83
Partea I-a Geografia - știința despre Pământ În principiu orice ştiinţă reprezintă un ansamblu sistematic de cunoştinţe veridice despre realitatea obiectivă şi despre cea subiectivă. Elementele constitutive ale unei ştiinţe sunt: materialul faptic – cunoştinţe despre realitatea obţinute prin observaţii şi experimente; teoria constituită din rezultatele generalizării şi abstractizării materialului faptic şi concretizată în noţiuni, legi, teorii şi ipoteze; metodologia – reprezintă ansamblul metodelor, respectiv calea de urmat pentru dobândirea cunoştinţelor ştiinţifice. Toate cele trei elemente constitutive sunt importante şi interdependente. Insă în timp ce materialul faptic se acumulează printr-o activitate ce în principiu are un caracter empiric, elaborarea teoriei şi a metodologiei presupune un rol mai activ al cognitivului. Rolul teoriei este acela de a asigura pătrunderea în esenţa realităţii, dar şi de orientare şi amplificare a acestei activităţi. Teoriile ocupă un loc important în cadrul construcţiilor teoretice ale ştiinţelor. Acestea au rol de a sistematiza cunoaşterea prin stabilirea de relaţii logice între elementele care vor asigura arhitectura obiectului de studiu. De asemenea teoriile au rol de a ghida cercetarea prin identificarea unor noi direcţii sau modele, prin intermediul cărora să se poată explica cât mai obiectiv realităţile. M. Bunge (1919 – filosof contemporan) consideră toate teoriile modele mai simple sau mai complexe care reprezintă doar anumite particularităţi esenţiale ale sistemelor reale, că elaborarea unor teorii implică simplificarea realităţii. Însă verificarea sau confirmarea teoriilor se face în urma acumulării unui material faptic bogat şi exact. Exemplu: zonalitatea climatică este o teorie dezvoltată încă din Antichitate, dar bazată pe un material faptic firav. Observaţiile şi măsurătorile meteorologice

geografie generala.doc

  • Upload
    adrian

  • View
    270

  • Download
    7

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: geografie generala.doc

Partea I-a

Geografia - știința despre Pământ

În principiu orice ştiinţă reprezintă un ansamblu sistematic de cunoştinţe veridice despre realitatea obiectivă şi despre cea subiectivă. Elementele constitutive ale unei ştiinţe sunt:

materialul faptic – cunoştinţe despre realitatea obţinute prin observaţii şi experimente;

teoria – constituită din rezultatele generalizării şi abstractizării materialului faptic şi concretizată în noţiuni, legi, teorii şi ipoteze;

metodologia – reprezintă ansamblul metodelor, respectiv calea de urmat pentru dobândirea cunoştinţelor ştiinţifice.

Toate cele trei elemente constitutive sunt importante și interdependente. Insă în timp ce materialul faptic se acumulează printr-o activitate ce în principiu are un caracter empiric, elaborarea teoriei și a metodologiei presupune un rol mai activ al cognitivului. Rolul teoriei este acela de a asigura pătrunderea în esența realității, dar și de orientare și amplificare a acestei activități. Teoriile ocupă un loc important în cadrul construcțiilor teoretice ale științelor. Acestea au rol de a sistematiza cunoașterea prin stabilirea de relații logice între elementele care vor asigura arhitectura obiectului de studiu. De asemenea teoriile au rol de a ghida cercetarea prin identificarea unor noi direcții sau modele, prin intermediul cărora să se poată explica cât mai obiectiv realitățile.

M. Bunge (1919 – filosof contemporan) consideră toate teoriile modele mai simple sau mai complexe care reprezintă doar anumite particularități esențiale ale sistemelor reale, că elaborarea unor teorii implică simplificarea realității.

Însă verificarea sau confirmarea teoriilor se face în urma acumulării unui material faptic bogat și exact. Exemplu: zonalitatea climatică este o teorie dezvoltată încă din Antichitate, dar bazată pe un material faptic firav. Observațiile și măsurătorile meteorologice executate începând cu sfârșitul sec. al XVIII-lea completează și dezvoltă această legitate.

Metodologia științei reprezintă un ansamblu de căi, moduri și procedee de cercetare, cunoaștere și transformare a realității obiective. Teoria și metoda sunt interdependente. Legile realității obiective care sprijină teoria științei devin principii metodologice.

Definirea Geografiei.

Termenul de geografie își are originea în antichitatea greacă. A fost utilizat întâia oară de Eratostene (sec al III-lea îH) și derivă din cuvintele grecești geea – pământ și graphya – descriere. În consecință termenul este asociat expresiei descrierea pământului.

Evoluția societății umane, a nivelului de cunoaștere asupra Terrei, a determinat în timp și o evoluție în definirea şi structurarea Geografiei.

Astfel, în accepţiunea lui Bernhard Varenius (1622 - 1650), Geografia este o parte a matematicii aplicate în care se prezintă alcătuirea globului terestru şi a părţilor sale componente (Geographia generalis)

Alexander Von Humboldt (1769 – 1859) consideră că geografia are drept scop cunoașterea Terrei în diversitatea sa, studierea legilor generale care guvernează procesele și fenomenele terestre și evoluția acestora – Principala problemă a

Page 2: geografie generala.doc

Geografiei fizice este de a determina formarea categoriilor de fenomene, legile care guvernează relaţiile dintre acestea, legăturile externe care înlănţuie fenomenele vieţii cu cele ale naturii neanimale.

Karl Ritter (1779 – 1859) – studiază relația dintre om și mediul sau planetarFerdinand von Richtoffen (1833 – 1905) – Geografia este știința despre fața

Pământului și despre lucrurile și fenomenele ce stau în legătură cauzală cu ea.Paul Vidal de la Blache (1845 – 1918) definește geografia ca știința locurilor

ale căror caracteristici sunt date de diferențele sociale asociate cu diversitățile locurilor.

Alfred Hettner (1859 – 1941) – Geografia este ştiinţa cronologică a Pământului sau ştiinţa arealelor şi locurilor terstre în termenii deosebirilor regionale şi a relaţiilor lor spaţiale.

Simion Mehedinți (1869 – 1962) – Geografia reprezintă ştiinţa despre Pământ sau ştiinţa care cercetează relaţiile dintre masele celor patru învelişuri planetare, atât din punct de vedere static cât şi dinamic.

Emmanuel de Martone (1873-1955) –Geografia este ştiinţa ce studiază repartiţia la suprafaţa globului a fenomenelor fizice biologice şi umane, cauzele acestei repartiţii şi raporturile fizice ale acestor fenomene.

H. Baulig (1948) – Geografia este o manieră de a considera lucrurile, fiinţele, fenomenele în raportul lor cu Pământul.

S.V. Kalesnik (1959) – Geografia fizică studiază învelişul landşaftic prin prisma componentei materiale, caracteristicilor, ritmului, sensului dezvoltării acestui înveliş, a diferenţierii structurii în decursul dezvoltării.

J. Yates – Geografia poate fi privită ca o ştiinţă preocupată cu dezvoltarea raţională şi testarea teoriilor care explică şi prezic distribuţia şi localizarea spaţială a diferitelor caracteristici ale suprafeţei terestre.

I. G. Sauşkin - Geografia este stiinta despre legile dezvoltarii sistemelor spatiale dinamice ce se formeaza pe suprafata Pamantului in procesul naturii si societatii si despre orientarea acestor sisteme

Silvia Iancu (1975) - Geografia corespunde unui sistem de cunoştinţe care însumează descrierea, explicarea şi formularea legilor generale şi particulare ale structurii, dinamicii şi diferenţierii teritoriale a învelişului terestru complex, rezultat din interacţiunea naturii şi a societăţii omeneşti.

I. Donisă (1977) – Geografia este ştiinţa care studiază sociogeosistemul ca formaţiune complexă, căutând să-i stabilească componenţa, structura, fizionomia şi funcţionalitatea, precum şi legile care guvernează legăturile dintre componente, evoluţia părţilor şi a întregului, precum şi diferenţierea lor spaţială.

Grigore Posea – ştiinţă a Pământului ca planetă a Sistemului Solar şi ca mediu de viaţă al omenirii.

Inţial Geografia a fost privită ca o disciplină descriptivă, deşi tendinţe de matematizare şi teoretizare pot fi identificate încă din Antichitate.

Poziţionarea Geografiei ca ştiinţă poate fi atribuită lui Humboldt, care este întâiul geograf ce pune accentul pe dualul cauză – efect şi care empiric defineşte primele legităţi geografice ( principiul cauzalităţii, al geografiei comparate ), conturând în acelaşi timp şi obiectul de studiu – cosmosul în sensul lumii înconjurătoare, terestre şi extraterestre.

In principiu considerăm Geografia ca fiind disciplina cu caracter ştiinţific care studiază Terra ca rezultat al interferenţei dinamice şi statice a geosferelor terestre (litosferă, hidrosferă, atmosferă, biosfera, antroposferă), precum şi legile ce guvernează diferenţierile spaţiale şi temporale.

Page 3: geografie generala.doc

Geografia este o ramură a ştiinţelor concrete care a cunoscut de-a lungul evoluţiei sale istorice numeroase controverse în ceea ce priveşte denumirea şi obiectul său de studiu. Denumită încă din Antichitate, Geografie a cunoscut cel puţin în perioada modernă numeroase modificări ale titulaturii: Cosmos (Humboldt), Cosmografie, Geognosie, Geologie, Geofizică, Geomorfologie, Fisiografie etc. Această variaţie a titulaturii evidenţiază o nesiguranţă a geografilor în ceea ce priveşte sfera ştiinţei lor. Acest aspect se răsfrânge şi asupra definirii obiectului de studiu, care cunoaşte şi acesta numeroase modificări ale titulaturii: suprafaţa terestră (Eratostene), cosmosul (Humboldt), mediul geografic (E. Reclus, 1876), învelişul geografic (Braunov, 1910), învelişul geosferic (G. Vîlsan), landşaftul (A. Hommeir, 1805), peisajul, environement.

Obiectul de studiu

Componentă a filosofiei antice, se apreciază că teoretic Geografia se desprinde din sânul acesteia odată cu utilizarea de către Eratostene a denumirii geographia şi conturarea geografiei matematice, alături de cea descriptivă, chorografică. Ulterior Geografia a abordat problematici specifice determinate de diversitatea şi complexitatea spaţiului descoperit, de evoluţia societăţii şi a gândirii umane. A rezultat o reconfigurare continuă a obiectului de studiu, a domeniului investigat, a metodologiei şi teoriei geografice. De asemenea alt factor care a stimulat dezbateri asupra obiectului de studiu al Geografiei este cel de ordin ideologic, care priveşte raporturile dintre natură şi societate.

În perioada modernă şi contemporană în condiţiile accelerării procesului de segregare a ştiinţelor şi a manifestării unor noi sensuri de abordare a realităţilor – sistemică, matematică, informatica, are loc o nuoă intensificare a dezbaterilor privind obiectul de studiu al Geografiei.

Evoluţia conceptuală asupra obiectului de studiu.

Oicumena – noţiune introdusă încă din antichitate care face referire la spaţiul locuit. Dacă iniţial descrierile cu caracter geografic se rezumau doar la aceasta, abordările matematice ale geografiei antice începând cu Eratostene – aprecieri asupra formei şi dimensiunilor, alcătuire materială şi distribuţie spaţială, lărgesc aria de interes la întregul planetar.

La sfârşitul Evul Mediu, B. Varenius, nota că obiectul Geografiei îl reprezintă suprafaţa externă a globului terrestru şi părţile acestuia. Încă de atunci se conturau două modele de abordare conceptuală a Geografiei:

1. a geografiei generale;2. a geografie regionale.

Al. Von Humboldt, în sec. al XIX-lea, lărgeşte sfera de interes a Geografiei la întregul Cosmos. Separă o partea siderală pe care o consacră studierii fenomenelor cereşti şi o parte telurică dedicată examinării suprafeţei terestre, care ar echivala cu Geografia fizică. Între cele două Humboldt nu generează o discontinuitate geografică, acesta evidenţiind legăturile cauzale între sideral şi teluric.

Sfârşitul sec. al.XIX-lea conduce spre o nouă orientare în Geografie, determinată de către stabilirea unor raporturi mai clare, de condiţionare, între natură şi societatea umană. Noua direcţie este dezvoltată teoretic în special de geografii germani (K. Ritte, Fr. Ratzel) şi francezi (Elise Reclus şi Paul Vidal de la Blache), care au introdus şi o noile denumiri - Antropogeografie şi respectiv Geografie umană.

Page 4: geografie generala.doc

Începutul sec. al.XX-lea este momentul iniţierii unui nou model de abordare conceptuală a Geografiei, cel al geosferelor. S. Mehedinţi vedea Geografia ca ştiinţă ce studiază geosferele, sub aspect dinamic şi static şi relaţiile ce se stabilesc între acestea ca urmarea a multiplelor interferenţe.

În a doua jumatate a sec. XX se impune progresiv o nouă orientare în cercetarea geografică şi a definirii obiectului de studiu - orientarea sistemică. Teoria generală a sistemelor (T.G.S.) a fost elaborată de Ludwig von Bertalanffy, între anii 1930 - '50. Conceptul de sistem reprezintă orice ansamblu de elemente aflate într-o interacţiune ordonată, non-întâmplătoare. Esenţială este configuraţia şi relaţiile dintre elemente. Elementul devine semnificativ numai în relaţie cu alte elemente. Noţiunile de sistem şi element sunt mobile: ceea ce într-un cadru de referinţă este element, în alt context poate apare ca sistem şi invers. Elementele se asociază în subsisteme, iar subsistemele corelate între ele formează sistemul. Prin abordarea sistemică în Geografie se aprofundează şi se clarifică obiectul de studiu al său. Se impun noi termeni: geosistem – obiect de studiu al Geografie fizice, sociositem – obiect de studiu al Geografie umane, sociogeosistem – obiect de studiu al Geografiei regionale (I. Donisă). Tot în această perioadă se accentuiază divizarea cele două tendinţe în cercetarea geografică: generală şi regională.

Bazele metodologice ale geografiei.

Cu un obiect de cercetare atât de vast şi complex, constituit din fapte diverse naturale şi sociale, metodologia geografiei are particularităţi determinate atât de specificul unor principii metodologice cât şi de mijloacele proprii de cercetare. Astfel unii geografi au subliniat specificul metodologiei geografice pentru a justifica individualizarea geografiei ca ştiinţă prin metoda sa proprie de cercetare şi nu prin obiectul său, foarte controversat în anumite momente ale evoluţiei sale.

O caracteristică particulară a geografiei este determinată de faptul că aceasta studiază un sistem material foarte complex şi întins, în cadrul căruia componenta spaţială prezintă o mare importanţă şi diversitate. Ca şi în situaţia altor ştiinţe metodologia geografiei este constituită din metode, principii, procedee şi mijloace de cercetare.

Metoda reprezintă calea concretă prin care se ajunge la cunoaşterea obiectului de studiu. În geografie metodele de lucru sunt:

Metoda dialectică constă în identificarea contradicţiilor, în scopul definirii adevărului geografic. Metodă teoretică, în esenţă filozofică, aceasta contribuie la dezvoltarea concepţiilor teoretice geografice. Modul în care se face evoluţia conceptuală este explicat de două legi ale dialecticii (dialectica – discuţii sau raţionamente contradictorii, în scopul identificării şi definirii adevărului):

1. Legea negării negaţiei se referă la natura dezvoltării ca un şir de contradicţii, care apar pentru a anula sau nega un fapt, o teorie sau o formă precedentă, pentru ca mai târziu să fie înlăturate la rândul lor. În lucrarea Fenomenologia gândirii Hegel exemplifică această legitate: „ Mugurele dispare când are loc înflorirea şi putem vedea cum floarea neagă mugurele; când apare fructul, se produce urmatoarea negaţie....”. Se sugerează astfel că evoluţia reprezintă un proces de succesive şi infinite autonegări, dispariţia unor anumite forme şi apariţia altora, lasă impresia repetării unor configuraţii, evenimente şi teorii.

2. Legea cantităţii şi calităţii. Hegel consideră că la un anumit punct nodal (prag), simpla creştere sau descreştere cantitativă generează un salt calitativ. De

Page 5: geografie generala.doc

exemplu: apa prezintă două puncte nodale, temperatura de îngheţ şi cea de fierbere. Acestea fac trecerea de la o stare de agregare la alta, nu brusc ci într-un interval de timp, transformările cantitative generând ulterior transformări calitative. Alt exemplu: vulcanismul şi cutremurele sunt consecinţele tensiunilor acumulate la nivelul placilor tectonice ale scoarţei terestre, care vor declanşa modificări de ordin calitativ în cadrul geosistemului, ulterior manifestării lor.

Metoda inductivă constă în definirea generalului prin studiul singularului şi particularului. Este o metodă evolutiv ascendentă, prin care se pot dezvolta teorii geografice plecând de la analiza în timp a particularului. Exemplu: prin studierea glaciarului în Alpi s-au elaborat teorii privind cauzele, evoluţia şi morfologia, teorii generalizate la nivelul tuturor catenelor alpine.

Metoda deductivă reprezintă traseul invers al inducţiei. Cercetarea geografică pleacă de la general la particular. Deducţia se bazează de cele mai multe ori pe generalizările efectuate prin inducţie. Astfel deducţia permite ca pe baza cunoaşterii teoriei, a generalizării şi abstractizării, să se poată identifica diverse caracteristici ale unor fapte şi fenomene geografice individuale. Exemplu: formarea vânturilor permanente este consecinţa apariţiei diferenţelor latitudinale de presiune din atmosferă, ca urmare a încălzirii inegale a acesteia. Diferenţa de presiune atmosferică poate fi considerată generatoarea oricărui vânt local, chir dacă mecanismul cauzal al formarii centrilor barici este determinat de alţi factori (dinamici, geografici) decât cei radiativi.

Metoda analizei constă în cercetarea realităţilor geografice prin descompunerea întregului în diverse părţi componente în scopul cunoaşterii detaliate a acestora, în vederea definirii caracteristicilor lor şi stabilirii funcţiei şi locului în sistem. Analiză trebuie să fie funcţională, statistică ( exploatarea unor baze de date care să permită evaluări probabilistice) şi cartografică ( să poată reda desfăşurarea spaţială a faptelor şi fenomenelor geografice).

Metoda sintezei interaacţioneză cu cea analizei fără de care nu poate exista. Reprezintă modalitatea de construcţie a întregului geografic pe baza analizei. În lipsa acesteia metoda sintezei poate determina înţelegerea eronată a faptelor şi fenomenelor geografice, putând rezulta o imagine incorectă a întregului studiat.

Metoda istorică este adoptată de geografi în vederea explicării şi înţelegerii realităţilor geografice prin urmărirea cronologică a evoluţiei acestora în timp – holocronism. Etapizat, limitele timpului geografic a fost extins de la timpul istoric, documentat prin dovezi scrise, la timpul geologic, confirmat prin utilizarea unor metode noi de datare: paleontologică, geologie stratigrafică, metode radiometrice, metode spectrale etc.

Metoda cartografică este o metodă specific geografică, care constă în exprimarea şi reprezentarea spaţiului geografic la o scără redusă, din necesitatea creării unei imagini de ansamblu asupra fenomenelor şi realităţilor geografice. Încă din Antichitate au apărut primele produse cartografice: globul şi harta. Dificultatea creării unor globuri la scară mare, dar şi creşterii volumului de informaţii ce trebuia reprezentat, a favorizat dezvoltarea reprezentării suprafeţei terestre prin intermediul hărţii. Aceasta este o reprezentare bidimensională, micşorată şi generalizată a suprafeţei terestre, pe care pot fi marcate prin intermediul semnelor convenţionale obiecte, fenomene şi caracteristici geografice. În geografie harta este utilizată atât la efectuarea cercetării cât şi la reprezentarea rezultattelor acesteia.

Metoda matematică constă în cuantificarea unor indici cantitativi (precipitaţii atmosferice, debitele lichide ale rîurilor, natalitatea populaţiei etc.) în vederea

Page 6: geografie generala.doc

identificării unor expresii matematice, care să permită explicarea, evoluţia şi predicţia unor fapte, fenomene şi realităţi geografice.

