189
74 UNIVERSITATEA CREŞTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR” FACULTATEA DE RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE BRAŞOV Dorica Bucur GEOGRAFIE ECONOMICĂ MONDIALĂ MANUAL UNIVERSITAR

Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

74 UNIVERSITATEA CREŞTINĂ

„DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE RELAŢII

ECONOMICE INTERNAŢIONALE

BRAŞOV

Dorica Bucur

GEOGRAFIE

ECONOMICĂ

MONDIALĂ MANUAL UNIVERSITAR

Page 2: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar
Page 3: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

CUPRINS

iii

CUPRINS

Prefaţă ................................................................................................................ vii

TEMA 1 ................................................................................................................. 1

RESURSELE NATURALE ŞI RESURSELE UMANE ALE TERREI ......... 1 1.1Consideraţii generale .................................................................................. 2 1.2 Resurse şi bogăţii naturale ........................................................................ 2

1.3 Resursele Oceanului Planetar ................................................................... 3 1.4 Resursele umane ale Terrei ....................................................................... 5

1.5 Numărul populaţiei, dinamica şi repartiţia geografică .......................... 5 1.6 Densitatea, mişcarea naturală şi mobilitatea populaţiei........................ 7

1.7 Structura populaţiei şi urbanizarea ....................................................... 10 1.8 Populaţia României .................................................................................. 12 1.9 Expresii şi concepte cheie ....................................................................... 13

1.10 Teste......................................................................................................... 14 1.11 Bibliografie ............................................................................................. 14

TEMA 2 ............................................................................................................... 15

CĂRBUNII ......................................................................................................... 15

2.1 Rezervele naturale de cărbuni şi repartiţia geografică ........................ 16 2.2 Evoluţia producţiei mondiale de cărbune .............................................. 17 2.3 Producţia de cărbune şi repartiţia sa geografică .................................. 18

2.4 Cărbunii în România ............................................................................... 22 2.5 Expresii şi concepte cheie ........................................................................ 23

2.6 Teste........................................................................................................... 23 2.7 Bibliografie ............................................................................................... 24

TEMA 3 ............................................................................................................... 25

PETROLUL ŞI INDUSTRIA PETROLIERĂ ................................................ 25

3.1 Exploatarea industrială a petrolului ...................................................... 26 3.2 Rezervele mondiale de petrol şi repartiţia lor geografică .................... 27 3.3 Reprtiţia geografică a exploatărilor petroliere ..................................... 28

3.4 Rafinarea petrolului pe glob ................................................................... 32 3.5 Comerţul mondial cu petrol .................................................................... 34 3.6 România ................................................................................................... 35 3.7 Expresii şi concepte cheie ........................................................................ 37 3.8 Teste........................................................................................................... 37 3.9 Bibliografie ............................................................................................... 38

Page 4: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

CUPRINS

TEMA 4 ............................................................................................................... 39

GAZELE NATURALE ...................................................................................... 39 4.1 Rezervele de gaze naturale şi distribuţia lor geografică ....................... 41

4.2 Regiunile producătoare de gaze naturale .............................................. 41 4.3 Repartiţia geografică a exploatărilor gazeifere din România .............. 45 4.4 Dinamica producţiei şi perspectivele acesteia în ţara noastră ............. 46 4.5 Expresii şi concepte cheie ........................................................................ 47 4.7 Teste........................................................................................................... 47

4.8 Bibliografie ............................................................................................... 48

TEMA 5 ............................................................................................................... 49

ROCILE DE CONSTRUCŢIE ŞI INDUSTRIA MATERIALELOR DE

CONSTRUCŢIE ................................................................................................ 49

5.1 Rocile de construcţie ................................................................................ 50 5.2 Pietrele de construcţie în România ......................................................... 53 5.3 Industria materialelor de construcţie .................................................... 55

5.4 Industria materialelor de construcţie în România ................................ 57 5.5 Expresii şi concepte cheie ........................................................................ 58

5.6 Teste........................................................................................................... 58 5.7 Bibliografie ............................................................................................... 58

TEMA 6 ............................................................................................................... 59

FONDUL FUNCIAR, AGRICULTURA, INDUSTRIA ALIMENTARĂ ŞI

INDUSTRIA UŞOARĂ ..................................................................................... 59 6.1 Fondul funciar şi îmbunătăţirile sale ..................................................... 60 6.2 Modul de utilizare a terenurilor ............................................................. 61

6.3 Resursele agroalimentare şi animale ...................................................... 62 6.4 Regiunile agrogeografice ale Terrei ....................................................... 68 6.5 Agricultura în România ........................................................................... 69

6.6 Industria alimentară ................................................................................ 71

6.7 Industria uşoară ....................................................................................... 71 6.8 Expresii şi concepte cheie ....................................................................... 72

6.9 Teste.......................................................................................................... 72 6.10 Bibliografie ............................................................................................. 72

TEMA 7 ............................................................................................................... 73

PĂDURILE ŞI INDUSTRIALIZAREA LEMNULUI ................................... 73

7.1 Fondul forestier şi clasificarea pădurilor............................................... 74 7.2 Repartiţia geografică a fondului forestier ............................................. 76 7.3 Valorificarea fondului forestier mondial şi rolul ecologic al pădurii .. 80

7.4 Industria de exploatare şi prelucrare a lemnului .................................. 80

Page 5: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

CUPRINS

7.5 Pădurile şi industria lemnului în România ............................................ 83 7.6 Expresii şi concepte cheie ........................................................................ 85 7.7 Teste........................................................................................................... 85

7.8 Bibliografie ............................................................................................... 86

TEMA 8 ............................................................................................................... 87

MINEREURILE DE FIER ŞI SIDERURGIA ................................................ 87 8.1 Rezervele şi producţia mondială de minereu de fier ............................ 88 8.2 Repartiţia geografică a producţiei de minereu de fier .......................... 90

8.3 Producţia şi repartiţia geografică a industriei siderurgice .................. 93

8.4 Minereurile de fier şi industria siderurgică din România.................... 98

8.5 Expresii şi concepte cheie ...................................................................... 100 8.6 Teste......................................................................................................... 100

8.7 Bibliografie ............................................................................................. 100

TEMA 9 ............................................................................................................. 101

MINEREURILE NEFEROASE ŞI METALURGIA NEFEROASĂ .......... 101

9.1 Minereurile neferoase şi repartiţia lor geografică .............................. 102 9.2 Metalele preţioase şi repartiţia lor geografică ..................................... 108

9.3 Metale radioactive şi metale rare şi repartiţia lor geografică ............ 112 9.4 Extracţia şi prelucrarea minereurilor neferoase în România ............ 114

9.5 Expresii şi concepte cheie ...................................................................... 115 9.7 Teste......................................................................................................... 115

9.8 Bibliografie ............................................................................................. 116

TEMA 10 ........................................................................................................... 117

INDUSTRIA ENERGIEI ELECTRICE ........................................................ 117

10.1 Consideraţii generale şi scurt istoric .................................................. 118 10.2 Structura producţiei de energie electrică ........................................... 119 10.3 Repartiţia geografică a producţiei mondiale de energie electrică ... 124

10.4 România- repartiţia geografică a producţiei de energie electrică ... 128

10.5 Expresii şi concepte cheie .................................................................... 129 10.6 Teste....................................................................................................... 130

10.7 Bibliografie ........................................................................................... 130

TEMA 11 ........................................................................................................... 131

INDUSTRIA CONSTRUCŢIILOR DE MAŞINI ......................................... 131 11.1 Industria de utilaje şi echipament tehnic industrial ......................... 132

11.2 Industria electrotehnică şi electronică ............................................... 135 11.3 Industria de tractoare şi maşini agricole ........................................... 135 11.4 Industria mijloacelor de transport ..................................................... 137

11.5 Industria mijloacelor de transport în România ................................ 140

Page 6: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

CUPRINS

11.6 Expresii şi concepte cheie .................................................................... 143 11.7 Teste....................................................................................................... 143 11.8 Bibliografie ........................................................................................... 144

TEMA 12 ........................................................................................................... 145

INDUSTRIA CHIMICĂ .................................................................................. 145 12.1 Produse clorosodice şi acid sulfuric .................................................... 147 12.2 Îngrăşăminte chimice ........................................................................... 148 12.3 Industria petrochimică ........................................................................ 149

12.4 Industria celulozei şi hârtiei ................................................................ 150

12.5 Industria de medicamente ................................................................... 151

12.6 Industria chimică în România ............................................................ 152 12.7 Expresii şi concepte cheie .................................................................... 153

12.8 Teste....................................................................................................... 154 12.9 Bibliografie ........................................................................................... 154

TEMA 13 ........................................................................................................... 155

TURISMUL ...................................................................................................... 155 13.1 Scurt istoric, concepte şi definiţii ........................................................ 156

13.2 Rolul şi locul turismului în geografia economică mondială ............. 157 13.3 Resursele turistice şi forme de turism ................................................ 158

13.4 Marile zone turistice ale Terrei ........................................................... 159 13.5 Turismul în România ........................................................................... 167

13.6 Expresii şi concepte cheie .................................................................... 169 13.7 Teste....................................................................................................... 170 13.8 Bibliografie ........................................................................................... 170

TEMA 14 ........................................................................................................... 171

PROTECŢIA ŞI CONSERVAREA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR ........ 171 14.1 Mediul înconjurător ............................................................................. 172

14.2 Poluarea ................................................................................................ 173

14.3 Ramuri economice-surse de poluare .................................................. 174 14.4 Medii naturale poluate......................................................................... 175

14.5 Ecodezvoltarea ..................................................................................... 178 14.6 Protecţia şi conservarea mediului înconjurător, problemă globală a

omenirii ......................................................................................................... 180 14.7 Expresii şi concepte cheie .................................................................... 180

14.8 Teste....................................................................................................... 181 14.9 Bibliografie ........................................................................................... 181

Page 7: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

PREFAŢĂ

Prefaţă

Prezentul curs universitar se adresează studenţilor din anul I din cadrul

„Universităţii Creştine Dimitrie Cantemir” din Braşov, atât de la cursul de zi, cât şi de la

învăţământul cu frecvenţă redusă.

Cursul a fost elaborat pe baza programei analitice pentru „Geografie

economică mondială”, în vigoare pentru anul universitar 2008-2009. Cursul se bazează,

în mare parte, pe ultima ediţie, din anul 2008, a cursului coordonat de Prof. univ. dr.

Silviu NEGUŢ, pentru studenţii Academiei de Studii Economice din Bucureşti. Cursul

pune accentul pe problematica resurselor naturale şi a valorificării lor în procesele

economice, a modului lor de dispunere pe Terra, precum şi a caracterului lor epuizabil.

Convingerea că trăim pe o planetă cu resurse limitate şi aflate, unele dintre ele, foarte

aproape de epuizare a devenit, tot mai mult, un factor obligatoriu pentru fundamentarea

deciziilor economice de dezvoltare, pentru prognozarea politicilor economice şi sociale.

Un alt factor în elaborarea deciziilor economice a devenit şi fenonenul tot

mai accentuat al poluării. Determinant pentru menţinerea vieţii pe Terra, el este o

ameninţare pentru desfăşurarea proceselor naturale care alimentează cu resurse

economia. Resurse ca apa, aerul, vegetaţia sau fauna globului sunt tot mai ameninţate de

poluarea atmosferei şi a apelor Oceanului Planetar, de distrugerea stratului de ozon, de

risipa de resurse.

În acest context „Geografia economică mondială” trebuie să fie un ghid şi un

îndemn la folosirea eficientă şi raţională a acestor resurse, pentru corelarea dintre

dezvoltarea economică şi problemele mediului înconjurător, pentru pregătirea complexă a

viitorilor economişti în vederea deciziilor lor viitoare.

Cursul de „Geografie economică mondială” subliniază că problematica

resurselor naturale se înscrie, în acelaşi timp, între cele mai importante şi complexe

probleme globale ale omenirii. Deşi competiţia pentru resurse naturale este veche,

niciodată până la lupta pentru resursele de petrol, intrată în faza critică la mijlocul

deceniului al optulea al secolului trecut „n-a fost atât de larg răspândită încât să cuprindă

întreg globul pământesc şi să aibă consecinţe atât de grave atât de drastice pentru

securitatea naţională şi internaţională”, cum se subliniază într-un raport al Institutului

Internaţional pentru Cercetări în Problemele Păcii(SIPRI).

Cursul este strucurat pe 14 teme, corespunzătoare numărului de săptămâni

dintr-un semestru, şi anume:

- Resursele naturale şi umane ale Terrei, între care există o strânsă

interdependenţă, aşa cum s-a văzut în cazul crizei petrolului, care a

determinat fundamentarea unor decizii si strategii pentru deceniile

următoare. Convingerea că trăim pe o planeta cu resurse limitate şi aflate

foarte aproape de epuizare, implică tot mai mult cercetarea stiinţifică în

găsirea altor soluţii decât cele clasice.

Page 8: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

PREFAŢĂ

- Capitolul doi se referă la cărbuni- rezervele şi dispunerea geografică a

acestora. Cărbunele rămâne înca o mare rezervă energetică a Globului şi

va servi omenirea încă multe veacuri.

- Petrolul şi industria petrolieră- exploatat de mii de ani pentru calitaţile

sale deosebite, petrolul este în pragul epuizării dacă nu se descopară noi

zăcăminte. Gazele naturale, a căror exploatare este mult mai târzie, ar

putea asigura consumul omenirii încă aproximativ şase decenii.

- Rocile de construcţie şi industria materialelor de construcţie- este o temă

de mare interes pentru zilele noastre, când se cauta soluţii pentru

înlocuirea unor materiale clasice cu produse tot mai eficiente.

- Fondul funciar, agricultura, industria alimentara şi industria usoară- tema

este de mare actualitate în condiţiile creşterii explozive a populaţiei

mondiale şi când economia a ajuns la o balantă alimentară fragilă între

cerere şi ofertă.

- Pădurile şi industrializarea lemnului- pădurea joacă un rol esenţial în

viaţa planetei, iar exploatarea ei iraţională a dat naştere programului

U.N.E.S.C.O.„ Omul şi biosfera”, subliniind roul ecologic al acesteia.

- Minereurile de fier şi siderurgia- minereurile de fier ca materie primă

pentru siderurgie, se consideră că pot asigura consumul pentru următorii

1000 de ani.

- Minereurile neferoase şi metalurgia neferoasă- diversitatea acestor

metale, proprietăţile fizico-chimice foarte variate, întrebuinţările multiple

au favorizat dezvoltarea unor ramuri industriale de vârf.

- Industria energiei electrice- consumul de energie electrică este

indispensabil tuturor sectoarelor de activitate.

- Industria construcţiilor de maşini şi a prelucrarii metalelor este una dintre

cele mai importante ramuri industriale ale lumii. Prin ea se mişcă lumea.

- Industria chimică- a cunoscut cea mai spectaculoasă dezvoltare in a doua

jumătete a secolului XX.

- Turismul- fenomen care s-a impus pe plan mondial în secolul XX, în mai

multe ţări a devenit factor esenţial în balanţa de venituri a acestora.

- Protecţia şi conservarea mediului înconjurător- poluarea constituie un alt

factor de fundamentare a deciziilor economice, în condiţiile ameninţării

vieţii pe Terra. Resurse ca apa, aerul, vegetaţia sau fauna Globului sunt

tot mai ameninţate de poluarea atmosferei si a apelor Oceanului Planetar,

de distrugerea stratului de ozon, de risipa de resurse.

Necesitatea cursului este evidentă pentru studenţii economişti în cadrul

culturii lor economice, dar şi al culturii generale a viitorilor intelectuali, care doresc să

înţeleagă ce se întâmplă în această lume.

Braşov, iunie 2009 Lector univ. Dorica BUCUR

Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”

Facultatea Relaţii Economice Internaţionale

Braşov

Page 9: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 1–RESURSELE NATURALE ŞI RESURSELE UMANE ALE TERREI

1

TEMA 1

RESURSELE NATURALE ŞI RESURSELE

UMANE ALE TERREI

Obiective:

să reliefeze că unele resurse naturale sunt epuizabile

să reliefeze că resursele umane au rolul cel mai important în

exploatarea, prelucrarea şi protejarea resurselor naturale.

Conţinut:

1.1 Consideraţii generale

1.2 Resurse şi bogăţii naturale

1.3 Resursele Oceanului Planetar

1.4 Resursele umane ale Terrei

1.5 Numărul populaţiei, dinamica şi repartiţia geografică

1.6 Densitatea, mişcarea naturală şi mobilitatea populaţiei

1.7 Structura populaţiei şi urbanizarea

1.8 Populaţia României

1.9 Expresii şi concepte cheie

1.10 Teste

1.11 Bibliografie

Page 10: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 1–RESURSELE NATURALE ŞI RESURSELE UMANE ALE TERREI

1.1 Consideraţii generale

Problematica resurselor naturale se înscrie între cele mai

importante şi complexe probleme globale ale omenirii. Tema îşi propune să

ofere o imagine sintetică asupra resurselor naturale în ansamblu, precum şi

asupra resurselor umane ale Terrei. Prezentăm evoluţia şi dinamica populaţiei

mondiale, repartiţia geografică şi dinamica organizării şi fenomenele de

concentrare urbană, perspectivele populaţiei mondiale, etc. Deasemenea se

fac referiri la ţara noastră.

1.2 Resurse şi bogăţii naturale

Resursele desemnează ansamblul mijloacelor naturale de care

poate dispune o colectivitate sau o entitate pe plan energetic necesară omului

pentru cerinţele sale fiziologice. Bogăţiile constituie tot ceea ce poate

satisface o nevoie şi în special bunurile care pot fi obiect de propietate şi au

valoare. Cei doi termeni nu se exclud, dar nici nu acoperă întru totul acelaşi

câmp de investigaţie, cum se apreciază uneori.

Rezervele mondiale ale principalelor resurse naturale şi stimarea duratei

exploatărilor (2000-2001)

Denumirea resursei Cantitatea Durata exploatării

(în ani)

Petrol 165 mld. tone¹ 47

Gaze naturale 177.000 mld. mc ² 80

Cărbuni 984 mld. tone 200-300

Fier 160 mld. tone 1000

Bauxită 25 mld. tone 200

Cupru 650 mil. tone 50-100

Zinc 430 mil. tone 400

Plumb 130 mil. tone 40-50

¹ 2003; ² 2002. Sursa: Quid, 2002

Page 11: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 1–RESURSELE NATURALE ŞI RESURSELE UMANE ALE TERREI

În tabel sunt prezentate o parte din resursele epuizabile care sunt

în acelaşi timp şi bogăţii naturale. Mai există însă şi altele, de pildă, Soarele

care este sursa vieţii şi a fluxurilor energetice potenţiale, elementul

fundamental al oricărei forme de viaţă, însă nu intră în ciclurile economice

decât în mod redus, pe când oceanele formează o resursă naturală

fundamentală. Dacă resursele există independent de om şi condiţionează

marile echilibre planetare, fie că este vorba de ciclul apei sau de bilanţul

energetic, nu există bogăţie naturală decât în funcţie de acţiunea umană.

1.3 Resursele Oceanului Planetar

Terra este supranumită „Planeta albastră”, datorită predominării

suprafeţei ocupate de apele marine. Disproporţia dintre apă şi uscat este

copleşitoare: din suprafaţa totală a Pământului, evaluată la 510,10 mil. km2,

apa Oceanului Planetar ocupă 361,07 mil.km2, adică 70,8%, iar uscatul

reprezintă 149,03 mil. Km2, deci 29,2% pe aceste întinderi albastre,

continentele par a fi uriaşe insule risipite între cei doi poli.

În emisfera sudică apele ocupă un spaţiu mai mare (83%) decât

uscatul (17%), fiind adesea considerată „emisfera oceanică”; tot aici se află

situat „polul oceanic”, după localizarea făcută de un cercetător francez în

sud-estul Noii Zeelande.

Emisfera nordică nu este nici pe departe o „emisferă a uscatului”,

dacă avem în vedere că şi aici apele ocupă cea mai mare suăprafaţă (60,7%),

comparativ cu uscatul (39,3%); „polul continental” se găseşte în insula

Dumet, aflată în apropierea ţărmului vestic al Franţei, la nord de estuarul

fluviului Loara.

Apele Oceanlui Planetar însumează 1.362 mil.km3, deci

aproximativ 97,3% din volumul total al hidrosferei, de 1454 mil.km3, cu

adâncime medie a apelor oceanice de 3800 metri, iar maximă de 11033 m. S-

a calculat că, dacă s-ar nivela întreaga suprafaţă a planetei, atunci apele ar

acoperi Pământul cu un strat de cca 400 m grosime.

Oceanul Planetar este alcătuit din 4 bazine oceanice: Pacific,

Atlantic, Indian, Oceanul Îngheţat de Nord (Arctic).

Prin influenţele directe pe care le manifestă, oceanul este unul

dintre principalii factori climatici şi, tot el, sursa esenţială a vaporilor de apă,

care determină cantitatea de precipitaţii ce cad pe surafaţa Terrei.

Page 12: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 1–RESURSELE NATURALE ŞI RESURSELE UMANE ALE TERREI

Volumul de apă a rămas de milioane de ani acelaşi. Acest

echilibru fragil se află în pericol datorită multiplelor activităţi umane şi al

căror consecinţe se manifestă printr-o creştere, de la an la an, a consumului

de apă în toate ţările. Acest consum se înscrie în general între 30 l/zi pe

locuitor în ţările slab dezvoltate şi 2000 l/zi în ţările industrializate. De

remarcat că se consumă numai apă dulce, al cărei volum total este de 37,8

mil.km³, din care utilizabilă direct este numai apa râurilor(0,01%), şi a

lacurior(0,35%), restul aflându-se în gheţari(77,2%), ape subterane(22,4%),

şi în vaporii din atmosferă(0,04%).

Apele Oceanului Planetar deţin un imens potenţial energetic, care

poate fi valorificat pentru producerea de energie electrică. Principalele surse

de energie electrică de luat în considerare, cel puţin la nivelul tehnicii actuale

se referă la: maree, curenţi marini, valuri, diferenţele de temperatură ale

straturilor de apă marină şi hidrogenul.

Petrolul şi gazele naturale se exploatează în cantităţi

impresionante din platformele submarine ale mărilor şi oceanelor. Ele sunt

principalele resurse extrase din oceanul planetar, luând în calcul volumul şi

valoarea economică a acestora.

Rezervele submarine de petrol şi gaze sunt apreciate la 35-40%

din totalul mondial, din care 55% localizate numai în platformele

continentale.

Oceanul Planetar constituie un imens depozit ce conţine toate

substanţele minerale utile care sunt exploatate în regiunile continentale. Aici

există mari cantităţi de minerale de interes economic, cum ar fi: săruri de

potasiu, zăcăminte de sulf, minereuri de fier, cărbuni.

Depozitele detritice constituie rezultatul eroziunii rocilor

preexistente, materialul rezultat fiind transportat de râuri în ocean. Un astfel

de depozit detritic este format din minerale grele(magnetit, titanit, cromit,

aur), cea mai abundentă rezervă de acest gen o constituie nisipul şi pietrişul

utilizate ca materiale de construcţii.

Nodulii polimetalici prezintă cel mai mare interes economic. Se

găsesc pe fundul oceanului la adancimi de 4000-6000 m alcătuiţi din diferite

elemente(identificate 42, între care domină nichelul, cobaltul, fierul sau

cuprul). Începând cu anii `70 sunt cercetaţi sistematic de către ţarile

industrializate SUA, Japonia, Canada, Germania, Franţa şi Rusia care

participă la operaţiuni de prospectare şi amenajare a unor staţii submarine.

Resurse minerale dizolvate în apa de mare constituie şi ele bogăţii

imense. Au fost identificate peste 60 de elemente, din care numai câţiva

compuşi sunt recuperaţi actualmente, cum ar fi: clorura de sodiu, magneziul,

bromul, unii compuşi metalici şi apa potabilă.

Page 13: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 1–RESURSELE NATURALE ŞI RESURSELE UMANE ALE TERREI

Oceanul Planetar conţine resurse biologice importante care sunt

valorificate doar în proporţie de 15-20%.

Resursele vegetale reprezentate de plantele plutitoare

(fitoplancton) constituie cele mai importante forme de viaţă din mediul

marin, ele transformând prin fotosinteză apa şi dioxidul de carbon în

materialul organic ce formează baza lanţului trofic(de hrănire) a organismelor

din ocean. Cele mai întrebuinţate vegetale sunt algele şi iarba de mare.

Principalul mijloc de valorificare a resurselor alimentare din

ocean îl reprezintă pescuitul, vânarea mamiferelor marine, a reptilelor marine

şi altele.

România deţine un patrimoniu piscicol de 496,3 mii ha apă, din

care 298 mii ha în Delta Dunării. La acestea se adaugă 25 mii km² de apă ale

Mării Negre, precum şi apele Dunării în lungime de 1175 km şi reţeaua

interioară de râuri.

1.4 Resursele umane ale Terrei

Populaţia umană este colectivitatea persoanelor fizice care

locuiesc pe un anumit teritoriu şi într-o anumită perioadă de timp. Resursele

umane sunt reprezentate de totalitatea populaţiei la un moment dat care poate

presta o activitate social-economică. Fără oameni resursele nu pot fi

expoatate, de aici primatul resurselor umane faţă de cele materiale.

1.5 Numărul populaţiei, dinamica şi repartiţia

geografică

Numărul populaţiei, dinamica şi repartiţia geografică. La

mijlocul anului 2008 numărul populaţiei a atins 6,7 mld. de locuitori.

De la desăvârşirea antropogenezei şi până acum câteva milenii

populaţia a crescut foarte lent.

Prima estimare a fost facută în 1650 de către un om de ştiinţă

olandez – Varenius, care menţiona un număr de 550 milioane locuitori pe

Terra.

Page 14: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 1–RESURSELE NATURALE ŞI RESURSELE UMANE ALE TERREI

Primul miliard a fost înregistrat în 1820 , după un secol în 1927 s-

a înregistrat al doilea miliard , în 1960 al treilea, 1974 al patrulea, 1987 al

cincilea miliard, iar în 1999 al şaselea miliard.

Se observă din datele prezentate o reducere progresivă a timpului

necesar saltului de la un miliard la altul. Acest lucru reprezintă pentru unele

ţări un factor pozitiv dar pentru altele un factor negativ.

Rata de creştere a populaţiei înregistrată între 1965-1970 a fost de

2,04%. Între 1990–1995 a scăzut la 1,64% şi 1,2% în 2006. Potrivit

proiectărilor demografice ale O.N.U. va ajunge de 1% în anii 2020-2025.

În Africa se înregistrează un ritm de 2,9%, în America Latina de

2,3%, în America de Nord de 0,9%, în Europa, Oceania , Australia de 0,3%.

Se observă că ţările avansate economic au o rată de creştere mai

mică.

Repartiţia geografică a populaţiei este condiţionată de mai mulţi

factori:

- Condiţiile fizico-geografice: relief, climă, condiţii hidrografice;

- Nivelul de dezvoltare socio-economic;

- Condiţiile istorice;

- Caracteristicile demografice;

Asia care ocupă mai puţin de 1/5 din suprafaţa uscatului planetar

(fără partea asiatică CSI) deţine aproape 3/5 din populaţia planetei. Africa, a

cărei întindere reprezintă aproape 1/4 din suprafaţa uscatului, concentrează

doar 1/7 din populaţia Terrei, iar Antartica, continentul care deţine aproape

1/10 din suprafaţa uscatului planetar este, practic, nelocuită.

Dinamica populaţiei planetei pe mari regiuni geografice(mil.loc.1650-

2006)

Regiunea

geografică 1650 1750 1850 1900 1950 1980 2006

Europa 103 114 274 423 576 687 729

Africa 100 95 95 118 272 570 877

America 13 12 59 144 332 614 881

Asia 335 476 754 932 1376 2532 3879

Oceania 2 2 2 6 12 23 32

Total

mondial 550 725 1175 1600 2556 4458 6600

Sursa : World Factbook, 2007; World Atlas, 2007

Aşezările permanente se află răspândite între 80° latitudine

nordică şi 54° latitudine sudică.

Page 15: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 1–RESURSELE NATURALE ŞI RESURSELE UMANE ALE TERREI

Peste 50% din populaţie locuieşte în regiuni joase de până la 200

m faţă de nivelul mării.

Un sfert din populaţie locuieşte în aşezări situate între 200- 1000

m iar alt sfert la altitudini mai mari de 1000 m.

Aşezările permenente urcă până la 4000m în America Latină, Tibet,

în munţii Anzi.

Ex: în Bolivia (La Paz – 4000m), Ecuador (Quito – 2850m) şi

Columbia (Bogota – 2637m) majoritatea populaţiei trăieşte între 2500 -

4000m înălţime. Ciudad de Mexico – 2420m, Kabul – 2220m

Cele zece state, cele mai populate ale planetei sunt : China –

1.322.000.000 (în 2000 a atins miliardul), India - 1.130.000.000, SUA - 301

.000.000, Indonezia, Brazilia, Pakistanul, Rusia, Bangladesh, Japonia,

Nigeria - deţin 3/5 din populaţia globului.

Dintre aceste 10 ţări doar 3 dintre ele : SUA , Japonia şi Federaţia

Rusă sunt considerate ţări dezvoltate, celelalte aflate în curs de dezvoltare.

Ţări cu populaţia între 50-100 milioane loc.: Germania, Italia,

Anglia, Franţa, Ucraina (dezvoltate), iar Mexic, Iran, Turcia, Etiopia (în curs

de dezvoltare).

1.6 Densitatea, mişcarea naturală şi mobilitatea

populaţiei

Acest indicator exprimă raportul dintre numărul locuitorilor unui

teritoriu la un moment dat şi suprafaţa acelui teritoriu.

La nivelul uscatului planetar se constata ca densitatea ar fi de 45%

loc./km², dar există diferenţieri teritoriale foarte mari, atât pe regiuni

geografice, cât şi pe ţări şi în cadrul ţărilor.

Dacă din acest uscat cu suprafaţa de cca 140 milioane km² scădem

deşerturile (30 milioane km²), uscatul acoperit permanent cu zăpadă (10-15

mil km²), pădurile (10-15 mil. km²), lacurile (3 mil. km²) la terenul rămas

revine pe cap de locuitor o suprafaţă arabilă de 225 m².

Pe continente situaţia se prezintă astfel:

Asia are o densitate de 122 loc./km², Europa – 103 loc./km²,

Africa 29 loc./km², America 22 loc./km.², procentul scăzând până la Oceania

cu 4 loc. /km². În C.S.I. densitatea este de 12,4 loc./km.²

Cea mai mare densitate se constata în ministate (Monaco,

Singapore).

Page 16: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 1–RESURSELE NATURALE ŞI RESURSELE UMANE ALE TERREI

În Europa cea mai mare densitate o are Olanda- 400 loc./km², apoi

Belgia, Anglia, Germania.

În Asia, Bangladesh are cea mai mare densitate de 1000 loc./km²,

Coreea de Sud cu 491,3loc./km², Japonia 337 loc./km², India, Sri Lanka.

Pe regiuni geografice, densităţi cu peste 1000 loc./km² întâlnim

pe:

a) văile marilor fluvii (Nil, Gange, Tigru, Eufrat), văi ce au

adăpostit din vechi timpuri strălucite civilizaţii;

b) în unele câmpii.( Câmpia Chinei de Est, Câmpia Padului);

c) insule ( Java, Honshu);

d) regiuni puternic industrializate (Rhur, sud-estul Angliei,

regiunea Marilor Lacuri şi litoralul atlantic al SUA, sud-estul

Braziliei);

e) în jurul marilor metropole.

Cele mai reduse densităţi se află în regiunile deşertice şi

semideşertice (Sahara, Australia de vest, Gobi), pădurile ecuatoriale

(Amazonia, bazinul Congo-ului). Regiunile reci artice şi antarctice.

Mişcarea naturală a populaţiei. Creşterea populaţiei este rezultatul

sporului natural care reprezintă diferenţa dintre natalitate şi mortalitate la

1000 de loc.

În 2007 sporul natural, la nivel planetar, a fost, în medie, de

11,95‰ sau o rată anuală de 1,2 % (Africa – 23 ‰, America Latină – 13,9

‰, Europa – minus 1,5 ‰ spor negativ, America de N – 6,8 ‰).

Populaţia mondială creşte în fiecare an cu cca 77 milioane loc. ,

zilnic 212 mii , în fiecare ora cu 880. În acesta repartiţie 90% revine

regiunilor slab dezvoltate. De exemplu, ţări cu spor natural pozitiv sunt

Pakistan, Irak, Orientul Mijlociu, Africa, Bangladesh (20‰), Congo, Uganda

(30‰), şi chiar 40‰ (Libia, Iraq), dar şi un spor natural negativ, în special în

zona europeană (Germania, Ucraina, Austria, şi chiar şi România cu -1,23‰

în 2007).

Mobilitatea teritoriala a populatiei – prezenta încă din perioada

antropogenezei, au existat mai multe etape cum ar fi: popularea Americii,

africanizarea Americii, circulaţia neolitică a populaţiilor în spaţiul

Mediterana-Egipt-Mesopotamia, migraţia popoarelor indoeuropene, etc. În

ultimele decenii s-a observat o deplasare a populatiei din zonele puţin

dezvoltate spre cele dezvoltate, un adevărat “exod de inteligenţă”.

Page 17: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 1–RESURSELE NATURALE ŞI RESURSELE UMANE ALE TERREI

Caracteristici regionale ale tranziţiei demografice pe Glob

Migraţii ale populaţiei există şi în prezent, dar au un caracter mai

mult individual şi nu de grup, şi se manifestă mai mult intracontinental decât

intercontinental (deplasarea populaţiei dinspre America Latină spre SUA, din

Europa Centrală şi de Est spre Europa Occidentală). Principalele beneficiare

ale acestui exod sunt SUA şi Canada, Noua Zeelandă şi Australia, precum şi

Finlanda, Olanda, Norvegia, Danemarca, etc.

Deplasările populaţiei sunt determinate nu numai de căutarea

locurilor de muncă, ci şi de alţi factori, cum ar fi crearea de infrastrcturi,

conflicte locale şi regionale. De exemplu, în perioada 1985-1994 au fost

deplasate cu forţa peste 80 milioane persoane pentru a se construi în regiunile

locuite de ele baraje, căi de transport, aducţiuni de apă, deschiderea de mine,

exploatări forestiere, etc. Datorită conflictelor, numărul refugiaţilor a ajuns la

aproape 20 milioane de persoane în 1995 faţă de mai puţin de 3 milioane în

urmă cu 20 de ani.

Page 18: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 1–RESURSELE NATURALE ŞI RESURSELE UMANE ALE TERREI

1.7 Structura populaţiei şi urbanizarea

Structura populaţiei poate fi analizată după mai multe criterii:

etnic, rasial, lingvistic, al vârstei, pe sexe, al religiei. Foarte important este

cunoaşterea structurilor populaţiei pe grupe de vârste şi sexe

Criteriul vîrstei :

- între 0 – 20 ani sunt tinerii

- 20 – 60 ani sunt adulţii

- peste 60 ani sunt vîrstnici

Dacă o ţară are tineri ~ 35% are în acest caz o populaţie tînără.

Sub procentul de 30 % există o tendinţă de îmbătrânire a

populaţiei.

Marile regiuni geografice cu o podere însemnată a populaţiei

tinere sunt Africa, America Latină, Asia de Vest, iar în ceea ce priveşte

valorile peste media mondială a populaţiei vârstnice se remarcă Europa,

America de Nord, Australia şi Noua Zeelandă.

În ceea ce priveşte structura pe sexe se constată o uşoară

predominare a populaţiei masculine faţă de cea feminină (excepţie fac

regiunile dezvoltate unde numărul bărbaţilor este depăşit de cel al femeilor -

legat de supramortalitate masculină şi de efectele celor două războaie

mondiale).

Structura populaţiei pe medii (urban-rural) şi evoluţia acesteia în

ultimele decenii arată că ne aflăm în plin proces de urbanizare. Dacă în 1800

populaţia urbană reprzenta doar 5,1% din cea mondială, aceasta atinge 41%

în 1985 şi este în prezent de peste 45%. Se preconizează ca pentru anul 2025

populaţia urbană să atingă un nivel de 60%.

Ponderea populaţiei urbane în totalul populaţiei

Regiunea Anii

1950 1970 1990 2005 2010

Total mondial 29,4 37,0 43,6 48,7 50,6

Ţări

dezvoltate

53.6 66,4 74,2 74,1 75,0

Ţări în

dezvoltare

17,4 25,3 34,4 42,9 45,3

Sursa : World Population Prospects.

Există mari diferenţe în ceea ce priveşte ponderea populaţiei

urbane pe mari categorii de ţări. În anul 1990 proporţia populaţiei urbane în

ţările dezvoltate a fost de cca 75% (Europa, America, Oceania), în timp ce în

Page 19: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 1–RESURSELE NATURALE ŞI RESURSELE UMANE ALE TERREI

ţările în dezvoltare media a fost sub 35% (Africa, Asia de Sud şi Est), la

nivel mondial rezultând o medie de 44%.

Urbanizarea: acest proces constituie una din trăsăturile cele mai

caracteristice ale civilizaţiei contemporane, cu forme şi intensităţi foarte

variate de la un continent la altul, de la o ţară la alta.

Procesul de urbanizare nu s-a produs în acelaşi ritm şi pe tot

globul pământesc şi nu a atins aceeaşi amploare în diferitele regiuni ale

planetei. Astfel, în Europa, ca urmare a industrializării, fenomenul urbanizării

s-a manifestat cel mai puternic în secolul al XIX-lea, după 1900, având loc o

încetinire a acestuia. În America de Nord şi Australia, urbanizarea a început

mai târziu şi s-a prelungit mai mult decât în Europa. Pe continentul asiatic şi

cel african, precum şi în America Latină, urbanizarea s-a manifestat mai ales

după încheierea celui de-al doilea război mondial, dar diferit, în funcţie de

nivelul de dezvoltare al ţării respective (ţări cu economie dinamică-Japonia,

Brazilia, Coreea de Sud, Argentina, cu o urbanizare accentuată, pe când în

ţările slab dezvoltate creşterea populaţiei a avut loc în capitala ţării).

Exceptând ministatele (Monaco, Singapore), în care toată, sau

aproape toată populaţia ţării se află concentrată în oraşe, există ţări a căror

populaţie este în majoritate o populaţie urbană(Marea Britanie - 92,5%,

Islanda, Olanda, Uruguai, Germania) toate peste 80%. La polul opus se

situează ţări africane(Rwanda, Mauritania, Burundi), cu o populaţie urbană

de sub 10%.

O urmare a urbanizării este apariţia marilor oraşe, care poate fi

definită prin următoarele caracteristici: constituie o concentrare de populaţie,

construcţii, dotări şi infrastructură tehnică; cumulează o varietate de funcţii;

are o poziţie centrală, nodală, în producerea şi schimbul de valori; atrage un

anumit teritoriu (hinterland).

Trăsăturile fenomenului urban sunt:

1. proliferarea oraşelor mari şi a aglomeraţiilor urbane. Numărul

oraşelor de peste un milion de locuitori depăşeşte în prezent

300, din care cel puţin jumătate au două milioane de locuitori;

2. formarea megalopolisurilor, imense concentrări urbane cu

câţiva mari poli de atracţie şi numeroase centre urbane.

În prezent există peste 30 megalopolisuri, printre care cele mai

reprezentative sunt: BOSWASH(Boston-Washington), Tokaido,

megalopolisul brazilian, megalopolisul californian, etc.

Page 20: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 1–RESURSELE NATURALE ŞI RESURSELE UMANE ALE TERREI

Cele mai mari megalopolisuri

Nr.

Crt. Aria megalopolitană Ţara

Populaţia(mil.loc.)

1995 2007 1 Tokyo-Yokohama Japonia 28,4 33,4¹

2 Seoul Coreea de Sud 19,1 23,2

3 Ciudad de Mexico Mexic 24,0 22,1

4 New York SUA 14,6 21,8

5 Mumbai/Bombay India 13,5 21,3

6 Delhi India 10,1 21,1

7 São Paulo Brazilia 21,5 20,4

8 Los Angeles SUA 10,4 17,9

9 Shanghai R.P. Chineză ... 17,3

10 Osaka-Kobe-Kyoto Japonia 14,1 16,6

11 Cairo Egipt 11,2 15,9

12 Calcutta India 12,9 15,5

13 Manila Filipine 11,3 15,4

14 Jakarta Indonezia 11,2 14,9

15 Karachi Pakistan 9,4 14,8

16 Guangzhou R.P. Chineză ... 14,5

17 Dahka Bangladesh ... 13,8

18 Buenos Aires s Argentina 12,2 13,5

19 Moscova Federaţia Rusă 10,8 13,4

20 Beijing R.P. Chineză ... 12,7

21 Rio de Janeiro Brazilia 12,8 12,2 Sursa: U.S.Bureau of the Census International Data Base

1.8 Populaţia României

În anul 2007 populaţia României a fost de 21,53 milioane loc. cu

o densitate de 90,3 loc/km².

Sporul natural al populaţiei a fost ridicat înaintea celui de al

doilea război mondial (peste 14‰), în deceniul al şaselea(10-14‰), şi

începând cu anul 1967, când a fost înregistrată cea mai mare valoare(18‰),

sporul natural a scăzut în permanenţă, ajungând în 1990 la 3‰ şi înregistrând

valori negative în 1996 (-2.5‰), -2,7‰ în 2002 şi de – 1,14 în 2006. Acest

spor negativ va contribui, pe termen lung, la diminuarea resurselor umane ale

ţării, în general, şi, totodată, la îmbătrânirea progresivă a populaţiei.

În ceea ce priveşte structura populaţiei pe medii, predomină cea

urbană 55% în 2007, cea mai umeroasă populaţie urbnană de înregistrează în

Page 21: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 1–RESURSELE NATURALE ŞI RESURSELE UMANE ALE TERREI

Transilvania (judeţele Alba, Cluj, Huneadoara, Sibiu, Braşov) cele mai

reduse ponderi se înregistrează în judeţele Giurgiu, Teleorman, Botoşani,

Suceava.

Structura naţională indică faptul că populaţia de naţionalitate

română reprezintă 90% din populaţia ţării , maghiarii (6,6%), rromii (2,5%),

germanii (0,3%), ucrainienii (0,3%), ruşii-lipoveni (0,2%), alte naţionalităţi

sub 1%.

Reţeaua de localităţi cuprindea peste 13000 de sate grupate în cca

2700 comune, şi 320 oraşe, din care 103 municipii.

Cel mai important oraş al ţării este Bucureşti, ce concentrează

peste 2 milioane de oameni, urmând 26 de oraşe cu populaţie de peste

100.000 loc., din care Constanţa, Iaşi,Timişoara, Cluj-Napoca, Galaţi, Braşov

şi Craiova au peste 300.000 loc., iar Ploieşti, Brăila, Oradea, Bacău au între

200-300.000 loc.. Cele 25 de oraşe cu peste 100.000 loc. concentrează

aproape 3/5 din populaţia urbană a ţării.

1.9 Expresii şi concepte cheie

Resurse: ansamblul mijloacelor naturale de care poate dispune o

colectivitate sau o entitate pe plan energetic, necesară omului pentru cerinţele

sale fiziologice.

Bogăţiile: constituie tot ceea ce poate satisface o nevoie şi în

special bunurile care pot fi obiect de proprietate şi au o valoare.

Populaţia umană: colectivitatea persoanelor fizice care locuiesc pe

un anumit teritoriu şi într-o anumită perioadă de timp.

Resursele umane: totalitatea populaţiei, la un moment dat, care

poate presta o activitate social-economic.

Depozitele detritice sunt formate în urma aluviunilor, transportate

de râuri în mări şi oceane. Sunt constituite din minerale grele, mai frecvente

fiind magnetitul, ilmetitul, titanitul, zirconiul, aurul şi în cantităţi foarte mari

nisipul şi pietrişul.

Nodulii polimetalici reprezintă depuneri pe fundul oceanului,

aflate la mari adâncimi (4000-6000m), cu diametrul de câţiva centimetri şi

până la 300kg. Conţin mai multe elemente precum nichelul, cobaltul, fierul,

cuprul, etc. Au fost descoperite până acum 42 de tipuri de astfel de elemente

în diferite combinaţii.

Page 22: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 1–RESURSELE NATURALE ŞI RESURSELE UMANE ALE TERREI

1.10 Teste

1. Ce se înţelege prin fenomenul resurselor naturale;

2. Faptul că resursele naturale ele planetei sunt limitate ce decizii

economice credeţi că sunt necesare?

3. Care credeţi că sunt cauzele mobilităţii internaţionale a

populaţiei;

4. Identificaţi factorii de care depinde densitatea populaţiei;

5. Explicaţi cauzele reducerii populaţiei la noi în ţară în ultimul

deceniu şi jumătate.

1.11 Bibliografie

1. Silviu Negruţ (coordonator), Geografie economică mondială, Editura

Meteor Press, Bucureşti, 2008;

2. Bebe Negoescu, Gheorghe Vlăsceanu, Geografia economică. Resursele

Terrei, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2001;

3. Nicu I. Aur, Mădălina Andrei, Cezar G. Gherasim, Geografia

economică şi politică universală, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2005;

4. Florina Bran, Tamara Simon, Ildiko Ioan, Geografia economică

mondială, Editura economică, Bucureşti, 2005

Page 23: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 2 – CĂRBUNII

15

TEMA 2

CĂRBUNII

Obiective:

Să punem în evidenţă amploarea resurselor de cărbuni

Răspândirea geografică a resurselor de carbuni

Amplasarea geografică a producţiei

Situaţia resurselor de cărbuni în România.

Conţinut:

2.1 Rezervele naturale de cărbuni şi repartiţia geografică

2.2 Evoluţia producţiei mondiale de cărbune

2.3 Producţia de cărbune şi repartiţia sa geografică

2.4 România

2.5 Expresii şi concepte cheie

2.6 Teste

2.7 Bibliografie

Page 24: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 2 – CĂRBUNII

Cărbunii reprezintă una din cele mai importante substanţe

minerale utile. Se remarcă, între combustibilii minerali, fiind nu numai o

valoroasă sursă de energie primară, ci şi materie primă pentru industria

chimică.

Cărbunii au fost cunoscuţi încă din antichitate, dar, pe scară

industrială, aceştia au fost folosiţi numai o dată cu dezvoltarea maşinismului,

în cursul revoluţiei industriale din secolul al XVIII-lea, mai întâi în Marea

Britanie, iar apoi în ţări ca Belgia, Germania, Polonia, Rusia, S.U.A. ş.a. În

această perioadă cărbunii aveau un rol vital în viaţa economică, devenind

sursa energetică indispensabilă, motiv pentru care secolul al XIX-lea a mai

fost numit „secolul cărbunelui”. Chiar şi la începutul secolului al XX-lea

ponderea cărbunelui în consumul energetic mondial depăşea 9/10 din total.

Importanţa economică a cărbunelui s-a menţinut până în zilele

noastre, producţia crescând cantitativ, dar scăzând ca pondere în balanţa

energetică, datorită utilizării şi a altor surse de energie primară.

După gradul de carbonizare (conţinutul de carbon), cărbunii se

clasifică în: turbă, lignit, cărbune brun, huilă şi antracit, ultimele două fiind

considerate cărbuni superiori.

2.1 Rezervele naturale de cărbuni şi repartiţia

geografică

Evaluarea rezervelor mondiale de cărbuni este dificilă şi, ca

urmare, sunt avansate cifre foarte variabile. Sunt utilizate valori prezentate la

Conferinţa Mondială de la Mǘnchen (1980), când rezervele sigure şi

probabile de cărbuni au fost evaluate între 10000 – 11000 miliarde t.

Dintre toţi combustibilii minerali, cărbunii deţin cele mai mari

rezerve certe şi probabile. Potrivit estimărilor făcute cu prilejul Conferinţei

de la Mǘnchen, cărbunii reprezintă 90% din rezervele de combustibili fosili,

faţă de numai 4% petrol şi 2% gazele naturale. Cărbunii vor mai servi

omenirea încă 1000 de ani.

Repartiţia geografică a rezervelor, este foarte inegală, 95% fiind

concentrate în emisfera nordică şi numai 5% în cea sudică (în principal în

ţări ca Australia, Asia de Sud, Columbia, Brazilia); în emisfera nordică

zăcămintele sunt concentrate între latitudinile de 35° şi 60°. Trei state deţin

peste 80% din rezervele probabile: CSI, SUA şi China, unele plasând CSI-ul

Page 25: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 2 – CĂRBUNII

pe primul loc (cu cca. 60%), altele China. Există, totodată, şi mari zone

geografice care au foarte mici rezerve ca, de exemplu, Africa (2,7%),

America de Sud (1,2%), Oceania (1,1%).

2.2 Evoluţia producţiei mondiale de cărbune

Producţia carboniferă s-a caracterizat printr-un ritm de creştere

foarte ridicat până în 1913 (secolul al XIX-lea fiind numit de altfel „secolul

cărbunelui”), când cărbunele domină sursele enrgetice (90% în balanţa

purtătorilor de energie primară). După această dată, producţia evoluează mai

lent sau chiar stagnează, ca urmare a creşterii ponderii hidrocarburilor. În

schimb, o dată cu „criza petrolului”, declanşată în anul 1973, are loc o

ameliorare a industriei carbonifere mondiale, care se revigorează; un aspect

important l-a constituit reconsiderarea cărbunilor inferiori, utilizaţi tot mai

mult în termocentrale.

Evoluţia producţiei mondiale de cărbuni(în milioane tone)

1980 1913 1938 1950 1980 1991 1996 1999 2006 2007

Huilă 474 1215 1178 1439 2733 3570 3730 3701,5 4585 5543

Lignit 38 125 262 792 996 1430 918 882,4 1610 945

Total 512 1340 1440 2231 3699 5000 4648 4583,9 6195 6488

Sursa: Images économiques du monde, 2002, BP Statistical Review of World Energy, 2007.

Page 26: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 2 – CĂRBUNII

2.3 Producţia de cărbune şi repartiţia sa geografică

Producţia carboniferă – de regulă în jur de 5 miliarde de tone –

este mult mai concentrată decât cea petroliferă: două state, respectiv China şi

SUA deţin mai mult de jumătate (55%) din producţia mondială.

Aceleaşi două state realizează, împreună, mai mult de două treimi

din producţia mondială de cărbune superior: China – 33%, SUA – 1/5 din

producţia mondială; alţi producători mai însemnaţi de cărbune superior sunt

India (cca. 485 mil. t), Australia(395 mil. t), Africa de Sud(244mil. t) şi

Polonia (cu cca. 148 mil. t).

Rezervele de cărbune ale unor ţări(2006)

Ţara Rezerve (mld.tone)

China 115,0

S.U.A. 247,7

Rusia 157,0

Germania 67

India 92,0

Polonia 14,0

Australia 79,0

Africa de Sud 49,6 Sursa: BP Statistical Review of World Energy, 2007.

Producţia de cărbune

Ţara (mil. t în 2006) (mil. t în 2007)

China 2380 2549

SUA 1054 1052

India 447 485

Australia 374 395

Rusia 309 313

Africa de Sud 257 244

Germania 197 122

Polonia 156 148

Kazahstan 96 86

Ucraina 81 94 Sursa: Images économiques du monde, 2002.

Page 27: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 2 – CĂRBUNII

EUROPA (inclusiv CSI). Continentul european, care multă

vreme s-a situat pe primul loc în ceea ce priveşte participarea la producţia

mondială (peste 50% înainte de 1980), în prezent a fost depăşit de Asia (chiar

şi fără partea asiatică a C.S.I.), reuşind să participe doar cu cca. 1/3 la

producţia mondială.

C.S.I. se înscrie între cele mai mari producătoare de cărbuni din

lume, deţinând, totodată, între 1/3 şi 2/3 din rezervele mondiale certe şi

probabile, din care 90% sunt localizate în partea asiatică.

Producţia a evoluat de la 66 mil. t în 1940 la cca. 443 mil. t. în

2000, menţinându-se ca al treilea producător mondial.

Din totalul producţiei, 80-85% se foloseşte în centrale electrice,

pentru producţia de cocs şi în consumul casnic, iar 15 – 20 % se exportă.

Ponderea cărbunilor în balanţa de combustibili a CSI este de cca. 25%.

Cărbunele a fost mai întâi exploatat în partea europeană, unde

există câteva bazine carbonifere, cele mai imortante fiind Doneţk sau

Donbas, din Ucraina. Deţine atât cărbuni cocsificabili (40%) cât şi, mai ales,

energetici (60%) .

Un alt bazin este cel al Moscovei, care participă cu cca. 10% la

producţia tării şi conţine numai cărbuni energetici. Prezintă importanţă

deosebită, fiind localizat în zona industrială a Moscovei, zonă mare

consumatoare de energie.

Bazinul Peciora, care deţine, mari rezerve de cărbuni cocsificabili,

alimentează cu cărbune regiunea industrială a Sank-Petersburgului în acest

scop s-a construit calea ferată Vorkuta-Sank-Petesburg.

În partea asiatică, unde sunt concentrate 90% din rezervele de

cărbune ale CSI-ului, cel mai mare bazin în exploatare este Kuzneţk

(Kuzbas), situat în bazinul râului Obi.

Bazinul Karaganda, situat la nord de lacul Balhaş, în Kazahstan,

participă cu cca. 1/10 la producţia ţării şi conţine atât huilă cocsificabilă, cât

şi cărbune brun în straturi groase şi uşor de exploatat.

Alte bazine carbonifere din partea asiatică sunt: Ekibastus din

Kazahstan, Minusinsk, în sudul Siberiei Occidentale, Tunguska, în partea

central-siberiană, cel de pe cursul mijlociu al fluviului Lena. În extremul nord

se află bazinele din peninsulele Taimîr, Indighirka şi Kolîma, cu zăcăminte

care, în prezent, sunt mai puţin exploatate, iar în Extremul Orient bazinele

Bureia, Sucean şi cele din insula Sahalin.

CSI deţine, totodată, şi cele mai mari rezerve de turbă din lume,

evaluate la 150 miliarde t, localizate în nordul părţii europene, în Siberia

Occidentală şi Orientală.

Germania. Este cel mai mare producător european de căbune.

Germania a extras multă vreme în jur de 500 mil.t anual, dar în ultimii ani şi-

Page 28: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 2 – CĂRBUNII

a redus producţia, în 2007 ajungând la 122,0 mil.t.,din care 110 mil.t lignit şi

cărbune brun (locul I pe glob la această categorie de cărbuni). Zăcămintele de

cărbune inferior sunt concentrate îndeosebi în partea estică, în bazinele

Saxono-thuringian şi Lauchhammer. Alte bazine din care se exploatează

cărbuni inferiori, atât lignit cât şi cărbune brun, se află în partea vestică:

Aachen, Köln, Saxonia Inferioară, Bavaria.

În ceea ce priveşte cărbunii superiorii (12 mil. t în 2007), se

remarcă bazinul Rurh - care constituie cel mai mare complex carbonifer din

Europa Occidentală şi unul dintre cele mai mari din lume, el favorizând,

dezvoltarea uneia dintre cele mai complexe şi importante regiuni industriale

din lume.

Polonia. Deţine cele mai mari rezerve de huilă din Europa

Centrală, iar în ceea cea priveşte producţia de huilă s-a situat multă vreme pe

locul 4 în lume – în ultimi ani pe locul 8. Zăcământul huilifer cel mai

important se află în sudul ţării, în Silezia Superioară. Participă cu cca. ¾ la

producţia totală a ţării şi cu peste 90% la cea de huilă. Poziţia geografică este

favorabilă, două că navigabile, Odra şi Wisla, legându-l de regiunile centrale

ale ţării şi de Marea Baltică, aceasta din urmă favorizând exportul în

domeniu.

Huilă cocsificabilă se mai exploatează, dar în cantităţi mici, în

Silezia Inferioară – în bazinul Walbrych (cca. 5%). În podişul Lublin se

exploatează cărbuni superiori. Cărbuni inferiori se mai exploatează din

voievodatul Poznan şi Silezia Inferioară. Polonia deţine mari zăcăminte de

turbă în nord – estul ţării, în Mazuria.

În Cehia rezervele sunt mai modeste, cu predominanţa cărbunilor

bruni şi a ligniţilor (80% din totalul de 44 mil.t extrase în 2007). Cărbunii

constituie principala sursă de energie primară. Cel mai mare bazin carbonifer,

care participă cu cea mai mare parte la producţia de huilă a ţării, este cel din

Silezia Cehă (Ostrova Karvina); a doua bază huiliferă o constituie Boemia şi

Moravia, cu bazine mici (Klado, Plsen). A treia bază carboniferă o constituie

Boemia de Nord (bazinele Most şi Sokolov), cu cea mai mare participare la

producţia ţării.

