1

Oraşul – entitate operaţională în geografia urbană

1. Oraşul aparţine sistemelor complexe şi evolutive.

2. Este locul de interacţiune al componentelor naturale şi antropice, astfel prin

interferenţa dintre economic şi ecologic ia naştere cea mai mare ţesătură socială. Oraşul face

parte, deci, din sisteme teritoriale fără de care nu poate exista.

3. Oraşul reprezintă un sistem termodinamic şi informaţional, optimal deschis,

concentrând oameni, activităţi economice, ce contribuie la funcţionarea acelui sistem prin

inputuri de natură materială, socială, culturală şi comportamentală.

4. Oraşul poate fi văzut ca o anomalie: concentrarea de masă şi de energie presupune

utilizarea de masă şi energie, deci consumarea de masă şi enrgie (anomalie negativă),

fabricarea de informaţie duce la formarea unui excedent (anomalie pozitivă) existând tendinţa

de atenuare a acestor anomalii.

Oraşul este un sistem optimal deschis deoarece păstrează un anumit grad de autonimie

materială şi informaţională.

Fluxurile de intrare spre un oraş pot fi: permanente, temporare, ocazionale, fluxuri de

informaţii, fluxuri financiare. Fluxurile de informaţii sunt mai mari în cazul oraşelor mici şi

mai mici în cazul oraşelor mari. Fluxurile de ieşire: masă (produse prelucrate, deşeuri),

informaţie (servicii adresate unor spaţii reduse sau extinse, idei de organizare şi structurare a

spaţiului, trasmiterea acestora), energie. Fluxurile de intrare pot depăşii în anumite situaţii

fluxurile de ieşire. În acest caz la nivelul oraşelor putem observa extinderea spaţiilor

construite, satisfacerea cerinţelor biologice ale unei populaţii tot mai numeroase, etc.

Posibile subiecte de la LP (8) + teme examen

1. Ce este urbanizarea?

Procesul de dezvoltare intensă a orașelor existente și de creștere continuă a numărului

de orașe și a populației urbane. Astfel, urbanizarea este ajută la dezvoltarea social-economice

a unui teritoriu sau al unui stat, care implică creșterea rapidă a economiilor și importanța

activităților neagricole. Mai poate fi caracterizată ca un proces continuu de transformare a

ruralului în urban.

2. Factorii care influențează urbanizarea.

Factorii care amplifică procesul de urbanizare pot fi:

- factori economici și ai mediului de afaceri;

- factori sociali;

- factori culturali;

Mai dezvoltați, factorii urbanizării sunt:

- cadrul istoric al procesului de urbanizare;

- sistemul economic, de producție și dezvoltare economică;

- factorii fizico-geografici;

- nevoile populației;

- comportamentul uman predispus spre un anumit mod de viață;

- mentalitatea grupurilor sociale;

- creșterea demografică excesivă;

2

- industrializarea și terțializarea;

- lipsa stopării dezvoltării politicii demografice;

- valoarea terenului și dinamica imobiliară.

3. Indicele de compactitate.

Se calculează prin raportul dintre aria perimetrului și aria cercului.

IC=

; Diametrul cercului = 2R;

4. Modul de construire a nomogramei triunghiulare.

Este o metodă grafică, ce plasează orașele în interiorul unui triunghi echilateral. În

interiorul acestui triunghi se mai face unul circumscris triunghiului inițial. Astfel se obțin 4

triunghiuri echilaterale.

Fiecare latură a triunghiului exprimă ponderea populației active într-unul din sectoare:

- primar (agricultură, exploatarea lemnului, minierit, pescuit);

- secundar (industrie și construcții);

- terțiar (servicii);

Valorile pentru fiecare din sectoare sunt cuprinse între 0 și 100%, valori ce se trec pe

laturile respective. Totalul ponderilor nu poate depăși 100%.

Trebuie respectate două reguli:

- creșterea valorilor se face în același sens (de la 0 la 100%);

- în dreptul valorii corespunzătoare sectorului respectiv se duce o paralelă la latura

anterioară.

5. Zonele de influență – formula Reilly – Converse.

S-a considerat a fi suficiente două mărimi în aprecierea limitei teoretice până la care se

poate extinde zona de influență a orașului A, respectiv orașul B. S-a ajuns astfel la utilizarea

formulei Reiily-Converse:

, unde:

- DB = distanța de la limita externă zonei de influență până la centru B;

- DAB = distanța dintre cele două orașe A și B;

- PA și PB = populațiile celor două orașe.

6. Rangul orașelor și legea lui Zipf: relația rang-talie.

Este cunoscută ca și legea lui Zipf, fiind cea mai importantă în procesul de ierarhizare

a orașelor.

Regula pornește de la ideea că dacă orașele unei țări sunt așezate ierarhic în ordinea

numărului de locuitori, de la cel mai mare la cel mai mic, atunci populația P a unui oraș

depinde de rangul său r, conform relației r*Pq= k, unde q și k sunt constante (k= valoarea

egală cu populația celui mai mare oraș din ierarhie; q= valoare aproape de 1).

3

Astfel, rangul devine numărul de ordine al orașului și putem determina populația

orașului X dacă îi cunoaștem rangul (locul în ierarhia națională dacă știm numărul de locuitori

al orașului de pe primul loc).

Pentru România, pe locul I se află București, astfel:

- orașul de rang II ar trebui să aibă 1 mil. loc.;

- orașul de rang III – 670.000 loc;

- orașul de rang IV – 500.000 loc;

- orașul de rang V – 400.000 loc;

Forma ideală a ierarhiei urbane este dată de ipotenuza unui triunghi isoscel într-un

sistem cartezian de axe, în care atât populația, cât și rangul sunt consemnate în scară

logaritmică în baza 10 (respectiv logP și logR).

Forme ale ierarhiei urbane, corelându-se cu caracterul statului (central sau federal) și

cu tipul de economie (de piață sau planificată):

1. Forma concavă

Într-un stat centralizat cu economie de piață (SCPI), forma grafică este concavă.

Există datorită a două condiții:

- capitalele s-au dezvoltat ca urmare a faptului că au fost imperii cu multe colonii:

Paris, Londra;

- capitalele s-au dezvoltat în state care și-au redus dimensiunile în urma prăbușirii unor

imperii.

2. Concavitate în partea superioară și convexitate în cea inferioară

Se întâlnește într-un stat centralizat cu economie planificată (SCPL). Forma este

concavă în partea superioară, convexă în cea inferioară, la bază situându-se sub linia ideală.

Este cazul sistemelor urbane românești și bulgărești, în care capitala se detașează net

ca mărime de celelalte orașe.