Metoda modelării constă în imaginarea şi construirea unei reprezentări simplificate a unui sistem geografic real. Cu ajutorul modelelor se încearcă identificarea etapelor evolutive a geo şi socio-sistemelor, în condiţiile controlării intrărilor şi ieşirilor din sisteme.

Metoda experimentală constă în reproducerea în condiţii de laborator, dar şi de teren, a unor realităţi geografice, în vederea studierii mul tilaterale a acestora în diferite circumstanţe. Se conjugă de multe ori cu metoda modelarii. Pot fi determinate cauze ce declanşează sau controlează derularea unor fapte geografice, dar se pot face observaţii şi asupra dinamicii, evoluţiei în timp a unor fenomene. Observaţiile se fac la scara modelului dar prin extrapolarea datelor obţinute, prin inducţie geografică se pot face aprecieri pentru sisteme ierarhic superioare.

Metoda comparativă este materializată în urma comparării diverselor fapte în vederea identificării asemănărilor şi deosebirilor dintre acestea, a formulării unor legităţi care să exprime relaţii de interdependenţă ce se dezvoltă între elemente ce alcătuiesc diverse sisteme geografice. Fundamentarea acestei metode este atribuită geografului şi exploratorului german Al. von Humboldt, care prin utilizarea comparaţiei a formulat şi enunţat importante legi geografice: a zonalităţii şi a etajării.

Metoda informatică ce derivă din cea matematică, dar care are ca obiect de implementare comuterul şi programele specializate - S.I.G.-urile (Sistemele informatice geografice). Sistemele S.I.G. asigură stocarea şi corelarea unei game largi de date pe baza locaţiei geografice. Devine posibilă  corelarea inregistrărilor, activităţilor şi evenimentelor specifice unui element geografic, locaţie sau regiune cu restul elementelor.

Principii (legi) metodologice geografice.

Unele legi mai generale ale sociogeosistemului capătă caracter de principii metodologice după care se ghidează cercetarea geografică. Pot fi enumerate astfel următoarele principii:

Principiul repartţiei spaţiale - precizează că orice fapt geografic ocupă o anumită poziţie spaţială în cadrul sistemului geografic. Această poziţie trebuie înţeleasă şi explicată în raport cu celelalte elemente statice şi dinamice ce constituie geosistemul (poziţia deşerturilor pe Glob se explică prin situarea lor la latitudini tropicale, prin cantităţile reduse de precipitaţii, prin influenţele curenţilor reci. Legitatea răspunde la întrebarea unde?

Principiul cauzalităţii sau al determinismului atribuit genetic lui von Humboldt constă în identificarea legăturilor de cauzalitate dintre faptele geografice. Răspunde la întrebarea de ce? Uneori răspunsurile sunt evidente, alteori, însă descoperirea cauzalităţii necesită analize laborioase.

Principiu integrării geografice rezidă din necesitatea ca fiecare fapt geografic să fie privit în contextul unui ansamblu de fapte legate între ele în sisteme de diiferite dimensiuni şi grade de complexitate.

Principiul istorismului şi evoluţionismului consideră că orice fapt geografic actual ar trebui analizat şi explicat pe baza tratării istorice, cronologice, în vederea conturării formării şi evoluţiei în timp a diverselor fapte geografice.

Principiul regionalismului decurge din necesitatea studierii fenomenelor şi faptelor geografice pe suprafeţe teritoriale mai restrânse, regiuni. Scopul este de a

Page 7: geografie generala.doc

evidenţia caracteristicile geografice ce rezultă din interacţiunea elementelor ce alcătuiesc mediul natural cu cele ale sociogeosistemului.

Principiul ecologic şi antropic subliniază legăturile strânse şi relativ fragile dintre organismele vii şi mediul natural. Este un principiu ce se impune în condiţiile actualei expansiuni a sociosferei, care promovează adaptarea la mediul natural şi nu exploatarea necondiţionată a acestuia.

Raporturile Geografiei cu alte ştiinţe

Geografia ca de altfel şi celelalte ştiinţe care studiază modalităţi superioare de organizare a materiei face uz de cunoştinţe, informaţii, concepte, principii şi metode specifice altor niveluri sau direcţii de cercetare ştiinţifică. Astfel, cercetarea geografică prin obiectul sau de studiu, interferează frecvent cu arii de interes pentru alte ştiinţe, dezvoltând legături strânse cu acestea. Amintim:

Filosofia de la care utilizează o serie de legi generale şi concepte ce vizează dezvoltarea lumii fizice.

Astronomia pune la dispoziţia Geografiei informaţii despre locul Pământului în Univers, despre evoluţia lui ca un corp cosmic şi despre caracteristicile altor corpuri cosmice care influenţează aspecte fizice ale Terrei. De asemnea geografia furnizează astronomiei noţiuni, principii, legi, metode şi mijloace de investigare necesare studiului corpurilor extraterestre.

Geologia este ştiinţa cu care geografia dezvoltă raporturi foarte strânse, ca urmare a suprapunerii parţiale a unui sector din domeniului de cercetare - scoarţa terestră, caracteristici şi dinamică. Astfel unii geografi au avut tendinţa de a considera geomorfologia ca pe o ştiinţă geologică, deoarece, parţial, relieful terestru este consecinţă dinamicii scoarţei şi a caracteristicilor litologice şi structurale ale stratelor geologice.

Geofizica oferă geografiei informaţii despre structura şi proprietăţile fizice ale globului terestru.

Geochimia ramura chimiei care studiază răspândirea şi deplasarea elementelor chimice care alcătuiesc scoarţa terestră. Este evident rolul sociosistemului în modificarea şi dinamica unor elemnte chimice în cuprinsul geosistemului.

Biologia oferă geografiei o serie de cunoştinţe despre trăsăturile şi manifestările vieţii din punct de vedere anatomic, fiziologic, despre ceriţele şi comportamentul lor faţă de mediu. De asemenea biologii folosesc numeroase date geografice pentru a preciza condiţiile generale ale dezvoltării biosferei, în ideea de a înţelege numeroasele adaptări la mediu ale vieţuitoarelor. S-a dezvoltat astfel ecologia ramură a biologiei, care are interferenţe cu geografia.

Pedologia pune la dispoziţia geografiei o serie de informaţii despre procesele pedogenetice şi despre proprietăţile diverselor tipuri de soluri.

Fizica şi Chimia explică ştiinţific numeroase procese ce se produc în geosistem.

Matematica şi Statistica oferă date în aprecierea cantitativă a elementelor şi fenomenelor geografice.

Informatica oferă geografiei diverse programe care permit prelucrare avansată a informaţiei geografice. Se poate spune că dezvoltarea SIG-urilor a generat noi perspective geografice asupra sociogeosistemului.

Cartografia oferă date matematice şi procedee în realizarea hărţilor indispensabile geografiei.

Page 8: geografie generala.doc

Economia sprijină ramurile geografiei economice cu informaţii despre sfera producţie, distribuţiei şi consumului de mărfuri.

Sociologia oferă geografiei umane date şi metodologia studiului structurii şi fiziologiei societăţii, relaţiilor interumane din cadrul grupurilor sociale.

Sistemul ştiinţelor geografice

Geografia ca ştinţă este definită prin obiectul său de studiu – geosferele terestre, prin metodologie, principii, procedee şi mijloace proprii de cercetare.

Acest câmp vast de cercetare a impus în timp individualizarea în structura Geografiei a numeroase ramuri şi subramuri, care au o arie de investigaţie tot mai restrânsă, dar asupra căreia se efectuiază o analiză mai profundă. Au apărut astfel un număr mai mare de denumiri, unele menţionând termenul de geografie ( Geografie medicală, G. balneară, G. culturală, G. socială, G. mediului, Geografia turismului ), altele nu: Climatologie, Geomorfologie, Hidrologie, Pedologie etc.

Astfel unii geografi au introdus şi popularizat noţiunea de sistem al ştiinţelor geografice, clasificându-le în două categorii:

a) una a ştiinţelor naturii – Geografia fizică şi subramurile sale;b) a doua a ştiinţelor sociale – Geografia umană şi subramurile sale.

Această abordare, denumită dualism geografic, separă în geografie două ştiinţe distincte de bază.

Dualismul geografic s-a conturat între sec. Al XIX-lea şi al XX-lea, ca urmare a individualizării Geografiei fizice (datorită îndeosebi lui Al. Von Humboldt) şi a Geografiei umane (Paul Vidal de la Blache). Acest principiu a fost promovat şi dezvoltat de catre scoala rusă ( sovietică) pe parcursul întregului secol XX.

Alţi geografi consideră cele două ramuri ca aparţinând unui sistem geografic unitar sistem ce defineşte o ştiinţă ce ocupă o poziţie unică între ştiinţele naturii şi cele sociale. Aceştia consideră că omul prin acţiunile sale nu se poate rupe de natură, că societatea umană este indisolubil legată mediul natural. Chiar dacă omul dezvoltă legi proprii specifice evoluţiei societăţii, caracteristicile acesteia din urmă rămn strict independente de însuşirile geosistemului. Se admite şi se susţine astfel, ca obiect de studiu al Geografiei, sociogeosistemul ce trebuie abordat în totalitatea sa. Acesta poate fi studiat la scară planetară sau la scară locală / regională. Se trasează noi direcţii cercetării geografice. Geografia generală studiază sociogeosistemul ca întreg, evidenţiindu-i structura şi funcţionalitatea, precum şi aspectele ce decurg din analiza lui. Geografia regională analizează spaţii în cadrul geosistemului cu scopul de a surprinde şi defini configuraţia acestuia.

Geografia fizică şi subramurile sale.

Geografia fizică reprezintă ramura Geografiei care studiază geosistemul, mediul natural. Are drept scop stabilirea componenţei, structurii, însuşirilor precum şi a legilor care guvernează funcţionarea lui, în încercarea de a desluşi particularităţile evolutive şi diferenţierile spaţiale. Geosistemul este constituit din subsisteme ce corespund geosferelor terestre. Pot fi individualizate următoarele ramuri: Climatologia, Hidrologia, Geomorfologia, Pedogeografia, Biogeogerafia, Paleogeografia.

Climatologia sau Climatogeografia are ca obiect de studiu climatele terestre sub aspect genetic, al clasificărilor climatice şi al distribuţiei spaţiale ale acestora. Se mai poate spune că studiază regimul multianual al vremii în funcţie de condiţiile

Page 9: geografie generala.doc

fizico geografice specifice diverselor regiuni. Ampla dezvoltare din ultimul secol a condus la separarea unor subramuricu specific propriu din ce în ce mai pronunţat: Topoclimatologia si Microclimatologia studiază variaţiile înregistrate de elementele meteorologice în stratul de aer inferior (de regulă sub 2 m înălţime) ca urmare a influenţei directe, exercitate de porţiuni mici, omogene ale suprafeţei active subiacente; Paleoclimatologia - disciplină care se ocupă cu studiul variațiilor climei în decursul perioadelor geologice Agroclimatologie ştiință care se ocupă cu cercetarea condițiilor meteorologice sub aspectul influenței acestora asupra producției agricole; Balneoclimatologie – studiaza rolul climei asupra sănătăţii omului; Climatografia – disciplina care studiaza tipologia climatelor; Climatologie urbană - studiază influenţa oraşului asupra regimului hidrometeorologic prin suprafaţa sa activă artificială.

Hidrologia are ca obiectul de studiu învelişul de apă al Terrei. Este ştiinţa care studiază proprietăţile generale ale apelor din natură, ale unităţilor acvatice, precum şi legile generale care dirijează procesele din hidrosferă. In cadrul acestei ramuri ale Geografiei fizice pot fi identificate următoarele subramuri: Hidrologia uscatului studiază apele continentale de suprafaţă şi subsuprafaţă. La rândul ei aceasta s-a divizat în:

o Potamologia – studiază apele curgătoare;o Limnologia – studiază hidrologia lacurilor;o Telmatologie – ştiinţa care se ocupă cu studiul formării, cu caracteristicile

şi proprietăţile hidrologice ale mlaştinilor;o Glaciologia – studiază gheţarii şi zăpezile;o Hidrografia – se ocupă cu studierea generală a obiectivelor acvatice, cu

caracterizarea lor din punct de vedere cantitativ şi calitativ;o Hidrometria – reprezintă un ansamblu de metode şi mijloace

Oceanologia sau Oceanografia studiază apele Oceanului Planetar; Hidrogeologia – studiază apele subterane

Geomorfologia este ştiinţa geografică ce studiază formelor de relief, geneza, evoluţia şi procesele care le modelează. Are la randul sau cateva subramuri: Geomorfologia climatică, G. dinamică, G. cantitativă, Paleogeomorfologia, G. aplicată, G. structurală.

Pedogeografia ca ramură a Geografiei fizice pune accentul pe caracteristicile, evoluţia şi distribuţia diferitelor tipuri de soluri pe suprafeţele continentale.

Biogeografia este o disciplină geografică care se ocupă cu studiul geografic al biosferei, respectiv cu descrierea şi explicarea repartiţiei organismelor vegetale şi animale pe suprafaţa Pământului şi, în special, a biocenozelor şi biotopurilor (deci a ecosistemelor). Ea cuprinde ca ramuri de bază: fitogeografia (geografia plantelor) şi zoogeografia (geografia animalelor), la care se adaugă: ecologia, care studiază raporturile fiinţelor vii cu mediul, şi corologia, care delimitează ariile de repartiţie a unităţilor taxonometrice de plante şi animale sau biocenozele.

Page 10: geografie generala.doc

Paleogeografia este ramura Geografiei, care reconstituie aspectele geografice ale trecutului, oferind informaţii asupra evoluţiei la scară geologică a mediului terestru.

Geografia umană şi subramurile sale.

Geografia umană generală sau Antropogeografia – studiază elementele generale despre om şi activitatea sa care se întrepătrunde cu celelalte geosfere ale Pământului. În cadrul acesteia se desprind o serie de ramuri / discipline:o Geografia populaţiei (Demografia) – studiază toate aspectele referitoare la populaţia Terrei, a unei regiuni, stat, localitate etc. sub următoarele aspecte: apariţie, evoluţie numerică, răspândire, dinamică, densitate, structură;o Geografia aşezărilor omeneşti, cu subramurile sale:

Geografia urbană Geografia rurală;

o Geografia economică cu disciplinele : Geografia resurselor – studiază tipologia, răspândirea şi valorificarea

resurselor naturale Geografia industriei – studiază răspândirea şi concentrarea industriei în

teritoriu, precum şi rolul activităţilor industriale în modificarea peisajului geographic, în structura populaţiei, în fizionomia şi profilul economical aşezărilor umane, a regiunilor şi ţărilor analizate evolutiv şi cauzal;

Geografia agriculturii – studiazăcategoriile de folosinţă a terenurilor, al culturilor agricole şi al creşterii animalelor sub aspectul repartiţiei geografice (spaţiale) şi al structurilor regionale;

Geografia transporturilor – studiază sistemele şi tipurile de căi de comunicaţie, la nivel regional sau mondial ;

Geografia schimburilor economice Geografia turismului – studiază premisele complexe ale fenomenului turistic,

potenţialul turistic, repartiţia geografică a regiunilor turistice, a fluxurilor turistice şi a formelor de turism practicate.

o Geografia socială se ocupă de studiul dimensiunii spaţiale a relaţiilor sociale, punându-se accent pe disparităţilor social-economice, ca rezultat al nivelelor de dezvoltare şi al structurii sociale pe clase şi categorii sociale. Influenţată de sociologie, geografia socială se bazează pe anchetele de teren şi pe interviu, ca metode de culegere a datelor empirice;

o Geopolitică - este o ştiinţă politică ce studiază impactul aşezării şi poziţionării geografice a unui stat asupra politicii sale externe şi interne, precum şi impactul factorului spaţial asupra politicii internaţionale în ansamblu. Noţiunea de geopolitică a fost întrodusă în uz de politologul suedez Rudolf Kjellen in 1899, deşi fundamentele noii ştiinţe au fost puse de geograful german Friedrich Ratzel cu doi ani înainte, în lucrarea Geografia politică

o Geografia culturală - studiază originea, geneza şi evoluţia ariilor culturale;o Geografie istorică – ramura a Geografiei umane, care se ocupa de aspecte de

convergenţă dintre geografie şi istorie, un fel de geografie umană a trecutului dar analizată din perspectivele metodelor actuale.

Page 11: geografie generala.doc

o Toponimie geografică - disciplină care studiază denumirile geografice proprii sub următoarele aspecte : origine, sens, evoluţie, scriere, pronunţie, transliterare şi traducere.

Geografia aplicată a apărut şi dezvoltat din necesităţi de ordin practic. Efectuarea unor studii cu caracter aplicativ necesită şi o pregătire corespunzătoare a geografilor, care trebuie să-şi însuşească cunoştinţe adecvate pentru abordarea unor diverse probleme geografice.

Geografia teoretică este geografia care se ocupă de teoretizare, de efectuarea abstractizărilor, a generalizărilor, de stabilirea unor legităţi, a ipotezelor şi a teoriilor geografice.

Raporturile dintre geografia fizică şi cea umană

Unii geografi consideră că cele două ramuri ale geografiei ar fi ştiinţe independente ale căror obiecte de cercetare sunt domenii separate, controlate şi dirijate de legi diferite. De teama de a nu cădea în determinism geografic contactul dintre cele două ramuri se reduce, astfel încât uneori s-a ajuns la determinism social.

Alţi geografi, deşi acceptă apartenenţa celor doua ramuri la ştiinţe diferite, recunosc necesitatea menţinerii contactelor strânse între cele două, considerând că nu se poate cunoaşte profund mediul natural şi evoluţia prezentă a acestuia ignorând acţiunile şi influenţele antropice.

Abordarea sistemică în studiul Geografiei încercă împăcarea între cele două concepte impunând ca obiect de studiu sociogeosistemul. În cercetarea acestuia cele două ramuri fac uz de cunoştinţe pe care şi le oferă reciproc, iar prin utilizarea unor metode şi principii comune se realizează consolidarea abordării sistemice.

Bazele filozofice ale Geografiei

Legătura dintre Geografie şi filozofie este una foarte veche. Separarea acestora din cadrul Filozofiei s-a produs în Antichitatea greacă, termenul fiind introdus de Eratostene sec. III î.Hr. (gea – pământ şi graphia – descriere). În decursul evoluţiei sale Geografia a apelat la sprijinul conceptual şi teoretic al Filosofie, aceasta oferind, în timp, diferite direcţii ce au stat la baza dezvoltării teoriilor geografice.

Indeterminismul negă legitatea şi cauzalitatea obiectivă şi odată cu aceasta posibilitatea ştiinţei de a cunoaşte esenţa lumii obiective sau de prevedea sensul general al dezvoltării viitoare. Indeterminismul a dominat Antichitatea şi Evul Mediu şi a corespuns conceţiilor filozofiei idealiste, îndeosebi religioase, care consideră că soarta întregii lumi, chiar Universul, depind de o forţă supremă a cărei voinţă comandă esenţa şi schimbarea faptelor.

Determinismul este o teorie care explică desfăşurarea fenomenelor prin acţiunea unor cauze şi legi obiective, din cunoaşterea cărora se poate prezenta dinamica viitoare a fenomenelor.

Idei deterministe au fost emise încă din Antichitate. Principiul cauzalităţii (fară a fi nominalizat însă) a fost aplicat raporturilor dintre om şi natură, acest fapt fiind evident la unii autori antici: Herodot, Tucidide, Hippocrat, Strabon. Însă părintele determinismului geografic poate fi considerat Charles Montesquieu, care considera în

Page 12: geografie generala.doc

sec. al XVIII-lea că influenţele naturii au urmări nu numai la nivelul individual ci şi la nivel social.

În sec. al. XIX-lea geograful german Friederich Ratzel dezvoltă determinismul dându-i un caracter biologic. Acesta considera procesele sociale ca pe nişte procese biofizice condiţionate de mediu şi privea comunităţile umane (la nivelul organizării statale) ca pe nişte organisme comparabile cu fiinţele vii. Ratzel pune bazele Antropogeografiei. Ideile acestuia au fost preluate ulterior de către conducători nazişti, care căutau a explica politica militară agresivă prin necesităţile spaţiului vital de care au nevoie naţiunile, comparate cu organisme naturale vii.

