mai multe planuri, dar, concomitent, urmăreau şi crearea unor alianţe

defensive bilaterale.

În spaţiul pontic, România încheie la 16 ianuarie 1948 un astfel de tratat cu

Bulgaria vecină, în care se stipulează, pe lângă clauzele de ordin politico-economic,

o serie de prevederi referitoare la apărarea comună împotriva unei eventuale

agresiuni.

Articolul al doilea al acestui tratat precizează că: „Înaltele Părţi Contractante

vor lua de comun acord toate măsurile necesare pentru a garanta securitatea,

independenţa naţională şi integritatea lor teritorială. În acest scop, ele se vor

înţelege asupra tuturor chestiunilor internaţionale importante care ating interesele

celor două ţări sau interesele păcii şi ale colaborării internaţionale.”50

Între 9-12 ianuarie 1951 a avut loc la Moscova o consfătuire a

reprezentanţilor ţărilor cu democraţie populară. În cadrul acestei întâlniri,

conducerea sovietică a trasat directivele în vederea realizării unei uniformizări în

plan organizaţional, doctrinar şi logistic a armatelor naţionale din blocul comunist,

după un model sovietic. Reprezentanţii ţărilor participante la lucrări s-au aliniat fără

rezerve aprecierilor şi propunerilor Kremlinului. Tot la această consfătuire, la care

au participat din partea română Gheorghe Ghiorghiu-Dej şi Emil Bodnăraş, Stalin a

hotărât formarea Comitetului de Coordonare, care era o structură politico – militară

ce se voia să funcţioneze asemeni NATO.

Dinamica Războiului rece face ca, la mai bine de doi ani de la moartea lui

Stalin, succesorul acestuia la Kremlin, Hrusciov, să procedeze la convocarea unei

conferinţe a statelor socialiste Europa la Varşovia în perioada 11-14 mai 1955.

49 Constantin Olteanu, Relaţii militare, Ed. F.R.M., Bucureşti, 2007, p. 167

50 “Scînteia” (ziarul oficial al Partidului Comunist Român), nr. 1024/19 ianuarie 1948

34

Aici, conducerea comunista de la Moscova prezintă participanţilor

documentele de constituire a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.

La 14 mai 1955 se semnează în capitala polonă „Tratatul de prietenie,

colaborare şi asistenţă mutuală”, care intră în vigoare pe 5 iunie şi care avea o

valabilitate de 20 de ani. Alianţa cuprindeam ca membri fondatori, 8 state socialiste:

Republica Populară Albania, Republica Populară Bulgară, Republica Populară

Polonă, Republica Cehoslovacă, Republica Democrată Germană, Republica

Populară Ungară, Republica Populară Română şi URSS. În acest mod, Uniunea

Sovietică crea şi o bază legală pentru prezenţa trupelor Armatei Roşii în aceste ţări

satelit şi dicta strategia de bloc membrilor supuşi.

Statele semnatare au ratificat Tratatul, consfinţind prin aceasta forţa lui

juridică, şi, în conformitate cu prevederile cuprinse în articolul al şaselea, Polonia

devine depozitarul documentelor.

Scopurile declarate ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia au fost enunţate

în documentul care s-a aflat la baza constituirii şi activităţii Alianţei: „Părţile

contractante se obligă să se abţină în relaţiile internaţionale de la ameninţarea cu

forţa sau de la folosirea acesteia, precum şi să rezolve litigiile internaţionale prin

mijloace paşnice, în aşa fel încât să nu pericliteze pacea şi securitatea

internaţională” (articolul I).

De asemenea, în articolul al doilea, se declară că aliaţii „sunt gata să

participe în spiritul unei colaborări sincere la toate acţiunile internaţionale care au

drept scop asigurarea păcii şi a stabilităţii” şi „vor depune eforturi pentru ca, în

înţelegere cu alte state care vor dori să colaboreze în această direcţie, să se ia măsuri

eficiente în vederea reducerii generale a armamentelor şi a interzicerii armelor

atomice, cu hidrogen şi a altor tipuri de arme de exterminare în masă”. 51

Ca şi N.A.T.O., Organizaţia Tratatului de la Varşovia susţinea că nu se

constituia într-un bloc politico-militar închis, ci, în articolul al nouălea, se precizau

în acest sens următoarele: „prezentul Tratat este deschis şi altor state, indiferent de

orânduirea lor socială şi de stat, care vor declara că sunt gata ca, luând parte la

prezentul Tratat să contribuie la unirea eforturilor statelor iubitoare de pace în

scopul asigurării păcii şi securităţii popoarelor.” 52

51 C-tin Olteanu, op. cit., p. 176

52 Ibidem, p. 177

35

Pactul de la Varşovia era în plan diplomatic o declaraţie politică a

solidarităţii militare socialiste. Acestă alianţă s-a înfăptuit după modelul „ştiinţei

militare sovietice” în ceea ce priveşte principiile de funcţionare, organizare,

intruirea şi înzestrarea cu echipamente şi armament, iar acest model a fost

implementat în baza „ajutorului frăţesc” al URSS. Aceste aspecte sunt valabile şi

pentru cele două state riverane Mării Negre – România şi Bulgaria.53

Principiile şi modalităţile prin care se realiza colaborarea militară au fost

stabilite de comun acord, acestea căpătându-şi forma definitivă în Statutul Forţelor

Armate Unite şi al Comandamentului Unificat al statelor participante la Tratat, în

timp de pace, adoptat în anul 1969. În conformitate cu prevederile respectivului

Statut, în Forţele Armate Unite nu era inclusă întreaga armată a statelor semnatare,

ci doar acele unităţi şi mari unităţi, aparţinând fiecărei arme, nominalizate în mod

expres de fiecare ţară. Valoarea numerică a contingentului de trupe al fiecărui stat –

infanterie, marină, aviaţie –, precum şi efectivul total al Forţelor Unite, se fixau prin

protocoale speciale şi se aprobau de guvernele ţărilor parte. 54

În bazinul pontic, în cadrul Protocolului cu privire la înfiinţarea

Comandamentului Unit al Forţelor Armate ale statelor semnatare ale Tratatului de la

Varşovia – încheiat odată cu semnarea tratatului – se preciza că, pe lângă forţele

terestre şi aeriene, sunt incluse în componenţa Forţelor Armate Unite şi forţelor

maritime militare române şi bulgare, iar din partea U.R.S.S. era inclusă Flota Mării

Negre.55

Din punct de vedere militar, apariţia pe scena internaţională a Pactului de la

Varşovia marchează intrarea zonei Mării Negre în logica de nestrămutat a

echilibrului de forţe specific Războiului rece. În acest spaţiu, realitatea geopolitică

opune cele două blocuri politico-militare aflate în contact direct, fapt ce determină

şi demersurile de politică externă şi de securitate întreprinse de acestea ulterior.

Marea Neagră dobândeşte caracterul de „mare închisă” între NATO şi

Organizaţia Tratatelor de la Varşovia. U.R.S.S. şi statele comuniste riverane –

53 Laurenţiu-Cristian Dumitru, Şerban Pavelescu, op. cit., p.332

54 C-tin Olteanu, op. cit., p. 181

55 Ibidem, p.330

36

România şi Bulgaria – domină prin potenţial, însă ţărmul sudic şi Strâmtorile erau

controlate de Alianţa Nord – Atlantică.

Începutul deceniului al şaselea marchează demararea unui proces de înarmare

a statelor din blocul comunist, proces impus de Moscova şi desfăşurat după

directivele acesteia. Deşi în urma încheierii Tratatului de pace de la Paris din 1947 –

unde România şi Bulgaria erau declarate state învinse – acestora li se impuseseră

serioase limitări în plan militar, totuşi îngrădirile au fost repede excedate prin

hotărârea puterii hegemonice.

Înzestrarea forţelor navale române şi bulgare, care erau operaţionale în

bazinul Mării Negre, s-a realizat atât prin producţie proprie, cât şi prin import de

nave, tehnologie militară şi armament din U.R.S.S.

După moartea lui Stalin, şi în bazinul Mării Negre se cunoaşte o oarecare

destindere. Iniţiativele în materie de politică externă promovate de Uniunea

Sovietică, determinate de principiul coexistenţei paşnice, conduc spre noi abordări.

Capitolul II

Evoluţia Războiului Rece către marginea prăpastiei şi înapoi

Într-un faimos articol scris la 2 octombrie 1952 pentru revista „Bolşevic”, I.

V. Stalin insistă asupra faptului că victoria finală a comunismului – dogmă absolută

în idiologia marxist-leninistă – nu implica în mod necesar o conflagraţie între lumea

capitalistă şi cea comunistă. Dimpotrivă, „contradicţiile” dintr ţările capitaliste i se

păreau acum tot mai iminente.56

Mai mult, lucrările Congresului al XIX-lea al Partidului Comunist din

Uniunea Sovietică, desfăşurat la Moscova între 5 şi 14 octombrie 1952, se înscriau

pe aceeaşi orientare a politicii sovietice; Această linie nouă părea că va fi mai

rodnică decât cea veche de hărţuire, însă, la 5 martie 1953 a avut loc un eveniment

neaşteptat: moartea conducătorului, „tătucul” Stalin. Odată cu dispariţia fizică a

56 Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, Istoria relaţiilor internaţionale, vol. II, Editura

Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006, p.85

37

acestuia, Uniunea Sovietică şi întreaga mişcare comunistă îşi pierd „zeul, un zeu

teribil”57

Succesorii lui Stalin la conducerea URSS simt nevoia unei destinderi în plan

internaţional, după tensiunile avute cu lumea capitalistă, întrucât momentul cerea o

concentrare sporită a acestora asupra luptelor intestine pentru acapararea puterii.

Era o luptă a fiecăruia cu toţi, fiecare personaj încercând să-şi atragă de partea sa

cât mai multe persoane influente în diferite medii.

De cealaltă parte a „Cortinei de fier”, la Washington, au loc schimbări

importante: administraţia Truman este înlocuită de cea a generalului Dwight

Eisenhower, politician de orientare republicană. Deşi politica de „containment”

dusă de predecesorul său a fost subiectul unei critici vehemente în campania

electorală din noiembrie 1952, totuşi noul preşedinte a realizat imediat că eliberarea

popoarelor de sub hegemonia Moscovei era imposibil de înfăptuit fără riscul

declanşării unui război de amploare, chiar nuclear. Pe cale de consecinţă, noul

locatar de la Casa Albă urmează aceeaşi cale diplomatică bătătorită de democraţi.

Istoricii afirmă că, din anul 1953, relaţiile din cele două blocuri cunosc o

oarecare destindere, acest lucru fiind vizibil în politica externă a celor două

superputeri; totuşi nu au loc modificări de substanţă. Datele problemei nu se

schimbă: sovieticii nu renunţă la doctrina lor, iar americanii se menţin cu fermitate

pe poziţia anticomunistă adoptată în 1947.58

La acestea se adaugă şi progresele remarcabile din plan militar: stocuri de

bombe nucleare (din 1949 şi U.R.S.S. îşi fabrică propria bombă nucleară) şi cu

hidrogen, eforturi susţinute în vederea dezvoltării unor noi tehnologii pentru

dirijarea de la distanţă a proiectilelor cu diverse încărcături.

Toţi aceşti factori au creat o situaţie diferită la nivelul relaţiilor

internaţionale, fază în care diplomaţia tradiţonală – fără a fi perimată – nu mai este

singură suficientă pentru a explica relaţiile între state. Guvernele şi curentele

politice sunt nevoite să găsescă noi metode de a inter-relaţiona, să se adapteze şi să

adopte un „nou look” diplomatic.59

57 Philippe Moreau-Defarges, Relaţiile internaţionale după 1945, Editura Institutului

European, Bucureşti, 2001, p.23

58 Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, op.cit., p.79

38

II.1. Moartea lui I. V. Stalin şi consecinţele primei destinderi Est-Vest

în bazinul Mării Negre

După moartea lui Stalin, moştenitorii săi, pentru a-şi conserva opţiunile,

caută să destindă relaţiile între Est şi Vest, însă aceasta nu trebuia percepută de

democraţii ca o vulnerabilitate. Astfel, se încearcă refugiu într-un impas diplomatic:

noua echipă de la Kremlin se oferă să deschidă noi negocieri. Noul prim-ministru,

Malenkov, invită statele la discuţii, însă fără a face vreo propunere concretă asupra

subiectului acestora.60

Statele Unite, de cealaltă parte, se feresc a avea vreo iniţiativă majoră pentru

început, însă această prudenţă exagerată în vederea menţinerii coeziunii Aliaţii

Nord- Atlantice a împiedicat o încercare temeinică de exploatare a confuziei

sovieticilor imediat după dispariţia temutului dictator. Noul preşedinte aşteapta pe o

poziţie de forţă - asemeni lui Truman - o schimbare de intenţie a U.R.S.S., deşi

premierul britanic Winston Churchill (revenit în funcţie după octombrie 1951)

îndemna la negocieri pentru a destinde relaţiile încordate şi pentru a câştiga timp.

Speranţa „bătrânului leu” era aceea că „zece ani de liniştire, plus o ştiinţă

productivă ar putea crea o lume diferită.”61

Aşadar, propunerea lui Churchill nu mai viza o reglementare globală, ci o

politică ce avea să fie definită prin termenul „destindere”. Acesta realiza că politica

de „containment” a comunismului, aşa cum fusese ea concepută iniţial nu mai putea

fi dusă mai departe, întrucât implementarea sa însemna „rezistenţă de dragul

rezistenţei” până când sistemul sovietic avea să se transforme din interiorul său. 62

59 Constantin Hlihor, E. Căpăţână, Comunicarea în conflictele şi crizele internaţionale

(secolul al XX-lea şi începutul secolului XXI), Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de

Apărare „Carol I”, 2007, p.193

60 H. Kissinger, op.cit., p.441

61 Peter G. Boyle, ed., The Churchill-Eisenhower Correspondence, 1953-55, Chapel

Hill, N.C./ London: University of North Carolina Press, 1990, p. 36

62 Ibidem, p.447

39

Ceea ce invoca premierul britanic era un compromis: coexistenţa paşnică pentru a

da voie timpului să calmeze politica sovietică pe termen lung.

Odată ce succesorii lui Stalin s-au lămurit că occidentalii nu vor exercita

presiuni asupra chestiunilor acute din Europa Centrală, aceştia au căutat să câştige

timp concentrându-şi atenţia pe ceea ce preşedintele Eisenhower şi secretarul său de

stat John Foster Dulles numeau „teste de bună credinţă”: reglementarea situaţiei din

Peninsula Coreea şi din Indochina, şi Tratatul de stat al Austriei.63

În plan intern U.R.S.S. a cunoscut venirea la conducere a unei noi echipe

politice, dar şi frământări la vârf pentru acapararea puterii. După dispariţia lui

Stalin, preluarea tuturor prerogativelor acestuia – conducătorul suprem – de către o

singură persoană însemna prea mult pentru principalii lideri sovietici, drept pentru

care puterea a fost împărţită între G. M. Malenkov, în calitate de premier şi de N. S.

Hruşciov, ca şef al partidului din Uniunea Sovietică (P.C.U.S.).

Acum este momentul în care îşi fac apariţia primele semne ale destinderii:

amnistieri, înlăturarea cultului personalităţii lui Stalin. Erau chiar indicii că Uniunea

Sovietică voia să reia relaţiile în spaţiul Mării Negre cu Turcia, căreia îi adresa o

notă la 30 mai 1953 prin care înştiinţa executivul condus de A. Menderes că renunţă

la revendicările teritoriale asupra vialetelor din Nord-Est: Kars şi Ardahan. 64

Renunţarea URSS la pretenţiile teritoriale pe care le avea asupra celor două districte

din Armenia turcească era o noutate pentru oficialităţile de la Ankara.

Mai mult, analistul Isaac Deutscher afirmă că tot în acest timp s-au discutat

planuri de retragere a sovieticilor din Germania de Est. Ulterior, dezicându-se de

acestea, Hruşciov le-a atribuit lui Lavrenti Beria, care fusese declarat „duşman al

poporului”.65

Schimbarea politică de la Moscova s-a făcut simţită şi în cadrul blocului

estic, astfel încât şi în aceste state socialiste s-a înlăturat cultul lui Stalin şi a avut

loc o „separare a puterilor în stat”, adică s-a operat disocierea funcţiei de preşedinte

al Consiliului de Miniştri (prim-ministru) şi aceea de prim secretar al Partidului.

În România, funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri revine lui

Gheorghe Gheorghiu – Dej, iar cea de prim – secretar al Consiliului Central al

63 Ibidem, p.449

64 Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, op.cit., p.86

65 Martin McCauley, op. cit., p. 19

40

Partidului Muncitoresc Român (PMR) lui Gheorghe Apostol.66 În Republica

Populară Bulgară, în fotoliul de premier este instalat Cervenkov, iar ca prim –

secretar al partidului este ales Todor Jivkov.

Este demn de menţionat faptul că în tot lagărul comunist în acest timp

domnea teroarea. De la sfârşitul deceniului al cincilea încep arestările şi membrii

elitei statelor comunizate cu forţa sunt încarceraţi în închisorile noului regim; de

asemenea, deţinuţi politici devin şi cei care se opun colectivizării agricole.

Împotriva celor care „nu prezentau garanţii pentru siguranţa statului” a fost

introdusă munca forţată; astfel reeducarea prin muncă devine modalitatea prin care

zeci de mii de persoane incomode sunt pedepsite. O mare parte din aceşti deţinuţi

politici nu mai ies din închisori, fiind executaţi sau murind nesuportând condiţiile

inumane de detenţie.67

La Moscova, situaţia neplăcută de luptă succesorială se încheie la începutul

anului 1955, atunci când, înlăturându-l pe Malenkov, Nikita Sergeevici Hruşciov

devine învingător, reuşind să controleze întregul aparat administrativ sovietic. Locul

de premier, rămas vacant după „demisia” lui Malenkov, este ocupat de Bulganin.

Era Hruşciov – Bulganin avea să confirme aparenta politică de detensionare a

relaţiilor dintre cele două blocuri inaugurată după moartea lui I. V. Stalin.68

În primăvara anului 1955, după ce R. F. Germania devine membru cu

drepturi depline în cadrul NATO, liderul sovietic N. S. Hruşciov începe tratativele

cu ţările socialiste pentru a organiza o alianţă militară care să menţină echilibrul de

forţe. La 11 mai 1955 a început în capitala Poloniei cea de-a doua Conferinţă a

statelor socialiste europene pentru asigurarea păcii şi securităţii în Europa;

conferinţa care reunea prim – miniştrii, miniştrii de externe şi ai apărării din URSS,

Albania, Bulgaria, România, Cehoslovacia, Polonia, Republica Democrată

Germană, Ungaria şi – ca observator – ministrul apărării din China.