3. Convexitate în partea superioară și concavitate în cea inferioară

4

Se întânește într-un stat federal cu economie de piață (SFPI). Forma este convexă în

partea superioară și concavă în cea exterioară.

Acest fapt este datorat existenței unor sisteme urbane, relativ autonome cu multe cu

multe capitale de tip metropole. Exemple: SUA, Brazilia, Australia.

4. Forma convexă

Se întâlnește în statele federale cu economie planificată (SFPL).

Avem o formă convexă deoarece dirijarea investițiilor s-a făcut în mod prioritar spre

marile orașe și spre capitale. Exemple: fostul URSS, fosta Yugoslavie, modelul fiind prezent

astăzi în China.

7. Ierarhizarea sistemului urban.

Ierarhizarea presupune ordonarea setului de orașe în mod crescător sau descrescător în

funcție de valoarea a unui sau mai mulți indicatori.

Ierarhizarea pe un singur indicator nu este viabilă, deoarece sistemul de așezări este

foarte complex. Cele mai multe ierarhizări iau în calcul mai mulți indicatori. Astfel, nu

mulțimea indicatorilor, ci relevanța acestora oferă calitate ierarhizărilor.

Organizarea ierarhică e principala problemă care se pune în analiza sistemelor urbane,

rezultând o diferențiere netă a orașelor după caracteristicile lor.

Analizele de detaliu relevă existența mai multor nivele, pe primul loc plasându-se

capitala, deoarece se detașează de celelalte orașe în majoritatea țărilor. Excepție fac: SUA,

Elveția, Brazilia, Australia etc. Nivelul următor este ocupat de orașele cu funcții regionale sau

orașele mari. Sunt urmate apoi de orașele cu rol interregional, intraregional, interlocal și local.

8. Centralitatea sistemelor urbane – Walter Christaller.

Centralitatea rezultă din orientarea fluxurilor de masă, energie și informație spre și de

la un centru coordonator. Acest principiu se axează pe gradul de convergență teritorială a

relațiilor dintre orașe. Relațiile determină prin orientare și intensitate sistemul teritorial de

orașe, respectiv cel urban.

5

Teoria locurilor centrale explică organizarea spațială și ierarhică a sistemelor de

așezări, prin funcția economică a acestora. Conceptul cheie al centralității este cererea și

oferta de bunuri și servicii, care se întâlnesc și se schimbă în locuri favorizate prin

accesibilitatea lor, locuri denumite locuri centrale. (socialism)

Capitalism = cerere + ofertă.

Polarizarea = interacțiunea dintre centru și zona de influență. Numărul și

complexitatea funcțiilor din diverse centre definesc mai mult nivele de polarizare.

O altă idee de bază în teoria locurilor centrale este că centrele de pe un anumit nivel

ierarhic oferă toate serviciile orașelor situate pe un nivel ierarhic inferior.

Teoria locurilor centrale a fost elaborată de W. Christaller în 1993 și îmbunătățită de

Losch în 1940. Ei au văzut orașul ca pe o aglomerație de bunuri destinare locuitorilor regiunii

în care orașul este centru.

Această teorie pleacă de la următoarele premise:

- spațiul geografic este perfect omogen fizic și din punct de vedere al caracteristicilor

umane;

- fiecare dorește să maximizeze profitul său;

- prețurile sunt fixate de toți agenții;

- pentru consumator, transportul unui bun crește odata cu distanța frecventează

punctul de vânzare cel mai apropiat;

- costul mediu al unui produs scade în condițiile existenței economiilor de scară.

Plecând de la aceste premise Christaller a distins 3 modele spațiale, bazate pe

principiul pieței, transportului și, respectiv, administrativ.

a) Principiul pieței, unde fiecare centru de rang inferior se află sub incidența a trei

centre de nivel superior. Fiecare loc central C împarte clientela unui centru de rang inferior H

cu alte doua centre de același nivel A și B. Astfel, aria de influență a lui C este egală cu de 3

ori aceea a lui H. Astfel, K=3.

b) Principiul transportului, unde fiecare centru de rang inferior se situează la

jumătatea drumului dintre două centre de nivel superior clientela unui centru H se împarte

între două centre de nivel superior. Aria de influență a lui C este egală cu de 4 ori a centrelor

H. Astfel, K=4.

c) Principiul administrativ, unde fiecare centru C controlează 6 centre de nivel

inferior, plus a sa proprie. Astfel, K=7.

=> Formele clasice încep să se atenueze, datorită relațiilor intense dintre orașe.

Afirmarea orașelor mondiale, prin fluxuri globalizante diminuează rolul centralității la nivel

local, regional sau național.

9. Urbanism modern și origini.

Între 1500-1800 are loc expansiunea statelor naţionale în Europa, precum şi formarea

unui sistem urban.

- au fost determinte 3 cucluri de creştere urbană:

1500-1650 apar anumite perspective ale creşterii urbane.

1650-1750 populaţia urbană scade drastic datorită ciumei bubonice şi a

războaielor. Efectele se regăsesc în: - scăderea ciclică a economiei.

6

- creşterea costurilor de producţie care duce la scăderea veniturilor şi

a proprietăţii, are loc o anumită stagnare tehnologică.

- crestera urbană a oraşelor.

- scăderi dramatice înregistrează oraşele de pe continent în general,

oraşele eclesiastice şi orasele manufacturiere.

-se realizează pentru prima dată o distribuţie ierarhică a oraşelor.

noua perioadă de urbanizare are loc între anii 1700-1800 unde se înregistrează.

- creşterea oraşelor mai mici.

- producţia proto-industrială (fondată pe economia de tip rural care a precedat

producţia de fabrică).

- creşterea poductivităţii în agricultură favorizează creşterea pieţelor regionle, a

centrelor administrative şi comerciale, creşterea oraşelor metalurgice menite să sustină

producţia agricolă.

- dezvoltarea producţiei textile proto-industriale şi formarea oraşelor industriale

prin producţia de fabrică duc la creşterea urbanismului industrial.

Precondiţiile urbanismului industrial

Revoluţia industrială a avut loc în Anglia la începutul sec. XVIII prin inventarea

motorului cu abur ce înlocuieşte forţa fizică în procesul de producţie. Revoluţia industrială a

avut un impact enorm asupra modificării formelor oraşelor.

Conceptul de profit a stat la baza revoluţiei industriale. Acest concept a fost inexistent

în rândul artizanilor Europei medievale. Aceştia stabiliau preţul produsului prin adăugarea

costului materialelor la valoarea muncii. În absenţa profitului, care trebuia obţinut prin

vânzarea produsului peste preţul de cost al producţiei, nu se putea obţine capital care să fie

reinvestit.