Elisée Reclus a introdus în secolul al XIX-lea noţiunea de mediu geografic pentru a desemna spaţiul în care societatea se dezvoltă şi în care aceasta genereză diverse raporturi cu geosistemul.

Mai târziu, la începutul secolului al XX-lea, Paul Vidal de la Blache pune bazele şcolii franceze de Geografie umană. Acesta a diminuat importanţa determinismului geografic şi a dezvoltat o concepţie posibilistă, explicată „vulgar “ prin expresia natura propune şi omul dispune.

Pe baza determinismului extrem Geografia a fost împinsă, în prima jumătate a secolului XX, pe poziţii neştiinţifice, chiar reacţionare. Fobia de aceast mod de exprimare geografic, al determinismului extrem, naşte la unii geografi o tendinţă de neglijare a influenţelor mediului asupra societăţii. Astfel, mediul a fost considerat cadrul exterior pasiv, în care se individualiza o entitate independentă activă – societatea umană. Pentru justificarea acestei divizări au fost invocate legile diferite care guvernează societatea şi mediul natural, ca şi cum între cele două entităţi nu ar exista relaţii de interdependenţă. Se individualizează un nou curent în abordarea geografiei şi anume cel al dualismului geografic, care separă geografia fizică de cea umană. Se combătea modul de abordare al Geografiei unice, deoarece aceasta ar amesteca faptele naturale cu cele sociale.

Dacă iniţial determinismul avea la bază influenţa mediului asupra societăţii, se schiţează ulterior, în special în şcoala sovietică de geografie, conceptul determinismului social (numit astefel de S.V. Kalesnik). Conceptul constă în exagerarea influenţelor societăţii asupra mediului. Se afirma că prin dezvoltarea nelimitată a elemntelor tehnogene, societatea devine factor hotărâtor în relaţia cu mediul natural.

Spaţiul, timpul, continuu şi discontinuu în Geografie

Spaţiul geografic. Geografia operează cu raporturile spaţiale ale obiectelor, proceselor şi fenomenelor la scară mare, astfel încât unii geografi o consideră indubitabil o ştiinţă a spaţiului. Deşi acesta este considerat infinit, Geografia se raportează la spaţiul finit al Terrei, spaţiu care la rândul sau este stratificat sistemic.

Pentru a face obiectul de studiu al Geografiei, unitatea spaţială trebuie să permită interferarea geosferelor. Ca urmarea a interacţiunii acestora vor fi generate procese şi fenomene specifice învelişului natural. V.B. Soceava invocă un areal minim necesar fiecărei categorii ierarhice de sisteme naturale – un teritoriu minim pe care se păstrează unitatea elementelor componente. Pe spaţii restrânse vor fi întâlnite doar elemente dispersate ale geosistemului şi nu întregul ca atare. Pentru definirea şi delimitarea spaţiului minim, Soceava, consideră circuitul materiei într-un sistem.

Asupra extinderii maxime a spaţiului geografic există diverse opinii. Al. Von Humboldt (1769 -1859) extinde spaţiul de interes geografic la întregul Cosmos. Ulterior geografii au restrâns aria de interes la suprafaţă planetei. M.M. Ermolaev a

Page 13: geografie generala.doc

definit spatiul geografic ca fiind cuprins între discontinuitatea Mohorovicic şi magnetopauză. În funcţie de capacitatea de al observa şi cerceta spaţiul din punct de vedere geografic poate fi organizat pe patru strate concentrice (I. Donisă,1977):

1. cosmosul apropiat – reprezintă spaţiul de interferenţă a influenţelor câmpului magnetic cu cele ale câmpului gravitaţional;

2. atmosfera înaltă, cuprinsă între 1000-2000 km şi tropopauză, în care se manifestă procese de absorţie a radiaţiei solare şi reducere a radiaţiei cosmice;

3. învelişul terestru a cărui limită inferioară poate fi considerată suprafaţa topografică şi în care se derulează majoritatea proceselor şi fenomenelor geografice: procese biologice, circuite de materie şi energie, fenomene meteorologice etc;

4. scoarţa terestră, în care dominante sunt procesele subcrustale dinamice, care se răsfrâng asupra configuraţiei majore a suprafeţei terestre.

Timpul geografic. Ca şi spatiul, timpul a reprezentat un alt subiect al dezbaterilor teoretice în geografie. Considerat de asemenea infinit, timpul conferă spaţiu limitat în derularea proceselor şi fenomenelor geografice, acestea fiind dependente de caracteristicile dinamice ale sistemelor geografice. Un ocean poate evolua câteva sute de milioane de ani, de la fază încipientă de apariţie a riftului până la închidera prin subducţii marginale. Acest fapt generează întrebări legate de extinderea timpului geografic.

I.G. Sauşkin apreciază că scara timpului geografic poate fi situată între cea a timpului biologic şi cea a timpului geologic. După opinia acestuia timpul ar corespunde intervalului prezent – începutul Cuaternarului (acum cca 1,8 mil. ani), iar durata minimă necesară studierii faptelor geografice ar fi de un deceniu. Existenţa în natura a fenomenelor cu ritmicitate anuală, anotimpuală, diună conferă abordării geografice timpi mult diminuaţi, astfel încât cercetarea geografică trebuie ajustată conform acestora.

Abordând problema timpului geografic în sociogeosistem R. Hartshorne apreciază că în general prezentul reprezintă un interval de timp necesar separării fluctuaţiilor temporare ale unor fenomene de scgimbările care reprezintă tendinţe definitorii. Acesta afirmă că geografii studiază trecutul nu numai pentru argumentarea prezentului, ci şi pentru predicşia viitorului.

I. Donisă consideră existenţa geosistemului ca parte integrantă a realităţii geografice şi admite extinderea timpului geografic până la fazele formării geosferelor.

Continuu şi discontinuu în Geografie. Abordarea celor două aspecte evidențiază problematica unității geosistemice și a existenței unor entități geografice (regiune, land etc.), precum și a caracterului limitelor geografice.

Există opinii care subliniază caracterul continuu al spațiului geografic și care consideră ca limitele în geografie au un caracter subiectiv. Se apreciază că spațiul nu poate fi delimitat tranșant, linear, ci doar prin arii tranzitive, care asigura trecerea treptată de la o regiune la alta. Astfel spațiul terestru este continuu, fără sincope de materie, diferite fiind doar procesele, fenomenele și formele.

Alți geografi subliniază discontinuitatea. Consideră că în cadrul învelișul geografic pot fi demarcate spații pe baza diferitelor criterii: geologice, geomorfologice, climatice, hidrologice etc. Discontinuitatea se manifestă prin individualizarea și distribuția neuniformă a diferitelor componente ale geosistemului, fiind evidentă în distribuția terrestră a continentelor și bazinelor oceanice; a câmpiilor, dealurilor și munților etc. Discontinuitatea peisagistică este argumentul apariției și dezvoltării unei direcții în abordarea geografică – regionalismul sau landșaftologia.

Page 14: geografie generala.doc

Istoric al evoluţiei Geografiei

Dezvoltarea Geografiei s-a realizat în strânsă legătură cu dezvoltarea societăţii şi în funcţie de lărgirea şi adâncirea orizontului cunoştinţelor geografice, de perfecţionarea reprezentărilor cartografice şi de evoluţia cugetării ştiinţifice în general. Omul a început să facă observaţii cu caracter geografic din cele mai vechi timpuri, împins de necesitate cunoaşterii mediului în care îşi ducea traiul. Dar, despre o geografie nu se poate vorbi decât după inventarea scrisului şi după diviziunea muncii, care a permis unor oameni să se îndeletnicească şi cu cercetări ştiinţifice. Primele descrieri datează încă din mileniile III şi II î.Hr. Evoluţia concepţiilor asupra Geografiei pot fi urmărite din Antichitate până în prezent.

Antichitatea

Istoria Geografiei începe practic odată cu inventarea scrisului. Practic această ramură a filosofiei antice se individualizează oarecum de sine stătătoare în sec II-III î.H. Pot fi distinse două direcţii de exprimare geografică în Antichitate:

1. una descriptivă – chorografică (khora - tinut; graphein - descriere), a cărui început este atribuit, de către Hiparh şi Strabon, lui Homer. Chorografia avea drept obiect de studiu oikumena – spaţiul locuit cunoscut;

2. una matematică, orientată spre definirea şi măsurarea caracteristicilor Pământului şi suprafeţei sale.

Anaximandros din Milet (610-546) – filosof, astronom şi naturalist, este considerat de către Eratostene părintele geografiei ştiinţifice. A fost preocupat de distanţele, mărimea şi traiectoriile aştrilor. A realizat primul ceas solar şi un glob ceresc (cu pământul în centrul universului) destinat navigatorilor. A creat o harta a lumii cunoscute (fig.1). Cea mai importantă contribuţie a lui Anaximandru la teoria cosmologică a fost, fără îndoială, eliberarea sa de ideea că pământul are nevoie de un suport. Surse antice ulterioare susţin că Anaximandru credea în existenţa unui infinit număr de lumi şi ceruri.

Fig. 1 Harta lumii după Anaximandru (sursa Wikipedia)

Page 15: geografie generala.doc

Herodot a fost un istoric grec care a trăit în secolul al V-lea î.Hr. (484- cca.425 î.Hr.). A consemnat în scrierile sale numeroase informaţii geografice cu caracter descriptiv, atât din lumea greacă cît şi din cea a Orientului apropiat, Egipt, Libia. A fost primul care a descris Sciţia, făcând referire la geţi şi teritoriile locuite de aceştia.

Hekateu din Milet este considerat ca întemeietor al cartografiei deoarece îmbunătăţeşte mult harta lui Anaximandru.

Aristotel (384-322 î.Hr.) în lucrarea Meteorologia introduce concepţia despre atmosferă ca înveliş al Pământului. Cele mai mari descoperiri ale lui Aristotel sunt teoria privind ciclul apei, a formării vântului şi a fenomenul de condensare. Astfel, ploile nu mai veneau de la zeii greci, ci erau o cauză firească a circuitului apei în natură. Consolidează ideea sfericităţii Pâmîntului, dar susţine geocentrismul ( model al Universului care pune în centrul acestuia Terra. Această conceţia asupra organizării Cosmosului domină lumea ştiinţifică până în Evul Mediu, când Copernic imaginează şi demonstrează un alt model – heliocentric, Soarele în centrul Universului). Consideră existenţa zonalităţii terestre, plecând de la cunoaşterea mediilor circummediteraneene.

Aristarh din Samos (310-230 î.H) este considerat primul antic care a presupus rotirea Pământului în jurul axei sale şi revoluţia în jurul Soarelui – heliocentrismul, teoria demonstrată ulterior de Copernic. A fost şi primul astronom care a estimat (destul de imprecis) dimensiunile Soarelui şi Lunii, ca şi distanţa de la acestea până la Pământ. Rezultatele obţinute 1-au facut să considere că Soarele, fiind cel mai mare corp ceresc cunoscut, trebuie situat în centru, iar celelalte planete, împreună cu Pamântul, să se rotească în jurul său. La limita superioară a sistemului solar Aristarh situa stele fixe.

Eratostene (276-194 î.H) este cel care introduce termenul de geografie, în lucrarea Geographica hipomnemata (Comentarii geografice). Abordează probleme de: dimensiune şi forma a Pământului, relief terestru, fenomene marine. Divizează şi reprezintă cartografic (fig.2) oikumena în sfragide – suprafeţe geometrice, în care determină şi diverse distanţe.

Fig. 2 Harta oikumenei după Eratostene (sursa Wikipedia)

A făcut o serie de descoperiri şi invenţii, incluzând un sistem de latitudine şi longitudine. A fost primul grec ce a calculat circumferinţa şi înclinarea axei

Page 16: geografie generala.doc

Pământului ambele cu o acurateţe remarcabilă, pentru posibilitaţile tehnice ale acelor timpuri.. Este posibil ca el să fi fost primul care a calculat distanţa Pământului faţă de Soare. A creat o hartă a lumii bazată pe cunoştinţele vremii.

Polibiu (210-120 î.H.) istoric grec scrie o Istorie în 40 volume, despre războiele punice, în care analizează generos cadrul natural circummediteranean. Dezvoltă un sistem al zonalităţii termice pe Pământ, definind 6 zone.

Hiparh (190-125 î.H.) considerat cel mai mare astronom al antichităţii, fondator al astronomiei ştiinţifice. Introduce noţiunile de longitudine şi latitudine, determină durata anului solar şi a anotimpurilor, descoperă precesia echinocţiilor şi aplică globului terestru divizarea în grade sexagesimale - 360°.

Posidonius (136-51 î.H.) abordează probleme de dinamică a scoarţei terestre, apoi despre caracteristicile Oceanului Planetar. Sugerează zonalitatea termică, definind 7 zone.

Strabon (63-19 d.H.) este considerat autorul celei mai importante opere geografice a Antichitaţii – Geographia, constituită din 17 volume. Surprinde în mod deosebit trăsăturile esenţiale ale reliefului şi hidrografie oikumenei. De asemenea evidenţiază detalii ale mediului natural, dar şi particularităţi etnice ale diferitelor popoare.

Ptolemeu (90-168 d.H.). În opera sa – Geographia , în 8 volume, încercă să ofere tinerei discipline o veritabilă bază ştiinţifică. Această lucrarea se remarcă prin numărul mare de produse cartografice. Susţine geocentrismul şi construieşte proiecţiile conică şi pseudoconică. Imaginează o reţea cartografică utilizată la construirea hărţilor.

Evul Mediu

Adoptarea creştinismului în 330 d.H. ca religie oficială a Imperiului roman are drept rezultat marginalizarea „ştiinţelor păgâne”. Pentru spaţiul european creştinat urmează o perioadă nefastă în evoluţia ştiinţelor antice. Practic Geografia Evului Mediu îşi găseşte nişe evolutive doar în lumea arabă şi chineză. Astfel călătorii şi geografii arabi consolidează şi lărgesc cunoştinţele despre oikumenă. Amintim aici pe Ibn Battutah din Tanger (1304-1368), cel mai mare călător arab, scrie lucrarea „Călătoriile lui Ibn Battutah” în care descrie o serie de regiuni ale imperiului arab, precum şi cele din Europa de răsărit.

Al Idrisi (1100-1165), considerat ca cel mai mare cartograf arab, întocmeşte în 1154 o hartă a lumii (fig. 3) şi alte hărţi pentru regele Siciliei, Roger al II-lea. Cartografiază peste 70 hărţi tematice şi zonale

Page 17: geografie generala.doc

Fig. 3 Tabula Rogeriana – sursă Wikipedia

În Europa vikingii condusi de Eirik cel Roşu şi Leiv Eiriksson colonizează Groenlanda şi nord estul Americii de Nord (Vinland), în prejma anului 1000. De asemenea continuă tradiţia geografiei antice în China şi India.

Perioda târzie a Evului Mediu este marcată de descoperirea hârtiei şi respectiv a multiplicării prin copiere a cărţilor şi în consecinţă a circulaţiei acestora. Se dezvoltă circulaţia maritimă de larg, favorizată de descoperirea busolei, se organizează primele expediţii terestre către Asia Centrală şi China de către Marco Polo. Se deschid primele universităţi în Europa. Lucrările cu caracter geografic sunt încă caracterizări topografico-descriptive, fiind lipsite de rigoare ştiinţifică.

Renaşterea şi epoca Marilor descoperiri geografice.

Renaşterea reprezintă o perioadă istorică definită de istoricul francez Jules Michelet, la începutul sec. al XIX-lea, prin formula „ descoperirea lumii, decoperirea omului”şi ale cărei început se produce în a doua jumătate a sec. al XV-lea mai întâi în Italia apoi în celelalte state europene. Este caracterizată prin reînviorarea interesului pentru cultura şi arta Antichităţii. Este momentul deschiderii către ştiinţă fiind accesate şi traduse multe opere ale clasicilor antici. Se pun bazele primelor state: Franţa, Germania, Spania etc. Dar tot acum se produce şi expansiunea otomanilor către Europa, prin căderea Constantinopolelui la 1453.

Marile descoperiri geografice sunt consecinţa extinderii dominaţii politice a imperiului turc în Orientul apropiat, inclusiv Asia Mică, dar şi în nordul Africii. Astfel cele două căi comerciale prin care se facea importul colonialelor (matasea, covoarele, pietrele preţioase, condimentele, aromatele etc.) – prin Siria şi repectiv Egipt, devin greu abordabile, prin prisma creşterii exagerate a vămilor. Acest fapt va determina marile puteri maritime să identifice alte căi, alte trasee prin care să se depăşească noua situaţie.

Marile descoperiri geografice încep cu portughezii şi spaniolii, apoi sunt continuate de francezi, englezi şi olandezi. În orientarea explorărilor geografice un rol

Page 18: geografie generala.doc

important l-au jucat geografia şi cosmografia antică. Astfel concepţia Pâmîntului tabular înconjurat de ape ce domina Evul Mediu, a început să fie abandonată în favoarea sfericităţii ptolemeice. Apoi valorificarea informaţiilor din operele lui Strabon şi Ptolemeu, lărgesc imaginea despre Pământ. Modernizarea tehnicilor de construcţie a navelor (în special a cârmei), a orientării (prin utilizarea busolei), dar şi a localizării (prin intermediul astrolabului – instrument nautic, inventat de greci, prin care se determina înălţimea aştrilor deasupra orizontului şi înlocuit ulterior cu sextantul) a favorizat trecerea de la o navigaţiei de cabotaj (în lungul ţărmurilor) la navigaţia de larg. Sfericitatea, dar şi subestimarea suprafeţei terestre au încurajat exploratorii în expediţiile care au avut drept consecinţă redescoperirea Americii, dar şi a drumului către Indiile Orientale, pe la Capul Bunei Speranţe.

Marile descoperiri debutează teoretic cu expediţia de cabotaj a lui Bartolomeo Diaz în 1487 de-a lungul ţărmului de vest al Africii până la Capul Bunei Speranţe. Se deschidea astfel calea descoperirilor din Oceanul Indian şi a drumului către sud-estul Asiei.

Începând cu 1492, Cristofor Columb descoperă „Lumea Nouă” în urma a patru călătorii expediţionare. A descoperit numeroase insule din Arhipelagul Antilelor, iar în 1498 coboară pe continentul sud-american, la gurile fluviului Orinoco.

Reluând traseul lui Diaz, în 1498, portughezul Vasco da Gama descoperă calea maritimă între Europa şi India, debarcând la Calicut.

În 1499 expediţia lui Amerigo Vespucci, cartografiază ţărmul nordic, atlantic al Americii de Sud, exploratorul fiind primul care conştientizează dimensiunea şi faptul că se află în faţa unui nou continent. În 1507, germanul Martin Waldseemüller, într-o producţie cartografică asupra lumii atribuie de numirea noului continent de America. În 1500, portughezul Pedro Alvarey Cabral, continuă cartografierea ţărmului atlantic al Americii de Sude descoperind Brazilia.

Între 1519-1521, expediţia condusă de Fernando Magellan realizează circumnavigaţia Terrei, trecând din Oceanul Atlantic în cel Pacific, prin sudul Americii de Sud, prin strâmtoarea care-i poartă numele situată între continent şi I. Ţara Focului. Astfel în cca două secole se va creea o imagine asupra dimensiunilor Terrei dar şi asupra raportului uscat – apă.

Descoperirile şi influenţa gânditorilor "Renaşterii" au stimulat şi dezvoltarea geografiei, care se baza pe o experienţă mai complexă de cunoaştere a lumii la "faţa locului" prin călătorii şi observaţii a noilor medii geografice. Personalităţi ca Leonardo da Vinci, Nicolaus Copernic, René Descartes, Giordano Bruno, Gallileo Galilei etc. au dat strălucire acestei perioade, dezvoltând ştiinţa şi gândirea umană, impulsionând şi geografia.

În 1544 Sebastian Münster, publică Cosmographia, în 6 cărţi care cunoaşte în cca 100 de ani 24 de ediţii. Cartea I este atribuită Astronomiei, Matematicii, Geografiei fizice şi Cartografiei, următoarele trei statelor europene, cartea a V-a Asiei, iar cea de a VI-a Africii.

În 1543 N. Copernicus demonstrează şi fundamentează ştiinţific teoria heliocentrică (Soarele în centru Universului şi a Sistemului Solar) în lucrarea Despre mişcările de revoluţie ale corpurilor cereşti.