Marea Britanie a fost prima ţară din lume care a trecut la

exploatări masive de cărbune încă din secolul al XVIII-lea. Localizarea

favorabilă a uşurat transportul şi au creat condiţii avantajoase dezvoltării

timpurii a industriei metalurgice şi a exportului. Calitatea cărbunelui,

deosebit de bună, adăncimea mică şi grosimea mare a straturilor au înlesnit

exploatarea lor, dar, totodată, a dus şi la epuizarea straturilor de suprafaţă şi

de mică adâncime.

Rezervele sunt încă mari (peste 130 mld.t), exploatându-se în

exclusivitate cărbuni superiori, cocsificabili. Producţia, multă vreme

Page 29: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 2 – CĂRBUNII

constantă, respectiv în jur de 100 mil. t huilă, a scăzut foarte mult în ultimii

ani( 24 mil. t în 2007). Există cinci bazine carbonifere mai importante:

bazinul Scoţiei, Northumberland, Yorkshire, Lancashire şi Ţara Galilor

(Wales), care deţine huilă concsificabilă de diferite tipuri. Aproximativ 2/3

din producţie provine din bazinele Northumberland, Yorkshire, Lancashire şi

Ţara Galilor.

America de Nord. Această regiune a planetei participă cu

aproape 1/5 la producţia mondială, remarcându-se Statele Unite ale

Americii, care prin producţia de 1052 mil. t în 2007 (din care 90% cărbune

superior), se situează pe locul al doilea în producţia mondială; multă vreme a

ocupat primul loc, în ultimii ani, au fost depăşite de China.

Repartiţia resurselor este foarte inegală, cantitativ şi calitativ.

Aproximativ 4/5 din acestea sunt concentrate în vest, în zona Munţilor

Stâncoşi (în statele Montana, Wyoming, Utah, Colorado, Washington, North

Dakota), zonă care participă cu aproape 2/5 la producţia ţării. Restul de 1/5

din rezerve se află în estul şi centrul ţării, zone care participă însă cu mai

mult de jumătate la producţia totală.

Cel mai important bazin este Complexul carbonifer apalaşian, din

estul ţării, axat pe Munţii Apalaşi, care se desfăşoară din statul Pennsylvania,

în nord, până în statul Alabama, în sud, zăcământul fiind alcătuit din cărbuni

de foarte bună calitate.

A doua bază carboniferă este cea din bazinul mijlociu al fluviului

Mississippi, zăcămintele fiind cantonate în statele Ohio, Illinois, Indiana şi

Kentucky (din estul fluviului) şi în statele Iowa, Missouri, Nebraska, Kansas

şi Oklahoma (în vest). Participarea acestui bazin la producţie este mică

(15%), dar calitatea cărbunelui este excepţională.

A treia bază carboniferă o constituie bazinele din vest (Colorado,

Utah, North Dakota), care participă cu aproape jumătate la producţia ţării.

Cărbunii deşi deţin cu ceva mai puţin de 1/5 din structura

consumului de surse energetice ale ţării, sunt folosiţi în mare parte cca 60%

în termocentrale.

Pe întreg continentul american mai există un singur producător

mai reprezentativ, respectiv Canada: 65,0 milioane t în 2007, în deosebi în

provinciile Alberta, British Columbia şi Saskatkewan.

ASIA. Pe acest continent există doi mari producători de cărbuni:

China şi India.

China este în prezent prima producătore din lume (2549 mil. t în

2007), participând cu aproape 2/5 din producţia mondială. Cărbunii deţin o

pondere foarte mare (4/5) în balanţa energetică, fiind sursa energetică

primordială a ţării. Cele mai mari bazine cu cărbuni superiori sunt localizate

Page 30: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 2 – CĂRBUNII

în nordul şi estul Chinei. În sud-estul şi centrul Chinei există zăcăminte de

cărbuni bruni.

Principalele exploatări se află în China de nord-est(Manciuria), la

Fushun, Benxi, ca şi în China de nord, bazinele Taiyuan şi Datong. Sunt

importante deasemenea exploatările din China centrală (în provincia Honan),

cele din China de est şi China de sud-est, din provinciile Yunan şi Hunan.

India (485 milioane t, cca 95% cărbune superior), deţine mari

zăcăminte de huilă conentrate în nord-estul ţării, în statele Bihar, Assam şi

Madhia-Pradesh şi în Bengalul de vest. Din aceste state se obţin cca 90% din

producţia ţării.

Alţi producători asiatici sunt: Turcia (cca 63,4 mil. t în 2006),

Indonezia(259 mil. T în 2007 ), R.D.P.Coreeană(50 mil. în 2006).

În Africa, marea producătoare este Africa de Sud (cca 244 mil. t

în 2007, în exclusivitate huilă).

În Oceania şi America de Sud rezervele de cărbuni nu sunt

semnificative, doar Australia şi Columbia având o rezervă apreciabilă de

huilă şi lignit.

2.4 Cărbunii în România

România deţine rezerve de cărbune modeste (1,15 mld. t),

alcătuite în special din cărbuni inferiori (1,1 mld. t). Producţia a scăzut

simţitor după anul 1990, ajungând la 31,2 mil. t în 1991, 38,9 mil. t în 1993,

36,1 mil. t în 1996 şi ajungând la doar 35,7 mil. t în 2007.

Repartiţia geografică a bazinelor carbonifere. Huila este

cărbunele superior de bază al ţării noastre, cel mai mare bazin huilifier al ţării

fiind bazinul Petroşani.

În ceea ce priveşte cărbunii inferiori, lignitul este tipul de

cărbune reprezentativ pentru ţara noastră. Cea mai mare parte a rezervelor se

concentrează în Podişul şi Subcarpaţii Getici, unde există mai multe bazine:

1. Bazinul Motru – Jilţ – Rovinari, este cel mai mare bazin

carbonifer al ţării, deoarece deţine cea mai mare parte a rezervelor de lignit şi

asigură cca. 50% din totalul producţiei de cărbune energetic ţării.

2. Bazinul Huscioarei, situat în podişul Mehedinţi.

3. Bazinul Alunu – Berbeşti, amplasat în Subcarpaţii Gorjului şi

Vâlcii.

Alte bazine carbonifere:

- Bazinele Munteniei Centrale

Page 31: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 2 – CĂRBUNII

- Bazinul Barcău – Crasna

- Bazinul Baraolt

Bazinul Valea Crişului

2.5 Expresii şi concepte cheie

„Secolul cărbunelui” a fost supranumit secolul al XIX-lea, pentru

rolul vital pe care l-a avut cărbunii, ca sursă de energie în acest veac.

Gradul de carbonizare reprezintă concentraţia de carbon în funcţie

de care se face clasificarea cărbunilor.

2.6 Teste

1. Care sunt ţările cu cele mai mari rezerve de cărbuni din lume?

2. În care emisferă a pământului se găsesc cele mai mari rezerve de

cărbuni?

3. Producţia de cărbune a crescut în Europa în ultimul deceniu?

4. Ce tară este cea mai mare producătoare de cărbune?

5. Care este cărbunele superior de bază în Romănia?

Page 32: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 2 – CĂRBUNII

2.7 Bibliografie

1. Silviu Negruţ (coordonator), Geografie economică

mondială, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2008;

2. Miron Florea, Geografie economică mondială, Editura

Aula, Braşov,2000;

3. Nicu I. Aur, Mădălina Andrei, Cezar G. Gherasim,

Geografia economică şi politică universală, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 2005;

4. Florina Bran, Tamara Simon, Ildiko Ioan, Geografia

economică mondială, Editura economică, Bucureşti, 2005.

Page 33: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 3 – PETROLUL ŞI INDUSTRIA PETROLIERĂ

25

TEMA 3

PETROLUL ŞI INDUSTRIA PETROLIERĂ

Obiective:

Ne propunem să scoatem în evidenţă importanţa petrolului ca

resursă economică de bază în industria energeică şi chimică, dar

ca resursă epuizabilă.

Conţinut:

3.1 Exploatarea industrială a petrolului

3.2 Rezervele mondiale de petrol şi repartiţia lor geografică

3.3 Reprtiţia geografică a exploatărilor petroliere

3.4 Rafinarea petrolului pe glob

3.5 Comerţul mondial cu petrol

3.6 România

3.7 Expresii şi concepte cheie

3.8 Teste

3.9 Bibliografie

Page 34: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 3 – PETROLUL ŞI INDUSTRIA PETROLIERĂ

Petrolul brut sau ţiţeiul reprezintă un amestec complex de

hidrocarburi solide şi gazoase, dizolvate în hidrocarburi lichide, asociate în

proporţii diverse.

Ca materie primă ce a mobilizat în jurul său atâtea energii şi a

revoluţionat tehnicile industriale şi de transport, petrolul a fost semnalat cu

mult înainte de începerea exploatării pe scară industrială. Încă din antichitate

există menţiuni asupra existenţei petrolului în regiuni din zona Golfului

Persic. Sub formă de bitumen natural, petrolul era folosit în Orientul

Mijlociu, ca liant şi izolant în construcţia zidurilor Babilonului.

Săpăturile arheologice au demonstrat prezenţa şi folosirea

petrolului în Dacia. Exploatarea petrolului, prin puţuri, este menţionată în

Moldova (Lucăceşti), în anul 1440, de marele cărturar român Dimitrie

Cantemir.

În principal petrolul este folosit în combustie, ca lubrifiant şi ca

materie primă în chimie.

3.1 Exploatarea industrială a petrolului

Este plasată la jumătatea secolului al XIX-lea datorită sistemului de

forare prin sonde mecanice experimentate în S.U.A., apoi în Rusia şi

România, descoperirii sistemului de separare a petrolului lampant (Franţa) şi

construirii primelor rafinării.

România este prima ţară din lume cu o producţie de petrol înregistrată

statistic (1857), cu exploatări în văile râurilor Prahova şi Trotuş.

Între anii 1850 şi 1925 apar marile producţii de petrol pe toate

continentele, producţia mondială de petrol a crescut de la 70000 t, în 1860, la

peste 21 mil. t în 1900. Au fost construite primele rafinării, iniţial cu o

capacitate redusă, lângă Ploieşti, la Rafov – considerată a treia din lume –

apoi în S.U.A., Polonia, Canada etc.

Primele nave cisternă pe apele Mării Negre au apărut în 1878 iar

primele conducte pentru transport în 1862 în S.U.A.

Sfârşitul secolului al XIX-lea consemnează apariţia primelor societăţi

petroliere, regiuni de bază ale producţiei pe Terra fiind considerate:

Pennsylvania (S.U.A.), Baku, Caucazul de Nord şi Emba (Rusia), Valea

Prahovei (România) ş.a.

Dezvoltarea rapidă a trensporturilor auto (după anul 1900), extinderea

motorului cu combustie internă în domeniul naval şi al aeronauticii au

Page 35: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 3 – PETROLUL ŞI INDUSTRIA PETROLIERĂ

determinat o extindere considerabilă a producţiei mondiale, a prospecţiunilor

şi a capacităţilor de prelucrare şi transport.

Noi regiuni puse în valoare de U.R.S.S. şi S.U.A. sunt America

Centrală şi de Sud (Mexic, Venezuela), Asia de Sud-Est (Indonezia) şi

Orientul Mijlociu (Irak, Iran)

Petrolul se impune tot mai mult ca resursă energetică, după anul 1930

învigând definitiv în competiţia cu cărbunele. El câştigă tot mai mult teren

după cel de al doilea război mondial datorită dezvoltării rapide a

petrochimiei.

Mari regiuni petrolifere actuale: zona Golfului Persic, zona Golfului

Mexic, zona centrală americano-canadiană, Africa de Nord, zona Golfului

Guineii, Asia de Sud-Est, zona Volga-Ural, Siberia de Vest; în România s-a

impus regiunea Podişului Getic.

În 1960 ia fiinţă la Bagdad – Organizaţia Tărilor Exportatoare de

Petrol (OPEC) compusă din 13 ţări, având un rol decisiv în conturarea şi

promovarea politicii mondiale în domeniul petrolului, din această organizaţie

face parte Iran, Irak, Kuweit, Arabia Saudită, Venezuela, ş.a.

3.2 Rezervele mondiale de petrol şi repartiţia lor

geografică

Conform ultimelor date realizate de British Petroleum, rezervele certe

sunt de 165 miliarde de tone din care peste 100 miliarde sunt în Orientul

Mijlociu, iar rezervele incerte se cifrează la 360 miliarde tone.

Se fac întinse cercetări de descoperire de noi rezerve şi zăcăminte de

petrol atât în platforma continentala, în zona glacială şi în albia oceanelor

(Bazinul din Amazonia este cel mai recent).

Producţia actuală este de 3,9 miliarde tone anual, ele ar putea asigura

omenirea cu petrol o perioadă de aproximativ 40 de ani.

Repartiţia geografică a rezervelor certe de petrol

Asia (fără C.S.I.) deţine 64,5% din rezervele mondiale dintre care

61,5% numai în Orientul Mijlociu (Arabia Saudită – 36,3 mld.t, Iran– 18,9

mld. t, Emiratele Arabe Unite – 13 mld. t, Kuweit – 13,0 mld. t, Irak – 15,5

mld. t). Rezerve importante deţin R.P.Chineză 2,2 mld. t,India 0,8 mld. t şi

Indonezia 0,6 mld. t.

Europa deţine 12% (19,7 mld) din rezervele certe incluzând şi C.S.I.

(9,5 mld. t, Norvegia 1,1 mld. t, Marea Britanie 0,3 mld. t).

Page 36: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 3 – PETROLUL ŞI INDUSTRIA PETROLIERĂ

America de Nord posedă 5,5% (8,8 mld. t)din totalul rezervelor certe de

petrol ale lumii, concentrate în regiunile petroliere din S.U.A. (3,7mld. t),

Canada şi Mexic câte 1,7 şi respectiv, 2,4 mld.t.

Africa deţine zăcăminte în Liban (5,4) şi Nigeria (4,9). Acestora li se

adaugă cele din Algeria, Egipt şi Angola.

America Latină deţine 8,6% din rezervele Terrei concentrate în special

pe teritoriul Venezuelei.

Australia şi Oceania se înscriu ca un areal geografic care „vine din

urmă”, rezervele sporind de aproape 7 ori în ultimul deceniu, urmare a

exploatărilor efectuate în zona platoului continental circumaustralian şi a unor

insule din Pacific (Noua Guinee, Noua Zeelandă).

Producţia mondială de petrol a fost în anul 2007 de 3,9 mld. t, 30% fiind

obţinută din zăcăminte situate în platformele continentale.

3.3 Reprtiţia geografică a exploatărilor petroliere

ORIENTUL MIJLOCIU ŞI APROPIAT concentrează cea mai

mare parte a rezervelor certe ale lumii (61,5%) şi are cea mai importantă

pondere în producţie.

Petrolul exploatat în această zonă este în cea mai mare parte uşor şi

foarte uşor, situat la adâncimi mici (300-2000 m), ceea ce explică

productivitatea mare a instalaţiilor de extreacţie.

Arabia Saudită, cea mai mare deţinătoare de rezerve certe din zonă

şi din lume ocupă locul întâi şi la producţie (493,1 mil. t în 2007).

Litoralul Golfului Persic, între Dhahran (sud) şi Safaniyah (nord),

reprezintă a doua zonă cu exploatări terestre şi submarine.

Exportul petrolului extras se face prin două mari conducte

transarabiene: prima de peste 1730 km, porneşte din zona litoralului (Ras

Tannurah) până în portul libanez Saida; a doua leagă perimetrul Ghawar de

portul Yanhu la Marea Roşie (1200 km), în vederea exportului petrolului prin

Marea Mediterană şi Canalul Suez.

Iranul şi-a scăzut simţitor producţia (de la 300 mil. t în 1973 la 210

mil. t în 2006), datorită războiului purtat cu Irakul şi a unor măsuri

protecţioniste proprii.

Exploatări importante se fac în sud-vestul ţării, în spaţiul dintre Munţii

Zagros şi Golful Persic.

Page 37: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 3 – PETROLUL ŞI INDUSTRIA PETROLIERĂ

Irakul dispune de zăcăminte importante în nordul ţării, pe aliniamentul

Mossul – Kirkut – Khanaquin. Conducte importante dirijează petrolul irakian

dinspre Kirkut, prin Haditna, spre porturile mediteraneene Banias şi Tartus

(Siria). O alta, mai nouă, leagă aceeaşi regiune cu portul Al Fao la Golful

Persic.

Kuweitul este unul dintre primii deţinători de rezerve şi producători ai

lumii, aici se află unul dintre cele mai productive zăcăminte ale lumii –

Burgan.

Emiratele Arabe Unite – realizează producţia cea mai mare parte în

emiratul Abu-Dhabi, în extracţiile terestre din câmpul petrolier Murban şi în

cele marine de la Zecum. În 2007 a produs 135,9 mil. t.

A doua mare producătoare de petrol a lumii este America de Nord cu

cca. 311,5 mil. t în 2007, 50% din producţie fiind extrasă din SUA. În urmă

cu două decenii aceasta deţinea locul I, dar a ales calea importurilor, acestea

crescând de la 13% în 1960, la 33% în 1970 şi 53% în 2003. 2/5 din

producţia naţională se obţine în Golful Mexic (Texas-sudul statului, şi

Louisiana), atât în zonele terestre, dar şi pe platformele marine , în centrele

Corsicana, East Texas şi Taylor. A doua zonă petrolieră importantă este

situată Middlecntinent(1/3), în Texas, Oklahoma, Kansas şi Arkansas, şi mai

nou în New Mexico.

Există şi exploatări montane, cele mai cunoscute fiind California,

Colorado, Utah, dar şi în zona Marilor Lacuri, remarcându-se statele Illinois,

Indiana şi Michigan, fiind importantă ca prima furnizoare de petrol pentru

marea aglomeraţie industrială de la sudul Marilor Lacuri.

După 1960 începe exploatarea în Alaska, în zăcăminte terestre şi

marine, condiţiile climatului polar şi supolar fac ca exploatările şi transportul

petrolului să fie mai scumpe. Punerea în funcţiune a oleoductului Prudhoe

Bay-valdez a micşorat costurile petrolului, acesta fiind dirijat pe calea

maritimă spre SUA.

SUA ocupă locul doi în lume la proucţia de petrol din exploatările

marine, după Arabia Saudită. Dispune de cea mai vastă reţea de conducte,

depăşind 350 000km.

Canada, care are o rezervă de petrol ce poate acoperi nevoile de

cosum doar pe 10 ani, a produs în 2007 cca. 158,9 mil. t, situându-se pe locul

7 în lume. 70% din producţie este realizată în provincia Alberta. Explorări

recente au scos în evidenţă existenţa unor rezerve importante în nord, în delta

fluviului Mackenzie, precum şi pe platoul continental al Mării Beaufort

(asociat cu gaze naturale).

Canada dispune şi de o reţea de transport al petrolului,

aproximativ 35000 km de conducte fiind la dispozitia canadienilor.

Page 38: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 3 – PETROLUL ŞI INDUSTRIA PETROLIERĂ

Mexicul are trei zone importante de extracţie dintre care două se

află în peninsula Yucatan. Prima este zona Campo de Reform din care se

obţine mai bine de jumătate din producţia ţării. A doua este pe litoralul

vestic al Golfului Persic, unde exploatările au luat amploare. Ultima zonă

este zona Golfului Campeche cu zăcăminte submarine. Mexicul exportă peste

50% din producţia anuală, care în 2007 a fost de 173 mil. t, ocupând locul 6

în lume.

Venezuela se impune atât prin rezerve cât şi prin producţie,

petrolul fiind principala resursă a acestei ţări şi principalul produs de export.

Sunt două zone de extracţie imortante: Maracaibo ce asigură 80% din

producţia naţională (cu exploatări la Mene Grande, Cabimas, Lagunillas,

Mara, Tra Juana), cealaltă fiind Oriente, situată pe cursul mijlociu al fluviului

Orinoco (Oficina, Jusepin, El Templador).

Venezuela ocupă locul 9 în lume cu o producţie anuală de 133,9

mil. t, fiind cotată cu rezerve de cca. 11,5 miliarde t.

Argentina are exploatări în sudul ţării, centre importante de

extracţie fiind în Podişul Patagoniei, arhipeleagul Tierra del Fuego şi partea

central-nordică.

Se cuvine să mai fie menţionate pentru producţiile realizate

Trnidad-Tobago, Ecuador, Peru, Columbia şi Brazilia (cu importante

rezerve).

EUROPA ŞI C.S.I. Din cele 481 mil. t extrase în 2006 , 97,1%

revin ex-URSS, spaţiu geografic cu tradiţie în exploatarea petrolului, zona

caspică, reprezentată de oraşul Baku, fiind între primele în care a apărut

extracţia industrială a petrolului.

Zonă de extracţie este Siberia de Vest cu zăcăminte situate în

ţinutul Tiumeni, pe cursul inferior al fluviului Obi. Exploatări importante se

fac în perimetrele Surgut şi Tomsk cu 2/3 din producţia C.S.I.

În partea europeană cea mai mare producţie se obţine în zona

Volga – Ural – deţine locul întâi la producţie. Celelalte subzone ale părţii

europene sunt: Caucazul de Nord şi vecinătăţi sale nordice, cu exploatări

terestre şi submarine concentrate în perimetru Baku – Groznîi – Maikop.

În partea asiatică, se mai exploatează petrol pe ţărmul nordic şi

estic al Mării Caspice. Recent a intrat în exploatare un mare zăcământ la

Tengiz, în vestul Kazahastanului. Mici exploatări sunt plasate în Valea

Fergana (Uzbekistan) şi în Insula Sahalin în Extremul Orient Rus.

C.S.I. Magistrale importante pornesc din zona Volga – Ural spre

Moskova şi Sankt – Petersburg şi spre Europa Centrală (5000 km)

alimentând state din Europa de Est şi Centrală. O altă magistrală alimentează

Germania trecând prin Belarus şi Polonia. A treia magistrală importantă, de

Page 39: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 3 – PETROLUL ŞI INDUSTRIA PETROLIERĂ

aproape 7500 km, alimentează centrale din Siberia Centrală şi ajunge în

portul Nahodka, de la Marea Japoniei.

În Europa Occidentală se remarcă Marea Britanie, a treia

producătoare europeană după C.S.I. şi Norvegia – producţia 77 mil. t în 2006.

Petrolul se extrage numai submarin în largul Mării Nordului. Deşi

extracţiile sunt foarte costisitoare (de 10 ori mai scumpe decât în Orientul

Mijlociu), ele sunt totuşi efectuate din cauza adâncimii foarte reduse a apei

(sub 200 m), a calităţii petrolului şi apropierii de marile zone consumatoare

europene.

Câmpuri petroliere importante: zona centrală a Mării Nordului şi

cea a insulelor Shetland.

Norvegia, locul al doilea la producţie în Europa, îşi plasează

exploatarea petrolului în acelaşi orizont de timp cu Marea Britanie.

Exploatările sunt situate în platforma Mării Nordului, extinse mai recent în

Marea Norvegiei pâna în Nord la Marea Barents, unde au fost descoperite

rezerve importante. Recent Norvegia a plasat pe poziţie pentru foraj şi

extracţie platforma Troll, cea mai mare construcţie de beton din lume.

EXTREMUL ORIENT ŞI OCEANIA R.P.Chineză a extras în

2006, 183,7 mil.t ocupând locul 5 în lume. Exploatările importante ale ţării

sunt situate în China de Nord (Tacheng) şi Regiunea Shengli (delta fluviului

Huanghe) având o contribuţie importantă la producţia naţională. Golful

Bohai, concentrează cea mai mare parte a rezervelor chineze (3,2 mld. t).

Alte zone de extracţie sunt: China de Nord-Vest şi provincia Hehei (China de

Nord)

Indonezia este cea mai importantă producătoare de petrol din

sud-estul Asiei şi una dintre cele mai vechi de pe continent cu 47,4 mil. t. Cea

mai mare producţie se obţine în Insula Sumatra, insulele Kalimantan şi Java.

O treime se realizează în exploatările submarine din nord-vestul insulei Java

şi strâmtoarea Sulawesi.

Malaysia – realizează producţia din exploatări submarine de 34,2

mil. t în 2007.

Brunei un mic stat în nordul insulei Kalimantan are o producţie

constantă de cca. 9,5 mil. t obţinută din exploatări submarine.

În sudul Asiei, India este o producătoare recentă, cu exploatări

terestre în nord (statul Assam – bazinul fluviului Brahmaputra) şi submarine

– producţie în 2007 de 37,3 mil. t.

Australia este o producătoare nouă de petrol, cu exploatări numai

submarine, în strâmtoarea Bass din sudul ţării (23,8 mil. t în 2007).

CONTINENTUL AFRICAN are o contribuţie relevantă la

producţia mondială 10%. Pe teritoriul său există două mari zone petroliere:

una în nord, cu exploatările situate, în cea mai mare parte, în Sahara, şi alta în

Page 40: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 3 – PETROLUL ŞI INDUSTRIA PETROLIERĂ

regiunea Golfului Guineii. Zona din nord include exploatările din Libia,

Algeria, Egipt şi Maroc.

Libia primul deţinător de rezerve al Africii şi-a micşorat

producţia în ultimele două decenii, de la 97 mil. t în 1978 la 86 mil. t în 2007.

Prima zonă de exploatare este situată în centrul şi nord-estul ţării, în Deşertul

Libiei, zona este legată de litoralul Mediteranei în vederea exportului şi

rafinării petrolului. A doua zonă, cu producţie modestă, este situată la graniţa

cu Algeria.

Algeria deţine rezerve mai mici, având o producţie de 86,1 mil.t

în 2007. Rezervele sale sunt cantonate în est, la graniţa cu Libia, în nord şi în

sud. Numeroase conducte dirijează petrolul algerian spre porturile Arzew,

Alger şi Skikda,unde se află şi importante capacităţi de rafinare.

Egiptul, cel mai vechi producător african – 34,1 mil. t în 2007,

dispunând de zăcăminte complexe – terestre şi submarine – în Peninsula

Sinai şi Golful Suez. Importante conducte converg spre terminalul Ras

Gharib de la Marea Roşie şi rafinăriile de la Port Suez, Cairo, Alexandria.

Zona Golfului Guineii, cu prelungirea sa sudică, realizează cea

mai mare parte din producţia submarină a Africii. Nigeria, primul producător

african, are exploatări îndeosebi pe continent. Exploatările submarine sunt

situate în sud-est şi în extremitatea sud-vestică a ţării. Importante terminale

petroliere „adună” petrolul, Nigeria exportând cea mai mare parte (90%) din

producţia sa de 114,2 mil. t în prezent.

Alţi producători relevanţi din zonă sunt Gabonul, cu o producţie

importantă realizată submarin – 11,5 mil.t , şi Angola –84,1 mil.t.

3.4 Rafinarea petrolului pe glob

Industria de rafinare a ţiţeiului este astăzi una dintre cele mai

importante ramuri industriale.

Rafinarea petrolului se realizează fie la „producător”, fie, mai

ales, „la consumator” în marile ţări importatoare. În primul caz, capacităţile

de rafinare sunt plasate în zonele de extracţie sau în porturile specializate

pentru export. În ţările importatoare, rafinăriile funcţionează în porturi sau în

interior, sau pe traseul sau la capătul unor reţele de transport prin conducte

(Magistrala transsiberiană - în Rusia, sau „Interprovincial” – în Canada). La

nivel mondial, în anul 1993 existau 712 rafinării, dispuse în 114 ţări, cu o

capacitate de prelucrare ce depăşeşte 73 mil. barili/zi. Dintre acestea 507

Page 41: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 3 – PETROLUL ŞI INDUSTRIA PETROLIERĂ

rafinării sunt dispuse în 28 de state, fiecare cu o capacitate de peste 500000

barili/zi, cele mai numeroase fiind amplasate în SUA(184), Japonia(41) şi

Rusia(29).

În anul 2006 capacitatea de rafinare a fost de peste 4,3 mld. t

(America de Nord- 24%, Europa şi CSI - 29%, Asia de Sud şi Sud-Est şi

Australia- 27,4%, America Centrală şi de Sud- 7,7%, Orientul Mijlociu şi

Apropiat- 8,3% şi Africa- 3,8%).

SUA dispune de cea mai mare capacitate de rafinare din lume.

Rafinăriile sunt grupate în câteva zone reprezentative: Golful Mexic şi

vecinătăţile (Houston, Texas City, Beaumont, New Orleans, Baton Rouge,

Galveston ş.a.), nord-estul atlantic (New York, Baltimore, Boston şa.), Marile

Lacuri (Chicago, Toledo, Cleveland), Middlecontinent (Tulsa, Ponca City,

Sugar Creek, Cushing ş.a.) şi litoralul vestic (Elsegundo, Martinez, Carson).

În Canada, marile capacităţi de rafinare sunt amplasate în nordul

Marilor Lacuri: Montreal, Sarnia, St. John, Halifax şi Vancouver.

Mexicul rafinează petrol, în general, pentru nevoile interne, la

Ciudad Madero, Salamanca şi Salina Cruz.

EUROPA OCCIDENTALĂ constituie o alta zonă cu o puternică

industrie de rafinare.

Italia ocupă un loc important prin rafinăriile amplasate în

porturile Milazzo, Priolo, Cagliari, Porto Torres şi Genova. Mari capacităţi de

rafinare sunt în apropiere de Milano, Torino şi Novarra.

Franţa are patru zone de concentraţie a industriei de rafinare:

Zona Marsilia, Sena Inferioară, Estuarul Gironde şi Zona Parisului.

Germania concentrează pe teritoriul său următoarele grupări:

a) Renano-Westfaliană (Köln, Gelsenkirchen, Wesseling,

Gordorf, Dinslaken);

b) sudul ţării(Karlsruhe. Ingolstadt, Neustadt) şi c) nordul

ţării(porturile Hamburg, Bremen şi Wilhelmshaven).

Marea Britanie dispune de rafinării mari pe litoral, mai

importante fiind concentrările: estuarul Tamisei (Shallhaven, Coryton ş.a.),

sudul Ţării Galilor (Milford Haven, Pembroke ş.a.), ţărmul Mării Nordului

(nord Tees, Teesport, Immingham ş.a.). În portul Southampton şi centrul

Fawley funcţionează cele mai mari rafinării din ţară.

În Olanda, în portul Rotterdam se află una dintre cele mai mari

capaciţăti din lume – rafinăria Pernia.

Spania şi-a dezvoltat o puternică industrie de rafinare portuară,

atât pe litoralul mediteranean cât şi pe cel nord-atlantic (Bilbao şi La

Coruña).

În celelale ţări din Europa de Vest capacităţi importante sunt

plasate în Belgia (Antwerp, Gand), Suedia (Göteborg), Noevegia (Oslo).

Page 42: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 3 – PETROLUL ŞI INDUSTRIA PETROLIERĂ

În rândul ţărilor din Est, cea mai mare capacitate de rafinare

revine C.S.I., cu deosebire Rusiei (273,3 mil. t/an în 2006), locul unu

mondial. Numeroase rafinării sunt situate în zonele de extracţie: Baku şi

Groznâi (Cucazul de Nord), Ufa (cea mai mare rafinărie a lumii), Işimbai,

Saratov, Kuibîşev şi Volvograd.

China ocupă locul doi în lume cu o capacitate de rafinare de 350

mil. t/an

Japonia (226 mil. t/an) este a treia ţară din lume după capacitatea

de rafinare integral amplasată în porturi. Se evidenţiază zona capitalei (Chiba,

Kawasaki, Yokohama), zona porturilor Kobe-Nagoya şi unele porturi de pe

coasta de sud-vest a insulei Honshu şi cea de nord-vest a insulei Kyushu.

Tot în Asia se mai evidenţiază capacităţi de rafinare în Indonezia,

India şi Singapore.

America de Sud şi Centrală cuprinde numeroase capacităţi de

rafinare, mai ales în Venezuela (Arabo), Trinidad-Tobago (Pointe-à-Pierre),

Argentina (La Plata) şi Brazilia (Recife).

Orientul Mijlociu şi Apropiat reprezintă regiunea cu cele mai

importante schimbări privind capacitatea de rafinare. Mai importante sunt

rafinăriile din Iran (Isfahan, Abadan), Arabia Saudită (Ras Tannurah),

Kuwait (Al Ahmadi), Iraq (Daura, Basra), Siria (Banias) ş.a.

Cele mai mari capacităţi de rafinare din Africa sunt cele din

Africa de Sud (Durban), Egipt (Alexandria şi Suez), Nigeria (Cadouma).

Australia are rafinării importante în porturile Melbourne, Sydney,

Brisbane şi Kwinana.

3.5 Comerţul mondial cu petrol

Din cele aproape 4 mld. t de petrol produse în 2007, statele

dezvoltate au consumat 3/4 din producţie, cea mai mare parte din aceasta

provenind din import.

Date recente arată că peste 2 mld. t de petrol au făcut obiectul

operaţiunilor de comerţ.

Prima zonă importatoare din lume este Europa Occidentală (40-

45%), în cadrul său distingându-se, în ordine Franţa, Germania, Italia,

Olanda ş.a.

A doua mare importatoare este America de Nord (25-30%), în

principal import efectuat de către SUA, care importă mai mult de jumătate

din necesarul de consum.

Page 43: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 3 – PETROLUL ŞI INDUSTRIA PETROLIERĂ

În estul şi sud-estul Asiei (aproximativ 30% din importurile

mondiale), Japonia concentrează cea mai mare parte a fluxurilor de petrol

(peste 235 mil. t/an). Dintre ţările Americii de Sud, importatoarea principală

este Brazilia.

Cea mai importantă zonă exportatoare este Orientul Mijlociu şi

Apropiat (30-35%), de unde fluxurile importante se dirijează spre Japonia,

Europa de Sud-Vest şi SUA.

Africa este a doua exportatoare (16-17%), Nigeria, Libia şi

Algeria fiind principalii furnizori pentru Europa de Vest, America de Nord

şi Mexic.

America Latină (13%), în principal Vanezuela şi Mexic, exportă

petrol în SUA şi chiar spre Europa de Vest.

CSI, cu deosebire Rusia, Ucraina, Azerbaidjan şi Turkmenstan,

deţine cca. 10% din exportul mondial, orientat, în primul rând, spre ţările din

est şi, mai recent, spre unele ţări occidentale (Germania, Franţa).

Alte fluxuri importante de export al petrolului se dirijază dinspre

Indonezia şi China spre Japonia.

3.6 România

România se înscrie ca un producător tradiţional de petrol,

acesta fiind cunoscut încă de pe vremea dacilor şi exploatat apoi, intens, în

secolele XV-XX.

Cea mai mare producţie de petrol a fost obţinută în anul 1938 de

8,7 mil. t, România situându-se pe locul patru în lume la acea dată. Aproape

integral producţia era obţinută în zona Prahovei (99%) şi în bazinul

Taslăului din Moldova.

Rezervele ţării sunt estimate la cca. 100 mil. t, în scădere, deşi în

ultimii ani datorită intenselor actvităţi de prospctare, s-au descoperit câteva

noi rezerve, îndeosebi în Subcarpaţii şi Podişul Getic, Câmpia Română,

Câmpia de Vest, iar mai nou în structurile profunde ale Depresiunii Colinare

a Transilvaniei ş.a.

Situaţia modestă a situaţiei noastre se datorează exploatărilor

neraţionale a vechilor zăcăminte, mai ales în perioada interbelică. Cele

descoperite în ultimile decenii se includ, cu puţine excepţii, în categoria

petrolurilor grele, vâscoase.

Page 44: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 3 – PETROLUL ŞI INDUSTRIA PETROLIERĂ

Repartiţia geografică a exploatărilor petroliere, sub raportul

rezervelor şi al ponderii în producţia mondială, arealul dintre Carpaţi şi

Dunăre rămâne în continuare cel mai important (70%). Zonele importante

sunt:

I. Zona Podişului şi Subcarpaţilor Getici, situată între Dâmboviţa şi

Jiu, este prima zonă intrată în exploatare, după 1950, cuprinzând patru

grupuri de centre de extracţie:

1. Gruparea din jurul oraşului Piteşti;

2. Gruparea Vâlcii;

3. Gruparea dintre Târgu Jiu şi Craiova;

4. Gruparea Oltului.

II. Zona Câmpi Dunării, ce sigură astăzi 25% din producţia ţării, deşi

producţia a debutat aici începând cu 1960, cu perimetrele:

1. Perimetrul teleormănean;

2. Perimetrul Urziceni-Galaţi;

III. Zona Subcarpaţilor dintre Dâmboviţa şi Buzău, cu cele trei

compartimente importante:

1. Concentrarea Dâmboviţei;

2. Concentrarea Prahovei;

3. Concentrarea Subcarpaţilor Buzăului.

IV. Zona Câmpiei de Vest;

V. Zona Subcarpaţilor Moldovei.

Zăcăminte noi, aflate în stadiul incipient de exploatare, sunt

situate în depresiunile Târgu Secuiesc (Gheliţa), Comandău şi Baraolt, la

curbura internă a Carpaţilor.

În 1987 a fost consemnată prima extracţie de petrol din

Platforma continentală a Mării Negre.

În anul 2007 România a extras 5,0 mil. t de petrol, producţia

fiind în sensibilă scădere, evoluţie impusă atât pentru protejarea resurselor

noastre, cât şi datorită reducerii petrolului în balanţa energetică a ţării.

Pentru acoperirea consumului intern România importată o cantitate de 10-15

mil. t anual.

Industria de rafinare a cunoscut o puternică dezvoltare,

capacitatea totală actuală fiind de peste 30 mil. t/an. Combinate complexe

funcţionează la Oneşti, Piteşti şi Brazi-Ploieşti, precum şi la Midia

Năvodari, pentru rafinarea potrolului din platforma continentală a Mării

Negre şi din import, rafinării cu capacităţi mai reduse sunt amplasate la

Ploieşti, Teleajen, Câmpina, Braşov, ultimile trei pentru producţia de

lubrifianţi, iar în Câmpia de Vest la Suplacu de Barcău, unde se rafinează

petrolurile grele din zonă.

Page 45: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 3 – PETROLUL ŞI INDUSTRIA PETROLIERĂ

3.7 Expresii şi concepte cheie

Petrolul brut sau ţiţeiul este un combustibil mineral clasic, de

origine organică, randamentul său energetic fiind cuprinsă între 9000 şi 1000

kcal./kg.

Este o resursă epuizabilă în cca 40-45 de an. Se prezintă ca un

amestec complex de hidrocarburi solide şi gazoase, dizolvate în hidrocarburi

lichide.

OPEC - Organizaţia Ţărilor Exploatatoare de petrol, înfiinţată în

anul 1960 cu sediul la Viena, din care fac parte pste 13 state. Este un

organism interguvernamental.

3.8 Teste

1. Care este cea mai bogată zonă geografică în rezerve de petrol?

2. Care sunt principalele caracteristici ale comerţului mondial cu

petrol?

3. Care sunt principalele ţări exportatoare de petrol?

4. Cum explicaţi axcensiunea conomică spectaculoasă a unor ţări

din Orientul Apropiat?

5. Unde se situează România în această ramură economică de bază

din punct de vedere al resurselor şi al producţiei?

Page 46: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 3 – PETROLUL ŞI INDUSTRIA PETROLIERĂ

3.9 Bibliografie

Silviu Negruţ (coordonator), Geografie economică mondială,

Editura Meteor Press, Bucureşti, 2008;

Miron Florea, Geografie economică mondială, Editura Aula,

Braşov,2000

Florina Bran, Geografia resurselor economice, Editura

Atheneum, Bucureşti, 1993

Florina Bran, Tamara Simon, Ildiko Ioan, Geografia

economică mondială, Editura economică, Bucureşti, 2005

Page 47: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 4 – GAZELE NATURALE

39

TEMA 4

GAZELE NATURALE

Obiective:

Subliniază randamentul caloric ridicat care poate ajunge până la

13850 kcal/m³, având şi alte multiple întrebuinţări în industrie, ca

materie primă în industria chimică, pentru îngrăşăminte chimice,

negru de fum, cauciuc sintetic, materiale plastice, fibre sintetice,

medicamente.

Conţinut:

4.1 Rezervele de gaze naturale şi distribuţia lor geografică

4.2 Regiunile producătoare de gaze naturale

4.3 Repartiţia geografică a exploatărilor gazeifere din România

4.4 Dinamica producţiei şi perspectivele acesteia în ţara noastră

4.5 Expresii şi concepte cheie

4.6 Teste

4.7 Bibliografie

Page 48: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 4 – GAZELE NATURALE

Gazele naturale, un alt combustibil mineral, sunt constituite din

hidrocarburi gazoase în care predomină metanul. Ele dispun de o putere

calorică ce poate ajunge până la 13.850 kcal/m3 şi se utilizează în două

direcţii majore: drept combustibil şi ca materie primă în industria chimică.

Folosite drept combustibil, ele constituie o sursă energetică excelentă, cu

ardere completă, fără să degaje fum sau să lase cenuşă, putând fi transportate

prin conducte la distanţe de mii de km şi nefiind prea poluante. Ca materie

primă pentru industria chimică, gazele naturale pot fi utilizate pentru

obţinerea metanului, a etilenei ori a amoniacului, a îngrăşămintelor chimice

pe baza de uree, negrului de fum, a maselor plastice, firelor şi fibrelor

sintetice.

Gazele naturale se împart în două categorii: gazul metan, şi gazul de

sondă.

1. Gazul metan, numit şi gaz uscat, se găseşte singur în zăcământ,

conţine o mare proporţie de metan (între 69 şi 99,91%) şi o canitate mică de

hidrocarburi superioare metanului (etan, propan, butan, izobutan etc.).

Zăcămintele de gaz pot fi în apropierea regiunilor petroliere (Zona Golfului

Mexic şi în cea a Middlecontinent-ului din S.U.A., Baku-Karadag, Podişul

Stavropol şi zona Saratov din C.S.I.).

2. Gazele de sondă, numite şi gaze umede sau asociate, se găsesc în

zăcământ împreună cu petrolul şi s-au format o dată cu acesta. În cadrul

zăcămîntului de petrol, gazele de sondă pot fi dizolvate în petrol sau se pot

găsi liber, formând o cupolă deasupra zăcământului de petrol, ori un strat

gazeifer inclus în acesta. În primul caz alcătuiesc aşa-numitul cap de gaz.

Gazul de sondă poate fi extras direct din zăcământ, fiind exploatat

odată cu petrolul, dar poate proveni şi din rafinarea petrolului (în urma

cracării). Multă vreme gazul de sondă a fost lăsat să se piardă în atmosferă,

ori a fost reintrodus în zăcămîntul petrolier pentru restabilirea presiunii.

Captarea şi utilizarea lui industrială, s-a făcut mai ales după cel de al doilea

război mondial, iar în ţările OPEC-ului chiar mai târziu (la începutul

deceniului al optulea).

Importanţa gazelor petroliere a crescut în ultimul timp şi va creşte şi

în viitor, mai ales în condiţiile menţinerii crizei energetice. G.N.L. (gazele

naturale lichefiate) au un mare rol în acoperirea vârfurilor de consum şi încep

să aibă importanţă pentru motoarele cu ardere internă (în C.S.I., Japonia,

S.U.A.), firmele vest-europene de prestigiu, constructoare de autoturisme,

făcând deja testări în aceeaşi direcţie.

Page 49: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 4 – GAZELE NATURALE

4.1 Rezervele de gaze naturale şi distribuţia lor

geografică

Rezervele sigure de gaze naturale ale lumii erau apreciate, la

începutul deceniului al nouălea, la 67 000 mld. m3., iar în 2002 la 177 660

mld. m3. La nivelul producţiei actuale (2007) de 2940 mld. m

3, ele ar putea

asigura consumul omenirii pe o perioadă de cca 60 de ani. Trebuie avut în

vedere însă că, pentru anii 2010-2020, se estimează o producţie de gaze

naturale de cca 3600 mld. m3, ceea ce va scurta perioada de asigurare cu gaze

naturale a lumii.

Din cele 177 660 mld. m3 sigure, cea mai mare parte 40% se află în

Orientul Mijlociu, unde se remarcă Iranul cu 14,7% în 2002. Urmează CSI cu

34,5 %, iar pe locul trei în ierarhia mondială a zonelor mari deţinătoare de

rezerve gazeifiere certe se situează America de Nord cu 4,2% din totalul

mondial din care în SUA cca 2,9%. Canada şi Mexicul deţin 0,9% şi

respectiv 0,4%. Africa este pe locul patru 9,2% cea mai mare exploatatoare

fiind Algeria cu 2,5% din totalul mondial, urmată de Nigeria 2,5% şi Libia

0,7%.

Europa, exclusiv C.S.I., ocupă locul următor (6,2% din totalul

rezervelor). Dintre acestea 5,1% aparţin Europei Occidentale, în cadrul căreia

Norvegia se situează pe primul loc (2,2%) fiind urmată de Marea Britanie şi

Olanda.

Circa 11% din totalul mondial de rezerve le deţin Malaysia, China,

Indonezia şi Pakistanul, iar în America de Sud 3,3% din totalul rezervelor

mondiale le are Venezuela.

4.2 Regiunile producătoare de gaze naturale

Gazele naturale sunt cunscute încă din antichitate, cu 2000 de ani

Î.H., fiind transportate prin conducte de bambus spre locurile de utilizare. Ele

au fost semnalate sub forma „focurilor vii” şi sub forma unor iviri aproape de

suprafaţă.

În secolul al XVII-lea, este cunoscut gazul metan în Europa, şi

anume la Copşa Mică.

Page 50: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 4 – GAZELE NATURALE

În 1908 la Şărmăşel în Transilvania este instalată prima sondă.

Utilizarea gazului metan pentru fabricarea negrului de fum are loc

în România din 1937, pentru fabricarea cauciucului sintetic, în 1937 în SUA,

şi a polietilenei şi amoniacului, în 1938.

În 1910 sunt captate pentru prima dată gazele de sondă la Runcu-

Bustuncsi.

Exploatarea industrială a gazelor a început în preajma anului 1880

când s-a înregistrat o producţie de 1,6 mld. m3. Până în cel de al doilea război

mondial producţia a crescut relative lent. Ulterior, intensificându-se

exploatările în unele ţări mai vechi producătoare (S.U.A., C.S.I., România,

Mexic, Italia şi Iran), precum şi începerea ori extinderea acestora în multe ţări

sau zone geografice (Europa Occidentală, Orientul Mijlociu, Africa de Nord),

producţia de gaze naturale a crescut, ajungând în anul 2007 la 2940 mld. m3.

Dinamica producţiei mondiale de gaze naturale (md. mc.)

Anul 1960 1965 1970 1975 1980 1985 2000 2006 2007

Producţia 470 700 1082 1300 1474 1591 2483 2865 2940

Repartizarea rezervelor şi a producţiei de gaze

naturale în principalele ţări

Nr.

crt. Ţara

Producţie

(mld. m3.

2007)

Ponderea în

producţia

mondială (%)

Rezerve

(mii mld. m3

2007)

1. Rusia 607,4 20,7 1652

2. S.U.A. 545,9 18,6 209

3. Canada 183,7 6,2 59,0

4. Iran 111,9 3,8 993,0

5. Norvegia 89,7 3,1 102,0

6. Algeria 83,0 2,8 159,0

7. Arabia Saudita 75,9 2,6 93,0

8. Marea Britanie 72, 4 2,5 17,0

9. China 69,3 2,4 102,0

10. Turkmenistan 67,4 2,3 101,0

.......................................................................................................................

17 România 11,6 0,4 0,63

Totalul mondial 2940 - - Sursa: BP Statistical Review of World Energy, 2008.

EUROPA. Continentul european, inclusiv C.S.I., deţine cele mai

mari rezerve de gaze naturale de pe glob: cca 2/5 din total; cea mai mare

Page 51: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 4 – GAZELE NATURALE

parte a acestora revine C.S.I. (35% din rezervele mondiale), unde sunt

concentrate mai ales în partea asiatica.

C.S.I. este cel mai mare producător mondial de gaze naturale, cu

cele peste 790,2 mld. m3 exploatate în 2007 asigurând mai mult de o treime

din producţia mondială. Se remarcă o creştere rapidă a producţiei în ultimii

10-15 ani: de exemplu în 1980, cu o producţie de 406 mld. m3., C.S.I. realiza

aproape 30% din totalul mondial. Producţia este asigurată în cea mai mare

parte de trei ţări membre ale C.S.I.: Rusia (607,4 mld. m3, oricum locul 1 pe

Glob), Uzbekistan (58,5 mld. m3), Turkmenistan (67,4 mld.m

3). C.S.I. posedă

zăcăminte şi exploatări importante atât în partea europeană, cât şi în partea

asiatică. În partea asiatică se remarcă Siberia de Vest, în cuprinsul căreia

zăcămintele gazeifere se concentrează pe cursul mijlociu şi inferior al

fluviului Obi, continuându-se şi submarin, în mai tot cuprinsul ţărmului Mării

Kara. Partea europeană cuprinde atât exploatări vechi, între care cele din

Ucraina subcarpatică, Povoljia (cursul mijlociu al Volgăi), Podişul Stavropol

(nordul Caucazului), cât şi exploatări mai noi ca zonele Orenburg (sud-vestul

Uralului de Sud).

C.S.I. dispune de o importantă reţea de conducte de transport şi

distribuţie a gazelor naturale: 270 000 km, din care numai reţeaua de

transport însumează peste 155 000 km. Exportă gaze naturale mai ales în

Europa (ţările Europei Centrale, Germania, Franţa) şi în Japonia.

EUROPA OCCIDENTALĂ concentrează zăcăminte şi exploatări

de gaze naturale atât pe continent cât şi în zonele submarine. Se impun, în

special, zăcămintele din Marea Nordului, cu mari rezerve, constituite din

gaze de sondă.

Olanda care a început exploatarea gazelor naturale în 1950, a ajuns

astăzi o mare producătoare mondială, cu cei cca 64,5 mil. y (2007) exploataţi

ocupând locul al nouă. Cel mai însemnat zăcământ se află în perimetrul

Sclochteren-Gröningen, din nord-estul ţării, care deţine cea mai mare parte a

rezervelor ţării. Olanda aprovizionează cu gaze naturale ţările U.E., fiind

prima exportatoare de gaze naturale de pe continent.

Marea Britanie are îndeosebi zăcăminte submarine, revenindu-i

cea mai mare parte a zăcămintelor din Marea Nordului, cu exploatări în

câmpurile Leman Bank, Viking; zăcămintele terestre se află în Scoţia şi

Anglia. Exploatarea acestora este relativ recentă (începănd cu 1965), dar

producţia a crescut rapid, stabilindu-se la 40-50 mld. m3 anual. A crescut însă

în ultimii ani, ajungând la 72,4 mld. m3 în 2007 ceea ce plasează Marea

Britanie pe locul al optulea pe glob.

Norvegia care a început destul de recent exploatarea (1978) s-a

impus deja ca o producătoare însemnată a continentului (89,7 mld. m3).

Dispune de însemnate rezerve submarine în tot lungul ţărmului, din Marea

Page 52: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 4 – GAZELE NATURALE

Nordului până în Marea Barenţ. În prezent exploatările se fac numai în Marea

Nordului, în zonele Ekofisk, Frigg, Cod ş.a., care sunt legate prin conducte

submarine de Germania (portul Emden).

Europa Ocidentală dispune de cea mai densă reţea de transport şi

distribuţie a gazelor naturale, remarcându-se în cadrul ei Marea Britanie,

Germania, Franţa, Italia şi Olanda.

AMERICA DE NORD concentrează unele dintre cele mai

însemnate zăcăminte gazeifere ale lumii (cca. 5 900 mld. m3), cantonate

îndeosebi în S.U.A. (cu ceva mai mult de jumătate din total). Printre cele

545,9 mld. m3 în 2007 se situează pe locul al doilea pe Glob, la mare distanţă

faţă de restul marilor producătoare ale lumii. Cele mai de seamă exploatări se

găsesc în zona Golfului Mexic, unde se realizează 2/3 din producţia

naţională. Baza o constituie statele Texas (cu 40% din totalul producţiei ţării)

şi Louisiana, cu exploatări atât terestre cât şi submarine. A doua zonă de

exploatări gazeifere este Middlecontinent, cu două concentrări, una sudică, în

statele Oklahoma şi Kansas, şi alta nordică, în statele Dakota de Nord şi

Dakota de Sud.

S.U.A. se evidenţiază prin cea mai extinsă reţea de transport şi

distribuţie a gazelor naturale, totalizând 1,5 mil. km. Numeroase conducte, de

lung traseu, leagă câmpurile gazeifere din zona Golfului Mexic şi din

Middlecontinent cu importante regiuni mari consumatoare (regiunea Marilor

Lacuri, nord-estul atlantic ş.a.).

Canada este, cu cele 183,7 mld. m3 exploatate în 2007, a doua

producătoare de pe continent şi a treia de pe Glob. Extracţiile de gaze se fac

în provinciile Alberta, Saskatchewan şi British Columbia. Aproape 2/5 din

producţie se exportă în S.U.A. De altfel, Canada are o reţea importantă de

conducte, în lungime de cca 150 000 km, care leagă zonele de extracţie atât

cu cele consumatoare canadiene din regiunea Marilor Lacuri, provincia

Ontario, cât şi cu S.U.A. Astfel conducta transcanadiană, care leagă oraşele

Edmonton de Montreal (3 800 km), serveşte şi pentru export în S.U.A.,

printr-o ramificaţie spre Chicago.

Mexicul este cunoscut de multă vreme ca o ţară cu industrie

gazeiferă. Producţia lui a scăzut, însă, în ultimul timp, înregistrând numai

46,2 mld. m3 în 2007, faţă de peste 35 mld. m

3 mai înainte. Rezervele şi

exploatările cele mai însemnate se află în extremitatea nord-estică, la graniţa

cu S.U.A. (gaz metan), şi în extremitatea sudică, Poza Rica şi în zona

istmului Tehuantepec (gaze de sondă).

În AMERICA DE SUD, cele mai mari zăcăminte le deţine

Venezuela (cca 4320 mld. m3), cu exploatări în regiunea petrolieră

Maracaibo (Amana, Lechoso ş.a.), având o producţie de 28,5 mld. m3. Ea a

Page 53: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 4 – GAZELE NATURALE

fost depăşită în ultimii ani de Argentina (44,8 mld. m3), care are zăcăminte şi

exploatări în centrul ţării şi în Patagonia de Sud.

În ASIA se remarcă ORIENTUL MIJLOCIU şi APROPIAT, care

dispune de mari rezerve (40% din cele mondiale). Cele mai mari rezerve le

deţine, în ordine, Iranul, Qatar, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite. În

prezent, principalul producător din zonă este Iranul (111,9 mld. t din 2007),

depăşind Arabia Saudită (75,9 mld. t); al treilea producător din zonă sunt

Emiratele Arabe Unite.

Cel mai important producător asiatic rămâne, în continuare,

Indonezia (66,7 mld. m3 în 2007) cu principalele exploatări din insulele

Sumatera şi Kalimantan. Intrată mai recent în rândul producătoarelor în

domeniu, China a devenit cel mai important producator asiatic, exploatând

anual cca 69,3 mld. m3

în anul 2007, îndeosebi în bazinele de hidrocarburi

din nord-vestul ţării.

În AFRICA, cele mai importante exploatări de gaze naturale se află

în nord, suprapunându-se Saharei. Cel mai important producător este

Algeria, cu cca 83 mld. m3 anual în ultima vreme; în prezent, principalele

exploatări sunt concentrate în partea nordică (Hassi R’Mell, Ain Salah ş.a.).

Algeria este un important exportator, în special în Europa (în principal prin

cele două conducte care o leagă de Sicilia) şi S.U.A. Alţi producători din

zonă sunt Libia, cu 14-15 mld. m3 anual (un important zăcământ aflându-se

la Marsa Brega), şi Egiptul (cca 46,5 mld. m3).

În deceniul al nouălea AUSTRALIA a devenit o producatoare tot

mai importantă (40 mld. m3 în 2007 faţă de 9,6 mld. mc. în 1980). Dispune

de exploatări submarine în lungul litoralului sud-estic, cu zăcăminte

însemnate care, după unii specialişti, le-ar putea întrece pe cele din Marea

Nordului, şi terestre în statul Queensland.

4.3 Repartiţia geografică a exploatărilor gazeifere din

România

Pentru ţara noastră, gazele naturale reprezintă una dintre cele mai

importante resurse naturale ale subsolului. Există atât gaz metan cât şi gaz de

sondă. Gazul metan are un procent foarte ridicat de metan (între 98 şi 99,7%),

iar puterea calorică este cuprinsă între 8 500 – 9 500 kcal/m3.

Rezervele de gaze naturale ale ţării noastre sunt destul de mici:

între 160 şi 350 mld. m3.

Page 54: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 4 – GAZELE NATURALE

Gazul metan se găseşte numai în Podişul Transilvaniei, iar gazele de

sondă sunt concentrate îndeosebi în zunele extracarpatice. Se deosebesc mai

multe zone de exploatare cum ar fi:

1. Podişul Transilvaniei (inclusiv depresiunile submontane) este

cea mai importantă zonă de extracţie, dispunând mai ales de gaz metan. În

cuprinsul Podişului Transilvaniei se pot deosebi două grupări ale centrelor de

extracţie, şi anume:

a) gruparea dintre Mureş şi Someş cu centrele: Sărmăşel, Şincai, Zau de

Câmpie, Sângiorgiu de Câmpie, Puini;

b) gruparea dintre Mureş şi Târnave, cu centrele: Delenii, Bazna, Cetatea

de Baltă, în vest, iar în est cu Dumbrăvioara, Miercurea Nirajului,

Sângiorgiu de Pădure, Nadeş, Cristuru Secuiesc ş.a.

