IONEL BOAMFĂ

GEOGRAFIE ISTORICĂ (note de curs)

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2010

Introducere. Evoluţia geografiei istorice. Importanţa studiului geografiei istorice.

Geografia istorică este o ramură a geografiei umane. Această disciplină

se ocupă cu studiul evoluţiei relaţiei dintre comunităţile umane şi spaţiul geografic, mai mult sau mai puţin umanizat şi precum şi cu explicarea rezultatului acestei interacţiuni. Atenţia acordată geografiei istorice a variat în timp, ca şi percepţia asupra acestei ştiinţe. În evoluţia disciplinei, la nivel mondial, se disting trei etape. Prima etapă este cuprinsă între anii 1930 şi 1960. În această perioadă s-a vorbit despre geografia istorică în calitate de întreg. Darby (1953) vedea geografia istorică drept unul dintre „pilonii” geografiei, deoarece se axa pe studiul peisajului. Acesta insista asupra faptului că această disciplină se situează la limita între istorie şi geografie, bazându-se pe idei şi metode specifice ambelor ştiinţe. Şcoala britanică de geografie istorică lega această disciplină de istoria economică şi de reconstrucţia meticuloasă a geografiei umane a trecutului privită ca o secţiune cartografică în timp. Acestea erau grupate împreună cu sursele istorice şi legate de temele istorice în schimbarea peisajelor. Seriile aparţinând lui Darby din Domesday geographies of England (1952-1977) sunt adevărate exemple ale unor analize de secţiuni. Specialiştii în geografie istorică din spaţiul nord-american au tins să considere regiunea drept unitate de bază a analizelor pe care le-au efectuat şi au studiat, la acest nivel dezvoltarea relaţiilor om-mediu, aşa cum este cazul geografilor de la Şcoala din Berkeley, condusă de Sauer. Clark (1954) argumenta faptul că geografia istorică şi geografia regională formează un corp comun în studiul „asociaţiilor şi diferenţierilor areale”. Lucrarea publicată de Meining, The Great Colombia Plain (1968) este un exemplu elocvent de geografie istorico-regională. Acum, în cadrul acestei perioade, diferenţele şi orientările s-au circumscris pe aproximativ aceeaşi linie „ortodoxă”: specialiştii în domeniul geografiei istorice de pe ambele maluri ale Atlanticului au căzut de acord asupra faptului că această ştiinţă se axează pe reconstrucţia geografiilor trecutului şi a schimbărilor lor de-a lungul timpului.

Importanţa perspectivei istorice în geografie s-a schimbat odată cu declanşarea revoluţiei cantitative. Transformarea geografiei într-o ştiinţă a spaţiului a împins geografia istorică spre marginile acesteia. Căutarea unor teoreme generale ale organizării spaţiului a dus la o versiune a funcţionalismului care a lăsat o foarte mică încăpere pentru perspectiva istorică şi constructorii acestor modele au dat deoparte specificitatea istorico-geografică. Această dezvoltare se constituie în cea de-a doua fază a rafinamentului metodologic şi a explorării filosofice în sub-câmpurile ştiinţifice. Câţiva specialişti în geografie istorică au emis idei şi (mai ales) tehnici în ştiinţa spaţiului, în relaţie cu spiritul nomotetic la care aderau. Alţii au continuat să subziste, însă, în „entuziasmul şi privirea înăuntru”, precum Baker şi Gregory (1984). Pe de altă parte, unii, precum Harris (1971), au atacat fundamentele logice ale „ştiinţei relaţiilor spaţiale” şi au argumentat că geografia este o proiecţie a sintezei regional-istorice. Unii specialişti în domeniu au pornit în direcţia analizei sistemelor, cum

este cazul lui Langton (1972). Cei din jurul lui Harris opinau, însă, că emergenţa ştiinţei spaţiului a dus la „confruntarea culturilor ştiinţifice şi umaniste”, precum geografia.

O a treia fază a început să se contureze în ultimii aproximativ 20 de ani. Activitatea geografică în trecut a început să devină eclectică şi o nouă „ortodoxie” a geografiei istorice se află în stare de emergenţă. Mai multe studii recente s-au auto-convins de necesitatea inter-disciplinarităţii şi unele dintre ele au fost realizate chiar la nivele sub-disciplinare. Aceste nivele continuă să aibă o direcţie instituţională şi rămân importante pentru mai mulţi specialişti din domeniu, dar începe să crească valoarea lor în plan intelectual. Această a treia fază, a eclectismului, reflectă o frenetică perioadă a creativităţii – căreia i s-a spus criză – în ştiinţele sociale şi umaniste care tind să schimbe economia globală, caracterizându-se prin criticarea poveştilor de bază ale modernităţii.

Geografia istorică românească a prins contur, ca şi alte ramuri geografice, sincron cu evoluţiile în domeniu din statele central- şi vest-europene ori de peste Atlantic. În prima parte a secolului trecut s-au distins, prin valoroase contribuţii în domeniu, geografi precum Ion Conea, Gheorghe Brătescu, Gheorghe I. Năstase, George Vâlsan, Victor Tufescu, dar şi istorici cum sunt Constantin C. Giurescu, Gheorghe Brătianu, Alexandru V. Boldur, Ion Nistor, George Murnu sau Ioan Donat.

Acest domeniu a fost oarecum abandonat după al doilea război mondial, fiind publicate unele studii, mai ales de către istorici – amintind-l, astfel, pe Lucian Boia, dar şi cu contribuţii geografice (remarcându-se, din nou, Ion Conea). N-au lipsit abordările venite din direcţia unor sociologi (Henri H. Stahl) sau lingvişti (Emil Petrovici, Matilda Caragiu-Marioţeanu, Gheorghe Ivănescu). Schimbarea de regim din 1989 a permis racordarea geografilor români la curentele de idei din lumea occidentală, reapărând studiile de geografie istorică sau fiind publicate unele mai vechi. Dintre geografii cu preocupări în domeniu la cumpăna dintre milenii îi menţionăm pe Alexandru Ungureanu, Ion Şandru, Ionel Muntele, George Ţurcănaşu, Voicu Bodocan, iar dintre istorici se evidenţiază Stelian Brezeanu, Şerban Papacostea, Antal Lukács.

Din perspectiva geografiei istorice, se desprind trei teme, aflate într-o strânsă interrelaţie:

- istoricitatea geografiei; - spaţialitatea şi temporalitatea vieţii sociale şi a identităţii

umane; - interes sporit acordat relaţiilor om-mediu şi asupra legăturii

societăţii umane cu natura; Legat de aceste teme, importanţa geografiei istorice creşte dacă avem în

vedere faptul că multe situaţii actuale îşi găsesc o explicaţie logică în evoluţiile spaţio-temporale din trecut, la diverse scări de analiză spaţială. Geograful Elisée Réclus, vorbind despre strânsa legătură între istorie şi geografie – la intersecţia cărora se găseşte geografia istorică – definea această relaţie astfel: „geografia este o istorie a spaţiului, iar istoria – o geografie a timpului”. Iar importanţa, în „era mondializării” (termen mai nimerit decât „era globalizării”), în vremea „satului

global” care a devenit Pământul (cu tot cu umanitatea ce-l populează şi mai mult îl exploatează decât îi poartă de grijă, ca „singura sa casă”), a geografiei istorice poate fi, mai bine ca oricând, sintetizată în spusele unui istoric, de această dată. Nicolae Bălcescu spunea, referindu-se la importanţa studiului istoriei, că „un popor care nu-şi cunoaşte istoria este ca un copil care nu-şi cunoaşte părinţii”.

1. Principii şi metode de cercetare În încercarea de a deduce din literatura de specialitate care ar putea fi

principiile cercetării în geografia istorică ne putem lovi de destule dificultăţi, datorită faptului că lucrări de sinteză asupra acestui fapt nu s-au publicat am constata că nu există în nici o lucrare o sinteză asupra acestor principii de cercetare. Totuşi, este evident faptul că şi cercetarea, în domeniul geografie istorice nu se poate face la întâmplare face la întâmplare

1. Principiul verificării este o formă particulară de manifestare a principiului comparativ. În cercetarea din domeniul geografiei istorice este necesar să se verifice sistematic orice ipoteză, acest lucru trebuind să se facă prin comparaţie cu situaţii similare din punct de vedere geografico-istoric, în primul rând în vederea eliminării unor posibilităţi de eroare. Astfel, se admite faptul că modul de viaţă al culegătorilor, vânătorilor şi pescarilor, ce a caracterizat, la începuturile sale, întreaga umanitate, poate fi reconstituit prin raportarea la modul de viaţă actual caracteristic amerindienilor din jungla amazoniană, grupurilor umane din Africa ecuatorială, din Insulinda sau aborigenilor din interiorul Australiei.

Cercetarea geografico-istorică trebuie să se bazeze pe menţinerea permanentă a unui spirit critic şi autocritic deosebit de activ al oricărui cercetător, pe capacitatea lui de a renunţa la afirmaţii greşite, grăbite. Este vorba şi de un foarte mare grad de responsabilitate din partea specialistului, de îndepărtarea unui anumit subiectivism, de evitarea încercării de impunere a unei idei preconcepute. Uneori geografia istorică a fost utilizată şi în scopuri neştiinţifice, pentru a justifica un neadevăr ştiinţific, istoric, o asemenea atitudine putându-l compromite pe cercetător.

Respectarea acestui principiu impune şi un foarte înalt nivel de cultură, complexă - lingvistică, geografică, istorică, etnografică. Specialistul în domeniul geografiei istorice este obligat să activeze într-un domeniu de graniţă, în care se întrepătrund mai multe discipline.

2. Următorul principiu se referă la cunoaşterea cât mai exactă a contextului istoric de în cadrul căruia se manifestă anumite realităţi geografice. Va trebui ca specialistul să aibă în vedere, de exemplu, raporturile de subordonare sau dominare între diverse grupuri etnice, structurile statale, raporturile sociale între locuitori, categoriile sociale, regimul funciar, regimul proprietăţii, tehnica populară tradiţională etc. Ca reflex al cunoaşterii contextului istoric sunt necesare cunoştinţe asupra modului specific de organizare a aşezărilor, sau despre structura lor (mai ales a aşezărilor rurale).

3. Menţionăm apoi principiul diferenţierii. Cercetarea geografico-istorică trebuie să se bazeze pe o diferenţiere clară între diferitele categorii de realităţi

geografice. Este importantă scara la care se produce un fenomen geografic (locală, naţională, regională/continentală, mondială).

Se poate evidenţia o multitudine de metode care pot fi folosite în acest domeniu, metodologia fiind preluată de la ştiinţele mai vechi cu care geografia istorică are relaţii strânse (geografia, istoria, etnografia, lingvistica).

Metodologia cercetării în domeniul geografiei istorice cuprinde două mari grupe de metode:

- metode de colectare a realităţilor geografico-istorice; - metode de interpretare a acestor realităţi. Colectarea informaţiilor ţinând de realităţile geografico-istorice trebuie

făcută sistematic, după anumite principii, reguli şi criterii. Aceste metode de colectare sunt:

1. Ancheta directă la teren - este posibilă atunci când se urmăreşte cercetarea geografico-istorică a unei zone mai înguste, în care se pune accentul pe nuanţe, pe detaliu. Această metodă are mai multe avantaje:

- înregistrează aceste realităţi direct de la cei care le utilizează, inclusiv pronunţia exactă;

- face posibilă precizarea unor detalii locale care nu pot fi găsite în literatura de specialitate;

- evidenţiază gradul real de circulaţie în zona respectivă a apelativelor, antroponimelor şi a unor tradiţii etno-folclorice care pot fi corelate cu realităţi actuale, dacă ele reflectă o situaţie actuală sau mai veche.

Această anchetă nu se poate face la întâmplare, ci trebuie stabilite problematica, criteriile şi chestionarele (toponimice1, antroponimice, etnografice, folclorice). Această metodă este foarte valoroasă şi deoarece poate fi integrată într-o cercetare monografică locală, complexă, legându-se cu cercetarea lingvistică, etnografică, fizico-geografică, istorică etc. în aşa fel încât fiecare noutate să se sprijine reciproc.

Cercetarea pe bază de anchetă poate folosi şi metode moderne de înregistrare - casetofon, magnetofon, reportofon, aparat video digital - care îndepărtează inexactităţile transcrierii fonetice.

2. Studiul hărţilor şi al atlaselor - este o metodă de colectare indirectă, care ia în calcul acordarea unui anumit credit colectorului propriu-zis. Acest studiu trebuie să se facă de pe produse cartografice la scară cât mai mare, deoarece acestea au avantajul de a reda realităţile geografice colectate de însuşi cartograful care a realizat harta.

În ţara noastră situaţia este mult mai puţin bună decât în Europa Central-Vestică, dar mai bună decât în Africa. Cele mai vechi hărţi topografice ale teritoriului României sunt cele ridicate de topografi militari austrieci, începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în Transilvania, Banat, Bucovina,

1 În România un astfel de chestionar toponimic a fost întocmit de Marius Sala, acesta fiind publicat în revista Limba Română, nr. 3, 1964 şi reprodus de Ioan Iosep (Toponomastică geografică - Metodologie de cercetare şi lucrări practice, Suceava, 1999, pp. 39-43). Un chestionar toponimic mult mai complex a fost întocmit, mai recent, de specialişti de la Institutul de Lingvistică Română “Al. Philippide” din Iaşi, condus de Dragoş Moldoveanu.

Oltenia, Muntenia, iar în Moldova, doar pentru cele 5 ţinuturi vestice (în anii 1789-1790), de către Hora von Otzelowitz

O altă hartă foarte bună, ridicată la 1856, de echipa ofiţerului Fligely, a fost copiată, la iniţiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, de către Carol Popp Szatmary (Szatmary Karoly Popp)2.

Din păcate, aceste hărţi austriece de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor, deşi sunt foarte minuţioase şi expresive din punctul de vedere al planimetriei şi nivelmentului, sunt sărace în toponime, iar cele pe care le-au reţinut sunt deformate. Cu toate acestea, toponimia este foarte utilă, deoarece este prima în ordine istorică înregistrată corect din punctul de vedere al distribuţiei spaţiale şi poate folosi la analiza evoluţiei istorice a unor toponime.

Cele mai bune hărţi topografice pentru colectarea şi analiza toponimiei sunt hărţile topografice româneşti, ridicate de topografi militari în perioada 1882-1939. Deşi acestea sunt destul de vechi şi nu înregistrează o serie de fapte toponimice actuale, ele îşi păstrează valoarea deoarece au fost ridicate la teren, la scări de detaliu - 1:20000, plan director de tragere - apoi, prin generalizare au rezultat hărţile la scările 1:50000 şi 1:1000003. Avantajul pe care îl au acestea este că cei care le-au ridicat au fost români, au ştiut să lucreze cu populaţia şi au fost conştiincioşi.

Pentru Transilvania şi Bucovina, cam în acelaşi timp - perioada 1870-1875 - a fost ridicată harta topografică austriacă, la scara 1:75000, pe care toponimia este ceva mai săracă, dar este destul de corectă. Pentru Basarabia menţionăm harta rusească la scara 1:56000, pe care toponimia este rusificată în parte.

Hărţile topografice de după al doilea război mondial sunt mult mai puţin bune, deoarece ele au fost ridicate în cea mai mare parte prin metoda aerofotogrammetrică, fără o cercetare la teren. Nomenclatura este săracă şi de multe ori schimonosită, datorită faptului că aceste hărţi sunt o traducere a celor realizate în limba rusă4. Pe de altă parte, hărţile sunt sărăcite în mod deliberat, îndepărtându-se oiconime - nume de sate, de cartiere etc - în ideea ştergerii de pe hartă a multor localităţi româneşti5. Microtoponimia agrară este modificată şi

2 Copia acestei hărţi, cuprinzând doar teritoriul Ţării Româneşti, poartă numele de Harta României Meridionale. Aceasta, ca şi hărţile iozefine, se găsesc şi la Departamentul de Geografie al Universităţii ieşene (ultimele, cuprinzând Transilvania, se găsesc doar în format electronic, fiind aduse de la Viena, datorită iniţiativei domnului profesor Alexandru Ungureanu). 3 Harta topografică românească la scara 1:100000 se găseşte la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti, dar numai pentru teritoriul românesc actual. Foile topografice conţinând teritoriile răpite României în 1940 au fost fie confiscate, fie distruse de sovietici după al doilea război mondial. 4 Aceste hărţi în limba rusă fiind necesare Marelui Stat Major al Tratatului de la Varşovia, care avea la conducere militari sovietici. 5 Astfel, pe foile topografice ale hărţilor postbelice pot apărea denumiri - pure invenţii - ca: Dealul Beclean Sud-Est, Cuciulata Nord şi altele, care la teren au alte nume. Unele - aşa cum este numele râului care traversează Făgăraşul - sunt rebotezate plecând de la aceste hărţi topografice şi pe alte hărţi, de uz general, unde râul menţionat este consemnat Făgărăşel deşi localnicii îi spun, în lungul întregului curs Berivoi. Dintre localităţile nemenţionate pe aceste hărţi, unele continuă să existe pe teren - aşa cum este, de pildă, satul Şerbăneşti, situat la sud de Lieşti şi înglobat administrativ acestuia, altele fiind demolate de regimul comunist: satul Sovejana (judeţul Vrancea), sau Mamaia-Sat (reînfiinţat şi refăcut după 1989).

simplificată, ca urmare a colectivizării, care a comasat terenuri şi proprietăţi care şi-au pierdut numele. Denumirile nou-apărute sunt puţine şi au legătură cu realităţile agriculturii socialiste6.

Pe lângă hărţile topografice, mai pot fi de folos şi alte surse de informaţie cartografică: planurile de moşii, apărute în prima parte a secolului al XIX-lea, planurile de oraşe, hărţile cadastrale, amenajamentele silvice sau chiar unele hărţi speciale (administrative, turistice7, rutiere8 etc), unele atlase (turistice, rutiere9).

3. Colectarea informaţiei geografico-istorice poate fi realizată şi prin studiul documentelor istorice. Această metodă are o importanţă deosebită pentru că ne pune la dispoziţie un număr foarte mare de nume dispărute şi forme arhaice ale unor toponime şi antroponime ce există şi azi, aceasta permiţând apropierea etimologică şi semantică de originea acelui nume şi evaluarea în timp a procesului de evoluţie a acestuia. Trebuie să manifestăm o anumită circumspecţie, deoarece majoritatea documentelor istorice erau redactate în cancelarii oficiale de funcţionari care nu cunoşteau realitatea de la teren şi documentele nu au fost redactate adesea în limba locală, ci într-o limbă oficială. Aceasta era fie slava veche - în Moldova şi Ţara Românească -, fie latina, apoi maghiara şi germana, în Transilvania. Astfel au rezultat deformări voite sau ca urmare a inculturii şi dezinteresului.

În ţara noastră a existat un foarte mare interes din partea cercetătorilor - istorici şi filologi - pentru publicarea unor colecţii de documente istorice, având în vedere că unele s-au pierdut, iar altele câştigă în importanţă ca urmare a rarităţii lor.

Pentru Moldova există colecţii foarte bune de documente, realizate de buni cunoscători ai slavei vechi. Astfel, marele istoric Ioan Bogdan a editat complet Documentele lui Ştefan cel Mare, la sfârşitul secolului al XIX.lea (în două volume). Ulterior, Mihai Costăchescu, cel mai bun editor de documente istorice din ţara noastră, a publicat documentele moldoveneşti dinainte de Ştefan cel Mare (tot în două volume, apărute după 1930), precum şi documente din vremea lui Ştefan cel Mare şi - în completare - documente din vremea lui Ştefăniţă şi documente locale din Moldova. Aceste colecţii sunt cele mai bune, deoarece nu sunt doar nişte documente ca atare, ci se dau şi originalul şi traducerea în română şi comentarii (localizarea şi originea tuturor toponimelor şi patronimelor existente în documente).

Tot pentru Moldova amintim colecţia editată de Theodor Codrescu - autorul Uricariului -, o colecţie foarte vastă de documente, acestea fiind însă amestecate şi mai slab comentate. Dintre colecţiile de documente care cuprind 6 Aşa cum sunt, de pildă: La S.M.T., La Fermă, Ferma Valea Olt şi altele. 7 În Ungaria, la Editura Cartographia din Budapesta a fost realizată de curând o hartă a Ţării Secuilor, la scara 1:250000, care cuprinde, însă, cea mai mare parte a Transilvaniei (în sens restrâns). Oiconimele apar, în mare parte în trei limbi: română, maghiară şi germană. 8 Unele dintre acestea fiind foarte bune, ca de exemplu, harta la scara 1:330000, din perioada interbelică. 9 Aceeaşi editură budapestană a publicat recent foarte bune atlase rutiere ale României. la scara 1:500000 şi, respectiv, 1:300000. Nomenclatura trebuie extrasă, însă, cu prudenţă, deoarece s-au strecurat şi omisiuni sau erori în notarea localităţilor.

unele regiuni ale Moldovei menţionăm: colecţia lui Theodor Bălan, profesor la Universitatea din Cernăuţi - Documente Bucovinene (în două volume); cea realizată de Theodor Stefanelli - Documente din Ocolul Câmpulungului Moldovenesc, sau colecţia de Documente putnene publicată de Aurel Sava.

Pentru Transilvania menţionăm documentele publicate de Nicolae Densusianu - Documente din Ţara Făgăraşului. Pe o arie mai largă se înscriu documentele publicate de Gheorghe Fejer - Codex diplomaticus - între anii 1829 şi 1844, la Budapesta (43 de volume); Nicolae Iorga - Documente din arhivele Bistriţei şi Sibiului; Ştefan Meteş - Documente despre relaţiile agrare din Transilvania. Pentru Ţinutul Secuilor a publicat documente Szabo Karoly (în limba maghiară), iar pentru zona cu populaţie săsească - doi editori: Karl Werner şi Franz Zimmermann (în limba germană, la Sibiu, 1893-1937). Andrei Veress a publicat 11 volume de documente transilvane, cu relaţie, însă şi cu principatele româneşti extracarpatice.

În comparaţie cu această bogăţie de informaţii documentare pentru Moldova şi Transilvania, cele legate de Ţara Românească sunt mai puţin publicate.

După al doilea război mondial, în 1951, Academia R.P.R., sub influenţă sovietică, a început să publice o lucrare ambiţioasă, care-şi propunea să cuprindă toate documentele româneşti, intitulată Documente privind istoria României (D.I.R.). Lucrarea a fost abandonată în 1956, pentru că era complet neştiinţifică: nu se dădeau originalele documentelor, nu exista un indice de nume de persoane şi de locuri, nu se făcea un comentariu al documentelor. Acestea au fost grupate pe 3 serii: A. Moldova; B. Ţara Românească; C. Transilvania. Această colecţie este, totuşi, cea mai completă şi din această cauză materialul a trebuit să fie revalorificat. Acest lucru s-a realizat, însă, numai pentru Moldova, unde Alexandru Gonţa şi Ion Caproşu au publicat un Indice de nume de locuri pentru documentele din Moldova apărute în D.I.R.

După 1980, Academia a luat o nouă iniţiativă de refacere a lucrării, începând să publice Documenta Romaniae. Historia (D.R.H.). Aceasta preia într-un fel metoda lui Costăchescu, mai puţin comentariul, dar fiind o lucrare mai elaborată, apariţia sa merge mult mai greu. Marele său avantaj este că, pentru prima dată, există ceva documente publicate şi pentru Ţara Românească.

4. În afara hărţilor şi colecţiilor de documente, o altă sursă de colectare a toponimelor o constituie dicţionarele de localităţi. Acestea sunt foarte variate, unele geografice, altele istorice, sau administrative, dar, puse unul lângă celălalt şi comparate, pot contribui la o imagine de ansamblu.

În Vechiul Regat iniţiativa publicării unui astfel de dicţionar a fost luată de Societatea Română Regală de Geografie - S.R.R.G, la sfârşitul secolului al XIX-lea. Publicarea lui s-a făcut în paralel cu ridicarea hărţilor topografice. Mai întâi au fost editate dicţionare la nivelul judeţelor, apoi, prin colectarea materialului a apărut Marele dicţionar geografic al României - numit şi Dicţionarul Lahovary (în 6 volume, la începutul secolului trecut).

Pentru Transilvania, încă din perioada anterioară Unirii, doi cercetători au publicat un dicţionar mai concentrat: Silvestru Moldovan şi Nicolae Togan - Dicţionar al numelor de localităţi cu populaţie română din Ungaria, apărut la

Sibiu, în anul 1905. Între cele două războaie mondiale, alţi doi ardeleni, Constantin Martinovici şi Nicolae Istrate, au publicat, la Cluj (1921), Dicţionarul Transilvaniei şi al celorlalte ţinuturi alipite, cu unele corecturi şi completări. Pentru Bucovina, înainte de 1918, amintim Dicţionarul Bucovinei, publicat de Constantin Grigorowitza.

Din perioada postbelică există astfel de dicţionare, dar nu a mai fost realizat un dicţionar geografic general. Dintre cele publicate, evidenţiem contribuţia lui Coriolan Suciu, o lucrare foarte serioasă, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania (două volume, 1967-1968), care cuprinde inclusiv denumirile localităţilor dispărute. Un dicţionar oarecum original, aproape complet pentru teritoriul României, este cel al lui Nicolae Stoicescu, intitulat Bibliografia monumentelor feudale din România şi realizat pe provincii: un volum pentru Moldova, două - pentru Ţara Românească, unul - pentru Banat. Această lucrare înscrie o serie de localităţi, dintre care unele nu apar nici în colecţiile de documente, însă, prin atestarea unor monumente se confirmă existenţa trecută a acestor aşezări.

Ceva mai recent, Societatea Română de Geografie a încercat să iniţieze publicarea unei noi serii de dicţionare geografice pe judeţe. Această acţiune nu a fost dusă la capăt: unele dicţionare au fost elaborate, dar numai câteva au fost publicate: Dicţionarul geografic al judeţului Iaşi, publicat de un colectiv condus de V. Obreja, cel al judeţului Vaslui, sub coordonarea lui I. Gugiuman, iar după 1989 - cele ale judeţelor Ialomiţa (Sorin Geacu) sau Galaţi (Radu Săgeată).

Se mai poate aminti lucrarea elaborată de Ioan Iordan, Petre Gâştescu şi Dimitrie Oancea - Indicatorul localităţilor din România. Aceasta este bună deoarece prezintă modificările recente ale unei serii întregi de toponime, inclusiv ale unora dispărute. Mai recent, în anul 2000, Eliza Ghinea şi Dan Ghinea au publicat lucrarea Localităţile din România. Dicţionar. În acest volum sunt menţionate atât localităţile şi unităţile administrative existente (comune, oraşe, municipii), cât şi numele unora dispărute, comasate sau modificate, în special în perioada postbelică, indicându-se, în cazul unei părţi şi anul primei atestări documentare.

5. O altă sursă de informare sunt catagrafiile, conscripţiile - pentru perioade mai vechi - şi recensămintele de populaţie (după 1850). Catagrafiile şi conscripţiile sunt publicate doar parţial, multe aflându-se în arhive, sub formă de manuscris. Recensămintele au avantajul că, în afara denumirilor de localităţi, prezintă şi dimensiunile diferitelor aşezări, dinamica acestora, involuţia şi dispariţia unora, vârsta în cazul altora, mai recente. Pentru Vechiul Regat cel mai vechi recensământ este cel din 1859-1860, urmat de cele din 1890, 1899 - mai superficiale -, 1912, apoi (pentru ţara întreagă) - 1930 (cel mai bun recensământ românesc, publicat integral, singurul care se referă la România întregită complet), 1941 (foarte sumar şi greu accesibil), 1948 (extrem de sumar publicat, doar la nivelul judeţelor), 1956, 1966 (mai bine publicat, dar nu se găseşte în circulaţie), 1977, 1992 (parţial publicat) şi 200210. Deşi, iniţial, era programat pentru anul 2012, următorul moment censitar va fi în 2011, sincron cu celelalte ţări membre ale Uniunii Europene. 10 Pentru Transilvania a fost publicată o statistică şi în anul 1920

Datorită fragmentării teritoriului naţional, nu a existat o sincronizare a recensămintelor. Transilvania a avut alte date de recenzare, dar acolo s-a aplicat mai de timpuriu principiul recensămintelor la perioade egale de timp. Primul este cel din 185011, urmat de cele din 1857, 1869, 1880, 1890, 1900 şi 1910.

6. Monografiile regionale sau locale - de sate, comune, oraşe, plăşi, ţinuturi, judeţe etc - reprezintă un material bogat, dar eterogen, fiind elaborate de cercetători cu preocupări variate, dar cu o pregătire geografică şi/sau istorică mai slabă sau chiar inexistentă. Aceste lucrări trebuie reanalizate cât mai atent.

7. Site-urile Internet permit obţinerea atât a unor informaţii toponimice - referitoare la nomenclatura stradală a aşezărilor urbane, dar şi a multora din mediul rural -, cât şi a unor date legate de fondul antroponimic. Acestea din urmă relevă fie o anumită structură etnică a populaţiei din trecut, migraţii intra- şi inter-regionale, prezenţa odinioară a unor activităţi economice etc. De asemenea, unele site-uri se referă la realităţile istorico-geografice şi etnofolclorice din trecut. Dintre site-urile care pot oferi astfel de informaţii menţionăm: http://www.paginialbe.ro,

http://www.cartealbastra.ro/, http://www.portal.edu.ro, http://www.admiterea2001.ro, http://admitere.edu.ro/2007/, http://www.mdlpl.ro/_documente/atlas/index.htm, http://www.moldtelecom.md, http://www.whitepages.org, http://www.whitepages.com/, http://www.telefonkonyv.hu, http://www.infobel.be, http://www.belestrane.nadlanu.com/site/default.asp?lang=en, http://www.btc.bg/online/cgi-bin/wpd.cgi#, http://www.cimec.ro/, http://swissroots.headwire.com/swissroots/en/stories/heritage/Genealogy.

html?f=&p=&c%5B%5D=Family+Names+of+Suisse+Romande&rg=10&jreg=190&m=exact&action=show&id=

http://pagesperso-orange.fr/guy.joly/latin_profession.html http://privatewww.essex.ac.uk/~alan/family/S-Barker.html http://genealogy.about.com/library/surnames/b/bl_name-BARKER.htm http://www.ancestry.com/facts/Barker-name-meaning.ashx http://www.nom-de-famille.com/nom-berger/berger.html http://www.nationaltrustnames.org.uk/ http://www.spatial-literacy.org/, etc 8. Ca alte surse de luat în calcul menţionăm: inscripţiile de pe

monumentele funerare, monumentele eroilor sau/şi înscrisurile de pe zidurile caselor (destul de frecvente, mai ales în satele cu populaţie săsească din Transilvania). Importanţă deosebită prezintă şi informaţia prezentă în cimitire. 11 Foarte bine realizat. Publicat recent şi accesibil la Biblioteca Centrală Universitară “Lucian Blaga” din Cluj-Napoca (ca şi cele din anii 1880, 1890, 1900 şi 1910).

Metode de interpretare a elementelor geografico-istorice În acest domeniu au lucrat oameni cu o pregătire diferită.

1. Metoda geografică se bazează pe o importanţă deosebită acordată distribuţiei spaţiale a diferitelor realităţi geografice şi pe corelaţia cu o serie de fenomene naturale şi umane specifice unei anumite arii a Globului. Metoda geografică are avantajul de a păstra o optică mai largă, un punct de vedere mai puţin strict specializat şi de a folosi o cale de exprimare spaţială a acesteia sub forma hărţilor toponimice, antroponimice, etno-folclorice ş. a. Elaborarea acestor hărţi este într-un raport de directă dependenţă de problematica pe care şi-o stabileşte cercetătorul, astfel încât vor rezulta hărţi geografico-istorice foarte variate. Prin colectarea mai multor tipuri de astfel de hărţi se obţin atlasele geografico-istorice. În ţara noastră nu a apărut încă un astfel de atlas.

Elaborarea hărţilor toponimice poate contribui la urmărirea evoluţiei în timp a toponimelor şi la stabilirea unor areale caracteristice pentru desfăşurarea unor fenomene specifice din trecut. Astfel George Vâlsan a precizat aria de răspândire a unor animale dispărute - zimbru, bour, castor - cu ajutorul toponimelor. După George Vâlsan această metodă are avantajul de a elimina sau de a compensa unele greşeli de detaliu, datorită acestei concepţii spaţiale şi integrate, care priveşte toponimia ca o masă şi o consideră în contextul concret al realităţii geografice. Suprapunerea hărţilor toponimice cu hărţile tematice de alt tip, care prezintă repartiţia geografică a unor elemente de natură fizică sau umană poate reprezenta o argumentaţie cât se poate de concretă a anumitor legităţi în procesul de apariţie şi de evoluţie a unor toponime. Acelaşi lucru se poate dovedi şi în ceea ce priveşte hărţile antroponimice, etnografice, folclorice, lingvistice etc.

2. Metoda comparativ-istorică este utilizată de istorici. Aceasta pune accentul, printre altele, pe corelarea modului de formare a toponimelor sau antroponimelor cu fenomenele istorice de natură economică, politică, socială, lingvistică, etno-folclorice care au acţionat în faza creării diverselor nume şi îşi propune, ca problemă principală, stabilirea vârstei toponimelor/antroponimelor sau a perioadei de apariţie a acestora. Această metodă subliniază evoluţia şi transformarea acestor nume în decursul istoriei şi accentuează asupra importanţei stratificării toponimelor şi/sau antroponimelor şi a periodizării acestora.

3. Printre cele mai importante metode de interpretare ştiinţifică a realităţilor geografico-istorice este analiza lingvistică deoarece pune accentul pe explicarea sensului toponimelor şi antroponimelor (analiză semantică) şi a originii lor (analiză etimologică), precum şi pe explicarea modului de formare a toponimelor şi/sau antroponimelor. Principala problemă pe care o urmăreşte analiza lingvistică este stabilirea limbii în cadrul căreia a apărut toponimul/antroponimul, dar aceasta are un caracter individual. Generalizările şi cercetările referitoare la un grup de toponime/antroponime nu intră în atenţia cercetătorului, acesta manifestând o prudenţă, poate chiar exagerată, faţă de generalizări. Analiza lingvistică se bazează pe cunoaşterea în detaliu a legilor fonetice, pe care geografii şi istoricii nu le cunosc, legi care lucrează la nivelul unei singure limbi - sau chiar al unui dialect sau grai -, dar înregistrează şi

excepţii, bine cunoscute de lingviştii cu o pregătire temeinică. Analiza lingvistică are avantajul de a combate şi îndepărta o sumă de etimologii eronate: populare, legendare, avansate de către pseudospecialişti, fără o formaţie filologică.

Pentru România principalele rezultate ale analizei lingvistice se datorează unor filologi de seamă. Ovid Densusianu ne-a lăsat cea mai frumoasă lucrare - Urme vechi de limbă în toponimia românească, apărută în1898 şi republicată în primul volum al Operelor sale, în 1968. Nicolae Drăganu a publicat lucrarea Românii în secolele IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticii. Chiar dacă această lucrare are un fundament conceptual eronat, ea este deosebit de importantă, bazându-se pe o analiză foarte serioasă. Cea mai completă lucrare este cea a lui Iorgu Iordan - Toponimia românească, apărută într-o primă ediţie în perioada interbelică şi într-o formă completă - în 1960 şi reprezentând singurul tratat de toponomastică de la noi. Din păcate autorul face confuzii între toponimia spontană şi cea oficială, datorită necunoaşterii realităţilor geografice. Menţionăm şi lucrarea lui Emil Petrovici - Studii de dialectologie şi toponimie (apărută la Editura Academiei, în 1970), ca fiind una foarte serioasă, cu o analiză impecabilă, cea a lui Alexandru Graur - Nume de locuri (1962, Editura Ştiinţifică) sau cea a lui Vasile Ioniţă - Nume de locuri din Banat. Pentru înţelegerea evoluţiei limbii române în spaţiul carpato-balcanic, importante sunt şi lucrările Dialectologie română, realizată de un colectiv din care face parte şi Matilda Caragiu-Marioţeanu şi Istoria limbii române publicată de Gheorghe Ivănescu (recent reeditată). Pentru analiza antroponimelor menţionăm lucrările publicate de N. A. Constantinescu – Dicţionar onomastic românesc, Ştefan Paşca – Nume de persoană şi nume de animale din Ţara Oltului, Iorgu Iordan – Rumänische Onomastik, Domniţa Tomescu – Numele de persoană la români. Perspectivă istorică ş.a.m.d.

4. Metoda statistică se dezvoltă mult în ultimul timp, odată cu cuantificarea progresivă a tuturor disciplinelor ştiinţifice. Această metodă pune accentul pe evidenţierea frecvenţei şi pe distribuţia teritorială a diferitelor tipuri de frecvenţe:

- analiza frecvenţei toponimelor/antroponimelor de origine românească de pe teritoriul din jurul ţării noastre;

- analiza frecvenţei anumitor maniere specifice de formare a unor toponime/antroponime: prin compunere, derivare, juxtapunere;

- analiza frecvenţei anumitor realităţi etno-folclorice etc. Materialul statistic analizat corect se bazează pe o analiză lingvistică

prealabilă. Aceasta ajută şi la clasificarea toponimelor în elemente de bază şi parte secundară a toponimiei. Metoda statistică se referă, ca şi harta, la anumite eşantioane, colectate de pe un spaţiu cu dimensiuni mai mari sau mai mici. Cu cât spaţiul este mai vast, cu atât semnificativitatea este mai mare.

Cercetarea toponomastică ar trebui, în mod teoretic, principial, să pună la dispoziţia cercetătorilor din alte domenii un instrument de lucru complet şi serios: dicţionarul toponimic. Un dicţionar toponimic autentic trebuie să conţină, pentru fiecare articol, o serie de criterii:

- precizarea gradului de detaliere; - localizarea; - sursele de informaţie;

- pronunţia corectă a toponimului în zona respectivă, inclusiv accentul, care poate juca şi în limba română un rol semantic;

- originea, sensul, vechimea, modul său de formare, evoluţia în timp, variante înregistrate.

Din această cauză, nici un dicţionar toponimic de pe Glob nu poate fi considerat perfect. Există, totuşi, state care au astfel de dicţionare toponimice: de exemplu - Franţa (început în 1963, dar neterminat). În România, din păcate, nu a fost elaborat un astfel de dicţionar. Materialul este colectat, însă doar parţial publicat. Au apărut, astfel, Dicţionarul toponimic al Banatului (parţial), Dicţionarul toponimic al României. Oltenia (publicat integral, dar nu urmăreşte toate criteriile), Tezaurul toponimic al României. Moldova (sunt menţionate doar localităţile şi trupurile de moşii şi îi lipsesc criteriile de bază: originea şi sensul toponimelor). La acestea se adaugă elaborarea Dicţionarului toponimic al Republicii Moldova (în colaborare cu specialişti din România).

De asemenea, un deziderat este şi realizarea Tezaurului antroponimic românesc, care să cuprindă întregul fond antroponimic din spaţiul românesc, cu explicaţii de natură etimologică, prima atestare documentară a numelui, variante şi derivate, hărţi antroponimice, prezentate într-o perspectivă istorico-geografică etc.

5. Metoda informatică12 se bazează pe utilizarea atât a calculatorului, cât şi a diferitelor soft-uri care permit, cu ajutorul şi a altor metode (de pildă, metoda statistică) să analizăm anumite realităţi geografice în zona studiată. Această metodă este de un real folos în elaborarea a numeroase hărţi, care surprind o diversitate de fenomene, atât în ceea ce priveşte evoluţia lor istorică, cât şi repartiţia spaţială, sau chiar o analiză complexă spaţio-temporală a acestora. Aplicarea acestei metode ne-a fost înlesnită de utilizarea programului Philcarto, elaborat de domnul Philippe Waniez, program ce se găseşte pe site-ul http://www.philcarto.free.fr.

12 Considerată, mai degrabă, ca tehnică în cadrul metodei matematice.

2. Evoluţia spaţiului geografic natural şi umanizat. Reconstituirea procesului de umanizare şi a activităţilor economice din trecutul istoric cu

ajutorul geografiei istorice

Introducere

Societatea umană a cunoscut o evoluţie îndelungată şi complexă. Pe baza modului de viaţă al diverselor colectivităţi umane se pot structura mai multe etape (perioade) în această evoluţie:

- Perioada societăţilor patriarhale - Perioada societăţilor autarhice - Perioada societăţilor bazate pe economia de piaţă liberă - Experienţa unor societăţi etatist-centralizate Ultima etapă nu poate fi considerată o perioadă propriu-zisă, în

majoritatea cazurilor, statele ce au traversat o asemenea experienţă revenind, după anul 1989, la situaţia din perioada anterioară.

Una dintre cele mai importante activităţi desfăşurate de om încă dinainte

de debutul antichităţii a fost şi este agricultura. În cadrul acesteia, creşterea animalelor a deţinut o mare însemnătate, o variantă specială a acesteia constituind-o păstoritul.

Ne propunem să evidenţiem distribuţia spaţială din trecut a păstoritului pe

baza toponimelor şi antroponimelor în spaţiul romanic european, atestat de nume derivate de la teme latine *berbecariu(s) şi *pecorariu(s), precum şi răspândirea în spaţiul carpato-balcanic a numelor derivate de la cuvinte româneşti: baci, stână/stânar, stru(n)gă/stru(n)gar, păcurar, ber(be)car, mocan, cioban, sălaş/sălăşan, câşlă/câşlar/câşlean, târlă, odaie/odăian/odăiaş, etc.

Pentru început este pusă în relief, comparativ, distribuţia spaţială a toponimelor şi antroponimelor derivate de la termeni de origine latină, în spaţiul european ce a aparţinut Imperiului roman. Sunt prezenţi, astfel, termenii de origine latină peccorarius şi vervecarius/berbecarius. Ulterior, analiza este restrânsă doar la spaţiul care fie a fost şi/sau este locuit de urmaşii traco-dacilor romanizaţi, fie a cunoscut o influenţă lexical-ocupaţională din partea acestora.

Probleme În primul rând, menţionăm dificultatea găsirii unui nivel unitar de

reprezentare cartografică a acestor particularităţi la nivelul statelor luate în calcul în cadrul documentării. În general, am utilizat unităţile administrative naţionale de nivel NUTS 3, atât pentru statele membre ale Uniunii Europene, cele aparţinând Spaţiului Economic European sau ţărilor candidate la aderarea în Uniune, cât şi pentru unele dintre ţările care nu se află în această situaţie (R. Moldova, unde am utilizat nivelul fostelor judeţe de până în 2005; Bosnia-Herţegovina, Serbia, inclusiv Kosovo). În alte situaţii, fie am recurs la un nivel mai detaliat

(Muntenegru, Albania), fie la unul mai puţin detaliat (cazul Ucrainei sau al R. Belarus).

De asemenea, o problemă a constituit-o accesul la informaţia onomastică. Astfel, pentru colectarea antroponimelor legate de studiul nostru, în cazul unor ţări (R. Belarus, parţial Bulgaria sau/şi Polonia) a fost nevoie să utilizăm mai ales informaţia existentă la nivelul unor abonaţi de tipul firmelor sau/şi societăţilor comerciale sau informaţia existentă a fost accesibilă doar la nivelul capitalei (Sofia, în cazul Bulgariei). Apoi, la nivelul Ucrainei, informaţia antroponimică poate fi accesată (aproape) complet, pentru numele a căror frecvenţă depăşeşte, la nivel naţional, 200 de abonaţi, fiind necesară documentarea la nivelul fiecărei localităţi, lucru ce ar necesita o mare perioadă de timp, astfel încât ne-am limitat, în cazul acestor antroponime, doar la reşedinţele de regiuni, dar şi la cele raionale şi alte localităţi (doar pentru regiunile vecine cu România şi R. Moldova)13. Pentru R. Belarus şi partea estică a R. Moldova (Transnistria), informaţia antroponimică recenzată s-a referit doar la câteva localităţi (Minsk, Pinsk, Lida – în primul caz, Tiraspol şi localităţile aflate sub controlul autorităţilor de la Chişinău – în al doilea). În ceea ce priveşte modalitatea de căutare, dacă în Grecia şi Cipru (unde se întrebuinţează alfabetul grecesc), R. Macedonia, Bosnia-Herţegovina, Serbia (care utilizează, fie şi parţial, alfabetul chirilic) există posibilitatea de căutare utilizând alfabetul latin, în Bulgaria (Sofia), Ucraina, estul R. Moldova (Tiraspol) şi R. Belarus, numele căutate au fost introduse direct în alfabetul chirilic. Recent, din aprilie 2010, operatorul român de telefonie fixă (Romtelecom) a limitat posibilităţile de căutare la doar 10 abonaţi maxim (faţă de 500 anterior) făcând extrem de dificilă, dacă nu imposibilă, căutarea la nivelul României.