Giordano Bruno în 1584, în lucrarea De l'infinito, universo e mondi" ("Despre infinitatea universului şi a lumilor"), susţine heliocentrismul, dar este primul care afirmă că soarele nu este în centru universului şi că stelele sunt asemănătoare soarelui, că universul este infinit şi poate conţine un număr infinit de lumi populate.

Page 19: geografie generala.doc

Descoperirea unor noi mijloace de investigaţie deschid noi orizonturi asupra cercetării geografice, asupra explicării unor fenomene şi procese, precum şi a unor trăsături generale ale suprafeţei terestre. Menţionăm: inventarea lunetei (1609) şi termometrului (1612) de către G. Galilei şi a barometrului de către Torricelli, în 1648.

Cu ajutorul lunetei, Galileo Galilei confirmă sistemul heliocentric, observă fazele planetei Venus, descoperă cei mai mari patru sateliţi ai lui Jupiter (denumite în cinstea sa lunile galileene), şi observă şi analizează petelor solare.

Ulterior sistemul heliocentric este dezvoltat de către Johannes Kepler, care enuţă trei legi:

1. "Planetele se mişcă în consecinţă pe o traiectorie eliptică, în centrul căreia se găseşte Soarele";

2. "Cu cât o planetă este mai aproape de Soare, cu atât se mişcă mai repede";3. "Pătratul timpului de revoluţie este proporţional cu puterea a treia a distanţei

medii dintre o planetă şi Soare".Jean Fernel în 1525, calculează lungimea arcului şi cercului meridian (40002

km). George Fournier în 1643 elaborarea teoriei curenţilor marini şi conceptul unui nivel oceanic unic în lucrarea "Hidrologia".

Se obţin rezultate remarcabile în domeniul cartografiei. Sunt întocmite acum numeroase hărţi regionale ale Europei, inclusiv hărţi topografice.

A. Ortelius (1527-1598) a realizat un atlas numit „Theatrum orbis Terrarum “ (Privire a globului pământesc), considerat primul atlas modern, care a fost publicat în anul 1570.

Gerhard Mercator (1512-1594) a fost primul care a introdus noţiunea de atlas (colecţie de hărţi), reuşind chiar să publice (1595) un atlas geografic, care cuprindea 147 de hărţi. Mercator a propus utilizarea mai multor proiecţii cartografice, dintre care una, folosită pentru navigaţia maritimă, îi poartă numele.

W. Snelius (1616) introduce triangulaţia ca metodă de determinare a coordonatelor punctelor de pe suprafaţa terestră.

Blaise Pascal (1648) a fost primul care s-a gândit că poate folosi barometrul la măsurarea diferenţei de altitudine dintre două puncte şi a atras atenţia că modificarea lungimii coloanei de mercur mai depinde şi de umiditate şi temperatura aerului, putând fi folosită astfel în previziuni meteorologice.

În 1650 este editată lucrarea „Geographia Generalis”, de către Bernhard Varenius, un adevărat compediu geografic al acelor timpuri. Acesta se străduie să stabilească principiile generale ale cercetării geografice pe baze ştiinţifice, raportate la cunoştinţele vremii sale. El a subliniat în cartea sa împărţirea geografiei în "generală" şi "specială", a sistematizat toate diviziunile geografiei generale: oceanografia, climatologia, orografia (uscatul cu vegetaţia şi animalele). Lucrarea poate este structurată în trei părţi. În prima se abordează caracteristicile matematice ale Pământului, în următoarea relaţiile acestuia cu Soarele şi stelele. Ultima parte poate fi considerată un tratat de Geografie regională. Prin modul de abordare asupra geografiei, Varenius poate fi considerat un precursor al Epocii moderne.

Etapa geografiei moderne

Page 20: geografie generala.doc

Această perioadă poate fi plasată cronologic între a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi sfârşitul secolului al XIX-lea.

În această perioadă apar preocupări ale unor gânditori privind explicarea unor fenomene sociale prin intermediul cadrului geografic, ca de exemplu, variaţia locală a numărului populaţiei depinde de condiţiile de mediu.

În 1686 Edmond Halley observă dependenţa dintre încălzirea şi mişcarea atmosferică şi elaborează teoria circulaţiei atmosferice.

În 1687 Isak Newton descrie şi formulează Legea atracţiei universale, iar un an mai târziu inventează telescopul. Newton a reusit sa explice legile miscarii planetelor presupunand ca Soarele exercita o forta de atractie asupra planetelor. Aceasta forta de atractie se manifesta ca o forta centripeta ce obliga fiecare planeta in parte sa se miste dupa o curba inchisa de forma unei elipse. Newton a demonstrat ca daca se admite ca forta de atractie F din partea Soarelui care actioneaza asupra planetei P este proportionala cu produsul dintre masele acestora si invers proportionala cu patratul distantei r dintre ele, fiind indreptata catre Soare dupa directia PS, atunci pot fi explicate cele trei legi ale lui Kepler.

Începe acum să se contureze dualismul geografic prin individualizarea Geografiei fizice de sine stătătoare. În lucrarea Geography phisique, Philippe Buache separă o Geografie fizică externă (unde descrie munţi, râuri, mări etc.) şi o Geografie fizică internă (descrie izvoare, curenţi oceanici, magnetismul terestru etc).

Charles-Louis Montesquieu (1689-1759) este considerat predecesorul determinismului geografic, conform căreia lumea este o consecinţă a interacţiunilor nemăsurate între elementele componente, interacţiuni ce au la bază cauze, iar consecinţe – efectele.

Studiile de geologie şi geodezie formează respectivele discipline care devin ajutătoare pentru geografie şi în special pentru geomorfologie.

La începutul sec. XVIII, în 1725 prin lucrarea lui Ferdinand Marsigl, intitulată "L'Histoire physique de la mer "("Istoria fizică a mării"), se marchează naşterea oceanografiei ca ştiinţă.

La sfârşitul sec. al XVIII-lea dezvoltarea capitalismului este marcat de derularea a două evenimente importante: revoluţia tehnologică industrială în Anglia şi revoluţia burgheză în Franţa. Geopolitic au loc reconfigurări ale posesiunilor coloniale ale marilor puteri. Expediţii noi contribuie la identificarea, descoperirea unor noi teritorii ale Terrei: englezii descoperă şi colonizează Australia, cercetează arhipelagul nord canadian, în căutarea Pasajului de nord-vest către Asia, iar exploratorii ruşi descoperă Antarctica. Noile expediţii, dincolo de scopul identificării a noi teritorii, capătă şi caracter ştiinţific.

Alexander von Humboldt (1769-1859), naturalist, geograf şi călător german. A fundamentat geografia ca ştiinţă naturală, punând bazele metodelor de observaţie aproape la toate disciplinele geografiei fizice. A enunţat principii de bază în geografie: al cauzalităţii, al etajării verticale şi al geografiei comparate. A introdus noţiunea de izotermă, a generalizat metoda profilelor şi a calculului altitudinilor medii ale reliefului. În lucrarea sa Kosmos – 5 volume, scrisă între 1845 şi 1862 (ultimul apărut postum), Humbodt pune accent pe aspectul fizic al lumii. Individualizează diverse ramuri ale geogrfiei fizice: meteorologia şi climatologia, oceanografia, glaciologia, biogeografia.

Immanuel Kant (1724-1804) considerat cel mai important filozof al lumii apusene, va avea contribuţii importante în explicarea dinamicii atmosferice ( geneza alizeelor, musonilor şi a devierii vânturilor sub influenţa mişcării de rotaţie a Pământului); a dinamicii plăcilor tectonice ( cutremure şi vulcanism).

Page 21: geografie generala.doc

Karl Ritter (1779-1859), istoric şi filosof de formaţie, s-a apropiat de geografie prin vocaţia sa de profesor şi a adăugat la principiile formulate de Humboldt, pe cel al extensiunii spaţiale, care se referă la arealul de extindere al unui fenomen. Ritter consideră Terra ca suport al activităţii umane. Este considerat primul geograf care introduce elementul uman în ecuaţia Geografiei, dând acesteia o accentuată tendinţă antropocentristă. Defineşte geografia ca ştiinţă despre Pământ, care începe să se ocupe sistematic de raporturile dintre om şi planetă. A fost combătut pentru această opinie, deoarece a redus orizontul de studiu al geografiei doar la acest aspect. Concepţiile sale geografice au fost preluate şi dezvoltate de către etnogeograful F. Ratzel.

Friederich Ratzel (1844-1904) geograf, tot de origine germană se ocupă cu studii de etnografie dar reia studiul raporturilor dintre om şi mediu natural într-un sens ştiinţific restabilind unitatea geografiei. Ratzel a pus bazele antropogeografiei dar este considerat şi fondatorul geopoliticii, pornind, uneori, de la principiile determinismului. Aseamană statele cu organismele vii şi apreciază că fiecare popor are nevoie de un anumit spaţiu viatal pentru a supraveţui. Ratzel deschide cercetarea geografica spre fenomenul social si statal fara de care demersul geografic nu ar avea sens. Mai mult, autorul german încearca o întemeiere si o explicare din perspectiva geografica a statului, a evolutiei si puterii sale.

Ferdinand von Richthofen (1833-1905) defineşte Geografia ca fiind ştiinţa despre faţa Pământului şi despre lucrurile şi fenomenele care stau în legătură cauzală cu evoluţia acesteia. Consideră Geografia şi Geologia două ştiinţe distincte, chiar dacă de multe ori domeniile de interes se întrepătrund. Opinează că geologul studiază cauzele apariţiei fenomenului vulcanic, tectonica acestuia, iar geograful surprinde aspectele morfologice, morfometrice şi evoluţia în timp a acestora.

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi în secolul XX, geografia modernă iniţiată de savanţii germani se amplifică şi se consolidează prin aportul unor cantităţi mari de informaţie, obţinută în urma cercetărilor de teren şi a aparaturii şi mijloacelor tehnice utilizate.

Élisée Recluse (1830-1905) editează „La Nouvelle Geographie universelle, la terre et les hommes ” o impresionantă colecţie de descrieri regionale. Evidenţiază în această lucrare dependenţa evoluţiei societăţii umane de mediul său geografic.

Paul Vidal de la Blache (1845-1918) este considerat fondatorul geografie moderne franceze şi iniţiatorul şcolii franceze de Geopolitică. Astfel acesta considera că ţelul suprem al Geografiei este sinteza regională. Noua abordare se deosebea totuşi de vechile descrieri regionale prin abordarea ştiinţifică şi prin explicarea cauzală a faptelor.

Un aspect important în dezvoltarea Geografiei în această etapă îl reprezintă înfiinţarea Societăţilor de Geografie, consecinţă a interesului lărgit al publicului pentru explorări şi pentru geografie, începând cu cea din Paris, Berlin, Londra, Sankt Petesburg, cea din Italia, iar a şasea din Europa şi din lume a fost la Bucureşti sub denumirea de Societatea Română Regală de Geografie înfiinţată în 1875.

Un alt aspect favorabile este conceperea şi construirea instrumentelor de lucru performante şi înfiinţarea de servicii sau centre permanente de culegere şi înregistrare a datelor referitoare la meteorologie, statistică, hidrologie.

Etapa geografiei contemporane

În secolul XX geografia îşi restrânge treptat tendinţele enciclopedice şi devine

specific procesul de specializare pe diferite direcţii. Geologia şi topografia sprijină

Page 22: geografie generala.doc

dezvoltarea geomorfologiei, ştiinţele naturale facilitează biogeografia iar cele social-istorice contribuie la punerea bazelor geografiei umane.

Lucrările geografice de sinteză s-au făcut pe două direcţii: geografie fizică şi geografie economică, iar în ultima perioadă au apărut tendinţe de unificare a obiectului geografiei prin geografia mediului înconjurător, dar şi prin geografia regională.

După al doilea război mondial, revoluţia tehnico-ştiinţifică are o influenţă deosebită asupra dezvoltării geografiei, determinând creşterea numărului de cercetători şi de şcoli geografice, de perfectare a sistemului de culegere a unor date cât mai precise şi de interpretare a lor. Au apărut fotogramele executate din avion sau din sateliţi şi diferite tipuri de aparatură electronică plasată în spaţiu sau pe Pământ care înregistrează mesaje din interiorul sau exteriorul Terrei, cu importanţă pentru mediul geografic.

În procesul de prelucrare a datelor se folosesc metodele statistico-matematice, cea experimentală precum şi abordarea sistematică şi sistemică la toate nivelurile, inclusiv pentru disciplinele geografice ca şi pentru geografie în general.

S-a trecut la o conlucrare mai strânsă cu alte ştiinţe pe plan ştiinţific şi metodologic, ca de exemplu studiile geofizice asupra fundului Oceanului Planetar au condus la consolidarea teoriei tectonicii globale, preluată şi adaptată de către toate geoştiinţele.

În ce priveşte aspectul practic al geografiei se subliniază că a apărut din cunoaşterea tot mai exactă a dimensiunilor structurale, funcţionale, a fenomenelor geografice de pe un anume teritoriu utilizându-se noile cercetări şi metodologii. Prin interpretarea observaţiilor de teren şi ale datelor se poate reface evoluţia reală a unui anumit mediu local, precum şi prognoza dezvoltării sale în condiţiile intervenţiei diverse a omului; se pot propune soluţii de ameliorare a eficienţei economice a teritoriului respectiv, de oprire a degradării mediului.

De asemenea, geografia s-a implicat în problematica sistematizării şi a amenajării teritoriului şi a aşezărilor ca şi în cea a dezvoltării durabile.

Sistematizarea înseamnă o altă aranjare a elementelor spaţiului geografic sau numai a unora dintre acestea, reducerea unor funcţionalităţi şi amplificarea sau introducerea altora, crearea de noi relaţii în sistem, scoaterea unei cantităţi de materie şi energie precum şi alte modificări. În urma acestora, sistemul teritorial poate să-şi menţină echilibrul sau se pot declanşa dezechilibre.

Prezentul este caracterizat de noi tendinţe de abordare a cercetarii geografice: ecologică, cuantificare- matematizare şi informatizare.

Ecologizarea Geografiei constă în faptul că toate disciplinele geografice care abordează un sistem natural îl concep atât ca element al unui sistem superior cât si ca subsistem.

Cuntificarea Geografiei este rezultatul valorificării matematico-statistice a bazelor de date înregistrate în diverse domenii geografice. Au fost introduse noi direcţii metodologice pentru adaptarea acestei tendinţe la cercetarea geografică, calculatoarele electronice devenind indispensabile. Cuantificarea Geografiei s-a făcut pe două direcţii: una statistică şi alta a cartografierii geografice pe baza fotogramelor aeriene.

Informatizarea Geografie este favorizată de apariţia, dezvoltarea şi implementarea unor softuri care permit modelarea şi analiza spaţiului geografic. S.I.G.-urile (sistemele informatice geografice – GIS în engleză ) reprezinta un ansamblu de echipamente, programe, metode si norme avand ca scop capturarea, stocarea, veriflcarea, integrarea, analiza si vizualizarea datelor geografice.

Page 23: geografie generala.doc

Teoria sistemică şi dezvoltarea Geografiei

Apariţia teoriei sistemului general (Ludwig von Bertalanffy) contribuie la lămurirea unor controverse mai vechi în domeniul geografiei, ca de exemplu:

• Definirea geografiei ca ştiinţă a avut ca element primar obiectul de studiu sau numai metodologia?

• Există o legătură strânsă printr-un obiect comun între geografia fizică şi economică pe de o parte, iar pe de alta, între geografia generală şi regională?

Referitor la prima întrebare subliniem opinia unor geografi din trecut (Richthofen, 1883, Hettner, 1927, ş.a.), care considerau că geografia nu are un obiect propriu de studiu, iar specificul său constă doar în metodologia de a aborda spaţial obiecte ale altor ştiinţe.

Ori abordarea sistemică devine un principiu metodologic de cercetare care presupune în mod obligatoriu şi prezenţa unui obiect propriu de studiu, adică o anume categorie de sistem care în cazul geografiei este Terra. Din perspectiva abordării sistemice, obiectul geografiei nu mai poate fi limitat la "suprafaţa" Pământului, ci trebuie luat "întregul organic" (cum sublinia S. Mehedinţi în "Terra", 1931) care este sistemul Terra văzut prin prisma sistem – subsistem – elemente dar şi raportarea sa la Sistemul Solar din care face parte.

A doua întrebare vizează răspunsul că unitatea geografiei fizice şi a celei economice nu trebuie privită prin prisma deosebirii dintre legile naturii şi cele sociale, ci prin prisma tipurilor de sisteme teritorial-spaţiale care se formează în urma implantării activităţii umane într-un anumit mediu.

Sistemele teritorial spaţiale reprezintă sisteme geografice, care au structuri specifice socio-naturale, de unde se desprinde concluzia că geografia este o ştiinţă dualistă, deoarece abordează atât sistemele naturale, cât şi pe cele socio-teritoriale.

Raportul dintre geografia generală şi cea regională sau raportul dintre general şi local arată că nu se poate realiza un studiu regional concret de tip sistemic dacă nu se posedă cunoştinţele teoretice necesare despre categoria respectivă de teritoriu care se impune a fi integrat în subsistem, iar subsistemele formează întregul sistem numit mediul terestru.

Raporturile dintre societate şi natură pot determina interacţiuni cu amplitudini diferite, acestea fiind condiţionate de complexitatea sistemelor naturale.

Universul în sine este un mega-sistem constituit din sisteme ierarhic subordonate, conform criteriului complexităţii structurale. Prin sistem înţelegem un ansamblu de elemente între care se stabilesc legături diverse şi care conduc la individualizarea unei formaţiuni ce se comportă ca un întreg, cu proprietăţi şi funcţii proprii. Atât societatea cât şi mediul natural sunt constituite din sisteme ierarhizate în funcţie de complexitatea acestora. Interacţiunea dintre geosferele naturale generează sisteme complexe pentru care sau propus diverse denumiri: înveliş geografic, înveliş landşaftic etc.

În cadrul sistemului natural a apărut şi evoluat homo sapiens şi respectiv societatea umană. Între cele două sisteme s-au stabilit relaţii de reciprocitate soldate cu modificări mutuale a căror intensitate a fost într-o continuă creştere. Dacă iniţial societatea umană (sociosistemul) s-a reglat în funcţie de mediul natural (geosistem), odată cu permanentizareaaşezărilor, a descoperirilor tehnice şi inovaţiilor, are loc o inversare a sensului presiunilor, dinspre om către natură, ceea ce are ca efect modificări tot mai ample ale mediului. În principiu mediul natural ca şi sistem are capacitatea de a absorbi diverse presiuni, însă până la un anumit prag. Depăşirea

Page 24: geografie generala.doc

acestuia generează dezechilibre, perioade cu intense frământări, care vor fi finalizate prin identificarea unei noi armonii.

Raporturile dintre cele două sisteme sunt caracterizate de intense şi complexe schimburi de materie şi energie. Omul îşi procură din geosistem cantităţi uriaşe de materie pe care o prelucrează în diverse procese de producţie. O mare parte din materie este transformată în obiecte care nu există în mod natural: case, căi de comunicaţie, construcţii industriale etc. Amplasarea acestora în geosistem generează noi interacţiuni. O altă parte a materiei este returnată mediului, dar datorită noilor proprietăţi nu de puţine ori, aceasta devine factor poluant. Sociosistemul a reuşit să provoace modificări considerabile nu numai asupra elementelor constituiente ale geosistemului ci şi asupra mecanismului funcţional al acestuia.

La rândul său geosistemul condiţionează şi influenţează în mod divers sociosistemul. Amintim aici: repartiţia populaţiei, a industriei şi agriculturii, a variatelor forme de exploatare a resurselor, a amplasării zonelor de agrement, a aeroporturilor, aşezărilor etc.

Între geosistem şi tânărul sociosistem există legături strânse, funcţionale, ce determină un sistem de ordin superior – sociogeosistemul (termen introdus şi definit în 1977 de I. Donisă), în cadrul căruia se manifestă un complex circuit de materie şi energie. Acest sistem are caracter unitar pus în evidenţă de faptul că unele schimbări ale unor componente atrag de la sine modificarea celorlalte.