2. Subcarpaţii Getici şi Podişul Getic. În sectorul de la est de

Olt se pot evidenţia următoarele centre de exploatare a gazelor de sondă:

Boldeşti, Boteşti (în apropiere de Târgovişte) şi Ciureşti, iar în cel de la vest

de Olt, Drăgăşani, Bustuchin, Ţicleni, Bibeşti ş.a.

3. Câmpia Română (dispune şi de unele exploatări de gaz

metan) cu următoarele centre: Urziceni, Jugureanu, Padina, Lişcoteanca,

Oprişeneşti şi Independenţa, în sectorul dintre Urziceni şi Galaţi, precum şi

unele din zona Videle şi din apropierea Craiovei (Gherceşti şi Işalniţa). În

zona de contact a Subcarpaţilor cu Câmpia Română se fac exploatări la Gura

Şuţii, Ariceşti, Măneşti, şi Finta (gaze de sondă).

4. În Câmpia de Vest, mai însemnate sunt exploatările de la

Călacea, în sectorul extracţiilor petrolifere din vecinătatea Mureşului, şi

Abrămuţ, în cel dintre Crişul Repede şi Someş.

Alte zăcăminte, mai puţin însemnate, se află în Depresiunea Târgu

Secuiesc (la Ghelinţa) şi în Podişul Moldovei (Găiceanca, Secuieni).

4.4 Dinamica producţiei şi perspectivele acesteia în ţara

noastră

Producţia de gaze naturale a României a crescut de la 2,1 mld.

m3 în 1938 (din care 1,8 mld. m

3 de sondă), la 32,95 mld. mc. în 1989 (din

care 10,73 mld. m3 gaze asociate), ocupând locul al şaselea pe Glob.

Producţia este însă în scădere în ultima vreme (atinsese 38-40 mld. m3 în anii

1980-1985, dar numai 25 mld. mc. în 1992 şi 13,6 mld. mc. în 2000 şi 12,1

mld. m3 în 2006 si 11,6 mld. m

3 în 2007); producţia de gaze de sondă s-a

stabilizat la 11-12 mld. m3, scăzând cea de gaz metan.

Page 55: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 4 – GAZELE NATURALE

4.5 Expresii şi concepte cheie

Gazul Metan: numit şi gaz uscat cu o concentraţie de metan

situată între 69 şi 99,91%, se găseşte singur în zăcămînt, şi mai conţine şi o

mică cantitate de hidrocarburi superioare precum etan, propan, izopropan,

izobutan, etc.

Gazul de sondă: numit şi gaz umed sau asociat, se găseşte

împreună cu petrolul şi s-a format odată şi împreună cu acesta. Are o putere

calorică mai redusă, între 5500-6000 kcal./m³.

Gazele naturale: un alt combustibil mineral ce constituit din

hidrocarburi gazoase şi este epuizabil în orizontul a cca 70 de ani.

4.7 Teste

1. Care a fost cauza care a determinat creşterea continuă a

consumului de gaze naturale impunând o campanie susţinută de

descoperire a noi rezerve?

2. Care este ţara cu care produce cea mai mare cantitate de gaze

naturale din acest început de secol?

3. Unde sunt localizate în Europa cele mai recente zăcăminte de

gaze naturale şi căror ţări aparţin?

4. Unde este localizat gazul metan în România?

5. Cum a evoluat producţia de gaze naturale în ţara noastră?

Page 56: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 4 – GAZELE NATURALE

4.8 Bibliografie

Silviu Negruţ (coordonator), Geografie economică mondială,

Editura Meteor Press, Bucureşti, 2007;

Miron Florea , geografie economică mondială, Editura Aula,

Braşov, 2000;

Erdeli George (coordonator), Geografia economică mondială,

Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1998;

Mihăilescu Ion Florin, Elemente de geografie economică

mondială, Editura Ex-Ponto, Constanţa, 2000

Page 57: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 5 – ROCILE DE CONSTRUCŢIE ŞI INDUSTRIA MATERIALELOR

DE CONSTRUCŢIE

49

TEMA 5

ROCILE DE CONSTRUCŢIE ŞI INDUSTRIA

MATERIALELOR DE CONSTRUCŢIE

Obiective:

Deşi cantitativ modestă în ansamblul producţiei industriale,

industria materialelor de construcţii este printre cele mai vechi şi

în prezent indispensabile în economia mondială

Conţinut:

5.1 Rocile de construcţie

5.2 Pietrele de construcţie în România

5.3 Industria materialelor de construcţie

5.4 Industria materialelor de construcţie în România

5.5 Expresii şi concepte cheie

5.6 Teste

5.7 Bibliografie

Page 58: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 5 – ROCILE DE CONSTRUCŢIE ŞI INDUSTRIA MATERIALELOR

DE CONSTRUCŢIE

5.1 Rocile de construcţie

Deşi în prezent ocupă o pondere modestă în ansamblul producţiei

industriale, industria materialelor de construcţii prezintă, totuşi, o importanţă

deosebită. Volumul impresionant de construcţii de locuinţe şi clădiri

industriale, numeroasele şi complexele lucrări hidroenergtice şi de

hidroamelioraţie, diverse construcţii edilitare, ca şi acţiunea de modernizare a

şoselelor şi, strâns legat de acestea, construcţia podurilor, viaductelor etc.,

care se dezvoltă într-un ritm alert în întreaga lume, impun creşterea masivă a

producţiei de materiale de construcţii. În construcţii se utilizează două

categorii de materiale: a) naturale, sub forma sub care se găsesc în natură;

b) obţinute pe scară industrială.

Multe roci (pietre naturale) au fost folosite, din cele mai vechi

timpuri, la construcţii cu destinaţii din cele mai diverse: locuinţe, cetăţi,

palate, monumente funerare, ziduri de apărare, poduri etc. Piatra nu a fost

folosită numai în construcţiile monumentale ale antichităţii (piramidele

construite în jurul anului 2000 î.Hr., palatul Cnossos din insula Creta, zidul

portului Pireu din Grecia ş.a.), ci şi în multe altele din perioada feudală. În

timpurile moderne, deşi importanţa rocilor a scăzut în comparaţie cu epocile

anterioare, ele au încă destule utilizări în construcţia drumurilor şi a căilor

ferate, cheiurilor, lucrărilor de fortificaţii, fundaţiilor de clădiri, ca şi în

arhitectura monumentală, ornamentaţii şi sculptură.

Rocile sunt unele dintre cele mai abundente resurse naturale ale

globului şi au o arie de răspândire foarte largă. După domeniul în care sunt

utilizate, acestea pot fi clasificate în două categorii:

a) Rocile utilizate în construcţia clădirilor şi a operelor de

artă. Această categorie include o gamă foarte largă de pietre naturale, atât ca

origine (cristalină, eruptivă şi sedimentară), cât şi calitativ, începând cu

gresiile şi calcarele cochilifere şi terminând cu pietrele semipreţioase. Rocile

din această categorie beneficiază de un colorit şi un aspect plăcut, pot fi tăiate

în plăci şi se pot şlefui şi lustrui uşor. În funcţie de calităţile respective, unele

sunt utilizate numai ca materiale de faţadă şi ca ornamente interioare, altele

pentru clădiri întregi.

Din grupa rocilor folosite la ornamentaţia clădirilor şi realizarea

operelor de artă fac parte marmura, breciile marmureene, onyxul, travertinul,

gabroul, dioritul, unele calcare etc.

Page 59: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 5 – ROCILE DE CONSTRUCŢIE ŞI INDUSTRIA MATERIALELOR

DE CONSTRUCŢIE

MARMURA, un calcar cristalin recristalizat, este utilizată în

decoraţia interioară şi exterioară a clădirilor (placare, scări, balustrade,

colonade, etc.) ori în realizarea operelor de artă (statui, monumente etc.), de

regulă, aceasta este opacă, avand însă şi un colorit divers. Fiind o rocă

metamorfică, zacămintele de marmură sunt cantonate în regiunile montane

cristaline. Europa concentrează unele dintre cele mai mari depozite de marmura

din lume şi de cea mai bună calitate. Astfel se remarcă Italia, în care marmura

reprezintă una dintre resursele naturale importante ale ţării. Calitativ, această ţară

se impune pe plan mondial nu numai pentru marmura de sculptură, dar şi pentru

cea destinată ornamentaţiilor. Zăcămintele italiene sunt localizate în două mari

zone: în Munţii Apenini şi în zonele preapenine şi în Munţii Alpi. Foarte

apreciată în lume este marmura pentru sculptură din munţii Apeninii Nordici,

cunoscută şi sub denumirea de marmura de Carrara (localitate situată la poalele

vestice ale Apeninilor, din împrejurimile căreia se exploata încă din timpurile

romane). Este de culoare alba, albăstruie, alb-galbuie şi translucidă. A fost

folosită de marii titani ai sculpturii epocii Renaşterii, între care Michelangelo.

Tot în Apeninii Nordici mai sunt importante exploatările din împrejurimile

oraşului La Spezia (marmură colorată), de la Levanto (verde şi roşiatică),

Portovenere ( cu unul dintre cele mai renumite tipuri de marmura numită porto:

pe un fond negru, apar vine galbui-surii). În Apeninii Centrali, respectiv în

provincia Toscana, se impun exploatăriile de la Siena (la sud de Florenţa) şi de la

Prato (nord-vest de Florenţa), ultima cu marmura verde. În Munţii Alpi există

exploatări de marmură pentru sculptură în valea Ossola (Val d'Ossola) şi

împrejurimi (de culoare albă ori alb-albăstruie) şi în Val-Venosta ( de culoare

albă), precum şi la Varenna (marmură neagră, mult solicitată pentru

monumentele funerare), Cesena (marmură verde, marmură roşie).

Italia este cea mai mare producatoare de marmură din lume (cca. 1,9

mil. t blocuri) şi cea mai însemnată exportatoare (cca. 450.000 t blocuri anual).

Grecia, are exploatări în special în zonele montane din apropierea Atenei

- Pentelikos şi Imettos, dar şi în insulele Paros şi Skyros. Marmura de Paros şi

Pentelikos este translucidă şi de culoare albă ori albăstruie, iar cea de Imettos este roşie

cu vinişoare albe.

Alte ţări care produc marmură sunt: Spania, Portugalia, Franţa, Suedia,

CIS, S.U.A., Canada, China, Japonia, Algeria şi Maroc.

TRAVERTINU - tuf vulcanic de precipitaţie - serveşte la placarea

interioară şi exterioară a clădirilor. Italia dispune de mari exploatări în Munţii

Apenini şi în zonele prealpine (se remarcă cele de la Tivoli). Franţa exploatează

în Champagne şi în Masivul Central. Alte producătoare europene sunt:

Page 60: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 5 – ROCILE DE CONSTRUCŢIE ŞI INDUSTRIA MATERIALELOR

DE CONSTRUCŢIE

Spania,Belgia, Cehia ( zona Karlovy - Vary) şi România, iar în restul lumii se

remarcă S.U.A. (Munţii Stâncoşi).

Italia este cea mai mare producătoare şi exportatoare de travertin din

lume. Alte exportatoare sunt Franţa, Spania si România.

GRANITUL (rocă eruptivă), pe lângă faptul că se poate lustrui frumos,

prezintă şi avantajul că unele categorii se pot prelucra cu dalta, obţinându-se

piese ornamentale sau plăci. Rezistenţa sa deosebită, precum şi absorbţia

redusă a umidităţii, îl impune şi la fundaţiile clădirilor monumentale ori

obişnuite. În decursul timpului, această rocă a servit la realizarea unor renumite

construcţii monumentale (majoritatea piramidelor Egiptului antic, Escurialul -

oraş-mănăstire de lângă Madrid, podul Westminster din Londra etc.). Sunt

vestite granitele roşii suedeze (Vibro) şi cele din sudul Finlandei (Rapakivi si

Viipuri), italiene (de Baveno şi Montorfano din Alpi) şi egiptene (de Assuan). Anumite categorii de GABROU, tot o roca eruptiva, sunt solicitate la

placarea interioară şi exterioară ori la construcţia de monumente, socluri etc.

GRESIILE ROŞII sunt caracteristice în construcţiile monumentale din

India, Marea Britanie etc., zăcămintele din India fiind printre cele mai mari din

lume.

Pentru ornamentarea unor construcţii deosebite ca palate, temple,

pagode, biserici, muzee etc., ori pentru unele opere de artă, se face apel la roci

naturale foarte scumpe din categoria pietrelor semipreţioase. Între acestea se pot

enumera: malahitul, jadul, azuritul, lazuritul, agatul, onyxul, jaspul etc.

b) Categoria rocilor naturale utilizate în construcţia drumurilor,

căilor ferate, cheiurilor, taluzelor etc. Această categorie include atât roci dure,

de regulă eruptive, rezistente la apăsare şi la acţiunea agenţilor externi (în special,

umiditate şi temperatură), cât şi roci friabile (pietriş şi nisip). Rocile friabile, fără să

necesite o prelucrare mecanică anterioară, se folosesc ca imbrăcaminte la

drumuri, pe când cele dure se taie în pavele, pentru a se putea pava drumurile şi

trotuarele, ori se sfărâmă în bucăţi mici, formând aşa-numita criblură, necesară în

principal la terasamentul căilor ferate.

Atât rocile dure, cât şi cele friabile au o largă răspândire pe glob.

De exemplu, GRANITUL - una dintre pietrele cele mai frecvent utilizate

la construcţia drumurilor şi terasamentelor de cale ferată - reprezintă 5-10% din

scoarţa terestră. Specifice multor zone eruptive din lume, inclusiv scuturilor vechi, unde

adesea se găsesc împreună cu cele roşii, sunt granitele obişnuite, existente în rezerve

foarte mari în Peninsula Scandinavă, cu prelungire în Karelia, apoi în America de Nord

şi zona Marilor Lacuri şi a fluviului Sfântului Laurenţiu, precum şi în anumite zone din

Siberia şi China, Brazilia, Marea Britanie, Spania şi Polonia.

BAZALTUL, roca eruptivă folosită cu deosebire la pavarea străzilor şi

pentru criblură, se găseşte pe mari întinderi (circa 300 000 km2) în nord - estul

Podişului Dekkan din India, unde formează unul dintre cele mai mari

Page 61: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 5 – ROCILE DE CONSTRUCŢIE ŞI INDUSTRIA MATERIALELOR

DE CONSTRUCŢIE

zăcăminte din lume, apoi în Irlanda de Nord (cu coloane celebre), Masivul

Central (Franţa), Transcaucazia (CSI) şi Orientul Îndepărtat.

ROCILE FRIABILE (nisipurile, pietrişurile) se exploatează din

albiile şi terasele inferioare ale apelor curgătoare.

5.2 Pietrele de construcţie în România

Ţara noastră posedă variate şi mari rezerve de roci naturale de construcţii.

Marea varietate a structurii geologice a teritoriului ţării dă posibilitatea

exploatării unei variate game şi a unor cantitaţi însemnate de roci, utilizate

direct în construcţii sau transformate industrial în diferite materiale de

construcţie (ciment, ceramică etc.).

Dintre rocile de origine eruptivă, granitul, rocă eruptivă dură, este folosit

îndeosebi la pavaje. Principalele areale sunt legate de structurile hercinice din

nordul Dobrogei sau sunt incluse în sisturile cristaline din Carpaţi (grupa Retezat

Godeanu, Zarand, Muntele Mare). În Munţii Măcinului se află cele mai însemnate

exploatări de granit, la Măcin, Greci, Turcoaia, Iacobdeal (cea mai mare din ţară).

Se exploatează, de asemenea, în Munţii Zarandului, în carierele de la Radna, Zam,

Săvârsin.

Bazaltul, o rocă de culoare cenuşie, solidificată în structuri prismatice (care

dau coloane de bazalt, asemănătoare cu cele de la Racoş şi Detunatele din Munţii

Apuseni), dură, se utilizează direct sau prelucrată prin topire (ţevi de bazalt).

Principalele cariere pentru exploatarea bazaltului sunt la Racoş şi Hoghiz

(Munţii Perşani), Topliţa (Munţii Călimani), Brănişca (Munţii Metaliferi), Lucăreţ,

Somoviţa (în Dealurile Lipovei).

Andezitul se întâlneşte pe suprafeţe întinse în Carpaţii Orientali şi Munţii

Apuseni, fiind roca predominantă a erupţiilor vulcanice neogene. Exploatările

principale sunt în munţii Oaş, Gutâi, Calimani, Harghita şi pe cursul superior al

Crişului Alb (în Muntii Apuseni).

Dintre rocile sedimentare, foarte variate ca aspect, densitate, mod de

întrebuinţare, mod de folosire sunt calcarele, argilele, pietrişurile şi nisipurile.

Calcarul, rocă compactă, are utilizări multiple, atât direct, cât şi, mai ales,

ca materie primă în fabricarea cimentului. Cele mai importante zăcăminte şi

exploatări se află în Dealurile Tulcei (la Mahmudia, Zebil, Mihail

Kogalniceanu), Munţii Codru - Moma (Vascău), Munţii Banatului (Doman),

Carpaţii Orientali (Bicaz şi Hoghiz, folosindu-se la fabricile de ciment din

localitaţile respective), Carpaţii Meridionali (Mateiaş, Lespezi şi Suseni, pentru

fabricile de ciment de la Câmpulung, Fieni, respectiv Bârseşti - Târgu Jiu, precum

şi la Băniţa, Ohaba - Ponor).

Page 62: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 5 – ROCILE DE CONSTRUCŢIE ŞI INDUSTRIA MATERIALELOR

DE CONSTRUCŢIE

Gresiile se utilizează în construcţii rurale şi pentru pavaje. Se exploatează

îndeosebi din flişul Carpaţilor Orientali la Pojorâta şi Păltinoasa (în apropiere de

Câmpulung Moldovenesc), Tarcau, pe valea Trotuşului (Gura Slănicului), la Siriu

(pe valea Buzăului) şi Teliu (lângă Braşov).

Creta se exploatează la Basarabi (Podişul Dobrogei).

Argila, rocă sedimentară plastică, se întâlneşte sub forma argilei

obişnuite, comune (din care se produc cărămizi, ţigle), caolin (argilă albă),

utilizată pentru ceramica fină, porţelanuri, şi argilă refractară. Argilele comune se

exploatează în foarte multe locuri, fiind utilizată la fabricile de cărămizi şi ţiglă

din apropierea localitaţilor respective. Caolinul se exploatează la Aghireşu, Parva (jud. Bistriţa - Năsăud),

Harghita Băi, iar argila refractară se obţine din carierele de la Aleşd, Vadu

Crişului şi Aghireşu.

Travertinul este tot o rocă sedimentară (tuf vulcanic resedimentat), utilizat

în construcţii monumentale, la placarea clădirilor, a staţiilor de metrou etc. Se

exploatează la Borsec (jud. Harghita) - nuanţe mai roşcate, şi la Banpotoc (jud.

Hunedoara) - nuanţe gri. Este cerut la export în numeroase ţări, datorită mai ales

coloritului foarte atrăgător.

Nisipul coarţos, folosit la obţinerea sticlei, se exploatează la Miorcani şi

Hudeşti (în nordul Moldovei, langă Prut), Vălenii de Munte, Hoghiz (lângă

Braşov) şi, mai recent, în grindul Caraorman (Delta Dunării).

Pietrişul şi nisipul de balastieră se folosesc în industria prefabricatelor din

beton, precum şi în construcţiile cele mai diferite. Balastierele se grupează pe

regiuni şi bazine hidrografice.

Între ROCILE METAMORFICE cele mai cunoscute sunt marmura şi

calcarele policrome.

Marmura este o rocă de construcţie scumpă, folosită la diferite ornamentaţii,

monumente etc. După caracteristicile calcarelor din care provin şi gradul de

metamorfism, există mai multe varietăţi de marmură (roşie, roz, albă) în Munţii

Poiana Ruscă se găsesc cele mai mari depozite şi varietăţi de marmură. Exploatarea se

face în carierele de la Ruşchiţa, cu marmură de culoare albă sau roz, Alun şi Căpriora

(estul Depresiuni Haţegului), de culoare albă şi gălbuie. În Munţii Codru-Moma

se extrag calcare policrome şi marmura la Moneasa şi Vaşcău. Cariere de marmură

mai există în Munţii Rodnei (Anieş, Parva, Cormaia), Făgăraş (Porumbacu), Munţii

Dognecei (Bocşa), în defileul Oltului (Râul Vadului).

Şisturile cristaline constituie o rocă comună pentru regiunile carpatice. Se

exploatează îndeosebi cele cu un metamorfism ridicat (Zam în Munţii

Zarandului, Derna în Munţii Plopişului).

Între rocile de construcţie, se mai exploatează mari cantitaţi de marne,

cu o largă răspandire în Subcarpaţi, flişul carpatic, Podişul Transilvaniei,

Page 63: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 5 – ROCILE DE CONSTRUCŢIE ŞI INDUSTRIA MATERIALELOR

DE CONSTRUCŢIE

Podişul Dobrogei etc.; au întrebuinţări în primul rând în industria cimentului, a

cărămizilor şi pentru prepararea noroaielor de foraj etc.

Tufurile vulcanice, folosite la producerea unor şorţuri de ciment sau ca

materiale de zidărie, sunt larg răspândite în exteriorul Carpaţilor (Slănic, Băile

Govora s.a.) şi în Podişul Transilvaniei (Apahida, Şercaia, Dej ş.a.).

5.3 Industria materialelor de construcţie

Această industrie este una dintre cele mai vechi din lume.

Meşteşugul fabricării cărămizilor, olanelor şi chiar al unor lianţi (mortar,

beton) este cunoscut şi practicat la unele popoare cu mult înaintea erei noastre

(asiro - caldeeni, popoarele Indiei, grecii, egiptenii şi romanii). De asemenea, sticla

era cunoscuta în Egipt cu 4 000 de ani î. Hr.

Subramurile principale ale industriei materialelor de construcţii sunt:

1. Industria lianţilor: produce ciment, var şi ipsos. Producţia mondială

de ciment a fost în anul 2007 de peste 2,6 mld. t, principalii producători fiind China

cu 1,3 mld. t, aproape jumătate din producţia mondială, India (160 mil. t), Japonia (66

mil. t), SUA (96 mil. t), Coreea de Sud (51 mil. t), Spania (48 mil. t), Rusia (45 mil.

t). În ultimii ani Asia a devenit principalul producător de ciment din lume, producând

peste 75%.

2. Industria ceramicii: realizează o gamă largă de produse, cu diverse

utilizări. O primă categorie o formează cărămizile de diferite tipuri - inclusiv

refractare, materiale de finisaj (placaj ceramic, plăci de faianţă, plăci de gresie),

materiale izolatoare (hidro, termo si fono), echipament tehnico-sanitar, teracotă

ş.a., toate utilizate în construcţia clădirilor civile şi industriale. O a doua categorie

o constituie obiectele de uz casnic (veselă din faianţă şi porţelan), iar o a treia,

obiectele de artă.

Baza de materii prime a industriei ceramice este foarte variată, prioritate

având însă argilele. Cele comune, folosite în industria cărămizilor obişnuite,

teracotei, ţiglei ş.a. sunt specifice regiunilor sedimentare, larg răspândite pe glob (cu

precădere în câmpii şi dealuri). Cele semifine, constituind materia primă pentru

placajul de faianţă, obiectele tehnico-sanitare etc., au şi ele o răspândire destul de

mare.

Între unităţile producatoare de produse ceramice utilizate în construcţii,

cele mai numeroase sunt fabricile de caramizi obişnuite. Materia prima existând mai

pretutindeni şi din abundenţă, unităţile producătoare sunt amplasate în zona marilor

centre consumatoare. Între marile producatoare se remarcă: CSI, R.P.D. Coreeana,

SUA, Germania, Marea Britanie şi Italia. Fabricile pentru caramizile refractare

Page 64: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 5 – ROCILE DE CONSTRUCŢIE ŞI INDUSTRIA MATERIALELOR

DE CONSTRUCŢIE

sunt localizate, de regulă, în cadrul sau în apropierea centrelor siderurgice. Între

ţările mari producatoare de materiale de finisaj (placaj ceramic, plăci de faianţă şi

plăci de gresie) se pot enumera: SUA, Germania, Franţa, Portugalia, Marea

Britanie şi Belgia. Italia şi Germania sunt cunoscute pentru exportul placajului

ceramic. Pentru obiecte tehnico-sanitare se remarcă: Italia, Franţa, Japonia,

Germania şi Olanda.

Obiectele de uz casnic şi artistic folosesc ca materie primă argilele

semifine şi fine (caolin). Caolinul serveşte la obţinerea porţelanului, din care se

realizează atât obiectele de artă, cât şi o serie de produse de uz gospodăresc. Mari

depozite de caolin, de foarte bună calitate, se găsesc în sud-estul Chinei, în Marea

Britanie (în peninsula Cornwall şi în comitatul Devon), în podişul Boemiei

(Munţii Brdy şi în zona localităţii Karlovy-Vary) din Cehia, în jurul localităţilor

Meissen din Germania şi în nord-estul Masivului Central în Franţa.

Rezervele de caolin din SUA sunt concentrate în sudul Munţilor Apalaşi şi în

Munţii Stâncoşi, iar cele din CSI, în Ucraina şi Ural.

Industria obiectelor de uz gospodaresc din faianţă este prezentă în multe

ţări ale lumii. În schimb, industria obiectelor artistice sau de uz ceramic din

porţelan au o răspândire cu mult mai redusă, uneori luând caracterul unei

industrii meşteşugăreşti. ÎIn industria porţelanului sunt vestite şi astăzi Japonia,

China, Coreea de Sud şi R.P.D. Coreeana. Porţelanul este un produs

tradiţional al sud-estului asiatic (alături de mătase). Deşi în prezent el nu mai

reprezintă pe piaţa mondială o marfă specifică acestei zone, porţelanurile

orientale se bucură, totuşi, de o mare solicitare. Între porţelanurile orientale,

supremaţia o deţine cel japonez din centrul Seto (lângă Nagoya), renumit

pentru figurine, apoi Kagoshima, Sasebo, Yamata ş.a.

În China, cel mai vestit centru al industriei porţelanului este Jingdezhen,

din sud (cu mari rezerve de caolin în jur).

Industria porţelanului se bucură, de asemenea, de renume într-o serie de

ţări din vestul Europei. Astfel, în Franţa se remarcă porţelanurile de Sevres şi

Limoges, în Germania cel de la Rosenthal şi Meissen, care se numară printre cele

mai vechi centre ale producţiei de porţelan din Europa, iar în Cehia cele de Boemia.

3. Industria sticlei. În afară de folosinţa tradiţională (geamuri pentru

ferestre), în timpul din urmă sticla a căpătat multiple utilizări în construcţii.

Materiile prime le reprezintă nisipurile silicoase, soda caustică cu mare puritate.

Acestora li se mai adaugă feldspatul şi boraţii. Nisipurile silicoase şi calcarele cu o

mare puritate au o răspândire relativ largă în lume. Se întâlnesc însă, mai rar,

nisipurile silicoase de foarte mare puritate, necesare obţinerii sticlei optice şi

cristalelor (cu un conţinut de peste 99,8% siliciu). Zăcămintele industriale de

feldspat se găsesc în SUA, CSI, Canada, Suedia ş.a. Boraţii, folosiţi la

categoriile de sticlă care suportă variaţii mari de temperatură (sticla pentru lămpi,

vase laborator, vată de sticlă), se obţin fie din zăcăminte, fie din emanaţii gazoase

Page 65: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 5 – ROCILE DE CONSTRUCŢIE ŞI INDUSTRIA MATERIALELOR

DE CONSTRUCŢIE

şi ape termale, SUA, India, Turcia, Italia fiind ţările care au cele mai mari

posibilităţi de obţinere a acestora.

Industria sticlei este foarte răspândită în lume, marea majoritate a statelor

acoperindu-şi necesarul din producţie proprie. Amplasarea unităţilor de

producţie se face ţinând seama mai ales de piaţa de desfacere şi de existenţa

combustibililor, decât de materia primă. Se remarcă, totuşi, ţări cum sunt: CSI,

Polonia, Cehia (nordul Boemiei), Germania (Saxonia, Thuringia, Ruhr, Saar),

Polonia (Silezia Superioară), Franţa (zona de nord-est şi pariziană), precum şi

Belgia (Gompel), Marea Britanie (Glasgow, Londra), Italia (Piemont). Apoi, pe

alte continente: Japonia (o producătoare mondială de sticlă şi obiecte de sticlă

obişnuită), China, Coreea de Sud, SUA.

5.4 Industria materialelor de construcţie în România

Industria prefabricatelor a căpătat, în ultimul timp, o foarte mare

importantă deoarece aceasta are un rol hotărâtor în industrializarea

construcţiilor. Prefabricatele se execută din beton, materiale ceramice etc.

Industria prefabricatelor din beton armat (cu bare de oţel) sau precomprimat

(utilizate pentru planşee, balcoane, scări, fundaţii, pereţi, poduri, baraje etc.) este

prezentă în toate ţările avansate din punct de vedere economic. O deosebită

amploare au căpătat-o, în ultimul timp, prefabricatele din azbociment

(realizate din ciment şi azbest), utilizate ca învelitori la canalizări, alimentare cu

apă ş.a., precum şi piatra artificială turnată (din ciment şi piatră naturală

măcinată). Rezerve mari de azbest poseda China, CSI şi Canada, iar producţii

însemnate realizează aceleaşi ţări.

Romania are o industrie reprezentativă de materiale de construcţie, dar,

în ansamblu, cu o scădere a producţiei începând cu anul 1990.

Subramura lianţilor este prezentă îndeosebi prin ciment, având numeroase

centre (între care Turda, Fieni, Comarnic, dintre cele mai vechi, Medgidia, Bicaz,

Bârseşti - Târgu Jiu, Câmpulung, Chistag, Chiscadaga, Hoghiz ş.a.), ipsos (de

regulă în aceleaşi centre) şi var (Comarnic, Câmpulung, Turda, Bicaz, Măgura - jud.

Buzău, Tâmăveni ş.a.).

Industria ceramicii cunoaşte o largă răspândire pe cuprinsul ţării pentru

ceramica pentru construcţii (cărămizi, ţigle, teracote etc.), la care se adaugă

fabricile de căramizi refractare (cele mai mari fiind la Alba lulia, Turda, Reşiţa,

Braşov) şi de ceramică fină (porţelan, faianţă), mai importante aflându-se la

Alba Iulia, Sighişoara, Cluj-Napoca, Curtea de Argeş, Bucureşti, Timişoara,

Piatra Neamţ.

Page 66: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 5 – ROCILE DE CONSTRUCŢIE ŞI INDUSTRIA MATERIALELOR

DE CONSTRUCŢIE

Industria sticlei, cu vechi tradiţii în România, este prezentă, în

principal, în centre cum sunt Mediaş, Târnăveni, Buzău, Boldeşti-Scăeni

(pentru geamuri), Azuga, Sighişoara, Mediaş, Avrig, Bistriţa, Pădurea Neagră

(jud. Bihor), Tomeşti (jud. Timiş), Buzău, pentru sticlărie, cristaluri, corpuri

de iluminat.

5.5 Expresii şi concepte cheie

Gabron: rocă eruptivă colorată care se utilizează la realizarea

operelor de artă şi ca ornament la construcţii.

Caolin: rocă sedimentară plastică de culoare albă din familia

argilei.

Industria lianţilor: produce cele mai importane materiale pentru

construcţii şi anume ciment, var şi ipsos.

5.6 Teste

1. Care este rolul rocilor naturale în naturale în activitatea

economică?

2. Care sunt cele mai cunoscute zone de exploatare a marmurei?

3. Care sunt subramurile industriei materuialelor de construcţii?

4. Care sunt tipurile de roci exploatate şi prelucrate în România?

5. Care sunt centrele de tradiţie de fabricare a porţelanului în

lume şi în România?

5.7 Bibliografie

Silviu Negruţ (coordonator), Geografie economică mondială,

Editura Meteor Press, Bucureşti, 2008;

Miron Florea , Geografie economică mondială, Editura Aula,

Braşov, 2000;

Erdeli George (coordonator), Geografia economică mondială,

Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1998;

Mihăilescu Ion Florin, Elemente de geografie economică

mondială, Editura Ex-Ponto, Constanţa, 2000

Page 67: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 6 – FONDUL FUNCIAR, AGRICULTURA, INDUSTRIA

ALIMENTARĂ ŞI INDUSTRIA UŞOARĂ

59

TEMA 6

FONDUL FUNCIAR, AGRICULTURA, INDUSTRIA

ALIMENTARĂ ŞI INDUSTRIA UŞOARĂ

Obiective:

Agricultura ca ramură de bază a economiei mondiale asigură

existenţa populaţiei, însă o dată cu „explozia demografică” a

apărut şi o „problemă alimmentară” la nivel mondial.

Totodată agricultura furnizează materii prime de bază pentru

industria alimentară, cea uşoară şi chimică, a cărei rezolvare este

destul de dificilă.

Conţinut:

6.1 Fondul funciar şi îmbunătăţirile sale

6.2 Modul de utilizare a terenurilor

6.3 Resursele agroalimentare şi animale

6.4 Regiunile agrogeografice ale Terrei

6.5 Agricultura în România

6.6 Industria alimentară

6.7 Industria uşoară

6.8 Expresii şi concepte cheie

6.9 Teste

6.10 Bibliografie

Page 68: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 6 – FONDUL FUNCIAR, AGRICULTURA, INDUSTRIA

ALIMENTARĂ ŞI INDUSTRIA UŞOARĂ

6.1 Fondul funciar şi îmbunătăţirile sale

În condiţiile creşterii explozive a populaţiei şi totodată, datorită

altor factori (politica de scoatere din circuitul productiv al unor suprafeţe de

teren agricol), economia mondială a ajuns la o balanţă alimentară precar între

cerere şi ofertă.

În cazul agriculturii ondiţiile naturale reprezintă o premisă de

prim ordin, acest sector economic fiind influenţat de condiţiile de mediu

(relief, climă, apă, soluri, vieţuitoare, etc) într-o măsură destul de mare.

Resursele agroalimentare au rol esenţial în dezvoltarea societăţii

omeneşti, ca materii prime pentru diferite ramuri industriale, produse de

schimb, dar îndeosebi ca mijloace de subzistenţă ale populaţiei. Mijlocul de

producţie principal în agricultură este solul. Prin sol se înţelege partea

superficială a scoarţei terestre, formată din materie anorganică, organică, apă,

aer, de unde îşi extrag plantele substanţele necesare dezvoltării lor şi care este

înzestrată cu propietatea esenţială de fertilitate.

Principalele grupe de soluri sunt: lateritele, soluril roşii de savană,

solurile brune de pustiuri şi semipustiuri, solurile roşii şi galbene

subtropicale, solurile castanii de stepă, solurile argiloiluviale, solurile

podzolice şi de tundră şi cernoziomuri în zonele temperate.

Pentru ameliorarea calităţii productive a terenurilor se realizează o

serie de îmbunătăţiri funciare: înlăturarea excesului de umiditate combaterea

eroziunii terenurilor, terasarea versanţilor, ameliorarea terenurilor nisipoase

şi sănătoase, combaterea efectului inundaţiilor, dar îndeosebi reducerea

deficitului de umiditate prin irigaţii.

Lucrările de desecare au ca scop principal includerea în circuitul

agricol a suprafeţelor ocupate de bălţi, mlaştini, terenuri cu exces de

umiditate sau expuse frecvent inundaţiilor,

Lucrările de terasare au tradiţii în Europa mediteraneeană pentru

culturile de viţă de vie, însă cele mai întinse suprafeţe e află în Asia (China,

Filipine, Indonezia, Japonia, cele două Coree) şi sunt folosite în special la

culturile de orez.

Combaterea eroziunii solurilor este o problemă importantă

îndeosebi pentru viitorul agriculturii, deoarece solul se reface foarte greu, în

timp, iar distrugerea sa accelerată diminuează continuu potenţialul productiv

al terenurilor. În acest moment eroziunea afectează o treime din terenurile

arabile ale Terrei.

Page 69: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 6 – FONDUL FUNCIAR, AGRICULTURA, INDUSTRIA

ALIMENTARĂ ŞI INDUSTRIA UŞOARĂ

Lucrările de irigaţii au rol substanţial în reducerea efectului

negativ al deficitului permanent sau temporar de umiditate. Suprafaţa irigata

pe glob este de peste 300 mii ha ceea ce reprezintă 1/5 din suprafaţa arabilă,

obţinânde-se cca 40% din producţia vegetală mondială.

6.2 Modul de utilizare a terenurilor

Suprafaţa totală a uscatului (cca. 150 mil. km2) cuprinde terenuri

arabile (11%), păşuni şi fâneţe (24%), fond forestier (31%) şi alte suprafeţe

(34%).

Terenurile arabile, cu o suprafaţă totală de cca. 15 mil. km2 şi o

pondere de 11% din suprafaţa uscatului, constituie principalul mijloc de

producţie al agriculturii. Există diferenţieri semnificative pe continente şi

regiuni. Valori apropiate de media mondială caracterizează ponderea

suprafeţelor arabile în America de Nord, CSI şi Asia de Est. Valori mai mari

există în Europa (30%) şi Asia de Sud (25%), iar mai reduse, sub nivelul

mondial, în Africa, Australia, America de Sud (între 5 şi 7%). La nivelul

ţărilor există diferenţieri foarte mari datorită mai multor factori, mărimea

suprafeţei ţării, condiţiile climatice, cererea de produse agroalimentare,

presiunea demografică, tradiţii istorice. Ţări mici, cu tradiţii agricole şi

condiţii favorabile, pot avea peste 50% terenuri arabile (Danemarca,

Ungaria), iar unele ţări mijlocii 40-50% (Polonia, Spania, Italia, Cehia,

Germania, Slovacia, România). Ţările de mari dimensiuni, chiar în condiţiile

unei agriculturi moderne, utilizează numai între 10-20% din suprafaţa lor

totală (SUA, Rusia, China) sau chiar mai puţin (Australia, Brazilia). O

situaţie aparte o are India, cu un teritoriu relativ întins (3,3 mil. km2) şi foarte

populat (peste 1 mld. loc.), unde suprafaţa arabilă ocupă o pondere de 50%

din suprafaţa fondului funciar.

Suprafaţa terenurilor arabile ar putea fi dublată în următorii ani

folosindu-se mijloacele tehnice actuale. În condiţiile creşterii accentuate a

populaţiei Terrei extinderea suprafeţelor arabile devine o necesitate.

Page 70: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 6 – FONDUL FUNCIAR, AGRICULTURA, INDUSTRIA

ALIMENTARĂ ŞI INDUSTRIA UŞOARĂ

Modul de utilizare a terenurilor pe continente (mii ha.) Total

Mondial Africa

America

de Nord

America

de Sud Asia Europa Oceania Ex-URSS

TOTAL 13392 3029 2241 1782 2758 488 854 2240

Fără ape

interioare 13079 2964 2138 1753 2679 473 845 2227

Arabil şi

culturi

permanente

1444

182

274

114

456

139

51

230

Păşuni şi

fâneţe 3402 900 364 494 760 83 432 369

Păduri 4028 685 716 829 536 157 157 947

Alte terenuri 4205 1197 783 316 928 206 206 682

Irigaţii 237 11 27 9 150 2 2 21

Păşunile şi fâneţele constituie o bază furajeră tradiţională pentru

creşterea animalelor. Ele cuprind suprafeţe de stepă (Europa, Asia Centrală),

preerii (America de Nord), pampas (America de Sud), savană (Africa) şi

chiar regiuni semideşertice (Australia, Africa, Asia Centrală).

6.3 Resursele agroalimentare şi animale

Plantele agricole constituie resursa esenţială de hrană a omenirii.

De asemenea, unele culturi vegetale formează o bază furajeră pentru creşterea

animalelor şi o sursă de materii prime pentru industrii.

Cultura cerealelor este predominantă în agricultura mondială,

ocupând peste 55% din totalul suprafeţelor arabile. Cele trei cereale de bază

(grâul, porumbul, orezul) au ponderi relativ apropiate în producţia totală de

cereale, care a depăşit 2,2 mld. t în 2005, aproape 2/5 din aceasta fiind

realizate de numai trei state (China, SUA, India).

Grâul (607 mil. t în 2007) are ca principali producători China

(singura ţară cu o producţie de peste 100 mil. t, începând cu anul 1992), India

(cca. 75 mil. t), S.U.A (53,6 mil. t), urmate de alte ţări cum sunt: Rusia(49,4

mil. t.) şi Franţa (33,2 mil. t.).

Principala constatare care se desprinde din analiza tabelului

următor este creşterea însemnată a producţiei de grâu, a celor mai populate

ţări ale lumii (China şi India). China a înregistrat o creştere a producţiei de

grâu cu aproape 11 mil. t, iar India un spor al producţiei de grâu de aproape

30 mil. t.

Page 71: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 6 – FONDUL FUNCIAR, AGRICULTURA, INDUSTRIA

ALIMENTARĂ ŞI INDUSTRIA UŞOARĂ

Grâul se poate cultiva în condiţii geoecologice foarte variate: în

regiunile umede, în oaze, pe înălţimile muntoase (2000-2400 m, în Anzi,

Tibet, platourile etiopiene), în regiunile subpolare; cea mai mare extindere o

are însă în regiunea temperată şi în Asia de Sud şi Sud-Est.

Principalii producători mondiali de grâu

Nr.

Cr

t

Ţara

Producţia

mil. t

(2006)

Ponderea în

producţia

mondială (%)

Producţia

mil. t

(2007)

Ponderea în

producţia

mondială (%)

1. China 104,5 17,2 109,8 18,1

2. India 67,4 11,5 74,9 12,4

3. Rusia 57,3 9,5 49,4 8,1

4. SUA 45,0 7,4 53,6 8,8

5. Franţa 35,4 5,8 33,2 5,5

6. Canada 27,3 4,5 20,6 3,4

7. Germania 22,4 3,7 21,4 3,5

8. Pakistan 21,3 3,5 23,5 3,9

9. Turcia 20,0 3,3 17,7 2,9

TOTAL

MONDIAL 605,9 651,7

Sursa: Calendario de Atlante Agostini, 2007; FAO, 2008

În America de Nord, grâul ocupă o zonă bine definită (wheat belt)

în regiunea Marilor Lacuri, coborând spre Sud în Câmpia Mississippi şi

podişul Preriilor. În America de Sud, cultura grâului se practică îndeosebi în

Câmpia La Plata. O zonă de cultură intensivă o reprezintă cîmpiile din

Europa Occidentală (Franţa, Germania, Marea Britanie). În CSI se cultivă

îndeosebi în Ucraina, Câmpia Rusă, zona Volga-Ural. Culturi intensive se

practică, de asemenea, în Asia, îndeosebi în Câmpia Chinei de Est (zona

fluviului Huang He), Manciuria, în Câmpia Gangelui şi Indusului, Podişul

Dekkan, Podişul Anatoliei, Câmpia Mesopotamiei, precum şi în Australia

(Câmpia Murray-Darling).

Grâul face obiectul unui comerţ însemnat, de regulă 1/5 din

volumul producţiei mondiale, cei mai marei exportatori fiind SUA şi Canada

(împreună mai mult de jumătate din cantitatea exportată pe plan mondial),

urmate de Australia, Argentina şi unele ţări din Europa. Principalii

importatori mondiali în domeniu sunt ţările din Europa, CSI (15-20 mil. t

anual), China (cca. 10 mil. t) şi Japonia.

Orezul (651,7 mil. t în 2007) are producători semnificativi în

Asia, unde se detaşează China (187 mil. t) şi India (141,1 mil. t), care,

Page 72: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 6 – FONDUL FUNCIAR, AGRICULTURA, INDUSTRIA

ALIMENTARĂ ŞI INDUSTRIA UŞOARĂ

împreună asigură aproape 1/2 din producţia mondială, Indonezia (57 mil. t).

Orezul constituie hrana de bază a peste 3 mld. de oameni. Deşi nu este o

cereală panificabilă, orezul are o utilizare foarte largă: este folosit, prin

fierbere, direct în alimentaţie, la obţinerea unor băuturi, pentru extragerea

amidonului, iar paiele de orez sunt utilizate pentru împletituri, la obţinerea

celulozei şi hârtiei.

Primii 10 producători mondiali de orez

Nr.

Crt

Ţara

Producţia

mil. t

(2006)

Ponderea în

producţia

mondială (%)

Producţia

mil. t

(2007)

Ponderea în

producţia

mondială (%)

1. R. P.

Chineză 184,1 29,0 187,0 28,7

2. India 136,5 21,5 141,1 21,6

3. Indonezia 54,4 8,6 57,0 8,7

4. Bangladesh 43,7 6,7 43,5 6,7

5. Vietnam 35,8 5,6 35,6 5,5

6. Thailanda 29,3 4,6 27,9 4,3

7. Myanmar 25,2 4,0 32,6 5,0

8. Filipine 15,3 2,4 16,0 2,4

9. Brazilia 11,5 1,8 11,1 1,7

10. Japonia 10,7 1,7 11,0 1,7

TOTAL

MONDIAL 634,6 651,7

Sursa: Calendario de Atlante Agostini, 2008; FAO, 2008

Există două varietăţi importante de orez: orez de munte (cultivat

pe pantele terasate ale munţilor, de exemplu în Filipine, China, Japonia) şi

orez de mlaştină (cultivat în câmpii, delte, cum ar fi în India, Bangladesh,

Vietnam).

Au apărut producători şi în afara Asiei musonice, cum ar fi SUA,

Brazilia, Iran, Italia, CSI şi unele ţări africane (Egipt, Nigeria, Madagascar).

Comerţul cu orez este mult mai reduc decât cel cu grâu.

Porumbul (784,8 mil. t în 2007, 30% din producţia mondială de

cereale) are în ansamblu o altă repartiţie geografică decât grâul şi orezul,

fiind foarte concentrat, sub raportul producţiei în SUA, care realizează

aproape 2/5 din producţia mondială (332,1 mil. t în 2007). Aici, la sud de

zona grâului (wheat belt), urmează o zonă compactă de porumb (corn belt),

care se întinde din California spre Podişul Preriilor, Câmpia Mississippi, până

Page 73: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 6 – FONDUL FUNCIAR, AGRICULTURA, INDUSTRIA

ALIMENTARĂ ŞI INDUSTRIA UŞOARĂ

la câmpiile litorale atlantice. Alte ţări producătoare sunt: China (152 mil. t),

Brazilia (51,6 mil. t), Mexic ( 22,5 mil. t).

Porumbul este folosit ca plantă alimentară (îndeosebi în SUA şi

Europa) sau ca plantă industrială (pentru amidon, ulei, alcool).

Principalii exportatori sunt China, Argentina şi ţările membre ale

U.E, iar cei mai însemnaţi importatori sunt Japonia şi ţările membre ale CSI.

Dintre celelalte cereale, mai semnficative sunt: secara (zona

temperată-rece), orzul (în regiunile de cultură a grâului), ovăzul (cu producţii

diminuate datorită reducerii efectivelor cabaline), meiul (o cereală

semnificativă pentru Africa Ecuatorială), sorgul (mai ales ca plantă furajeră

în SUA, Argentina şi India).

Principalii producători mondiali de porumb

Nr.

Crt Ţara

Producţia

mil. t

(2006)

Ponderea în

producţia

mondială (%)

Producţia

mil. t

(2007)

Ponderea în

producţia

mondială (%)

1. SUA 267,7 38,5 332,1 42,3

2. China 145,6 21,0 152,0 19,4

3. Brazilia 42,6 6,1 51,6 6,6

4. Mexic 21,8 3,1 22,5 2,9

5. India 14,7 2,1 16,8 2,1

6. Argentina 14,4 2,1 21,8 2,8

7. Franţa 12,9 1,9 13,1 1,7

8. Indonezia 11,6 1,7 12,4 1,6

9. Italia 9,7 1,4 9,9 1,3

10. Canada 9,3 1,3 10,6 1,4

România 9,0 1,3 3,7 0,5

(locul 22) TOTAL

MONDIAL 695,2

748,8

Sursa: Calendario de Atlante Agostini, 2007; FAO, 2008

Cartofi, legume, leguminoase pentru boabe

O importanţă agroalimentară, industrială şi furajeră o are cartoful

(producţia însumând peste 321 mil. t în 2007). Originar din America de Sud,

se cultivă acum intensiv în Europa şi Asia. Batata (cartoful dulce) se cultivă

îndeosebi în Asia de Est (China ocupă primul loc în lume), Asia de Sud,

Africa Ecuatorială.

Maniocul este cultivat în zona ecuatorială (Brazilia, Nigeria, Zair,

Indonezia). Din leguminoasele pentru boabe mai importante sunt fasolea

(cultivată îndeosebi în zona tropicală – Brazilia, Mexic, India) şi mazărea

(cultivată pe scară largă în CSI şi China).

Page 74: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 6 – FONDUL FUNCIAR, AGRICULTURA, INDUSTRIA

ALIMENTARĂ ŞI INDUSTRIA UŞOARĂ

La acestea se adaugă culturile de legume (tomate, ardei etc)

concentrate în zonele periurbane din ţările dezvoltate.

Plantele industriale au o însemnătate aparte în susţinerea industriei

textile şi alimentare. Acestea se grupează, de obicei, în plante pentru ulei

(soia, floarea soarelui, arahide, răpiţă), plante pentru zahăr (trestie de zahăr,

sfeclă de zahăr) şi plante textile (bumbac, in, cânepă, iută).

Soia este principala plantă oleaginoasă, după volumul producţiei,

SUA asigurând 40% în 2007, din producţia totală, alte ţări semnificative fiind

Brazilia, Argentina, China, India.

Floarea soarelui este mult cultivată în CSI, îndeosebi în Ucraina

şi în regiunea Volga-Ural; producţii însemnate mai realizează Argentina (în

ultimii ani locul 1 pe glob, exceptând CSI şi SUA), Franţa, China, Spania,

România.

Trestia de zahăr (peste 1,557 mld. t) este caracteristică regiunilor

tropicale şi subtropicale calde. Se cultivă în America Centrală (Cuba, Mexic),

America de Sud (Brazilia), Asia de Sud (India) şi Asia de Sud-Est (Filipine,

China de Sud-Est). Numai două ţări, Brazilia şi India, asigură de regulă,

jumătate din producţia mondială.

Sfecla de zahăr se cultivă îndeosebi în zona temperată (CSI,

aproape 1/3 din producţia mondială, Franţa, SUA, China, Germania, Polonia,

Italia, România). Unele ţări (SUA, China) practică ambele culturi (trestia de

zahăr şi sfecla de zahăr). În prezent, suprafaţa cultivată cu trestie de zahăr

este de două ori mai mare decât cea cultivată cu sfeclă de zahăr.

Culturile de bumbac se dezvoltă în condiţiile de climat cald,

subtropical. Ţările cu producţii semnificative sunt: CSI, China, SUA, India,

Pakistan, Egipt, Turcia. În CSI se cultivă îndeosebi în Asia Centrală

(Uzbekistan, Kazahstan), iar în SUA pe cursul inferior al râului Mississippi şi

în jurul Golfului Mexic (aşa numit cotton belt – centura bumbacului). Firele

de bumbac fac obiectul unui comerţ intens.

Culturile de iută sunt representative pentru Asia musonică

(China, India, Bangladesh), iar cele de in şi cânepă zonelor temperate

(îndeosebi în Europa).

Culturile permanente cuprind o serie de arbori cu utilizări

multiple (arbori de cafea, de cacao, bananierul, curmalul, ananasul, pomii

fructiferi, viţa de vie, citricele, ceaiul, arborele de cauciuc).

Arborele de cafea se cultivă în regiunile calde, îndeosebi din

America Latină şi Africa, precum şi într-o oarecare măsură în Asia. Producţia

mondială se menţine, de regulă, între 6 şi 7,3 mil. t, cu variaţie de la un an la

altul nu numai în funcţie de condiţiile climatice, ci şi de preţul cafelei pe

piaţa mondială. Ţările Americii Latine asigură, de regulă, peste 2/3 din

producţia mondială, remarcându-se Brazilia, principalul producător mondial

Page 75: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 6 – FONDUL FUNCIAR, AGRICULTURA, INDUSTRIA

ALIMENTARĂ ŞI INDUSTRIA UŞOARĂ

de mai multă vreme (în mod obişnuit un sfert din producţia mondială, 28,1%

în 2007), urmată de Vietnam, Indonezia, Columbia (fiecare cu aproximativ

10% din totalul mondial), Mexic (320 000 t). Continentul african contribuie

cu peste 1/6 la producţia mondială, îndeosebi datorită unor ţări cum sunt Cote

d`Ivoire, Ethiopia şi Uganda, iar Asia participă prin producţia unor ţări ca

Indonezia (665 mii t, locul 4 pe Glob) şi India( 275 mii t, locul 7 e Glob).

Arborele de cacao se cultivă intensiv în Africa Ecuatorială (Ghana, Nigeria,

Cote d`Ivoire, Camerun) şi America de Sud (Brazilia).

Bananierul este caracteristic zonei tropicale: plantaţii şi producţii

semnificative au ţările din America Latină (Brazilia, Ecuador, Mexic) şi Asia

de Sud şi Sud-Est (Indonezia, India, Filipine).

Curmalul se cultivă mult în oaze; ţări cu producţii mari sunt Irak,

Egipt, Iran, Arabia Saudită. Dintre citrice menţionăm culturile de portocali

(cu producţii mari în SUA – îndeosebi în Florida şi California – Brazilia,

Mexic, Spania) şi lămâi (Italia, SUA, Mexic, Argentina, India). Culturile de

ceai sunt mai extinse în Asia musonică (India, Sri Lanka, sudul Chinei) şi în

alte ţări ca CSI, Turcia, Japonia, Kenya.

Pomii fructiferi (pruni, meri, peri) sunt caracteristici zonelor

temperate şi mediteraneene.

Viţa de vie, plantă mediteraneeană, s-a extins mult şi pe alte

continente, îndeosebi în America de Nord; ţări producătoare de struguri sunt

îndeosebi cele mediteraneene: Italia, Franţa, Spania, Portugalia, Algeria,

precum şi în CSI, SUA, Germania, România, Argentina.

Arborele de cauciuc, cu deosebite utilizări industriale, dar

îndeosebi în industria de anvelope, care absoarbe 3/4 din producţia mondială,

se cultivă, de regulă în plantaţii moderne, în Asia de Sud-Est, unde numai trei

ţări asigură 2/3 din producţia mondială: Thailianda (3,0 mil. t anual),

Indonezia(2,1 mil. t) şi Malaysia (1,2 mil. t anual). Principalii consumatori şi,

totodată, importatori sunt SUA, Japonia, Germania, Franţa, Italia, Coreea de

Sud, China, de regulă marii producători de anvelope.

Creşterea animalelor oferă resurse agroalimentare de bază

hranei oamenilor (carne, lapte, ouă), materii prime industriale (lână, piei),

mijloace de transport.

Unele ţări au o pondere mare a producţiei animaliere în structura

producţiei agricole, ajungînd la peste 90%, cum sunt Danemarca, Australia şi

Noua Zeelanda.

Baza furajeră o reprezintă păşunile şi fâneţele naturale, la care se

adaugă, în ultimul timp, într-o proporţie tot mai mare, plantele furajere. De la

o zootehnie de subzistenţă sau, în unele regiuni, cu aspect de nomadism, s-a

trecut în ultima vreme la o zootehnie intensivă, de tip industrial.

Page 76: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 6 – FONDUL FUNCIAR, AGRICULTURA, INDUSTRIA

ALIMENTARĂ ŞI INDUSTRIA UŞOARĂ

Bovinele (cu un total de peste 1,4 mld. capete în 2007) au efective

mari în India şi Brazilia (împreună peste 1/3 din şeptelul mondial), urmate de

China (aproape 117 mil. capete), SUA(aproape 100 mil. capete), Mexic,

Etiopia, Columbia, Bangladesh, Australia, Sudan, Ucraina, Franţa (fiecare

având între 20 şi 30 mil. capete). Utilizarea lor este diferită, de la forţa

motrice în India, produse de carne şi lactate, până la piei (îndeosebi

Argentina).

În cadrul efectivelor de porcine (990 mil. capete în 2007) se

remarcă ţări precum China (singura cu un efectiv de peste 501 mil. capete),

SUA, Brazilia, Vietnam, Rusia, Germania, Polonia, Spania (cele şapte state

deţinând împreună peste 1/5 din şeptelul mondial în domeniu).

Ovinele (cu un efectiv 1,1 mld. capete, în scădere faţă de anii

1990-1991, când atinsese 1,7 mld. capete) au o răspândire foarte largă.