Pe de altă parte, hărţile topografice la care am avut acces au fost realizate la scară mare doar la nivelul unei părţi însemnate a spaţiului carpato-balcanic, astfel încât microtoponimia recenzată nu are acelaşi grad de detaliere. Am eliminat dintre toponime pe acelea plecând de la apelativul bacila, care a creat nume de stâne în R. Macedonia. De asemenea, puţinele toponime din Portugalia şi din sudul Franţei derivate de la temele pegureiro, respectiv pégoulier, au fost luate în considerare. Aceste nume au fost introduse, ca reprezentând, fiecare, câte un patronim, în baza de date cu numele de persoane.

În fine, includerea în spaţiul carpato-balcanic a unor ţări care nu prea au legătură nici cu spaţiul carpatic (R. Belarus), nici cu Peninsula Balcanică (Slovenia, Cipru, în mare măsură, Turcia) s-a bazat pe mai multe considerente. Prin partea sud-vestică a R. Belarus trece Bugul de Vest, afluent al Vistulei, râu având izvoarele în Carpaţi. De asemenea, o bună parte a teritoriului acestei ţări, ca şi partea vestică a Ucrainei, a făcut parte, în diverse perioade istorice, din Polonia, ţară carpatică. Pe de altă parte, se consideră că Slovenia nu (prea) este ţară balcanică, însă, având în vedere legăturile istorice strânse cu croaţii, bosniecii, sârbii sau/şi maghiarii, ale căror ţări sunt incluse în arealul carpato-

13 În stadiul actual al documentării am reuşit să recenzăm, pe regiuni, puţin peste o treime din antroponimele legate de păstorit existente la nivelul abonaţilor din Ucraina. Acest lucru ridică la aproximativ două treimi (66,62%) numărul total de antroponime recenzate, din cele peste 112000 existente.

balcanic, am optat pentru menţinerea şi a acestei ţări printre cele aparţinând zonei. Turcia aparţine (şi) Balcanilor, nu doar prin partea sa europeană, ci şi prin numele dat lanţului Balcanilor, de la care, prin extensie, şi-a luat numele şi peninsula sud-est-europeană, precum şi prin faptul că Imperiul otoman, predecesorul statului turc actual, a stăpânit (direct sau indirect) nu doar o mare parte din această peninsulă, ci şi teritorii central- şi est-europene aparţinând zonei carpato-balcanice. În fine, Ciprul a fost adăugat zonei, atât datorită importantei componente etnice elene, cât şi faptului că aceasta este completată de cea turcă, Turcia fiind şi ea inclusă.

Având în vedere acest context, considerăm că ideile şi concluziile expuse, chiar dacă au o bază documentar-bibliografică importantă, au, totuşi, în acest moment al cercetării noastre, un caracter provizoriu.

Metodologie de lucru Ne vom referi, în principal, la înregistrarea în baza de date şi la

cartografierea antroponimelor, pe care le-am şi utilizat, cu precădere, în demersul nostru.

Prima etapă a fost cea de documentare, care, cu limitările impuse (deja menţionate) a furnizat un număr de circa 70000 de cetăţeni, purtători ai unor nume legate, mai mult sau mai puţin, de activităţile pastorale din trecut, în zona carpato-balcanică. Având în vedere strânsa legătură între mocani şi cojani (nume de la care au rezultat o mulţime de variante şi derivate), am inclus şi pe cei peste 5000 de abonaţi purtători ai unor nume precum Cozan, Cozar, Cojar sau Cojan (cu derivate), astfel încât, totalul patronimelor utilizate în analiză însumează aproximativ 75000 de cetăţeni. Totalul general al antroponimelor posibile de recenzat depăşeşte 112000, diferenţa nerepartizată pe unităţi administrative revenind, aşa cum am mai afirmat, Ucrainei. Din cei peste 260 milioane de locuitori ai spaţiului carpato-balcanic, 28,47% deţin un telefon fix, aceasta însemnând un total de peste 74,2 milioane abonaţi. La aceştia se adaugă cei peste 9000 de abonaţi din statele cu vorbitori de limbă neolatină din sudul şi vestul Europei, purtători ai numelor derivate de la *berbecariu(s) sau *pecorariu(s).

A urmat sortarea şi introducerea materialului antroponimic în baza de date, realizată în programul Microsoft Excel. În unele cazuri (Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Slovacia), unii abonaţi erau menţionaţi şi cu telefonul mobil: după adresa specificată, dacă ea era identică, au fost număraţi o singură dată, lucru valabil şi în cazul unor abonaţi de telefonie fixă din Ucraina (unde eliminarea menţiunilor duble s-a făcut pe baza prenumelui, identic, al tatălui şi/sau a adresei). În total, centralizarea, pe cele 506 unităţi spaţiale carpato-balcanice a dus la conturarea a aproximativ 350 de variante ale numelor luate în seamă, ţinând cont de sufixe caracteristice, de ortografie, etc. În 153 unităţi administrative nu am înregistrat nici un patronim legat de păstorit. Se adaugă, în spaţiul romanic sud- şi vest-european, 31 de variante şi derivate de la termenii latini *berbecariu(s) şi *pecorariu(s), înregistrate în 273 unităţi spaţiale, ceea ce duce numărul total al

unităţilor administrative europene în care am recenzat cel puţin un purtător al unui nume legat de păstorit la 626 (din 1621), repartizate în 29 de ţări europene (din 4914), atât din spaţiul carpato-balcanic15, cât şi din cel romanic sud- şi vest-european16.

Ulterior, baza de date a fost prelucrată, mai întâi, în vederea obţinerii procentului purtătorilor fiecărui nume/fiecărei variante de nume din totalul purtătorilor respectivului patronim în spaţiul carpato-balcanic. Apoi, au fost calculaţi coeficienţii de distribuţie spaţială, prin raportarea procentului deţinut de fiecare patronim sau/şi variantă a acestuia la procentul deţinut de fiecare unitate spaţială carpato-balcanică din totalul populaţiei ţărilor incluse în acest spaţiu.

A urmat cartografierea informaţiei statistice şi prelucrarea hărţilor. Datele în format absolut au fost utilizate la reprezentarea prin metoda cercurilor proporţionale. Datele în format procentual au servit atât la cartografierea distribuţiei spaţiale a antroponimelor derivate de la fiecare termen, cât şi pentru realizarea reprezentărilor prin metoda clasificării ierarhic ascendente şi pentru îmbinarea acesteia cu analiza în componente principale. În fine, datele obţinute prin calcularea coeficienţilor de repartiţie spaţială au dus la realizarea a numeroase hărţi, prin această metodă.

Toponime şi antroponime legate de păstorit utilizate de români Ne-am propus să evidenţiem atât distribuţia spaţială a toponimiei, cât şi a

antroponimiei legate de păstorit. Pentru început am evidenţiat distribuţia în spaţiul romanic european17 a unor toponime şi/sau antroponime rezultate din evoluţia termenilor de origine latină legaţi de această activitate.

14 Nu am cuprins deloc în analiză, din aceste 49 de ţări, pe cele de limbă (aproape) exclusiv germanică (Islanda, Norvegia, Suedia, Danemarca, Regatul Unit, Olanda, Germania, Liechtenstein), Irlanda, Finlanda, statele baltice (Estonia, Letonia, Lituania), Rusia şi ţările caucaziene (Georgia, Armenia, Azerbaidjan). 15 În acest caz este vorba despre Polonia, R. Belarus, Ucraina, Slovacia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Croaţia, Serbia, România, R. Moldova, Bulgaria, R. Macedonia, Muntenegru, Bosnia-Herţegovina, Kosovo, Albania, Grecia, Turcia şi Cipru. Deşi Kosovo nu are statut de ţară recunoscută oficial de întrreaga comunitate internaţională, având altă administraţie decât Serbia (autorităţile kosovare şi cele desemnate de Uniunea Europeană), l-am tratat ca entitate politică distinctă. 16 Am inclus, aici, Italia, Monaco, Andorra, Spania, Portugalia, Franţa, Elveţia, Luxemburg şi Belgia. În San Marino şi Vatican nu am înregistrat asemenea antroponime. 17 Prin spaţiu romanic european înţelegem aria din Europa aparţinând Imperiului roman în perioada sa de maximă extensiune, incluzând aici şi zonele din spaţiul carpato-balcanic în care s-a manifestat procesul de romanizare a traco-geto-dacilor.

Astfel, se observă că peccorarius a dat naştere unor toponime în Portugalia (derivate de la pegureiro), sudul Franţei (pornind de la apelativul pégourier, din care, printr-o pseudo-derotacizare, s-a ajuns la pégoulier), Bosnia-Herţegovina şi România (forme derivate de la păcurar) şi a dus la crearea mai multor antroponime în Spania – Pegorar, Pecoraro, Franţa – Pégourier, Italia, sudul Elveţiei – Pecoraro (dar şi Pegoraro), Croaţia – Pekorari18, Ungaria, Serbia, Grecia, România, R. Moldova şi Polonia. Toponimia din Bosnia-Herţegovina (Paklarič) şi antroponimele recenzate în Polonia19, Ungaria (Pakular), Serbia (Pakurar), Croaţia (Paklar), Bosnia-Herţegovina (Paklarčić) şi Grecia (Pakoulieris) evidenţiază faptul că la origine stă varianta românească, păcurar. În spaţiul romanic european, cea mai mare concentrare a purtătorilor de nume derivate de la tema *pecorariu(s) se află în jumătatea sudică a Franţei, în Elveţia, în nordul şi centrul Italiei, continuând, fragmentar, prin Croaţia, Bosnia-Herţegovina, nordul Serbiei, sudul Ungariei, România şi R. Moldova. 18 Istroromânii din vestul Croaţiei utilizează, încă, forma pecuror, destul de apropiată de acest antroponim. Totuşi, numele în cauză, atestat la Zagreb, ar deriva, mai degrabă, de la varianta italiană. 19 Aici am notat forma Pakura, care poate deriva din tema Pakurar.

De remarcat faptul că, în zonele locuite de aromâni şi meglenoromâni din

R. Macedonia şi Grecia, este utilizat, în vorbirea curentă şi în folclor apelativul picurar, care, cel puţin în acest stadiu al cercetării noastre, nu se reflectă şi în onomastică. Precizăm că respectiva formă va fi derivat, ca şi cea dacoromână, dintr-o formă românească mai veche, *pecurar, creată şi utilizată anterior secolului al X-lea (când legătura între strămoşii dacoromânilor şi cei ai aromânilor/macedoromânilor s-a rupt definitiv). De asemenea, la istroromâni este utilizată, în vorbire, forma pecuror, care confirmă existenţa formei mai vechi, -*pecurar20.

20 Formă care apare atestată şi în antroponimie, atât în România (în Ardeal, aflat vremelnic sub stăpânire maghiară), cât şi în nordul Serbiei, dar se datorează, mai probabil, modificării temei Păcurar, deoarece în maghiară şi/sau sârbă fonemul ă nu există.

Prezenţa antroponimelor derivate de la această temă de origine latină mai ales în centrul şi vestul României, în Ungaria, Bosnia-Herţegovina, precum şi pe litoralul adriatic al Croaţiei, se explică prin apartenenţa acestor ţinuturi la Imperiul roman şi printr-o mai mare rezistenţă, în timp, a acestor nume. În ţinuturile din estul şi sud-estul României şi în sudul R. Moldova credem că este vorba, mai ales, despre migraţia unor ardeleni la est şi sud-est de Carpaţi. În total, în tot spaţiul romanic european, am recenzat peste 4300 de purtători ai numelor derivate din latinescul *pecorariu(s), cei mai mulţi fiind purtători ai variantelor Pecorar, recenzată mai ales în Italia, Elveţia şi sudul Franţei (peste 1700), respectiv Păcurar, localizaţi mai ales în România, dar şi în Ungaria, Serbia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina (peste 1500).

Onomastica derivată de la vervecarius/berbecarius este prezentă mai ales în spaţiul francofon (Franţa, sudul Belgiei, Luxemburg, vestul şi sudul Elveţiei, nord-vestul Italiei) şi în cel românesc sau/şi de influenţă românească. Astfel, în spaţiul francofon sunt utilizate toponime şi antroponime derivate de la apelativul berger. În spaţiul de limbă occitană din sudul Franţei am notat antroponime derivate de la forma bergier. Mult mai rar apar şi forme derivate de la bergair (în estul Franţei) sau bergeir21 (în sudul ţării). În schimb, în spaţiul românesc am

21 Forme care par să fie intermediare între bergar şi berg(i)er, prezente în spaţiul franco-occitan. Astfel, bergair pare să fie forma intermediară mai veche, din care, în sudul Franţei, s-a trecut la bergeir şi, ulterior, la bergier, în vreme ce, în bergair, grupul de vocale ai a fost rostit ca e, forma devenind berger. Se pare că, dintr-un bergeir rezultă şi forma portugheză, bergeiro. Vinovat de aceste modificări fonetice pare să fie substratul celtic, comun şi spaţiului franco-occitan, dar şi celui portughez. Având în vedere faptul că epenteza lui i apare şi la raeto-romani (şi ei urmaşi de celţi romanizaţi) şi chiar şi la istroromâni, credem că prezenţa, la strămoşii actualilor meglenoromâni a acestei particularităţi fonetice se datorează unei migraţii dinspre Panonia şi Dalmaţia a unor români de tip istroromân (rezultaţi din romanizarea unui substrat etnic traco-ilir, cu influenţe celtice). Ulterior, epenteza lui i s-a manifestat şi în dialectul dacoromân (mai ales în partea sudică a ariei vorbitorilor acestuia, datorită migraţiei spre nord a unor strămoşi ai meglenoromânilor), precum şi în cel aromân (urmare a unei migraţii meglenoromâne spre sud).

notat atât antroponime derivate de la berbecar, cât şi forme mai scurte, rezultate dintr-un ber(be)car. Foarte rar am notat antroponime şi în Portugalia – Bergeiro, Spania – Bergar şi Italia – Bercar, Bercari22. Prezenţa acestor forme în întregul spaţiu romanic european lasă să se întrevadă dezvoltarea, iniţială (până în secolul al III-lea d. Hr.) a unei forme *berbecariu(s), din care derivă patronimul românesc Berbecar(iu).

Ulterior, printr-o inovaţie pătrunsă în întregul Imperiu, *berbecariu(s) va fi devenit *bercariu(s). Forma s-a răspândit în toate regiunile, înlocuind-o pe precedenta – *berbecariu(s) –, cu excepţia fostei provincii nord-dunărene Dacia, unde ambele forme au circulat în paralel, creând antroponimele româneşti 22 În Peninsula Istria am înregistrat câţiva purtători ai antroponimului Berkarić, derivat, cu un sufix slav (croat), din Berkar. În apropiere, în regiunea Friuli-Venezia-Giulia, există câţiva purtători ai numelor Bercar şi Bercari. Este dificil să opinăm dacă aceste nume sunt, la origine, italiene sau româneşti (create de strămoşii istroromânilor, încă prezenţi în zonă). Pentru opinia că ar fi italiene pledează prezenţa prenumelor italiene (inclusiv, izolat, în Istria). În schimb, pentru o extindere a românilor rotacizanţi, în Evul Mediu, chiar la vest de actuala graniţă italo-slovenă, pledează oiconimul Moraro, notat chiar în regiunea italiană amintită, nume cu fonetism românesc, precum şi prezenţa purtătorilor numelui Stener (probabil, rezultat dintr-un Stâner).

Berbecar(iu), respectiv Bercar(iu). Din acest nou apelativ, *bercariu(s), derivă atât românescul (şi italianul) bercar, cât şi francezul berger, occitanul bergier, spaniolul bergar şi portughezul bergeiro. Mai precizăm faptul că, urmare a cuceririi normande, în spaţiul britanic s-a dezvoltat forma barker (derivată din francezul berger, printr-o formă, a francezei anglo-normande bercher, care ar fi rezultat dintr-o, probabilă, *berkar/*berkair, care nu adoptase fonetismul cu g), temă care a fost foarte productivă în antroponimia anglofonă23.

În spaţiul romanic european, derivatele de la latinescul *ber(be)cariu(s) se localizează, mai ales, în estul Franţei şi în regiunile francofone ale Elveţiei şi

23 După http://privatewww.essex.ac.uk/~alan/family/S-Barker.html, unde se mai precizează că acest nume ocupă poziţia a 99-a între numele din Anglia şi Ţara Galilor, cu o frecvenţă relativă de 0,11 %. Pentru derivarea formelor franceză (Berger) şi occitană (Bergier) tot dintr-un *Bercar(ius), care a circulat, o vreme în paralel cu un *Bergar(ius) (aşa cum o arată şi formele, sonorizate, din Franţa, Spania şi Portugalia – Bergaire, Bergar, respectiv, Bergeiro –, pledează prezenţa, şi azi, în vestul Franţei, a purtătorilor patronimului Bergar), derivat, şi el, dintr-un mai vechi Berkar (cu care normanzii au trecut în Anglia).

Italiei24, cu prelungiri spre zona nord-estică a ultimei ţări menţionate şi în Istria croată. În partea central-sud-estică a Europei, patronimele derivate de la această temă se localizează mai cu seamă în sudul şi estul României şi în R. Moldova. Izolat, întâlnim asemenea antroponime şi în Belgia, Spania, Portugalia, în Ungaria, Serbia, vestul şi sudul Ucrainei.

În spaţiul carpato-balcanic, patronimul este reprezentat mai ales în ţinuturile extracarpatice ale României, în R. Moldova şi în Ucraina, apărând, mai rar, şi la vest de Carpaţi, fie în nordul Transilvaniei, fie în Banat şi chiar în sud-estul Ungariei sau în nordul Serbiei.

24 Aici este posibil să fi creat asemenea patronime strămoşi raeto-romani ai locuitorilor de azi ai nordului Italiei şi ai sudului Elveţiei, înainte ca aceştia să fi fost asimilaţi, în mare măsură, de germanicii care locuiesc azi în cea mai mare parte a Elveţiei, în Austria şi în nordul Italiei. Probabil, undeva în nord-estul Italiei de azi, aceşti raeto-romani (continuaţi, se pare, de friulanii şi ladinii de aici) veneau în contact cu românii rotacizanţi din Panonia şi Dalmaţia. Aşa s-ar explica unele particularităţi fonetice specifice şi azi atât raeto-romanilor cât şi românilor, aşa cum o arată fraza raeto-romană Iartats de ce am fat, apropiată de cea românească: Iertaţi de ce am făcut.

Prezenţa patronimului Berbecar este mai însemnată, din punctul de vedere al coeficientului de distribuţie spaţială, în nordul Transilvaniei, sudul Olteniei şi al Munteniei şi, mai ales, în nord-estul Moldovei, continuat, atât spre nord, în regiunea Cernăuţi, cât şi la est de Prut, în R. Moldova. De fapt, patronimul se întâlneşte în aproape toată România, cu unele prelungiri în jumătatea estică a Ungariei şi în sudul Ucrainei. În spaţiul romanic european – unde predomină variantele derivate de la *bercariu(s) – am notat aproape 7000 de purtători ai unor nume derivate de la cele două forme. Cei mai numeroşi sunt purtătorii variantei Berger, prezentă mai ales în Franţa, dar şi în regiunile francofone ale Belgiei şi Elveţiei, mai puţin în nordul Italiei, Luxemburg, Andorra, Spania, Portugalia25. Această formă este urmată de cele româneşti: Berbecar (cu aproape 500 de abonaţi) şi Bercar (peste 200), ultima fiind prezentă, izolat, şi în Italia şi Franţa. De asemenea, varianta occitană Bergier adună şi ea peste 300 de purtători, localizaţi mai ales în estul şi sudul Franţei şi în vestul Elveţiei. În ansamblu, „pecetea Romei” se manifestă cu putere şi în jumătatea occidentală, dar şi în cea orientală a Europei, 25 Pe baza prenumelor, i-am eliminat pe purtătorii numelor care aveau rezonanţă germană (mai ales în Elveţia şi în nordul Italiei).

totalul purtătorilor numelor derivate de la *pecorariu(s) şi de la *berbecariu(s) depăşind 11000. Dintre aceştia, peste 2200 se regăsesc în spaţiul carpato-balcanic.

Cealaltă variantă, Bercar, are, în spaţiul carpato-balcanic, cea mai mare concentrare în sudul R. Moldova, continuat cu regiunile estice şi sud-estice ale României. Acest nucleu se continuă şi în partea de sud a Ucrainei, lui alăturându-i-se unităţi spaţiale distribuite discontinuu, atât în sudul şi vestul României, cât şi în vestul şi estul Ucrainei şi în nordul Serbiei.

În ceea ce priveşte distribuţia, în spaţiul romanic european, a purtătorilor numelor derivate de la ambele teme de origine latină, cea mai mare concentrare a acestora se localizează în estul Franţei, în vestul României (Transilvania) şi în sudul R. Moldova, coeficienţi supraunitari întâlnind, de fapt, la nivelul aproape întregului teritoriu al celor trei ţări, dar şi în jumătatea nordică a Italiei, în Elveţia şi în Croaţia. Izolat, am mai notat asemenea concentrări în nordul Spaniei, Corsica, Sicilia, sudul Belgiei, dar şi în Ungaria sau nordul Serbiei.

Putem analiza distribuţia spaţială a termenilor derivaţi de la *berbecariu(s) şi, respectiv, *pecorariu(s) şi cu ajutorul analizei în componente principale. Astfel, din numeroasele variante, ne-am oprit, prin generalizare, la 11, coeficienţii de corelaţie între aceste forme fiind ilustraţi în tabelul de mai jos.

Berbecar(iu) Bercar(iu)/ *Bercalu

Bergar/ Berger Bergier

Bergair/ Bergeir(o)

Pacurar(iu)/ Pac(u)lar Pecorar(io)

Pegorar/ Pegorer Pegorier

Pegourier/ Pegoulier Pegureiro

Berbecar(iu) 1,000 0,031 -0,298 -0,085 -0,027 -0,032 -0,167 -0,120 -0,057 -0,030 -0,016

Bercar(iu)/*Bercalu 0,031 1,000 -0,217 -0,061 -0,020 0,009 -0,104 -0,085 -0,041 -0,022 -0,012

Bergar/Berger -0,298 -0,217 1,000 0,096 -0,024 -0,473 -0,366 -0,188 0,027 0,062 -0,051

Bergier -0,085 -0,061 0,096 1,000 -0,004 -0,137 -0,116 -0,076 0,024 -0,005 -0,015

Bergair/Bergeir(o) -0,027 -0,020 -0,024 -0,004 1,000 -0,044 -0,044 -0,029 -0,012 -0,008 -0,005

Pacurar(iu)/Pac(u)lar -0,032 0,009 -0,473 -0,137 -0,044 1,000 -0,258 -0,186 -0,092 -0,048 -0,026

Pecorar(io) -0,167 -0,104 -0,366 -0,116 -0,044 -0,258 1,000 -0,050 -0,090 -0,052 -0,029

Pegorar/Pegorer -0,120 -0,085 -0,188 -0,076 -0,029 -0,186 -0,050 1,000 -0,026 -0,023 -0,020

Pegorier -0,057 -0,041 0,027 0,024 -0,012 -0,092 -0,090 -0,026 1,000 -0,002 -0,010

Pegourier/Pegoulier -0,030 -0,022 0,062 -0,005 -0,008 -0,048 -0,052 -0,023 -0,002 1,000 -0,005

Pegureiro -0,016 -0,012 -0,051 -0,015 -0,005 -0,026 -0,029 -0,020 -0,010 -0,005 1,000

Mai adăugăm că am evidenţiat cu bold coeficienţii de corelaţie care au valori pozitive, chiar dacă valorile sunt modeste26. Se remarcă o oarecare corelaţie între Berbecar(iu) şi Bercar(iu), precum şi între aceasta din urmă şi Păcurar(iu). Bergar/Berger se corelează cu Bergier, Pegorier şi, respectiv, Pegourier/Pegoulier. Varianta occitană Bergier se corelează, de asemenea, cu Pegorier. Celelalte variante nu au coeficienţi de corelaţie cu valori pozitive cu nici unul dintre celelalte patronime. În ceea ce priveşte distribuţia spaţială, remarcăm faptul că Berbecar(iu), Bercar(iu) şi Păcurar(iu) se localizează mai ales în România, R. Moldova, Ucraina, Ungaria, dar şi în vestul şi sudul Peninsulei Balcanice (unde există sau/şi au fost atestate comunităţi româneşti), în vreme ce Franţa, sudul Belgiei, Luxemburg, Elveţia, nordul Italiei şi, mai puţin Peninsula Iberică, ies în relief prin formele Berg(i)er şi Pego(u)r(i)er/Pegoulier. Prezenţa, în unele unităţi spaţiale sud-vest-europene (în special în Spania), a purtătorilor unor patronime ca Păcurar, Bercaru, se datorează migraţiilor româneşti recente.

26 Acest fapt se explică şi datorită existenţei multor unităţi spaţiale europene unde aceste patronime nu au fost recenzate.

Am încercat să detaliem această analiză, la nivelul fiecărei variante, inclusiv cu derivatele – Pac(u)lar, de la Păcurar, *Bercalu, de la Bercar, Pegoulier, de la Pegourier, etc. Distribuţia coeficienţilor de corelaţie este evidenţiată în tabelul de mai jos (cu bold scoţând în evidenţă valorile pozitive).

Berbecar Bercar *Bercalu Bergar Berger Bergier Bergair Bergeiro Pacurar Pecurar Pecular Pac(u)lar Pecorar Pegorar Pegorer Pegorier Pegourier Pegoulier Pegureiro

Berbecar 1.000 0.033 -0.016 -0.023 -0.296 -0.085 -0,030 -0.016 0.009 -0.028 -0.016 -0.053 -0.167 -0.109 -0.054 -0.057 -0.029 -0.016 -0.016

Bercar 0.033 1.000 -0.012 -0.016 -0.211 -0.060 -0,022 -0.012 0.034 -0.020 -0.012 -0.035 -0.101 -0.077 -0.037 -0.040 -0.021 -0.012 -0.012

*Bercalu -0.016 -0.012 1.000 -0.004 -0.051 -0.015 -0,005 -0.003 -0.021 0.424 -0.003 -0.012 -0.029 -0.019 -0.009 -0.010 -0.005 -0.003 -0.003

Bergar -0.023 -0.016 -0.004 1.000 -0.029 -0.021 -0,007 -0.004 -0.030 -0.007 -0.004 -0.017 -0.041 -0.026 -0.013 -0.009 -0.007 -0.004 -0.004

Berger -0.296 -0.211 -0.051 -0.029 1.000 0.101 0,060 -0.051 -0.376 -0.089 -0.051 -0.228 -0.363 -0.153 -0.113 0.028 0.062 0.033 -0.051

Bergier -0.085 -0.060 -0.015 -0.021 0.101 1.000 0,023 -0.015 -0.111 -0.025 -0.015 -0.065 -0.116 -0.067 -0.040 0.024 -0.007 0.054 -0.015

Bergair -0,030 -0,022 -0,005 -0,007 0,060 0,023 1,000 -0,005 -0,040 -0,009 -0,005 -0,023 -0,044 -0,023 -0,013 -0,008 -0,009 -0,005 -0,005

Bergeiro -0.016 -0.012 -0.003 -0.004 -0.051 -0.015 -0,005 1.000 -0.021 -0.005 -0.003 -0.012 -0.029 -0.019 -0.009 -0.010 -0.005 -0.003 -0.003

Pacurar 0.009 0.034 -0.021 -0.030 -0.376 -0.111 -0,040 -0.021 1.000 -0.033 -0.021 -0.072 -0.208 -0.133 -0.070 -0.074 -0.039 -0.021 -0.021

Pecurar -0.028 -0.020 0.424 -0.007 -0.089 -0.025 -0,009 -0.005 -0.033 1.000 -0.005 -0.021 -0.050 -0.033 -0.016 -0.017 -0.009 -0.005 -0.005

Pecular -0.016 -0.012 -0.003 -0.004 -0.051 -0.015 -0,005 -0.003 -0.021 -0.005 1.000 -0.012 -0.029 -0.019 -0.009 -0.010 -0.005 -0.003 -0.003

Pac(u)lar -0.053 -0.035 -0.012 -0.017 -0.228 -0.065 -0,023 -0.012 -0.072 -0.021 -0.012 1.000 -0.121 -0.084 -0.042 -0.044 -0.022 -0.012 -0.012

Pecorar -0.167 -0.101 -0.029 -0.041 -0.363 -0.116 -0,044 -0.029 -0.208 -0.050 -0.029 -0.121 1.000 -0.045 -0.025 -0.090 -0.052 -0.003 -0.029

Pegorar -0.109 -0.077 -0.019 -0.026 -0.153 -0.067 -0,023 -0.019 -0.133 -0.033 -0.019 -0.084 -0.045 1.000 0.044 -0.013 -0.017 -0.008 -0.019

Pegorer -0.054 -0.037 -0.009 -0.013 -0.113 -0.040 -0,013 -0.009 -0.070 -0.016 -0.009 -0.042 -0.025 0.044 1.000 -0.031 -0.017 -0.009 -0.009

Pegorier -0.057 -0.040 -0.010 -0.009 0.028 0.024 -0,008 -0.010 -0.074 -0.017 -0.010 -0.044 -0.090 -0.013 -0.031 1.000 -0.002 -0.010 -0.010

Pegourier -0.029 -0.021 -0.005 -0.007 0.062 -0.007 -0,009 -0.005 -0.039 -0.009 -0.005 -0.022 -0.052 -0.017 -0.017 -0.002 1.000 -0.005 -0.005

Pegoulier -0.016 -0.012 -0.003 -0.004 0.033 0.054 -0,005 -0.003 -0.021 -0.005 -0.003 -0.012 -0.003 -0.008 -0.009 -0.010 -0.005 1.000 -0.003

Pegureiro -0.016 -0.012 -0.003 -0.004 -0.051 -0.015 -0,005 -0.003 -0.021 -0.005 -0.003 -0.012 -0.029 -0.019 -0.009 -0.010 -0.005 -0.003 1.000

Corelaţiile se distribuie aproximativ între aceleaşi variante. Astfel, Berbecar se corelează cu Bercar şi, respectiv, cu Păcurar, forma *Bercalu se corelează cu Pecurar (am înregistrat, în acest caz, cel mai mare coeficient, 0,424, lucru explicabil, deoarece ambele teme se localizează în Voivodina sârbească), Berger se corelează cu Bergier, respectiv cu Bergair, acesta din urmă corelându-se şi el cu Bergier. Pe de altă parte, forma Pegorar se corelează cu varianta Pegorer, patronimul Pegorier – cu Berger, respectiv Bergier. De asemenea, Pegourier se corelează cu Berger, dar şi cu Pegoulier (lucru de aşteptat, deoarece această formă este derivată din prima). Varianta Pegoulier se corelează şi ea cu Bergier. Celelalte variante nu au coeficienţi pozitivi de corelaţie cu nici una dintre celelalte forme. În ceea ce priveşte distribuţia spaţială, prima şi a patra clasă din harta de mai jos evidenţiază concentrarea în România, R. Moldova, Ucraina, Ungaria, vestul şi sudul Peninsulei Balcanice a patronimelor Berbecar, Bercar şi Păcurar, cu derivatele lor. Cea mai mare parte a Franţei se remarcă prin prezenţa formelor Berg(i)er şi Pego(u)r(i)er (a doua clasă), în vreme ce partea centrală şi sudică a Italiei este dominată de prezenţa lui Pecorar. În Spania şi, mai ales, în

Portugalia, sunt prea puţine forme şi nu au o importanţă prea mare, remarcându-se asemănări cu spaţiul franco-occitan.

Chiar dacă valorile pozitive ale coeficienţilor de corelaţie sunt modeste, putem vorbi de o geografie a sufixelor, care concentrează aceleaşi sufixe în aceleaşi arii geografice. Astfel, sufixul -ar se regăseşte în România, R. Moldova, Ucraina, sudul şi vestul Balcanilor, precum şi în centrul şi sudul Italiei. Aici am mai remarcat şi păstrarea nemodificată a lui c din formele latine *pecorariu(s) şi *ber(be)cariu(s). În schimb, sufixul -er, cu variantele sale -ier (carateristic mai ales spaţiului occitan) sau -eir, derivate, toate, tot de la -ar(ius) (aşa cum o arată şi prezenţa formelor Pegorar sau Bergar) caracterizează Franţa, sudul Belgiei, Elveţia, Peninsula Iberică şi nordul Italiei, zone unde se înregistrează şi sonorizarea c>g, în forme ca Bergair, Bergier, Berger, Bergeiro, Pegorer, Pego(u)rier, Pegoulier şi, mai rar, Bergar sau Pegorar27. Cele două zone se 27 Fenomenul este specific, într-o măsură mai mică, şi spaţiului românesc. Astfel, dacă în spaţiul dalmat este atestat Stânar (cu derivate), în România (precum şi în nord-estul Italiei apar forme plecând de la Stâner). Probabil, antroponimul Pakoulier(is), înregistrat în Grecia, surprinde prezenţa, izolată, în spaţiul balcanic a unor forme cu sufixul -(i)er. Această alternanţă se

suprapun aproape perfect peste Romania orientală (ce grupează România, R. Moldova, Ucraina, arealele panono-balcanice şi cele peninsulare italiene cu asemenea fenomene), respectiv Romania occidentală (cuprinzând nordul Italiei, Elveţia, sudul Belgiei, Franţa şi Peninsula Iberică). Mai mult, faptul că insulele Corsica şi Sardinia sunt considerate de specialişti arie de interferenţă între cele două Romanii se confirmă şi din acest punct de vedere, prin prezenţa unor manifestări specifice ambelor arii romanice).

Distribuţia coeficienţilor de frecvenţă pe state28, în spaţiul romanic european, este prezentată în tabelul de mai jos. Am evidenţiat cu bold valorile mai mari de 0,01‰. În tabel sunt scoase în prim-plan, pe de-o parte, valorile pentru fiecare variantă, cu c sonorizat sau nu (în coloanele II-III), cu trecerea lui o în u, în derivatele lui *pecorariu(s) (coloana a IV-a), cu prezenţa falsei derotacizări a lui r în l (coloana a V-a), cu totalul pentru formele derivate de la *ber(be)cariu(s), respectiv *pecorariu(s) (coloanele VI şi VII) şi cu totalul general al variantelor derivate de la ambii termeni pastorali latini.

Stat

Ber(be)car/Pacurar/ Pecorar coef frecv/abon tel

Bergar/Berg(i)er/ Bergeiro/Pegorar/

Pego(u)r(i)er/Pegoulier/ Pegureiro coef frecv/abon tel

Pacurar/Pecurar/ Pegourier/

Pegureiro coef frecv/abon tel

*Bercalu/Pacular/ Pecular/Pegoulier coef frecv/abon

tel

Ber(be)car(ius) coef

frecv/abon tel

Pecorar(ius) coef

frecv/abon tel

Ber(be)car(ius)/ Pecorar(ius)

coef frecv/abon tel

GR 0.00083682 0 0.00083682 0.00083682 0 0.00083682 0.00083682

HR 0.01836845 0 0.01404646 0.01404646 0.00378174 0.01458671 0.01836845

HU 0.00937298 0 0.00549451 0.00290886 0.00387847 0.00549451 0.00937298

PL 0.00029025 0 0.00029025 0 0 0.00029025 0.00029025

RO 0.37450357 0 0.29269261 0.00138999 0.08181096 0.29269261 0.37450357

BA 0.00678952 0 0.00678952 0.00678952 0 0.00678952 0.00678952

SR 0.01037277 0 0.01004862 0.00356564 0.00032415 0.01004862 0.01037277

MD 0.24394619 0 0.00358744 0 0.24035874 0.00358744 0.24394619

UA 0.0015178 0 0 0 0.0015178 0 0.0015178

BE 0.0139107 0.02490464 0.0006731 0 0.02288535 0.01593 0.03881535

CH 0.01514523 0.41286307 0.00062241 0 0.40248963 0.02551867 0.4280083

ES 0.00133663 0.00351485 0.00069307 0 0.00331683 0.00153465 0.00485149

FR 0.00643293 0.1150408 0.00050127 0.0000557 0.10571166 0.01576207 0.12147373

IT 0.06934252 0.04033748 0.00074884 0 0.01248065 0.09719934 0.10968

LU 0 0.14965464 0 0 0.14965464 0 0.14965464

PT 0 0.00509585 0.00048532 0 0.00461053 0.00048532 0.00509585

AN 0 0.0802139 0 0 0.0802139 0 0.0802139

MC 0.02857143 0 0 0 0 0.02857143 0.02857143

regăseşte, în graiul popular, şi mai târziu, până spre zilele noastre. Astfel, I. L. Caragiale, în Domnul Goe, ridiculizează pe utilizatorii formei, incorecte, mariner, în loc de marinar. 28 Informaţiile referitoare la numărul total de abonaţi de telefonie fixă pe ţări au fost preluate de pe site-ul CIA, https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/rankorder/2150rank.html, accesat la 13 septembrie 2010. Pentru majoritatea statelor datele sunt din anul 2008.

Astfel, formele în care c a rămas nemodificat se regăsesc mai ales în România şi în R. Moldova, urmate, în ordine, de Italia, Monaco, Croaţia, Elveţia, Belgia29, Serbia. Formele în care c a trecut în g se regăsesc în special în Elveţia, Franţa, Luxemburg, Andorra şi Belgia, adică mai ales în spaţiul de influenţă franco-occitană. Trecerea lui o din *pecorariu(s) a fost caracteristică în România, Croaţia şi Serbia, în vreme ce de-rotacizarea s-a manifestat mai ales în Croaţia, arie situată în cuprinsul zonei ocupate odinioară de români rotacizanţi. De fapt, chiar dacă în statele vecine valorile sunt mai mici de 0,01‰ (dar trec de 0,001‰), respectiv în Bosnia-Herţegovina, Serbia, Ungaria şi România, remarcăm că acest grup de state se suprapune peste o mare parte a zonei românilor rotacizanţi din trecut. Coeficientul de frecvenţă legat de prezenţa derivatelor de la *ber(be)cariu(s) are cele mai mari valori în Elveţia, urmată de R. Moldova, Luxemburg, Franţa, România, Andorra, Belgia şi Italia. Dacă în fosta Romanie occidentală se evidenţiază mai ales derivatele de la Bergar, în cea orientală (incluzând aici şi o mare parte a Italiei peninsulare şi insulare) ies în prim-plan formele Bercar şi Berbecar. În schimb, coeficientul de frecvenţă legat de formele rezultate de la *pecorariu(s) au valori mari în România, urmată, la mare distanţă, de Italia, Monaco, Elveţia, Belgia, Franţa, Croaţia şi Serbia. În România cel mai important patronim derivat este Păcurar, în spaţiul franco-occitan – Peg(o)ur(i)er, în Italia – Pecorar, iar în spaţiul ex-iugoslav – Pak(u)lar. Se remarcă faptul că, din punctul de vedere al totalului derivatelor de la cei doi termeni latini, cei mai însemnaţi coeficienţi se regăsesc, în ordine descrescătoare, în Elveţia, România, R. Moldova, Luxemburg, Franţa şi Italia, cu valori mai mari de 0,01‰. Dacă în spaţiul romanic occidental domină net formele derivate de la *ber(be)cariu(s), în cel oriental se remarcă variantele rezultate de la termenul *pecorariu(s). Acest lucru se întâmplă doar în România, deoarece R. Moldova seamănă, mai degrabă, cu spaţiul romanic occidental. O situaţie interesantă are Italia, mai aproape de România din această perspectivă. Se adaugă şi două state-liliputane: Andorra, cu un coeficient însemnat pentru derivatele de la *ber(be)cariu(s) şi Monaco – unde se constată un coeficient notabil pentru formele derivate de la *pecorariu(s). Mai precizăm că valorile extrem de reduse din Spania şi Portugalia par să ateste faptul că termenii de origine latină legaţi de păstorit nu au avut decât un impact modest asupra onomasticii iberice.

În legătură cu ceilalţi termeni, deşi ne referim în text şi la toponimia legată de aceste activităţi, hărţile prezentate cuprind, în mare măsură, doar reflectarea antroponimică a acestor termeni. Foarte răspândit este apelativul baci(u)30, despre a cărui origine s-au avansat mai multe opinii. Noi suntem de părere că acesta este traco-dacic (I. I. Russu, 1981), atât prin marea sa extensiune spaţială, prin onomastică, cât, mai ales, prin mulţimea de derivate, create în română (aceasta dovedind vechimea mare a termenului). Astfel, am notat o mulţime de toponime şi antroponime derivate de la acesta, prezente mai ales în 29 Aici este vorba, în principal, de imigranţi români, dar şi italieni. 30 Ion Iosif Russu, Etnogeneza românilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 253-254.

ariile în care atât dacoromânii, cât şi aromânii au rezistat mai bine asimilării din partea popoarelor vecine.

În ceea ce priveşte cele mai însemnate concentrări ale antroponimului, cu tot cu variantele şi derivatele sale, deşi se evidenţiază prin coeficienţi supraunitari, România, R. Moldova, sudul şi vestul Ucrainei, Ungaria, Slovacia şi jumătatea nordică a Serbiei, cele mai mari valori ale respectivului coeficient se regăsesc pe litoralul dalmat al Croaţiei, în Muntenegru şi în unele prefecturi din Grecia.

Dintre variante, cea mai răspândită este Baci, cu o mulţime de derivate (câteva sute). Cele mai importante nuclee de distribuţie spaţială se regăsesc în România, R. Moldova, sudul şi vestul Ucrainei, Slovacia, Ungaria, precum şi în partea vestică a Peninsulei Balcanice, din Slovenia până în Serbia, în vestul Bulgariei şi sudul Albaniei. Cele mai mari valori ale coeficientului de repartiţie spaţială se află în sudul Transilvaniei, în nordul şi sudul Serbiei, în Slavonia şi pe litoralul adriatic croat.

În schimb, tema Baţi (Batsi) se regăseşte mai ales în sudul Peninsulei Balcanice, cu cele mai mari concentrări în Grecia şi în Muntenegru, dar cu prezenţă însemnată şi în Serbia, Croaţia, Ungaria, România şi Ucraina. În Serbia, România şi în sudul Ucrainei poate fi vorba de imigrări din sudul Peninsulei Balcanice31, unde influenţa elenică l-a modificat pe Baci în Batsi, dar în Croaţia, nordul Serbiei, Ungaria şi vestul Ucrainei, regiuni aflate câteva secole sub stăpânire austriacă (austro-ungară), poate fi vorba şi de scrierea, eronată, a lui Bacs ca Bacz (sau chiar Batz), fapt ce a dus şi la modificarea fonetică menţionată.

31 Imigrarea, din sudul Peninsulei Balcanice, a unor aromâni sau chiar a unor greci (urmaşi de aromâni deznaţionalizaţi) purtând asemenea nume nu ar fi o surpriză, pe de-o parte deoarece, fie în urma îmbogăţirii din oierit (prin care au devenit comercianţi), fie datorită tulburărilor din Balcani (secolele XVIII-XIX), mulţi chervangii aromâni s-au stabilit în oraşele central- şi est-europene (Viena, Buda, Miskolc, Odessa, etc.). Alexandru V. Boldur, op. cit., p. 289 (inclusiv nota infrapaginală 2) menţionează dezvoltarea Odessei, după 1794, mai cu seamă datorită activităţilor comerciale desfăşurate de originari din Grecia. Între ei se găseau şi mulţi aromâni, aşa cum o dovedeşte existenţa Asociaţiei Aromânilor Greci din Odessa.

Un alt termen de origine traco-dacică este strungă (I. I. Russu, 1981), prezent, de asemenea, şi la dacoromâni şi în arealele în care au locuit şi/sau locuiesc şi azi românii balcanici32. Acesta este notat în tot spaţiul carpatic, din sudul Poloniei, până în Carpaţii Meridionali şi în Apuseni (fiind prezent şi în zone deluroase, de pildă, în Podişul Moldovei), dar şi la sud de Dunăre, până în Albania şi nordul Greciei. Acesta a dat şi derivate antroponimice, dintre care îl menţionăm pe Strungar, cu sensul de locuitor şi utilizator al unei strungi. Din acesta au evoluat toponimul Struga (sud-vestul R. Macedonia) şi patronimul Strugar, datorită influenţei slave care a afectat atât spaţiul balcanic, cât şi, într-o oarecare măsură, pe cel nord-dunărean.

32 Op. cit., p. 393-396.

Cele mai importante concentrări ale celor două variante se regăsesc în două zone: una în nordul României, continuat cu jumătatea septentrională a R. Moldova şi cealaltă, la sud de Dunăre, cu precădere în spaţiul ex-iugoslav, unde se remarcă mai ales Serbia, Croaţia şi, cu precădere, Muntenegru, acestora adăugându-li-se şi nordul Greciei.

Strungar este atestat atât la nord de Dunăre, unde se evidenţiază în R. Moldova, România şi Ucraina, cât şi în spaţiul balcanic, în Grecia. Acestea sunt regiunile unde fonetismul lui strungă şi al derivatului său, tema strungar, nu au fost alterate de influenţa slavă decât parţial (în spaţiul românesc carpato-dunărean) sau deloc (Grecia).