La finalul acestei Conferinţe – la 14 mai – s-a semnat „Tratatul de prietenie,

colaborare şi asistenţă mutuală”, cunoscut şi sub numele de „Tratatul de la

66 Ioan Scurtu, Istoria contemporana a României, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2007, p.137

67 Ibidem, p. 133

68 Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, op.cit., p. 88

41

Varşovia”, încheiat pentru o perioadă de douăzeci de ani, având caracter defensiv şi

fiind limitat la Europa.69

Deşi semnatarele acestui Tratat – exceptând Republica Democrată Germană –

încheiaseră deja alianţe defensive, deouă câte două între 1943 – 1948, Tratatul de la

Varşovia dădea puternic impresia că fusese calchiat după modelul Tratatului Nord –

Atlantic. Mai mult, în articolul 5 se menţiona că trebuie creat un comandament unic

al forţelor armate, care avea să fie încredinţat mareşalului sovietic Ivan S. Konev, 70

şi un Comitet Politic Consultativ. Oficial, scopul Tratatului era de salvgadare a păcii

şi de reducere generală a armamentului; să se consulte în probleme de interes

comun, să acţioneze în vederea prieteniei şi colaborării între statele membre.

Tratatul era deschis şi altor ţări, indiferent de sistemul lor social.71

Instituţionalizarea alianţei militare a statelor din sfera de influenţă a URSS

nu a asigurat coeziunea lagărului comunist şi nici nu a oprit manifestările împotriva

sistemului politic impus de sovietici cu forţa armelor.

În Bazinul Mării Negre, crearea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia a

însemnat alinierea din punct de vedere militar a tuturor statelor riverane: pe de o

parte Trucia, care era membră NATO şi, pe de altă parte, Uniunea Sovietică,

România şi Bulgaria, care erau membre ale recentului Tratat.

În pofida consolidării celor două tabere (prin intrarea Republicii Federale

Germane în NATO şi prin înfiinţarea Tratatului de la Varşovia), atât americanii,

caât şi sovieticii acceptă să se întâlnească pentru a conveni asupra unor probleme

importante, care ar fi: armele nucleare, chestiunea Germaniei, securitatea europeană

etc.

Întâlnirea la vârf a avut loc la Geneva în iulie 1955, dar s-a dovedit a fi

extrem de departe de una ce se aştepta la început. Deşi şi-a desfăşurat lucrările într-

o atmosferă destinsă, conferinţa nu a dat rezultate. Ceea ce s-a înţeles a fost „nevoia

psihologică a democraţiilor de răgaz după un deceniu de confruntări. După ce

anterior susţinuseră cu fermitate în faţa lui Stalin propuneri specifice, democraţiile

cedau acum înaintea unei schimbări de ton sovietice. Erau precum alergătorul la

69 S. Cristescu, op. cit., p.172

70 Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, op.cit., p. 87

71 Ştefan Lache, România în relaţiile internaţionale 1939 – 2006, Bucureşti, Editura

Fundaţiei România de Mâine, 2007, p.260

42

maraton care, văzând linia de sosire, se aşează istovit pe marginea drumului şi le

permite celorlalţi concurenţi să-l ajungă din urmă”72

Deşi discuţiile purtate la această conferinţă au fost sterile, istoricii şi analiştii

acelei perioade fac vorbire despre „spiritul Genevei”, despre faptul că în acest oraş

elveţian s-au întâlnit şi au discutat amical preşedinţii celor două superputeri opuse

ideologic şi chiar militar. Însuşi secretarul de stat John Foster Dulles a fost furat de

acest „spirit al Genevei” atunci când afirma că : „Până la momentul Genevei,

politica Sovietică s-a bazat pe intoleranţă, care era nota dominantă a doctrinei

Sovietice. Politica Sovietică se bazează acum pe toleranţă, care include relaţii bune

cu toată lumea ...”73

Ministrul de externe al Marii Britanii, Harold Macmillan aprecia şi el această

realizare la care contribuise: adevărată semnificaţie a celor petrecute la Geneva nu

consta în acorduri specifice, ci în relaţiile personale între conducători.74

În ciuda tuturor acestor aprecieri ale „spiritului Genevei” făcute de

occidentali, totuşi faptul că nu s-au discutat cauzele tensiunii în plan internaţional a

făcut ca acestea să se perpetueze şi să devină tot mai sensibile.

De cealaltă parte, conducătorii sovietici au perceput cu totul altfel momentul

„Geneva”. Aceştia au înţeles că democraţiile nu intenţionau să intervină şi să profite

de starea de incertitudine produsă de dispariţia lui Stalin. Mai mult, ei au interpretat

Conferinţa de la Geneva ca pe o stare de slăbiciune a blocului occidental: raportul

de forţe evolua în favoarea lor. Chiar Hruşciov a rezumat întâlnirea din iulie 1955 în

memoriile sale: „ ... duşmanii noştri au realizat că eram în stare să rezistăm

presiunilor lor şi să le desluşim şmecheriile acestora.”75

Relevant în sprijinirea acestor puncte de vedere sovietice este faptul că, după

întâlnirea de la Geneva, Hruşciov se opreşte în drumul spre Moscova în Berlinul de

Est, unde îl vizitează pe Walter Ulbricht – şeful Republicii Democrate Germane –

asigurându-l că „realizările socialismului din Republica Democrată Germană” vor fi

apărate.76 Cu alte cuvinte, Uniunea Sovietică renunţă la ideea de a avea o Germanie

72 H. Kissinger, op.cit., p.451

73 Ibidem, p.452

74 Ibidem

75 N. S. Khrushchev, Khrushchev Remembers, Boston: Little Brown, 1970, p. 400

76 Martin McCauley, op.cit., p.61

43

unită de partea sa, afirmându-şi categoric sprijinul pentru Republica Democrată

Germană.

Marxişti convinşi, conducătorii sovietici au continuat ideea compatibilă cu

ideologia lor conform căreia capitalismul se află în plin proces de disoluţie şi

singurii învingători din această competiţie mondială vor fi comuniştii. În luna

februarie a anului 1956, în cadrul celui de-al XX-lea Congres al Partidului

Comunist al Uniunii Sovietice, N. S. Hruşciov descrie într-o manieră

dezaprobatoare evoluţia Occidentului: „Criza generală a capitalismului continuă să

se adâncească ... Tabăra internaţională a socialismului exercită o tot mai mare

influenţă asupra cursului evenimentelor mondiale ... Poziţia forţelor imperialiste

slăbeşte continuu ... ”77.

Tot la acelaşi Congres, Hruşciov – într-un raport secret critică dur politica

predecesorului său I. V. Stalin. Fără a pune la îndoială sistemul politic comunist şi

viabilitatea sa, liderul de la Kremlin înfierează faptele reprobabile ale politicii

staliniste şi dă asigurări că asemenea persecuţii şi epurări în aparatul superior de

partid şi de stat nu vor mai avea loc. Repudierea trecutului stalinist a produs un şoc

teribil atât comuniştilor, cât şi necomuniştilor.78

Foarte încrezător în forţele sale, N.S. Hruşciov declara că politica de

coexistenţă paşnică a constituit fundamentul relaţiilor cu lumea capitalistă; lucru

care nu însemna nicidecum că U.R.S.S. accepta conservarea ordinii mondiale, ci

lupta de clasă dintre exploataţi şi exploatatori va continua în lume.

Victoria socialismului rămâne pe mai departe obiectivul final, iar lupta de

clasă va fi motorul istoriei, însă confruntarea nu va dispărea, ci va avea loc exclusiv

pe domeniul economic şi ideologic, nu şi pe cel militar.79

Este posibil ca această condamnare a politicii reprobabile duse de Stalin să fi

însemnat în epocă o îmblânzire a comunismului, dar a fost folosită de Hruşciov şi ca

armă împotriva foştilor apropiaţi ai predecesorului său şi care acum îi erau rivali

pentru obţinerea controlului total în Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.

77 ***, Raportul lui Hruşciov la Congresul al XX-lea al P.C.U.S., Pravada, 15 februarie

1956 în „Curent Difest of the Soviet Press”, vol 8, nr. 4, (7 martie 1956), pp. 4,6,7

78 M. McCauley, op.cit., p.61

79 S. Berstein, P. Milza, op.cit., p.85

44

Această schimbare a orientării politice sovietice este explicabilă atât prin

conştientizarea uriaşelor responsabilităţi ce apasă asupra celor două superputeri ale

erei nucleare, prin sentimentul accentuat de insecuritate provocat de arssenalele

nucleare, dar şi convenţionale de ultimă generaţie, cât şi prin nevoia unei

îndelungate perioade de pace în care noul lider de la Kremlin să realizeze

impozantele proiecte economice, numite să recupereze şi să depăşească puterea

industrială şi standardele SUA.80

În mod paradoxal, procesul de destalinizare iniţiat de Hruşciov în 1956, odată

cu prezentarea „Raportului secret”, nu a condus la slăbirea dominaţiei asupra

statelor din orbita Kremlinului, ci dimpotrivă atunci când democraţiile se confruntau

cu criza Suezului, URSS se confrunta în Europa de Est ci două state satelit ce erau

cuprinse frământări împotriva regimurilor impuse de Armata Roşie: Polonia şi

Ungaria. Dacă în Polonia soluţionarea a fost relativ uşoară, în Ungaria aceasta nu a

fost posibilă decât prin intervenţie armată şi cu vărsare de sânge.

Poziţia oficială a SUA şi a Alianţei Nord- Atlantice faţă de intervenţia armată

a sovieticilor la Budapesta a fost una pasivă. În mod neoficial, se pare că

intervenţiile masive ale serviciilor secrete occidentale realizate prin metode

operative ascunse, desfăşurate din interiorul Ungariei, precum şi prin intermediul

postului de radio Free Europe (Europa Liberă), au fost cele care au radicalizat

protestele.81

Sub aspectul manifestărilor violente desfăşurate în toamna anului 1956 în

Ungaria, se poate afirma că nota dominantă a fost îndeosebi cea a masacrării multor

vieţi omeneşti.

Înabuşirea revoltei maghiare de către tancurile sovietice din 1956 a evidenţiat

o dată în plus caracterul definitiv al divizării politice a continentului european între

cele două puteri hegemonice.82

Incapacitatea oficialităţilor de la Washington de a evalua alte opţiuni în afară

de cea a războiului pentru a stăvili comunismul şi pentru a influenţa evenimente

80 Ibidem

81 Florian Gârz, Renaşterea Europei. De la Atlantic la Urali, Casa Editorială Odeon,

Bucureşti, 1999, p. 72

82 Ibidem, p. 73

45

produse de acesta „a deschis o prăpastie uriaşă întru ceea ce proclamase

administraţia SUA şi ceea ce era de fapt pregătită să susţină în mod concret”.83

În altă ordine de idei, atât N.A.T.O., cât şi Statele Unite au demonstrat că nu

sunt dispuse să se angajeze într-un război nici pentru sprijinul statelor din Europa

Centrală şi de Est, dar nici pentru eliberarea acestora de sub opresiunea comunistă.

Mai mult chiar, Kremlinului nu i s-au făcut prea multe reproşuri pe scena

diplomatică internaţională, având în vedere că Europa Occidentală era şi ea

discreditată în urma intervenţiei militare eşuate întreprinse de Franţa şi Marea

Britanie împotriva Egiptului lui Nasser.

În toamna lui 1956, Occidentul, pe de o parte, a înţeles şi a ţinut cont de

faptul că „stăpânii sovietici” dispuneau de voinţa politică de a face uz de forţa

armată pentru a-şi menţine controlul absolut aspra statelor din această zonă a

Europei, iar pe de altă parte, a arătat în mod explicit tuturor că nu va recurge la

„războiul fierbinte” cu Uniunea Sovietică în interesul acestor state.

De cealaltă parte a Cortinei de fier, pe ţărmul sudic al Mării Negre, Turcia

era singurul stat riveran care avea calitatea de membru NATO şi care echilibra

întru-câtva forţele în acest spaţiu geopolitic. De asemenea, Turcia mai era

importantă pentru SUA datorită faptului că făcea legătura cu Orientul Mijlociu,

bogat în hidrocarburi.

Această zonă a Orientului Mijlociu începe să devină tot mai importantă din

momentul în care URSS devine interesată să-şi promoveze interesele aici. Statele

Unite răspund cu promtitudine, iar preşedintele Eisenhower lansează la 5 ianuarie

1957 într-un mesaj trimis Congresului, doctrina ce-i va purta numele şi care

justifica intervenţia americanilor în cazul unui atac comunist „direct” asupra unei

ţări din această zonă.84

De asemenea, Doctrina Eisenhower prevedea un triplu program de ajutor

economic, asistenţă militară şi protecţie împotriva agresiunii comuniste aici.85

Pentru securizarea zonei Orientului Mijlociu împotriva ameninţărilor

sovietice, se înfiinţează la 24 februarie 1955 „Pactul de la Bagdad” între Irak şi

83 H. Kissinger, op.cit., p. 479

84 Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, op.cit., p.119

85 H. Kissenger, op.cit., p. 479

46

Trucia. Încheiat pe o perioadă de cinci ani, tratatul era deschis participării şi a altor

state.

Peste puţin timp, la 5 aprilie, aderă la Pact şi Marea Britanie, care vedea în

aceasta consolidarea aripii extrem – dreaptă a NATO; de asemenea, tot în acelaşi an

devin membrii ai aceluiaşi tratat Pakistanul şi Iranul. Prin Marea Britanie şi prin

Turcia, Pactul de la Bagdad devine puternic ataşat de Alianţa Nord – Atlantică şi tot

mai mult îndreptat împotriva Uniunii Sovietice.

Statul turc devine element de legătură, alături de Marea Britanie, între pactul

de la Bagdad şi NATO. URSS se vedea blocată atât în Marea Neagră, cât şi în

regiunea Orientului Mijlociu de acelaşi stat turc incomod.

Jucând un rol de pirat atât în bazinul pontic, cât şi în Orientul Mijlociu,

Ankara era totodată sub o ameninţare continuă a unui atac declanşat asupra sa ori de

URSS, ori de Siria, puternic aprovizionată cu arme şi logistică de sovietici.

II.2 Diplomaţia pe marginea prăpastiei (1957 - 1962) şi

ecourile sale în arealul pontic

După încheierea celui de-al doilea război mondial, de-a lungul anilor, pe

măsură ce blocurile politico-militare s-au conturat din ce în ce mai accentuat,

„lumea, muşcând vârtos din declinul raţionalităţii, a intrat într-o dementă cursă a

înarmărilor. Arsenalele nucleare au devenit măsura de necontestat a forţei, a

distrugerii, a diferenţei, dar şi a raţionalităţii ajunse la limita proximă a

pierzaniei”.86

Această cursă iresponsabilă a înarmărilor a avut ca efect sporirea rapidă a

arsenalelor nucleare americane, Uniunii Sovietice; acestea fiind supuse unui ritm

febril de testare.

86 Costinel Petrache, Război cald – război rece – război global. Pacea în armura terorii,

în „Perspective ale secolelor şi apăsări în Europa”, vol.I, Editura Universităţii Naţionale de

Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2009, p.301

47

Acumularea de armament cu o capacitate de distrugere cât mai mare devine,

alături de partea ideologică, o componentă esenţială a Războiului rece, generatoare

a dimensiunii psihologice a acestei înfruntări. Cele două superputeri şi blocurile

asupra cărora ele îşi exercită leadership-ul sunt nevoite să elaboreze strategii şi să

dispună constant de opţiuni cu care să contracareze incertitudinile. Viteza de

asimilare a noutăţilor – mai cu seamă tehnologice şi militare – creşte uluitor, astfel

încât atmosfera Războiului rece este definită şi de impresia, mereu amplificată, că

lumea se grăbeşte spre un viitor tot mai sumbru şi mai ambiguu.87

După ce Statele Unite ale Americii pierd mai întâi monopolul asupra bombei

nucleare, iar mai apoi asupra celei cu hidrogen, U.R.S.S. preia în 1957 conducerea,

atunci când Agenţia sovietică de ştiri – T.A.S.S. – anunţa în luna august lansarea cu

succes a unei rachete balistice intercontinentale cu mai multe trepte. 88 Mai mult, la

4 octombrie acelaşi an, Uniunea Sovietică lansează în spaţiul cosmic primul satelit

artificial al Pământului, denumit Sputnik şi, având o misiune de explorare; iar la 3

noiembrie este trimis în spaţiu cel de-al doilea Sputnik, cu o greutate de şase ori mai

mare decât precedentul şi care are la bord şi o fiinţă vie: căţeluşa Laika.89

În acest mod sovieticii arătau lumii întregi că dispuneau de armament şi de

tehnologie ce erau capabile să modifice raportul de forţe în favoarea blocului

comunist. Strategic, cursa înarmărilor părea să fie condusă de U.R.S.S., lucru ce

periclita atât securitatea S.U.A., cât şi pe cea a ţărilor din Alianţa Nord – Atlantică.

Aceasta este exact ceea ce Statele Unite numiseră „Missile Gap”, o profundă sursă

de îngrijorare şi nelinişte pentru administraţia de la Washington.90

Datorită realizărilor remarcabile din „era Sputnikului”, N.S. Hruşciov era

foarte mândru de superioritate atinsă în faţa americanilor. După cu a arătat-o şi

evoluţia ulterioară a evenimentelor, conducătorul de la Kremlin a devenit

primejdios de încrezător în forţele proprii, mai ales că avea de partea sa partidele

comuniste aflate la putere care, întrunite la conferinţa ce a avut loc în noiembrie

1957, şi-au declarat unitatea şi lupta comună pentru progres.

87 M. McCauley, op.cit., p.19

88 C. Păiuşan Nuică, op.cit., p.91

89 S. Cristescu, op.cit., p.174

90 Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, op.cit., p. 131

48

Convins că şi-a asigurat spatele în ceea ce priveşte armamentul nuclear şi

tehnica militară, Hruşciov s-a hotărât să agaseze America. Acesta se simţea mult

mai puternic şi mai confortabil după înlăturarea unei grupări ce încercase să-i preia

puterea la Moscova în iunie 1957. După destituirea prim – ministrului Bulganin,

care făcuse parte dintre complotişti, la începutul anului 1958, Hruşciov se numeşte

pe sine premier şi devine conducător absolut în U.R.S.S.

