AUREL GHEORGHILAŞ

GEOGRAFIA TURISMULUI

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTIFACULTATEA DE GEOGRAFIE

suport metodologic utilizat în procesul de predare – învăţare, la orele de curs,

lucrări practice şi seminar

CUVÂNT ÎNAINTE

Începând cu a doua jumătate a secolului XX, turismul a devenit una dintre cele

mai complexe ramuri economice din lume, în derularea sa fiind implicată întreaga

societate. În acelaşi timp, turismul reflectă întreaga societate şi poate fi considerat un

adevărat barometru al acesteia. Turismul valorifică superior potenţialul natural şi antropic al

unei ţări, îmbogăţindu-le continuu, satisfăcând multiple motivaţii umane. Are un efect

multiplicator, introducând în circuitul economic laturi inedite cum sunt: peisajul (pentru

„consumarea” căruia este necesară deplasarea la faţa locului), ospitalitatea, solicitudinea şi

informaţia (geografică, cultural-istorică, gastronomică, artistică etc).

Cercetarea fenomenului turistic a captat atenţia unui volum impresionant de

instituţii şi specialişti din cele mai diferite domenii (geografi, economişti, psihologi,

arhitecţi, istorici etc). Geografii, având la bază o disciplină cu un caracter extrem de

dinamic şi complex, în speţă Geografia, au fost cei care au reuşit să analizeze

fenomenul turistic prin prisma complexităţii potenţialului turistic şi a fenomenelor

social-economice condiţionate de valorificarea acestuia. S-a născut astfel un obiect

indispensabil în facultăţile de profil – Geografia Turismului - disciplină integratoare

ce consolidează relaţii cu principalele ştiinţe geografice: Geografia Fizică prin

intermediul potenţialului natural de atractivitate şi Geografia Umană, turismul fiind o

activitate specific umană.

Documentarea bibliografică dovedeşte o atentă prelucrare selectivă a unor studii

realizate pe plan naţional şi internaţional. În organizarea de fond a lucrării şi-a pus

amprenta şi experienţa căpătată de-a lungul timpului la catedră, autorul fiind titularul

orelor de curs şi seminar la disciplina Geografia Turismului, pentru toate formele de

şcolarizare (ZI, IFR, IDD).

Subiectele propuse la orele de curs mobilizează studenţii în jurul unor probleme

de real interes care configurează varietatea spaţiului turistic mondial. Sunt abordate

atât probleme teoretice cât şi aspecte specifice pentru diferite regiuni ale Terrei din

punct de vedere turistic. Pentru ilustrarea acestei laturi, autorul inserează în paginile

lucrării câteva modele de organizare şi valorificare a spaţiului turistic. Cuprinderea

acestor modele în lucrare prezintă avantajul detalierii unor aspecte legate de gradul de

amenajare şi valorificare a spaţiului turistic în diferite regiuni ale Globului, pe tipuri

majore de turism (turism litoral, turism montan, turism cultural, turism urban etc).

TEMA 1. ASPECTE GENERALE, CONŢINUT, TERMINOLOGIE

Izvorât din necesitatea de etalare a „bunelor maniere” a claselor sociale elevate şi

transpus într-o dimensiune superioară, odată cu însuşirea caracterului „de masă”,

turismul şi-a câştigat locul între ramurile de vârf ale economiilor naţionale, în state de

pe toate continentele Globului. Turismul este unul dintre elementele căruia i se acordă

cea mai largă consideraţie în politica de dezvoltare economico-socială a statelor lumii,

prin prisma laturilor sale comerciale, ca factor recreator, de cunoaştere şi instruire.

Ritmurile înalte de dezvoltare pe care le-a cunoscut turismul începând cu a doua

parte a secolului XX, sunt consecinţa directă a dezvoltării celorlalte sectoare

economice. Astfel, dezvoltarea muncii şi a producţiei a impulsionat creşterea

veniturilor şi a puterii de cumpărare. Acestea, corelate cu creşterea bugetului de timp

liber, prin reducerea săptămânii şi a zilei de lucru, au creat premise viabile pentru

desfăşurarea actului turistic. Din punct de vedere economic, dezvoltarea turismului se

concretizează prin cererea unei game sporite de servicii şi bunuri de consum, cerere

care stimulează sectoarele producătoare şi prestatoare de servicii, antrenând o creştere

a activităţilor economice şi a consumului.

1.1. Concepte şi definiri în Geografia Turismului

În turism se disting două categorii de relaţii: relaţii materiale, care apar atunci

când turiştii recurg la anumite servicii plătite, şi relaţii imateriale (intangibile),

rezultate din contactul cu populaţia locală, cu civilizaţia, cultura, tradiţiile, instituţiile

publice etc. din ţara vizitată (Snack O., Baron P., Neacşu N. 2001). Pornind de la

aceste considerente, devine clar că turismul trebuie să fie definit în strânsă legătură cu

relaţiile complexe ce se sudează între turist şi zona de destinaţie (ţară, regiune,

localitate etc) precum şi între turist şi diferitele dimensiuni ale vieţii publice

(culturale, sociale, politice, economice).

De necontestat este rolul social şi cultural al turismului, fapt pentru care

subliniem importanţa democratizării accesului la turism, antrenarea maselor largi de

oameni ai muncii la activităţile turistice, promovarea constantă a unor forme de turism

în masă. Legislaţia multor state din lume recunoaşte dreptul la folosirea timpului liber

în scop turistic, în mod similar cu dreptul la muncă. Libertatea călătoriei şi a

turismului este un stimul ce trebuie conceput în armonie cu priorităţile, instituţiile

sociale şi tradiţiile fiecărui stat în parte.

Turismul este un fenomen cultural, deoarece cultura unei ţări, a unei naţiuni

reprezintă tot ce omul a creat până acum. Legătura dintre turism şi cultură poate fi

exprimată în diferite feluri: turismul este o funcţie, o manifestare a culturii, ceea ce

înseamnă că nu putem înţelege turismul contemporan fără a fi conştienţi de ceea ce se

petrece în cultura contemporană; turismul este un element permanent de cultură sau,

altfel spus, o cultură contemporană poate fi înţeleasă numai dacă este cunoscută prin

intermediul acţiunilor turistice (Uscatu T., Istrate I. 1995). Practic, turismul se

transpune într-un act de cunoaştere, de cultură, deoarece turistul acumulează, în

timpul deplasărilor sale dintr-un loc în altul, o apreciabilă cantitate de cunoştinţe din

cele mai variate domenii.

Marile concentrări de populaţie pe areale restrânse, obligativitatea unei părţi a

populaţiei de a muncii şi trăi într-o interdependenţă continuă, lipsa mişcării, stresul

cotidian şi efectele negative ale poluării chimice şi sonore, au contribuit la creşterea

dorinţei de exod temporar, într-un mediu, de regulă natural. În acest fel se

departajează locul de reşedinţă cu funcţia sa emitentă şi locul de destinaţie, cu funcţia

sa de primire, de receptare cu caracter temporar. Legătura între cei doi poli se face

printr-o deplasare într-un teritoriu de tranzit turistic. Acest proces se repetă la

intervale mai mult sau mai puţin regulate, materializându-se prin sosiri şi plecări.

Geografic, se constată îmbinarea a trei elemente:

1) deplasarea în scop turistic (componenta dinamică); 2) concentrarea în zonele

de destinaţie, cu deplasări de mică anvergură în orizontul local (componenta statică);

3) modificarea peisajului geografic ca urmare a activităţilor turistice, prin dotările

turistice cu caracter infrastructural.

Putem deci concluziona că, turismul este un fenomen social economic care se

manifestă sub forma unei circulaţii de masă cu caracter continuu, repetat sau periodic,

la diferite intervale de timp, din zona de provenienţă către cea de destinaţie turistică.

Treptat, pentru a definii întreaga complexitate a fenomenului turistic, s-a definitivat o

terminologie specifică. Dintre aceşti termeni specifici amintim:

- turism – fenomen social-economic definitoriu pentru societatea umană actuală, în

continuă creştere, care satisface nevoia umană de cunoaştere, de recreere şi recuperare

fizico-psihică în condiţiile unei civilizaţii solicitante, dar cu posibilităţi materiale

superioare pentru majoritatea populaţiei. Prin relaţiile generate de satisfacerea

nevoilor de consum ale călătorilor, turismul prezintă trăsăturile unui domeniu distinct

de activitate, constituindu-se, aşa cum apreciază unii autori, într-o ramură a economiei

naţionale, care prin specificul ei se integrează în sfera sectorului terţiar. Însă, turismul

cuprinde în sfera sa de acţiune o serie de activităţi de natura serviciilor şi anume:

furnizarea de informaţii, comercializarea de vacanţe, efectuarea unor prestaţii de

transport, cazare, tratament, agrement etc.

- turist – orice persoană care se deplasează în afara domiciliului său pentru un

interval de timp nedefinit, cu scopul principal al destinderii şi refacerii fizico-psihice.

Etimologic, termenul de turist este extrem de disputat, atât în limba engleză cât şi în

limba franceză, el având aproape aceeaşi semnificaţie: plimbare, călătorie, circuit.

Practic termenul englez derivă din limba franceză, iar utilizarea se datorează tinerilor

britanici care, în procesul de instruire trebuiau să efectueze călătorii pe continent

(grand tour). Experţii Ligii Naţiunilor consideră turist orice persoană care călătoreşte

timp de 24 de ore sau mai multe într-o ţară care nu este ţara domiciliului său stabil.

Uniunea Internaţională a Organismelor Oficiale de Turism (UIOOT) arată că – orice

persoană care vizitează un loc, altul decât acela de reşedinţă, pentru orice altfel de

motiv, altul decât acela de a exercita o activitate remunerată şi efectuând un sejur de

cel puţin o noapte (sau de 24 ore) poate fi considerat ca turist naţional; iar orice

persoană care se deplasează într-o altă ţară decât aceea în care îşi are reşedinţa

obişnuită, pentru orice alt scop, altul decât acela de a exercita o profesiune remunerată

în ţara în care pleacă este turist internaţional. Literatura de specialitate mondială

cunoaşte o bogată nuanţare a noţiunii de turist: excursionist, vizitator sau călător. De

reţinut este faptul că, Conferinţa ONU pentru călătorii internaţionale face distincţie

între turişti (vizitatori temporari care stau într-o ţară cel puţin 24 de ore) şi

excursionişti (vizitatori temporari care stau într-o ţară mai puţin de 24 de ore).

- patrimoniu turistic – reprezintă oferta efectivă a unui teritoriu însumând

elementele de potenţial turistic cu structurile de primire şi de infrastructură specifice.

Totodată putem include în sfera patrimoniului turistic şi factorii generali ai existenţei

umane: ospitalitatea, obiceiurile, varietatea şi calitatea serviciilor prestate pentru buna

desfăşurare a activităţilor turistice.

- potenţial turistic (componenta statică) – în viziunea Organizaţiei Mondiale a

Turismului şi a altor organisme de profil din cadrul Comunităţii Europene, potenţialul

turistic al unei ţări sau zone este dat de ansamblul componentelor naturale, cultural

istorice şi socio-economice care exprimă posibilităţi de valorificare în plan turistic,

oferă sau dau o anumită funcţionalitate teritoriului şi constituie premise pentru

dezvoltarea activităţilor de turism. În paralel cu potenţialul turistic circulă termenul de

fond turistic definit de către C. Zwizewski (1978) ca: totalitatea resurselor naturale,

socio-culturale şi istorice de valorificare turistică, ce alcătuiesc baza ofertei potenţiale

a unui teritoriu.

- baza tehnico – materială turistică – sau infrastructura turistică – reprezintă

totalitatea dotărilor tehnice şi edilitare necesare asigurării serviciilor reclamate de

buna desfăşurare a actului turistic. În cadrul bazei tehnico-materiale se includ:

structurile de primire - capacităţile de cazare şi alimentaţie publică, structurile de

agrement, structurile de tratament (în cazul turismului balnear), precum şi reţeaua de

servicii aferente turismului (transporturi turistice, servicii speciale). Unii autori includ

în cadrul bazei tehnico-materiale şi elemente ale infrastructurii generale: căile de

comunicaţie, reţelele de energie electrică şi termică, apă potabilă, canalizare, serviciile

poştale, bancare, medico-sanitare etc.