Etica muncii este un concept introdus prin reforma protestantă în special în N Europei

de unde se extinde şi în V Europei. Este considerată o precondiţie a revoluţiei industriale, a

dezvoltării soacietăţii capitaliste, precum şi a formării oraşului industrial.

Max Weber explică rolul eticii muncii ca fiind „modul în care anumite mişcări

religioase au modificat structurile economice ale Europei feudale şi apoi ale Statelor Unite,

transformându-le într-o economie bazată pe competiţie”.

Biserica protestantă este prima care nu consideră îmbogăţirea ca pe un păcat. Ea

consideră că îmbogăţirea este un har de la Dumnezeu şi prin aceasta marginalii au acces la

competiţia socială.

Weber explică felul în care capitalismul din N Europei a evoluat când etica protestantă

a influenţat mari mase de oameni făcându-i să se angajeze în lumea seculară dezvoltându-şi

afaceri proprii ori angajându-se în comerţ şi acumularea de averi pentru investiţii. Această

etică a muncii se mai numeşte şi Etica Protestantă care a dus la dezvoltarea capitalismului.

Diferenţele dintre catolici şi protestanţi sunt dezvăluite prin multiple exemple pe

care Weber ni le oferă:

-oraşul industrial a apărut iniţial în NV Europei, atrăgând mâna de lucru prin

intermediul migraţiei, astfel în anul 1800, Londra era cel mai mare oraş din lume cu 900 mii

loc. Birmingham are o creştere de 273 procente în perioada 1801-1851, adică de la 71 mii

7

loc., la 265 mii loc. Oraşul Manchester creşte de la 75 mii loc., la 338 mii loc. Oraşul

Glasgow de la 84 mii loc, la 350 mii loc. Fabricile vor fi grupate în oraşe iar împreună cu

acestea apar serviciile auxiliare şi pieţele pentru vânzarea produselor.

-o altă urmare a apariţiei fabricilor şi a apariţiei industriei este formarea a două clase:

muncitorii şi proprietarii. Între aceste 2 clase existau relaţii inegale de putere. Fenomenul

împărţirii populaţiei în funcţie de clase în diferite cartiere se numeşte segregarea socio-

spaţială a claselor.

10. Definiții și criterii de individualizare a orașului.

Conceptul de oraş a fost îndelung analizat şi disputat de către diferitele şcoli de

geografie urbană, în care mulți autori evită în a se pronunța asupra definiției orașului. Acesta

este un concept relativ greu de definit datorită evoluţiei oraşelor de la o etapă istorică la alta,

iar pe de altă parte, datorită deosebirilor existente de la o țară la alta, de la un continent la

altul.

Oraşul prezintă diferenţieri morfologice faţă de sat. Acestea sunt legate de modul de

distribuție a cartierelor, habitate dense și extinse pe verticală (prin străzi și nu drumuri, ca în

cazul satului), clădiri mari (monumentale) cu o anumită simbolistică și existența unui spațiu

de tranziție spre periferie.

Volumul populaţiei este superior satului. Ponderea populaţiei ocupate în agricultură

(sectorul primar) tinde spre 0. Prin funcţiile sale economice, sociale, culturale, oraşul

deserveşte un hinterland mult mai extins.

Spre deosebire de sat, orașul apare ca o comunitate cu probleme specifice, uneori

foarte complicate. Problemele evidente la nivelul oraşului actual:

1. Problema segregării (împărţirea populaţiei pe anumite categorii) – socială, etnică,

rasială (pe acest principiu a fost formulat principiul de ghetou american, studiat de

către Morill şi în cadrul căruia au fost diferenţiate 3 zone: zona exterioară – zona

de amestec (40% populaţie albă, 60% neagră), zona de mijloc (procent mai redus

de populaţie albă) şi zona centrală (100% populaţie neagră)).

2. Problema circulaţiei.

3. Problema poluării.

4. Nivelul şi gradul de echipare edilitară (administrația și lucrările publice ale

orașului)

5. Legătura/ conectare cu un sistem urban (conectare cu alte oraşe de rang superior,

dar şi cu aşezări rurale, de rang inferior).

Definiții ale orașului: (ocupare permanentă a geografilor)

Friedrich Ratzel: Oraşul este o anumită formă de activitate profesională

(definiția a fost dată în perioada preindustrială, această activitate era

considerată comerțul), o anumită concentrare a clădirilor şi un număr minim

de locuitori. Aceste criterii se regăsesc și astăzi, demonstrând profrunzimea

ideilor exprima în urmă cu 100 de ani.

Fr. Von Richtohofen, W. Christaller, M. Aurousseau, R Dickinson exclud

din definiţia oraşului activităţile legate de cultura plantelor (activități

agricole) şi pun în evidenţă activităţile economice şi industriale.

8

Simion Mehedinți – grupări de clădiri şi de oameni provocate de

circumstanţe regionale în legătură cu circulaţia mărfurilor şi a oamenilor.

Această definiție este mult mai complexă, fiind vorba pe de o parte de

concentrare de populație și anumite densitate de clădiri, iar pe de altă parte de

rolul circumstanțelor regionale, respectiv al fluxurilor materiale și de

populație.

Toate definițiile date orașului până în prezent nu au reușit să întrunească unanimitatea.

Criterii de individualizare a oraşelor:

mărimea şi densitatea populaţiei;

numărul şi ponderea serviciilor;

profilul populaţiei ocupate.

În nenumărate cazuri statutul oraşului rămâne unul administrativ care se capătă pe

baza unei legi, arbitrară, prezentând uneori abateri de la realitatea teritorială.

În multe țări dezvoltate economic, practic nu mai există deosebiri între mediul urban și

rural. Tipurile de servicii sunt aceleași, ponderea populației ocupate în servicii este

dominantă în ambele situații, iar densitatea populației poate fi de valori apropiate. Astfel,

clasificarea între cele două categorii se face după gradul de dotare în servicii și nu după tipul

de servicii.

Putem distinge patru tipuri de criterii de definire a oraşului:

1. Minimul de populaţie

- arată o variație a numărului minim de locuitori, care se întinde de la 200 loc.

în Norvegia, Suedia, Danemarca până la 50000 loc. în Japonia);

- ONU propune cifra de 2000 loc. ca prag minim, la care se mai adaugă în

unele țări criteriul densității și al distanței dintre clădiri (maxim 200 metri);

- cele mai multe țări au acest prag de 2000 de loc.: Franța, Germania,

Portugalia;

- India pragul de 15000 loc., densitatea minim 390 pers./km2, pronunţate

caracteristici urbane, cel puţin 3/4 din populaţia masculină să lucreze în afara

agriculturii.