În calitatea sa de conducător unic al U.R.S.S., liderul de la Kremlin avea trei

obiective: asigurarea unui ritm cât mai alert a unei dezvoltări economice, sporirea

securităţii statului şi răspândirea ideologiei comuniste în lume. 91 Dintre acestea trei,

asigurarea securităţii Uniunii Sovietice era cea mai importantă, drept pentru care

cheltuielile militare creşteau mereu în dauna investiţiilor în economie şi a creşterii

nivelului de trai.

Soluţia găsită de sovietici a fost aceea de a determina S.U.A. să accepte

negocieri asupra dezarmării. Această viziune se baza mai ales pe superioritatea

strategică monumentară dobândită de U.R.S.S. în domeniul rachetelor purtătoare

intercontinentale şi pe sentimentul inconfortabil de insecuritate creat.

Criza provocată de U.R.S.S. a avut avut loc în Berlin, capitala Republicii

Democrate Germane (cu excepţia Berlinului de Vest, care era controlat de aliaţii

occidentali) în 1958. Uniunea Sovietică cerea constituirea acestui oraş într-o entitate

politică independentă de cele două state germane.

Deşi democraţiile occidentale au încercat dezamorsarea tensiunilor, toate

demersurile au fost întâmpinate de refuzul sovietic. Pentru a depăşi momentul, atât

S.U.A., cât şi U.R.S.S. au trecut la o „politică a inaugurărilor”.92

În 1959 N. S. Hruşciov a devenit primul lider sovietic ce vizitează S.U.A.

Vizita oficială a avut loc între 15 – 27 septembrie şi discuţiile între cei doi lideri s-

au desfăşurat la Camp David. În urma acestor deliberări păreau să se fi rezolvat

problemele politice importante: problema germană, cursa dezarmărilor, dezvoltarea

relaţiilor bilaterale.93

Procesul de destindere a fost curmat de capturarea, în mai 1960, a unui avion

de spionaj al S.U.A. de tip U2 deasupra spaţiului URSS. Sovieticii au refuzat orice

91 M. McCauley, op.cit., p.68

92 C. Păiuşan – Nuică, op.cit., p.95

93 Ibidem

49

discuţii în urma acestui episod regretabil, care a avut ca finalitate o nouă tensionare

a relaţiilor dintre Est şi Vest pe scena relaţiilor internaţionale.

În ceea ce priveşte criza berlineză, aceasta s-a „soluţionat” în noaptea de 12

spre 13 august 1961 când, între Berlinul de Est şi cel de Vest, a fost construit un

uriaş zid, care ulterior a devenit simbolul delimitării clare dintre cele două lagăre.

Partea pozitivă a acestei situaţii a fost aceea că a deschis drumul reconcilierii

franco – germane, pe de o parte, şi, pe de altă parte, a contribuit la o reală conexiune

a diplomaţiilor Europei Occidentale.94

Politica dusă de Uniunea Sovietică în bazinul Mării Negre după câştigarea

puterii depline a lui Hruşciov a fost una de oarecare destindere. Cu toate acestea,

Flota Maritimă Militară sovietică cunoaşte, sub comanda amiralului Serghei G.

Gorşkov, o dezvoltare impetuoasă. U.R.S.S. căuta să devină şi în domeniul naval o

superputere, drept pentru care, şi pe acest sector, cursa înarmărilor devine acerbă.

Amiralul Gorşkov determină conducerea de la Kremlin să investească resurse

importante în dezvoltarea Uniunii Sovietice ca putere maritimă.

Astfel, dacă iniţial Flota sovietică a Mării Negre avea la nivel operativ –

strategic, rol defensiv, fiind o flotă de acţiune în zonă de coastă, capabilă să

desfăşoare operaţiuni pentru sprijinirea forţelor terestre, după a doua jumătate a

deceniului al şaselea leadership-ul de la Kremlin dezvoltă flota în vederea

dobândirii rapide a tuturor calităţilor de factor strategic în războiul modern, având la

dispoziţia sa aviaţie de sprijin şi ambarcată, nave de desant maritim şi artilerie de

coastă.95

În România, la insistenţele conducerii comuniste, au fost retrase trupele

Armatei Roşii, fapt în sine remarcabil pentru administraţia de la Bucureşti. După

cum era de aşteptat, Moscova a urmărit să obţină maximum de foloase

propagandiste prin această retragere a soldaţilor săi de aici. Gestul era prezentat ca

o iniţiativă sovietică destinată a demonstra sinceritatea politicii de destindere

internaţională promovată de Kremlin şi ca un exemplu pentru democraţiile

occidentale de a-şi retrage armatele de pe teritoriile străine.

94 Ibidem, p. 96

95 Laurenţiu-Cristian Dumitru, Şerban Pavelescu, op. cit., p. 340

50

Chiar N.S. Hruşciov de la tribuna adunării generale a ONU a evidenţiat

semnificaţia iniţiativelor luate de U.R.S.S., printre care şi retragerea armatei din

România în vederea consolidării păcii şi a destinderii internaţionale.96

Din păcate, acest act al retragerii soldaţilor sovietici din România a fost

singular, căci până la dizolvarea Uniunii Sovietice, nicăieri în lumea socialistă nu s-

au mai înregistrat retrageri totale ale Armatei Roşii. Acţiunea în sine a retragerii

trupelor sovietice nu afecta interesele de securitate ale U.R.S.S., România neavând

graniţă comună cu state membre NATO, însă Hruşciov avea interesul de a-şi spori

credibilitatea în Occident clamând a fi adeptul politicii de destindere în spaţiul

european, inclusiv în spaţiul pontic, prin măsuri politico – militare efective.97

Dacă Bulgaria, cealaltă ţară comunistă riverană la Marea Neagră, a urmat

îndeaproape linia politică trasată de Moscova, fiind considerată un aliat sigur şi

obedient întru totul, România – după 1958 – a pornit pe calea afirmării

independenţei şi a suveranităţii sale, a restabilirii relaţiilor ce-i fuseseră interzise

după căderea „Cortinei de fier”.98 Oficialităţile române încetează să se mai alinieze

automat – precum celelalte ţări socialiste – la politica de bloc promovată de

U.R.S.S. În cadrul ONU, dar şi în cadrul altor organisme internaţionale, diplomaţia

română a început să capete personalitate prin adoptarea unor noi atitudini proprii, nu

o dată diferite de cele ale U.R.S.S. sau ale celorlalte ţări socialiste satelite.

Politica externă promovată de Bucureşti se deschide spre Occident,

asumându-şi riscuri de neconceput până la această dată. Tot în această perioadă are

loc încheierea unor acorduri de compensare pentru bunurile naţionalizate în 1948,

înlăturându-se în acest fel serioase piedici în calea viitoarelor legături economice

ale statului român.

Deşi, în arealul pontic, politica externă a statului român căuta să se destindă

din strânsoarea „marelui vecin de la Răsărit”, totuşi echilibrul de forţe rămâne la fel

ca în perioada anterioară: de partea NATO era Turcia, iar de partea Organizaţiei

Tratatului de la Varşovia erau ţările comuniste: U.R.S.S., România şi Bulgaria.

Superioritatea doctrinei comuniste era atât de profund impregnată în

conştiinţa liderului de la Kremlin încât acesta, convins fiind de falimentul inevitabil

96 Ioan Scurtu, op.cit., p.143

97 Laurenţiu-Cristian Dumitru, Şerban Pavelescu, op. cit., p. 338

98 I. Scurtu, op.cit., p. 143

51

al economiilor de tip capitalist, încearcă ceva nemaiîntâlnit: introducerea ideologiei

comuniste chiar pe teritoriul continentului american. Statul care, de bunăvoie, s-a

deschis înaintea Uniunii Sovietice a fost Cuba, acolo unde, cu puţin timp în urmă,

avusese loc o lovitură de stat prin care Fidel Castro devenea „El Lider Maximo”.

Evenimentele sângeroase din Cuba – desfăşurate independent de orice

acţiune de anvergură a politicii sovietice – aveau să conducă progresiv la

constituirea unui stat socialist în zona de influenţă americană. 99 Cu acest stat condus

de regimul comunist, deşi aflat în proximitate, S.U.A. vor întreţine relaţii din ce în

ce mai reci.

În aceste circumstanţe politice, Cuba intră atât mai mult sub influenţa

ideologiei comuniste. Pentru a înlătura regimul de la Havana, Washingtonul iniţiază

o acţiune de intervenţie cu ajutorul a 1600 de rebeli cubanezi, însă încercarea de

debarcare a acestora în Golful Porcilor (11 aprilie 1961) se sfârşeşte într-un dezastru

total: 300 de morţi şi 1200 de prizonieri. La 18 aprilie 1961, N.S. Hruşciov solicită

oficial Statelor Unite să oprească invazia şi promite să vină în ajutorul lui Fidel

Castro, care părea să beneficieze şi de sprijinul poporului.

Eşecul noului preşedinte de la Casa Albă, John F. Kennedy a fost speculat de

Kremlin în plan internaţional pentru a schimba raportul de forţe din regiune.

Uniunea Sovietică ajută Cuba – recent raliată cauzei marxist-leniniste – pentru că

miza era importantă: transformarea teritoriului acestui stat într-o bază de operaţiuni

sovietice, ceea ce constituia o ameninţare cât se poate de directă la adresa SUA.

Administraţia Kennedy decide să adopte o linie mai prudentă în politica

externă în vederea atingerii obiectivului propus, şi anume împiedicarea unei

subversiuni comuniste, asemeni aceleia din Cuba, în emisfera vestică.100

Date fiind împrejurările, criza nu întârzie să apară. În anul următor, la 14

octombrie în urma unei misiuni de recunoaştere efectuată de un avion U2, se

descoperă faptul că pe teritoriul cubanez se construiau rampe în vederea lansării de

rachete. Lucrul era cu atât mai îngrijorător cu cât, încă de pe 2 septembrie 1962, un

comunicat sovieto-cubanez făcea cunoscut că sovieticii vor furniza autorităţilor de

la Havana arme şi instructori militari.

99 Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, op.cit., p.139

100 Ibidem, p.143

52

Criza, în pofida faptului că a fost scurtă ca întindere în timp, a fost deosebit

de gravă, riscându-se în acele zile chiar un război atomic, ce ar fi fost fatal pentru

umanitate. Strategii americani, întruniţi într-o „celulă de criză” convocată de

preşedintele Kennedy au stabilit ca obiectiv principal determinarea sovieticilor să

înlăture definitiv armamentul nuclear din Cuba.

Pentru prima dată în istoria de după cel de-al doilea război mondial se

ajunsese la o situaţie limitată. Nici S.U.A. nici U.R.S.S. nu lăsaseră lucrurile să

evolueze atât de primejdios într-un punct în care o poziţie de fermitate implica o

posibilă escaladare a situaţiei.101

Soluţia găsită în cadrul „celulei de criză” a fost aceea a unei blocade parţiale

în jurul Cubei, întrucât informaţiile primite de Washington arătau că nişte

cargoboturi sovietice probabil escortate de submarine se îndreptau spre Cuba.

Varianta blocadei a fost cea aleasă datorită prestigiului şi superiorităţii

incontestabile a forţelor navale americane (U. S. Navy) în Marea Caraibelor,

precum şi pentru că lăsa posibilitatea navelor sovietice purtătoare de armament

nuclear să se retragă fără a provoca tensiuni suplimentare în plan diplomatic.

Fermitatea diplomaţiei administraţiei Kennedy a determinat conducerea

sovietică să ordone cargoboturilor să se întoarcă şi să renunţe la acest plan de a

amplasa armament atomic la 150 de kilometri distanţă de coastele S.U.A. Printr-o

scrisoare trimisă în ultimul moment, Hruşciov propunea un troc. Acesta se arăta

dispus să renunţe treptat la rachetele din Cuba, dacă şi Statele Unite renunţau la

rachetele „Jupiter” amplasate în Turcia şi dacă se angajau să nu invadeze statul

cubanez.102

Cererea sovieticilor era una inedită, întrucât nu se mai făcuseră referiri la

rachetele „Jupiter” ce erau aşezate de câţiva ani pe teritoriul statului turc, în

imediata vecinătate a spaţiului sovietic.

Inconvenientul major al operaţiunilor Flotei sovietice din Marea Neagră îl

reprezenta controlul strict al autorităţilor de la Ankara şi al NATO asupra trecerii

prin strâmtori. Chiar dacă ar fi pregătit vreo acţiune ostilă în Marea Mediterană,

trecerea prin Strâmtori şi atenta supraveghere navală ar fi anulat avantajele ce ar fi

vizat surprinderea adversarului.

101 Ibidem, p.145

102 C. Păiuşan-Nuică, op.cit., p.98

53

La 28 octombrie cele două superputeri convin asupra termenilor înţelegerii

şi, astfel, conflictul se stinge; dar singurul nemulţumit rămase Fidel Castro. În faţa

uriaşei primejdii atomice, S.U.A. şi U.R.S.S. cedează şi discută între ele despre

spinoasele probleme cauzatoare de conflict, dar fără a se mai gândi să-l consulte şi

pe liderul de la Havana, care acum se manifesta foarte vocal pe scena internaţională

spre jena sovieticilor.

Ecourile crizei din Marea Caraibelor din toamna anului 1962 s-au făcut

simţite şi în arealul pontic. Ministrul român de externe, Corneliu Mănescu a

întocmit o scrisoare pe care a trimis-o secretarului de stat al SUA, Dean Rusk, prin

care îl informa că România nu se implică sub nici o formă în evenimente.103

Oficialităţile de la Bucureşti se distanţează de politica Moscovei în plan

internaţional şi pretextând că nefiind consultate în chestiunea amplasării rachetelor

balistice cu rază medie de acţiune pe teritoriul Cubei, afirmă că nu sunt parte a

disputei angajate.

Astfel, guvernul comunist din România lăsa Washingtonului de înţeles că îşi

va păstra poziţia de neutralitate în orice fel de conflict generat de acţiuni similare

desfăşurării rachetelor în Cuba. Prin adoptarea unei astfel de poziţii, Bucureştiul

căuta asigurări că – în eventualitatea apariţiei unor astfel de situaţii – Statele Unite

nu vor lovi teritoriul românesc, bazându-se pe falsa ipoteză că armata română ar

putea participa împreună cu Armata Roşie la un asemenea război.104

La rândul său, secretarul de stat Dean Rusk îl asigură pe Corneliu Mănescu

de faptul că S.U.A. vor aprecia şi vor ţine seamă de orice ţară care nu va lua parte la

acţiuni înpotriva Statelor Unite şi a aliaţilor săi sau care nu va permite ca teritoriul

său să fie utilizat în astfel de scopuri militare ostile.

Datorită discuţiilor purtate între cei doi oficiali, Statele Unite au fost

asigurate că pe teritoriul României nu existe arme nucleare, fapt ce a fost relevant

pentru administraţia de la Washington în momentul în care s-a pus problema

stabilirii ţintelor rachetelor americane.105

Mai mult, în afară de demersul diplomatic întreprins prin intermediul lui

Corneliu Mănescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej trimite scrisoarea preşedintelui J. F.

103 Şt. Lache, op. cit., p.272

104 Ibidem

105 Ibidem, p. 273

54

Kennedy. În această misivă, al cărei sens a fost descifrat corespunzător de către

oficialităţile de la Casa Albă, şeful statului român ţine să sublinieze că „dacă din

cauza Cubei izbucneşte un război, S.U.A. să-şi amintească faptul că nu România l-a

declanşat”.106

Aşadar, în acei ani, politica externă a României reflecta o tot mai mare

distanţare faţă de politica de bloc promovată de U.R.S.S.; statutul său de relativă

autonomie politică şi economică fiind marcat atât prin respingerea planurilor

elaborate de conducerea de la Kremlin de integrare a ţărilor membre în C.A.E.R.,

cât şi prin refuzul de a mai seconda P.C.U.S. în tendinţa sa hegemonică asupra

mişcării muncitoreşti internaţionale.

În ceea ce priveşte poziţia Bulgariei, Alexandru Bârlădeanu – reprezentantul

statului român în Comitetul Executiv al C.A.E.R. – afirmă că aceasta nu susţinea în

mod oficial punctul de vedere românesc : „Bulgaria fie că era, pe tăcute, alături de

noi, fie că nu era, din obedienţă politică faţă de ruşi nu se pronunţa în favoarea

tezelor noastre ... ”107

Singurul stat aliat al S.U.A. în regiunea Mării Negre, Turcia a reacţionat de

partea democraţiilor occidentale, după cum era de aşteptat, însă evenimentele

petrecute la Ankara a afectat imaginea NATO precum şi securitatea flancului sudic

al Alianţei.

Astfel, la 27 mai 1960 are loc in capitala Turciei o lovitură de stat militară,

urmată de arestări operate în rândul foştilor guvernanţi; printre care şeful statului,

Celal Bayar şi premierul Adnan Menderes, precum şi şeful Statului Major, generalul

Erdelhum 108. Disputa politică s-a soldat cu venirea pe scena politică turcă a

militarilor, care au menţinut aderenţa necondiţionată a regimului lor la Alianţa Nord

– Atlantică, subliniind că sunt fideli tuturor alianţelor şi angajamentelor de

securitate anterior asumate.

În urma acordului secret încheiat între Kennedy şi Hruşciov, S.U.A. urma să

dezasambleze şi să mute rachetele de tip „Jupiter” de pe teritoriul turc. Făcându-se

vorbire despre rachetele nucleare dislocate în Turcia, oficialităţile americane

106 Lavinia Betea, Martor privilegiat al istoriei, în Paul Sfetcu, 13 ani în anticamera lui

Dej, Editura Fundaţiei Culturale România, Bucureşti, 2000, p. 24

107 Ibidem

108 M. Mc Cauley, op.cit., p.74

55

apreciau că sovieticii se acomodaseră deja şi acceptaseră tacit prezenţa

armamentului atomic atât de aproape de graniţa lor, chiar în bazinul Mării Negre.

Facptul că se pusese în discuţie retragerea acestor rachete se pare că nu a

reprezentat un inconvenient de ordin militar pentru partea americană, întrucât

acestea urmau să fie retrase oricum din cauza faptului că erau depăşite ca

tehnologie, ca eficienţă şi ca potenţial ofensiv.109

În primăvara anului 1962, chiar guvernul SUA şi-a exprimat pe lângă

oficialii de la Ankara dorinţa de a retrage rachetele nucleare staţionate pe teritoriul

turc, însă ministrul afacerilor externe, Selim Sarper, se opusese categoric, afirmând

că prezenţa acestora „se constituia într-un atu de prim ordin al solidarităţii aliaţilor

în cadrul NATO”.110

Aşadar, retragerea rachetelor „Jupiter” din Turcia nu a constituit o mare

pierdere pentru SUA, în timp ce pentru U.R.S.S. întreaga afacere din toamna anului

1962 a fost a dăunătoare imaginii sale. Prestigiul sovietic a avut de suferit prin

criza rachetelor. În faţa Adunării Generale a ONU, fotografiile realizate de

americani au reprezentat dovada de netăgăduit că Moscova ducea o politică

duplicitară: pe de o partea căuta să convingă lumea de bunele sale intenţii, iar pe de

altă parte era interesată de exportarea ideologiei comuniste chiar în coasta S.U.A.