- fluxul turistic – este dat de mişcarea în teritoriu a vizitatorilor dinspre ariile de

provenienţă spre cele receptoare. Această mişcare în teritoriu (componentă dinamică)

este determinată de factorul uman, fiind nuanţată de către: volumul de participanţi,

posibilităţile materiale sau opţiunile psihologice ale acestora. Aceste însuşiri

creionează particularităţile generale ale fluxului turistic, respectiv: direcţia, ritmul şi

intensitatea.

- produsul turistic – însumează totalitatea bunurilor şi serviciilor indispensabile

bunei desfăşurări a activităţilor turistice. Produsul turistic îşi găseşte un corespondent

financiar, preţul acestui produs fiind dat de pachetul de servicii oferite spre consum în

desfăşurarea actului turistic. Produsele turistice se diferenţiază prin originalitate şi

specificitate, acest fapt atrăgând după sine o dezvoltare a unei clientele specifice.

- piaţa turistică – reprezintă aria de interferenţă a ofertei turistice cu cererea,

respectiv, a produsului turistic cu consumatorii săi. Ea se suprapune, în general,

zonelor receptoare, dar nu lipseşte nici în zonele de tranzit sau chiar în zonele

emiţătoare (îndeosebi în mediul urban). Componentele de bază ale pieţei turistice

sunt: 1) oferta turistică – exprimată în acest caz prin produsul turistic, ce include atât

fondul turistic cât şi serviciile turistice (transport, cazare, agrement etc); 2) cererea

turistică – ce include un volum potenţial de turişti modelat de o largă varietate de

factori de ordin demografic, socio-economic, psihologic (motivaţional) etc.

1.2. Geografia Turismului – obiect interdisciplinar de studiu

Obiectul de studiu al geografiei turismului este reprezentat de fenomenul

turistic cu toată complexitatea sa, respectiv deplasarea persoanelor către obiectivele

cu funcţie atractivă, din zona emitentă către zona receptoare, acolo unde are loc

consumul produsului turistic şi valorificarea elementelor de infrastructură.

Fenomenul turistic este condiţionat de trei mari categorii de premise care

influenţează circulaţia turistică:

a) fondul turistic – format din totalitatea factorilor de atracţie dintr-un teritoriu,

respectiv: obiective ale fondului turistic natural care aparţin reliefului, climei, apelor,

învelişului biogeografic şi obiective ale fondului turistic antropic, care pot fi cultural

– istorice, obiective economice, vestigii arheologice, monumente istorice sau

arhitectonice, colecţii de artă, colecţii ştiinţifice, valori etnografice şi folclorice,

obiective ştiinţifice şi religioase etc.

b) factorul uman – care îşi exprimă cerinţa pentru o formă de turism în funcţie

de nevoile socio-culturale şi posibilităţile materiale individuale. De exemplu,

populaţia urbană îşi manifestă nevoia de echilibru, de refacere fizică şi nervoasă la

care se asociază nevoia de divertisment şi de lărgire a orizontului spiritual. Toate

aceste nevoi sunt rodul modului de viaţă urban în care ritmurile cotidiene au creat o

nouă psihologie şi noi necesităţi de valorificare a timpului liber.

c) baza tehnico - materială – care vine în întâmpinarea doleanţelor turistice, atât

ale rezidenţilor cât şi ale non-rezidenţilor – reprezintă totalitatea amenajărilor

realizate, aici fiind incluse dotările şi serviciile turistice pentru cazare, alimentaţie

publică, sport, distracţie, recreere, dotările comerciale şi alte servicii publice, precum

şi transporturile ce fac legătura între zona rezidenţială şi zona de agrement. Prin acest

ansamblul de amenajări este valorificat, la parametrii optimi, fondul turistic natural şi

antropic.

Ca efect al tendinţei generale de evoluţie a societăţii omeneşti, fenomenul

turistic a intrat într-o fază accelerată de creştere, producând o interacţiune complexă,

specifică, la nivelul mediului geografic. În acest context, geografia turismului trebuie

să beneficieze de o informaţie conformă cu stadiul atins de fenomenul turistic, precum

şi cu tendinţa sa de evoluţie, fapt pentru care subliniem legăturile acestei discipline cu

celelalte ramuri ale geografiei.

De altfel, geografia turismului are un caracter puternic integrator, fiind

considerată pe bună dreptate o disciplină de sinteză geografică. Acest lucru este

subliniat şi de către dl. Pompei Cocean (Geografia Turismului, 1996) care arată că

domeniul său de studiu – mediu geografic – prin prisma activităţii sale şi a

fenomenelor social – economice condiţionate de valorificarea acestuia, se suprapune

tuturor celor trei ramuri ale geografiei –fizică, umană şi economică.

GEOGRAFIATURISMULUI

studiul fenomenului

turistic

FOND TURISTIC

RENTABILITATE

ECONOMICĂ

Res. turistice antropice

OmulRes. turistice

naturale

ProfitMobilităţi

Cadrul natural

VenitInfra

-structură

Geografia Fizică Geografia Umană

G. Economică Economie

Geo

mor

folo

gia

Bio

geog

rafi

a

Cli

mat

olog

ia

Hid

rolo

gia

Geo

graf

ia S

ocia

lă

Geo

graf

ia

Cul

tura

lă

Geo

graf

ia

Aşe

zări

lor

Geo

graf

ia

Popu

laţi

ei

Geo

graf

ia

Indu

stri

ei

Geo

graf

ia

Agr

icul

turi

i

Geo

graf

ia

Tra

nspo

rtur

ilor

Geo

graf

ia

Schi

mbu

rilo

r

Eco

nom

ia

Tur

ism

ului

Man

agem

ent

Mar

keti

ng

Stat

isti

ca

Geografia turismului – obiect interdisciplinar de studiu

Funcţionalitatea fenomenului turistic este de neconceput fără aportul factorului

uman. Turismul, în ansamblu, este o activitate specific umană, fapt pentru care este

bine de ştiut şi înţeles toate mecanismele care generează această activitate. În

clarificarea acestor probleme un rol hotărâtor îl are: geografia populaţiei (diferenţierea

populaţiei pe grupe de vârste şi condiţii sociale), geografia aşezărilor (diferenţierea

localităţilor turistice după structură şi funcţionalitate) şi geografia culturală (definirea

potenţialului antropic al turismului).

Totodată, subliniem relaţiile geografiei turismului cu principalele ramuri ale

Geografiei Economice, în special cu geografia transporturilor (căile şi mijloacele de

transport turistic), geografia schimburilor internaţionale (schimbul internaţional de

valori materiale şi spirituale) sau geografia agriculturii (produsele agro-alimentare

specifice oferite în procesul consumului turistic) etc.

Legătura cu geografia fizică se realizează prin intermediul resurselor turistice

naturale oferite de cadrul natural (relieful, clima, apele, vegetaţia şi fauna). Deşi,

teoretic, aceste elemente oferă un potenţial turistic inepuizabil, trebuie bine cunoscută

limita optimă până la care exploatarea turistică nu afectează trăsăturile şi structura

peisajului geografic (atenţia fiind concentrată asupra elementelor de vegetaţie şi faună

– componente epuizabile în decursul timpului).

Deloc de neglijat este caracterul interdisciplinar al geografiei turismului,

menţionând în acest sens legăturile sale cu istoria, biologia sau geologia care, prin

domeniul lor de studiu, întregesc potenţialul de atractivitate a unor regiuni. De

exemplu, în criteriile de identificare a potenţialului cultural – istoric de mare relevanţă

este poziţia etnologică (porneşte de la origini, până în contemporaneitate), precum şi

subiectul sau tema culturală (se referă la sursele de inspiraţie care au stat la baza

multor bunuri culturale şi care poate caracteriza o anumită cultură, în anumite

perioade de evoluţie istorică).

Pe de altă parte, fiind o ramură economică de prim rang, valorificând o serie de

resurse şi comercializând pe piaţă produse turistice foarte diverse, turismul este de

neconceput în afara limitelor de rentabilitate economică. Astfel, devine clară legătura

între geografia turismului, care studiază întreaga dimensiune a fenomenului turistic, şi

disciplinele economice care dictează normele unei bune funcţionări economice,

respectiv: economia turismului, statistica, marketingul şi managementul turistic.

TEMA 2. EVOLUŢIA FENOMENULUI TURISTIC

Turismul s-a constituit ca fenomen complex şi bine conturat abia în ultima jumătate

de secol. El a căpătat o amploare deosebită în contextul dezvoltării generale a

economiei şi societăţii la nivel mondial, remarcându-se atât prin ritmurile înalte de

creştere, cât şi prin prezenţa sa în spaţii geografice tot mai extinse. În acelaşi timp, în

special în ţările dezvoltate, condiţiile social – economice au determinat schimbări

importante ale comportamentului social. În acest context, una dintre caracteristicile

lumii contemporane este şi faptul că turismul a devenit o nevoie socială.

Nevoia de recreere, de îmbogăţire a cunoştinţelor culturale sau a vieţii spirituale

etc. sunt numai câteva dintre motivaţiile ce contribuie la generarea fenomenului

turistic. Asemenea aspiraţii sunt specifice oricărei colectivităţi umane. Ca urmare,

fenomenul turistic s-a manifestat în forme incipiente din cele mai vechi timpuri având

o dimensiune şi mod de manifestare specifice de la o etapă la alta.

2.1. Antichitatea greco – romană

Primele informaţii cu privire la existenţa unor activităţi ce pot fi considerate ca

forme arhaice de turism apar în operele marilor călători, istorici şi deopotrivă geografi

ca: Herodot, Strabon, Xenophon ş.a. Într-o primă fază turismul a fost de factură

religioasă şi medicală, aceste două atribute fiind strâns legate. Băile erau considerate

ca având efect purificator ceea ce s-a manifestat printr-un interes deosebit pentru

utilizarea apelor termale.

De asemenea, este bine cunoscută atracţia pentru întrecerile şi spectacolele

teatrale care se desfăşurau după un calendar precis. Astfel, în Grecia Antică un număr

mare de pelerini se îndreptau spre locurile sacre precum: Delfi, Dodona, Epidaur sau

Kos. Pentru întrecerile sportive erau renumite cele organizate la Delfi, în cinstea

zeului Apollo, Corinth, Nemeea, şi nu în ultimul rând cele de la Olimpia dedicate lui

Zeus. Jocurile Olimpice s-au desfăşurat fără întrerupere între anii 776 î.Hr. şi 393 d.

Hr. când apar şi primele forme de organizare a călătoriilor. Prin regulamentul

Jocurilor Olimpice toţi participanţii beneficiau de inviolabilitate la trecerea prin

diferite teritorii.

În Roma antică, interesul deosebit pentru activităţi de recreere a fost favorizat de

prosperitatea economică şi un anume echilibru în viaţa politică şi socială (renumita

pax romana), chiar dacă războaiele erau încă frecvente, dar cu tendinţa de localizare

la periferia imperiului. De asemenea, civilizaţia romană s-a remarcat şi printr-o

efervescenţă deosebită a vieţii urbane şi intensificarea schimburilor comerciale.

Dezvoltarea fără precedent a construcţiei de drumuri, creşterea gradului de siguranţă a

călătorilor, apariţia a numeroase hanuri şi locuri de popas au făcut posibilă deplasarea

până în cele mai îndepărtate zone ale imperiului.

Interesul romanilor pentru băile curative şi prezenţa lor în cele mai diferite

regiuni au dus la apariţia unor adevărate staţiuni termale, unele dintre ele renumite

până în zilele noastre: Vicky, Royat, Néris – les – Bains în Franţa; Aachen în

Germania, Bath (Acque Sulis) în Anglia; Herculane (Ad aquas Herculis Sacris) sau

Băile Geoagiu (Germisara, apoi Thermae Dodone). În jurul Romei, patricienii bogaţi

vizitau frecvent Ostia şi Insula Capri, iar în Campania a funcţionat o adevărată reţea

de băi termale.

Jocurile sportive şi spectacolele grandioase atrăgeau zeci de mii de participanţi

în amfiteatrele din Roma, Napoli sau Pozzuoli. De asemenea, nu poate fi omisă

prezenţa unor astfel de manifestări în marile cetăţi ale civilizaţiei din Asia Mică –

Efes, Pergam, Smirna sau Milet.

2.2. Perioada evului mediu până în secolul al XVII-lea

După căderea imperiului roman, turismul a renăscut cu dificultate pe parcursul

evului mediu. O serie de condiţii contradictorii au determinat evoluţia lentă a

fenomenului turistic. Pe de-o parte obscurantismul religios, ruralizarea accentuată a

societăţii specifică feudalismului, războaiele numeroase şi epidemiile frecvente au

frânat procesul de dezvoltare generală şi implicit turismul.