În schimb, urmare a influenţei slave, n intervocalic a căzut, astfel explicând-se atât numele oraşului Struga din sud-vestul R. Macedonia, cât şi patronimul Strugar, prezent, în primul rând, în Muntenegru, dar şi în Serbia, Croaţia, precum şi în România, cu prelungiri la est şi nord de Prut.

Ca o reflectare a romanizării elementului traco-dacic din spaţiul balcano-carpatic, evidenţiem faptul că un alt apelativ tracic, stână33, a dat naştere unui alt termen (echivalent cu baci, păcurar, cioban), stânar/stâner, în care sufixul -ar/-er, cu sens profesional, este de origine latină. Apelativul a fost foarte productiv mai ales la sud de Dunăre, mai exact în Slovenia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina, Muntenegru şi Serbia. La nord de Dunăre este mai puţin prezent în onomastică (în jumătatea nordică a Ardealului şi în vestul Moldovei), notând, pe de altă parte, întrebuinţarea sa, ca termen geografic popular, în sud-vestul României (fapt atestat de includerea formei stâner în Dicţionarul toponimic al României. Oltenia). În schimb, în spaţiul românesc actual, mai ales în zona vestică a ţării, este prezent patronimul Stânean34.

33 Idem, p. 388-389. 34 Localizarea antroponimului mai ales în vestul ţării, în jurul Munţilor Apuseni, l-ar putea pune în legătură cu oiconimul Stâna de Vale, opinie pe care o avansăm cu prudenţă.

Localizarea spaţială a variantelor şi derivatelor lui Stânar în România lasă să se întrevadă o distribuţie mai largă a temei, limitată în circulaţie doar la sud-vestul ţării, dar prezentă în onomastică atât în Transilvania, cât şi în Moldova.

Totuşi, cea mai importantă arie de distribuţie, cel puţin sub raport antroponimic a lui Stânar se remarcă în vestul Peninsulei Balcanice, din Slovenia până în R. Macedonia, dar cu prezenţă notabilă mai ales în Serbia, Bosnia-Herţegovina şi Croaţia. Izolat, patronimul se regăseşte şi în Polonia.

Apelativul târlă este de origine slavă. Acesta apare, în numeroase toponime, atât în România (în spaţiul extracarpatic), R. Moldova, cât şi în Bulgaria, Serbia, R. Macedonia şi în nordul Greciei.

Tot slav este şi sălaş, fiind derivat, probabil, dintr-un selo, cu sensul de aşezare, sat, punct locuit. În română nu a fost chiar foarte productiv, dar a creat o mulţime de toponime, notate atât în Polonia, cât şi în Ungaria, vestul României, Serbia, nord-vestul Bulgariei şi în R. Macedonia. Termenul a creat patronime, atât în România, cât şi în Croaţia, Serbia, Slovacia, R. Moldova, Ucraina. De remarcat faptul că patronimul Sălăşan este consemnat, în România, mai ales în judeţul Hunedoara şi în cele vecine, în legătură cu migrarea unor originari din cele două sate Sălaşul de Jos şi Sălaşul de Sus din Munţii Poiana Ruscă, zonă tradiţional majoritar românească.

Aserţiunile potrivit cărora termenul este o creaţie ungară, fiind preluat de la maghiari de români nu se justifică, deoarece este foarte greu de explicat prezenţa toponimelor derivate de la acest termen în Polonia, Bulgaria şi R. Macedonia, unde prezenţa maghiară a fost cel mult izolată, episodică, dar unde au fost sau/şi mai sunt atestate comunităţi însemnate de români. Sensul de mică aşezare cu caracter pastoral, stână, cu această destinaţie pe timpul iernii – cu care vor fi fost utilizate zecile de asemenea puncte din Panonia – pare a fi o creaţie românească. Susţinem această idee bazându-ne atât pe sărăcia termenilor legaţi de păstorit prezenţi în maghiară, cât şi, mai cu seamă, pe deosebita bogăţie a unor asemenea termeni, utilizaţi de români.

Un termen de origine tătară (sau, mai degrabă, turcească35) este câşlă. Acesta a creat toponime, legate tot de activitatea pastorală în special în Basarabia (unde apar toponimele Câşla, Câşliţa-Prut, Câşliţa – în sud şi Chişla-Salieva – în nord) şi Dobrogea (satul Câşla, rebotezat Mineri). În ambele regiuni sensul lui câşlă este cel de stână, târlă. De la acesta a derivat câşlar, cu sensul de locuitor al unei câşle, păstor.

35 Ne pronunţăm pentru originea turcească deoarece, sub forma căşlă, termenul este atestat şi în dialectele aromân şi meglenoromân. Se ştie că, dacă dacoromânii au avut relaţii atât cu turcii, cât şi cu tătarii, românii sud-dunăreni nu au avut nici un contact, în Evul Mediu, cu tătarii.

Patronimul Câşlar este localizat mai ales în România, R. Moldova, Ucraina, apărând, izolat şi în districtul sârbesc Pančevo (pătruns, probabil, în vremea în care o mare parte a Banatului a fost inclus în paşalâcul de Timişoara).

În România este atestat şi patronimul Câşleanu. Acesta, însă, în multe cazuri, poate avea şi sensul, geografic, de originar dintr-un sat numit Câşla.

Un alt termen de origine turcă este odaie36. Acesta are şi sensul de târlă, sălaş, colibă păstorească. Urmare a faptului că principatele extracarpatice Ţara Românească şi Moldova s-au aflat sub o mai puternică influenţă otomană în Evul Mediu, toponimele derivate se localizează în sudul şi estul României (Odaia Turcului – Dâmboviţa, Odaia Banului – Buzău, Odaia lui Manolache – Galaţi, Odaia Bursucani – Vaslui, Odăile – Ilfov, Odăile – Prahova, Odăile – Buzău), şi în R. Moldova (Odaia – Nisporeni, Odaia – Şoldăneşti).

36 Termenul apare şi la aromâni, sub formele odă, udă, udae. De remarcat, şi în acest caz, modificarea turcescului oda în udă, udae, regula trecerii lui o în u fiind actuală şi azi la aromâni.

Antroponimele derivate, care pot avea sensul de păstor, sunt Odăiaşu şi Odăianu, localizate numai în România, la est şi, mai cu seamă, la sud de Carpaţi. Patronimul Odăianu poate avea şi sensul de originar dintr-o aşezare numită Odaia sau Odăile.

Şi pentru apelativul cioban s-au avansat mai multe idei, în legătură cu originea sa, mai mulţi specialişti afirmând că acesta este turcesc. Chiar dacă ideea este credibilă, noi opinăm că, la baza termenului, ar putea sta, foarte bine, un cuvânt de origine cumană. Românii au avut o experienţă de convieţuire cu cumanii, care începe la cumpăna dintre primul şi al doilea mileniu al erei creştine şi se întinde pe cel puţin două-trei secole. Până la asimilarea comunităţilor de cumani de către elementul românesc, sau tocmai datorită acestui proces, au pătruns în română atât termeni de origine cumană (bugeac/buceci, cioban/ciobar, etc), cât şi numeroase nume, de locuri (Bugeac, Bucecea, Bucegi, Bahlui, Vaslui, Suhurlui, Covurlui, Călmăţui, Teslui, Deznăţui, Ozun, Uzunul, Oituz etc.) sau/şi de persoană (Basarabă, Tâncabă, Toxabă, Talabă, Tartabă, Hârjoabă şi altele), utilizate de acest popor türcic. Vechimea termenului şi originea cumană în română par să fie probate de „preluarea”, în română, de către acest apelativ, a două fenomene fonetice specifice limbii române: transformarea vocalei o în u („moştenire” din latină: a se vedea evoluţiile mons/montis>munte, frons/frontis>frunte, pons/pontis>punte, ponere>punere, exponere>spunere, potere>putere, dolor>durere, tornare>turnare, romanus>rumân/ar(u)mân/rumon/rumăr, dormire>durmire, toponimele

*Moreş>Mureş, Donaris>Dunăre, Salona>Sărună ş.a.m.d.), respectiv rotacizarea lui n intervocalic (prezentă şi în alte cuvinte româneşti de origine latină: măra, bire – la istroromâni, gerunche, bură, rărunchi, irimă – notate fie la moţi, fie la maramureşeni).

Faptul că această evoluţie o>u s-a manifestat încă din latina populară târzie se explică şi prin prezenţa aceleiaşi modificări fonetice şi în alte arii marginale ale romanităţii: la portughezi (de exemplu, peccorarius>pegureiro, cu o evoluţie identică cu a formelor româneşti păcurar/picurar), în extremitatea vestică a Europei şi la occitani (şi aici apare o formă pégourier, din care, printr-o falsă derotacizare, a rezultat pégoulier), la francezi, fostă „margine” nord-vestică a Imperiului roman (la care apare, din latinescul tornare, verbul tourner, asemănător cu românescul a turna/turnare), la sarzi (unde am notat un Monte Petrosu, aproape identic ca formă cu numeroasele vârfuri din Carpaţi numite Pietrosul), dar şi la raeto-romani (care îşi numesc limba rumantsch, aşa cum, în Evul Mediu, urmaşii traco-daco-romanilor vorbeau rumâneşte)37. 37 Românii din estul Serbiei se denumesc şi astăzi rumâni, iar la aromâni, pe lângă formularea frecventă armân, cu care ei se definesc, apare, mai rar, şi arumân. De asemenea, termenul cu

Cele trei areale sunt şi cele în care s-a manifestat, de asemenea, rotacismul (în portugheză apar termeni precum: branco, escrava, dor, igreja – ultimul fiind prezent şi în galiciană, iar onomastica franceză reţine nume precum Le Hâvre, derivat din germanicul haven şi Londres, rezultat din celto-romanul Londinium), precum şi cuvinte în care s-a manifestat rotacismul – l’orme (rezultat din latinescul ulmus)38. Rotacismul s-a manifestat şi în Sardinia, de asemenea,

care s-au definit istroromânii, înainte de generalizarea termenului slav vlah a fost cel de rumăr, iar la meglenoromâni a existat, tot înainte de generalizarea lui vlah, rumon. 38 De altfel, „antireacţia”, uneori eronată, la rotacizare, prin care vorbitorii rotacizanţi au încercat să „corecteze” o falsă formă rotacizată s-a manifestat, identic, în două arii rotacizante aparţinând unor limbi diferite. Astfel, în spaţiul occitan a rezultat Pégoulièr, dintr-un, probabil, *Pegurariu(s) (din care derivă şi portughezul Pegureiro), iar în cel locuit odinioară de românii rotacizanţi, din *Pecurariu(s) – formă din care va fi rezultat şi cea occitano-portugheză veche *Pegurariu(s) – a derivat, fie printr-un Păcurar(u), fie printr-un Pecular(u) – varianta Pak(u)lar, atestată în vestul Peninsulei Balcanice şi în Panonia. Remarcăm evoluţia fonetică, identică, o>u, caracteristică latinei populare din spaţiile traco-daco-roman, galo-roman sudic (occitan, ulterior), respectiv lusitano-roman, care va fi dat peccorarius>*pecurariu(s). Evoluţia trebuie să se fi produs în perioada secolelor III-V (când, încă, mai aparţinea şi Dacia Imperiului roman, măcar la început,

arie periferică faţă de Roma, prin poziţia sa insulară (unde apare cresia, derivat din ecclesia sau crai, rezultat din clave). Inovaţiile lingvistice, prezente mai ales în ariile marginale, care vor fi circulat o vreme în paralel cu formele oficiale, din latina „literară”, se explică şi prin slăbirea autorităţii centrale, în secolele III-V, fenomen apărut pe fondul crizei interne şi al repetatelor atacuri din exterior ale diferitelor grupuri de migratori.

Aşa se face că întâlnim, în onomastică, pe de-o parte, antroponime şi toponime derivate de la ciuban, iar pe de alta – nume de forma Ciobar. Fenomenul modificării o>u mai este încă utilizat, pe scară largă, de către românii balcanici şi de către ţiganii băieşi românofoni din Ungaria. Atestarea izolată a acestor din urmă forme se explică prin faptul că, spre anul 1000, în cea mai mare parte a spaţiului locuit la acea vreme de români, rotacizarea nu a mai fost utilizată, rămânând a mai fi folosită doar de românii vestici (reprezentaţi, până astăzi, „insular”, doar de istroromâni, moţi şi maramureşeni).

dar, în acelaşi timp, acesta se găsea în criză, autoritatea sa asupra provinciilor, mai ales asupra celor periferice, slăbind considerabil, fapt ce a permis inovaţiile lingvistice ce au dus, în final, la naşterea actualelor limbi romanice).

Însuşi numele poporului cuman pare să fi suferit această influenţă o>u, dintr-un *coman – care a dat numeroase toponime (Comana, Comăna, Comani, Comanca, etc.) şi antroponime româneşti (Comănescu, Coman, Comanici, etc.), neschimbate până azi, trecându-se, în română la cuman (mai puţin productiv în plan onomastic, tocmai fiindcă a apărut mai recent – am notat, de pildă, un antroponim Cumeneanu). Numele a fost transmis, apoi, şi vecinilor de la vest şi sud, maghiarii numindu-i pe cumani cu apelativul kun, rezultat dintr-un cu(ma)n (termenul creând numeroase toponime şi antroponime)39, în vreme ce, în Peninsula Balcanică, la slavii de aici, am notat oiconimul Kumanovo (R. Macedonia). Vechimea din vremea prezenţei cumane în estul spaţiului carpatic este întârită atât de numărul mare de variante, cât şi de faptul că acestea se regăsesc într-un total de aproape 100 derivate. Acestea se diferenţiază, în primul rând, fonetic. Dintre toate patronimele legate de păstorit, credem că nici unul nu are atâtea variante, create datorită modificărilor fonetice. Apare forma Baci, dar şi Baţi, mai ales ca urmare a influenţei elene. Apare atât Mocan, cât şi Mucan, însă şi Mocar, precum şi Mucar. Cioban, însă, deţine, prin variantele sale, derivate care au fost afectate de câte una sau chiar două dintre modificările fonetice menţionate, în ansamblu fiind vorba de faptul că a fost afectat de toate. Astfel, datorită influenţei rotacizante, alături de Cioban apare şi Ciobar. Această formă a suferit şi transformarea grupului de foneme ci în ţi, ceea ce a dus la apariţia formei Ţiobar, alături de Ţioban. Mai vechea obişnuinţă, datând din perioada romană, de transformare a lui o în u a avut ca rezultat dezvoltarea nu doar a variantei Ciuban, ci şi a formelor Ciubar sau Ţiuban. Mai mult, în spaţiul slav polono-ucraineano-belarus, de la Cioban s-a ajuns la variantele Ceaban sau Ceban, modificări care se regăsesc şi în variantele Ţeaban, Ţeban, ori Ceabar.

Dovada faptului că termenul cioban este de origine (probabilă) cumană şi nu turcă40 este dată şi de alte aspecte: prezenţa antroponimelor mai ales în spaţiul românesc extracarpatic şi la est de acesta (ceea ce arată că tema a fost preluată de către primele grupuri de păstori care au intrat în contact cu cumanii, veniţi dinspre est); pătrunderea acestui termen şi la românii vestici, care l-au modificat, luând naştere antroponimele Ciobar, Ciuban sau Ciubar (modificate în spaţiul locuit azi de slavii răsăriteni în Cebar, Ceabar), o parte a acestor români migrând spre sudul Peninsulei Balcanice, unde apar atât Ţiuban, cât şi Ţiobar, alături de Ţioban, rezultat, la aromâni, din modificarea, sub influenţă grecească, a lui ci în ţi.

39 După ce, până spre jumătatea veacului al XIII-lea, Regatul maghiar a încercat, prin crearea Episcopiei Cumaniei, în zona de la exteriorul Carpaţilor de Curbură, să convertească la catolicism atât pe cumanii de aici, cât şi pe „schimaticii” ortodocşi români (fără succes, însă), o mare parte a cumanilor a cerut Curţii de la Buda să fie strămutaţi, de teama unei posibile invazii tătare (produsă în 1240-1241). Aceştia au fost colonizaţi în Panonia, unde două comitate amintesc de Cumania Mare (Nagykun), respectiv Cumania Mică (Kiskun) – Jász-Nagykun-Szolnok, respectiv Bács-Kiskun. 40 Ocuparea, după bătălia de la Mohacs a unei mari părţi a Panoniei de către otomani (şi transformarea în paşalâcul de Buda a unei mari părţi a Regatului maghiar), i-a adus în contact, pentru prima dată, pe otomani şi pe cumani, dând şansa ca limba cumană să se mai conserve până în veacul al XVIII-lea.

Varianta iniţială trebuie să fi fost Cioban, din cel puţin două motive: se regăseşte atât printre variantele nerotacizate, cât şi rotacizate, afectate sau nu de modificarea ci>ţi; apoi, are şi cel mai mare număr de purtători ai numelui şi cea mai mare extensiune spaţială, celelalte variante, cu u, rotacizate ori cu ţi având o repartiţie locală, cel mult regională41. Aceasta se evidenţiază prin valori 41 Variantele Ceaban şi Ceban, prezente mai ales în Ucraina, dar şi în R. Belarus, R. Moldova şi în Polonia au rezultat tot din Cioban. În rusă, dar şi în poloneză, o devine a, rezultând forme precum Чабан (în rusă, ucraineană, bielorusă) sau Czaban (în poloneză). Forma Чебан pare să fi evoluat din varianta Чабан. Cum o mare parte a acestor zone s-a aflat sub ocupaţie ţaristă şi/sau sovietică, localizarea în această arie a unor asemenea forme se explică, inclusiv prezenţa, mai ales în Basarabia a formelor Ceoban, Ceaban sau Ceban, cu derivatele lor. Opinăm, pe de altă parte, că evoluţia Ceaban>Ceban se putea realiza, încă, pe „teren lingvistic” românesc, într-o arie unde se manifesta bilingvismul (românii fiind în curs de asimilare), plecând-se de la formele care circulă în paralel, în aceeaşi zonă sau în zone şi dialecte româneşti diferite. Astfel, notăm pronunţiile moldoveneşti deaja, am aşteaptat (în loc de deja, am aşteptat), respectiv, formele istroromâne, aromâne, meglenoromâne featå/feată, veară, etc, din care au derivat cele dacoromâne fată, vară. Se pare că „vinovăţia” pentru diftongarea e>ea o „poartă” slavii, din vremea convieţuirii româno-slave datând schimbarea formelor traco-daco-latine (a doua formă este cea de plural):*me(n)sa-me(n)se, *feta-fete, *sera-sere, *vera-vere în m(e)asă-me(a)se,

supraunitare ale coeficientului de repartiţie spaţială în România (mai ales în partea sa estică), R. Moldova şi sudul Ucrainei, fiind evidenţiată, de asemenea, în nordul Serbiei, vestul Bulgariei şi în zonele adriatice ale Croaţiei şi Albaniei. Varianta Ciuban iese cel mai bine în prim-plan în vestul Ucrainei şi nord-vestul României, ţări în care are o extensiune spaţială mult mai mare, dar şi în R. Belarus, Slovacia, Croaţia şi Serbia. Izolat este menţionată şi în vestul Bulgariei şi în Cehia.

Distribuţia spaţială a acestei variante, Ceaban, pune în evidenţă în primul rând Ucraina, în primul rând partea sa sudică şi vestică. De asemenea, această formă se regăseşte şi în R. Moldova şi, mai modest, în R. Belarus şi în Polonia.

f(e)ată-fe(a)te, seară (în Ardeal şi Moldova – sară) -se(a)re (schimbat, apoi, în seri), v(e)ară-ve(a)re (devenit apoi veri), m(e)asă-me(a)se ş.a.m.d.

Varianta Ceban, o modificare sub influenţă slavă a lui Cioban, derivată, se pare, din precedenta (Ceaban) este cel mai bine reprezentată în R. Moldova, vestul şi sudul Ucrainei, ţară unde şi are cea mai notabilă extensiune spaţială. Mai rar, varianta se regăseşte şi în România.

Trecând la formele rotacizate, cea mai veche pare să fie Ciobar, localizată, în special, în nordul României şi în sudul Ucrainei, sensul (probabil) de migraţie părând să fie dinspre Maramureş (arie clasică de manifestare a rotacismului), prin nordul Moldovei, către stepa din vecinătatea Mării Negre. Patronimul este recenzat şi la Bucureşti, dar aici credem că este vorba de o migraţie recentă.

Ciubar are reprezentanţi numai în R. Belarus, unde, considerăm noi, a ajuns, probabil, din Maramureş, migrând spre nord. Această variantă numără cei mai mulţi reprezentanţi42, fiind urmată de cea de la care a derivat (ambele deţinând câte o treime din cele câteva zeci de abonaţi cu asemenea nume).

42 Numărul cel mai mare de purtători ai numelui justifică posibila formare a lui Ciubar în vechiul voievodat al Maramureşului. Acesta se afla atât în aria de manifestare a rotacismului (dovedit şi azi de existenţa unor termeni precum corindă/corindiţă, irimă), cât şi în cea în care s-a produs evoluţia o>u (aşa cum o arată şi toponimia – Trei Hutare, la limita cu Galiţia – cât şi vorbirea populară actuală: utilizarea, de exemplu, a verbului în forma a durmi, în loc de a dormi). De aici, unde apare atestat şi Ciuban, par să fi migrat şi purtătorii variantei Ciobar (ambele având coeficienţi de repartiţie spaţială mult peste medie), cât şi ai patronimului Ciubar (neatestat, deocamdată, în zonă, probabil dispărut între timp).

Patronimul Ceabar se regăseşte tot la nivelul R. Belarus, fiind, aşa cum am mai amintit, o variantă derivată de la forma iniţială, Ciobar, sub influenţa fonetică a limbii ruse sau, poate, chiar a celei bieloruse, în cadrul unui proces asimilator al păstorilor români în masa elementului etnic slav.

Formele influenţate de limba greacă sunt reprezentate, în primul rând, de varianta Ţioban. Aceasta este cel mai bine reprezentată în Grecia, în Peninsula Balcanică întâlnindu-se şi în Bulgaria, Croaţia şi Slovenia (în ultimele două cazuri poate fi vorba de deformări realizate de cancelaria imperială de la Viena). Mai notăm prezenţa izolată a variantei în sudul, centrul şi vestul Ucrainei.

Varianta Ţiuban se localizează doar în spaţiul est-slav, în special în partea estică a Ucrainei, dar şi în cea vestică, precum şi la Kiev sau Minsk. Opinăm că, în absenţa purtătorilor numelui în Grecia, este posibil ca varianta să fie o modificare, produsă sub influenţa Curţii habsburgice, undeva în vestul Ucrainei de azi, de unde purtătorii numelui au migrat spre nord şi spre est.

Forma Ţeban se localizează doar în Ucraina, prezenţa sa în regiuni vestice ale acestei ţări făcându-ne să bănuim aceeaşi influenţă a autorităţilor habsburgice. Ulterior, ca şi în cazul precedent, purtători ai numelui au migrat spre regiunile sudice şi estice ale Ucrainei. Aproximativ la fel se prezintă lucrurile în cazul variantei Ţeaban, localizată cam în aceleaşi regiuni ucrainene ca şi pentru Ţeban. Probabil, varianta anterioară derivă din aceasta.

Prezenţa, printre variantele care au suferit, din diverse cauze, modificarea ce/ci>ţe/ţi, a formei Ţiobar, afectată şi de rotacism şi localizarea sa, izolată, doar în Grecia se constituie în încă un argument în sprijinul originii cumane a termenului cioban. Astfel, opinăm că, în zona cu români rotacizanţi din vestul României, Ungaria sau/şi vestul Peninsulei Balcanice, dintr-o variantă Cioban s-a ajuns la Ciobar43. Purtătorii numelui au migrat apoi spre sud, unde, ca urmare a influenţei elene, s-a ajuns la forma actuală, Tsiobar.

43 Purtători ai numelui, în această variantă, se regăsesc, încă, în Maramureş, zonă recunoscută pentru tendinţele sale rotacizante.

Mocan pleacă de la un termen al cărui sens este de locuitor (în special păstor) de la munte (uneori cu referinţă la zona muntoasă a Transilvaniei). Mai este atestat şi sensul de „purtător de moacă” (acest din urmă termen având sensul de bâtă ciobănească, cioplită la partea superioară, adesea în forme zoomorfe sau/şi antropomorfe). La etimologie se menţionează expresia „necunoscută”, dar, prin numărul mare de antroponime legate de acest termen, care situează pe mocan pe locul al treilea în spaţiul carpato-balcanic, după cioban şi baci şi prin faptul că este cunoscut şi la aromâni şi meglenoromâni, departe, deci, de zona montană ardelenească, este de presupus tot o origine traco-dacică.

De asemenea, însuşi faptul că bâta păstorească (moaca) sculptată la capătul superior în forma balaurului cu cap de lup, steagul de război al dacilor, prezentă la păstorii aromâni inclusiv în zilele noastre, ne îndrituieşte să credem că acesta a fost moştenit atât de ramura sud-dunăreană, cât şi de cea nord-dunăreană a românităţii, de la strămoşii traco-geto-daci. Pledează în acest sens atât acceptarea modificărilor lui o în u, manifestată şi la termeni traco-dacici ca şi la cei latini (apare, astfel, Mucan, atât în spaţiul românofon nord-dunărean – R. Moldova, cât şi în Ucraina, mai ales în regiunea Odessa, unde există, de asemenea, un important element românesc, cât şi în Grecia, în arealul locuit de aromâni44), prezenţa formelor rotacizante (în special în nord-vestul României şi 44 Remarcăm faptul că, la termenii vechi, fie traco-dacici, latineşti sau intraţi în limbă în perioada convieţuirii cu slavii (secolele VI-IX), fie s-a produs diftongarea lui o în oa, fie acest fonem a devenit, adesea, u. Astfel, verbele a muri, a purta, respectiv, a turna, evoluate din cele latine morire, portare, respectiv, tornare, se regăsesc în formele eu mor, eu port respectiv eu torn (prezent, persoana I, singular) şi noi murim, noi purtăm, respectiv noi turnăm (prezent, persoana I, plural), din formele latineşti solem şi florem au rezultat cele româneşti soare şi floare, dintr-un dacic (probabil) *moc(a) a rezultat, pe de-o parte moacă, dar şi mucan/mucar, în vreme ce slavul koža a evoluat în formele româneşti coajă/*coază (ultima, în ariile cu fonetism siflant, care au conservat şi forme precum cozan/cozar sau sluzbă). Interesant paralelismul formelor derivate din

în regiunea Transcarpatia – veche arie de locuire românească rotacizantă, dar şi în R. Moldova şi alte regiuni ale Ucrainei, precum şi în Serbia, Bulgaria şi Grecia), fie Mocar (mai ales în Transcarpatia, nord-vestul României, R. Moldova şi Bulgaria – unde pare să fi migrat, probabil din zona timoceană a Serbiei – şi ea în cuprinsul ariei românilor rotacizanţi), fie Mucar (în Grecia, unde apar derivate cum ar fi Moukarika – *Mucărică). Purtătorii greci ai numelui par să fi migrat din aceeaşi arie rotacizantă, suprapusă, în mare, peste Câmpia Panonică.

posibilul traco-dacic *moc(a) şi latinescul mola: pe lângă moacă, respectiv, moară, se regăsesc şi mucan/mucar, respectiv murar (forme care circulă, însă, împreună/alături de mocan/mocar, respectiv morar). Se pare că unele forme au circulat în paralel, aşa cum o dovedeşte termenul, rotacizat, mormânt, cu varianta armânească murmânt, rezultate, ambele, din latinescul monumentum. Mai evidenţiem alternanţa între forma diftongată – coroană şi cea cu u – cunună, la acelaşi termen (a doua formă este o falsă de-rotacizare), evoluat din latinescul corona. Un fenomen asemănător (dar numai în ceea ce priveşte evoluţia o>u) se regăseşte şi în franceză, unde apar verbele mourir, tourner şi substantivul couronne. Acest fapt, ca şi pronunţia lui o ca u în portugheză sau manifestarea aceluiaşi fonetism în raeto-romană (rumantsch, rezultat din romanus, ca şi rumân), lasă să se întrevadă începuturile acestor modificări fonetice în perioada latinei populare din secolele III-IV.

Variantele nerotacizate se localizează în special în România, dar şi în ţările învecinate: nord-estul Ungariei, vestul şi sudul Ucrainei, R. Moldova, izolat în estul Ucrainei, R. Belarus, Slovacia, R. Cehă, Serbia, Bulgaria, R. Macedonia şi Grecia.

În schimb, pentru a întări „renumele” de arie rotacizantă tradiţională, nordul Maramureşului (inclus, azi, în regiunea Transcarpatia), alături de judeţul românesc Satul Mare, are cea mai importantă concentrare a variantelor rotacizante derivate de la Mocan. De aici se pare că au migrat purtători ai numelui spre vestul, sudul şi estul Ucrainei, Polonia, R. Belarus, la fel cum, din celălalt capăt, sudic, al ariei cu români rotacizanţi (districtul Bor), au migrat purtători ai unor asemenea nume spre estul Bulgariei sau spre jumătatea nordică a Greciei.

Un alt element care pare să întărească originea autohtonă, traco-dacică, a lui mocan este dat de... absenţa sa din vestul ariei Peninsulei Balcanice (spaţiul ex-iugoslav), în care s-a manifestat stânar (tot cu origini traco-dacice), cu acelaşi sens ca şi mocan (cel de păstor din ţinuturile muntoase). Cei doi termeni nu se suprapun, ci se completează, după cum o dovedeşte antroponimia pastorală carpato-balcanică. Confirmă o asemenea idee reprezentarea cartografică de mai jos, realizată printr-o îmbinare între analiza în componente principale şi clasificarea ascendentă ierarhică (a primelor două componente). Astfel, spre a confirma faptul că este un areal rotacizant, zona Carpaţilor Nordici, din nordul Ungariei, Slovacia, până în vestul Ucrainei, nordul României, dar şi partea sud-vestică a acestei ţări, prelungită în aria timoceană a Serbiei a preferat să utilizeze formele Mocar şi Mucar. Din Carpaţii Nordici purtători ai acestor nume au migrat spre nord-vestul şi nord-estul Ucrainei, spre Transnistria, izolat spre nord-vest şi vest (în Polonia sau Cehia), în vreme ce, din aria sud-vestică a spaţiului rotacizant au plecat purtători ai unor asemenea nume spre estul Bulgariei, R. Macedonia şi partea de nord a Greciei.

În schimb, purtătorii numelui Mucan, localizat, iniţial în vestul Ucrainei şi în nord-vestul României se localizează în prezent aproape numai exclusiv în prima ţară menţionată, unde, de asemenea, apar frecvent şi purtători ai patronimului Mocan. Ambele nume se regăsesc şi în Grecia, ceea ce întăreşte ideea originii traco-dacice a lui Mocan. Totuşi, arealul unde aceştia din urmă predomină se suprapune peste o mare parte a României, peste R. Moldova, sudul şi vestul Ucrainei şi extremitatea nord-estică a Ungariei.

În schimb, purtătorii numelui Stânar se regăsesc, aşa cum am mai menţionat, doar în partea vestică a Peninsulei Balcanice. Mai mult, după cum se poate observa şi din tabelul de mai jos, coeficienţii de corelaţie sunt negativi în ceea ce-l priveşte pe Stânar, pentru oricare variantă derivată de la numele Mocan.

Stânar-

total Mocan-

total Mucan-

total Mocar-

total Mucar-

total

Stânar-total 1.000 -0.088 -0.057 -0.026 -0.026

Mocan-total -0.088 1.000 0.089 -0.030 -0.049

Mucan-total -0.057 0.089 1.000 0.000 -0.012

Mocar-total -0.026 -0.030 0.000 1.000 -0.012

Mucar-total -0.026 -0.049 -0.012 -0.012 1.000

Cojan derivă de la un termen rezultat de la coajă, temă de origine slavă. Se pare că termenul a pătruns în limba română în perioada convieţuirii cu slavii. Gheorghe Ghibănescu susţine că sensul lui cojan este cel de locuitor de la (dinspre) câmpie, aceeaşi semnificaţie găsind-o şi la Alexandru Vlahuţă, cu referire, prin contrast, la mocanii de pe cursul mijlociu al Trotuşului, versus cojanii situaţi mai jos de aceştia. Acest sens se apropie de cel popular, umoristic, dat de mocanii Ţării Vrancei cojanilor situaţi la marginea dinspre Subcarpaţii Curburii a Câmpiei Române: cel de locuitori de la marginea câmpiei care, dacă nu dau turcii

ori tătarii şi dă Dumnezeu soare şi ploaie la timp, au de mâncat o coajă de mămăligă/pâine45.

Este posibil ca, mai ales în ariile lingvistice marginale – unde se manifestau fie vorbitori ai unei/unor limbi care domina(u) (ca în estul Transilvaniei), fie era vorba de un amestec etno-lingvistic (situaţia din spaţiul panono-balcanic) –, elementul românesc să fi pronunţat *coază, în loc de coajă. De aici a rezultat cozan, care a creat mai întâi antroponime în asemenea zone, rezultând, apoi şi toponime, create de către cei care locuiau acolo (Kozana – în 45 Pe baza acestor mărturii şi a sensului iniţial al celor doi termeni (dar şi a distribuţiei termenilor legaţi de păstorit şi a numelor pe care acesta i-a creat) se poate defini care era, în antichitate şi Evul Mediu, „utilizarea tradiţională a spaţiului” de către cele două mari categorii de agricultori (cultivatori sedentari de plante, respectiv păstori transhumanţi) din spaţiul carpato-balcanic traco-dacic, devenit romanic şi apoi românesc: zonele montane erau locuri de „vărat”, cu stâne pentru perioada caldă, cele de câmpie, cu exces de umezeală, cum erau marea „baltă” panonică a Balatonului (derivat, ca toponim dintr-un *Băltoniu românesc), „bălţile” Dunării, cele de la nord şi est de Nistru, dinspre Marea Neagră, Marea Egee sau/şi Marea Adriatică erau locuri de „iernat”, în vreme ce ariile deluroase joase şi cele de câmpie, de la contactul cu cele deluroase sau/şi montane erau locuite de agricultorii sedentari, aşa-zişii cojani/cozani/cozari/cojari.

Slovenia, Kozani – în Grecia) sau de către migranţi (cele două sate Cozăneşti, apărute unul pe Valea Bistriţei, la vechea limită bocovineano-moldavă, întemeiat de cozani veniţi din zona Topliţei, celălalt – pe Valea Oituzului, creat tot de cozani, veniţi, însă, din sudul Depresiunii Ciucului.

De la varianta cu fonetism siflant, cozan a rezultat forma cozar, datorită rotacismului. Această formă este atestată antroponimic spre marginile balcanică (sudică), respectiv carpatică (nordică) ale Câmpiei Panonice, aceasta circulând în paralel cu cojar, derivată, tot prin rotacism, din cojan. Din aria cu rotacizanţi, situaţi în cuprinsul şi în jurul Câmpiei Panonice, s-au format curenţi de emigraţie, fie spre sud, către Grecia (unde apar mai ales purtători ai numelui Kozar, cu derivate, alături de Kozan), sau către nord-est şi est, spre R. Belarus, Ucraina, R. Moldova şi România.

Utilizând, din nou, combinaţia între analiza în componente principale şi clasificarea ascendentă ierarhică, se evidenţiază mai multe aspecte. Astfel, formele rotacizante ale lui Mocan nu se întâlnesc în aceleaşi zone cu cele derivate de la Cozan/Cojan, afectate de aceeaşi modificare fonetică. Astfel, cum era de aşteptat, Mocar şi Mucar aproape că lipsesc din zona cu rotacizanţi,

situându-se fie la marginea sa estică (în nord-est, respectiv, sud-est), fie la est (în nordul României şi, mai ales, în cea mai mare parte a Ucrainei) şi sud de aceasta (în special în Grecia). În schimb, Cozar şi Cojar apar mai cu seamă la marginile Panoniei, fie în Slovacia, fie în Croaţia, Bosnia-Herţegovina şi nordul Serbiei. Datorită faptului că aria rotacizantă din vestul României cuprinde, pe lângă purtătorii acestor nume şi pe cei care se numesc Cojan sau Mocan, treptat, aceste două ultime antroponime capătă preponderenţă, mai ales la sud şi est de Carpaţi, atât în România extracarpatică, cât şi în R. Moldova şi în Ucraina.

În ceea ce priveşte valorile coeficienţilor de corelaţie, se remarcă faptul că valori mai mari de 0,5 se întâlnesc între Mucan şi Cozan, respectiv între primul menţionat şi Cozar. Faptul că, probabil, într-o primă fază, distribuţia spaţială a mocanilor nu se suprapunea cu cea a cojanilor, primii alternând prezenţa estivală montană cu cea hibernală din zonele de stepă şi silvostepă, cu bălţi, iar ceilalţi, contactul câmpiilor şi zonelor deluroase joase cu cele cu altitudini mai mari, explică de ce nu întâlnim, în general, decât cel mult coeficienţi pozitivi modeşti, între diversele variante şi derivate ale celor două teme (valorile mai mari de 0,5 au fost evidenţiate cu caractere bold).

Mocan-

total Mucan-

total Mocar-

total Mucar-

total Cozan-

total Cojan-total

Cozar-total

Cojar-total

Mocan-total 1.000 0.115 -0.016 -0.034 0.008 0.361 0.051 -0.086

Mucan-total 0.115 1.000 0.007 -0.005 0.514 0.323 0.535 0.005

Mocar-total -0.016 0.007 1.000 -0.008 0.139 0.089 0.027 -0.001

Mucar-total -0.034 -0.005 -0.008 1.000 0.174 -0.033 -0.013 -0.026

Cozan-total 0.008 0.514 0.139 0.174 1.000 0.217 0.280 -0.041

Cojan-total 0.361 0.323 0.089 -0.033 0.217 1.000 0.422 0.134

Cozar-total 0.051 0.535 0.027 -0.013 0.280 0.422 1.000 0.167

Cojar-total -0.086 0.005 -0.001 -0.026 -0.041 0.134 0.167 1.000

Importanţa activităţilor pastorale în spaţiul carpato-balcanic În primul rând, este necesar să stăruim asupra limitelor extinderii neamului

traco-geto-dac, devenit, în urma romanizării, poporul român, cu cele 4 ramuri (dialecte) ale sale: dacoromânii, aromânii (macedoromânii), meglenoromânii şi istroromânii. Astfel, despre traco-geto-daci se afirmă că locuiau, în antichitate, înaintea absorbirii celei mai mari părţi a teritoriilor locuite de ei în Imperiul roman, în nord-vestul Peninsulei Asia Mică (traco-frigienii), în partea centrală, estică şi nordică a Peninsulei Balcanice (provinciile romane de mai târziu Macedonia, Thracia, cele două Moesii, Dardania şi, parţial, Dalmaţia46 şi Pannonia47). Limita lor nord-vestică a coincis, încă dinainte, dar şi după regatul creat de Burebista cu Valea Moravei (azi graniţă între Cehia şi Slovacia), iar în nord şi nord-est, aceştia erau prezenţi în Carpaţii Nordici, în lungul Nistrului superior, râu dincolo de care treceau spre a ajunge, în est, până pe ţărmul Mării Azov48.

Perioada romanizării nu aduce, se pare, mari schimbări legate de arealul locuit de traco-dacii intraţi în procesul de etnogeneză românească. Cu toată presiunea migratorilor, o bună parte a populaţiei traco-daco-romane a rămas pe loc, chiar dacă ea nu a mai fost menţionată în documente, deoarece nu s-a implicat în campaniile războinice (St. Brezeanu, 1999), retrăgându-se din istorie „pentru a se adânci în istorie” (L. Blaga). Dovadă stă, în primul rând, terminologia agro-pastoral-silvică, legată, în mare măsură, de utilizarea terenurilor, în care predomină termenii dacici (baltă, ţarină, păstaie, mazăre, stână, cârlan, brânză, brad, gorun, stejar, bunget, etc.) şi latini (agru, aratru, ţară, arare, semănare, culegere, secerare, grâu, grâne, mei, mălai, orz, ovăz, linte, fasole, ai/usturoi, ceapă, capră, oaie, miel, porc, taur, bou, vacă, vită, viţel, lapte, caş, pădure, codru, fag, arin, paltin, ulm, salcie şi multe altele). Populaţia urbană romanizată s-a ruralizat, viaţa sa social-economică a decăzut (dovadă fiind evoluţia, spre degradare, a sensurilor termenilor latini pavimentum, cararia, quadrum, pons/pontis, monumentum spre înţelesul cuvintelor româneşti pământ, cărare, codru, punte, mormânt/murmânt), locuitorii preferând, la adăpostul întinselor suprafeţe forestiere (codru, pădure) sau al întinderilor lacustre (bălţile), să locuiască în aşezări rurale mici (cătune), uneori modest fortificate (sate) sau situate în vecinătatea unor asemenea fortificaţii (desemnate de toponime derivate de la termeni precum cetate, cetăţea, cetăţuie). Alături de terminologia geografică populară şi de toponimie, tradiţiile şi descoperirile arheologice confirmă o asemenea continuitate (Gh. I. Brătianu, 1988).

Spre finele procesului de etnogeneză românescă, se pare că arealul care a constituit spaţiul locuit, iniţial, de către români a cuprins atât Pannonia şi o mare parte a Dalmaţiei, cât şi zone situate mult la nord de Nistru (până în aria cursului mlăştinos al Pripetului) sau la est de Nipru49. Unele dintre aceste zone au fost colonizate de către români veniţi dinspre Pannonia, Crişana sau

46 Ion Iosif Russu, op. cit., p. 77, 84. 47 Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 36-45. 48 Ion Iosif Russu, op. cit., p. 77. 49 Alexandru V. Boldur, Istoria Basarabiei, p. 66-67, 108-117

Transilvania, după includerea lor la Regatul ungar (secolele IX-XI50 şi următoarele51). Aceste colonizări, realizate în Ungaria, Polonia, Moravia, Silezia sau/şi în cuprinsul fostului Imperiu ţarist (Şt. Meteş, 1977) n-au făcut altceva decât să consolideze, periodic, nucleul traco-dacic, ulterior romanizat, explicând atât însemnătatea antroponimiei legate de păstorit, cât şi particularităţile sale, parţial rotacizante, prezente şi la nord sau est de spaţiul românesc actual.

Asimilarea elementului etnic românesc este ilustrată grăitor, fie că ne referim la cei situaţi la sud de Dunăre (S. Dragomir, 1924), fie mult la nord de vechiul Donaris (Al. V. Boldur, 1992). Din harta toponimică elaborată şi publicată de ultimul autor menţionat52, se pot selecta mai multe toponime în nord-vestul Ucrainei şi în estul Poloniei de azi, aproape de mlaştinile Pripetului. Aceste toponime, de forma, Voscodavie, Voscodavţi, Voscodavinţi, Wlodawa, etc, „trădează” tocmai situarea traco-geţilor de la nord de Nistru în faza de romanizare. Ei au fost percepuţi de slavi, strămoşii ucrainenilor şi polonezilor de mai târziu, ca v(o)lohi (români), doar că, aflaţi la marginile cele mai nordice ale spaţiului etnogenezei româneşti, aceşti traco-romani vorbitori de română nu îl asimilaseră pe latinul civitas şi nu-l luaseră nici pe slavul grad/gorod/horod, ci îl întrebuinţau, încă, pe dacicul dava pentru aşezările pe care le locuiau. Că aceste dave au fost o realitate a finalului de anticihtate şi a debutului epocii medievale chiar şi mai la nord de acest spaţiu, am atestat cu un alt prilej (I. Boamfă, 2005): probabil, unii geto-daci romanizaţi s-au implicat, în secolele II-III d. Hr. În comerţul cu chihlimbar spre Imperiul roman, chihlimbar adus dinspre Insula Gotland (socotită de mai mulţi autori ca fiind „Insula Chihlimbarului”). Cum insula se află în mijlocul Mării Baltice, iar drumul spre Imperiu presupunea mai multe zile, cu etape de mers şi popasuri, făcute într-un ţinut plin cu migratori, răufăcători, etc, parcursul era „jalonat” de mai multe asemenea fortificaţii, situate în Letonia şi Lituania de azi, cu nume precum: Grendave, Vaidava, Vaišvidava, etc, acestea continuându-se, mai la sud, cu cele deja amintite, din spaţiul polono-ucrainean actual53.

Din punct de vedere geografic, condiţiile naturale permiteau dezvoltarea păstoritului transhumant, nu doar în partea central-sud-estică a continentului, unde, de pildă, documentele care-i menţionează pe românii din Pannonia, vorbesc despre o pascua Romanorum54, urmaşii traco-dacilor romanizaţi fiind numiţi pastores Romanorum55, ci la nivelul întregii Europe. Astfel, W. Rösener precizează că, la începutul Evului Mediu, în regiunile de munte, trecând din Pirinei, Masivul Central Francez, munţii germani de înălţime medie, Alpi, până în

50 Idem, p. 70-71. 51 Ştefan Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti (ediţia a II-a), 1977, p. 22-70. 52 Alexandru V. Boldur, op. cit., p. 114-115. 53 Ionel Boamfă, Pe urmele strămoşilor noştri cu ajutorul onomasticii. Terra, volum dedicat aniversării a 130 de ani de la înfiinţarea Societăţii de Geografie din România, an XXXII-XXXIV, nr. LII-LV, (2002-2005), Bucureşti 2002/2005, p. 101. Din cercetările făcute până în prezent, rezultă că expresia -dava prezentă în componenţa toponimelor menţionate nu are nici o legătură nici cu limbile slave, nici cu cele baltice. Totuşi, menţionăm toponimele în cauză cu prudenţă. 54 Adolf Armbruster, op. cit., p. 37-38, inclusiv notele infrapaginale. 55 Idem, p. 39-40 şi notele infrapaginale.