Criza din Cuba, precum şi celelalte din lumea extra-europeană au demonstrat

superputerilor că pacea poate fi menţinută fără un conflict direct. Consecinţa a fost

aceea că acestea s-au străduit ulterior să promoveze un fel de armistiţiu, dar fără a

înceta nebuna cursă a înarmărilor atomice. Totuşi cele două puteri hegemonice vor

încerca să limiteze răspândirea armamentului nuclear şi să reducă riscurile unui

„derapaj nuclear”.111

109 Laurenţiu-Cristian Dumitru, Şerban Pavelescu, op. cit., p. 341

110 Ibidem, p.343

111 Paul Claval, Geopolitică şi Geostrategie, Editura Corint, Bucureşti, 2002, p.125

56

II. 3. Detensionarea relaţiilor dintre Est şi Vest

(1962- 1969)

Imediat după consumarea crizei provocate de rachetele nucleare sovietice

amplasate pe teritoriul cubanez, între cele două puteri hegemonice, la nivelul

relaţiilor internaţionale are loc o relaxare progresivă, care se va transforma spre

finalul deceniului într-un real proces de destindere. 112

Deşi în urma crizei cubaneze prestigiul U.R.S.S. a fost grav afectat –

fotografiile realizate de armata SUA făcând dovada clară că Moscova simţise şi că

ducea o politică duplicitară de expansiune – totuşi cele două supraputeri au convenit

asupra faptului că se impunea o comunicare între ele mult mai eficientă în viitor,

drept pentru care este instalat la 20 iunie 1963 celebrul „telefon roşu”, de fapt o

linie directă de fax între Casa Albă şi Kremlin.

După consumarea momentului tensionat de la sfârşitul anului 1962 din Cuba,

atât S.U.A., cât şi Uniunea Sovietică au acţionat într-un asemenea mod din punct de

vedere geopolitic, încât au evitat neplăcuta situaţie de a se afla faţă în faţă în spaţiul

în care îşi dispuneau interesele.113

Pe de altă parte, eşecul diplomaţiei sovietice în această situaţie a determinat o

şi mai accentuată concentrare a resurselor U.R.S.S. în vederea continuării şi a

dezvoltării armamentului nuclear, ajungându-se în acest ritm susţinut la o paritate

cu S.U.A. în domeniul atomic spre finalul anilor 1960.

În spaţiul Mării Negre, consecutiv crizei rachetelor din Cuba, are loc un fapt

extrem de neobişnuit pentru lagărul socialist: distanţarea României în ceea ce

priveşte politica externă de diplomaţia de bloc coordonată de Kremlin, România

devine astfel „aliatul rebel” în Pactul de la Varşovia.114

112 S. Berstein, P. Milza, op.cit., p.99

113 Constantin Hlihor, Geopolitica şi geostrategia în analiza relaţiilor internaţionale

contemporane: consideraţii teoretice şi metodologice, Editura Universităţii Naţionale de

Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2005, p. 75

114 Laurenţiu-Cristian Dumitru, Şerban Pavelescu, op. cit., p.344

57

De altfel, pe întreg parcursul deceniului şapte, demersurile politice

internaţionale ale oficialităţilor de la Bucureşti sunt calificate ca fiind în discordanţă

cu directivele trasate de la Moscova.

În domeniul economiei, Bucureştiul intensifică relaţiile comerciale cu

democraţiile occidentale pe de o parte, iar pe de altă parte respinge propunerile

venite din partea sovietică ce vizau „diviziunea internaţională socialistă a muncii”,

în fapt o specializare economică a ţărilor din sfera de influenţă comunistă.115

Invocând principiul sovietic al rolului determinant al industriei grele în

dezvoltarea economiei socialiste, conducerea de la Bucureşti refuză acceptarea

propunerilor venite de la Kremlin ce priveau orientarea economiei româneşti şi a

celei bulgare spre dezvoltarea agriculturii. Aceste propuneri avansate în cadrul

C.A.E.R. erau în mod clar în dezavantajul celor două ţări balcanice comuniste

riverane Mării Negre.

Concomitent, speculând urmările schismei sino-sovietice, România, în mod

singular şi împotriva voinţei Kremlinului, dezvoltă relaţiile cu administraţia de la

Beijing.116

Mai mult, cresc în mod progresiv criticile aduse de regimul lui Gh. Ghiorghiu

Dej la adresa politicii promovate de U.R.S.S., în paralel cu implicarea românească

tot mai redusă în acţiunile întreprinse şi derulate în cadrul Organizaţiei Tratatului de

la Varşovia, îndeosebi cele militare.

Atitudinea rebelă a României a fost una cu totul singulară şi a ieşit pregnant

în relief prin refuzul de a subordona forţele marinei militare române Flotei Unite a

Pactului din Marea Neagră, precum şi prin stabilirea relaţiilor diplomatice cu

Republica Federală Germană în ianuarie 1967 şi cu Israelul în urma „războiului de

şase zile” din iunie 1967.117

Aceste acţiuni ale României manifestate la nivel internaţional de distanţare

faţă de politica Moscovei şi chiar de opoziţie faţă de aceasta, au adus un capital de

simpatie generală a lumii occidentale. Curajul regimului de la Bucureşti de a nu

accepta încălcarea suveranităţii naţionale prin organizarea unui „Comitet unic de

115 Fl. Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic,

Bucureşti, 2008 p. 485

116 Ibidem, p. 487

117 Laurenţiu-Cristian Dumitru, Şerban Pavelescu, op. cit., p.344

58

planificare” şi a unei proprietăţi comuni a C.A.E.R. a fost apreciat de mediile

occidentale şi americane.118

La Kremlin, politica externă aventuroasă dusă de N. S. Hruşciov, la care s-au

adăgat şi dificultăţile interne de U.R.S.S., au condus la înlăturarea de la putere a

liderului comunist atât de imprevizibil. Revoluţia de palat căruia Hruşciov i-a căzut

victimă la 15 octombrie 1964 a fost motivată de nepăsarea acestuia în materie de

doctrină şi de interesul exagerat pe care îl acorda industriei bunurilor de consum în

detrimentul industriei grele.119

Îndepărtarea liderului comunist a permis revenirea la o conducere colectivă,

însă la numai doi ani distanţă de timp, cu ocazia lucrărilor congresului al XXIII –

lea al P.C.U.S. (aprilie 1966), impresia era că adevărata conducere a treburilor ţării

le aparţinea exclusiv lui Leonid Ilici Brejnev (prim – secretar al P.C.U.S.) şi lui

Alexei Kosîghin (şeful guvernului).120

Aceşti doi oameni, aparent, reprezentau tendinţe diferite: pe de o parte

Kosîghin era favorabil unei destinderi mai accentuate, iar pe de altă parte, Brejnev –

susţinut de militari – era mai rigid, mai puţin favorabil destalinizării. În plan

internaţional tendinţa lui Brejnev a prevalat, opinia politică occidentală percepând

regimul comunist de la Moscova în pofida relativei destinderi – ca pe un regim

totalitar, ce priva cetăţenii de libertăţile critice elementare.

Leonid Ilici Brejnev s-a preocupat mai cu seamă să consolideze poziţia

Uniunii Sovietice atât în sfera sa de influenţă, cât şi la nivel global sub conducerea

sa, administraţia de la Kremlin a adus o politică prudentă ce viza menţinerea

U.R.S.S. în postura de superputere mondială.121

Criza înarmărilor este menţionată pe aceleaşi coordonate din timpul lui

Hruşciov, iar U.R.S.S. devine capabilă să înfrunte direct marina Statelor Unite în

apele planetare, considerate de cele două superputeri ca fiind de interes deosebit

pentru protejarea propriilor sfere de influenţă. Datorită flotei maritime şi forţelor

aeriene de care dispuneau, sovieticii anulează avantajul geostrategic al americanilor,

care era conferit de vecinătatea Oceanelor Atlantic şi Indian.

118 C. Păiuşan Nuică, op.cit., p. 102

119 Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, op.cit., p.191

120 Ibidem

121 Constantin Hlihor, Istoria secolului XX, comunicare.ro, Bucureşti, 2002 p. 110

59

Uniunea Sovietică, prin dezvoltarea forţelor sale navale, urmărea dobândirea

supremaţiei în „Oceanul Planetar” în vederea eliminării consecinţelor politicii de

„containement”, care era promovată de occidentali. Dacă strategii americani căutau

să ocupe „rimland-ul” euroasiatic, sovieticii contracarau printr-o încercuire a

„rimland-ului” cu o vastă reţea de baze militare şi puncte de sprijin terestre.

Consolidarea poziţiei Uniunii Sovietice ca putere hegemonică, este realizată

şi prin elaborarea de către mareşalul V. D. Sokolovski, la mijlocul anilor 1960, a

doctrinei nucleare, conform căreia, în cazul unui conflict major între superputeri,

folosirea arsenalului nuclear de către URSS va fi una masivă şi totală. Această

doctrină arată că, în eventualitatea unui atac atomic al SUA sau al aliaţilor săi

împotriva Uniunii Sovietice sau a lagărului comunist, URSS va răspunde cu întreg

arsenalul nuclear disponibil şi va urmări distrugerea totală a inamicului.122

Ulterior, Brejnev dezvoltă o a doua doctrină nucleară sovietică, în care

susţine că, în cazul escaladării unui conflict militar între Moscova şi Washington,

Moscova nu va folosi prima armă nucleară.123

Spre finalul anilor 1960, în momentul în care se ajunge la o paritate în

privinţa armamentului atomic între cele două blocuri, atât SUA (şi implicit NATO)

cât şi Uniunea Sovietică (precum şi toate statele membre ale Organizaţiei Tratatului

de la Varşovia) adoptă doctrina „distrugerii reciproc asigurate” (MAD - Mutual

Assured Destruction). Această doctrină comportă două dimensiuni: pe de o parte,

din cauza parităţii numărului de focoase şi de vectori nucleari între cele două

superputeri, un eventual atac putea conduce la distrugerea întregii lumi; iar, pe de

altă parte, fiecare superputere are capacitatea de a administra a doua lovitură

(Second Strike Capability), adică, în cazul unui atac atomic efectuat prin

surprinderea asupra celeilalte, acesteia din urmă îi rămâne suficientă capacitate de

ripostă, încât să dea un răspuns devastator. Această capacitate de răspuns face ca

daunele posibile să fie inacceptabile pentru puterea ce declanşează atacul. Aşadar,

fiecare stat dat cu armament nuclear posedă atât capacitatea de distrugere totală, cât

şi capacitatea de a administra cea de-a doua lovitură.124

122 A. Miroiu, S. Soare, Război şi securitate nucleară, în „Manual de relaţii

internaţionale”, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 297

123 Ibidem

124 Ibidem, p. 298

60

Respectiva doctrină nucleară a conferit o stabilitate importantă sistemului

bipolar, caracteristic acestei perioade de bipolaritate, unice în istoria societăţii

omeneşti.

Rigid în atitudinea sa faţă de abaterile de la doctrina leninistă, L. I. Brejnev a

ţinut să arate lumii că Moscova nu tolerează încercările statelor socialiste de

eliberare din strânsoarea ideologică a fratelui mai mare din Răsărit. Pe aceste

coordonate s-a înscris şi opoziţia de care s-a lovit programul de reforme iniţiate de

Cehoslovacia în anul 1968.

Consemnată în Europa Centrală, criza cehoslovacă a generat o reconsiderare

substanţială a relaţiilor politico – militare din interiorul blocului comunist şi a avut

importante implicaţii în privinţa relaţiilor dintre statele socialiste situate în arealul

pontic: U.R.S.S., România şi Bulgaria.

În aprilie 1968 a fost conceput în Cehoslovacia un program de măsuri inedite

pentru spaţiul comunist ce preveneau libertatea presei, a întrunirilor şi a religiei,

înfiinţarea altor partide politice necomuniste şi altele.

Pentru Uniunea Sovietică, experienţa cehoslovacă devenea periculoasă, mai

cu seamă că se dovedea a fi şi molipsitoare. „Primăvara de la Praga” părea să

cucerească tot mai mulţi adepţi din rândul intelectualilor.

În vederea încetării acestor atitudini contrare doctrinei comuniste, Armata

Roşie împreună cu trupele altor patru state componente ale Pactului de la Varşovia

(Polonia, Ungaria, Republica Democrată Germană şi Bulgaria) au cotropit teritoriul

statului cehoslovac.

Eşecul gestionării acestei crize a dus la o intervenţie armată pe teritoriul unui

stat suveran a trupelor Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (cu excepţia notabilă a

României).

Evoluţia situaţiei din Cehoslovacia a fost receptată cu înţelegere de noul

regim comunist de la Bucureşti, la fel cum a fost priviă şi de liderul de la Belgrad,

Josip Broz Tito.

Simţindu-se pe aceeaşi linie politică în cadrul blocului comunist, în semn de

sprijin pentru regimul de la Praga, atât conducătorul român Nicolae Ceauşescu cât şi

cel iugoslav I. B. Tito – efectuează câte o vizită în capitala cehoslovacă în luna

august a anului 1968. De asemenea, are loc şi semnarea Tratatului bilateral de

61

prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală româno – cehoslovac.125 Aceste aspecte au

fost receptate la Kremlin ca fiind o încercare de constituire a unei „Mici Înţelegeri

socialiste” iar Brejnev califica poziţia adoptată de cele trei state drept o „cârdăşie

dunăreană”.126

Ocuparea Cehoslovaciei – stat suveran – îl surprinde vizibil pe liderul

comunist de la Bucureşti, care, analizând situaţia în cadrul forurilor decizionale pe

linie de partid şi de stat, se adresează mulţimii de oameni la 21 august 1968

criticând ferm invazia şi cerând ajutorul populaţiei faţă de acţiunile pe care le

întreprinde.127

Măsurile de ordin militar iniţiate au vizat creşterea capacităţii de luptă a

armatei române, mai ales că organele de informaţii ofereau date despre concentrări

masive de forţe în jurul graniţei României, forţe estimate la 10 – 12 mari unităţi

sovietice, 4 – 5 mari unităţi bulgare şi 2 – 3 mari unităţi maghiare.128

În pofida faptului că nu existau date oficiale şi nici dovezi indubitabile

privind probabile misiuni ofensive ale acestor grupări de forţe masate la frontiere,

acţiunea în sine era un important factor de presiune psihologică şi politico – militară

la adresa administraţiei de la Bucureşti. Aceste demersuri au contribuit fără doar şi

poate la sporirea încordării în arealul Mării Negre.129

Vorbind despre afirmaţia de potenţial militar dintre ipoteticul agresor şi

România, şeful Statului Major Interarme al armatei S.U.A. – generalul Earle

Wheeler – aprecia că „19 diviziuni sovietice pot intra în România cu o notificare

prealabilă de două- trei zile. Aceste forţe pot înfrânge rapid orice opoziţie

românească”.130

S.U.A. au realizat că, chiar dacă nu aveau interese vitale în România, în plan

internaţional ar fi suferit o gravă lovitură la capitolul imagine dacă o a doua ţară din

Europa Centrală şi de Est ar fi căzut victimă politicii de forţă a Moscovei fără ca

125 Laurenţiu-Cristian Dumitru, Şerban Pavelescu, op. cit., p. 345

126 Florin Constantiniu, op.cit., p. 499

127 Laurenţiu-Cristian Dumitru, Şerban Pavelescu, op. cit., p. 346

128 Ion Gheorghe, C. Soare, Doctrina militară românească 1968 – 1989, Editura Militară,

Bucureşti, 1999, p. 50

129 Laurenţiu-Cristian Dumitru, Şerban Pavelescu, op. cit., p. 345

130 Ibidem, p.346

62

administraţia de la Casa Albă să protesteze oficial. Căutând să nu ştirbească prin

pasivitate prestigiul Statelor Unite, Secretarul de stat Dean Rusk îl avertizează pe

ambasadorul U.R.S.S. la Washington, Anatolii Dobrînin, că invadarea României „ar

fi din cale– afară de mult şi opinia publică americană ar fi greu de controlat”, iar

preşedintele Lyndon Baines Johnson, într-o cuvântare ţinută la San Antonio

(Texas), referindu-se la zvonurile că o încălcare a suveranităţii asemănătoare cu cea

din Cehoslovacia ar urma să se petreacă în altă ţară din blocul comunist, solicită

ferm „ca nimeni să nu dezlănţuie câinii războiului”.131

De partea oficialilor de la Bucureşti a fost şi premierul chinez Zhou En – Lai,

care a declarat că „un atac împotriva României va fi considerat un atac împotriva

Chinei”.132 Toate aceste luări de poziţie de pe scena internaţională, date fiind

condiţiile geopoliticii din epocă, ce derivau din logica bipolară a Războiului rece,

erau susţinute doar la nivel declarativ, căci orice încercare de ajutare militară

efectivă a României era posibilă doar cu asumarea unor riscuri enorme nejustificate.

Atitudinea de frondă a României nu a influenţat soarta statului cehoslovac şi

nici nu a contribuit la constituirea unui „socialism cu faţă umană” la Praga, însă a

demonstrat lumii întregi că nu este dispusă să renunţe la independenţa şi securitatea

în faţa nimănui.

Invazia Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia (fără

participarea soldaţilor români) a stăvilit speranţele pe care întreprinderile sovietice

le aveau de a obţine o mai mare autonomie, în acest fel economia URSS intra pe

panta declinului.

Conducerea politică de la Moscova, în vederea preîntâmpinării unor

evenimente asemănătoare celor petrecute la Praga, este preocupată să confere

legitimitate unor noi intervenţii pentru salvarea comunismului în dauna suveranităţii

statale; astfel ia naştere „doctrina Brejnev”. Această doctrină, numită şi „doctrina

suveranităţii limitate” obliga statele socialiste să intervină fiecare în problemele

interne ale celorlalte, în cazul în care se constata că era în primejdie cauza

comunistă.133

131 Florin Constantiniu, op.cit., p.50

132 Mihai Retegan, 1968 Din primăvară până în toamnă, Editura Rao, Bucureşti, 1998,

p.222

133 M. McCauley, op.cit., p. 78

63

Leonid I. Brejnev, prin presiunea principiului de „ajutor reciproc”, declară că

Uniunea Sovietică are datoria de a interveni, fără a ţine cont de frontierele

naţionale, oriunde socialismul era ameninţat de mişcări ce doreau restaurarea

capitalismului. În acest mod, toate ţările lagărului socialist trebuia să se supună

puterii sovietice, putere ce le limita propria libertate, fără însă ca aceste ţări să

renunţe la propria suveranitate naţională.