Efective considerabile se găsesc în China (172 mil. capete) şi Australia (100

mil. capete) împreună aproape 1/4 din efectivul mondial, precum şi Noua

Zeelandă, Iran, India, Sudan (40-65 mil. capete fiecare), Turcia, Africa de

Sud, Marea Britanie, Rusia, Pakistan, Uruguay, Spania, Etiopia, Brazilia,

Argentina (20-40 mil. capete fiecare). Se observă dezvoltarea deosebită a

creşterii ovinelor în ţările musulmane.

La acestea se adaugă şi avicultura, sericicultura (îndeosebi în

Japonia şi China), apicultura.

Produsele animaliere fac obiectul unor schimburi economice

intense, îndeosebi din ţările situate în emisfera sudică (Australia, Noua

Zeelandă, Argentina, Uruguay, Africa de Sud) spre Europa.

6.4 Regiunile agrogeografice ale Terrei

Aceste regiuni, suprapuse în parte zonalităţii climatice, au o serie

de caracteristici relativ omogene:

a) Regiunea tropical-umedă, situată în zona intertropicală cu

umiditate ridicată, cuprinde culturi specifice cum ar fi arborele de cauciuc

(Malaysia, Brazilia) şi de cacao (Nigeria, Ghana, Cote d`Ivoire, Ecuador),

manioc (Niger, Zair, Indonezia), la care se adaugă culturile de orez, grâu,

porumb, mei. La marginile zonei, unde precipitaţiile au un caracter alternant,

se dezvoltă culturile de bumbac, trestie de zahăr, cafea, bananier, ananas.

b) Regiunea musonică are precipitaţii bogate, alternante şi o

structură a culturilor în care predomină orezul (China, Bangladesh,

Page 77: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 6 – FONDUL FUNCIAR, AGRICULTURA, INDUSTRIA

ALIMENTARĂ ŞI INDUSTRIA UŞOARĂ

Thailanda, India, Vietnam), la care se adaugă porumbul, batata, bumbacul,

iuta.

c) Regiunea aridă are o agricultură semnificativă în oaze, unde se

pot cultiva majoritatea plantelor agricole.

d) Regiunea mediteraneeană este cunoscută prin culturile specifice

de citrice şi viticultură, alături de culturi cerealiere.

e) Regiunea cerealieră temperată are o agricultură diversificată şi

intensivă. Se cultivă grâu, secară, porumb, orz, sfeclă de zahăr, floarea

soarelui, in, cartofi. La acestea se adaugă plantele furajere şi pomicultura. În

această zonă se află ţări cu agricultură intensivă, de mare randament (Canada,

SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania, Olanda, Danemarca, Suedia) şi ţări

cu un potenţial funciar ridicat şi o agricultură în dezvoltare (Rusia, Ucraina,

China, Polonia, România).

6.5 Agricultura în România

Fondul funciar cuprinde terenuri agricole (62%; 14,8 mil. ha),

fond forestier (28%; 6,6 mil. ha) şi alte suprafeţe (10%; 2,3 mil. ha).

Terenurile agricole cuprind următoarele utilizări: terenuri arabile (9,3 mil. ha;

40% din totalul fondului funciar); păşuni şi fâneţe (4,9 mil. ha; aproape

20%); vii şi livezi (0,6 mil. ha; peste 3%).

Se remarcă ponderea mare a suprafeţelor arabile din totalul

suprafeţei fondului funciar (40%), ceea ce asigură premisele unei agriculturi

dezvoltate.

Cultura plantelor cuprinde următoarele grupuri de culturi:

cereale (grâu, porumb, orz), plante tehnice (floarea soarelui, sfeclă de zahăr,

in şi cânepă), cartofi, legume, leguminoase pentru boabe; viticultura şi

pomicultura (îndeosebi pruni şi meri, dar şi peri, nuci, piersici).

Structura terenurilor cultivate se află într-un proces de evoluţie

datorită modificării sistemului de proprietate asupra pământului.

Baza furajeră şi creşterea animalelor. Baza furajeră cuprinde

păşunile şi fâneţele naturale (aproape 20% din suprafaţa fondului funciar), la

care se adaugă o suprafaţă însemnată (1 mil. ha) cu plante furajere.

Efectivele de animale au înregistrat în ultimii ani o scădere

pronunţată.

Regiunile agricole ale ţării noastre sunt: Câmpia Română (cu

peste 40% din producţia agricolă), Câmpia de Vest, Podişul Moldovei,

Page 78: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 6 – FONDUL FUNCIAR, AGRICULTURA, INDUSTRIA

ALIMENTARĂ ŞI INDUSTRIA UŞOARĂ

Podişul Dobrogei, Depresiunea Transilvaniei, Podişul Getic, Subcarpaţii,

regiunile montane, fiecare cu un specific propriu al producţiei agricole.

Câmpia Română este principala regiune agrogeografică a

României. Fondul funciar are calităţi deosebite, dar frecventele secete în

partea de sud şi mai ales în partea de est (Bărăgan) au impus realizarea unor

sisteme de irigaţii. În diguirile şi desecările din Lunca Dunării au mărit

suprafaţa arabilă. Suprafeţele cu acumulări de nisip (Bărăgan, Câmpia

Olteniei), cele cu exces de umiditate din câmpiile de subsidenţă, zonele

sărăturate sau cu soluri degradate antropic diminuează potenţialul productiv

al terenurilor. Câmpia Română participă cu peste 40% la producţia de cereale

şi, respectiv, de sfeclă de zahăr, şi chiar mai mult la producţia de floarea

soarelui. A crescut suprafaţa şi importanţa culturilor furajere. Este o

importantă arie de creştere a porcinelor în combinate de tip industrial, dar şi

la micii producători, şi, mai recent, de creştere a ovinelor. Culturile agricole

urcă şi în porţiunile mai joase ale Podişului Getic.

Câmpia de Vest, la care se adaugă Dealurile de Vest, are un

profil similar, dar cu o pondere mai redusă (20%) în producţia vegetală,

datorită întinderii regiunii. Zona de dealuri are asociat culturi de viţă de vie şi

pomi fructiferi.

Podişul Moldovei, cu proporţii asemănătoare (18-20%), este o

regiune cu un specific dat de cultura intensivă a sfeclei de zahăr, în Culoarul

Siretului (1/5 din totalul producţiei ţării), culturile de in (în Podişul Sucevei),

viticultură şi pomicultură (Hârlău-Cotnari-Huşi), de creştere a bovinelor în

nord şi a ovinelor (rasa Karakul); profilu cerealier este predominant pentru

Câmpia Jijiei şi sudul Podişului Bârladului.

Podişul Dobrogei (7-8% din producţia vegetală) are o structură

agricolă complexă: cereale, plante tehnice; se remarcă efectivele mari de

ovine.

Depresiunea Colinară a Transilvaniei cuprinde culturi vegetale

în centru (Câmpia Transilvaniei) şi în depresiunile submontane, zone viticole,

pomicole şi, mai ales, creşterea intensivă a animalelor.

Subcarpaţii sunt cunoscuţi pentru pomicultură şi viticultură

(Subcarpaţii Curburii, care dau 40% din producţia de struguri), dar şi

creşterea animalelor.

Regiunea montană are o agricultură bazată preponderent pe

suprafeţele de păşuni şi fâneţe, care asigură baza furajeră a creşterii bovinelor

(la Curbură şi în Carpaţii Meridionali). Depresiunile intramontane din

Carpaţii Orientali au culturi intensive de cartofi.

Page 79: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 6 – FONDUL FUNCIAR, AGRICULTURA, INDUSTRIA

ALIMENTARĂ ŞI INDUSTRIA UŞOARĂ

6.6 Industria alimentară

Este ramura industrială cu cea nai largă arie de răspândire pe

suprafaţa Globului, dar cu un grad de diversificare ce diferă de la o ţară la

alta. Este industria cea mai dependentă de producţia agricolă, dar foloseşte şi

unele materii prime minerale. Subramurile acestei industrii sunt:

1) Industria cărnii şi a preparatelor din carne;

2) Industria de prelucrare a peştelui;

3) Industria laptelui şi al produselor lactate;

4) Industria uleiurilor vegetale;

5) Industria zahărului şi a produselor zaharoase;

6) Industria băuturilor;

7) Industria morăritului şi a panificaţiei;

8) Industria alimentară din România cu aceleaşi subramuri.

6.7 Industria uşoară

Industria uşoară face parte din marea ramură a bunurilor de

consum şi cuprinde subramurile:

1) Industria textilă şi a confecţiilor: o subramură cu mare vechime,

care se subdivide în industria bumbacului, industria lânii, industria mătăsii

naturale, industria inului, industria iutei, industria cânepii, industria sisalului

(o plantă textilă ce se cultivă în Africa şi America de Sud. CSI deţine pe

jumătate din producţie, urmată de China, Polonia, Franţa).

2) Industria confecţiilor şi tricotajelor: este răspândită practic în

toate ţările lumii.

3) Industria pielăriei şi încălţămintei.

4) Industria uşoară în România cu aceleaşi subramuri.

Page 80: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 6 – FONDUL FUNCIAR, AGRICULTURA, INDUSTRIA

ALIMENTARĂ ŞI INDUSTRIA UŞOARĂ

6.8 Expresii şi concepte cheie

Solul: prin sol se înţelege partea superficială a scoarţei terestre, de

unde îşi extrag plantele substanţele necesare dezvoltării lor şi care este

înzestrată cu fertilitate.

Cernozomurile: sunt cele mai fertile soluri de pe glob, favorabile

culturii cerealelor, mai ales în câmpiile din zonele temperate.

Maniocul: plantă tropicală care produce tubesculi mari,

asemănători cartofului, din care se prepară făină bogată în amidon; substituie

cartoful în alimentaţie

6.9 Teste

1. Ce factori ifluenţează dezvolatarea şi repartizarea geografică a

agriculturii pe Terra?

2. Care sunt primi trei producători mondiali de grâu?

3. Care sunt zonele principale de cultivare a orezului şi câtă populaţie

are ca cereală de bază în alimentaţia orezul?

4. Care sunt regiunile agro-geografice ale Terrei?

5. Care este principala regiune agricolă din România?

6.10 Bibliografie

Silviu Negruţ (coordonator), Geografie economică mondială,

Editura Meteor Press, Bucureşti, 2008;

Miron Florea, Geografie economică mondială, Editura Aula,

Braşov, 2000;

Cândea Melinda, Isbăşoiu C, Geografia agriculturii. Cultura

plantelor de pe glob, Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti 1999;

Nicu I. Aur, Geografie economică mondială, Editura Aula, Braşov,

2000.

Page 81: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 7 – PĂDURILE ŞI INDUSTRIALIZAREA LEMNULUI

73

TEMA 7

PĂDURILE ŞI INDUSTRIALIZAREA LEMNULUI

Obiective:

Sublinierea rolului ecologic al pădurii care rezultă din funcţiile

complexe pe care le îndeplineşte acest ecosistem subliniem poziţia

de componentă principală a mediului de viaţă pentru om şi funcţia

de „fabrică de oxigen” pentru vegetaţie în general.

Conţinut:

7.1 Fondul forestier şi clasificarea pădurilor

7.2 Repartiţia geografică a fondului forestier

7.3Valorificarea fondului forestier mondial şi rolul ecologic al pădurii

7.4 Industria de exploatare şi prelucrare a lemnului

7.5 Pădurile şi industria lemnului în România

7.6 Expresii şi concepte cheie

7.7 Teste

7.8 Bibliografie

Page 82: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 7 – PĂDURILE ŞI INDUSTRIALIZAREA LEMNULUI

7.1 Fondul forestier şi clasificarea pădurilor

Pădurea, acest ecosistem complex, a avut şi va avea întotdeauna

un rol esenţial în viaţa acestei planete. Programul internaţional „Omul şi

biosfera”, lansat de U.N.E.S.C.O., acordă o atenţie deosebită pădurii – iniţial

celei tropicale, apoi şi pădurilor din celelalte zone climatice – pornind tocmai

de la însemnătatea ei pentru echilibrul ecologic al Terrei.

Ansamblul tuturor pădurilor de pe glob constituie fondul forestier

mondial. Repartiţia geografică a fondului forestier este diferenţiată de la o

regiune la alta, de la o ţară la alta.

Clasificarea pădurilor În funcţie de factorii pedoclimatici şi orografici se deosebesc, în

succesiune latitudinală şi altitudinală, mai multe tipuri de păduri:

a) Pădurile ecuatoriale, specifice regiunilor umede (1.500 mm

precipitaţii, media anuală) şi temperaturi ridicate (peste 20°C media anuală),

sunt păduri dese, cu un mare număr de specii (2.500 - 3.000 specii, faţă de

circa 300 specii în zonele temperate). Pădurile ecuatoriale (jungla) sunt

puternic stratificate pe verticală şi dominate de esenţe moi. Un km² de pădure

ecuatorială produce zilnic 11 t. de oxigen.

Pădurea ecuatorială din America de Sud este întâlnită în

bazinul fluviului Amazon, din Munţii Anzi până la ţărmul Oceanului Atlantic

(selvasul brazilian). Precipitaţiile bogate (3.000 mm/an) şi temperaturile

ridicate (+30°C) permit dezvoltarea rapidă a vegetaţiei. Palmierul de ulei,

palmierul de cauciuc, palisandrul, abanosul, mahonul, acajuul de Honduras

sunt principalele specii de arbori, alături de stratul de arbuşti şi arbori legaţi

între ei prin liane.

Pădurile tropicale umede ale Africii sunt întâlnite în bazinul

fluviului Congo, precum şi pe ţărmul Golfului Guineei, pe ţărmul estic al

insulei Madagascar. În aceste păduri la fel de dese ca cele amazoniene, dintre

arbori cel mai frecvent întâlniţi sunt palmierii – de ulei, de vin, de cocos –

alături de lemnul de esenţă tare: abanosul, mahonul, santalul, palisandrul.

Acestora li se adaugă bambusul din insula Madagascar.

Pădurile ecuatoriale din Asia de Sud-Est, dezvoltate în

condiţii climatice asemănătoare cu cele din Africa ecuatorială, se desfăşoară

din Arhipelagul Malez până în Peninsula Malaya, în Indochina şi Delta

Gangelui. Pentru Arhipelagul Malez specifice sunt palmierul căţărător,

palmierul de zahăr, ficusul, bananierul, în timp ce pentru celelalte regiuni

Page 83: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 7 – PĂDURILE ŞI INDUSTRIALIZAREA LEMNULUI

specifice sunt bambusul, rafia, sagotierul sau „arborele de pâine”, arborele de

chinină, abanosul, palisandrul, teckul sau „arborele de fier”, ş.a.

Pădurile tropicale umede din insula Noua Guinee şi nord-

estul Australiei cuprind o serie de elemente tropicale umede adaptate la

condiţiile pedoclimatice specifice regiunii. În Noua Guinee predomină

bananierul, alături de santal, palisandru, teck, iar în Australia , eucaliptul.

b) Pădurile mediteraneene sunt răspândite în jurul Mediteranei

europene, în California şi sud-estul S.U.A., pe ţărmul nordic şi central al

statului Chile. Masa lemnoasă este redusă şi reprezentată de arbori mici,

arbuşti şi tufişuri (maquis, garriga). Esenţe specifice sunt stejarul verde,

stejarul de plută, cedrul de Liban, pinul, castanul, ficusul, măslinul, migdalul,

portocalul, rozmarinul, lămâiul. Pădurile mediteraneene prezintă importanţă

mai mult pentru fructe şi au rol peisagistic remarcabil.

c) Pădurile din ţinuturile temperate (boreale şi australe) deţin

circa 42% din suprafaţa forestieră a globului şi sunt cuprinse între 40° şi 66°

latitudine nordică şi sudică, cu extindere mai mare în emisfera nordică

datorită întinderii deosebite a uscatului. Predomină răşinoasele, unele

rezistând la temperaturi foarte scăzute (de exemplu laricele rezistă la -40°C şi

chiar la -60°C). Condiţiile climatice limitează numărul speciilor, cele

forestiere fiind, de regulă, monospecifice, pe mari suprafeţe predominând o

singură specie.

1. Pădurile de conifere (taigaua) cuprind:

- pădurea boreală canadiană, desfăşurată între Insula

Newfoundland şi strâmtoarea Bering. Speciile caracteristice sunt: molidul

alb, pinul canadian, bradul alb, laricele, molidul negru, plopul tremurător,

mesteacănul (care coboară până în zona Munţilor Apalaşi).

- pădurea boreală eurasiatică, desfăşurată între Peninsula

Scandinavă şi Peninsula Kamceatka (pe 15-20° latitudine). De asemenea, în

raport cu altitudinea, pădurea de conifere este întâlnită şi în munţii Alpi,

Caucaz, Carpaţi, Pirinei, Himalaya. Speciile caracteristice sunt: molidul,

pinul silvestru, molidul european, bradul siberian, zâmbrul, laricele, tisa (care

se întinde până în insula Sahalin şi nordul Japoniei).

- pădurile de conifere de pe litoralul pacific al Americii de

Nord au extensiune mare în California. Speciile caracteristice sunt molidul,

tsuga, local bradul şi Sequoia gigantea.

- pădurile de conifere din emisfera australă sunt întâlnite în

sudul extrem al Braziliei, în Munţii Anzi, în Sudul Australiei, în Tasmania, în

Noua Zeelandă şi, pe areale mici, în sudul Africii.

2. Pădurile de foioase au o largă răspândire în Europa de Vest şi

peninsulară, în zonele montane joase, partea vest-europeană a C.S.I.-ului,

bazinul superior al Amurului, nordul Chinei, în regiunea Marilor Lacuri –

Page 84: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 7 – PĂDURILE ŞI INDUSTRIALIZAREA LEMNULUI

bazinul fluviului Sf. Laurenţiu, coborând spre sud spre fluviul Mississippi, în

sud-estul Americii de Sud, în sudul Australiei şi în Tasmania. Speciile

caracteristice sunt fagul, stejarul (cu mai multe subspecii), carpenul, arţarul,

teiul, alunul, castanul, nucul, plopul, aninul ş.a. mai ales pentru Europa. În

regiunile nord-americane, caracteristice sunt stejarul (negru, alb, roşu),

frasinul, magnolia şi chiparosul de baltă, în China – Ginkgo biloba, iar în

Australia – eucaliptul (cu numeroase variante).

7.2 Repartiţia geografică a fondului forestier

Volumul resurselor forestiere este dependent de suprafaţa ocupată

de păduri şi de tipul de pădure, care are o productivitate la hectar diferenţiată

regional. După date F.A.O. pădurile din America de Sud şi din Europa au o

productivitate ridicată le hectar (92-94 mc/ha/an), în timp ce în Africa se

ating numai 8 mc/ha/an, iar în America Centrală 11mc/ha/an.

În ce priveşte suprafaţa acoperită cu păduri, pe plan mondial, ea se

cifrează la 3,86 miliarde hectare, cu diferenţieri notabile de la continent la

continent, dar şi în cadrul acestora. Astfel, emisfera nordică este mult mai

bogată în păduri decât cea sudică, cu toate că America de Sud are cele mai

întinse suprafeţe acoperite cu păduri (874,1 mil. ha.). Un grad ridicat de

împădurire au Rusia şi America de Nord. Acest grad este sub media pe glob

în Oceania şi Africa, din cauza întinderii mari a deşerturilor, şi în Asia şi

Europa (fără Rusia), în special, din cauza defrişărilor masive înfăptuite de-a

lungul timpului.

Repartiţia resurselor forestiere la nivelul statelor se apreciază în

funcţie de gradul de împădurire. Din acest punct de vedere au fost separate

cinci categorii:

- State cu grad înalt de înpădurire (peste 30% din întreaga

suprafaţă): Surinam (86%), Solomon (88,5%), Papua-Noua Guinee (84,7%),

Guyana(79%), Guyana Franceză (90%), Gabon, R.P.Congo, Finlanda,

Cambodgia, R.P.D.Coreeană (cu peste 70%). Cele mai multe ţări din această

categorie se găsesc situate în emisfera boreală, în arealul de răspândire a

coniferelor.

- State cu un grad de împădurire cuprins între 30 şi 60%, uneori cu

puţin peste 60%, aşa cum sunt Portugalia, Austria, Iugoslavia, Cehia,

Slovacia, Spania – în Europa; Japonia (66,7%), Coreea de Sud, Myanmar în

Asia de Est şi de Sud-Est; Camerun, Republica Centrafricană, Guineea

Page 85: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 7 – PĂDURILE ŞI INDUSTRIALIZAREA LEMNULUI

Ecuatorială în Africa tropicală; Canada şi S.U.A., majoritatea statelor sud-

americane, precum şi unele insule din Oceania.

- Statele cu un grad mediu de împădurire (20-30%) cuprind

numeroase ţări de pe toate continentele; cele mai multe sunt situate în Europa

– România (26%), Germania, Polonia, Franţa, Belgia, dar şi în Asia – India,

Thailanda, Turcia, sau în Africa – Burkina Faso, Etiopia, cele mai multe ţări

ale Americii Centrale, plus Mexicul.

- State cu grad redus de împădurire (10-20%), în care exploatările

trebuie limitate la volumul creşterii anuale, cuprind ţări europene situate în

zonele de câmpie sau regiuni colinare (Danemarca, Ungaria), în Asia –

statele Bangladesh, R.P.Chinază, Nepal, mai multe ţări africane din regiunea

de tranziţie spre ţinutul savanelor, statele insulare din Antile şi Oceania

(Tonga) şi, în America de Sud – statul Chile.

- State cu un grad foarte redus de împădurire (sub 10%), care

importă cantităţi mari de lemn, sunt numeroase in Asia de Sud-Vest (Iraq,

Iran, Israel, Iordania, Yemen, Oman, Bahrein, Arabia Saudită, Emiratele

Arabe Unite), în Africa tropicală (Algeria, Libia, Mali, Ciad, Niger,

Botswana), în Europa (Marea Britanie 9,6%, Irlanda 4,8%, Olanda, Islanda).

Şi mai semnificativă, în aprecierea resurselor forestiere ale ţărilor,

este suprafaţa ocupată de păduri. Rusia se situează, din acest punct de vedere,

pe primul loc, prin cele 854,3 mil. ha de pădure (22% din suprafaţa pădurilor

de pe Glob). Dacă adăugăm şi faptul că 80% din ele sunt păduri de răşinoase,

vom avea imaginea vastelor resurse forestiere deţinute de aceasta (circa 79

mld.m3). Brazilia (532,4 mil.ha.), Canada (244,5 mil.ha.) şi S.U.A. (225,9

mil.ha.) deţin întinse suprafeţe acoperite cu păduri, urmate de R.D.Congo,

R.P.Chineză, Indonezia, Australia (fiecare peste 100 mil.ha.), India (64,1

mil.ha.) şi Angola (69,7 mil.ha.). unele dintre aceste ţări, ca de pildă

R.P.Chineză, India, Australia, deşi au un procent relativ redus din totalul

suprafeţei acoperite cu păduri, prin vastitatea teritoriilor lor posedă şi întinse

suprafeţe forestiere. De altfel primele 10 ţări ca întindere a suprafeţelor

forestiere deţin mai mult de jumătate din totalul mondial.

La nivel continental apar, de asemenea, diferenţieri regionale. În

America de Sud, continentul cu cele mai întinse suprafeţe acoperite cu

păduri, majoritatea statelor au peste 30% din teritoriu domeniu forestier.

Alături de Brazilia, întinse suprafeţe cu păduri sunt întâlnite în Peru,

Argentina, Venezuela, Paraguay. Majoritatea pădurilor din America de Sud

sunt alcătuite din specii de foioase, răşinoasele reprezentând abia 1% din

total.

America de Nord deţine peste 14% din suprafaţa pădurilor Terrei

(549,3 mil.ha.) şi 18% din volumul de masă lemnoasă (44,8 mld.mc.).

Predomină răşinoasele (peste 60%) cu un sortiment valoros de specii (molid,

Page 86: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 7 – PĂDURILE ŞI INDUSTRIALIZAREA LEMNULUI

brad, larice, douglas, pin), cu o productivitate de 63 m3/ha/an şi un grad înalt

de valorificare economică. Canada (244,5 mil.ha.) şi S.U.A. (225,9 mil.ha.)

sunt principalele ţări cu fond forestier, deşi ponderea pădurilor în suprafaţa

totală a acestor ţări este de numai 24-25%.

Suprafaţa ocupată de păduri

Pe

continente

şi Rusia

Mii

kmp Pe ţări

Mii

kmp

Ponderea supraf.

ocupate de păduri

din supraf. ţării

%

America

de Sud 8.741 Rusia 8.513 Guyana Franceză 90

Rusia 8.513 Brazilia 5.324 Solomon 88

Africa 6.498 Canada 2.445 Surinam 86

America

de Nord 5.493 S.U.A. 2.259 Papua-Noua Guinee 84,7

Asia 5.421 R.D.Chineză 1.882 Gabon 82

Oceania 2.011 Australia 1.580 Guyana 79

- - Indonezia 1.049 Cambodgia 75,8

- - Angola 697 Finlanda 72

- - India 641 R.P.D.Coreeană 68

Europa 1.882 R.P.Congo 1.352 R.D.Congo 60

Total mondial: 38.561 mii kmp Sursa: Quid, 2002

Suprafeţele cu păduri din America Centrală sunt relativ reduse

(218,5 mil.ha.), deşi unele state din zonă au procente importante de

împădurire (Panama, Belize – peste 50%).

Continentul African, cu o suprafaţă forestieră de 650 mil.ha.,

prezintă contraste regionale evidente. Ţările ecuatoriale au un procent ridicat

de acoperire a teritoriului lor cu păduri (61-77%), iar state ca R.D.Congo

(132,2 mil.ha.), Angola, Sudan, Tanzania, Etiopia au întinse suprafeţe

forestiere (30-50 mil.ha.). La polul opus se află statele sahariene (Egipt, Libia

Algeria) sau din sudul continentului, care au un procent redus de acoperire cu

păduri şi suprafeţe limitate (Republica Capului Verde are numai 8,1 km2 de

pădure.

Resursele de masă lemnoasă sunt reduse (2,1% din totalul

mondial) datorită unor mari suprafeţe de păduri degradate (peste 50% din

total). Volumul lemnos se ridică la 5,2 mld.m3, exploatările depăşind de 4-5

ori posibilităţile normale ale pădurii, ceea ce poate duce la epuizarea

rezervelor accesibile în următorii 15-20 de ani.

Page 87: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 7 – PĂDURILE ŞI INDUSTRIALIZAREA LEMNULUI

Asia se situează pe locul 5 în ceea ce priveşte suprafaţa forestieră

(542,1 mil.ha.), dar contrastele sunt foarte mari şi aici. Pe de o parte, există

ţări cu un grad mediu de împădurire dar cu suprafeţe întinse de pădure

(R.P.Chineză 188,2 mil.ha., India 64,1 mil.ha. ş.a.) sau ţări relativ mici ca

suprafaţă dar cu un grad ridicat de împădurire (Cambodgia, R.P.D.Coreeană,

Bhutan, Japonia). Pe de altă parte, există numeroase state, al căror grad de

acoperire cu păduri este de sub 1%. Primele sunt situate în Asia de Sud-Est şi

Est, care deţin peste 1/2 din suprafaţa forestieră a continentului. Celelalte, în

special în Orientul Apropiat şi Mijlociu.

Întinderea mare a Asiei determină o diversitate de zone forestiere,

de la păduri tropicale la păduri de amestec de răşinoase şi foioase.

Productivitatea medie este de 34 mc/ha/an, resursele forestiere ale Asiei fiind

de 17 mld.m3 Multe dintre pădurile din India, Pakistan, Afganistan, parţial

din China sunt neproductive.

În Europa (fără C.S.I.) pădurile ocupă 188,2 mil.ha. având o

productivitate medie la hectar ridicată (93 m3/ha/an), ceea ce asigură un

volum de masă lemnoasă de 12,8 mld.m3 (5% din resursele mondiale).

Cele mai multe state europene au un grad mediu de acoperire cu

păduri (peste 20%), remarcându-se prin suprafeţe întinse ţările scandinave –

Suedia (306 mil.ha.), Finlanda (256 mil.ha.), Norvegia, precum şi cele care

cuprind întinse spaţii muntoase sau colinare înalte (Spania, Franţa, Germania,

Iugoslavia, România). Predomină pădurile de răşinoase (peste 60%),

asigurând o rezervă de masă lemnoasă pentru circa 40 de ani.

Suprafaţa acoperită cu păduri în Oceania (inclusiv Australia)

însumează 201,1 mil.ha., ponderea acestora variind între 80-90% într-o serie

de insule-state din Polinezia şi 13,8% în Australia. Prin vastitatea lor pădurile

australiene ocupă primul loc în regiune şi au o compoziţie diversă, ceea ce

determină ca volumul de masă lemnoasă să fie de circa 4;2 mld.m3 (1,6% din

totalul mondial).

În Australia, pădurile de tip tropical, situate de-a lungul coastei, se

compun din eucalipt, araucaria, chiparos, iar în interiorul ţării domină

savanele împădurite. În Noua Zeelandă pădurile sunt alcătuite din făgete şi

răşinoase, iar în Noua Guinee din specii locale de stejar, podocarpus. Aceste

aspecte conferă o productivitate medie de 17 m3/ha/an.

După date F.A.O., resursele forestiere mondiale se estimează la

circa 242 mld.m3 masă lemnoasă existentă în pădure.

Diferenţe importante apar în raportul dintre suprafaţa de pădure şi

populaţie. Astfel, în Oceania, unui locuitor îi revin 4,3 ha., în America de Sud

3,5 - 4 ha., în C.S.I. 3,7 ha., în America de Nord 3,2 ha., în Africa 1,9 ha.,

pentru ca în Asia să coboare la 0,4 ha., iar în Europa la numai 0,3 ha.

Page 88: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 7 – PĂDURILE ŞI INDUSTRIALIZAREA LEMNULUI

7.3 Valorificarea fondului forestier mondial şi rolul

ecologic al pădurii

Pădurile au o importanţă deosebită cel puţin sub două aspecte:

ecologic şi ca materie primă ori combustibil.

Rolul ecologic al pădurii derivă din funcţiile complexe pe care le

îndeplineşte acest ecosistem. Prin acţiunile de corelare şi integrare, pădurea

intră din ce în ce mai mult în slujba colectivităţii, dovedindu-şi clar poziţia de

componentă principală a mediului de viaţă pentru om. Funcţia de „fabrică de

oxigen” a vegetaţiei, în general, şi a pădurii, în special, este arhicunoscută.

Anual covorul vegetal actual produce peste 23 mld. t de oxigen, din care cel

puţin 60% aparţin pădurii. Un fag de 25 m. Înălţime şi cu un diametru al

coroanei de 15 m., produce într-o oră 1,7 kg. Oxigen, adică necesarul unui

om pentru trei zile. În România , anual, se produc cca 40 mil. t oxigen.

Funcţia de reglare climatică pe care o exercită pădurile este de

diminuare a radiaţiilor şi a extremelor de temperatură, reducerea evaporaţiei,

creşterea umidităţii atmosferice, micşorarea intensităţii vânturilor. Avantajele

aduse agriculturii, căilor de comunicaţii, aşezărilor omeneşti prin perdelele de

protecţie sunt cunoscute.

În mod cert pădurile au o contribuţie esenţială pentru conservarea

apei, pentru regularizarea scurgerii şi protejarea solului. În ţări ca Austria,

Germania, Grecia, Italia, S.U.A., C.S.I. ş.a. există preocupări intense de

gospodărire complexă a apelor şi pădurilor.

Consecinţele defavorabile ale poluării asupra vegetaţiei în general

şi îndeosebi asupra vegetaţiei forestiere au fost constatate încă de la apariţia

primelor industrii producătoare de noxe. Principalii factori poluanţi care

acţionează asupra pădurii sunt sulful şi compuşii săi, pulberile şi emanaţiile

radioactive.

7.4 Industria de exploatare şi prelucrare a lemnului

Pădurile constituie o resursă apreciabilă de materie primă care are

capacitatea de a se regenera. Însă acumularea lentă de masă lemnoasă şi

ciclul de producţie lung nu au mai ţinut pasul cu cerinţele extrem de mari ale

Page 89: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 7 – PĂDURILE ŞI INDUSTRIALIZAREA LEMNULUI

epocii moderne, determinate de volumul imens de construcţii, de dezvoltarea

industriilor de prelucrare a lemnului.

Producţia de lemn pe glob

Ţara Producţia de lemn

(mil.m3) în 2000

Producţia de lemn

(mil.m3) în 2005

S.U.A. 458,3 471,8

India 323,0 328,7

China 286,1 286,1

Brazilia 247,1 255,8

Canada 199,6 199,3

Rusia 182,0 186,5

Indonezia 109,10 106,2

Total mondial 3385 3502 Sursa: Calendario de Atlante Agostini, 2008

Masa lemnoasă exploatată anual pe glob a crescut continuu, de

la 1.400 mil.m3 în 1950 la 2.400 mil.m

3 în 1970 şi 3.502 mil.m

3 în 2005, din

care 1.749 mil.m3 sunt folosiţi ca lemn pentru foc, restul fiind prelucrat în

industrie. În balanţa energatică a unor ţări (în special în Africa şi America

Latină), lemnul are o pondere ridicată (60-90%). Lemnul destinat pentru

industrie este utilizat în cea mai mare măsură, pentru producţia de buşteni, de

cherestea şi placaje (circa 35%), restul având alte folosinţe (lemnul de mină,

grinzi, traverse).

Peste 50% din pădurile globului şi 60% din masa lemnoasă

existentă aparţin ţărilor dezvoltate, care au tendinţa de a exploata cât mai

mult pădurile proprii, în vederea obţinerii de beneficii, această tendinţă

atrăgând epuizarea resurselor forestiere. Astfel, în Asia şi Africa s-au aplicat

cele mai mari cote de tăiere, urmate de America de Nord. Pe plan mondial a

fost depăşită cota normală de tăiere, cu toate consecinţele ecologice ce decurg

de aici. Totuşi rezervele de păduri sunt apreciabile, două treimi din ele fiind

încă neutilizate. La acestea se adaugă şi capacitatea anuală de regenerare a

pădurilor aflate în folosinţă (2,7 mld.m3). Din acest punct de vedere situaţia

cea mai bună o au America de Sud, C.S.I. şi Canada. Din volumul de masă

lemnoasă pe picior existentă în pădurile globului şi inegal repartizată,

cantităţile anuale exploatate diferă la nivelul regiunilor geografice şi statelor.

Astfel, în timp ce Europa predomină net folosirea lemnului în scopuri

industriale, unele ţări din acest continent recurgând la importuri masive

pentru necesităţile lor, în America de Nord întrebuinţarea este dublă pentru

construcţie şi industrie, iar în Africa şi America Latină cea mai mare parte a

lemnului se foloseşte în scopuri energetice.

Page 90: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 7 – PĂDURILE ŞI INDUSTRIALIZAREA LEMNULUI

Pe plan mondial, între continente, pe primul loc în producţia de

lemn se situează Asia (fără C.S.I), urmată de America de Nord, C.S.I.,

Europa (fără C.S.I.).

Europa (fără CSI) exploatează predominant lemnul de răşinoasă,

destinată prelucrării industriale, principalele areale de exploatare se găsesc în

ţările nordice (Suedia, Finlanda), şi în cele alpine (Germania, Franţa şi

Austria) şi carpatice (România, Cehia, Slovacia, Polonia).

Din întreaga cantitate de lemn valorificată de Rusia, cca 80% este

cherestea industrială. Marirea accesibilităţii către taigaua siberiană comportă

investiţii imense legate de căile de acces. Actualmente distanţa medie de

transport a lemnului este apreciată între 1500 km pe calea ferată şi 2000 km

pe apă, făcând nerentabilă activitatea de valorificare a lemnului din taiga.

Principalele zone de exploatare rămân nordul părţii europene a

Rusiei şi regiunile muntoase, în special Munţii Ural.

În pădurile nord-americane predomină răşinoasele. Statele din

nord-vestul SUA (Washington, Montana, Idaho) şi cele din centrul ţării,

precum şi din peninsula Labrador, în Canada, sunt principalele areale de

exploatare a lemnului din acest continent.

Masa lemnoasă exploatată este utilizată în proporţie de 80-90% în

scopuri industriale, de altfel SUA ocupă primul loc în lume atât la producţia

de lemn cât şi la producţia de cherestea indusrială, de buşteni şi furnir.

Deşi producţia de lemn a Asiei (fără CSI) este considerabilă, cea

mai mare parte este folosită drept combustibil. Ca exemplu, R.P.Chineză

destină 190 mil. t pentru combustibil şi producerea manganului, din totalul de

290 mil. t exploataţi anual.

Africa se situează pe locul trei în producţia de masă lemnoasă,

dar, ca şi Asia, foloseşte cea mai mare parte drept combustibil. Cu producţii

semnifiative se înscriu Nigeria, Etiopia, Kenya, ş.a.

Brazilia, cu o producţie de 200 mil.m3, se detaşază net ca

principală producătoare de masă lemnoasă din America de Sud.

America Centrală şi Australia-Oceania au producţii de masă

lemnoasă mai reduse. În Australia exploatările se concentreză în partea nord-

vestică şi în regiunile muntoase din sud-est.

Industria cherestelei este cea mai importantă din subramurile

industriei lemnului, ca volum, producţia mondială crescând continuu.

Centrele cele mai cunoscute ale industriei cherestelei sunt cele din nordul

părţii europene al CSI (Arhanghelisk), din lungul Volgăi (Saratov), din

Siberia central-sudică (Krasnoiarsk, Ust-Ilimsk), apoi cele din bazinul

fluviului nord-america sf. Laurenţiu (Ottawa), cele din columbia Britanică

(Canada), Japonia de Nord, regiunile Alpilor şi Carpaţilor. La Silistra,

Page 91: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 7 – PĂDURILE ŞI INDUSTRIALIZAREA LEMNULUI

Bulgaria, se află unul dintre cele mai mari combinate de prelucrare a

lemnului din sud-estul Europei.

Industria plăcilor conglomerate şi plăcilor fibro-lemnoase este

o ramură mai recentă a industriei lemnului. Ea valorifică suoerior masa

lemnoasă, P.A.L.-ul, P.F.L.-ul, fiind utilizate mai ales în industria mobilei.

Principalii producători sunt SUA, CSI, de regulă în mari combinate

complexe.

Industria mobilei este legată în principal de marile centre urbane,

prin tradiţie şi înalta calificare a forţei de muncă. Marii producători sunt

SUA, CSI, Germania, Franţa, Italia, Japonia, Canada. România se remarcă

prin produsele ei de calitate. Germania, Belgia, Italia sunt principalii

exportatori, iar SUA, CSI, Olanda, Franţa sunt principalii importatori.

Comerţul cu lemn şi produse lemnoase este apanajul marilor

exploatatori de lemn: Rusia, SUA, Canada ale căror produse sunt expediate

în peste 50 de ţări.

Principalii importatori sunt statele dezvoltate dn vestul Europei

(Marea Britanie, Franţa, Italia, Olanda, Belgia), dar şi din Asia (R.P,Chineză.

Japonia, Coreea de Sud, Iran, Iraq, Arabia Saudită).

7.5 Pădurile şi industria lemnului în România

România se numără printre ţările cu un grad mediu de împădurire,

fondul forestier reprezentând 26,7% din suprafaţa ţării (2000). Ca suprafaţă

ocupată de păduri, România se plasează pe locul 10 în Europa

Patrimoniul forestier al ţării se extinde pe 6663,1 mii ha, din care

pădurile deţin 6239,5 mii ha, adică o medie de 0,28 ha pădure/loc.

Pădurile de răşinoase formează o centură aproape continuă sub

pajiştile alpine şi subalpine, de la altitudinea de cca 1500 m până la cca 2000

m. Pădurile de molid au o densitate mai mare în Carpaţii Orientali (Munţii

Curmăturii, Ceahlău, Tarcău). Se remarcă judeţele Harghita, Neamţ, Suceava,

care au 28% din suprafaţa totală a pădurilor de molid.

Pădurile de brad, mai restrânse ca suprafaţă, au o frecvenţă mai

mare în Suceava, Neamţ şi Bacău, unde se concentrează 44% din suprafaţa

totală a pădurilor de brad.

Pădurile de foioase se întind pe cca 4,3 mil. ha, ceea ce

reprezintă 69% din totalul pădurilor din România. Din acestea se detaşează

pădurile de fag, care ocupă 43,7% din pădurile de foioase sau 30,2 din totalul

pădurilor din ţară. O mare concentrare a pădurilor din fag se înregistrează în

Page 92: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 7 – PĂDURILE ŞI INDUSTRIALIZAREA LEMNULUI

judeţele Caraş-Severin, Hunedoara şi Maramureş, care deţin 25% din totalul

pădurilor ţării.

Pădurile de stejar deţin 27,1% din suprafaţa de foioase, urmate de

cele din salcâm (4,7%), de plop, de tei. Speciile de esenţă moale deţin 346,8

mii ha (5,6% din suprafaţa totală a pădurilor), cele mai întinse fiind cele de

tei, plantaţiile de plop indigen, de salcie şi de răchită.

Cantitatea de lemn a României s-a rdus treptat în decursul

vremurilor. Se apreciază că volumul de masă lemnoasă al pădurilor din ţara

noastră este de 1.130-1.260 mil.m3, iar potenţialul anual de exploatare sub 20

mil.m3 creşterea medie la totalul speciilor din România este de 3,40 m

3/an/ha.

Industria mobilei reprezintă ramura cu cea mai mare dezvoltare

în structura tehnică a industriei lemnului. Cele mai mari fabrici s-au construit

pe structurile unor mari combinate.

Industria de furnire, placaje, plăci aglomerate şi

fibrolemnoase ocupă un loc tot mai însemnat în industria lemnului, datorită

valorificării superioare a lemnului de calitate, precum şi utilizării tuturor

deşeurilor din lemn.

Industria cherestelei ocupă al doilea loc în cadrul industriei de

prelucrare al lemnului, deşi producţia a crescut continuu. Cele mai mari

fabrici de cherestea sunt situate în Carpaţii şi Subcarpaţii Moldovei, în

bazinele râurilor Moldova, Suceava, Bistriţa, Trotuş, Olt, Mureş, Someş.

Industria binalelor şi parchetelor a fost impulsionată în special,

de construcţia de locuinţe. Producţia acestora a crescut în perioada 1950-

1980 de 70 de ori.

Industria ambalajelor şi a altor produse din lemn apare

diferenţiat dezvoltată. Prima are o pondere mai redusă, în timp ce gama

produselor din lemn s-a diversificat foarte mult, cuprinzând: instrumente

muzicale şi articole sportive (Reghin), rechizite şcolare (Timişoara, Sibiu),

chibrituri (Bucureşti, Brăila, Timişoara), utilaj agricol (Bucureşti,

Dumbrăveni), traverse (Tileag-judeţul Bacău) etc.

Repartiţia gegrafică a centrelor de prelucrare a lemnului relevă că această ramură este reprezentată în aproape toate judeţele ţării.

Centrele de prelucrare primară a lemnului sunt amplasate chiar în

zonele montane şi pe dealuri, acolo unde există masive forestiere

exploatabile. Marile combinate de prelucrare a lemnului au fost amplasate în

zonele adiacente Carpaţilor (Suceava, Fălticeni, Piteşti, Râmnicu Vâlcea,

Caransebeş, Arad, Satu Mare), în mari centre de consum (Bucureşti, Târgu

Mureş) şi în oraşe porturi (Constanţa, Brăila).

Page 93: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 7 – PĂDURILE ŞI INDUSTRIALIZAREA LEMNULUI

7.6 Expresii şi concepte cheie

Funcţia de reglare climatică prin diminuarea radiaţiilor şi a

extremelor de temperatură. Reducerea evaporaţiei, creşterea umidităţii

atmosferice, micşorarea vitezei vânturilor se datorează pădurilor.

Pădurile au o contribuţie esenţială pentru conservarea apei, pentru

regularizarea scurgerii şi protejarea solurilor.

Pădurea îndeplineşte un rol major pentru sănătatea omului, pentru

turism şi recreere.

Pădurea furnizor de produse speciale pentru mai multe ramuri

industriale moderne.

7.7 Teste

1. Care sunt principalele roluri ale pădurii în viaţa economică şi

socială a omului?

2. Care sunt principalele tipuri de pădure şi repartiţia geografică a

acestora?

3. Care sunt subramurile industriei de prelucrare a lemnului?

4. Care sunt principalele subramuri ale industriei lemnulu în

România şi unde sunt localizate ele?

Page 94: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 7 – PĂDURILE ŞI INDUSTRIALIZAREA LEMNULUI

7.8 Bibliografie

Florina Bran, Tamara Simon, Ildiko Ioan, Geografia economică

mondială, Editura economică, Bucureşti, 1996

Silviu Negruţ (coordonator), Geografie economică mondială, Editura

Meteor Press, Bucureşti, 2008;

L. Brown (coordonator), Economia, Editura Tehnică, Bucureşti, 2001;

Corneliu Tatu, Ionel Muntele, Geografie economică, Editura

economică, Bucureşti, 2004.

Page 95: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 8 – MINEREURILE DE FIER ŞI SIDERURGIA

87

TEMA 8

MINEREURILE DE FIER ŞI SIDERURGIA

Obiective:

Ne propunem să reliefam rezervele naturale de minereu de fier

intens folosite în industria siderurgică şi metalurgică, baza

industriei construcţiilor de maşini şi obiect al unui comerţ

internaţional amplu

Conţinut:

8.1 Rezervele şi producţia mondială de minereu de fier

8.2 Repartiţia geografică a producţiei de minereu de fier

8.3 Producţia şi repartiţia geografică a industriei siderurgice

8.4 Minereurile de fier şi industria siderurgică din România

8.5 Expresii şi concepte cheie

8.6 Teste

8.7 Bibliografie

Page 96: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 8 – MINEREURILE DE FIER ŞI SIDERURGIA

8.1 Rezervele şi producţia mondială de minereu de fier

Minereurile de fier reprezintă una dintre rezervele naturale cele

mai intens folosite, constituind, totodată, obiectul unor ample schimburi

internaţionale. Fierul este larg răspândit în natură, reprezentând 5-6% din

litosferă, şi intră în combinaţia multor minerale care compun scoarţa

Pământului. Minereurile de fier se găsesc sub diferite combinaţii: oxizi,

carbonaţi, silicaţi şi sulfaţi de fier. Din categoria oxizilor fac parte magnetitul,

hematitul şi limonitul, iar din cea a carburanţilor, sideritul. Magnetitul este

minereul de fier cu conţinutul cel mai bogat în metal (68-72%) şi , totodată

cel mai pur, dar cu o răspândire oarecum limitată (cca 15% din rezervele

mondiale); zăcăminte reprezentative există în Munţii Ural (Magnitnaia),

Suedia (Kiruna), Venezuela (Cerro Bolivar), India (Statele Bihar şi Orissa).

Hematitul are un conţinut de metal ceva mai redus (de regula sub 70%), dar o

mai largă răspândire (27% din rezervele cunoscute de minereu de fier);

asemenea zăcăminte există în Brazilia (Minas Gerais), India (Madhza

Pradesh, Mysore), S.U.A (zona Lacului Superior), C.S.I (bazinul Krivoi

Rog), Australia (Australia de Vest). Limonitul şi sideritul au un conţinut de

metal mai redus (48-63% primul, respectiv 30-48% al doilea), dar o foarte

largă răspândire, zăcăminte tipice aflându-se în Franţa (Lorena), Spania

(Bilbao), Marea Britanie, India (Uttar Pradesh).

Ca urmare a activităţii de prospectare, întreprinsă în regiuni mai

puţin cercetate din America de Sud, Africa şi Australia, au crescut rezervele

sigure.

Potrivit O.N.U., acestea sunt de 850 mld. t (certe şi probabile), din

care aproximativ jumătate sunt minereuri bogate în conţinut metalic. La

această rezervă se adaugă concentraţiile feromagnetice ale Oceanului

Planetar, evaluate la 250 mld. t. Se apreciază că acestea pot să asigure

consumul mondial pe o perioadă de peste 1000 ani.

Repartiţia rezervelor de minereu de fier pe continente

Rezerve totale (miliarde t) % Europa (fără C.S.I.) 36 4,0

C.S.I. 304 36,8

America anglo-saxonă 225 26,4

America Latină 140 16,3

Asia (fără C.S.I) 74 8,7

Australia şi Oceania 36 4,0

Africa 33 3,8

Total Mondial 848 100,0 Sursa: Images économiques du monde, 2002

Page 97: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 8 – MINEREURILE DE FIER ŞI SIDERURGIA

Din tabelul de mai sus reiese că cea mai mare parte a rezervelor se

află în America (42,7%), urmată de Europa inclusiv C.S.I (40,8%), împreună

deţinând peste 4/5 din totalul mondial.

Pe ţări, cele mai mari rezerve le posedă C.S.I (304 mld. t), urmată de

Canada (125 mld. t), S.U.A (105), Brazilia (60), Bolivia (40), Australia (35),

China (31), India (30), Venezuela. Surse mai recente indică rezerve mai mari

în cazul unor ţări ca Brazilia, China, Australia şi altele.

Producţia mondială de minereu de fier a cunoscut un ritm rapid de

creştere, ca urmare a cerinţelor tot mai mari de produse feroase, de la 127

mil. t în 1938 la 841 mil. t în 1980 şi 945 mil. t în 1991, ajungând la 1900

mil. t în 2007.

Deşi la nivelul globului, există peste 60 de ţări producătoare de

minereu de fier, numai 10 depăşesc cifra de 10 mil. t anual. În afara unor

mari producători tradiţionali ca C.S.I. şi S.U.A., s-au impus în ultima vreme

ca mari producătoare China, Brazilia, Australia, Canada, India, care au

devenit, totodata, mari exportatoare.

Principalele ţări producătoare de minereu de fier

Ţări Producţie (mil./t)

1990 2005 2007 China - 370,0 600

Brazilia 103,7 300,0 360

Australia 71,5 280,0 320

India 29,4 140,0 160

Rusia 72,4 95,0 110

Ucraina - 69,0 76

SUA 34,9 55,0 52

Africa de Sud 19,1 40,0 40

Canada 21,7 30,0 33

Suedia 12,3 23,0 24 Sursa: U. S. Geological Survez, 2007

Minereurile de fier fac obiectul unui intens comerţ, peste 50%

din producţia mondială fiind exportată. Numai două ţări asigură mai mult de

2/3 din exporturile mondiale: Brazilia şi Australia, urmate, la mare distanţă

de India, Canada, Africa de Sud, Suedia.

Cei mai importanţi importatori de minereu de fier(2006)

Ţări Mil. $

China 4856,2

Japonia 3311,4

Germania 1080,3

Franţa 564,8

Italia 486,7 Sursa: U. S. Geological Survez, 2007

Page 98: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 8 – MINEREURILE DE FIER ŞI SIDERURGIA

Cei mai mari importatori mondiali se regăsesc pe continentul

asiatic: Japonia (120 mil. t, aproape 1/3 din totalul importurilor în domeniu),

China, Coreea de Sud, care deţin peste 2/3 din importurile mondiale, urmate

de ţările Uniunii Europene (îndeosebi Germania, Franţa, Mare Britanie,

Italia) şi S.U.A.

8.2 Repartiţia geografică a producţiei de minereu de fier

C.S.I. se situează pe primul loc în lume, ca rezerve (de peste 300

mld. t). Producţia sa a cunoscut o creştere continuă, până în 1991, de la 34

mil. t în 1938 la 200 mil. t, scăzând apoi la 76 mil. t în 1999, atingând 210

mil. t în 2007. Dispune de exploatări atât în partea europeană, cât şi, începând

cu cel de-al doilea război mondial, în partea asiatică. Are cca 700 exploatări,

din care 65 sunt la zi. Minereurile au o concentraţie medie de 35% metal.

Cele mai importante zăcăminte şi exploatări de minereu de fier se

află în partea europeană. Cel mai vechi intrat în exploatare este zăcământul

de la Krivoi Rog, având rezerve apreciate la cca. 20 mld. t. Multă vreme a

avut o participare de peste 50% în producţia C.S.I., în ultima vreme ponderea

sa scăzând. Minereul este de bună calitate (50% metal) şi extracţia se face

mai ales din cariere. Zăcământul are o poziţie geografică favorabilă, fiind în

apropierea bazinului carbonifer Doneţk, într-o zonă puternic industrializată,

cu o reţea de transport bine dezvoltată. Acest zăcământ alimentează

siderurgia sudului european al C.S.I.-ului şi participă cu mari cantităţi la

export. Un alt zăcământ este cel din Peninsula Kerci, de dimensiuni mai mici

(rezerve de cca 3 mld. t), care aprovizionează, ca şi Krivoi Rog, siderurgia

din sudul european al C.S.I.. Dar cel mai mare zăcământ din C.S.I. şi

totodată, din lume, cu rezerve apreciate la 100 mld. t, este Kursk-Belgorod,

din regiunea colinelor Voronej. Se desfăşoară pe cca 800 km lungime şi 200-

250 km lăţime şi dispune de exploatări atât subterane, cât şi în carieră, având

un conţinut ridicat de metal (peste 60%). Prin puternicul câmp magnetic ce-l

creează, este cunoscut sub numele de „anomalia magnetică de la Kursk”

Suedia este al doilea producător european, în ciuda faptului că

producţia sa a scăzut (24 mil. t în 2007 faţă de 27 mil. t în 1980). Deţine

rezerve apreciabile, iar minereurile sunt de calitate bună, cu un conţinut

ridicat de metal. Principalul bazin se află dincolo de Cercul Polar, în Laponia.

Franţa a fost multă vreme cel mai important producător

european, dar în ultima vreme producţia sa a scăzut simţitor (de la 30 mil. t în

Page 99: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 8 – MINEREURILE DE FIER ŞI SIDERURGIA

1980 la numai 2,5 mil. t în 1990 şi respectiv la 0,15 în 1998). Rezervele sunt

apreciate la peste 8 mld. t, din care 3/4 considerate tehnic şi economic

exploatabile, dar cu un conţinut de metal modest (30%). Cel mai mare

zăcământ se află în Lorena (care participă cu 90% la producţie şi deţine 75%

din rezerve). Alte zăcăminte, de mai mică importanţă se află în vestul ţării, în

Masivul Armorican, în provinciile Normandia şi Anjou-Bretagne şi în Munţii

Pirinei.

În Spania, din structurile complexe ale Munţilor Cantabrici,

Cordiliera Betică, Munţii Iberici ş.a. s-au extras până în 1990 1,5 mil. t, însă

producţia a scăzut dramatic.

AMERICA DE NORD ANGLO-SAXONĂ reprezintă a doua

mare zonă a lumii ca rezerve de minereu de fier.

S.U.A. este a şasea producătoare mondială, cu 52 mil. t în 2007;

are rezerve importante (105 mld. t, locul 3 pe Glob), cu un conţinut ridicat de

metal.

Cea mai mare parte a producţiei (cca 2/3) provine din zăcămintele

din estul S.U.A., localizate în două zone: zona Marilor Lacuri (care are cea

mai importantă contribuţie) şi cea a Munţilor Apalaşi.

Exploatarea intensă a zăcămintelor din zona Lacului Superior şi

din estul S.U.A. a dus la scăderea substanţială a unora dintre acestea, ceea ce

a determinat deplasarea exploatărilor spre centrul şi vestul ţării.

S.U.A. nu-şi acoperă necesarul de minereu de fier din producţia

proprie şi de aceea recurge la importuri masive, mai ales din Canada şi

America Latină.

Canada a devenit producătoare de minereu de fier abia începând

cu anul 1950; dispune de un minereu de fier cu un conţinut metalic ridicat

(62-65%). Rezervele (125 mld. t) o situează pe locul 2 pe Glob, dar ca

producţie ocupă numai locul 9(21 mil. t în 1953, 33 mil. t în 2007).

Canada exportă marea majoritate a producţiei sale, în special în

S.U.A.

AMERICA LATINĂ şi-a sporit participarea la producţia

mondială de la 1,1% în 1938, la cca 20%, îndeosebi graţie aportului Braziliei,

care a devenit primul producător al lumii, cu şanse de a se menţine şi detaşa

în ierarhia mondială. Această ţară dispune şi de cele mai mari rezerve din

America Latină, minereurile fiind de bună calitate (conţinut metalic 66%).

Zăcămintele din statul Para prezintă un deosebit interes, fiind cu un ridicat

conţinut metalic (66-67%). Un vast proiect, numit „Carajas”, prevede

extinderea exploatărilor, amenajarea de căi de transport pentru exportul spre

Europa, S.U.A. şi Japonia.

Page 100: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 8 – MINEREURILE DE FIER ŞI SIDERURGIA

Brazilia este cea mai mare exportatoare de minereu de fier a

planetei. Alte deţinătoare de rezerve de minereu de fier din America Latină

sunt: Bolivia, Venezuela, Chile, Peru.

