123
SUPORT DE CURS ANUL II Semestrul 3 Cluj – Napoca 2011 UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la Distanţă Facultatea de Geografie Specializarea: Geografia turismului Disciplina: GEOGRAFIA TURISMULUI ÎN ROMÂNIA

Geografia Turismului in Romania

Embed Size (px)

DESCRIPTION

Curs

Citation preview

Page 1: Geografia Turismului in Romania

SUPORT DE CURS

ANUL II

Semestrul 3

Cluj – Napoca 2011

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la Distanţă Facultatea de Geografie Specializarea: Geografia turismului Disciplina: GEOGRAFIA TURISMULUI ÎN ROMÂNIA

Page 2: Geografia Turismului in Romania

2

UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA FACULTATEA DE GEOGRAFIE ANUL UNIVERSITAR: 2011-2012 ANUL II/SEMESTRUL III SPECIALIZARE: GEOGRAFIA TURISMULUI (ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ)

SYLLABUS DISCIPLINA: GEOGRAFIA TURISMULUI ÎN ROMÂNIA

I. Date de identificare ale titularului de curs şi a cursului

1) Date de contact ale titularului de curs 2) Date de identificare a cursului Nume: Prof. univ. dr. CIANGĂ NICOLAE Numele cursului: Geografia turismului în

România Birou: Birou 63, sediul Facultăţii de Geografie, Codul cursului: GTU3257 Str. Clinicilor, nr. 5-7 (etaj 2) Anul, Semestrul: anul II, semestrul III Telefon: 0264-596116 – int. 17 Tipul cursului: obligatoriu Fax: 0264-597988 Pagina web a cursului: postat pe pagina web E-mail: [email protected] a Facultăţii Geografie Consultaţii: miercuri, orele 1200-1400 http://geografie.ubbcluj.ro/, la secţiunea Cursuri

Tutori: Prof. univ. dr. Ciangă Nicolae II. Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite Înscrierea la la cursul de Geografia Turismului în România necesită acumularea de cunştinţe

complexe de natură geografică şi turistică, însuşite ca urmare a parcurgerii şi promovării unor discipline avute în semestrele anterioare: Introducere în geografie, Geografia Generală a Turismului, Potenţialul turistic al reliefului, Potenţialul turistic hidroclimatic şi valorificarea lui, Cultură şi Civilizaţie. Toate acestea oferă baza teoretică, componenta noţional-terminologică şi informaţia cu caracter geografic-turistic cu privire la principalele componente ale turismului ca fenomen şi activitate pentru Terra , continente şi pe categorii de obiective .

III. Descrierea cursului Modulurile-cursuri, aferente disciplinei de Geografia Turismului în România servesc întregirii

imaginii fenomenului turistic cu particularizare pentru România. Se urmăreşte cunoaşterea etapelor de dezvoltare, pentru ca, în comparaţie cu fenomenul turistic european şi global, să poată fi apreciat obiectiv, facându-se abstracţie de perioadele de regres legate de factori de natură social-economică sau politică Sunt analizate şi mai ales particularizate categoriile de factori care s-au implicat în a sprijini un edificiu care îşi va aduce contribuţia la integrarea în sistemul general european şi, în mod particular, a celui turistic. Ca atare, studenţii anului doi specializarea Geografia Turismului vor face cunoştinţă şi vor intra în contact nemijlocit cu componentele ofertei turistice primare atât de complexe, aparţinând cadrului natural şi celui antropic. Acestea se constituie, însă, numai ca premise de dezvoltare, urmând ca printr-o amenajare în contextul economiei de piaţă să reuşeasca să se adapteze unei pieţe concurenţiale devenită din ce în ce mai acerbă. De aceea unul dintre obiectivele esenţiale ale disciplinei constă tocmai în cunoaşterea patrimoniului turistic, a materiei prime neprocesate, sau parţial amenajate care se constitue ca factor fundamental, fără de care turismul ca fenomen şi mai ales ca activitate economică majoră nici nu poate fi conceput Pentru aceasta se realizază o tipologizare şi o analiză particularizată la nivel de categorii mari şi subcategorii, surprinzându-se aspectele de unicitate, originalitate şi diversitate. Nu este lipsit de importanţă faptul că civilizaţia şi cultura tradiţională rurală care întruneşte cu deosebire aceste trăsături, chiar în context de conservare a unor caractere arhaice se poate reflecta pozitiv, în timp, într-o şansă pentru sectorul primar – agricultura. Un alt obiectiv este surprinderea tendinţelor aparent aleatoare stimulate de noile orientări, de impactul procesului de privatizare şi al legislaţiei, dar mai ales a celor legate de iniţiativele particulare

Page 3: Geografia Turismului in Romania

3

familiale, îndeosebi în mediul rural care dau consistenţă şi spaţialitate şi oferă noi posibilităţi şi direcţii de expansiune turistică. Analiza dezvoltării in timp a bazei materiale şi legatura cu infrastructura generală aparţinând altor domenii de activitate evidenţiază o altă caracteristică a turismului, aceea de ramură de sinteză şi cu sprijinire logistică reciprocă. Cunoaşterea amenajărilor turistice, ca volum şi dimensiune, tipologie şi repartiţie spaţială, reflectă gradul de utilizare turistică şi raportarea la intensitatea, caracteristicile, regimul şi provenienţa fluxurilor turistice. Toate acestea se vor constitui ca argumente în evidenţierea corelaţiei între diversitatea potenţialului şi amenajărilor turistice, calitatea serviciilor şi gradul de eficienţă a acestora reflectată atât în volumul cererii, stimulate de ofertă a pieţei turistice, dar mai ales în categoriile de turism (a tipurilor şi formelor de turism practicate şi practicabile). La nivel regional spaţial sunt surprinse caracteristicile care individualizează entităţi ce permit emiterea de prognoze şi tendinţe de dezvoltare.

IV. Organizarea temelor în cadrul cursului a) Cursul este structurat pe patru module principale de învăţare, incluzând toate temele prevăzute în

sistemul de învăţământ-nivel licenţă-zi 1. Evoluţia turismului în România corelată cu evoluţia învăţământului universitar de Geografia

Turismului şi, mai ales a cercetării în domeniul geografic specificat ; 2. Cunoaşterea potenţialului turistic natural de o complexitate deosebită, legată de valenţele şi tipologia

resurselor turistice peisagistice aparţinând reliefului, mai ales carpatic, potenţialul climatoturistic, potenţialul turistic al apelor, cel al învelişului biogeografic. Legat de toate acestea se va acorda o importanţă aparte problemei turismului şi importanţei protecţiei mediului;

3. Analiza valorii şi diversităţii potenţialului turistic antropic din Rămânia, urmărindu-se analiza acestuia, pe perioade istorice şi pe categorii distincte;

4. Cunoaşterea bazei materiale turistice – infrastructura turistică, prin intermediul căreia se dezvoltă circulaţia turistică de la aria de provenienţă a turiştilor către destinaţii cu atractivităţi turistice amenajate şi astfel valorificate. Fiecare din temele de mai sus este dublată de o serie de aplicaţii practice referitoare la analiza,

înţelegerea şi interpretarea corectă a principalelor activităţi legate de amenajarea turistică. b) Fiecare temă/modul (conţinuturile cursului şi aplicaţiile practice aferente) vor putea fi consultate

pe site-ul Facultăţii de Geografie, la adresa http://geografie.ubbcluj.ro/, la secţiunea Cursuri, precum şi pe CD-urile ce vor fi oferite studenţilor de la specializarea Geografia Turismului, varianta ID.

Descrierea conceptelor majore pentru fiecare temă/modul şi pentru fiecare aplicaţie practică aferentă fiecărei teme/modul pot fi găsite în syllabusul cursului.

Înţelegerea fenomenelor supuse atenţiei cursanţilor şi utilitatea informaţiei oferite este posibilă datorită suportului de curs structurat şi dezvoltat, conform metodologiei recunoscute. Înţelegerea cursului poate fi completată utilizând bibliografia obligatorie şi suplimentară oferită. Acestea sunt în consonanţă cu programul supus atenţiei cursanţilor de parcurgere şi rezolvare, prin parcurgere de referinţe obligatorii, verificări, elaborări de proiecte şi referate, toate menţionate la sfârşitul fiecărui modul. Cursanţii sunt solicitaţi să contacteze şi să consulte tutorii disciplinei pentru precizări.

c) Obiectivele generale ale cursului şi Organizarea Obiectivele generale ale cursului Geografia Turismului în România au menirea de a orienta

studenţii pentru: − înţelegerea fenomernului truistic din România, în toată complexitatea sa actuală, prin prisma

cunoaşterii şi înţelegerii mecanismelor evoluţiei sale etapice şi a rolului învăţământului şi cercetării de profil;

− cunoaşterea ofertei turistice primare, a cadrului natural şi antropic ca argument şi fundament de bază al culturii turistice obligatorii, pentru orice viitor lucrător în turism, de pe poziţia de execuţie până la cea de decizie;

Page 4: Geografia Turismului in Romania

4

− contactul nemijlocit cu diversitatea şi complexitate infrastructurii turistice, cu caracteristicile, tipologia, repartiţia teritorială, absolut necesare pentru subiecţii implicaţi în activităţile turistice.

V. Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs (sarcinile practice ale studentului) a) Sarcini La acest curs veţi avea de realizat mai multe sarcini (rezolvarea unor aplicaţii practice) a căror

pondere totală în nota finală va fi de 50%; restul de 50% constituie evaluarea cunoştinţelor finale dobândite în cadrul cursului. Sarcinile sunt centrate pe rezolvarea unor probleme concrete induse de activitatea de amenajare turistică şi de adaptarea şi soluţionarea diverselor situaţii pe care această le poate întâmpina.

Veţi fi anunţaţi (prin e-mail) când o nouă sarcină a fost afişată on-line. Este în avantajul dumneavoastră să realizaţi sarcinile propuse la scurt timp după ce ele au fost afişate, deoarece termenele limită trebuie respectate strict. Datele limită de evaluare a sarcinilor propuse anterior vor fi, de asemenea comunicate iniţial (atenţie!!! unele sarcini vor avea termen limită în decursul primelor trei săptămâni de la începerea cursului).

b) Teme de casă Pentru fiecare modul citiţi secţiunea aferentă din suportul de curs (autor, Ciangă Nicolae). Luaţi

notiţe pentru a înţelege mai bine informaţiile şi pentru a studia mai târziu. Temele de casă vor fi prezentate cu ocazia fiecărei întâlniri modulare, sau trimise pe una din adresele

de mail menţionate mai sus; ponderea lor în nota finală de promovare a examenului va fi de 50%. Materialul aferent suportului de curs acoperă întreaga problematică prevăzută. Parcurgerea etapică a

acestuia necesită o activitate complexă de expunere nemijlocită, consultaţii, şi multă implicare individuală fiecare cu trăsăturile sale (obligativitate, prezenţa facultativă), cu ponderi diferite în cuantificarea rezultatului final.

c) Examenul După ce aţi rezolvat toate aplicaţiile practice aferente pregătirii preliminare (a căror pondere în nota

finală va fi de 50%) este momentul să studiaţi pentru examenul final (cu pondere de 50% în nota finală). Pentru examenul final veţi învăţa din suportul de curs şi din notiţele luate cu ocazia fiecărei întâlniri modulare.

d) Comunicarea on-line: Anunţuri, E-mailuri şi Forum de discuţii Majoritatea informaţiilor vă vor fi transmise prin intermediul secţiunii Anunţuri de pe site-ul

Facultăţii de Geografie, la adresa http://geografie.ubbcluj.ro/, precum şi prin intermediul e-mail-ului. În consecinţă, consultarea zilnică a e-mail-ului şi a site-ului Facultăţii de Geografie este o sarcină absolut necesară. Sunteţi responsabili de a lua la cunoştinţă toate informaţiile pe care vi le trimitem prin intermedioul celor două surse de informaţie deja menţionate. Este responsabilitatea dumneavoastră să vă păstraţi la zi adresa de e-mail.

Activitatea individuală va fi gestionată şi monitorizată, în legătură cu parcurgerea bibliografiei obligatorii cu trimiteri precise la teme, capitole, pagini, elaborarea lucrărilor de verificare. Acestea vor fi prevăzute în calendarul disciplinei şi se vor concretiza în final în nota finală.

VI. Bibliografie

Bibliografie obligatorie : 1. Cândea Melinda, Erdeli G., Simon, Tamara, (2001), România. Potenţial turistic şi turism, Ed.Univ.

Bucureşti, Biblioteca Facultăţii de Geografie. 2. Ciangă, N., (1996), Mijloacele de transport pe cablu-componentă infrastructurală a peisajului şi a

turismului carpatic, Studia Univ. Babeş-Bolyai, Babeş-Bolyai, Geogr., nr.1-2, Cluj Napoca 3. Ciangă, N., (1997, 1998), Turismul din Carpaţii Orientali. Studiu de Geografie umană, Ed. Presa

Universitară Clujeană, Cluj Napoca. 4. Ciangă N., (2006, 2007), România. Geografia Turismului, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj

Napoca, Biblioteca Facultăţii de Geografie. 5. Cocean., P., (1997), Geografia turismului românesc,Ed. Focul Viu, Cluj Napoca, Biblioteca

Facultăţii de Geografie.

Page 5: Geografia Turismului in Romania

5

6. Teodoreanu, Elena, (1984), Bioclima staţiunilor balneoclimaterice din România, Ed. Sport-Turism, Bucureşti. Bibliografie opţională.

1. Cocean, P., (1997), Peşterile României. Potenţial Turistic, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, Biblioteca Facultăţii de Geografie.

2. Petrea, Rodica, Petrea D., (2001), Turism Rural, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca. 3. Olaru, M., (2000), Munţii Banatului. Amenajare şi dezvoltare turistică, Ed. Hestia, Timişoara,

Biblioteca Facultăţii de Geografie. Lucrările menţionate se găsesc la Biblioteca Facultăţii de Geografie şi la Biblioteca Centrală

Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca. Lucrările menţionate la bibliografia obligatorie, reprezintă lucrările de referinţă pe care s-a fundamentat acest curs, iar lucrările 3, 4, 5 şi 6 pot fi comandate şi la autori (în format scris, electronic sau pe CD).

În suportul de curs, la sfârşitul fiecărui modul vor fi precizate referinţele bibliografice obligatorii cât şi cele facultative. Sursele bibliografice vor oferi posibilitatea aprofundării nivelului de pregătire şi realizarea semnificaţiei şi rolul problematicii din modul în pregatirea pentru specializare.

Structura şi conţinutul acestora vor permite cursanţilor să realizeze ansamblul ofertei turistice reprezentate prin componente incluse în teme, astfel încît să poate realiza comparaţii, aprecieri, posibilităţi de estimare, ierarhizare şi chiar cuantificare a atractivităţilor şi posibilitatea abordării interactive şi extragerii, din cadrul lucrărilor, în extenso, de informaţie, probleme şi , chiar indirect, metode şi mijloace de elaborare a proiectelor şi lucrărilor.

VII. Materiale şi instrumente necesare Îndeplinirea obiectivelor propuse în fiecare secvenţă proiectat a fi parcursă impune accesul

studenţilor la resurse absolut necesare: • Computer conectat la INTERNET (pentru a putea accesa toate informaţiile): date, termene,

hărţi, explicaţii etc; • Imprimantă (pentru tipărirea materialelor-suport, atemelor redactate, a studiilor de caz şi

problematizărilor existente); • Acces la resursele bibliografice (de exemplu abonament de acces la BCU); • Acces la echipamente de fotocopiere, dar şi de stocare şi transpunere.

VIII. Calendarul cursului Disciplina Geografia Turismului în România este predată, pe parcursul semestrului III (anul II). În vederea organizării activităţilor vor fi prevăzute patru întâlniri-consultaţii cu studenţii, destinate

rezolvării concrete şi nemijlocite a problemelor de conţinut, surse de informare, sarcini ce revin fiecărui cursant (aplicaţiile din caietul de lucrări practice).

Pentru prima întâlnire este obligatorie lecturarea atentă a primelor două module (temele aferente acestora) şi rezolvarea aplicaţiilor de la modulele 1,2.

Pentru a doua întâlnire este obligatorie lecturarea atentă a modulului 3 (temele aferente acestuia) şi rezolvarea aplicaţiilor de la modulul 3; se vor preda aplicaţiile aferente modulelor 1 şi 2.

Pentru a treia întâlnire este obligatorie lecturarea atentă a modulului 4 (temele aferente acestuia) şi rezolvarea aplicaţiilor de la modulul 4; se vor preda aplicaţiile aferente modulului 3.

Pentru a patra întâlnire este obligatorie pregătirea tuturor conţinuturilor de examen; se vor preda aplicaţiile aferente modulului 4.

În cadrul celei de-a patra întâlniri se vor verifica toate aplicaţiile practice existente pe parcursul celor patru module (care vor constitui 50% din nota finală).

La finalul semestrului, în sesiunea de examinare, se va derula examenul final cu pondere de 50% din nota finală şi se va comunica cursanţilor numărul de puncte obţinute pe baza rezolvării aplicaţiilor practice din modulele 1-4 (50% din nota finală).

Datele celor patru întâlniri sunt precizate în calendarul sintetic al disciplinei şi în tabelul de mai jos.

Page 6: Geografia Turismului in Romania

6

Calendarul sintetic al disciplinei Nr.

crt Întâlniri directe Activităţi Data

Pondere aplicaţii

practice/examen final

1 Întâlnirea 1

- discutarea temelor de curs de la

modulele 1 şi 2

- discutarea aplicaţiilor practice de la

modulele 1 şi 2

- predarea materialelor rezultate din

rezolvarea aplicaţiilor de la modulul 1

05 noiembrie 2011 orele 10,00 – 12,00

(sala C1) 10 puncte

2 Întâlnirea 2

- discutarea temelor de curs de la modulul

3

- discutarea aplicaţiilor practice de la

modulul 3

- predarea materialelor rezultate din

rezolvarea aplicaţiilor de la modulul 2

3 decembrie 2010 orele 10,00 – 12,00

(sala C1) 10 puncte

3 Întâlnirea 3

- discutarea temelor de curs de la modulul

4

- discutarea aplicaţiilor practice de la

modulul 4

- predarea materialelor rezultate din

rezolvarea aplicaţiilor de la modulul 3

7 ianuarie 2012 orele 10,00 – 12,00

(sala C1) 10 puncte

4 Întâlnirea 4

- predarea materialelor rezultate din

rezolvarea aplicaţiilor de la modulul 4

- derularea examenului final

Ianuarie 2012 (sala C1)

10 puncte + 50 puncte

(examenul final)

IX. Politica de evaluare şi notare Procesul de evaluare şi stabilirea notei finale la acest curs va avea două componente:

1. însumarea punctajelor obţinute pentru rezolvarea sarcinilor de lucru (aplicaţiilor practice existente în fiecare din cele patru module): 10 puncte/aplicaţii practice/modul....40 puncte maxim;

2. nota obţinută la examenul final (derulat în cadrul celei de a patra întâlniri directe): 50 puncte maxim. Din oficiu, se acordă 10 puncte, rezultând astfel un punctal total maxim de 100 puncte, aferent notei finale 10.