- Guatemala şi Panama pragul minim de 1500 loc., iar localitatea să dispună

de alimentare cu apă.

- SUA, Thailanda minim 2500 loc.

- Canada, Malaysia, Scoţia 1000 loc.

- Grecia, Spania, Elveţia, Ucraina 10000 loc.

- Olanda 20000 loc. (cel mai ridicat din Europa).

2. Criteriul administrativ

– se ţine cont de legile fiecărei ţări ce contribuie la numirea unei localităţi drept

oraş. Este răspândit în România, Bulgaria, Anglia etc.

3. Ponderea populaţiei ocupate în agricultură

- să nu depăşească 50% în ţări ca Ucraina, Rep. Moldova, 1/3 Israel, 20%

Olanda, 15% Rusia.

4. Facilităţile şi funcţiile urbane

9

– criteriu mai greu de regăsit în definiţiile locale date oraşelor.

- este mai greu măsurabil. Este foarte clar definit în Cehia, dar foarte vag în

Honduras.

11. Forme de concentrare urbană

1. Aglomeraţia urbană

- trebuie să aiba cel puțin 100 000 loc., 50% să locuiască într-un singur oraș și sub

35% să fie populația ocupată în ramurile agricole.

- este caracteristică oraşelor mijlocii, mari, foarte mari, dezvoltate pe baza relaţiilor

complexe dintre oraş şi aria înconjurătoare.

- dezvoltarea orașului a dus la lărgirea zonelor sale suburbane, cu profil rezidențial și

industrial, precum și apariția unei categorii de localități, care cu timpul a devenit oraș-satelit.

2. Gruparea urbană

- sistem teritorial alcătuit dintr-un număr variabil de oraşe, apărute independent și

care prezintă distanțe reduse între orașe, dar și relații existente între orașe.

3. Conurbaţia

- s-a format pe baza accentuării relaţiilor dintre două sau mai multe oraşe situate la

distanţe apropiate și dezvoltate independent.

- în comparaţie cu aglomeraţia urbană, în conurbație oraşele îşi menţin personalitatea,

deși sunt incluse în același sistem urban.

o conurbație apare datorită interferențelor orașelor și a zonelor de influență, după

ce evoluaseră separat.

- conurbaţiile pot fi bipolare (bazate pe 2 oraşe) sau multipolare, înglobând orașe de

mărimi demografice și puteri economice diferite.

- exemple de conurbație: formate în zonele de exploatare a cărbunilor sau

minereurilor de fier (Silezia Superioară, Ruhr, Donbass), formate în zone cu specific

industrial (Manchester – Birmingham).

4. Interurbaţia:

- este un termen introdus de Niels Bjorsjo, care observă legăturile existente între oraşe

de mărimi variate, situate la distanţe apropiate, având funcţii diferite şi care se completează

reciproc.

- prin urmare lângă un oraş mai vechi se dezvoltă un oraş mai nou datorită unor

activităţi industriale; oraşul nou depinde de reţeaua de servicii a oraşului vechi; oraşul vechi

generează forţa de muncă pentru oraşul nou (Deva – Hunedoara, Turda – Câmpia Turzii).

5. Metropola:

- este un oraş cu peste 2 mil. locuitori.

- în Franţa, termenul a fost folosit şi pentru oraşe cu funcţii regionale cu rol de

reechilibrare a sistemului urban naţional, denumite metropole de echilibru.

6. Superconurbaţia:

10

- reprezintă forme superioare de concentrare urbană, având peste 12,5 mil. locuitori.

7. Zona metropilotană și ariile megalopolitane:

- zona metropolitană se dezvoltă în jurul unei metropole conţinând şi spaţiile rurale

legate funcţional de metropolă;

- ariile megalopolitane au în componenţă mai multe metropole şi ajung la dimensiuni

extrem de mari.

8. Megalopolis:

- a fost un concept introdus de Jean Gottman în anul 1961 şi desemnează o structură

teritorială cu dimensiuni gigantice, de peste 25 mil. locuitori, cu o densitate a populației de

peste 250 loc/km2 și populație rurală sub 20%;

- premegalopolis: considerat de alți autori ca având limita inferioară la 20 sau chiar 10

mil. locuitori.

- megalopolisul este o superconurbaţie, cu o densitate sporită a centrelor urbane şi de

aşezări cu funcţii excepţionale.

- circa 12 megalopolisuri, cel mai dezvoltat este cel din zona Marilor Lacuri din SUA

și Canada.

9. Ecumenopolis:

- termen introdus de către Doxiadis şi este un termen folosit pentru un oraş planetar

sau oraş mondial, adică o suprafaţă uniform urbanizată.

12. Orașul global

Oraşele globale au început să fie studiate începând cu anii 1980. Noua politică urbană

adaugă teorii noi asupra antreprenoriatului urban, a coaliţiilor de creştere, a mecanismelor de

creştere urbană şi a parteneriatului public privat.

Teoria oraşului global şi a noilor politici urbane au generat o înţelegere contemporană

a economiilor urbane. Teoriile asupra oraşelor globale subliniază faptul că acestea sunt

transistorice, reprezintă situri ale politicii formale, reprezintă locuri de comandă şi control a

economiei globale în cadrul unei noi diviziuni înternaţionale a muncii (aici sunt amplasate o

multitudine de cartiere generale ale corporaţiilor). Din acest punct de vedere, economia

mondială este mai degrabă globală decât internaţională şi este articulată prin reţele trans-

naţionale (de noduri urbane cheie), decât printr-un sistem de econimii naţionale.

Londra reprezintă sediul capitalului global care organizează pieţele globale. Factorii

favorizanţi au fost factorii istorici, prezenţa reţelelor aeriene, migraţia profesională,

colectivitate de tip inter-city, produse avansate, servicii financiare, servicii juridice,

contabilitate şi consultanţă.

Oraşele globale demonstrează necesitatea de a concentra un control specializat şi

funcţii de coordonare în câteva oraşe.

Oraşele globale acţionează într-o economie globală deteritorializată, organizată printr-

o reţea de oraşe cheie şi nu prin econimii naţionale.

11

13. Structura internă a orașelor

Complexitatea orașului, ca spațiu geografic elementar este dată în principal de cele trei

componente de bază:

1. Teritoriul

2. Activităţile social-economice

3. Populaţia, cel mai dinamic subsistem

Acestea prin configurație, profil și dimensiuni generează forme specifice de organizare

a spațiului. Astfel, spațiile urbane ale unor centre mici sunt simplu structurate, pe când

orașele mari prezintă structuri complexe, ca urmare a dezvoltării etapizate și intensificării

relațiilor interne.