Partea a II-a

Universul

Ce este corpul (planeta) pe care locuim? Ce este Soarele? Ce este Luna? Ce sunt acele corpuri ce luminează punctiform bolta cerească? Ce este Universul?

Sunt întrebări pe care omul şi le-a pus treptat încă din leaganul primelor civilizaţii. Răspunsurile acestor întrebări s-au succedat treptat în timp, de multe ori contradictoriu, în funcţie de posibilităţile gândirii umane şi a tehnologiilor. În prezent avem certitudinea Terrei, a Sistemului Solar, a Galaxiei noastre (Calea Lactee), a spaţiului şi timpului parcă fără sfârşit.

Persită încă încă întrebarea: Ce este Universul?Răspunsurile Antichităţii sunt dominate de neputinţa depăşirii înţelegerii

umane ale acelor vremuri. Universul reprezenta spaţiul finit al lumii pământene şi cel al „împărăţiei cerurilor” locuite de fiinţe supranaturale – zei, iar mai târziu de divinităţi monoteiste şi supuşii lor.

Există diverse definiţii ale Universului, unele chiar contradictorii:- Cosmosul reprezintă un spațiu presupus mărginit, în care materia se

află în diferite stadii de evoluție și organizare;

- sau Universul poate fi considerat tot ceea ce se vede plus tot ce mai poate exista.

Știința care se ocupă de cercetarea Universului este Astronomia (astron - stea, nomos - lege). Aceasta studiază legile ce guvernează cosmosul, corpurile cereşti şi evenimentele ce au loc dincolo de atmosfera terestră cum ar fi stelele, planetele,

Page 25: geografie generala.doc

cometele, galaxiile sau radiaţiile cosmice de fond. Studiază forma şi formarea Universului.

Cosmosul este alcătuit din materie, aceasta găsindu-se sub următoarele forme: substanță, energie, spaţiu şi timp.

Materia este tot ceea ce are masă, adică tot ceea ce este influenţat de gravitaţie. Este constituită din diverse elemente chimice, care au la bază structuri moleculare caracterizate prin existența unui atom și a unui număr divers de electroni (sarcina electrică negativă), neutroni și protoni (sarcină electrică pozitivă). Numărul protonilor determină masa atomică a unui element, iar neutronii izotopii acelui element. Hidrogenul este elementul cu cea mai simplă constituție atomică: un proton și un electron. Un izotop al hidrogenului – deuteriul are în structură unul sau mai mulți neutroni. Având în vedere simplitatea, dar și abundența sa în Univers, se consideră că acest element stă la baza apariției celorlalte elemente chimice. Reacțiile termonucleare ce se produc în interiorul stelelor sunt rezultatul fuziunii nucleare, prin care H se transforma în He. Din patru nuclee de H rezultă 1 de He + 2 pozitroni (particole elementare care au masa egală cu a electronilor, dar sarcină electrică este pozitivă, mai este numit antielectron) + 2 neutrini (particole elementare ușoare din clasa leptonilor) și o cantitate imensă de energie. Prin „arderea” ulterioară a heliliului se obține carbonul. Fuziunea carbonului cu un nucleu de heliu generează oxigenul și se obțin apoi, prin arderi succesive neonul, oxigenul, sodiu, magneziu etc. Prin „arderea” siliciului apar elementele grele până la fier. Se apreciază că 95% din masa Universului este concentrată în stele. Evoluția acestora determină diversificarea materiei și apariția treptata a elementelor cu masă atomică mare. Această materie poate fi reluată în ciclul construcției de corpuri cerești prin explozia stelelor. S-au format ulterior noi nori de gaze și materie, care sub influența gravitației au generat apariția de noi stele și corpuri planetoide. Se apreciază că în Univers predomină atomii de H şi He, apoi în cantităţi foarte reduse atomii de O, C, N. Z. Folescu (1990) apreciază că din cca 1000 de atomi, 920 sunt de H, 78 de He şi restul celelalte elemente.

Elementele chimice sunt substanţe formate din atomi de un singur tip. Individualizarea fiecărui element se face pe baza numărului atomic ce este egal cu numărul de protoni şi electroni din atomii ei. Dacă atomul pierde sau câştigă electroni devine particulă cu sarcină electrică (pozitivă sau negativă) numită ion.

Cea mai mare parte a materiei vizibile este constituită din atomi sau ioni ai câtorva elemente chimice, însă acestea pot exista şi sub forma compuşilor chimici – substanţe rezultate din combinarea atomică sau ionică a diferitelor elemente chimice.

O ipoteză prezentă susţine că de fapt materia vizibilă în Univers reprezintă doar 4%, restul fiind constituit din materie întunecată – 22% şi energie întunecată 74% (fig. ).

Distribuţia estimată a materiei şi energiei negre în Univers (http://www.nasa.gov/topics/universe/index.html)

Page 26: geografie generala.doc

Existenţa materie şi energie negre sunt aprecieri ipotetice actuale. Materia neagră (întunecată) ar fi formată din particule încă nedetectate experimental, şi a cărei existenţă a fost stabilită doar teoretic. Prezenţa ei încă nu a putut fi dovedită pe cale experimentală din cauză că aceasta nu emite radiaţii. Descoperirea a plecat de la observarea mişcării de rotaţie a galaxiilor. Astfel într-un Sistem solar, planetele situate către extremităţile au viteze orbitale mai reduse, deoarece gravitaţia Soarelui se diminuiază. Acest fapt nu a fost observat şi în cazul galaxiilor ale cărei componente se comportă ca un întreg ce execută rotaţia în acelaşi interval de timp indiferent de poziţia faţă de centrul galactic. Explicaţia rezidă în distribuţia uniformă a masei sistemului galactic. Materia vizibilă se concentrează către partea central-galactică şi ne sugerează comportarea asemenea unui Sistem solar. Deoarece acest lucru nu se întâmplă se apreciază teoretic existenţa materiei negre, care echilibraeză gravitaţional masa sistemului galactic acesta comportându-se ca un întreg.

Se apreciază că materia la nivelul macrouniversului este guvernată de patru forțe fundamentale:

forța gravitațională sau interacțiunea gravitațională – enunțată de I. Newton, 1666, se manifestă între oricare două particole sau corpuri cu masă de repaus diferită de zero;

forțe electromagnetice – această forţă influenţează particulele care posedă sarcină şi este legată de fenomene magnetice, electrice, optice, termice, mecanice, chimice, biotice, în plasmă, în gaz, în lichide şi în cristale.

forța tare nucleară - asigură coeziunea nucleelor atomice. Este legată de comprimarea quarkurilor (particule elementare) şi nucleonilor (protoni si neutroni), fuziunea şi fisiunea nucleelor, şi poate fi detectată doar în imediata vecinătate a particulelor

forța slabă nucleară - această forţă este legată de dezintegrarea beta (transformarea unui neutron într-un proton, reacţie însoţită de emisia unui electron şi a unei particule de masă extrem de mică şi fără sarcină electrică numită anti-neutrino) şi poate fi detectată numai în vecinătatea particulelor elementare. Această forță generează unele tipuri de radioactivitate.Spaţiul definit prin tridimensionalitate este în prezent subiectul unor ipoteze

îndrăzneţe, care susţin multitudinea dimensiunilor spaţiale, chiar până la 11.Timpul este considerat a patra dimensiune a Universului (de la teoria

relativităţii a lui Einstein), diferită de dimensiunea spaţială prin aceea că timpul ordonează evenimentele într-o succesiune ireversibilă.

Scurt istoric asupra ipotezelor privind geneza Universului

Ipotezele și teoriile privitoare formarea și organizarea Universului au evoluat în timp în strânsă legătură cu nivelul cunoștințelor despre acesta. Antichitatea ne oferă primele două concepții:

a universului geocentric – concepție dezvoltată de Aristotel și Ptolemeu care punea Terra în centrul Universului;

a universului heliocentric – în forma incipientă a fost propusă de Aristarh din Samos.

Amândouă au la bază creaționismul, preluat și dogmatizat de creștinism. Conform acestuia Cosmosul este creat de divinitate. Conform Vechiului Testament, cartea I Geneza, cap. 1, Dumnezeu a creat Universul în 6 zile. Vechimea unui astfel de

Page 27: geografie generala.doc

Univers este de cca 5 - 6000 de ani. În Europa, pe parcursul Evului Mediu, sub directa influență a religiei, se admite doar geocentrismul.

Teoria geocentrică este infirmată prin publicarea în 1543 a cărții Despre mișcarea de revoluție a corpurilor cerești, prin care astronomul N. Copernic (1473 – 1543) demontează geocentrismul, impunând heliocentrismul ca model de organizare a Universului.

Plecând de la teoria copernicană, Giordano Bruno (1548 – 1600), creează o imagine a Universului în care Soarele este considerat doar centrul Sistemului Solar. Extinde la infinit spațiul cosmic, proclamand ciclicitatea lumii cerești (apariția, evoluția și dispariția astrilor). Această nouă teorie este consolidată de Galileo Galilei (1564 – 1642), inventatorul telescopului. Cu noul instrument de observaţie Galilei observa fazele planetei Venus (explicabile doar prin faptul ca aceasta execută mişcare de revoluţie în jurul Soarelui), identifică 4 sateliţi ai planetei Jupiter ( Io, Europa, Callisto şi Ganymede), face observaţii asupra reliefului lunar, observă şi analizează petele solare şi stabileşte locul „ secundar” al Soarelui în cadrul galaxiei şi al Universului.

Contemporan cu Galilei, Johannes Kepler (1571 – 1630) în spiritul teorie copernicane enunţă trei legi care care ajustează concepţia despre revoluţiile planetare:

planetele se mişcă pe o traiectorie eliptică, în centrul căreia se află soarele; cu cat o planetă se află mai aproape de soare, cu atât se mişcă mai repede; pătratul timpului de revoluţie este proporţional cu cubul distanţei medii dintre

o planetă şi soare.Isaak Newton (1642 – 1727) plecănd de la legile kepleriene stabileşte cele trei

legi universale ale mişcării referitoare la inerţia de repaus şi mişcare şi la principiul acţiune – reacţiune (Principiile matematice ale filosofiei naturale). Defineşte Legea atracţiei universale şi foloseşte termenul gravitas (greutate) pentru exprimarea analitică a forţelor de atracţie. Atracţia universală este definită ca forţa direct proporţională cu masa corpurilor şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele. Matematic este exprimată prin expresia:

F = (M1M2/ R²) x K unde F este magnitudinea forţei gravitaţionale dintre cele două corpuri punctiforme, K este un coeficient de proporţionalitate numit constanta atracţiei universale, m1 este masa primului corp, m2 este masa celui de al II-lea corp, r este distanţa dintre cele două corpuri.

Albert Einstein asemenea tuturor fizicienilor de la începutul sec. al XX-lea, credea în teoria unui Univers static, teorie care ulterior a fost abandonată. Astfel, în anul 1917, pe când lucra la teoria relativităţii fizicianul exprima matematic un Univers static, un model care nu urma să colapseze ca urmare a gravitaţiei. Pentru a justifica modelul static Einstein a introdus în mod nejustificat în ecuaţiile sale aşa numita constanta cosmologică pentru a compensa o forţa de explozie iniţială. Deşi a primit corectura la propriile ecuaţii din partea matematicianului rus Alexander Friedmann, dar şi a matematicianului belgian Georges Lemaître (1920), Einstein a ezitat în corectarea modelului. Mai târziu când Edwin Hubble dovedea expansiunea în univers, Einstein recunoaşte că introducerea constantei fusese o greşeală şi se aliniază noii opinii – Universul în expansiune.

În anul 1924 astronomul american Edwin Hubble demonstrează că Universul nu poate fi static. Expansiunea acestuia este argumentată de deplasarea spectrală către roșu a luminii galaxiilor. Acesta consideră că viteza de deplasare a galaxiilor este direct proporţională cu distanţa dintre acestea. Această observaţie impune o nouă

Page 28: geografie generala.doc

teorie asupra apariţiei şi evoluţiei universului – Big Bangul. Denumira a fost impusă de astrofizicianul Fred Hoyle, în 1950, după ce în prealabil matematicianul Lemaître în anii '20, apoi fizicianul George Gamow, în 1940, exprimaseră în mod diferit dar cam cu acelaşi conţinut că începuturile universului au fost determinate de o explozie incandescentă de materie şi energie. S-a apreciat momentul producerii Big Bang-ului, acum cca 13,7 miliarde ani. Astfel „Marea explozie” s-a produs într-o particulă numită holon, în care materia era concentrată, având temperaturi şi presiuni extrem de ridicate. Producerea exploziei generează creşterea spaţială, şi difuzarea materiei, dar scăderea presiunii şi temperaturii. Are loc individualizarea particolelor elementare, apariţia substanţei şi organizarea acesteia în sisteme şi trepte ierarhice.

Cu toate acestea, îndoielile asupra Big Bang au continuat chiar şi după descoperirile lui Hubble. Mulţi oameni de ştiinţă se rupeau cu greu de ideea unui univers static. Noua teorie a primit un sprijin substanţial, în 1965, când oamenii de ştiinţă Robert Wilson şi Amo Penzias au descoperit o radiaţie de fond de temperatura joasă (fondul cosmic de microunde – FCM), care putea fi interpretată cel mai bine ca stralucirea ulterioară a unui Big Bang iniţial fierbinte. Această radiaţie a fost cel mai clar semnal de până atunci că, în urmă cu miliarde de ani, a avut loc un eveniment cosmic singular şi originar. De acum era din ce în ce mai greu să se pună sub semnul îndoielii faptul că Universul a început cu ceva asemanator Big Bang-ului. Această teorie privind originile cosmice implică un Univers (rezultat din expansiunea iniţială) neted si uniform în toate direcţiile. Totuşi, astronomia ne face să observăm că trăim într-un spaţiu foarte neuniform. Aceasta deoarece materia cosmică se adună, în unele locuri, în aglomerări uriaşe, în timp ce, în alte locuri, densitatea materiei este mul redusă. Cosmosul nostru este alcătuit din galaxii, roiuri şi superroiuri de galaxii, stele, planete şi gaze, distribuite cat se poate de inegal, precum şi din alte tipuri de materie, înca insuficient inţelese. De exemplu, spaţii goale imense separă unele grupări de galaxii, în timp ce altele sunt mult mai intim legate. Apare întrebarea - dacă Universul a început în adevar cu un Big Bang net, atunci de ce s-a abătut atat de mult astăzi de la distribuţia sa uniformă?

Până nu de mult, existau chiar oameni de ştiinţă care erau gata să respingă teoria Big Bang dacă aceasta nu putea explica dispersia neregulata a materiei. Dar iată că în anul 1992 dubiile au fost spulberate, cel puţin aparent. Datele adunate de satelitul The Cosmic Background Explorer (COBE) păreau să arate că în primii 300.000 de ani care au urmat Big Bang-ului, adică atunci când Universul se afla încă în copilăria sa, radiaţia, din care au evoluat mai târziu diferite forme de materie, începuse deja să capete un aspect foarte valurit. „Ridurile” primordiale au fost probabil „seminţele” Universului neregulat de azi, astfel că teoria Big Bang pare consolidată, cel puţin până în momentul actual.

Dacă cei mai mulţi dintre cercetători de acord cu această ipoteză, accepta Big Bangul, părerile ce vizează evoluţia ulterioară sunt împărţite. Există mai multe scenarii evolutive şi vom aminti aici:

al Universului ciclic – în urma Big Bang-ului se produce dilatarea spaţiului până la momentul în care forţa de expansiune va deveni inferioară forţei gravitaţionale, care va determina o contractare a materiei şi în final se va produce Big Crunch-ul – marea implozie, care va anula vechea creaţie. Datorită entropiei produsă în holonul nou creat, de dimensiuni superioare celui precedent, va avea loc un nou Big Bang, ce va determina un univers ale cărui limite vor depăşi pe cele ale precedentului.

al Universului staţionar – în timpul evoluţiei sale acesta ar rămâne stabil şi într-o continuă expnsiune. Deoarece Universul este considerat izotrop (prezintă aceleaşi caracteristici fizice în tot spaţiul său) caracterul de stabilitate şi expansiunea

Page 29: geografie generala.doc

presupun crearea continuă de materie, care trebuie să compenseze dilatarea acestuia, pentru pastrarea caracteristicilor.

al Universului inflaţionist – se consideră că imediat după Big Bang, Universul a crescut brusc către dimensiunile actuale. Din punct de vedere teoretic fizica acestui proces a fost explicată de Davies 1994. Acesta consideră că imediat după producerea exploziei se dezvoltă o energie uriaşă de respingere, antigravitaţională, manifestată într-o fracţiune de secundă ce a determinat o expansiune accelerată a materiei şi spaţiului până aproape la forma actuală.. O dată cu încetarea manifestării forţei, universul, revine la aşa numita expansiune normală. Expansiunea provocată prin inflaţie explică uniformitatea actuală a materiei în univers. Fizicianul rus Andrei Linde, în 1983, propune un model modificat al universului inflaţionist – inflaţia haotică. Consecinţa acestui model sunt roiurile de miniuniversuri ce constituie prezentul Univers, a căror evoluţie ciclică se produce la infinit.

Cu siguranţă modelele evolutive prezentate vor cunoaşte îmbunătăţiri la nivel conceptual în funcţie de capacitatea omului, dar şi a instrumentelor utilizate, în a identifica noi argumente, care pot confirma ipotezele susţinute sau pot genera modele noi.

Organizarea Universului

Cercetarea Universului a cunoscut diverse etape în cunoaşterea dimensiunilor şi structurii acestuia. De la simplele observaţii vizuale făcute cu ochiul liber se trece în Evul Mediu la cele mai profunde făcute cu telescopul (inventat de Galileo Galilei în 1609), iar mai nou cu telescoape extratereste orbitale (telescopul Hubble, lansat în 1990). Adâncimea de pătrundere a cunoaşterii umane asupra Universului este direct proporţională cu performanţele instrumentelor de observaţie.

Pentru definirea spaţiului cosmic se folosec pentru exprimarea distanţelor următoarele unităţi de măsură:

- unitatea astronomică (ua), reprezintă distanţa medie Terra – Soare;- anul lumină (al), reprezintă spaţiul parcurs în unitate de timp cu viteza

luminii (300000 km/s), 9 x 10¹² km;- parasecul (pc) este echivalentul a 3,26 al. La acesta se adaugă unităţile

superioare kiloparasecul (Kpc) şi megaparasecul (Mpc).

Se pot defini mai multe noţiuni legate de spaţialitatea Universului : universul observabil determinat cu ajutorul instrumentelor. Se apreciază în

prezent la spaţiul de la pană la 10¹¹ ani lumină. Reprezintă regiunea sferică din jurul Terrei, din care lumina a avut timp să ajungă la noi de la formarea Universului;

universul fizic, îl include pe primul. Limitele acestuia sunt deduse după efectele generatede către corpuri sau sisteme de materie asupra universului observabil ;

universul total determinat pe baza unor relaţii matematice, dar şi a unor concepte filozofice referitoare la spaţiu şi timp.

Organizarea materiei în Cosmos este dependentă de manifestarea atracţiei gravitaţionale prin concentrarea materiei dar şi prin generarea unor forţe repulsive, care justifică teoria inflaţionistă şi poate chiar expansiunea prezentă. Se apreciază că întreaga materie este organizată pe sisteme aflate şi pe diferite trepte ierahice:

izolate care nu fac nici un schimb cu exteriorul sau unul foarte redus; închise care fac cu mediul lor numai schimb de energie;

Page 30: geografie generala.doc

deschise ( cum sunt celula, molecula, organismul, biosfera, universul) care fac schimb de substanţă, energie şi informaţie cu mediul în care se dezvoltă.

La nivel macrocosmic amintim următoarele sisteme ierarhice:o filamentele sunt structuri cosmice constituite din mari

aglomerări de galaxii cu lungimi de milioane de ani lumină, considerate metaforic scheletul universului. Au dimensiuni de 200 – 400 Mpc;

o super-roiurile de galaxii, au dimensiuni de pana la 50 Mpc;o roiul de galaxii – 5 Mpc;o grupurile galactice – 50Kpc;o galaxiile – constituiete din miliarde de stele (100-200);o sistemele stelare, alcătuite din 1 – 2 stele şi corpuri asociate

(planete, asteroizi, comete, praf cosmic);o sistemele planetare, constituie din planete şi sateliţii lor.