În acelaşi timp, interesele politice şi economice se îndreaptă spre regiuni tot mai

diverse şi mai îndepărtate. O contribuţie importantă la cunoaşterea a noi teritorii au

avut-o marii călători renumiţi în epocă, începând cu cei arabi şi continuând cu cei ale

căror nume au rămas înscrise în epopeea Marilor Descoperiri Geografice. Este o

perioadă în care se acumulează informaţii şi creşte interesul pentru lărgirea

orizontului de cunoaştere. Jurnalele de călătorie ale lui Marco Polo, Pigafetta ş.a.

vorbesc despre o lume fascinantă şi cu totul nouă.

Dezvoltarea unor puternice centre meşteşugăreşti şi a comerţului au favorizat

extinderea drumurilor şi creşterea numărului de călători. Aceştia din urmă erau cu

precădere negustori, mesageri, curieri regali, misionari sau ambasadori. Deplasările cu

caracter turistic erau nesemnificative şi antrenau persoane din păturile avute ale

societăţii, învăţaţi renumiţi, scriitori, artişti. Personalităţi marcante precum

Montaigne, Ronsard, Erasmus, Thomas More sau Francis Bacon au descris în operele

lor plăcerea de a călători, de a vedea şi de a câştiga noi experienţe.

Este de subliniat că singura manifestare care se înscrie în ceea ce înţelegem azi

prin turism este legată de deplasările în scop religios către marile centre de pelerinaj

din lumea creştină (Ierusalim, Santiago de Compostela, Roma), musulmană (Mecca)

sau a altor culte din spaţiul asiatic – Lhasa sau sanctuarele din India şi Indochina

pentru budişti, muntele Fuji pentru japonezi etc.

Totodată, în această perioadă, remarcăm apariţia unor lucrări ce evidenţiază

faptul că începe să se cristalizeze o concepţie nouă legată de scopul şi motivaţia de a

călători. Astfel, în 1130 apare o lucrare scrisă de călugărul Aimeri Picaud considerată

şi primul ghid turistic şi care indică pelerinajele pe cele mai sigure drumuri spre

Santiago de Compostela. La Roma, lucrarea „Mirabilia Urbis Romae” care prezenta

vestigiile antichităţii a apărut în 70 de ediţii în perioada dintre anii 1475 – 1600. De

asemenea, se poate menţiona şi ghidul „Le guide des chemins de France” publicat în

1552.

Spre sfârşitul perioadei, lumea aristocrată devine tot mai interesată de

vilegiatură şi de petrecerea timpului liber în alte locuri decât reşedinţa permanentă. În

acelaşi timp, reînvie gustul pentru staţiunile termale al căror număr începe să crească

şi devin tot mai frecventate.

2.3. Perioada engleză (secolul al XVIII-lea)

Secolul al XVIII-lea poate fi considerat perioada de naştere a turismului modern.

Ea este legată de creşterea deosebită a călătoriilor efectuate pe continent de către

tinerii aristocraţi englezi pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele şi a-şi desăvârşi educaţia.

„Faire le tour” devine o expresie consacrată, fie că este vorba de un „petit tour” care

cuprindea regiunea pariziană, fie un „grand tour” care se putea extinde pe valea

Loirei, zona Alpilor sau sudul Franţei.

Cuvântul francez „tour” a dat naştere verbului englez „to tour” cu sensul de a

călători de plăcere, iar mai târziu termenilor de „turism” şi „turist”. Aceşti termeni se

vor impune în limbajul curent abia la jumătatea secolului următor, o influenţă

deosebită în acest sens având-o romanul lui Stendhal „Les memoires d’un touriste”

publicat în 1841.

Englezii s-au distins printr-o dorinţă remarcabilă de a călători şi de a descoperi

noi locuri, noi peisaje şi privelişti. Ei pot fi consideraţi adevăraţi exploratori ai Alpilor

a căror imagine turistică au promovat-o cu entuziasm. De exemplu, în anul 1783, din

cei 1500 de vizitatori înregistraţi în staţiunea Chamonix, trei sferturi erau englezi. O

atracţie deosebită au exercitat-o Alpii elveţieni unde prezenţa turiştilor englezi este

consemnată tot mai frecvent în localităţi ce aveau să devină importante staţiuni

turistice (Grindelwald, Lautterbrunn, Loèche) ş.a. Totodată, ei au fost pionierii

turismului pe Coasta de Azur.

În sprijinul călătorilor englezi, în Franţa a apărut încă din anul 1672 o lucrare în

care se prezintă cele mai atractive trasee şi include un prim ghid de conversaţie

francez – englez. Asemenea preocupări se întâlnesc şi în Elveţia reprezentativă fiind

lucrarea „instrucţiuni pentru călătorii care vizitează gheţarii şi Alpii din cantonul

Berna” de Wyttenbach.

Un episod important îl constituie construirea în Anglia a primelor staţiuni

moderne ce aveau să devină modele de referinţă pentru cele ce se vor dezvolta pe

continent. Reprezentative în acest sunt staţiunile Brighton şi Bath, aceasta din urmă

transformându-se dintr-o aşezare medievală insalubră într-o staţiune termală de lux.

Situat într-o zonă depresionară, oraşul s-a dezvoltat iniţial în jurul băilor termale

extinzându-se rapid şi pe versanţi. Conceput şi realizat într-un stil arhitectural specific

epocii (stilul georgian), cu construcţii de anvergură dispuse în amfiteatru, Bath este

considerat şi în prezent ca unul dintre cele mai importante monumente de arhitectură

urbană din Marea Britanie.

2.4. Perioada modernă (secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea)

Secolul al XIX-lea s-a derulat sub impactul revoluţiei industriale care a generat

mutaţii deosebite în cele mai diverse compartimente ale vieţii social – economice.

Evoluţia transporturilor, creşterea gradului de urbanizare şi emergenţa unei noi clase

înstărite au constituit doar câteva din condiţiile favorabile dezvoltării turismului.

Transportul pe rutele comerciale tradiţionale evoluează prin refacerea

drumurilor şi îmbunătăţirea mijloacelor de transport. Creşte viteza de deplasare şi se

reduce durata călătoriilor. Se construiesc noi drumuri, unele dintre ele foarte

importante pentru deschiderea pe care o oferă către regiuni cu potenţial turistic

deosebit. Astfel, în Elveţia şi Austria numărul turiştilor a crescut spectaculos după

construirea drumurilor peste trecătoarea Simplon (1801 - 1805), peste Saint Bernard

cel Mic (1824) sau drumul Gotthard şi Alpenzellerstrasse (1830). Este perioada

dezvoltării explozive a transporturilor feroviare care cunosc o dinamică deosebită în

special către anii 1840 – 1860. Transportul este de zeci de ori mai rapid decât pe căile

rutiere şi apar primele trenuri de lux, de exemplu Köln – Salzburg şi mai târziu Orient

Expresul. De asemenea, perfecţionarea navigaţiei şi constituirea marilor transatlantice

au oferit, la începutul secolului XX, noi posibilităţi de recreere.

În secolul al XIX-lea funcţionau în Europa 160 de staţiuni turistice axate pe

turismul litoral şi balnear. De turismul litoral este legat numele unor staţiuni ca:

Brighton (Anglia), Ostende (Belgia), Trawemünde şi Warnemünde (Germania),

Dieppe, Deauville, Biarritz, staţiunile de pe coasta de Azur (Franţa), cele de pe riviera

italiană (San Remo, Portofino) sau cele situate pe litoralul rusesc al Mării Negre

(Ialta, Soci). De asemenea, se dezvoltă numeroase staţiuni balneare: Baden – Baden şi

Wiesbaden (Germania), Vichy şi Luchon (Franţa), Karlsbad şi Marienbad (Cehia),

Bad Ischl şi Badgastein (Austria), Spa (Belgia), Ramlösa şi San Sebastian (Spania)

ş.a. În Elveţia, în staţiunile climaterice deja renumite, încep să se practice şi sporturile

de iarnă (Davos, Saint – Moritz, Montana).

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX se dezvoltă turismul

sportiv care se impune ca o formă ce atrage un număr tot mai mare de peroane

interesate. În 1896 se desfăşoară la Atena prima ediţie, din epoca modernă, a Jocurilor

Olimpice, iar în 1924 are loc la Chamonix prima Olimpiadă a Sporturilor de Iarnă.

Este şi epoca raliurilor automobilistice (1920 este anul primului raliu de la Monte

Carlo) şi a concursurilor aviatice.

Creşterea numărului de turişti determină dezvoltarea fără precedent a reţelei

hoteliere. Majoritatea sunt hoteluri de lux pregătite să satisfacă la cele mai înalte

standarde gusturile protipendadei. Hotelul Ritz deschis la Paris în 1898 devine

prototipul hotelului de lux. Acest tip se extinde în primul rând în marile capitale: Ritz

din Londra şi Madrid, Grand Hotel şi Hotel de Louvre la Paris, Charing Cross Hotel

la Londra, Hotel Gellert la Budapesta, Waldorf Astoria la New York, Athenée Palace

la Bucureşti ş.a. Hotelurile de lux devin o adevărată emblemă şi carte de vizită pentru

numeroase staţiuni: Villa Eugenie şi Palais la Biarritz, Palatele Dandolo şi Danieli la

Veneţia, Negresco la Nisa etc.

Semnificativ pentru evoluţia fenomenului turistic este şi faptul că în această

perioadă se constituie şi se dezvoltă primele forme de organizare a activităţii turistice.

Iniţiatorul primei agenţii de voiaj a fost englezul Thomas Cook a cărui activitate

începe prin organizarea unor călătorii scurte pe calea ferată pentru participarea la

unele manifestări cu caracter religios. În 1845 organizează primele călătorii de

agrement spre Scoţia după care activitatea se extinde continuu prin asigurarea

transportului pentru vizitatorii Expoziţiei Universale de la Londra (1851) şi a celei de

la Paris (1855) care este şi prima călătorie pe continent. Organizează primele

croaziere în Egipt şi India şi primul voiaj în jurul lumii (1871 - 1872). La moartea sa,

în 1892, societatea care începuse cu 5 angajaţi, dispunea de 1700 de persoane care

lucrau în cele 160 de birouri şi agenţii răspândite în întreaga lume.

Modelul lui Thomas Cook a fost preluat în numeroase ţări unde se vor dezvolta

agenţii ce vor deveni nucleele unor prestigioase firme de turism. Este cazul Franţei,

Germaniei, Elveţiei, Suediei dar şi al SUA unde în 1872 se înfiinţează American

Express, birou de voiaj ce introduce cecurile de călătorie şi organizează deplasarea

primului grup de turişti americani în Europa.

O caracteristică a acestei perioade este legată de înmulţirea mijloacelor de

informare turistică. O lucrare de referinţă este ghidul germanului Baedecker

„Călătorie de-a lungul Rhinului, de la Strasbourg la Rotterdam” (1836). Apariţia

acestuia poate fi considerată actul de naştere a prestigioasei edituri „Baedecker” ale

cărei lucrări se înscriu şi în prezent în rândul celor mai apreciate şi căutate ghiduri

turistice. De asemenea, s-au impus prin calitatea lor ghidul englez „Murray” (1836) şi

cel francez „Joanne” (1865) care avea să fie difuzat mai târziu de editura Hachette,

devenind renumitul „Guide Bleu”.

La formele de organizare menţionate se adaugă înfiinţarea a numeroase asociaţii

şi societăţi ce au contribuit la promovarea turismului. Astfel, la sfârşitul secolului al

XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea se constituie asociaţii de alpinism

în numeroase ţări europene, creşte numărul şi activitatea firmelor de turism care încep

să-şi coordoneze activitatea dând naştere oficiilor naţionale de turism, primul

organism de acest fel fiind creat în Franţa în 1914 (în România, Oficiul Naţional de

Turism – ONT – a fost înfiinţat în anul 1924).

În concluzie, cu toate progresele înregistrate în domeniul infrastructurii şi al

organizării, numărul participanţilor la mişcarea turistică se menţine redus. Aria de

manifestare este relativ restrânsă predominând deplasările pe distanţă scurte şi medii

fiind utilizate mijloacele de transport colective. Clientela turistică este alcătuită

preponderent din persoane aparţinând claselor sociale cu venituri mari ceea ce conferă

turismului din această perioadă un pregnant caracter elitist. Motivaţia principală este

de recreere, chiar şi în cazul staţiunilor specializate (litorale, termale), un rol

important în atragerea turiştilor avându-l prezenţa cazinourilor, a organizării de

manifestări sportive sau culturale.