Elementele vehiculatorii de masă şi energie: populaţia (forţă fizică de transport),

sistemele de transport (asigură fluenţa transferului de masă, energie şi informaţie), apa şi

aerul.

Factorii care influențează structura internă a orașelor:

Factori fizico-geografici (relief, tectonică, climă, reţele hidrografice).

Aceștia, prin caracterul lor restrictiv, pot impune forma oraşului, trama

stradală şi localizarea centrului oraşului.

Factori economici (interni și externi). Aceștia se bazează pe activităţile

economice de bază, care țin cont tot mai puțin de resursele interne și tot mai

mult de resursele externe, de relaţiile oraşului cu sistemul de aşezări în care se

încadrează. Procesele economice de baza sunt cele de industrializare, de

terțiarizare și de quaternizare.

Factori istorici se referă la integrarea trecutului istoric în prezent, fapt

materializat prin localizarea din inerţie a unor activităţi.

Factori legislativi joacă de asemenea un rol important în structura internă a

oraşelor, aceştia sunt reprezentaţi prin anumite norme locale, regionale şi de

stat (pentru România valoare legislativă au PUZ şi PUG).

Factori financiari şi fiscali se referă la preţurile imobilelor şi a terenurilor, la

taxele impuse pentru diferite activităţi. Factorii financiari controlează evoluţia

spaţiilor în raport cu dorinţa comunităţilor urbane pentru favorizarea unor arii

urbane şi pentru descurajarea altora.

Factori ecologici, cu caracter mai mult sau mai puțin restrictiv, sunt tot mai

mult luați în ecuația structurii spațiilor urbane. Restricțiile ecologice au ca scop

decongestionarea centrelor, delocalizarea industriilor poluante, armonizarea

zonelor rezidențiale cu cele de producție și fluența traficului.

Poluarea oraşelor conform ONS

Peste 1 mil. de oameni mor datorită poluării aerului. Particule microscopice pătrund în

plămâni şi de acolo în sânge ducând la boli de plămâni şi de inimă; orice val care depăşeste 20

micrograme pe m3 de aer este periculoasă.

locul 10 Lahore, Pakistan 200 micrograme pe m3

locul 9 Kampur, India 209 micrograme pe m3

12

locul 8 Yasoy, Iran 215 micrograme pe m3

locul 7 Gaborone, Bostwana 216 micrograme pe m3

locul 6 Peshanas, Pakistan 219 micrograme pe m3

locul 5 Karmanshah, Iran 229 micrograme pe m3

locul 4 Luchiana, India, 251 micrograme pe m3

locul 3 Sanandaj, Iran 254 micrograme pe m3

locul 2 Ulaan Baator, Mongolia 279 micrograme pe m3

locul 1 Ahvaz, Iran 372 micrograme pe m3.

Şcoala de ecologie urbană de la Chicago elaborează primul model de oraş ţinând cont

de succesiunea concentrică a benzilor (construite) în funcţie de prezenţa Lacului Michigan.

Primul model, numit şi modelul concentric, care avea în vedere statutul familial îi aparţine

lui Burgess.

Hoyt spunea că modelul lui Burgess este un model ideal şi că în realitate funcţiile unui

oraş şi zonele nu se pot seccede perfect după modelul concentric, ele luând forma în funcţie

de principalele axe de transport. Deci modelul este modificat în funcţie de principalele

drumui, căi ferate sau artere de trafic. Modelul său este cel al structurii sectoriale ce se

referea la statutul socio-economic al ariilor.

Un alt model este cel al nucleelor multiple, elaborat de Garisson și Ullman,

individualizând arii comerciale sau pe cele cu etnii diferite.

14. Zonele funcționale.

Spațiul urban este foarte heterogen, existând o mulțime de peisaje interne, în care

trecerea de la un peisaj la altul poate fi lentă sau bruscă.

Această diversitate este determinată de existența în cadrul orașului a trei subspații de

bază: concentrări de locuințe, concentrări de activități productive (industriale și

meșteșugărești) și activități terțiare. Acestora le corespund funcții specifice: rezidențială,

secundară și terțiară. Localizarea acestor subspații este foarte diferită, organizată sau haotică.

Zonele funcționale sunt stabilite în raport cu rolul pe care îl are un subspațiu în

funcționarea orașului propriu-zis.

Astfel, zonele funcționale sunt:

1. Zona terțiară sau de servicii, de regulă este concentrată în centru sau pe o stradă

principală. Orașele mari prezintă o rețea polinuleară. Marile cartiere rezidențiale prezintă centre

terțiare secundare. Porturile sunt cunoscute prin localizarea serviciilor, în ariile litorale.

2. Zona industrială. În orașele industriale aceasta este localizată peste tot. De regulă,

industriile poluante se localizează la periferie sau sunt delocalizate în alte arii învecinate, iar

cele nepoluante (textile, încălțăminte) sunt menținute pe vechile locații. Zonele industriale s-

au dezvoltat de-a lungul fluviilor sau al căilor de comunicație, legând orașul de rețeaua urbană

națională sau internațională.

3. Zona rezidențială. Ocupă cea mai mare suprafață, fiind grupate:

- în orașele noi în jurul întreprinderilor industriale;

- în orașele vechi la distanțe mult mai mari de acestea.

Se pot distinge zone rezidențiale cu clădiri monofamiliale sau multifamiliale.

13

La periferia orașelor, cartierele rezidențiale sunt sărace, prezentând locuințe modeste

aranjate haotic. Ele cunosc diferite denumiri:

- bidonvilluri (în orașele din țările francofone africane);

- favelas-uri (în Rio de Janeiro sau alte orașe braziliene);

- barriadas (în Lima).

După structura socială, zonele rezidențiale se clasifică:

- zone ale claselor bogate;

- zone ale claselor modeste;

- cartierele muncitorești.

4. Zonele de transport și depozite.

Orașele porturi prezintă spații specifice, care sunt deținute de mari antrepozite, care au

funcțiuni precise și depășesc cu mult satisfacerea necesităților sistemului urban propriu-zis,

adresându-se unui stat sau mai multor state (Rotterdam, de exemplu).

Orașele continentale interne au suprafețe mari ocupate cu căi ferate, depozite în jurul

gărilor.

5. Alte zone funcționale.

Sunt mult mai slab conturate și se pot referi la zonele politico-administrative, zonele

de recreere, zonele de afaceri etc.

15. Economia urbană

Capitalism: BASIC (1), NON-BASIC (4) -> raport 1 la 4

Populaţia angrenată în sectorul BASIC este acea populaţie care produce bunuri care

depăşesc nevoile oraşului, fiind exportate. Această populaţie este deservită de un alt eşalon de

populaţie.