Apenini şi Carpaţi existau păduri şi păşuni întinse56, lucru valabil şi în ceea ce priveşte arealele montane din Peninsula Balcanică57. Acestea puteau fi – şi au fost folosite – ca păşuni de vară, în cadrul păstoritului transhumant, dezvoltat în întreaga treime sudică a Europei, din Peninsula Iberică până în spaţiul carpato-balcanic. Zonele de iernat erau, de preferinţă, cele litorale sau/şi cele cu exces de umezeală din preajma râurilor mari sau cu „bălţi” ori mlaştini din regiunile joase.

În asemenea zone, după cum arată Emil Petrovici, la venirea toamnei, păstorii îşi lăsau stânele din spaţiul montan carpato-balcanic (din lanţurile muntoase Carpaţi, Dinarici, Balcani, Rodopi, Pind) şi coborau spre locurile de iernat situate în zonele joase din Balta (lunca) Dunării, bălţile dobrogeano-bugecene din lungul Mării Negre, de la Marea Azov, Marea Egee sau Marea Adriatică, din jurul lacului Balaton, al Pripetului, din bălţile situate în bazinul mijlociu al Prutului, cel al Nistrului sau chiar la est de acest râu. Coborârea se 56 Werner Rösener, Ţăranii în istoria Europei, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 59. 57 Christian Vandermotten, Bernard Dézert, L’identité de l’Europe. Histoire et géographie d’une quête d’unité, Armand Colin, Paris, 2008, p. 133.

producea în octombrie (brumărel), de regulă după Sâ(n)medru, când, la munte cădea prima brumă sau chiar prima zăpadă. Coborârea turmelor de oi, conduse de mocanii (păstorii) lor a fost legată, în zonele deluroase joase şi/sau în cele de câmpie (locuite de cojanii sedentari, agricultori), de acele ploi de toamnă mărunte, dese şi îndelungate, locuitorii ţinuturilor joase asociind ploaia cu mocanii şi de aici s-a născut şi expresia ploaie mocănească, utilizată de către toţi românii.

Primăvara, după Sângeorz/Sângeorgiu, turmele părăseau sălaşele, târlele, câşlele unde iernaseră şi reveneau în spaţiul montan. Toponimia, evidenţiind aceste evenimente importante din calendarul tradiţional păstoresc, marchează atât Sâ(n)medrul, cât şi – mai ales – Sângeorzul. Asemenea toponime marcând vechea sărbătoare a Sfântului Dumitru sunt numele oraşului Smederevo din Serbia (modificat dintr-un mai vechi Sâmedru) şi numele medieval al târgului de la Roman – menţionat în documente tot în forma slavizată

Smederevo58. Primul toponim marchează trecerea Dunării, de Sâ(n)medru, spre locurile de iernat din Bacea, a păstorilor din Carpaţii timoceni, iar al doilea se referă la păstorii care treceau prin Roman (târgul de Sâmedru), dinspre Carpaţii Orientali (Munţii Stânişoarei), prin şaua Rugionasa-Strunga, Păcurari-Iaşi, către bălţile din lunca Jijiei şi a Prutului sau spre stepa Bălţilor din Basarabia, ori spre zona oraşului Balta de la est de Nistru. Toponimele legate de ziua Sfântului Gheorghe (Sângeorz/Sângeorgiu) se localizează, cu precădere, fie în spaţiul montan carpatic sau în apropierea acestuia – Giurgeu, Sângeorz, Sângeorgiu de Pădure, Ciceu-Giurgeşti –, fie în zonele de iernat din Balta Dunării – Giurgiu, Giurgeni, Giurgiuleşti. Asemenea toponime se regăsesc şi la aromâni, în Munţii Pindului – Giurgia.

Dată fiind însemnătatea fenomenului păstoresc practicat de aceşti pastores Romanorum, o întreagă regiune a fost botezată Bacea – adică ţinutul bacilor, al păstorilor. Este vorba despre ţinutul situat între Dunăre şi Tisa mijlocie, împărţit astăzi între Ungaria şi Serbia. De la numele românesc al ţinutului (cunoscut, încă şi azi, de românii timoceni, datorită faptului că, în Evul Mediu, aceştia îşi duceau turmele dinspre Carpaţii Serbiei spre Bacea), derivă atât numele comitatului maghiar Bács-Kiskún, suprapus peste partea nordică a Bacei, cât şi cel al părţii vestice a Vojvodinei sârbeşti, numită Bačka (toponim utilizat pentru partea sudică a Bacei). Numele pare să fie mai vechi de anul 1000, deoarece, prin antroponimele Batsanis, Batsanos, Batsaris, fie ele nerotacizate, fie rotacizate, se dovedeşte că originarii din Bacea au emigrat, ca băceni, devenind aromânii purtători ai actualelor forme ale numelor respective, după influenţa elenă, care l-a transformat pe ce (din Băceanu, Băcearu) în ţe. Cum aromânii nu au cuvinte de origine maghiară în dialect, este limpede că acea parte dintre ei care a părăsit definitiv Bacea a plecat spre sud la venirea maghiarilor în Panonia59 sau puţin după aceea, acest fapt dând de înţeles că numele ţinutului bacilor era deja utilizat de către români60. 58 Din acest nume a fost creat, eronat, un toponim menit să dovedească prezenţa unei aşezări dacice pe teritoriul oraşului, numită Smirodava. Numele este purtat astăzi de un cartier al municipiului de la confluenţa Moldovei cu Siretul. 59 Existenţa unui însemnat element românesc în Panonia, cu cel puţin un secol înainte de venirea maghiarilor aici (secolele VIII-IX), este probată de patronime ca Frâncu, Cârlea, Cârloman, legate, toate, de apartenenţa acestor români panonici la Imperiul franc condus de Carol cel Mare (fiind înglobaţi în aşa-numita marcă panonică). De la numele latinizat, Carolus a derivat Cârlea, sincron ca perioadă de formare cu Charles din franceză şi cu Carlo din italiană. De asemenea, numele latinesc al lui Carol cel Mare a dat în română Cârloman, formă creată în acceaşi vreme cu cea franceză – Charlemagne şi cu cea italiană – Carlomagno. Venirea maghiarilor a determinat o parte a acestor români să emigreze, fie spre sud, în Grecia fiind atestat antroponimul Frankoulis (rezultat dintr-un, probabil, Frâncul), fie, mai cu seamă, spre est, către Serbia – unde am notat purtători ai numelor Franković şi, mai ales, Frankulović – şi către spaţiul românesc actual, unde numele Frâncu este purtat de câteva mii de români. Aceşti frânci nu au plecat chiar toţi, izolat, în fosta marcă panonică a Imperiului carolingian regăsind purtători ai numelui Frâncu, deformat sub influenţă croată (Frankol), croato-bosniacă (Franković) sau maghiară (Frenko). Sensul numelui pare să fi fost cel de „originar din Imperiul franc”, cu aplicarea trecerii lui a nazalizat la â, sub influenţă slavă veche, întocmai ca în cazul lui romanus>român, paganus>păgân, manus>mână, etc. Zona fiind locuită, însă, de români rotacizanţi, care au considerat că a poate trece spre ă/â şi dacă este urmat de r (rezultat, prin rotacism adesea, din n), au rezultat şi numele Cârlea, Cârloman (dar şi târziu, rezultat din latinescul tardivus, sau

Însemnătatea şi vechimea fenomenului pastoral la urmaşii traco-dacilor romanizaţi reiese atât din mulţimea termenilor de origine traco-dacică sau/şi latină, legaţi de această activitate, cât şi din mulţimea derivatelor şi variantelor generate de cei care au creat nume. Dintre cei neintraţi în onomastică menţionăm: cârlan, brânză, urdă, zăr – dintre cei de origine tracică, alături de: staul, oaie, miel, lapte, caş – de origine latină.

Cârpa, oiconim bănăţean derivat din termenul dacic *carpă - stâncă). În altă ordine de idei, faptul că numele Cârlea este mai vechi de anul 1000 este dat de sincronismul formei Giulea/Jul(e)a, derivată din latinescul Julius, cu acelaşi final ca şi Cârlea, aşa cum franceza îl are pe Jules, iar italiana – pe Giulio. Româna mai are un un patronim comun cu italiana, probabil, ca urmare a trecerii goţilor prin ambele spaţii romanice: Aldea – la români, Aldo – la italieni (această variantă este purtată şi ca nume de botez atât în Italia, cât şi, mai rar, în Franţa). 60 Existenţa elementului românesc în Bacea şi după încetăţenirea toponimelor în varianta maghiară şi, mai ales, sârbă, este dovedită de prezenţa, este drept, izolată, a purtătorilor unor nume ca Bacican, atât în vestul României, în regiunea Transcarpatia, cât şi în Croaţia, sau Batsikanis, Batsikanela – în Grecia, semn că băcenii au continuat să emigreze spre sudul Peninsulei Balcanice şi după ce s-a încetăţenit numele sârbesc pentru sudul Bacei. Această realitate toponimică, dacă se confirmă vechimea numelui Bacea, este cea mai veche menţiune onomastică legată de o regiune locuită vreodată de români. În altă ordine de idei, o asemenea concluzie întăreşte teza originii vechi (cel mai probabil traco-dacice) a termenului baci.

De asemenea, despre faptul că păstoritul era o activitate de bază a unei părţi însemnate a elementului tracic, vorbesc atât documentele greceşti, cât şi cele latineşti. Prestigiul acesei acitivtăţi a putut să impună, în vremea Imperiului roman, vestitul caseum dardanicum, produs de calitate, realizat de strămoşii păstorilor români balcanici. Cam în aceeaşi vreme şi la începuturile Evului Mediu, românii din Panonia61 sunt menţionaţi ca pastores Romanorum, veniţi la iernat, în fiecare an, în pascua Romanorum, din care făcea parte şi Bacea. Românilor ardeleni li s-a permis să vină cu oile la iernat, fie de către Imperiul otoman, în Dobrogea, fie de către tătari, în Bugeac şi chiar dincolo de Nistru, până în Crimeea, la fel cum Înalta Poartă a permis şi chiar a înlesnit activităţile pastorale ale românilor balcanici, prin documentele încheiate cu fruntaşii acestora, similare în ceea ce priveşte condiţiile cu capitulaţiile încheiate cu turcii de domnitorii români nord-dunăreni62. Statul polon medieval a organizat sau/şi sprijinit colonizări de români la nord de Carpaţii Păduroşi şi chiar în Volânia şi Podolia (secolele XII-XV), acestea consolidând, vremelnic, comunităţile româneşti existente (Al. V. Boldur, 1992). Ulterior, chiar ţarii ruşi au urmărit atragerea acestui element românesc în opera de colonizare a Ucrainei de azi, în veacurile XVIII-XIX (Şt. Meteş, 1977), după cum românii balcanici au emigrat, în parte, dinspre sudul spre vestul peninsulei în secolele XIV-XVI (S. Dragomir, 1924) sau au revenit în secolele XVIII-XIX în Panonia, spre a revitaliza nucleul, din ce în ce mai firav, al românităţii de aici (G. Murnu, 2003). Acesta a avut, în cele din urmă, acelaşi destin ca şi comunităţile romanice din fostele provincii Britannia, Raetia şi Noricum, care, fie au fost complet asimilate – în Marea Britanie de azi, Bavaria şi Austria, fie supravieţuiesc în mici comunităţi, pe văile alpine din sudul Elveţiei şi nordul Italiei63.

La nord şi est de Nistru, elementul românesc, continuator al costobocilor, carpilor şi tirageţilor romanizaţi se îndeletnicea, de asemenea, şi cu păstoritul (atestat şi toponimic), alături de cultivarea pământurilor, în vecinătatea sutelor de aşezări existente aici64. Iar o ultimă afirmaţie în sprijinul însemnătăţii acestei activităţi printre românii de pe ambele maluri ale bătrânului Donaris este reprezentată de numele sub care aceştia apar la două popoare între care nu există nici o legătură. Astfel, datorită predominanţei păstoritului printre românii din Carpaţii Nordici, slovacii au păstrat în limba lor termenul de vlah (în trecut cu semnificaţie etnică), cu sensul de păstor. La sute de kilometri distanţă spre sud, albanezii îi numesc şi astăzi pe aromâni, ca fiind de etnie ciobani, datorită activităţii lor multiseculare, preponderent pastorale.

61 Adolf Armbruster, op. cit., p. 41. 62 George Murnu, Istoria românilor din Pind. Vlahia Mare (980-1259). Studiu istoric după izvoare bizantine, Editura Europa Unită, Bucureşti, 2003, p. 149. 63 Stelian Brezeanu, Identităţi şi solidarităţi medievale. Controverse istorice, Editura Corint, Bucureşti, 2002, p. 56-63. 64 Alexandru V. Boldur, op. cit., p. 112-118.

Distribuţia spaţială a patronimului Băcean scoate în evidenţă prezenţa urmaşilor emigraţilor din Bacea în special în vecinătatea acestui ţinut al bacilor: Croaţia, Serbia, România, Ungaria, cu unele prelungiri spre nord şi est, înspre Ucraina, R. Belarus şi R. Moldova.

Varianta sa rotacizată, Băcear, cunoaşte o distribuţie asemănătoare, în primul rând în vecinătatea Bacei – Ungaria, Croaţia, Serbia, România, Slovacia (suprapusă peste aria unde se regăseau odinioară românii vestici, rotacizanţi, din nou cu prelungiri spre părţile estice ale României, spre Ucraina sau R. Belarus. Băţean, variantă influenţată de fonetismul grecesc, scoate în evidenţă o concentrare mult peste medie în nordul Greciei şi în Muntenegru, arie influenţată de aceeaşi modificare fonetică, probabil din vremea dominaţiei medievale bizantine asupra zonei, dar şi în Serbia, Bosnia-Herţegovina şi Croaţia, unde fonetismul se poate datora aceleiaşi cauze sau este rezultatul erorilor de transmitere ale funcţionarilor imperiali ai Curţii vieneze. O explicaţie asemănătoare credem că are şi prezenţa acestei variante în Ucraina – mai ales în partea sa vestică, fost teritoriu aflat sub stăpânire austriacă – de unde purtătorii numelui vor fi emigrat spre estul şi sudul ţării, dar şi spre R. Belarus.

În fine, ultima variantă a numelui, Băţear, concentrată doar la nivelul Greciei, este o vie ilustrare a afirmaţiilor bizantine (G. Murnu, 2003), potrivit căreia strămoşii aromânilor ar fi venit, undeva înaintea sfârşitului primului mileniu al erei creştine dinspre nord. Ştim, inclusiv pe baza onomasticii, că nu toţi aromânii şi meglenoromânii de astăzi sunt urmaşii unor imigranţi dinspre Dunăre (Gh. Ivănescu, 2000), dar şi de unde anume, mai exact, au venit strămoşii lor. Este vorba despre zona Bacei, de unde, ca băceni, au decis să plece spre sud, probabil, cel mai târziu, imediat după aşezarea maghiarilor în Panonia (fapt argumentat de absenţa oricărui cuvânt unguresc la românii sud-dunăreni). Cum zona era afectată de rotacism în acea perioadă, în paralel cu forma Băceanu, circula şi Băcearu, aceasta, utilizată de emigranţii panonici fiind modificată sub influenţă elenă în cea actuală.

Importanţa fenomenului pastoral în spaţiul carpato-balcanic se repartizează inegal, fie dacă ne referim la distribuţia antroponimelor legate de acest aspect, fie la repartizarea acestor patronime pe ţări. Astfel, din cei peste 112000 de purtători ai numelor legate de păstorit, aproape 60% – peste 66800 purtători ai numelui – revine antroponimelor derivate de la tema cioban65. Pe locul al doilea ca importanţă se situează tema baci, de la care derivă patronime care se regăsesc în număr de circa 21000 (aproape 20%), urmată de mocan –

65 Întâietatea deţinută de antroponimele derivate de la acest termen reprezintă încă o probă în favoarea vechimii mari a temei. Dacă otomanii au pătruns în Peninsula Balcanică în secolele XIV-XV, cum se face că însemnătatea cea mai mare a patronimelor care pornesc de la aceasta (cu o mulţime de forme derivate) se regăseşte la nord de Dunăre, mai ales în spaţiul est-european şi nu în Balcani? Este adevărat că lipsesc informaţiile detaliate dintr-o mare parte a Bulgariei, dar absenţa aceasta este „compensată” de faptul că informaţia antroponimică pentru Ucraina a fost recenzată incomplet (circa o treime), precum şi de modestia numerică a prezenţei patronimelor derivate de la acest termen chiar în Turcia de azi. Aceste idei se constituie, şi ele, în argumente în favoarea originii cumane a temei cioban. O vechime cu patru-cinci veacuri mai mare a temei decât în cazul originii otomane (turceşti) ar explica atât prezenţa formelor rotacizante, a celor cu u, cât şi numărul mare de purtători ai numelui şi marele număr de forme (inclusiv derivate), prezente mai ales la est de Carpaţi, adică acolo pe unde au şi venit cumanii.

aproximativ 10500 (peste 9%)66. Urmează teme ca păcurar, stru(n)gar, ber(be)car, stânar, cu valori cuprinse între circa 1500 şi aproximativ 500 de purtători ai fiecărui nume. Toate temele datează din perioada romanizării traco-geto-dacilor, o altă trăsătură comună fiind caracterul lor regional (care explică şi numărul mai modest de purtători ai fiecărui nume). Lista este încheiată de teme de mai mică importanţă, una ceva mai veche, de origine slavă – sălăşan (tot cu caracter regional)67 şi altele două – de origine turcească: odaie şi câşlă68. Fiecare din aceste trei teme are un număr de antroponime recenzate cuprins între mai puţin de 200 şi câteva zeci.

66 Asociaţi cu mocanii (existând posibilitatea ca ei să le fi dat numele, aşa cum şi reciproca poate fi valabilă), cozanii/cojanii/cozarii/cojarii totalizează (cu tot cu informaţia încă neintrodusă în baza de date) peste 9200 de purtători ai tuturor variantelor antroponimice, confirmând vechimea temei (probabil, din perioada convieţuirii româno-slave) şi a antroponimelor derivate de la aceasta. 67 Trebuie ţinut cont de faptul că informaţiile antroponimice din Polonia sunt, deocamdată, extrem de modeste, existând menţiuni toponimice, derivate de la tema sălaş, care lasă loc să apară şi date de ordin patronimic. 68 Fiind cei mai recent intraţi în circulaţie, era firesc să aibă atât o repartiţie limitată, cât şi un număr extrem de modest de purtători ai fiecărui nume.

În ceea ce priveşte repartiţia pe ţări, ierarhia este dominată, net, de Ucraina, unde se concentrează peste jumătate din antroponimele legate de păstorit (peste 59000 de purtători ai acestor nume). Acest stat este urmat de România (peste 20000) şi R. Moldova (peste 15000). Aceste trei ţări sunt urmate de un grup, cu valori cuprinse între 4000 şi 2000 de cetăţeni purtători ai unor asemenea nume: Grecia, Croaţia, Serbia şi Ungaria. Cu valori de peste 100 de purtători ai unor asemenea nume se remarcă ţări precum Slovacia, R. Belarus, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Albania şi R. Macedonia. Ultimele ţări, cu valori între câteva zeci şi câţiva reprezentanţi sunt Polonia, Turcia, Cehia, Kosovo şi Cipru.

Numele legate de păstorit nu se evidenţiază la fel la nivelul statelor luate în discuţie. Se remarcă, însă, faptul că doar două antroponime deţin prima poziţie, având fie majoritate absolută, fie relativă: Baci şi Cioban. Astfel, Baci (cu toate variantele şi derivatele sale) deţine majoritatea absolută în Kosovo (unanimitate), Ungaria, Slovenia, Albania, Cipru, Polonia, Grecia şi Bulgaria, iar

majoritatea relativă în Cehia69. Antroponimul se află pe poziţia a doua doar în Turcia (sub 4%).70 În schimb, Cioban deţine majoritatea absolută în Turcia (peste 96%), R. Moldova şi Ucraina (fiecare cu peste 75%) şi majoritatea relativă în România (aproape 40%)71. Cioban deţine a doua poziţie în Bulgaria, Grecia, Belarus, Polonia şi Serbia. Dintre celelalte nume, exceptându-l pe Cojan72, legat doar indirect de activităţile pastorale, se mai remarcă Strungar, care ocupă poziţia a doua în Muntenegru şi în Cipru73, Stânar – situat pe poziţia a doua în Bosnia-Herţegovina74, Mocan – al doilea în România şi în R. Moldova75, Sălaş(an) – tot pe a doua poziţie în Cehia. Termenii de origine latină, deşi vechi, având doar un caracter regional, se regăsesc cu procente modeste. Astfel, Păcurar deţine procente supraunitare doar în România, Polonia şi Bosnia-Herţegovina, iar Berb(be)car se apropie de 2% doar în România şi R. Moldova. În schimb, Câşlar şi Odăian nu depăşesc 1% la nivelul nici unui stat.

Din tabelul de mai jos se remarcă faptul că Baci, Cioban şi Mocan, numele cu cele mai însemnate ponderi la nivelul spaţiului carpato-balcanic, apar cel mai frecvent între primele trei locuri la nivelul ţărilor din zonă76 (prima poziţie este marcată, în tabelul de mai jos, cu bold, a doua – cu bold italic, iar a treia cu caractere italice). Astfel, Baci, singurul patronim prezent în toate statele zonei, ocupă una din primele trei poziţii în toate ţările, Cioban nu se regăseşte între primele trei în Muntenegru şi lipseşte complet în alte trei: Cipru, Macedonia şi Kosovo77. Al treilea patronim ca importanţă în zona studiată, Mocan, ocupă poziţia a doua în două ţări şi a treia – în alte şapte. Acesta (strâns legat de şi în „opoziţie” cu Cojan, pe care l-am inclus în tabel, dar, având doar indirect legătură cu păstoritul nu am făcut referire la el în acest clasament) nu este reprezentat într-o mare parte din spaţiul balcanic, mai exact, în Cipru, Turcia, Albania, Kosovo, Muntenegru, Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Slovenia, adică – fie în ţările

69 Dacă am exclude variantele lui Cojan, în acest grup ar mai intra Bosnia-Herţegovina şi R. Macedonia. 70 Surprinzător, nu şi în România, unde este devansat de purtătorii numelui Mocan, la fel ca şi în R. Moldova. 71 Prezenţa, compactă, în acest grup, a unor ţări est-europene sau/şi cu însemnătate mare a acestui antroponim în spaţiul extracarpatic, nord-dunărean (Ucraina, R. Moldova, România) vine, ca argument, în sprijinul originii cumane a temei cioban. 72 Numele deţine peste 70% în R. Macedonia şi procente importante (între 40 şi 10%) în Slovacia, Cehia, Croaţia, Polonia, Muntenegru, Ucraina, Serbia. 73 Aici, singurul purtător al numelui este originar din România. În altă ordine de idei, patronimul are o reprezentare semnificativă (peste 2%) şi în Serbia, Croaţia şi România. 74 Patronimul depăşeşte 2% în Serbia, Slovenia şi Polonia. 75 Acesta se evidenţiază cu procente mai însemnate (peste 2%) în Ucraina, Slovacia, Polonia, R. Macedonia, Ungaria, Bulgaria şi Cehia. Extensiunea mare a antroponimelor, atât la nord, cât şi la sud de Dunăre pledează, de asemenea, pentru vechimea mare a termenului. 76 Am adăugat datele pentru Ucraina şi, respectiv, pentru ansamblul spaţiului carpato-balcanic şi pentru situaţia incompletă,la nivelul regiunilor acestei ţări, aceste rânduri din tabel fiind marcate cu *. 77 Un alt argument în favoarea originii cumane şi nu turceşti a patronimului. Ţările menţionate au făcut parte vreme îndelungată din Imperiul otoman şi ar fi fost normal ca patronimul să fie nu doar prezent, ci să aibă şi procente notabile. Alături de numărul şi ponderea extrem de modestă din Turcia (dar şi din Slovenia, Bosnia-Herţegovina şi Croaţia), acest fapt susţine ideea originii cumane a antroponimului.

cu o pondere însemnată a musulmanilor, fie în cele din vestul Balcanilor (acolo unde, opinăm noi, ca „opozant” al diverselor variante ale lui Cojan, a fost înlocuit cu Stânar). De asemenea, în alte trei state – Serbia, Belarus şi Cehia – numele nu se situează între primele trei poziţii. Serbia este ţara unde se întâlnesc şi Mocan şi Stânar (acesta – mult mai bine reprezentat), iar celelalte două se regăsesc spre marginile vestică, respectiv nordică ale zonei studiate.

Stat/Antrop

Baci-Baţi %

Cioban %

Ber(be)car %

Păcurar %

Stru(n)gar %

Stânar-Stânean %

Sălăşan %

Câşlar-Câşlean %

Odăianu-Odăiaşu %

Mo(u)can-Mo(u)car %

Coz(h)an-Coz(h)ar %

BG 50,67 45,58 0 0 0 0 0 0 0 2,68 1,07

CY 66,67 0 0 0 33,33 0 0 0 0 0 0

CZ 43,18 13,64 0 0 0 0 20,45 0 0 2,27 20,45

GR 52,01 39,33 0 0,12 0,81 0 0 0 0 1,47 6,26

HR 73,70 6,03 0 0,73 3,91 1,17 0,06 0 0 0 14,42

HU 87,08 8,52 0,46 0,66 0 0 0 0 0 2,78 0,50

MK 22,54 0 0 0 0 0,70 0 0 0 2,82 73,94

PL 63,53 14,12 0 3,53 0 2,35 0 0 0 3,53 12,94

RO 20,45 36,28 1,99 7,10 2,24 0,27 0,36 0,76 0,11 26,92 3,53

SI 79,13 2,61 0 0 0 3,48 0 0 0 0 14,78

SK 53,63 4,39 0 0 0 0 0,13 0 0 3,88 37,97

TR 3,75 96,25 0 0 0 0 0 0 0 0 0

AL 74,17 23,75 0 0 0 0 0 0 0 0 2,08

BA 29,81 4,10 0 1,51 0,22 24,84 0,22 0 0 0 39,31

CG 46,99 0,57 0 0 39,83 1,72 0 0 0 0 10,89

KM 100 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0

SR 57,93 12,43 0,03 0,97 8,78 8,43 0,28 0,22 0 0,72 10,21

MD 5,91 75,80 1,76 0,03 1,60 0 0,01 0,07 0 12,45 2,38

UA 9,16 75,46 0,03 0 0,03 0 0,02 0,02 0 4,83 10,45

BY 60,58 18,67 0 0 0 0 1,94 0 0 0,55 18,26

Total 18,89 59,55 0,63 1,40 1,18 0,44 0,11 0,17 0,02 9,40 8,22

UA* 12,22 70,76 0,09 0 0,09 0 0,05 0,05 0 5,49 11,26

Total* 24,63 50,26 0,95 2,09 1,76 0,66 0,16 0,25 0,03 11,87 7,35 *după datele incomplete introduse la nivelul regiunilor Ucrainei.

Mai remarcăm faptul că aceste prime trei poziţii sunt ocupate fie de

numele moştenite direct de la traco-daci (Baci, Mocan), fie de cel care, primit de la cumani cu cel puţin un mileniu în urmă, a avut vreme să se încetăţenească şi să se extindă într-o mare parte a spaţiului carpato-balcanic (Cioban). Legătura păstorilor traco-daco-romani cu „popoarele stepelor şi ale deşerturilor”, certificată în cazul hunilor, tătarilor şi turcilor şi evidentă şi în ceea ce-i priveşte pe cumani. Astfel, se menţionează faptul că, singuri, daco-romanii, ca pastores Romanorum nu au părăsit Panonia la venirea lui Attila cu hunii săi. Este cunoscută convieţuirea cu tătarii, adesea paşnică, a rarelor aşezări româneşti de la est de Nistru şi din Bugeac, şi chiar din Crimeea, regiuni aflate multă vreme sub control tătărăsc. De asemenea, actele de supunere ale românilor balcanici, echivalente

cu bine-cunoscutele capitulaţii încheiate de domnitorii Ţării Româneşti şi ai Moldovei (şi chiar de principii Transilvaniei) cu Înalta Poartă, asigurau dezvoltarea activităţilor lor pastorale, ceea ce a favorizat dezvoltarea economică a multor chervangii aromâni, ajunşi la o prosperitate economică de invidiat de către celelalte popoare supuse turcilor. Cumanii au fost prezenţi, de asemenea, frecvent, nu doar la acţiunile militare, comune cu românii de pe ambele maluri ale Dunării, ci chiar au influenţat toponimia şi chiar antroponimia din spaţiul românesc: întemeietorii de ţară în cazul Imperiului româno-bulgar – familia Asăneştilor – şi al Ţării Româneşti – legendarul Negru Vodă, continuat de dinastia Basarabilor, erau români, dar purtau nume de origine cumană). Toponimia cumană ne întâmpină, pe ambele maluri ale fluviului, inclusiv sau, mai ales, în zonele de iernat dinspre Marea Neagră: în Dobrogea, Bărăgan, sudul Basarabiei, etc.).

*după datele incomplete introduse la nivelul regiunilor Ucrainei.

În ceea ce priveşte celelalte nume, chiar dacă patronimele născute în

perioada romanizării traco-dacilor (Stânar, Strungar) sau cele primite odată cu „pecetea Romei” (Păcurar, Berbecar) deţin ponderi mult mai modeste decât

Stat/Antrop

Baci-Baţi %

Cioban %

Ber(be)car %

Păcurar %

Stru(n)gar %

Stânar-Stânean %

Sălăşan %

Câşlar-Câşlean %

Odăianu-Odăiaşu %

Mo(u)can-Mo(u)car %

Coz(h)an-Coz(h)ar %

Păstorit %

BG 0,008 0,008 0 0 0 0 0 0 0 0 0,000 0,017

CY 0,000 0 0 0 0,000 0 0 0 0 0 0 0,001

CZ 0,001 0,000 0 0 0 0 0,000 0 0 0,000 0,000 0,002

GR 0,036 0,027 0 0,000 0,001 0 0 0 0 0,001 0,004 0,068

HR 0,143 0,012 0 0,001 0,008 0,002 0,000 0 0 0 0,028 0,194

HU 0,073 0,007 0,000 0,001 0 0 0 0 0 0,002 0,000 0,084

MK 0,007 0 0 0 0 0,000 0 0 0 0,001 0,023 0,031

PL 0,001 0,000 0 0,000 0 0,000 0 0 0 0,000 0,000 0,001

RO 0,084 0,150 0,008 0,029 0,009 0,001 0,001 0,003 0,000 0,111 0,015 0,412

SI 0,009 0,000 0 0 0 0,000 0 0 0 0 0,002 0,011

SK 0,039 0,003 0 0 0 0 0,000 0 0 0,003 0,028 0,073

TR 0,000 0,000 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0,000

AL 0,056 0,018 0 0 0 0 0 0 0 0 0,002 0,076

BA 0,013 0,002 0 0,001 0,000 0,011 0,000 0 0 0 0,018 0,045

CG 0,045 0,001 0 0 0,038 0,002 0 0 0 0 0,010 0,096

KM 0,006 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0,006

SR 0,060 0,013 0,000 0,001 0,009 0,009 0,000 0,000 0 0,001 0,011 0,104

MD 0,081 1,034 0,024 0,000 0,022 0 0,000 0,001 0 0,170 0,032 1,364

UA 0,041 0,341 0,000 0,000 0,000 0 0,000 0,000 0 0,022 0,047 0,451

BY 0,012 0,004 0 0 0 0 0,000 0 0 0,000 0,004 0,019

Total 0,029 0,090 0,001 0,002 0,002 0,001 0,000 0,000 0,000 0,014 0,012 0,151

UA* 0,021 0,119 0,000 0,000 0,000 0 0,000 0,000 0 0,009 0,019 0,168

Total* 0,025 0,051 0,001 0,002 0,002 0,001 0,000 0,000 0,000 0,012 0,007 0,101

primele trei, nici unul nu este depăşit de patronimele legate de păstorit intrate în română mai târziu, preluate fie de la slavi – Sălaş(an), fie de la turci (Câşlar, Odăian). Tot vechimea mai mare a temelor stână şi strungă a făcut ca antroponimele derivate de la acestea să se regăsească, şi ele, pe poziţia a doua sau a treia în câte patru ţări din spaţiul carpato-balcanic, lucru care nu se întâmplă nici cu termenii de origine latină, nici cu cei intraţi în română mai târziu. De fapt, dintre acestea, doar Sălaş(an) apare pe poziţia a doua, respectiv a treia în câte un stat (Cehia, respectiv R. Belarus), deloc întâmplător, fiind vorba de două arii aparţinând limbilor slave.

Şi în privinţa ponderii acestor antroponime, dacă ne raportăm la totalul abonaţilor telefonici (şi nu, din păcate, la totalul populaţiei, deoarece acoperirea cu telefonie fixă, de care ne-am folosit în majoritatea covârşitoare a cazurilor, este extrem de diferită, nu doar de la ţară la ţară, ci chiar în cazul uneia şi aceleiaşi ţări, la nivel de unităţi administrative mai mari sau/şi mai mici), ies în evidenţă situaţii asemănătoare. Am subliniat cu bold (în tabelul de mai sus) situaţiile în care frecvenţa unui patronim în totalul abonaţilor dintr-o ţară atinge sau depăşeşte 0,01% (adică 0,1‰), ceea ce înseamnă că, într-un asemenea caz, într-o ţară, în medie, la 10000 de abonaţi telefonici se poate întâlni cel puţin un purtător al acelui nume, în respectivul stat. Astfel, frecvenţa lui Baci atinge şi/sau depăşeşte acest minim, în ordinea descrescătoare a valorilor, în Croaţia, România, R. Moldova, Ungaria, Serbia, Albania, Muntenegru, Ucraina78, Slovacia, Grecia79, Bosnia-Herţegovina şi R. Belarus80. Remarcăm prezenţa, pe primul loc, a Croaţiei, unde se regăseşte şi azi o mică minoritate istroromână, valorile foarte apropiate din România, R. Moldova şi Ungaria, dar cel mai important este faptul că însemnătatea lui Baci la nivelul statelor ce se suprapun peste vechea arie cu români rotacizanţi confirmă prezenţa acestora în Panonia cu mult înainte de anul 1000. Croaţia, România, Ungaria, Serbia, Slovacia şi Bosnia-Herţegovina se suprapun arealului ocupat de românii rotacizanţi şi, deşi mulţi au migrat de acolo după venirea maghiarilor, cei rămaşi, chiar dacă, treptat, şi-au abandonat graiul, au transmis în plan onomastic nivelul însemnătăţii păstoritului, evidenţiat de patronimul Baci.

78 Dacă am fi folosit datele din rubrica incluzând doar antroponimele recenzate pe regiuni, Ucraina ar fi fost în urma Greciei. Rândul respectiv, precum şi cel cuprinzând valorile totale în acest caz, raportate la ansamblul abonaţilor spaţiului carpato-balcanici au fost marcate cu *. Expresia numerică 0,000 arată că valorile sunt mult mai mici decât rotunjirea la 0,001. Informaţiile referitoare la numărul total de abonaţi de telefonie fixă pe ţări au fost preluate de pe site-ul CIA, https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/rankorder/2150rank.html, accesat la 31 iulie 2010. Pentru majoritatea statelor informaţiile sunt valabile pentru anul 2008. 79 Nu există informaţii referitoare la numărul de aromâni abonaţi ai companiei de telefonie fixă din Grecia (OTE), dar considerăm că, dacă s-ar raporta numărul de purtători ai numelui doar la românii de aici, frecvenţa numelui Baci (grecizat, Baţi/Βατσ) ar fi de câteva ori mai mare decât cea din tabel. 80 Înregistrarea unei asemenea frecvenţe doar după recenzarea antroponimelor din numai 3 localităţi, fie între ele şi capitala, Minsk, lasă să se întrevadă că valoarea ar fi mult mai mare dacă am dispune de informaţii la nivelul întregii R. Belarus.

Cioban este prezent cu o frecvenţă egală sau mai mare de 0,01% în R. Moldova81, Ucraina82, România, Grecia, Albania, Serbia şi Croaţia. Se evidenţiază două areale mai compacte, unul, mai extins, în partea nordică a zonei studiate, de-o parte şi de alta a Dunării, din Ucraina până în Serbia şi Croaţia şi al doilea, exclusiv balcanic, în sudul peninsulei, limitat la spaţiul greco-albanez. Mocan este, şi într-o asemenea analiză, al treilea antroponim83, frecvenţe egale sau/şi superioare valorii menţionate înregistrându-se doar în R. Moldova, România şi Ucraina. Dacă aceste trei patronime înregistrează medii semnificative şi la nivelul întregii zone studiate, celelalte fie se regăsesc peste 0,01% doar la nivelul unuia sau a două state (cazul antroponimelor create în perioada romanizării şi a celor moştenite din latină), fie nu deţin valori demne de a fi luate în seamă. Astfel, Berbecar se remarcă în R. Moldova, Păcurar – în România, Strungar – în Muntenegru şi R. Moldova, iar Stânar – în Bosnia-Herţegovina. Se remarcă, în urma acestei analize, faptul că antroponimele vechi – moştenite de la traco-daci, din perioada romanizării tracilor sau/şi din latină – s-au păstrat mai bine şi se evidenţiază în spectrul onomastic al ţărilor din sudul şi vestul Peninsulei Balcanice, iar la nord de Dunăre – din Panonia maghiaro-slovacă, până în câmpia ucraineană de la nordul Mării Negre. Pe de altă parte, dintre celelalte patronime, doar Cioban, datorită unei vechimi deja milenare şi a unei extensiuni cu adevărat carpato-balcanice, se impune la un nivel mai larg, celelalte având fie importanţă locală, fie deloc. Şi, spre a încheia această idee, mai amintim că, dacă s-ar face o medie la nivelul spaţiului carpato-balcanic, mai mult de un abonat de telefonie fixă din 1000 ar purta un nume legat, prin înaintaşii săi, de păstorit. Pe ţări, valoarea de 0,01% este depăşită, în primul rând, în R. Moldova (1,364), Ucraina (0,451) şi România (0,412), acest fapt însemnând că, din 1000 de abonaţi telefonici, peste 13 moldoveni şi mai mult de câte 4 ucraineni, respectiv, români au strămoşi care s-au îndeletnicit cu păstoritul. Aceste state sunt urmate de Croaţia, Serbia, Muntenegru, Ungaria, Slovacia, Albania, Grecia, Bosnia-Herţegovina, Macedonia, Belarus, Bulgaria84 şi Slovenia. Doar 5 ţări au valori mai modeste – Kosovo, Cehia, Polonia, Cipru şi Turcia85, aici, probabil, păstoritul nefiind în trecut o activitate la fel de însemnată precum în cea mai mare parte a spaţiului carpato-balcanic. 81 Frecvenţa lui Cioban înregistrează, în spaţiul pruto-nistrean, 1,034, ceea ce înseamnă că, în R. Moldova, în medie, un abonat din o sută are strămoş un cioban. Este, de altfel, singurul antroponim şi singura ţară cu o valoare a frecvenţei superioară lui 1. 82 Dacă ne mărgineam la informaţiile incomplete, Ucraina ar fi făcut rocada cu România. 83 Deşi nu facem referinţe în text şi la Cojan, tocmai de aceea, precizăm, aici, că, deşi ar fi al patrulea, la nivelul spaţiului carpato-balcanic, la nivel de ţări acesta cuprinde mai multe state cu valori superioare lui 0,01%: Ucraina, R. Moldova, Croaţia, Slovacia, R. Macedonia, Bosnia-Herţegovina, România, Serbia şi Muntenegru. Toate ţările amintite se suprapun, integral sau parţial, peste zona unde locuiau românii rotacizanţi. 84 Este posibil ca accesul mai detaliat la informaţii să „propulseze” Bulgaria şi R. Belarus la valori mai mari, lucru valabil şi pentru Polonia, unde, de asemenea, datele recenzate sunt, deocamdată, modeste ca însemnătate. 85 Dacă prezenţa purtătorilor numelui Cioban se explică prin originea comună, cumano-turcă a termenului, atestarea antroponimului Baci s-ar putea lega şi de emigrarea în Turcia, în urma

Este grăitoare şi repartiţia numărului de antroponime pentru care am găsit măcar un purtător al respectivului nume, pe ţări. Exceptându-l pe Cojan, toate cele 10 patronime legate direct de păstorit se regăsesc, integral, doar în România, aceasta fiind încă o mărturie a vechimii şi însemnătăţii acestei activităţi. Urmează Serbia – cu 9 nume, R. Moldova şi Ucraina – cu câte 8. În toate aceste cazuri lipseşte Odăian, la care, pentru ultimele două ţări se adaugă

Tratatului de pace de la Sèvres (1922) – care a pus capăt conflictului greco-turc – a multora dintre meglenoromânii trecuţi la Islam din oraşul Nânta din nordul Greciei (această aşezare fiind, dealtfel, singura în care a existat un grup de români „turciţi”). Faptul că termenul cioban putea fi prezent şi în turcă – fiind autohton la otomani – dar şi în cumană – de unde a fost preluat în restul spaţiului carpato-balcanic – se leagă, mai degrabă de fondul comun, türcic, de care aparţin ambele idiomuri. Acest lucru este dovedit şi de alţi termeni identici – orman (pădure), sau asemănători, prezenţi şi în cumană şi în turcă: teli, kalaat, aba, respectiv deli, kale, baba (având, respectiv, sensul de nebun, cetate, tată). Inclusiv toponimia păstrează dovada acestor situaţii (cvazi-)similare, putând cita ca exemplu toponimul Teleorman din sudul României (de origine cumană), respectiv numirea Deliorman din sudul Dobrogei (nume creat de turci).

la „absenţe” Stânar. La polul opus se află Kosovo86 (unde apare doar Baci), Cipru, Turcia şi Albania – cu câte două nume.

De asemenea, dacă precizăm şi numărul total de variante create de la fiecare patronim în parte, se evidenţiază importanţa antroponimelor vechi. Putem conchide, pentru situaţiile când vechimea şi originea unor patronime sunt, încă, neclare, că numărul mare de derivate se constituie, şi el, într-un argument în favoarea unei asemenea opinii. Astfel, din cele 349 de nume87, 97 sunt legate de Baci, alte 98 – de Cioban, iar Mocan are 27 de variante (acesta este depăşit doar de Cojan, care totalizează 58). Antroponimele create de traco-daco-romani şi cele primite din latină au, fiecare, între 11 şi 15 variante (cu un uşor avantaj de partea celor primite de la romani: Berbecar – 15 şi Păcurar – 13), Sălaş(an) – 8, cât are şi Câşlar, iar Odăian – doar două. În general se remarcă o strânsă corelaţie între însemnătatea fiecărui patronim, la nivelul spaţiului carpato-balcanic şi numărul de variante şi derivate. Răspândirea foarte mare a făcut ca patronimul Cioban să compenseze faptul că este mult mai recent decât Baci, pe care îl depăşeşte, de puţin.

Printre excepţii notăm că vechimea considerabilă a lui Baci îl face să totalizeze o bună parte din variante, fapt ce trebuie legat şi de prezenţa sa în toate ţările zonei, acelaşi lucru, dar la o scară mult mai redusă putând să-l afirmăm şi despre Mocan (depăşit, totuşi, de un patronim ceva mai nou, dar strâns legat de el – Cojan). Cioban a căpătat, după ce a început să fie utilizat, o însemnătate atât de mare, încât, întocmai ca şi Cojan, intrat în circulaţie puţin mai devreme (în timpul convieţuirii româno-slave) a putut să ajungă la un număr de peste 50 de variante şi derivate fiecare. Mai remarcăm, însă, că numărul atât de mare de variante se datorează, în cazul lui Baci, Cioban şi Mocan şi prezenţei variantelor cu u, iar împreună cu Cojan şi prezenţei formelor rotacizante. De asemenea, Baci şi Cioban au dezvoltat numeroase forme derivate de la Bats, respectiv Tsoban, în special datorită influenţei fonetice a limbii greceşti, într-o arie sud-balcanică unde ambele patronime sunt foarte însemnate.