Fiecare modul cuprinde un număr de 5-10 aplicaţii practice, care vor fi puse la dispoziţia tutorelui, a cursantului, prin intermediului suportului de curs şi a materialelor bibliografice obligatorii. De asemenea, fiecare aplicaţie practică va fi discutată în cadrul primelor trei întâlniri cu studenţii, urmând ca ulterior, ele să fie rezolvate şi transmise titularului de curs. Pentru predarea temelor, se vor respecta cu stricteţe cerinţele titularului de curs, orice abatere de la acestea aducând după sine penalizări sau pierderea punctajului corespunzător acelui set de sarcini practice. Evaluarea lucrărilor se va face etapic, după predarea fiecăreia, cu afişarea rezultatelor la interval de cel mult două săptămâni de la data depunerii/primirii lucrării. În situaţia în care studentul consideră ca i-a fost subapreciată activitatea, acesta are dreptul la a solicita informaţii suplimentare, prin contactarea titularului de disciplină sau a tutorilor, prin e-mail.

Nota finală la acest curs va fi bazată pe procentele cumulate din întreg, iar notele vor avea la bază criterii de performanţă.

Pentru obţinerea unui punctaj complet este nevoie de rezolvarea tuturor aplicaţiilor practice existente şi de prezenţa la examenul final, punctele fiind cumulate din aceste două forme de evaluare; lipsa uneia

Page 7: Geografia Turismului in Romania

7

dintre aceste două componente se soldează cu lipsa notei finale din ecuaţia de notare şi, implicit nepromovarea examenului la disciplina Geografia Turismului în România.

X. Elemente de deontologie academică Corpul profesoral al Facultăţii de Geografie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca,

pleacă întotdeauna de la premisa conform căreia, studenţii acestei facultăţi, indiferent de formula educaţională pe care o adoptă (zi/ID) şi specializarea urmată, sunt persoane mature şi responsabile. Totuşi, pentru a evita eventualele situaţii în care se pune în discuţie onestitatea cursantului, trebuie să stabilim de la bun început ce constituie fraudă. O formă concretă de fraudă este plagiatul.

Prin urmare, doresc şi pretind ca dumneavoastră să fiţi unica persoană care realizează sarcinile stabilite pentru acest curs (şi nu altcineva). Dacă utilizaţi idei sau fragmente din scrierile altei persoane şau resurse suplimentare pentru realizarea sarcinilor de lucru, trebuie să citaţi, iar lucrările respective să fie menţionate în bibliografia dumneavoastră. Suplimentar, vă rugăm să consultaţi politica Universităţii „Babeş-Bolyai” privind plagiatul şi să reflectaţi asupra consecinţelor ce decurg dintr-o astfel de atitudine ingrată.

Pentru eventuale explicaţii suplimentare, chiar şi pentru exemple concrete, vă stau la dispoziţie. XI. Studenţi cu nevoi speciale În situaţia existenţei unor cursanţi cu dizabilităţi, titularul de curs şi echipa de tutori îşi exprimă

disponibilitatea, în limita de timp şi mijloace de comunicare adecvate, pentru adaptarea conţinutului şi a modalităţilor de transmitere a informaţiilor şi a opţiunii de evaluare (examinare orală sau online ş.a.) în raport cu tipul de dizabilitate a cursantului. În acest sens, se va da posibilitate de acces egal tuturor studenţilor, la activităţile didactice şi de evaluare.

XII. Strategii de lucru recomandate Învăţământul la distanţă presupune mult efort din partea cursantului, ca atare îmi permit să vă fac

câteva recomandări pentru a parcurge şi înţelege mai uşor temele parcurse. Astfel, vă recomand să vă alocaţi cel puţin la fel de mult timp pentru studiul fiecărei teme/modul şi pentru realizarea sarcinilor practice, ca şi cum aţi studia acest curs în formula ”învăţământ la zi”. În plus, este bine să vă stabiliţi un orar săptămânal pe care să îl rezervaţi studiului la această disciplină.

Puteţi începe prin a vă realiza un calendar săptămânal cu toate cursurile dumneavoastră, timpul alocat pentru activităţile impuse de locul de muncă şi de alte obligaţii.

Încercaţi pe cât posibil să vă încadraţi în următoarele rigori: • pregătiţi-vă pentru sarcinilepe care le aveţi de rezolvat, citind din timp părţile relevante din

suportul de curs, rezolvaţi exemplele oferite, rezolvaţi aplicaţiile din suportul de curs; • încercaţi să rezolvaţi toate aplicaţiile existente; dacă întâmpinaţi dificultăţi, e-mailul meu vă

stă la dispoziţie pentru explicaţii suplimentare; trimiteţi-mi un e-mail cu problema la care v-aţi blocat pentru a vă oferi soluţia corectă;

• citiţi cu atenţie instrucţiunile de urmat pentru rezolvarea fiecărei aplicaţii practice; de cele mai multe ori, este precizată forma în care sunt aşteptate răspunsurile dumneavoastră;

• vă rog să puneţi întrebări; curiozitatea şi întrebările diverse (la obiect) constituie un element esenţial pentru învăţare);

• încercaţi să contactaţi un student, coleg cu dumneavoastră la aceeaşi specializare, forma la zi, pentru a vă consulta în cazul unor dificultăţi.

Date fiind trăsăturile specifice ale învăţământului la distanţă sunt necesare, la începutul cursului, recomandări cu referire la o foarte riguroasă planificare a secvenţelor de studiu individual coroborată cu o comunicare permanentă pe reţeaua de net, cu tutorii şi titularul de disciplină. Transmiterea în timp util a lucrărilor şi proiectului permite lecturarea şi evaluarea obiectiv-corespunzătoare, fără presiunea timpului, toate contribuind la desfăşurarea şi perceprerea structurii şi conţinutului activităţilor, de către ambele părţi, cu şanse reale de promovare şi de percepere şi realizare a obiectivelor propuse în cadrul acestei discipline.

CLUJ-NAPOCA, Prof. Univ. Dr. 01.10. 2011 Ciangă Nicolae

Page 8: Geografia Turismului in Romania

8

II. SUPORTUL DE CURS

MODULUL 1

Evoluţia turismului în România. Evoluţia cercetării de Geografia turismului şi a învăţământului universitar de Geografia turismului, din România.

a. Scopul modulului: cunoaşterea etapelor de evoluţia a turismului în corelaţie cu condiţiile social-istorice şi economice; tendinţele şi direcţiile de cercetare în Geografia turismului precum şi direcţiile de dezvoltare ale învăţământului superior de profil.

b. Obiectivele modulului: cunoaşterea fazelor de dezvoltare ale turismului din România şi

caracteristicile sale; surprinderea cauzelor care au determinat anumite tendinţe şi direcţii de dezvoltare; evidenţierea motorului în cercetarea şi dezvoltarea turismului (cercetarea ştiinţifică şi învăţământul superior de Geografia turismului).

c. Schema logică a modulului

• Dezvoltarea incipientă a turismului în antichitatea romană; • Caracteristicile turismului în perioada secolului XVII – 1850; • Caracteristicile turismului în perioada 1850 – 1914; • Turismul în perioada interbelică; • Turismul în perioada contemporană; • Cercetarea de Geografia turismului în România; • Învăţământul superior geografic.

Bibliografie obligatorie pentru parcurgerea acestui modul

1. Ciangă, N. (2007), România. Geografia turismului, Presa Universitară Clujeană, cap. I şi II,

p. 15 – 34, Cluj-Napoca. 2. Berlescu Elena (1971), Staţiunile balneare de-a lungul timpului şi azi, Editura Medicală,

Bucureşti.

Page 9: Geografia Turismului in Romania

9

1. Principalele etape de dezvoltare ale turismului 1.1. Perioada romană

După cucerirea Daciei şi instituirea provinciei Dacia-Felix, cu nivel de organizare şi dezvoltare comparabil cu al altor provincii romane, după 130 (d. Ch.) există dovezi certe de utilizare a apelor termale în scopuri balnear-curative şi agrementale. În acest sens au fost edificate adevărate amenajări cu un surprinzător nivel de dotare, în câteva areale cu ape termale, cunoscute anterior şi al căror profil funcţional s-a păstrat cu intermitenţe până astăzi. Din acest punct de vedere se remarcă amenajările din partea sud-vestică a ţării, aflate în „inima” provinciei romane Dacia-Felix: Băile Herculane, numită Ad aqua Herculi Sacras – Ad Mediam; Geoagiu-Băi – antica Germisara – în cadrul căreia perimetrul amenajat pentru terme purta numele de Thermae Dodonae; Călan – Aque. Între acestea Băile Herculane se remarcau prin diversitatea şi vastitatea amenajărilor, putând fi comparate cu staţiuni termale existente la vremea respectivă în Imperiul Roman, Tivoli, lângă Roma, Capri, amenajările din sudul Franţei, cele din provincia Pannonia – Aquinincum – capitala provinciei (din actualul perimetru al Budapestei) sau din provincia Asia Minor – Capadocia. Băile Herculane se impuneau prin amenajări complexe, demonstrând, prin vestigiile descoperite ulterior, o înaltă ştiinţă a captării apelor termale, sisteme ingenioase de transport a acestora prin conducte de olane, terme (băi luxoase), sisteme de încălzire a dotărilor în care se aplica metoda hipocaustului (încălzire cu aer cald prin podea), vestigii de temple grandioase, cum este cel al lui Hercule, patronul staţiunii. În afară de acestea se impun, însă, dovezile epigrafice – tabulele votive, care erau exteriorizări prin texte incizate în aceste tabule prin care cei ce veneau aici îşi exprimau mulţumirile pentru efectul apelor termale, considerate la vremea respective ca daruri ale zeilor sănătăţii, precum Aesculap, Hygea. Aceste tabule descoperite în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, în timpul expansiunii habsburgice către sud, au fost colectate, studiate şi depuse la Muzeul de Antichităţi din Viena, graţie efortului istoricului Theodor Momssen, unul dintre cei mai reprezentativi cercetători ai Romei Antice şi Istoriei romane. Textele şi mai ales cei care aduceau mulţumiri pe această cale demonstrează câteva aspecte interesante. Demn de remarcat este textul de pe tabula votivă nr. 1, existentă în muzeul mai sus amintit, care conţine următorul text: „Aesculapio et Hygiae pro salute Juniae Cyrilae quo a longa infirmitate virtute aquorum numinis sui revocaverunt TBA, Pius votum solvit libeus merito” ceea ce, în traducere liberă, ar însemna: „Zeilor Aesculap şi Hygea, pentru sănătatea Juliei Cyrila, pentru......., de o lungă suferinţă, prin virtutea apelor, ale puterilor divine, a fost vindecată, Titus B. A. (soţul), făgăduinţă făcută a împlinit, cu bucurie, după merit” (Berlescu Elena, 1982). Şi alte texte de pe tabulele votive demonstrează câteva adevăruri indubitabile: apele termale erau cunoscute şi utilizate în scopuri terapeutice; persoanele care închinau aceste tabule, reprezentau funcţionari superiori (guvernatori ai Daciei, comandanţi de legiuni, dar şi personalităţi militare, administrative din alte provincii romane). Acestea demonstrează statutul de staţiune „internaţională”, dar şi nivelul dotărilor cunoscute fiind exigenţele patricienilor romani pentru lux al reşedinţelor. În cazul celorlalte două staţiuni termale se păstrează vestigiile termelor romane. Deşi nu la fel de certe, există dovezi că până în 271 d. Hr., au mai fost utilizate în aceleaşi scopuri apele termale de la Moneasa, cele sărate de la Ocna Mureş (Salinae) sau Sovata, precum şi apele carbogazoase de la Borsec. După această scurtă perioadă de valorificare prodigioasă a unei surse naturale – apele termale şi minerale – urmează o perioadă lungă de 1500 de ani, în care nivelul civilizaţiei şi culturii, din perioada post-romană, prefeudală şi feudală, a coborât mult sub ceea ce Imperiul Roman realizase. Abia în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea sunt redescoperite (Băile Herculane, Moneasa, Băile Episcopiei) şi utilizate, prin amenajări, apele hidrotermale.

Page 10: Geografia Turismului in Romania

10

Temă de reflecţie nr. 1: Care sunt argumentele care explică valorificarea avangardistă a apelor termale în antichitatea romană din Dacia Felix 1.2. Perioada dintre sec. al XVIII-lea – 1850

Aceasta se suprapune peste începutul cristalizării relaţiilor capitaliste în principatele istorice, favorizate de înaintarea dominaţiei habsburgice către sud şi declinul Imperiului Otoman. Acest fapt duce la intrarea în circuit, în arealul carpatic, intercarpatic şi pericarpatic a unor surse hidrominerale şi termale, ca urmare a realizării primelor stabilimente – sanatorii. Acest fenomen este stimulat de implicarea în cercetarea resurselor hidrominerale, pe parcursul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea, a unor cunoscuţi medici: Lucas Vagner, Ignaţ Plusch, Fr. Niylaş, Lucas Stege (austrieci şi unguri), precum şi M. Zota, C. Davila, Alex. Saabner – Tuduri (medici şi chimişti români), Ludovic Mrazec (geolog). Aceştia efectuează analize hidrochimice asupra apelor minerale şi termale, precum cele de la Băile Herculane, Borsec, Vatra Dornei, Bălţăteşti, Borca, Broşteni, Covasna, Vâlcele, Bazna, Moneasa, Buziaş, Băile Episcopiei (actuala staţiune 1 Mai – Bihor). Rezultatele publicate şi efectele balneare astfel cunoscute au condus la realizarea primelor amenajări la Băile Herculane şi Borsec în ultima parte a sec. al XVIII-lea, Slănic Moldova – 1804, Bălţăteşti, Vatra Dornei, etc. Erau cunoscute în aceeaşi perioadă şi alte izvoare hidrominerale şi termale, utilizate empiric (astfel, din corespondenţa unor persoane oficiale, la sfârşitul sec. al XVI-lea, rezultă tocmai acest lucru, cu referire la apele minerale de la Covasna sau Borsec). 1.3. Perioada 1850 – 1918

Aria de cunoaştere a surselor hidrominerale şi termale se extinde asupra întregului areal carpatic, intercarpatic şi pericarpatic. Ca urmare, pe lângă nucleele de staţiuni balneare amintite anterior, se mai dezvoltă şi alte amenajări similare, precum la Băile Tuşnad, Sovata, Malnaş Băi, Topliţa, Băile Hebe – viitoarea Sângeorz Băi. La acestea se adaugă staţiunile de pe Valea Oltului: Govora, Olăneşti, Călimăneşti, precum şi câteva staţiuni cu ape termale din partea vestică a ţării. Până în 1918 existau 20 de staţiuni, valorificând la scară locală sau regională apele minerale şi termale. Staţiunile balneoclimaterice dezvoltate până la această perioadă au evoluat prin amenajări de cazare, amenajări balneare şi de agrement, astfel încât s-au detaşat de cele care s-au dezvoltat mai târziu. Astfel, s-a impus prin stil şi importanţa amenajărilor, Băile Herculane (staţiune importantă, ăn cadrul Imperiului Austro-Ungar vizitată şi de împăratul Franz Iozef), precum şi staţiunea Slănic Moldova, „Perla Moldovei”, care s-a impus prin câteva componente de avangardă, novatoare pentru perioada respectivă (centrală electrică proprie, reţea centralizată de aprovizionare cu apă şi canalizare, un inhalator – pulverizator, cu ajutorul căruia se permitea efectuarea unui tratament numit astăzi cu aerosoli, dezvoltarea staţiunii după un plan de sistematizare prestabilit, cu o capacitate de primire de aproape 2000 de locuri, în preajma primului război mondial. Ca o recunoaştere a valorii terapeutice a apelor minerale din o serie de staţiuni balneoclimaterice, au fost acordate medalii de aur acestora, cu ocazia participării la expoziţii universale şi internaţionale: pentru apele de la Slănic Moldova, în 1883 şi 1889, cu ocazia expoziţiilor universale de la Viena, şi în 1990, la expoziţia universală de la Paris; pentru apele de la Covasna, în 1852 la Trieste, iar pentru apele minerale de la Borsec, la expoziţiile de la Berlin (1876) şi Paris (1878). După 1870, un alt domeniu care intră sub incidenţa activităţilor turistice, este domeniul montan. În mod sporadic, masive montane din Carpaţi au constituit destinaţii pentru oameni de cultură români sau personalităţi în trecere. Aceştia au lăsat descrieri a unor regiuni montane, precum Ceahlăul, Bucegi şi altele. După 1870 există preocupări concrete în domeniul realizării de amenajări specifice în spaţiul montan. Această tendinţă se leagă şi de realizarea primelor căi ferate

Page 11: Geografia Turismului in Romania

11

transcarpatice. Semnalul cel mai edificator pentru dezvoltarea turismului montan îl constituie, în 1875, hotărârea de stabilire a reşedinţei regale de vară la Sinaia, în apropierea mănăstirii Sinaia (construită şi ctitorită de Mihai Cantacuzino în 1670). Alegerea acesteia a fost susţinută de mai multe argumente: situarea pe cel mai scurt drum între România şi regiunea de la nord de Carpaţi; începerea edificării căii ferate peste pasul Predeal; impunerea opţiunii, prin existenţa uneia dintre cele mai reprezentative, sub aspect peisagistic, unităţi montane – Munţii Bucegi. A început construirea castelului Peleş, ca şi reşedinţă de vară, în jurul acestuia s-au realizat alte reşedinţe ale elitei politice financiare şi funciare româneşti. Toate acestea au condus la amenajarea rapidă şi densă, fapt ce a făcut ca în 1885, Sinaia să capete statutul de oraş şi totodată să devină prima staţiune climaterică montană din Carpaţi. Aceasta, prin componenţă, amenajări şi obiective (vezi Cazinou) s-a ridicat la nivelul standardelor europene ale unor staţiuni din Alpi şi alte regiuni montane. Ca urmare a deschiderii circulaţiei feroviare şi rutiere peste pasul Predeal, au început să se realizeze amenajări în Buşteni şi în Predeal. De asemenea, în 1893, capătă statut de staţiune şi Păltiniş, în Munţii Cândrel. Odată cu această tendinţă, încep să se realizeze şi amenajări turistice în regiunea montană propriu-zisă. Astfel, au fost realizate primele cabane, numite şi refugii alpine sau case de adăpost, cum a fost: Peştera pe valea Ialomiţei, casa de adăpost Omu, în Bucegi, construită şi deschisă circuitului în ultimul deceniu al sec. al XIX-lea, Dochia, în Ceahlău, construită în 1904, şi altele. În paralel sunt realizate primele căi de acces, poteci devenite ulterior poteci turistice marcate, ce au preluat adeseori trasee montane pastorale, precum şi drumuri alpine, cum este cel între Sinaia şi platoul Bucegilor. Amenajări similare au mai fost realizate şi în Munţii Semenic. Intrarea regiunii montane în sfera turismului şi astfel diversificarea formelor de practicare ale acestuia s-a datorat, mai ales, înfiinţării a numeroase societăţi turistice, care şi-au adus un aport important la aceasta: Clubul Alpin al Banatului, înfiinţat în 1876, la Caransebeş, apoi Societatea Carpatică Bănăţeană, 1880, şi mai ales a Societăţii Carpatine Ardelene, înfiinţată tot în 1880, cu sediul la Sibiu, vestita S.K.V. (Siebenburgischen Karpathenverein) care s-a implicat în amenajările şi dezvoltarea turismului montan din Făgăraş, Cândrel (vezi staţiunea Păltiniş), Şurean; societatea carpatină în 1895, cu sediul la Sinaia sau Societatea Turiştilor Români, în 1900. Toate acestea şi-au creat filiale judeţene şi zonale. Sediile principale ale acestor societăţi şi asociaţii prefigurau deja viitoarele centre de greutate ale turismului montan: Prahova-Bucegi, Munţii Bârsei; Făgăraş-Cândrel; Munţii Banatului.