AUSTRALIA deţine locul al doilea pe glob în extracţia de

minereu de fier (320 mil. t în 2007), producţia sa crescând constant în ultimii

10 ani. Are rezerve mari, estimate la 40 mld. t, şi sunt caracterizate printr-un

conţinut mare de metal (55-64%), situate la adâncimi mici, ceea ce permite

exploatarea lor într-o carieră.

Cele mai mari rezerve sunt concentrate în statul Australia de Vest,

care participă cu aproape 90% la producţie, şi în statul insular Tasmania.

În ASIA, mari producătoare sunt China şi India.

China cu o producţie de 600 mil. t, ocupă primul loc pe Glob.

Rezervele certe sunt deosebit de mari (cca 100 mld. t), calitatea lor fiind

superioară, similară celor din S.U.A. (tip „Lac Superior”). Principalele

exploatări se află în China de Nord-Est, China de Nord, China Central-Sudică

şi, de asemenea, în regiunea Mongolia Interioară.

A doua producătoare din Asia este India, care în 2007 a avut o

producţie de 160 mil. t. Rezervele sunt foarte mari (30 mld. t), având un mare

conţinut metalic (60-66%) fiind concentrate în cea mai mare parte în Podişul

Deccan, în nord-estul ţării, în statele Bihar şi Orissa, cunoscute sub denumirea

de „Centura de fier a Indiei” şi acestea asigură aproape jumătate din producţia

ţării.

AFRICA. Acest continent are o participare încă mică faţă de

posibilită-ţile de care dispune. Zăcămintele cele mai mari sunt localizate în

trei zone: nordul Africii, Africa Occidentală şi Africa de Sud.

În Africa de Nord se evidenţiază zăcămintele din Algeria, Maroc

şi Tunisia, ţări care au însă producţii restrânse.

În Africa Occidentală, statele producătoare de minereu de fier

sunt: Mauritania, Sierra Leone şi Guineea.

Rezerve mari de minereu de fier deţine Africa de Sud, care este şi

prima producătoare de pe continent, participând cu 3% la producţia mondială

(40,0 mil. t în anul 2005). Exploatările se fac în sudul ţării în provincia

Capului, producţia fiind exportată spre S.U.A., Japonia şi Europa

Occidentală. Noi rezerve au fost descoperite în nordul Transvaalului.

ROMÂNIA. În ţara noastră minereurile de fier se găsesc în

cantităţi relativ reduse şi au, în general, un conţinut metalic scăzut (20-40%).

Principalele regiuni de exploatare sunt: Munţii Poiana Ruscă, care furnizează

60% din producţia ţării, îndeosebi la Telicu Inferior şi Ghelari, dar şi la Vadu

Dobrii, Alun, Ruşchiţa; partea de nord-est a Munţilor Apuseni (îndeosebi

Munţii Gilăului) este a doua regiune ca importanţă (participă cu 30% la

producţia ţării), cu exploatări la Băişoara; Munţii Dognecei, zăcământul fiind

Page 101: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 8 – MINEREURILE DE FIER ŞI SIDERURGIA

în mai mare măsură epuizat; Munţii Harghitei. Mai există zăcăminte şi în

Podişul Dobrogei (la Iulia şi Palazu Mare).

SIDERURGIA. Această ramură se ocupă cu fabricarea fontei, a

oţelului şi a aliajelor pe bază de oţel. Oţelurile speciale sunt aliate cu mangan,

crom, wolfram, titan etc., tehnica modernă a prelucrării fierului realizând

peste 2200 tipuri de oţeluri speciale. Oţelurile se obţin prin mai multe

procedee, iar dependenţa tot mai mare de fierul vechi a dus la mutaţii

tehnologice industriale în producţia de oţel, crescând numărul cuptoarelor

electrice şi al oţelurilor ce folosesc insuflarea cu oxigen.

Utilizarea fierului vechi prezintă avantajul că este mai uşor de

transportat, iar procedeele folosite sunt mai puţin energointensive şi poluante.

Se apreciază că, din producţia mondială anuală de oţel, cca. 50% provine din

reciclarea fierului vechi.

Există diferite criterii de amplasare a unităţilor industriei

siderurgice:

- în apropierea surselor de materii prime şi a pieţei de

desfacere (cazul siderurgiei din zona Marilor Lacuri – din S.U.A.,

Munţii Ural şi regiunea Donbas – C.S.I., Ruhr – Germania, Silezia

Superioară – Polonia.

- localizarea în porturi pentru ţările care se

aprovizionează cu materii prime din import (Japonia, Italia)

- apropierea de sursele de energie electrică ieftină, pentru

dezvoltarea electrosiderurgiei: centrele siderurgice de pe Nipru

(C.S.I.), Tenessee (S.U.A.), Alpii Francezi etc.

8.3 Producţia şi repartiţia geografică a industriei

siderurgice

Producţia mondială de oţel, fontă şi feroaliaje a crescut mult mai

ales după al doilea război mondial, ritmul fiind însă mai lent după 1974, ca

urmare a crizei energetice. În ultimii ani s-a înregistrat o creştere a producţiei,

îndeosebi la oţel (de la 786 mil. t în 1989 la 1320 mil. t în 2007).

Dinamica producţiei mondiale de fontă, feroaliaje şi oţel- mil. t -

1938 1950 1960 1980 1989 2005 2007

Fontă şi aliaje 83 132,3 258 541 542 747 940

Oţel 110 192 346 749 794 1090 1320 Sursa: Calendario Atlante de Agostini, 2007 U.S. Geological Survey, 2008

Page 102: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 8 – MINEREURILE DE FIER ŞI SIDERURGIA

Din tabel rezultă că producţia, în intervalul 1938-2007, a crescut

de peste 7 ori atât la fontă şi feroaliaje, cât şi la oţel.

În ceea ce priveşte repartizarea teritoriala a producţiei siderurgice,

se constată o concentrare în numai câteva zone ale planetei: Europa şi C.S.I.,

America de Nord anglo-saxonă şi Japonia, care, împreună, concentrează cca.

80% din totalul mondial. Însă, în ultimii 10-15 ani, se constată că, exceptând

câteva state, între care Marea Britanie, ţările avansate din punct de vedere

economic au procedat la stagnarea sau micşorarea producţiei siderurgice,

aceasta crescând mai ales în ţările în curs de dezvoltare (Brazilia, China ş.a.).

Un grup de ţări în curs de dezvoltare şi-au elaborat proiecte pentru

realizarea unor obiective siderurgice, iar altele pentru mărirea capacităţilor de

producţie pe care le au: Brazilia, India, Algeria, Nigeria, Venezuela, Chile,

Mexic, Iran, Arabia Saudită.

Principalele ţări producătoare de oţel

Nr.

Crt Ţara

2005 2007

Mil. t % Mil. t %

1. China 349,0 31,0 482 36,5

2. Japonia 113,0 10,0 120 9,1

3. Rusia 95,0 8,0 70 5,3

4. SUA 66,0 6,0 98 7,4

5. Coreea de Sud 48,0 4,6 51 3,9 Sursa: World Steel in Figures, 2006.U.S. Geological Survey, 2008.

Comunitatea Statelor Independente se situează pe locul patru la

producţia de oţel, locul cinci la producţia mondială de fontă şi feroaliaje.

Siderurgia se concentrează în cinci zone: Sudul european, Uralul, regiunea

Moscovei şi a Petersburgului, Siberia şi Asia Centrală.

Zona Sudului European este cea mai importantă şi cuprinde sudul

Ucrainei şi regiunea Rostov pe Don, având o puternică bază de materii prime

şi combustibili. Aici se găseşte triunghiul siderurgiei Krivoi Rog-Doneţk-

Kerci.

A doua zonă este Uralul (în partea centrală şi sudică), dezvoltată

pe baza marilor zăcăminte locale de minereu de fier şi cărbuni cocsificabili.

În Regiunea Moscovei şi Sankt Petersburgului este dezvoltată cu

precădere electrosiderurgia şi producţia de oţeluri speciale.

Zona siderurgică siberiană s-a dezvoltat într-un ritm rapid pe baza

zăcămintelor proprii de minereu de fier şi de cărbuni cocsificabili.

În Asia Centrală, funcţionează marele combinat de la Temir-Tau.

Al doilea producător european după C.S.I. este Germania (33 mil.

t oţel şi 31 mil. t în 2007), ţară cu vechi tradiţii în domenii care se bazează pe

Page 103: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 8 – MINEREURILE DE FIER ŞI SIDERURGIA

cărbuni cocsificabili proprii, de foarte bună calitate, şi pe minereuri de fier

importate.

Principala zonă siderurgică o reprezintă bazinul Ruhr, al doilea

grup de centre este localizat în bazinul carbonifer Saar, iar a treia zonă

cuprinde marile centre de pe litoralulMării Baltice şi Mării Nordului

În partea estică, exceptând unele mici unităţi vechi din Turingia,

care au fost modernizate, siderurgia este de dată mai recentă şi se bazează pe

importul de cărbuni cocsificabili şi cocs din Polonia şi minereu de fier din

C.S.I.

În Suedia (5,7 mil. t oţel şi 3,7 fontă în 2005), cea mai puternică

concentrare siderurgică o întâlnim în partea centrală, în strânsă legătură cu

potenţialul hidroenergetic din zonă.

Siderurgia suedeză este axată pe producţia de oţeluri superioare,

de foarte bună calitate. Suedia este şi un important exportator de minereu de

fier. Aderarea la U.E. a avut, desigur, şi o serie de repercusiuni asupra

siderurgiei suedeze.

Marea Britanie are o industrie siderurgică cu vechi tradiţii, dar în

ultima vreme aceasta este în declin. Reprezintă una dintre puţinele ţări cu

economie dezvoltată a căror producţie siderurgică a cunoscut atât o creştere

până în 1990, dar şi o un declin constant până în prezent (10 mil t oţel şi 11

mil. t fontă în 2007).

Anglia centrală rămâne o regiune marcată de dezvoltarea

siderurgiei, chiar dacă în ultimele decenii se remarcă o remodelare

industrială.

Beneficiind de importante rezerve de cărbune superior

cocsificabil, sudul Ţării Galilor reprezintă prima zonă siderurgică a Marii

Britanii, ca producţie cunoaşte însă un declin însemnat în ultima perioadă.

În Scoţia, în regiunea estuarului Clyde, la Glasgow şi în

împrejurimi, unde la începutul secolului existau cele mai puternice şantiere

navale din lume, criza acestor şantiere a marcat şi siderurgia din zonă,

concomitent cu scăderea exploatărilor de cărbuni.

Franţa, deşi are rezerve importante de minereu de fier (cca. 8

mld. t), importă. Se disting 3 mari regiuni siderurgice: Lorena, nord-vestul

ţării, Masivul Central Francez.

Belgia, Luxemburgul şi Italia se înscriu, de asemenea, printre

importantele producătoare din Europa Occidentală.

Belgia (8,58 mil. t oţel şi 7,5 mil. t fontă în 2006) şi-a dezvoltat

siderurgia pe baza minereului de fier importat din Luxemburg şi Suedia şi a

zăcămintelor de huilă locale.

Page 104: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 8 – MINEREURILE DE FIER ŞI SIDERURGIA

În Luxemburg, siderurgia este localizată în continuarea bazinului

Lorena din Franţa. Producţia de oţel de aproape 2,2 mil. t duce la ocuparea

locului al doilea loc pe Glob în privinţa cantităţii de oţel pe locuitor.

În Olanda întâlnim o siderurgie portuară, deoarece aceasta se

bazează aproape exclusiv pe importul de materii prime.

Italia a dezvoltat o puternică industrie siderurgică (21 mil. t oţel,

locul 9 pe Glob).

Zonele siderurgice ale Italiei sunt:

- la poalele Alpilor fiind o electrosiderurgie axată pe

producţia de oţeluri aliate şi superioare;

- în nordul industrializat (cea mai mare grupare

siderurgică din Italia);

- în porturi datorită importului de materii prime, datorită

cererii de metal a şantierelor navale ca Genova, La Spezia, Livorno,

Piombino.

Capacitatea de prelucrare a industriei siderurgice din Spania este

mare, de aproximativ 17,8 mil. t oţel şi 4,2 mil. t fontă în 2005, ceea ce face

ca această ţară să importe 99% din materia primă necesară. Principalele

centre siderurgice sunt grupate pe litoralul nordic şi litoralul mediteranean.

Alţi producători siderurgici europeni importanţi sunt: Polonia,

Cehia şi Slovacia.

Polonia (10 mil. t oţel şi 5,3 mil. t fontă în 2006) şi-a dezvoltat

industria siderurgică pe baza rezervelor proprii de cărbune cocsificabil şi a

minereurilor de fier din import (peste 90% din necesar). Industria siderurgică

este concentrată în Silezia şi Silezia Inferioară.

Cehia şi Slovacia au o siderurgie cu vechi tradiţii şi bine

dezvoltată, bazată pe cărbune cocsificabil propriu şi minereuri de fier

importate.

Austria se situează, ca producţie, în apropierea Suediei, pentru

această ţară fiind reprezentativă siderurgia dunăreană, legată de transportul de

materii prime pe fluviu (cel mai important centru siderurgic – Linz – este

situat în amonte de Viena) şi pe afluenţii săi unde se afla mai multe centre

mici.

AMERICA ANGLO-SAXONĂ asigură cca. 1/10 din producţia

mondială de oţel. Dispune de materiile prime necesare (dar în prezent,

foloseşte şi minereuri din import) acestei industrii, precum şi o mare piaţă de

desfacere a produselor siderurgice.

În Statele Unite ale Americii, siderurgia s-a dezvoltat relativ

târziu (în a doua jumătate a sec. XIX-lea), însă în perioada celui de-al doilea

război mondial ajunsese să realizeze jumătate din producţia mondială de oţel.

În prezent ocupă locul al treilea pe Glob la producţia de oţel (98 mil. t) şi al

Page 105: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 8 – MINEREURILE DE FIER ŞI SIDERURGIA

patrulea la fontă şi laminate (36 mil. t). S.U.A. utilizează mari cantităţi de fier

vechi şi o deosebită dezvoltare o are electrosiderurgia.

În S.U.A. există patru zone siderurgice. Principala zonă şi cea mai

veche este cuprinsă între Lacul Erie şi Munţii Apalaşi, a doua zonă este pe

coasta de nord-est a Oceanului Atlantic şi sudul Munţilor Apalaşi.

Siderurgia din Canada (15,3 mil. t în anul 2005, a atins un maxim

în 1992 cu 26 mil. t; fontă – 8,3 mil. t) este strâns legată de cea din S.U.A.,

cea mai importantă zonă fiind pe ţărmul lacului Ontario şi bazinul fluviului

Sf. Laurenţiu.

Mexicul s-a afirmat ca producător, centrele de extracţie fiind în

jurul oraşului Monterrey – cel mai important centru siderurgic – şi pe

platourile înalte mexicane. Producţia de oţel a Mexicului este de 16,3 mil. t în

anul 2006.

AMERICA LATINĂ, deşi o mare producătoare de minereu de

fier, are industria siderurgică slab dezvoltată.

Brazilia, prima producătoare siderurgică din zonă, este ţara cu cea

mai mare dinamică în domeniu din lume (32 mil. t oţel în 2007 faţă de 10

mil. t în 1980; 35 mil. t fontă locul 6 pe Glob), siderurgia bazându-se pe

marile rezerve locale de mienereu de fier, de foarte bună calitate. Cel mai

mare centru siderurgic este însă Tubarao (pe ţărmul Atlanticului, în statul

Minas Gerais). Tubarao este şi un important port de export al minereului de

fier.

Alţi producători sud-americani sunt Argentina, Venezuela şi

Chile.

ASIA participă cu cca. 1/5 la producţia mondială de oţel,

remarcându-se Japonia, China şi India.

Japonia a devenit în ultimii ani o mare putere siderurgică

mondială, producând 120 mil. t oţel şi 87,1 mil. t fontă şi feroaliaje(locul al

doilea pe Glob, la ambele). Caracteristicile siderurgiei nipone sunt:

dezvoltarea acesteia aproape în exclusivitate pe bază de materii prime

importate (98%), ritmul înalt de creştere (cel mai ridicat dintre toate marile

puteri siderurgice), utilizarea completă a capacităţilor de producţie, cât şi

faptul că cea mai mare parte din producţia de oţeluri se realizează prin

insuflare de oxigen. Aceste caracteristici au permis ca preţul să fie mai scăzut

şi calitatea superioară, Japonia ocupând un loc de frunte pe piaţa mondială a

oţelului.

Japonia importă minereu de fier din cca. 30 de ţări ale lumii, mari

cantităţi de fontă pe care o transformă în oţel.

Japonia are o industrie siderurgică de tip portuar, pe ţărmul de est

al insulei Honshu şi în insula Kyushu.

Page 106: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 8 – MINEREURILE DE FIER ŞI SIDERURGIA

China, care deţine importante resurse de minereuri de fier,

cărbuni cocsificabili şi alte materii prime necesare siderurgiei, şi-a dezvoltat,

în ultimele decenii, o puternică industrie în domeniu, şi un ritm înalt de

creştere chiar şi în ultima vreme: 482 mil. t de oţel în 2007, fiind astfel

primul producător mondial; la fontă şi feroaliaje, cu o producţie de cca. 465

mil. t, se plasează pe locul al treilea în lume, devansând în ultimii ani S.U.A.

Marile centre siderurgice sunt localizate în: China de Nord-Est,

China de Nord, China Centrală. Alte mari combinate există la Baoshan, Daye

(în China Centrală) şi Mongolia Interioară (combinatul de la Baotou).

India are o industrie siderurgică mai recentă, cu o producţie în

creştere la oţel (43,2 mil. t), principalele centre fiind în partea de nord-est.

AFRICA se caracterizează printr-o dezvoltare slabă a industriei

siderurgice, cu excepţia Republicii Africa de Sud, care are o producţie în

scădere (cca. 9,5 mil. t oţel şi 31,0 mil. t fontă), centrele siderurgice fiind

concentrate în provinciile Transvaal, Orange, Natal. Alte ţări africane cu

siderurgie sunt Egiptul, Nigeria şi Algeria.

AUSTRALIA, a doua producătoare mondială de minereu de fier,

are o siderurgie încă puţin dezvoltată (cca. 7,9 mil. t oţel şi 6,4 mil. t fontă în

2006), cu centre în Australia de Sud, Noua Galie de Sud şi statul Queensland.

8.4 Minereurile de fier şi industria siderurgică din

România

Minereurile de fier se găsesc în ţara noastră în cantitate relativ

redusă şi au, în general, un conţinut metalic scăzut (28-40% fier). În prezent,

principalele exploatări sunt situate în partea de est a masivului Poiana Ruscă,

furnizând 60% din producţia ţării (în ultimii ani sub un milion t), extracţiile

cele mai însemnate fiind la Ghelari şi Teliuc.

Producţia de minereu este total insuficientă necesarului industriei

siderurgice şi, ca urmare, se importă. De o deosebită importanţă sunt, în

siderurgie, minereurile de mangan, crom, titan, molibden, care se folosesc

pentru obţinerea oţelurilor şi a fontelor speciale. Cele mai bogate zăcăminte

de mangan sunt în Suceava, în nordul Carpaţilor Orientali (exploatări la

Iacobeni, Vatra Dornei, Cârlibaba), care asigură 2/3 din producţia ţării. Alte

zăcăminte sunt în Munţii Banatului.

Siderurgia românească străbate o perioadă mai dificilă, de

readaptare la condiţiile economice noi interne şi internaţionale, ceea ce

explică scăderile de producţie de după 1990.

Page 107: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 8 – MINEREURILE DE FIER ŞI SIDERURGIA

Dinamica producţiei siderurgice a României (mii t)

1938 1960 1980 1989 2005 2006

Fontă 122 1014 9012 9052 4100 4000

Oţel 384 1806 13175 14415 6200 6324

Laminate 319 1642 9319 10263 - -

În ţara noastră, încă din secolul al XVIII-lea începe să se dezvolte

o siderurgie modernă: în 1718 se instalează primele cuptoare la Oraviţa, în

1719 un cuptor la Bocşa Montană, în 1750 sunt puse în funcţiune cuptoarele

la Topliţa, iar în 1771 cele de la Reşiţa.

Cele mai importante combinate siderurgice, existente sunt cele de

la Reşiţa, Hunedoara, Galaţi, Călăraşi.

Combinatul siderurgic Reşiţa (aici fiind construită prima uzină

siderurgică din ţară) a fost cel mai mare până în 1950. S-a dezvoltat pornind

de la minereurile de fier din apropiere (Ocna de Fier, Dognecea), cărbunii

cocsificabili şi mangan. În strânsă legătură cu siderurgia, în zona Reşiţei s-a

conturat şi tradiţionala industrie constructoare de maşini.

Combinatul siderurgic de la Hunedoara a fost cel mai important

centru siderurgic al ţării în perioada 1956-1975. Construirea sa a fost

favorizată de existenţa, în apropiere, a celui mai mare zăcământ de minereu

de fier din ţară (Munţii Poiana Ruscă) şi de relativa apropiere a bazinului

huilifer Petroşani.

Combinatul de la Galaţi (SIDEX), construit în perioada 1960-

1965 este în prezent cel mai mare centru siderurgic din ţară şi unul dintre cele

mai mari din sud-estul Europei (6 furnale de 3500 m3, uzină cocsochimică,

laminoare pentru tablă şi benzi la rece). Amplasarea sa a fost favorizată de

Dunăre, pe care se transportă minereul de fier şi huila din import (în special

din C.S.I.).

Combinatul siderurgic Călăraşi, amplasat tot în apropierea

Dunării, pentru facilitarea aprovizionării sale cu materii prime din import

(cocs, minereu de fier), este parţial intrat în funcţiune, având uzină

cocsochimică, furnale, oţelării.

Combinatul de oţeluri speciale de la Târgovişte intrat în funcţiune

cu puţin timp înaintea revoluţiei din 1989, este cel mai modern din toată ţara.

În prezent este privatizat la fel ca şi SIDEX Galaţi.

Alte centre au fost: Vlăhiţa (Munţii Hargitei), Călan (fontă

cenuşie, articole din fontă), Oţelu Roşu, Nădrag (oţel şi laminate din fontă),

Câmpia Turzii, Buzău (sârmă şi produse din sârmă), Brăila (tablă groasă

pentru nave), Roman (ţevi sudate şi laminate cu profile uşoare), Tulcea

(feroaliaje), Bucureşti (oţeluri şi laminate), Zimnicea (ţevi), Beclean (oţel,

sârmă), Drobeta-Turnu Severin, Focşani (laminate).

Page 108: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 8 – MINEREURILE DE FIER ŞI SIDERURGIA

8.5 Expresii şi concepte cheie

Magnetitul este minereul de fier cel mai valoros datorită

conţinutului ridicat de metal din componenţa sa în proporţie de 68-72%.

„Anomalia magnetică de la Kursk” reprezintă cel mai mare

zăcământ de minereu de fier din lume, cu rezerve apreciate la 100 miliarde t,

situat în regiunea Voronej din C.S.I., unde se creează un câmp magnetic

puternic.

Zăcământ de tip „Lac Superior”, conţine minereu de fier de

calitate superioară, localizat în zona Marilor Lacuri din S.U.A. şi în China, cu

rezerve deosebit de mari de cca. 100 miliarde t.

8.6 Teste

1. Care sunt cele mai mari şi de calitate superioară bazine de minereu

de fier ?

2. Cum explicaţi ascensiunea spectaculoasă a unor ţări în industria

siderurgică şi declinul altora?

3. Explicaţi sintagma „Anomalia magnetică de la Kursk”

4. Care sunt cele mai vechi centre siderurgice din România?

5. Care sunt cele mai importante centre siderurgice contemporane

din România?

8.7 Bibliografie

Silviu Negruţ (coordonator), Geografie economică mondială, Editura

Meteor Press, Bucureşti, 2008;

Popescu Constantin, Industria mondială în era globalizării, Editura

Oscar Print, Bucureşti, 2001;

Florina Bran, Tamara Simon, Ildiko Ioan, Geografia economică

mondială, Editura economică, Bucureşti, 2005;

Nicu I. Aur, Mădălina Andrei, Cezar C. Gherasim, Geografia

economică şi politică universală, Editura Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti, 2004.

Page 109: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 9 – MINEREURILE NEFEROASE ŞI METALURGIA NEFEROASĂ

101

TEMA 9

MINEREURILE NEFEROASE ŞI METALURGIA

NEFEROASĂ

Obiective:

Diversitatea acestor metale, proprietăţile fizico-chimice variate le-

au făcut de neînlocuit în dezvoltarea unor ramuri industriale de

vârf: electronică, electrotehnică, construcţii de autovehicule,

industria aerospaţială şi tehnica de calcul. În prezent ele au un rol

important în economia mondială.

Conţinut:

9.1 Minereurile neferoase şi repartiţia lor geografică

9.2 Metalele preţioase şi repartiţia lor geografică

9.3 Metale radioactive şi metale rare şi repartiţia lor geografică

9.4 Extracţia şi prelucrarea minereurilor neferoase în România

9.5 Expresii şi concepte cheie

9.6 Teste

9.7 Bibliografie

Page 110: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 9 – MINEREURILE NEFEROASE ŞI METALURGIA NEFEROASĂ

9.1 Minereurile neferoase şi repartiţia lor geografică

Minereurile de metale neferoase sunt cele care nu conţin fier sau

aliaje ale acestuia. Din această categorie face parte o gamă variată de

minereuri din care se extrag: cuprul, aluminiul, plumbul, zincul, staniul ş.a.,

la care se adaugă metalele preţioase (aur, argint, metale platinice), metalele

radioactive şi metalele rare (zirconiu, cadmiu, germaniu, iridiu, taliu etc.).

Diversitatea acestor metale, proprietăţile fizico-chimice foarte

variate, întrebuinţările multiple au favorizat includerea lor în numeroase

clasificări. Deşi aceste metale au fost cunoscute şi folosite, în mare parte, din

timpuri străvechi, ele au devenit astăzi de neînlocuit în dezvoltarea unor

ramuri industriale de vârf: electronică, electrotehnică, construcţii de

autovehicule, industria aerospaţială sau tehnica de calcul.

CUPRUL a fost cunoscut şi prelucrat încă din mileniul VII î.Hr.

în Persia, China şi Egipt. În antichitate, minereul de cupru folosit de

popoarele din bazinul Mediteranei provenea din Asia Mică şi din Cipru, drept

pentru care grecii l-au numit „chalcos kiprios”, iar romanii „cuprum”.

În evul mediu erau cunoscute exploatările din minele germane de

la Rammelsberg şi Mansfred, din Masivul Harz, şi cele din peninsula

Cornwall din sud-vestul Angliei.

Cuprul sau arama este un metal de culoare roşiatică, ductil,

maleabil, bun conducător de căldură şi electricitate (al doilea după argint), iar

în prezenţa umidităţii şi a bioxidului de carbon formează malachitul, de

culoare verde. Cuprul a fost întrebuinţat în confecţionarea armelor, uneltelor,

monedelor sau podoabelor, iar în prezent peste 50% din producţia mondială

este utilizată în industria electrotehnică, aeronautică, autovehicule, nave, fiind

folosit în stare pură sau în aliaje (bronz – un aliaj al cuprului cu staniul,

aluminiul, plumbul etc; alamă – aliaj al cuprului cu zincul; alpaca – aliaj al

cuprului cu nichelul şi zincul).

Minereurile de cupru cele mai răspândite se găsesc sub forma

sulfurilor, formate din calcopirită (CuFeS2), calcozina (Cu2S), covelina (CuS).

Cuprul se extrage în mod obişnuit din grupa sulfurilor, prin îndepărtarea

fierului, apoi se rafinează pe cale electrolitică, consumând o mare cantitate de

energie electrică. Rezervele mondiale de minereuri de cupru sunt evaluate la

circa 650 mil. t, apreciate a avea o durată de exploatare de 50-100 de ani.

Primul loc în lume la exploatarea de minereu de cupru îi revine

statului Chile, care deţine 33% din producţia mondială, cu peste 15

zăcăminte, cantonate în special în deşertul Atacama. Principalele exploatări

Page 111: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 9 – MINEREURILE NEFEROASE ŞI METALURGIA NEFEROASĂ

se fac la Chuquicamata, Exotica, Rio Blanco, Sagasco, El Teniente, Tiltil,

Potrerillos ş.a. Pe continentul sud-american unde sunt cantonate peste 25%

din rezervele mondiale, minereul de cupru se mai exploatează în Peru la:

Yauri (în provincia Cuzco, din sudul ţării), Marochoca, Michipuillay,

Cuajone; în Argentina, în regiunea Uspallata şi la Paranillos Norte; în

Brazilia, în statele Minas Gerais, Mato Grosso.

Principalii producători mondiali de minereuri de cupru

Nr.

Crt. Ţara

Producţia

(mii t, 2006)

%

din totalul

mondial

Producţia

(mii t, 2007)

%

din totalul

mondial

1 Chile 5400 35,0 5700 36,5

2 S.U.A. 1220 8,0 1190 7,6

3 Peru 1050 7,0 1200 7,7

4 Australia 950 6,0 860 5,5

5 Indonezia 800 5,0 China 920 5,9

Total

mondial 15300 100,0 15600 100,0

Sursa: US Geological Survey Mineral Program, 2008

Principalii producători mondiali de cupru „rafinat”

Nr.

Crt. Ţara

Producţia

(mii t, 2006)

%

din totalul mondial

1 Chile 2501 16,2

2 China 2150 14,0

3 Japonia 1380 9,0

4 S.U.A. 1311 8,5

5 Rusia 870 5,6

6 Peru 653 4,2

7 Total

mondial 15406 100

Sursa: US Geological Survey Mineral Program, 2008

Pe continentul nord-american se remarcă S.U.A., al treilea

producător mondial de cupru, cu o pondere de 7,6%. Exploatările sunt

cantonate în statele din zona vestică a ţării: Utah (Bingham Cooper Mine),

Arizona (Morenci), Nevada (Ely, Cooper Canion, Sweet Marie), Montana

(Butte, Heddleston); în zona Marilor Lacuri, în statul Michigan (Hill Creck).

Exploatări se fac şi în Canada, în provinciile: Columbia Britanică

(Betlehem, Bronda, Craigmont), Manitoba (Wedusko), Ontario (Willroy); în

Mexic în statul Sonora (Nacosari) din nord-vestul ţării.

Page 112: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 9 – MINEREURILE NEFEROASE ŞI METALURGIA NEFEROASĂ

În Africa pe primul loc la exploatarea cuprului se află Zambia, cu

renumita „centură” a cuprului, unde extracţiile sunt în carieră (Kalengwa) şi

în subteran (Baluba, River Lode, Mendola, Rhocana); în Africa de Sud

(provincia Transvaal), Zair, Namibia, Maroc.

În Asia minereurile de cupru se exploatează în Indonezia, China,

Papua – Noua Guinee, Filipine (în insulele Luzon, Cebu, Negros), în Iran,

India, Israel, Turcia.

Dintre ţările europene producţii notabile au Rusia (cu o pondere

de 4,7%), Polonia, Portugalia, Grecia, Marea Britanie, Spania.

Consumul de cupru în multe ramuri industriale a determinat o

cerere constant ridicată pe piaţa mondială, circa 35% din producţia mondială

fiind anual comercializată. Principalul consumator, şi în acelaşi timp cel mai

mare importator de cupru este China urmată de S.U.A. care cumpără cantităţi

mari din Canada, Chile, Zambia.

ALUMINIUL a fost obţinut prima dată în anul 1825 de către

Hans Christian Oerstedt, iar în anul 1886 a fost definitivat procedeul de

obţinere a lui din minereu de bauxită pe cale electrolitică. Este un metal de

culoare alb-argintie, uşor, ductil şi maleabil, bun conducător de căldură şi

electricitate (conductivitatea electrică este egală cu 60% din cea a cuprului).

Aluminiul şi-a făcut loc mai târziu în sfera industriei, dar s-a

impus cu repeziciune datorită caracteristicilor sale superioare altor metale

neferoase: de trei ori mai uşor decât zincul, poate înlocui cuprul în

electrotehnică, aliajele pot înlocui oţelul şi dispune de o bază largă de materii

prime.

Împreună cu aliajele sale, aluminiul este folosit în aeronautică,

construcţii navale, vagoane şi autoturisme, în tehnica aerospaţială, la

reactoare nucleare, cabluri electrice de transport, în construcţii înlocuind

lemnul. În natură aluminiul nu se găseşte sub formă nativă, ci numai în

combinaţii foarte larg răspândite: peste 30% din rocile care alcătuiesc scoarţa

terestră. Deşi foarte răspândit, aluminiul industrial se obţine în cea mai mare

parte din bauxită, o rocă sedimentară, descoperită în anul 1812 la Les Beaux

Bouche du Rhone, care pentru a putea fi utilizată ca minereu de aluminiu

trebuie să conţină minim 45% Al2O3 (oxid de aluminiu).

Rezervele mondiale de bauxită sunt apreciate la circa 25 mld. t,

ceea ce va asigura consumul timp de 200 de ani.

Regiunea geografică cu cele mai bogate rezerve o constituie

Australia, care deţine 30% din rezervele mondiale de bauxită. Această ţară

este, în acelaşi timp, şi primul producător şi exportator de bauxită pe plan

mondial. Cel mai bogat zăcământ se află la Weipa, în statul Queensland,

rezervele de aici sunt estimate la circa 2,5 mld. t.

Page 113: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 9 – MINEREURILE NEFEROASE ŞI METALURGIA NEFEROASĂ

A doua regiune geografică reprezentativă pentru rezervele şi

producţia de bauxită este Africa de Vest, unde sunt cantonate aproximativ

30% din zăcămintele de minereuri. Aici se evidenţiază statele: Guineea, al

doilea producător mondial, cu 10% din producţia lumii; Sierra Leone, Ghana,

Africa de Sud, Angola, Congo, Nigeria.

În zona Mării Caraibilor se află o mare producătoare, a treia din

lume, respectiv Jamaica (9% din producţia mondială), cu exploatări în nordul

insulei, urmată de Haiti, Republica Dominicană, Cuba.

Pe continentul sud-american se impun prin rezerve şi producţii:

Brazilia, Surinam, Guyana şi Venezuela.

S.U.A. are rezerve reduse, exploatabile mai ales în statul Arkansas

(circa 1,5 mil. t).

Rezerve şi producţii notabile de bauxită se înregistrează şi în ţările

continentului asiatic: China, care a ajuns al treilea producător mondial, cu

exploatări în provincia Guangxi; India, cu extracţii în statele Gujarat şi

Bihar;; Turcia, Indonezia, Malaysia.

Dintre statele europene se remarcă fosta Iugoslavie, Grecia (în

Munţii Parnassos, în insula Eleusis, în Atica), Ungaria, Franţa (în regiunea

Pirineilor), Italia, Polonia.

Producţia mondială de bauxită

Nr.

Crt. Ţara

Producţia

(mil. t, 2005)

%

din totalul

mondial

Producţia

(mil. t, 2007)

%

din totalul

mondial

1 Australia 58,0 35,2 64 33,7

2 Brazilia 18,0 11,0 24 12,6

3 China 17,0 10,3 32 16,8

4 Guineea 16,0 9,7 14 7,4

5 Jamaica 14,1 8,5 14 7,4

Total

mondial 165,0 100,0 190 100,0

Sursa: ALTECH, 2007; U.S. Geological Survey, 2008.

În C.S.I. bauxita se exploatează la sud-est de Lacul Ladoga, la sud

de Smolesk, în zona oraşului Serov din nordul Uralului, la Belov între râurile

Enisei şi Angara, la vest şi la est de Lacul Baikal, în Rusia, precum şi în

Kazakhstan.

Producţia mondială de aluminiu. S.U.A. ţara care produce cea

mai mare cantitate de energie electrică, având în acelaşi timp şi o industrie

superdezvoltată, care solicită un consum ridicat de aluminiu, produce în

prezent 1/10 din totalul mondial de aluminiu.

Page 114: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 9 – MINEREURILE NEFEROASE ŞI METALURGIA NEFEROASĂ

Alt producător important de aluminiu este şi Rusia, cu o producţie

de 4 mil. t. Uzinele de producere a aluminiului sunt în Bratsk, Saiansk

Sushensk, Krasnoiarsk, Novokuzneţk, Kuibîşev şi Sankt Petersburg.

Canada are o pondere de 1/10 în producţia mondială; are resurse

modeste de bauxită, însă energie electrică ieftină; renumită pentru prelucrare

este provincia Quebec.

Producţii importante de aluminiu mai realizează: Australia,

Brazilia, Norvegia, Venezuela, Germania.

PLUMBUL şi ZINCUL sunt metale care, deşi au unele

proprietăţi chimice şi geochimice diferite, se găsesc în concentraţii de

minereuri comune. În scoarţa terestră zincul este de zece ori mai răspândit

decât plumbul.

Plumbul este un metal greu, foarte maleabil şi puţin ductil, uşor de

laminat, prezintă conductibilitate termică şi electrică foarte reduse, absoarbe

radiaţiile penetrante. Datorită proprietăţilor sale, plumbul metalic este

întrebuinţat în industria chimică, în centralele atomoelectrice, în medicină, în

industria electrotehnică, în aliaje este utilizat în tipografie. Unele combinaţii

ale plumbului se folosesc la obţinerea sticlei, a unor pigmenţi pentru vopsele.

Principalii producători de plumb

Nr.

crt. Ţara

Producţia

(mii t., 2006)

%

din totalul

mondial

Producţia

(mii t.,

2007)

%

din totalul

mondial

1 China 1050,0 34,0 1320 37,2

2 Australia 780,0 23,0 640 18,0

3 S.U.A. 430,0 13,0 430 12,1

4 Peru 320,0 10,0 330 9,3

5 Mexic 140,0 4,0 110 3,1

Total

mondial 3360,0 100,0 3550 100,0

Sursa: Quid, 2002; U.S. Geological Survey, 2008

Zincul este un metal alb-argintiu care în aer se acoperă cu un strat

de oxid incolor, acesta împiedicând avansarea oxidării, iar prin încălzire arde

şi formează oxidul de zinc. El se foloseşte în construcţii sub formă de tablă,

la acoperirea materialelor din oţel (zincare), în electrotehnică, vopseluri, în

chimie ca reducător.

Rezervele de plumb (130 mil. t) şi de zinc (430 mil. t) asigură

consumul pentru o perioadă de circa 50 de ani şi respectiv 400 ani.

Page 115: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 9 – MINEREURILE NEFEROASE ŞI METALURGIA NEFEROASĂ

Repartiţia geografică a rezervelor şi a producţiei de plumb şi zinc

aduce pe primele locuri Australia, al doilea la producţia de plumb.

Pe continentul nord-american se găsesc mari rezerve de plumb şi

zinc. Canada, al treilea producător mondial de zinc şi al şaselea la producţia

de plumb, deţine unul dintre cele mai mari zăcăminte din lume.

Statele Unite se află pe locul trei la producţia mondială de plumb

(12,1%) şi pe locul patru la producţia de zinc.

În Mexic, peste 80% din producţie se realizează în patru câmpuri

miniere: Santa Eulalia, San Francisco, Fresnillo şi Sierra Mojada, care produc

în acelaşi timp şi mari cantităţi de argint.

Dintre ţările sud-americane se remarcă Peru (locul patru în

producţia mondială de plumb şi zinc), Bolivia, Brazilia, Columbia.

Pe continentul asiatic, rezerve şi producţii mari sunt cunoscute în

China, Coreea de Nord, India, Thailanda.

În Europa sunt cunoscute exploatările din Suedia, Polonia,

Irlanda, Spania, Bulgaria.

Pe continentul african se remarcă Africa de Sud şi Marocul, la

producţia de zinc şi plumb.

Printre statele exportatoare de plumb şi zinc se numără Australia,

Canada, Peru, Africa de Sud, iar cele cu mari importuri: S.U.A., Marea

Britanie, Japonia, Germania şi Franţa.

STANIUL (cositorul) este unul dintre primele metale cunoscute şi

folosite, mai întâi sub formă de aliaj (cupru + staniu = bronz), o îndelungată

perioadă din istoria omenirii luând numele bronzului.

Staniul sau cositorul este un metal alb-argintiu, cu duritate mică,

foarte maleabil şi care se poate lamina în foiţe subţiri (staniol); foarte stabil

chiar în prezenţa umidităţii, se oxidează extrem de lent. El se aliază uşor cu

zincul, cuprul, stibiul sau plumbul, formând aliaje utilizate în industria

construcţiilor de maşini, industria alimentară (la ambalarea alimentelor, fiind

supranumit „metalul cutiei de conserve”, nefiind toxic în stare pură sau

aliaje). Mai este folosit la acoperirea anticorozivă a materialelor din oţel, la

producerea de culori şi emailuri.

Principalul mineral din care se extrage staniul este casiteritul,

rezistent la acţiunea agenţilor chimici.

Rezervele mondiale sunt apreciate la circa 50 mil. t. Cea mai

importantă regiune metalogenetică de minereu de staniu o reprezintă Asia de

Sud-Est, începând cu China – provincia Yunnan – şi continuând cu

Thailanda, Myanmar, Malaysia şi insulele indoneziene (Bangka, Singkep,

Beltiung, aflate la est de Sumatera). Din regiunea asiatică, principalul

Page 116: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 9 – MINEREURILE NEFEROASE ŞI METALURGIA NEFEROASĂ

producător mondial de staniu este China (43,3% din producţia mondială),

urmată de Indonezia (28,3%) şi Malaysia.

În America de Sud se impune Peru (12,7%), apoi Brazilia, cu o

producţie importantă (4,0%), urmată de Bolivia, cu exploatări în zonele

andine, la peste 4.000 m altitudine, unde sunt centrele Oruro şi Potosi,

Venezuela.

Resurse deosebite are şi Australia, concentrate mai ales în

Tasmania (în vestul insulei, Mont Cleveland şi Irvinebank, în est).

Exploatări de staniu mai sunt în Rusia; în ţările europene:

Portugalia, Marea Britanie, Spania; africane: Namibia, Rwanda,

Zimbabwe, Africa de Sud.

9.2 Metalele preţioase şi repartiţia lor geografică

În categoria minereurilor neferoase, o grupă deosebită o formează

minereurile de METALE PREŢIOASE, din care fac parte: aurul, argintul,

platina şi metalele din grupul acesteia, care se impun prin proprietăţile fizico-

chimice şi prin importanţa economică.

AURUL se găseşte în natură, adesea în stare nativă (metal pur).

Întrebuinţările multiple ale metalului galben, mai ales pentru emisiunile

monetare şi pentru confecţionarea bijuteriilor, au sporit mereu cerinţele în

antichitate şi evul mediu: romanii au atacat Dacia pentru vestitul ei tezaur

(150.000 kg aur); alchimiştii l-au căutat cu înfrigurare ani îndelungaţi;

europenii au descoperit America în căutarea, printre altele, şi a aurului Indiei.

„Goana după aur”, declanşată în urma descoperirii făcute în California, în

anul 1848, a dus la cucerirea vestului S.U.A., ţară care timp de 50 de ani după

acea dată a fost primul producător mondial de aur, fiind depăşită abia în 1903

de Africa de Sud. Aurul este un metal de culoare galben-strălucitor, prezintă

cea mai mare maleabilitate şi ductilitate dintre toate metalele, este foarte bun

conducător de căldură şi electricitate şi mai puţin reactiv din punct de vedere

chimic (greu atacat de acizi). El este folosit pentru confecţionarea de bijuterii

şi obiecte de valoare (50% din aurul extras), în industria electronică, în

tehnica aerospaţială, medicină,chimie etc., precum şi pentru acoperirea

emisiunilor monetare prin tezaurizare în bănci. În minereu concentraţia de

metal este de 10 gr./t.

Producţia mondială de aur fin este asigurată într-o mare măsură de

Africa de Sud, S.U.A., Australia, Rusia, Canada, China şi Indonezia.

Page 117: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 9 – MINEREURILE NEFEROASE ŞI METALURGIA NEFEROASĂ

Africa de Sud, primul producător mondial de aur, dar depasit de

Australia in 2007, dispune de circa 50 de mine principale, unde lucrările

miniere se desfăşoară în proporţie de 70% la adâncimi cuprinse între 1.500 şi

3.800 m, iar concentraţia de aur în minereu este de 10-20 gr./t. Cea mai mare

concentraţie de aur din lume se află în districtul Witwatersrand, zăcământ

descoperit în anul 1886, situat în sudul provinciei Transval, din nord-estul

ţării, având o lungime de 280 km şi o lăţime medie de 140 km, cu strate a

căror grosime medie este de 7-50 m. Conţinutul de 30 gr. aur la tona de

minereu, conferă minei Free State Geduld renumele de cea mai bogată din

lume.

Pe continentul african, resurse aurifere deţin şi Ghana,

Zimbamwe, Sierra Leone, Kenya, Gabon, Nigeria.

Principalele mine aurifere din S.U.A. se află în statul Dakota de

Sud (Homestake, zăcământ descoperit în 1879), urmate de cele din

California, Alaska, Utah, Arizona, Colorado, Idaho şi Nevada.

În America de Nord aurul se exploatează şi în Canada, în

provinciile Ontario, Quebec, Columbia Britanică, şi în Teritoriile de Nord-

Vest; în Mexic, în statele Chihuahua, Hidalgo, Durango.

Principalii producători mondiali de aur

Nr.

Crt. Ţara

Producţia

în t (2006)

%

din totalul

mondial

Producţia

în t (2007)

%

din totalul

mondial

1 Africa

de Sud 275 10,6 270 10,8

2 S.U.A. 260 10,0 240 9,6

3 Australia 251 9,7 280 11,2

4 China 240 9,3 250 10,0

5 Peru 203 7,9 170 6,8

Total

mondial 2576 100,0 2500 100,0

Sursa: GOLDSHEET Mining Directorz, 2008; U.S. Geological Survey, 2008.

În Australia zăcămintele de aur se află situate în statele Victoria,

Queensland şi New South Wales, state situate în estul şi sud-estul ţării, unde

se desfăşoară principala catenă muntoasă australiană.

Rusia deţine întinse terenuri aurifere, principalele exploatări fiind

concentrate în cinci regiuni: două sunt pe cursul superior al fluviului Lena,

iar celelalte trei sunt în bazinul mijlociu al Amurului, în Siberia Orientală şi

la nord de Lacul Aral.

Page 118: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 9 – MINEREURILE NEFEROASE ŞI METALURGIA NEFEROASĂ

ARGINTUL se găseşte foarte rar în stare nativă, fiind extras din

minereurile complexe; el se află în unele minereuri împreună cu plumbul,

cuprul, zincul. Argintul este un metal de culoare alb-argintie, maleabil, ductil

(imediat după aur) şi ceva mai dur decât aurul. El este utilizat pentru

confecţionarea unor obiecte de artă, mai ales în India şi China, baterea

monezilor, tehnică aerospaţială, în industria electrotehnică, chimie aparatură

de laborator, medicină, materiale fotografice şi cinematografice.

Producţia mondială de argint este realizată îndeosebi de Peru,

Mexic, Chile, Canada, S.U.A., Austalia, care împreună au o pondere de 60%

din totalul mondial.

Regiunile muntoase ale Cordilierilor fac din ţările continentelor

americane principalele producătoare de argint.

În America de Sud producţiile de realizate de Peru( cu peste

16,5% din productia mondiala) detin primul loc, Chile (locul 5 pe Glob),

Bolivia, Brazilia, Argentina.

Pe locul al doilea se afla Mexicul care realizează o producţie de

argint de circa 15% la nivel mondial, multe dintre mine aflându-se în

exploatare, fără întrerupere, din secolele XVI – XVIII, cum sunt cele din

statele Zacatecas (din 1570), San Luis Potosi (1703), Chihuahua (1703),

Hidalgo (1534), Guanajuato (1548).

Al treilea producător mondial a ajuns China, cu 13% la producţia

totală.

S.U.A. obţine argintul ca subprodus din minereurile aurifere, de

plumb şi cupru. Cea mai mare mină de argint este Sunshine, care se află la

Coeur d׳ Alene, în statul Idaho, unde minereul conţine între 850 gr. şi 1.500

gr. argint la tonă.

Canada extrage argintul ca pe un subprodus de la prepararea

minereurilor aurifere sau a sulfurilor polimetalice. Aproximativ 80% din

producţie este absorbită de piaţa americană.

În C.S.I. zăcămintele importante se găsesc în regiunea muntoasă a

Uralului, în Siberia de Est, Armenia şi Kazakhstan.

Pe teritoriul Australiei argintul se extrage în statele Queensland,

New South Wales şi Tasmania.

Producţii notabile de argint mai realizează: în Europa – Polonia,

Suedia, Spania, Italia, în Asia – China, Coreea de Nord, Japonia, în Africa –

Maroc, Africa de Sud, Algeria.

Page 119: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 9 – MINEREURILE NEFEROASE ŞI METALURGIA NEFEROASĂ

Principalii producători mondiali de argint

Nr.

Crt. Ţara

Producţia

(t 2006)

%

din totalul

mondial

Producţia

(t 2007)

%

din totalul

mondial

1 Peru 3200 16,4 3400 16,6

2 Mexic 3000 15,4 3000 14,6

3 China 2550 13,1 2700 13,2

4 Australia 2150 11,0 2000 9,8

5 Chile 1400 7,2 1400 6,8 Sursa: US Geological Survey Mineral Program, 2007

PLATINA ŞI METALELE PLATINICE (osmiul, iridiul,

paladiul, rhodiul şi rutheniul) fac parte din categoria metalelor preţioase, au

culoare alb-cenuşie, luciu puternic, sunt foarte rezistente la acţiunea agenţilor

chimici, au punctul de topire superior fierului, densitatea mare.

Platina a fost descoperită în anul 1735, în nisipurile aurifere din

Columbia. Metalele platinice se pot găsi în scoarţa terestră în stare nativă sau

aliate cu fierul ori între ele. Conţinutul minim exploatabil al minereurilor de

platină este de 1-2 gr. la tonă.

Producţia mondială a crescut lent, iniţial, existând numai doi

furnizori pe piaţa mondială: Columbia şi Rusia. În prezent, patru ţări,

respectiv Rusia, Africa de Sud, Canada şi S.U.A., realizează 95% din

producţia mondială. Principalele utilizări ale platinei şi metalelor platinice

sunt: în chimie (catalizatori la rafinarea petrolului), electrotehnică,

electronică, aparatură de laborator şi instrumente medicale, fotografie,

medicină (stomatologie), confecţionarea de bijuterii, obiecte de artă, peniţe

de stilou (iridiul), în tehnica aerospaţială.

Africa de Sud realizează 4/5 din totalul mondial deţine mari

zăcăminte în zona centrală a provinciei Transvaal, în complexul de zăcăminte

Bushveld, cu exploatări în apropierea localităţilor Lyndenburg, Rustenburg,

Pietersburg.

Rusia, al doilea producător mondial cu 1/10 din cantitatea

realizată în lume, a valorificat acest metal odată cu descoperirea lui în 1819,

în Munţii Ural. Rusia a fost până în primul război mondial unicul furnizor pe

piaţa mondială.

Canada(locul 3 pe Glob) produce cea mai mare cantitate de

platină în minele din provinciile Ontario (Sudbury) şi Manitoba (Thompson).

Columbia, odinioară un mare producător şi furnizor pe piaţa

mondială, astăzi pe locul patru, extrage platina din zăcămintele aurifere aflate

în provinciile Choco şi Titiribi.

Page 120: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 9 – MINEREURILE NEFEROASE ŞI METALURGIA NEFEROASĂ

În S.U.A. exploatările sunt cantonate în zăcămintele aluvionare

din Alaska (Goodnews Bay).

Cantităţi mici de platină mai produc: Japonia, Australia,

Brazilia, Indonezia, Sierra Leone, Filipine şi India.

9.3 Metale radioactive şi metale rare şi repartiţia lor

geografică

Metale radioactive şi metale rare şi repartiţia lor geografică

sunt utilizate în principal ca surse de energie. Din această categorie, cel mai

important este uraniul, element radioactiv aflat în natură mai ales în

zăcămintele de pechblendă. Metalul are culoare alb-argintie, uşor oxidabil în

aer. Cea mai importantă proprietate a sa este radioactivitatea naturală

(capacitatea de a emite radiaţii alfa, beta şi gama).

O dată cu descoperirea radioactivitaţii uraniului, el a fost utilizat

pentru obţinerea unui element nou, radiul (separat în 1898 de soţii Curie).

Noul metal de culoare alb-argintie, asociat în natură cu uraniul, este de câteva

mil. de ori mai radioactiv decât acesta, calitate întrebuinţată în medicină, la

producerea izotopilor artificiali, la producerea culorilor luminiscente pentru

ceasuri sau alte instrumente. Adevărata vocaţie a uraniului a fost descoperită

în anul 1938, când savantul german Otto Hahn descoperă proprietatea

scindării acestui nucleelor acestui metal, fenomen cunoscut ca reacţie de

dezintegrare nucleară, cu eliberarea unei uriaşe cantităţi de energie (1 kg de

uraniu degajă 22 mil. kWh, iar 1 kg combustibil convenţional numai 11,6

kWh). Uraniul este întrebuinţat mai ales în industria de armament, iar după

1954 şi drept combustibil la centralele nucleare.

În anul 1828, chimistul suedez J. J. Berzelius descoperă thoriul,

un metal de culoare albă, greu, ductil, care prin bombardarea cu neutroni

determină obţinerea izotopului de masă atomică 233 al uraniului, folosit drept

combustibil în centralele nucleare.

Thoriul se găseşte concentrat de obicei în rocile granitice, fiind de

trei ori mai răspândit decât uraniul, extras mai ales din India, Brazilia,

Australia, Africa de Sud, Rusia, Madagascar.

În pila atomică a reactoarelor nucleare, formată din uraniu, se

obţine un element radioactiv, plutoniu, cu masa atomică 244. Izotopul de

plutoniu este utilizat la obţinerea energiei nucleare prin bombardarea cu

neutroni.

Page 121: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 9 – MINEREURILE NEFEROASE ŞI METALURGIA NEFEROASĂ

Uraniul este considerat un combustibil energetic care va asigura în

viitor energia necesară economiei mondiale, având în vedere că actualele

resurse energetice – petrol, cărbune, gaze naturale – sunt epuizabile şi

neregenerabile. Calculele arată că mari rezerve de uraniu se află în apa

Oceanului Planetar, de circa 4 miliarde t, şi numai 2 mil. t în regiunea

uscatului continental.

Principalii producători mondiali de uraniu

Nr.

Crt. Ţara

Producţia

(t 2004)

%

din totalul

mondial

Producţia

(t 2006)

%

din totalul

mondial

1 Canada 11597 28,9 9862 24,4

2 Australia 8982 22,4 7593 18,7

3 Kazahstan 3719 9,2 5279 13,0

4 Namibia 3583 8,9 3067 7,8

5 Niger 3282 8,2 3434 8,5

6 Rusia 3200 8,0 3262 8,1

Total

mondial 40251 100 40500 100

Sursa: Calendario Atlante de Agostini, 2008.

Rezervele cunoscute de uraniu care sunt în exploatare se află în

proporţie de 40% în America de Nord, Canada fiind primul producător

mondial: obţine 30% din total.

În S.U.A., uraniul se extrage în statele Colorado, California,

Wyoming, Idaho, Arizona, New Mexico, Pennsylvania şi Alaska. Această

ţară, deşi are resurse deosebit de bogate, se află pe locul noua la producţie

deoarece îşi protejează resursele, fiind primul importator mondial.

A doua regiune importantă ca rezerve de uraniu o constituie

Africa, cu 20% din cele cunoscute: Niger, Namibia, Africa de Sud, Gabon.

Australia deţine circa 20% din rezervele mondiale, în statele

Queensland, South Australia şi New South Wales.

Producţii mari de uraniu obţin Rusia, Franţa, China, apoi

Spania, Germania, Belgia, India, Argentina şi Brazilia.

Page 122: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 9 – MINEREURILE NEFEROASE ŞI METALURGIA NEFEROASĂ

9.4 Extracţia şi prelucrarea minereurilor neferoase în

România

Extracţia şi prelucrarea minereurilor neferoase au tradiţie pe

teritoriul ţării noastre. Minereurile neferoase se găsesc în diferite combinaţii

– cupru, plumb, zinc, aur, argint etc. – cu ponderi diferite, neexistând

minereuri singulare.

Cuprul se extrage în mod deosebit din câteva regiuni geografice:

Carpaţii Orientali, în partea de nord, sectorul Borşa: Gura Băii, Toroiaga (în

Munţii Maramureşului); sectorul Câmpulung Moldovenesc – Broşteni: Fundu

Moldovei. Regiunea Carpaţilor Orientali este cea mai importantă pentru

producţia de minereu de cupru; acesta se mai extrage însă şi din regiunea

muntoasă a Banatului (Moldova Nouă, Sasca Montană, Ciclova, Oraviţa), din

Munţii Poiana Ruscă, Munţii Metaliferi, din Munţii Apuseni (Roşia Poieni,

Bucium) şi din Dobrogea (Altân-Tepe, jud. Tulcea).