Superroiurile de galaxii. Sunt structuri galactice foarte mari constituite din roiuri de galaxii. Acestea nu sunt individuale ci se unesc spre extremităţi cu arhitecturi galactice similare. Dimensiunile sunt uriaşe de ordinul sutelor de milioane de ani lumină (superoiul Virgo, din care face parte şi Calea Lactee, are o dimensiune de cca 200 milioane ani lumină). În cadrul acestuia fiecare roi se manifestă ca un nod gravitaţional.

Roiurile de galaxii. Galaxiile atrase de enorma lor gravitaţie se apropie gravitând una în jurul alteia şi nu de puţine ori intră în coliziune. Când o galaxie se alătură unui roi structura şi evoluţia acestuia se modifică în tendinţa de rearanjare, reechilibrare sistemică. Unele roiuri sunt aglomerări răzleţe şi neînchegate de galaxii. Cele mai mici roiuri sunt numite grupuri. Grupul Local este un roi galactic constituit din cca 36 de galaxii, printre acestea numărându-se Calea Lactee, Andromeda, Triangulum, Sagittarius etc. Alte roiuri sunt imense. Virgo este constituit din sute de galaxii distribuite haotic. Coma prezintă o densitate şi mai mare a galaxiilor. Desi numărul galaxiilor conţinute de roiuri este variat, spaţiul ocupat de acestea este de regulă acelaşi, având diametre de citeva milioane de ani lumină.

Galaxiile. Sunt sisteme controlate gravitaţional, constituite dintr-o aglomeraţie de stele, praf şi gaz interstelar precum şi din presupusa materie întunecată invizibilă şi energie întunecată. Galaxiile tipice conţin între 10 milioane şi un miliard de stele, toate orbitând în jurul unui centru de gravitaţie comun. În plus faţă de stelele singuratice şi de mediul interstelar, majoritatea galaxiilor conţin un număr mare de sisteme stelare, de clustere (grupări de stele cu caracteristici asemănătoare) stelare şi de tipuri variate de nebuloase. Majoritatea galaxiilor au un diametru cuprins între câteva zeci şi câteva sute de mii de ani lumină şi sunt de obicei separate una de alta prin distanţe de ordinul câtorva milioane de ani lumină. Unele galaxii mari cuprind în structura lor complexă şi un număr de galaxii mai mici, numite galaxii satelit.

Există două direcţii teoretice privitoare la formarea galaxiilor. Prima sugerează constituirea acestora din condensarea materiei în aglomerări enorme, din care s-au format ulterior stelele. A doua consideră că iniţial au luat naştere stelele, care au format la început mici aglomerări. Acestea au evoluat în structuri mai mari – galaxiile.

Tipologia galaxiilor. În clasificarea galaxiilor se pot lua în considerare mai multe criterii, cele mai importante fiind: forma, mărimea şi culoarea.

După forma acestora, E. Hubble concepe încă din 1936 un sistem de clasificare a galaxiilor în care individualizează 4 tipuri.. Astfel galaxiile spirala sunt de mai multe tipuri de la Sa la Sb, în funcţie de distanţa dintre braţe şi zona centrala. De asemenea în aceasta categorie include şi galaxiile spirală barate notate de la Sba la

Page 31: geografie generala.doc

SBd.. Galaxiile eliptice le clasifică în funcţie de gradul de elongaţie de la E0 (celecirculare) la E7 (cele elongate). Între cele două tipuri aşează galaxiile lenticulare – S0, ce au aspectul unui disc în formă de spirală, dar care nu au braţe spirale clar definite. A patra categorie este cea a galaxiilor neregulate Irr, de regulă de mici dimensiuni, bogate în gaz, praf şi stele tinere, dar fără o formă clar definită.

Clasificarea galaxiilor dupa E. Hubble (http://www.astronomynotes.com/galaxy/s3.htm)

Galaxiile spirală constituie 25-30% dintre galaxiile Universului. Acestea conţin un disc aplativat de materie vizibilă bogată în praf şi gaz ce orbitează în jurul unui nucleu sferic, format din stele bătrâne, roşii sau galbene, deseori în formă de bară. Stelele sunt distribuite peste tot în interiorul discului, dar cele mai strălucitoare roiuri, de stele tinere, albastre şi albe, se găsesc numai în braţele spiralei. Deşi spaţiul dintre braţe pare gol aceasta este doar aparenţă. Aceste galaxii se rotesc în jurul proprie axe relativ încet finalizând mişcarea odată la câteva sute de milioane de ani.

Galaxiile eliptice au o structură simplă cu aspect de balon şi pot fi: pitice – roiuri relativ mici de milioane de stele, distribuite neuniform în spaţiul galactic; gigantice – localizate de regulă în vecinătatea marilor roiuri galactice şi sunt constituite deseuri din sute de miliarde de stele. Majoritatea stelelor sunt galbene şi roşii, mature şi bătrâne, iar spaţiul dintre ele este aproape lipsit de gaze şi praf. În aceste sisteme îmbâtrânite formarea stelelor a încetat de mult, iar distanţele mari dintre stele fac aproape imposibilă ciocnirea dintre ele în ciuda faptului că revoluţiile stelelor nu se fac pe orbite situate în acelaşi plan.

Galaxii lenticulare se aseamănă oarecum cu cele eliptice, nucleul aproape sferic fiind constituit din bătrâne roşii şi galbene. Prezintă în plus un disc de stele şi gaze în jurul nucleului. Seamănă în acelaşi timp şi cu galaxiile spirală, dar îi lipsesc braţele spirală. Unui astronomi consideră că acestea ar fi putut evolua din galaxii spirală, care au pierdut mare parte din gaze şi praf.

Galaxiile neregulate conţin mult gaz, praf şi stele tinere fierbinţi (albastre) şi sunt caracterizate de o efervescentă activitate, creatoare de noi stele. Sunt observate imense nebuloase roz – emisii de hidrogen, asociate zonelor de generare a stelelor. Sunt de regulă galaxii tinere cu materie în curs de organizare sau rezultatul coliziunii între două galaxii, în care materia cunoaşte un proces de reorganizare sistemică.

Majoritatea galaxiilor au o zonă întunecată în partea centrală, diferită de alte arii similare din cadrul corpului galaxiei. Aspecte gravitaţionale sugerează o concentraţie enormă de masă – de miliarde de ori masa Soarelui într-un spaţiu volumetric ceva mai mare decât al Sistemului solar. Este vorba de găurile negre, care datorită atracţiei gravitaţionale uriaşe pe care o exercită pot absorbi orice corp sau

Page 32: geografie generala.doc

masă de corpuri care-i pătrunde în câmpul gravitaţional. Datorită acestei uriaşe forţe nici măcar lumina nu poate părăsi gaura neagră.

Calea Lactee este galaxia gazdă a sistemului nostru solar, a altor aproximativ 100-200 miliarde de stele, care au probabil sistemele lor planetare, precum şi peste 1.000 nebuloase. Toate obiectele din galaxie orbitează în jurul centrului de masă al galaxiei situat în direcţia galaxiei Săgetătorul, numit şi centru galactic şi ca în majoritatea situaţiilor este o gaură neagră.

Galaxia noastră are forma unei spirale uriaşe; braţele acestei spirale conţin pe lângă altele şi materie interstelară, nebuloase şi stelele tinere ce iau naştere permanent din această materie. Diametrul galactic este de cca 100.000 ani lumină. În profil transversal galaxia are forma unui disc bombat în partea centrală al cărei grosime este de cca 12.000 ani lumină. Nucleul este constituit din stele bătrâne concentrate în grupuri de formă sferică, în număr de cca 200. Vîrsta galaxiei este apreciată la cca 12-13 miliarde ani. În jurul centrului galactic se desfăşoară un număr de patru braţe (spirale) principale, care au primit numele constelaţiei principale corespunzător: braţul Perseu, braţul Norma-Cygnus, braţul Crux-Scutum, braţul Carina-Sagittarius. Într-unul din braţele secundare, Orion, este situat şi Soarele împreună cu Sistemul său de planete, la o distanţă de cca 28.000 ani lumina de centrul galactic.

Se apreciază că în cadrul Căii Lactee stelele execută mişcări de revoluţie în jurul centrului galactic cu viteze tot mai reduse către exterior. Astfel Soarele împreună cu sistemul planetar execută o mişcare de revoluţie în cca 225 milioane ani, cu o viteză de cca 800 mii km/h, iar direcţia este orientată către poziţia actuală a stelei Vega.

Stelele. Sunt corpuri gazoase masive care generează energie prin reacţii termonucleare. Acestea iau naştere dintr-un nor de materie interstelară (nebuloase), care colapsează gravitaţional şi care în consecinţă determină reacţiile de fuziune nucleară.

Stelele sunt compuse din plasmă, compoziţia lor fiind formată în mare parte din nuclee de hidrogen şi heliu. În plasma stelară se găsesc de asemenea şi cantităţi mici de oxigen, carbon, neon şi azot. Stelele emană şi elemente în formă gazoasă, iar pe parcursul evoluţiei lor şi din cauza fuziunilor atomice permanente apar în cosmos şi cantităţi mici de elemente mai grele şi chiar metale.

Masa stelelor determină proprietăţile lor (temperatură, luminozitate, mărime) şi dezvoltarea lor în timp. Astronomii E. Hertzsprung (danez) şi H. Russel (american) ilustrează grafic relaţia dintre cele trei proprietăţi prin intermediul diagramei care le poartă numele – Hertzsprung-Russel (H-R). Astfel studiile lor indică o relaţie între tipul spectral şi culoarea stelelor, care dau indicii asupra temperaturii la suprafaţa stelei. La întocmirea diagramei pe baza celor două caracteristici s-a constatat că stelele nu sunt distribuite la întâplare ci sunt grupate, majoritatea dintre ele într-o fâşie diagonală curbă care traversează câmpul diagramei – fâşie numită secvenţa principală. Faţă de secvenţa principală mai apare o concentrare de stele spre partea dreaptă (giganticile roşii), dar şi în partea stânga – piticile albe.

Page 33: geografie generala.doc

DiagramaH-R (sursa http://www.astronomic.ro/tags/tipuri-de-stele/)

Spectrul. I. Newton este primul care a descoperit că lumina solară care trece printr-o prismă transparentă se descompune într-un amestec de lungimi de undă, de la roşu la violet. În 1811 opticianul german J. von Fraunhofer observă că spectrul luminos solar, care arăta ca o bandă colorată, este străbătut de linii negre, care nu variau nici ca poziţie nici ca intensitate. Prezenţa acestora a fost explicată ulterior de G. Kirchhoff şi Robert Bunsen, consideraţi părinţii spectroscopiei modrne. Aceştia au observat că fiecare linie este amprenta unică a unui anumit element sau grup de elemente şi astfel pe baza structurii spectrale luminoase pot fi identificate caracteristicile compoziţionale ale diferitelor corpuri.. Liniile negre pot furniza şi informaţii despre mişcarea, iar indirect despre distanţa corpurilor, în spaţiul cosmic.

Spectrul luminii solare (sursa http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:FraunhoferLinesDiagram.jpg)

Stelele au fost clasificate după caracteristicile spectrale. Astfel la descompunerea luminii unuei stele în spectrul acesteia se observă liniile de absorbţie de culoare închisă, dar şi liniile de emisie de culoare deschisă. Tipuri de stele după caracteristicile spectrale:

Clasa Temperatura Culoarea stelei

O 30000 - 60000 K Albastră

B 10000 - 30000 K Alb- Albăstrui

A 7500 - 10000 K Alb (Sirius)

F 6000 - 7500 K Alb-Gălbui

G 5000 - 6000 K Galben (Soarele)

K 3500 - 5000 K Portocaliu

M 2000 - 3500 K Roşu (Betelgeuse)

Luminozitatea (strălucirea) unei stele este definită ca fiind energia totală radiată pe secundă. Luminozitate de poate oferi informaţii şi despre vârsta stelelor. Luminozitatea corpurilor cereşti se exprimă în general în raport cu cea a Soarelui, acestea putând varia de la 1/10000 la 1 milion de ori mai mare.

Page 34: geografie generala.doc

Gradul de strălucirea al unei stele se numeşte magnitudine şi aceasta poate fi aparentă (este o mărime astronomică care caracterizează strălucirea unui corp ceresc aşa cum apare el unui observator uman.) sau absolută (este egală cu magnitudinea aparentă a aceleiaşi stele dacă aceasta ar fi situată la distanţa standard de 10 parseci).

Evoluţia unei stele. Stelele i-au naştere din concentrări enorme de materii care datorită gravitaţiei pot colapsa generând o protostea. O dată cu creşterea temperaturii o protostea dezvoltă termoreacţii nucleare (fuziunea hidrogenului). O astfel de stea se încadrează secvenţei principale în diagrama H-R. Stelele cu o masă mai mică de 0.08 mase solare nu dezvoltă temperaturi necesare „aprinderii” hidrogenului şi sfârşesc ca pitice maro.

Stelele care consumă hidrogenul prin reacţii de fuziune rămân în secvenţa principală o durată de timp dependentă de masa stelei. De exemplu, Soarele „arde” hidrogenul de aproximativ 4.6 miliarde  de ani şi mai are hidrogen suficient pentru înca 5 miliarde de ani. Dacă  Soarele „arde” hidrogen pentru aproximativ zece miliarde de ani, nu la  fel de mult timp îşi va petrece în secvenţa principală o stea de 25 de ori mai masivă decât Soarele pentru că o astfel de stea va „arde” hidrogen  în miezul sau pentru nu mai mult de un miliard de ani. După încetarea fuziunii hidrogenului din nucleu temperatură creşte enorm ceea ce declanşează arderiel hidrogehului din atmosfera stelei. Această fază coincide cu creşterea explozivă a dimensiunii stelei, aceasta deplasându-se către dreapta în diagrama H-R şi intră în categoria gigantelor roşii. O stea de dimensiunea Soarelui îşi va mări dimensiunea până aproximativ la orbita Terrei. După consumarea hidrogenului temperatura va creşte întratât încât va declanşa „arderea” heliului care se va transforma în carbon care prin combinarea cu heliu va genera oxigenul. La o stea de dimensiunea Soarelui consumarea heliului se va face în cca 100 milioane de ani. În urma colapsului giganticei roşii i-a naştere o nebuloasă planetară din din nucleul stelei iniţiale o pitică albă. Rămânând la comparaţia cu Soarele, pitica albă va avea o dimensiune cît cea a Pământului şi o densitate de zece mii de ori mai mare decât cea a centrului  Soarelui. Aceasta din urmă poate deveni fie o stea neutronică fie o supernovă.

Stelele cu masă de peste 8 mase solare cunosc o altă evoluţie în timp. Temperaturile din centrul stelelor masive permit dezvoltarea reacţiilor de fuziune ale carbonului, oxigenului şi a altor elemente mai grele decât acestea. În cazul acestor stelelor reacţiile nucleare de fuziune pot avea loc în acelaşi timp în mai multe straturi ale stelei, iar structura compoziţiei interne e asemănătoare cu cea a unei cepe. Miezul stelei e format din fier, stratul imediat superior e alcătuit din siliciu, urmatorul strat e din oxigen s.a.m.d.., iar cel din exterior e format din hidrogen. O astfel de stea este numită super gigantică roşie şi are o rază mai mare de 100.000 de ori decât cea a Pământului şi o luminozitate de aproximativ un milion de ori mai mare decât luminozitatea Soarelui. O astfel de stea nu trece printr-o fază de nebuloasă, aşa cum se întamplă cu stelele ce au mase mai mici de 8 mase solare, ci generează o explozie de tip supernovă a cărei luminozitate e comparabilă cu cea a galaxiei gazdă. Explozia poate lăsa în urmă o stea neutronică (corpuri ce au o masă cuprinsă între 0,1 şi 3 mase solare constituite din neutroni ce dezvoltă câmpuri magnetice puternice) sau o gaură neagră (corpuri cu mase de peste 3 mase solare ce colapsează devenind foarte mici şi dense. Au atracţie gravitaţională imensă astfel încât orice radiaţia emisă este împiedicată să părăsească corpul).

Se consideră că Universul găzduieşte două generaţii de stele: stelele primare, iniţiale şi stelele secundare, care au luat naştere din explozia primelor. Acestora din urmă le sunt asociate şi sisteme planetare, care s-au creat din diversitatea de elemente chimice produse de fusiunea nucleară în stelele primare.

Page 35: geografie generala.doc

Sistemul solar. Reprezintă acel sistem constituit din diverse tipuri de corpuri asupra cărora se manifestă gravitaţional şi energetic influenţa Soarelui. Se apreciază că vârsta sistemului este de cca 4,5-5 miliarde de ani. Din punct de vedere structural Sistemul solar are aspectul unui „disc” în centrul căruia este poziţionat Soarele şi în jurul căruia se succed orbitele celor 8 planete: Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun. Diametrul Sistemului Solar este de cca 1,6 ani lumină, peste 15.000 miliarde de km. Sistemul planetar este inclus spaţiului ce are o rază de cca 4,5 mld. km, dincolo de care se desfăşoară un spaţiu vast în care se succed corpurile planetoide (planetele pitice ce au diametre de cca 2000-2500 km) din centura Kuipper – Pluto, Sedna, Quaoar etc. şi un nor imens de materie – Norul lui Oort, din care se pare că provin majoritatea cometelor sistemului solar. Între Marte şi Jupiter este localizată Centura de asteroizi, o aglomeraţi de corpuri de diverse dimensiuni, între care Ceres este cel mai mare – cca 960 km în diametru.

Sistemul solar (sursa http://www.scientia.ro/univers/46-sistemul-solar/119-sistemul-solar.html)

Mişcarea corpurilor în jurul Soarelui se face pe orbite eliptice şi în sens invers mişcării acelor de ceasornic (în sens matematic sau trigonometric) cu viteze ce descresc spre extremitatea sistemului.

Corpurile ce constituie Sistemul solar se supun legilor mecanicii cereşti elaborate de J. Kepler în secolul al XVII-lea. Enunţurile acestora sunt:

- Legea I „ planetele ce se mişcă în jurul Soarelui descriu orbite în formă de elipsă, acestă din urmă fiind localizat într-unul din focare”. Concluzie – distanţa planetă – Soare este variabilă;- Legea a II-a „ raza vectoare Soare-planetă descrie arii egale în intervale de timp egale”. Concluzie – viteza orbitală cunoaşte mărimi variabile în decursul unui an;- Legea a III-a „ pătratul perioadei de revoluţie este proporţional cu cubul semiaxei mari a orbitei”.Geneza Sistemului Solar. Se consideră că Sistemul stelar este consecinţa unui

colaps gravitaţional produs într-un uriaş nor de praf şi gaze numit nebuloasă. Cea mai mare cantitate de materie s-a concentrat într-o regiune centrală generând Soarele (acesta concentrează cca 98-99% din masa actualului sistem). Aspectul general al unui protosistem solar era acela a unui disc cu o protuberanţă în partea centrală. În timp are loc creşterea temperaturii dar şi a vitezei de rotaţie a materiei concentrate în aria centrală. Către periferie iau naştere mici nuclee planetoide care concentrază, în

Page 36: geografie generala.doc

funcţie de diatanţa faţă de protostea materie cu caracteristici diferite: în apropiere materie cu masă atomică ridicată, către periferie materie cu masă atomică redusă. Această diferenţiere este urmarea temperaturilor imense ale discului protostelar care practic evaporau elementele uşoare şi le proiectau prin intermediul vântului stelar către periferia sistemului. Acreţia continuă de materie în corpurile protoplanetelor impulsionează creşterea temperaturii acestora astefel încât, cel puţin în planetele din apropierea discului stelar materia se prezenta sub formă fluidă. Cele mai mari corpuri planetoide vor concentra gravitaţional materia din sistem. Se produce o „aerisire” a spaţiului sistemului reflectată în diminuarea impacturilor dintre corpuri.

Prezenţa unei mari diversităţi de elemente chimice ar sugera provenienţa nebuloasei dintr-o supernovă, explozia unei stele primare.