2.5. Perioada contemporană

Primele elemente care anticipează începutul unei noi etape de evoluţie a

turismului apar în SUA, în perioada interbelică, ca urmare a dezvoltării industriei de

automobile şi a unor condiţii socio – economice favorabile participării la turism. În

1930, existau în SUA două milioane de proprietari de autoturisme în timp ce în Marea

Britanie erau numai 132 000. Astfel, turismul automobilistic ia o mare amploare şi

contribuie la dezvoltarea reţelei rutiere şi a unor noi tipuri de spaţii de cazare de tipul

motelurilor. Zonele litorale şi staţiunile balneare reprezintă principala destinaţie dar

încep să se amenajeze şi zonele din jurul marilor oraşe. Existenţa unui sistem de

transport integrat între Canada şi SUA a dat naştere la primele fluxuri turistice

internaţionale semnificative.

La nivel mondial, perioada postbelică se remarcă în primul rând prin creşterea

explozivă a volumului deplasărilor turistice, care dacă în 1950 se cifrau la cca. 25

milioane în 1980 au ajuns la 285 milioane, deci de cca. 11 ori mai mare. Creşterea

numărului de turişti s-a realizat prin lărgirea considerabilă a sferei de atracţie.

Turismul a devenit accesibil tuturor categoriilor socio – profesionale indiferent de

nivelul veniturilor şi s-a diversificat participarea diferitelor categorii de vârstă, prin

implicarea tot mai largă a persoanelor tinere şi de vârsta a treia.

Ca urmare a acestor elemente se apreciază că turismul contemporan a devenit un

fenomen de masă şi a cunoscut un proces de democratizare în toate structurile sale. În

perioada 1960 – 1980 se dezvoltă şi se consolidează şi alte elemente. Astfel, se

elaborează şi se pun în practică programele naţionale de susţinere şi stimulare a

turismului, se dezvoltă şi se diversifică formele de turism, ia o mare amploare

turismul organizat. În acelaşi timp, se intensifică procesul investiţional atât la nivel

guvernamental cât şi din partea firmelor de profil iar, în paralel, cresc cheltuielile

individuale pentru turism. În special în ţările cu o economie dezvoltată, turismul a

căpătat un loc tot mai important în sistemul de valori socio-culturale ale comunităţilor

devenind o adevărată nevoie socială.

După anul 1980 are loc internaţionalizarea şi globalizarea activităţii turistice.

Acest proces este determinat în principal de două aspecte: pe de-o parte, se produc

consolidarea şi maturizarea pieţei turistice, cererea şi consumul turistic cunosc o

dinamică continuă, oferta turistică, exprimată prin produsul turistic, capătă tot mai

mult caracterele unui bun de larg consum inclus în circuitul schimburilor economice,

iar pe de altă parte, creşte rolul marilor companii de turism cu mare capacitate

financiară şi putere de decizie.

Deloc de neglijat este şi creşterea rolului turismului în economiile naţionale.

Ponderea sa în valoarea exporturilor mondiale a crescut de la cca. 5 % în 1988 la cca.

9 % în 1998. Este un important creator de venituri – din turismul intern şi de aport

valutar din turismul internaţional – având o contribuţie importantă la formarea

produsului intern brut. Turismul creează noi locuri de muncă atât directe cât şi în alte

activităţi, astfel că la un nou loc de muncă în turism apar încă 2 – 3 locuri în ramuri

auxiliare. Ca urmare turismul a devenit un factor de echilibru şi un instrument tot mai

eficace în realizarea programelor de dezvoltare regională.

TEMA 3. MODELE DE ORGANIZARE ŞI VALORIFICARE TURISTICĂ A

ZONELOR DE LITORAL

Turismul litoral a cunoscut o creştere continuă în toate ţările care dispun de

condiţii naturale specifice. Zonele de litoral prezintă astăzi o mare forţă de atracţie -

nu mai puţin de 50 % din numărul total al vacanţelor. Însă, consacrarea curei helio-

marine în practica turistică internă şi internaţională a cunoscut mai multe faze, fiecare

cu un specific propriu ca amenajare şi modalitate de valorificare turistică. Astfel, până

în 1930, amenajarea zonelor de litoral a trecut printr-o fază de pionierat prin

construcţia de locuinţe individuale izolate care mai târziu s-au constituit în mici

societăţi – nucleul primelor staţiuni litorale destinate exclusiv elitei societăţii

(clientelă cu posibilităţi financiare mari, dar redusă numeric).

A urmat faza de urbanizare a litoralului, extinsă pe o durată de cca. 30 – 40 de

ani, în care au apărut amenajări similare cu cele ale spaţiilor urbane, respectiv o

distribuţie liniară a construcţiilor de-a lungul coastelor. Această creştere puternică a

spaţiului amenajat se datorează expansiunii fenomenului turistic peste barierele

sociale (turismul de masă) şi a interesului manifestat de turişti faţă de zonele de litoral

care au stimulat investiţiile turistice. Ca efect al acestor investiţii în creştere, în anii

`60 - `70, s-a declanşat faza amenajărilor de mare amploare concretizată prin crearea

unor staţiuni integrate, complexe (elaborate pe baza unor programe complexe – vezi

cap. 4.2.1.), cu capacităţi de cazare cuprinse între 10 – 50 mii paturi şi echipamente

aferente necesare populaţiei permanente a staţiunilor respective. Referitor la aceste

amenajări complexe, în literatura de specialitate se vorbeşte despre „marile ziduri

litorale” (Spania, i-le Canare, Thailanda, Mexic etc.), ţărmul mării fiind dublat de un

lanţ de piscine, incluse în oferta hotelierilor.

Studii de caz

A. Litoralul mediteranean

Acest sector constituie cea mai extinsă zonă turistică pentru turismul estival,

remarcându-se printr-un potenţial natural şi antropic de excepţie (valorificat aproape

în totalitate), printr-o dotare turistică impresionantă (aproximativ 5 milioane de locuri

de cazare numai în hoteluri), prin numărul de turişti internaţionali sosiţi şi prin

valoarea veniturilor realizate. Amenajările turistice specifice se desfăşoară aproape

fără întrerupere între Gibraltar şi Bosfor, pe câteva mii de kilometri.

1) Litoralul mediteranean spaniol. În Spania, linia ţărmului mediteranean a

început să fie amenajată masiv după 1950, turismul litoral dezvoltându-se în mai

multe sectoare denumite local „costa”. Cea mai mare extensiune, între Gibraltar şi

Capo de Gata, o are Costa del Sol care prezintă un aspect puternic urbanizat

(fenomenul de marbellizare), spaţiul natural fiind complet transformat, până la

dispariţia elementului natural. Lanţul munţilor Sierra Nevada însoţeşte acest sector de

litoral şi constituie un paravan pentru masele de aer şi ca urmare aici climatul este

mult mai plăcut. În profil teritorial, zona a fost amenajată printr-un lanţ continuu de

staţiuni destinate în general turismului de masă (este o zonă în care s-au produs o serie

de efecte necontrolate în domeniul construcţiilor – spaţiu aglomerat şi multe clădiri de

10 etaje care se succed pe litoral). Dintre cele mai cunoscute staţiuni de pa Costa del

Sol amintim: Estepona, Marbella, Fuengirola, Benalmádena, Torremolinos, Torre del

Mar, Nerja, Almunécar, Torrenueva, Castell de Ferro, Almerimar, Roquetas de Mar

etc.

În staţiunea Estepona sectoarele de plajă însumează cca. 23 km, între acestea

remarcându-se: plaja La Rada, plaja El Cristo, plaja Marina – împărţită în două, pe de

o parte se află portul pentru nave de pescuit, iar în cealaltă parte portul pentru

ambarcaţiuni de agrement. Hotelurile sunt numeroase, predominând cele mari, cu un

număr mare de paturi (Gran Hotel Playabella, Los Duna Beach Hotel & Spa etc).

Staţiunea Marbella prezintă sectoare înguste de plajă din cauza densităţii mari a

clădirilor de peste 10 nivele care formează adevărate ziduri de beton paralele cu

marea. În şirul al doilea s-au dezvoltat şi proprietăţi private (case de vacanţă) ale unor

miliardari, mulţi dintre ei din lumea arabă, cu terenuri de sport, piscine, terenuri de

golf etc.

Între Cabo de Palos şi Cabo de la Nao se desfăşoară Costa Blanca, având ca

centru urban important oraşul Alicante, cu staţiuni renumite ca: Benidorm, Calpe,

Altea, Villajoyossa, Santa Pola, Torrevieja, La Manga de Mar Menor etc. În această

zonă predomină clientela stăină şi de vârsta a treia, capacitatea de primire fiind una

deosebită. De exemplu, staţiunea Benidorm poate găzdui până la 300 000 turişti /

serie, primind anual peste 3 milioane de turişti. Facilităţile deosebite oferite pentru

congrese, întâlniri de afaceri sau sportive, posibilităţile de cazare pe termen lung

(pentru pensionari care au avantajul de a se bucura de iernile blânde) fac din

Benidorm o staţiune privilegiată. Una dintre cele mai moderne staţiuni din zonă este

însă şi La Manga de Mar Menor, creată pe un cordon litoral, de 22 km lungime şi 300

m lăţime, ce închide parţial o lagună. Condiţiile naturale şi amenajările specifice sunt

favorabile practicării sporturilor nautice.

Mai spre nord, în zona golfului Valenciei, între Cabo de la Nao şi Cap de

Tartosa, se desfăşoară Costa del Azahar. Este o zonă care se adresează prioritar

turiştilor interni întrucât nu dispune de dotări complexe (numeroase case de vacanţă

cu proprietari spanioli). Dintre cele mai importante staţiuni din zonă amintim:

Vinaròs, Benicarló, Benicasim, Sagunto, Meliana, Denia, Cullera, Gandia, etc. Pe

lângă atracţiile specifice (cură heliomarină, sporturi nautice, scufundări acvatice) în

staţiunea Denia, la începutul lunii iulie, se desfăşoară un interesant festival când în

apropierea mării sunt eliberaţi câţiva tauri (la sfârşitul festivităţii ori tinerii

participanţi, ori tauri, ajung în mare !)

Între Cap de Tartosa şi Barcelona se desfăşoară Costa Doráda, cu centrul urban

Tarragona şi staţiunile maritime mai importante: Vilanova i la Geltrú, Calafell,

Torredembarra, Salou, L’Ametlla de Mar etc. Zona este puţin intrată în circuitul

internaţional prezentând importanţă pentru turismul intern. Amenajările turistice sunt

relativ puţine predominând, ca spaţii de cazare, campingurile (14 %).

La nord de Barcelona, până la Cap de Creus şi graniţa cu Franţa, se desfăşoară

Costa Brava, o zonă cu relief foarte variat şi atrăgător, respectiv un ţărm foarte

dantelat cu promontorii muntoase ce alternează cu mici golfuri şi zone de plajă. Este o

regiune de tradiţie a coastei mediteraneene, cu staţiuni cunoscute încă din secolul

XIX. În prezent, regiunea este bine acoperită cu căi de comunicaţie, preţul este

accesibil, fapt pentru care este preferată de turiştii francezi. Dintre cele mai cunoscute

staţiuni amintim: Tossa de Mar, Lloret de Mar, Blanes, Roses, Mataró, Callela etc.

Unele au apărut fie pe locul unor vechi localităţi pescăreşti, fie „ex-nihilo” (ex:

Callela).

Turismul litoral spaniol este bine reprezentat şi în zona insulară – arhipelagul

Balearelor (i-le: Mallorca, Menorca, Ibiza). Se remarcă atât centrele urbane de interes

turistic: Palma de Mallorca şi Ciutadella, cât şi staţiunile maritime: Camp de Mar,

Mahón, Santa Eulalia del Rio, Cala Millor, Port de San Miguel etc. În zona insulară,

se remarcă numărul foarte mare al caselor de vacanţă (peste 2 milioane).

2) Litoralul mediteranean francez (riviera franceză) este cea mai veche în

ordinea intrării în circuitul turistic internaţional şi a amenajării. Cea mai cunoscută, ce

cuprinde staţiuni turistice de talie internaţională este Coasta de Azur (Côte d’Azur),

unde anual sosesc cca. 10 milioane turişti (dintre care, mai mult de jumătate la Nice).