Tot în această perioadă începe să se dezvolte şi turismul maritim. În ultimul deceniu al sec. al XIX-lea sunt construite primele sanatorii de cură, utilizând climatul marin, dar şi apa lacurilor sărate, la Techirghiol şi la ceea ce se va numi viitoarea staţiune Eforie. Litoralul Mării Negre începe să prezinte atracţie la începutul secolului XX, astfel încât în 1904, la nord de Constanţa, la Mamaia, se ridică primele capacităţi de primire, pe grindul de nisip dintre Siutghiol şi mare, prefigurând ceea ce va deveni staţiunea de mai târziu.

Primul război mondial aduce şi imense pagube materiale. Acesta a afectat şi amenajările balneoturistice de până atunci, mai ales cele care s-au situat pe liniile de penetraţie ale armatelor austro-ungare şi pe linia frontului, cum a fost staţiunea Slănic Moldova, în cea mai mare parte distrusă în 1917.

Temă de reflecţie nr. 2: Explicaţi conţinutul complexităţii turismului din această

perioadă şi evidenţiaţi factorii care au condus la această tendinţă. 1.4. Perioada interbelică Este caracterizată printr-o dezvoltare unitară şi a activităţilor turistice, ca urmare a Unirii de

la 1 Decembrie 1918, când s-a constituit statul naţional unitar român. Încă de la începutul deceniului III s-au despus eforturi susţinute pentru înlăturarea urmărilor războiului. Apoi se

Page 12: Geografia Turismului in Romania

12

dezvoltă noi staţiuni care completează osatura de bază a staţiunilor tradiţionale, înfiinţate şi dezvoltate în sec. al XVIII-lea. Acestea sunt mici şi au rezultat în urma investiţiilor particulare sau aparţinând unor societăţi înfiinţate de comunităţile locale. Caracteristice sunt în regiunea carpatică Zizin, Covasna-Voineşti, Caşin-Iacobeni, Malnaş, Turia, Jigodin, Vlăhiţa, Corund, Topliţa, Solca, Valea Vinului, Breb, Şuligu, , Ocna Mureş în Depresiunea Transilvaniei, Oglinzi, Sărata Monteoru, Pucioasa, Vulcana Băi, Ocnele Mari Băla în Subcarpaţi şi altele. În acelaşi timp renasc staţiunile Băile Geoagiu sau Vaţa de Jos. În zona litorală, amenajările se extind la sud de Constanţa, mai ales la Eforie, precum şi pe ţărmul interior al lacului Techirghiol, în cadrul staţiunii cu acelaşi nume. În zona montană propriu-zisă, alături de amenajările din staţiuni şi a cabanelor din perioada anterioară, apar noi staţiuni climaterice montane, precum Lacul Roşu, 1931, Colibiţa, Cheia, Timiş, Sâmbăta,

Stâna de Vale (fig. 1). Fig. 1 Evoluţia edificării staţiunilor balneo-turistice din România: 1. staţiunile din antichitatea romană; 2. staţiunile balneoclimaterice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, până la jumătatea secolului al XIX-lea; 3. staţiunile din perioada 1850-1914; 4. staţiunile din perioada interbelică; 5. staţiunile dezvoltate în ultimii 50 de ani; 6. staţiunile balneoclimaterice; 7. staţiunile climaterice montane; 8. staţiunile maritime; 9. căi de comunicaţie rutiere; 10. limitele între principalele regiuni geografice Turismul balnear este favorizat de iniţiative benefice ale cercetării balneare, impulsionate de

măsuri administrativ-legislative, dar şi ţinând de cercetare ştiinţifică şi învăţământ superior medical. Astfel, anul 1924 marchează începutul învăţământului balneologic, datorat prof. A. Teohari, care după un deceniu publica, în 1934, concomitent la Bucureşti şi Paris, Tratatul de terapeutică. De asemenea, s-a înfiinţat Societatea de Hidrologie şi Climatologie, care a stimulat puternic cercetarea balneologică în România. În 1931 ia fiinţă, în cadrul învăţământului medical, prima Catedră de Balneologie şi Fizioterapie la Cluj, sub îndrumarea profesorului M Sturza, iar la Bucureşti, prima Catedră de Balneologie şi Dietetică. În aceeaşi perioadă, în cadrul Facultăţii de Medicină din Iaşi, se fac cercetări de balneologie asupra staţiunilor Vatra Dornei, Slănic Moldova. Un alt aspect remarcabil pentru turismul din perioada interbelică este introducerea în circuitul turistic a monumentelor cultural-istorice religioase din zona Neamţului, Bucovina, Muscel, Vâlcea sau cel din Transilvania. Se dezvoltă astfel turismul cultural, care stimulează realizarea de baze turistice de primire în oraşe de munte şi de contact cu muntele, aflate în unele din zonele amintite şi care au fost decretate oraşe de viligeatură. Exemple tipice sunt Piatra Neamţ, Câmpulung Moldovenesc, Câmpulung Muscel.

Page 13: Geografia Turismului in Romania

13

Un moment important în dezvoltarea turismului interbelic şi chiar a turismului din a doua parte a secolului trecut este înfiinţarea O.N.T. în 29 februarie 1936, primul organism de stat menit să coordoneze întreaga mişcare turistică. Prin aceasta statul se implica direct, pentru prima dată, în coordonarea la nivel naţional a activităţii turistice, cu tot mai puternică rezonanţă. O.N.T. va conduce propaganda turistică, va contribui la organizarea de baze turistice în staţiuni şi în zona montană. Datorită implicării acestuia se vor crea structurile organizatorice care îşi vor aduce contribuţia la reglementarea turismului individual sau de grup. Alături de asociaţii turistice, precum Touring Clubul Român (cu a sa publicaţie săptămânală „Jurnal săptămânal”) O.N.T. se va implica în dotarea altor masive montane cu cabane, va contribui la realizarea de drumuri de acces în Piatra Mare, Postăvaru, Făgăraş, Rodna, Ceahlău, Munţii Banatului, Munţii Apuseni. Regional, îşi aduc contribuţia în acelaşi sens, asociaţiile turistice înfiinţate în perioada anterioară. Astfel, s-au construit cabane: Poiana Braşov (1925), Piatra Mare (1927), Rarău (1932) şi altele.

Temă de reflecţie nr. 3: Rolul Unirii din 1918 în dezvoltarea modernă a turismului sub

aspect legislativ, organizatoric şi tipologic 1.5. Perioada contemporană Aceasta include întreg intervalul de timp de după 1945 până în zilele noastre. Între 1945 –

1948 este o perioadă de regres total, în condiţiile social-economice şi politice concrete postbelice. Aceasta se caracterizează prin menţinerea bazei materiale într-o stare de conservare precară. Aceasta are o solicitare tot mai redusă, ca urmare a reculului vieţii social-economice, a marilor frământări şi transformări din perioada respectivă şi implantarea unor relaţii social-economice şi politice impuse din afară. Efectul direct este scăderea catastrofală a nivelului de trai, creşterea inflaţiei, toate acestea şi pe un fond de condiţii naturale nefavorabile (seceta din 1946-1947). Anul 1948 este un moment crucial din viaţa economico-socială. Are loc naţionalizarea mijloacelor de producţie, deci şi a bazei materiale turistice. Aceasta este preluată de stat şi transferată ca utilizare unor organisme cu caracter social, precum sindicatele sau Ministerul Muncii. Efectul acestei situaţii este catastrofal, pentru cele câteva zeci de staţiuni mici, proprietate familială sau a unor comunităţi locale care, în câţiva ani, se aurodesfiinţează. Ca urmare a acestui fapt, unele dintre acestea au dispărut definitiv, Breb-Maramureş, Corund-Harghita, Zizin-Braşov, etc.). Altele au început să se refacă abia după 15 ani, odată cu revirimentul de după 1965.

Un efect particular, pe fondul general de pauperitate, îl constituie totuşi implicarea statului în favorizarea unor pături sociale defavorizate, cărora li se acordă facilităţi cu caracter material pentru a avea acces la unele staţiuni. Se poate remarca o aşa-numită perioadă de turism „sindicalist”, când începe să se individualizeze turismul de masă.

În toată perioada următoare, până în 1960, se manifestă o stagnare a situaţiei economice, manifestată şi în dotările pentru turism. Totuşi, se constată un început de remediere a acestei situaţii. Una dintre aceste tendinţe este naşterea staţiunii Poiana Braşov, determinată de desfăşurarea Universiadei de iarnă.

După 1960, pe un fond de dezvoltare economică şi un început de deschidere către Occident, încep investiţiile din zona litoralului românesc. Acestea sunt centrate pe staţiunile Mamaia, Eforie, Mangalia. După 1965, eforturile se concentrează pe staţiunea Eforie Nord. Acţiunea de amenajare a litoralului se deplasează, după 1968, în partea sudică a litoralului românesc, în zona Mangalia, unde au fost edificate staţiunile Olimp, Neptun, Jupiter, Cap Aurora, Venus, Saturn. În aceeaşi perioadă sunt analizate şi două staţiuni destinate populaţiei tinere, şi anume Năvodari, pentru populaţia şcolară şi Costineşti, pentru studenţi.

Dacă până în 1965 şi parţial după aceea, eforturile în realizarea amenajărilor turistice au fost concentrate asupra litoralului Mării Negre, după 1965 se remarcă o diversificare în contextul extinderii acestora şi asupra altor categorii de obiective turistice şi a altor regiuni ale ţării. În primul

Page 14: Geografia Turismului in Romania

14

rând, staţiunile balneoclimaterice tradiţionale şi cele climaterice montane sunt dotate cu unităţi hoteliere şi hotelier-balneare, mare parte fiind echivalente cu confort I (corespunzător astăzi celui cu 2 stele). Ca urmare a acestei tendinţe, cea mai mare parte din staţiunile balneoturistice consacrate sunt dotate cu unităţi şi complexe de unităţi hoteliere: Vatra Dornei, Sângeorz-Băi, Băile Tuşnad, Slănic Moldova, Covasna, Băile Herculane, Geoagiu-Băi, Moneasa, Băile Felix, 1 Mai, respectiv Sinaia, Predeal, Buşteni, Păltiniş, Complex Semenic. Se remarcă în cazul a două staţiuni balneoturistice implantări masive, hoteliere, care domină net staţiunile, atât sub aspect tipologic, cât şi ca implicare în ansamblul fizionomic. Este vorba de staţiunea Covasna, reprezentantă tipică a balneoturismului carpatic, dezvoltată efectiv în această perioadă, precum şi Poiana Braşov, devenită cea mai importantă staţiune climaterică montană din Carpaţi şi care, şi prin alte amenajări (pentru sporturile de iarnă), a devenit poate singura competitivă, comparativ cu staţiuni similare din Europa. Ca urmare a aceleaşi tendinţe se remarcă dezvoltarea unor noi staţiuni, de dimensiuni mai mici, care valorifică apele minerale şi termale: Amara şi Lacul Sărat în Câmpia Română, Călacea, Timiş, 1 Mai şi Marghita, în jud. Bihor, Boghiş şi Bizuşa, în judeţul Sălaj, Ocna Şugatag, în Maramureş, etc.

Se remarcă în acelaşi timp, edificarea unor noi staţiuni climaterice montane, precum Borşa, Durău, Izvoru Mureşului, Pârâu Rece şi complexe mai mici, precum Mogoşa-Şuior, Piatra Fântânele, Bâlea Lac, Soveja, Rânca (Munţii Parâng), Straja (Munţii Vâlcan), Băişoara (Munţii Apuseni) care vor constitui nuclee pentru viitoarele staţiuni climaterice montane şi pentru sporturile de iarnă.

Un factor de impact cu activitatea turistică îl formează complexele hidroenergetice, mai ales cele din regiunea montană, care au introdus, prin baraje şi lacuri de acumulare, o diversificare a peisajului montan, cu deosebire, dar şi a celui din zona colinară şi de câmpie.

În cazul amenajărilor de mari dimensiuni, în urma încheierii lucrărilor, au rămas amenajări de şantier care, în unele cazuri, au putut fi adaptate şi transformate în complexe turistice şi staţiuni. Este cazul Complexului turistic Beliş-Fântânele, pe Someşul Cald sau al staţiunii Voineasa, pe Lotru. Cele mai multe din arealele cu lacuri de acumulare din Carpaţi au amenajări turistice mai mult sau mai puţin complexe: Călineşti-Oaş, Izvoru Muntelui, Poiana Uzului, Măneci-Ungureni, Vidraru, pe Argeş, lacurile de pe Olt, din sectorul defileului Turnu Roşu-Cozia, lacurile de pe Sebeş;Văliug şi Trei Ape, în Munţii Banatului, Leşu, pe Iada (afluent al Crişului Repede), iar în perspectivă se va realiza, poate, cea mai amplă şi complexă amenajare turistică pentru un lac de acumulare, cea de pe malul românesc al lacului Porţile de Fier de pe Dunăre.

Tot după 1965 a fost iniţiat un vast program de dotare a celor mai multe oraşe cu unităţi hoteliere. Se remarcă în acest sens în special capitala ţării, unde a fost realizat în perioada respectivă şi singurul hotel aparţinând unui lanţ internaţional, Intercontinental, precum şi în oraşele de peste 100 de locuitori. Practic, toate oraşele peste 25 000 locuitori au o unitate hotelieră mai mare sau mai mică, realizată în această perioadă.

Sub aspectul diversităţii amenajărilor turistice, apar noi forme de cazare, legate de marile artere rutiere de importanţă internaţională, precum şi în apropierea staţiunilor importante şi oraşelor. Acestea, campingul şi motelul, ca unităţi noi de cazare sunt strâns legate de proliferarea transportului automobilistic caracterizat printr-o mare mobilitate şi favorizat de modernizarea la scară a ţării (asfaltare) a principalelor trasee rutiere, în special a celor transcarpatice, legând provinciile istorice şi permiţând traversarea în toate sensurile a regiunii montane, către principalele regiuni de polarizare turistică. Între acestea se remarcă tronsoane rutiere de mare altitudine, unele iniţiate încă din perioada interbelică, cum este Transalpina, ce uneşte localităţile Novaci şi Sebeş, peste Munţii Parâng, prin Pasul Urdele, şi mai ales Transfăgărăşanul, ce uneşte Depresiunea Transilvaniei cu sudul ţării, peste Făgăraş, la 2000 m altitudine. La acestea se mai adaugă drumuri de „centură montană” care scurtează distanţele către anumite destinaţii şi se remarcă prin regiunile pitoreşti străbătute: drumul dintre Durău şi Izvoru Muntelui, în Ceahlău, drumul dintre Chiril, în bazinul Bistriţei şi Câmpulung Moldovenesc, în bazinul Moldovei, peste Rarău, drumul dintre

Page 15: Geografia Turismului in Romania

15

Râşnov şi Poiana Braşov, care permite accesul la aceasta şi din alte sensuri, drumul ce leagă Depresiunea Beiuş cu staţiunea Stâna de Vale.

Tot după 1960 se înregistrează o nouă etapă şi modalitate de acces în regiunea montană, prin construirea mijloacelor de transport mecanic (pe cablu). Primul astfel de obiectiv – un telescaun – a fost realizat în 1942 între Văliug şi Semenic. După 1965 au fost construite în mai multe masive montane şi legate de staţiuni mai multe mijloace de transport mecanic, grupate cu deosebire în Bucegi, Munţii Bai, Postăvaru, Făgăraş, dar şi în partea nordică a ţării, în Rodna, Gutâi, Munţii Călimani, Bârgău, Ceahlău etc.

Pe plan organizatoric se înregistrează, de asemenea, unele inovaţii sub aspect instituţional şi a legăturii cu funcţionarea sistemului, care au avut o anumită perioadă un efect pozitiv. Astfel, în 1955, se reînfiinţează O.N.T. Carpaţi, care va contribui în mare măsură la introducerea şi cunoaşterea potenţialului turistic şi amenajării acestuia în circuitul european. De asemenea, în 1971, se înfiinţează Ministerul Turismului, care a avut ca sarcină aplicarea unei concepţii unitare în ceea ce priveşte amenajarea zonei turistice şi implicarea în individualizarea, tipologizarea, dimensionarea şi amplasarea unităţilor turistice şi a componentelor de mai mare amploare, precum staţiunile. Tot acest ansamblu a făcut din turism o adevărată ramură economică.

Între 1980 – 1990 se manifestă foarte accentuat un proces continuu de degradare a vieţii social-economice a ţării. Acesta se reflectă şi în privinţa bazei materiale a turismului, care nu se mai extinde, iar cea existentă înregistrează un fenomen continuu de degradare. Această tendinţă se accentuează şi după 1990.

După 1990, întreaga societate românească a fost profund marcată, în toate compartimentele sale, de evoluţia condiţiilor social-economice şi politice cu o tendinţă accentuată de cădere liberă. Această etapă având multe aspecte asemănătoare cu cea imediat după 1948 – dar de sens invers – şi-a pus amprenta şi pe turism. Efectele sale sunt vizibile în toate domeniile, cu efecte adeseori contradictorii (Ciangă N., 1998).

Baza de cazare a fost afectată sub aspect cantitativ, al calităţii, cât şi din punct de vedere tipologic. A scăzut drastic capacitatea de cazare clasică utilizabilă, mai ales ca urmare a uzurii fizice şi morale manifestată contrastant încă înainte de 1990, cu deosebire în cazul vilelor – case de odihnă şi tratament (ale căror capacităţi utilizabile s-au redus cu 70,8 %) şi cabanele (minus 68,0 %). Aceste două categorii de cazare specifice staţiunilor balneoturistice şi regiunii montane propriu-zise sunt cele mai vechi şi în cea mai mare parte nu mai corespund standardelor de conform actuale. Reintroducerea lor în circuit prin modernizare şi readaptare implică costuri adeseori mai mari decât în cazul edificării unor dotări noi, pe vechile amplasamente. Există staţiuni în care categoria de cazare, vila, şi-a încetat temporat activitatea (Sângeorz Băi) sau şi-a redus-o drastic (Borsec). Aceeaşi tendinţă au manifestat-o şi celelalte categorii de cazare, dar cu scăderi mai atenuate.

În acelaşi timp se manifestă, chiar dacă timid, unele tendinţe pozitive: apariţia unor noi forme de cazare, precum bungalow-ul, a unor baze de cazare de tip motel integrate unor moderne staţii de benzină care au şi service; apariţia unor forme de cazare specifice turismului rural (cum sunt cele din zona Bran-Moeciu, Bucovina sau Depresiunea Maramureş); edificarea în număr foarte mare a reşedinţelor secundare. Pe de altă parte se remarcă lucrările de renovare a unor unităţi hoteliere cu tradiţie, din cadrul bazei de cazare din marile centre urbane şi staţiunile balneoturistice consacrate (ex. Bucureşti, Braşov, Sinaia).

Potenţialul de comunicaţie a manifestat, de asemenea, tendinţe contradictorii. Într-o primă fază, mai ales în intrvalul 1990-1992, se înregistrează o degradare generală îngrijorătoare a infrastructurii feroviare şi rutiere şi a calităţii serviciilor ce ţin de acestea. În compensaţie, se manifestă după 1994 unele tendinţe pozitive.