Soarele

Este o stea de mărime mijlocie situată în secvenţa principală în diagrama H-R, cu o vârstă de cca 4,6 mld. de ani, constituită predominant din gaze – hidrogen şi heliu. Globul solar are un diametru de 1,392 milioane km. Este asemenea unei sfere incandescentă imensă formată din plasmă (gaze ionizate) cu o masă de 750 de ori mai mare decât masa planetelor şi celorlalte corpuri din sistem luate la un loc. Această masă uriaşă determină o forţă gravitaţională de cca 28 de ori mai mare decât a Terrei. Hidrogenul reprezintă cca 73,5% din masa Soarelui, heliul 25 %, iar restul este format din cantităţi mici de elemente grele. Densitatea materiei este de cca 1,4 g/cmc. Sursa energiei solare o reprezintă reacţiile termonucleare de fuziune a H în He. Această energie este disipată în spaţiu sistemului prin intermediul vântului solar. Spectrul radiaţiei solare este constituit din radiaţie de lungime scurtă de undă (gama, x, ultraviolete), de lungime medie de undă (radiaţia luminoasă vizibilă) şi lungime lungă de undă (radiaţia infraroşie, undele radio) – fig.

Spectrul radiaţiei solare (sursa http://www.comune.ro )

Cecetătorii apreciază că peste 4,5-5 mld. de ani Soarele va deveni o gogantică roşie ce se va extinde aproximativ până la actuala orbită terestră. Faza de gigantă roşie va fi urmată de împrăştierea straturilor exterioare ale Soarelui datorată intenselor pulsaţii termice, dând naştere unei nebuloase planetare. Soarele se va transforma apoi

Page 37: geografie generala.doc

într-o pitică albă, răcindu-se în timp. Această succesiune a fazelor este tipică evoluţiei stelelor de masă mică spre medie

Soarele prezintă o structură internă – nucleul şi una externă – atmosfera solară.Nucleul la rândul său are o structură concentrică formată din trei straturi ale

căror limite nu sunt încă clar definite: nucleul propriu-zis, zona radiativă şi cea convectivă. În nucleu, unde temperaturile (cca 13,6 mil. grade Kelvin) şi presiunile sunt uriaşe, au loc reacţii de fuziune nucleară. Circa 600 milioane tone de hidrogen se transformă într-o secundă în heliu. Energia emisă de aceste reacţii (fotoni de radiaţie electromagnetică şi neutrini) se propagă în zona radiativă, mai rece, pe care o străbate în cca 1 milion de ani, datorită absorţiei şi reemisiei continue a fotonilor de către ionii de plasmă. Ajunsă în zona convectivă radiaţia ascensioneză prin intermediul unor curenţi convectivi de plasmă şi apoi transferată către atmosfera solară.

Structura internă şi externă a Soarelui (sursa http://www.physics.hku)

Atmosfera solară are la rândul ei o structura concentrică fiind alcătuită din fotosferă, cromosferă şi coroană solară.

Fotosfera, primul strat al atmosferei solare, are o grosime de cca 300 km şi o temperatura de numai 6000°K. Pe suprafaţa acesteia au fost observate următoarele fenomene:

granulele se observă asemenea unei reţele de celule mici strălucitoare, aflate într-o permanentă agitaţie. Fiecare granulă este o bulă de gaz cu suprafeţe de la 200 la 2000 kmp. Acestea apar, se transformă şi dispare în aproximativ 10 minute. Se pare că sunt provocate de curenţii convectivi solari;

faculele sunt fenomene active extrem de luminoase care apar de regula la extremităţile petelor soalre. Temperatura este mai ridicată decât în restul fotosferei, iar existenţa de ordinul zilelor;

petele solare sunt regiuni întunecate care apar pe discul solar. Ele apar întunecate deoarece au numai 4.500 K în raport cu temperatura discului de cca. 6.000 K. Petele nu sunt fixe pe suprafaţa solară, ci ele se deplasează, de la stânga spre dreapta, fapt care dovedeşte mişcarea de rotaţie a Soarelui în sens direct. Acestea apar în urma unei erupţii neregulate, apoi se rotunjesc, fiind înconjurate de penumbră, cu

Page 38: geografie generala.doc

diametrul între 1.000 - 100.000 km. Petele dispar după cca. trei săptămâni terestre. Fenomenul cel mai important este periodicitatea numărului petelor, având perioada medie de 11 ani.

Granule şi pată solară (http://ro.wikipedia.org)

Cromosfera situată deasupra fotosferei, are o grosime de cca 2000 km şi o temperatură ce creşte din bază până la partea superioară, la cca 20000°K. Aici se manifestă explozii de plasmă, care aruncă jeturi de gaze, numite spicule, ce ajung până la 10000 de km altitudine. Manifestarea este rapidă cu o durată de 15-20 minute.

Coroana solară este stratul exterior al atmosferei solare format din plasmă, care se extinde în spaţiu distănţă de milioane de km faţă de cromosferă. Vizibilă în timpul eclipselor totale, gazele din coroană ating temperaturi foarete ridicate – cca 2 mil. grade K. Periodic se produc erupţii coronale, prin care miliarde de tone de materie sunt dispersate în sistemul solar perturbând vântul solar (flux de particule cu sarcină electrică – protoni şi electroni, emis de Soare), cu repercursiuni asupra intensităţii de manifestare a aurorelor polare din atmosfera terestră.

Soarele execută îmreună cu sistemul său o mişcare de revoluţie în jurul centrului galactic ce are o durată cca 225 milioane de ani, dar şi o mişcare de rotaţie în jurul propriei axe care se derulează însă cu viteze ce scad dinspre ecuatorul solar către polii solari, de la cca 28 la 35 de zile, cauza fiind constituţia gazoasă a acestuia.

Planetele

Planetele sunt corpuri sferice care gravitează în jurul Soarelui pe orbite eliptice, acesta fiind situat într-unul din focarele elipsei. Numai planeta Mercur prezintă o orbită cu excentricitate mai mare. Mişcările de revoluţie se fac în acelaşi sens – în sens invers mişcării acelor de ceasornic (în sens direct sau matematic). Perioadele orbitale cresc, iar vitezele de deplasare pe orbită scad odata cu creşterea distanţei faţă de Soare. Astfel perioadele orbitale planetare variază între 88 zile - planeta Mercur şi 165 ani tereştri – planeta Neptun. Nu au lumină şi căldură proprie, în sensul generării acestora de către ele însele. Prezintă o căldură internă, dar în principiu aceasta este o căldură remanentă acumulată prin acreţie de materie în fazele primordiale de formare.

La 24 august 2006 Uniunea Astronomică Internaţională a redefinit termenul de „planetă” ca fiind un corp ceresc care îndeplineşte următoarele condiţii: orbitează în

Page 39: geografie generala.doc

jurul unei stele centrale, de exemplu în jurul Soarelui; are o masă suficientă astfel încât forţa gravitaţională să îi confere o formă aproximativ sferică; nu suferă în interiorul său reacţii de fuziune nucleară şi „curăţă” spaţiul cosmic din vecinătatea orbitei sale.

Sistemul nostru solar este constituit din 8 planete, o parte dintre acestea cunoscute încă din Antichitate: Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter şi Saturn. Uranus a fost descoperită în 1781 de către W. Herschel, iar Neptun identificată teoretic în prima jumatate a secolului al XIX-lea, de către francezul Le Verrier şi englezul Adams şi observată de către astronomul german J. Gottfried Galle în septembrie 1846.

Până în 2006 planetelor Sistemului Solar i-a fost asociată şi planeta Pluto a cărei poziţie a fost intuită iniţial prin calcule matematice încă din 1905 de către Percival Lowell. Descoperirea acesteia a fost finalizată în 1930 de către astronomul Clyde Tombaugh. Congresul astronomic de la Praga hotărăşte excluderea lui Pluto din rândul planetelor, după ce începând din anul 1990 s-au identificat şi alte corpuri de dimensiuni comparabile cu acesta, dincolo de orbita sa, în centura Kuiper.

În funcţie de caracteristicile fizice, distanţă faţă de Soare, planetele pot fi grupate în două categorii:

telurice – sunt primele 4 planete, interioare, de mici dimensiuni, fără mulţi sateliţi. Răcirea protoplanetelor a determinat stratificarea corpurilor rezultând un nucleu metalic, o manta şi o crustă solidă

gigantice, externe, jupiteriene, joviene. Acestea au dimensiuni mari, mulţi sateliţi, inele, nuclee mici solide şi sunt constituite din mase mari de gaze îngheţate (hidrogen, heliu, metan).

Structura internă a planetelor gazoase (www.spacestationinfo.com)

Mercur. Este planeta cea mai apropiată de Soare, aflându-se la numai 0,387 ua. Pe bolta cerească pare să se deplaseze mai repede decât alte planete şi de aceea oamenii au hotarat să-i dea numele zeului comerţului la romani - Mercur. Suprafaţa sa este foarte asemanătoare cu cea a Lunii, presărată cu numeroase cratere meteorice. Soarele văzut de pe Mercur, pe cerul mercurian vesnic negru (din cauza lipsei atmosferei), are un diametru aparent de 2,5 ori mai mare decât atunci când este văzut de pe Pământ.

Page 40: geografie generala.doc

Planeta Mercur. Structura internă (sursa http://ro.wikipedia.org)Acesta se află deasupra orizontului timp de 175,9 zile terestre, perioada în care

temperatura poate atinge 427o C. Noaptea, temperatura ajunge până la -173o C. Mercur efectuiază o rotaţie completă în jurul axei sale în 58,64 zile, iar anul mercurian durează 87,96 zile. Deoarece masa lui Mercur reprezintă numai 5,53 % din masa Pamântului, acceleraţia gravitaţională este 0,378 din gravitaţia terestră. O singură misiune spaţială, Mariner 10, in 1974, ne-a transmis informaţii asupra planetei Mercur. Cea mai importantă descoperire făcută cu aceasta ocazie a fost detectarea câmpului magnetic mercurian, ignorat până atunci de cecetători. Tot atunci a fost identificată spectrometric prezenţa şi compoziţia atmosferei mercuriene în care au fost detectate oxigenul, heliu şi hidrogenul, iar ulterior prin intermediul telescoapelor terestre sodiul, potasiul şi calciul.

Venus se afla la 0,723 ua de Soare. Este acoperită în totalitate şi în permanenţă cu nori denşi, alcătuiţi din acid sulfuric, fapt pentru care suprafaţa sa a fost pentru mult timp invizibilă astronomilor tereştri. La partea inferioară a atmosferei, efectul de seră provocat de conţinutul mare de bioxid de carbon (96%), duce la creşterea temperaturii medii până la 480o, iar presiunea atinge 92 atmosfere. Ziua venusiana, care dureaza cat 243 zile terestre, este mai lunga decat anul, 225 de zile. O altă caracteristică atipică este sensul de rotaţie al planetei, retrograd, în sens invers mişcării acelor de ceasornic.

Planeta Venus (sursa http://ro.wikipedia.org ) Planeta Venus – structura internă (sursa www.xtec.cat )

Pe Venus nu există anotimpuri din cauza orbitei circulare şi a înclinaţiei mici a axei de rotaţie. Suprafaţa venusiană pare a fi tânără. Datele recepţionate de la sondele spaţiale indică faptul că aceasta a fost complet remodelată acum 300-500 milioane de ani. Topografia venusiană este compusă din câmpii întinse acoperite de râuri de lavă solidificată. După unele estimări 85 % din suprafaţa venusiană este acoperită cu roci

Page 41: geografie generala.doc

de origine vulcanică. Cel mai înalt punct de pe Venus este Maxwel Montes care se ridică la 10,7 km deasupra suprafeţei medii a planetei. Dincolo de craterele vulcanice pe suprafaţa planetei există numerpoase cratere de impact. În atmosferă mai sunt prezente următoarele gaze: azot 3% şi 1% alte gaze - bioxid de sulf, argon, heliu, neon, clorură de hidrogen şi fluorură de hidrogen, dar şi vapori de apa. Acceleratie gravitationala de 0,9 din cea a Terrei, deoarece masa planetei Venus reprezinta 81,5 % din masa Pamantului. Existenţa acestor similitudini permit cercetătorilor să considere că Venus prezintă cam aceiaşi structură internă cu a Terrei, însă viteza mică de rotaţie nu favorizează dezvoltarea unui câmp magnetic. Cartografierea planetei a fost facută începând din anul 1990 de cîătre sonda spaţială Magellan.

Terra este a treia planetă de la Soare şi cea mai mare dintre planetele telurice. Unicitatea acesteia este dată de volumul mare de apă în stare lichidă de la suprafaţa terestră şi în special de existenţa vieţii, întreţinută de către prezenţa în atmosferă a oxigenului.

Orbita planetei are o lungime de cca 980 mil. km, parcurşi cu o viteză medie de108.000 km/h (29 km/s), în sens matematic întrun interval de timp de cca 365 zile şi 6h. De asemenea Terra execută şi o mişcare de rotaţie în jurul axei proprii în cca 24 h. Forma Pământului suferă datorită acestei mişcări un fenomen de turtire la poli şi bombare în zona ecuatorială, expresia matematică utilizată în denumirea Terrei fiind cea de elipsoid de rotaţie. Dimensiunile acestuia sunt:- raza polară –6356,75 km, diametru 12.756,28 km (a);- raza ecuatorială – 6378,14 km, diametru 12.713,5 km (b);- turtirea elipsoidului cca 1/299 se calculează după formula (a-b)/a;- suprafaţă – 510 mil. kmp;- volumul – 1083 mld kmc;- circumferinţa meridiană – 40008 km şi ecuatorială – 40075 km. Axa terestră este înclinată faţă de planul de revoluţie (elipticii) cu cca 23° 30' ceea ce determină în timpul translaţiei succesiunea anotimpurilor.

Terra (http://ro.wikipedia.org) Terra – structura internă (http://ro.wikipedia.org )

Structura internă este caracterizată de dispunerea concentrică 3 endosfere delimitate de „discontinuităţi”:

scoarţa terestră - „coaja” Pământului, are o grosime medie de cca 33 km fiind delimitată de către discontinuitatea Mohorovičić. Scoarţa este constituită din plăci tectonice care se mişcă atât în plan orizontal cât şi vertical (mişcări epirogenetice);

Page 42: geografie generala.doc

mantaua – delimitată la partea inferioară de discontinuitatea Weichert – Gutenberg, la 2900 km adâncime. Este constituită din mantaua superioară (Astenosferă), medie şi inferioară.

nucleul de la discontinuitatea amintită mai sus şi centrul Terrei. Este constituit dintr-un nucleu intern (solid) şi unul extern (fluidizat) separate prin discontinuitatea Lehman (5130 km).

Caracteristicile diferite ale celor două nuclee şi rotirea cu viteze diferite fac că Terra să se comporte ca un uriaş magnet ce generează un important câmp magnetic. Masa Pământului provoacă şi o acceleraţie gravitaţională ce are o valoare medie de 9,81 m/s².

Relieful terestru este o consecinţă a acţiunii agenţilor interni şi externi asupra scoarţei. Se remarcă o diversitate de agenţi (apă, gheaţă, aer, mişcări ale scorţei) şi forme genetice: relief fluvial, glaciar, tectonic, eolian, litoral etc.

Atmosfera înconjoară corpul solid pământesc cu un amestec de gaze, pe mai multe sute de km. Compoziţional, 2 gaze reprezintă 99 % din masa gazelor: azotul şi oxigenul. Datorită gravitaţiei densitatea atmosferei scade cu altitudinea.

Hidrosfera reprezintă învelişul de apă care acoperă cca 75% din suprafaţa terestră. Cel mai mare volum de apă este găzduit de bazinele oceanice – cca 97% din total, restul fiind localizat pe continente (ape de suprafaţă şi subterane), în gheţari şi atmosferă. Prin circuitul apei în natură se asigură continuitatea fluxurilor hidrice pe continente.

Viaţa importantă caracteristică a Terrei a luat naştere cu multe miliarde de ani în urmă prin intermediul unor reacţii chimice complexe produse în atmosferă şi oceane.

Terra are un singur satelit – Luna

Marte este a patra planetă a Sistemului Solar, a cărei denumirea provine de la Marte, zeul roman al războiului. Uneori mai este numită şi „planeta roşie” datorită înfăţişării sale văzută de pe Pământ. Culoarea roşiatică se explică prin prezenţa pe suprafaţa sa a oxidului de fier.

Raza medie a planetei este de 3397 km, densitatea de 3,9 g/cmc. Axa de rotaţie are o înclinare actuală de 25,2°, dar poate varia fiind dependentă de atracţia gravitaţională exercită de Jupiter.

Marte are o orbită eliptică astefel că la periheliu (207 mil. km faţă de Soare) primeşte cu cca 45% mai multă radiaţie decât la afeliu (249 mil. km). Revoluţia se face întrun interval de cca 686, 9 zile terestre, iar rotaţia în 24h 39' 35''.

Planeta Marte (http://ro.wikipedia.org )

Page 43: geografie generala.doc

Marte este o planetă telurică (de tip terestru) cu o atmosferă subţire; printre caracteristicile suprafeţei se numără şi craterele de impact ce amintesc de Lună, dar şi vulcani, văi, deşerturi şi calote glaciare polare ce amintesc de Pământ. Pe Marte se gaseşte cel mai înalt munte cunoscut al sistemului solar, Olympus Mons (26.000 m alt.), precum şi cel mai mare canion, numit Valles Marineris. Marte are doi staeliţi naturali Phobos şi Deimos, corpuri neregulate, asemănătoare asteroizilor. Până la misiunea Mariner 4 din 1965 se bănuia că pe suprafaţa planetei există apă lichidă. Aceste bănuieli se bazau pe variaţiile suprafeţelor luminate şi ale celor întunecate, în special ale celor din zonele polare ale planetei, ce păreau a fi continente şi mări; dungile negre erau interpretate ca fiind râuri. Odată cu această misiune s-a dovedit însă că aceste caracteristici erau doar iluzii optice; cu toate acestea Marte ar putea avea condiţii de viaţă pentru microorganisme şi apă în stare solidă, conform misiunii Phoenix Mars Lander la 31 iulie 2008. Marte are doi sateliţi mici şi diformi, Phobos şi Deimos, care însă ar putea fi doar doi asteroizi capturaţi cândva de gravitaţia planetei. Marte poate fi văzut de pe Pământ şi cu ochiul liber. Magnitudinea aparentă atinge -2,9, luminozitate depăşită doar de Soare, Venus, Lună şi uneori şi de Jupiter.

Jupiter este cea mai masivă planetă a Sistemului Solar, prima din categoria planetelor externe, gigantice cu o masă de cca 2,5 ori mai mare decât a tuturor planetelor luate la un loc. Are un diametru de cca 143 mii de km. Este situată la o distanţă medie faţă de Soare de 778 mil.km (periheliu 740,5 mil. şi afeliu 816,5 mil. km). Face o revoluţie completă în 11,86 ani tereştri deplasându-se pe orbită cu o viteză de cca 13 km/h, iar rotaţia în aproximativ 10 ore. Axa de rotaţie are o înclinare doar de 3° ceea ce determină lipsa anotimpurilor pe această planetă. Datorită masei mari, acceleraţia gravitaţională este de 24,79 m/s². Deşi are o masă de cca 318 ori mai mare decât a Pământului, densitatea materiei este redusă reprezentând doar 0,24 din cea terestră. Temperatura la suprafaţa norilor este de -110°C. Structura internă prezintă următoarea succesiune de endosfere: la suprafaţă hidrogen şi heliu în stare gazoasă, urmează un strat din aceleţi gaze în stare lichidă, un strat interior de hidrogen metalic, iar ân partea centrală un miez solid din rocă, metal şi compuşi ai hidrogenului.

Planeta Jupiter (http://ro.wikipedia.org )

Are 63 de sateliţi, primii patru fiind descoperiţi de Galileo Galilei: Io, Europa, Ganymede şi Callisto, iar cca 2/3 după ianuarie 2000.. Orbitele lor sunt circulare şi nu sunt înclinate faţă de ecuatorul lui Jupiter. Se pare că aceşti sateliţi s-au format odată cu planeta. Dezvoltă un puernic câmp magnetic, de cca 20000 de ori mai mare decât

Page 44: geografie generala.doc

cel terestru. Atmosfera este formată în special din H, secundar He şi unii compuşi ai H: metan, amoniac, apă. În 1979 se pun în evidenţă într-o fotografie şi un sistem de inele, dar subţire şi greu vizibil.