Evenimentele anului 1968 au evidenţiat faptul că cele două superputeri nu

sunt dispuse să se conteste prin acţiuni de forţă, drept pentru care a urmat un

răstimp de un deceniu de relaxare a relaţiilor internaţionale (1969 - 1979).

Această destindere a fost posibilă după realizarea echilibrului militar

strategic între S.U.A. şi U.R.S.S., dar s-a datorat şi noilor viziuni ale celor doi

conducători. Pe de o parte, liderul de la Kremlin – L. I. Brejnev – a dus o politică

prudentă ce viza consolidarea poziţiei Uniunii Sovietice ca mare putere în lume, iar

pe de altă parte, noul preşedinte american Richard Nixon, secondat de sfătuitorul

său în materie de diplomaţie Henry Kissinger, conştient de pierderile de imagine

acumulate de războiul din Vietnam, a adoptat o politică mai suplă în relaţiile cu

Moscova.134

În arealul pontic, consecutiv anului 1968, echilibrul a fost menţionat, în

pofida numeroaselor acţiuni politice disidente ale României în cadrul blocului

comunist. Deşi au existat aspecte de fricţiune în relaţiile bilaterale româno –

sovietice şi chiar dacă atitudinea oficialităţilor de la Bucureşti deranja în mod

vizibil şi constant Kremlinul, totuşi leadership-ul sovietic nu a recurs la măsuri de

forţă. De altfel, din punct de vedere militar, guvernul U.R.S.S. controla complet

situaţia, iar autorităţile române nu contestaseră niciodată superioritatea sistemului

comunist.135

134 C. Hlihor, op. cit., p.110

135 Laurenţiu-Cristian Dumitru, Şerban Pavelescu, op. cit., p. 347

64

Capitolul III

Deceniul destinderii, noul Război Rece şi

prăbuşirea sistemului comunist

Evenimentele derulate pe parcursul perioadei anterioare au demonstrat

întregii lumi că cele două superputeri S.U.A. şi U.R.S.S. nu sunt dispuse să se

conteste reciproc prin acţiuni făţişe de faţă, ci sunt preocupate mai ales să-şi

întărească poziţia hegemonică fiecare în spaţiul în care îşi exercită leadership-ul.

Deşi îşi sporesc necontenit armamentul atomic şi forţele de disuasiune, totuşi cele

două state trec prin mari dificultăţi de ordin intern, iar aceste greutăţi domestice

complică relaţiile lor externe.

Tensiunile ce au avut loc după moartea lui Stalin, le-au urmat, începând cu

anul 1969, un deceniu de destindere în planul relaţiilor internaţionale. Această

destindere a fost posibilă abea după realizarea echilibrului militar strategic între

superputeri şi s-a datorat totodată şi noilor viziuni ale conducătorilor de la

Washington şi Moscova.

III. 1. Deceniul destinderii: speranţe şi deziluzii

(1969 - 1979)

Kremlinul, în timpul administraţiei lui L. I. Brejnev, promovează o politică

de prudenţă, diferită de cea a predecesorului său, Hruşciov, în care Uniunea

Sovietică este mai mult preocupată să-şi consolideze poziţia sa de mare putere în

spaţiul internaţional şi urmăreşte obţinerea de avantaje în două părţi adverse.

Prestigiul U.R.S.S. avusese mult de suferit în urma dezvăluirii crimelor

stalinismului din 1956 (de la Congresul al XX-lea al P.C.U.S.) şi de pe urma

65

invaziei din Cehoslovacia (1968). Atracţia ideologică egalitară exercitată de

comunism se diminuează considerabil, iar ruptura sino-sovietică subminează

pretenţia Moscovei de a fi liderul mişcării socialiste mondiale.136

De cealaltă parte a lumii, la Casa Albă se instalează noul preşedinte ales în

noiembrie 1968, Richard M. Nixon, împreună cu echipa sa, care desfăşoară o

politică mai flexibilă în raporturile cu Moscova, mai deschisă spre negocieri. Deşi

marea administraţie continuă politica de „containment” dusă de predecesori, acum

aceasta este aplicată folosindu-se tactica „Linkage” – ului (se viza multiplicarea

legăturilor cu URSS până când aceasta va fi determinată să se solidarizeze

intereselor democraţiilor occidentale).137

Pe plan militar, în tabăra apuseană, au loc şi schimbări de strategie. Dacă la

începutul anului 1954, secretarul de stat al S.U.A., John Foster Dulles, făcea vorbire

într-un discurs la New York despre tactica unor „represalii nucleare masive”, în

toamna anului 1966, la reuniunea NATO de la München, ministrul apărării din

Republica Federală Germană vorbea despre „intimidarea graduală” a inamicului şi

despre o strategie de „reacţie flexibilă”, adoptată în funcţie de intensitatea unui

eventual atac al forţelor Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.

Cursa înarmărilor îşi menţine ritmul ameţitor pe toată perioada destinderii,

fapt ce contribuie într-o foarte mare măsură la degradarea constantă şi netă a

nivelului de viaţă şi a celorlalţi indici demografici. De altfel, autorităţile sovietice

cenzurează frecvent publicarea valorilor reale ale unor indicatori din statisticile

demografice oficiale, cum ar fi: rata mortalităţii infantile, speranţa de viaţă, rata

sinuciderilor, a omuciderilor, a deceselor provocate de accidente de muncă etc.138

Dimensiunile stagnării în Uniunea Sovietică sunt evidenţiate de Zbigniew

Brzezinski, fost consilier prezidenţial şi director al Consiliului Naţional al

Securităţii S.U.A. în timpul administraţiei lui Jimmy Carter. Primele elemente ce

prevesteau stagnarea economică s-au manifestat încă din 1965, dar creşterile

înregistrate, mai ales prin metode intensive, continuau să alimenteze speranţele lui

Brejnev asupra posibilităţii eliminării decalajului ce exista între Statele Unite si

136 H. Kissinger, op.cit., p. 613

137 C. Hlihor, op. cit., p.110

138 Nicolas Werth, Istoria Uniunii Sovietice de la Hruşciov la Gorbaciov, Editura Corint,

Bucureşti, 2000, p.90

66

sovietici, fapt ce a constituit în mod constant obsesia liderilor de la Kremlin,

începând cu V.I. Lenin şi încheind cu M.S. Gorbaciov.

După 1970, economia sovietică dă semne serioase se slăbire, ritmurile

scăzând până la o atrofiere a acesteia, iar panta descendentă se continuă până la

dizolvarea Uniunii.139

Consolidare a poziţiei U.R.S.S. de lider în lagărul socialist s-a datorat în acea

vreme şi schimbării liniei generale în politica externă. Conceptul de „coexistenţa

paşnică” specific perioadei hruşcioviste este înlocuit de cel al „cooperării dintre cele

două lagăre”, astfel încât, în acest context, prioritatea trebuie acordată strângerii

legăturilor cu statele comuniste.

Principiul ce a stat la implementarea realizării coeziunii în spaţiul

democraţiilor populare a fost ceea ce s-a numit „Doctrina Brejnev” sau „principiul

suveranităţii limitate” (elaborat în 1968).140

Acest proces de consolidare accentuată a unităţii lagărului comunist sub

tutela şi în beneficiul Uniunii Sovietice, a suscitat un număr de rezistenţe din partea

celor vizaţi; primele semne de protest venind din partea statului român.141

După 1970, România elaborează un program de înzestrare a flotei sale

militare. Aceste măsuri, din punct de vedere al prezenţei militare navale româneşti

în Marea Neagră, erau menite să asigure independenţa forţelor navale ale României

faţă de cele sovietice.

În programul naval, pentru apărarea eficientă a litoralului, au fost înfiinţate

baterii de artilerie de coastă, alcătuite din tunuri antiaeriene modificate cu calibrul

de 130 mm. Aceste baterii antiaeriene au fost poziţionate în localităţile 2 Mai şi

Mamaia – Sat. De asemenea, în cadrul aceloraşi măsuri s-au înscris şi achiziţionarea

din U.R.S.S. a unui divizion de rachete de coastă, dislocat la Mangalia; mutarea

Comandamentului Marinei Militare de la Mangalia la Constanţa; precum şi

dragoarele de bază şi navele vânătoare de submarine mari.142

Din punct de vedere politic, conducerea de la Bucureşti, promovând o

politică proprie – deci distinctă de cea a Kremlinului - încearcă o deschidere către

139 Florian Gârz, op. cit., p. 114

140 Ibidem, p.112

141 Ibidem

142 Laurenţiu-Cristian Dumitru, Şerban Pavelescu, op. cit., p. 348

67

Occident, concretizată prin vizita în România 14 – 18 mai 1968 vizita generalului de

Gaulle şi a preşedintelui S.U.A., Richard Nixon (2-3 august 1969). Totuşi, oficialii

de la Bucureşti se tem de o reacţie sovietică asemănătoare celei de la Praga în cazul

unei prea mari deschideri şi încep să revină pe linia ortodoxiei marxiste.

Teama de o eventuală aplicare a doctrinei Brejnev în relaţiile cu România

este reflectată şi în jurnalul lui George Macovescu, prim – adjunct al ministrului de

Externe român: „ne trebuie multă flexibilitate şi, în acelaşi timp, fermitate, multă

abilitate pentru a ne păstra libertatea de manevră şi pentru a evita ascuţirea

conflictului. După cele întâmplate în 1968 în Cehoslovacia sunt posibile orice

gesturi faţă de România. Pericolul unei invazii de tipul celei din Cehoslovacia nu

este înlăturat”.143

Prima parte a deceniului opt este atestată ca fiind o perioadă în care începe

să-şi facă apariţia – în plan european şi mondial – o atmosferă propice reducerii

încordărilor şi de promovare a detensionării relaţiilor dintre Est şi Vest şi, implicit,

în bazinul Mării Negre. Pe scena internaţională începe manifestarea unui spirit de

dialog politic responsabil, menit a crea şi dezvolta premisele realizării securităţii şi

cooperării în Europa.

Totuşi, singurele semne concrete de destindere se referă la problema

dezarmării, mai precis a controlului înarmărilor. Acest concept de „destindere” nu

înseamnă o pace veritabilă, aşa cum nici Războiul rece nu a fost un război în

adevăratul sens al cuvântului. Premierul chinez Zhou En-Lai condamna acest

concept şi-l definea plastic, afirmând că „cele două superputeri dorm în acelaşi pat,

dar au vise diferite”.144

De fapt, este vorba de stabilirea unui echilibru între limitare şi coexistenţă,

de controlarea potenţialului conflict, fără a se scăpa vreun moment din vedere

natura diferită a celor două regimuri politice.

Pentru administraţia condusă de Richard Nixon, „tot ce se putea spera de la

destindere era ca ea să minimalizeze confruntarea în zonele marginale şi să ofere cel

puţin alternative în zonele principale”.145

143 Florin Constantiniu, op.cit., p.505

144 Pascal Boniface, op. cit., p. 40

145 Ibidem

68

După criza rachetelor din Cuba, s-a instituit ideea că cele două superputeri,

deopotrivă, nu sunt favorabile războiului. În pofida existenţei unor stocuri enorme

de armament de toate tipurile (nuclear şi convenţional), opinia publică

internaţională nu mai crede în eventualitatea unui război generalizat, deşi acestă

posibilitate nu este exclusă total.146

De-a lungul deceniului al optulea, dezarmarea a fost subordonată efortului de

a reduce pericole specifice, definibile, dintre care cel mai important era efortul de a

preveni un atac surpriză – întreprindere ce s-a numit „Arms Control”„controlul

armamentului”.147

Iniţial, controlul armamentului s-a articulat pe politica de „containment” însă,

pe măsura trecerii timpului, a devenit tot mai limpede faptul că aceste coordonate

confereau îngrădirii un accentuat caracter de permanentizare. Soluţia ieşirii din

acest impas a fost aceea a negocierilor.

„Arms Control” reprezintă un eveniment foarte important al destinderii, căci

atât Moscova, cât şi Washingtonul, preocupate de evitarea unui război nuclear şi

dorind să frâneze cursa înarmărilor, impun plafoane comune pentru arsenalele lor şi

fac astfel încât clubul nuclear să fie cât mai închis cu putinţă.148

Punctul de plecare al negocierilor a fost convergenţa de interese între

americani şi sovietici: pe de o parte dorinţa de a păstra pacea, iar pe de alta,

reducerea cheltuielilor pentru înarmare. Aceste discuţii au fost inaugurate pe 17

noiembrie 1969 la Helsinki, într-o atmosferă cordială. Americanii au denumit aceste

negocieri Strategic Arms Limitation Talks (S.A.L.T.).149

Cu preţul depăşirii unor mari dificultăţi, negocierile rămase în istorie sub

numele de S.A.L.T. I şi s-au soldat cu încheierea unui acord concret la reuniunea de

la Moscova (22-29 mai 1972). La 26 mai 1972, cei doi preşedinţi Nixon şi Brejnev

semnează un acord ce reglementa influenţarea dezvoltării sistemelor de apărare

antibalistice şi limitarea numărului capacităţilor de lansare a rachetelor balistice,

precum şi alt acord provizoriu referitor la limitarea numerică a armelor ofensive, cu

o valabilitate de cinci ani.

146 Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, op.cit., p. 238

147 H. Kissinger, op.cit., p. 622

148 P. Boniface, op. cit., p. 40

149 Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, op.cit., p. 241

69

Fiecare din părţi nu păstra decât un număr limitat de vectori antibalistici (câte

o sută de fiecare) şi se angaja să nu dezvolte, testeze sau să mărească din punct de

vedere calitativ tehnologia A.B.M. (anti-balistic missile). În acest fel erau plafonaţi

numeric şi vectorii nucleari balistici.150

Pe de altă parte, acest acord viza şi plafonarea armelor numite defensive,

anume proiectilele antibalistice (P.A.B.), care aveau rolul de a distruge proiectilele

adversarului înainte ca acestea să-şi atingă ţinta. Americanii şi sovieticii începuseră

desfăşurarea acestora, dar speranţele de invulnerabilitate s-au spulberat foarte rapid,

întrucât aceste P.A.B.-uri nu sunt pe deplin fiabile şi, pentru a proteja oraşele cu o

reţea de asemenea proiectile, ar fi fost necesar un cost exorbitant.151

Aşadar, nu este vorba despre dezarmare propriu-zisă, ci de fixarea pentru

anumite categorii de arme a unor plafoane neatinse încă, de prevenirea cursei

înarmărilor în anumite sectoare (armamentul biologic) sau în regiuni în care nu

există încă (spaţiul cosmic, fundul mării, Antarctica).152

Cele două superputeri au responsabilităţi şi obiective similare: evitarea

spectrului unui atac surpriză, declanşarea accidentală a unui război nuclear şi a unei

curse a înarmărilor prea nimicitoare. În acest mod, securitatea se întemeiază pe un

amestec de politică a înarmării şi a dezarmării.

Comunicatul comun sovieto-american dat publicităţii la 29 mai 1972,

raportându-se la principiile fundamentale ale relaţiilor Est– Vest, poate fi considerat

o veritabilă „cartă a destinderii”.153

Aceste negocieri şi acorduri au fost urmate în plan internaţional de încheierea

altor tratate de către diverse state ale lumii, care aveau ca obiect tot limitarea

înarmărilor, precum şi interzicerea războiului biologic, denuclearizarea zonelor

maritime, a teritoriului antarctic etc.154

150 Laurenţiu-Cristian Dumitru, Şerban Pavelescu, op. cit., p. 349

151 Winfried Loth, Împărţirea lumii. Istoria Războiului rece, Editura Saeculum I.O.,

Bucureşti, 1997, p. 46

152 Pascal Boniface, op. cit., p. 40

153 Ibidem

154 Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, op.cit., p. 241

70

S.A.L.T. I a deschis calea negocierilor unui al doilea acord în domeniu.

Discuţiile debutează în anul 1974, dar se vor finaliza, din motive variate, abia peste

cinci ani şi se va materializa prin semnarea acordului S.A.L.T. II (1979).155

În conformitate cu prevederile acestui tratat, cele două superputeri se obligau

să-şi limiteze capacitatea arsenalelor nucleare la 2500 vectori purtători şi

reglementau numărul de ogive pe care aceşti vectori le transportau. Deşi semnat de

către Brejnev şi de Jimmy Carter într-o atmosferă ce anunţa încheierea perioadei de

destindere şi nicodată ratificat de semnatari, totuşi acordul a fost scrupulos respectat

pe toată durata războiului rece.156

Climatul de destindere, ajuns la apogeul său în perioada anilor 1972 – 1975,

a fost confirmat prin ratificarea în 1975 de către toate ţările europene, cărora li s-au

alăturat Statele Unite şi Canada, a Actului final al Conferinţei pentru Securitate şi

Cooperare în Europa (C.S.C.E.). Această ratificare a Actului final al C.S.C.E. avea

pentru U.R.S.S. o importanţă deosebită, întrucât se confirma în mod solemn noua

ordine teritorială şi politică din Europa de Est.157

Acest document a statuat un ansamblu de principii destinate a guverna

relaţiile între statele semnatare, ajungându-se adesea la formulări superioare

documentelor internaţionale anterioare. De asemenea prin Actul final a fost iniţiat

un amplu program de cooperare la nivel european în diverse domenii: politic,

economic, tehnico-ştiinţific, ecologic, cultural etc.

Semnat de şefii de stat şi de guvern a douăzeci şi cinci de state din Europa şi

America de Nord - membre ale celor două blocuri militare, neutre şi chiar state

minuscule (San Marino, Vatican, Lichtenstein, Monaco) - documentul stipula

măsuri concrete de securitate pe continent, cât şi obligativitatea de a notifica

aplicaţiile militare de anvergură (cu participarea a mai mult de 25000 de soldaţi).158

Impactul Actului final al C.S.C.E. de la Helsinki (1975) excede cu mult

semnificaţiile acordate în epocă. Introducerea obligativităţii respectării drepturilor

155 Laurenţiu-Cristian Dumitru, Şerban Pavelescu, op. cit., p. 349

156 Pascal Boniface, Relaţiile Est – Vest 1945 – 1991, Editura Institutul European, Iaşi,

1998, pp. 45-46

157 Laurenţiu-Cristian Dumitru, Şerban Pavelescu, op. cit., p. 349

158 Constantin Olteanu, România – o voce distinctă în Tratatul de la Varşovia. Memorii

1980 – 1985, Editura Aldo, Bucureşti, 1999, p. 322

71

omului a determinat în ţările din spatele „Cortinei de fier” o acumulare tot mai

accentuată a condiţiilor ce au condus la căderea regimurilor comuniste din această

zonă.