86 Absenţa altor patronime legate de păstorit în fosta provincie iugoslavă trebuie privită cu rezerve, deoarece, după datele furnizate de CIA, din cei peste 2 milioane de locuitori din Kosovo, mai puţin de 5% au telefon fix (circa 106000), ceea ce reprezintă o „secvenţă demografic-onomastică” mult mai modestă. De asemenea, îndreptăţeşte o astfel de rezervă, prezenţa, la limita albanezo-kosovară, a unui toponim Cioban, cu termenul de la care derivă numele cu care, de secole, albanezii îi numesc pe românii balcanici ce se îndeletnicesc cu păstoritul (de unde „translarea” numelui profesional spre sensul de etnonim). 87 Cele 11 antroponime, cu toate variantele şi derivatele lor; nu am socotit ca variantă acelaşi nume scris în alfabete sau cu ortografii diferite, de exemplu – Baci, Bač, Bács, Baçi şi Бач reprezintă, toate, o variantă, nu însă şi Bats/Βατσ/Bacz/Бац, care, toate împreună, constituie o altă variantă, luând ca forme diferite pe Mocan, Mocar, Mucan sau Mucărică – singura formă rotacizantă, în acest caz

Prezintă interes şi detalierea pe diversele variante, afectate de diferite modificări fonetice. Astfel, vechimea lui Baci, ca şi faptul că o mare parte a derivatelor lui Baţi s-au format direct în Balcani (la românii de acolo, influenţaţi de limba greacă), dar şi că, la început (până spre anul 1000 şi, indirect, prin meglenoromâni, până către secolele XV-XVI), întreaga românitate s-a aflat în directă legătură, se reflectă în faptul că pentru majoritatea variantelor derivate de la Baci (54) corespunde câte una plecând de la Baţi (43). Nu acelaşi lucru îl putem spune în legătură cu Cioban: dacă variantele plecând de la această formă totalizează 71 de forme, cele plecând de la Ţioban sunt doar 27 (acesta fiind un alt argument pentru preluarea, de către românii nord-dunăreni, a lui Cioban de la cumani şi nu „intrarea” sa în zona studiată dinspre Bosfor, prin intermediul otomanilor)88. În cazul lui Cojan, al treilea în această ierarhie, multe forme

88 Dealtfel, în Peninsula Balcanică aflată direct sub influenţă otomană (exceptând, deci, Croaţia şi Slovenia), dar incluzând aici şi Ungaria (transformată în paşalâc pentru mai mult de un secol şi jumătate), doar în Grecia, Albania şi Serbia se înregistrează o frecvenţă mai mare de 0,01% a acestui patronim, valorile de aici fiind oricum mult inferioare celor din R. Moldova, Ucraina sau România, situate integral sau în mare parte la nord de Dunăre. Dacă patronimul intra în zona

pornesc de la Cozan (17), acesta fiind depăşit doar de derivatul său Cozar (24), realitatea respectivă dovedind că numele a căpătat şi această formă în aria cu români rotacizanţi. Formele nerotacizate totalizează, împreună, 17 variante, aflate aproape la egalitate (9 variante îi aparţin lui Cojar). Mocan cunoaşte mai mult de o treime variante rotacizate (10), dintre care doar una se regăseşte în sudul Balcanilor (Mucărică89).

În fine, distribuţia totală a formelor afectate de rotacism arată o sumă de 55 de variante şi derivate, variantele în care vocala o s-a modificat în u numără 27 de forme, iar patronimele în care s-a petrecut influenţa limbii elene sunt în număr de 72.

Dacă la nivelul statelor se constată, deja, o preponderenţă a lui Baci, urmat îndeaproape de Cioban, la nivelul unităţilor administrative se evidenţiază, pe de-o parte, o distribuţie care scoate în prim-plan prezenţa lui Baci în partea vestică a spaţiului carpato-balcanic, respectiv o preponderenţă a celuilalt antroponim în partea estică. Astfel, Baci este mai prezent în Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Croaţia, Serbia, Muntenegru, Kosovo, Albania, Grecia, precum şi în partea vestică a Bulgariei şi a României. Cioban, în schimb, apare, în primul rând, în Ucraina şi R. Moldova, dar şi în Turcia, nordul Greciei, estul Bulgariei şi în zonele extracarpatice ale României. Mocan este mai bine reprezentat în sudul R. Moldova, continuat cu sud-estul României şi estul Bulgariei, România având şi în vest un areal secundar, continuat în nord-estul Ungariei şi în vestul Ucrainei. Antroponimul Stânar deţine ponderi semnificative în câteva unităţi administrative din Serbia şi din Bosnia-Herţegovina, iar Stru(n)gar – în Serbia, Muntenegru, Croaţia, România şi Grecia. Dacă Berbecar nu atinge nici măcar 10% în nici una din unităţile administrative unde este reprezentat, Păcurar iese în evidenţă în partea vestică a României şi în sudul Poloniei. Cojan, în schimb, se remarcă în unităţi administrative din partea vestică a spaţiului carpato-balcanic: Cehia, Slovacia, Slovenia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina, Muntenegru, R. Macedonia, Grecia.

Gruparea antroponimelor menţionate face ca unele să se regăsească, de regulă, în aceleaşi zone, cu o distribuţie relativ compactă. Astfel, Baci se asociază, frecvent, fie cu Păcurar, Stru(n)gar, Stânar, precum şi cu Sălăşan şi/sau cu Cojan. Pe de altă parte, Cioban se regăseşte, adesea, împreună cu Mocan, Berbecar, Câşlar şi Odăian. Primul grup (reprezentat de a doua şi de a patra clasă) se regăseşte mai ales în partea vestică a spaţiului carpato-balcanic

studiată de noi dinspre sud, odată cu extinderea Imperiului otoman, ar fi fost normal ca să avem un număr mai mare de variante şi derivate la sud şi nu la nord de Dunăre. 89 Această formă a evoluat din Mocănică, prezent şi astăzi în România. Probabil, în aria cu români rotacizanţi, la marginea sa estică, poate în sud-vestul României ori în Serbia (restul fiind dominat de Stânar), aceasta a cunoscut apariţia derivatului *Mocărică, evoluat spre Mucărică ori în această arie dunăreană, ori în Grecia, deoarece ambele arii manifestă şi azi tendinţa de trecere a lui o la u. Apariţia în această arie a variantei intermediare, între timp dispărute (sau absentă dintre purtătorii numelui care deţin abonament telefonic) este demonstrată de prezenţa în districtul dunărean Bor a variantei rotacizate Mokarević. Ambele forme nu au avut, se pare, mulţi reprezentanţi, forma românească nord-dunăreană rămânând atestată doar în judeţul Galaţi, în vreme ce Mucărică se localizează doar în partea nordică a Greciei, în prefecturile Thessaloniki, Chalkidiki şi Ioannina.

(în Slovacia, Ungaria, vestul României, vestul şi sudul Peninsulei Balcanice), acolo unde se pare că antroponimele de origine traco-dacică (Baci) şi/sau traco-romană (Stânar, Strungar, Păcurar) au rezistat mai bine, lor alăturându-li-se cele create în perioada convieţuirii cu slavii (Cojan, Sălăşan). De aici, probabil prin curenţii migratorii româneşti, întâi dinspre Panonia, apoi dinspre partea vestică a României de azi, au ajuns în nordul şi estul Ucrainei, mai puţin în Belarus, în sudul şi estul R, Moldova, precum şi în sud-estul României, grupuri de păstori purtând în special asemenea antroponime.

În schimb, în partea estică a zonei studiate, alături de unele patronime ce au rămas din perioada traco-dacică (Mocan) sau/şi traco-romană (Berbecar), se evidenţiază antroponime create în urma contactului cu unele popoare türcice, fie că a fost vorba despre cumani (care l-au dat pe Cioban, foarte răspândit în Ucraina, R. Moldova, estul şi sudul României), fie despre turcii otomani (care i-au lăsat, prin intermediul păstorilor, pe Câşlar – prezent în aceleaşi zone – şi pe Odăian, localizat doar la nivelul unităţilor administrative extracarpatice ale României). Acest al doilea grup se regăseşte în prima clasă. Se mai adaugă o a treia categorie, constituită din unităţi administrative unde au fost înregistrate prea

puţine informaţii, fie deoarece antroponimia cu caracter pastoral este modest reprezentată (Turcia, Cipru, Kosovo, cea mai mare parte a Cehiei), fie pentru că antroponimia din unele ţări nu a putut fi înregistrată complet, din motive obiective (Polonia, părţi însemnate din R. Belarus şi din Bulgaria), acestea grupându-se în a treia clasă.

Distribuţia coeficienţilor de corelaţie între termenii care au generat antroponimele menţionate se regăseşte în tabelul de mai jos.

Baci-Baţi (%)

Cioban (%)

Ber(be)car (%)

Păcurar (%)

Stru(n)gar (%)

Stânar-Stânean

(%)

Sălaş(an) (%)

Câşlar-Câşlean

(%)

Odăian-Odăiaş

(%)

Mo(u)can-Mo(u)car

(%)

Coz(h)an-Coz(h)ar

(%) Baci-Baţi (%) 1 0,347 0,335 0,358 0,307 0,253 0,177 0,205 0,033 0,403 0,454 Cioban (%) 0,347 1 0,462 0,063 0,228 -0,025 0,026 0,198 0,051 0,554 0,585 Ber(be)car (%) 0,335 0,462 1 0,299 0,416 -0,014 0,012 0,447 0,130 0,783 0,194 Păcurar (%) 0,358 0,063 0,299 1 0,162 0,065 0,367 0,219 0,035 0,439 0,043 Stru(n)gar (%) 0,307 0,228 0,416 0,162 1 0,327 0,041 0,342 0,042 0,293 0,140 Stânar-Stânean (%) 0,253 -0,025 -0,014 0,065 0,327 1 0,090 -0,015 -0,015 -0,001 0,116 Sălaş(an) (%) 0,177 0,026 0,012 0,367 0,041 0,090 1 0,053 -0,015 0,039 0,097 Câşlar-Câşlean (%) 0,205 0,198 0,447 0,219 0,342 -0,015 0,053 1 0,189 0,430 0,097 Odăian-Odăiaş (%) 0,033 0,051 0,130 0,035 0,042 -0,015 -0,015 0,189 1 0,113 -0,001 Mo(u)can-Mo(u)car (%) 0,403 0,554 0,783 0,439 0,293 -0,001 0,039 0,430 0,113 1 0,315 Coz(h)an-Coz(h)ar (%) 0,454 0,585 0,194 0,043 0,140 0,116 0,097 0,097 -0,001 0,315 1

Această distribuţie spaţială prilejuieşte unele constatări interesante. Deşi valorile nu sunt foarte mari, există câteva legături strânse între unele teme: cioban şi mocan, mocan şi berbecar, respectiv cojan şi cioban. Acest lucru sugerează unele fapte care ţin de domeniul geografiei lingvistice, relevând distribuţia spaţială a unui grup de termeni aparţinând aceleiaşi arii dialectale.

Referitor la aceste, posibile, particularităţi de geografie lingvistică, se sugerează ideea că românii care au utilizat aceşti termeni (cioban, mocan şi cojan), distribuiţi din regiunile Transcarpatia şi Ivano-Frankivsk – în nord, Kirovohrad, Vinniţia, Mîkolaiv şi Odessa – în est90, până în nordul Dobrogei, vestul Moldovei şi al Olteniei aparţin aceleiaşi arii dialectale, în cazul nostru fiind vorba de vorbitori ai graiurilor moldovenesc şi muntenesc ale dialectului dacoromân. Cum toate temele sunt vechi de cel puţin un mileniu, acest fapt ar putea confirma gruparea ambelor graiuri în „dialectul” numit de Gh. Ivănescu 90 Prezenţa mocanilor în această arie este şi rezultatul unor migraţii ale unor ciobani ardeleni (Şt. Meteş, 1977), fie din aşezări ale Mărginimii Sibiului (Cacova, Sibiel, Săcel, Vale, Sălişte, Galeş, Tilişca, Rod, Poiana, Răşinari), fie din localităţi aparţinând altor regiuni din sudul Transilvaniei (Vama Buzăului, Sita Buzăului, Întorsura Buzăului, Covasna, Breţcu, Poiana Sărată). Aceleaşi precizări se regăsesc şi la Nicolae M. Popp (care face referire la mocanii originari din Săcele). De asemenea, toponimia din Transnistria face, şi ea, trimitere, fie la originari din Mărginimea Sibiului (Poplavka, toponim asemănător cu Poplaca ardeleană), fie din vestul ţării (Širiaevo, aşezare întemeiată, probabil, de originari din Şiria arădeană).

(2000), moldo-muntenesc, dialect existent acum 1000 de ani, aproximativ în aceeaşi arie91.

Am putea determina, cu doza necesară de prudenţă, specificul care caracteriza şi celelalte dialecte româneşti în urmă cu un mileniu, cel puţin din acest punct de vedere: astfel, în centrul şi vestul României de azi, „dialectul” ardeleano-banato-crişano-maramureşean se caracteriza prin frecvenţa mai mare a temelor baci, păcurar şi strungar (mai ales în varianta Strugar, influenţată de slavi) şi cu o distribuţie „insulară” a rotacizanţilor (Maramureş). În schimb, „dialectul” rotacizant, care acoperea în special Panonia, cu prelungiri spre nord (Carpaţii polono-slovaci) şi sud (Munţii Dinarici), era caracterizat de frecvenţa mare a formelor rotacizate (Cozar, Cojar, Mocar, Băcear, Ciobar, Ciubar). În plan secundar erau prezente şi formele baci şi, mai ales stânar, dezvoltată, în mod

91 Facem precizarea că şi pentru perioadele mai vechi (întocmai ca şi azi), limitele şi trecerea de la o subunitate lingvistică (dialect, grai) nu erau tranşante, existând areale de tranziţie, cu trăsături specifice ambelor asemenea subunităţi, în zonele de contact dintre acestea.

special, în zona acestui „dialect”92. Existau, însă, şi arii în care acesta prezenta asemănări cu dialectul din vestul României (prezenţa lui *pecurar93). „Dialectul” macedo-meglenoromân, situat la est-sud-est de cel rotacizant şi continuând, la sud de Dunăre, celelalte două dialecte existente atunci pe teritoriul actual al României, se caracteriza, probabil, tot prin prezenţa lui baci, precum şi a lui *pecurar. Marginal, era prezent şi stânar, în vreme ce strungar suferise, mai ales în partea nordică a ariei sale de extensiune, trecerea, sub influenţă slavă, la forma strugar.

Migraţiile ulterioare au dus la extinderea fostului „dialect” moldo-muntenesc la est şi nord de Nistru, undeva în perioada de după formarea statului medieval moldovenesc, dacă nu cumva acolo se aflau deja, de multă vreme, bro(d)nicii, bolohovenii (volohovenii) şi o parte a berladnicilor (Al. V. Boldur, 1992). Reprezentanţi ai „dialectului” ardeleano-bănăţeano-crişano-maramureşean au migrat, fie după anul 1000, când maghiarii au încorporat Transilvania şi Maramureşul la Regatul ungar, ca entităţi politice autonome, fie în secolele următoare, până în jurul anului 1900, mai ales spre unele regiuni extracarpatice româneşti (în Moldova sau în Dobrogea), dar şi la nord (în Galiţia şi Podolia) şi est de spaţiul românesc actual. „Dialectul” rotacizant, cel mai afectat, din punctul de vedere al scăderii numerice a vorbitorilor săi, a cunoscut emigrarea, dinspre Panonia, puţin înainte de anul 1000, atât spre nord şi nord-est (Polonia, Belarus, jumătatea nordică a Ucrainei), cât şi spre sud, consolidând nucleul fostului „dialect” macedo-meglenoromân. Aceste migraţii justifică prezenţa actuală a variantelor rotacizante mult departe de aria iniţială de manifestare a acestui fenomen fonetic94. Şi o parte a reprezentanţilor „dialectului” macedo-meglenoromân a migrat, într-o primă fază, (tot în preajma finalului primului mileniu al erei creştine) în special spre sud (împreună cu o parte a rotacizanţilor), către regiunile meridionale ale Peninsulei Balcanice (unde apar

92 Extensiunea mai mare a temei se pare că s-a manifestat în spaţiul Munţilor Dinarici, dar atestarea, izolată, în Polonia, a unui asemenea patronim ne face să credem că ea se regăsea şi la românii ce îşi păstoreau turmele în Carpaţii polono-slovaci. 93 Derivată din latinescul peccorarius, aceasta credem că va fi fost prima formă traco-daco-romană a termenului. Dovadă stau atât forma Păcurar, rămasă în onomastica spaţiului carpatic şi Dalmaţino-dinaric, cuvântul armânesc picurar, dar, mai ales, forma termenului utilizat şi azi de istroromâni – pecuror, cea mai apropiată de tema iniţială. Probabil, purtătorii numelui Pakoulieris, înregistrat în Grecia, au migrat ceva mai târziu, din zona carpato-dunăreană, după apariţia formei dacoromâne Păcurar sau, mai degrabă, sub influenţă maghiaro-ex-iugoslavă, din forma morlacă Pakular. Evoluţiile spre ă, respectiv i ale vocale iniţiale e se regăsesc, dar inversate, în dialectele româneşti: astfel, expresia literară ne zic apare, în graiul moldovenesc al dialectului dacoromân în forma ni (d)zic/ni (d)zâc, în vreme ce, în dialectul aromân se spune nă dzâc. A se observa şi trecerea slavului Selişte în Sălişte – în Ardeal şi în Maramureş, dar la Silişte – în spaţiul extracarpatic. De asemenea, la nivelul aceleiaşi localităţi, am notat modificarea lui *Bucşănescu, printr-o formă, probabilă, intermediară, *Bucşânescu în actualul Bucşinescu (numele purtat de o stradă din municipiul Iaşi). 94 Odată cu o parte a românilor rotacizanţi au migrat spre sud (de undeva din sudul R. Bosnia-Herţegovina, Muntenegru şi/sau sudul Serbiei, oricum, din vecinătatea unor români rotacizanţi) vorbitorii dialectului sudic al albanezei (tosk), în cadrul căruia se manifestă rotacismul, prin contrast cu cei care vorbesc dialectul gheg, neafectat de rotacism. Probabil, aşezarea slavilor în Balcani a determinat un asemenea proces migratoriu. Deosebirea între dialectele tosk şi gheg se vede din numele dat de albanezi Albaniei: Shqipëri/Shqipëria, respectiv Shqipnia/Shqypnia.

atât Pakular, Băţean, cât şi Băţear, precum şi Ţiobar, Mucărică sau Cozar). Ulterior, după anul 1300, în secolele XIV-XV, un val de emigranţi a revenit spre nordul şi mai ales nord-vestul Peninsulei Balcanice, trecând, însă şi Dunărea, cauza principală constituind-o cucerirea Balcanilor de către otomani. A urmat o altă bejenie spre nord, în perioada confruntărilor ruso-austro-turce (secolele XVIII-XIX), ultimele strămutări de populaţie din această arie balcanică consumându-se după anul 1918, în România (macedoromâni şi meglenoromâni colonizaţi în Dobrogea), respectiv, în Turcia (după războiul greco-turc), când au plecat din peninsulă meglenoromânii musulmani din oraşul Nânta. Aşa se justifică, măcar în parte, prezenţa formelor cu ţi/ţe în partea septentrională a Balcanilor şi la nord de Dunăre.

O extindere a numărului de teme de la care să fi derivat patronime sau/şi toponime ar putea oferi şi alte indicaţii geografico-lingvistice referitoare la repartiţia spaţială (actuală şi/sau din trecut) a vorbitorilor dialectelor şi graiurilor limbii române.

Din cele aproape 100 de variante şi derivate ale numelui Baci/Baţi95 am ales doar una, cea având sufixul -ilă. Aceasta a dat pe Băcilă, repartizat mai ales la nord de Dunăre, dar prezent şi de cealaltă parte a fluviului, respectiv pe Băţilă, localizat cu precădere în Grecia. Distribuţia spaţială a ambelor forme scoate în evidenţă coeficienţi peste medie în mai ales în capitala R. Belarus (Minsk), în partea centrală şi vestică a României, continuat la sud de Dunăre, în estul Serbiei, pe coasta dalmată a Croaţiei, în nordul R. Macedonia96 şi în partea central-nordică a Greciei.

95 Foarte multe dintre formele atestate preponderent la nord de Dunăre au echivalente şi la aromâni, fiind formate cu aceleaşi sufixe. Cităm doar câteva din numeroasele variante (a doua variantă este forma în dialect aromân): Baci(u)/Baţ(iu), Bacea/Baţia, Băcică/Băţică, Băcicu/Băţicu (de la aceasta din urmă s-a dezvoltat şi forma diminutivată Băţăcuţă, evoluat dintr-un *Băţicuţă), Băcin/Băţin, Băcişor/Băţior, Băcel/Băţel, Băcioana/Băţonea, Băceag/Băţeac, etc. Acest aspect ar necesita chiar atenţia unui studiu special, lucru pe care, însă, din motive obiective, nu ni l-am propus în această lucrare. 96 Aici am considerat ca echivalent fiecărui toponim derivat de la tema bačila (având, probabil, sensul de stână, adăpost păstoresc), ca nume de persoană, incluzându-le în statistica referitoare la patronime, plecând de la faptul că aceste toponime derivă de la antroponime sau de la termenul care îi desemnează pe păstorii ce au construit şi utilizat acea stână/băcilă.

De asemenea, valori peste medie se regăsesc şi în estul României, continuat spre est şi nord cu R. Moldova, sudul şi vestul Ucrainei şi în vestul R. Macedonia.

Dacă ne referim la fiecare variantă, Băcilă are o reprezentare mult peste medie în R. Belarus, în centrul şi vestul României, prelungit la sud de Dunăre în partea de est a Serbiei, în Dalmaţia croată şi în R. Macedonia. Se adaugă estul României, R. Moldova şi regiuni din vestul şi sudul Ucrainei. Izolat este prezent şi în restul Ucrainei, precum şi în Polonia. Băţilă iese în evidenţă mai ales în nordul şi centrul Greciei, dar este prezent, izolat, şi în estul şi nordul Ucrainei şi în R. Belarus. Prezenţa sa la nord de Dunăre se poate datora, cel puţin în Ucraina, şi unor migraţii, dar, mai probabil, credem să fie vorba de o transcriere a lui Bacila, ca Baţila, sub influenţă austriacă sau, mai degrabă, poloneză97.

97 Astfel, numele în ortografierea poloneză – Baczylo – se citeşte în germană ca Bazilo, iar în alfabetul chirilic, utilizat de rusă, bielorusă şi ucraineană, a apărut scris Бацило.

Câteva particularităţi fonetice evidenţiate de antroponimele legate de păstorit

Antroponimele pastorale rotacizante se localizează în special în vechea arie cu români rotacizanţi din Panonia98, mai cu seamă în Croaţia99, nordul Serbiei, Slovacia, vestul Ungariei. De asemenea, probabil, curenţii migratori panonici au dus aceste patronime, în număr mare şi spre nord-est şi est, în R. Belarus, Ucraina, nord-estul României şi R. Moldova, dar şi spre sud, către Muntenegru, R. Macedonia, Grecia şi Albania. Aceste antroponime reprezintă circa 7% din numărul total, cele mai multe, dacă nu socotim variantele rotacizate ale lui Cojan – Cozar, Cojar – fiind cele de la patronimul Baci. Acesta înregistrează şi cele mai multe variante în care se regăseşte rotacismul – 12, dintre care 7 sunt de la varianta Baci, iar 5 – de la Baţi100.

Deşi derivatele rotacizante de la Cioban sunt mai multe (4), numărul total al purtătorilor acestor nume nu depăşeşte câteva zeci101. În schimb, Mocar şi Mucar totalizează peste 200 de purtători ai numelor (fiind reprezentat mai ales primul, cu derivatele sale). De asemenea, Cozar şi Cojar sunt mult mai numeroşi (în special primul) decât diversele variante şi derivate ale lui Ciobar, numărând cîteva mii de purtători. Notăm, ca remarcă specială, faptul că însemnătatea numerică a variantelor rotacizate ale lui Baci, Mocan şi Cojan (între care se evidenţiază, prin numărul mai mare de purtători, tocmai varianta rotacizată apărută prima – Mocar, respectiv Cozar) demonstrează vechimea mai mare a acestor patronime decât a lui Cioban. Acesta din urmă a apucat să „prindă” ultima fază a rotacismului manifestat pe o arie compactă, largă, la românii din Panonia, unde au luat naştere câteva variante rotacizate, dar cu un număr mic de purtători.

98 Aria românilor rotacizanţi de odinioară s-ar putea să meargă chiar mai departe, la frontiera sloveno-austriacă din Alpii Iulieni notând un toponim Stanar, iar în regiunea italiană Friuli-Venezia-Giulia – un sat numit Moraro (modificat dintr-un mai vechi, probabil, Moraru, antroponim românesc tradiţional, legat de morărit). Tot în această regiune italiană am înregistrat câţiva purtători ai numelui Stener (modificat, probabil, dintr-un Stâner, patronim specific zonei dalmate a ariei românilor rotacizanţi). 99 În vestul Croaţiei a mai supravieţuit un foarte mic grup de istroromâni, în Peninsula Istria, unde se regăsesc toponime ca Ţigarişce, în loc de Ţigănişte. În vorbire, aceştia folosesc pe măra, gerunche, păre, ţire, bire – în locul formelor dacoromâne literare mână, genunchi, pâ(i)ne, ţine, bine –, motiv pentru care croaţii vecini i-au poreclit ciribiri (ţiribiri). La extremitatea estică a vechii arii cu rotacizanţi se regăsesc maramureşenii (care spun irimă, verin, în loc de inimă, venin), bihorenii – numele Bihor, pare să derive dintr-un dacic *bihalu(s), moţii din Apuseni (printre care, mai ales cei bătrâni, salută, încă, cu bură dimireaţa), pădurenii din Munţii Poiana Ruscă (unde apare un sat Vălari, în loc de Văleni) şi oltenii (în zona lor existând un sat Turburea). Mai notăm şi faptul că numele Bihor apare şi în Muntenegru. 100 Este vorba despre Bacicur, Băcelaru, Băciuru, Băcearu, Bacicaru/Bacicalu, Bacivaru, respectiv, Baţicur, Baţiuru, Băţearu, Baţicalu, Baţivaru. 101 Am notat variantele Ciobar, Ciubar, Ceabar, Ţiobar, cu derivatele lor.

În aria cu rotacizanţi se pare că au apărut variantele şi derivatele patronimelor Mocar, Ciobar, Cozar şi Cojar, localizate mai ales la nord de Munţii Dinarici (în Slovenia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina şi nordul Serbiei) şi pe versanţii sudici ai Carpaţilor polono-slovaci şi la sud de aceştia, precum şi în întreg Maramureşul istoric.

De aici, purtătorii numelor au migrat, mai ales în Ucraina, nord-estul României şi în nordul R. Moldova şi, izolat, în R. Macedonia.

Bacicur/Băcelaru/ Băciuru/Băcearu/Bacicar/

Bacicalu/Bacivaru-total

Baţiur/Baţicur/Băţearu/ Baţicalu/Baţivaru-total

Ciobar-total

Ciubar-total

Ceabar-total

Ţiobar-total

Mocar-total

Mucar-total

Cozar-total

Cojar-total

Bacicur/Băcelaru/Băciuru/ Băcearu/Bacicar/Bacicalu/ Bacivaru-total 1.000 -0.050 0.356 0.074 0.075 -0.025 0.067 -0.035 0.530 0.219 Baţiur/Baţicur/Băţearu/ Baţicalu/Baţivaru-total -0.050 1.000 -0.018 0.076 0.076 0.797 -0.015 0.132 -0.050 -0.013

Ciobar-total 0.356 -0.018 1.000 -0.008 -0.008 -0.008 -0.005 -0.011 0.311 -0.025

Ciubar-total 0.074 0.076 -0.008 1.000 0.999 -0.005 0.000 -0.007 0.025 0.398

Ceabar-total 0.075 0.076 -0.008 0.999 1.000 -0.005 0.000 -0.007 0.026 0.399

Ţiobar-total -0.025 0.797 -0.008 -0.005 -0.005 1.000 -0.007 -0.007 -0.007 -0.021

Mocar-total 0.067 -0.015 -0.005 0.000 0.000 -0.007 1.000 -0.009 0.023 -0.004

Mucar-total -0.035 0.132 -0.011 -0.007 -0.007 -0.007 -0.009 1.000 -0.018 -0.030

Cozar-total 0.530 -0.050 0.311 0.025 0.026 -0.007 0.023 -0.018 1.000 0.154

Cojar-total 0.219 -0.013 -0.025 0.398 0.399 -0.021 -0.004 -0.030 0.154 1.000

Variantele rotacizate, influenţate de limba greacă, Ţiobar şi cele derivate de la Baţi, se regăsesc mai ales în Grecia, dar şi în R. Macedonia, Bulgaria, vestul Peninsulei Balcanice, în Ungaria, România şi, izolat, în R. Moldova, Polonia şi în Cehia. În ceea ce priveşte coeficienţii de corelaţie, redaţi în tabelul de mai sus, valorile mai mari de 0,5 au fost marcate cu bold. Acestea apar rar, doar între variantele rotacizate derivate de la Baci şi Cozar, între derivatele rotacizate ale lui Baţi şi Ţiobar sau între Ciubar şi Ceabar (între acestea două valoarea fiind aproape de 1).

Fenomenul modificării vocalei o în u, moştenit de limba română din vremea latinei populare (fenomen manifestat şi în portugheză, franceză şi raeto-romană, după cum am mai amintit) a fost păstrat de români până în Evul Mediu şi, în unele arii marginale ale românimii actuale (la aromâni, la românii timoceni sau la ţiganii băieşi românofoni din vestul Ungariei acesta se mai manifestă şi azi). Acesta era practicat inclusiv de către românii locuitori ai Maramureşului102, 102 La limita nordică, cu Galiţia, a voievodatului medieval maramureşean, în Carpaţii Păduroşi, am găsit, pe o hartă topografică sovietică, toponimul Трихутаре, adică, în româneşte, Trei Hutare.

Galiţiei, Pocuţiei103 sau din zona cursului inferior al Nistrului104, zonele în care coeficientul de repartiţie spaţială a patronimelor păstoreşti ce manifestă această modificare fonetică are valorile cele mai mari. Valori supraunitare se întâlnesc, de fapt, în aproape toată Ucraina, în vestul R. Belarus şi al României, în partea sudică a R. Moldova, în Slovacia, Croaţia (aproape de aria băieşilor românofoni din vestul Ungariei), Serbia centrală şi estică (deci şi în zona românilor timoceni) şi în mai multe zone ale Greciei (unde locuieşte şi azi o importantă minoritate armânească). Cel mai însemnat areal cu prezenţa acestei modificări fonetice este cel al Ucrainei, cu ramificaţii în nord-vestul României, şi în R. Moldova, la care se adaugă jumătatea vestică a Slovaciei, unele mici enclave din Croaţia şi Grecia. Aici am notat, în special, purtători ai numelor Ciuban şi Mucan. În părţile sudică şi nordică ale Ucrainei (iar din această ultimă zonă, cu prelungire în R. Belarus) se localizează mai ales patronimele Ciubar şi Ţiuban (cu precizarea că, această ultimă formă, poate fi rezultatul unei transcrieri eronate a lui Ciuban, din care a derivat şi varianta rotacizată, Ciubar). În schimb, purtătorii numelui Mucar se localizează în Grecia.

Acest lucru certifică faptul că modificarea fonetică respectivă s-a manifestat, în română, şi după venirea maghiarilor în Panonia şi integrarea, ca voievodat autonom, a Maramureşului în Regatul ungar, deoarece, termenul maghiar hatar, devenit hotar în română, a suferit această transformare. 103 Aici locuiau numeroase comunităţi româneşti, după cum o dovedeşte şi toponimia, dar şi izvoarele istorice (Ion Nistor, 1991; Al. V. Boldur, 1992). În acest spaţiu locuiesc, inclusiv după ce au fost deznaţionalizaţi, huţulii, despre care credem că îşi au numele derivat de la substantivul comun hoţ, pronunţat, local – huţ, iar în forma articulată – húţul. Substantivul pare să fi devenit, ulterior, poreclă, dată de alte comunităţi de români din jur, ca şi în cazul mocanilor, cojanilor, moroienilor, ţuţuienilor, moţilor, şopilor, etc. Prin asimilarea românilor de aici de către ucraineni, accentul din substantivul articulat a trecut pe vocala finală, substantivul fiind pronunţat huţúl. Un alt argument în sprijinul românităţii iniţiale a huţulilor şi al acestei evoluţii fonetice a numelui lor este constituit de numele dat de români, şi azi, unui urmaş al unui húţ: huţan, cu un sufix – -(e)an, la plural, -eni/-ani – practicat frecvent în Bucovina, Basarabia şi în nordul Moldovei şi cu sensul de urmaş al cuiva, echivalent ca înţeles cu -escu, la plural -eşti (de exemplu, Rădeanu, Botoşanu în loc de/alături de Rădescu, Botoşescu, la plural – Rădeni, Botoşani, în loc de/alături de Rădeşti, Botoşeşti). A se vedea şi comentariile lui Ion Nistor, Istoria Bucovinei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 67. 104 În zonă este menţionat satul Purcari (în loc de Porcari), situat în sudul Basarabiei, între Tighina şi Cetatea Albă.

Coeficienţii de corelaţie au valori modeste, acolo unde au valori pozitive, acestea neajungând nici la 0,4. Totuşi, există o oarecare corelaţie (valori între 0,2 şi 0,4) între Ciuban şi Ţiuban, între Ciuban şi Mucan, dar şi între Ţiuban şi Ciubar (din cauze deja amintite).

Ciuban-

total Ţiuban-

total Ciubar-

total Mucan-

total Mucar-

total

Ciuban-total 1.000 0.277 0.113 0.365 -0.092

Ţiuban-total 0.277 1.000 0.264 0.047 -0.048

Ciubar-total 0.113 0.264 1.000 -0.017 -0.017

Mucan-total 0.365 0.047 -0.017 1.000 -0.037

Mucar-total -0.092 -0.048 -0.017 -0.037 1.000

Modificarea grupului de foneme ce/ci în ţe/ţi s-a făcut, adesea, datorită influenţei limbii greceşti, care i-a afectat nu doar pe aromâni, ci şi pe macedonenii slavi şi, parţial, pe muntenegreni, sârbi şi bulgari, părând să dateze din vremea supremaţiei balcanice a Imperiului bizantin grecofon (secolele X-XIII). Astfel, se justifică prezenţa unor coeficienţi mult peste medie în Grecia (mai ales în partea sa nordică, unde au locuit şi mai locuiesc comunităţi importante de aromâni şi meglenoromâni care se ocupau cu păstoritul), R. Macedonia (unde se găsesc, de asemenea, numeroşi români balcanici), Muntenegru, sau în partea sudică a Serbiei. Prezenţa unor areale cu coeficienţi supraunitari în Vojvodina, Croaţia centrală, Ungaria central-nordică, Dobrogea şi în unele regiuni ale Ucrainei şi ale R. Belarus se poate explica şi prin migrarea unor balcanici purtând nume afectate de o asemenea schimbare fonetică, după cum se poate să fie vorba de modificări făcute de autorităţile imperiale austriece (în special în zonele din nordul Serbiei, Croaţia sau Ungaria, ce au aparţinut, în trecut, Curţii habsburgice vieneze). Astfel de patronime se întâlnesc, dar la valori mai modeste ale coeficientului de repartiţie spaţială şi în Cipru, vestul Bulgariei, cea mai mare parte a spaţiului ex-iugoslav, într-o mare parte a Ungariei, în vestul şi sudul României, în sudul R. Moldova, în toată Ucraina şi în vestul R. Belarus.

Variantele influenţate de limbile slave răsăritene – Ţeban, Ţeaban – la care se adaugă Ţiuban se regăsesc în cea mai mare parte a Ucrainei, opinând că toate variantele îşi datorează modificarea ce/ci>ţe/ţi transcrierii eronate realizate de autorităţile imperiale ale Curţii vieneze (undeva în vestul Ucrainei de azi, de unde purtători ai numelor s-au răspândit spre est).

Baţi-total

Ţioban-

total Ţiuban-

total Ţeban-

total Ţeaban-

total Ţiobar-

total

Baţi-total 1.000 0.686 -0.013 -0.008 -0.040 0.740

Ţioban-total 0.686 1.000 -0.054 -0.040 -0.045 0.462

Ţiuban-total -0.013 -0.054 1.000 0.091 0.258 -0.019

Ţeban-total -0.008 -0.040 0.091 1.000 0.081 -0.014

Ţeaban-total -0.040 -0.045 0.258 0.081 1.000 -0.015

Ţiobar-total 0.740 0.462 -0.019 -0.014 -0.015 1.000

În schimb, purtătorii numelor Baţi, Ţioban şi Ţiobar se regăsesc mai ales în Grecia, mai rar în Muntenegru, Serbia şi Ucraina (în primele două ţări poate fi vorba şi de influenţa bizantină medievală asupra slavilor balcanici şi, în toate cele trei ţări, de migraţii dinspre sudul Peninsulei Balcanice). Coeficienţii de corelaţie cu valori peste 0,5 (marcaţi în tabelul de mai sus cu caractere bold) se înregistrează între Baţi şi ambele variante derivate de la Ţioban (inclusiv Ţiobar). Între celelalte variante, localizate în Ucraina, nu există coeficienţi de corelaţie cu valori egale sau mai mari de 0,3.

Concluzii În urma analizei complexe efectuate asupra acestei secvenţe demografic-

onomastice, se desprind următoarele idei: - însemnătatea mare a patronimelor moştenite de urmaşii traco-dacilor

romanizaţi din substratul tracic, influenţat şi de romanizare (baci, mocan, stână/stânar, strungă/strungar, păcurar, berbecar), între acestea baci fiind, de departe cel mai important; vechimea mare a

temelor baci şi mocan este dovedită şi de numărul mare de de purtători ai variantelor influenţate de rotacism;

- similitudinea activităţilor pastorale din spaţiul carpato-balcanic cu cea din ariile romanice din jumătatea vestică a Europei, unde sunt prezente patronime dezvoltate din temele peccorarius (Italia, sudul Elveţiei, sudul Franţei, Spania) sau vervecarius/berbecarius (Franţa, sudul Belgiei, Luxemburg, vestul Elveţiei, Italia);

- vechimea mare a lui cioban, concentrat mai ales în spaţiul de la est de Carpaţi (Ucraina, R. Moldova, estul României), lucru ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că originea sa este cumană şi nu turcească; patronimul a difuzat atât spre vest, cât şi spre sud, „prinzând” un nucleu compact de români rotacizanţi, care au generat forme precum Ciobar, Ciubar, Ţiobar, micul număr de purtători ai acestor variante migrând cu astfel de nume spre est (unde apar numele Ciobar, Ciubar, Ceabar, Cebar) sau spre sud (unde este atestat Ţiobar);

- perioada convieţuirii româno-slave a lăsat ca termeni legaţi de această activitate pe cojan (pus în relaţie strânsă cu mocan şi considerat, din această cauză, ca indirect legat de păstorit) şi pe sălaş(an); distribuţia acestuia din urmă în state cu vorbitori de limbi slave, din Cehia până în R. Macedonia ne împiedică să considerăm că tema este creată de maghiari, ea trebuind să fie legată de o alta, tot slavă – selo –, având sensul de „aşezare, punct locuit”, din care derivă şi selişte (cu variantele româneşti silişte – în spaţiul extracarpatic – şi sălişte – în Ardeal şi Maramureş);

- termenii de origine otomană – câşlă şi odaie – înregistrează o prezenţă cu totul izolată (doar în partea estică a spaţiului carpatic, ultimul – numai în zonele extracarpatice ale României) şi puţine derivate;

- distribuţia spaţială, pe regiuni şi ţări, a antroponimelor legate de păstorit evidenţiază o arie vestică a spaţiului carpato-balcanic în care iese clar în evidenţă Baci, în vreme ce, în cea estică, se remarcă patronimele Cioban şi Mocan (cu precădere în partea sa nord-dunăreană şi nord-pontică); în plan secundar se mai adaugă temele apărute în timpul romanizării traco-geto-dacilor (Stânar şi Strungar) sau moştenite în română din latină (Păcurar şi Berbecar), toate cu o extindere mai mult regională; ţările în care frecvenţa acestor patronime, raportată la totalul abonaţilor telefonici, este însemnată se

înscriu pe o „axă” carpato-balcanică, orientată est-vest şi cuprinzând Ucraina, R. Moldova, România, Serbia şi Croaţia.

Pe baza celor prezentate, considerăm că păstoritul în spaţiul carpato-balcanic, ca activitate cu rădăcini din perioada traco-dacică şi din cea a romanizării, practicată şi în alte regiuni europene ale Imperiului roman, a lăsat o bogată moştenire în terminologia românească, reflectată şi de onomastică. De asemenea, arealul locuit de urmaşii traco-dacilor romanizaţi sau influenţat de prezenţa acestora, a păstrat numeroase dovezi onomastice ale practicării acestei activităţi în acest spaţiu. Prezenţa acestor nume, antroponime şi/sau toponime, stă dovadă şi pentru puternicul spirit de convieţuire inter-etnică prezent şi în trecut la popoarele locuitoare ale spaţiului carpato-balcanic.

3. Distribuţia spaţială a oiconimelor cu sens de plural colectiv (atestând comunităţi de ţărani liberi). Formaţiuni prestatale româneşti

(„ţări”, cnezate, voievodate) în secolele IX-XIII.

Organizarea socială comunitară, având ca bază utilizarea în devălmăşie a terenurilor din hotarul aşezării, datează cel puţin din perioada cristalizării uniunilor de triburi geto-dacice. Reflexul toponimic al acestei organizări sociale în mari comunităţi patriarhale având un „moş” întemeietor de sat şi ai cărui urmaşi stăpâneau în comun, în devălmăşie, moşia din jurul aşezării (H. H. Stahl, 1958), este dat de localităţile având sufixele -eşti (aproape întodeauna) şi -eni sau -ani (acestea două putând preciza, frecvent, şi originea geografică a locuitorilor – în nume precum Ciucani, Bârgăoani, Olteni, Bârsani – sau faptul că locuitorii au întemeiat satul într-o zonă cu anumite caracteristici fizico-geografice: Pădureni, Luncani). Toponimele de acest fel au şi fost omise din datele pe baza cărora s-a realizat harta. De asemenea, nu am luat în calcul toponimele de acest fel create de autorităţile române după 1918 ca echivalente româneşti ale unor toponime utilizate de maghiari (în Transilvania, mai ales în judeţele cu majorităţi secuieşti).

Sufixul -eşti ar putea fi de origine dacică, derivat din -isk, sau latină, fiind varianta la plural a des-întâlnitului -escu (la singular), atestat frecvent în antroponimia românească105. Celelalte două – -eni şi -ani – datează din perioada convieţuirii cu vechii slavi, care aveau şi ei, la momentul pătrunderii în spaţiul românesc actual, o organizare socială comunitară (probată şi de sufixe specifice: -ovţî/-evţî la masculin şi -inţi/-enţi la feminin)106. Rezistenţa acestei organizări sociale comunitare la urmaşii dacilor romanizaţi din perioada premergătoare cristalizării statului dac (secolul I î. Hr-secolul I d. Hr.) se explică atât prin faptul că Imperiul roman nu şi-a extins autoritatea peste tot teritoriul fostului Regat dacic, prin scurtul interval cât Banatul, Oltenia şi Transilvania (aproximativ) s-au găsit în componenţa acestuia (106-275 d. Hr.), cât şi prin dorinţa firească a autorităţilor imperiale de a-şi câştiga suportul dacilor cuceriţi prin nederanjarea vechilor structuri sociale (în care au fost inseraţi şi numeroşi veterani aduşi „ex toto orbe romano” întru mai rapida romanizare a provinciei nord-dunărene). Acest pragamtism al autorităţilor a însemnat, în plan social, aproape absenţa implanturilor sclavagismului atât de specific lumii romane în vremurile de apogeu ale Imperiului şi conservarea vechii organizări atât timp cât cetăţenii daci ai imperiului îşi îndeplineau obligaţiile – în produse, taxe, impozite, contingente de recruţi pentru armata imperială. Astfel s-ar şi explica păstrarea, de către dacii în curs de romanizare, atât a acestei organizări în obşti ţărăneşti, aşa-numitele „romanii populare” (N. Iorga), cât şi a sufixului specific -eşti, fie el dacic sau latin. Localizarea frecventă a oiconimelor (nume de localităţi) având aceste sufixe în special în spaţiul extracarpatic – mai cu seamă în Subcarpaţi şi în zonele de dealuri, podişuri (Podişul piemontan Getic, Podişul Moldovei) şi câmpii (partea centrală şi nordică a Câmpiei Române) cu o cuvertură forestieră însemnată în trecut, precum şi în zona „bălţilor” Dunării (în Balta Ialomiţei, de pildă), zone unde codrul „frate cu românul” sau balta (termen de origine dacică) au fost şi adevărate adăposturi la năvălirea migratorilor, bogate în resurse variate –, arată frecvenţa mare a satelor de ţărani liberi, foarte multe atestate documentar în epoca medievală, dar putând data chiar dinaintea întemeierii celor două state medievale româneşti extracarpatice, Ţara Românească şi Moldova (când, domnia, bazându-se şi pe sprijinul boierilor, dintre care s-au şi ridicat, adesea, domnitori, nu va mai fi permis o astfel de organizare comunitară, ci, dimpotrivă, chiar a încuviinţat şi întărit procesul de aservire a ţărănimii faţă de nobilime). Ponderile mai modeste ale oiconimelor de acest fel din spaţiul intracarpatic se datorează, pe de-o parte, frânării, după secolul al X-lea, a tendinţelor de organizare tipic românească – ajunsă, prin unirea obştilor ţărăneşti în uniuni de obşti de tipul „ţărilor”, la stadiul premergător organizării într-o „ţară”

105 Ioan Iosif Russu, Etnogeneza românilor, 1981, p. 57, inclusiv nota infrapaginală 90. În acest sens se pronunţă şi Iorgu Iordan, Toponimia românească, 1963, p. 154-156, inclusiv notele infrapaginale, unde îl citează şi pe Henri H. Stahl, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, 1958. 106 Iorgu Iordan, op. cit., p. 159-161, inclusiv notele infrapaginale, unde precizează şi rolul identic al sufixelor slave -ovţî/-evţî la masculin şi -inţi/-enţi la feminin.

de „ţări”, asemănătoare ca structură şi instituţii cu voievodatele româneşti extracarpatice – iar, pe de alta, chiar înlocuirii unora dintre toponimele româneşti cu forme maghiare. Totuşi, în ariile montane sau intramontane – Munţii Apuseni, Munţii Poiana Ruscă, Depresiunea Maramureşului, Depresiunea Oaşului –, ori în margini ale Depresiunii Transilvaniei (Ţara Oltului, de exemplu) ţinuturi unde populaţia românească şi-a păstrat mai mult timp modul specific de organizare şi ponderea în cadrul populaţiei, se consemnează prezenţa notabilă a unor astfel de toponime.