Pe o lungime a ţărmului de cca. 150 km se desfăşoară mai multe staţiuni, între care:

Saint Tropez, Sain Raphaël, Cannes, Antibes, Nice, Menton, Grasse Ville Franche,

Monte Carlo etc.

Oraşul Nice s-a dezvoltat pe locul unei vechi aşezări din perioada romană,

evoluând ca aşezare pescărească, iar din secolul XIX se consacră ca staţiune turistică

(o contribuţie deosebită la dezvoltarea aşezării ca staţiune turistică au avut englezii

care au construit aici primele stabilimente turistice, respectiv, renumita „Promenade

des anglais” care la sfârşitul secolului XIX totaliza 1 km lungime). Oraşul s-a extins

teritorial după cel de-al doilea război mondial, iar „promenade des anglais” s-a extins

cu încă 9 km spre vest, însoţită de un front de construcţii noi (apartamente

semirezidenţiale).

Coasta de Azur este o regiune care înregistrează una dintre cele mai intense

activităţi turistice la nivel mondial şi, totodată, cea mai solicitată zonă turistică din

lume (un raport de 100 de turişti / 1 locuitor). Densitatea mare a amenajărilor turistice

a creat, în timp, o serie de probleme între care: aglomeraţia, suprasaturaţia, degradarea

mediului geografic. Între soluţiile găsite pentru estomparea acestor efecte negative a

fost şi aceea de prelungire a amenajărilor litorale dincolo de St. Tropez, până la

Toulon, unde câmpia litorală se lărgeşte foarte mult, prin lucrări de amenajare

turistică de tip „ex-nihilo”, pe coasta litorală a provinciilor Rousillon şi Languedoc.

Astfel, spre sud (dincolo de Cap Camarat) au apărut noi sectoare de coastă: Côte

du Maure, cu staţiunile Hyéres, Le Lavandou, Le Canadel etc.; Côte d’Azur – Varois,

între gurile Rhônului şi Toulon, cu staţiunile: Cassis, La Ciotat, Bandol, Sanary – sur

– Mer, precum şi marele centru urban – portuar Marsilia; Côte d’Ametist, cuprinzând

mari complexe turistice în Delta Rhônului, cu staţiunile: Port Camargue, La Grande

Motte, Sète, Le Cap d’Agde, Gruissan, Narbone; Côte Vermeille, care continuă

amenajările turistice până la graniţa cu Spania, prin staţiunile: Port Barcarès, Canet,

Banyuls, Callioure etc.

3) Litoralul italian a intrat în circuitul turistic de timpuriu, amenajările pentru

turismul litoral reprezentând un model pentru multe dintre ţările mediteraneene.

Primele eforturi de amenajare a litoralului în scop turistic s-au materializat în zona

Golfului Genova, respectiv în două sectoare (riviere): Riviera di Ponente, ce se

desfăşoară de la graniţa cu Franţa şi până la oraşul Genova, cu staţiuni cunoscute ca:

Bordighera, San Remo, Albenga, Savona, Imperia etc., şi, dicolo de oraşul Genova,

Riviera di Levante, cu staţiunile: Portofino, Sestri Levante, Nervi, Rapallo, Chiavari

etc.

Riviera Ligurică se continuă de la La Spezia, spre sud, până la Viarreggio,

printr-o serie de staţiuni litorale moderne. Aici peisajul este unul deosebit, munţii se

termină foarte abrupt în zona litorală, dând naştere unui ţărm abrupt, cu mici golfuri în

care s-au făcut amenajări de tip „marinas”, de unde şi numele staţiunilor din această

zonă: Marina di Carrara, Marina di Massa, Marina di Pietra Santa etc.

Spre sud, prezintă importanţă pentru turismul litoral zona Golfului Napoli, cu

staţiuni maritime importante ca: Torre del Greco, Castellamare, Sorento etc.

Amenajări importante sunt şi în insulele din zonă: Capri (Anacapri) şi Ischia (Ischia

Porto). În provincia Calabria, în partea sudică a Italiei, în planul de revigorare

economică a regiunii s-a considerat necesară amenajarea unor staţiuni turistice,

funcţionând în prezent: Lido di Copanello, Gioia Tauro, Leuca, ş.a.

Pe coasta Mării Adriatice, o reţea mai densă de staţiuni funcţionează între

Trieste şi Rimini, dintre cele mai importante amintind: Jesolo, Chiogia, Marina di

Ravenna, Cervia, Cesenatico, Igea Marina, Bibione, Milano Maritima etc.

4) Litoralul croat. Cuprins între paralele de 420 60’ şi 450 40’ latitudine nordică,

zona litoralului croat se găseşte pe aceleaşi coordonate geografice ca Rimini, San

Rémo, Monaco, Nisa, Avignion. Turismul balnear maritim este practicat intens pe

litoralul estic al Mării Adriatice căruia relieful calcaros şi numeroasele insule ce

însoţesc ţărmul croat îi conferă un pitoresc deosebit, completat de numeroase vestigii

istorice. Staţiunile se ţin lanţ, din nord (Pen. Istria) până în sud: Opatija, Split,

Makarska, Dubrovnik.

Istria este cea mai mare peninsulă a coastei croate şi datorită reţelei de transport,

ce asigură legătura cu ţările vecine, Italia şi Austria, a devenit principala destinaţie

turistică a ţării. Pe coasta vestică a Istriei se întinde cea mai vizitată staţiune

climaterică – Poreč – ce beneficiază de mari complexe hoteliere: Plava Laguna şi

Zelena Laguna, situate în apropierea oraşului de-a lungul coastei, păstrând centrul

istoric intact. O a doua staţiune ca importanţă a Istriei este Rovinj care iniţial a fost

construită pe o insuliţă. Strâmtoarea îngustă care despărţea insuliţa de continent a fost

construită şi amenajată în secolul al XIII-lea. Chiar în afara oraşului se întinde Zlatni,

un minunat parc ce permite accesul în câteva golfuri izolate pentru înot. La jumătatea

distanţei dintre Poreč şi Rovinj se întinde Vrsar (lângă Koversada) cea mai mare plajă

de nudism din Europa.

Golful Kvarner reprezintă cea de-a doua mare zonă turistică a litoralului

croat cu staţiuni importante ca Opatija, Crikveniča şi Novi Vinodolski – care au mai

fost numite şi cele trei riviere. La acestea se adaugă şi staţiunile Lovran şi Kraljeviča.

Toate aceste staţiuni beneficiază de plaje extinse cu pietricele, completate de condiţii

bune de cazare şi facilităţi de recreere şi odihnă. Opatija este cea mai veche staţiune

turistică a Croaţiei şi se află la 14 km vest de Rijeka, fiind perla litoralului croat. În

prezent numără o populaţie de peste 10 000 locuitori. Opatija era staţiunea cel mai

mult căutată în timpul dominaţiei austro-ungare, fapt pentru care multe hoteluri

frumoase şi case rezidenţiale au fost construite atunci.

Dalmaţia este reprezentată de staţiunile de pe Riviera Makarska. Aceasta se

întinde pe o distanţă de 60 km între oraşele Brela şi Gradač, cu principala staţiune

Makarska ce reprezintă nucleul turismului în Dalmaţia. Lângă Dubrovnik, cel mai

important centru al regiunii sudice a Croaţiei, un grup de insuliţe cu liber trafic

(cunoscute sub numele de Elaphites) oferă plaje izolate şi condiţii excepţionale de

cazare pentru turişti. La sud de Dubrovnik se află Cavtat o frumoasă staţiune destinată

petrecerii de vacanţe, ce dispune de numeroase plaje şi hoteluri. Zona staţiunii Cavtat

este cea mai atractivă din cauza vegetaţiei mediteraneene care acoperă toată regiunea.

Un alt avantaj îl constituie apa nepoluată a mării dar şi mixtura de stiluri de

arhitectură, noi şi vechi.

5) Litoralul estic mediteranean (ţărmul Mării Egee). Printre statele din bazinul

Mării Egee care atrag anual un volum impresionant de turişti se remarcă Grecia şi

Turcia. Litoralul continental al Greciei şi arhipelagurile sale din Marea Egee sunt

vizitate anual de peste 10 milioane turişti. În zona continentală se remarcă staţiuni de

tradiţie: Platamonas, Kalamata, Nafptio, Loutra, Stamio etc., dublate de o generaţie

mai nouă de staţiuni în zona Muntelui Olimp: Paralia Katerini, Nei Pori, Olimpic

Beach, Calidea etc. În zona insulară, cunoscute sunt staţiunile: Lindos, Hios, Rodos

(i-la Creta), Kerkira (i-la Corfu), Thermi, Thassos, Zakinthos (i-la Lesvos) etc.

Din a doua jumătate al deceniului al nouălea al secolului XX, Turcia se apropie,

ca volum de sosiri turistice internaţionale de Grecia (9 milioane turişti străini în

1998). Turismul litoral este întreţinut de staţiuni moderne, bine amenajate, între care:

Kuşadasi, Marmaris, Antalya, Gönen, Çanakkale, Cesme etc. Potenţialul turistic este

dublat de numeroase obiective turistice istorice şi culturale, vestigii istorice elenistice,

romane şi precreştine: Troia, Efes, Pergam, Milet, Halicarnas (Bodrum) etc.

6) Litoralul sudic mediteranean (ţărmul african). Ţările Magrebului reprezintă

principala arie receptoare de turişti din Africa (peste 70 % din volumul sosirilor

turistice), aceasta datorându-se în bună parte plajelor însorite iarna, deşertului şi

vestigiilor antice. Pentru turismul litoral, importantă este Coasta de Cristal din

Tunisia, cu staţiuni turistice ca: Jebel Oust, Zaghouan sau Sidi Bou Said. Potenţialului

natural din această zonă i se adaugă cel antropic, respectiv numeroase monumente

islamice, ruine feniciene şi romane la Cartagina şi Tunis. În Maroc, coasta

mediteraneană este mai puţin valorificată decât cea atlantică (cunoscute fiind aici

staţiunile maritime: Agadir, Dar Bonazza, Bon Knadel ş.a.), amenajări turistice pentru

turismul litoral dezvoltându-se în împrejurimile oraşului Tanger.

B. Litoralul atlantic

Amenajările specifice turismului litoral sunt prezente atât pe faţada estică

(litoralul atlantic european) , cât şi pe cea vestică (SUA – cu un maxim de dezvoltare

în peninsula Florida).

1) Litoralul est atlantic (european). Cele mai importante zone amenajate pentru

turismul estival sunt cuprinse pe litoralul sud-vestic şi nordic al Spaniei, litoralul

portughez şi litoralul vestic al Franţei. Sectorul sud-vestic litoral spaniol poartă

numele de Costa de la Luz şi se desfăşoară între Punta del Carnero şi Punta de San

Antonio (la graniţa cu Portugalia). Este zona frecventată des de turişti marocani şi

portughezi, dintre staţiunile maritime amintind: Tarifa, Barbate, Conil de la Frontera,

Chiclana de la Frontera, Rota, Chipiona, Sanlúcar de Barrameda, Torre de la Higuera,

Palos de la Frontera.

Litoralul nord-vestic spaniol se desfăşoară la nord de Punto de Santa Tecla.

Până la Cabo Bares staţiunile turistice maritime prezintă o densitate mare (Baiona,

Ferol, Cangas, Sanxenso etc.), potenţialul lor natural fiind unul deosebit (ţărm de tip

riass). Între Cabo Bares şi graniţa cu Franţa, ţărmul este în general abrupt, cu faleză, şi

oferă puţine locuri prielnice pentru turismul litoral. Staţiunile sunt localizate la

distanţe relativ mari între ele, dintre acestea amintind: Ribadeo, Ribadesella, Laredo,

Algorta etc. Este o zonă destinată fluxului intern de turişti, dintre turiştii internaţionali

care ajung în zonă, cei mai numeroşi sunt francezii.

În Portugalia, turismul litoral e reprezentat pe toată coasta atlantică prin

staţiuni cu tradiţie legate de servirea populaţiei din oraşele importante din apropiere

(de exemplu, pentru oraşul Coimbra, staţiunea Figueira da Foz, iar pentru oraşul Porto

Matosinhos sau Foz da Douro). În partea de sud-vest a ţării, amenajarea turistică este

redusă (predominând amenajările ieftine, de tip camping), singura staţiune importantă

fiind Sines. Mult mai importantă este Costa de Lisboa, cu o calitate superioară a

serviciilor şi un număr ridicat de vizitatori, dintre cele mai cunoscute staţiuni de aici

amintind: Sesimbra, Oeiras, Estoril ş.a. În partea de nord-vest a ţării se desfăşoară aşa

numita Costa Verde. Aici însă, densitatea staţiunilor maritime scade, mai cunoscute

fiind: Figueira da Foz, Matosinhos, Vila Praia, Vila da Conde, Viana do Costelo ş.a.