Evoluţia evenimentelor a fost favorizată de climatul de destindere existent pe

şcena internaţională şi a avut repercursiuni şi asupra situaţiei din bazinul Mării

Negre pe tot parcursul deceniului opt.

U.R.S.S. îşi modifică strategia militară la începutul anilor 1970, abandonând

parţial principiul loviturii nucleare preemtive şi adoptând ideea că un conflict de

anvergură între cele două blocuri militare poate avea loc şi fără uzul armelor

nucleare. Înaintând pe aceste coordonate strategice, pentru Uniunea Sovietică

devine esenţială împiedicarea Statelor Unite de a dobândi un cap de pod în Europa,

de unde să iniţieze operaţiuni militare ostile lagărului socialist, precum şi

descurajarea escaladării conflictului prin utilizarea rachetelor nucleare

intercontinentale. O astfel de strategie presupunea o reevaluare a zonelor din

Orientul Mijlociu şi a Cornului Africii ca potenţiale arii de concentrare a forţelor şi

marea importanţă teatrelor de operaţiune de sud şi de sud – est.

S.U.A. se confrunta cu o serie de tensiuni în relaţiile sale cu aliatul din

arealul pontic, Turcia. Evoluţiile interne politice de la Ankara şi implicarea statului

turc în criza cipriotă crează o situaţie dificilă între cele două ţări. Încordarea

relaţiilor dintre Ankara şi Washington se materializează, printre altele, şi prin

instituirea embargoului privind livrările de armament american către armata turcă,

ca urmare a rolului major pe care îl avea în desfăşurarea crizei din Cipru.

În această situaţie, Turcia reclamă un dificit major de securitate în relaţia cu

marele vecin de la Răsărit – U.R.S.S., precum şi în relaţiile cu celelalte state din

lagărul comunist riveran Mării Negre.

Deficitul de securitate se dovedeşte a fi unul real, căci au loc o serie de

incidente, printre care se numără şi cel de la 18 iulie 1976, atunci când portavionul

sovietic „Kiev” străbate strâmtorile. Incidentul acesta naşte importante controverse

în plan internaţional atât în jurul interpretărilor ce puteau fi date clasificării ca atare

a navei de război sovietice, cât şi în legătură cu interpretările pe care le putea suferi

Convenţia de la Montreaux 1936.159

159 Laurenţiu-Cristian Dumitru, Şerban Pavelescu, op. cit., p. 352

72

Incidentul petrecut cu portavionul „Kiev” demonstra mutaţiile petrecute în

strategia militară sovietică şi importanţa tot mai mare pe care aceasta o acordă zonei

orientale a Mării Mediteraniene; dar este totodată un test asupra solidităţii flancului

sudic al Alianţei Nord – Atlantice.

Faptul că Ankara acceptă interpretarea sovietică asupra navei de război

„Kiev”, precum şi acordul dat pentru tranzitul acesteia prin Strâmtori, evidenţiază

limitele influenţei S.U.A. în regiune şi pune în discuţie situaţia flancului sudic al

NATO.

Influenţa americană în arealul pontic se erodează, iar această eroziune are

cauze acumulate în timp, printre care perceperea unui scăzut risc imediat de

securitate, destinderea relaţiilor Est – Vest, creşterea importanţei geostrategice a

regimurilor adiacente Mării Negre şi în special a zonei Golfului Persic.

De altfel, soliditatea flancului sudic mai este afectat şi de deteriorarea

relaţiilor dintre S.U.A. şi Turcia, survenită pe fondul crizei din Cipru, acolo unde

armata turcă intervine şi ocupă partea septentrională a insulei, intrând în conflict cu

Grecia, membră a aceleiaşi alianţe.

Atât Grecia, cât şi Turcia, pe parcursul deceniului opt, îşi reconsideră

relaţiile cu Uniunea Sovietică. În ceea ce priveşte Ankara, aceste demersuri de

reevaluare a relaţiilor cu marele vecin de la Răsărit îşi au originea în vizita pe care

premierul turc – Suleyman Demirel – o efectuează la Moscova în 1967. În anii

1970, oficialităţile de la Ankara stabilesc mai multe acorduri de colaborare

economică cu U.R.S.S. (în 1975 şi 1977)

În interiorul blocului comunist, relaţiile dintre statele regiunii Mării Negre nu

înregistrează schimbări semnificative. România este în continuare „partenerul rebel”

în cadrul Pactului de la Varşovia, purtând o politică externă diferită de linia

sovietică şi care se axa în principal pe relaţiile privilegiate cu S.U.A. şi cu China. 160

III. 2. Spre un nou Război Rece

(1980 - 1985)

160 Ibidem, p.354

73

Spre finalul deceniului opt, pe scena internaţională se petrece un fapt

determinant pentru evoluţia relaţiilor dintre cele două blocuri în plan mondial:

intervenţia armatei sovietice în Afganistan (1979).

În acest stat, Partidul Comunist Afgan, aflat la putere de la lovitura de stat

din 1978, întreprinde o politică de naţionalizare şi împărţire a pământurilor

dezavuată de populaţia rurală, tradiţională şi ataşată de religia islamică. Partidul

comunist de aici este instalat mai ales în capitală şi este divizat între radicali şi

moderaţi. U.R.S.S. intervine la 27 decembrie 1979 pentru a scoate din impas un

regim prieten, alături de care împarte 2500 de kilometri de frontieră, dar această

intevenţie se va dovedi a fi una de durată, în care sovieticii îşi vor arăta limitele.

Această nouă criză contribuie decisiv la înrăutăţirea relaţiilor sovieto –

americane şi are urmări şi asupra situaţiei din bazinul Mării Negre. Criza are cauze

şi determinări multiple, fiind rezultanta unor acumulări, şi i se adaugă şi alte focare

de tensiune, cum ar fi: intervenţia sovietică în ajutorul Etiopiei (1978) şi revoluţia

islamică din Iran (1979).

În plan economic, ţările socialiste se confruntă cu probleme spinoase,

consecinţe ale gestionării defectuoase a resurselor şi ale defectelor structurale de

sistem. La acestea se adaugă şi dezvoltarea unei societăţi civile disidentă ce scapă

controlului politic.

Evenimentul ce anunţă această criză de sistem în cadrul lagărului comunist

este criza poloneză din 1981 şi instituirea legii marţiale de către oficialii de la

Varşovia, care se aflau sub presiunea „ajutorului” sovietic.161

Începutul anilor 80 marchează şi desfăşurarea în arealul Mării Negre a unor

ample exerciţii şi aplicaţii combinate ale forţelor aeriene, navale şi terestre din

Pactul de la Varşovia. Între 6 şi 11 martie 1981 se desfăşoară în România aplicaţia

pe harta „Tomis”. Această operaţiune viza litoralul vest pontic şi la ea participau

grupe de ofiţeri din Bulgaria, U.R.S.S. şi România.

În 1982, între 25 septembrie şi 1 decembrie, Tratatul de la Varşovia

derulează – pe litoralul bulgăresc al Mării Negre – aplicaţia de nivel operativ –

strategic SCUT-82, la care participă substanţiale forţe terestre, navale şi aeriene.162

161 Ibidem

162 Ibidem

74

România, în poziţia de „maverick” al blocului de la Varşovia, după cum

afirmă istoricul Florin Constantiniu, nu se dezminte nici de această dată. Nicolae

Ceauşescu refuză trupelor participante ale Pactului tranzitul terestru şi survolul

aerian al României dar, în mod bizar, acceptă survolul către Burgas al batalionului

de paraşutişti polonezi, fapt unic şi neaşteptat faţă de poziţia adoptată de România

în privinţa aplicaţiilor cu trupe ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.

Atunci când s-a realizat bilanţul economic, la finalul aplicaţiei, în rapoartele

oficiale s-a făcut în mod expres specificarea că România, din cauza hotărârii sale de

a nu accepta tranzitarea sau survolul teritoriului, respectiv spaţiului aerian, de către

trupele Pactului ce urmau să participe la operaţiuni, a cauzat daune economiilor

statelor membre şi mai ales Uniunii Sovietice şi Bulgariei. Acestea din urma, în loc

să folosească cele patru feriboturi între Odessa şi Varna îm vederea transportării

materialelor necesare economiei, le-a folosit pentru transportul trupelor şi a tehnicii

militare.163 164

Ulterior la intervenţia fermă a ministrului român al apărării, pasajul ce

încrimina România a fost eliminată din varianta oficială şi definitivă a documentului

de bilanţ al acţiunii.

În luna martie a anului 1983 se mai desfăşoară în România încă o aplicaţie pe

hartă ce a purtat numele Callatis, la care au participat trupe din ţara gazdă, împreună

cu cele din Bulgaria şi U.R.S.S.

Privitor la spaţiul pontic, deşi situaţia din România şi Bulgaria prezintă

aceleaşi deficienţe de sistem ca în Polonia şi Cehoslovacia, totuşi acestea nu se

concretizează în convulsii de anvergură.

În legătură cu România, starea de criză se materializează în plan extern în

deteriorarea relaţiilor sale bilaterale cu S.U.A. şi cu democraţiile occidentale.

Responsabilitatea pentru stricarea relaţiilor României cu lumea „lagărului capitalist”

o poartă dosarul împovărător al respectării drepturilor omului pe care Bucureştiu îl

avea.165

De cealaltă parte a „Cortinei de fier”, după ce preşedintele Richard M. Nixon

este silit de scandalul „Watergate” să demisioneze, este înlocuit la Casa Albă de

163 Florin Constantiniu, Tratatul de la Varşovia, de la unitate la tensiuni, p.4

164 Laurenţiu-Cristian Dumitru, Şerban Pavelescu, op. cit., p. 355

165 Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, op.cit., p.250

75

Gerald R. Ford. Administraţia Ford nu a putut juca decât un rol de tranziţie până la

alegerile din noiembrie 1976, când preşedinte al S.U.A. devine democratul Jimmy

Carter.

Carter, sprijinit de secretarul său de stat Cyrus Vence şi de consilierul pentru

probleme de securitate naţională Zbigniew Brzezinski a încercat să reintroducă

moralismul în politica americană şi în diplomaţie, însă a fost calificat ca fiind

ezitant în relaţiile externe şi mai ales, prea îngăduitor în legătură cu Uniunea

Sovietică.166

În urma alegerilor din noiembrie 1980, la Casa Albă se instalează cel de-al

patruzecilea preşedinte al Statelor Unite – Ronald Reagan – învingându-l pe

predecesorul său în alegeri cu unul dintre cele mai zdrobitoare scoruri cunoscute

vreodată de un preşedinte în exerciţiu.167

După o perioadă de timp în care atât Ford, cât şi Carter s-au străduit să

restabilească încrederea poporului american în preşedinte, la Washington este ales

un lider care va impune o nouă viziune în politica internaţională şi va da dovadă de

formitate şi putere în relaţiile cu U.R.S.S. şi cu ţările din lagărul comunist.

Invazia sovietică din Afganistan părea să amintească Statelor Unite că

Uniunea Sovietică şi comunismul şi-au reînceput ofensiva.168

În lagărul socialist, la Kremlin, sub conducerea lui Brejnev, majoritatea

eforturilor erau concentrate pe sporirea forţei militare în toate domeniile: nucleară şi

convenţională, terestră, navală şi aeriană; precum şi pe ideea de supremaţie a

politicii externe sovietice în lupta de clasă.

Spre finalul „erei Brejnev”, mai cu seamă din cauza „afacerii” afgane, se

deschide o perioadă de neîncredere, chiar de provocări între cele două superputeri.

Noul preşedinte Ronald Reagan califica URSS drept „Imperiul răului” într-un

discurs rostit în faţa Camerei Comunelor din Marea Britanie (8 iunie 1982).

Timpul „destinderii”, de care Uniunea Sovietică profitase pe larg atât în plan

diplomatic, cât şi economic, era epuizat, iar U.R.S.S. facea din ce în ce mai greu

faţă cursei pentru paritatea tehnologică. De asemeni, în Europa de Est, Sindicatul

166 Ibidem, p.356

167 G. H. Bennett, Preşedinţi americani: 1945-2004, trad. Anca I. Ionescu, Editura

Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2004, p.241

168 Ibidem, p.245

76

„Solidaritatea” din Polonia, prin acţiunile sale, deschide o breşă în sistem, mult mai

largă decât „Primăvara de la Praga”.169

Dacă moartea lui Stalin a creat o panică de moment, dacă excluderea lui

Hrusciov din funcţia sa de secretar general al P.C.U.S. a surprins pe multă lume,

totuşi moartea lui Leonid Brejnev, survenită în 1982, a fost anticipată şi chiar

aşteptată cu nerăbdare de mulţi membri marcanţi ai aparatului birocratic de la

Kremlin.170

Brejnev suferise încă din 1975 o congestie cerebrală şi, de atunci, starea lui

de sănătate a început să se degradeze continuu: infirmitatea devenea tot mai

evidentă şi senilitatea se accentua, de asemenea. Atât cetăţenii sovietici, cât şi

străinii, îl percepeau pe acest bătrân obosit şi deloc impresionant ca pe un simbol al

decăderii statului pe care îl conducea. Regimul său politic era caracterizat de

stagnare şi încremenire în timp.

În anul 1982, la 10 noiembrie, inevitabilul se petrece şi moare Leonid I.

Brejnev.

Lupta pentru putere, ce se declanşase în secret chiar înainte de decesul

liderului, aduce în prim-plan figura lui Yuri Vladimirovici Andropov, care şi

dobândeşte funcţia de secretar general al P.C.U.S.

Momentul decisiv al ascensiunii a fost mutarea lui Andropov de la K.G.B. la

Secretariatul Comitetului Central.171

Acesta se remarcase încă din timpul evenimentelor de la Budapesta din 1956,

el fiind reprezentantul diplomatic al U.R.S.S. în Ungaria. Prin comportamentul său

viclean şi duplicitar câştigase reputaţia şi admiraţia colegilor mai în vârstă. În

vâltoarea evenimentelor de atunci, în calitatea sa de ambasador, el s-a aflat în

legătură directă cu liderii importanţi de la Moscova, s-a făcut remarcat şi cunoscut

celorlalţi. Curând după aceea devine şeful departamentului pentru relaţii cu celelalte

state comuniste din cadrul Comitetului Central al Partidului, iar din această poziţie a

169 Nicolas Werth, op. cit., p.120

170 Peter Kenez, A History of the Soviet Union from the Beginning to the End, Cambridge

University Press, New York, 2006, p. 243

171 Ibidem

77

fost numit în fruntea puternicului şi temutului K.G.B., precum şi membru în

Politburo (1973).172

Ca şi conducător al K.G.B.-ului, Andropov se dovedeşte a fi un personaj

neîndurător în lupta pe care regimul totalitar o purta împotriva forţelor subversive,

împotriva oricărei mişcări disidente.

Este interesant faptul că acest om era perceput, nu doar în interiorul Uniunii

Sovietice, ci chiar şi în exterior, drept un reformator, un „liberal” moderat. 173

Percepţia aceasta, deşi era una eronată, căci Andropov se remarcase frecvent prin

aplicarea unor măsuri dure, chiar sângeroase, duşmanilor comunismului, totuşi

conţinea un sâmbure de adevăr. El realizează că ţara are nevoie de anumite reforme.

S-ar părea că ideile disidenţilor, cu care se confruntase de atâtea ori în timp, l-au

determinat să adopte o poziţie mai raţională, mai deschisă, mai puţin obtuză decât

predecesorii săi.

Aşadar, în aceste circumstanţe, nu a fost foarte greu ca Andropov să pară

mult mai competent politic decât Brejnev. În realitate, soluţiile propuse de

Andropov în vederea tratării problemelor Uniunii Sovietice erau superficiale, lipsite

de substanţă, întrucât, în viziunea acestuia, aparatul birocratic funcţiona în

parametrii optimi şi nu avea nevoie de reforme structurale.174

Acest nou lider comunist, deşi se manifestă favorabil unei schimbări de

atitudine faţă de războiul din Afganistan, păstrează totuşi o linie „dură” în politica

externă, fiind convins că Statele Unite pregătesc un atac nuclear surpriză împotriva

U.R.S.S.175

Andropov nu-şi poate promova ideile politice din cauza faptului că, bătrân şi

bolnav fiind, moare la scurtă vreme după preluarea funcţiei (la 9 februarie 1984).

În cele cincisprezece luni, atât cât a durat administraţia sa, el nu şi-a putut

exercita puterea efectivă pe care o avea în stat şi în partid în cea mai mare parte a

timpului, din cauza bolii de care suferea.

172 Ibidem, p. 244

173 Ibidem

174 Ibidem

175 Victor Sebestyen, 1989- Prăbuşirea Imperiului Sovietic, Editura Litera, Bucureşti,

2009, p. 91

78

Detaliile luptei politice care s-a desfăşurat la vârful nomenclaturii sovietice

sunt aproape necunoscute, dar este evident faptul că au existat două direcţii: o

facţiune ce a conştientizat vulnerabilităţile sistemului şi, prin urmare, era mai

dornică de a iniţia şi experimenta reforme profunde – o partidă reformistă –, precum

şi un grup de lideri influenţi şi în vârstă, cărora reformele li se păreau

primejdioase.176

În urma negocierilor, este desemnat succesor la conducerea P.C.U.S. fostul

colaborator fidel şi favorit al lui L.I. Brejnev, Konstantin Ustinovici Cernenko.

Totodată, relativ tânărul Mihail Sergheevici Gorbaciov, protejatul lui Andropov,

devine Numărul Doi de la Kremlin.

La cei 73 de ani ai săi, Cernenko a fost, cu siguranţă, cel mai puţin capabil şi

harismatic conducător sovietic; el şi-a datorat ascensiunea, poziţia şi prestigiul

exclusiv apropierii de Brejnev. Realizările din timpul regimului său au fost foarte

reduse.