Plumbul şi zincul se exploatează din masivul eruptiv Gutâi pe

versantul sudic, împreună cu minereurile aurifere, unde se deosebesc două

sectoare: în vest (Ilba, Handal, Cicârlău, Nistru şi Băiţa) şi în est (Herja, Baia

Sprie, Cavnic, Roata şi Băiuş). Tot în zona vulcanică exploatări se fac în

Munţii Ţibleş, Munţii Metaliferi, Munţii Poiana Ruscă.

Bauxita, minereul din care se obţine aluminiul, este localizată în

Munţii Pădurea Craiului, într-un areal de circa 700 km².

Din categoria metalelor preţioase, în România se exploatează

aurul şi argintul, minereuri aflate de multe ori alături de cupru, plumb şi zinc.

Principala regiune de exploatare se află în Munţii Metaliferi, pe o suprafaţă

ce însumează circa 2.500 km², delimitată de localităţile Săcărâmb, Zlatna,

Baia de Arieş, unde aurul se extrage de peste 2.000 de ani.

Dintre zăcămintele mai importante existente în regiunea Munţilor

Metaliferi menţionăm:

- Brad, cu exploatări în minele Musariu,

Brădişor, Ruda-Barza, Valea Morii, Valea Arsului.

- Săcărâmb,cu o suprafaţă de circa 1 km².

- Haneş, situat la 14 km vest-nord-vest de oraşul

Zlatna.

- La 8 km nord-est de Abrud se găseşte

zăcământul de la Roşia Montană, unde aurul se află atât în stare

nativă, cât şi în sulfuri.

- Baia de Arieş, exploatare foarte veche.

În repartiţia geografică a centrelor metalurgiei neferoase se

remarcă judeţele din nordul ţării (Maramureş, Suceava, Bistriţa-Năsăud):

Page 123: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 9 – MINEREURILE NEFEROASE ŞI METALURGIA NEFEROASĂ

Romplumb-Firiza şi Phoenix din Baia Mare prelucrează minereurile din care

se extrag cuprul, plumbul, zincul şi argintul.

La Bălan (judeţul Harghita) şi Roşia Poieni (judeţul Alba) se află

în funcţiune flotaţii pentru concentrate de cupru.

Pentru obţinerea de aur şi argint funcţionează flotaţiile şi uzinele

de preparare la Baia de Arieş, Roşia Montană, Zlatna, Certeju de Sus, Deva,

Criscior şi Gura Barza.

La Braşov şi Copşa Mică se obţin cupru, plumb şi zinc din

minereurile complexe şi cuprifere concentrate, iar din 1965 şi municipiul

Bucureşti a devenit centru al metalurgiei neferoase.

Aluminiu se obţine la Slatina, utilizând alumină furnizată de

uzinele de la Oradea şi Tulcea; bauxita extrasă în Munţii Pădurea Craiului

este prelucrată într-o primă fază la Chiştag şi Dobreşti, de unde este trimisă la

Oradea.

Minereurile de neferoase sunt exploatate în numeroase mine, dar

producţiile de metale sunt reduse; ele nu acoperă consumurile industriale ale

ţării, fiind necesare importuri la toate categoriile.

9.5 Expresii şi concepte cheie

„Centura cuprului” –renumită zonă geografică care se situează pe

primul loc la exploatarea cuprului, localizată în Zambia.

Bauxită- rocă sedimentară descoperită în 1812 din care se extrage

aluminiul, daca acesta se găseşte în proporţie de 45% în minereu.

Mina Free State Geduld- cea mai bogată mină de aur din lume,

situată în Africade Sud, unde minreulconţine 30 grame la tonă.

9.7 Teste

1. Care este structura minereurilor neferoase şi ce rol au în industria

modernă?

2. Care sunt metalele radioactive şi care este principala lor întrebuinţare?

3. Ce rol joacă metalele preţioase în economia mondială actuală?

4. Tradiţia, exploatarea şi prelucrarea metalelor neferoase în România?

Page 124: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 9 – MINEREURILE NEFEROASE ŞI METALURGIA NEFEROASĂ

9.8 Bibliografie

Silviu Negruţ (coordonator), Geografie economică mondială, Editura

Meteor Press, Bucureşti, 2008;

Florina Bran, Tamara Simon, Ildiko Ioan, Geografia economică

mondială, Editura economică, Bucureşti, 1996;

Erdeli George (coordonator), Geografie economică mondială, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1998;

Simion P. Teodor, Nicoară Vasile. Geoeconomia Terrei, Editura

Domino, Târgovişte, 1997.

Page 125: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 10 – INDUSTRIA ENERGIEI ELECTRICE

117

TEMA 10

INDUSTRIA ENERGIEI ELECTRICE

Obiective:

Energie vitală pentru dezvoltarea economică socială a lumii

contemporane în toate domeniile de activitate. Producţia şi

consumul de energie electrică reprezintă un indicator al stadiului

de dezvoltare economico-socială şi al standardului de viaţă

Conţinut:

10.1 Consideraţii generale şi scurt istoric

10.2 Structura producţiei de energie electrică

10.3 Repartiţia geografică a producţiei mondiale de energie electrică

10.4 România- repartiţia geografică a producţiei de energie electrică

10.5 Expresii şi concepte cheie

10.6 Teste

10.7 Bibliografie

Page 126: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 10 – INDUSTRIA ENERGIEI ELECTRICE

10.1 Consideraţii generale şi scurt istoric

Energia electrică are o importanţă vitală pentru dezvoltarea

economico-socială a lumii contemporane, consumul de energie electrică

fiind indispensabil tuturor sectoarelor de activitate. Introducerea

tehnologiilor moderne nu se poate realiza fără energie electrică. În plus,

creşterea nivelului vieţii materiale şi spirituale a populaţiei mondiale, a

nivelului civilizaţiei, fie ea urbană sau rurală, este strâns legată de energia

electrică, producţia şi consumul în domeniu devenind un indicator al

aprecierii stadiului dezvoltării economico-sociale şi al standardului de viaţă.

Spre deosebire de alte forme de energie, cea electrică are o serie

de calităţi:

Este convertibilă în alte forme de energie primară

(luminoasă, mecanică, termică, chimică)

Se transportă uşor la mari distanţe cu pierderi minime

(prin creşterea continuă a energiei de transport)

Este nepoluantă

Începuturile industriale ale energiei electrice datează de numai

100 şi ceva de ani. Astfel, în anul 1869 a fost construită prima hidrocentrală

din lume, cea de la Lancey, în Franţa, reprezentând primul tip de centrală

electrică din lume. În anul 1882 intră, simultan, în producţie primele

termocentrale din lume la Londra (Helborn Viaduct) şi New York (Thomas

Edison).

Spre sfârşitul secolului al XlX-lea şi-au făcut apariţia noi tipuri

de centrale electrice diferenţiate după tipul de energie primară folosită.

Astfel, prima centrală geotermică experimentală a fost folosită în Italia la

Larderello (1904), urmată apoi de altele în Indonezia, Japonia, SUA. Dupa

cel de-al doilea război mondial are loc o diversificare a centralelor electrice,

mai întâi apărând cele nuclearoelectrice, primele fiind construite în CSI

(Ohninsk, lângă Moscova, 1954), Franţa (Mareuil, în Dorogne, 1956),

Marea Britanie (Calder Hali, în nord-vestul Angliei, 1956), SUA

(Shipingfort, 1957). Acestora li s-au adăugat centralele mareomotrice:

Franţa (Rance, 1966), CSI (Kislaia-Guba, în peninsula Kola), iar mai recent,

cele solare din Italia (Adriano-Sicilia, 1981, Nio, în insula japoneză

Shikoku, 1981, SUA Solar One în California, 1982) şi cele eoliene din CSI,

SUA, Suedia, Marea Britanie, Germania ş.a. Mai nou între energiile

neconvenţionale se înscrie cea furnizată de Oceanul Planetar, prin

transformarea în energie electrică a diferenţelor de temperatură şi salinitate

Page 127: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 10 – INDUSTRIA ENERGIEI ELECTRICE

dintre orizonturile acvifere, prin utilizarea energiei valurilor marine, a

hidrogenului, etc. De asemenea, în balanţe energetică a Terrei îşi face din ce

în ce mai mult loc o nouă sursă – biomasa.

10.2 Structura producţiei de energie electrică

În funcţie de sursele primare de energie utilizate se disting mai

multe tipuri de centrale electrice: termocentrale, hidrocentrale, centrale

electronucleare, geotermice, mareomotrice, eoliene, solare, termomarine etc.

Termocentralele folosesc, pentru producerea energiei electrice

combustibili fosili: cărbuni, petrol, gaze naturale, şisturi bituminoase. Acest

tip de centrale au avantajul că pot fi construite rapid, cu investiţii nu prea

mari şi cu o ritmicitate în funcţionare, ceea ce explică faptul că încă

predomină în producţia mondială de energie electrică. Repartiţia geografică

a termo-centralelor este influenţată de tipul de combustibil folosit. De pildă,

cele bazate pe cărbuni sunt amplasate în apropierea bazinelor de cărbuni

pentru evitarea transportului şi stocajului, ambele costisitoare; exemple de

astfel de amplasări sunt în bazinele Moscovei, Rhurului, Sileziei Superioare,

Motru-Rovinari ş.a. În ţările puternic dependente de piaţa externă a

combustibilului (Japonia, Franţa, Italia) acestea sunt amplasate în porturi.

Termocentralele furnizează, de altfel, astăzi încă 65-70% din energia

electrică a Terrei, cu mari deosebiri în profil regional. Unele ţări îşi asigură

întreaga producţie de energie electrică pe bază de termocentrale, de regulă

cele care dispun de resurse de petrol (Bahrain, Kuweit, Libia, Oman, Qatar,

Arabia Saudită) sau, cea mai mare parte, fie pe bază de petrol, fie pe bază de

cărbune ori combinat (Algeria, Polonia, Irak, Africa de Sud, Australia,

Egipt, Indonezia, Marea Britanie, China, India, Mexic, Nigeria, SUA, CSI).

Hidrocentralele transformă energia hidraulică în energie

electrică. Această formă primară de energie, regenerabilă (datorată

circuitului apei în natură), nepoluantă, prezintă o importanţă economică

deosebită. Deşi costul construcţiei hidrocentralelor este mai ridicat decât al

termocentralelor, datorită lucrărilor complexe ce trebuie executate şi

amortizabile în intervale mari de timp, energia electrică produsă este de 3-4

ori mai ieftină decât cea produsă în termocentrale, datorită cheltuielilor

ulterioare, de exploatare, reduse; în plus, rentabilitatea amenajărilor

hidroenergetice creşte prin valorificarea complexă a bazinelor hidrografice:

prin navigaţie, piscicultură, alimentări cu apă potabilă şi industrială, irigaţii,

agrement şi sporturi nautice, regularizarea debitelor etc.

Page 128: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 10 – INDUSTRIA ENERGIEI ELECTRICE

Repartiţia teritorială a potenţialului hidroenergetic mondial este

foarte inegală, întregul potenţial hidroenergetic al globului fiind evaluat la

6,2 mil. MW, respectiv 54 224 miliarde KWh anual. Dar potenţialul

economic amenajabil este, cel puţin în prezent, mult mai redus: cca. 554 000

MW.

Sub aspectul reliefului şi al substratului geologic, punctele cele

mai favorabile pentru captarea energiei hidraulice sunt pragurile, cataractele

şi cascadele, de origine tectonică sau glaciară, precum şi defileele adânci

săpate în roca dură, unde construcţia barajelor se poate face cu un minimum

de efort sau poate fi chiar eliminată. Condiţii deosebit de bune, în acest sens,

au îndeosebi râurile din Peninsula Scandinavă, Scutul Canadian, Scutul

Brazilian, Munţii Anzi, Alpii şi Himalaia, China de Sud-Est ş.a.

În ceea ce priveşte repartiţia pe continente, Asia deţine circa 40%

din potenţialul teoretic global, fiind urmată de Africa (19%), America de

Nord (11%) şi America de Sud (10%). Situaţia se modifică în cazul

potenţialului hidroenergetic economic amenajabil, Asia deţinând 27,5% din

acesta, America Latină 19,5%, Africa 16,2%, America de Nord 16% şi CSI-

ul 11,3%. Referitor la state, cele mai mari valori le deţin: CSI (8% din

potenţialul hidroenergetic al globului), Zairul, SUA şi China, iar dintre fluvii

se remarcă Zair (45000 MW numai în zona cataractelor Inga), Ienisei,

Brahmaputra (Tsangpo), Changjiang (Yangtze), Columbia, Parana, Nil,

Zambezi ş.a.

Există ţări cu o producţie importantă de energie electrică, în

context continental şi mondial, care au, totodată, o pondere însemnată a

hidroenergiei (între 40 şi 90%): Norvegia, Austria, Elveţia şi Suedia (în

Europa), Brazilia, Columbia, Argentina, Venezuela şi Canada (în America),

Pakistan şi RPD Koreeana (în Asia), Noua Zeelandă (în Oceania).

Gradul de utilizare a hidroenergiei pe glob este, în ansamblu, mai

ridicat în Europa şi America. Alte continente, deşi au un potenţial hidro-

energetic mai ridicat, dispun încă de un grad redus de utilizare. Se remarcă,

în acest sens, Africa, deşi pe acest continent există, practic, cele mai multe

ţări cu o pondere însemnată a hidroenergiei în totalul producţiei: unele

deţinând chiar peste 95% (Zambia, Congo, Uganda, Ghana, Rwanda,

Malawi, Zair, Camerun, Burundi).

În ceea ce priveşte însă producţia propriu-zisă de hidroenergie, în

afară de unele ţări în care şi ponderea acestei forme de energie este

importantă (Canada, Brazilia, Norvegia, Suedia), există state (SUA, CSI,

China, Japonia) care, deşi înregistrează ponderi reduse ale acestei forme de

energie în ansamblul producţiei, datorită volumului foarte important al

acesteia din urmă rezultă şi un volum foarte important al hidroenergiei:

Page 129: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 10 – INDUSTRIA ENERGIEI ELECTRICE

Canada peste 320 mld. KWh, SUA şi CSI peste 200 mld. KWh, Brazilia,

Norvegia, China, şi Japonia peste 100 mld. KWh, Suedia etc.

Marile hidrocentrale de pe glob

Ţara Hidrocentrala Anul de

intrare

în funcţiune

Puterea

instalată

Brazilia- Paraguay Itaipu 1982 12 600

Venezuela Guri 1986 10 300

Rusia Saian - Sushensk 1989 6 400

SUA Grand Coolee 1942 6 200

Rusia Krasnoiarsk 1968 6 000

Canada Churchill Falls 1971 5 430

Canada La Grande 2 1978 5 330

Rusia Bratsk 1964 4 500

Rusia Ust - Ilimsk 1977 4 300 Paraguay- Argentina Yacireta - Apipe 1985 4 050

Sursa: Quid, 2005

Deşi în urmă cu 15-20 de ani, se aprecia că până în anul 2000 va

fi valorificat aproape 2/3 din potenţialul hidroenergetic economic amenajabil

al planetei, nu s-a reuşit acest lucru decât în proporţie de cca. 1/5. Iar

ponderea hidroenergiei mondiale abia se apropie de 1/4. În afară de faptul că

au câştigat teren mai rapid alte forme de energie, între care cea nucleară

îndeosebi, s-au adăugat şi costurile relativ ridicate şi amortizabile într-un

timp mai îndelungat. Există însă şi avantaje: electricitatea obţinută în

hidrocentrale este de 3-4 ori mai ieftină decât cea obţinută în termocentrale;

amenajările hidroenergetice permit valorificarea integrală şi complexă a

bazinelor hidrografice în scopul prevenirii inundaţiilor, al irigării unor

terenuri agricole, crearea de noi căi navigabile, alimentarea cu apă potabilă

şi industrială.

AMERICA DE NORD reprezintă regiunea cu cea mai bună

valorificare a potenţialului hidroenergetic. Numai producţia hidroenergetică

a celor două state din zonă (Canada şi SUA) reprezintă cca. 28% din totalul

producţiei mondiale de energie electrică. În SUA, cele mai importante

amenajări hidroenergetice se află în Munţii Stâncoşi şi în Munţii Cascadelor,

remarcându-se cele de pe fluviile Columbia (25 din total, dintre care 21 pe

teritoriul SUA, cea mai mare fiind Grand Coulee, aproape 11 000 MW

putere instalată în final) şi Colorado, în aval de Marele Canion. Alte lanţuri

Page 130: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 10 – INDUSTRIA ENERGIEI ELECTRICE

de hidrocentrale se află pe fluviile Missouri şi Tennessee, precum şi la

cascada Niagara. Canada, ţara cu cel mai mare volum al producţiei

hidroenergetice de pe glob, are amenajări îndeosebi în sud-est, pe fluviul Sf.

Laurenţiu şi pe afuenţii săi (Saguenay, Manicougan, Outard) şi la cascada

Niagara. Mai recent a început valorificarea şi a altor fluvii: Churchill

(hidrocentrala Churchill Falls, 5225 MW putere instalată), Nelson, Yukon

(ultimul împreună cu SUA).

În AMERICA LATINĂ, o mai bună valorificare a potenţialului

hidroenergetic se înregistrează în Brazilia, Argentina, Paraguay şi

Venezuela. În Brazilia se remarcă hidrocentralele construite pe fluviul

Parana şi pe afluenţii săi Paranaiba şi Rio Grande, cea mai importantă fiind

Itaipu, una dintre cele mai mari din lume, având în prezent o putere instalată

de 8000MW, iar în final de 12600MW.

Hidrocentralele din EUROPA au de regulă puteri instalate ce nu

depăşesc 1000-1500MW,cu excepţia celei de pe Dunăre de la Porţile de Fier I.

CSI, care se situează pe locul al treilea în lume ca volum al

producţiei hodroenergetice, a valorificat potenţialul unor fluvii din partea

europeană, între care îndeosebi Volga (13 hidrocentrale, între care Kuibâşev

şi Volvograd-cu o putere instalată totală de aproape 14000MW) şi Nipru (6

hidrocentrale). În prezent valorifică imensul potenţial siberian.

În ASIA potenţialul hidroenergetic este mai bine valorificat în

China şi Japonia. În China există aproximativ 10000 microhidrocentrale cu

o putere de cca 0,3MW, în ultima vreme construindu-se mari hidrocentrale

pe principalele fluvii: Changjiang / Yangtze (Gezhouba 2715MW), Huang

He (unde se vor construi cca 50 hidrocentrale mai mari). În Japonia există

numeroase hidrocentrale, dar datorită seismicităţii ridicate, au puteri

instalate reduse. India valorifică potenţialul energetic pe Indus, Gange şi

Brahmaputra, Krisna (cea mai mare hidrocentrală indiană-3500MW).

În AFRICA valorificarea potenţialului energetic este la un nivel

scăzut. Cel mai mare sistem hidroenergetic este în construcţie pe fluviul Zair

(Congo), şi anume sistemul Inga, care în final va totaliza 30000MW.

Centralele nuclearoelectrice pot furniza energie electrică ieftină

şi în cantităţi mari, aceasta putând fi obţinută pe două căi: fisiunea nucleară

(utilizată în prezent) şi fusiunea nucleară (procedeu pus la punct în 1991 şi

care urmează să fie folosit în viitor). Fisiunea nucleară constă în

fragmentarea atomilor grei de uraniu, plutoniu sau thoriu, proces în urma

căruia se degajă mari cantităţi de căldură (un gram de uraniu 235 degajă 20

mil. de Kcal, ceea ce reprezintă echivalentul arderoii a 2500Kg de cărbune

inferior.

Costul redus al producţiei (cu 60% mai mic decât în

termocentrale) fac ca acest tip de energie să fie de mare perspectivă.

Page 131: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 10 – INDUSTRIA ENERGIEI ELECTRICE

La sfârşitul secolului trecut existau pe glob cca 450 centrale

nuclearoelectrice în 25 de ţări, ce asigură 1/6 din energia electrică mondială,

prognozându-se ca în 2020 ponderea energiei nucleare să fie de 1/3.

Centralele geotermice valorifică energia calorică emanată de

câmpurile geotermice. Fluxul de căldură provine din nucleul central al

Pământului, valori ridicate ale gradientului geotermic înregistrându-se la

limita plăcilor tectonice care formează scoarţa terestră şi care se

caracterizează prin vulcanism şi seismicitate ridicate. În general, fluxurile de

căldură provin din nucleul central al Pământului, format dintr-un ansamblu

de roci şi de ape calde situate până la adâncimea de 5000 metri. Chiar dacă

prima centrală a secolului a fost construită la începutul secolului al XX-lea,

interesul pentru acest tip de energie s-a remarcat, după criza petrolului din

1973. Ţări care au implementat acest tip de energie sunt: Italia, SUA,

Filipine, Noua Zeelandă, Japonia, CSI, Islanda,Mexic.

Centralele eoliene valorifică energia furnizată de vânt, efectul

mecanic fiind proporţinal cu viteza. Cele dintâi turbine eoliene au apărut în

prima jumătate a secolului al XX-lea, dar acestea nu au rezistat concurenţei

centralelor cu păcură. Centrale eoliene, de putere mică, funcţionează în

SUA, China, CSI, Marea Britanie, Germania, în cea din urmă funcţionând

cea mai mare centrală eoliană din lume, la Brunshutel, dată în folosinţă în

1981.

Centralele mareomotrice valorifică forţa mareelor cu

amplitudine medie ridicată, cuprinsă, de regulă, între 5-12 metri. Energia

mareică prezină avantajul de a fi inepuizabilă, dar fenomenul care o produce

este discontinuu, iar posibilităţile de utilizare limitate. Condiţii favorabile

sunt specifice ţărmului răsăritean al Americii de Nord, litoralul sudic al

peninsulei Alaska, golful California, litoralul atlantic francez, ţărmul Mării

Chine de Est, al Mării Galbene etc.

Centrale mareomotrice funcţinează la Rance (Franţa) şi Kislaia-

Guba în Peninsula Kola, din nordul părţii europene al CSI.

O altă sursă de energie a viitorului este conversia termomarină

,diferenţa dintre temperatura dintre orizonturile marine de suprafaţă (0-100

m) şi cele profunde (900-1000 m), posibilă la diferenţe de temperatură mai

mare de 18˚C. Acest tip de energie este la îndemâna a cca 100 de state, în

Cuba, în Golful Matanzas, funcţionând o astfel de centrală încă din 1930.

Centralele electrice solare au devenit de actualitate după

creşterea continuă a preţului carburanţilor. Reprezintă o sursă de energie

reînoibilă, curată, abudentă, disponibilă în toate regiunile lumii. Principalul

dezavantaj îl constituie caracterul său discontinuu, impropriu unor utilizări

industriale la scară largă. Israel, Japonia, Australia, SUA, Italia, Franţa

folosec acest tip de energie la scară mare în instalaţii moderne de încălzire.

Page 132: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 10 – INDUSTRIA ENERGIEI ELECTRICE

O altă sursă energetică de viitor este biomasa, reprezentând

totalitatea materiei vegetale şi animale susceptibilă de a fi transformată în

energie: reziduuri agricole, forestiere, plantele acvatice, plantele cultivate

pentru obţinerea de hidrocarburi (Euphordia, Jojoba, unele specii de alge

ş.a.). folosirea biomasei în scopuri energetice este, însă, destul de restrânsă,

exceptând procesele de combustie pentru căldură.

Hidrogenul, deşi nu poate fi apreciat ca o sursă de energie

primară, poate avea un rol imortant în energetică. Rezultat din dislocarea

apei, care se află din abundenţă pe planetă, îndeosebi în Oceanul Planetar,

reprezintă avantajul de a nu polua mediul înconjurător, de a putea fi produs

în cantităţi inepuizabile şi de a putea fi stocat sub formă gazoasă sau lichidă

şi transportat la locul de utilizare în centralele electrice.

10.3 Repartiţia geografică a producţiei mondiale de

energie electrică

Producţia mondială de energie a crescut rapid mai ales după

desfă-şurarea celui de-al doilea război mondial: 2300mld.KWh în 1960,

8044 mld. KWh în 1980 şi peste 18900 mld. KWh în 2006.

Nr.

crt Ţara

Producţia(mld. KWh)

1980 2006

Ponderea din

totalul mondial

1 SUA 2354 4274 22,6

2 China 301 2864 15,1

3 Japonia 578 1091 5,8

4 Rusia 1297 944 5,3

5 India 119 744 3,9

6 Germania 466 629 3,3

7 Canada 378 612 3,2

8 Franţa 246 569 3,0

9 Brazilia 139 419 2,2 Sursa: BP Statistical Review of World Energy,2008

Repartiţia geografică a industriei şi a producţiei de energie

electrică relevă mari disparităţi, în funcţie, în principal, de nivelul

dezvoltării economice a diferitelor regiuni şi ţări. Concentrarea cea mai

mare se află în Europa, America de Nord anglo-saxonă, Japonia şi China,

celelalte mari regiuni ale globului având o producţie scăzută. Această

Page 133: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 10 – INDUSTRIA ENERGIEI ELECTRICE

repartiţie se regăseşte şi în privinţa consumului de energie electrică pe

locuitor, indicator folosit tot mai des pentru aprecierea stadiului de

dezvoltare economico-socială a unei ţări: Norvegia este pe primul loc în

lume cu un consum de cca 30000 KWh/loc., Suedia, Finlanda, Coreea de

Sud, SUA, ş.a. cu un consum de peste 10000 KWh/loc., la polul opus

aflându-se, la mai puţin 50 KWh/loc. Ţări ca Ciad, Burundi, Etiopia,

Guineea Bissau, Rwanda, Somalia, Uganda ş.a.

AMERICA DE NORD anglo-saxonă reprezintă zona geografică

cu cea mai mare producţie de energie electrică, SUA şi Canada realizând

împreună aproape 1/3 din producţiamondială.

SUA, primul producător mondial, cu producţie de cca 4000 mld.

KWh anual, 3100 mld. KWh în 1991, 4274 în 2007 - ceea e înseamnă 1/4

din producţia mondială, obţine cea mai mare parte a energiei (70%) în

termocentrale alimentare cu hidrocarburi şi cărbune. Mari termocentrale se

află în bazinele carbonifere din Virginia de Vest, Kentucky, Tennessee,

Illinois etc., zonele de extracţie a hidrocarburilor(Golful Mexic, Middle

Continent), precum şi în apropiere de marile oraşe, mai ales în partea estică.

Canada se înscrie în categoria ţărilor cu producţie

hidroenergetică (cca 3/5 din producţia totală fiind asigurată de

hidrocentrale). Cele mai importante amenajări hidroenergetice se află în sud-

est, pe fluviul Sf. Laurenţiu (Beauharnois 1680 MW) şi afluenţii săi

(sitemele Saguenay, Manicoagan şi Outard). Au fost construite mari

hidrocentrale pe fluviile Churchill, Nelson, Saakatchewan ş.a. potenţialul

Niagarei este valorificat prin 6 hidrocentrale cu o putere totală de peste 2000

MW. Împreună cu SUA, Canada a început amenajarea fluviului Yucon din

Alaska.

Termocentralele, bazate pe cărbuni şi hidrocarburi, dau 1/5 din

producţia de energie şi sunt situate în sud-estul industrial şi în partea vestică,

în apropierea surselor de combustibil.

Energia nuclearoelectrică se dezvoltă din an în an, în prezent

situându-se la 20% din producţia totală.

Mexicul are o producţie de cca 245 mld. KWh anual. Cea mai

mare parte fiind produsă în termocentrale.

C.S.I. este a doua mare producătoare a lumii, realizând 1700-

1800 mld. KWh anual, în principal în Rusia (cca 994 mld. KWh) şi Ucraina

(192 mld. KWh). Predomină termoenergia (2/3), termocentralele fiind

amplasate în general în bazinele carbonifere şi petroliere, sau în apropierea

celor mai mari centre industriale sau oraşe. Puternice termocentrale se află

în bazinul Moscovei (Konakovo, Kostromo), la Dnepropetrovsk şi Zmiev

(Ucraina), Baku (Azerbaidjan), Nazarovo şi Belovo în Siberia de Vest.

Page 134: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 10 – INDUSTRIA ENERGIEI ELECTRICE

CSI dispune de mari resurse hidroenergetice, peste 80% din

acestea fiind situate în partea asiatică (Obi cu Irtâş, Ienisei cu Angara, Lena,

Tunguska Inferioară, Amur, precum şi pe cursurile de apă care coboară din

Caucaz, Podişul Pamir şi Munţii Tianşan), dar şi în partea europeană,

importante fiind bazinele fluviilor Nipru, Volga şi Don.

Centralele nuclearoelectrice sunt localizate în Ural, la Novo-

Voronej pe Don, Sankt-Petersburg, Smolensk, Kursk, Erevan(Armenia).

Experimental fucţionează centrala mareomotrică Kislaia-Guba,

altele fiind în stadiul de construcţie la Marea Albă, precum şi centralele

geotermice (în Kamceatka), solare şi eoliene.

Germania se situează pe locul şapte în lume cu o producţie de

peste 629 mld. KWh, 3/5 din producţie fiind obţinută în termocentrale

(localizate în marile bazine carbonifere Rurh, Köln, Aachen, Saxono-

Thuringian, Leipzig-Halle). Hidrocentralele au o importanţă mică,

hidrocentralele de pe Dunăre, Rhin, Saale producând doar 3% din totalul

energiei primare.

Un rol important îl joacă energia nucleară, cu o pondere de 30%

din totalul energie produse în Germania, cu centrale situate în Saxonia

Inferioară, regiunea Rhinului mijlociu, Bavaria etc. Germania ocupă locul

cinci pe glob cu un procent de 9% din producţia mondială de energie

nucleară.

Franţa (569 mld. KWh) este unul din statele care datorită lipsei

de combustibili s-a orientat spre energia nucleară (78,8% din producţia

energetică a ţări, cea mai ridicată pondere pe glob) şi energia reînoibilă

(mareomotrică, geotermică, solară). Termocentralele sunt situate în bazinele

carbonifere (Pas de Calais), în porturile petroliere (Marsilia, Le Havre etc.),

precum şi în apropierea marilor oraşe.

Franţa valorifică tot mai mult potenţialul său hidroenergetic prin

amenajări complexe pe Rhône şi pe afluentul său Durrance, cursul superior

al Rhinului. Împreună cu Germania, şi unele râuri din Munţii Pirinei.

În Marea Britanie (363 mld. KW în 2006) termoenergia are o

pondere de 3/4 din producţia totală, cărbunele fiind principalul combustibil

(termocentralele din bazinele Scoţiei, Northumberland, Yorkshire), dar şi pe

bază de petrol şi gaze naturale (în marile porturi şi împrejurimile Londrei).

Energia atomică ocupă un loc important, 20% din producţia

totală fiind produsă în centralele din zona Golfului Bristol. Hidrocentralele

au o pondere scăzută în producţia ţării(cca 1%).

În Italia (290 mld. KWh în 2006) energia nucleară îşi lărgeşte

aria de acoperire, în timp ce rolul hidrocentralelor (sub 20% din totalul

producţiei) scade în permanenţă. Mari termocentrale, ce funcţionează cu

cărbune, petrol şi gaze naturale, au fost amplasate în apropierea Romei. De

Page 135: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 10 – INDUSTRIA ENERGIEI ELECTRICE

asemenea, se dezvoltă centralele geotermice (la Larderello), solare (în

Sicilia) şi cele eoliene.

Norvegia (cca 110 KWh; ocupă locul 1 pe Glob la producţia de

energie pe locuitor) obţine energia din hidrocentrale (99,0%), iar Suedia şi-a

limitat ponderea hidrocentralelor (42% în prezent) în favoarea energiei

nucleare(49%).

China a devenit primul producător de energie din Asia cu 2864

mld. KWh în 2007. Dispune de mari rezerve de cărbune şi petrol şi de un

potenţial energetic imens. Cea mai mare pondere revine termocentralelor

(cca 80%) construite în preajma marilor bazine carbonifere (Beijing,

Shenyang, Fushun, Taiyuan). Potenţialul hidrografic este parţial valorificat,

cele mai importante hidrocentrale fiind realizate pe fluviul Chang Jiang (fost

Yangtze). Un rol important revine microcentralelor săteşti cu puteri mici

(200-300 KW), numărul acestora fiind de peste 100000.

Japonia este pe locul trei în lume cu o producţie de 1091 KWh,

termoenergia având o pondere de 60% din producţia totală. Termocentralele

sunt comasate în apropierea marilor oraşe-porturi: Tokyo, Kawasaki,

Yokohama, Nagoya, Osaka, Kobe. Ponderea hidroenergiei (15%) este

redusă, datorită seismicităţii ridicate. În utimul timp a crescut importanţa

energiei nucleare (28%), cele aproximativ 270 mld. KWh reprezentând 1/10

din producţia mondială.

India este cea mai mare producătoare de energie electrică din

Asia de Sud, cu o producţie de peste 744 mld. KWh în 2007, la baza

producţiei aflându-se energia termică şi hidroenergia.

AMERICA LATINĂ are o producţie restrânsă de energie

electrică (sub 5% din producţia mondială), deşi deţine rezerve mari de

hidrocarburi. Principala producătoare este Brazilia cu o producţie obţinută

de hidroenergie, cele mai mari hidrocentrale fiind amplasate pe fluviul

Parana (cu cea mai mare hidrocentrală de pe Terra, Itaipu, în curs de

finalizare, cu o putere instalată finală de 12600 MW) şi afluenţii săi,

Paranaiba şi Rio Grande).

Alte producătoare mai importante sunt Argentina şi Venezuela.

În AFRICA, în afară de Africa de Sud, Egipt şi Algeria, există şi

alte ţări în care predomină termoenergia, îndeosebi în cele din Africa de

Nord sahariană, pe bază de petrol şi, mai recent, gaze naturale.

OCEANIA are o producţie de energie electrică redusă, mai

importantă fiind Australia (225 mld. KWh), cu cea mai mare parte a

producţiei obţinută în termocentrale. În ultima perioadă a crescut ponderea

hidroenergiei prin amenajările din bazinul hidrografic al fluviului Murray.

Page 136: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 10 – INDUSTRIA ENERGIEI ELECTRICE

10.4 România- repartiţia geografică a producţiei de

energie electrică

Ţara noastră se înscrie printre primii producători mondiali de energie

electrică pe scară industrială. Cea dintâi termocentrală a intrat în funcţiune

aproape simultan cu primele din lume (1882), la Bucureşti, urmată de cea de la

Timişoara (1884), Caransebeş (1887). Primele hidrocentrale au fost construite pe

râurile Sadu (1896) şi Prahova (1899).

În ultimele decenii au fost construite mari termocentrale, atât în

zonele de extracţie a combustibililor, cât şi în zonele mari consumatoare.

Totodată s-a realizat interconectarea sistemului naţional energetic cu cel al

ţărilor vecine.

Producţia de energie electrică a scăzut în continuu, de la 55 mld.

KWh în 1993 (cu 20 mld. KWh mai mică decât în perioada 1985-1989) la

51,5 mld. KWh, totuşi în ultimii ani producţia a crescut la 54,9 mld. KWh,

în 2002 si în 2006 la 62,0 mld. KWh.

Repartiţia geografică a producţiei de energie electrică.

Termocentralele sunt prezente în toate regiunile geografice ale ţării, dar

există câteva concentrări importante: Turceni - 2640MW, Rogojelu - 1760

MW, Işalniţa - 1000MW, pe baza cărbunilor din Bazinul Motru-Rovinari,

Paroşeni şi Mintia-Deva pe baza cărbunilor din Bazinul Petroşani, la

Doiceşti folosind cărbuni din Subcarpaţii Ialomiţei. Importante sunt şi

termocentralele din zonele petroliere şi gazeifere de la Brazi (805MW),

Sângeorgiul de Pădure (250MW) şi Iernut (800MW).

Termocentrale construite pentru mari zone consumatoare:

Chişcani-Brăila (2500MW), Palas-Constanţa, Iaşi, Suceava, Timişoara,

Arad, Oradea, Satu Mare.

În anul 1995 a fost pus în funţiune primul grup al centralei

nucleare de la Cernavodă (3500 MW putere instalată în final).

Sistemul hidroenergetic şi de navigaţie de la Porţile de Fier I

(2100MW) şi II (880 MW) a fost construit împreună cu Iugoslavia

(actualmente Republica Serbia şi Muntenegru).

Există mai multe sisteme hidroenergetice, construite pe cursurile

inferioare:

1. Sistemul Bistriţa cuprizând hidrocentrala Stejarul-Bicaz (210

MW) plus 12 microhidrocentrale în aval;

2. Sistemul Argeş, cu hidrocentrala Vidraru (220MW) plus 14

microcentrale în aval:

Page 137: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 10 – INDUSTRIA ENERGIEI ELECTRICE

3. Sistemul Olt, ce va avea în final 32 hidrocentrale cu o putere

de 1800MW, remarcându-se Lotru-Ciunget (510 MW);

4. Sistemul Someşul Cald, cu hidrocentralele de la Tarniţa.

Mărişelu (220 MW), Gilău;

5. Sistemul Sebeş include hidrocentralele de la Gâlceag (150

MW), Şuşag, Săsciori, Petreşti etc.;

6. Sistemul Siret, cu o putere instalată de 1500 MW,

principalele hidrocentrale puse în funcţiune fiind cele de la Galbeni şi

Răcăciuni;

7. Sistemul Ialomiţei superioare: hidrocentralele Moreni şi

Dobreşti.

Pe viitor rolul cel mai important în obţinerea energiei electrice îl

vor avea hidrocentralele şi centrala nucleară de la Cernavodă, cu o putere

instalată de 3500 MW, ce ar putea asigura independenţa României din punct

de vedere energetic.

10.5 Expresii şi concepte cheie

Energia geotermică: provine din nucleul central al pământului,

îndeosebi cea existentă la limita plăcilor tectonice cea care produce mari

seisme.

Biomasa: totalitatea materiei vegetale şi animale susceptibilă de a

fi transformată în energie.

Conversia termomarină: diferenţa de temperatură dintre

orizonturile marine de suprafaţă situate între 0-100 m şi cele de adâncime

situate între 900-1000 m. Energia se poate obţine la temperatură mai mare de

18˚C.

Page 138: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 10 – INDUSTRIA ENERGIEI ELECTRICE

10.6 Teste

1. Ce importanţă are energia electrică pentru dezvoltarea economică şi

socială în viitor?

2. Ce caracteristici au hidrocentralele în comparaţie cu celelalte tipuri

de centrale electrice?

3. Menţionaţi câteva ţări în care există centrale atomoelectrice?

4. Cum se prezintă producţia de energie electrică pe continentele

Terrei?

5. Care sunt principalele tipuri de energie electrică?

6. Cum apreciaţi nivelul de electricitate pe cap de locuitor în România?

10.7 Bibliografie

Silviu Negruţ (coordonator), Geografie economică mondială,

Editura Meteor Press, Bucureşti, 2008;

Miron Florea, Geografie economică mondială, Editura Aula,

Braşov, 2000

Florina Bran, Tamara Simon, Ildiko Ioan, Geografia economică

mondială, Editura economică, Bucureşti, 2005

Nicu I. Aur, Mădălina Andrei, Cezar G. Gherasim, Geografia

economică şi politică universală, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2005

Page 139: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 11 – INDUSTRIA CONSTRUCŢIILOR DE MAŞINI

131

TEMA 11

INDUSTRIA CONSTRUCŢIILOR DE MAŞINI

Obiective:

Este una dintre cele mai importante ramuri industriale din lume.

Ea transformă metalul în produse necesare mai multor domenii de

activitate şi implicit unele indispensabile omului. A cunoscut şi

cunoaşte o dinamică importantă, modificând structuri economice

şi regiuni geografice.

Conţinut:

11.1 Industria de utilaje şi echipament tehnic industrial

11.2 Industria electrotehnică şi electronică

11.3 Industria de tractoare şi maşini agricole

11.4 Industria mijloacelor de transport

11.5 Industria mijloacelor de transport în România

11.6 Expresii şi concepte cheie

11.7 Teste

11.8 Bibliografie

Page 140: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 11 – INDUSTRIA CONSTRUCŢIILOR DE MAŞINI

11.1 Industria de utilaje şi echipament tehnic industrial

Industria construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor este

una dintre cele mai importante ramuri industriale ale lumii. Ea transformă

metalul în produse utile omului şi, în primul rând, în uneltele necesare

producţiei.

Volumul şi structura acestei ramuri constituie cel ma reprezentativ

indice în caracterizarea puterii industriale a unei ţări.

Prin mecanizarea proceselor de muncă şi automatizarea produţiei,

industria construcţiilor de maşini joacă un rol hotărtor în asiguarea creşterii

continuă a productivităţii muncii.

Ca ramură de bază a industriei grele, are un rol decisiv în întreaga

economie, pe care o sprijină prin produsele sale - utilaje, echipament

industrial şi tehnic, maşini unelte, mijloace de transport etc. - impulsionând

dezvoltarea altor ramuri şi sectoare economice, modificând structuri

economice sau peisaje şi regiuni geografice.

Are cea mai ridicată pondere în valoarea totală a producţiei

inustriale (35-45% în statele dezvoltate) şi cuprinde pe plan mondial, peste

30% din forţa de muncă ocupată în industrie.

Primele întreprinderi de prelucrare a metalului apar pe teritoriul

Marii Britanii, în jurul centrelor siderurgice, la începutul secolului al XVIII-

lea. Descoperirea maşinilor de filat şi de ţesut, apoi a celor cu aburi au atras

dezvoltarea producţiei de maşini unelte. Ulterior, această ramură se

diversifică şi capătă o arie geografică de repartiţie foarte largă.

Baza de materii prime este formată din produse finite ale celor

două ramuri ale industriei metalurgice: siderurgia şi metalurgia neferoasă, la

care se adaugă şi alte metale preţioase şi rare, lemn, cauciuc, iar în ultimul

timp, înloc. ai metalelor. Principalele produse sunt maşini, utilaje,

echipamente, mijloace de transport, aparatură electronică, expresie a

nivelului de dezvoltare industrială actuală a globului, a diferitelor regiuni

geografice şi ţări. Produsele obţinute sunt grupate în următoarele subramuri:

utilaje şi echipament tehnic şi industrial, electronică, tractoare şi maşini

agricole, mijloace de transport.

Caracterizată printr-o puternică concentrare teritorială, această

ramură este amplasată în funcţie de următoarele criterii:

a. apropierea de marile centre siderurgice;

b. în centre cu tradiţie îndelungată şi care dispun de forţă de

muncă de înaltă calificare (mecanică fină, optică etc.);

Page 141: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 11 – INDUSTRIA CONSTRUCŢIILOR DE MAŞINI

c. în marile centre de consum;

d. în porturi (şantiere navale) etc.

Industria de utilaje şi echipament tehnic industrial asigură utilajele

necesare pentru numeroase ramuri ale industriei: utilaj petrolier şi minier, maşini-

unelte, utilaj şi echipament industrial pentru dotarea altor ramuri (industria

siderurgică, chimică, a materialelor de construcţii, de prelucrare a lemnului,

industria textila şi alimentara).

Fiind o mare consumatoare de metal, această subramură este repartizată

mai ales în marile regiuni producătoare de oţeluri speciale din S.U.A., Japonia,

Germania, Marea Britanie, Rusia, Franţa, Italia, R.P. Chineză, care realizează cele

mai mari producţii.

O altă particularitate o constituie specializarea în anumite produse, care în

industria unor ţări constituie o traditie: rulmenţi în Suedia, utilaj minier în Cehia şi

Slovacia, utilaj petrolier în România, utilaj textil şi alimentar în Polonia şi

Bulgaria, maşini-unelte în Germania etc.

În producţia de utilaj şi echipament industrial primele trei locuri sunt

deţinute, în ordine, de S.U.A., C.S.I., Japonia.

S.U.A. produce diferite utilaje şi echipamente tehnice, în cea mai mare

parte în nordul industrial, unde se realizează peste 60% din valoarea producţiei.

Principalele centre sunt Philadelphia, Boston, Baltimore, Cincinatti, Chicago,

Detroit, New York. Aceste zone şi-au menţinut, în ansamblu, importaniţa, dar au

aparut şi alte mari zone şi centre pe ţărmul Pacificului (statele California şi

Washington), în sudul ţării (Texas, Carolina de Nord), precum şi în Câmpia

Mississippi-Missouri (St.Louis, Kansas City, Wichita).

În Rusia această ramură este foarte complexă şi deosebit de dispersată în

profil teritorial. Totuşi se observă o oarecare orientare spre producţia de utilaj greu

minier şi maşini-unelte în partea europeană şi în Munţii Ural - în centrele Moscova si

Sankt-Petersburg (cu împrejurimile), Kiev Harkov, Celeabinsk, Ekaterinburg,

Kramatorsk şi în centrele amplasate de-a lungul Transsiberianului (Omsk,

Novosibirsk, Krasnoiarsk). La acestea se adaugă centrele specializate, ca, de exemplu,

Baku (în utilaj petrolier), Taşkent (utilaj textil) ş.a. În ultimul timp, în amplasarea

geografică a acestei industrii se remarcă tendinţa de a se construi puternice unităţi în

republicile Asiei Centrale, în Siberia şi mai ales de-a lungul Transsiberianului.

Marea Britanie îşi leagă tradiţia de numele oraşului Sheffield, care, cu

centrele din jur, realizează aproape 3/4 din producţia ţării. Acest fapt se explică prin

apropierea de minele de carbuni şi de minereu de fier, de uzinele siderurgice, marea

concentrare a forţei de muncă de înaltă calificare, căile lesnicioase de transport

şi o mai veche şi valoroasă tradiţie. Alte centre importante sunt: Birmingham,

Glasgow, Londra, Manchester, Coventry, Swansea, Newcastle ş.a.

Germania produce utilaj şi echipamente industriale mai ales în uzinele

de pe valea Rhinului şi din bazinul Rhur (Koln, Essen, Diisseldorf, Dortmund,

Page 142: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 11 – INDUSTRIA CONSTRUCŢIILOR DE MAŞINI

Duisburg), din marile porturi (Hamburg, specializat în platforme de foraj submarin),

la care se adaugă şi alte centre importante: Stuttgart, Nürnberg, Frankfurt pe Main,

Berlin, Zwickau, Magdeburg, Chemnitz.

Franţa produce echipament industrial variat, mai ales în marile unităţi

din nord-estul ţării (Lille, Tourcoing), în regiunea Parisului, în gruparea Lyon-Saint

Etienne, zona Marsilia.

Belgia produce maşini grele şi de mare precizie mai ales în zona Liege-

Namur, iar în Olanda se impun centrele Utrecht, Haga, Rotterdam, specializate în

aparatura de înaltă precizie.

Italia, datorită energiei electrice abundente şi ieftine şi a oţelurilor de

bună calitate pe care le produce, dispune de o industrie variată, concentrată mai ales

în nordul ţării (Milano, Torino, Bologna, Genova).

Această subramură este, de asemenea, dezvoltată şi în alte ţări europene:

Elveţia (zona Zurich), Cehia şi Slovacia (Praga, Brno, Plzen, Ostrava), Polonia

(Wroclaw, Lodz, Varşoyia, Katowice, Gdansk ş.a.), România, Ungaria ş.a.

Japonia, deşi este tributară importurilor de materii prime, contează

printre marii producători şi exportatori în lume. Ea şi-a creat o importanta piaţă în

sud-estul Asiei şi în estul Afiicii, concurând, cu aceste produse, ţări cu mare tradiţie

şi pondere în producţia mondială. Principalele centre ale acestei industrii sunt

zonele: Tokyo - Yokohama, Kobe-Osaka, oraşele Nagoya, Niigata, Kitakyushu cu

împrejurimile.

În Asia, cu excepţia Japoniei, se remarcă R.P.Chineza, ca mare

producatoare îndeosebi de maşini-unelte. Producţia chineză acoperă în cea mai mare

parte necesarul intern, principalele centre fiind: Shanghai, Beijing, Harbin,

Guangzhou, Lüda (Lushun şi Dalian).

Această subramură are din ce în ce_mai multe întreprinderi într-o serie

de ţări în curs de dezvoltare, între care Brazilia (Sao Paulo, Porto Alegre), Turcia

(Ankara, Adana), Iran (Teheran), Pakistan (Lahore), India (Calcutta, Mumbai,

Kanpur) ş.a.

Page 143: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 11 – INDUSTRIA CONSTRUCŢIILOR DE MAŞINI

11.2 Industria electrotehnică şi electronică

Această subramură constituie, în prezent, una din pârghiile esenţiale ale

dezvoltării economiei mondiale. Este specifică în primul rând statelor cu o economie

avansată, cu un nivel înalt de creştere industrială (S.U.A., Japonia, C.S.I., Germania,

Marea Britanie, Franţa, Italia, Suedia, Elveţia, Cehia, Slovacia ş.a.).

Subramură bazată pe tehnica de vârf, influenţează direct introducerea

automatizării în industrie, agricultură, transporturi. În ultimele decenii a înregistrat

pe plan mondial cele mai înalte ritmuri de creştere, cuprinzând, în afara utilajului

electrotehnic, utilajului cibernetice si electronic, calculatoarelor, aparatură de înalta

precizie şi electromedicală.

În ce priveşte repartiţia teritorială, în prezent S.U.A., Japonia şi statele

vest-europene realizează cea mai mare parte a produselor electronice şi

electrotehnice de pe Terra.

C.S.I, se impune prin producţia realizată în centrele Moscova,

Ekaterinburg, Sankt Petersburg, Kiev, Novosibirsk. Această subramură este bine

dezvoltată în republicile baltice (oraşele Riga, Tallin, Vilnius); Germania

(München, Stuttgart, Nürnberg, Frankfurt pe Main, Dresda, Leipzig); Franţa

(Paris, Nancy, Lille, Le Havre, Orleans); Marea Britanie (Londra, Birmingham,

Manchester); Italia (Ivrea, Milano, Torino, Roma); Olanda (Eindhoven, Utrecht);

Belgia (Bruxelles, Namur); Cehia şi Slovacia (Brno, Bratislava, Praga); Polonia

(Varşovia, Wroclaw); R.P.Chineză (Shanghai, Beijing, Nanjing).

O ramură nou aparută este cea a calculatoarelor electronice, a cărei

producţie este concentrată în S.U.A. (45% din producţia mondială), Marea

Britanie (Londra), Japonia (Osaka), Germania (Mainz), Franţa (Paris), C.S.I.

(Kiev, Moscova), Canada ş.a.

11.3 Industria de tractoare şi maşini agricole

Produsele acestei industrii găsesc o largă piaţă de desfacere, atât în

statele înaintate din punct de vedere economic, cât şi ţările în curs de dezvoltare,

unde, aplicându-se o agrotehnică superioară, a crescut mult nevoia de

mecanizare şi chiar de automatizare a muncilor agricole.

Page 144: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 11 – INDUSTRIA CONSTRUCŢIILOR DE MAŞINI

Principalele utilaje mecanice din agricultură, cele care fac obiectul celui

mai activ comerţ international, sunt tractoarele, apoi combinele, după care

urmează utilajele uşoare.

Deşi tractoarele se fabrică în primul rând pentru nevoile agriculturii,

totuşi o bună parte sunt folosite şi pentru scopuri neagricole. Ca o tendinţă

generală a producţiei de tractoare este dispersarea în cât mai multe ţări şi, mai ales,

în cele slab industrializate. Marile firme nord-americane au filiale de produs sau

asamblat tractoare în numeroase ţări de pe glob.

Cea mai mare producatoare de tractoare este C.S.I., cu circa 600 mii

bucăţi anual. Având o suprafaţă agricolă întinsă, unităţile industriei de utilaj

agricol sunt amplasate mai ales în Marea Câmpie Rusă (Volgograd, Saratov,

Harkov, Kiev, Odessa), sudul Siberiei Occidentale (Celeabinsk, Omsk), dar şi în

zonele cu însemnate producţii de metal (Dnepropetrovsk, Krivoi-Rog). Oraşul

Taşkent este specializat în fabricarea maşinilor de recoltat bumbac, iar la Rostov

Saratov se află cele mai mari uzine de combine.

Producţia S.U.A. se ridică la circa 300 mii de tractoare, cu cele mai

mari uzine în jurul Marilor Lacuri (Chicago, Peoria) şi în Câmpia Mississippi (Saint-

Paul), precum şi în unităţi specializate în maşini şi utilaje pomicole şi legumicole (în

California) sau combine pentru recoltat bumbac, în sud(Atlanta, New

Orleans). Potenţialul nord-american în acest sector este mult mai mare, dacă

adăugăm şi companiile americane care produc în alte ţări înca 300 mii de bucăţi. În

Canada, utilajul agricol este concentrat în proporţie de 95% în provincia Ontario

şi în Câmpia Sfântului Laurenţiu, cu centrul principal la Toronto. A treia mare

producătoare este Marea Britanie (160 mii de bucăţi), cu uzine de tractoare în

Campia Tamisei şi în Anglia Centrala (Londra, Coventry, Birmingham, Manchester).

Exporta 2/3 din producţia naţională, mai ales în ţările Commonwelth-ului.

Între producătorii mai importanţi se mai înscriu: Italia (peste 160 mii

de tractoare, cu unităţi importante în Lombardia şi Piemont), Japonia (150 mii de

bucăţi, cu producţii însemnate obţinute în centrele din insula Honshu), Germania

(130 mii de bucăţi, principalele uzine fiind amplasate în Hannover, Kassel, Koln,

Mannheim), Belgia (în apropierea oraşelor Liege şi Charleroi), Polonia (Wroclaw,

Katowice), R.P.Chineză (Beijing, Tianjin, Liida), Australia, Canada, precum şi tot

mai multe ţări în curs de dezvoltare (India, Pakistan, Turcia, Argentina, Brazilia,

Mexic, Egipt, Maroc, Algeria ş.a.).

În ce priveşte utilajul pentru zootehnie, acesta este produs de un număr

restrâns de ţări: Suedia (Goteborg, Stockholm), Finlanda (Helsinki, Tampere),

C.S.I. (Sankt Petersburg), Franţa (Poligny), Elveţia (Berna, Yverdon).

Page 145: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 11 – INDUSTRIA CONSTRUCŢIILOR DE MAŞINI

11.4 Industria mijloacelor de transport

Industria mijloacelor de transport este una dintre cele mai complexe

ramuri industriale şi cuprinde patru subramuri: producţia de autovehicule

material feroviar (locomotive, vagoane), nave maritime şi fluviale, aeronave. Cea

mai răspândită este ramura constructoare de autovehicule, care deţine cea mai mare

pondere în cadrul industriei mijloacelor de transport, fiind caracteristică şi

definitorie pentru economia mondială şi, în ansamblu, pentru perioada

contemporană.

a) Industria de autovehicule înglobează producţia de automobile,

de autocamioane şi de autobuze şi se caracterizează printr-un consum important de

materii prime şi prin marea dispersare a acesteia în profil teritorial. Numai unele

state posedă unităţi cu ciclu complet de fabricaţie, acestea fiind şi mari

producatoare de autovehicule; altele nu efectuează decât montajul, piesele,

aproape în totalitate, fiind livrate de alte întreprinderi. De asemenea, unele ţări

cum ar fi Spania, India apar drept constructoare de automobile dar, de fapt, cu

unele excepţii, în aceste ţări nu are loc decât procesul de montaj, motoarele şi o

bună parte din caroserie fiind fabricate în alte ţări.

Dezvoltată în secolul XX, industria de autovehicule a înregistrat o

creştere continuă a producţiei, asigurată în proporţie de peste 3/4 (75,6% în 2007) de

numai 10 ţări: S.U.A., Japonia, Franţa, Germania, Coreea de Sud, China, Spania,

Canada, Brazilia şi India.

Japonia a fost în 2007 cel mai mare producător mondial (11,6 mil.

autovehicule, din care 9,9 mil. autoturisme). Una din caracteristicile

producţiei japoneze este litrajul mic şi calitatea superioară a produselor. Cele

mai mari uzine japoneze sunt concentrate în Tokyo şi împrejurimile sale,

precum şi litoralul nordic al mediteranei japoneze. Japonia exportă în prezent

în Asia de Sud, Africa, dar şi în S.U.A. şi în ţările europene.

Al doilea producător mondial a fost, în 2007, SUA cu 10,8 mil.

auto-vehicule, din care 3,92 milioane autoturisme. Zona de necontestată

concentrare a acestei industrii o constituie partea de sud-est a Marilor Lacuri,

în triunghiul Buffalo-Cincinatti-Milwaukee. Sunt foarte cunoscute uzinele

din Detroit, oraş considerat ca leagănul industriei americane de automobile şi un fel de

metropolă a automobilelor. Producţia de autovehicule în S.U.A. este deţinută de patru

mari companii (General Motors, Ford, Chrysler şi America Motors), care controlează o

bună parte a producţiei de automobile din vestul Europei (Marea Britanie, Germania,

Belgia, Olanda), din Japonia, cât şi din multe ţări în curs de dezvoltare. Dar cele mai

strânse legături de producţie în industria de autoturisme sunt cu Canada, a cărei producţie

Page 146: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 11 – INDUSTRIA CONSTRUCŢIILOR DE MAŞINI

reprezintă 4,9% din totalul mondial şi provine mai ales din uzinele din Windsor (oraş

Canadian aşezat în dreptul Detroit-ului), Hamilton, Toronto.