Litoralul francez de la faţada atlantică se desfăşoară la nord de Cap Higuer şi

cuprinde mai multe sectoare. Primul sector este reprezentat de Côte d’Argent, cu

staţiuni maritime vechi şi foarte cunoscute: Biarritz, Arcachon, Hassegor, St. Jean de

Luz ş.a. La nord de Côte d’Argent, pe o lungime de cca. 200 km, se desfăşoară cea

mai lungă plajă ce corespunde regiunii Aquitania. Această regiune este reprezentată

prin dune de dimensiuni mari (10 m) cu un peisaj unic, însă cu un echilibru foarte

fragil. Ca urmare, în această zonă au apărut doar staţiuni de mici dimensiuni.

În zona estuarului Gironden se remarcă staţiunile: La Rochelle (centru medieval

valoros şi cel mai mare port pentru ambarcaţiuni sportive de pe litoralul Atlantic), Ile

d’Oléron, Ile de Ré, Les Sables d’Olonne ş.a. Alte staţiuni s-au dezvoltat în zona

estuarului Loirei (La Baule), iar în sudul peninsulei Bretania au apărut pentru prima

dată staţiunile bazate pe talasoterapie: Quiberon, Carnac, Quimper. De asemenea, în

zona estuarului Senei au fost amenajate câteva staţiuni maritime, unele din secolul

XIX, cum ar fi: Honfleur, Deauville, Trouville, Dieppe, Boulogne sur Mer, Calais

ş.a., ce şi-au păstrat alura tradiţională.

2) Peninsula Florida, prin climatul său subtropical, deosebit de favorabil, şi

prin infrastructura de excepţie, reprezintă principalul pol de atracţie pentru turismul

estival la Atlantic şi Golful Mexic. Sezonul în Miami, limitat în trecut doar la iarnă, a

fost schimbat cu timpul de imensul număr de oameni care s-au mutat aici, de evoluţia

rapidă a modei şi de filmări. Dar şi azi, cel mai popular sezon este tot iarna, între luna

decembrie şi mai când temperaturile sunt cuprinse între 16 şi 300 C iar precipitaţiile

sunt foarte reduse. Majoritatea turiştilor vin aici pentru plaja Miami care este

poziţionată de-a lungul Golfului Biscayne.

Zona Miami include oraşul propriu-zis, plaja Miami şi cartierele distincte

Mica Havană şi Micul Haiti. Aeroportul Internaţional din Miami este clasificat ca

fiind cel mai mare din punct de vedere al traficului de mărfuri şi este cel de-al treilea

din punct de vedere al numărului de pasageri. Portul Miami este cel de-al doilea port

ca mărime, pentru croaziere, având în jur de 3,2 milioane de pasageri anual.

Statisticile au arătat că rata închirierilor a crescut semnificativ în ultimii 5 ani, cu o

creştere de 17 % astfel încât în 2001 era de 2200 $/km2.

Situată pe o insulă de 10 mile lungime şi 1-3 mile lăţime, Plaja Miami este locul

ideal unde se poate profita de oportunităţile recreaţionale ale sudului Floridei,

devenind o destinaţie a turismului internaţional. Se întinde pe 19 km, fiind ataşată

oraşului Miami, situată în estul acesteia. Ziua, sute de oameni stau întinşi la soare pe

plajă sau la piscine, ori fac sporturi nautice, cumpărături sau vizitează diferite locuri.

Seara, cluburile, teatrele, restaurantele, oferă vizitatorilor mai multe moduri de a se

distra. Plaja Miami este una dintre cele mai frumoase zone, apa este limpede şi

călduţă, nisipul aproape alb, dar cel mai important este că această plajă este destul de

mare pentru a face faţă mulţimii de turişti. „Promenada” se află în extremitatea estică

a oraşului, fiind cunoscută ca un loc potrivit pentru şedinţe foto. Faimoasele

Everglades şi Parcul Naţional Biscayne sunt în apropiere ca şi celebrul Coconut

Groove, frumoasa barieră de corali şi moderna plajă sudică. Şirul de insule din sudul

Miami au fost odată recife de corali aflate sub apă. Ele sunt cunoscute şi azi pentru

grozavele scufundări şi pentru viaţa marină complexă. Legate de Miami, şirul de

insule se termină cu Key West (Cheile Vestului), ţinutul legendar al lui Hamingway.

Key West, la 258 km de Miami este cunoscut ca fiind un paradis tropical cu o agitată

viaţă de noapte care a suferit transformări de-a lungul timpului datorită invaziei

turistice.

Plaja Miami găzduieşte mai mulţi turişti decât oricare altă zonă din ţinutul

Miami Dade. Plaja din sud atrage în jur de 7 milioane de turişti în regiune, făcând-o

astfel una din cele mai populare destinaţii din sudul Floridei. Din aceşti 7 milioane

turişti aproximativ 1 milion stau în hoteluri din South Beach şi aproximativ 3,5

milioane stau la hoteluri în Miami Beach. Din cele 20 000 de camere hoteliere

aproximativ 9 000 sunt în sudul Miami Beach (119 proprietari). În fiecare an

hotelurile din Miami găzduiesc în jur de 35% din cei aproximativ 10 milioane de

turişti ce vizitează Miami. Împreună cu milioanele de vizitatori din regiune, cei

aproximativ 7 milioane ce vizitează plaja sudică fac ca această zonă să fie numărul

unu din punct de vedere al numărului de turişti din sudul Floridei, şi pe locul doi după

Disney din punct de vedere al popularităţii Vizitatorii sunt punctul esenţial al

prosperităţii economice pe care Miami Beach a întâlnit-o în ultimii ani, contribuind cu

cca 11 miliarde $ anual la bugetul zonei.

TEMA 4. MODELE DE ORGANIZARE ŞI VALORIFICARE TURISTICĂ A ZONELOR MONTANE

Creşterea ca importanţă a spaţiului montan în ansamblul general al cererii de

vacanţe turistice, a generat o serie de preocupări ale specialiştilor în scopul exploatării

pentru turism a acestei destinaţii, într-un mod eficient, şi pentru valorificarea

imensului potenţial natural şi socio – cultural. De altfel, exploatarea în scop turistic a

zonelor montane de pe piaţa internaţională, evidenţiază faptul că, investiţiile în acest

segment s-au îndreptat spre acele locuri care îmbinau într-un mod armonios condiţiile

naturale cu cele sociale şi economice (în special în state dezvoltate economic), cum ar

fi: ţările alpine europene, Japonia, SUA sau Canada.

Echiparea turistică a spaţiului montan

În amenajarea staţiunilor montane o atenţie deosebită s-a acordat structurilor de

cazare (care îmbracă forme diverse – hoteluri, pensiuni, case de vacanţă), structurilor

de alimentaţie publică (restaurante cu specific, specializate în gastronomie locală, şi

unităţi situate în apropierea pârtiilor – „aux pieds”), precum şi dotărilor specifice

practicării schiului (amenajarea pârtiilor de schi, instalaţii de transport pe cablu ş.a.).

Amenajarea domeniului schiabil, în procesul mai larg de amenajare a spaţiului

montan, reprezintă punctul de plecare în realizarea unei staţiuni turistice pentru

sporturi de iarnă. În acest sens, se are în vedere o serie de parametrii între care:

numărul pârtiilor de schi, lungimea pârtiilor de schi, în total şi pe categorii (schi alpin,

schi fond), transportul turiştilor către pârtiile de schi prin intermediul instalaţiilor de

transport pe cablu (teleferice, telecabine, telescaune, teleschi), precum şi alte

echipamente auxiliare (tancuri pentru fabricarea zăpezii artificiale, tancuri de bătut

zăpada etc.).

În profil teritorial, Franţa deţine primul loc în ceea ce priveşte lungimea

domeniului schiabil (1900 km), urmată de Elveţia (1800 km), Italia (1350 km) şi

Austria (1050 km). Ca tendinţă specifică pieţei turistice internaţionale, se remarcă

crearea unor domenii schiabile comune (Ţigu Gabriela, 2001), care permit asigurarea

accesului din două sau mai multe staţiuni, prin instalaţii de transport pe cablu, către

domeniile schiabile amenajate, ca de exemplu: zona Courmayeur (Italia), cu aproape

800 km de pârtii; Les Trois Vallées (Franţa - Italia), incluzând staţiunile Meribel,

Courchevel, Les Menuires, Le Praz, Val Thorens ş.a.; Mont Blanc (Franţa), cu 700

km de pârtii şi Les Portes du Soleil (Elveţia - Franţa), cu 650 km de pârtii; zona

Salzburg (Austria) cu 770 km pârtii de schi alpin etc.

Asociat schiului – ca formă majoră de recreere în staţiunile pentru sporturi de

iarnă – se dezvoltă o serie de echipamente şi servicii auxiliare, respectiv: şcoli de schi

pentru fiecare categorie de vârstă, echipamente de agrement sau întreţinere a formei

fizice - „après-ski”- săli de sport, piscine, saune, patinoare artificiale, centre de

echitaţie, diverse, etc. Pe de altă parte, un interes deosebit se acordă diversificării

ofertei pentru sejururile din perioada caldă a anului prin promovarea schiului pe iarbă

sau pe gheţari (vara), prin amenajarea unor trasee montane şi de alpinism, organizarea

de manifestări cultural artistice (spectacole, festivaluri, concursuri etc.), organizarea

stagiilor de cantonament pentru sportivii de performanţă, amenajarea de terenuri de

sport, golf, sporturi nautice, deltaplanorism, turism speologic (amenajarea peşterilor),

programe de vânătoare şi pescuit etc.

Studii de caz

A. Munţii Alpi

Regiunea turistică alpină reprezintă un etalon în turismul montan european şi

mondial, fiind axată, în principal, pe practicarea sporturilor de iarnă şi, secundar, pe

turismul balnear, prin valorificarea izvoarelor minerale. Amenajările turistice

completează şi valorifică superior un peisaj natural deosebit, Alpii impunându-se prin

altitudini relativ mari (frecvent peste 2500 m), cu relief alpin marcat de prezenţa a

numeroşi gheţari şi lacuri glaciare. Cele mai importante forme de organizare turistică

a staţiunilor montane pentru sporturi de iarnă sunt prezente în Franţa, Italia Elveţia şi

Austria.

1) Turismul în Alpii Francezi. În această regiune sosesc anual cca. 7 milioane

turişti (în cea mai mare parte din ţările vecine).Turismul a beneficiat de mai multe

elemente de favorabilitate între care: a) configuraţia specifică a reliefului cu un grad

ridicat de accesibilitate dat de prezenţa văilor largi orientate de la vest la est, care au

permis accesul relativ uşor în părţile cele mai înalte ale munţilor (ex: valea râului

Isére); b) gradul ridicat de umanizare, respectiv existenţa unei reţele de aşezări umane

foarte vechi, cu activităţi economice complexe, acestea constituindu-se într-un fond

favorabil dezvoltării turismului.

Cele mai vechi forme de turism din zona Alpilor Francezi au fost legate de

turismul lacustru şi balnear. Printre staţiunile de renume se înscriu cele de pe malul

Lacului Geneva, respectiv Evian - les - Bains şi Thononne - les - Bains. Pe malul

Lacului Annecy, în Alpii de Nord, se dezvoltă staţiunea balneo - climaterică Annecy,

în prezent un oraş cunoscut printr-o economie bazată pe producţia de articole sportive

şi industrie de lux (ceasuri, bijuterii etc.). Pe malul lacului Bourget s-a dezvoltat

staţiunea Aix - les - Bains, sărurile medicinale extrase din apele lacului fiind utilizate

de foarte multă vreme. Alte staţiuni pentru turismul balnear sunt: Vichy (pe malul

lacului Albèr), Bride - les - Bains (specializată în tratarea obezităţii), Molit - les -

Bains (pentru recuperare şi întreţinerea condiţiei fizice), Divonne - les - Bains,

Briançon etc.