În cea mai mare parte a timpului cât s-a aflat la conducerea U.R.S.S.,

Cernenko nu şi-a putut exercita prerogativele, întrucât era imobilizat de boală. În

lipsa sa, Gorbaciov a fost cel care a condus adeseori lucrările Politburo-ului,

acumulând multă experienţă care, în viitor, se va dovedi foarte utilă.

Istoricii, în mod ironic, dar adevărat, afirmă că cea mai mare realizare

politică din timpul scurtei conduceri a lui Cernenko a fost consolidarea staturii şi

influenţei lui Gorbaciov. Acesta efectuează numeroase călătorii în afara graniţelor

Uniunii Sovietice şi a făcut o bună impresie liderilor occidentali.

Margaret Thatcher, în urma unei vizite la Londra a liderului sovietic, a făcut

celebra remarcă la adresa acestuia: „Gorbaciov este un om cu care putem să

discutăm” („Gorbachev is a man with whom we can do business”).177

Această vizită la Londra a fost un eveniment semnificativ în ascensiunea lui

Gorbaciov spre putere. Nu numai că a lăsat o impresie pozitivă despre sine şi despre

ideile pe care le promova, dar a apărut pentru prima dată la televiziunile occidentale

şi, cel mai important, la cele de acasă. El s-a dovedit a fi un personaj care se

comporta cu naturaleţe şi farmec în faţa camerelor de luat vederi.

176 Peter Kenez, op. cit., p. 244

177 Ibidem, p. 245

79

Numărul Unu, Cernenko, bătrân şi bolnav, în cele treisprezece luni cât a

ocupat postul de secretar general al P.C.U.S., nu s-a distins prin nimic de

predecesorul său Andropov. Acest veritabil interregn a început şi a luat sfârşit în

imobilism.

În cadrul politicii externe, perioada aceasta a „interregnului” a fost una

tensionată în ceea ce priveşte relaţiile Est – Vest, mai ales din cauza eurorachetelor.

Un alt incident ce a contribuit la tensionarea situaţiei internaţionale a fost şi

doborârea unui avion de linie sud – coreean, cu 269 de pasageri, la 3 septembrie

1983, de aviaţia sovietică de vânătoare.178

Proiectul administraţiei Reagan „de apărare contra rachetelor balistice”

(B.M.D.), cunoscut şi sub numele impropriu de „războiul stelelor”, proiect foarte

îndrăzneţ şi costisitor, i-a determinat pe sovietici, care erau conştienţi că nu pot

recupera decalogul tehnologic, să revină la masa negocierilor. Deşi programul

B.M.D., demn de un scenariu de film ştiinţifico-fantastic, a fost un bluff, el şi-a

atins pe deplin scopul psihologic.179

Atunci când s-a constatat decesul lui Konstantin Ustinovici Cernenko,

Politburo-ul era hotărît se prevină ascensiunea în cea mai inaltă funcţie a Uniunii

Sovietice a încă unui conducător bolnav şi bătrân. Prin urmare, persoana care

corespunde cel mai bine criteriilor celor din Politburo, era cea a lui Mihail

Segheevici Gorbaciov.

Aşadar, decesul lui Konstantin Ustinovici Cernenko (1 martie 1985) a făcut

posibilă accederea în funcţia cea mai înaltă de la Kremlin a lui Mihail Sergheevici

Gorbaciov, cel care va deschide o nouă eră în politica internaţională.

Fără niciun dubiu, se poate spune că luptele interne desfăşurate în spatele

scenei, au fost deosebit de acerbe, unii lideri fiind mai înclinaţi spre acceptarea

reformelor decât alţii. Ar fi greşit să se creadă că taberele din Politburo erau

împărţite între cei ce doreau reforma şi adepţii unei linii ultra-conservatoare. Mulţi

reprezentanţi politici sovietici erau conştienţi că trebuie realizate anumite măsuri de

restructurare, dar, în acelaşi timp, erau înspăimântaţi de riscurile inerente ale unei

astfel de experienţe.180

178 S. Cristescu, op.cit, p. 183

179 N. Werth, op.cit, p.124

180 P. Kenez, op. cit., p. 245

80

III. 3. Prăbuşirea „Imperiului Sovietic”

Alegerea lui M. S. Gorbaciov în postul de secretar general al P.C.U.S. la 11

martie 1985, a deschis ultima fază a istoriei Uniunii Sovietice; o perioadă de şase

ani, pe parcursul căreia reformarea profundă a sistemului a dus la însăşi implozia

U.R.S.S.

Istoria sovietică a fost întotdeauna caracterizată de alternanţa perioadelor de

stagnare cu cele de reformă. Astfel, după perioada de linişte, predictibilă, de

guvernare a lui L.I Brejnev şi a celor două regimuri de scurtă durată ale lui

Andropov şi Cernenko, Uniunea Sovietică a se află în pragul unei epoci de

schimbări structurale rapide.

Nici unul dintre liderii comunişti marcanţi de la Kremlin, nici chiar

Gorbaciov însuşi, nu-şi puteau imagina magnitudinea reală a schimbărilor ce aveau

să intervină.

Brejnev şi, mai ales, Cernenko păstraseră politica pe linia conservatoare a

P.C.U.S. şi erau nişte reprezentanţi fără prea multă personalitate ai nomenclaturii

sovietice.

Spre deosebire de aceştia, Gorbaciov aparţinea unei categorii de conducători

reprezentată de Stalin şi de Hrusciov, lideri hotărâţi şi energici, capabili să

introducă şi să sprijine schimbarea.

Istoricii sunt de părere că dacă Gorbaciov nu ar fi câştigat lupta pentru

ocuparea postului de secretar general, sau dacă el ar fi avut un caracter diferit,

atunci destinul U.R.S.S. ar fi fost altul.181

Noul lider de la Kremlin dorea să se afirme cât mai curând pe scena

mondială, considerând că nici o reformă internă nu era realizabilă cu adevărat, fără

un mediu internaţional propice.182

181 Ibidem, p. 246

182 V. Sebestyen, op.cit, p 140

81

Prioritară pentru noua politică a Uniunii Sovietice era evitarea adâncirii

tensiunilor cu democraţiile occidentale; tensiuni care erau cauzate în special de

impasul în care ajunseseră discuţiile cu S.U.A. despre dezarmare.

Datorită unor motive de ordin personal, politic şi moral, cel de-al şaptelea

succesor în linie dreaptă a lui Lenin a încercat să-şi câştige reputaţia de „aducător

de pace”. Acesta i-a învinuit pe predecesorii săi pentru izolarea Uniunii Sovietice de

restul lumii, în sânul căreia trebuia să revină, şi a început să vorbească tot mai mult

despre o „gândire nouă”, care să reformeze structural sistemul sovietic.

Fără îndoială, conducătorul comunist de la Moscova era un om foarte

inteligent şi conştient de gravitatea problemelor politice atât de ordin intern, cât şi

internaţional, în care ţara sa se afla, dar este puţin probabil ca el să fi apreciat corect

profunzimea crizei în care ţara sa se afunda.

În scurtă vreme, Gorbaciov devine un superstar politic în capitalele vest –

europene. Dorea să diminueze tensiunea internaţională pentru a putea reduce

bugetul alocat armatei, apoi pentru a rezolva problemele stringente interne.

Pentru a câştiga spaţiu vital, liderul de la Moscova a iniţiat o reconsiderare

majoră a politicii externe sovietice şi, la Congresul al XXVII-lea al P.C.U.S. (1986),

a părăsit aproape total „lupta de clasă”, proclamând coexistenţa ca scop în sine. Deşi

diferenţe ideologice au continuat să existe între Est şi Vest, totuşi accentul s-a

deplasat pe nevoia de cooperare la nivel internaţional. Această cooperare nu mai

era văzută, ca în trecut, o etapă necesară în drumul spre victoria finală a

comunismului, ci ca o contribuţie la binele umanităţii.183

Factorii decisivi ai viitorului nu vor mai fi contradicţiile de clasă, ci

interesele comune ale omenirii întregi.184

Spre deosebire de predecesorii săi, care erau convinşi că superioritatea

militară a Uniunii Sovietice constă în garanţia capacităţii proprii de apărare,

Gorbaciov declara că forţa de apărare a U.R.S.S. trebuie să fie în permanenţă

suficient de mare pentru a putea exclude superioritatea imperialismului asupra

socialismului. În scurt timp, liderii comunişti de la Kremlin urmau să accepte ideea

parităţii, a egalităţii de forţe.185

183 H. Kissinger, op.cit, p. 686

184 Gerd Ruge, Mihail Gorbaciov, Editura Doina, Bucureşti, 1993, p. 240

185 Ibidem

82

Cetăţenii sovietici de rând priveau cu speranţă spre secretarul general care,

încă de la primele sale întâlniri cu oficialităţi occidentale, le-a lăsat impresia că este

un om ce ştia să trateze cu conducătorii din Vestul capitalist, sigur pe sine şi de pe

poziţii de egalitate.

În general, noua politică externă promovată a contribuit la consolidarea

poziţiei lui Mihail S. Gorbaciov. Populaţia îşi dorea o pace mai sigură, întrucât în

anii lui Brejnev, aceasta era prezentată, de cele mai multe ori, în comentarii sumbre

care o descriau ca fiind extrem de periclitată. Sovieticii pot vedea acum primele

semne că, sub regimul lui Gorbaciov, conducerea partidului ar fi dispusă să retragă

soldaţii din Afganistan. Totodată, populaţia aştepta ca tratativele ce vizau limitarea

înarmării sau chiar dezarmarea să reducă presiunea economică din ţară şi să

contribuie la îmbunătăţirea standardului de viaţă.186

Întâlnirea de la Casa Albă dintre Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov a fost

percepută de sovietici ca o sărbătoare a păcii, ca un triumf al şefului statului şi al

partidului lor.187 Chiar şi intrarea lui Gorbaciov în mijlocul mulţimii, întreruperea

călătoriei şi ieşirea acestuia din automobil pentru a strânge prietenos mâinile

americanilor din stradă, aproape că aveau aceeaşi greutate ca şi însăşi semnarea

tratatului privind distrugerea rachetelor cu rază medie de acţiune. La toate acestea

se adăugau şi indiciile că liderii sovietici şi americani începeau să se înţeleagă

asupra posibilităţilor de a încheia conflictul ce se desfăşura în Afganistan.

Acest tratat semnat atunci a fost un prim pas făcut pentru distrugerea unei

întregi clase de rachete atomice. Specialiştii sovietici au convenit să sacrifice

superioritatea cantitativă pe care o deţineau în materie de rachete cu rază medie de

acţiune prin nimicirea unui număr mult mai mult mic de focoase americane similare

în vederea înlăturării acelor rachete pe care Moscova le considera deosebit de

primejdioase, singurele care, lansate de pe un teritoriu european – în speţă german –

puteau lovi ţinte din U.R.S.S.188

186 Ibidem, p.241

187 Ibidem

188 Ibidem, p. 242

83

Mai târziu, Washingtonul a constatat că şeful sovietic a purtat toate acele

negocieri în pofida opiniei unor comandanţi militari vârstnici ce dezaprobau

categoric şi cu îngrijorare reducerea forţelor militare.189

Dacă reforma economică înainta încet şi nu prea aducea îmbunătăţiri în traiul

cotidian al cetăţenilor comunişti, dacă democratizarea provoca neînţelegeri şi era

respinsă de masa funcţionarilor de stat şi de partid, singurele succese, cele din

politica externă, erau cât se poate de evidente: prestigiul U.R.S.S. în lume a crescut

sensibil, precum şi popularitatea secretarului general.

În lupta pentru supravieţuire şi afirmare politică, Gorbaciov a ştiut să

folosească în favoarea sa interacţiunea dintre politica internă şi cea externă,

succesul din plan extern ajutându-l să reziste neînfrânt în conflictele pentru putere şi

supremaţie în partid.

De asemenea, reevaluarea relaţiilor externe ale Uniunii Sovietice a vizat şi

ţările din lagărul socialist. Ideile referitoare – glasnost şi perestroica – au fost făcute

cunoscute şi conducătorilor statelor socialiste, care au fost sfătuiţi să-şi urmeze

propriul drum în viitor.

În cadrul bazinului mării Negre, cele două state comuniste riverane –

România şi Bulgaria – erau conduse de lideri puternic pătrunşi de idealurile

socialiste. Atât Nicolae Ceauşescu, cât şi Todor Jivkov se aflau la şefia partidelor

unice de mai multe decenii (1965, respectiv 1954) şi erau obişnuiţi să primească

ordine de la Moscova să arate supunere. Atunci când, de la Kremlin, li s-a

comunicat că sovieticii nu mai apărau comunismul prin metode tradiţionale

(doctrina Brejnev, armată, tancuri), aceşti conducători au rămas într-o stare de

negare.190

De zeci de ani, liderii comunişti clientelari se obişnuiseră să-şi accepte

statutul lor umilitor de colonie şi evitau cu orice preţ să-şi ofenseze stăpânii de la

Moscova. Ei ştiau că au fost impuşi la conducere împotriva voinţei populare, că nu

aveau legitimitate în propria lor ţară şi că, dacă nu mai erau protejaţi de U.R.S.S.,

riscau foarte mult să-şi piardă funcţiile.191

189 Ibidem

190 V. Sebestyen, op.cit, p.188

191 Ibidem

84

Atunci când au fost înştiinţaţi de la Kremlin că ”trebuie să-şi asume o

responsabilitate şi mai mare” pentru ţările lor, vechii şefi de state satelite nu au lut

în seamă acest comunicat, crezând că au de a face cu o declaraţie strict formală la

început de mandat, însă îngrijorarea a crescut pe măsură ce instrucţiunile primite de

la Răsărit scădeau, iar mecanismul imperial se clătina tot mai ameninţător.192

Purtătorul principal de cuvânt al lui Mihail Gorbaciov şi consilierul pe

probleme de relaţii publice, Ghenadie Gherasimov, a făcut o afirmaţie cel puţin

bizară prin care descria politica şefului său faţă de statele clientelare din Europa de

Est: „Doctrina Brejnev este moartă. Acum, sovieticii vor adopta Doctrina Sinatra.

Ştiţi melodia <<My Way>>...Toate aceste ţări pot merge mai departe în felul lor”.193

Reconfigurarea treptată a relaţiilor dintre cele două superputeri şi implicit

dintre cele două blocuri politico-militare. S-a suprapus – în cazul administraţiei de

la Bucureşti – peste poziţia tot mai bizară a regimului Ceauşescu. Astfel, încă de la

debutul anilor `80, problemele economice şi financiare tot mai accentuate au impus

României o reconsiderare vizibilă – deşi nerecunoscută de aparatul oficial de stat –

a poziţiei sale în cadrul C.A.E.R. şi intensificarea eforturilor diplomatice în vederea

obţinerii unui ajutor economic din partea Uniunii Sovietice.194

Regimul comunist de la Bucureşti, sub impactul dificultăţilor economice şi al

derapajelor politice tot mai frecvente, devine un partener dificil şi tot mai puţin

credibil în cadrul cooperării regionale.

Pe fondul deteriorării relaţiilor româno – americane, precum şi al

disensiunilor dintre Ceauşescu şi Gorbaciov pe tema reformării sistemului comunist,

izolarea României pe scena internaţională capătă o tot mai mare amploare.

În cadrul Tratatului de la Varşovia, Bucureştiul se găseşte în poziţia

paradoxală a fostului „rebel” care susţine acum aplicarea „doctrinei Brejnev” faţă de

evoluţiile reformelor politice de la Budapesta şi Varlovia.195

Apropierea realizată între S.U.A. şi U.R.S.S. a avut implicaţii şi asupra

relaţiilor interstatale în regiunea Mării Negre. Din a doua jumătate a deceniului

nouă, evoluţia relaţiilor sovieto-americane, împreună cu redimensionarea

192 Ibidem

193 Ibidem, p. 191

194 Laurenţiu-Cristian Dumitru, Şerban Pavelescu, op. cit., p. 356

195 Ibidem, p.357

85

strategiilor militare şi de securitate în interiorul Alianţei Nord – Atlantice şi al

Pactului, se răsfrânge în mod inevitabil asupra strategiilor de politică externă ale

statelor din regiune – luând uneori – ce în cazul particular al Turciei – formele unei

îngrijorări la nivelul factorilor politici de decizie, în legătură cu modalităţile de

asigurare a securităţii naţionale.196

Un aspect de neimaginat în perioada predecesorilor lui Gorbaciov are loc în

cursul lunilor august şi septembrie ale anului 1987, atunci când, în vederea sporirii

încrederii reciproce între cele două blocuri politice-militare, inspectori americani

asistă la o aplicaţie sovietică în zona Minsk şi inspectori sovietici asistă la

exerciţiile desfăşurate de NATO în Turcia.

Pe parcursul întregului deceniu, dar mai ales spre finalul acestuia, se

înregistrează eforturi remarcabile în vederea intensificării cooperării regionale la

Marea Neagră, eforturi concretizate prin contacte bilaterale şi prin organizarea unor

întâlniri multilaterale la nivel politic.197

Aceste iniţiative nu au dus la obţinerea unor rezultate semnificative, întrucât

statele riverane făceau parte din blocuri militare diferite şi asigurarea unei politici

coerente de colaborare era imposibil de realizat în condiţiile respective.

Odată cu ieşirea sateliţilor socialişti din orbita sovietică în care gravitau de

45 de ani, au loc mutaţii majore în problematica securităţii internaţionale în general

şi a bazinului pontic în special.

Spre finalul anului 1990, la 19 noiembrie, are loc la Paris semnarea, în

cadrul summit-ului O.S.C.E., a „Tratatului asupra forţelor armate convenţionale din

Europa” – C.F.E. – . Cele 22 de state semnatare, membre ale NATO şi ale Pactului

de la Varşovia, fixează plafoane pentru principalele categorii de armamente ce

permit lansarea unui atac prin surprindere, precum şi demararea unor operaţiuni

ofensive de mare anvergură. Tot cu prilejul acestei întâlniri la vârf a fost dată

publicităţii şi o declaraţie comună de neagresiune între cele două alianţe militare.

Dacă în anul următor – 1991 – Organizaţia Tratatelor de la Varşovia se

dizolvă, Alianţa Nord – Atlantică îşi lărgeşte baza de cooperare şi pe teritoriul

fostelor state de dincoace de „Cortina de fier”.