Aceleaşi particularităţi se regăsesc şi la est de Prut, în R. Moldova, unde, circa un sfert din oiconime au acest sufix. Cele mai mari valori se regăsesc în raioanele vestice, în general ponderile superioare fiind consemnate în regiunile nordice şi centrale. În sud, ca şi în Transnistria, ca urmare a influenţelor alogene, ponderile sunt mai modeste. Asemenea patronime se regăsesc şi în alte regiuni locuite de români, chiar şi în cele în care elementul românesc a fost asimilat de multă vreme. Astfel de oiconime se localizează atât în nordul Bucovinei şi al Basarabiei, în Bugeac, cât şi la sud de Dunăre, fie că vorbim de Podişul Prebalcanic, sudul Albaniei sau Muntenegru. Până şi în Peninsula Istria, unde mai rezistă o foarte modestă

comunitate de istroromâni, am notat un Moscenice, cu trimitere la termenul moşteni, utilizat pentru a-i denumi pe ţăranii liberi din sudul României actuale.

Pentru organizarea socială comunitară a aşezărilor rurale, o foarte mare importanţă o prezintă şi menţiunile despre conducătorii acestora. Astfel, în fruntea satelor se găsea câte un Sfat al Bătrânilor, condus de cel mai destoinic, mai priceput dintre aceştia. Conducătorul respectiv era numit jude. Distribuţia spaţială a antroponimelor care îi menţionează pe juzi evidenţiază zona central-vestică a Transilvaniei (în principal cea a Munţilor Apuseni) şi zona central-nordică a Moldovei. În Ardeal, prezenţa acestor conducători este atestată şi toponimic.

Pentru secolele IX-XIII au fost evidenţiate peste 30 de formaţiuni prestatale româneşti, unele acoperind areale situate dincolo de graniţele României. Primele asemenea formaţiuni au fost atestate, în secolele VIII-IX la sud de Dunăre (atât în Dobrogea, cât şi în alte regiuni ale Balcanilor107), 107 Asemenea formaţiuni ale românilor – numiţi şi v(a)lahi de către popoarele balcanice (sârbi, bulgari, greci) – se regăsesc până în sudul Peninsulei Balcanice, având o continutate remarcabilă în timp: Vlahia de Sus, Vlahia Mică, Vlahia Mare, etc. Ultima formaţiune menţionată, creată de strămoşii aromânilor din Munţii Pindului, a rezistat circa 300 de ani (980-1259). Primul conducător

respectiv în Transilvania şi Banat (cu unele prelungiri şi la sud de Carpaţi, în arealele subcarpatice munteneşti sau olteneşti). Este vorba de regiuni care s-au aflat un timp mai îndelungat (Dobrogea, până la începutul secolului al VII-lea), Banatul şi Transilvania – ca şi Oltenia şi vestul Munteniei (până în secolul al III-lea, cu reveniri la nord de Dunăre în timpul lui Constantin cel Mare – secolul IV sau al lui Justinian – secolul VI) în stăpânirea sau sub influenţa Imperiului roman. „Ţările” româneşti s-au organizat, ca uniuni de obşti, din unirea mai multor comunităţi de ţărani liberi, axându-se fie în lungul văilor unor râuri – Ţara Oltului, Ţara Bârsei – fie suprapunându-se unor depresiuni intracarpatice – Ţara Maramureşului, Ţara Oaşului, Ţara Haţegului, Ţara Almăjului, Ţara Loviştei – sau subcarpatice – Ţara Vrancei. Au existat, însă, astfel de „ţări” şi în zonele de deal şi de podiş – Ţara Şipeniţului, Ţara Berladnicilor, Ţara Cărvunei (Cavarnei), după cum nu au lipsit asemenea organizări prestatale nici în zonele de câmpie: Ţara Românească în nord-estul Câmpiei Române sau Vlaşca, dezvoltată la vest de actuala Capitală a României. N-au lipsit, însă, nici „ţările” dezvoltate pe plaiurile montane, aproape plane, unde se putea practica o agricultură, fie ea oricât de modestă, aşa cum s-a întâmplat în cazul bine-cunoscutei Ţări a Moţilor108. Termenul „ţară” derivă din latinescul terra (= pământ) şi se referea, iniţial, la acea arie „unde se fac bucate” (Ion Conea, 1993). Locuitorii „ţării” au fost, de aceea, numiţi „ţărani sau „ţăreni” (termen utilizat şi astăzi de români în estul Serbiei şi nord-vestul Bulgariei pentru a-i defini pe băştinaşii din Timoc, în opoziţie cu urmaşii celor veniţi de la nord de Dunăre, din Banat, numiţi „ungureni”). Ţăranii, ca locuitori ai ţării, specializaţi în practicarea culturii plantelor, se opuneau nu orăşenilor – fiindcă oraşe n-au mai existat în spaţiul românesc după retragerea aureliană, până la luarea sub controlul Regatului maghiar a Transilvaniei şi Banatului (secolele XI-XIII)109 –, ci „mărginenilor”, adică acelor locuitori de la „marginea ţării” care, practicând păstoritul transhumant nu aveau un loc stabil tot anul, ci „pendulau” între locurile de „vărat” din munte şi cele de „iernat” de la câmpie (bălţile râurilor mari – Tisa, Prut, Nistru, Dunăre) sau de pe ţărmul Mării Negre110. Aceste uniuni de obşti, numite şi cu un termen de origine slavă, „cnezate” s-au unit în formaţiuni prestatale mai mari, de tipul voievodatelor (tot un termen slav la origine dar adaptat la o instituţie politică românească). Este stadiul în care intră în contact, pentru prima dată, românii cu maghiarii, în secolul al IX-lea. Rezistenţa românilor la încercările Regatului maghiar de a-şi impune controlul al acestei „ţări” româneşti este un Niculiţă (George Murnu, Istoria românilor din Pind. Vlahia Mare, 2003, p. 8). 108 Aceasta având, în epoca medievală, multe corespondente la sud de Dunăre, cum ar fi Ţara Şopilor, situată în aria muntoasă din vecinătatea oraşului Sofia, capitala Bulgariei. 109 Termenul oraş derivă din maghiarul város = oraş (cu cetate, fortificat). Acesta derivă, la rândul său, din maghiarul vár (= cetate), preluat, se pare, din germanul burg, având acelaşi sens. Direct din germană derivă şi „burghez”, iniţial cu sensul de „locuitor al oraşelor”. Primele aşezări cu funcţii neagricole, ce au premers în spaţiul românesc, aşezările urbane medievale au fost cele cu funcţii comerciale, de tipul târgurilor (termen de origine slavă) apărute, probabil, pentru prima dată, în secolele VI-IX, în timpul convieţuirii româno-slave. 110 Acesta pare să fi fost şi sensul iniţial al toponimelor Mărginimea Sibiului (un ţinut specializat şi astăzi în activităţi pastorale), Margina (Timiş), Marginea (Suceava) sau Mărgineni (sudul Ţării Oltului).

asupra Transilvaniei a făcut ca aceasta să fie organizată autonom faţă de coroana Sfântului Ştefan, ca voievodat (păstrând această formă de organizare politică românească până la transformarea Ungariei în paşalâc turcesc – 1526 – după care Transilvania devine principat aflat sub suzeranitate turcească, regim sub care se aflau şi cele două state medievale româneşti extracarpatice)111. Întreruperea tendinţei de formare a unui singur voievodat românesc în Transilvania (secolele XI-XIII) i-a determinat pe românii din Transilvania să caute realizarea acestui deziderat la sud şi est de Carpaţi. Astfel se produce „descălecatul” legendarului Negru Vodă din Făgăraş în Ţara Românească (circa 1290-1300) şi dublul „descălecat” maramureşean în Moldova (1352-1359), mai întâi prin Dragoş (care creează o „marcă” autonomă subordonată regalităţii maghiare), apoi prin Bogdan care, înlăturând-i pe urmaşii lui Dragoş, afirmă independenţa noului stat românesc est-carpatic. Chiar dacă problema „descălecatului” este încă una insuficient elucidată, contribuţia la crearea statelor medievale Ţara Românească şi Moldova nu s-a datorat doar celor veniţi de peste munţi, ci a însemnat o colaborare cu elementele locale, dar şi cu cele, tot româneşti, refugiate, după 1200-1250, de la sud de Dunăre sau de la nord de Nistru (Ş. Papacostea, 1993, Al. V. Boldur, 1992). Astfel, în viitoarea Ţară Românească, s-au regăsit, împreună, la cumpăna veacurilor XIII şi XIV, românii din sudul Transilvaniei, cei dintre Carpaţii Meridionali şi Dunăre şi cei care, în Balcani, contribuiseră la afirmarea dinastiei Asăneştilor pe tronul Imperiului româno-bulgar (1185-1240), în timp ce apariţia voievodatului Ţării Moldovei a fost rodul cooperării dintre elementul românesc maramureşean, cel local, dintre Carpaţii Orientali, Nistru şi Marea Neagră şi cel care alcătuise, preponderent în spaţiul nord-nistrean, în secolele XI-XIII, „ţările” brodnicilor (bronnicilor) şi bolohovenilor, refugiat din calea invaziei tătarilor şi a presiunilor principilor est-slavi. Până spre 1400, ambele state medievale româneşti atinseseră limitele naturale spre sud şi est, îşi afirmaseră independenţa faţă de statele vecine, în special faţă de Regatul maghiar şi se pregăteau să înfrunte, sub Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun, un nou pericol: Imperiul otoman. Dobrogea, de asemenea, cu o prezenţă timpurie, încă din secolul al IX-lea, a unor formaţiuni prestatale locale, a făcut parte, temporar, din Imperiul bizantin (secolele XI-XII), formând thema (provincia) Paristrion (sau 111 Colonizările realizate de Regatul maghiar în Transilvania au dus la preluarea de către saşi şi secui a elementelor româneşti de organizare social-administrativă. Astfel, instituţia scaunelor (săseşti şi secuieşti) are la bază (scaunul de) judeţ (judecată) al românilor (Ioan Silviu Nistor, Comuna şi judeţul. Evoluţie istorică, p. 92). De asemenea, se pare că însuşi numele dat secuilor ar fi o deformare dintr-un românesc „secul” devenit în maghiară „szekely”, la fel ca nume româneşti ca Radu(l) modificat în Raduly, Lungu(l) devenit în maghiară Lunguly, etc. Sensul de „sec(ul)” se referea la specificul fizico-geografic al aşa-numitei „Ţări a Secuilor”: bine împădurită şi, în consecinţă, un teritoriu „sec”, adică (aproape) „deşert”, „pustiu” în aşezări urbane, fortificate. Cum civilizaţia oraşelor cu cetăţi fortificate a fost adusă în Ardeal de saşi şi de maghiari (cu tot cu termenul de oraş în română) şi cum relativ puţin numeroşii români se găseau în aşezări rurale, în poieni mici, create în mijlocul pădurii, o astfel de explicaţie pare credibilă. În acest sens se pronunţă Stelian Brezeanu, Identităţi şi solidarităţi medievale, p. 236-243 şi notele de la p. 244-250. Potrivit aceluiaşi autor, tot de la un românesc „sec” provine şi numele fostului judeţ muntean Săcueni (Saac).

Paradunavon). De asemenea, spre finele secolului al XII-lea, conducătorii locali s-au implicat în sprijinirea răscoalei Asăneştilor ce a dus la crearea Imperiului româno-bulgar. Apropierea pericolului turcesc, spre finele secolului al XIV-lea, a făcut ca Dobrogea să fie încorporată Ţării Româneşti, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (1388). Lupta antiotomană – ce va afecta statele româneşti până la jumătatea secolului al XIX-lea – deşi a fost marcată şi de unele succese româneşti, s-a soldat cu pierderea independenţei şi transformarea acestor state în vasale ale Înaltei Porţi, faţă de care se obligau la plata unui tribut anual. S-au produs şi cesiuni teritoriale, părţi din teritoriul românesc devenind, pentru perioade mai lungi sau mai scurte, simple provincii otomane (paşalâcuri) – Dobrogea, o mare parte a Banatului (paşalâcul Timişoarei) şi a Crişanei (paşalâcul de Oradea) – sau raiale (Turnu, Giurgiu, Brăila, Tighina şi Hotin).

4. Construcţia teritoriului statal românesc 4.1. Evoluţia politico-administrativă a spaţiului românesc de la traco-geto-

daci până la începutul secolului al XIX-lea

Tracii au apărut, ca popor indo-european, pe un spaţiu situat din Carpaţii polono-slovaci de astăzi şi izvoarele Nistrului, la nord şi Marea Egee şi nordul Peninsulei Asia Mică, la sud. Spre vest, limitele extensiunii neamului tracic au

atins Dunărea mijlocie şi Morava cehă, iar spre est au depăşit Nistrul, atingând chiar gurile Bugului de Sud. Tracii erau înrudiţi, ca popor indo-european, cu celţii (galii) şi germanicii – situaţi la vest, cu balticii şi sciţii – aşezaţi la nord şi nord-est, cu armenii – vecini cu triburile frigiene din Asia Mică şi cu grecii şi ilirii situaţi în sudul, respectiv vestul Peninsulei Balcanice. Din cele peste 60 de triburi tracice, circa o treime au fost reprezentate de triburile geto-dace, situate în spaţiul carpato-dunărean şi spre Marea Neagră. Primele state întemeiate de traci au apărut întâi în vestul Asiei Mici – Regatul frigian (cu capitala la Gordium), dezvoltat în secolele VIII-VII î. Hr şi Imperiul lidian (560-546 î. Hr.), cucerit de perşi – iar apoi s-a dezvoltat Regatul odrys – în Peninsula Balcanică (afirmat, în principal, în secolele V-III î. Hr., dar cu o existenţă continuă, până în anul 46 d.Hr., când este transformat în provincie romană). Prima menţiune legată de geto-daci este legată de o campanie persană în zona Dunării de Jos (514-512 î. Hr.). Ulterior, regele Dromichete îl învinge pe Lisimach, regele elenistic al Traciei (300 î. Hr.), pe care, însă, îl eliberează. Ascensiunea Regatului macedonean şi expansiunea sa, în timpul lui Alexandru cel Mare, a făcut ca regiunile locuite de traci din Asia Mică şi Balcani să fie încorporate acestui stat. După dispariţia Imperiului macedonean, se dezvoltă, atât în Frigia, cât şi în Balcani, state elenistice. Ulterior, Frigia este anexată de Pergam (188 î. Hr.), iar apoi de Imperiul roman (133 î. Hr.). În secolele III-I î. Hr. Apar tot mai des menţiuni ale unor regi geto-daci, atât la sud, cât şi la nord de Dunăre. Astfel, în Dobrogea de azi domneau, în secolul al III-lea î. Hr. Regii geţi Zalmodegicos şi Rhemaxos, iar la nord de Dunăre – regele dac Oroles. De asemenea, în secolul I î. Hr. este amintit un alt rege dac – Rubobostes.

Deşi tracii au reuşit să se organizeze în uniuni de triburi şi chiar să formeze unele entităţi statale (cu o durată considerabilă – aşa cum a fost Regatul odrysilor, între 475 î.Hr. şi 46 d.Hr.), cel mai important stat constituit de acest neam este cel dacic, întemeiat de Burebista, în secolul al II-lea î. Hr. (82 î.Hr.), stat care s-a menţinut circa două veacuri (până în anul 106 d.Hr.), chiar dacă întinderea sa teritorială s-a micşorat în timp.

Ultimul rege dac, Decebal, îşi extindea autoritatea aproximativ asupra actualului teritoriu al României (inclusiv cel al Basarabiei), dar fără Dobrogea, care, ca şi restul ţinuturilor balcanice stăpânite de Burebista, fusese cucerită de romani. Deşi mai restrâns ca arie, statul dac al lui Decebal ajunsese la un nivel de dezvoltare socio-economică, militară şi administrativă care l-a făcut capabil să reziste atacurilor romane, fiind cucerit abia după două războaie purtate de

armata condusă de împăratul Traian, de un Imperiu ajuns la apogeul forţei sale politice, militare şi economice.

Din anul 106 Regatul dacic dispare, o parte însemnată a acestuia fiind încorporată la Imperiul roman. Astfel, aproximativ Oltenia, Banatul şi Ardealul de azi au format noua provincie Dacia, în vreme ce Muntenia, sudul Moldovei şi al Basarabiei au fost încorporate la provincia Moesia Inferior. Urmaşul lui Traian,

Hadrian, a reorganizat Dacia, împărţind-o în două: Dacia Superior (ulterior Dacia Apulensis) şi Dacia Inferior (numită mai târziu Dacia Malvensis). În anul 123 d. Hr., din Dacia Superior a fost desprinsă Dacia Porolissensis. Această organizare va rămâne apoi neschimbată, până la retragerea aureliană.

Atacurile migratorilor au determinat Imperiul să retragă armata şi administraţia din Dacia, în anul 271 d.Hr. Cea mai mare parte a populaţiei fostei

provincii a rămas, însă, pe loc. S-a produs, rapid, o ruralizare a populaţiei oraşelor daco-romane, fapt dovedit şi de „degradarea” sensului unor cuvinte latine în româna de mai târziu, de sensul dobândit de paganus în română şi de păstrarea, în forme asemănătoare, a numeroase nume de râuri şi chiar de aşezări, precum şi a unor tradiţii dacice sau/şi romane de către urmaşii daco-romanilor – românii nord-dunăreni.

Retragerea aureliană a permis, din nou, reluarea legăturilor între dacii romanizaţi din fosta provincie Dacia şi vechii daci liberi. Contacte şi relaţii comerciale au existat şi anterior. Recunoaşterea creştinismului ca religie în Imperiu în timpul împăratului Constantin cel Mare (330 d.Hr.) a făcut ca, la micile comunităţi creştine existente anterior în Dacia, să se adauge şi marea masă a celor ce nu aderaseră la acest cult. Consolidarea creştinismului la nord de Dunăre a fost favorizată inclusiv de reocuparea de către Imperiu a unor teritorii nord-dunărene, în vremea lui Constantin cel Mare (secolul al IV-lea) sau a lui Justinian (secolul al VI-lea). Aşa se explică prezenţa numelui Apostolului Andrei în calendarul popular, preponderenţa termenilor de origine latină în cele mai importante rugăciuni creştine, metamorfoza unor tradiţii dacice în imagini ale creştinilor daco-romani/români şi dispariţia aproape completă a numelor dacice, înlocuite cu nume de botez din calendarul creştin. După prezenţa goţilor şi a hunilor, peste spaţiul locuit de daco-romani s-au succedat atacurile gepizilor, avarilor, bulgarilor turanici, pecenegilor, uzilor, cumanilor. Slavii au pătruns în spaţiul nord-dunărean din secolul al VI-lea (poate, chiar al V-lea), iar, după anul 602, o mare parte a lor a trecut la sud de Dunăre. Se rupe, astfel, legătura, până atunci directă şi continuă cu Imperiul sud-dunărean, care se va transforma în unul bizantin, cu limba oficială greaca şi începe perioada de convieţuire cu slavii (secolele VI-IX), care va duce la naşterea poporului român şi a limbii române, pe ambele maluri ale Dunării. Totuşi, însemnătatea celor două mase de români se va schimba: dacă la nord de Dunăre elementul daco-roman, devenit românesc, va reuşi să asimileze grupurile de slavi (acestea lăsând o importantă componentă slavă în vocabular şi în toponimie), la sud de fluviu, tracii, moesii, dardanii şi macedonenii romanizaţi îşi vor diminua, treptat, prezenţa, până la dispariţia completă în zone întinse din Peninsula Balcanică, locuite azi, preponderent, de bulgari, sârbo-croaţi, albanezi sau greci. Consolidarea elementului românesc nord-dunărean se va realiza şi pe baza migrării unor grupuri de români balcanici, ceea ce explică şi unele particularităţi fonetice şi de vocabular din limba română literară actuală. Totuşi, în secolele de la cumpăna mileniilor I şi II (veacurile VIII-XIII), românii de pe ambele maluri ale Dunării au reuşit să reunească vechile comunităţi de ţărani liberi, organizaţi în obşti, în aşa-numitele „ţări”, cnezate, voievodate, ducate, „vlahii”, urmărind închegarea unor state româneşti puternice. Procesul, declanşat mai întâi în Transilvania, Banat, Crişana (stopat de maghiari, în secolele X-XI), în Tesalia (unde a existat, în secolele X-XIII, o formaţiune românească, formal subordonată Imperiului bizantin) şi crearea de către familia de păstori români a Asăneştilor a Imperiului româno-bulgar (1185-1277), ulterior bulgarizat, va fi finalizat, în veacul al XIV-lea, de constituirea voievodatelor româneşti extracarpatice Ţara Românească (circa 1300) şi Moldova (1352-1359), primul încorporând, la 1388, şi Dobrogea. Chiar şi Transilvania îşi păstrează, ca voievodat autonom, subordonat Regatului ungar, vechea formă de organizare românească. Pe de altă parte, după anul 1300, românii sud-dunăreni nu vor mai conta, practic deloc, în acest proces de creare a unor entităţi statale, integral sau măcar preponderent româneşti. Ocuparea de către otomani a Peninsulei Balcanice, în secolele XIV-XV, îi va aduce într-o poziţie social-

economică privilegiată, cu menţinerea autonomiei locale a organizărilor lor politice, situaţie asemănătoare cu regimul „capitulaţiilor” încheiate de voievozii români nord-dunăreni, principala lor îndeletnicire rămânând păstoritul transhumant.

În jurul anului 1400, Ţara Românească, aflată sub conducerea voievodului Mircea cel Bătrân, din dinastia Basarabilor, stăpânea, pe lângă Muntenia şi Oltenia de astăzi, Dobrogea, sudul Moldovei şi al Basarabiei (numit, ulterior, în Evul Mediu, Basarabia), adică „părţile tătărăşti”, precum şi mai multe posesiuni în Transilvania şi Banat: Banatul de Severin, Ţara Făgăraşului, Amlaşul, etc. Moldova se extinsese deja până la limanul Nistrului, obţinând de la poloni şi Pocuţia, datorită neachitării la timp de către aceştia a unei datorii financiare faţă de voievodul Alexandru cel Bun. Transilvania avea statut de voievodat autonom faţă de coroana maghiară, incluzând şi aşa-numitele „părţi ungurene” (Partium – aproximativ Crişana de azi), dar nu şi Banatul Timişoarei, subordonat direct Regatului ungar. Prima pierdere teritorială a suferit-o Ţara Românească, prin ocuparea, în 1417, de către otomani, a Dobrogei. De asemenea, după domnia lui Mircea cel Bătrân, acest voievodat pierde şi cea mai mare parte a posesiunilor de peste munţi – inclusiv Făgăraşul, în 1462 – şi sudul de azi al Moldovei şi Basarabiei,

încorporate voievodatului est-carpatic în timpul voievodului Ştefan cel Mare. De asemenea, otomanii au transformat cetăţile dunărene Giurgiu şi Turnul în raiale.

Până spre finele veacului al XV-lea, Moldova reuşeşte, într-o primă fază, să se extindă până la Dunăre şi Marea Neagră. Otomanii ocupă, însă, cetăţile Chilia şi Cetatea Albă (1484), în vreme ce Pocuţia este obiect de dispută permanentă între regii poloni şi domnitorii moldoveni. Situaţia Transilvaniei şi Banatului se păstrează relativ neschimbată. În ceea ce priveşte diviziunile administrative, se definitivează, în linii mari, organizarea în judeţe a Ţării Româneşti, în ţinuturi a Moldovei, iar peste munţi unităţile administrative vor cunoaşte unele diferenţieri. Astfel, saşii şi secuii s-au organizat în scaune, teritoriile subordonate direct regelui ungar sau voievodului ardelean au fost organizate în comitate, în vreme ce Făgăraşul, încorporat mai târziu la Transilvania, a fost declarat district al „Ţării Făgăraşului”. Statut de „ţară” a păstrat, de asemenea, şi vechiul voievodat românesc al Maramureşului. Tradiţia administrativă românească a cunoscut, încă din Evul Mediu, forme de organizare care beneficiau de autonomie locală. Astfel, şi ca o recunoaştere a încorporării mai târzii la Ţara Românească a unei formaţiuni distincte, conduse de un ban, teritoriul de la vest de Olt, numit multă vreme Bănia Craiovei, a beneficiat de un asemenea statut. La fel au stat lucrurile şi cu Câmpulungul Moldovenesc şi cu Ţara Vrancei, despre care domnitorul-cărturar

Dimitrie Cantemir precizează, la începutul secolului al XVIII-lea că erau organizate ca nişte „republici” care beneficiau de autonomie internă. Dacă în privinţa Câmpulungului acest statut se poate explica prin prezenţa aici a unei organizări administrative anterioare Ţării Moldovei, pentru Vrancea acest fapt poate fi şi o recunoaştere a încorporării sale mai târzii la statul medieval moldovenesc (probabil, după 1400, după cum, indirect, o confirmă şi balada Mioriţa)112.

Ambele state româneşti au fost împărţite, de asemenea, în subdiviziuni echivalente nivelului regional: Ţara de Sus, respectiv, Ţara de Jos. În Moldova, această organizare este atestată documentar în secolul al XV-lea (dăinuind, practic, până în veacul al XIX-lea), vornicii având reşedinţele la Dorohoi, pentru Ţara de Sus, respectiv la Bârlad, pentru Ţara de Jos. În Ţara Românească, o asemenea împărţire apare prima dată în documente în secolul al XVII-lea.

112 Mai mult, în Evul Mediu, în secolele XV-XIX, atât Moldova, cât şi Ţara Românească au beneficiat de unităţi administrative de nivel „regional”. În Moldova acestea au fost Ţara de Sus şi Ţara de Jos (sediile celor doi vornici fiind la Dorohoi, respectiv, Bârlad), limitele dintre acestea variind în timp. Probabil, aproximativ acelaşi nivel îl va fi avut Bănia Craiovei. Şi în Ţara Românească s-au fixat (din secolul al XVII-lea), ca subdiviziuni, o Ţară de Sus, respectiv una de Jos.

În secolul al XVI-lea continuă ofensiva otomană, Brăila muntenească şi sud-estul teritoriului de la est de Prut fiind transformate în raiale. De asemenea, cea mai mare parte a Banatului a devenit paşalâc, cu sediul la Timişoara. Pe de altă parte, în nord-vest, Sătmarul devine primul comitat încorporat Imperiului habsburgic. Moldova pierde definitiv Pocuţia, în favoarea Regatului polon. Prin transformarea şi a celei mai mari părţi a Ungariei în paşalâc, o parte a Banatului este alipită Transilvaniei, care devine principat autonom (1541), tributar Porţii otomane, ca şi celelalte două state româneşti extracarpatice. Pentru scurt timp, în anul 1600, aceste trei state – Ţara Românească, Moldova şi Transilvania – sunt unite sub un singur conducător, voievodul Mihai Viteazul.

Pierderile teritoriale vor continua şi în secolul următor. Astfel, la 1699, Principatul Transilvaniei este încorporat Imperiului habsburgic, care cucereşte de la otomani, în 1718, Banatul şi anexează şi Oltenia (până în 1739). Otomanii transformă şi Hotinul în raia (1712). Pentru scurt timp – 1681-1683 – domnitorul moldovean Gheorghe Duca obţine de la otomani stăpânirea asupra „Ucrainei hanului”, teritoriu situat la est de Nistru. De la 1711 (în Moldova) şi 1716 (în Ţara Românească) se instaurează, pentru mai mult de un secol, domniile fanariote.

Această perioadă se caracterizează prin continuarea anexiunilor teritoriale, mai ales în dauna Moldovei. Aceasta cedează mai întâi teritoriul său nord-vestic – numit ulterior Bucovina – Imperiului habsburgic (1775) şi partea de la est de Prut (numită Basarabia) – Imperiului ţarist (1812). În urma revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu (1821), se revine, pe de altă parte, la domniile pământene în cele două principate extracarpatice.

Pacea de la Adrianopol (1829), care a pus capăt unui nou conflict ruso-otoman, a dus şi la retrocedarea către Ţara Românească a raialelor Turnu, Giurgiu şi Brăila. Astfel, conform organizării teritoriale a celor două principate dunărene, la 1831, Ţara Românească număra 19 judeţe, iar Moldova era împărţită în 16 ţinuturi.

Prima parte a secolului al XIX-lea s-a caracterizat, în plan administrativ, şi prin unele reforme. Prima s-a produs în Moldova, în 1834, când fostele ţinuturi Herţa, Hârlău şi Cârligătura au dispărut. Astfel, Herţa a fost încorporată ţinutului Dorohoi, Hârlăul a fost împărţit între Iaşi şi Botoşani, iar Cârligătura – între Roman şi Iaşi.

În anul 1841 şi în Ţara Românească s-a procedat la desfiinţarea unui judeţ. Astfel, fostul judeţ de Baltă a fost împărţit între Mehedinţi şi Dolj, iar vechiul judeţ Săcuieni – între Prahova şi Buzău.

Din această perioadă datează şi prima iniţiativă de organizare a Principatelor Dunărene la nivel regional. Acestă propunere, ce viza gruparea judeţelor Ţării Româneşti şi a ţinuturilor din Moldova în mai multe regiuni (iniţiativă la care era asociată şi Serbia) a rămas nematerializată.

4.2. Evoluţia împărţirii administrative a României în ultimii 150 de ani (1856-2008)

Organizarea administrativă în ţinuturi (Moldova) şi judeţe (Ţara Românească) are o îndelungată tradiţie113, datând din primele decenii ulterioare întemeierii celor două voievodate româneşti extracarpatice114. Judeţul a primit acest nume de la latinescul judicum, evidenţiind existenţa scaunelor de judecată (sens din care derivă şi ţinutul, ca loc unde se ţine judecata). Multe dintre ţinuturi şi judeţe au la bază vechile „ţări”115, mai ales în zonele depresionare intracarpatice şi subcarpatice, chiar dacă limitele lor au variat în timp (Suceava, Tutova, Muscel, Vlaşca etc).

113 Cea mai mare parte a informaţiilor şi hărţilor se regăsesc pe site-ul http://www.mdlpl.ro/_documente/atlas/index.htm 114 Prima menţiune a judeţului în Ţara Românească datează din 3 octombrie 1385, iar ţinutul este atestat în Moldova pentru prima dată în 1399. Primele judeţe amintite au fost Jaleş (1385), Vâlcea (1392), Gorj/Jiul de Sus (1406), Motru (1415), etc., toate la vest de Olt, iar primul ţinut menţionat în Moldova este Bacăul, la 1399 (Ioan Silviu Nistor, Comuna şi judeţul. Evoluţia istorică, p. 73). 115 Extinderea teritorială a statelor româneşti medievale de la o mică astfel de „ţară” este dovedită, cel puţin în cazul Ţării Moldovei, prin numele său, care, odată cu lărgirea hotarelor spre sud şi est, nu a mai desemnat doar „ţara de pe apa Moldovei” de la început.

În secolul al XVIII-lea şi în prima parte a celui următor a crescut importanţa judeţelor şi a ţinuturilor. Astfel, apar, ca subdiviziuni, ocoalele în Moldova, plaiurile (pentru judeţele de munte) şi plăşile (ca subdiviziuni ale celor din zonele de deal şi de câmpie). Are loc şi o reducere treptată a numărului de ţinuturi (şi datorită pierderii Bucovinei, în 1775 şi a Basarabiei, în 1812) şi de judeţe. Astfel, în perioada regulamentară116 numărul ţinututrilor Moldovei a scăzut, în 1834, de la 16 la 13, prin desfiinţarea ţinuturilor Herţa (înglobat la Dorohoi), Hârlău (împărţit între Botoşani şi Iaşi) şi Cârligătura (împărţit între Iaşi şi Roman). În Ţara Românească, în 1845, dispare vechiul judeţ Săcueni (sau Saac), preluat, în parte, de Prahova şi Buzău. Conferinţa de pace de la Paris, convocată în urma Războiului Crimeii (1853-1856) a hotărât, pe lângă convocarea Adunărilor ad-hoc în Principatele Dunărene, în care românii erau chemaţi să se pronunţe în favoarea sau împotriva Unirii, atribuirea către Moldova a trei judeţe sud-basarabene – Cahul, Ismail şi Bolgrad. Îndoita alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza ca domn în Moldova (5 ianuarie 1859) şi în Ţara Românească (24 Ianuarie 1859) a însemnat începutul unor reforme, inclusiv în planul organizării administrative, prin Decretul domnesc nr. 495 din 20 iulie 1862 şi Legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene nr. 396 din 31 martie/12 aprilie 1864. Concepută după modelul legii similare franceze, aceasta a generalizat judeţul ca unitate administrativă de bază a statului unit, numit, din ianuarie 1862, România. Conform acestui act legislativ, judeţele (conduse de prefecţi, numiţi de Guvern) erau împărţite în plăşi (conduse de subprefecţi, iar după 1918 – de pretori), în cadrul cărora se regăseau comunele, urbane (oraşele) şi rurale (conduse de primari aleşi). Anul 1877 aduce proclamarea Independenţei de stat a ţării, la 9 Mai. Recunoaşterea internaţională a acesteia s-a produs în urma păcii de la Berlin (1878), care atribuie României şi Dobrogea, dar răpeşte, la cererea Rusiei ţariste, cele 3 judeţe basarabene. Ţinutul dunăreano-pontic a fost împărţit în două judeţe, Tulcea şi Constanţa, conform Legii pentru organizarea Dobrogei din 9 martie 1880. În urma celui de-al doilea război balcanic, a fost semnată pacea de la Bucureşti (august 1913), în urma căreia România a primit, de la Bulgaria (stat desprins de Imperiul otoman, în 1908), sudul Dobrogei, cunoscut sub numele de Cadrilater. Câteva luni mai târziu, la 1 aprilie 1914, a fost promulgată Legea pentru organizarea Dobrogei Noi, care consfinţeşte cele două judeţe sud-dobrogene, Durostor şi Caliacra.

116 Perioadă instituită de promulgarea Regulamentului Organic, la 1 iulie 1831 în Ţara Românească şi la 1 ianuarie 1832 în Moldova.

În vara aceluiaşi an a izbucnit primul război mondial, în care a intrat şi România, doi ani mai târziu, de partea Antantei, cu scopul eliberării Transilvaniei şi Bucovinei de sub ocupaţia austro-ungară. Războiul nu a decurs, însă, conform aşteptărilor autorităţilor şi opiniei publice din România şi, în câteva luni, toată partea de sud a ţării, inclusiv Capitala, a fost ocupată de armatele Puterilor Centrale. Guvernul, Parlamentul, alte instituţii, precum şi o parte a populaţiei s-au refugiat în Moldova. Schimbările revoluţionare din Rusia anului 1917 au dus la încheierea păcii separate, de către noul guvern al Rusiei Sovietice (Brest-Litovsk, 1918), fapt ce a obligat şi România să ceară armistiţiul şi să încheie, în aprilie 1918, pacea de la Bucureşti. Aceasta, pe lângă menţinerea regimului de ocupaţie al Puterilor Centrale în sudul ţării şi condiţii economice nefavorabile României, a mai prevăzut şi cesiuni teritoriale: astfel, o fâşie din zona de graniţă cu Imperiul austro-ungar era atribuită acestuia, Cadrilaterul şi o fâşie din sudul judeţului Constanţa reveneau Bulgariei, iar partea nordică a acestei provincii era controlată, în regim de condominium, de către cele 4 state din blocul Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia). Ca o palidă consolare, în aceeaşi vreme, după ce, la finele anului 1917 se proclamase Republica Democratică Moldovenească, devenită independentă la 24 Ianuarie 1918, la 27 Martie/9 Aprilie ţinutul dintre Prut şi Nistru (Basarabia), răpit Moldovei de Imperiul ţarist în 1812, s-a unit cu România.

A doua parte a anului 1918 a adus, însă, schimbarea radicală a desfăşurării de forţe dintre cele două blocuri militare. Puterile Centrale au pierdut războiul, spre finele acestui an, prăbuşindu-se şi celelalte 3 imperii: Reichul german, Austro-Ungaria şi Imperiul otoman. Destrămarea monarhiei dualiste austro-ungare a dus la proclamarea Unirii cu Ţara a Bucovinei (la 15/28 Noiembrie 1918) şi a Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului (18 Noiembrie/1 Decembrie 1918). Participarea reprezentanţilor acestor comitate, foste austro-ungare, la Alba-Iulia, dar şi nesiguranţa în ceea ce priveşte fixarea frontierelor spre nord-vest şi vest, de către Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920), la care se adaugă acţiunile ostile ale Ungariei la adresa României (1919), au făcut ca limitele occidentale ale ţării să cuprindă părţi ale judeţelor Maramureş, Bihor şi Arad rămase ulterior în afara hotarelor româneşti, precum şi două judeţe intrate prin Tratatul de pace de la Trianon (1920) în componenţa Ungariei (Bichiş şi Cenad). Apartenenţa temporară a acestora la România este dovedită şi de prezenţa în primul Parlament al României Mari (ales în noiembrie 1919) a reprezentanţilor acestor judeţe sau părţi de judeţe, dar şi de acordul militar

româno-cehoslovac din acelaşi an, care lăsa României şi cea mai mare parte a vechiului judeţ Maramureş (de ambele maluri ale Tisei)117. În urma Conferinţei de la Paris, cea mai mare parte a Maramureşului (circa două treimi, situate la nord de Tisa) a fost atribuită Republicii Cehoslovace, tot cu acest prilej fiind fixate şi frontierele româneşti cu Ungaria şi cu Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (din 1929 – Regatul Iugoslaviei). De asemenea, au fost confirmate şi actele de Unire ale Basarabiei şi Bucovinei şi reintegrarea la România a întregii Dobroge.

Actele de Unire din 1918 au dus la o organizare administrativă mozaicată a României Mari în primii ani interbelici, în care, ca diviziuni recunoscute, au funcţionat judeţele Vechiului Regat, cele basarabene, moştenite de fosta gubernie ţaristă, districtele austriece ale Bucovinei, de foarte mici dimensiuni şi fostele comitate austro-ungare la vest de Carpaţi. În acest context, în cadrul eforturilor pentru unificarea legislativă, economică şi administrativă, la 14 iunie 1925 a fost promulgată Legea pentru unificarea administrativă nr. 85. Cele 71 de judeţe, ale căror limite respectau, în general, diviziunile celor 10 provincii istorice ale ţării (Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina, Basarabia, 117 Limitele administrative ale fostelor comitate ale Ungariei intrate (fie şi temporar) în componenţa României au fost reprezentate plecând de la harta comitatelor maghiare din 1910 disponibilă pe site-ul http://lazarus.elte.hu/hun/maps/1910/vmlista.htm.

Moldova, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia) aveau ca subdiviziuni plăşile, alcătuite din oraşe (între care, cele mai importante erau organizate ca municipii) şi comune. Ca o continuare a unor preocupări de organizare pe baze regionale a ţării – ţinând cont şi de numărul mare de judeţe – la 3 august 1929 a fost adoptată Legea pentru organizarea administraţiunii locale, prin care erau înfiinţate 7 directorate ministeriale, cu sediile la Timişoara, Cluj, Cernăuţi, Chişinău, Iaşi, Bucureşti şi Craiova. Acestea au fost desfiinţate doi ani mai târziu. Din anul 1936, în urma adoptării Legii administrative nr. 13 din 27 martie, Bucureştii vor căpăta un statut aparte faţă de judeţul Ilfov. Aceste acte legislative promulgate în anii 1925-1937, au fost însoţite şi de mici modificări în ceea ce priveşte teritoriul administrativ al unor judeţe.

Preocupările vizând organizarea administrativă a ţării pe baze regionale au fost reluate în anul 1938, când regele Carol al II-lea a promulgat Legea administrativă din 14 august, care instituia ţinutul ca unitate administrativă de bază a României. Dacă arondarea judeţelor în cadrul celor 7 directorate ministeriale a ţinut cont, în mare măsură, şi de decupajul provincial, ţinuturile din 1938 urmăreau, pe cât posibil, să reunească foste judeţe aflate în două, trei sau

chiar patru provincii diferite118. Au fost înfiinţate 10 ţinuturi, conduse de rezidenţi regali, la care se adăuga Capitala, Bucureşti. Cele 10 ţinuturi erau:

Argeş (Bucegi), cu reşedinţa la Bucureşti, cuprinzând fostele judeţe Argeş, Braşov, Buzău, Dâmboviţa, Ilfov, Muscel, Prahova, Teleorman, Trei Scaune, Vlaşca; Dunărea de Jos, cu reşedinţa la Galaţi, incluzând fostele judeţe Brăila, Cahul, Covurlui, Fălciu, Ismail, Putna, Râmnicul Sărat, Tecuci, Tulcea, Tutova; Jiu (Olt), cu reşedinţa la Craiova, cuprindea fostele judeţe Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Romanaţi, Vâlcea; Marea (Mării), cu reşedinţa la Constanţa, având în componenţă fostele judeţe Caliacra, Constanţa, Durostor şi Ialomiţa; Mureş (Alba Iulia), cu reşedinţa la Alba Iulia, cu judeţele Alba, Ciuc, Făgăraş, Mureş, Năsăud, Odorhei, Sibiu, Târnava Mare, Târnava Mică, Turda; Nistru, cu reşedinţa la Chişinău şi incluzând fostele judeţe Cetatea Albă, Lăpuşna, Orhei şi Tighina; Prut, cu reşedinţa la Iaşi, compus din fostele judeţe Bacău, Baia, Bălţi, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Roman, Soroca, Vaslui; Someş (Crişuri), cu reşedinţa la Cluj, cuprinzând judeţele Bihor, Cluj, Maramureş, Satul Mare, Sălaj, Someş; Suceava, cu reşedinţa la Cernăuţi, incluzând judeţele Câmpulung, Cernăuţi, Dorohoi, Hotin, Rădăuţi, Storojineţ şi Suceava; Timiş, cu reşedinţa la Timişoara, având în componenţă fostele judeţe Arad, Caraş, Hunedoara, Severin şi Timiş-Torontal. 118 Astfel, ţinutul Suceava grupa, pe lângă cele 5 foste judeţe bucovinene – Cernăuţi, Storojineţ, Rădăuţi, Câmpulung şi Suceava – un judeţ basarabean (Hotin) şi judeţul Dorohoi din vechea Moldovă de dinainte de 1918. Ţinutul Dunărea de Jos grupa judeţe moldovene – Fălciu, Tutova, Tecuci, Putna, Covurlui –, basarabene – Cahul şi Ismail –, muntene (Râmnicul Sărat şi Brăila) şi judeţul dobrogean Tulcea. Ţinutul Timiş grupa cele 3 judeţe bănăţene, judeţul ardelean Hunedoara şi judeţul Arad din Crişana, iar ţinutul Argeş (numit şi Bucegi) reunea, pe lângă mai multe judeţe munteneşti şi două judeţe din Ardeal (Braşov şi Trei Scaune). Totuşi, ţinând cont şi de dimensiunile mari ale unor provincii, existau şi ţinuturi în care se regăseau judeţe dintr-o singură provincie: Nistru – cu 4 judeţe basarabene sau Mureş (numit şi Alba Iulia) în care se regăseau majoritatea judeţelor ardeleneşti. De remarcat şi ruperea unităţii zonei majoritar maghiarofone din estul Transilvaniei: dacă judeţele Mureş, Odorhei şi Ciuc erau arondate ţinutului Mureş, în care intrau şi multe judeţe cu majorităţi româneşti sau/şi cu importante grupuri de germani, consideraţi loiali României, fostul judeţ Trei Scaune a fost alăturat unor judeţe de la sud de Carpaţi (ideea va fi reluată în 1960, când sudul aşa-numitei „Secuimi” a fost luat de la Regiunea Autonomă Maghiară, redenumită tot Mureş, şi alipit fostei Regiuni Stalin, rebotezată Braşov. Un astfel de decupaj administrativ – în cadrul căruia se regăsesc şi judeţele din Cadrilaterul cu o importantă minoritate bulgară alături de preponderent româneştile Ialomiţa şi Constanţa, gruparea „pestriţelor” (din punct de vedere etnic) Cetatea Albă şi Tighina cu Orhei şi Lăpuşna, cu evidente majorităţi româneşti sau Hotin şi Cernăuţi (unde românii se regăseau şi atunci ca minoritari) împreună cu Dorohoi, Suceava şi Câmpulung, cu preponderenţe româneşti – este explicabil, în condiţiile apropierii „norilor negri” ai războiului şi ale existenţei pretenţiilor revizioniste ale unor vecini precum Ungaria, Bulgaria sau URSS (puse în practică, în mare măsură, după doar doi ani). Mai facem observaţia că limitele unora dintre ţinuturi seamănă, chiar izbitor, cu cele ale actualelor regiuni de dezvoltare (Jiu cu Regiunea Sud-Vest Oltenia, Timiş cu Regiunea de Vest, Someş cu Regiunea de Nord-Vest, etc.).