Însă, cele mai importante planuri de amenajare turistică a Alpilor s-au

materializat în apariţia staţiunilor climaterice, orientate pentru sporturi de iarnă. O

primă generaţie a unor astfel de staţiuni s-a dezvoltat în secolul XIX şi prima jumătate

a secolului XX, oarecum spontan, având ca centru o localitate agro – pastorală

preexistentă. Sunt localizate la cca 1000 m, pe terase sau pe un fund de vale, cu un

spaţiu schiabil de până la 1500 m. Cea mai veche staţiune este Chamonix (prima

gazdă a Jocurilor Olimpice de iarnă, în 1924), în prezent, beneficiară a peste 35 000

de locuri de cazare şi numeroase instalaţii mecanice, care asigură o frecvenţă de peste

1600 schiori / oră, un patinoar acoperit, 3 piste pentru bob, trambuline de sărituri cu

schiurile etc. Zona a cunoscut o dezvoltare explozivă după 1964 când, pe sub masivul

Mont Blanc, a fost construit un tunel (11,6 km lungime), astfel că, în aval şi în amonte

s-au dezvoltat şi alte staţiuni.

După 1960, încep să apară şi alte staţiuni, create oarecum pe loc gol, însă

localizate în imediata vecinătate a unei localităţi permanente, cu un spaţiu schiabil

până la 2000 m. Dintre cele mai cunoscute aşezări din această generaţie amintim:

Alpes d’Huez, Meribel, Val d’Isère, Courchevel, Les Deux Alpes etc. A urmat

generaţia staţiunilor de mare altitudine, create pe loc gol („ex - nihilo”) sau construite

„din toate piesele” (integral), până la 1800 – 2000 m. S-a urmărit extinderea spaţiului

schiabil până la 3000 – 3500 m şi chiar mai mult. Dintre acestea amintim staţiunile:

La Plagne, Tignes, Super Tignes, Morzin - Avoriaz, Les Arcs, Flain, Isola, Isola 2000

etc.

În topul staţiunilor după numărul de pârtii de schi alpin se află: La Plagne (107

pârtii), urmată de Alpe d’Huez (102), Les Arcs (97), Meribel şi Courchevel (fiecare

cu câte 91), Flaine şi Morzine – Avoriaz (fiecare cu câte 80), Les Deux Alpes şi La

Clusaz (cu câte 75), Val d’Isère (67) etc. De asemenea, după numărul total al

instalaţiilor de transport pe cablu, remarcăm domeniile schiabile: Les Trois Valees

(455), Chamonix (307), Mégève (180) etc. Multe dintre aceste staţiuni se remarcă

printr-o mare capacitate de cazare, cum ar fi, de exemplu: Meribel (39 330 locuri de

cazare în 1997), Chamonix (37 000), Courchevel (32 500), sau La Plagne şi Alpe

d’Huez (fiecare cu câte 30 000). Apariţia unor astfel de staţiuni, de mare capacitate, a

dus la o intervenţie aproape brutală în mediul geografic, ceea ce ridică probleme de

protecţie a mediului, mai ales în sezonul de vârf.

2) Turismul în Alpii Italieni. Aici turismul montan s-a dezvoltat mai târziu şi nu

cunoaşte aceiaşi amploare ca în Franţa. Un punct forte în amenajarea acestui spaţiu

montan îl constituie accesibilitatea (numeroase căi rutiere care fac legătura, peste

Alpi, cu ţările vecine).

În profil teritorial, se remarcă regiunea Alpilor Dolomitici, cu altitudini de

maxim 3400 m, străbătuţi de râul Piave şi afluenţii săi. Masivele montane din această

regiune prezintă o structură geologică sedimentară (calcare), fiind atractive pentru un

segment specializat – pentru alpinism. Din punct de vedere al sporturilor de iarnă,

staţiunile s-au dezvoltat mai târziu, după 1956 – când a avut loc Olimpiada sporturilor

de iarnă la Cortina D’Ampezzo. În ansamblu, zona cuprinde cca. 25 staţiuni turistice,

dintre care, mai cunoscute sunt: Valgardena, Ortisei, Misurina etc. Aici funcţionează

un sistem complex şi foarte modern de utilizare a domeniului schiabil (sistemul

dolomitic – super schi), unde se desfăşoară instalaţii de transport pe cablu ce uneşte

cele 25 de staţiuni, pe o lungime de 500 km. Dincolo de Valea Adigelui, Alpii

Dolomitici se prelungesc printr-un mic masiv carstic, unde se află localizate alte două

staţiuni importante: Madonna di Campiglio şi Passotonale, la o altitudine de 1700 m.

În zona Alpilor Lombardiei cea mai importantă staţiune este Bormio, cu o

capacitate de cazare mare şi un număr ridicat de şcoli de schi de toate categoriile. Tot

aici, alte staţiuni importante sunt Merano şi Trento. În zonă s-a desfăşurat un amplu

program de amenajare în urma căruia s-au dezvoltat câteva staţiuni noi, moderne,

între care Recoaro 1000 şi Recoaro 2000. Spre vest, în regiunea administrativă Vale

d’Aosta, s-au făcut amenajări foarte multe pe versanţii sudici ai masivelor Materhorn

şi Monte Rosa. Aici, cea mai mare este staţiunea Cervinia, situată la 2000 m

altitudine, care a cunoscut o dezvoltare deosebită în perioada interbelică şi după cel

de-al doilea război mondial.

Spre vest, ajungem în zona masivului Mont Blanc, una dintre cele mai vechi

staţiuni de aici fiind Courmayeur, la ieşirea din tunel, prin care se realizează legătura

cu staţiunea franceză Chamonix. La sud de Mont Blanc se află rezervaţia Grand

Paradiso, iar mai la sud, în zona Alpilor Cotici se află o modernă staţiune – Sestrière –

într-o zonă foarte circulată, cu legătură spre Franţa (tunelul Frejus). Tot aici întâlnim

staţiunea Bardonecchia – staţiune de mare altitudine (2000 m) construită în 1934 pe

loc gol de către firma de autoturisme Fiat, pentru lucrătorii firmei. Multe dintre

staţiunile de aici utilizează în comun domeniul schiabil (numit Calea Lactee – „Voie

Lactee”), cu unele staţiuni de la graniţa cu Franţa, un exemplu în acest sens fiind dat

de staţiunile Montgenevre (Franţa) şi Bardonecchia (Italia).

După numărul de pârtii de schi se detaşează staţiunea Valgardena (80) urmată de

Cortina D’Ampezzo şi Madonna di Campiglio (fiecare cu câte 62). În ceea ce priveşte

lungimea pârtiilor de schi alpin, supremaţia este deţinută de staţiunea Cervinia (180

km în total) iar pentru schi – fond, staţiunile Cortina D’Ampezzo (74 km) şi

Valgardena (70 km). După numărul total al instalaţiilor de transport pe cablu se

detaşează domeniile schiabile: Alta Badia (560), Cortina D’Ampezzo (520), Monte

Rosa (256), Courmayeur (213) ş.a.

3) Turismul în Alpii Elveţiei. Aici, peisajul alpin oferă, prin altitudini şi forme

specifice, un mare potenţial de atractivitate turistică. Datorită altitudinilor mari,

sectoarele montane înalte prezintă zăpezi permanente, ceea ce favorizează dezvoltarea

schiului şi vara (pe gheţari). Pe de altă parte, numeroase văi glaciare în formă de „U”,

dintre care unele foarte largi, au favorizat penetrarea în anumite masive (ex: Valea

Rhonului) permiţând amenajarea turistică a spaţiului montan.

Primele tipuri de turism au fost legate de turismul climateric şi balnear. Astfel,

pe ţărmul nordic al Lacului Geneva au apărut amenajări şi staţiuni turistice cum ar fi:

Leysin (primul sanatoriu complex), Montreux, Lausanne, Nyon, morges ş.a. De

asemenea, numeroasele lacuri glaciare au constituit puncte de atracţie şi acolo au

apărut staţiuni balneoclimaterice, cu ape minerale curative: Yverdon les Bains pe

lacul Neuchâtel, Bad Ragaz, Baden Rheinfelden, Leukerbad ş.a.

În ceea ce priveşte staţiunile pentru sporturi de iarnă se disting, în profil

teritorial, mai multe regiuni. O primă regiune este Valais care cuprinde marele masiv

al Maternhornului şi masivul Monte Rosa. Este o zonă foarte masivă unde staţiunile

se află pe văile ce străbat versantul de nord şi se îndreaptă spre Valea Rhonului. Cele

mai importante sunt staţiunile din Alpii Pennini: Zermat, Crans Montana, Saas Fee şi

Verbier, situate la peste 1000 m altitudine. Spre Lacul Maggiore se desfăşoară

regiunea Ticino (Tessin) unde amenajările pentru sporturi de iarnă sunt puţine (mai

cunoscute fiind staţiunile Lugano şi Locarno), predominant fiind turismul de tranzit.

În Alpii Retici s-au dezvoltat staţiuni importante, între care Davos (cu cea mai mare

capacitate de cazare – 24 000 locuri, renumită pentru desfăşurarea unor forumuri

politice sau economice), Saint Moritz, Arosa şi Silvoplana, iar în zona Alpilor Berner:

Interlaken, Grinderwald, Jungfraujoch ş.a.

Pe primul loc ca număr total al pârtiilor de schi se situează staţiunea Davos (88

pârtii), ca lungime a pârtiilor de schi alpin – Saint Moritz (350 km) urmată de Davos

(300 km) şi Grindenwald (165 km), iar ca lungime a pârtiilor de schi fond – Saint

Moritz (150 km), secondată de Davos (75 km). În ceea ce priveşte numărul total al

instalaţiilor de transport pe cablu evidenţiem domeniul schiabil Portes du Soleil, ce

deserveşte staţiuni din Elveţia şi Franţa (263), şi Verbier (189).

4) Turismul în Alpii Austriei. În Austria complexul turistic alpin, puternic

dezvoltat, participă cu peste 1/3 la veniturile totale din turism, ce reprezintă 14 % din

PIB. De altfel, Austria este o ţară turistică alpină prin excelenţă, turismul montan

reprezentând un exemplu de turism foarte bine integrat în viaţa şi activitatea

populaţiei locale. Austria e prima ţară din Europa la turismul de schi – cca. 30 % din

turiştii care preferă acest sport vin aici, iar numărul străinilor reprezintă mai mult de

70 %.

Dintre cele mai importante regiuni turistice remarcăm – Regiunea Voralberg, în

partea de vest, cu câteva staţiuni mai importante ca Bregenz sau Galtür. La graniţa cu

Germania, la nord de valea Innului, se întinde masivul Allgau – masiv calcaros

renumit pentru alpinism, cu câteva staţiuni populare între care: St. Antoine, St.

Cristof. La sud de Valea Innului se întind cele mai importante masive ale Tirolului

străbătute de văi ce le însoţesc şi care le dau numele – Otztall, Stubaital, Zillertal – cu

un număr impresionant de staţiuni ca: Obergurgl, Solden, Mayrhoten, Hintertux etc.

În Tirolul de Est se remarcă masivul Hohertauern (cu o altitudine de 3800 m)

unde se află o veche şi cunoscută staţiune balneară – Badgastein. Pe latură vestică a

acestui masiv se află staţiunea Zell am See, cu cele mai multe pârtii de schi alpin din

Europa (125), prima dintre staţiunile montane ale Austriei în ceea ce priveşte

lungimea pârtiilor de schi alpin (282 km) şi schi fond (300 km). De asemenea, în

masivul Kitzbühel există staţiunea cu acelaşi nume, una dintre cele mai importante

pentru sporturile de iarnă din lume. Aici lungimea pârtiilor de schi alpin totalizează

200 km, fapt pentru care staţiunea este căutată pentru antrenamente şi, totodată, aici se

organizează etape de Cupă Mondială la schi alpin. Oraşul Innsbruck este un important

centru economic din Tirol, renumit pentru legătura sa cu viaţa montană, (din punct de

vedere productiv remarcându-se în domeniul materialelor sportive), cu numeroase

şcoli de ghizi etc. Oraşul a fost gazda Jocurilor Olimpice de iarnă din 1964 şi 1976.

5) Turismul în Alpii Bavariei. Aceştia se întind de la Lacul Constanţa până la

graniţa cu Austria însă staţiunile montane pentru sporturi de iarnă sunt relativ puţine.

Remarcăm totuşi staţiunile din zona vârfului Zugspitze: Obersdorf (cu 80 km,

lungimea totală a pârtiilor de schi fond), Garmisch Partenkirchen (cu 191 de instalaţii

de transport pe cablu), Berchtesgaden (cu cea mai mare capacitate de cazare, 25 400

locuri), Mittenwald etc. În zona Alpilor Bavariei funcţionează şi câteva staţiuni

balneare, cu ape termominerale: Bad Aibling, Bad Reichenhall, Bad Wörishofen, Bad

Tölz.