196 Ibidem

197 Ibidem

86

În ceea ce priveşte URSS, anul 1990 aduce mari schimbări în istoria acesteia:

în martie îşi proclamă independenţa Lituania, iar exemplul acesteia este urmat si de

alte republici sovietice. În decembrie 1991 Uniunea Sovietică este oficial dizolvată,

iar în locul său apare Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.), în centrul căreia

se află Rusia.198

Concluzii

Sfârşitul Războiului rece nu a condus doar la rearanjarea scenei

internaţionale – lucru firesc la finalul oricărui război hegemonic –, ci a produs în

198 C. Păiuşan -Nuică, op.cit., p.162

87

acelaşi timp şi o schimbare de ordin intern în cadrul statelor. Dat fiind faptul că

Războiul rece a fost o confruntare ideologică şi economică înainte de toate, aceste

transformări interne nu au fost instaurate prin forţa armelor, ci au fost introduse prin

aşa-numita metodă a “convertirii adversarului”. 199

Caracterul unic al Războiului rece este evidenţiat şi de faptul că, în locul

impunerii unor plăţi compensatorii post-conflict învinşilor, învingătorii oferă ei

înşişi ajutor în vederea convertirii părţii adverse.

Revoluţiile din 1989, cele care au determinat prăbuşirea regimurilor

comuniste, s-au dovedit a fi unice în istorie, printre altele, şi datorită faptului că nu

şi-au propus aducerea pe scena lumii a unui proiect social nou. În aceste state –

printre care se numără şi ţările ex-comuniste din arealul pontic – se doreşte

realizarea unei stări de lucruri care deja există în Europa de Vest, S.U.A. şi în

celelalte state occidentale, adică o societate democratică, o economie de piaţă

(capitalistă), un stat de drept, în care să fie respectate drepturile omului.

Conform aprecierilor analiştilor şi ale politologilor, sursele de inspiraţie

pentru înfăptuirea acestor deziderate sunt “valorile democraţiei occidentale” şi

“valorile naţionale precomuniste”.200

În cadrul arealului Mării Negre, după destrămarea Uniunii Sovietice îşi fac

apariţia noi actori geopolitici: Rusia (succesoarea în plan internaţional a fostei

U.R.S.S.), Georgia şi Ucraina.

Renunţarea la conflictul ce a întreţinut timp de decenii Războiul rece a

însemnat şi dispariţia – în spaţiul pontic – a unei tensiuni, a unor percepţii

permanente de ameninţare a statelor comuniste riverane din partea democraţiilor

occidentale. Mai mult, statele, care până nu demult “convieţuiau frăţeşte” în

interiorul lagărului comunist, au descoperit că au numeroase probleme de soluţionat

între ele, mai acute decât cu statele pe care ideologia comunistă le desemna drept

inamice. 201

Confruntarea dintre Est şi Vest, în plan psihologic, a fost decisă şi de modul

în care cele două tabere au înţeles impactul pe care îl au asupra cetăţenilor

199 Robert Cooper, Destrămarea naţiunilor - geopolitica lumilor secolului XXI, Editura

Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007, p. 40

200 Fl. Gârz, op. cit., p. 250

201 Nicolae Mocanu, Interferenţe geopolitice şi geoculturale în bazinul Mării Negre,

Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2005, p. 212

88

imaginile, informaţia, cultura, ideologia şi, în general, tot ceea ce ţine de un nou

mod de viaţă aflat în pas cu vremurile. În aceste noi forme de confruntare

nonclasică, câştigul sau pierderea nu se pot evalua cu ajutorul măsurilor

convenţionale, anume în funcţie de numărul de pierderi de vieţi omeneşti înregistrat

pe câmpul de luptă sau de distrugerile fizice cauzate părţii adverse, ci în influenţa

exercitată asupra modului de a gândi al oamenilor, a modului lor de a percepe lumea

în care îşi desfăşoară viaţa. 202

De-a lungul perioadei în care a avut loc evoluţia Războiului rece, Kremlinul

şi statele din orbita sa au propagat la nivel oficial două concepţii fundamentale:

ideea înlăturării exploatării de clasă (în ţările capitaliste dezvoltate) şi ideea

eliberării naţionale (în statele aflate în curs de dezvoltare). În cealaltă extremă,

S.U.A. şi aliaţii săi au răspândit idealurile democraţiei pluraliste şi life-style-ul

american (ilustrat mai ales în filmele produse la Hollywood).

Desfăşurarea evenimentelor a demonstrat că modul de viaţă american a avut

o forţă de penetrare şi de erodare asistemului comunist mai puternica decât

chemările la lupta de clasă venite dinspre Moscova. Claude Karnoouh nu

exagerează cu mult atunci când afirmă că sistemul comunist “s-a prăbuşit sub

presiunea imaginilor supermagazinelor şi a serialelor de televiziune americane. La

urma-urmei, Lenin a fost învins de alianţa lui Mc Donald`s cu Coca Cola, a lui Yves

Saint Laurent cu Mercedes” 203

Conducătorii comunişti din ţările lagărului estic, formaţi în spaţiul strâmt al

dogmelor comuniste de tip stalinist, nu au fost capabili să depăşească limbajul de

lemn al unei propagande devenite anacronică. Aceştia nu au înţeles pe deplin rolul

informaţiei şi puterea fantastică a mijloacelor de informare în masă în modelarea

conştiinţelor. Jean Heffer este de părere că acest lucru este cauzat de tendinţa

regimului comunist de a conseva pe perioade îndelungate aceeaşi lideri care,

avansând în vârstă, treptat îşi pierd capacitatea de a înţelege satisfăcător evoluţia

societăţii şi, prin urmare, nu mai pot lua decizii adecvate pentru a o reforma în pas

cu vremurile.

202 Constantin Hlihor, Ecaterina Căpăţână, Comunicarea în conflictele şi crizele

internaţionale (secolul al XX-lea şi începutul secolului XXI), Bucureşti, Editura Universităţii

Naţionale de Apărare „Carol I”, 2007, p. 214

203 Ibidem

89

În spaţiul occidental, acolo unde administraţiile politice se schimbau periodic

prin voinţa populară şi se împrospătau, s-a înţeles foarte bine rolul de formator de

opinie pe care mass-media îl dobândeşte tot mai mult.

Analizele de imagine în confruntarea dintre cele două lagăre demonstrează

că a avut câştig de cauză cel care a dominat fluxurile comunicaţiilor şi a reuşit să-şi

impună valorile, aspiraţiile şi propria imagine în conştiinţa opiniei publice.204

Pe de altă parte, în cadrul blocului comunist, s-a făcut simţită lipsa acută de

modernitate a mai tuturor produselor indigene de uz civil curent. Dincolo de

calitatea indiscutabilă a produselor militare – armament şi echipamente – produsele

civile lasă de dorit în multe privinţe. Cetăţeanul de rând comunist, “omul nou”,

obişnuit cu traiul modest, care era o expresie directă a ineficienţei sistemului, odată

intrând în contact cu life-style-ul american – fie numai şi prin intermediul filmelor –

începe să se desprindă de valorile învechite în care crezuse sau în care era forţat să

creadă. Odată ce desprinderea a avut loc, implozia şi prăbuşirea sistemului a

devenit doar o problemă de timp.

S.U.A., încă de la debutul Războiului rece, au elaborat pentru Consiliul

Naţional de Securitate un document – N.S.C./7 – prin care erau enunţate obietivele

şi metodele de înfruntare cu lumea comunistă. Printre acestea se regăsea şi

intensificarea programelor anticomuniste la radio. Mai apoi, acest document a fost

completat de un altul – N.S.C./ 68 – care a schiţat imaginea Americii în cruciada

împotriva comunismului: “Doar prin afirmarea practică pe plan internaţional şi pe

plan intern a valorilor noastre esenţiale, putem să ne păstrăm integritatea şi în

aceasta constă prezentarea reală a planurilor Kremlinului”. 205

În acest mod, doctrina părinţilor fondatori ai S.U.A. conform căreia naţiunea

lor era un far călăuzitor al libertăţii pentru întreaga omenire, a impregnat filosofia şi

strategia americană a Războiului rece.

Privitor la spaţiul pontic, în urma evoluţiei evenimentelor ce s-au succedat

sucombării comunismului, se poate spune că această zonă capătă importanţă

economică şi geostrategică. Aceasta se datorează şi faptului că arealul este tranzitat

de oleoducte şi de gazoducte ce leagă zona caspică de Europa. Stalele Unite solicită

chiar o implicare substanţială a NATO în zonă pentru protejarea propriilor interese

204 Ibidem

205 Ibidem, p. 216

90

energetice, precum şi pentru asigurarea libertăţii de utilizare a căilor de comunicaţie

de aici.206

Regiunea Mării Negre dobândeşte noi valenţe geopolitice, geoeconomice şi

geostrategice şi reprezintă pentru Apus o provocare “remodelarea” sa. Zona aceasta

conferă consistenţă conceptelor geopolitice EURASIA şi ASIROPA şi se află în

complementaritate cu alte zone şi spaţii de interes, cum ar fi Marea Nordului,

Europa Occidentală, Europa Centrală, Mediterana de Est, Orientul Mijlociu, spaţiul

caucazian şi central-asiatic, spaţiul caspic şi spaţiul balcanic. De asemenea, zona se

regăseşte la unul din capetele traseelor Marea Neagră, Bosfor, Dardanele, Marea

Mediterană, Suez, Marea Roşie, Oceanul Indian sau Marea Neagră, bazinul Dunăre-

Rhin, Marea Nordului.207

Spre deosebire de perioada Războiului rece, zona Mării Negre este marcată,

din punct de vedere al structurii geopolitice, de două dinamici. Prima este înlocuirea

fostei influenţe sovietice şi ruseşti cu influenţa americană, iar cea de-a doua este

reprezentată de axa energetică ce conectează petrolul şi gazele din Asia Centrală şi

regiunea Mării Caspice cu Balcaniişi Uniunea Europeană.208

Noua geopolitică a Mării Negre scoate în evidenţă o nouă competiţie în zonă

între marile puteri. Cu Rusia în retragere, S.U.A., Franţa şi Germania (mai discret)

devin cei mai importanţi actori externi ce luptă pentru influenţă în regiune. Statele

riverane Mării Negre ajung, o parte, membre ale NATO.: România şi Bulgaria,

alături de Turcia; iar o parte suferă încă, voit sau nu, influenţa Rusiei: Georgia şi

Ucraina. Totuşi, dincolo de influenţele politice, bazele cooperării în zonă sunt

aşezate încă de la încheierea Războiului rece.

206 Vasile Paul, Ion Coşcodaru, Centrele de putere ale lumii, de la unipolaritate la

multipoaritate, Editura Lider, Bucureşti, 2004, p. 39

207 Lucian Vieru, Marea Neagră – zonă de proiecţie a intereselor euro-atlantice în vol.

Constantin Moştoflei (coord.), Stabilitate şi securitate regională, Editura Universităţii

Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2009, p. 151

208 Ibidem

91

BIBLIOGRAFIE

I IZVOARE

Presă periodică:

92

- Constantiniu, Florin, Tratatul de la Varşovia, de la unitate la tensiuni,

Editorial

- Ionescu, Mihail E., Marea Neagră în relaţiile internaţionale de la

războiul Crimeei la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial (1853-

1947), în Revista de istorie militară nr. 6 (92), 2005

- Jones, Joseph M., The Fifteen Weeks (February 21 – June 5, 1947),

New York, Viking Press, 1955

- ***, Public Papers of the Presidents of the United States, Harry S.

Truman, vol. 1947, Washington, D.C.: U.S. Government Printing

Office, 1963

- ***, Raportul lui Hruşciov la Congresul al XX-lea al P.C.U.S.,

Pravada, 15 februarie 1956 în „Curent Difest of the Soviet Press”, vol

8, nr. 4, (7 martie 1956)

II MEMORII

- Khrushchev, Nikita Sergeyevich, Khrushchev Remembers, Boston: Little

Brown, 1970

- Olteanu, Constantin, România – o voce distinctă în Tratatul de la

Varşovia. Memorii 1980 – 1985, Editura Aldo, Bucureşti, 1999

- Truman, Harry S., 1946-1952. Years of Trial and Hope. Memoirs, vol.

II, New York, The American Library of World Literature Inc, 1965

III LUCRĂRI GENERALE ȘI SPECIALE

- Alvarez, David J., Bureaucracy and Cold War diplomacy; The United

States and Turkey 1943-1946, Institutes for Balkan Studies,

Thessaloniky, 1980

93

- Bennett, G. H., Preşedinţi americani: 1945-2004, trad. Anca I. Ionescu, Editura

Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2004

- Berstein, Serge; Milza, Pierre, Istoria Europei. Secolul XX (din 1919

până în zilele noastre), vol V,Editura Institutului European, Iaşi, 1998

- Betea, Lavinia, Martor privilegiat al istoriei, în vol. Paul Sfetcu, 13 ani

în anticamera lui Dej, Editura Fundaţiei Culturale România, Bucureşti,

2000

- Boniface, Pascal, Relaţiile Est – Vest, 1945-1991, Iaşi, Editura

Institutul European, 1998

- Boyle, Peter G., ed., The Churchill-Eisenhower Correspondence, 1953-

55, Chapel Hill, N.C./ London: University of North Carolina Press,

1990

- Calvocoressi, Peter, Politica mondială după 1945, București, Editura

Allfa, 2000

- Claval, Paul, Geopolitică şi Geostrategie, Editura Corint, Bucureşti,

2002

- Cojocaru, Marius - George, Considerații privind interesele marilor puteri în Bazinul

Mării Negre la începutul războiului rece, Iași, Editura Pim, 2009

- Constantiniu, Florin, De la războiul fierbinte la războiul rece,

București, Editura Corint, 1998

- Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura

Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2008

- Cooper, Robert, Destrămarea naţiunilor - geopolitica lumilor secolului XXI,

Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007

- Cristescu, Sorin, Relaţii politico-diplomatice şi militare europene,

Bucureşti, Editura F.R.M., 2007

- Dumitru, Laurenţiu-Cristian; Şerban, Pavelescu, Marea Neagră în

timpul Războiului Rece în vol. Marea Neagră de la „lacul bizantin” la

provocările secolului XXI, București, Editura Militară, 2006

- Duroselle, Jean-Baptiste; Kaspi, André, Istoria relaţiilor internaţionale,

vol. II, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006

- FISCHER – GALAŢI, Stephen, România în secolul al XX-lea, Editura Institutului

European, Iaşi, 1998

94

- GÂRZ, Florian, Renaşterea Europei. De la Atlantic la Urali, Casa Editorială Odeon,

Bucureşti, 1999

- Gheorghe, Ion; Soare, Corneliu, Doctrina militară românească 1968 –

1989, Editura Militară, Bucureşti, 1999

- Hanganu, Marius; Nicolae Vâlsan, Puterea maritimă în Marea Neagră,

București, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”,

Bucureşti, 2004

- Harris, G. S., Troubled Alliance. Turkish – American problems in

historical perspective, 1945-1971, Washington, American Enterprise

Institute for Public Policy Research Stanford, Hoover Institution of

War, Revolution and Peace, 1976

- Hlihor, Constantin, Geopolitica şi geostrategia în analiza relaţiilor

internaţionale contemporane: consideraţii teoretice şi metodologice,

Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2005

- Hlihor, Constantin, Istoria secolului XX, Editura comunicare.ro,

Bucureşti, 2002

- Hlihor, Constantin; Căpăţână, Ecaterina, Comunicarea în conflictele şi

crizele internaţionale (secolul al XX-lea şi începutul secolului XXI),

Bucureşti, Editura Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”,

2007

- KENEZ, Peter, A History of the Soviet Union from the Beginning to the

End, Cambridge University Press, New York, 2006

- Kissinger, Henry, Diplomația, București, Editura ALL, 2008

- Lache, Ştefan, România în relaţiile internaţionale 1939 – 2006,

Bucureşti, Editura FRM, 2007

- Le BRETON, Jean- Marie, Europa Centrală şi Orientală între 1917 şi 1990, Editura

Cavallioti, Bucureşti, 1996

- Lynch, Michael, Stalin şi Hrusciov: U.R.S.S., 1924-1964, Editura All,

Bucureşti, 1994

- McCauley, Martin, Rusia, America şi războiul rece 1949 – 1991,

Editura Polirom, Iaşi, 1999

- Miroiu, Andrei; Soare, Simona, Război şi securitate nucleară, în

volumul „Manual de relaţii internaţionale”, Editura Polirom, Iaşi, 2006

95

- Mocanu, Nicolae, Interferenţe geopolitice şi geoculturale în bazinul

Mării Negre, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2005

- Moreau-Defarges, Philippe, Relaţiile internaţionale după 1945, Editura

Institutului European, Bucureşti, 2001

- Nye, Joseph S., Jr, Descifrarea conflictelor internaționale, București,

Editura Antet, 2005

- Onişoru, Gheorghe, Relaţii Internaţionale, Bucureşti, 2007, Editura

FRM

- Otu, Petre, Marea Neagră în relaţiile internaţionale din perioada

interbelică în vol. volumul Marea Neagră de la „lacul bizantin” la

provocările secolului XXI, București, Editura Militară, 2006

- Paul, Vasile; Coşcodaru, Ion, Centrele de putere ale lumii, de la

unipolaritate la multipoaritate, Ed. Lider, Bucureşti, 2004

- Păiuşan – Nuică, Cristina, Istoria relaţiilor internaţionale şi a

diplomaţiei, Editura F.R.M., Bucureşti, 2008

- Petrache, Costinel, Război cald – război rece – război global. Pacea în

armura terorii, în vol. „Perspective ale secolelor şi apăsări în Europa”,

vol.I, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti,

2009

- Retegan, Mihai, 1968 Din primăvară până în toamnă, Editura Rao,

Bucureşti, 1998

- RUGE, Gerd, Mihail Gorbaciov, Editura Doina, Bucureşti, 1993

- Scurtu, Ioan (coordonator), România. Viaţă politică în documente,

Bucureşti, Arhivele Statului din România, 1994

- Scurtu, Ioan, Istoria contemporana a României, Editura FRM,

Bucureşti, 2007

- Sebestyen, Victor, 1989- Prăbuşirea Imperiului Sovietic, Editura

Litera, Bucureşti, 2009

- Vidraşcu, Ruxandra, Marea Neagră, de la războiul Crimeei la primul

război mondial (1856 - 1918) în volumul Marea Neagră de la „lacul

bizantin” la provocările secolului XXI, București, Editura Militară,

2006

96

- Vieru, Lucian, Marea Neagră – zonă de proiecţie a intereselor euro-

atlantice în vol. Constantin Moştoflei (coord.), Stabilitate şi securitate

regională, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”,

Bucureşti, 2009

- Werth, Nicolas, Istoria Uniunii Sovietice de la Hruşciov la Gorbaciov,

Editura Corint, Bucureşti, 2000

- ***, Manualul NATO, Brussels, Office of Information and Press, 2001

97