Pe primul loc în Europa şi al patrulea pe Glob este Germania cu

6,21 mil. bucăţi în anul 2007, din care 5,7 mil. autoturisme, a cărei producţie

este controlată de patru mari concerne: Volkswagen, Daimler Benz, General

Motors şi Ford.

Franţa contribuie şi ea la producţia mondială de automobile

(3,02 mil. bucăţi, primul loc în Europa şi trei în lume, din care 2,55 mil.

autoturisme) cu două mari firme, Renault şi Citroën. Exportul francez se

orientează îndeosebi în ţările din Uniunea Europeană, dar şi în fostele sale

colonii.

O altă mare producătoare europeană este Italia cu 1,28 mil.

bucăţi, din care 0,91 mil. autoturisme, Torino fiind cel mai important centru:

uzinele Fiat produc, în afară de automobile, motoare diesel, elicoptere,

motoare de avion, tractoare pe roţi şi şenile etc.

Alte ţări vest europene cu producţie însemnată sunt Spania (3 mil.

bucăţi, din care 2,89 mil. autoturisme), Marea Britanie (1,75 mil. bucăţi),

Suedia, Olanda.

În centrul şi estul Europei ies în evidenţă Rusia (1,66 mil.

autovehicule, din care 1,29 mil. autoturisme) care este cel mai mare

producător european de camioane şi al treilea în lume. Cele mai importante

centre sunt la Moscova, Iaroslav, Togliatti, Zaporoje. Cehia şi Slovacia se

remarcă prin uzinele „Skoda” de la Praga şi Mlada Boleslav şi producţia de

camioane şi autocare „Tatra” realizate la Koprivnice şi Plžen. Polonia

produce automobile la Varşovia, Starachovnice şi Bielsko-Biala, iar Bulgaria

la Šumen şi Loveci.

b) Industria de material feroviar, este cea mai veche ramură

din cadrul industriei mijloacelor de transport pe uscat, a înregistrat o

dezvolatare deosebită între cele două războaie mondiale, când a fost dată în

exploatare majoritatea căilor farate ale globului. După al doilea război

mondial, atât parcul de locomotive, cât şi cel de vagoane au fost supuse

modernizării, în paralel cu introducerea tracţiunii electrice pe o mare parte

din lungimea reţelei feroviare. Numărul ţărilor care fabrică utilaj feroviar

este relativ mic şi produce în serie mică sau la comandă. Pe plan mondial

acestă ramură este concentrată mai ales în America de Nord anglo-saxonă şi

Europa.

Cea mai mare producţie de locomotive aparţine C.S.I. (circa 3 000 de

locomotive electrice şi 5 000 Diesel). Uzine de vagoane (peste 75 mii de bucăţi) se

găsesc la Kazan, Ufa, Voronej, Kalinin, Poltava.

În America de Nord, pe primul loc se situează S.U.A. (circa 1 200 de

locomotive şi peste 60 de mii de vagoane), a căror producţie este concentrată în nord-

Page 147: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 11 – INDUSTRIA CONSTRUCŢIILOR DE MAŞINI

est (Chicago, Detroit, Cleveland, Pittsburgh, New- York, Philadelphia); în legatură

cu industria de material feroviar a S.U.A. este şi cea din Canada, cu centre mai

importante la London si Montreal.

Producătoare de material feroviar mai sunt: Germania (Essen, Kassel,

Kiel), Marea Britanie (Glasgow, zona Manchester-Derby, Darlington), iar în

Franţa se impun orasele: Lille, Valenciennes, Metz, Nancy, Mulhouse.

Alţi producători importanti sunt: Polonia (îndeosebi locomotive electrice

Diesel: Wroclaw, Chrzanow, Ostroviec), Cehia şi Slovacia (Praga, Plžen),

R.P.Chineză (Lüda), Japonia (Tokyo, Nagoya, Osaka, Kobe), Mexic, Brazilia, India

ş.a.

c) Industria construcţiilor navale. Industria producţiei de nave maritime

este, incontestabil, cea mai veche dintre toate subramurile producţiei mijloacelor de

transport. În ultima perioadă această ramură cunoaşte mutaţii specifice. Navele de

pasageri încep să fie din ce în ce mai puţin solicitate, mai ales pentru distante lungi

(transportul aerian de călători îl concurează puternic pe cel maritim). Creşte însă

mult influenţa flotei de tancuri petroliere. Astfel, dacă în anul 1900 aceasta reprezenta

doar 1,5% din întreaga flotă comercială a lumii, iar în anul 1952 era de 22%, în

prezent a depăşit 50%.

Construcţia de nave se caracterizează prin puternica ei concentrare în câteva

ţări, care deţin peste 85% din tonajul vaselor lansate. Pâna în 1956 Marea Britanie se afla

în fruntea ţărilor constructoare de nave. Japonia ocupă primul loc în lume

începând cu 1957. În przent pe primul loc (mii tdw) se află Coreea de Sud. Din

producţia mondială de nave comerciale (43,2 tdw îm 2001), pe primul loc se află

tancurile petroliere (2/3 din navele lansate la apă), în timp ce navele de călători

nu deţineau decât 8%.

Producţia de nave se bazează pe comenzi separate, fiecare vas lansat

fiind, din anumite puncte de vedere, un unicat.

Japonia mult timp cea mai mare producătoare de vase, lansând la apă circa

14 mil tdw (2003), respectiv 28,6% din tonajul mondial. Japonia construieşte şi cele mai

mari nave din lume, (400 mii tdw), având în proiect construirea unor tancuri petroliere

cu capacitate şi mai mare, de 500 mii şi chiar de un milion tdw. Peste 70% din

producţia de nave se exportă, îndeosebi în Europa, S.U.A., dar şi în multe alte ţări.

Ţările scandinave dispun de o veche tradiţie în construcţia de nave,

realizând circa 14% din producţia mondială. În Suedia principalele şantiere

navale fiind amplasate în sudul ţării, la Goteborg, alte ţări cu producţie importantă

fiind Norvegia, Danemarca, Marea Britanie, Germania, Spania, Franţa. De notat că

statele cu mare potenţial economic S.U.A., C.S.I., R.P.Chineză nu au producţii de

nave comerciale la nivelul economiei lor, preferând să-şi plaseze comenzile în alte

ţări.

d) Industria aeronautică şi aerospaţială este una dintre ramurile de vârf

ale industriei constructoare de maşini, care cere o tehnică avansată şi investiţii

Page 148: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 11 – INDUSTRIA CONSTRUCŢIILOR DE MAŞINI

imense de capital. Ştiinţa şi tehnica progresează atât de rapid încât, aproape

întotdeauna, între faza de proiectare şi cea de producţie apar elemente noi, astfel încât

producţia de serie se reduce la un număr limitat de avioane. Construcţia de aeronave

necesită materii prime scumpe, aparatură de mare precizie, forţă de muncă

profesional foarte variată şi de înaltă calificare. Datorită nivelului ridicat, a

investiţiilor mari, a unei pieţe de desfacere relative restrânse, foarte puţine state şi-au

creat o industrie aeronautică de talie mare şi complexă. Ţări ca Japonia, Germania,

Italia, ţările scandinave, Canada, nu au o industrie aeronautică proprie sau sunt abia la

începuturi. Produc în prezent nave aeriene patru state;S.U.A., Rusia, Marea Britanie

şi Franţa.

S.U.A. este principalul producător de aeronave din lume, atât pentru

nevoile proprii, cât şi pentru export (2/3 din exportul mondial). Centre importante sunt

la Los Angeles, long Beach, New York, în nord-vestul ţării Seatle cu uzinele Boeing.

Rusia este a doua mare producătoare de avioane din lume, dezvoltând o

puter-nică industrie de avioane după al doilea război mondial. Cele mai mari centre

sunt la Moscva, Harkov şi Kuibîşev.

Franţa şi Marea Britanie deţin locul trei şi respectiv patru în ierarhia

mondială. Se mai produc avioane de diferite tipuri dar în număr restrâns în Germania,

Italia, Suedia, Spania, Olanda, Polonia, Canada, Japonia, Australia, Israel şi România.

11.5 Industria mijloacelor de transport în România

Această ramură indus-trială are o însemnătate deosebită în dezvoltarea

social-economică a ţării noastre. De la faza meşteşugărească mai veche, care în a

doua jumătate a secolului al XVIII-lea ajunsese să cuprindă ateliere de mari

dimensiuni, se trece, în prima jumătate a secolului XIX-lea, la industria de fabrică.

Industria de utilaje şi agregate tehnologice furnizează echipament pentru

numeroase ramuri ale industriei:

Utilaj minier, care se produce la Satu Mare, Baia

Mare, Sibiu, Petroşani, Mediaş, Bocşa, Timişoara, Ploieşti, Tg.Jiu;

Utilaj petrolier şi de extracţie a gazului metan,

instalaţii de foraj la mare adâncime şi instalaţii complete de rafinare.

Unităţi de producţie sunt la Ploieşti (cea mai are din sud-estul Europei),

Târgovişte, Câmpina, Braşov, Bucureşti, Bacău;

Utilaje energetice, necesare echipării

termocentralelor şi hidrocentralelor, care se produc la Reşiţa, Bucureşti,

Braşov şi Cluj-Napoca;

Page 149: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 11 – INDUSTRIA CONSTRUCŢIILOR DE MAŞINI

Pentru industria chimică: s-au produs o gamă de

utlaje şi instalaţii chimice (la Bucureşti, Reşiţa, Galaţi);

Utilaje pentru construcţii şi industria materialelor de

construcţii s-a realizat îndeosebi la întreprnderi din Brăila, Bucureşti,

Sibiu, Timişoara;

Utilaje pentru industria uşoară şi industria alimentară

se produc la Cluj-Napoca, Sighişoara, Sibiu, Satu Mare, Tg.Mureş ş.a.;

Maşini-unelte: la Bucureşti, Arad, Târgovişte,

Braşov, Cugir, Râşnov, Roman, Oradea, Reşiţa, Râşnov ş.a.

Industria electronică şi electrotehnică: de automatizare, aparate

electronice de masură şi control, centrale telefonice electronice, calculatoare etc.

Întreprinderile cele mai mari au fost la Bucureşti (Electromagnetica, Automatica,

Electronica, Întreprinderea de Cinescoape), Craiova, Timişoara, Săcele, Fieni,

Târgovişte (becuri, lămpi fluoreşcente), Sadu-Gorj şi Găieşti (frigidere), Cugir

(maşini de cusut electrice).

Industria de tractoare, maşini şi utilaj agricol. Tractoare s-au produs

la Braşov, Craiova (tractoare speciale) şi Miercurea Ciuc (tractoare pe şenile). În

cadrul acestui sector se realizează şi alte maşini agricole, între care: combine de

diverse tipuri, batoze, secerători, legători, semănători, maşini de recoltat la

Bucureşti, Craiova, Timişoara, Odorheiu Secuiesc.

Industria mijloacelor de transport. Construcţia de utilaj feroviar are o

veche tradiţie, primele locmotive şi vagoane construindu-se la Reşita (1872) şi, apoi

la Bucureşti. Începând din anul 1957 s-a trecut la producerea locomotivelor Diesel

şi Diesel-electrice, la făurirea cărora participă Craiova, Reşita şi Bucureşi. În acelaşi

timp s-a dezvoltat considerabil şi s-a diversificat producţia de vagoane, ramură veche în

ţara noastră. Principalele uzine producătoare sunt cele de la Arad, specializate în

producţia vagoanelor de călători şi containere, Bucureşti şi Drobeta-Turnu Severin,

pentru vagoane de marfă de diverse tipuri, precum şi vagoane cisternă. Alte

întreprinderi se află în funcţie la Balş, Buzău, Caracal. Tramvaie se produc la

Bucureşti şi Timişoara, iar vagoane de metrou la Bucuresti şi Arad.

Transporturile rutiere. Producţia de mijloace auto se dezvoltă după

1950, când la uzinele din Braşov începe producţia primelor camioane. Tot aici s-a

trecut, în anii din urmă, la fabricarea de autocamioane cu motor Diesel de 215 CP,

precum şi de autobasculante (DAC 120) cu tracţiune Diesel - electrică. În 1960

întreprinderea metalurgica din Câmpulung produce primele autoturisme de teren

(ARO) fiind cunoscute şi apreciate în peste 60 de ţări. În anii următori a fost

construită şi dată în funcţiune întreprinderea de autoturisme "Dacia" de la Colibaşi

(lângî Piteşti) şi cea de la Craiova (Oltcit). Dacă în 1989 România producea 143,5

de mii autoturisme, de atunci producţia a scăzut continuu: 100,0 în 1990, 84 de mii în

1991 şi 74 de mii în 1992. Din 1995, la Craiova se produc automobile CIELO, în

Page 150: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 11 – INDUSTRIA CONSTRUCŢIILOR DE MAŞINI

colaborare cu firma DAEWOO, din Coreea de Sud. Începând cu 1999 Uzina Dacia-

Piteşti a fost preluată de Grupul Renault, acesta a începând producţia variantelor

DACIA SOLENŢA ( în2003) şi DACIA LOGAN (în 2004). În 2002, producţia de

autoturisme de oraş şi teren a fost de 66 mii de bucăţi.

Construcţia de nave este o ramură cu tradiţie, şantierul naval de

la Drobeta-Turnu Severin având o vechime de peste 130 de ani. Se adaugă mai

târziu, şantierele de la Galaţi, Brăila, Constanţa care s-au ocupat cu repararea

navelor şi, sporadic, cu construcţia navelor de mic tonaj. Cel mai important

şantier naval, pe Dunăre, este cel de la Galaţi, unde se produc, alături de vase

fluviale, şi nave maritime de capacitate până la 30 000 tdw. Tot pe Dunăre,

şantiere navale se găsesc la: Olteniţa (motonave şi remorchere), Drobeta-Turnu

Severin (nave fluviale de 2 500 tdw), Brăila (nave de mare tonaj - 7 500 tdw) şi

Giurgiu (pentru şalupe fluviale).

România deţinea în 1996 locul 11 în ierarhia mondială a producătorilor

de nave comerciale, lansând la apă cca. 378,2 mii tdw.

Şantierul naval de la Constanţa şi-a mărit capacitatea de reparare

a navelor maritime şi a trecut, în acelaşi timp, la construcţia navelor mineraliere de

până la 65 mii tdw şi a vaselor petroliere de mare tonaj (până la 200 mii tdw). Un alt

şantier naval maritim se află la Mangalia.

Ramura cu tradiţie la noi, industria aeronautica s-a dezvoltat în mod

deosebit în ultimii ani producând avioane şcoală, avioane utilitare, elicoptere,

planoare. Acestea se realizează în uzinele de la Bucureşti, Ghimbav (lângă

Braşov), Bacău şi Craiova. La producerea acestora coopereaza mai multe

întreprinderi din ţară şi din străinătate.

La cele mai de sus se pot adauga alte ramuri şi centre care produc utilaje

pentru diferite activităţi ca: aparate optice şi medicale la Bucureşti (I.O.R.),

diverse bunuri metalice de uz gospodăresc la Cugir, Mediaş (vase emailate),

Oradea (maşini de spălat), Satu Mare (maşini de gătit), Bucureşti, Găieşti, Sadu,

Sibiu, Timişoara, Ploieşti.

Page 151: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 11 – INDUSTRIA CONSTRUCŢIILOR DE MAŞINI

11.6 Expresii şi concepte cheie

Baza de materii prime indispensabilă formată din produsele

industriei siderurgice şi metalurgia neferoasă.

Criterii de amplasare în apropierea marilor centre siderurgice, în

porturi, în marile centre de consum urbane.

Rolul important în mecanizarea proceselor de muncă, în

automatizare şi robotizare.

Ramura constructoare de autovehicule şi importanţa sa în ansablul

perioadei contemporane.

Ramură de vârf, industria aeronautică şi aerospaţială necesită

investiţii mari şi forţă de muncă de înaltă calificare.

11.7 Teste

1) Care sunt subramurile industriei de utilaje şi echipament tehnic

industrial?

2) Care sunt subramurile industriei mijloacelor de transport?

3) Cum explicaţi ascensiunea spectaculoasă a unor ţări în

construcţia de maşini?

4) Care sunt ţările deţinătoare a industriei electronice şi de tehnică

de calcul?

5) Care este situaţia acestei ramuri industriale în România?

Page 152: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 11 – INDUSTRIA CONSTRUCŢIILOR DE MAŞINI

11.8 Bibliografie

Silviu Negruţ (coordonator), Geografie economică mondială,

Editura Meteor Press, Bucureşti, 2008;

Florina Bran, Tamara Simon, Ildiko Ioan, Geografia

economică mondială, Editura economică, Bucureşti, 2005

Erdeli George (coordonator), Geografia economică mondială,

Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1998;

Nicu I. Aur, Geografie economică mondială, Editura Aula,

Braşov, 2000.

Page 153: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 12 – INDUSTRIA CHIMICĂ

145

TEMA 12

INDUSTRIA CHIMICĂ

Obiective:

Este ramura industrială care a cunoscut cea mai spectculoasă

dezvoltare după cel de-al doilea război mondial. Ea valorifică o

gamă foarte largă de materii prime, inclusiv deşeuri. Produsele ei

sunt necesare tuturor ramurilor de activitate economică şi celor

sociale. Este deosebit de dinamică, prezentând mereu noi produse

pe piaţă.

Conţinut:

12.1 Produse clorosodice şi acid sulfuric

12.2 Îngrăşăminte chimice

12.3 Industria petrochimică

12.4 Industria celulozei şi hârtiei

12.5 Industria de medicamente

12.6 Industria chimică în România

12.7 Expresii şi concepte cheie

12.8 Teste

12.9 Bibliografie

Page 154: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 12 – INDUSTRIA CHIMICĂ

Industria chimică reprezintă ramura industrială care, în ansamblu, a

cunoscut cea mai spectaculoasă dezvoltare după cel de-al doilea război mondial. La

aceasta au contribuit mai mulţi factori:

- valorifică la cel mai înalt grad o gamă foarte largă

de materii prime, inclusiv deşeuri;

- produsele pe care le realizează sunt solicitate de

absolut toate ramurile de activitate, de la domenii industriale până la

medicină şi cosmetică;

- progresele în domeniul tehnico-ştiintific, permiţând

scoaterea în permanenţă de produse noi pe piaţă.

Industria chimică asigură în prezent circa 1/7 din valoarea producţiei

industriale mondiale, pondere relativ constantă în ultimii 10-15 ani. În unele ţări,

îndeosebi în ţările producătoare de petrol, care şi-au dezvoltat şi o tot mai

însemnată industrie chimică (mai ales petrochimica), ponderea acestei ramuri în

totalul industriei depăşeşte chiar 75% (Bahrein, Kuwait, Quatar, Emiratele Arabe

Unite, Indonezia) sau este în jur de 50% (Arabia Saudită, Iraq, Venezuela,

Bolivia, Gabon).

Materiile prime folosite în aceasta industrie sunt felurite:

minereurile şi mineralele din scoarţa terestră, îndeosebi

hidrocarburi (petrol, gaze naturale), cărbuni, diverse săruri, sulf,

azotaţi, fosfaţi, calcare);

azotul şi oxigenul din atmosferă;

materii prime vegetale şi animale (uleiuri, tananţi, cauciuc,

lemn, grăsimi, oase);

apă;

subproduse şi deşeuri ale altor ramuri industriale.

Despre această ramură se poate afirma că este „industria care nu cunoaşte

deşeuri”, întrucât ceea ce poate fi deşeu pentru o ramura de producţie - în special

pentru industrie şi agricultură - este o valoroasă materie primă pentru industria

chimică.

Numeroasele ramuri ale industriei chimice se pot grupa astfel:

a) produse clorosodice şi acid sulfuric;

b) îngrăşăminte chimice;

c) petrochimie;

d) celuloză şi hârtie;

e) medicamente;

f) alte ramuri.

Page 155: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 12 – INDUSTRIA CHIMICĂ

12.1 Produse clorosodice şi acid sulfuric

Produse clorosodice şi acid sulfuric (soda caustică, soda calcinată, clor şi

acid clorhidric) se fabrică din sarea gemă. Sarea gemă se găseşte în cantităţi mari pe

planetă: cca 40 mil. de miliarde t, din care cca un mil. de miliarde de t se află în

zăcăminte terestre, iar restul se află dizolvată în apa Oceanului Planetar. Mari zăcminte

se află în Germania, Marea Britanie, Franţa, Polonia, Spania, România, C.S.I., America

de Nord şi de Sud, Asia. Aceste ţări se înscriu între marii producători în domeniu.

Exploatarea sării marine se ptactică pe scară industrială mai ales în bazinul

Mării Mediterane, în Orientul Apropiat şi Mijlociu, în China, India, Japonia, C.S.I.,

precum şi în unele ţări latino-americane (Peru, Chile, Bolivia, Mexic). Producţia

mondială de sare este în prezent de aproape 250 mil. t, principalii producători fiind, în

mil. t, China (56), S.U.A. (43,8), Germania (18), India (15,5), Canada (15), Australia

(12,4), Franţa, Mexic, Marea Britanie şi Brazilia ( cate 7-8 mil. t), Italia, Chile, Olanda,

Spania (cate 3-6 mil. t); România – 2,5 mil.t.

Produsele clorosodice se folosesc la fabricarea săpunurilor, coloranţilor,

celulozei, la „mercerizarea bumbacului”, la purificarea petrolului şi în mari cantităţi în

industria aluminei.

Acidul sulfuric, produs cu largi întrebuinţări în industria îngrăşămintelor

chimice, a coloranţilor, rafinarea petrolului, metalurgia neferoasă foloseşte ca materii

prime de bază sulful şi piritele cuprifere.

Zăcămintele de sulf cunosc rezerve însemnate şi o largă răspândirebpe

globul pământesc.

Pirita este o sulfură metalică asociată zăcămintelor de cupru, zăcăminte

mai importante găsindu-se în C.S.I., China, Spania, Italia, Portugalia, Cipru, S.U.A.,

Canada.

În ceea ce priveşte acidul sulfuric (140 - 150mil. t anual), cele mai mari

producătoare sunt de regulă ţările cu economie dezvoltată care dispun de importante

rezerve de sulf şi pirite: C.S.I., China. Spania, Italia, Polonia, Cipru, S.U.A., Canada,

România, Germania.

Page 156: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 12 – INDUSTRIA CHIMICĂ

12.2 Îngrăşăminte chimice

Această ramură produce mai multe tipuri de îngrăşăminte chimce

(azotoase, fosfatice, potasice, complexe), fiecare pe baza unor materii prime

proprii.

1. Îngrăşămintele azotoase, foarte solicitate în agricultură datorită azotului,

constau fie din azotaţi naturali, fie din substanţe chimice obţinute din gaz metan şi azot

atmosferic. Producţia mondială este de 110 mil. t anual. Jumătate din această cantitate

este asigurată de patru ţări: Rusia (6,0 mil. t), S.U.A. (5,8 mil. t), China (27,4 mil. t) şi

India (10,6 mil. t). Alţi producători sunt în primul rând state dezvoltate (Franţa,

Germania, Marea Britanie, Olanda, Italia) dar şi în unele ţări în curs de dezvoltare

(Indonezia, Egipt, Iran, Iraq).

2. Îngrăşămintele fosfatice se obţin din fosfaţi naturali, care se găsesc sub

formă de guano, fosforite şi apatite.

Guanul este o rocă sedimentară organogenă fosfatică provenită din trans-

formarea, în condiţiile unui climat arid, a unor resturi de organisme. Se întâlnesc sub

formă de depozite pe ţărmul atlantic sud-vestic (Namibia) şi pe cel pacific sud-

american (Peru, Chile), precum şi în unele insule din Oceanul Pacific (Nauru,

Christmas şi altele).

Fosforitele reprezintă acumulări sedimentare de substanţe organice pe

fundul mărilor şi oceanelor. Zăcăminte importante se găsesc îndeosebi în Africa de

Nord (Maroc, Tunisia, Algeria, Egipt), Orientul Apropiat (Israel, Iordania, Siria) şi

Mijlociu (Arabia Saudită, Iraq), C.S.I., S.U.A., Australia, India, Mexic, Peru etc.

Principalii producători mondiali de fosfaţi naturali sunt China(35 mil. t),

S.U.A. (cca 30 mil. t anual), Maroc (cca 28 mil. t) , Rusia (cca 11 mil. t anual) ş.a.

3. Îngrăşămintele potasice se obţin pe baza sărurilor de potasiu, care, deşi

însumează rezerve apreciabile, cca 100 miliarde t, sunt totuşi mici în raport cu cele de

sare gemă. Zăcăminte se găsesc în Germania, Spania, Italia, Marea Britanie, C.S.I.,

Canada, S.U.A., China.

Potasiul se obţine şi din apa marină, prin evaporare, în ţări ca Israel

şi Iordania (din Marea Moartă), Etiopia (Marea Roşie), Italia (Marea Mediterană),

Australia, Japonia şi altele.

Jumătate din producţia mondială de îngrăşăminte potasice este

realizată de doua ţări (C.S.I şi Canada), alţi producători mari importanti fiind

Germania, Franţa, Israel, China, Congo şi altele.

Page 157: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 12 – INDUSTRIA CHIMICĂ

12.3 Industria petrochimică

Este ramura cea mai importană şi mai dinamică a industriei chimice,

valorificând în cel mai înalt grad petrolul şi gazele naturale şi realizând o gamă

variată de produse: materiale plastice, răşini sintetice, cauciuc sintetic, fire şi fibre

sintetice, solvenţti, coloranţi, medicamente, detergenţi. Cu excepţia S.U.A., C.S.I.,

Marea Britanie şi Canada, celelalte ţări cu economie dezvoltată şi-au dezvoltat

petrochimia în totalitate sau în cea mai mare parte pe bază de materii prime din

import.

1. Industria materialelor plastice s-a dezvoltat legat de utilizarea tot

mai largă a produselor sale (îndeosebi polietilena, policlorura de vinil şi polistirenul):

- pentru ambalaje;

- în agricultura pentru solarii;

- în industria constructoare de maşini pentru

caroserii, subansamble pentru avioane şi trenuri, motoare destinate

centralelor eoliene.

Principalii producători mondiali în domeniu sunt: S.U.A.,

Germania, Japonia, C.S.I., Italia, Olanda, Marea Britanie, Franţa. Cu cele circa

0,65 mil.t. realizate anual, România se înscrie în rândul statelor cu o producţie

apreciabilă.

2. Industria firelor şi fibrelor sintetice (principalele tipuri de fibre sunt

cele poliesterice, poliamidice şi poliacrilonitrilice, ultimele fiind cunoscute şi sub

denumirea de "lână artificială") a cunoscut o rapidă dezvoltare în ultimele decenii

(ajungând la circa 12 mil.t în 1990), legat de creşterea rapidă a populaţiei

mondiale şi, în acest context, insuficienţa producţiei de fire naturale. De altfel,

utilizarea lor în industria textilă a crescut foarte mult, de la numai câteva procente în

anii 1950 la mai mult de jumătate în prezent. Ceilalţi importanţi producatori

mondiali în domeniu sunt aceeaşi ca şi în cazul materialelor plastice,

modificându-se doar poziţia în ierarhie.

3. Industria cauciucului sintetic constituie ramura industriei chimice care

a evoluat în directă relaţie cu producţia mondială de autovehicule, cauciucul

sintetic (obţinut din hidrocarburi) contribuind, în prezent, în cea mai mare parte la

fabricarea anvelopelor. Astfel, dacă în 1948 cauciucul sintetic reprezenta doar

10% din producţia mondială de cauciuc (restul fiind asigurat de cauciucul

natural), în prezent ponderea sa este de aproape nouă zecimi.

La producerea cauciucului sintetic se foloseşte şi negru de fum, obţinut pe

bază de gaz metan, cele mai mari producţii realizându-se în S.U.A., Japonia, C.S.I.

Producţia mondială de cauciuc sintetic a crescut de la numai 1,5 mil. t

în 1955 la cca.11 mil.t în 2002, cunoscând între timp unele variaţii, mai ales în

perioada crizei din deceniul al optulea.

Page 158: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 12 – INDUSTRIA CHIMICĂ

Circa 1/5 din producţia mondială este asigurată de S.U.A., cu 2.1

mil. t. Alţi producători importanţi sunt: Japonia (1,5 mil. t), China (1,1 mil. t),

Rusia (0,9 mil. t), Germania (0,8 mil. t).

Cauciucul sintetic este utilizat, în cea mai mare parte, ca materie

primă în industria anvelopelor, ramură care are cam aceeaşi producători

importanţi: Germania, Japonia, Italia, Marea Britanie, C.S.I., Olanda, S.U.A.

Ca repartiţie geografică a industriei petrochimice, pe cuprinsul planetei se

disting două categorii de producători importanţi: pe bază de resurse proprii (Marea

Britanie, C.S.I., S.U.A., Canada) şi pe bază de materii prime din import (Japonia, Italia,

Franţa, Belgia, Olanda).

Cel mai mare producator mondial în domeniu rămâne S.U.A., cu centre

grupate în două mari regiuni: Golful Mexic - Middlecontinent, dar şi Canada şi

C.S.I.

În state importatoare de petrol petrochimia s-a dezvoltat în porturi

(Japonia, Italia, Franţa, Olanda).

Principalii producători de cauciuc sintetic

Nr.

Crt.

Ţara Producţia (mil. t

2002)

1 SUA 2153

2 Japonia 1522

3 China 1132

4 Rusia 919

5 Germania 869

6 Franţa 681

7 Coreea de Sud 678

8 Brazilia 343

9 Marea Britanie 281

10 Italia 250

TOTAL 10850

Sursa: Images economiques du monde, 2004

12.4 Industria celulozei şi hârtiei

Deşi materia prima de bază utilizată în producerea celulozei şi hârtiei este

lemnul, procesele tehnologice sunt de natură chimică.

Page 159: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 12 – INDUSTRIA CHIMICĂ

Dacă, iniţial, hârtia se fabrica din deşeuri textile, treptat s-a trecut la

utilizarea lemnului de răşinoase şi de foioase, folosindu-se în continuare şi

deşeuri textile, dar în mici proporţii, precum şi paie (îndeosebi în ţările

europene), stuf (România, Ungaria şi altele), papirus (Egipt), bambus ( mai ales în

India, dar şi în China, Thailanda, Pakistan, Brazilia şi altele), iuta (India,

Bangladesh), trestie de zahăr etc.

În prezent, o parte tot mai importantă din masa lemnoasă exploatată în

scopuri industriale este destinată fabricarii celulozei şi hârtiei.

Producţia de hârtie este obţinută atât în state cu întinse suprafeţe

forestiere şi un important volum de masă lemnoasă, cum sunt S.U.A., Canada,

C.S.I., China, Finlanda şi altele, cât şi în ţări care importă lemn sau celuloză

pentru hârtie (Japonia, Germania, Italia, Franţa, Spania şi altele).

Producţia mondială de hârtie a crescut de la mai putin de 30 mil.t

în 1950), la circa 150 mil.t în anii '70 şi la peste 354,5 mil.t în 2005. Principalii

producători sunt aceiaşi ca şi în cazul celulozei, dar cu unele schimbari în

ierahii şi ca pondere în volumul total al producţiei: S.U.A. (1/4 din producţie),

China (15%), Japonia (peste 1/10), Canada, Germania, C.S.I., Finlanda, Franţa,

Italia, Brazilia ş.a.

Cei mai mari exportatori mondiali, atât de celuloză cât şi de hârtie sunt:

Canada, Finlanda, Suedia, C.S.I.

12.5 Industria de medicamente

Este o ramură importantă a industriei chimice bazată pe o foarte

generoasă ofertă în privinţa resurselor naturale. Fondul forestier oferă resurse

bogate de palmier de ulei, palisandru, arbori de chinină, pin, afin, nuc,

măslin, migdal, lămâi, rozmarin, răşinoase, etc.

Multe alte plante sunt folosite pentru obţinerea produselor

necesare vindecării unor boli. Alte materii prime pentru industria de

medicamente provin din agricultură şi industria alimentară, din mediul marin.

Industria chimică produce medicamente pe bază de sinteză

chimică, reacţii chimice, primordiale în fabricarea acestora.

În ultimii ani, în componenţa medicamentelor, substanţele active

naturale dobândesc o preponderenţă tot mai mare.

Diversificarea acestei industrii s-a accentuat şi ea în ultimile

decenii, odată cu apariţia unor noi boli. Căutările cercetătorilor sunt din ce în

ce mai intense în descoperirea de noi medicamente necesare noilor provocări

cu care se confruntă viaţa oamenilor.

Page 160: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 12 – INDUSTRIA CHIMICĂ

Principalii producători de medicamente sunt: SUA (firmele

Shering, Plough, Lilly, Pfhizer, Marek), Germania (J,G,Farben, Tad Farma,

Berlin Chemie, Wörwag Pharma), Elveţia (Sandoz, Ciba-Gegy), Suedia

(Astral), Franţa (Servier), Italia, China, ş.a.

12.6 Industria chimică în România

Ţara noastră are o industrie chimică bine dezvoltată şi variată, care

utilizează în bună măsură materii prime din resurse interne.

Industria de produse clorosodice, având tradiţie în Europa, s-a dezvoltat

pe baza rezervelor însemnate de sare, cu exploatări în zona marginală a Podişului

Transilvaniei (la Praid, Ocna Mureş, Ocna Dej) şi Subcarpaţi (Slănic Prahova, cu cele

mai mari saline, Ocnele Mari, Ocniţa, Târgu Ocna, Cacica ş.a.) şi în

Depresiunea Maramureş (la Coştiui, Ocna Şugatag). Producţia de sare se menţine în

jurul a 3 mil. t anual.

Fabricarea produselor clorosodice se realizează la Ocna Mureş, Turda,

(unde se produce şi acid clorhidric), Târnăveni, Govora, Borzeşti, Giuigiu.

Acidul sulfuric (0,4 mil. t), folosit în cea mai mare parte la

producerea îngrăşămintelor chimice, precum şi în industria de prelucrare a

lemnului şi a fibrelor celulozice, în metalurgia feroasă şi neferoasă, industria

uşoara etc., se obţine pe baza de pirite cuprifere la Copşa Mică, Baia Mare,

Zlatna, Valea Călugărească, Turnu Măgurele, Câmpina, Năvodari ş.a.

Ingraşămintele chimice. Îngraşămintele azotoase se obţin din gaz metan şi

azot atmosferic. Ele se produc la Roznov, Târgu Mureş, Victoria, Făgăraş, Craiova,

Slobozia, Bacău. La Târgu Mureş, Turnu Măgurele şi la Arad s-a trecut la producţia

de îngrăşăminte chimice concentrate complexe ce conţin azot, fosfor şi potasiu.

Industria petrochimică utilizează ca materie primă gaz metan, petrol

şi cauciuc natural, ultimul exclusiv din import, produce în principal cauciuc

sintetic, materiale plastice, fire şi fibre sintetice.

Cauciucul sintetic se fabrică în cadrul combinatului petrochimic de la

Borzeşti şi de la combinatul de la Brazi (Ploieşti). Articole tehnice din cauciuc se

fac la Bucureşti (Jilava), Braşov, Botoşani.

Industria celulozei şi hârtiei este o ramură cu tradiţie în ţara

noastră, "mori de hârtie" apărând încă din secolul al XVI-lea (în Moldova şi

Transilvania), iar în 1768 o fabrica de hârtie, la Prundu Bârgăului. Dacă în

trecutul mai îndepărtat se foloseau cârpele drept materie primă, spre sfârşitul

secolului trecut s-a trecut la lemnul de răşinoase, iar după 1960 s-au adăugat ca

materii prime: stuful şi paiele în scopul economisirii lemnului. Combinatul de

Page 161: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 12 – INDUSTRIA CHIMICĂ

celuloza şi hârtie de la Brăila (Chişcani) foloseşte ca materie primă stuful. Pe baza

lemnului de răşinoase funcţionează întreprinderi de celuloză la Zarneşti şi Piatra

Neamţ, iar la Constanşa şi Călăraşi există întreprinderi de celuloză pe bază de

paie. Întreprinderi mai însemnate pentru producţia de hârtie sunt la Bacău,

Piatra-Neamţ, Buşteni, Petreşti (judeţul Alba) şi altele. Combinate de celuloză şi

hârtie au mai fost construite începând din anul 1960 la Suceava, Dej, Drobeta

Turnu-Severin, fiecare cu profil specific.

Din celuloză se fabrică fibre artificiale (de unde şi denumirea lor de

"celofibră"), a căror producţie a început la Bucureşti (Popeşti-Leordeni) şi

Lupeni, iar ulterior la Brăila (Chişcani).

Legată de industria hârtiei prin materia prima folosită este industria

poligrafică, cu numeroase întreprinderi, între care cele mai mari se află la

Bucureşti, Timişoara, Oradea, Cluj-Napoca, Sibiu etc.

Industria de produse farmaceutice şi cosmetice. Fabricile sunt

localizate la Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, iar produsele cosmetice se realizează la

Bucureşti, Cluj-Napoca şi Braşov.

Alte ramuri ale industriei chimice: faţă de cele enumerate anterior se mai

poate aminti coloranţi (Codlea), vopsele (Bucureşti), lacuri (Oradea), tananţi vegetali

(Piteşti) şi altele.

12.7 Expresii şi concepte cheie

Guano: resursă formată în regiunile aride din resturi de organisme, în

special de către păsări.

„Lână artificială”: fire şi fibre sintetice utilizate în industria textilă

fabricate din ptrol şi gaze naturale.

„Negru de fum” necesar la fabricarea cauciucului sinteti, obţinut pe bază

de gaz metan.

Celofibră: fibre artificiale, fabricate din celuloză, folosite în industria

textilă.

Fosforitele: acumulări sedimentare de substanţe organice îndeosebi

schelete de peşti şi cochilii pe fundul mărilor şi oceanelor.

Page 162: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 12 – INDUSTRIA CHIMICĂ

12.8 Teste

1. Care sunt materiile prime utilizate în industria chimică?

2. Care sunt materiile prime necesare indutriei celulozei şi hârtiei?

3. Care sunt subramurile industriei chimice?

4. Care este evoluţia fabricării cauciucului sintetic şi a folosirii lui în

industria autovehiculelor?

5. Care este situaţia actuală a industriei chimice din România?

12.9 Bibliografie

Silviu Negruţ (coordonator), Geografie economică mondială,

Editura Meteor Press, Bucureşti, 2008;

Florina Bran, Tamara Simon, Ildiko Ioan, Geografia economică

mondială, Editura economică, Bucureşti, 2005

Erdeli George (coordonator), Geografia economică mondială,

Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1998;

Nicu I. Aur, Geografie economică mondială, Editura Aula,

Braşov, 2000;

Miron Florea, Geografie economică mondială, Editura Aula,

Braşov, 2000

Page 163: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 13 – TURISMUL

155

TEMA 13

TURISMUL

Obiective:

Turismul ca activitate social-culturală şi economică de mare

importanţă a înregistrat în a doua jumătate a secolului al XX-lea o

adevărată explozie, devenind o sursă importantă de venituri pentru

numeroase ţări. Turismul este rezultatul colaborării mai multor ramuri

economice care asigură infrastructura sa. Potenţialul turistic şi baza de

servire a solicitanţilor au dus la organizarea mai multor forme de

turism.

Conţinut:

13.1 Scurt istoric, concepte şi definiţii

13.2 Rolul şi locul turismului în geografia economică mondială

13.3 Resursele turistice şi forme de turism

13.4 Marile zone turistice ale Terrei

13.5 Turismul în România

13.6 Expresii şi concepte cheie

13.7 Teste

13.8 Bibliografie

Page 164: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 13 – TURISMUL

13.1 Scurt istoric, concepte şi definiţii

Activitatea turistică se înscrie între fenomenele ce s-au impus în mod

deosebit pe plan mondial, dezvoltarea sa spectaculoasă constituind una dintre

trăsăturile caracteristice ale secolului al XX-lea şi în special a celei de a doua jumătăţi a

acestuia. Ca mijloc de utilizare în mod plăcut şi în condiţii de confort a timpului liber,

turismul a devenit în zilele noastre o activitate social-culturală şi economică de

mare importanţă, în multe cazuri fiind un factor esenţial în balanţa de venituri a

ţărilor respective. De pildă, în ţări ca Spania, Elveţia, San Marino ş.a., turismul

constituie una dintre cele mai importante ramuri economice, dacă se au în vedere

veniturile anuale, iar în Italia, Franta, Austria, Danemarca veniturile obţinute din

turism se situeaza printre ramurile econornice de frunte. Totodată, turismul oferă

locuri de muncă pentru cei care se ocupă cu organizarea, transportul, cazarea şi alte

forme de deservire a turiştilor.

Mutaţiile intervenite în viaţa social-economică a lumii dupa cel de al

doilea război mondial au oferit, printre altele, posibilităţi sporite de creştere a

produc-tivităţii muncii, cu multiple efecte pozitive asupra membrilor societăţii, între

care: creşterea veniturilor şi a puterii de cumpărare, sporirea duratei timpului liber prin

reducerea zilei şi a săptămânii de lucru, prin mărirea concediilor, creşterea

speranţei medii de viaţă etc. Iar acestea, la care se adaugă diversificarea şi

modernizarea mijlocelor de informare, rapida dezvoltare a mijlocelor de transport

etc., au favorizat desprinderea omului de mediul său cotidian, obişnuit, şi formarea

deprinderii de a călătorii.

În concepţia actuală a Organizaţiei Mondiale a Turismului

(O.M.T.), "turismul cuprinde activităţile unei persoane care călătoreşte în afara

mediului său obişnuit, pentru mai puţin de o perioadă specificată de timp şi al

cărei scop este altul decât exercitarea unei activităţi remunerate la locul de vizitare",

unde:

- termenul "mediu obişnuit" are menirea să

excludă călătoriile în interiorul locului de reşedinta şi călătoriile de

rutină (locul de muncă etc.);

- termenul "mai puţin de o perioadă specificată de

timp" are menirea să excludă migrarea pe termen lung;

- termenul "exercitarea unei activităţi remunerate

la locul vizitat" are menirea să excludă migrarea pentru angajare

temporară.

Aşadar, prin turism se înţelege, în primul rând, ansamblul activităţilor

prin care omul îşi petrece timpul liber călătorind în altă localitate sau ţară pentru a

Page 165: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 13 – TURISMUL

vizita oameni şi locuri, monumente şi muzee, pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele

generale, pentru a se distra şi a face sport, pentru odihnă sau tratament etc., iar în

al doilea rând, industria de bunuri şi servicii creată pentru satisfacerea dorinţelor,

prefe-rinţelor sau motivaţiilor solicitate de turişti în locul de destinaţie. Numărul

turiştilor internaţionali - deci care călătoresc într-o altă ţara decât cea în care îşi au

domiciliul - a crescut de la 30 000 în 1880 la 285 mil. în 1980, în prezent

înregistrându-se aproape 600 şi 800 mil. (842 mil. în anul 2006). Încasările din

turismul internaţional, care se apropie de 500 şi 700 miliarde de dolari (735

miliarde $ în anul 2006) reprezintă între 10-15% din exporturilor mondiale şi cel

mai important capitol al comerţului invizibil.

În ultimii ani, în privinţa primelor patru ţări, atât ca fluxuri de turişti

cât şi ca venituri, lucrurile nu s-au schimbat esenţial (doar locurile s-au

modificat în unii ani):

- ca număr de turişti internaţionali (mil. persoane în anul

2006);

Franţa (79,1), SUA (51,1), Spania (58,5),

Italia (41,1), China(41,8);

- ca venituri obţinute din turism (miliarde $ în anul 2006);

SUA (85,7), Spania (51,1), Franţa (42,9),

Italia (38,1), China (33,9).

În ultima vreme se remarcă o serie de modificari spectaculoase în

ierarhia mondiala, între care ascensiunea Chinei între primele patru tari ale

lumii atât ca număr de turişti, cât şi ca venituri obtinute, apoi a Mexicului

(21,4 mil. turişti, 12,2 miliarde $), Turciei (18,9 mil. turişti, 16,9 miliarde $),

Malaysiei(17,5 mil. turişti, 9,6 miliarde $), Rusiei, Australiei,s.a.

13.2 Rolul şi locul turismului în geografia economică

mondială

La nivelul impus de rolul şi funcţiile sale, turismul rezultă din efectul

conjugat şi combinat al mai multor ramuri. Unele dintre acestea - construcţiile,

energia electrică şi termică, construcţiile de maşini, electronică şi electrotehnică,

industria lemnului şi textilă, agricultura şi industria alimentară ş.a. - se află în

situaţia de ramuri furnizoare, iar furnizările lor se înglobează fie în baza

materială a turismului, fie în producţia oferită de unităţile de alimentaţie

publică. Altele - transporturile, comerţul, comunicaţiile, cultura, asistenţa

medicală etc. - concură independent la satisfacerea diverselor părţi ale cererii

turiştilor. Numărul mare de ramuri care concură la efectuarea de prestaţii

Page 166: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 13 – TURISMUL

turistice indică faptul că "produsul" turistic nu poate fi de calitate superioară

decât în masură în care toate aceste ramuri intră în structura sa cu elemente de

calitate ridicată.

Rolul turismului în economia unei ţări poate fi definit prin:

aportul la venitul naţional, valorificarea superioară a resurselor în profil

territorial, ridicarea economică a unor zone lipsite de bogăţii de sol sau subsol,

stabilizarea forţei de muncă, asigurarea unei circulaţii băneşti normale, element

dinamizator al sistemului economic global, mijloc de diversificare a structurilor

economice, factor de instruire şi educaţie, regulator al balanţei de plăţi externe,

vocaţie ecologică.

13.3 Resursele turistice şi forme de turism

Potenţialul turistic mondial este asigurat atât de obiective naturale (forme

de relief, râuri şi lacuri, ţărmuri marine, vegetaţie şi faună etc.), cât şi antropice,

realizate de om (monumente istorice, arhitectonice şi de artă, muzee, obiective

etnografice şi de folclor etc.), de regulă cele două mari categorii îmbinându-se

armonios în anumite areale; există însă şi zone în care precumpănesc, ca valoare

turistică, şi nu numai de acest fel, fie cele naturale, fie cele antropice.

În funcţie de potenţialul turistic şi de bază de servire se cunosc diferite

forme de turism:

1. turismul balneo-maritim, practicat pentru cura

heliomarina, băi de mare şi uneori de nămol terapeutic etc.;

2. turismul montan şi pentru practicarea sporturilor de iarnă,

cuprinzând: drumeţia, turismul climateric, cel de sporturi de iarnă etc.;

3. turismul de cură balneară, legal de staţiunile cu izvoare

minerale, termominerale şi termale cunoscute prin puterea tămăduitoare a

apelor;

4. turismul de vânătoare şi pescuit; o formă aparte o reprezintă

safari, cu o mai mare răspândire în Africa, în ultima vreme cu accent pe

foto-safari, cine-safari, respectiv vizitarea şi fotografierea sau filmarea unor

zone bogate în vânat;

5. turismul cultural (sau cultural-istoric), legat de vizitarea

monumentelor istorice, arhitectonice şi de artă, a muzeelor şi caselor

memoriale, a altor obiective realizate de om;

6. turismul comercial - expoziţional, legat de marile târguri şi

expoziţii;

Page 167: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 13 – TURISMUL

7. turismul festivalier, legat de centrele în care au loc

festivalurile cultural-artistice, naţionale şi internaţionale;

8. turismul „sportive”, legat mai ales de manifesţările

sportive de anvergură (olimpiadele, atât de vară, cât şi de iarnă,

campionatele mondiale sau continentale din diferite sporturi);

9. turismul de reuniuni şi congrese, legat de marile manifestari

ştiinţifice, culturale, artistice etc.;

10. turismul de afaceri;

11. turismul religios

12. agroturismul;

13. turismul cosmic.

13.4 Marile zone turistice ale Terrei

În funcţie de o serie de criterii generale- între care potenţialul turistic

(natural şi cultural-istoric), echiparea tehnico-materială a teritoriului, circulaţia

turistică, poziţia geografică, calitatea mediului înconjurator, reţeaua de aşezări

rurale şi urbane etc., - Organizaţia Mondială a Turismului a distins şase regiuni

turistice, care înglobează aproape toată suprafaţa Terrei, şi anume: Europa,

Americile, Asia de Est şi Pacific, Africa, Orientul Mijlociu, Asia de Sud.

Abordarea turismului prin prisma geografiei economice mondiale ne-a

permis identificarea, tot la nivelul planetei, de data aceasta cuprinzând întreaga ei

suprafaţă, a urmatoarelor 12 mari zone turistice (fiecare având mai multe subzone

turistice).

1. LITORALUL MEDITERANEI EUROPENE ŞI AL ATLAN-

TICULUI DE EST, zona care concentrează circa o treime din circulaţia turistică

internaţională a planetei. Se caracterizează printr-o activitate turistica neîntreruptă,

staţiuni de litoral ce se succed una dupa alta - fiecare porţiune de teren fiind eficient

exploatată, diversitatea formelor de cazare, de la pensiunile ieftine la hotelurile de cinci

stele, marea varietate a unitaţilor de alimentaţie publică şi mai ales a celor de agrement

- divertisment (de la terenurile de sport la salile de jocuri de noroc). Forma

dominantă de turism este sejurul pentru odihnă şi tratament.

1.1. Litoralul nordic al Mediteranei Europene şi al Atlanticului de Est

(Spania, Italia, Franţa).

- În Spania, ţărmul mediteraneean este presărat cu o mulţime de staţiuni

balneoclimaterice, grupate în patru sectoare principale, ce se succed de la graniţa cu

Franţa până la strâmtoarea Gibraltar: Costa Brava, având ca punct nodal

Barcelona, Costa Dorada, Costa Blanca, desfăşurata între Valencia şi Alicante,

Page 168: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 13 – TURISMUL

Costa del Sol, între Cabo de Gata şi Gibraltar, incluzând oraşul istoric Malaga şi

statiuni ca Torremolinos, Marbella, Estepona; acestor sectoare li se adaugă

Insulele Baleare, cu staţiuni cum sunt Palma de Mallorca, Puerto Seller, Port

Mahon, Ibiza ş.a.

- Riviera mediteraneeană franceză este renumită prin staţiunile de pe Cote

d'Azur (Saint-Tropez, Cannes, Nice, Antibes ş.a.).

- Italia dispune de mai multe sectoare de litoral: Riviera italiana (Riviera

di Ponente şi Riviera di Levante), respectiv litoralul nord-vestic al Italiei (ţărmul

Marii Ligurice), desfăşurată între Ventimiglia şi La Spezia, cu staţiuni ca San

Remo, Nervi, Portofino, Santa Margherita Ligure ş.a.; coasta Marii Adriatice, între

Venetia şi Rimini (Venezia, Lido di Veneţia, Grado, Rimini, Riccione ş.a.); Golful

Napoli (Sorrento, Amalfi, Salerno, insulele Capri, Ischia ş.a.); Riviera Palermitana

în Sicilia şi Riviera Sarda în Sardinia.

Ţările din aceasta subzonă turistică sunt bogate în obiective turistice nu

numai pe litoral, ci şi în interiorul lor: în Spania se remarcă îndeosebi Andaluzia (cu

centrele Granada, Sevilla, Cordoba, Cadiz ş.a.) şi partea centrală a Castiliei (cu

Madrid, Toledo, Avila, Segovia, Guadalajara), ambele zone fiind renumite prin

bogaţia de castele sau cetăţi, palate, case vechi, muzee etc.; în Franţa -Parisul şi

împrejurimile (Versailles, Chantilly, Fontainebleau, Compiegne ş.a.), valea Loirei,

cu vestitele castele (Chinon, Chenonceaux, Blois, Amboise, Chambord ş.a.); în

Italia - "oraşele-muzeu" Roma, Florenţa, Milano, Bologna, Verona, Padova ş.a., cu

vestigii şi monumente îndeosebi medievale (cetăţi, castele, palate, fântâni, statui

etc.), dar şi din antichitate.

1.2. Ţările balcanice, remarcându-se:

- Litoralul românesc al Marii Negre şi celelalte areale turistice din

interior (tratate separat).

- Litoralul croat şi sloven al Mării Adriatice (cu staţiuni ca Opatija,

Potoroz, Dubrovnik ş.a.), la care se adaugă, în interior, atracţii naturale (Podişul Karst

cu peştera Postojna) sau antropice (monumentele din Zagreb, Ljubljana ş.a.).

- Litoralul bulgar al Marii Negre (staţiunile Zlatni Piasaci,

Albena, Drujba, Varna, Burgas ş.a.); în interior, Sofia şi împrejurimile (Vitosa,

Borovet), Valea Trandafirilor ş.a.

- Litoralul albanez, de-a lungul ţărmului Mării Adriatice (Durres,

Vlore, Tirana ş.a.).

- În Grecia, ţară turistică prin excelentă, se remarcă Atena şi

împrejurimile (Capul Sunion, insulele Egina şi Elefsis, Marathon, Salamina, staţiunea

Vouliagmeni), bisericile şi mănăstirile de la Meteora, Peloponezul (cu Epidaurus,

Olympia, Corint, Vasse - templul lui Apollo), insulele Rhodos, Creta, Ciclade

(Milos, Lesbas, Delas ş.a.), Ionice (Corfu, Ithaca, Kythira, Zakynthos ş.a.).

- În Turcia există mai multe areale turistice: litoralul

mediteraneean (Antalya, statiunea balneara Alanya, Tarsus, Adana, Iskenderun,

Page 169: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 13 – TURISMUL

Atakya - vechea Antiochie), litoralul egeean (cu Izmir, ruinele Troiei, anticul

Pergam), Istanbul (cu faimoase monumente bizantine si otomane), Efes ş.a.

1.3. Litoralul nord-african al Mediteranei, de la strâmtoarea Gibraltar

până la Canalul Suez, însorit circa 8 luni pe an şi având un peisaj în general

atrăgător:

- În Maroc, Tangerul cu împrejurimile (Cabo Negro, Ksar el

Kebir, Larache ş.a.), Tetouan, Al Hoceima, Nadar ş.a.

- În Algeria, coasta mediteraneeană cuprinde capitala (Alger), oraşele

Bejai'a, Annaba, Cherchell (cu moschei, palate, vestigii romane şi greceşti),

staţiunile balneare Tipassa, Cote Turquoise ş.a.

- În Tunisia, arealele Bizerte-Coasta de Cristal, unde exista o îmbinare

a peisajului montan cu cel marin, capitala (Tunis) cu împrejurimile, cu numeroase

monumente islamice, ruine feniciene (Cartagina, de pildă) şi romane, staţiunile Sidi

Bou Sid, Jebel Oust, Zeghouan, Capul Bon, oraşul Nabeul, staţiunile balneare

Hammanet, Sousse/Susah (cel mai important centru turistic tunisian), Kairouan,

Mahdia, Djerba-Zarzis (insula şi oraşul-staţiune de pe continent).

- În Libia, îndeosebi Tripoli şi cele trei oraşe antice (Sabratha,

Leptis Magna, Cyrene).

- În Egipt se remarcă Alexandria şi împrejurimile, Delta Nilului, iar

în interior Cairo şi monumentele din jur (piramidele de la Gizeh - Kheops, Kefren,

Mykerinos - şi Saqqara, Abusir, Dahschur, Heliopolis, Memphis, Valea Regilor, oaza

El Faiyum ş.a.).

1.4. Litoralul Atlanticului de Est şi Insulele Canare, cu

obiective turistice în:

- Maroc: traseul Safi-Essaouira-Agadir-Tiznit (cu numeroase monumente,

frumoase plaje la punctul de întalnire al munţilor cu oceanul).

- Portugalia: "Riviera Portugheza" (cu staţiunile balneare Estoril,

Cascais, Oeiras), oraşele Lisabona şi Porto (cu numeroase monumente istorice şi de

artă), statiunile atlantice Viano do Castelo, Figueindo Foz ş.a.

- Spania: litoralul atlantic spaniol (cea mai importantă staţiune fiind San

Sebastian); Spaniei îi aparţin şi Insulele Canare, aflate la 100-120 km de ţărmul

Africii, cu staţiuni balneare ca Las Palmas, Costa del Silencio, Playa del Ingles,

Guatizo, Corralejo ş.a.

- Franţa: staţiunile balneare de pe Cote d'Argent (Biarritz) şi din

Normandia (Mont Saint-Michel, Deauville, Frouville, Honfleur).

- Marea Britanie: The East Coast (Coasta de Est), cu staţiunile Whitley

Bay, South Shilds, Whitby, Scarborough ş.a., The South Coast (Coasta de Sud), cu

staşiunile Eastbourne, Brighton, Southsea, Bexil şi Insula Wight, coasta vestică

a Scoţiei (Glasgow, Edinburgh); Londra şi aria înconjuratoare, având ca axă valea

Tamisei.