Anul 1940 a dus la pierderi teritoriale însumând circa o treime din suprafaţa, respectiv populaţia României interbelice. Mai mult de jumătate din populaţia teritoriilor cedate era românească. Astfel, în urma notelor ultimative sovietice din 26-28 iunie, România a evacuat Basarabia, nordul Bucovinei (judeţele Cernăuţi şi Storojineţ şi partea de nord a judeţului Rădăuţi), precum şi colţul nord-vestic al judeţului Dorohoi (aşa-numitul „ţinut al Herţei), niciodată înstrăinat până atunci. Două luni mai târziu, la 30 august, la Viena, Germania hitleristă şi Italia mussoliniană „mediau” între România şi Ungaria horthystă un aşa-zis „arbitraj”, care atribuia statului vecin o însemnată parte a Transilvaniei (acoperind, în linii mari, integral, judeţele Satul Mare, Maramureş, Sălaj, Someş, Năsăud, Mureş, Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune şi părţi din judeţele Bihor şi Cluj). În fine, la 7 septembrie, la Craiova, a fost încheiat Tratatul prin care România ceda Bulgariei judeţele sud-dobrogene Durostor şi Caliacra (acest tratat fiind convenit în urma insistenţelor lui Hitler, care condiţionase garantarea frontierelor României de soluţionarea diferendelor teritoriale cu toţi vecinii revanşarzi, inclusiv cu Bulgaria). În aceste condiţii, comunele din jurul oraşului Ostrov (astăzi comună), care au aparţinut, în perioada interbelică, judeţului Durostor, au fost reintegrate judeţului Constanţa. În urma acestor dureroase cedări teritoriale, suportul popular faţă de regele Carol al II-lea devenise practic nul. În aceste condiţii, după desemnarea

ca prim-ministru a generalului Ion Antonescu (4 septembrie), acesta l-a silit pe rege să abdice. A fost încoronat ca rege Mihai I, adevăratul Conducător al statului român, până la 23 august 1944 fiind, însă, Ion Antonescu. Printre primele măsuri adoptate de acesta se numără şi revenirea, prin Decretul-lege din 21 septembrie 1940, la vechea organizare administrativă, bazată pe judeţe, ţinuturile formate în 1938 fiind desfiinţate. Au fost reactivate judeţele din perioada interbelică, cu unele modificări, ţinând seama şi de pierderile teritoriale. Astfel, partea rămasă României din judeţul Cluj a fost alipită judeţului Turda, iar ceea ce mai rămăsese din judeţul Bihor a primit drept capitală, în locul oraşului Oradea, ocupat de Ungaria, oraşul Beiuş. .

Organizarea administrativă bazată pe judeţe a fost reinstaurată şi în nordul Bucovinei şi în Basarabia, după eliberarea acestor teritorii în vara anului 1941. Totuşi, prin Legea din 4 septembrie 1941, judeţele (şi plăşile) nu îşi recăpătau personalitatea juridică, cum se întâmplase cu un an mai devreme în restul ţării, funcţionând doar în calitate de circumscripţii administrative de desconcentrare şi control. Personalitate juridică avea doar provincia – Bucovina, respectiv Basarabia –, ambele organizate în guvernăminte, conduse de câte un guvernator. Reapariţia judeţelor s-a făcut şi cu o modificare, prin desprinderea estului judeţului Ismail, ca judeţ distinct, sub numele Chilia.

Ca o compensaţie faţă de pierderea nordului Transilvaniei cu un an mai devreme, dar şi în speranţa că, în timpul deselor întâlniri cu Conducătorul României, mareşalul Ion Antonescu, acesta nu va mai fi atât de insistent în a cere revenirea Ardealului la statul român, Hitler a decis atribuirea către aliatul Germaniei a teritoriului dintre Nistru şi Bugul de Sud (cunoscut sub numele de Transnistria). Prin Ordonanţa nr. 8 din 12 septembrie 1941, s-a hotărât organizarea şi a Transnistriei ca provincie cu personalitate juridică, împărţită tot în judeţe şi plăşi (raioane), de asemenea, lipsite de personalitate juridică (judeţele constituiau circumscripţii teritoriale de control şi îndrumare ale plăşilor şi comunelor). Acest teritoriu avea aproape 40000 km2 şi o populaţie de 2327000 locuitori şi a fost împărţit în 13 judeţe (Movilău, Jugastru, Tulcin, Balta, Râbniţa, Dubăsari, Ananiev, Golta, Berezovca, Oceacov, Odessa, Tiraspol şi Olviopol). Ca şi la vest de Nistru, Guvernământul Transnistriei era condus de un guvernator, cu sediul la Odessa.

Actul de la 23 august 1944, prin care a fost răsturnat de la putere mareşalul Ion Antonescu, iar România a continuat să lupte de partea Naţiunilor Unite, a dus la eliberarea nordului Transilvanei. România ceda URSS, din nou, teritoriile răpite prin notele ultimative din iunie 1940. Uniunea Sovietică a condiţionat, însă, reinstalarea administraţiei româneşti în judeţele nord-transilvănene de recunoaşterea, de către Regele Mihai I, a unui guvern condus

de dr. Petru Groza, de orientare comunistă. Regele a acceptat la 6 martie 1945. Conferinţa de pace de la Paris (1946-1947) a consfinţit aceste modificări teritoriale: România recunoştea frontiera cu URSS de la 1 ianuarie 1941, dar reprimea nordul Transilvaniei, ocupat de Ungaria, în urma dictatului de la Viena (30 august 1940).

Venirea la putere, cu largul concurs sovietic, a unui guvern comunist a favorizat instaurarea unui regim totalitar în România, în anii 1945-1948. După abdicarea Regelui Mihai I şi instaurarea Republicii Populare Române (30 decembrie 1947) precum şi în urma înlăturării complete a opoziţiei democratice, regimul a trecut, şi în domeniul administrativ, la reforme, vizând adoptarea decupajului sovietic, în regiuni şi raioane. La 6 septembrie 1950 a fost promulgată Legea organizării teritoriale nr. 5, prin care cele 59 de judeţe ale României postbelice (compuse din 424 plăşi) erau înlocuite de 26 regiuni, cuprinzând 148 de oraşe şi 177 raioane. Noua împărţire nu ţinea cont de configuraţia fostelor judeţe şi, în plus, introducea în numele noilor unităţi administrative, elemente onomastice cu caracter glorificator (astfel oraşul Braşov a fost rebotezat Stalin, ca şi regiunea a cărei reşedinţă era). Totuşi, în bună măsură, unele nume ale fostelor judeţe se regăseau şi în numele regiunilor, care nu preluau, „mecanic”, denumirea reşedinţei regionale (Ialomiţa, Prahova, Teleorman, Dolj, Gorj, Severin, Bihor, Mureş, Putna, etc.). Oraşele erau împărţite

în oraşe de subordonare republicană (Bucureşti, împărţit, ca şi regiunile, în mai multe raioane, dar şi Braşov, Cluj, Iaşi, Constanţa, Galaţi, Ploieşti, Timişoara), de subordonare regională şi de subordonare raională.

După doar doi ani, numărul regiunilor a fost redus la 18, prin Decretul nr. 331 din 27 septembrie 1952, adoptat în urma votării unei noi Constituţii de către Marea Adunare Naţională. În schimb, creştea numărul raioanelor, ajuns la 183. „Depersonalizarea” regiunilor a dus la adoptarea, cu o singură excepţie – Regiunea Autonomă Maghiară (cu reşedinţa la Târgul Mureş) – a numelui reşedinţelor regionale pentru toate celelalte unităţi administrative de acest nivel. Singurul oraş de subordonare republicană rămânea Capitala. Procesul de reducere, pe de-o parte, a numărului de regiuni a continuat în 1956 (au dispărut regiunile Arad, împărţită între regiunile Oradea şi Timişoara şi Bârlad – al cărui teritoriu a fost împărţit între regiunile Bacău, Galaţi şi Iaşi). Pe de altă parte, a crescut numărul raioanelor, la 192. S-au produs şi alte câteva modificări în ceea ce priveşte limitele celorlalte regiuni menţinute. Aceste modificări au fost consfinţite prin decretele 12, 257, 548 şi 652 din 1956.

Distanţarea politică de Moscova şi tendinţele de transformare a regimului în unul „comunist naţional” s-au reflectat şi în plan administrativ. Pe de-o parte, mai multe regiuni au fost botezate plecând de la realităţi fizico-geografice sau istorice caracteristice: Argeş (în loc de Piteşti), Oltenia, Banat, Dobrogea, Crişana, Maramureş (care înlocuiau vechile nume ale reşedinţelor acestora: Craiova, Timişoara, Constanţa, Oradea, Baia Mare). A fost înlăturat numele lui Stalin, regiunea şi oraşul numite astfel revenind la denumirile româneşti (Braşov). Pe de altă parte, această regiune a preluat o parte din teritoriul Regiunii Autonome Maghiare (aproximativ teritoriul fostului judeţ Trei Scaune), căreia i s-au atribuit zone preponderent nemaghiare din centrul Transilvaniei), scopul fiind diminuarea ponderii majoritare a populaţiei maghiare. Şi numele regiunii a fost schimbat, în Mureş-Autonomă Maghiară. De asemenea, ca un efect al dorinţei de dezvoltare a zonei litoralului românesc, oraşul Constanţa a devenit unitate administrativă distinctă, primind, ca şi Bucureştii, statut de oraş de subordonare republicană. Numărul de raioane a fost, însă, redus, ajungând la 142. În ceea ce priveşte numărul oraşelor de subordonare regională, acesta a crescut, de la 14 în 1950, la 27 în 1952 şi la 46 în 1961. Comunele, ca şi raioanele, au cunoscut o dinamică ascendentă în ceea ce priveşte numărul lor, până în 1960: 4052 (1950), 4096 (1952), 4313 (1956), scăzând apoi la 4259 (1960). Scăderea

numărului de raioane şi comune anunţă începutul unui proces de centralizare administrativă, urmărit consecvent până în 1989119.

Pe linia distanţării regimului comunist de la Bucureşti de orientarea Moscovei se înscrie şi reforma administrativă adoptată în anul 1968. Prin Legea nr. 2 din 16 februarie se revenea la organizarea administrativă românească tradiţională, având la bază judeţul şi comuna. Pe lângă dispariţia „corpurilor străine” în plan administrativ – regiunea şi raionul – era desfiinţată şi orice formă de autonomie administrativă pe criterii etnice. Reînfiinţarea judeţelor nu a însemnat, însă, revenirea la configuraţia administrativă anterioară anului 1950. Un număr de 19 de judeţe – Baia, Câmpulung, Dorohoi, Făgăraş, Fălciu, Muscel, Odorhei, Rădăuţi, Râmnicul Sărat, Roman, Romanaţi, Severin, Someş, Târnava Mare, Târnava Mică, Tecuci, Turda, Tutova, Vlaşca – nu se mai regăseau în acest decupaj. Unele judeţe aveau numele schimbat, fie parţial (Bistriţa-Năsăud, în loc de Năsăud), Caraş-Severin (şi ca o recunoaştere a înglobării la fostul judeţ Caraş şi a mai mult de jumătate din vechiul judeţ Severin), Timiş (în loc de Timiş-Torontal), fie complet (Covasna în loc de Trei Scaune, Vrancea, în loc de Putna, Galaţi, în loc de Covurlui, Harghita, în loc de Ciuc). Prin rolul de centru de 119 Prezentarea evoluţiei numerice a diviziunilor administrative în perioada 1950-1968 este realizată de Corneliu Iaţu în Maillages géographiques de la Roumanie, 1998, p. 39-41, inclusiv notele infrapaginale 58-65.

regiune, dobândit în cei 18 ani anterior, Baia Mare a fost declarată reşedinţă a unui judeţ Maramureş care-şi extindea, astfel, numele dincolo de limitele istorice ale judeţului interbelic omonim, în detrimentul oraşului Sighetul Marmaţiei120. De asemenea, deşi reşedinţa judeţului Teleorman fusese anterior la Turnul Măgurele, Alexandria devenea centrul administrativ al judeţului reînfiinţat. Acelaşi statut l-a dobândit Slobozia, pentru judeţul Ialomiţa, în dauna vechii reşedinţe, Călăraşi121.

Un număr de 47 de aşezări urbane erau declarate municipii (inclusiv Capitala, organizată în 8 sectoare şi având 14 comune suburbane122). Între acestea se regăseau şi oraşe-nereşedinţă de judeţ – Călăraşi, Gheorghe Gheorghiu-Dej (astăzi Oneşti), Sighişoara, Turnul Măgurele, Bârlad, etc – în timp ce unele centre judeţene aveau doar statut de oraş: Slobozia, Alexandria,

120 Până în 1950, Baia Mare fusese un oraş în componenţa judeţului Satul Mare. Extensiunea numelui la sud de Gutâi fusese deja legiferată prin atribuirea lui în 1960 pentru fosta regiune Baia Mare. 121 A fost avută în vedere, în aceste două cazuri, şi poziţia de oarecare centralitate judeţeană a noilor reşedinţe, faţă de care cele două oraşe dunărene erau periferice. 122 Numărul sectoarelor Capitalei a fost redus ulterior la 6 (Decretul Consiliului de Stat nr. 28 din 1 august 1979), iar al comunelor suburbane la 12 (Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1127 din 1968).

Slatina, Miercurea-Ciuc, Zalău, Vaslui ş. a123. În total, prin legea menţionată, numărul aşezărilor urbane era de 189, dintre care 49 erau nou-înfiinţate124. Numărul comunelor a fost redus la 2706, dintre care 135 aveau statut de comune suburbane, aparţinând unor municipii sau oraşe.

Prin Decretul nr. 15 din 15 ianuarie 1981, judeţele Ilfov şi Ialomiţa au fost reorganizate. Au apărut judeţele Călăraşi şi Giurgiu (cu reşedinţe în oraşele omonime), iar restul judeţului Ilfov a fost declarat sector agricol, subordonat Capitalei. Ultima modificare care ar fi urmat să aibă efecte în plan administrativ în timpul regimului comunist a survenit prin adoptarea Legii nr. 2, din 18 aprilie 1989, privind îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România. Potrivit acesteia, urmau să dispară 380 de comune, prin

123 Reşedinţele judeţene care nu aveau acest statut, dar şi unele oraşe de mărime mijlocie – Făgăraş, de pildă – au fost declarate municipii în iulie 1979. Este vorba de Alexandria, Slatina, Slobozia, Zalău, Bistriţa, Miercurea-Ciuc, Sfântul Gheorghe, Vaslui. 124 Apelul frecvent la rădăcinile dacice şi daco-romane, realizat cu scop propagandistic, a stat la baza Decretului nr. 197 din 23 mai 1972, prin care municipiul Turnul Severin devenea Drobeta-Turnul Severin, şi a Decretului nr. 194 din 18 octombrie 1974, în urma căruia municipiul Cluj primea numele de Cluj-Napoca (ambele aşezări au fost rebotezate plecând de la numele anticelor localităţi Drobeta şi Napoca).

aşa-numita politică de „sistematizare rurală”. Acest act legislativ abroga Legea nr. 2 din 1968125. Pe de altă parte, unele comune au fost declarate aşezări urbane.

Căderea, după câteva luni, a regimului totalitar, a dus la abrogarea acestei ultime legi, prin Decretul-Lege nr. 38 din 1990. Cadrul legislativ post-decembrist a fost completat în urma adoptării Constituţiei din 1991 şi a Legii administraţiei publice locale nr 69, din 26 noiembrie 1991. Potrivit acestora, unităţile administrative de bază ale României sunt judeţele, municipiile, oraşele şi comunele. Numărul judeţelor ţării este, în prezent de 41, în urma promulgării Legii nr. 24 din 12 aprilie 1996 (care acordă acest statut şi pentru fostul sector agricol Ilfov). Regim asemănător judeţului are şi Capitala ţării. Apropierea momentului aderării ţării la Uniunea Europeană a dus la promulgarea Legii nr. 151 din 15 iulie 1998, în urma căreia au fost înfiinţate regiunile de dezvoltare. Acest fapt înseamnă şi reluarea preocupărilor vizând organizarea administrativ-teritorială la nivel regional a României, cu iniţiative datând de mai bine de un secol şi cu materializare sporadică în perioada interbelică (directoratele ministeriale în anii 1929-1931 şi ţinuturile în anii 1938-1940)126. Regiunile de dezvoltare, în număr de 8, sunt următoarele: Regiunea de Nord-Est, cu reşedinţa la Piatra-Neamţ, incluzând judeţele Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava şi Vaslui; Regiunea de Sud-Est, cu reşedinţa la Brăila, compusă din judeţele Brăila, Buzău, Constanţa, Galaţi, Tulcea şi Vrancea; Regiunea Sud Muntenia, cu reşedinţa la Călăraşi, cuprinzând judeţele Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Prahova şi Teleorman; Regiunea Sud-Vest Oltenia, cu reşedinţa la Craiova, incluzând judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt şi Vâlcea; Regiunea de Vest, cu reşedinţa la Timişoara, cuprinde judeţele Arad, Caraş-Severin, Hunedoara şi Timiş; Regiunea de Nord-Vest, cu reşedinţa la Cluj-Napoca, compusă din judeţele Bihor, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş, Satul Mare şi Sălaj; Regiunea Centru, cu reşedinţa la Alba Iulia, având în componenţă judeţele Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş şi Sibiu;

Regiunea Bucureşti-Ilfov, cu reşedinţa la Bucureşti, include Municipiul Bucureşti şi judeţul Ilfov. Numeroase acte normative au dus la declararea în ultimii 18 ani a numeroase noi municipii, oraşe şi comune Astfel numărul municipiilor este de 107, al oraşelor de 213, în timp ce numărul comunelor a ajuns la 2854. Corelarea împărţirii administrative a României cu Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale pentru Statistică (NUTS) utilizat de Eurostat arată că nivelul naţional corespunde cu NUTS 0, NUTS 1 ar corespunde pentru 4 macro-regiuni127, NUTS

125 Ioan Silviu Nistor, op. cit., p. 137-138, inclusiv nota infrapaginală 195. 126 Idem, p. 123. 127 Macroregiunea 1 cuprinde regiunile Nord Vest şi Centru, Macroregiunea 2 – regiunile Nord-Est şi Sud-Est, Macroregiunea 3 – regiunile Sud Muntenia şi Bucureşti-Ilfov, iar Macroregiunea 4 – regiunile Sud-Vest Oltenia şi Vest. Acest nivel este utilizat doar la nivelul Uniunii Europene (http://epp.eurostat.ec.europa.eu/).

2 are drept echivalent românesc regiunile de dezvoltare, NUTS 3 – judeţele, municipiile, oraşele şi comunele fiind nivelul NUTS 5 (nivelul NUTS 4 ce ar cuprinde asociaţiile de comune nu există în România).

4.3. Reforma administrativă în România

Preocupări legate de reforma administrativă în România s-au făcut simţite imediat după căderea regimului comunist, în 1989. Astfel, se evidenţiază mai multe idei. Primul asemenea proiect a fost depus în Parlament în 1992, de către parlamentari ai Convenţiei Democrate, urmărind reînfiinţarea judeţelor abuziv desfiinţate în 1950, dar şi înfiinţarea a aproape 1000 de comune noi128. Propunerea, cu diverse variante, a fost repusă în discuţie în mai multe rânduri, până în anul 2000, fiind ulterior abandonată.

O altă direcţie, influenţată de momentul aderării ţării la Uniunea Europeană, a fost cea a reducerii numărului de judeţe sau de grupare a acestora în unităţi de tip regional. Dacă în alte ţări membre ale Uniunii acest proces s-a realizat de jos în sus, prin asocierea colectivităţilor locale, la noi acest pas a fost decis „de sus”, singurul efect concret fiind apariţia, în 1998, a celor 8 regiuni de dezvoltare. Şi această idee a avut mai multe variante, dar nu s-a ajuns, deocamdată la alte elemente puse în practică129.

S-a avansat şi ideea regionării ţării pe criterii etno-culturale. Iniţiativa nu a aparţinut doar reprezentanţilor minorităţii maghiare, care urmăresc, astfel, inclusiv (re)apariţia unei entităţi teritoriale autonome pe criterii etnice, ci a fost susţinută şi de unii reprezentanţi ai etniei majoritare, româneşti, mai ales din Transilvania şi Banat. O asemenea idee a fost avansată de către Liga Transilvania-Banat, condusă de Sabin Gherman şi a beneficiat şi de susţinerea intelectualităţii maghiare ardelene. Se propunea, astfel, crearea a 7 regiuni autonome, cu consilii şi parlamente regionale.130 La începutul anului 2010 propunerea a fost reluată de către UDMR, trecând, prin accept tacit, de camera superioară a Parlamentului.

În fine, în lucrarea citată, Dănuţ-Radu Săgeată avansează şi o propunere personală, cu scopul optimizării „organizării administrativ-teritoriale a României între tradiţie şi actualitate”, acesta fiind, în opinia autorului, „un punct de vedere geografic”. Propunerea este fundamentată pe mai multe criterii, insistând pe trei nivele de organizare, corespunzătoare pentru trei paliere mentale ale cetăţeanului: macroteritorial (provinciile istorice), mezoteritorial (judeţele, corespunzătoare, ca dimensiuni, vechilor „ţări”) şi microteritorial (echivalent nivelului strict local).131 Se avansează crearea/menţinerea a două tipuri de 128 Dănuţ-Radu Săgeată – Deciziile politico-administrative şi organizarea teritoriului, Editura TOP FORM, Bucureşti, 2006, p. 115-117. 129 Idem, p. 117-118. 130 Ibidem, p. 118-120. 131 Ibidem, p. 120-132.

judeţe, dintre care unele ar fi împărţite în plăşi, întocmai ca în perioadele antebelică şi interbelică, iar altele nu. Toate judeţele ar fi împărţite în cadrul a 10 regiuni administrative: Bucovina/Moldova de Nord, Moldova Centrală, Dunărea de Jos, Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Banat, Maramureş, Transilvania, Transilvania de Sud-Est132.

Deşi iniţiativa este de apreciat, propunerea are multe lacune, motiv pentru care ne exprimăm rezervele că ar rezolva mulţumitor chestiunea reorganizării administrative a teritoriului naţional românesc.

O propunere de reformă administrativă a fost avansată şi din partea PDL, care, prin europarlamentarul Cristian Preda, propune înfiinţarea unor regiuni cu o populaţie de circa două milioane de locuitori, similară cu cea a Bucureştilor şi alegerea senatorilor la nivelul acestora (câte doi de regiune).

De asemenea, există şi un proiect, elaborat de o comisie prezidenţială133. Acesta avansează crearea a 6 macroregiuni, împărţite în 15 regiuni şi cu unităţi administrative, de mărimea şi dimensiunile (aproximative) ale judeţelor interbelice, iar Ilfovul (cu Bucureştii) şi Ţara Bârsei (cu Braşovul) sunt numite „districte”. Propunerea are unele bizarerii, cum ar fi declararea Ţării Bârsei ca district (probabil, în vederea transferării spre centrul ţării a unora dintre prerogativele Bucureştilor), arondarea Maramureşului şi Sătmarului la o macroregiune centrată pe Arad, a celei mai mari părţi a Moldovei pe o alta cu centrul la Suceava sau a Olteniei pe una cu reşedinţa la Târgovişte, etc. În ceea ce priveşte toponimele acordate acestor entităţi, nume precum Valahia I şi Valahia II trebuie privite, cel mult, cu îngăduinţă, ca şi numele şi delimitarea unora dintre judeţe. Astfel, în loc de Băileşti ori Baia Mare se pot utiliza denumiri precum Balta sau Chioar-Gutâi, ambele nume având rezonanţă istorică. Pe de altă parte, nu se explică de ce unui judeţ ca Delta Dunării i se acordă „statut special”.

Ideea reactivării judeţelor interbelice este una lăudabilă, dar ne exprimăm rezervele în ceea ce priveşte capacitatea unora dintre ele de a-şi proba

132 Cel puţin prin nume, dar şi prin arondarea judeţeană propusă, propunerea este cel puţin discutabilă. Astfel, pe de-o parte, extinderea numelui Bucovina dincolo de limitele pomenitei regiuni istorice stârneşte discuţii, acelşi lucru fiind valabil şi pentru Maramureş, al cărui teritoriu a fost deja extins, încă din anii „puterii populare” (1960, 1968). Pe de altă parte, toponime precum Moldova de Nord, Moldova Centrală sau Transilvania de Sud-Est ridică problema recunoaşterii „existenţei” mai multor „Moldove” sau „Transilvanii”. În primul caz, deja, Moldova este fragmentată în 4 sau chiar 5 entităţi (G. Ţurcănaşu, 2006). În celălalt, de ce să existe o Transilvanie de Sud-Est, în care Sibiul numai în sud-estul acestei regiuni nu se află şi de ce restul Ardealului (cu tot cu Crişana) să se cheme doar Transilvania? Deşi autorul însuşi recunoaşte (p. 129) că denumiri ca Bucovina şi Maramureş au „un grad mare de relativitate”, susţinând, însă, că le preferă unor toponime „impersonale” precum Regiunea de Nord-Est sau Regiunea de Nord-Vest, totuşi utilizează acelaşi fel de denumiri (Moldova de Nord, Transilvania de Sud-Est), care trimit cu gândul la un „teritoriu de colonizare recentă” ca Australia (unde există Australia de Vest, Australia de Nord) sau Canada (cu Teritoriile de Nord-Vest) etc. 133 Harta de mai jos este realizată de Andrei Nacu.

viabilitatea din punct de vedere economic, ţinând cont şi de importanţa lor modestă în plan demografic.

După Andrei Nacu

O altă iniţiativă, ce ar fi chiar mai obiectivă, a fost propusă, recent, de către George Ţurcănaşu. Propunerea are la bază polarizarea regională, respectiv locală a centrelor urbane româneşti, mari, respectiv mijlocii.

Căderea în 1989 a regimului comunist a pus capăt şi acţiunii nefaste de demolare a aşezărilor româneşti. De asemenea, printr-un decret-lege, a fost anulată comasarea administrativă a mai multor comune, legiferată de Ceauşescu în primăvara lui 1989. Această schimbare de regim a dat naştere, însă, unor fenomene opuse, pe care le putem numi “municipiada”, “oraşiada” şi “comuniada”. În destul de multe cazuri, declararea unei unităţi administrative ca municipiu sau oraş este justificată, deşi există şi situaţii hai să le spunem nefireşti. Astfel, este de discutat cât de nimerită a fost acordarea statutului de muncipiu pentru Codlea sau de oraş pentru Budeşti (realitate pusă în practică, în acest caz, tot de Ceauşescu). Prin contrast, unele aşezări rurale pentru care s-ar justifica acordarea statutului urban, au rămas, deocamdată, comune. Este cazul, din motive diverse, al localităţilor Bozovici, Truşeşti etc.

Nu vom insista, însă, asupra „municipiadei” şi a „oraşiadei”, fiindcă, prin comparaţie cu acestea, procesul de înfiinţare de noi comune, „botezat” de noi „comuniadă” iese mult mai bine în evidenţă. Iniţial, vreme de un deceniu, numărul de unităţi administrative a rămas relativ neschimbat. După anul 2000, însă, a urmat o adevărată „explozie”, de la 2948 comune, oraşe şi municipii, ajugându-se, în două „etape” (2001-2004 şi 2007-2008), la 3180.

Ar fi multe lucruri de spus relativ la această „inflaţie” de comune. Vom puncta doar câteva chestiuni.

Astfel, singurele judeţe unde „comuniada” nu a avut loc, se regăsesc în sud-vestul ţării: Hunedoara, Caraş-Severin şi Gorj (s-ar putea adăuga şi judeţul Mehedinţi, unde numărul comunelor nou-înfiinţate este nesemnificativ). Mai mult, exceptând transformarea unor oraşe în municipii (Caransebeş, Brad, Vulcan, etc) sau a unor comune în oraşe (Ţicleni, Tismana, Bumbeşti-Jiu), în această zonă nu s-au produs prea multe schimbări nici în ceea ce priveşte statutul unităţilor administrative existente.

Pe de altă parte, la celălalt „pol” se situează judeţe unde, dintr-o comună actuală s-au desprins altele două noi (adică pe teritoriul vechii comune se regăsesc astăzi 3 astfel de unităţi administrative). Aceste judeţe formează, practic, o „cruce”, din care „braţul” nord-sud este aproape continuu: Maramureş, Suceava, Harghita, Covasna, Dâmboviţa, Giurgiu, în vreme ce „braţul” est-vest este mai discontinuu: Vaslui, Vrancea, Covasna, Timiş.

Cazuri aparte: două foste comune – desfiinţate prin apariţia celor noi. Una – în judeţul Suceava (Horodnic), înlocuită de 3 comune, cealaltă – în judeţul Iaşi (Târgul Frumos), de asemenea „împărţită” între alte 3 comune nou-apărute. Prin dispariţia acesteia, s-a înlăturat o curiozitate geografico-administrativă, deoarece existau atât un oraş cât şi o comună cu acelaşi nume (Târgul Frumos).

Există şi situaţii în care, locuitorii nou-înfiinţatelor comune au preferat statutul de unitate administrativă rurală celui de parte a unui oraş. Astfel, câte o nou-formată comună s-a desprins din oraşele Budeşti (judeţul Călăraşi), Sovata (judeţul Mureş) şi Solca (judeţul Suceava), în fiecare caz fiind vorba de centre urbane de mici dimensiuni.

Numărul comunelor din România ar fi putut fi chiar mai mare, dacă în unele situaţii, punerea în practică a iniţiativei nu s-ar fi lovit chiar de... indiferenţa localnicilor. Astfel, de pildă, din comuna Părău din Ţara Oltului, ar fi trebuit să se desprindă o nouă comună, Veneţia (formată din satele Veneţia de Jos şi Veneţia de Sus). Acest lucru nu s-a întâmplat deoarece, la consultarea electorală ce trebuia să aprobe acestă măsură s-au prezentat la vot mai puţin de jumătate din alegătorii cu drept de vot.

Că această „hemoragie” de comune nu este benefică o demonstrează şi capacitatea acestor unităţi administrative, de nivel comunal, de a face faţă unor

greutăţi. De pildă, inundaţiile din vara anului 2008 au făcut ravagii, în special în Moldova. Totuşi, pe Siretul mijlociu, s-au înregistrat situaţii diferite la distanţă de câţiva kilometri. Astfel, râul aminitit a rupt digurile de protecţie în amonte şi în aval de Paşcani, la Heci (comuna Lespezi) şi la Răchiteni (comună nou-înfiinţată, desprinsă din comuna Mirceşti). La Paşcani, cartierul Lunca a fost ocolit de furia apelor şi datorită intervenţiei autorităţilor. Paşcanii, însă, sunt un municipiu, cu un număr de contribuabili suficient de mare spre a putea avea şi un detaşament local pentru situaţii de urgenţă.

Soluţii pentru a se evita asemenea necazuri dar şi pentru rezolvarea unor probleme curente ale comunităţilor locale şi accesarea fondurilor europene ar fi. Se poate iniţia crearea unor unităţi echivalente „asociaţiilor inter-comunale” (de nivelul plăşilor interbelice), atât pentru rezolvarea unor asemenea chestiuni, cât şi pentru a acoperi lipsa, actuală a nivelului NUTS 4 din organizarea administrativă românească. O asemenea organizare există în Belgia, unde se manifestă şi un fenomen invers „inflaţiei” de comune de la noi. Astfel, prin fuziuni repetate, numărul comunelor belgiene a scăzut de la 2359 la 589. Un proces asemănător de reducere a numărului unităţilor administrative a avut loc în Danemarca (2007). Prin decizia autorităţilor, cele 13 comitate au fost înlocuite cu 5 regiuni, iar în locul vechilor 278 muncipalităţi au rămas doar 98, reducându-se serios şi numărul de consilieri.

Fiindcă am pomenit de regiuni, pe de altă parte, actualele regiuni de dezvoltare, care au un rol simbolic, fiind folosite mai ales cu rol statistic, ar trebui înlocuite de un număr de regiuni aproximativ egal sau mai mare (între 6 şi 10), configurate teritorial astfel încât să „împace”, pe această cale, „capra” europeană a dimensiunilor teritoriale şi demografice ale NUTS 2, cu „varza” românească a particularităţilor etnografice, social-economice, istorice. Acestora ar trebui să li se acorde prerogative de autonomie regională, în plan economico-financiar, cultural, educaţional, urmând ca ele să preia şi unele atribuţii – de pildă, gestionarea fondurilor europene – de la actualele asemenea unităţi134. Sau, preluând „modelul polonez”, aceste 6-10 regiuni să fie împărţite, tot în judeţe, dar şi ele mai puţine. Reforma administrativă poloneză din 1999 a dus la înlocuirea celor 49 de voievodate cu doar 16 astfel de unităţi administrative.

Ţinând cont atât de factorii externi (repetatele modificări ale frontierelor politice ale ţării), cât şi de cei interni (extraordinara instabilitate atât a numărului unităţilor administrative, cât şi a dimensiunilor, configuraţiei lor geografice şi chiar

134 Regiunile ar putea avea, ca prerogative, inclusiv pe cea de desemnare a membrilor Senatului. Astfel, după scrutinurile regionale (sau/şi cele la nivel local/judeţean), membrii Consiliilor Regionale şi ai Consiliilor Judeţene ar urma să se întrunească spre a-i alege pe senatorii ce ar reprezenta regiunile în cauză, în conformitate cu structura politică a fiecărui Consiliu Regional şi într-un număr de senatori proporţional cu populaţia fiecărei regiuni. Numărul total al senatorilor ar urma să fie redus la circa 80 (ca şi al deputaţilor, la circa 200, plus reprezentanţii minorităţilor, altele decât cea maghiară), aceştia urmând să legifereze în special în domeniul dezvoltării regionale. Senatul ar deveni, astfel, camera decizională de legătură între Uniunea Europeană (prin Comitetul Regiunilor) şi regiuni.

a numelui lor – ţinuturi, judeţe, regiuni, etc. – toate acestea sunt prezentate în Atlasul României http://www.mdlpl.ro/_documente/atlas/a_div_adm.htm), am realizat o sinteză, prezentată mai jos, referitoare la provinciile României. Aceasta cuprinde atât teritoriul României interbelice (inclusiv judeţele Bichiş şi Cenad, aflate, temporar, în componenţa României, în anii 1919-1920), cât şi Transnistria, teritoriu cuprins între Nistru şi Bugul de Sud şi aflat sub administraţie românească în intervalul 1941-1944. Limitele administrative sunt cele din anii 1926-1938 (a fost adăugată şi Capitala, distinctă de judeţul Ilfov abia spre sfârşitul anilor interbelici). Din motive obiective, limitele spre nord şi spre vest ale unor judeţe româneşti (Maramureş, Satul Mare, Bihor, Arad) au fost fixate tot la cele de după 1920, deşi respectivele unităţi administrative au fost divizate în urma Conferinţei de pace de la Paris (în primii ani după Unirea din 1918, şi părţile acestor judeţe rămase dincolo de graniţă au trimis reprezentanţi în Parlamentul României). Pe de altă parte, după 1940/1944, limitele unor judeţe spre nord, est şi sud au fost reconfigurate135. Modificările se regăsesc la adresa menţionată. Limitele provinciilor istorice româneşti se identifică, în mare măsură, cu decupajul administrativ interbelic. Facem, în cele ce urmează, o succintă prezentare a acestor provincii136. Ardealul (sau Transilvania) cuprinde partea centrală a ţării, acoperind, în linii mari, vechiul voievodat creat de Regatul maghiar medieval (fără Maramureş şi „părţile ungurene”/Partium), în interiorul arcului carpatic după anul 1001. Provincia este numită Ardeal de români, nume derivat, după unii specialişti din maghiarul Erdely – ţinut împădurit, asemănător ca sens cu termenul Transilvania (ţinutul de dincolo de păduri), de origine cultă. După alţi specialişti, Ardeal ar fi de origine dacică. Provincia cuprinde, practic, judeţele137 Alba, Braşov, Ciuc, Cluj, Făgăraş, Hunedoara, Mureş, Năsăud, Odorhei, Sibiu, Someş, Târnava Mare, Târnava Mică, Trei Scaune şi Turda.

135 Este vorba de judeţele Rădăuţi (din care aproximativ jumătate a rămas dincolo de graniţă), Dorohoi (din care a fost desprins ţinutul Herţei), Botoşani, Iaşi, Fălciu (al căror teritoriu interbelic trecea şi la est de Prut), Tulcea (afectat de rectificările teritoriale postbelice în zona gurilor Dunării) şi Constanţa (unde limita sudică a redevenit cea de la 1 ianuarie 1913). 136 Utilizăm acest termen, deşi sensul său ar fi cel de „teritoriu cucerit de cineva” (din latinescul pro vincere – pentru victorie). Precizăm, de asemenea, că nu am inclus în prezentare acele provincii locuite de români, al căror nume a fost creat de ei, dar care nu au aparţinut niciodată României (de exemplu, Bacea – ţinutul bacilor, situat între Tisa şi Dunăre, împărţit azi între Ungaria şi Serbia). 137 În text referinţele se fac la aceste judeţe interbelice, menţionate cu numele purtate în acea vreme.

Banatul se situează în vestul ţării. Istoric, teritoriul său era cuprins între Mureş – la nord, Tisa – la vest, Dunăre – la sud şi rama montană a Carpaţilor Meridionali şi a Munţilor Poiana Ruscă – la est, limitele între care se găsea şi voievodatul lui Glad (secolele IX-X). Numele s-a fixat pentru o regiune de graniţă, spre sud, a Regatului maghiar, preluând o denumire de formaţiune politică utilizată de români138 şi de sârbo-croaţi. Limitele respective au variat în timp (trecând, prin Banatul Severinului, chiar şi la sud-est de Carpaţii Meridionali, în judeţul Mehedinţi139, iar spre nord unii specialişti afirmă că Mureşul nu este limita provinciei140). Frontiera vestică a fost fixată, în linii mari, de Conferinţa de pace 138 Dovada utilizării frecvente a instituţiei banatului (băniei) la români este constitută de frecvenţa toponimelor Bănia, Băneasa, Băneşti, Ştorobăneasa, Valea Luban (Valea lui Ban) în Banat, sudul Transilvaniei, Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi sudul Moldovei. Acestea par să ateste existenţa şi în alte zone decât în Banat şi Oltenia a unor mici „banate” („bănii”), cu caracter local. Asemenea toponime se regăsesc şi la sud de Dunăre (de exemplu, în zona Sofiei, Banišora/*Bănişoara). Probabil, ca şi voievodatul, instituţia banatului (băniei) a fost preluată de români de la slavi, în perioada de convieţuire româno-slavă (secolele VI-IX). 139 Apartenenţa, temporară, a acestui judeţ (sau a unei părţi din el) la Banatul Severinului este dovedită şi de numele reşedinţei acestuia, Drobeta-Turnul Severin. 140 Ar fi vorba, în acest caz, de o limită care ar uni culmile Munţilor Zarandului cu graniţa vestică, pe direcţia est-vest, tăind judeţul Arad în două, Această delimitare preia decupajul regional din anii 1956-1968, când sudul judeţului Arad a fost atribuit regiunii Timişoara (din 1960, Banat), iar nordul – regiunii Oradea (numită Crişana din 1960). Anterior, atât în perioada cât Banatul şi

de la Paris141, astfel încât Banatul rămas României cuprinde judeţele Caraş, Severin şi Timiş-Torontal.