În sectorul NON-BASIC sunt angajate persoane în domeniul serviciilor menite să

faciliteze munca celor din sectorul de bază.

Raportul acesta de 1 la 4 se numeşte multiplicator urban economic. Cele 2 variabile

sunt variabile dependente. În cazul falimentului unei fabrici a cărei populaţie este angajată în

sectorul BASIC se poate observa scăderea drastică a locurilor de muncă din întregul oraş şi o

creştere extraordinară a şomajului. Pentru a evita situaţiile de acest fel, oraşele nu trebuiesc

gândite monoindustrial.

Economia urbană a apărut din necesitatea găsirii unor soluții la problemele și

disfuncționalitățile cu care s-a confruntat orașul. Disfuncționalitățile se referă la creșterea

poluării, a locuințelor sau a criminalității, pe care autoritățile locale ar trebui să le rezolve.

Principalele probleme la care corespunde economia urbană sunt:

- managementul crizei economice la nivel local. Criza economică se manifestă rapid

printr-o creștere a șomajului. Astfel, trebuie identificarea corectă a resurselor ce trebuie

alocate pentru rezolvarea problemelor economice.

- dimensiunile patologiei urbane. Cunoașterea problemei segregării etnice și sociale,

problemele categoriilor defavorizate, creșterea poluării sunt esențiale în elaborarea unor

politici corespunzătoare.

- capacitatea redusă a căilor de rulare în raport cu traficul urban. În rezolvarea

acestei probleme se va ține cont de populația pe care o va avea orașul în următorii 10 ani,

care vor fi activitățile sale, structura internă a spațiului urban și traseele zilnice de deplasare.

14

- cererea continuă de locuințe. Pentru a atenua această criză, trebuie creată o

adevărate industrie a construcților. Creșterea multor locuințe presupune dezvoltarea orașelor

în anii următori.

În schimbările intervenite în economie, trebuie să se țină cont de:

- strategiile naționale;

- flexibilitatea activităților economice;

- restructurarea spațială a orașelor.

Dezindustrializare și terțializare, ca procese economice actuale.

Activitățile economice responsabile cu explozia fenomenului urban au fost cele

industriale, care necesitau un volum mare de muncă. Procesele de automatizare, robotizare și

delocalizare a activităților au condus la diminuarea ponderii salariaților în activitățile

productive și creșterea în activitățile conexe.

Astfel, apariția de activități noi derivează din cele vechi.

Descentralizarea a fost una dintre primele forme ale dezindustrializării. Astăzi,

deindustrializarea se manifestă prin: dispariția unor întreprinderi, relocalizarea altora către

periferie și apariția de noi întreprinderi mai dezvoltate.

S-a produs declinul industriei grele, dar și creșterea industriei bunurilor de consum.

Astfel, putem observa că dezindustrializarea nu este un proces univoc și generalizat.

Moda a fost un element de revitalizare a industriei confecțiilor. În unele cazuri,

industriile moderne părăsesc orașul, iar cele banale se consolidează.

Paralel cu procesul de dezindustrializare are loc procesul de terțializare, bazată pe

multiplicarea serviciilor și tind să domine total economiile urbane. În România, de la

terțializarea banală s-a ajuns la dezoltarea unui terțiar superior. Terțiarul, cu noile sale forme,

asigură dezvoltarea unor sectoare bancare, de asigurări, publicitate și managementul

resurselor umane.

16. Sistemul urban – definiție și entități similare.

15

Sistemul urban a fost definit de A. Pred ca un ansamblu naţional sau regional de oraşe

interdependente, orice schimbare semnificativă în activitatea economică, structura forţei de

muncă, a veniturilor sau populaţiei, aduce modificări asupra unuia sau mai multor oraşe ale

ansamblului respectiv.

Structura/elementele unui sistem urban: componente (N), relaţii (R) care se

ordonează și se intercondiționează după legi (L) (geografice, economice, sociale, istorice) şi

structura.

Oraşul este mare consumator de resurse materiale şi umane care reprezintă baza

energetică şi inovativă a oraşului. Oraşul este atât utilizatorul excedenţelor de resurse ale altor

oraşe, cât şi furnizor de resurse. Efectele întreruperii relaţiilor dintre oraş şi sistem, duc la

transformarea metabolismului urban sau la sufocarea acestuia prin excedent de produse.

Trama urbană reprezintă modul de distribuţie al oraşelor în teritoriu.

Reţeaua urbană este o structură formată din linii şi noduri cu relaţii între oraşele

componente. Atunci când este vorba despre un sistem urban, presupune o reţea urbană

complexă. Reţeaua urbană se poate mula pe valea unui râu, pe o unitate de relief majoră,

condiţia minimală este existenţa a cel puţin 3 oraşe pentru a forma o reţea.

Armătura urbană se aseamănă cu rețeaua urbană, numai că aceasta se dezvoltă

numai în jurul capitalei, spre deosebire de rețea, care se dezvoltă numai regional sau

subregional. Astfel, rețeaua națională urbană poate fi denumită armătură.

Pentru determinarea unui sistem urban, trebuie să identificăm oraşul care furnizează

bunuri şi servicii oraşelor dintr-un anumit teritoriu.

Astfel, sistemul urban conține o rețea urbană, reciproca nefiind valabilă.

Specializarea sistemelor urbane

Sistemele urbane funcționează în cadrul economiei de piață prin anumite caracteristici

date de funcția lor. Unele activități nu depind de orașul în sine sau dezvoltarea de influnență a

sa, ci de anumite elemente specifice cum ar fi transporturile, apărare, turism etc.

Specializarea creează diferențieri egale și asemănătoare cu cele legate de talie și

centralitate. Principalele specializări ale sistemelor urbane provin din poziționarea greșită a

acestora sau din exploatarea unor resurse. Inovația (noutatea) este esențială în demolarea

procesului de specializare.

Noțiunea de specializare trebuie să fie considerată ca un principiu al organizării

sistemelor urbane.

Principalele specializări în sistemele urbane sunt născute din valorificarea situațiilor

geografice particulare (orașe porturi) din exploatarea unor resurse pe loc (orașe miniere sau

siderurgice, turistice sau montane).

Inegala valorificare inițială a anumitor inovații creează specializări, acestea fiind

durbabile, deoarece schimbarea se transmite rapid în sistemul urban. Inovațiile sunt imitate

foarte rapid, deoarece concurența supraveghează.

Def: Specializarea reprezintă răspunul concret al adaptării orașelor la mediu,

spărgând ierarhiile urbane. Aceasta asigură sudura mai multor sisteme urbane și constituie

baza unui proces de integritate la nivel de macroscară.