Cu toate că se simte o acută lipsă de fonduri, au fost totuşi demarate componentele unui amplu program de modernizare şi integrare a sistemului rutier cu caracter major al ţării noastre, cu reţeaua europeană de autostrăzi. Poate fi considerată tot o tendinţă pozitivă, în cadrul transporturilor

Page 16: Geografia Turismului in Romania

16

feroviare importul şi apoi producţia autohtonă de vagoane, precum şi introducerea trenurilor de tip intercity.

Circulaţia turistică este un senzor specific al tendinţelor actuale ale turismului. Astfel, s-a diminuat drastic circulaţia turistică internă. În antiteză, a crescut exploziv turismul internaţional emitent, cu deosebire în intervalul 1990 – 1992, pentru ca ulterior acesta să se menţină la cote rezonabile, indiscutabil mult superioare celei de până în 1990 şi chiar în condiţiile restricţiilor de viză impuse de către ţările U.E.O. Comparativ, se înregistrează o creştere moderată a turismului internaţional receptor, spre România, unde principala contribuţie o aveau tot ţările vecine, între ţările europene-occidentale remarcându-se Germania şi, în mod tradiţional, Israelul (mai ales cu destinaţie Covasna).

Iniţiative legislative privind privatizarea, iniţiative cu caracter organizatoric şi investiţional. Începutul privatizării se concretizează prin apariţia de mici întreprinderi particulare cu profil turistic. Procesul a fost declanşat încă din 1990, prin Legea nr. 54/1990 privind organizarea şi desfăşurarea unor activităţi economice pe baza liberei iniţiative. Dar o lege a turismului nu a fost elaborată încă. Un model pentru aceasta ar putea fi legea Turismului din 1936, o lege foarte modernă pentru vremea aceea, care ar putea servi ca bază, la adaptările şi reactualizările de rigoare, necesare condiţiilor actuale ale turismului intern şi internaţional.

Până la apariţia unei legi atotcuprinzătoare au fost promulgate legi cu implicare parţială în turism, cum este cea cu privire la dezvoltarea turismului rural în zona montană, cu prevederi precise asupra dezvoltării unor unităţi turistice particulare, de mică mărime (între 3 – 20 paturi) cu diferenţierea pe patru categorii, în funcţie de calitatea şi diversitatea serviciilor oferite. Unităţile turistice familiale vor putea beneficia de facilităţi şi scutiri de taxe, impozite pe profit, timp de 20 de ani, apoi de drepturi de concesionare, pe 49 de ani, pentru terenuri amenajabile în scopuri turistice, în zona montană, la peste 1200 m.

Sunt în curs de introducere unele reglementări precise cu privire la regimul construcţiilor, în staţiunile balneoturistice (indiferent de tip sau de apartenenţă), care să excludă apariţia fenomenului de dezvoltare haotică, cum s-a întâmplat până acum în numeroase situaţii. Au apărut, de asemenea, firme turistice particulare de intermediere a excursiilor sau sejurului.

În prezent există dispute cu privire la statutul de funcţionare a staţiunilor balneoclimaterice, între Ministerul Turismului şi Ministerul Sănătăţii. Ultimul optează ca aceste staţiuni să aibă un profil strict balnear, fără a realiza disfuncţionalităţile (mai ales extrasezon), ce ar decurge din impunerea unui profil exclusiv, monofuncţional. Soluţia cea mai viabilă ar fi orientarea către polifuncţionalitatea staţiunilor care le-ar imprima viabilitate şi continuitate funcţională pe tot parcursul anului. În prezent, cea mai mare parte a firmelor turistice sunt organizate pe principiul societăţilor comerciale pe acţiuni, cu toate că, în mod paradoxal, acestea nu au trecut efectiv la emiterea de acţiuni. Funcţionarea lor se face totuşi sub conducerea Adunării Generale a Acţionarilor (A.G.A.). Adoptarea noii forme are un caracter tranzitoriu până la crearea condiţiilor privatizării complete. În prezent întreg patrimoniul turistic a fost împărţit în două părţi inegale (ca şi cel al celorlalte întreprinderi economice): 30 % în gestiunea S.I.F., iar restul de 70 % a rămas în gestiunea F.P.S. (Fondul Proprietăţii de Stat) privatizat astăzi în mare parte. Acest compromis prelungit nu este benefic dezvoltării turismului. În aceste condiţii au fost lansate şi programe de cercetare ştiinţifică, amenajare şi valorificare turistică, în regim de protecţie diferenţiată a rezervaţiilor biosfere (Pietrosul Rodnei), în consonanţă cu Legea turismului rural montan. A fost demarată, de asemenea, în 1992, cu rezultate deja remarcabile, refacerea unor situri urbane şi obiective istorice de mare rezonanţă (precum bisericile – cetăţi săseşti şi cetăţile ţărăneşti), cu ajutor financiar extern, mai ales german. Se remarcă în acest sens activităţile de restaurare întreprinse la Sibiu şi mai ales la Sighişoara. Multe dintre cetăţile fortificate au fost de asemenea refăcute. Dintre acestea, biserica cetate de la Biertan, complet transformată, a devenit în fiecare septembrie locul de întâlnire a saşilor de pretutindeni.

Page 17: Geografia Turismului in Romania

17

Pătrunderea capitalului străin este încă nesemnificativă faţă de necesităţile acestui important sector. Funcţionează astăzi câteva zeci de societăţi mixte, de tip joint ventures, cu sediul în România, dar aportul de capital străin nu a depăşit 100 milioane USD. Lipsa de interes a firmelor străine, mai ales a concernelor internaţionale ce patronează marile lanţuri hoteliere internaţionale (excepţie face lanţul Maryott şi, mai recent, Hilton) are motivaţii multiple de natură legislativ-stimulativă şi de garantare a investiţiilor.Totuşi se comstată, după anul 2000, o insiatenţă mai mare a acestora: astfel hotelul Athenee Pallace este preluat de lanţul hotelier internaţional Hilton,, hotelul Mara din Sinaia de către Holydai Inn, Hotel Nord de către lanţul Ibiss, care l-a adus prin modfernzare la confort de trei stele, iar lanţul Best Western şi-aq creat unităţi hoteliere propri de patru stele precum unitatea den Gura Humorului. De remarcat este realizarea primului lanţ hotelier autohton- Continental cu locaţii în Bucureşti, Timişoara, Oradea, Tg. Mureş etc.

Cu toate aceste condiţii nefavorabile şi pe fondul promulgării Legii turismului se remarcă unele tendinţe noi care, chiar dacă prezintă imperfecţiuni şi disfuncţii, permit apariţia şi proliferarea unor noi forme de turism, pe fondul edificării de noi tipuri de amenajări turistice. Ca urmare, se impune tot mai mult iniţiativa particulară, în cazul edificării vilelor de vacanţă – reşedinţe secundare. Deşi în cele mai multe din cazuri apartenenţii nu respectă dispoziţiile legale legate de planuri de amenajare zonală şi locală, acest tip de amenajare a proliferat rapid şi s-a orientat către regiuni de atracţie turistică sporită, mai ales regiunea montană, iar în cadrul acesteia staţiunile balneoturistice, zonele limitrofe lacurilor de acumulare şi nu în ultimul rând aşezări rurale cu potenţial natural.

Un alt aspect semnificativ îl constituie dezvoltarea turismului rural, prin intermediul gospodăriilor familiale, înscrise într-un circuit patronat de asociaţii de profil de tip A.N.T.R.E.C., O.V.R. sau a unor asociaţii la nivel local. Un număr de câteva mii de gospodării s-au integrat acestei mişcări. Ele au primit certificate de omologare şi mare parte din acestea oferă un pachet de servicii mai mult sau mai puţin diversificate, perfectibil. Acestea au fost incluse în cataloage de informaţii, existând frecvent posibilitatea de contactare şi contractare prin intermediul societăţilor turistice autohtone sau străine. Acest tip de turism a proliferat cu deosebire în zona montană, în aşezări rurale neafectate până în 1990 de socializarea agriculturii (zonele necooperativizate) şi în care locuitorii nu au părăsit aşezările în favoarea oraşelor, structurile de populaţie sunt favorabile (populaţia tânără şi matură reprezintă o pondere ridicată) şi se impune categoria de persoane cu iniţiative în domeniu. Cea mai mare parte a gospodăriilor integrate turismului rural se găsesc în regiunea montană, ajungând la câteva zeci într-o localitate şi cumulând adeseori chiar peste 100 de locuri / localitate: în jud. Maramureş, localităţile Vadu Izei, Bârsana, Ieud, Săliştea de Sus; în jud. Bistriţa Năsăud, localităţile Lunca Ilvei, Colibiţa, Rodna; în jud. Suceava, localitatea Vama; în jud. Neamţ, Văratec, Vânători-Neamţ; în jud. Harghita, localitatea Praid, în jud. Covasna, localităţile Balvanyioş, Covasna, Malnaş; în jud. Braşov, localităţile Bran, Sâmbăta, Moeciu; în jud. Argeş, Rucăr, Dragoslavele; în jud. Sibiu, localităţile Sibiel şi Gura Râului; în jud. Hunedoara, localităţile Haţeg, Sântămăria-Orlea; în jud. Alba, localităţile Remetea, Arieşeni, Gârda, Albac; în jud. Cluj, Beliş-Fântânele, Băişoara, Sâncrai-Bologa etc.

Procesele de transformare, de profunzime în turism sunt în continuare încetinite de factori conjuncturali de natură diversă. Scăderea generală a activităţii economice a determinat o diminuare drastică a nivelului de trai (cu apariţia ameninţătoare a fenomenului de şomaj), pentru cea mai mare parte a populaţiei şi deci, o scădere a puterii de cumpărare. Se remarcă, de asemenea, degradarea continuă a calităţii serviciilor în turism şi reducerii componentelor pachetelor de servicii. În aceste condiţii şochează creşterea aberantă a preţurilor, mai ales la cazare. Se remarcă, de asemenea, o scădere alarmantă a siguranţei fizice a turistului şi a bunurilor sale. Depăşirea fazei de tranziţie se va putea concretiza prin eliminarea tuturor acestor factori defavorizanţi, cu efect direct şi concret în creşterea în volum a activităţii turistice.

Page 18: Geografia Turismului in Romania

18

Tema de reflecţie nr. 4: Prezentaţi principalele etape şi caracteristicile acestora, participante la edificarea turismului ca fenomen şi activitate, în perioada contemporană. 2. Evoluţia şi tendinţele cercetării şi învăţământului superior de geografia turismului în România Pe fondul cercetării turismului, ca activitate economică, al definirii noţiunilor legate de acesta şi a legăturilor cu Geografia, a introducerii sale ca obiect de studiu în universităţi şi apoi adoptarea oficială la Congresul Internaţional de la Varşovia din 1934 a titulaturii de Geografia Turismului, se poate constata o intensificare a cercetărilor în acest domeniu, pe plan european, în America de Nord, Japonia, cu o problematică din ce în ce mai complexă şi în care sunt implicaţi un număr tot mai mare de geografi.

S-au cristalizat, în câteva decenii, adevărate şcoli de cercetare geografică asupra turismului, printre care se impun şcoala franceză, britanică, germană, americană, şcolile poloneză şi rusă, precum şi şcoala românească, chiar dacă nu s-a remarcat în mod deosebit pe plan extern. În funcţie de tematica abordată, metodologia de cercetare şi mai ales intensitatea participării geografilor români la investigaţia fenomenului turistic, în toată complexitatea sa, se poate realiza o etapizare a cărei faze marchează, fiecare în parte şi toate în ansamblu, un tablou sugestiv al specificului cercetării autohtone, dar şi integrarea preocupărilor acestora în elucidarea problemelor majore legate de obiect, metodologie, cunoaştere şi interpretare, posibilităţi de organizare, dezvoltare şi valorificare. 2.1. Etapa începuturilor cercetărilor

Este reprezentată de doi promotori. În anul 1821, V. Pop publică prima lucrare românească de balneologie „Despre apele minerale de la Arpâtac, Bodoc şi Covasna”. După aproape un secol Al. Saabner – Tuduri publica în dublă ediţie, în 1900 şi 1906, lucrarea „Apele minerale şi staţiunile climaterice din România” ce cuprindea numeroase aspecte geografice legate de topografie, climatologie, floră, faună. Cunoaşterea geografic-turistică va fi stimulată la sfârşitul sec. al XIX-lea şi a primelor decenii ale sec. XX de activitatea unor prestigioase societăţi turistice: Braşov – 1873, Caransebeş – 1876, Sibiu – 1880, Sinaia – 1895 şi apoi a Touring Clubul Român. Membrii activi ai acestora, printre care geografi şi geologi de prestigiu (Simion Mehedinţi, Ludovic Mrazec, Constantin Munteanu Murgoci, Mihai Haret, Bucura Dumbravă vor contribui, prin cărţi, materiale publicate în revistele acestor societăţi, la cunoaşterea sub aspect turistic, a numeroase regiuni şi obiective. 2.2. Etapa interbelică

Prezintă un progres efectiv în cercetarea fenomenului turistic, ca urmare a dezvoltării acestuia şi pe un fond economic dinamic. Cu toate că cea mai mare parte a lucrărilor publicate au caracter informativ-descriptiv, se remarcă paleta diversă a tematicii abordat şi volumul crescând al materialelor apărute (Ciangă N., 1995). O categorie distinctă are ca subiect prezentarea celor mai importante (din punct de vedere peisagistic) unităţi montane: Munţii Bucegi şi Retezat (Mihai Haret), Munţii Apuseni (Valeriu Puşcariu şi de remarcat Robert Ficheaux), Munţii Moldovei (Nicolae Macarovici). Sunt apoi descrise văile carpatice reprezentative: Olt (Valea lui Puşcariu), Bistriţa (N. Pop). Elementele de cultură materială şi spirituală, obiceiuri sau ocupaţii tradiţionale sunt de asemenea descrise de T. Morariu, Mara N. Popp, Valeriu Puşcariu şi din nou Robert Ficheaux. Un loc aparte îl constituie cunoaşterea resurselor hidrominerale şi modul de valorificare în cadrul staţiunilor balneare şi balneo-climaterice. Se detaşează din acest punct de vedere „România

Page 19: Geografia Turismului in Romania

19

balneară şi turistică”, apărută în 1932, având ca autori pe E. Ţeposu şi Valeriu Puşcariu. Aceasta poate fi considerată ca o lucrare de referinţă şi model de analiză pentru literatura interbelică şi chiar pentru lucrările ulterioare de acest profil. Nu sunt lipsite de interes nici lucrările de popularizare cu valoare informativă efectivă, dar şi sub aspect literar, cum sunt: „Cartea Munţilor” a Bucurei Dumbravă şi seria „Prin munţii noştri” scrisă de I. Simionescu. 2.3. Etapa contemporană

Cuprinde deceniile postbelice şi este marcată de evoluţia generală social-economică, cu efecte concrete asupra cercetării şi învăţământului superior geografice, care capătă un statut de sine stătător. Geografia Turismului va avea o poziţie semnificativă în cadrul Geografiei şi în cadrul Geografiei Umane îşi precizează domeniile de investigaţie, care se diversifică şi se aprofundează. Turismul devine un obiect de studiu în cadrul unei ştiinţe geografice distincte, care caută să-şi precizeze personalitatea.

2.3.1. Cercetarea ştiinţifică a) În acest context se iniţiază abordarea aspectelor teoretice privind obiectul Geografiei Turismului, care este aprofundat într-o manieră tot mai modernă (N. Al. Rădulescu, 1946, Cl. Giurcăneanu, 1956, I. Şandru, 1966, Carmen Petrescu, 1970). b) Pe un fond cumulativ se produce, între 1960 – 1970, un salt calitativ, concretizat prin apariţia succesivă în reviste geografice a numeroase contribuţii valoroase înbrăţişând o problematică variată: domeniile şi locul Geografiei Turismului în cadrul Geografiei (I. Şandru, 1966, M. Iancu, 1966); modele de cercetare geografică-turistică asupra unei regiuni reprezentative (C. Swizewschi, Al. Ungureanu, V. Nimigeanu, 1966); aplicarea metodelor cantitative şi cuantificarea unor indicatori, precum indicele de mobilitate, potenţial turistic şi mai ales fluxurile turistice (I. Şandru, 1970; G. Niculescu, I. Iordan, 1972; V. Glăvan, I. Istrate, 1976). Este pusă şi problema rolului Geografiei Turismului în învăţământ, precum şi modalităţile de perfecţionare ai celor implicaţi în activităţi turistice (Carmen Petrescu, 1970, 1972). Turismul românesc nu este cercetat izolat, ci este inclus în turismul european şi mondial (Ş. Dragomirescu, Gloria Crahmaliuc, 1969; Carmen Petrescu, 1971; Ciangă N., 1998, Cocean P. ş.a.2002. c) O subetapă distinctă o constituie intervalul dintre 1968 – 1978 când au loc manifestări ştiinţifice de amploare naţională, cele patru Colocvii de Geografia Turismului (primele două cu participare internaţională), 1968, 1970, 1974, 1977. Comunicările susţinute la Colocviile 1, 2 şi 4 au fost publicate în volume distincte. Articolele publicate au dezbătut întreaga problematică de Geografia Turismului. Multe din acestea au avut caracter interdisciplinar, rod al colaborării geografilor cu economişti, urbanişti, sociologi, medici, proiectanţi, arhitecţi. Practic, a fost implicată întreaga mişcare geografică universitară şi de cercetare şi constituie sub aspect organizatoric o colaborare benefică între Institutul de Geografie, Bucureşti, departamentele universitare de geografie şi I.E.C.I.T. Bucureşti, cu largi rezonanţe la vremea respectivă. De altfel, în întervalul amintit se produce un impact real între cercetarea turistică, de toate profilele cu efortul economic de amenajare turistică a teritoriului naţional, care s-a realizat într-un ritm şi, de ce să nu recunoaştem, la nişte parametrii neatinşi nici înainte, nici după aceea. Această orientare a cercetării a fost urmată, după cele patru Colocvii naţionale, de simpozioane cu o tentă specifică ce au încercat şi reuşit aprofundarea cercetărilor în anumite domenii şi tot cu implicare multidisciplinară a valorilor ştiinţifice naţionale: „Turismul balnear”, 1976; „Zonarea turistică”, 1976; „Turismul montan”, 1977. Rezultatul celor trei simpozioane au fost valorificate foarte prompt prin apariţia volumelor respective de comunicări, în foarte scurt timp. În felul acesta au fost puse la dispoziţia celor interesaţi materiale valoroase continuării cercetărilor.