Page 170: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 13 – TURISMUL

2. EUROPA CENTRAL-NORDICA, zona care concentrează circa un

sfert din circulaţia turistică internaţionala a planetei. Se caracterizează printr-o

activitate turistică neîntreruptă, formele dominante de turism fiind turismul montan şi

sporturile de iarnă (graţie potenţialului natural al munţilor Alpi şi Carpaţi),

turismul cultural (legat de bogăţia obiectivelor cultural-istorice) şi sejurul pentru

odihnă şi tratament (datorită numeroaselor staţiuni balneoclimaterice).

2.1. Ţările alpine (Franţa, Italia, Elveţia, Germania, Austria şi Slovenia),

care polarizează cea mai mare parte a turismului montan european şi, totodată,

mondial, în special sporturile de iarnă, având o dotare tehnică foarte bine

dezvoltată (mijloace mecanice de transport pe cablu, pârtii de schi, bob şi săniuţe,

trambuline etc.). Principalele staţiuni montane din Alpi sunt: în Franţa (Grenoble,

Chamonix, Morzine-Avoriaz, Megeve); în Italia (Cortina d'Ampezzo, Vale

d'Aosta, Courmayeur, Breuil, Domodossola, staţiunile de la poalele Alpilor, pe

malul lacurilor Maggiore - Baveno, Pallanza, Stresa, Como - Bellagio, Como,

Garda - Gargnano, Limone, Toscolano); în Elveţia (Basel, Geneva, Montreaux,

Interlaken, Jungfrau, Davos, Saint-Morritz, Arosa, Sankt Gallen); în Germania

(Garmisch Partenkirchen, Berchtesgaden, Mittenwald, Obersdorf); în Austria

(Kitzbühel, Innsbruck, Krimml, Saalbach, Bad Gastein).

2.2. Ţările de la Marea Nordului şi de la Marea Baltică, în care durata

sejurului în staţiunile de pe literal este scurtă, dar se remarcă îndeosebi prin

existenţa unor oraşe-porturi cu numeroase monumente: "oraşele-de artă" Bruxelles,

Anvers, Brügges, Gand, Tournai (în Belgia), Amsterdam, Haga, Delft, Haarlem,

Utrecht (în Olanda), oraşele Hamburg, Bremen, Lübeck, Rostock (în Germania),

Gdansk, Gdynia, Szczecin (în Polonia), statiunile balneare Knokk-Heist, Ostende

(Belgia), Scheveningen, Zandvoort, Noord-Wijk (Olanda), Westerland (pe insula

Sylt),. Warnemtinde (Germania), Sopot, Miedzyzdroje (Polonia).

2.3. Ţările scandinave, cu potenţialul turistic dat de frumuseţea şi

diversitatea cadrului natural, precum şi de varietatea monumentelor istorice şi de artă.

Principalele obiective turistice sunt:

- În Danemarca: insula Sjaelland cu capitala (Copenhaga), Trelleborg

(tabăra fortificată a vikingilor), Helsingor = Elsinore (Castelul Kronborg);

peninsula Iutlanda, cu pietrele runice de la Jeling, Alborg; insula Bornholm, cu

staţiunile Sandvig şi Allinge;

- În Finlanda: oraşele Helsinki, Tampere (staţiune pentru sporturi de

iarnă), Turku, Savonnlina, Districtul Lacurilor (cu peisaje frumoase), Laponia;

- În Norvegia, Oslo şi împrejurimile (fiordul Oslo, colinele împădurite

Nurmark, cu numeroasele lacuri, Holmenkollen - centru de schi), alte staţiuni de

sporturi de iarnă (între care Lillehammer), fiordurile, cel mai renumit tur al

fiordurilor fiind Stavanger-Bergen;

Page 171: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 13 – TURISMUL

- În Suedia: Stockholm şi împrejurimile, staţiunile balneare Bastad,

Ystad, Folkenberg, oraşele cu rezonanţă istorica Goteborg, Lund, Malmo,

Uppsala, Helsingborg.

2.4. Ţările Europei Central-Estice, fără ieşire la mare, remarcându-se

prin turismul de tranzit şi de cură balneară:

- În Cehia: Praga şi împrejurimile, cu o mare bogaţie de monumente

istorice şi de artă, valea Vltavei, Carstul ceh, staţiunile balneoclimaterice din

Cehia de Vest (Karlovy Vary, Marianske Lazne);

- În Slovacia, capitala Bratislava, masivul Tatra, cu numeroase staţiuni

montane (Strbske Pleso, Tatranska Polianka);

- în Ungaria: Budapesta, cu o mulţime de monumente istorice şi de artă,

Lacul Balaton, cu salba de staţiuni balneare (Siofok, Fonyod ş.a.), oraşe şi cetăţi vechi;

3. AMERICA DE NORD, care concentrează cca 15% din

circulaţia turistică internaţională, se caracterizează prin circulaţia turistică

inter-continentală, mai ales de tranzit şi, într-o proporţie mai mică, de sejur

pentru odihnă în staţiunile de pe litoralul Pacificului sau Golfului Mexic.

Cuprinde trei subzone care se suprapun celor trei ţări din America de Nord.

3.1. SUA cu: marile oraşe de pe coasta atlantică (Boston,

Philadelphia, Washington, New York), peninsula Florida (Miami Beach,

Palm Beach, Key West), coasta californiană (San Francisco-Los Angele-San

Diego), zona Marilor Lacuri, parcurile naţionale (Yellowstone, Grand

Canyon ş.a.).

3.2. Canada, ţară imensă ca întindere, remarcându-se prin

atracţiile naturale (peisaje alpine, preeri, canioane, cascade etc.) plus o faună

foarte bogată. Se mai adaugă oraşele: Montreal, Québec, Toronto, Halifax,

Vancouver ş.a.

3.3. Mexicul, cu vestigii şi monumente ale civilizaţiilor

precolumbiene (aztece, toltece, mayaşe), cu oraşele bogate în monumente din

perioada colonială (Ciudad de Mexico, Guadalajara, Puebla, Veracruz,

Toluca ş.a.), cu staţiunile balneare de pe coasta pacifică (Acalulco,

Zihuatenejo, Manzanillo, Mazatlan ş.a.) şi cele de pe coasta Golfului Maxic

(Tampico), peninsula Baja California.

4. CSI, de intindere intercontinentală, cu o circulaţie turistică

inter-naţională tot mai intensă, caraterizându-se îndeobebi prin turismul

cultural, legat de monumentele istorice şi de artă, muzee, de turismul balnear,

şi cuprinde următoarele subzone:

4.1. Moscova şi împrejurimile sale, cu numeroase monumente,

atât istorice şi de artă, cât şi moderne, valoroase muzee, etc.

4.2. Sankt Petersburg, cu o mulţime de monumente istorice

(Palatul de Iarnă, astăzi Muzeul Ermitaj).

Page 172: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 13 – TURISMUL

4.3. Ucraina, cu vechi oraşe pline de monumente (în special

Kievul).

4.4. Caucazul, cu turism montan (vf. Elbrus), oraşe vechi (Tbilisi,

Baku, Erevan ş.a.), staţiuni balneare (Piatigorsk, Kislovodsk, Essentuki ş.a.).

4.5. Litoralul Mării Negre, cu staţiunile din Crimeea (Ialta,

Alupka, Simeiz, Aluska) şi de la poalele Caucazului (Soci, Suhumi, Batumi);

4.6. Asia Centrală, bogata în monumente istorice (Samarkand, Buhara,

Hiva, Taskent ş.a.);

4.7. Siberia, cu peisaje naturale şi localităţi pitoreşti pe Amur şi de-a

lungul Transsiberianului.

5. CHINA ŞI INDOCHINA, zonă turistică în care predomină turismul

cultural legat de bogaţia monumentelor istorice şi arhitectonice din diferite

perioade istorice, plus arta, tradiţiile şi obiceiurile; din ce în ce mai mult un motiv de

atracţie îl constituie pitorescul cadrului natural şi ascensiunile în Himalaya şi în

Tibet. Reprezintă una dintre zonele ruristice cele mai bogate în monumente

istorice, arhitectonice şi de artă (vestigii ale unor oraşe vechi, pagode, temple,

palate, statui etc.), remarcându-se Marele Zid Chinezesc, oraşele Xian, Beijing,

Chengdu, Jinan, Guangzhou, Kaifeng, Louyang, Nanjing, Yangzhou, Jingdezhen

("oraşul portelanului"), Yixing (centru al ceramicii şi porţelanului), toate în

China, zonele Yangon-Pegu şi Mandalay-Pagan (ultimul cu peste 5 000 de

monumente) în Myanmar (fosta Birmanie), Bangkok, Ayuttaya, Sukhotai, Chiang Mai

în Thailanda, complexul arhitectonic Angkor în Cambodgia ş.a.

6. AMERICA CENTRALA ŞI DE SUD se caracterizeaza prin varietatea

atracţiilor turistice naturale şi antropice, dar forma dominantă o constituie turismul de

odihnă şi tratament în staţiunile balneare de pe litoral. Se remarcă, prin circulaţia

turistică, America Centrală (istmică şi insulară), mult căutată de turişti cu venituri

ridicate din America de Nord (S.U.A. şi Canada) şi Europa Occidentală.

6.1. Antilele Mari şi Bahamas, respectiv Cuba (în principal oraşele

Havana şi Santiago de Cuba, cu monumente istorice şi de artă, fiind, totodată,

renumite staţiuni balneare), Jamaica (ţărmul nordic şi staţiunile balneare Montego

Bay, Ocho Rios, Port Antonio), Haiti, Republica Dominicana, Puerto Rico

(îndeosebi cu peisaje naturale, staţiuni balneare), insulele Bahamas (cu

numeroase staţiuni balneare: Nassau, Paradise Island, Lucaya Beach ş.a.).

6.2. Antilele Mici: aproape toate, dar mai ales Grenada, Barbados,

Dominica, Saint Cristopher, Antigua, cu plaje foarte bune şi arhitectură colonială.

6.3. America Centrală Istmică, remarcându-se prin vestigii arheologice

ale civilizaţiilor precolumbiene maya (Tikal, Piedras Negras, Quirigua ş.a. în

Guatemala, Copan, Travesia ş.a. în Honduras, Tehuacan în El Salvador) şi

arhitectura colonială.

6.4. America de Sud, cu vestigii arheologice ale civilizaţiilor

precolumbiene, îndeosebi cea incaşă (în Peru, la Cuzco şi împrejurimi, Machu

Page 173: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 13 – TURISMUL

Picchu, Cajamarca, Ayacucho), arhitectura colonială (în Brazilia, la Belo Horizonte,

Ouro Preto, Congonas de Campo ş.a.; în Argentina, la Jujuy, Salto, San Miguel

de Tucuman ş.a.; în Peru, la Cuzco, Lima, Arequipa ş.a.; în Columbia la Bogota şi

Villa de Leyvi; în Ecuador, la Quito ş.a.; în Venezuela, la Cumana, Valencia ş.a.; în Chile,

la Santiago etc.), staţiuni balneoclimaterice (Vifia del Mar, Mar del Plata, Playas,

Salinas, Valparaiso, Rio de Janeiro ş.a.), obiective naturale de excepţie (fluviile

Amazon si Orinoco, cascade spectaculoase, ca Angel, Iguacu ş.a., piscuri andine,

precum Aconcagua, Chimhorazo etc.).

7. INDIA ŞI ŢĂRILE DIN REGIUNEA GOLFULUI, zonă în care

predomină turismul cultural şi religios, legat de bogăţia vestigiilor istorice şi

arhitectonice; în unele subzone se remarcă şi natura locurilor, prezenţa staţiunilor

balneare sau montane.

7.1. India si Sri Lanka, având o mare bogăţie de monumente istorice şi

de artă (palate, temple, moschei, cetati etc.), cum sunt cele din Delhi, Combay,

Agra - inclusiv renumitul Taj Mahal -, Madras, Jaipur, Hyderabad, Ahmedabad,

Varanasi ş.a. în India, cele din Anuradhapura, Polonnaruwa, Sigiriya, Kandy,

Colombo ş.a. în Sri Lanka - staţiuni montane (Simla, Darjceling ş.a. în Himalaya) şi

balneare (pe ţărmul Golfului Bengal - îndeosebi Puri - şi al Marii Arabiei, mai ales în

apropiere de Mumbai), parcuri naţionale şi rezervaţii naturale.

7.2. Pakistan, în principal cu turismul cultural: aşezările preistorice

(Mohenjo-Daro, Harappa, necropolele Thatta), monumente istorice şi de artă

(îndeosebi din epoca împăraţilor Moguli) în oraşele Lahore, Rawalpindi,

Peshawar, Taxila ş.a.

7.3. Bangladesh, unde se îmbină turismul cultural (capitala Dacca,

bogată în moschei, vestigiile preislamice, îndeosebi mănăstiri budiste, din

districtele Rajshahi şi Bogra) cu cel natural (plaja Cox's Bazar, staţiunile montane

Rangamati şi Kaptai, parcuri naţionale şi rezervaţii naturale).

7.4. Iran, cu un remarcabil tezaur cultural: vestigii antice, îndeosebi

persane (Persepolis, Susa, Isfahan, Hamadan ş.a.), monumente postsasanide

(Kermanshah, Mashhad, Shiraz, Tabriz, Isfahan ş.a.); se adaugă ţărmul Marii

Caspice şi zona din apropiere, cu staţiuni balneoclimaterice şi de sporturi de

iarnă.

7.5. Iraq, având valoroase vestigii şi monumente istorice şi arhitectonice

ale civilizatiilor antice, îndeosebi asiriană (Ninive, Assour, Ur, Eridu, Lagash,

Babylon ş.a.), monumente istorice (îndeosebi în Bagdad şi Samarra).

7.6. Peninsula Arabia, care se remarcă prin monumente istorice şi

arhitectonice islamice, îndeosebi cele din Arabia Saudita (oraşele Mecca - cu

moscheea în care se afla Ka'ba, "piatra sfântă" a musulmanilor - şi Medina, locul de

refugiu al lui Mohamed).

8. EXTREMUL ORIENT. Include insulele şi peninsulele din estul Asiei,

cu vegetaţie luxuriantă şi bogate vestigii istorice şi monumente arhitectonice.

Page 174: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 13 – TURISMUL

Predomină turismul cultural şi, în ultima vreme, se afirmă turismul de afaceri şi cel de

congrese. Această regiune turistică include, în principal, Coreea, Japonia,

Filipine, Indonezia. În Coreea, principalele concentrări de monumente istorice şi de artă

(temple, palate, statui, muzee etc.) se află în zona oraşelor Kyongdschu, Puyo, Tagu,

Tschongdschu, la care se adaugă insula Chejudo, staţiunile baneoclimaterice Wonsan,

Madjeun, Waou, Kyeunseung ş.a. Japonia se remarcă prin bogaţia monumentelor

istorice şi arhitectonice din vechile capitale Nara şi Kyoto (ultima cu peste 200 de

temple), oraşele Osaka ("Veneţia Japoniei") şi Nikko, marile metropole

(Tokyo, Yokohama, Nagoya ş.a.), staţiunile de sporturi de iarnă şi

balneoclimaterice (Sapporo, Karuizawa, Sugadaira, Beppu, Takarazuka ş.a.). În

Indonezia există renumite temple în insulele Java (între care cel budist de la

Borobudur şi cel Hindus de la Parambanam), Bali (Pejeng, Tampaksiring ş.a.), iar

Filipine se remarcă prin arhitectura colonială, manifestările folclorice, plaje

frumoase, vulcani etc.

9. INSULELE OCEANIEI, regiune a planetei în care atracţiile

principale sunt vegetaţia luxuriantă, aspectul exotic şi misterul populaţiilor

băştinaşe. Caracteristic este turismul de sejur. Se remarcă arhipelagul Hawaii,

insulele Tahiti, Noua Caledonie, Samoa, Fiji.

10. AUSTRALIA ŞI NOUA ZEELANDĂ primesc, anual,

împreună, peste 1,5 mil. turişti străini, din care mai mult de trei pătrimi sunt

europeni, îndeosebi britanici. Se remarcă prin potenţialul natural, cu peisaje

frumoase şi o floră şi faună specifice. Formele de turism particulare zonei sunt

turismul de afaceri, sejurul la rude, turismul de circulaţie. Activitatea turistică este

concentrată şi, apoi, dirijată de marile centre urbane: Canberra, Sydney, Melbourne,

Perth (în Australia), Auckland, Wellington (în Noua Zeelanda). Printre cele mai

importante obiective turistice se înscriu, în Australia, marile metropole Sydney şi

Melbourne, plajele de la ţărmul Pacificului, monoliţii Ayers Rock şi Mount Olga,

Snowy Mountains (turism hivernal), Marea Bariera de Corali ş.a., iar în Noua

Zeelandă, oraşele Auckland şi Christchurch, aria vulcanică şi termală din partea

centrală a Insulei Nordice (cu staţiunile Rotorua, Taupo, Wairakei ş.a., aşezări maori

etc.), zonele de sporturi de iarnă Mount Ruapehu, Mount Egmont, Mount Cook ş.a.

11. AFRICA CENTRALA ŞI DE SUD, intrată mai recent în

circuitul turistic internaţional, atrage îndeosebi prin potenţialul natural (misterul

pădurii tropicale şi al savanei, bogăţia şi originalitatea faunei etc.), care este admirată

mai ales în parcurile naţionale, foarte variate, unele înscriindu-se printre cele mai mari

de pe Glob (Serengeti, Krüger, Mount Kenya ş.a.), la care se adaugă artă

populară şi etnografia africană. Predomină turismul de circulaţie, safari-urile

(expediţiile de vânătoare, dar, mai recent, îndeosebi pentru a vedea, fotografia şi

filma, respectiv foto şi cine-safari -uri). Circulaţia turistică nu depăşeşte, în ţările din

zonă, 100-200 de mii de vizitatori străini, însă numărul acestora este în

Page 175: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 13 – TURISMUL

creştere. S-au individualizat câteva subzone turistice: Golful Guineii, bazinul

fluviului Congo, Litoralul est-african, subzona Lacurilor, Africa de Sud.

12. ARCTICA ŞI ANTARCTICA, regiuni ale planetei care până nu

de mult au constituit doar ţinta unor expediţii ştiinţifice, tind să devină zone turistice

de sine stătătoare, aceasta depinzând în principal de modernizarea căilor şi

mijloacelor de transport şi cazare. Ca forme de turism se remarcă sporturile de

iarnă, excursiile cu sănii motorizate sau trase de câini, reni etc., pescuitul şi

vânătoarea sportivă. Mai ales pe criterii geografice, se individualizează subzonele:

Alaska, Groenlanda, Insulele Antarctice, Antarctida.

13.5 Turismul în România

Varietatea peisajului, bogaţia monumentelor istorice şi de artă,

originalitatea folclorului şi artei populare, litoralul Marii Negre, amenajările

balneoclimaterice şi posibilitatea practicării sporturilor de iarnă, plus alţi factori au

favorizat dezvoltarea turismului intern şi internaţional în Romania. Numărul

unităţilor de cazare turistică, de odihnă şi tratament balnear este de peste 2 900, cu

circa 300 000 de locuri. În 2006 numărul turiştilor străini a fost de 2,2 milioane, iar

veniturile obţinute s-au apropiat de un miliard de dolari.

Principalele zone turistice ale ţării sunt urmatoarele:

* Capitala (Bucureşti) şi împrejurimile, cu monumente istorice şi de artă

(ansamblul Curtea Veche - curtea domnească, numeroase biserici, între care

Mihai Voda, Colţea, Kreţulescu, Stavropoleos, Patriarhia ş.a., palate ca Ghica Tei,

Ştirbei, Suţu, Palatul Regal, Palatul Poştelor ş.a., alte edificii monumentale, între care

Ateneul Roman, Televiziunea Română, Hotelul Intercontinental ş.a.), muzee (peste

50), case memoriale; împrejurimile sale cu păduri şi lacuri ce se constituie în locuri

de agrement (Snagov, Căldăruşani, Cernica, Pustnicul ş.a.).

* Litoralul Marii Negre este principala zonă turistică a ţării, oferind un

cadru adecvat atât pentru odihnă, cât şi pentru tratament balnear. Pe o lungime de 70

km se desfăşoară o adevărată constelaţie de staţiuni: Năvodari, Mamaia,

Constanţa, Eforie Nord, Eforie Sud, Techirghiol, Costineşti, Mangalia Nord (cu

Olimp, Neptun, Jupiter, Aurora, Venus şi Saturn) şi Mangalia. În apropierea

litoralului se găsesc numeroase locuri de interes istoric şi arheologic (printre care

vestigiile coloniilor greceşti Histria, Tomis şi Callatis), precum şi renumitele

podgorii de la Murfatlar.

Page 176: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 13 – TURISMUL

* Delta Dunarii, unul dintre puţinele medii naturale europene aproape

nealterate, oferă iubitorilor naturii un peisaj exotic, o mare varietate faunistică şi

posibilităţi de pescuit.

* Nordul Moldovei, cu centrul de dispersie oraşul Suceava (capitala

Moldovei în secolele XIV-XVI), care conservă numeroase monumente de artă

feudală (printre care şi cele cinci mănăstiri cu fresce exterioare: Voroneţ, Humor,

Arbore, Moldoviţa şi Sucevita), fiind, totodată, una dintre cele mai originale zone

etnograftce şi folclorice ale ţării. Tot în Moldova, în partea centrală, valea râului Bicaz

constituie o atracţie deosebită pentru frumuseţea peisajului montan (masivul Ceahlău cu

spectaculoase forme de relief, Cheile Bicazului, Lacu Roşu, lacul de acumulare Izvoru

Muntelui). Deosebit de valoroase şi atractive sunt aici mănăstirile nemţene - Neamţ,

Agapia, Văratec, Bistriţa, Sihla, Secu, Sihăstria etc. - ca şi oraşele Piatra Neamţ şi

Târgu Neamţ, cu cetatea lui Ştefan.

* Bucegi - Valea Prahovei - Braşov, regiunea montană cea mai vizitată,

cu masivul Bucegi, cu mari posibilităţi şi amenajări pentru practicarea schiului, cu

forme spectaculoase de eroziune (între care Babele, Sfinxul) şi numeroase cabane,

staţiunile turistice de pe văile Prahovei şi Timişului (Sinaia, Busteni, Poiana

Ţapului, Azuga, Predeal, Timişu de Jos, Timişu de Sus) şi din apropierea Braşovului

(Poiana Braşov), monumentele istorice din oraşul Braşov şi din împrejurimi.

* Sudul Transilvaniei, cu oraşe cu vechi tradiţii culturale (Sibiu, Alba

lulia, Blaj, Sighişoara, Mediaş, Fagaraş ş.a.), cu numeroase monumente istorice şi de

artă, muzee etc., multe dintre ele păstrând fortificaţii ale cetăţii medievale sau chiar

cetatea în întregime (Mediaş, Sighişoara ş.a.); de asemenea, concentrează cele mai

multe cetăţi ţărăneşti medievale (Prejmer, Homorod, Rupea, Biertan, Râşnov,

Codlea, Răşinari ş.a.), care păstrează între incintele lor adevarate comori de artă.

* Nordul Transilvaniei, cu oraşe cum sunt Cluj-Napoca, Târgu Mureş,

Bistriţa, Dej ş.a., care abundă în monumente istorice şi arhitectonice medievale.

* Ţara Haţegului şi imprejurimile, respectiv depresiunea cu acelaşi

nume şi rama montană înconjuratoare, cu vestigii ale cetăţilor dacice din Munţii

Orăştiei (Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie, Grădistea de Munte ş.a.), ale capitalei

statului dac, Sarmizegetusa Regia, şi ale centrului politic, economic şi religios al

Daciei Romane, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa; se

adaugă monumentele istorice din oraşele Deva şi Hunedoara şi sate ca

Santamaria-Orlea, Densuş ş.a.

* Munţii Apuseni, zonă cu cel mai bogat relief carstic din ţară, cu

numeroase peşteri (Peştera Vantului - având peste 35 km lungime, Meziad,

Peştera Urşilor, Scărişoara, Focu Viu ş.a., ultimele două cu gheţari), complexe

carstice (Cetăţile Ponorului), spectaculoase chei (Cheile Turzii ş.a.), precum şi cu

spectaculoase forme de relief (coloanele de bazalt de la Detunatele ş.a.).

* Nordul Olteniei este o regiune cu numeroase staţiuni balneare (Baile

Govora, Calimanesti, Caciulata, Baile Olăneşti, Ocnele Mari, Ocniţa etc.),

Page 177: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 13 – TURISMUL

renumită şi prin monumentele sale arhitectonice (mănastiri ca Tismana, Horezu,

Cozia, Arnota ş.a.) şi de artă populară (sculptură în lemn, ceramică populară -

vestită fiind cea de Horezu şi cea de Oboga). Oraşul Târgu Jiu evocă numele

celui mai mare sculptor roman, Constantin Brâncuşi, care a creat aici celebrul

ansamblu sculptural în aer liber format din Coloana Infinită, Poarta Sărutului şi

Masa Tăcerii.

* Maramureşul (o depresiune înconjurată de munţi) reprezintă o

adevărată comoară etnografică, în special în privinţa bisericilor din lemn (unele

vechi de peste 500 de ani, cum este cea din Cuhea; toate cu turnuri svelte şi

înalte, cel al bisericii din Surdesti atingând 53 m) şi a porţilor şi obiectelor de

lemn sculptat.

* Oraşul Iaşi, aflat în estul ţării, fostă capitală a Moldovei, cu numeroase

monumente istorice şi de artă, îndeosebi biserici şi mănăstiri (Trei lerarhi, Golia,

Galata, Cetăţuia, Frumoasa, Mitropolia ş.a.), palate (Sturdza, Cantacuzino-

Paşcanu, Palatul Cultural ş.a.), muzee şi case memoriale.

* Marile oraşe din vestul ţării (Timişoara, Arad, Oradea), cu bogate

tradiţii culturale şi posedând importante monumente istorice şi arhitectonice

(castele, palate, catedrale, biserici, vechi ansambluri comerciale, muzee, case

memoriale). În plus, în România există peste 150 de staţiuni balneoclimaterice

(printre care Băile Herculane, Băile Felix, Băile Tusnad, Sovata, Praid, Bazna,

Ocna Sibiului, Covasna, Slănic Moldova, Vatra Dornei, Slănic Prahova, Băile

Govora, Băile Olanesti, Călimaneşti, Căciulata ş.a.) şi climaterice (cele de pe

Valea Prahovei, Poiana Braşov, Păltinis, Semenic, Stâna de Vale, Lacu Roşu ş.a.),

care se constituie în tot atâtea puncte de interes turistic.

13.6 Expresii şi concepte cheie

Turismul: activitate în care o persoană călătoreşte în afara

mediului obişnuit pe o perioadă determinată de timp, fără a exercita o muncă

remunerată.

Potenţialul turistic: existenţa obiectivelor naturale, de relief, râuri,

lacuri, ţărmuri masive, faună, vegetaţie şi cele antropice, realizate de om care

concură la atragerea turiştilor.

Agroturism: formă de turism organizată în mediul rural care oferă

servicii specifice zonei şi posibilitatea vizitării obiectivelor naturale şi

antropice locale.

Turism cosmic: inaugurat în ultimii ani dezvoltă iniţiative

interesante şi de mare perspectiva pentru viitor.

Page 178: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 13 – TURISMUL

Safarii: turism de vânătoare care a provocat mari daune faunei, s-a

transformat în ultimii ani în cine-safarii, respectiv în vizitarea, filmarea şi

fotografierea unor zone bogate în vânat.

13.7 Teste

1. Care sunt formele de turism practicate în prezent?

2. Care este aportul turismului la comerţul internaţional?

3. Care sunt marile zone turistice ale lumii?

4. Care sunt principalele zone turistice ale României?

5. Ce iniţiative ar fi posibile pentru dezvoltarea turismului în

România?

13.8 Bibliografie

Silviu Negruţ (coordonator), Geografie economică mondială,

Editura Meteor Press, Bucureşti, 2008;

Florina Bran, Tamara Simon, Ildiko Ioan, Geografia economică

mondială, Editura economică, Bucureşti, 2005

Erdeli George (coordonator), Geografia economică mondială,

Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1998;

Gabriela Stănculescu, Managementul turismului durabil în

centrele urbane, Editura Meronia, Bucureşti, 2005

Horia C. Matei, Silviu Negruţ, Ion Nicolae, Enciclopedia statelor

lumii, Ediţia a X-a, Editura Economică, 2005

Page 179: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 14 – PROTECŢIA ŞI CONSERVAREA MEDIULUI

ÎNCONJURĂTOR

171

TEMA 14

PROTECŢIA ŞI CONSERVAREA MEDIULUI

ÎNCONJURĂTOR

Obiective:

Protecţia mediului este o problemă globală, întrucât poluarea nu

cunoaşte frontiere, ca atare problema cere o cooperare mai intensă

la nivel internaţional. Rezolvarea acestei probleme presupune

totodată ca fiecare ţară să aibă propria preocupare şi să contribuie

la protecţia şi conservarea mediului înconjurător.

Conţinut:

14.1 Mediul înconjurător

14.2 Poluarea

14.3 Ramuri economice-surse de poluare

14.4 Medii naturale poluate

14.5 Ecodezvoltarea

14.6 Protecţia şi conservarea mediului înconjurător, problemă globală

a omenirii

14.7 Expresii şi concepte cheie

14.8 Teste

14.9 Bibliografie

Page 180: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 14 – PROTECŢIA ŞI CONSERVAREA MEDIULUI

ÎNCONJURĂTOR

14.1 Mediul înconjurător

Mediul înconjurător poate fi definit drept totalitatea factorilor naturali şi a celor creaţi prin activităţi umane care, în strânsă interacţiune, asigură menţinerea echilibrului ecologic, determină condiţiile de viaţă pentru om şi dezvoltarea societăţii. Se diferenţiază, aşadar, de mediul natural, care reprezintă totalitatea condiţiilor (relief, climă, celelalte fiinţe vii etc.) în care trăiesc organismele sau, altfel spus, complexul teritorial în care se îmbină elementele de relief, structura geologică şi resursele de subsol, apele şi condiţiile de climă, solul, vegetaţia şi fauna şi care constituie cadrul natural de desfăşurare a vieţii materiale a societăţii omeneşti. Termeni sinonimi sunt environnement (de origine franceză, preluat ca atare şi în limba engleză, precum şi în alte limbi ale lumii), în prezent cvasigeneralizat pe plan internaţional, şi mediu ambiant, acesta având însă un înţeles ceva mai larg, putând cuprinde şi semnificaţii de ordin psihologic, artistic, social.

Mediul înconjurător are două tipuri de componente: naturale - incluzând elementele abiotice (aerul, apa, substratul geologic, relieful, solul) şi biotice (vegetaţia şi animalele) - şi antropice, introduse de om prin activităţile sale. Este utilizat, în unele lucrări, şi termenul de componentă socială, pornindu-se de la faptul că omul, deşi element al naturii organice, îşi depăşeşte condiţia naturală prin acţiunea sa conştientă, mijlocind, reglementând şi controlând schimbul de materie dintre el şi natură. Această calitate diferită a omului de orice alt element natural face ca societatea să nu aibă numai caracterul de component al mediului, ci şi pe acela de "nucleu" de comandă al acestuia. Aşadar, omul, acţionând prin prisma intereselor sale, dă un scop proceselor naturale, le stabileşte finalităţi.

Probleme şi întrebări legate de mediul înconjurător au existat din cele mai vechi timpuri, însă preocupările au apărut şi au crescut o dată cu intensificarea activităţilor umane pe Terra. Este, de pildă, arhicunoscut faptul că, în ultimele câteva secole, mediul natural al planetei n-a suferit decât modificări spontane minime, dar a cunoscut, în schimb, modificări importante datorită intensificării activităţii umane. Ca urmare a acesteia, uneori necontrolată şi nechibzuită, alteori firească, impusă de necesitatea dezvoltarii economice şi sociale, planeta noastră a cunoscut în anumite regiuni sau zone o degradare accentuată. Dezvoltarea necontrolată a activităţii umane pe Terra a determinat unele deteriorări ale factorilor de mediu, uneori chiar catastrofe cu consecinţe incalculabile pentru om şi pentru sfera vieţii în general. Este suficient de menţionat că, numai în ultima sută şi ceva de ani, au dispărut aproape două

Page 181: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 14 – PROTECŢIA ŞI CONSERVAREA MEDIULUI

ÎNCONJURĂTOR

miliarde de hectare de pădure, prin tăiere, cel mai adesea, excesivă şi haotică; au devenit marginale sau improprii unei exploatări regulate circa o şesime din suprafeţele agricole ale Terrei, iar mai mult de o treime şi-au pierdut cel puţin jumătate din humus; au dispărut câteva sute de specii de vieţuitoare dintre cele mai importante şi mai multe se află în pericol de extincţie; s-au acumulat mari cantităţi de deşeuri şi reziduri -existând, încă, posibilităţi în general reduse de a le distruge, transforma sau metaboliza; cantităţi tot mai mari de emanaţii toxice (fum şi gaze), pesticide şi alte substanţe chimice au invadat mediul ambiant. Poluanţii mediului, îndeosebi cei din zonele industrial, se răspândesc pe toată întinderea Pământului, ca urmare a circulaţiei naturale a maselor de aer şi apă, ajungând chiar şi în regiunile arctică şi antarctică, în stratosfera şi în adâncul oceanelor.

14.2 Poluarea

În linii mari, poluarea înseamnă impurificarea aerului, apei şi solului

cu particule, vapori sau gaze produse artificial, cu ape uzate menajere, industriale etc. Adeseori esenţa procesului de poluare este definită ca pătrunderea în mediul înconjurator a unor substanţe dăunătoare pentru om şi care îl împiedică să folosească eficient propriul său mediu de viaţă.

Dar, în afară de poluare, există şi alte forme de degradare a mediului înconjurator: degradarea solului, a terenurilor în general, prin eroziune, defrişări, lateritizarea solurilor, distrugerea unor specii vegetale şi animale etc.

Necesităţile de consum din ce în ce mai mari ale unei populaţii aflate ea însăşi într-o crestere rapida (2,5 miliarde de loc. în 1950, peste 6 miliarde în 1999), precum şi posibilităţi tehnologice, din ce în ce mai extinse şi mai perfecţionate, de satisfacere a acestor nevoi, au determinat, în perioada care s-a scurs după cel de al doilea razboi mondial, o creştere spectaculoasă, "explozivă", a extracţiei de minerale, minereuri şi roci şi a celei de produse industriale finite.

Dezvoltarea economică accelerată a dus, pe de o parte, la un consum exagerat de resurse naturale - punând pe unele dintre acestea în pericol de epuizare în viitorii zeci de ani -, pe de altă parte a provocat, prin modul de desfăşurare a proceselor industriale, de transport, de construcţii, agricole etc., o degradare a mediului înconjurător. În ultimele trei-patru decenii omenirea a fost pusă în situaţia de a vedea accentuându-se consecinţele negative ale proceselor de producţie şi consum, consecinţe care, într-un fel sau altul, au însoţit din totdeauna activitatea omului, dar au ajuns la praguri critice abia în zilele noastre. Arderea combustibililor fosili, a căror producţie actuală este de ordinul a aproape nouă

Page 182: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 14 – PROTECŢIA ŞI CONSERVAREA MEDIULUI

ÎNCONJURĂTOR

miliarde de t de cărbune şi petrol, la un loc, şi peste 2 500 miliarde m3 de gaze

naturale, duce la degajarea unor cantităţi însemnate de substanţe poluante, îndeosebi gaze (între care un loc important ocupă oxidul de carbon şi cel de sulf) şi impurităţi solide, care afectează peisajul din zonele respective, inclusiv vegetaţia şi fauna, precum şi sănătatea sau viaţa oamenilor. Probleme asemănătoare creează şi alte industrii (îndeosebi chimică, metalurgică, unele ramuri constructoare de maşini, industria alimentară) şi circulaţia automobilistică, datorită substanţelor poluante evacuate în urma arderii benzinei. Apoi reziduurile activităţii industriale, atât extractive cât şi prelucratoare, ale producţiei agricole (îndeosebi din sectorul zootehnic), din industria construcţiilor etc. La care trebuie adăugate reziduurile "consumului" final, întrucât acesta nu presupune dispariţia materială completă a tot ceea ce îi pune la dispoziţie producţia. Toate acestea se manifestă, desigur, atunci când nu se au în vedere măsuri de preîntâmpinare - uneori destul de costisitoare, de altfel - a consecinţelor negative.

14.3 Ramuri economice-surse de poluare

Industria produce mari modificări în peisajul geografic, în primul rând prin chiar construcţiile industriale, care, practic, aproape desfiinţează natura din amplasamentele respective. Lucrurile se complică atunci când, în anumite areale, se îmbină exploatări miniere (în principal de cărbune şi minereu de fier), de regulă la zi, cu haldele de steril (rezultat din prepararea acestora), cu tot felul de întreprinderi industriale (termocentrale, fabrici sau combinate metalurgice, constructoare de maşini, chimice etc.), fiecare din acestea scoţând terenuri din circuit, producând reziduuri, având emanaţii de pulberi, gaze etc. Sunt de menţionat, în acest sens, concentrările industriale axate pe bazine huilifere, cum sunt, printre altele, Ruhr (Germania), Silezia Superioară (Polonia), Anglia Centrală şi Ţara Galilor (Marea Britanie), Donbas (Ucraina), nordul Munţilor Apalaşi, îndeosebi Pennsylvania (S.U.A.), Petroşani (în ţara noastră) ş.a., care au avut, şi unele, parţial, încă au probleme legate de poluare.

Cele mai intens poluante sunt termocentralele, furnalele şi oţelăriile, fabricile de ciment şi multe tipuri de întreprinderi chimice.

Transporturile. Dezvoltarea spectaculoasă a mijlocelor de transport, în strânsă corelaţie cu creşterea populaţiei Terrei, cu dezvoltarea economico-socială, cu ridicarea nivelului de trai etc., a impus construirea de noi şi noi căi de comunicaţie (căi ferate şi rutiere), care, cel mai adesea, s-au dezvoltat în dauna terenurilor arabile, a pădurilor etc., au dus la deteriorarea unor peisaje naturale. De exemplu, unele şosele (între care şi Transamazonianul) construite în zona pădurii tropicale au dus la

Page 183: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 14 – PROTECŢIA ŞI CONSERVAREA MEDIULUI

ÎNCONJURĂTOR

instalarea aridităţii de-a lungul lor. În plus, cu excepţia mijloacelor de transport electrice, aproape toate celelalte, şi îndeosebi autovehiculele, sunt în bună măsură poluante. Or, în prezent, pe soselele planetei circulă aproape 848 mil. de autovehicule, care reprezintă o importantă sursă de poluare, dacă luăm în considerare faptul că, la un drum de 1 000 km, un singur autoturism consumă oxigenul necesar unei familii de 4 persoane timp de un an şi, în plus, elimină mari cantităţi de gaze de eşapament compuse din oxid de carbon, oxizi de azot, hidrocarburi parţial nearse, mici cantităţi de plumb etc.

Agricultura. Şi în domeniul agricol se manifestă o serie de consecinţe negative ale modului în care s-a desfăşurat activitatea umană. Eroziunea terenurilor şi scăderea conţinutului în humus, datorită practicării unor metode agricole inadecvate, apoi salinizarea şi excesul de apă, ca urmare a irigaţiilor practicate fără a se ţine seama de condiţiile specifice locale, excesul de îngrăşăminte chimice şi pesticide, deşeurile agricole (îndeosebi cele zootehnice), păşunatul excesiv etc., au dus la scoaterea din uzul agricol a sute de mil. de hectare. Fapt care a contracarat, într-o anumită măsură, acţiunea omului de a obţine, la nivelul planetar, prin folosirea pe scară din ce în ce mai largă a ştiinţei şi tehnicii, de producţii din ce în ce mai mari, care să satisfacă în condiţii mai bune necesarul de produse agricole şi alimentare ale unei populaţii în creştere rapidă.

14.4 Medii naturale poluate

Poluarea apei. Dacă în urmă cu un secol şi ceva, ciclul generat de utilizarea apei pentru nevoile umane era neglijabil cantitativ faţă de proporţiile circuitului natural, astăzi circuitul artificial tinde să depăşeasca ritmul spontan de regenerare a calităţii.

Apele continentale sunt supuse unui proces de degradare care îl depăşeşte mult pe cel caracteristic mărilor. Aproape nu mai există ţară în care râurile şi lacurile să nu fie poluate.

Apele marine. În ultimele decenii s-a constatat o poluare tot mai accentuată a Oceanului Planetar, care acoperă peste 70% din întinderea planetei noastre. Poluarea sa a avut şi are loc fie indirect, prin intermediul fluviilor şi râurilor ce debuşează în el, fie direct, datorită apei reziduale ale centrelor urbane şi industriale înşirate de-a lungul ţărmurilor, activităţilor industriale din zona platformei litorale, transporturilor maritime etc. Pe lângă cantităţile şi tipurile de poluanţi introduşi în Ocean, un rol important în infectarea concretă şi variată a mediului marin îl joacă factorii fizico-geografici, cum sunt, printre alţii, forma şi

Page 184: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 14 – PROTECŢIA ŞI CONSERVAREA MEDIULUI

ÎNCONJURĂTOR

adâncimea zonelor acvatice respective, zonele climaterice, proprietăţile fizico-chimice ale apelor (temperatura, salinitatea, presiunea etc.) şi, mai ales, dinamica apelor la suprafaţă şi în adâncime. De exemplu, mările continentale, care comunică cu oceanul prin strâmtori relativ înguste şi puţin adânci şi care sunt aproape lipsite de curenţi (ori aceştia sunt foarte slabi), îşi reînnoiesc mai greu apele şi sunt supuse mai uşor poluării; este cazul concret al Mării Mediterane, Mării Baltice şi Golfului Persic, care se înscriu printre cele mai poluate zone marine de pe glob.

Principalul agent poluant al apei marine îl reprezintă, în prezent, hidrocarburile. Fiind rezistente la acţiunea bacteriilor, persistă timp îndelungat în regiunile infectate, formând o peliculă specifică (întrucât au o densitate mai mică decât apa), care impiedică difuzarea oxigenului în apă. Cele mai masive poluări sunt provocate de transporturile maritime, descărcarea apelor de lest, evacuarea reziduurilor de la motoare şi mai ales spălările cisternelor după fiecare călătorie, trimiţându-se astfel în mări şi oceane însemnate cantităţi de ţiţei (între 10-15 mil. t anual) şi reziduuri petroliere. O maximă calamitate o constituie naufragiile marilor petroliere şi accidentele de la sondele submarine: Or, în prezent, peste 60% din producţia petrolieră mondială (ce depăşeşte anual 3 miliarde t) este transportată pe calea apei, iar platformele continentale au o pondere din ce în ce mai mare în producţia mondială totală.

În ultimele două-trei decenii au fost frecvente aşa-numitele "maree negre", respectiv valuri marine infestate cu produse petroliere pierdute din neglijenţă sau în urma unor accidente în apele oceanelor, care se abat asupra ţărmurilor urâţind peisajul, distrugând flora şi fauna.

În afară de hidrocarburi, oceanul este poluat şi de o serie de deşeuri metalice (mai periculoase fiind cele de mercur şi plumb), deşeuri radioactive (depuse în recipiente pe fundul marilor şi oceanelor), apele reziduale ale aşezărilor şi întreprinderilor de pe ţărmuri, deşeurile industriale etc.

Poluarea aerului. Una dintre condiţiile fundamentale ale existenţei vieţii pe Pământ o constituie echilibrul calitativ şi cantitătiv al componenţilor aerului. Or, acest echilibru este încalcat, pe de o parte printr-o impurificare naturală (datorită exploziilor vulcanice, cutremurelor, uraganelor etc.), pe de altă parte, prin impurificarea artificială, datorată activităţii umane. Dintre sursele artificiale de poluare atmosferică cele mai importante sunt industria, mijloacele de transport, arderile de reziduuri (crematoriile de bloc, cartier şi oraş), sursele casnice (sistemele de încălzire individuală şi colectivă).

Industria elimină în atmosferă o cantitate de gaze nebănuit de mare, precum şi impurităţi solide sub forma unor particule fine care, rămânând în suspensie, pot pătrunde în căile respiratorii ale omului şi animalelor sau se pot depune pe plante, construcţii, sol la distanţe variabile. Paralel cu consumul de materii prime şi combustibili şi cu ieşirea pe porţile uzinelor a unor cantităţi din ce în ce mai mari şi mai variate de produse, a crescut şi s-a diversificat şi gama şi volumul

Page 185: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 14 – PROTECŢIA ŞI CONSERVAREA MEDIULUI

ÎNCONJURĂTOR

poluanţilor. Principalele industrii poluante sunt: energetica (termocentralele în primul rând), siderurgia, metalurgia neferoasă, industria materialelor de construcţii (fabricile de ciment, gips, azbest, cărămida, sticla etc.), chimică (îndeosebi produse organice, uzine de celuloză şi hârtie etc.), alimentară.

Focul, principalul generator de energie, constituie cea mai importantă cauză a poluării aerului. Din arderea completă rezultă dioxidul de carbon, iar din cea incompletă - impurităţi, fum, cenuşă, sulf. Se apreciază că, în ultimii 50 de ani, concentraţia de dioxid de carbon din atmosfera planetei a crescut cu 10%, focul având o contribuţie substanţială. Dintre mijloacele de transport, autovehiculele reprezintă, atât în prezent, cât şi în perspectivă, cele mai importante surse de impurificare a aerului. Se apreciază că, în marile aglomeraţii urbane, poluarea provocată de automobile o depăşeşte cu mult pe cea datorată industriei. Maşinile consumă oxigenul şi, concomitent, evacuează prin eşapamente mari cantităţi de hidrocarburi, oxid de carbon, oxizi de azot, plumb, etilenă etc.

Poluarea atmosferică poate influenţa chiar modificarea climei planetei noastre. În linii mari, aspectele privind contribuţia poluării atmosferice, iniţial la încălzirea şi, apoi, la răcirea climei sunt urmatoarele: îndeosebi dioxidul de carbon, eliminat în atmosferă de industrie, ca urmare, în principal, a folosirii combustibililor fosili, dar şi metanul, oxidul de azot şi alte gaze permit radiaţiei solare să patrundă prin atmosferă, dar împiedică sau micşorează radiaţia de caldură dinspre Pământ - provocând aşa-numitul-"efect de seră", datorită căruia clima devine "mai caldă"; poluarea creează însă, cu timpul, un strat de particule în atmosferă care, împreună cu cenuşile şi praful vulcanic, împiedică din ce în ce mai mult energia solară să pătrundă spre Pământ - drept urmare climă "se răceşte". În prezent planeta noastră se afla într-un proces de încălzire: temperatura medie a crescut cu 0,3°C în perioada 1976-1994, comparativ cu perioada 1951-19 80.

Poluarea şi degradarea solului este rezultatul unei multitudini de factori. Astăzi solul a devenit locul de întâlnire al tuturor poluanţilor: pulberile din aer şi gazele toxice dizolvate de precipitaţii în atmosferă se întorc la sol; apele de infiltraţie impregnează solul cu poluanţi antrenându-i spre adâncime; râurile infestează suprafeţe inundate sau irigate.

Degradarea solului nu apare numai prin poluare dar şi prin intervenţia omului care a defrişat, desţelenit şi desecat mari întinderi de teren pe care a practicat mai apoi monocultura.

Un prim aspect al poluării solului îl constituie reziduurile solide industriale. Se apreciază că aproape jumătate din cantitatea de materii prime industriale ajung sub formă de deşeuri sau reziduuri; din acestea aproape o treime pot fi considerate ca nocive sau toxice.

Substanţele chimice şi pesticidele au şi ele un rol important între poluanţii solului, fiind adevărate otrăvuri, transportate de apele de ploaie, pătrunzând în sol, în rădăcinile şi ţesuturile plantelor, şi în final ajungând în hrana omului.

Page 186: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 14 – PROTECŢIA ŞI CONSERVAREA MEDIULUI

ÎNCONJURĂTOR

S-a constatat că şi îngrăşămintele chimice pot avea acţiune vătămătoare asupra solului. Excesul de fertilizare în agricultură a dus la acumularea acestor substanţe chimice în sol şi antrenarea lor în sursele de apă învecinate.

Solul este contaminat şi prin substanţe radioactive, respectiv praful radioactiv, rezultat din exploziile nucleare şi depus la suprafaţa solului, precum şi din deşeurile radioactive lichide sau solide, evacuate de întreprinderile industriale sau instalaţiile care prepară sau folosesc asemenea substanţe.

14.5 Ecodezvoltarea

De aproape patru mil. de ani - poate chiar de mai multă vreme, dacă noi

descoperiri vor împinge tot mai mult în timp începuturile devenirii fiinţei umane -

oamenii transformă, prin intermediul muncii, "elementele" oferite de natură în

produse sociale: obiecte de consum, îmbrăcăminte, locuinţe, mijloace de transport

etc. Nu trebuie uitat însă faptul că transformarea naturii, care în prezent se

realizează aproape numai prin intermediul tehnicii, a puternicelor mijloace

oferite de aceasta, are un caracter ambivalent - satisfacerea nevoilor umane fiind

însoţită deseori de degradarea mediului înconjurator. În dorinţa de a "stăpâni natura"

s-a uitat faptul că prin însăşi natura planetei noastre - finită şi mai ales "mică" în

raport cu alte planete - resursele sunt limitate. Prea adesea omul uită ca este doar o

piesă într-un angrenaj complex.

Afectarea mediului înconjurător îşi are rădăcini tocmai într-un

anumit mod de concepere a „stăpânirii naturii”, nerespectându-i legile. Printre

altele, cele trei legi ale ecologiei, atât de sugestiv exprimate de omul de ştiinţă

Barry Commoner în lucrarea „Cercul care se închide”:

1.Toate sunt legate de toate (reflectând existenţa unei reţele de

legături reciproce în ecosferă);

2.Totul trebuie să ducă undeva (subliniind faptul că în natură nu

există „deşeuri”);

3.Natura se pricepe cel mai bine (stabilind probabilitatea că orice

schimbare majoră introdusă de om într-un sistem natural este nocivă pentru

respectivul sistem).

Page 187: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 14 – PROTECŢIA ŞI CONSERVAREA MEDIULUI

ÎNCONJURĂTOR

Omenirea de astazi nu poate fi, desigur, concepută în afara dezvolţării unei game variate de industrii extractive şi prelucrătoare, a unei adevărate reţele de căi de comunicaţie şi mijloace de transport, a concentrării populaţiei în mii de centre urbane şi sute de mii de aşezări rurale. Toate acestea au presupus şi presupun, în mod firesc, acţiunea omului asupra mediului înconjurator, acţiune care s-a intensificat însă paralel cu creşterea demografică, cu dezvoltarea economică, cu revoluţia tehnico-stiinţifică etc.

În condiţiile actualului nivel de dezvoltare economică şi tehnico-stiinţifică atins pe plan mondial, probleme ca exploatarea raţională şi înalta valorificare a resurselor naturale, precum şi protecţia mediului înconjurator de degradare devin centrale. În plus, nu trebuie neglijat faptul că poluarea şi alte fenomene de degradare a mediului nu "recunosc" graniţe statale şi, ca urmare, nu se menţin în limitele spaţiului ţărilor care le-au generat, afectând şi regiunile mai mult sau mai puţin apropiate şi, în unele cazuri, întreaga planetă (este îndeosebi cazul poluanţilor atmosferici). De asemenea, afectarea unei componente a naturii într-un anumit loc de pe planetă poate avea consecinţe şi în alte locuri sau chiar la nivel planetar (de exemplu despăduririle masive din Amazonia, experienţele nucleare etc.).

„Ecodezvoltarea - se arată în "Declaraţia Uniunii Internaţionale privind Conservarea Naturii şi a Resurselor Sale asupra Habitatului”(Vancouver, 1976): adică punerea în valoare a fiecărui loc, tragând cel mai potrivit folos al resurselor fizice, biologice şi culturale, ne permite să sperăm că vom ajunge să împăcăm necesitatea de a elimina sărăcia şi de a pune la dispoziţia populaţiilor rurale serviciile pe care le caută (dar rar le găsesc în oraş) şi necesitatea de a conserva maximum de specii şi habitate". În fond, în spatele fiecarui eşec ecologic al tehnologiei moderne se află una şi aceeaşi greşeală: acordarea atenţiei unei singure faţete a ceea ce în natură este un întreg complex. Ecosistemul nu poate fi divizat în părţi uşor de rezolvat - ca un ansamblu de autoturism sau un utilaj - pentru că proprietăţile sale rezidă în întreg, în legăturile dintre părţi. Supravietuirea ecologică nu înseamnă, prin urmare, abandonarea tehnologiei, ci, mai degrabă, ea cere ca tehnologia să rezulte dintr-o analiză ştiintifică aflată în concordanţă cu lumea naturală în care tehnologia intervine. Deci punerea progresului tehnico-stiintific în concordanţă cu posibilităţile obiective ale biosferei.

Concluzionând asupra celor prezentate, se poate spune ca ecodezvoltarea este un concept operaţional care presupune redefinirea strategiilor, atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele în dezvoltare. De altfel, amenajarea teritoriului - concept atât de uzitat - presupune tocmai acea armonizare a relaţiilor om - mediu, despre care se vorbeşte atât de mult. Respectiv studierea atentă a ansamblului unei anumite regiuni şi, în funcţie de aptitudinile principalelor ei componente, să se hotarască ce utilităţi să dobândească: folosinţe agricole, industriale, urbane etc. sau pădure, păşune ori altă asociaţie vegetală necesară păstrării echilibrului om-natură.

Page 188: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 14 – PROTECŢIA ŞI CONSERVAREA MEDIULUI

ÎNCONJURĂTOR

14.6 Protecţia şi conservarea mediului înconjurător,

problemă globală a omenirii

Deşi s-au aflat, sub o formă sau alta, în atenţie de mai multă vreme,

protecţia şi conservarea mediului înconjurător au devenit una dintre problemele globale ale omenirii abia în ultimele decenii, când s-a constatat o degradare accentuată a mediului ambiant, cu consecinţe deja în prezent şi, mai ales, în viitor. A devenit, aşadar, una dintre acele probleme care influenţează toate domeniile vieţii sociale şi fără a caror rezolvare nu este posibilă abordarea altora, probleme care, de regulă, se manifestă la nivel mondial şi, ca urmare, soluţionarea lor nu poate fi asigurată decât la nivel global, planetar.

Protecţia şi conservarea mediului înconjurator s-au conturat ca problemă globală a omenirii, ca şi alte asemenea probleme, în strânsă legatură cu mondializarea vieţii economice, creşterea spectaculoasă a producţiei mondiale - a celei industrial îndeosebi, dar şi a celei agricole - graţie progreselor fără precedent din domeniul ştiinţei şi tehnologiei, care a dus la adâncirea diviziunii mondiale a muncii, la extinderea relaţiilor şi schimburilor economice internaţionale, accentuând interdependenţa la scară planetară. Toate acestea fiind corelate cu creşterea populaţiei, extinderea procesului de industrializare şi urbanizare şi, respectiv, cu sporirea cerinţelor de energie, de materii prime şi de hrană - procese care au intrat în conflict direct cu resursele limitate ale planetei noastre.

14.7 Expresii şi concepte cheie

Mediul natural: totalitatea condiţiilor de relief, climă, faună, floră, structuri

geologice, resurse de subsol care constituie cadrul antural de desfăşurare a vieţii umane.

Mediul înconjurător: totalitatea factorilor naturali şi ai celor creaţi prin

activităţi umane care, împreună determină condiţiile de viaţă şi activitate pentru om.

Mediul ambiant: totalitatea factorilor aparţinând mediului natural plus

semnificaţii de ordin psihologic, artistic, social.

Ecodezvoltarea: presupune punerea în valoare a fiecărui loc, a fiecărei

zone prin punerea progresului tenico-ştiinţific în concordanţă cu posibilităţile obiective

ale Terrei.

Page 189: Geografie Economica Mondiala - Manual Universitar

TEMA 14 – PROTECŢIA ŞI CONSERVAREA MEDIULUI

ÎNCONJURĂTOR

14.8 Teste

1. De ce consideraţi că protecţia mediului înconjurător este o problemă globală a omenirii?

2. Care sunt ţările mari poluatoare ale mediului, cele dezvoltate sau mai puţin dezvoltate?

3. Care sunt cele mai poluate zone şi localităţi din România, precizând şi eventualii vinovaţi?

4. Cum consideraţi că legislaţia din România şi de pe plan inter-naţional corespunde necesităţii protecţiei mediului înconjurător?

14.9 Bibliografie

Silviu Negruţ (coordonator), Geografie economică mondială,

Editura Meteor Press, Bucureşti, 2008;

Florina Bran, Tamara Simon, Ildiko Ioan, Geografia economică

mondială, Editura economică, Bucureşti, 2005

Nicu I. Aur, Geografie economică mondială, Editura Aula,

Braşov, 2000;

Miron Florea, Geografie economică mondială, Editura Aula,

Braşov, 2000