Instabilitatea specializării face necesară existența unei funcții complementare menite

să asigure viabilitatea orașelor în cazul dispariției specializării.

16

Factorii care influențează configurarea sistemelor urbane:

- factori naturali, reprezentați de condișiile naturale, dispoziția elementelelor majore

de relief și hidrografie, care au un rol determinant asupra localizării orașelor în teritoriu.

- factori istorici, țin cont de efectul impactului pe care l-au avut anumite evenimente

istorice asupra dezvoltării unor rețele urbane.

- factori socio-economici. În statele dezvoltate se remarcă o stabilitate mare, în statele

slab dezvoltate apar anumite centre ce creează instabilități ale ierarhiilor generatoare de

decolaje interurbane mari și deplasări masive de populație spre centre urbane mari.

- factorii politici afectează sistemele urbane prin schimbări repetate de structuri

administrative, aceștia fiind foarte sensibili la împărțirile politico-administrative.

Tipuri de sisteme urbane generate de factorii precizați:

- sisteme monopolare, în care se detașează un singur centru a cărui supremație nu

poate fi contestată de celelalte orașe. Principalele fluxuri de informații pornesc din acest

centru și apoi se orientează spre cele de ordin inferior.

- sisteme bipolare, unde două centre au putere economico-socială, politică și culturală

asemănătoare, care dezvoltă subsisteme urbane independente.

- sisteme multipolare – care dispun de mai multe centre cu supremație semnificativă

apărând în cadrul statelor federale, dar și la nivel regional (orașele românești cu Transilvania

– Cluj, Moldova – Iași).

17. Funcțiile urbane

Pentru a elimina unele confuzii întâlnite în analiza funcțiilor urbane, este utilă o

înțelegere a unor noțiuni de bază, precum:

- resursele reprezintă acele componente, care prin includerea lor în procesele de

producție se pot transforma în bunuri. Pot fi resurse directe (agricole, minereuri, roci, apa,

aerul) și indirecte (forța de muncă dotată cu o anumită inteligență și putere fizică).

- potențialul urban se referă la posibilitățile unui oraș pentru dezvoltarea sa ulterioară,

incluzând premisele de dezvoltare și resursele de care dispune. Printre premisele de

dezvoltare se pot număra: contextul național și regional, poziția geografică în raport cu

resursele spațiului.

- activitatea este acțiunea de transformare a potențialului de dezvoltare în produse

materiale și spirituale necesare comunității respective și spațiului adiacent.

- funcțiile urbane. Activitățile orașului sunt de două feluri: unele care asigură

existența propriu zisă a orașului, funcționarea mecanismelor sale interne, iar altele asigură

acoperirea unui necesar de produse ale unui spațiu exterior orașului. S-a făcut distincție între

activitățile de producție servind orașul (construcții de locuințe, brutării, școli) și cele care

deservesc exteriorul orașului.

Funcțiile urbane sunt acele activități care justifică existența și evoluția orașului în

raport cu teritoriul din care face parte.

La început, orașele au apărut inițial cu o singură funcție, care a fost înlocuită de alta

sau a fost completată cu o nouă funcție. Astfel se nasc două procese: translația funcției și

complicarea funcțională.

17

Translația funcției este rezultatul înlocuirii succesive a funcției anterioare cu alta care

corespunde noului stadiu de dezvoltare al societății. Astfel, se fundamentează menținerea pe

caracterul monofuncțional al orașului respectiv.

Complicarea funcțională înseamnă că orașul a căpătat un cumul de funcții. Acest

cumul se realizează prin adăugarea de noi funcții urbane la cele inițiale, obținând astfel o

complexitate funcțională.

Determinarea funcțiilor urbane reprezintă o necesitate de ordin practic,

fundamentând politici urbane vizavi de dezvoltarea lor viitoare. Rezultatele pot fi utilizate

pentru a depista raportul între funcția urbană și necesarul sau resursele orașului și spațiul

adiacent.

Stabilirea funcțiilor urbane este dificilă datorită:

- departajării dificile dintre activitățile banale (cele adresate orașului) și cele

extraurbane, deoarece aceeași activitate se desfășoară și pentru intern și pentru extern.

- inexistența unor evidențe statistice;

- exprimarea în unități diferite de măsurare (lei, mp, tone)

- lipsa unor date curente în structura activităților, singura bază de date fiind

recensământul, care este din 10 în 10 ani, ceea ce face ca unele schimbări pe termen scurt să

nu fie surprinse în evidențele statistice.

Astfel, populația activă rămâne cel mai important indicator utilizat ăn determinarea

funcțiilor urbane, deoarece informația oferită de recensăminte este cea mai complexă.

Metoda nivelului minim presupune metoda analizei comparative a orașelor din

spațiul național sau regional pe activități. Dacă nivelul minim atins de un oraș este de 15%

pentru populația activă în sectorul terțiar, această proporție este suficientă pentru acoperirea

serviciilor la nivel intraurban. Diferența dintre valoarea înregistrată pentru activitățile terțiare

în fiecare dintre celelalte centre urbane, exprimă, indirect, ponderea activităților extraurbane

și deci a funcțiilor urbane.

Principalele funcții urbane:

- funcția militară își menține locul în geografia urbană, doar ca una din primele funcții

urbane, azi fiind greu de identificat.

- funcția comercială. Practic, nu se poate concepe un oraș fără această funcție. Există

orașe care s-au născut din necesități funcționale, apărând ca târguri (care cunosc o puternică

animație în ziua târgului), unde țăranii făceau schimb de produse. Această funcție s-a mai

dezvoltat și în porturi, unde mărfurile erau aduse de peste mări.

- funcția de transport este strâns conectată sau dependentă de comerț. Pe tipuri de

transport puten identifica tipuri de orașe care au apărut ca urmare a rolului pe care l-au avut în

rețelele de transport rutier, feroviar, fluviatil și maritim.

- transporturile rutiere, prin frecvența locurilor de popas au favorizat apariția

de orașe. Numeroase orașe s-au dezvoltat ca locuri de popas pentru caravane.

- transporturile feroviare prin locurile de oprire și nodurile feroviare au

determinat apariția de noi orașe. În SUA și Canada majoritatea orașelor au fost mai întâi gări.

- transporturile fluviale au fost la originea unor centre urbane, mai ales în

punctele de descărcare a mărfurilor de pe un fluviu important.

18

- transporturile maritime au demonstrat valoarea țărmurilor în apariția

centrelor urbane. Unele orașe s-au dezvoltat ca escale pentru transportul maritim de mare

distanță.