B. Munţii Himalaya (zona masivului Everest)

Everestul, cel mai înalt munte al Terrei (8 848 m), a reprezentat întotdeauna o

atracţie turistică majoră şi locul de destinaţie al tuturor celor care caută adevărata

aventură. Particularităţile reliefului oferă posibilitate alpiniştilor şi celor ce practică

coborâtul pe ape repezi să cucerească aceşti munţi cu chei şi râuri sălbatice. Masivul

Everest a constituit întotdeauna o provocare şi visul oricărui alpinist. Dacă

ascensiunile pe vârf se fac mai ales în septembrie şi mai, alpinismul poate fi practicat

în zonele mai joase în tot timpul anului şi majoritatea alpiniştilor care vor să urce

Everestul vin cu ceva timp înainte pentru a se antrena şi a se obişnui cu climatul.

Datorită variaţiei altitudinale şi turiştii experimentaţi precum şi cei mai puţin mai

obişnuiţi cu efortul pot lua parte la expediţii şi drumeţii. Pe lângă acestea, se

organizează safari în jungla de la poalele munţilor, plimbări cu balonul etc. Un interes

deosebit îl prezintă Parcurile Naţionale, rezervaţiile de vânătoare şi mânăstirile

budiste din zonă.

O ascensiune pe Everest implică multă dedicaţie şi ambiţie, numai alpiniştii

experimentaţi reuşind să ajungă pe vârf. Pentru a urca există mai multe trasee, cele

mai folosite fiind traseul sudic şi cel nordic. Până pe vârf se fac mai multe tabere (9),

se traversează gheţari, cascade de gheaţă, crevase, pereţi abrupţi, câmpuri de gheaţă.

Însă o dată ajuns, satisfacţia este enormă, căci după ce ai visat să ajungi în sfârşit pe

„acoperişul lumii” îţi dai seama că tot efortul a meritat (Bleahu M., 1980). Costurile

unei astfel de expediţii ajung la 50000 USD de persoană. Această sumă include o

serie de costuri pe traseu:

- excursii organizate: 35 – 80 USD de persoană pe zi;

- excursii cu cazare în cabane de pe traseu (Teahouse): 20 – 50 USD de persoană pe

zi (preţurile includ mesele din timpul traseului, ghizi, echipament camping,

bucătari, porteri etc.);

- permisul pentru o săptămână costă, în funcţie de zonă, de la 10 la 700 USD de

persoană;

- asigurarea locală costă între 1 şi 2 USD pe zi de persoană, în funcţie de zonă

- taxa de parc naţional – 15 USD, excepţie făcând Annapurna (27 USD)

Cei ce vor să urce pe munte au în general nevoie de ghid şi chiar de porteri

pentru a le căra bagajele. Cei mai mulţi turişti îşi aleg ghizi şi porteri dintre şerpaşii

din satele de la baza muntelui, însă există în Katmandu şi agenţii care oferă astfel de

servicii. Fluxul mare de turişti a avut un impact puternic asupra comunităţilor locale,

asupra şerpaşilor (grup etnic nepalez) ce locuiesc în regiunile muntoase. Dezvoltarea

turismului a influenţat atât cultura lor, cât şi structura economiilor locale. Serviciile în

turismul de creastă sunt în prezent cel mai bine plătite în Nepal. Bunăstarea materială

oferită de un asemenea loc de muncă îi face pe mulţi tineri să renunţe la şcoală şi să se

angajeze în turism. Alt efect al dezvoltării turismului este dispariţia meşteşugurilor

tradiţionale. Acestea nu aduc acelaşi venit ca turismul, materiile prime sunt mai greu

de obţinut, astfel încât oamenii preferă să cumpere produsele decât să le producă ei.

Turismul contribuie cu 3,6% la produsul intern brut al Nepalului şi reprezintă

16% din schimburile externe. De asemenea, a oferit direct sau indirect locuri de

muncă pentru 257 000 de oameni în anul 2000 (conform Economic Survey of Nepal).

La sfârşitul anului 1996, aproximativ 47% dintre turişti au considerat că frumuseţea

munţilor a fost factorul principal care i-a determinat să viziteze Nepalul, iar 20%

dintre turişti au avut drept scop principal participarea la diferite expediţii. Atracţia

Everestului este atât de puternică încât mai mult de 2/3 dintre turişti nici nu au avut în

vedere altă ţară pentru petrecerea vacanţei.

Majoritatea turiştilor ce vizitează Nepalul vin aici pentru turismul montan, să

urce cărările munţilor şi să vadă, măcar de departe, cel mai înalt munte al lumii,

Everestul. Excursiile pot fi organizate prin agenţii, în grupuri sau individual şi de

regulă sunt plătite la agenţiile din străinătate sau din Kathmandu, capitala Nepalului.

Altă alternativă este turismul montan pe cont propriu, ce nu se bazează pe serviciile

agenţiilor de turism, ci pe serviciile de cazare şi masă oferite de comunităţile locale.

Aproape jumătate din turiştii ce vizitează Nepalul vin în grupuri organizate.

Excursiile durează între 22 şi 25 de zile. O excursie pentru 12 persoane implică un

staf de aproape 50 de persoane. Pentru că aceste grupuri plătesc pentru a face

rezervări, foarte puţini bani ajung la comunităţile locale. World Wildlife Fund

estimează că numai 20 de cenţi din fiecare 3 dolari cheltuiţi pe zi de fiecare turist

ajung la comunităţile locale. Restul, prin importul de bunuri, ajunge tot în vest.

Turiştii ce călătoresc pe cont propriu se bazează însă pe serviciile oferite de familiile

şi ghizii locali, aceasta însemnând mai mulţi bani pentru localnici.

BIBLIOGRAFIE

1. Barbu Gh., 1980, Turismul şi calitatea vieţii, Edit. Politică, Bucureşti.

2. Barbu Gh., 1981, Turismul internaţional, parte integrantă a relaţiilor

economice externe, Turismul în economia naţională, Edit. Sport-Turism,

Bucureşti.

3. Becet J.M., 1991, L’aménagement du littoral, Edit. PUF, Paris.

4. Berbecaru I., Botez M., 1977, Teoria şi practica amenajării turistice, Edit.

Sport – Turism, Bucureşti.

5. Beretje R., Defert P., 1992, Aspects économiques du tourisme, Edit. Berger-

Levrault, Paris.

6. Bethemont J., 1988, Les richesses naturelles du globe, Edit. Masson, Paris.

7. Bonnet J., 1994, Les grandes métropoles mondiale, Edit. Nathan, Paris.

8. Botez M., Celac Mariana, 1980, Sistemele spaţiului amenajat, modelare,

optimizare, previziune, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

9. Bran Florina, Simion Tamara, Marin D., 1997, Turism rural, modelul

european, Edit. Economică, Bucureşti.

10. Brigand L., 1991, Les îles en Mediteranée, Fascicule de Plan Bleu, Edit.

Economica, Paris.

11. Buciuman E., 1994, Agroturismul în Europa şi în România, „Telefax”, nr. 31,

Bucureşti.

12. Cazes G., 1989, Le tourisme international. Mirage au stratégie d’avenir?,

Edit. Hattier, Paris.

13. Cazes G., 1992, Le tourisme dans le monde, în Enciclopédie de géographie,

Edit. Economica, Paris.

14. Cazes G., 1995, Les foundaments de la geographie du tourisme, Edit. Masson,

Paris.

15. Cândea Melinda, Erdeli G., Simion Tamara, 2000, România, potenţial turistic

şi turism, Edit. Universităţii din Bucureşti.

16. Clary D., 1991, La migration de retraite en Floride, „Revue Norois”, nr 3.,

Paris.

17. Cocean P., 1996, Geografia Turismului, Edit. Carro, Bucureşti.

18. Cocean P., 1999, Geografia Turismului, Edit. Focul Viu, Cluj Napoca.

19. Cocean P., Vlăsceanu Gh., Negoiescu B., 2002, Geografia generală a

turismului, Edit. Meteor Press, Bucureşti.

20. Coltman M.M., 1989, Introduction to Travel and Tourism. An international

Approach, Von Vostrand Reinhold, New York.

21. Cooper C.m Fletcher I., Gilbert D., Wanhill S., 1993, Tourism principles and

practice, Edit Longmann, London.

22. Cosmescu I., 1998, Turismul, Edit. Economică, Bucureşti.

23. Cristureanu Cristina, 1996, Economia şi politica turismului internaţional,

Edit. Abeona, Bucureşti.

24. Cristureanu Cristina, Neacşu N., Băltăreţu Andreea, 1999, Turism

internaţional, studii de caz, legislaţie, Edit. Oscar Print, Bucureşti.

25. Davidson R., 1989, Tourism, Edit. Pitman, Paris.

26. Davidson R., 1995, Tourisme en Europe, Edit. Economica, Paris.

27. Delobez A., 1998, Tourisme. Images économique du monde. Edit. SEDES,

Paris.

28. Dewaily J.M., 1993, Géographie du tourisme et des loisirs, Edit. SEDES,

Paris.

29. Donoaica Şt., 1989, Aspecte din activitatea de turism, Edit. Litera, Bucureşti.

30. Draica C., 1999, Ghid practic de turism intern şi internaţional, Edit. All Beck,

Bucureşti.

31. Drâmbă O., 1990, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, II, III, Edit. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti.

32. Dulamă Maria Eliza, 1996, Didactică geografică, Edit. Clusium, Cluj Napoca.

33. Erdeli G., Istrate I., 1996, Amenajări turistice, Edit. Universităţii din

Bucureşti.

34. Erdeli G., Istrate I., 1996, Potenţialul turistic al României, Edit. Universităţii

din Bucureşti.

35. Erdeli G., Cândea Melinda, Braghină C., Costachie S., Zamfir Daniela,1999,

Dicţionar de geografie umană, Edit. Corint, Bucureşti.

36. Firoiu Daniela, 2002, Economia turismului şi amenajarea turistică a

teritoriului, Edit. Sylvi, Bucureşti.

37. Glăvan V., 2000, Resursele turistice pe Terra, Edit. Economică, Bucureşti.

38. Ilinca N., 2000, Didactica geografiei, Edit. Corint, Bucureşti.

39. Ioncică, M., Minciu R., Stănciulescu Gabriela, 1997, Economia serviciilor,

Ed. Uranus, Bucureşti.

40. Istrate I., 1987, Turismul – un fenomen în mişcare, Edit. Sport – Turism,

Bucureşti.

41. Michaud J.L., 1992, Tourisme, chance pour l’économie, risque pour les

sociétés, Edit. PUF, Paris.

42. Minciu Rodica, Baron P., Neacşu N., 1991, Economia Turismului, Edit. ASE,

Bucureşti.

43. Neacşu N., 2000, Turismul şi dezvoltarea durabilă, Edit. Expert, Bucureşti.

44. Neacşu N., Cernescu Andreea, 2002, Economia turismului, studii de caz,

reglementări, Edit. Uranus. Bucureşti.

45. Postelnicu Gh., 1997, Introducere în teoria şi practica turismului, Edit. Dacia,

Cluj Napoca.

46. Snak O., Baron P., Neacşu N., 2001, Economia turismului, Edit. Expert,

Bucureşti.

47. Stănciulescu Gabriela, 2000, Managementul operaţiunilor de turism, Edit. All

Beck, Bucureşti.

48. Stănciulescu Gabriela, Lupu N., Ţigu Gabriela, 1998, Dicţionar poliglot de

termeni utilizaţi în turism, Edit. All, Bucureşti.

49. Stoica A., 2001, Evaluarea curentă şi examenele – ghid pentru profesori, Edit.

Prognosis, Bucureşti.

50. Vlad L.B., Neacşu M.C., 2002, Geografie economică mondială, problematizări

contemporane şi studii seminariale, Edit. ASE, Bucureşti.

51. *** OMT, Annuaire des statistiques du tourisme, 2000.

52. *** OMT, Annuaire des statistiques du tourisme, 2001.

53. *** OMT, Annuaire des statistiques du tourisme, 2002.

54. *** Turismul României – Breviar statistic, Institutul Naţional de Statistică,

2002.

55. *** OCDE, Politique du tourisme et tourisme international dans les pays

membres de l’OCDE, Paris, 1992.