Saturn este situat la o distanţă medie de cca 9,58 u.a., atingând un maxim la afeliu – 1,51 mld. km şi un minm la periheliu – 1,35 mld. km. Orbita este parcursă de planetă în cca 29,46 ani tereştri, iar rotaţia este executată în 10,66 h în jurul unei axe ce are o înclinare de 26,7°. Diametrul planetei este de cca 120 536 km. Masa planetei este de 95 de ori mai mare decât a Terrei, fiind constituită preponderent din H şi He. Este planeta cu densitatea cea mai redusă a materiei – 0,6 g/cmc. Datorită caracterului preponderent fluid Saturn prezintă o importantă aplatizare în zona polilor, raza polară fiind cu cca 10% mai mică decât cea ecuatorială. Structura internă este asemănătoare cu a planetei Jupiter.

Saturn prezintă o atmosferă formată dintr-un strat gros de nori, iar compoziţional este constituită din hidrogen şi heliu în care apar urme de metan, amoniac şi etan. Datorită diferenţelor mari de temperatură în cadrul acesteia se formează vânturi cu viteze ce pot depăşi 500km/h.

Saturn are 60 de staeliţi, Titan fiind cel mai mare dintre aceştia (al doilea din Sistemul Solar, după Ganimede, satelitul lui Jupiter). Caracteristică acestuia este prezenţa atmosferei substanţiale, unică în rândul sateliţilor.

Planeta Saturn (http://library.thinkquest.org)

Deşi toate planetele joviene prezintă inele cele ale lui Saturn sunt cel mai bine evidenţiate. Au fost observate de Galilei în 1610. Sunt aglomerări de materie (corpuri de rocă, dar şi de gheaţă) cu dimensiuni ce variază de la mm la zeci de m. Asupra genezei dar şi a vârstei există opinii diferite. Astfel se pare că acest sistem de inele ar fi fost rezultatul impactului unui corp de mari dimensiuni cu unul dintre sateliţii lui Jupiter. Asupra vârstei cercetătorii încă nu au ajuns la un consens: unii apreciază că aceste sisteme sunt oarecum similare cu formarea palnetei, alţii localizează momentul acum cca 100 milioane de ani.

Uranus este a şaptea planetă a sistemului solar, a treia ca dimensiune şi se află la o distanţă de cca 19,2 u.a., cu periheliu situat la 2,74 mld. km şi afeliu la 3 mld km. Raza medie de 3,8 ori mai mare decât a Terrei, densitatea fiind de cca 4 ori mai mică (1,27 g/cmc). Are un diametru de cca 52000 de km fiind înconşurată de inele şi 27 sateliţi.

Uranus îşi parcurge orbita în cca 84 de ani tereştri, iar mişcare de rotaţie se execută în 17h şi 14', după o axă ce are o înclinaţie de 98° faţă de planul orbital. Acest

Page 45: geografie generala.doc

fapt face ca polii să recepţioneze mai multă radiaţie solară decât zona ecuatorială. Încă o particularitate, asemenea planetei Venus, mişcarea de rotaţie se face în sens retrograd, acest fapt fiind pus pe seama unui impact cu un corp de mari dimensiuni. În interior se gaseşte un nucleu solid alcătuit din silicaţi şi fier, învelit într-o manta din gheţă de metan, apă şi amoniac.

Culoarea albastră a planetei se datorează prezenţei în atmosferă a metanului, temperatura la nivelul superior al norilor fiind de cca -214°C. Compoziţional atmosfera este constituită preponderent din hidrogen (peste 80%), heliu şi metan (2%).

Planeta Uranus(www.spacestationinfo.com)

Neptun este cea mai rece şi îndepărtată planetă a sistemului, fiind situată la o distanţă medie de Soare de cca 4,5 mld. km (30u.a.). Orbita este parcursă în 164,8 ani tereştri. Axa are o înclinaţie de 28,3° faţă de planul orbital. Diametrul este de cca 49.530 km. Rotaţia se execută în 16h şi 6'.

Structura internă est asemănătoare cu a planetei Uranus sub atmosfera neptuniană, nucleul format din rocă şi gheaţă fiind acoperit de o manta în construcţia căreia intră apa, amoniul şi metanul.

Planeta Neptun(http://ro.wikipedia.org)

Page 46: geografie generala.doc

La exterior atmosfera lui Neptun conţine 79% hidrogen şi 18% heliu, însă există şi urme de metan. Are două straturi principale, Troposfera zona unde temperatura descreşte o dată cu altitudinea şi Stratosfera fiind zona unde temperatura creşte o dată cu altitudinea. Între acestea există un strat numit Tropopauză. Peste Stratosferă urmează Termosfera unde tenperaturile cresc până la 750°K. În atmosfera se înregistrează vânturi puternice a căror viteză pot depăşi 2100 km/h.

Ca şi celelalte planete gigantice şi Neptun prezintă un sistem de inele însă mai puţin vizibile, formate din particole cu dimensiuni mici de compoziţie încă neidentificată. Planeta are un sistem de 13 sateliţi, patru dintre aceştia fiind localizaţi în sistemul de inele.

Planetele pitice

Conform definiţiei dată acestei noi categorii de corpuri de către Uniunea Astronomică Internaţională în 2006 o planetă pitică est un obiect ce: orbitează în jurul Soarelui, are o masă suficientă astfel încât forţa gravitaţională să îi confere o formă aproximativ sferică, nu a "curăţat" spaţiul cosmic din vecinatatea orbitei sale, nu este satelitul unei planete.

Această definiţie retrogradează Pluto de la planetă la planetă dwarf, deoarece nu a curaţat vecinatatea orbitei sale din Centura Kuiper. UAI a încadrat în această categorie până în prezent 5 corpuri cereşti care au primit statutul de planetă pitică: Ceres, Pluto, Eris, Haumea şi Makemake.

Ceres – asteroid localizat în centura de asteroizi, are un diametru de cca 950 km. Se apreciază că are un nucleu din fier şi chiar un subţire înveliş atmosferic. Execută o mişcare de rotaţie în cca 9 ore şi de revoluţie

Pluton a fost descoperită în anul 1930 de către astronomul american Clyde W. Tombaugh, după calcule iniţiale începute încă din 1905 de către astronomul Percival Lowell, care a presupus existenţa unei planete îndepărtate dincolo de Neptun, ca urmare a unor mici neregularităţi în orbitele lui Uranus şi Neptun. Revoluţia jurul Soarelui se face în 247,8 ani pământeşti, pe o orbită cu rază medie de 5,91 miliarde km (39,3 ua). Orbita planetei pitice este foarte excentrică (0,248), astfel încât uneori Pluton ajunge într-o poziţie mai apropiată de Soare decât Neptun, a opta planetă a Sistemului Solar. Pluton are orbita înclinată cu 17°12' faţă de planul eclipticii, care este un alt lucru ieşit din comun. Diametrul acestei planete pitice este de 2.390 km, reprezentând doar 18,74% din cel al Terrei. Înclinarea planului de rotaţie al planetei este de 57°24', densitatea lui Pluton este 1,8 g/m3, iar perioada de rotaţie este de 6 zile 10 h. Se pare că rotaţia se face în sens retrograd, în sens invers celei a Pământului (de la est la vest).

Atmosfera rară a lui Pluton este cel mai probabil formată din azot şi monoxid de carbon, în echilibru cu azotul solid şi gheaţa formată din monoxid de carbon de pe suprafaţă. Temperatura la suprafaţa planetei este de cca -240°C.

Până azi au fost identificaţi trei sateliţi ai planetei Pluton: Charon, prima dată menţionat în 1978 de către astronomul James Christy, şi alţi doi sateliţi Nix şi Hydra, considerabil mai mici, descoperiţi în 2005.

Pluton, împreună Charon, sunt uneori considerate sistem binar (termen acum incorect deoarece s-au mai descoperit ulterioar încă doi sateliţi plutonieni), deoarece centrul de greutate al orbitelor nu se află în nici unul dintre cele două corpuri, centru gravitaţional este deasupra suprafeţei planetei.

Page 47: geografie generala.doc

Dimensiunile planetei Pluton şi a satelitului său Charon în comparaţie cu sistemul binar al Terrei (http://ro.wikipedia.org)

Eris (iniţial denumită 2003 UB313) este cea mai mare planetă pitică cunoscută din sistemul nostru solar şi are cel puţin un satelit, numit Dysnomia. Eris este un obiect trans-Neptunian din centura lui Kuiper, şi a fost descoperit în 2003. Deoarece diametrul său este mai mare decât cel al lui Pluto, a fost considerat de mulţi ca fiind Planeta X, cea despre care se credea că este cauza unor perturbări în rotaţia planetelor Uranus şi Neptun. Eris, orbitează în jurul Soarelui la fiecare 560 ani la o distanţă care variază între 38 şi 98 u.a. In septembrie 2005 cercetatorii au descoperit ca acest obiect ar avea si un mic satelit. Acum se află la afeliu la o distanţă de peste 14,5 mld. km. Spre deosebire de celelalte planete (chiar şi planete pitice) orbita lui Eris este foarte înclinată, 44° fată de planul sistemului solar.

Suprafaţa planetei este acoperită cu gheaţă, dar nu de apă ci de metan, temperatura la suprafaţă fiind în jur de -240 °C.

Haumea este planetă pitică din Centura Kuiper, descoperită în 2004. Are doi sateliţi naturali Hiiaka şi Namaka. Se pare că este produsul unei coliziuni care a imprimat planetoidului o viteză de rotaţie foarte mare.

Haumea se află în prezent la o depărtare de 50 de Unități Astronomice (7,48 mld. km) de Soare şi poate ajumge la periheliu la 30 u.a. (4,488 mld. km). Face o rotație completă în jurul Soarelui în cca 248 de ani.

Dimensiunile planetei pitice au fost determinate indirect pentru că aceasta se observă doar ca un punct prin marile telescoape. Prin observarea emisiei termice s-a determinat că Haumea are formă de elipsoid cu axa lungă de 1960 km și cea mică de 1518 km. Se pare că Haumea este compusă din roci (silicați) precum obiectele telurice din sistemul solar. La suprafața lui Haumea există apă înghețată sub formă de cristale care acoperă între 66-80% din suprafața planetei. Doi sateliți se rotesc în jurul planetei pitice. Cel mai mare, pe nume Hiiaka are 390 km în diametru și face o rotație completă în jurul Haumea în 48 de zile. Se pare că sateliţii au aceeași compoziție precum planeta de aici şi speculaţia originii comune a celor trei corpuri. Se pare că și Hiiaka și Namaka sunt fragmente din Haumea.

MakeMake este a treia planetă pitică ca mărime din Sistemul Solar, ajungând la o treime din diametrul lui Pluto. În 2009, MakeMake se afla la o distanta de 52 u.a. faţă de Soare. Perioada de revoluţie durează 310 ani tereştri şi se face pe o orbită ce are o înclinare faţă de planul elipticii de cca 29°. Se estimează ca MakeMake ar avea un diametru de aproximativ 1500 km, iar atmosfera pare a fi asemănătoare cu cea a lui Pluto, conţinând metan şi azot.

Page 48: geografie generala.doc

Planetele pitice şi corpurile transneptuniene (http://ro.wikipedia.org)

Centura de asteroizi

Este constituită dintr-o mare aglomerare de corpuri de mici dimensiuni localizate între Marte şi Jupiter.

Asupra originii lor sunt vehiculate mai frecvent două ipoteze:1. provenienţa dintr-o planetă – Phaeton, ce a fost distrusă de impactul cu un al

corp cosmic sau printr-o explozie;2. reprezintă materie cosmică ce nu s-a mai concentrat datărită influenţelor

gravitaţionale – ipoteza planetei ratate. Între Marte si Jupiter, procesul de concentrare a materiei din discul de acretie, a fost lent, şi nu a dus decât la apariţia unor forme simple de tipul planetoizilor.

Descoperirea asteroizilor a început cu identificarea celui mai mare dintre aceştia – Ceres (cca 950 km în diametru) anul 1801, de către astronomul italian Giuseppe Piazzi. Din 2006 este considerată planetă pitică.

Centura de asteroizi (http://www.astro-urseanu.ro)

Asteroizii orbitează în jurul Soarelui la fel ca şi planetele, de la vest la est. Au fost identificaţi până în prezent peste 400.000 de corpuri şi se apreciază că ar există în

Page 49: geografie generala.doc

jur de 2 milioane ce au dimensiuni de minim 1 km. Majoritatea asteroizilor se găsesc într-o zonă situată între 320 şi 480 de milioane de km de Soare. Planurile orbitelor lor sunt asemănătoare cu planul orbitei Pământului. Timpul necesar asteroizilor pentru a efectua o rotaţie completă în jurul Soarelui variază între 3,5 şi 6 ani pământeşti. Excentricitatea medie a orbitelor este de 0,15, similară excentricităţii planetelor.

În familia asteroizilor există însă şi multe devieri de la valorile medii. Mulţi alţi asteroizi au o orbită foarte excentrică; un astfel de asteroid este Apollo, a cărui orbită se întinde din interiorul orbitei Pământului până dincolo de orbita lui Marte. Orbita lui Hidalgo se întinde până dincolo de Saturn. Unii asteroizi cum ar fi Apollo au orbite care se intersectează cu orbita Pământului.

Centura Kuiper şi Norul lui Oort

Situată dincolo de orbita neptuniană, între 30 şi 50 u.a include în prezent şi orbita fostei planete Pluto. A fost denumită astfel în cinstea lui Gerard Peter Kuiper (1905 - 1973), astronom olandez-american care a prezis şi demonstrat existenţa acestei centuri de materie a Sistemului Solar plecând de la observaţia duratei revoluţiei mai multor comete, ce ar veni cam din acelaşi loc, dincolo de planeta Neptun.

Centura Kuiper este o regiune în formă de disc, ce se întinde după orbita lui Neptun, care conţine multe obiecte mici, îngheţate. Prezenţa acesteia a fost confirmată în anii '90 odată cu descoperirea unui prim corp de mari dimensiuni. Din Centura Kuiper fac parte toate planetele pitice cu excepţia lui Ceres. De asemenea au mai fost identificate şi alte corpuri ce au dimensiuni mari şi care pot fi considerate corpuri planetoide: Varuna (900 km), Quaoar (1250 km), Ixion (1065 km), Orcus etc.

Centura Kuiper (sursa http://www.astro.rug.nl)

Norul lui Oort este constituit dintr-o mare aglomeraţie de corpuri, între care şi cometele cu perioadă lungă de revoluţie (> de 250 ani). Acest sistem nu a fost niciodată observat până în prezent. Se apreciază că acesta s-ar putea extinde până la 50000 chiar 100000 de u.a.

Page 50: geografie generala.doc

Sedna corp planetoid situat între cele două centuri, descoperit în anul 2003 şi reprezenta la momentul respectiv cel mai mare corp identificat în Sistemul Solar de la descoperirea lui Pluton (1930). Diametrul acesteia este de cca 1600 km. În timpul mişcării de revoluţie, care dureaza aproximativ 10500 ani tereştri planeta determină o orbită foarte eliptică, la periheliu fiind la cca 76 u.a. iar la afeliu la cca 900 u.a. Suprafaţa este roşiatică asemenea planetei Marte, foarte rece cu o temperatură de cca - 240°C.

Cometele

Sunt corpuri cereşti mici, de aparenţă nebuloasă, care se rotesc în jurul unei stele.Multe comete trec prin zonele marginale ale Sistemului Solar. Uneori, unele din ele ajung totuşi şi în apropierea Soarelui, unde capetele lor luminoase şi cozile lor lungi şi strălucitoare constitue o imagine spectaculoasă. Majoritatea cometelor care se apropie de Soare sunt constituite din umătoarele componente: nucleul solid, coama care înconjoară nucleul şi coada lungă din gaze şi praf.

După modul în care se rotesc în jurul Soarelui pot fi definite mai multe tipuri de comete:- comete scurt periodice - sunt comete ce au orbite mai mult sau mai puţin eliptice, asemănătoare cu a planetelor sau a asteroizilor. Aceste comete îşi au originea în centura lui Kuiper şi au perioade orbitale mai mici de 200 de ani. Sunt formate din resturile de materie dintre orbitele planetelor Neptun şi Pluto. Cometele scurt periodice sunt împărţite la rândul lor în familia lui Jupiter (comete cu perioade orbitale mai mici de 20 de ani) şi în familia Halley (cu perioade orbitale între 20 şi 200 de ani);- comete lung periodice - au orbite excentrice, care le poartă mult dincolo de orbita planetei Pluto. Perioadele orbitale sunt cuprinse între 200 de ani şi mii sau chiar milioane de ani;- Comete neperiodice - vin din norul lui Oort, trec pe langa Soare şi nu se mai întorc vreodata. Atunci când se află în interiorul Sistemului Solar se comportă similar cu cometele lung periodice, cu diferenţa că au traiectorii parabolice sau uşor-hiperbolice.

Coada cometei NEAT (Q4).Este vizibilă atât coada albastră ionizatǎ a cometei, cât şi coada de praf (roşie) mai scurtă. (http://ro.wikipedia.org)

În cea mai mare parte a existenţei sale o cometă este îngheţată şi inactivă. Creşterea temperaturii determinată de apropierea de Soare favorizează sublimarea

Page 51: geografie generala.doc

gheţii. Nucleul va fi înconjurat de un nor sferic asemenea unei coame. De asemenea se va forma pe măsura scurtării distanţei o impresionantă coadă constituită din gaze şi praf. Aceasta va fi orientată totdeauna în sens opus Soarelui, orientarea sa fiind consecinţa manifestării vântului solar. Orice cometă care intră în Sistemul Solar va pierde din masă ori de câte ori va trece pe la periheliu, astfel încât la un moment dat cometa se va epuiza.

Meteorii şi meteoriţii

Denumite popular şi stele căzătoare termenii din titlu sugerează fenomennul respectiv corpul fizic. Se apreciază că în fiecare zi se produc sute de mii de meteori. Dacă corpul intrat în atmosferă nu arde în totalitate şi cade pe sol acesta poartă numele de meteorit. Se consideră că sursă corpurilor meteoroizilor poate fi: centura de asteroizi, Luna, Marte şi chiar cometele. Dezintegrarea parţială a nucleelor cometelor atunci când se apropie de Soare generează norii de particole de diverse dimensiuni. În timpul deplasării pe orbită Pământul intersectează aceşti nori producând „ploi” meteorice. În funcţie de compoziţia lor se pot identifica trei tipuri de meteoriţi: litici (pietroşi) – sunt cei mai frecvenţi, cca 93,3 %, petroferoşi – 1,3 % şi fieroşi – 5,4 %.

Cele mai multe dintre corpurile care intră în atmosfera terstră sunt foarte mici, acestea fiind consumate până la impactul cu suprafaţa terestră. Dar foarte rar, corpuri de mari dimensiuni pot pătrunde în atmosferă şi pot produce impacte catastrofale şi urme evidente (cratere). Pe Terra au fost identificate în jur de 150 de cratere de impact multe dintr acestea distruse de procese erozive. Unul dintre cele mai bine conservate este Meteor Crater, localizat în aria deşertică din Arizona, format acum cca 50 000 de ani. Acesta are cca 1,2 km în diametru şi 170 m adâncime.

Meteor Crater - USA (sursa http://www.travelet.com)

Cel mai mare meteorit care a lovit Pământul în epoca modernă este cel căzut la 30 iunie 1908 la nord de râul Tunguska, deci acum circa 100 de ani, în Siberia centrală - în taiga. Explozia a doborât copaci numeroşi, distrugând păduri cu o suprafaţă de circa 2.000 km2. Evenimentul Tunguska nu este încă elucidat, de exemplu încă nu s-au găsit resturi din meteorit, şi nici urmele unui crater. Cea mai răspândită teorie susţine că acesta a fost un corp solid (o stâncă) cu un diametru de circa 50 m, care a explodat cu o forţă echivalentă cu aproximativ 10-15 megatone

Page 52: geografie generala.doc

TNT (ceea ce corespunde la circa 1.000 de bombe atomice de tip Hiroşima), la aproximativ 6 km deasupra solului.

Partea a III-a

Terra