- funcția industrială. Orașele cu funcții industriale sunt mult mai instabile ca cele cu

funcții comerciale, deoarece se sprijină pe două elemente principale: resursele și piața de

desfacere. După tipul de activități se disting:

- orașe miniere, dezvoltate prima dată pe baza minieritului și abia apoi

dezvoltându-și funcțiile. Când se epuizează resursele e posibil să asistăm la dispariția lor.

- orașe industriale cu funcții industriale, înglobând toate orașele cu activități de

prelucrare a materilor prime.

- funcția culturală specifică orașelor mari, unde nu lipsește, dar și orașelor mici. Aici

se pot inscrie orașele universitare, centrele literare, orașul muzeu.

- funcția politico-administrativă este deținută de toate capitalele de stat, de orașele cu

funcții regionale sau locale care dețin servicii cu rol în administrația teritorială.

- funcția de rezidență temporară se regăsește în orașele specilizate cu caracter

sezonier. Aici mai pot fi incluse și orașele sanatoriu, de turism, stațiuni maritime și montane,

balneare.

18. Zonele de influență

Orice oraș dispune de relații de diferite genuri cu spațiul său adiacent, relații care îi

asigură existența și care proiectate spațial definesc zona de influență a acestuia (termen

introdus de Hans Bobeck). Aceasta plasează la nivel superior orașul generator.

Zona de influenţă: reglează ruptura existentă între oraş şi teritoriu. Aceasta asigură

echilibrul între dezvoltare şi capacitate de consum. În cazul oraşelor globale, zona de influenţă

depăşeşte nivelul local, aceasta ajungând până la unul continental sau mondial.

Cu alte cuvinte, spațiul conturat din jurul orașului cu relații intense reciproce

constituie zona de influență.

Există două tendințe:

- de a restrânge conținutul limitându-l la ceea ce se cheamă suburbs, mediu urban

înconjurărtor.

- de a exagera extinderea spațială, prin utilizarea unor termeni ca regiune polarizată,

regiune urbană.

Puterea de influență tinde spre 0, când distanța tinde spre infinit. Astfel puterea de

influență scade exponențial pe măsura ce distanța crește de la oraș. Aceasta, pe lângă

distanță, mai este perturbată și de existența altor centre urbane cu propria lor zonă de

influență.

Mărimea zonelor de influență depinde de:

- nivelul de dezvoltare al țării, care poate influența puterea de coordonare teritorială a

orașelor. De obicei, zonele de influență sunt foarte bine conturate în statele slab dezvoltate,

acolo unde decalajul urban este foarte mare.

- talia orașului are un rol esențial în structura și extinderea zonei de influență. Astfel,

un oraș mica va oferi întotdeauna o gamă restrânsă de produse și servicii ariei înconjurătoare,

pe când unul mare cu funcții complexe are o arie mult mai vastă de influență.

19

- densitatea centrelor urbane are un impact direct asupra extinderii zonei de influență.

Astfel, o arie puternic urbanizată presupune zone mult mai restrânse în jurul orașelor, pe când

una cu o densitate redusă a orașelor oferă posibilitatea de a-și dezvolta zona de influență.

- poziția geografică față de elementele majore sau față de granițele politice (impactul

vecinătății unor fluvii, catene muntoase sau granițe).

Determinarea zonei de influență este foarte dificilă datorită multitudinii de relații

dintre orașe și zonele înconjurătoare.

Inspirat din legea atracției universale a lui Newton, W. Reilly ajunge la concluzia că

două orașe atrag cumpărătorii dintr-un spațiu, direct proporțional cu mărimea lor și invers

proporțional cu pătratul distanțelor dintre ele. Această lege este cunoscuta ca Legea atracției

urbane: V=p/d2, unde V reprezintă vânzarea de mărfuri, P raportul populațiilor și D distanțele

dintre localități.

20. Spațiul rural

Spațiul rural reprezintă opusul spațiului urban. Acesta încearcă să supraviețuiască în

țările vestului, în condițiile în care urbanizarea reprezintă fenomenul preponderent. Viața

rurală evidențiază legatura pe care omul o păstrează cu mediul înconjurător, folosindu-l pentru

toată sfera existenței sale. Raportul dintre om și mediu evidențiază aspecte de tip climatic,

hidrologic, pedologic, a diferitelor tipuri de dăunători, a activităților de ordin economic, etc.

Înțelegerea raportului om-mediu este esențial pentru viața rurală, din acest punct de

vedere, omul își perfecționează sistemul de organizare socio-economică din care rezultă

tehnici tot mai eficiente de creștere a producției agricole, forestiere, de pescuit, dar și de

limitare a efectelor dezastroase produse de factori naturale sau antropici.

Spațiul rural, este un spațiu complex generat de complexitatea formelor de relief, de

complexitatea unor contradicții dintre existența individuală și interesul public, dintre

necesitatea obținerii unei producții mari și caracterul ecologic al producției, dintre fenomenul

vizibil al creșterii urbane și diminuarea calității mediului rural.

Spațiul rural nu se confundă cu teritoriul rural. Acesta este diferit de spațiul agricol.

Spațiul rural cuprinde spațiul economic, spațiul social și spațiul cultural. De asemenea, spațiul

rural cuprinde și alte spații specifice precum spațiul forestier, spațiul piscicol, cel al industriei

extractive și al anexelor industriei extractive. De asemenea aici se încadrează intravilanul

așezărilor de tip rural cu caracterul lor specific care le diferențiază de intravilanul de tip

urban.

Spațiul rural a fost abordat din mai multe perspective fiind urmărite trei obiective

principale:

- urmărirea sistemelor de exploatare

- urmărirea grupurilor familiale și sociale

- organizarea spațiului rural.

Geografia rurală

Geografia rurală prezintă o sinteză a raporturilor existente între geografia agrară,

geografia agricolă și geografia rurală.

Geografia agricolă tratează aspectele economice ale producției.

20

Geografia agrară se bazează pe analiza morfologiei spațiului cultivat și a habitatului

rural.

Din anii 1970, geografia rurală care se bazează pe metodele utilizare de geografia

agrară și geografia agricolă, se dorește a fi o geografie totală a spațiului rural. Din acest punct

de vedere activitățile agricole reprezintă un sector aparte, activitățile economice alt sector,

populația fiind beneficiară celor 2 tipuri de activități.

Studiile de geografie rurală prezintă anumite ambiguități asupra conceptelor și

termenilor. Cauzele pot fi sistematizate astfel:

1. Prezența unor expresii regionale și dificultatea introducerii lor în circuitul de idei.

2. Puterea unor termeni care se consideră că exprimă cel mai bine o atitudine

intelectuală.

3. Împrumuturile provenind din alte discipline situate la interferența acestui concept de

geografie rurală.