Page 20: Geografia Turismului in Romania

20

d) Pe parcursul a unui deceniu şi jumătate au fost elaborate şi publicate, în colecţia „Judeţele patriei”, sub egida Editurii Academiei, monografiile judeţelor în care un capitol distinct îl constituie cel de analiză a potenţialului turistic şi valorificării acestuia. e) Aspecte de Geografia turismului sunt prezentate, de asemenea, în două apariţii de referinţă în literatura geografică, „patronate” tot de Academie şi Editura Academiei. Acestea sunt: „Atlasul României, în care o fasciculă distinctă de hărţi este dedicată turismului, precum şi Geografia Turismului, în patru volume, în care turismul este analizat detaliat în cadrul volumului II, Geografia Umană şi Economică, precum şi în abordările regionale realizate în volumele III şi IV. f) În ultimele decenii, literatura geografică s-a îmbogăţit şi cu apariţii editoriale prestigioase care abordează aspecte de interes aparte precum Bioclima României şi a staţiunilor balneoclimaterice (Elena Teodoreanu, 1983), componente morfologice cu valoare peisagistică deosebită, văile în chei sau peşterile şi potenţialul lor turistic (M. Grigore, 1987; P. Cocean, 1988, 1995), precum şi numeroase ghiduri turistice din colecţia „Munţi noştri”, monografii turistice ale judeţelor, ale unor regiuni naturale sau văi, la care geografii şi-au adus o contribuţie substanţială. h) Trebuie de asemenea remarcată apariţia în premieră, în limba engleză, la Cracovia, a primei Monografii turistice a Carpaţilor Româneşti, la care şi-au adus contribuţia geografi şi sociologi de la cele trei centre universitare reprezentative: Cluj, Iaşi, Bucureşti, în anul 1988. i) Toate revistele universitare geografice au cuprins şi cuprind frecvent contribuţii geografice din domeniul Geografiei Turismului. j) O categorie aparte o repezintă tezele de doctorat, cu subiecte de Geografia Turismului sau în care turismul reprezintă o componentă din ansamblul lucrării, susţinute după 1975. În cadrul acestora s-a concretizat o metodologie elaborată în analiza complexă din punct de vedere geografic-turistic a unor unităţi naturale: Mont Blanc – Chamonix (Carmen Petrescu, 1975), Munţii Apuseni (Cocean P., 1980), partea de vest a ţării (Truţi S., 1985), Munţii Banatului (Olaru M., 1985), Carpaţii Orientali (Ciangă, N., 1991). Toate acestea au fost ulterior publicate în edituri de prestigiu, reprezentând modele de analiză în Geografia Turismului. 2.3.2. Învăţământul superior geografic

Învăţământul superior geografic se diversifică prin introducerea în cadrul acestuia şi a unei noi discipline, şi anume Geografia Turismului. Aceasta a fost iniţial disciplină facultativă, devenită mai apoi opţională, pentru ca după 1990 aceasta să devină disciplină obligatorie – de bază. Mai mult, se remarcă dezvoltarea în cadrul ştiinţelor geografice a unei specialităţi distincte de Geografia Turismului, inclusă în nomenclatorul specializărilor universitare. Iniţial, au fost realizate colegii de turism cu o durată de trei ani, Geografia clujeană având primatul în această privinţă, ea dezvoltându-şi colegii de profil în teritoriu (Gheorgheni, Sighetu Marmaţiei, Zalău, Bistriţa). Urmând această orientare, Facultatea de Geografie din Bucureşti şi-a înfiinţat la rândul său colegii de turism la Predeal şi Călimăneşti. O etapă calitativ superioară este cea prin care s-au înfiinţat specializări de Geografia Turismului de lungă durată, în cadrul facultăţilor şi departamentelor de geografie de la Bucureşti, Suceava, Oradea, Timişoara, A.S.E. Bucureşti sau chiar facultăţi de Geografia Turismului, aparţinând învăţământului particular (Sibiu). Ca urmare, pe parcurs au fost elaborate cursuri de specialitate care sintetizează rezultatele cercetării de Geografia Turismului din ţară şi străinătate, legate de obiect, metode de cercetare, factori de dezvoltare a turismului, modalităţi de valorificare, tipologie şi regionare turistică.

d. Sumar. Modulul 1, având drept scop şi obiective evidenţiate la punctul a, abordează fenomenul de

evoluţie a turismului în România. Această evoluţie este etapizată pe perioada romană, cu valorificarea blaneară în premieră a unor surse balneare termale, în cadrul unor amenajări destul de

Page 21: Geografia Turismului in Romania

21

evoluate pentru vremea respectivă, în arealul actualelor staţiuni, Băile Herculane (Ad aqua Herculi Sacras ad Mediam) Geoagiu Băi (Thermae Dodonae), Călan, Aque.

Este apoi prezentată perioada începuturilor moderne ale turismului, din secolul XVIII-1850, cu apariţia primelor amenajări semnificative (Băile Herculane, Borsec, Vâlcele, Slănic Moldova), dezvoltarea puternică a turismului cu ape minerale şi termale între 1850 – 1918 (Sângeorz Băi, Sovata, Băile Tuşnad, Covasna etc.).

În acelaşi interval de timp (1850 – 1914) se dezvoltă turismul în spaţiul montan, cu apariţiile primelor staţiuni (Sinana, Păltiniş), şi începutul amenajării de cabane şi drumuri turistice; începuturile dezvoltării turismului de litoral, cu apariţia staţiunii Mamaia, 1906.

În perioada interbelică se remarcă dezvoltarea unitară şi complexă a turismului în România, cu diversificarea acestuia, cu extinderea bazei turistice şi cu individualizarea trăsăturilor apropiate de cele ale turismului european.

Turismul în perioada contemporană se remarcă prin complexitate şi inconsecvenţă, datorită impunerii unui sistem social-economic şi politic cu caractere autoritare şi uniformizarea, sub aspectul confortului şi categoriilor, a bazei materiale turistice.

În perioada de tranziţie, se remarcă efoturile, adeseori cu rezultate contradictorii, de revenire la economia de piaţă şi în turism, privatizarea, orientarea către unităţi turistice cu confort ridicat, deschiderea către piaţa turistică internaţională în special de provenienţă europeană şi apariţia de noi categorii de turism şi forme reprezentative de infrastructură pentru acestea, turismul rural, pensiuni rurale, turismul cu reşedinţe secundare.

Cercetarea de Geografia turismului şi învăţământul superior de profil reflectă şi sprijină, prin evoluţia sa, diversitatea, creşterea calităţii şi tematica axată pe realităţile existente, în fiecare etapă dezvoltarea turismului ca fenomen şi activitate economică din ce în ce mai importantă.

e. Sarcini şi teme ce vor fi notate

• Va fi parcurs conţinutul modulului şi bibliografia obligatorie prezentată; • Supunem atenţiei analizarea şi elaborarea celor două teme notate la modulul I, legat de

care se va comunica planul de abordare, sursele de informare, posibilităţile de comunicare între cursanţi şi titularul de curs şi tutori, precum şi ponderea fiecărei componente din temă în ansamblul temei notate şi la nota finală pentru promovare;

Caracteristicile turismului în secolul al XIX-lea; Tendinţele turismului în perioada actuală.

• A se lua în considerare temele de reflecţie propuse şi inserate în textul modulului.

f. Bibliografie obligatorie pentru parcurgerea acestui modul 1. Ciangă, N. (1997), Turismul din Carpaţii Orientali. Studiu de Geografie umană, Presa

Universitară Clujeană, Cluj-Napoca. 2. Berlescu Elena (1971), Staţiunile balneare de-a lungul timpului şi azi, Editura Medicală,

Bucureşti. 3. Ciangă, N. (2007), România. Geografia turismului, Presa Universitară Clujeană, cap. I şi

II, p. 15 – 34, Cluj-Napoca. 4. Cocean, P. (1997), Geografia turismului românesc, Editura Focul Viu, Cluj-Napoca.

Page 22: Geografia Turismului in Romania

22

MODULUL 2

Potenţialul turistic natural din România

a. Scopul şi obiectivele modulului

Scopul: cunoaşterea categoriilor apartenente potenţialului turistic natural al României; însuşirea terminologiei de specialitate pentru această problematică; evidenţierea diferenţierilor calitative şi a gradului de atractivitate a fiecărei categorii în parte. Obiectivele: în finalul modulului, studenţii vor trebui:

• să cunoască principalele categorii de atractivităţi legate de relief, cu caracteristica acestora, repartiţia teritorială şi factorii ce au contribuit la diferenţierea fizionomică, peisagistică;

• să perceapă rolul climatelor în favorizarea sau inhibarea accesului turistului în spaţiul geografic;

• să realizeze complexitatea surselor de apă şi rolul diferenţiat al acestora în dezvoltarea unor tipuri şi forme de turism şi a unor modalităţi de amenajare şi valorificare diferite;

• să facă unele corelaţii între cele trei geosfere în edificarea învelişului bio-geografic care, la rândul său, contribuie la diversificarea peisajelor geografice complexe;

• necesitatea protecţiei mediului în turism.

Această categorie turistică, având două componente, se constituie ca un factor fundamental de dezvoltare a turismului. Prezenţa acesteia este determinantă în dezvoltarea sau inexistenţa turismului. Cuprinde totalitatea factorilor de atracţie aparţinând cadrului natural şi antropic valorificaţi prin intermediul amenajărilor turistice şi care generează fluxuri turistice cu arii de provenienţă interne sau internaţionale ce se deplasează către arii de destinaţie unde „consumă”, într-o manieră aparte, turistică, produsul turistic, rezultat din potenţial şi amenajarea acestuia. b. Schema logică a modulului Acesta este cel mai complex, avându-se în vedere diversitatea condiţiilor naturale din spaţiul geografic românesc, care este determinată de evoluţia geologică şi de introducerea etajării tuturor fenomenelor naturale de către arcul carpatic.

• Potenţialul turistic al reliefului: glaciar, vulcanic, pe calcare şi conglomerate; • Potenţialul turistic al climei: cu indicatori bioclimatici cu impact turistic, regiuni şi etaje

climatice şi bioclimatice, tipuri de cură climatică; • Potenţialul turistic al apelor: apele minerale, apele termale, potenţialul suprafeţelor

lacustre şi râurilor;

• Potenţialul turistic biogeografic şi protecţia mediului: pădurea, principal ecosistem cu funcţii complexe, inclusiv turistice, specii de plante şi animale de interes ştiinţific, cinegetic şi piscicol; turismul şi protecţia mediului.

Page 23: Geografia Turismului in Romania

23

c. Conţinutul informaţional detaliat 1. Potenţialul turistic natural Este unul dintre cele două părţi ale potenţialului turistic, cuprinzând cadrul natural şi componentele acestuia, dintr-un teritoriu. Ansamblul cadrului natural sau elemente aparţinătoare acestuia sunt capabile de a exercita atracţie asupra unui segment de turişti efectivi sau potenţiali. Prin deplasarea la destinaţii turistice, se realizează un mod particular de valorificare, iar prin acestea, ansamblul devine o premisă fundamentală pentru dezvoltarea turismului. Efectul activităţilor turistice, determinat de componentele cadrului natural este multiplu. În primul rând acestea pot contribui la diminuarea, până la dispariţia, a unor activităţi ce aveau efecte poluante sau chiar distructive (exploatări de materiale de construcţie, exploatarea unor minereuri metalifere sau radioactive, exploatări forestiere, activităţi industriale, precum cele producătoare de lianţi sau de metale neferoase). Pe de altă parte, turismul contribuie la „neoantropizare” regiunilor mai slab populate în arealul montan, unde prezenţa omului se făcea simţită doar sezonier, activităţile pastorale (Rădulescu N. Al., 1946). De asemenea, polarizarea de fluxuri turistice către regiuni predominant rurale, fie că sunt în domeniul montan, fie în cel colinar şi de câmpie, contribuie la resuscitarea şi stimularea unor activităţi tradiţionale pe cale de dispariţie, precum şi la valorificarea unor produse specifice economiei rurale. Activităţile turistice în contextul cadrului natural, prin amenajările determinate contribuie la modificarea peisajului, în sensul antropizării acestuia. În funcţie de dominanta uneia sau alteia dintre componentele cadrului natural şi valorificarea diferenţiată a acestora, se realizează amenajări turistice diferenţiate, ca volum, fizionomie şi funcţionalitate, conducând la definirea anumitor personalităţi geografic-turistice a acestora. De exemplu, în depresiunile intramontane, apele minerale au condus la dezvoltarea unui tip de amenajări complexe, staţiunile balneoclimaterice şi la un tip de turism specific, turismul balneoclimateric. Acelaşi lucru se poate remarca pentru zona litorală, unde valorificarea complexă a factorilor naturali (climat marin, apa mării, litoralul, apele sărate şi nămolurile sapropelice din limanele marine) au condus, de asemenea, la o amenajare sub forma staţiunilor litorale. În munţii înalţi, peisajele diferenţiate în funcţie de litologie şi de impactul cu factorii moderatori exogeni au condus, de asemenea, la amenajări adaptate acestora şi la practicarea unor forme de turism specifice. 1.1. Potenţialul turistic cu valoare peisagistică a reliefului (potenţialul morfo-turistic)

Acesta se impune prin valenţe predominant peisagistice, varietatea sa este strâns legată de structură, litologie, tectonică, impactul cu factorii modelatori. Mai ales în regiunea montană se impune contrastul de care se leagă o varietate de forme de relief. Acestea au o personalitate distinctă, contribuind fiecare în parte la diversificarea paletei atractive cu impact peisagistic, de la formele de ansamblu, la microforme de relief.

1.1.1. Potenţialul turistic al reliefului glaciar. Relieful glaciar este rezultatul activităţii geţarilor cuaternari, mai ales din ultimele două glaciaţiuni, Riss, Würm, care au acţionat prin intermediul gheţarilor de circ şi vale în regiunile cele mai înalte din Carpaţii Meridionali şi Carpaţii Orientali. Prin acţiunea lor modelatoare au creat forme specifice, cu fizionomii variate. Aceste nuanţe, pe fondul general de acţiune a eroziunii gheţarilor, numită exaraţie, se diferenţiază, la rândul lor, în funcţie de substratul litologic, afectat ulterior în postglaciar şi detaliat de procesee de eroziune periglaciară. a) Părţile cele mai înalte, vârfurile, adeseori de formă piramidală, de peste 2000 m din Carpaţii Meridionali şi Munţii Rodnei şi Călimani, în Carpaţii Orientali au rămas şi în Pleistocen

Page 24: Geografia Turismului in Romania

24

deasupra gheţarilor de circ, detaşându-se în partea superioară. În această categorie sunt vârfuri precum Pietrosu Rodnei, Ineu, Gărgălău, în Munţii Rodna; sau vârfurile de peste 2000 de m din Masivul Bucegi, cele din creasta nordică a Făgăraşului, din Parâng şi Retezat, care, detaliate ulterior de procese de dezagregare periglaciară, se constituie astăzi ca obiective esenţiale şi destinaţii pentru turismul pietonal montan, oferind o panoramă largă asupra întregii regiuni montane şi chiar asupra unor părţi întinse din spaţiul inter şi extra carpatic. b) Crestele alpine sunt rezultatul procesului de eroziune conjugată în Pleistocen, a gheţarilor de circ de pe ambii versanţi. Acestea devin astfel abrupte, cu o spinare îngustă, puternic fragmentată ulterior de procese glaciare şi de nivodenudaţie. Componenta cea mai spectaculoasă a crestelor alpine o formează custurile, sectoare de creastă foarte înguste în lamă de fierăstrău (purtând denumire ştiinţifică consacrată de gipfelflühr). Din crestele principale se desprind, sub formă de contraforturi, creste secundare, modelate în acelaşi fel doar că, în cazul acestora, au intervenit, pentru detalierea peisajului, şi gheţarii de cuib, suspendaţi (Geografia României, vol. 1, 1982). Se remarcă creasta principală a Munţilor Rodnei, dezvoltată de la est la vest, lungă de 30 km, cuprinzând în aliniament vârfuri de peste 2000 m, culminând la extremităţi cu Vârfurile Pietrosu Rodnei, iar la est Ineu, 2280. În Munţii Făgăraş, creasta nordică, principală ce se desfăşoară tot pe direcţia est-vest, pe o lungime de 60 km, prezintă un caracter asemănător cu cea din Munţii Rodnei, doar că crestele secundare de tip contrafort sunt mult mai numeroase, mai fragmentate – spectaculoase, demonstrând intensitatea mult mai mare a glaciaţiei. Procesele periglaciare ulterioare au accentuat fragmentarea atât a crestei principale cât şi a celor secundare, iar sectoarele de custură, mult mai numeroase, prezintă în arealul acestora, forme de relief dominante, precum Turnurile Podragului, Turnurile Arpăşelului, Paltinu, Acele Cleopatrei, Strunga Dracului. În masivul secundar sud-estic Iezerul se impun sectoare de custură, prezentând o fragmentare maximă în Colţii Cremenei şi Colţii lui Andrei. În Masivul Parâng se detaşează creasta principală, lungă de 10 km, desfăşurată între Parângul Mare, şi Vârful Mohoru unde sunt întâlnite forme de relief asemănătoare, aparţinând complexului creasta principală – custuri secundare de tip contrafort. În Munţii Retezat, creasta principală, lungă de 18 km se desfăşoară între Vârful Zlata în vest şi Lazărului, în est. În acest sector, creasta glaciară prezintă frecvente sectoare de custură, mai ales în jurul vârfurilor Peleaga şi Păpuşa. În toate cazurile amintite, modelarea glaciară şi postglaciară (pe un fond de neotectonism puternic, manifestat mai ales în Carpaţii Meridionali) s-a realizat pe roci metamorfice. În Munţii Bucegi, calcarele şi conglomeratele au condus, datorită reacţiei specifice, la fenomenul de dezagragare, la forme asemănătoare, dar mai puţin conservate. Ele sunt prezente, mai ales în sectorul nordic, în bazinele superioare ale văilor Mălăieşti şi Ţigăneşti: hornurile Mălăieşti şi Ţigăneşti, coloane, precum Brâul Caprelor, Poarta din Ţigăneşti, toate cu o valoare peisagistică deosebită. c) Circurile glaciare dau o notă dominantă morfologiei glaciare ca şi extensiune spaţială şi complexitate morfologică, deşi reprezintă matricea negativă. Acestea pot fi considerate ca şi o componentă de bază a peisajului glaciar montan. Se remarcă prin vastitate, complexitate şi diversitate. Principalele caracteristici sunt: abrupturi care diferenţiază crestele de talvegul cursurilor superioare. În versantul circurilor majore complexe se disting şi circuri suspendate sau de cuib, care adeseori adăpostesc lacuri glaciare de mai mici dimensiuni. Complexul de circuri glaciare suspendate pot constitui obârşii ale unui curs superior de apă permanent, marcat frecvent de rupturi de pantă. La baza circului glaciar există acumulări mari de grohotişuri, iar în punctul de minimă altitudine relativă a circurilor, de cele mai multe ori s-au creat condiţiile pentru acumulări lacustre glaciare, de dimensiuni mari (hectare) şi cu adâncimi de la câţiva metri până la maximul de 29 m, cât are lacul (Zănoaga din Munţii Retezat).