Basarabia este partea dintre Prut şi Nistru a voievodatului medieval moldovenesc. Teritoriul a fost ocupat de Imperiul ţarist, în urma păcii de la Bucureşti (1812), care i-a dat acest nume (derivat de la faptul că, din vremea lui Mircea cel Bătrân, membru al dinastiei Basarabilor, sudul provinciei – numit Bugeac sau „părţile tătărăşti”, a aparţinut Ţării Româneşti, numele de Basarabia încetăţenindu-se, apoi, pentru întregul Ev Mediu doar pentru această parte sudică). Aici au fost organizate, după mai multe modificări, judeţele Bălţi, Cahul, Cetatea Albă, Hotin, Ismail, Lăpuşna, Orhei, Soroca şi Tighina. Bucovina este teritoriul nord-vestic al aceluiaşi voievodat al Moldovei, ocupat de Imperiul habsburgic în anul 1775. Numele a fost acordat de austrieci, după ce, câţiva ani, provincia s-a numit Moldova austriacă, de la un termen românesc local, ce desemna frecventele „bucovine” – făgete. După Unirea de la 1918, când provincia cuprindea 11 districte, foarte mici, a fost reorganizată, în 1925, în 5 judeţe: Câmpulung, Cernăuţi, Rădăuţi, Storojineţ şi Suceava. Crişana este partea nord-vestică a ţării, care se suprapune peste acea porţiune din Partium („părţile ungurene”) acordată României de Conferinţa de pace de la Paris. Numele derivă de la cel al Crişurilor, ce traversează provincia de la est la vest, fiind acordat după 1918. Provincia se suprapune peste partea estică a vechiului voievodat al lui Menumorut (secolele IX-X). Cuprinde judeţele Arad, Bihor şi Sălaj. Temporar, imediat după Unirea din 1918, au aparţinut acesteia şi judeţele Bichiş şi Cenad, intrate din 1920 în componenţa Ungariei. Dobrogea include, în linii mari, ţinutul dintre Dunăre şi Mare ce aparţinea statului medieval al lui Dobrotiţă/Dobrotici (mijlocul secolului al XIV-lea), intrat ulterior – 1388 – în componenţa Ţării Româneşti. De la acest conducător s-ar părea că derivă şi numele, fixat în memoria colectivă din timpul stăpânirii otomane. La Dobrogea atribuită României în 1878142 se adaugă şi Cadrilaterul (1913-1940) care, în mare parte, intra in componenţa statului dobrogean medieval (aproape tot judeţul Caliacra şi cetatea Dârstorului – nume derivat din anticul Durostorum – viitoarea Silistra, reşedinţa judeţului Durostor). Cuprinde judeţele Caliacra, Constanţa, Durostor şi Tulcea. Maramureşul se situează în nordul ţării. Prima menţiune a numelui apare în Evul Mediu (secolul al IX-lea), pentru un voievodat românesc, cuprins între Munţii Oaşului, Gutâiului, Ţibleşului şi Rodnei la sud şi Carpaţii Păduroşi la nord, Crişana au făcut parte din Regatul maghiar – sau din voievodatul (principatul) Transilvanei –, cât şi în anii de apartenenţă la Imperiul habsburgic (austro-ungar, din 1867), limita între Banat şi Partium s-a situat în lungul râului Mureş. După instaurarea dualismului austro-ungar şi organizarea Ungariei în comitate (1876), comitatul Arad a păstrat Mureşul ca limită sudică. Organizarea administrativă românească din 1925 a menţinut în mare parte această limită, acordând Aradului doar o mică fâşie la sud de râu, ce cuprindea mai multe comune la sud de oraşul reşedinţă, Arad. 141 În 1923, a avut loc o mică rectificare a frontierei, convenită între România şi Regatul sârbo-croato-sloven (Iugoslavia), în urma căreia oraşul Jimbolia a intrat în componenţa României. 142 Numită în perioada interbelică Dobrogea Veche, spre a o deosebi de Cadrilater (Dobrogea Nouă).

axat pe Tisa superioară. Dacă judeţul omonim se suprapune peste ce a mai rămas României în 1920 din vechiul voievodat (ulterior comitat) al Maramureşului (circa o treime), provincia cu acelaşi nume include şi Satul Mare143 (sau Sătmarul), din mai multe motive. Actuala reşedinţă a Maramureşului de după 1968 se găseşte în fostul judeţ Satul Mare şi a fost declarată, înainte de a fi centrul judeţului, drept reşedinţă a regiunii postbelice Baia Mare (ulterior Maramureş), care se suprapunea, în mare parte peste provincia menţionată de noi. În consecinţă, aceasta cuprinde judeţele Maramureş şi Satul Mare. Moldova este partea ce nu a fost niciodată anexată nici de habsburgi, nici de ţarişti din vechiul voievodat medieval cu acelaşi nume (dezvoltat după 1352). Numele derivă de la cel al râului omonim, pe malul căruia se situează localitatea Baia (Civitas Moldaviae – cetatea de pe apa Moldovei, sau cetatea Ţării Moldovei), prima capitală a statului românesc est-carpatic, care s-a extins, ulterior spre sud şi est, până la Dunăre, Marea Neagră şi Nistru. Se situează, în linii mari, între Carpaţii Orientali – la vest şi Prut – la est, limita sudică fiind Milcovul, Putna şi Siretul. Mai este numită şi Moldova apuseană (sau vestică), la care se adaugă, însă, şi sudul Bucovinei, rămas României după 1944. Cuprinde judeţele Bacău, Baia144, Botoşani, Covurlui, Dorohoi, Fălciu, Iaşi, Neamţ, Putna, Roman, Tecuci, Tutova şi Vaslui. Muntenia este partea central-estică a voievodatului medieval al Ţării Româneşti (format în judrul anului 1300), situată între Carpaţii Meridionali, Milcov, Putna şi Siret la nord, Dunăre – la est şi sud şi Olt – la vest. Numele datează de la începuturile formării Ţării Româneşti, fiind acordat, se pare, de către moldoveni, într-o vreme când voievodatul de la sud de Carpaţi cuprindea doar ţinuturile muntoase şi cele deluroase imediat vecine acestora145. Mai este numită şi Valahia (deşi, frecvent, acest nume este sinonim cu întreaga Ţară Românească). Cuprinde judeţele Argeş, Brăila, Buzău, Dâmboviţa, Ialomiţa, 143 Ortografia românească actuală utilizează două standarde în ceea ce priveşte utlizarea asticolului hotărât masculin la singular. Astfel, pentru substantivele comune, articolul hotărât este complet, -ul: mărul, dealul, bunicul, etc. Pentru toponime, se utilizează o formă trunchiată, în care ultimul fonem – „l” – este elidat. Apar, astfel, formulări de tipul Târgu Mureş, Râmnicu Sărat, Dealu Mare ş. a, în loc de Târgul Mureş, Râmnicul Sărat, Dealul Mare. Considerăm că singura regulă firească este cea a utilizării articolului hotărât masculin întreg şi vom utiliza, în cadrul prezentării, pentru toate toponimele aflate în această situaţie, articolul hotărât masculin în această formă. Opţiunea noastră se bazează şi pe faptul că această regulă a fost utilizată şi pe hărţile topografice româneşti antebelice şi interbelice (pe care apăreau toponime scrise Crângul, Arpaşul de Jos, nu Crângu, Arpaşu de Jos). În consecinţă, notăm: Satul Mare, Râmnicul Sărat, etc. 144 Înainte de 1918, judeţul s-a numit Suceava, iar în anii 1919-1930 a purtat numele de Fălticeni. 145 Există opinii ce susţin că, de fapt, acest nume atestă faptul că voievodatul ar fi „încălecat” munţii. Ţinând cont şi de legenda „descălecatului” făgărăşeanului Negru Vodă (1290) şi de îndelungata apartenenţă a Ţării Oltului (Făgăraşului) la Ţara Românească (până în 1462), ipoteza pare credibilă.O altă ipoteză susţine că numele ar fi fost creat de cancelaria Regatului maghiar, în forma latină Valachia Transmontana, devenită Transmontania şi, apoi – Munténia. Ipoteza poate fi luată în considerare, deoarece, pe de-o parte, austriecii au creat un nume, într-o formă asemănătoare, pentru teritoriul de la vest de Olt pe care l-au stăpânit între 1718 şi 1739 – Olténia, şi, pe de altă parte, fiindcă, în ambele regionime, accentul nu este utilizat cum ar fi firesc în limba română, formele acestor toponime trebuind să fie Muntenía, respectiv Oltenía.

Ilfov, Muscel, Olt, Prahova, Râmnicul Sărat, Teleorman şi Vlaşca. Din 1936, separat de Ilfov, este luat în calcul şi municipiul Bucureşti. Oltenia cuprinde partea vestică a voievodatului Ţării Româneşti. A fost cunoscută, în Evul Mediu, sub numele de Bănia Craiovei sau Valahia Mică (condusă de un ban146, ca şi Banatul, încă dinaintea intrării în componenţa voievodatului sud-carpatic). Numele de Oltenia s-a încetăţenit după 1718, când partea Ţării Româneşti de la vest de Olt a fost ocupată, temporar (până în 1739), de Imperiul habsburgic. Cuprinde judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi, Romanaţi şi Vâlcea. Transnistria este situată între Nistru – la vest şi Bugul de Sud – la est. A fost cunoscută în Evul Mediu sub numele de Edisan, ţinutul fiind controlat politic de tătari, aflaţi sub tutela Porţii Otomane, dar locuit de comunităţi sedentare de români, urmaşi ai geţilor de pe Tyras (Nistru) – numiţi tirageţi – romanizaţi la finele antichităţii. A mai fost numită şi Ucraina hanului (tătar), sub acest nume teritoriul fiind acordat Moldovei de către Imperiul otoman, între anii 1681 şi 1683. În 1792, când Imperiul ţarist a ocupat provincia, aceasta a purtat, pentru scurt timp, numele de Moldova Nouă, datorită însemnatului element românesc (moldovenesc) aflat în zonă. În aria situată imediat la est de Nistru, I. V. Stalin a aprobat, la 12 octombrie 1924, înfiinţarea Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldoveneşti, tot ca o recunoaştere a prezenţei importante a românilor în regiune, dar, mai ales, cu scopul de a anexa, ulterior, la aceasta, Basarabia. În anul 1940, la 2 august, prin decizia aceluiaşi Stalin, se înfiinţa RSS Moldovenească, incluzând cea mai mare parte a Basarabiei, dar numai o mică fâşie din Transnistria, în lungul Nistrului147. Ţinutul a fost atribuit României, în timpul celui de-al doilea război mondial, între anii 1941 şi 1944, atunci apărând şi numele Transnistria, cu sensul de „ţinut (provincie) de peste Nistru”. Aici a fost organizat un Guvernământ General al Transnistriei, cu sediul la Odessa, împărţit în 13 judeţe: Ananiev, Balta, Berezovca, Dubăsari, Golta, Jugastru, Movilău, Oceacov, Odessa, Olviopol, Râbniţa, Tiraspol şi Tulcin.

Considerăm că reforma administrativă ar trebui să aibă în vedere, ca principii, următoarele:

- crearea unor judeţe mai mari decât cele actuale, nu neapărat obligatoriu, prin „coagularea” a două sau mai multe unităţi administrative actuale de acest tip

146 Acesta avea sediul la Craiova („cetatea craiului”, adică a banului). Ca dovadă a integrării ulterioare apariţiei Băniei Craiovei a regiunii de la vest de Olt la Ţara Românească şi a autonomiei interne de care aceasta s-a bucurat, stă faptul că banul Craiovei era al doilea ca rang, după voievod, realitate menţinută până în vremea lui Mihai Viteazul, care, înainte de a ajunge domn al Ţării Româneşti (1593) a fost ban al Craiovei. 147 Între aceleaşi limite, RSS Moldovenească a fost reconstituită în 1944. Fosta republică sovietică şi-a proclamat independenţa la 27 august 1991, frontierele internaţionale ale statului Republica Moldova fiind aceleaşi. Fâşia de la est de Nistru, la care se adaugă oraşul Tighina (Bender) de pe malul stâng al râului, formează, din 1990, aşa-numita Republică Moldovenească Nistreană (numită, frecvent, Transnistria în mass-media românofonă), entitate politică nerecunoscută oficial de nici un stat.

(ci, în general, a fostelor judeţe interbelice), în aşa fel încât acestea să nu depăşească un număr de 20 şi să se suprapună, pe cât posibil, peste vechile provincii istorice menţionate (cele 9 care, integral sau parţial, aparţin azi României). Aceste judeţe ar trebui să pună în valoare centrele urbane, cu o populaţie de cel puţin 100000 de locuitori. Judeţele ar continua să fie conduse de prefecţi148 şi de Consilii Judeţene alese prin vot. Acestea, însă, trebuie să beneficieze de autonomie, în plan financiar-economic, sanitar-educaţional-cultural, etc.;

- înfiinţarea nivelului LAU 1 (prezentarea tuturor nivelelor unităţilor teritorial-statistice ale Uniunii Europene se regăseşte la adresa: http://ec.europa.eu/eurostat/ramon/nuts/introannex_regions_en.html), – fost NUTS 4 – care să fie reprezentat de fostele judeţe interbelice (inclusiv crearea unora, acolo unde este necesar sau dacă aceste foste judeţe interbelice erau, şi atunci, prea mari şi/sau prea populate). Acestea, echivalente plăşilor interbelice, ar putea purta numele de ţinuturi, unitate administrativă istorică în Moldova, până în 1862, utilizată şi în 1938-1940, de Carol al II-lea (când au fost grupate în 10 ţinuturi, judeţele interbelice ale României). Motivaţia alegerii unui nume autohton pentru acest nivel este dată, pe de-o parte, de faptul că ţinuturile moldoveneşti antebelice erau mai mici decât judeţele munteano-oltene şi inclusiv decât actualele asemenea unităţi administrative, iar pe de alta – deoarece s-ar suprapune, în bună măsură, peste reînfiinţatele judeţe interbelice, cu care vechile ţinuturi moldoveneşti anterioare anului 1862 au şi corespuns, la est de Carpaţi, în anii 1862-1950. Reşedinţele lor se vor afla, pe lângă cele ale noilor judeţe, în fostele centre de judeţ şi în noi reşedinţe, în cazul unor ţinuturi nou-înfiinţate. Acestea vor avea, pe cât posibil, rang de municipiu şi o populaţie de cel puţin 30000 de locuitori. Ţinuturile vor fi coordonate de pretori/subprefecţi, numiţi de Guvern (se poate opta şi pentru alegerea lor, prin vot) şi de consilii ţinutale, rezultate în urma alegerilor.

- nivelul LAU 2 (fost NUTS 5) – cel al municipiilor, oraşelor şi comunelor actuale va fi menţinut, dar cu un număr sensibil mai mic decât cel de azi, care trece de 3100 de asemenea unităţi. Credem că un număr de sub 2000 de asemenea unităţi ar fi rezonabil (urmând să fie redus, prin comasare, în special numărul de comune), asigurând noilor unităţi de asemenea nivel forţa demografică, economică, socială, de a se autogospodări, inclusiv prin asigurarea 148 Aceştia pot fi fie numiţi de Guvern, cum s-a procedat şi în perioada de dinaintea instaurării regimului comunist, dar şi după 1989, fie aleşi de către Consiliul Judeţean (aşa cum Parlamentele Comunităţilor Autonome din Spania desemnează preşedinţii/guvernatorii generali ai acestor unităţi administrative). Facem precizarea că, în vremea Imperiului roman, o parte a provinciilor imperiului erau guvernate de reprezentanţi numiţi de împărat, iar altele – de guvernatori desemnaţi de Senatul roman. Astfel, în secolul I d. Hr., din cele 36 de provincii romane, 15 erau provincii imperiale – conduse de legatus augusti pro praetore, în numele împăratului, celelalte fiind conduse de proconsuli, guvernatori aleşi de senat (acestea erau numite provincii senatoriale). După încorporarea sa ca provincie a Imperiului, Dacia romană a devenit provincie imperială.

veniturilor financiare pe care să le valorifice pe baza autonomiei locale. Acestea vor fi conduse, în continuare de primari şi de consilii locale, alese prin vot. Se va proceda, cel puţin, la revizuirea statutului de muncipiu, acordat în prezent, în destule cazuri, unor oraşe care nu întrunesc condiţiile necesare;

- Capitala ar rămâne echivalentul judeţului, în vreme ce sectoarele sale ar fi asimilate nivelului comunei (ca şi în prezent). Capitala va avea, în continuare, un prefect – numit de Guvern sau desemnat prin vot –, un primar general, primari de sector şi consilii – Consiliul General şi consiliile locale de sector – toate alese prin vot. Ar fi de discutat, în vederea descentralizării, inclusiv ideea ca unele instituţii să se mute din Bucureşti. Nu ar fi de evitat, în perspectivă, nici o viitoare idee de transfer, treptat, al capitalei spre altă localitate, cu o poziţie mai centrală.

- în locul actualelor regiuni de dezvoltare se pot institui, ca nivel NUTS 2, regiunile, în număr de 7-8, grupând, fiecare, 4-5 noi judeţe. Aceste provincii/regiuni vor respecta, pe cât posibil, vechiul decupaj istoric al provinciilor istorice româneşti. De asemenea, termenul actual de macroregiuni poate fi menţinut, ca NUTS 1, tot prin gruparea, câte două (în general), a viitoarelor regiuni. Acestea ar putea beneficia de autonomie regională, de Consilii Regionale şi de un executiv regional, condus de un Director/Guvernator/Preşedinte al regiunii, desemnat, prin vot, de Consiliul Regional149. Regiunile vor prelua, prin descentralizare, multe din atributele puterii centrale, actualmente girate de Capitală. Reşedinţele regionale se vor fixa, pe cât posibil, în metropolele de nivel regional, cu o populaţie de peste 200000 de locuitori (Iaşi, Galaţi, Craiova, Timişoara, Cluj-Napoca, Braşov, Ploieşti).

Propunerea are caracter orientativ, fiind, fireşte, criticabilă. Această propunere se referă la următoarele (eventuale) diviziuni administrative, notate cu caractere bold (între paranteze sunt menţionate reşedinţele unităţilor administrative propuse, cu italice):

A. Regiunea Prut-Siret (Moldova), cu centrul la Iaşi, formată din judeţele: 1) Siretul Superior (reşedinţă de ales între Botoşani şi Suceava), format din

ţinuturile Baia (Paşcani sau Fălticeni), Botoşani (Botoşani), Câmpulung (Câmpulung Modovenesc), Dorohoi (Dorohoi), Rădăuţi (Rădăuţi), Suceava (Suceava)

149 Mai mult, reprezentanţii autorităţilor judeţene şi regionale, desemnaţi prin votul cetăţenilor, se pot constitui în colegii electorale regionale care să desemneze un număr de senatori proporţional cu numărul locuitorilor regiunilor în cauză. În spiritul propunerii de reducere a numărului de parlamentari, se poate menţine un legislativ bicameral, în cadrul căruia, cei circa 200 de deputaţi să fie desemnaţi prin votul direct al alegătorilor, în colegii uninominale (mai multe la nivelul fiecărui judeţ). La aceştia s-ar adăuga reprezentanţii minorităţilor naţionale, altele decât cea maghiară. Senatul, cu aproximativ 80 de membri, ar avea, în principal, prerogative legislative legate de armonizarea legislaţiei româneşti în domeniul dezvoltării regionale cu cea europeană, în vreme ce Camera Deputaţilor ar vota celelalte iniţiative legislative, votul ambelor camere fiind obligatoriu doar în cazul legilor organice.

2) Iaşi (reşedinţa la Iaşi), format din ţinuturile Fălciu (Huşi), Iaşi (Iaşi), Tutova (Bârlad) şi Vaslui (Vaslui)

3) Bacău (reşedinţa la Bacău), format din ţinuturile Bacău (Bacău), Neamţ (Piatra-Neamţ), Roman (Roman) şi Trotuş (Oneşti)

B. Regiunea Dunărea de Jos, cu centrul la Galaţi, formată din judeţele:

1) Siretul Inferior (reşedinţa la Galaţi), format din ţinuturile Covurlui (Galaţi), Putna (Focşani) şi Tecuci (Tecuci)

2) Buzău (reşedinţa la Brăila), format din ţinuturile Brăila (Brăila), Buzău (Buzău) şi Râmnicul Sărat (Râmnicul Sărat)

3) Dobrogea (reşedinţa la Constanţa), format din ţinuturile Constanţa (Constanţa), Delta (Tulcea), Istria (Medgidia), Măcin (Babadag)

C. Regiunea Muntenia, cu reşedinţa la Ploieşti, formată din judeţele:

1) Prahova-Dâmboviţa (reşedinţa la Ploieşti), format din ţinuturile Dâmboviţa (Târgovişte), Prahova (Ploieşti) şi Săcuieni/Teleajen (Vălenii de Munte)

2) Ialomiţa-Ilfov (reşedinţa la Bucureşti), format din ţinuturile Burnaz-Mostiştea (Olteniţa), Călăraşi (Călăraşi), Ialomiţa (Slobozia), Ilfov (Buftea), Vlaşca (Giurgiu)

3) Argeş-Olt/Oltul Inferior (reşedinţa la Piteşti), format din ţinuturile Argeş (Piteşti), Muscel (Câmpulung), Olt (Slatina), Teleorman (Alexandria)

4) Municipiul Bucureşti D. Regiunea Oltenia, cu reşedinţa la Craiova, formată din judeţele:

1) Jiul Superior (reşedinţa la Târgul Jiu), cu ţinuturile Gorj (Târgul Jiu), Motru (Motru) şi Vâlcea (Râmnicul Vâlcea)

2) Jiul Inferior (reşedinţa la Craiova), cu ţinuturile Balta (Calafat), Dolj (Craiova), Mehedinţi (Drobeta-Turnul Severin), Romanaţi (Caracal)

E. Regiunea Banat-Crişana, cu reşedinţa la Timişoara, formată din judeţele:

1) Timiş (reşedinţa la Timişoara), cu ţinuturile Caraş (Reşiţa), Lugoj/Timiş-Bega (Lugoj), Severin (Caransebeş), Timiş (Timişoara), Torontal/Cenad (Jimbolia)

2) Crişuri (reşedinţa la Oradea), cu ţinuturile Arad (Arad), Crişul Alb/Zarand (Ineu), Crişul Negru (Beiuş), Crişul Repede (Oradea), Salonta (Salonta)

F. Regiunea Someş-Tisa, cu reşedinţa la Cluj-Napoca, formată din judeţele:

1) Maramureş (reşedinţa la Baia Mare) cu ţinuturile Carei (Carei), Chioar-Gutâi (Baia Mare), Maramureş (Sighetul Marmaţiei), Satul Mare (Satul Mare), Sălaj (Zalău)

2) Cluj (reşedinţa la Cluj-Napoca), cu ţinuturile Cluj (Cluj-Napoca), Năsăud (Bistriţa), Someş (Dej), Turda (Turda)

G. Regiunea Ardeal, cu reşedinţa la Braşov, formată din judeţele:

1) Oltul Superior (reşedinţa la Braşov), cu ţinuturile Braşov (Braşov), Ciuc (Miercurea-Ciuc), Trei Scaune (Sfântul Gheorghe)

2) Sibiu (reşedinţa la Sibiu), cu ţinuturile Făgăraş (Făgăraş), Sibiu (Sibiu), Târnava Mare (Mediaş sau Sighişoara)

3) Alba-Hunedoara (reşedinţa la Alba-Iulia), cu ţinuturile Alba (Alba-Iulia), Hunedoara (Deva), Târnava Mică (Blaj), Ţara Moţilor (Brad), Jiul Ardelean/Parâng-Retezat (Petroşeni)

4) Mureş (reşedinţa la Târgul Mureş), cu ţinuturile Gurghiu (Reghin), Mureş (Târgul Mureş), Odorhei (Odorheiul Secuiesc) Macroregiunile vor fi în număr de 3, cuprinzând fiecare două sau trei

regiuni, după cum urmează: I. Macroregiunea Moldova-Dunărea de Jos (reşedinţa la Iaşi), cu regiunile

Prut-Siret (Moldova) şi Dunărea de Jos II. Macroregiunea Muntenia-Oltenia (reşedinţa la Bucureşti), cu regiunile

Muntenia şi Oltenia III. Macroregiunea Transilvania-Banat (reşedinţa la Cluj-Napoca), cu

regiunile Banat-Crişana, Someş-Tisa şi Ardeal Concluzionând, ar fi vorba de 3 macroregiuni, formate din 7 regiuni150,

compuse din 20 de judeţe, alcătuite din 76 de ţinuturi. Fiecare regiune are între 2 şi 4 judeţe şi de la 9 la 14 ţinuturi. Ultimele, cu o suprafaţă medie de circa 3000 de kmp, sunt, în general, şi foarte apropiate ca întindere între ele. Pe de altă parte, şi macroregiunile sunt apropiate între ele, cât de cât: macroregiunea Moldova-Dunărea de Jos are 2 regiuni, 6 judeţe şi 24 de ţinuturi, macroregiunea Muntenia-Oltenia cuprinde tot 2 regiuni, 6 judeţe (inclusiv Capitala, asimilată acestui nivel administrativ) şi 19 ţinuturi, în vreme ce, peste munţi, macroregiunea Transilvania-Banat grupează 3 regiuni, 8 judeţe şi 33 de ţinuturi (aici fiind singurul element mai net de diferenţiere).

Vor exista ţinuturi care vor avea în componenţă două sau mai multe municipii – Baia (cu Paşcani şi Fălticeni), Hunedoara (cu Deva şi Hunedoara), Târnava Mare (cu Mediaş şi Sighişoara), Teleorman (cu Alexandria, Turnul Măgurele şi Roşiori de Vede) etc – dar şi ţinuturi în care reşedinţa va avea doar statut de oraş: Măcin (Babadag), Ilfov (Buftea), Crişul Alb/Zarand (Ineu) ş.a. Pe de altă parte, cele 3 macroregiuni încearcă să se suprapună peste cele 3 vechi state medievale româneşti (Transilvania, cu Banatul, Ţara Românească, Moldova), ţinând cont şi de puternica influenţă moldovenească în nordul Munteniei propriu-zise şi al Dobrogei, dar şi de apartenenţa, temporară, în prima parte a secolului al XV-lea atât a Dobrogei, cât şi a sudului Moldovei la Ţara Românească (pe baza căreia am şi diferenţiat regiunea Dunărea de Jos). Nomenclatura unităţilor administrative ţine cont fie de numele vechilor provincii istorice (Moldova, Muntenia, Oltenia, Banat, Ardeal, etc.), fie de unele nume cu

150 Am preferat acest termen celui de provincie, utilizat pe nedrept de către mulţi bucureşteni (care au dobândit acest statut mai mult sau mai puţin „prin adopţiune”), fiindcă nu avem ştire ca vreuna dintre provinciile istorice ale României să fi fost „cucerită” de fosta capitală a Ţării Româneşti.

impotanţă istorică (Istria, Zarand, Chioar), fie de numele unor elemente fizico-geografice – râuri (Dunărea, Oltul, Prutul, Siretul, Mureşul, Tisa ş.a.m.d.) sau unităţi montane (Gutâi, Parâng, etc.) ori joase (Burnaz, Balta) – sau de numele reşedinţei respectivei diviziuni administrative.

Legat de această propunere, se mai cuvine să facem câteva precizări. În legătură cu numele unor regiuni, pentru Prut-Siret (Moldova) am ales această variantă fiind vorba de un teritoriu aparţinând bazinelor celor doi mari afluenţi ai Dunării. De asemenea, denumirea Siretul Superior pentru cel mai nordic judeţ al acesteia „împacă” oarecum posibilul „conflict” între cele mai importante oraşe de aici, Suceava şi Botoşani (este posibil ca atributele administrative judeţene să fie chiar partajate între cele două centre). Am considerat necesară, pe de altă parte, reînfiinţarea unui ţinut Trotuş, cu reşedinţa la Oneşti (acesta a mai funcţionat în Evul Mediu).

Aflat în sudul Moldovei (istorice), judeţul numit Siretul Inferior „împacă” şi el dificultatea de a extinde nume precum Putna sau Covurlui, ori recurgerea, prea frecventă, la numele reşedinţei (Galaţi, în acest caz). Deşi tot Galaţii au fost menţionaţi drept reşedinţă a regiunii Dunărea de Jos (şi pe considerentul situării pe malul fluviului), problema capitalei acestei unităţi rămâne, ţinând cont şi de prezenţa în componenţa sa a Constanţei. Probabil, chiar cu reşedinţa la Galaţi, regiunea Dunărea de Jos va putea avea anumite servicii regionale descentralizate la Constanţa. Tot legat de judeţele dobrogene (actuale), deşi nu rezolvă problema inegalităţii demografice, divizarea judeţelor Tulcea şi Constanţa în patru ţinuturi estompează inegalităţile în privinţa suprafeţei acestor unităţi inferioare viitoarelor judeţe. Pe de altă parte, crearea unui nou judeţ Buzău, cuprinzând cele trei judeţe interbelice menţionate şi acordarea acestui nume ţine cont de faptul că cea mai mare parte a cursului acestui râu le traversează. Mai adăugăm, în fine, că aceasta ar fi singura (viitoare) regiune ce ar cuprinde câte un judeţ din câte o provincie istorică diferită: unul moldovenesc (Siretul Inferior), unul dobrogean (numit chiar Dobrogea) şi unul muntenesc (Buzău). Regiunea se suprapune, fie şi parţial, atât peste ţinutul omonim creat de Carol al II-lea în 1938, cât şi peste actuala regiune de dezvoltare de Sud-Est.

În regiunea Muntenia am considerat necesară apariţia, ca ţinuturi, a unităţilor administrative centrate pe Olteniţa (Burnaz-Mostiştea) şi Vălenii de Munte (Săcuieni/Teleajen). Al doilea este un vechi judeţ, desfiinţat în prima parte a veacului al XIX-lea, iar primul va deveni, probabil, un port important, în perspectiva finalizării lucrărilor la Canalul navigabil Bucureşti-Dunăre. Alegerea centrului regional la Ploieşti are în vedere, pe lângă descongestionarea Capitalei (care ar fi reşedinţă a prea multor nivele administrative) şi faptul că apropierea de Bucureşti (şi de Aeroportul „Henri Coandă”) facilitează chiar această alegere.

În regiunea Oltenia lucrurile par chiar mai simple, deşi, şi aici, s-ar impune reînfiinţarea unor foste judeţe medievale (tot la nivel de ţinuturi): Motru, care să gestioneze bazinul râului omonim, arie cu probleme legate de reconversia post-minerit şi Balta (acoperind, parţial suprafaţa vechiului judeţ de Baltă), care ţine cont de dezvoltarea viitoare a Calafatului în urma inaugurării podului peste Dunăre, care îl leagă de Vidin.

Regiunea Banat-Crişana reuneşte cele două provincii istorice vestice ale României. Ţinând cont şi de faptul că reşedinţele voievodatelor lui Menumorut (Biharea) şi Glad (Cenad) se regăsesc în cuprinsul judeţelor (viitoare) Crişuri şi Timiş, reşedinţele acestora au fost desemnate la Oradea şi Timişoara. Numele celor două judeţe ţine cont de principalele râuri care le traversează. În calitate de ţinuturi, având în vedere dimensiunile foarte mari ale actualelor judeţe (Arad, Bihor, Caraş-Severin şi Timiş), dar şi decupajul judeţean interbelic, am considerat necesară înfiinţarea unor ţinuturi centrate pe Lugoj (Lugoj/Timiş-Bega, cae reia partea de nord a judeţului interbelic Severin), Jimbolia (Torontal/Cenad), Ineu (Crişul Alb/Zarand – un comitat desfiinţat de Ungaria după 1870), Beiuş (reşedinţa jumătăţii sudice a Bihorului în anii 1940-1944) şi Salonta (cel mai important centru urban din sud-vestul actualului judeţ Bihor).

Numele regiunii Someş-Tisa scoate în prim-plan principalele râuri ale nordului Transilvaniei, respectiv Maramureşului istoric. Cele două judeţe se axează pe cele mai importante centre din această parte a ţării: Cluj-Napoca şi Baia Mare. Am considerat necesară, pe de altă parte, apariţia unor ţinuturi centrate pe Baia Mare (partea de est a judeţului Satul Mare interbelic) şi Carei (vestul fostului judeţ Sălaj din perioada interbelică).

În regiunea Ardeal am considerat oportună apariţia unor ţinuturi centrate pe Reghin, Brad şi Petroşeni (în acest ultim caz avansând şi revenirea numelui aşezării la forma mai veche, mai aproape de cea firească, românească, în locul actualului Petroşani, de influenţă maghiară).

Mai adăugăm şi că oraşele de peste 100000 locuitori vor putea să se organizeze în sectoare sau districte urbane, care să rezolve problemele cetăţenilor mai bine, fiind situate mai aproape de cetăţeni decât primăria aşezării urbane respective şi/sau unele servicii subordonate acesteia. Aceste aşezări urbane, cu rang de municipiu, ar avea statut asemănător ţinutului, iar sectoarele/districtele urbane ar fi echivalente comunelor, oraşelor şi municipiilor mai mici de 100000 (sau 150000) de locuitori.

Propunerea ar face din unităţile NUTS 2 şi NUTS 3 unele dintre cele mai mari din Uniunea Europeană. Astfel, dacă la nivelul NUTS 1 (echivalentul macroregiunilor României), unităţile administrative propuse se încadrează şi ca suprafaţă şi din punct de vedere demografic (existând, în Finlanda şi Suedia unităţi de peste 300000 km2, iar în Germania, Franţa, Spania şi Italia unităţi echivalente cu peste 10000000 locuitori), la următoarele nivele, ţara noastră se apropie de valorile superioare şi ca arie şi ca număr de locuitori. Regiunile României ar avea, astfel, între aproximativ 25000 şi 40000 km2, maximul fiind de 140000-160000 km2, tot în Suedia şi Finlanda, respectiv, între două şi 6 milioane locuitori, în condiţiile în care valorile maxime trec de 8-10 milioane în unele unităţi echivalente din Franţa, Spania şi Italia. La nivelul judeţelor (NUTS 3), exceptând Bucureştii, restul acestor unităţi ar avea între 8000 şi 18000 km2, respectiv între 600000 şi 1350000 locuitori. Valorile maxime în Uniunea Europeană, la acest nivel trec de 100000 km2 în Suedia şi de 4-6 milioane locuitori în unele unităţi spaniole şi italiene. Pe de altă parte, multe unităţi europene de acest nivel au sub 3000 km2 şi, respectiv, sub 100000 locuitori. Suprafeţele foarte mari din nordul

european se explică prin densităţi foarte mici de populaţie, în zone din preajma Cercului Polar de Nord, iar valorile demografice mari au ca explicaţie prezenţa, în cuprinsul unităţilor din ţările menţionate, a unor concentrări urbane considerabile151. În tabelul de mai jos sunt prezentate viitoarele posibile unităţi administrative de la NUTS 1 până la LAU 1/NUTS 4, cu suprafaţa şi populaţia acestora (datele demografice – conform ultimului recensământ, din anul 2002).

151 În aceste condiţii, există şi varianta „desfiinţării” unităţilor NUTS 2 şi a „translării” unităţilor NUTS 3 şi LAU 1 (fost NUTS 4) spre nivelele NUTS 2, respectiv NUTS 3.

NUTS 1 (macroregiuni)

Supr macroregiuni

(km2)

Pop 2002 macroregiuni

(loc) NUTS 2 (regiuni)

Supr regiuni (km2)

Pop 2002 regiuni (loc)

NUTS 3 (judeţe/capitală)

Supr judeţe (km2)

Pop 2002 judeţe (loc)

LAU 1/NUTS 4 (ţinuturi/oraşe mari)

Supr ţinuturi (km2)

Pop 2002 ţinuturi (loc)

Dunărea de Jos

72499

6498758

Dunărea de Jos

36565

2901865

Buzău

12156

948728

Brăila 4223 353535

Buzău 4514 370982

Râmnicul Sărat 3420 224211

Dobrogea

15571

973756

Constanţa 4472 579461

Delta 4116 122351

Istria 2600 135656

Măcin 4383 136288

Siretul Inferior

8838

979381

Covurlui 2797 440091

Putna 3447 305959

Tecuci 2595 233331

Prut-Siret/Moldova

35934

3596893

Bacău

12310

1227977

Bacău 2262 358157

Neamţ 5515 393692

Roman 1900 238932

Trotuş 2634 237196

Iaşi

9879

1124343

Fălciu 2069 130993

Iaşi 3350 595185

Tutova 2133 177705

Vaslui 2328 220460

Siretul Superior

13745

1244573

Baia 2180 245778

Botoşani 2716 307589

Câmpulung 3617 133171

Dorohoi 2596 189564

Rădăuţi 1519 160799

Suceava 1117 207672

Muntenia-Oltenia

65337

7942875 Muntenia

40508

5906380

Argeş-Olt/Oltul Inferior

15117

1284070

Argeş 4612 430525

Muscel 3231 264508

Olt 2706 231396

Teleorman 4568 357641

Bucureşti 228 1926334 - - -

Ialomiţa-Ilfov 16546 1348809 Burnaz-Mostiştea 2638 177197

Călăraşi 2916 180405

Ialomiţa 4045 270871

Ilfov 2677 419362

Vlaşca 4270 300974

Prahova-Dâmboviţa

8617

1347167

Dâmboviţa 3244 445940

Prahova 2679 628124

Săcuieni/Teleajen 2694 273103

Oltenia

24829

2036495

Jiul Inferior

13948

1255765

Balta 2601 158181

Dolj 4273 547058

Mehedinţi 3495 241826

Romanaţi 3578 308700

Jiul Superior

10881

780730

Gorj 4603 322154

Motru 1811 100751

Vâlcea 4467 357825

Transilvania-Banat

100571

7244099

Ardeal

39515

2913177

Alba-Hunedoara

12594

872190

Alba 3103 228185

Hunedoara 4384 298336 Jiul Ardelean/Parâng-Retezat 1215 152061

Târnava Mică 1666 122379

Ţara Moţilor 2227 71229

Mureş

8252

592111

Gurghiu 3646 164714

Mureş 1908 284123

Odorhei 2699 143274

Oltul Superior

9303

852765

Braşov 2579 481685

Ciuc 3734 186135

Trei Scaune 2990 184945

Sibiu

9366

596111

Făgăraş 2588 101168

Sibiu 3544 282801

Târnava Mare 3234 212142

Banat-Crişana

32544

2082966 Crişuri

14062

1017616

Arad 3141 300056

Crişul Alb/Zarand 3111 110047

Crişul Negru 2102 91156

Crişul Repede 3570 427755

Salonta 2138 88602

Timiş

18482

1065350

Caraş 4771 215821

Lugoj/Timiş-Bega 2202 97635

Severin 3959 130370

Timiş 4291 473506

Torontal/Cenad 3259 148018

Someş-Tisa

28512

2247956

Cluj

16345

1191623

Cluj 4851 485134

Năsăud 3969 245061

Someş 4177 222406

Turda 3348 239022

Maramureş

12167

1056333

Carei 1441 83483

Chioar-Gutâi 1401 235070

Maramureş 3346 212002

Satul Mare 2818 278658

Sălaj 3162 247120

Bibliografie

Abbott Frank Forst, Johnston Allan Chester (1926), Municipal Administration in the Roman Empire, Oxford University Press/Princeton University Press, Oxford/Princeton;

Armbruster Adolf (1993), Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, ISBN 973-45-0058-9;

Boamfă Ionel (2003), The historical stratification of the toponimy from the Banate of Severin, the Loviştea County and the Olt County – comparative study – The 5th Edition of The Regional Conference of Geography “Geographic Researches in the Carpathian-Danube Space”, Editura MIRTON, Timişoara;

Boamfă Ionel (2003), Comparative study between the Occitan and Romanian onomatology – The 5th Edition of The Regional Conference of Geography “Geographic Researches in the Carpathian-Danube Space”, Editura MIRTON, Timişoara;

Boamfă Ionel (2003), Aspecte din domeniul geografiei umane reflectate în onomastica Ţinutului Secuilor/Aspects from the Domain of Geography reflected in the onomatology of the szeklers country – „Forum Geografic”, no. 3/2003, Editura Universitaria, Craiova;

Boamfă Ionel (2004), Aspecte geografice reflectate în onomastica Masivului Ceahlău – Lucrările Ştiinţifice ale Seminarului Geografic “Dimitrie Cantemir”, nr. 24, Iaşi;

Boamfă Ionel (2005), Pe urmele strămoşilor noştri cu ajutorul onomasticii – „Terra”, nr. LII-LV, 2002-2005, Bucureşti, ISSN 0373-9570;

Boamfă Ionel (2006), Câteva consideraţii cu privire la onomastica din bazinul Trotuşului – Memoriile Secţiilor Ştiinţifice, seria IV, tom XXVII, 2004, Editura Academiei Române, Bucureşti;

Boamfă Ionel (2006), Utilizarea mijloacelor multimedia pentru evidenţierea, cu ajutorul unor elemente folclorice, lingvistice şi onomastice, a unor realităţi uman-geografice din centrul şi sud-estul Europei – Geographia technica, nr. 1, Cluj University Press (Presa Universitară Clujeană), Cluj-Napoca, ISSN: 1842-5135;

Boamfă Ionel (2007), Ţara Oltului – studiu de geografie istorică cu privire specială asupra relaţiilor cu toponimia, Editura Fundaţiei AXIS, Iaşi (reeditare 2008), ISBN: 978-973-7742-59-9;

Boldur Alexandru (1992), Istoria Basarabiei, Editura Victor Frunză/„Logos”, Bucureşti/Chişinău, ISBN 5-85886-027-3

Brătianu Gheorghe (1988), O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti;

Brezeanu Stelian (1999), Romanitatea orientală în Evul Mediu, Editura All, Bucureşti, ISBN: 973-684-062-2;

Brezeanu Stelian (2002), Identităţi şi solidarităţi medievale. Controverse istorice, Editura Corint, Bucureşti, ISBN: 973-653-347-6;

Conea Ion (1935), Ţara Loviştei. Geografie istorică, Monitorul Oficial, Imprimeria Naţională, Bucureşti; Conea Ion (1969), Îndrumător de cercetări geografice. Cercetări economico-geografice, extras din „Biblioteca

geografului”, 7, Bucureşti; Conea Ion (1993), Vrancea. Geografie istorică, toponimie şi terminologie geografică, Editura Academiei, Bucureşti; Dragomir Silviu (1922), Vlahii din Serbia în sec. XII-XV, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, Cluj; Dragomir Silviu (1924), Vlahii şi morlacii, Imprimeria Bornemisa, Cluj; Fénie Bénedicte, Fénie Jean-Jacques (1997), Toponymie occitane, Edition Sud Ouest, Saint-Germain-du-Puy; Ivănescu Gheorghe (2000), Istoria limbii române, Editura Junimea, Iaşi; Meteş Ştefan (1977), Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti (ediţia a II-a); Muică Nicolae, Roberts Lesley, Turnock David (1998), Transformation of a border region: dispersed agricultural

communities in Brasov County, Romania, GeoJurnal, Volume 46, Number 3 / November, 1998, p. 305-317, Springer Netherlands, ISSN: 0343-2521 (Print) 1572-9893 (Online);

Murnu George (2003), Istoria românilor din Pind. Vlahia Mare (980-1259). Studiu istoric după izvoare bizantine, Editura Europa Unită, Bucureşti, ISBN: 973-96238-0-4;

Nistor Ion (1991), Istoria Bucovinei, Editura Humanitas, Bucureşti; Poghirc Cicerone (1981), „Berger” en roumain et ses correspondants balkaniques, Cahiers balkaniques, 2, 1981, p.

57-76; Rosetti Alexandru (1986), Istoria limbii române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti; Rösener Werner (2003), Ţăranii în istoria Europei, Editura Polirom, Iaşi, ISBN 973-681-303-7; Russu I. I. (1981), Etnogeneza românilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti; Stan Ana-Elena, Boamfă Ionel (2005), Particularităţi de demografie istorică reflectate în onomastica din localităţile

cu populaţie romano-catolică din Moldova – volumul Simpozionul Internaţional PROBLEME DEMOGRAFICE ALE POPULAŢIEI ÎN CONTEXTUL INTEGRĂRII EUROPENE, Editura ASEM, Chişinău, ISBN 9975-75-290-X;

Stan Ana-Elena, Boamfă Ionel (2006), Eléments de géographie humaine reflétées dans la terminologie géographique populaire du Pays d’Olt – Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi (serie nouă), tom LII, s. II – C, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, ISSN 1223-5334;

Stoicescu Nicolae (1968), Curteni şi slujitori. Contribuţii la istoria Armatei Române, Editura Militară, Bucureşti;

Stoicescu Nicolae (1968), Sfatul Domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII), Editura Academiei, Bucureşti;

Tomescu Domniţa (2001), Numele de persoană la români. Perspectivă istorică, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti;

Ungureanu Alexandru, Boamfă Ionel (2006), Toponomastică, Editura SEDCOM LIBRIS, Iaşi, ISBN (10) 973-670-193-X; (13) 978-973-670-193;

Vandermotten Christian, Dézert Bernard (2008), L’identité de l’Europe. Histoire et géographie d’une quête d’unité, Armand Colin, Paris; ISBN 978-2-2003-4748-2;

* *

*, Dicţionarul explicativ al limbii române (1998), Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti; *

* *, Dicţionarul toponimic al României. Oltenia (1993) vol. I, Editura Universitaria, Craiova,

* *

*, Harta topografică românească, ediţia 1963-1973, scara 1:50000, D. T. M., Bucureşti, 1963-1973. *

* *, Harta topografică sovietică (Peninsula Balcanică), ediţia 1973-1984, scara 1:50000, Moskva, 1973-1984.

http://andorratelecom.ad, 2 septembrie 2010. http://www.bcci.bg/services/directory.htm, 25 martie 2008. http://www.belestrane.988info.rs/site/, 17 septembrie-8 octombrie 2006, 21 februarie 2009-15 februarie 2010, 30

iulie 2010. http://www.bhtelecom.ba/index.php, 28 martie 2008, 18-22 iulie 2010. http://www.bol.bg, 18 septembrie-12 octombrie 2006. http://www.diadiktion.com/diadiktiondirectory-whitepagescyprus.htm, 17-18 iulie 2010. http://en.pkt.pl/yellow-pages/, 28 martie 2008, 22 februarie 2009. http://eu.ixquick.com/do/phone.pl, 21 martie 2008. http://www.infobel.be, 18 martie 2008-15 februarie 2010, 28-31 august 2010. http://www.lviv.net/tel/, 25 august 2009. http://mercury.odessa.ua/search/, 25 august 2009. http://www.moldtelecom.md, 25 octombrie 2008-23 februarie 2010, 18 iulie-8 august 2010. http://www.nomer.org/allukraina/, 25-31 august 2009, 29 decembrie 2009, 21 februarie 2010, 17 iulie-8 august

2010. http://www.nomer.org/chernivtsi/, 25 august 2009. http://www.nomer.org/lida/, 26 iulie-8 august 2010. http://www.nomer.org/minsk/, 26 iulie-8 august 2010. http://www.nomer.org/pinsk/, 26 iulie-8 august 2010.

http://www.nomer.org/tiraspol/, 1 septembrie 2009, 18 iulie 2010. http://www.nomer.org/zaporozhye/, 25 august 2009. http://www.paginialbe.ro, 19 iulie 2002-30 iunie 2003; 1 octombrie-20 noiembrie 2004, 3-18 septembrie 2005, 15

februarie 2007-28 noiembrie 2009, 21 februarie 2010. http://phone.fin.cz/, 27 martie 2008, 22 februarie 2009. http://www.portal.edu.ro, 25 iulie-31 octombrie 2002; 26-30 iunie 2003; 1-15 octombrie 2004. http://www.shqiperia.com/numeratori.php, 20 martie 2008, 21-22 februarie 2009. http://www.telefonkonyv.hu, 3 octombrie-5 noiembrie 2003, 15 februarie-9 octombrie 2006, 18 noiembrie 2009-18

ianuarie 2010, 21-25 iulie 2010. http://tel.local.ch/en/q/, 18-19 martie 2008, 29-31 august 2010. http://www.telekom.me/Phonebook.aspx, 21-22 februarie 2009, 18-19 iulie 2010. http://www.telekomsrpske.com, 25 martie 2008. http://tis.telekom.si/, 27 martie 2008, 28 decembrie 2009, 22 iulie 2010. http://www.tportal.hr/imenik, 25 martie 2008, 28-29 decembrie 2009, 12-31 iulie 2010. http://www.whitepages.com, 3-20 septembrie 2005, 22 martie 2008-15 februarie 2010. http://www.whitepages.gr/en/, 20-22 martie 2008, 21 februarie 2009, 29 decembrie 2009, 18 iulie 2010. http://www.white.yellowpages.pt/, 18 martie 2008, 28 august 2010. http://www.yellowpages.com.mk/default_en.aspx, 21 martie 2008. http://www.zoznam.sk/hladaj.fcgi?co=telzoznam, 27 martie 2008, 22 februarie 2009, 28 decembrie 2009, 30 iulie

2010.