Page 25: Geografia Turismului in Romania

25

- Circurile glaciare complexe au extensiuni mari, incluzând în complexul lor morfologic 2 – 4 circuri suspendate (de cuib), precum şi nişe nivale postglaciare. Versanţii acestor circuri au la bază mari trene de grohotiş. Mărimea circurilor este legată de cantitatea de gheaţă acumulată, de puterea de subsăpare a gheţarului, de pantă, precum şi de succesiunea de roci cu o rezistenţă mai mare sau mai mică la acţiunea de eroziune (gelivitatea rocilor). Dimensiunea maximă a circurilor glaciare poate depăşi în diametru 500 m. În categoria circurilor glaciare complexe, având în componenţă elementele morfologice amintite, se remarcă pe versantul nordic al Munţilor Rodnei, Buhăescu şi Repedea; în Munţii Făgăraş, circurile din partea superioară a văilor Capra, Buda, Topolog, cel de pe râul Doamnei, toate pe versantul sudic, precum şi circul Bâlea, pe versantul nordic. În Munţii Parâng, cele mai reprezentative circuri complexe sunt la obârşiile văilor Lotru, Jieţ şi afluenţi: circul Mija, Sloveiu, Roşiile, Găuri, Gâlcescu, Iezerul. În Munţii Retezat se impune cel mai reprezentativ circ complex Bucura, având în componenţă circuri suspendate, ce adăpostesc lacuri glaciare (Tăul Agăţat, Tăul Porţii, Ana, Lia, Florica, Viorica), toate debuşând în cel mai întins lac glaciar din Carpaţi, Bucura, obârşie a văii Lăpuşnicului. Asemănător cu acesta este şi circul glaciar complex Peleaga. - Circurile glaciare simple au fost create de gheţari de mai mici dimensiuni. Au formă semicirculară şi sunt de regulă amplasate în văile cu expoziţie sudică şi sud-vestică, sau se constituie ca „loje” suspendate pe versanţii marilor circuri complexe. Deşi se impun mai puţin în peisaj, îşi aduc contribuţia la completarea ambienţei de ansamblu glaciare, formată din vârfuri, creste, circuri complexe. Astfel de circuri simple sunt frecvente în Munţii Rodnei, în jurul vârfului Ineu (pe văile Lala, Gagi, Bila), continuând spre vest cu succesiunea de circuri simple de pe văile Putredu, Bistricioru, Izvorul Cailor, Negoescu, Puzdele, Repedea. În Munţii Bucegi, chiar dacă nu sunt foarte bine conservate, există în partea de nord a acestora circuri simple pe văile Mălăeşti şi Ţigăneşti, dar şi în partea vestică, în bazinul Ialomiţei, pe cursul superior al văii Şugărilor. În Munţii Parâng, cele mai multe circuri simple se întâlnesc în bazinul superior al văii Lotrului: Muntinul, Urdele, Pleşcoaia, dar şi în bazinul Olteţului, Galbenul. În Retezat, circurile glaciare simple s-au dezvoltat şi conservat în văile Zănoaga, Zănoguţa, Radeşu, Slăveiu, iar pe versantul nordic, pe văile Stânişoara, Pietrele, Valea Rea, Galeşu. În spaţiul circurilor apar microforme sub forma unor trepte, praguri, berbeci glaciari, roci mutonate şi morene. În evoluţia iniţială a complexelor glaciare montane a existat singular sau, în mai multe cazuri, componenta de diferenţiere (ruptură) între sectorul glaciar de circ şi cel de vale – limba gheţarului. Acesta s-a individualizat sub forma unui prag, abrupt, care a delimitat cele două componente de bază. Acest prag, determinat de prezenţa unor pachete de roci rezistente la eroziunea gheţarului, se individualizează astăzi printr-o componentă distinctă, de origine morfohidrografică, marcată de cascade, făcând trecerea între sectorul superior al reliefului glaciar şi cel inferior glacio-fluvial, sub aspectul altitudinal. Tipice din acest punct de vedere sunt praguri şi cascade, precum Izvorul Cailor din Munţii Rodnei sau Cascada Bâlea din Munţii Făgăraş, sau Loloaia ]n Retezat. d) Văile glaciare sunt rezultatul traseului terminal al gheţarilor, prelungiri ale masei glaciare din circuri. Lungimea acestora oscilează între 2 şi 8 km. Sunt frecvent întâlnite în Munţii Rodna din Carpaţii Orientali, Făgăraş, Parâng, Retezat, dar şi Bucegi, din Carpaţii Meridionali. Aceste sectoare au un profil longitudinal foarte accidentat, în care cele două-trei trepte sunt separate de praguri glacio-structurale ce pot avea amplitudini de mai multe zeci de m. Aceste praguri, ca şi componente morfologice, se impun în peisajul terminal morfoglaciar prin contraste ce marchează continuitatea succesivă pe trepte de altitudine a evoluţiei proceselor glaciare. Componenta finală este reprezentată de morene glaciare terminale, ca şi acumulări de dimensiuni diferite, ce marchează extensiunea maximă a gheţarilor de vale, în condiţiile în care acestea prezintă o conservare relativă, în urma evoluţiei postglaciare.

Page 26: Geografia Turismului in Romania

26

În cazul unor masive cu altitudini mai reduse, poate fi urmărită peisagistic modelarea postglaciară, care a transformat, în unele masive, vechea topografie pleistocenă, precum în Munţii Maramureş, Şureanu, Ţarcu, în care formele glaciare tipice sunt mult mai puţin reprezentate. 1.1.2. Potenţialul turistic peisagistic al reliefului vulcanic. Acesta se remarcă printr-o varietate de forme specifice, rezultate în urma erupţiilor neogene, asupra cărora au acţionat diferenţiat până la nivel de detaliu factorii modelatori de natură exogenă. În partea de nord, în Munţii Oaşului, deşi cu altitudini reduse, se impun neck-urile vulcanice, sub forma unor măguri sau clăi insulare de 600 – 700 m înălţime. Acestea sunt despărţite de văi epirogenetice ce au creat scurte defilee în roci vulcanice, ca cele de pe văile Tur şi Talna. În Munţii Gutâi, în partea lor superioară, s-au păstrat resturi din vechiul aparat vulcanic, distrus prin explozie de ultimele erupţii şi detaliat ulterior prin eroziune. Din acesta, s-a păstrat Creasta Cocoşului, dezvoltată pe andezite, un dyck vulcanic, ca o lamă de eruptiv modelată ulterior. În partea de nord-vest şi sud, Masivul Gutâi este mărginit de abrupturi puternice, având la bază mase de grohotiş. De asemenea, tot în jumătatea inferioară s-au format bazinete depresionare, dezvoltate în acumulări de piroclastite, precum cel de la Poiana Izvoare, pe Valea Runcu sau Poiana lui Ştefan, de la obârşia Marei. În cuvertura de lave vulcanice, văile s-au adâncit, formând sectoare de chei precum cele ale Tătarului, pe Mara, Runcului, pe Runc (afluent al Marei), cheile Săpânţei, Firizei. În talvegul văilor din sectoarele cheilor s-au format, în rupturi de pante, şi cascade, Covătar, Mireş, Valea Neagră. Mult mai pregnant se evidenţiază în peisaj relieful vulcanic aparţinând lanţului Călimani – Gurghiu – Harghita. Acestea prezintă în partea superioară cratere clar conturate, sub forma unor caldeire, fragmentate, de mari dimensiuni, puse în evidenţă de aliniamente circulare de vârfuri înalte, resturi ale craterelor iniţiale. Se impune din acest punct de vedere caldeira Călimanilor cu un diametru de 10 km, marcată de vârfurile Pietrele Roşii, Tămău, Răţitiş, Voievodeasa, Călimani Izvor, Călimani Cerbu. Această caldeiră a fost drenată către nord de Valea Haita. Întregul versant nordic se prezintă în ansamblu ca un amfiteatru coborând în trepte. Pe marginea vechiului crater au fost modelate în roci vulcanice sectoare cu pereţi verticali, ca cele de la Faţa Gardului; coloane grupate şi modelate în aglomerate vulcanice, precum Complexul 12 Apostoli; creste dantelate şi coloane, precum cele de la Pietrele Roşii şi Tihu. La sud de Mureş, în Gurghiu, se succed masivele vulcanice Fâncel – Bătrâna, cu o caldeiră uriaşă, având un diametru de 13 km, parţial conservată. Acestea sunt continuate spre sud cu conurile Saca, cu un crater bine păstrat, Şoimuş, Ciumani. Craterele iniţiale ale acestora au fost străpunse de cursurile superioare ale unor râuri, prin eroziune regresivă, care au săpat în interiorul lor văi adânci şi abrupte. Pe versanţii exteriori ai craterelor s-a individualizat o reţea hidrografică radiară , cu văi de tip barancco (W. Schreiber, 1994). În Munţii Harghita se remarcă, de asemenea, succesiunea pe aceeaşi direcţie nord-sud a 10 conuri vulcanice principale. Dintre ele, conul Harghita are un crater bine conservat, drenat spre sud de Valea Vârghiş, conul Luci, în al cărui caldeiră s-a instalat tinovul (mlaştină oligotrofă) cu acelaşi nume. În partea de sud-est se găseşte terminaţia extremă a Munţilor Harghita, Masivul Ciomadu Mare, care are două cratere gemene, în unul din acestea fiind cantonat Lacul Sf. Ana, singurul lac de crater din România, iar în celălalt se găseşte tinovul Mohoş. În contact direct cu relieful de conuri vulcanice, se găseşte platoul vulcanic din partea vestică, coborând în trepte către Depresiunea Transilvaniei, cu extensiune maximă la poalele Munţilor Gurghiu şi Harghita, prezent de asemenea şi la periferia Munţilor Călimani. Acesta este foarte neted, cu văi adâncite în piroclastite, care au săpat şi mici depresiuni, precum Chirui sau Căpâlniţa, în platoul vulcanic al Munţilor Harghita, unde sunt prezente şi importante zăcăminte de ape minerale carbogazoase. În partea sudică a Munţilor Apuseni, în Munţii Metaliferi, este prezent relieful vulcanic de vârstă neogenă, sub forma unor vârfuri conice ascuţite, măguri, ca cele de la Săvârşin, Corabia, Vaţa, Căzăneşti, formate din magmatite laramice. Deşi cu altitudini puţin peste 1000 m, edificiile

Page 27: Geografia Turismului in Romania

27

vulcanice sunt impunătoare. La cele amintite anterior se pot adăuga măgurile Ciungani, Barza, Săcărâmb, Căraciu, continuând spre est cu Zlatna, Roşia Montană. Şi aici există platouri formate din curgeri de lave şi piroclastite. În partea estică, se remarcă ivirile bazaltoide, solidificate în coloane prismatice sub forma unor neck-uri bazaltoite, cum sunt cele două Detunate, dintre care Detunata Goală este monument al naturii. O situaţia particulară, din punct de vedere peisagistic, o prezintă masivele sedimentaro-vulcanice, pe care se dezvoltă un relief specific dominat de corpuri subvulcanice în formă de cupolă, ca în cazul Ţibleşului sau de măguri cu altitudinile cele mai mari din Munţii Bârgău (Heniu Mare, Măgura Calului). Aceste măguri au în jur suprafeţe cvasistructurale dezvoltate în gresii, în care s-a adâncit puternic reţeaua hidrografică, creând sectoare de chei spectaculoase, precum Cheile Colibiţei. Situaţia este şi mai complexă atunci când, pe lângă rocile vulcanice şi sedimentare, se întâlnesc şi structuri metamorfice foarte vechi. În această situaţie sunt Munţii Maramureşului, unde relieful este caracterizat prin forme greoaie, abrupturi structurale sau chiar cupole vulcanice, precum Toroioaga, de 1930 m altitudine. Temă de reflecţie nr. 1: Evidenţiaţi diferenţierile de categorii de relief vulcanic, cu impact turistic-peisagistic din grupele Oaş-Gutâi-Ţibleş, comparativ cu Călimani-Gurghiu-Harghita. 1.1.3. Potenţialul turistic peisagistic al reliefului, pe calcare şi conglomerate. Acesta ocupă o poziţie remarcabilă, în cadrul potenţialului turistic morfologic, definit de o mare varietate de forme, care au rezultat fie printr-un puternic proces de eroziune diferenţiată, corelată cu un tectonism accentuat, fie prin acţiunea chimică a apelor încărcate cu CO2 asupra calcarelor. a) În primul caz, a rezultat o varietate de forme de relief pozitive, pe calcare şi mai ales pe conglomerate. Arealul montan, având această alcătuire geologică, este întâlnit în toate cele trei regiuni carpatice, dar cu extensiuni diferite. În Carpaţii Orientali, calcarele şi conglomeratele sunt prezente într-o fâşie mediană discontinuă, începând din partea de nord şi nord-vest a Munţilor Rodnei, continuând cu masivele Rarău, Ceahlău, Hăşmaşu-Mare – Munţii Bicazului, Ciucaş-Zăgan, Munţii Bârsei, Perşanii Nordici, la care se pot adăuga, în acest caz, şi Munţii Bucegi, având aceeaşi geneză, evoluţie şi prezentând forme de relief asemănătoare unităţilor montane enumerate anterior. Acestea se caracterizează, în general, prin extinderi areale relativ reduse (sute de km2), sub aspect geologico-tectonic, ele sunt sinclinale suspendate, bine delimitate de regiunile înconjurătoare. Văile adânci, ce perimetrează aceste masive, accentuează contrastele morfologice, şi detaşează aceste masive de unităţile montane vecine. În partea înaltă, majoritatea masivelor amintite prezintă platouri structurale de mare extensiune, precum Platoul Ocolaşelor, în Ceahlău sau Platoul Bucegilor. În cadrul acestor platouri, cu suprafeţe relativ plane, sau la marginea lor, apar ca puternice contraste morfologice, forme structurale de mari dimensiuni: în Ceahlău (Toaca, Lespezi, Poliţa cu Crini, Piatra Lată); în Rarău (Pietrele Doamnei, Piatra Zimbrului, Popii Rarăului); în Hăşmaşu Mare (Piatra Singuratică); în Ciucaş-Zăgan (Turnu lui Goliat, Turnu de Aramă). Un loc aparte în cadrul platourilor îl reprezintă forme rezultate din procese de eroziune diferenţiată, interpretate uneori şi ca monumente megalitice: Sfinxul şi Babele, în Bucegi, apoi Tigăile şi Sfinxul din apropierea pasului Bratocea, în Ciucaş. La periferia platourilor se individualizează relieful de coloane, cu înfăţişări variate, specifice adeseori unui relief ruiniform: Panaghia, Căciula Dorobanţului, Detunata, Piatra cu Apă, Clăile lui Miron (în Ceahlău); piramidele de pe culmea Ţigăneşti, cele de la Obârşia (în Bucegi). Tot în partea înaltă se detaşează şi sectoare de creste zimţate, pe conglomerate cum este Muchia Cheii, în Zăgan. La periferia tuturor masivelor se individualizează puternice abrupturi, în cadrul

Page 28: Geografia Turismului in Romania

28

cărora relieful ruiniform, rezultat din dezagregarea fizică a conglomeratelor este de o varietate deosebită. La baza acestor abrupturi, s-au format trene imense de grohotiş, care avansează către partea superioară şi care sunt treptat fixate de vegetaţia forestieră, care avansează în acelaşi sens. Se remarcă prin contrastele de relief şi prin formele de detaliu existente în cadrul acestora, abruptul de sub Ocolaşu Mare, în Ceahlău, cel din partea estică, către Valea Gârcinului în Ciucaş, Prăpastia Urşilor, în Piatra Mare. Dintre toate acestea, cel mai reprezentativ este abruptul prahovean estic al Munţilor Bucegilor, cu sectoare spectaculoase la est de Babele şi cel de la izvoarele văii Jepilor. De altfel, în partea estică a Bucegilor se înregistrează şi cea mai mare diferenţă de nivel pe verticală din România, de peste 1000 m, care se găseşte sub vârful Coştila. Versantul estic al Munţilor Bucegilor, prin caracteristicile sale, este domeniul cel mai important pentru practicarea turismului sportiv de escaladă – alpinismul. În arealul abrupturilor, relieful ruiniform este reprezentat de turnuri, piramide, hornuri şi pereţi verticali, prispe înguste (poliţe) întâlnite cu deosebire în Ceahlău şi Bucegi. Cel mai reprezentativ masiv calcaros din regiunea carpatică este Piatra Craiului, ce se impune din punct de vedere peisagistic, prin individualizarea unei creste lungi, de peste 25 km, cu altitudine în jur de 2000 m, care se desfăşoară de la nord-est la sud-vest. Această creastă zimţată, puternic fragmentată şi îngustă, este flancată de versanţi abrupţi, prezentând frecvent relief ruiniform de tip horn (Hornul închis, Hornurile Grindului), văi de tip horoabă (văi seci), cu un profil longitudinal puternic înclinat, cu sectoare ale acestora subterane, cu tuburi de presiune şi dizolvare. La contactul cu unităţile învecinate, mai joase, s-au dezvoltat unele trene de grohotiş, în curs de stabilizare, cum este marele grohotiş de pe peretele vestic. Tot în zonele periferice, văile au adâncit sectoare de chei, pe Dâmboviţa superioară sau pe unii afluenţi ai Bârsei (Prăpăstiile Zărneştilor). În Carpaţii Meridionali, un relief asemănător, ca forme, se întâlneşte în sud-estul Munţilor Făgăraş, în Masivul Iezer, dar mai ales în partea de sud-est a grupei Parâng, în Munţii Căpăţânei, în cadrul masivului aparţinător Buila-Vânturariţa. În cadrul acestuia, creasta deşi la altitudine de 1500 – 1600 m este puternic degradată, cu versanţi abrupţi şi cu prezenţa hornurilor, dar, fenomen interesant, şi cu dezvoltarea reliefului exocarstic de lapiezuri şi doline în pantă. În Carpaţii Occidentali, în Munţii Banatului, arealele calcaroase – conglomeratice, sunt marcate de prezenţa unor creste înguste, în sectorul cazanelor şi în Munţii Dognecea, precum şi a platourilor, cum sunt cele de la Iablacea, Brădet, Cărbunari, Ciucaru Mare. În cadrul Munţilor Apuseni, Munţii Trascăului este exemplul tipic cu relief pe calcare, prezent în toată varietatea sa de forme: masive izolate (Rachiş, Pleaşa Râmeţului, Piatra Grohotişului), creste înguste, (precum în sectorul Colţii Trascăului, Prisaca, Piatra Cetii, Piatra Craivii), platouri calcaroase, ca cele din Masivul Petreşti, Bedeleu, Remeţi, Ciumărna, Scăriţa-Belioara. Platouri calcaroase se mai întâlnesc şi în partea de vest a Munţilor Apuseni: Vaşcău, în Codru Moma, Roşia-Zece Hotare, în Pădurea Craiului, Scărişoara-Ocoale în sudul Munţilor Bihor, favorabile pentru dezvoltarea carstului în toate formele sale de manifestare. În ansamblul regiunii montane, în sectoare cu apariţii insulare calcaroase, se remarcă forme de dezagregare fizică, concretizate în abrupturi de eroziune, creste periglaciare, arcade, poduri suspendate sau stânci izolate, de tipul clipelor calcaroase, cum sunt cele de la Pojorâta (Adam şi Eva) din bazinul Moldovei sau Pietrele Ampoiţei, din Munţii Metaliferi,Pietrele Albe în sudul Vlădesei-din Apuseni. b) O a doua categorie morfologică, dezvoltată pe calcare, este cea rezultată din acţiunea de dizolvare a calcarelor de către apa din precipitaţii, încărcată cu CO2. Formele rezultate reprezintă, de fapt, „matricea negativă”, deoarece ele se suprapun atât la suprafaţă, cât şi în subteran, peste goluri de materie de dimensiuni şi forme variate. Rezultatul acestei acţiuni constă în relieful carstic, cu cele două componente ale sale, exocarstul, cu un impact peisagistic mult mai redus şi prezentând importanţă cu deosebire pentru cercetarea ştiinţifică şi endocarstul, care reprezintă una dintre componentele morfopeisagistice cu impact maxim în dezvoltarea turismului.

Page 29: Geografia Turismului in Romania

29

Relieful exocarstic, deşi mai puţin evident în peisaj, se impune nu atât prin dimensiunea componentelor sale, cât mai ales prin implicarea peisajului specific în regiuni calcaroase, cu altitudini medii şi mici. Prezenţa formelor exocarstice se leagă, cu deosebire, de platourile calcaroase joase, plane sau cu pantă redusă, unde apele din precipitaţii, încărcate cu CO2 pot staţiona temporar, implicându-se în acţiunea de dizolvare sau se scurg, nu foarte rapid, prin infiltrare în subteran, unde îşi continuă acţiunea de dizolvare. Exocarstul este reprezentat într-o varietate de forme, de la cele mai puţin extinse, lapiezurile de disoluţie, până la asociaţii de lapiezuri sau câmpuri de lapiezuri foarte răspândite în Apuseni, mai ales în Munţii Bihor, Trascău, Codru Moma, Pădurea Craiului, apoi în Munţii Banatului, în Munţii Mehedinţi şi Vâlcani (în platourile Runcu şi Cărbunari), precum şi în nord-vestul Munţilor Şureanu (în platoul Luncani). Dolinele şi asociaţiile de doline se dezvoltă exclusiv pe platouri calcaroase şi se prezintă sub forma unor microdepresiuni, circulare sau alungite, cu diametre între 200 – 300 m, adâncimi de 30 – 50 m. Sunt prezente în Munţii Apuseni, în Pădurea Craiului (Imaşu Bătrânului), Codru Moma (în Platoul Vaşcău la Câmp Moţi, Dumbrăviţa de Codru); în Bihor (Padiş, Scărişoara, Ocoale). Această formă exocarstică este prezentă şi în platoul Luncani din masivul Şureanu (la Ponorâci), în Podişul Mehedinţi (la Cerbonoaia). Interesante sub aspect peisagistic sunt aliniamentele de doline ce prezintă, în partea inferioară a fiecăruia, sorburi, prin care apa din precipitaţii sau topirea zăpezilor se scurge subteran. Aliniamentele de doline marchează frecvent traseele cursurilor şi a golurilor subterane.

Extensiunea maximă în cazul reliefului exocarstic o reprezintă poliile rar întâlnite în regiunile calcaroase montane sau de podiş. Semnificativă este prezenţa unei forme intermediare hibride, de doline – polii, prezente în Podişul Mehedinţi, cum sunt cele de la Balta, Ponoare, Zăton. Poliile clasice (microdepresiuni carstice) au lungimi variate, de la câteva sute de metri până la 1 km, lăţimi variabile, între 200 – 600 m. În partea de inflexiune negativă maximă şi acesta au sifoane de scurgere a apei în subteran. Frecvent, apa pătrunsă în sisteme subterane apare la zi la distanţă de kilometri, fie sub forma izbucurilor sau a izvoarelor carstice, frecvente în Apuseni (Călugări, Bujor, Izbândiş, Topliţei, Bratca, Galbena, Bulbuci, Coteţu Dobreştilor, Rădeasa) în Munţii Aninei (Miniş) sau în Podişul Mehedinţi. Exemplu clasic şi poate unic de polie autentică este cea de la Ponor, din Munţii Apuseni, fiind o depresiune de contact litologic, rezultată prin carstificare. Primăvara, după topirea zăpezilor sau în perioade cu precipitaţii abundente, în cadrul acesteia se formează un lac temporar, datorită capacităţii de evacuare în subteran, mai mică decât aportul de apă. Acest lac este drenat ulterior.

Carstul subteran sau endocarstul reprezintă forma maximă de manifestare a fenomenului de dizolvare chimică a calcarului. Acesta este condiţionat genetic şi evolutiv de structura şi componenţa litologică calcaroasă, de tectonică, de grosimea pachetelor de calcar carstificabil, de variaţia în timp a activităţii factorilor modelatori. Toate acestea conduc la individualizarea unor goluri subterane, purtând numele genetic de peşteră. Aceasta sintetizează efectul complexităţii factorilor implicaţi amintiţi anterior. Peştera poate fi considerată cel mai complex şi spectaculos component al reliefului carstic, care se impune printr-un peisaj specific, compus din forme şi microforme. Peştera este o cavitate sau un sistem de cavităţi legate între ele, cu lungimi variabile de la câteva zeci de m până la zeci de km, cu o diversitate fizionomică ce se succede şi variază de la sector la sector, cu densităţi diferite. Din acest ultim punct de vedere, Munţii Apuseni se situează pe primul loc, cu o medie de două peşteri pe km2. Puterea de atracţie a peisajelor subterane constă în prezenţa, în cadrul lor, a unor elemente specifice, care se pot combina, contribuind la creşterea puterii lor de polarizare. În funcţie de dominanta unora dintre aceste forme, cu valoare peisagistică, se poate face o clasificare a peşterilor (Cocean P., 1984, 1995).

Peşterile care se remarcă prin bogăţia de speleoteme (concreţiuni calcaroase), stalactite, stalagmite, coloane, domuri, draperii, curgeri parietale, guru-ri, sunt considerate cele mai atractive din punct de vedere al turismului speologic. Aceste forme sunt rezultatul, în timp, al depunerii

Page 30: Geografia Turismului in Romania

30

carbonatului de calciu, provenit din apele de infiltrare (picurare sau prelingere). Dimensiunea şi forma speleotemelor sunt foarte diferite. Dintre peşterile care se remarcă, din acest punct de vedere, pot fi amintite: Peştera Urşilor de la Chişcău, Peştera Fagului, Peştera de la Scărişoara (aici existând, în sala gheţarului, şi speleoteme din ghiaţă), Peştera Vadu Crişului, Peştera Zăpodie, Peştera Pojaru Poliţei, Peştera Cioaca cu Brebenei, Peştera Altarului, toate în Munţii Apuseni; peşterile Topolniţa, în Podişul Mehedinţi, Comarnic, în Munţii Aninei, peşterile Cioclovina şi Şura Mare, din Munţii Şureanu- platoul Luncani; peştera Munticelu, din arealul Cheilor Bicazului.

Peşterile se impun adeseori şi prin monumentalitatea lor, respectiv prin prezenţa în golul subteran a unor goluri-săli, înalte de peste 100 m, a unor sectoare cu hornuri, cursuri de apă subterane, cu debite mari şi cascade (sifoane, terase de eroziune). În această categorie se impune complexul carstic Cetăţile Ponorului – Padiş, Peştera Vântului, Peştera Meziad, Peştera Neagră (toate în Munţii Apuseni) sau Peştera Izvoru Tăuşoarelor din Munţii Rodna.

Tot ca şi criteriu dimensional, poate fi considerată lungimea totală a galeriilor peşterilor. Se remarcă, din acest punct de vedere, Peştera Vântului, cea mai lungă de aproape 50 km de galerii prospectate şi cartate, urmată în succesiune descrescândă de Peştera din Valea Firii, cu peste 35 km, Peştera Hodobana, în jur de 30 km, (toate în Munţii Apuseni), Peştera Topolniţa din Podişul Mehedinţi.

O altă categorie, o reprezintă peşterile care adăpostesc în cadrul acestora gheţari fosili. Numărul lor este mult mai restrâns. Un exemplu clasic îl reprezintă Peştra Gheţarul de la Scărişoara, care adăposteşte în sala de la intrare cel mai mare gheţar fosil din ţară, cu un volum de 75 000 m3. Prezenţa acestui gheţar se leagă de un sistem particular de ventilaţie în golul subteran şi legătura cu avenul de acces. În sala gheţarului sunt prezente, alături de masa propriu-zisă a acestuia şi stalagmite şi stalactite din gheaţă. Volumul de gheaţă existent a variat în funcţie de ciclurile climatice seculare, iar proliferarea speleotemelor de gheaţă, ca şi număr şi dimensiune, este strâns legată de oscilaţiile climatice anotimpuale (temperatură şi umiditate) din golul subteran. Alte peşteri care adăpostesc gheţari de mai mici dimensiuni sunt: Peştera Gheţarului la Focul Viu, Avenul din Borţig, Peştera cu gheţar- Groapa de la Barsa, Gheţarul de la Vârtop.

O altă categorie de peşteri sunt cele în care se conservă vestigii paleontologice, schelete de urşi de peşteră (Ursus speleus). În această categorie se impune Peştera Urşilor de la Chişcău, cea mai cunoscută, deoarece este şi singura amenajată după standarde internaţionale, peştera Măgura, peştera Zmeilor de la Onceasa, peştera Coiba Mare. În câteva peşteri au fost descoperite urmele de locuire ale omului preistoric, precum Peştera Ciur-Izbuc, cu peste 200 urme plantare umane; cu vestigii ale unei posibile scrieri foarte vechi, descoperite într-una din peşterile din versantul stâng al defileului Dunării. În arealul localităţii Cuciulat, în peştera cu acelaşi nume din judeţul Sălaj, s-a descoperit desenat în ocru, un cal foarte bine realizat artistic.

Repartiţia geografică a peşterilor, cu potenţial turistic, din România

Cele mai numeroase peşteri sunt concentrate în regiunea carpatică, cu o maximă răspândire în Munţii Apuseni. În Carpaţii Orientali, relieful endocarstic ocupă un loc secundar, atât comparativ cu forme similare din celelalte regiuni carpatice, cât şi faţă de celelalte componente ale patrimoniului turistic natural al reliefului. Deşi foarte întinşi, ca suprafaţă, în Carpaţii Orientali există doar 29 de cavităţi subterane, din care o mică parte prezentând valenţe turistice şi doar câteva depăşind 1000 m lungime. Astfel, în Munţii Rodna se impune Peştera de la Izvorul Tăuşoarelor, cea mai lungă din Carpaţii Orientali (cu peste 15 km de galerii exploarate). Este o peşteră de origine tectonică, prezentând şi cea mai mare denivelare dintre toate peşterile din ţară, peste 400 m. Tot în Munţii Rodnei se mai găsesc peşteri destul de lungi, relativ greu accesibil şi cu un peisaj subteran mai puţin diversificat: Peştera Jgheabul lui Zalion, 2500 m, Peştera lui Măglei de 4000 m lungime, Grota

Page 31: Geografia Turismului in Romania

31

Zânelor, de 4000 m, Peştera Izvorul Albastru al Izei. În partea sudică, în Perşanii de Nord, în bazinul Vârghişului, sunt concentrate peste 100 de peşteri, dintre care Peştera Mare de la Mereşti depăşeşte 100 m. Şi în acest caz golurile subterane sunt sărace în concreţiuni. Singura peşteră din Carpaţii Orientali, care face excepţie de la această regulă, este Peştera Munticelu, bogat concreţionată, chiar dacă a fost în parte vandalizată. Carpaţii Meridionali sunt mai bine reprezentaţi prin relief endocarstic decât Carpaţii Orientali. În partea estică, în grupa Bucegi – Piatra Craiiului, endocarstul este prezent în bazinele Ialomiţei şi Dâmboviţei. De asemenea, în Bucegi se găseşte cea mai înaltă peşteră în calcare conglomerate din Carpaţi, la 2300 m altitudine, peştera Bucşoiu, lungă de aproape 1000 m. În Grupa Parâng, golurile subterane, puternic concreţionate, sunt prezente cu deosebire în partea sudică a acestuia, mai ales în Munţii Căpăţânii. Cele mai reprezentative sunt peşterile Polovraci, în bazinul Olteţului şi Peştera Muierii, în bazinul Gilortului (pe Valea Galbenu), prima peşteră care a fost electrificată. În partea de nord-vest a grupei Parâng, în Munţii Şureanu, în arealul platoului Luncani, s-au dezvoltat un sistem complex endocarstic, format din peşteri mici şi mijlocii, dezvoltate pe 1 – 3 nivele, foarte bogat concreţionate: Peştera Pălăriei, Peştera Tecuri, Peştera Boliei, dar mai ales peşterile Şura Mare sau complexul endocarstic Cioclovina Ponorâci, toate depăşind 5000 m lungime. La vest de Jiu, în Munţii Vâlcan şi Mehedinţi, se concentrează peste 270 de goluri subterane, între care se impune Peştera Cloşani de pe valea Runcu din Munţiil Mehedinţi, bogat concreţionată sau peşterile colmatate Pocruia, Liliecilor, Fuşteica. În Munţii Cernei, în arealul staţiunii Băile Herculane, apa termală şi vaporii fierbinţi au permis concreţionarea în golurile de mici dimensiuni, pe pereţii acestora, cu cristale de gips, sulf sau holotrich (Peştera Haiducilor). În Podişul Mehedinţi, legaţi organic de munţii cu acelaşi nume, formaţi în foarte mare măsură din calcare, există o mare concentrare de peşteri pe o suprafaţă restrânsă, unde se concentrează 23 de peşteri, avene şi se găsesc şi resturi ale unor cursuri subterane de apă, transformate ulterior în chei – poduri naturale, precum Podul de la Ponoare. Aici se găseşte una din cele mai lungi peşteri din ţară – Topolniţa – lungă de peste 20 km, urmată de peşteri precum Bulba sau Curecea, trecând de 2000 m lungime. Peşterile Topolniţa , Bulba, Izvarna, sau Martel au cursuri de apă subterane ce le imprimă un caracter activ în evoluţie. Aproape toate peşterile din podişul Mehedinţi sunt foarte bine concreţionate. Munţii Banatului adăpostesc peste 90 de peşteri, în cadrul cărora predomină peşterile mici şi mijlocii până la 500 m. Cele mai lungi peşteri, depăţind 2000 m, sunt Comarnic, peste 4000 m, Bohui, 3500 m, Ponicova (în cheile râului cu acelaşi nume şi a cărei intrare este inundată de apele lacului de acumulare de la Porţile de Fier) în apropierea confluenţei cu Dunărea în defileu. În cadrul acestora, mai ales Peştera Comarnic, se remarcă prin galerii cu ansambluri concreţionate, foarte diverse ca formă, prin baraje stalagmitice, dispuse în scară, în spatele cărora s-au format lacuri subterane, succesiv legate prin cursuri subterane. Peştera Bohui are la rândul său un curs subteran care debuşează prin intrarea acesteia şi se varsă într-un lac carstic (Ochiul Beiului), printr-o cascadă. Munţii Apuseni sunt cei mai reprezentativi din punct de vedere al zestrei endocarstice. Se consideră că aici se găsesc peste 2500 peşteri, multe dintre ele fiind însă doar simple cavităţi de mici dimensiuni, fără un peisaj endocarstic deosebit. Ca urmare, doar un număr de câteva zeci de peşteri prezintă un interes turistic potenţial. Dintre acestea ar putea fi selectate un număr de 10 – 12, care prin caracteristicile lor, ar putea deveni prin amenajarea accesului şi vizitării, obiective turistice de importanţă majoră, atât pentru turismul intern, cât şi pentru cel internaţional (excepţie de la aceasta ar face peşterile protejate monumente ale naturii, cu regim parţial de vizitare sau cu interdicţie totală). În Munţii Pădurea Craiului, cea mai reprezentativă este Peştera Vântului, explorată şi cunoscută în timp astfel: în 1981 fusese explorată pe 30 600 m, în 1995 lungimea galeriilor

Page 32: Geografia Turismului in Romania

32

cunoscute se întindea pe 42 500 m, pentru ca în 1999 această peşteră să fie cunoscută pe 52 000 m. În afară de spaţialitate, peştera se remarcă şi prin valenţe peisagistice, decurgând dintr-o morfologie variată: săli de mari dimensiuni, speleoteme variate, prezenţa meandrelor. În acelaşi masiv se întâlnesc alte peşteri, dintre care amenajată parţial pentru vizitare este peştera Vadu Crişului, variat concreţionată cu un curs de apă activ (emergenţă), care la ieşirea din peşteră se varsă în Crişul Repede printr-o cascadă de 20 m; Peştera Gălăşeni, Peştera Bonchi, Peştera cu Apă, Peştera Izbândiş, Peştera Ciur-Izbuc sau Peştera Meziad, intens vizitată până în anii ’70 ai secolului trecut şi din această cauză afectată de distrugerea parţială a speleotemelor. În Munţii Bihor se concentrează cea mai mare parte din zestrea speologică a Munţilor Apuseni. În cadrul acestora, se disting câteva areale cu mare concentrare de peşteri. Zona Cetăţilor Ponorului şi a Platoului Padiş este considerată zona cu cel mai ridicat potenţial turistic speologic al Apusenilor. În cadrul acesteia, se disting următoarele subzone: subzona Cetăţilor Ponorului, subzona Padiş şi subzona Groapa de la Barsa. Subzona Cetăţilor Ponorului cuprinde valea Cetăţilor, cu cele trei mari doline, foarte adânci şi cu pereţi abrupţi; Peştera Cetăţile Ponorului, ce începe de pe portalul ultimei doline în care Valea Cetăţilor intră în subteran. Urmează un curs subteran de patru km, cu un gol având în unele sectoare peste 100 m înălţime. Cursul subteran traversează Munţele Borţig. Pe parcursul acestuia se înregistrează 14 lacuri. Ieşirea se face prin Izbucul Galbenei, continuat în aval cu un sector grandios de chei, Cheile Galbenii, având în versanţi numeroase peşteri. În aceeaşi subzonă se mai întâlnesc ca şi obiective de interes cumulat, ştiinţific şi turistic, Ponoarele şi Avenele din Lumea Pierdută (Îngemănata, Avenul Negru).Tot aici este şi peştera Focu Viu cu un gheţar fosil de aproximativ 2500 m.c., din care se remarcă uriaşa stalacmită de ghiaţă.

Subzona Padiş se prezintă ca un platou întins, cu un mare număr de peşteri de mai mici dimensiuni, 13 ponoare şi polia de la Ponor (singura autentică din ţară).

Subzona Groapa de la Barsa se întinde într-un bazin depresionar de 2,5 km2. Potenţialul său speoturistic este dat de un complex subteran de peşteri, dintre care unele legate prin sisteme subterane (Peştera Zăpodie, Peştera Neagră, Peştera Gheţarului de la Barsa, conţinând un gheţar fosil), cuprinzând formaţiuni concreţionare foarte variate, lacuri şi cursuri subterane, cascade, sifoane accesibile sau inaccesibile, care fac legătura între peşteri.

În partea vestică se remarcă Peştera Urşilor de la Chişcău, descoperită în 1975. Prospectată rapid şi constatându-se valoarea ansamblului peisagistic subteran, a fost realizat un proiect de amenajare foarte judicios, pe baza căruia s-a făcut amenajarea modernă a peşterii, pentru vizitare (singura la nivel internaţional din ţară). Acest fapt a permis ca încă din 1981 peştera să fie vizitată de un număr foarte mare de turişti (300 000 persoane). Amortizarea cheltuielilor pentru amenajare s-a realizat într-un an şi jumătate, după care s-au înregistrat efecte financiare benefice pentru instituţia implicată.

În amenajarea Peşterii Urşilor de la Chişcău, au concurat mai multe argumente. Este o peşteră cu o lungime relativ mică, şi având toate atu-urile care crează zestrea turistică a unei peşteri: prezenţa speleotemelor, sub toate formele acestora; săli grandioase; descoperirea unor vestigii paleontologice ale ursului de peşteră (Ursul Speleus). Caracteristicile naturale ale peşterii au permis o amenajare, pentru vizitare, care să satisfacă toate exigenţele, inclusiv ale ecologilor. S-au realizat, în primul rând, sub formă de tuneluri, accesul şi evacuarea, în mod artificial, astfel încât grupurile de vizitatori să nu se interfereze. Traseul proiectat urmăreşte toate sectoarele peşterii, oferind totodată protecţia pentru principalele obiective vizitate. Iluminarea, iniţial cu reflectoare care emanau o cantitate de căldură destul de mare, a fost înlocuită cu „iluminare rece”, care se întrerupea secvenţial în momentul în care grupul depăşea sectorul vizitabil. Grupul de ghizi are o pregătire care le permite adaptarea prezentării peşterii la nivelul de pregătire a grupului din momentul respectiv. Pe de altă parte, accesul la peşteră, care se situează către periferia vestică a Munţilor Bihor, a fost modernizat şi străbate o succesiune de aşezări rurale din Ţara Beiuşului, cu un

Page 33: Geografia Turismului in Romania

33

potenţial turistic antropic original. Sunt, de asemenea, oportune şi amenajările din imediata apropiere a peşterii, cu bază de cazare, păstrăvărie şi posibilităţi de valorificare a unor produse tradiţionale din zonă, rezultând din prelucrarea lemnului a produselor textile sau din rocile existente în zonă. Întreg complexul amenajat poate fi inclus într-un circuit mai mare din bazinul superior al Crişului Negru, în cadrul căruia să fie inclusă şi valea Sigiştelului, a cărui sector de chei cuprinde cea mai mare concentrare de peşteri din ţară, 140, dintre care cea mai reprezentativă este Peştera Măgura de peste 4000 m lungime.

În partea sudică a Munţilor Bihor se remarcă, de asemenea, o concentrare de obiective turistice de natură speologică, cu o valoare turistică deosebită. Se impune din acest punct de vedere în primul rând Peştera Gheţaru de la Scărişoara, unicat prin gheţatul fosil de 75 000 m3, prin speleotemele de gheaţă din Sala Ghaţarului, de accesul prin intermediul avenului adânc de câţiva zeci de m, sectorul de rezervaţie cu un peisaj subteran foarte variat. Cavernamentul Peşterii Gheţarul de la Scărişoara, despărţit printr-un perete concreţionar de Peştera Pojaru Poliţei a condus, de altfel, la crearea unui microclimat specific de peşteră, ce a permis naşterea şi conservarea gheţarului. Peştera Pojaru Poliţei, una dintre cele mai concreţionate din ţară este, de altfel, interzisă accesului publicului, fiind decretată monument al naturii. În acelaşi bazin din partea sudică, Gârdă Seacă, se mai găseşte şi Peştera Poarta lui Ionele, precum şi câteva avenuri cum sunt Avenul de la Zgurăşti şi Avenul din Şesuri. Tot în sectorul sudic se remarcă arealul Casa de Piatră, cu cătunul cu acelaşi nume, posibil a deveni un viitor centru pentru turismul rural. Aici există şi peşterile Coiba Mare şi Coiba Mică, Peştera de la Vârtop, cu un mic gheţar şi câteva izbucuri, precum Coteţul Dobreştilor sau Izbucul Coibei Mari. În partea estică a Munţilor Bihor, în Bazinul Someşului Cald, care în sectorul său superior a devenit, în timp, din cursul subteran curs la zi, se întâlnesc numeroase peşteri precum Peştera din Valea Firii, a doua ca lungime din ţară, Peştera Altarului, una dintre cele mai complex şi variat concreţionate din România, Peştera Zmeilor de la Onceasa, Peştera Popii, Peştera de la Ic Ponor (cătunul cu acelaşi nume oferă, de asemenea, posibilităţi de dezvoltare ale turismului rural şi este „asaltat” de reşedinţe secundare, vile de vacanţă).

În sud-vestul Munţilor Apuseni, în Masivul Trascăului, prezenţa calcarelor a permis şi dezvoltarea endocarstului, deşi acesta nu este atât de reprezentativ. Totuşi, se întâlnesc peşteri de extensiune medie, cum este Huda lui Papară sau peşteri mai mici, dezvoltate în versanţii Cheilor Turzii. Tema de reflecţie nr.2: Realizaţi pe două fişiere alăturate trăsături şi componente ale peşterilor din Carpaţii Orientali şi Carpaţii Meridionali care se implică pozitiv sau negativ în dezvoltarea turismului speologic.

c) Prezenţa calcarelor, adeseori puternic tectonizate, a condus la dezvoltarea în talvegul văilor din sectorul montan la formarea unor rupturi de pantă, în arealul cărora s-a individualizat un fenomen morfohidrologic, cascadele. Acestea, în funcţie de cădere (diferenţă de nivel) şi de debitul apelor, se prezintă ca obiective de atracţie efectivă în ansamblul morfologic dominat de relieful pe calcare. În Munţii Rodna se impune Cascada Cailor, în trepte, cu o diferenţă de nivel de 152 m (între 1245 m şi 1093 m), dezvoltată într-un sector calcaros de pe pârâul Izvorul Cailor. La aceasta se adaugă şi Cascada Negoescu.

În Ceahlău, în partea sa nord-vestică, se găseşte Cascada Duruitoarea, cu amplitudine de peste 30 m, pe pârâul Rupturi, cascadele mai mici de la Izvoru Muntelui, de asemenea, cascadele de pe Bistra Mare şi Bistra Mică, afluenţi din Ceahlău ai Bicazului.

În Piatra Mare, pe versantul vestic, pe afluenţii de pe dreapta ai Timişului, există sisteme de cascade în trepte, precum 7 Scări şi Tamina.

Abrupturile ce mărginesc Platoul Bucegilor sunt străbătute de afluenţi scurţi şi foarte abrupţi. În profilul lor longitudinal, şi în cadrul acestora există frecvente rupturi de pantă, unde se

Page 34: Geografia Turismului in Romania

34

formează cascade: Vânturiş, pe valea Izvoru Dorului, Urlătoarea, pe afluentul cu acelaşi nume, apoi cascade pe Valea Cerbului, pe Valea Jepilor, pe Valea Peleş.

Pentru Munţii Banatului se evidenţiază Cascada Bohui, la ieşirea din peştera cu acelaşi nume.

În Munţii Apuseni, numărul cascadelor este mult mai mare: Iadolina şi Săritoarea Ieduţului de pe Valea Iadei; Vârciorog, pe un afluent al Arieşului, cascada Boghi, de pe afluentul cu acelaşi nume al Crişului Pietros; cascada Vadu Crişului, la ieşirea din cursul subtaran şi confluenţa cu Crişul Repede; cascada Răchiţele de pe Valea Stanciului, afluent al râului Henţ.

1.1.4. Potenţialul turistic al văilor carpatice – componentă specifică a peisajului montan. Reţeaua hidrografică majoră carpatică s-a definitivat, în cuarternar. Nivelele de bază determinate de mişcările neotectonice, ce au avut o anumită succesiune, au determinat şi generat modelarea ulterioară a reliefului. Reţeaua hidrografică majoră se remarcă mai ales prin sectoarele de văi transversale ce taie succesiv structuri geologice de vârstă şi consistenţă diferite. Străpungerile în pachete de roci dure au condus la naşterea unor tronsoane spectaculoase, cu lungimi variabile, cu o fizionomie complexă, având sectoare înguste – de chei – alternate cu arii depresionare lărgite, formate din roci mai puţin rezistente. 1.1.4.1. Cheile reprezintă sectoare specifice de vale îngustă, puternic adâncită, cu lungimi variabile între câteva sute de metri până la mai mulţi km. Acestea s-au format mai ales în calcare şi mai puţin în alte structuri, vulcanice sau metamorfice. Se leagă de structuri variate, de la cele monoclinale cutate, discordante sau faliate. Între caracteristicile principale se impun versanţii abrupţi, cu pereţi surplombaţi, cu prezenţa marmitelor laterale suspendate, ce marchează nivelele succesive ale văilor; cu relief fragmentat, adeseori prezentând forme ruiniforme. Din punct de vedere genetic, cele mai multe sectoare de chei s-au format pe structuri monoclinale sau cutate, prin adâncirea puternică în pachete groase de roci. Ele pot fi de origine epigenetică, prin adâncirea cursului ce traversează axul unui anticlinal. Străpungerea poate fi şi succesivă, pe aliniamentul unei serii de culmi, care în cursul ulterior al râului vor da succesiuni de chei. Cheile se pot forma şi prin adâncirea puternică în versanţi, prin prăbuşirea tavanului unor peşteri, astfel încât râurile sau sectoarele de râu subterane apar treptat la zi, curgând un timp pe sub poduri naturale, sau arcade, resturi ale tavanului unor peşteri. În foarte multe din cazuri, râurile ieşite la zi prezintă în pereţii laterali un număr mare de peşteri suspendate, care reflectă fazele de adâncire ale râului. Exemple clasice sunt pe cursul superior al Someşului Cald, în cheile Rădesei, pe Valea Sibiştelului şi altele. Repartiţia geografică a cheilor a) Cheile din Carpaţii Orientali În partea nordică a munţilor vulcanici se întâlnesc frecvent sectoare de chei dezvoltate în andezite bazaltoide, cu pereţi abrupţi, şi prezentând adeseori înfăţişarea de defilee în miniatură: Cheile Tătarului, pe Mara, accesibile dinspre staţiunea Izvoare şi dinspre Depresiunea Maramureş; Cheile Runcului, pe Valea Runcu, dezvoltate în arealul platoului andezitic. În Bazinul Bistriţei se întâlnesc frecvent sectoare de chei, numeroase pe cursul său principal, altele pe afluenţi ai acestuia. În cursul superior – Bistriţa Aurie – care delimitează Munţii Suhard de Obcina Mestecăniş, cu un traseu deosebit de spectaculos, se întâlnesc şase sectoare de îngustare: Cheile Şesuri, între Rotunda şi Ţibău, Cheile dintre Bistriţa Cârlibabei şi Valea Stânei, Cheile dintre Valea Stânei – Botoş, Cheile dintre Iacobeni şi Argestru. În aval de Vatra Dornei s-au dezvoltat Cheile Zugrenilor, adâncite în porfiroide lungi de 4 km, cu lăţimi de 150 – 200 m şi versanţi abrupţi de 2 – 300 m. În profilul longitudinal al văii, apar vîrtejuri, repezişuri, bulboane, ochiuri de apă

Page 35: Geografia Turismului in Romania

35

adânci de 12-15 m. Pe versanţi se întâlnesc frecvent stânci cu forme ciudate, cum sunt Colţii Acri, Piatra lui Osman, Râpa Scara, Stânca Coifului, Abruptul Mogolin. Pe afluenţii Bistriţei s-au dezvoltat adeseori sectoare de chei care sunt reprezentative pentru morfologia calcaroasă din Carpaţi. În această categorie intră cu deosebire Cheile Bicazului dintre Lacu Roşu şi Bicaz Chei, lungi de 8 km, practic cele mai cunoscute din ţară, aflate pe un traseu rutier transcarpatic modernizat şi deci foarte accesibile. Au sectorul de maximă îngustare în sectorul Gâtul Iadului, unde pot fi întâlnite toate caracteristicile „clasice” ale cheilor (pereţi abrupţi de 300 – 350 m, sectoare frecvent surplombate, marmite suspendate, poliţe cu exemplare de arbori). În sectorul cheilor, Bicazul primeşte numeroşi afluenţi, care, la rândul lor, în apropierea confluenţei, au de asemenea chei impunătoare (Cheile Bicăjelului, Cheile Lapoşului, Cupaş, Şugău), unele late de 3 – 4 m şi cu pereţi înalţi de 400 m.

În partea nordică, pe Valea Moldovei, după sectoarele de îngustare de la Pojorâta, Piatra Străjii, Strâmtura Roşie, se impun câteva sectoare scurte de chei, de pe afluenţii acesteia proveniţi din Munţii Rarău: Cheile Izvorul Alb (sau Piatra Buhei), Cheile Moara Dracului.

În sectorul Curburii Carpaţilor Orientali, sectoare înguste de chei se întâlnesc, în bazinul Putnei, pe afluentul de dreapta, Tişiţa, cu chei adâncite în gresii; pe Bâsca Mare şi Bâsca Mică, afluenţi ai Buzăului; Cheile Taminei şi Cheile 7 Scări, puternic adâncite în calcarele de pe versantul vestic al Masivului Piatra Mare, foarte adânci, înguste, numeroase rupturi de pantă şi praguri; Cheile de pe Valea Cheiţei şi de pe Valea Stânii, afluenţi ai Teleajenului (în masivul Ciucaş – Zăgan); Cheile Râşnovului, în sudul Masivului Postăvaru, pe Valea Cheii, adâncite în calcare jurasice, lungi de 400 m şi flancate de Muchia Cheii; cheile Vârghişului, în Perşanii Nordici (Grigore M., 1987).

b) Cheile din Carpaţii Meridionali

În sectorul superior al Ialomiţei, vale de acces către Munţii Bucegi, se remarcă o succesiune de sectoare de chei, de dimensiuni variabile, reprezentative pentru această vale: Cheile Urşilor (200 m lungime), Peşterii, Tătatu Mic, Tătaru Mare, Zănoaga Mică, Orzei, Dobreştilor. În cadrul acestora sunt prezente toate atributele acestei categorii de relief: profile transversale înguste, rupturi de pantă, sectoare surplombate, tuburi de presiune. În arealul Munţilor Piatra Craiului, se impun Cheile Dâmbovicioarei, lungi de 8 km şi Cheile Zărneştilor (sau Prăpăstiile Zărneştilor). Pe versantul sudic al Făgăraşului, în aval de Vidraru, s-au dezvoltat în şisturi cristaline, Cheile Argeşului, lungi de 2,5 km, cu pereţi de sute de metri înălţime. Valoarea lor turistică este mărită de prezenţa, în cadrul acestora sau în apropiere a barajului şi lacului de la Vidraru, a şoselei spectaculoase, suspendate pe versantul drept cu tuneluri şi viaducte, precum şi a vestigiilor Cetăţii Poenari, construită de Vlad Ţepeş, aflată într-o poziţie dominantă şi accesibilă dinspre chei, pe partea stângă a acestora, printr-un traseu cu mai multe sute de trepte. Tot în Munţii Făgăraş, pe Valea Capra (afluent al Argeşului), s-a dezvoltat un sector de chei, sub Colţii Caprei. În grupa Parâng, în partea sudică a acesteia, în Munţii Căpăţânii, au fost adâncite sectoare de chei care cuprind şi peşteri cunoscute pentru potenţialul lor subteran. În cadrul acestora sunt Cheile Olteţului, în amonte de localitatea Polovraci, lungi de 3,5 km şi care au, în partea din aval, Peştera Polovraci, lungă de peste 9 km. De asemenea, în versanţii acestor chei, au fost descoperite şi cercetate alte 46 de peşteri de mici dimensiuni. Cheile Pârâului Galben, afluent al Gilortului, în sud-vestul Munţilor Parâng, este un sector epigenetic, lung de 6 km, cu o vale sălbatică, foarte îngustă, albie cu profil longitudinal cuprinzând praguri, cascade. În partea din aval a acesteia se găseşte Peştera Muierii, lungă de peste 3500 m (prima electrificată din ţară), iar în versanţii cheilor se găsesc 26 de peşteri. În partea vestică a Munţilor Parâng se găsesc Cheile Jieţului (ale Jiului de est)

Page 36: Geografia Turismului in Romania

36

lungi de peste 8 km, iar în nord, în Munţii Cibinului, Cheile Cibinului, lungi de 2 km, adâncite în şisturi cristaline, pereţi abrupţi şi cu vale îngustă de 10 – 15 m. În grupa Retezat-Godeanu, în partea sudică a acestora, în Munţii Vâlcan, se găsesc Cheile Runcului, pe valea Sohodolului , iar în sud-vestul Munţilor Retezat sunt sunt Cheile Butii, foarte adânci, scurte (200 m), având în versanţi peşteri şi avenuri. În Munţii Cernei, în cadrul defileului Cernei, se găseşte sectorul (de origine tectonică) al Cheilor Corcoaiei, în amonte de staţiunea Băile Herculane. c) Cheile din Carpaţii Occidentali Munţii Banatului, deşi mai joşi, în arealele calcaroase prezintă frecvente sectoare de văi în chei: Cheile Timişului, care se remarcă mai ales cu sectorul Cheilor de Sus, în aval de acumularea Trei Ape; Cheile Minişului, în partea centrală a Munţilor Aninei, cu trei sectoare de îngustare maximă în aval de Izbucu Minişului şi Baba Stana (în arealul său găsindu-se 54 de peşteri şi 29 de avenuri); cheile Bohuiului, în aval de lacul carstic (cu 15 peşteri şi avenuri foarte adânci – Avenul Bohuiului de 145 m adâncime; Cheile Gârliştei, afluent de pe stânga Văii Caraşului (lungi de 9 km, 33 de peşteri şi 4 avenuri); Cheile Bârzavei (lungi de 16 km şi având 9 peşteri). Munţii Apuseni se remarcă prin mulţimea sectoarelor de chei, atât pe cursurile principale, cât mai ales pe afluenţi. Munţii Trascăului pot fi consideraţi ca deţinători în arealul lor a celor mai numeroase sectoare de chei din Munţii Apuseni şi chiar din Carpaţi. În partea sud-vestică, la contactul cu Munţii Metaliferi, prezenţa calcarelor a condus la formarea unui foarte mare număr de sectoare de chei, pe Valea Geoagiu şi pe afluenţii acesteia: Cheile Ardeului, Cheile Balşei (Madei), Cheile Băcâiei, Cheile Cibului, toate aflate în apropierea staţiunii Băile Geoagiu, contribuind la diversificarea activităţilor acesteia. Înspre nord, în Bazinul Ampoiului, se găsesc Cheile Ampoiţei şi Cheile Feneşului. Spre nord, în Munţii Trascău, se succed, pe toţi afluenţii de pe dreapta Mureşului, numeroase sectoare de chei: Cheile Galdei, cu sectorul îngust Întregalde, unde se găseşte cea mai joasă staţiune din Europa, a florii de colţ (Leonthopodium Alpinum), Cheile Găldiţei, Cheile Geoagiului, Cheile Geogelului, Cheile Râmeţului (puternic adâncite, cu marmite laterale pe versanţi, cu surplombe, 47 de peşteri în treimea inferioară a cheilor), la intrarea căreia există cea mai veche mănăstire cu biserică din Transilvania. Alte sectoare de chei din Munţii Trascău sunt Cheile Roşiei, Cheile Rupturii, Cheile Tecşeştilor. La nord de Arieş, în Culmea Petreşti, sunt binecunoscutele chei ale Turzii, pe Valea Hăşdate, aflate în apropierea unor principale oraşe (Cluj-Napoca, Turda), şi accesibile dinspre şosele importante (E60). În apropiere se găsesc Cheile Turului, mai greu accesibile şi afectate de prezenţa exploatării de calcare de la Sănduleşti. Către vest se succed alte sectoare de chei: Cheile Borzeştilor, Pociovaliştei, Vălişoara, Runcu, Poşaga, pe afluenţi ai Arieşului, proveniţi şi din Muntele Mare (Cocean P., 1988). Munţii Apuseni se remarcă de asemenea prin prezenţa a numeroase sectoare de chei, în Munţii Bihorului: Cheile Ordâncuşii, afluent de pe stânga a văii Gârdei Seci; Cheile Sighiştelului, afluent al Crişului Negru, vale tipic carstică, care a fost iniţial un curs subteran ajuns la zi, prin prăbuşirea parţială şi apoi totală a tavanului peşterii iniţiale, se remarcă printr-un peisaj particular în Carpaţi, cu pereţi verticali, vale foarte îngustă şi cea mai mare concentrare de peşteri în versanţii cheilor; Cheile Crişului Pietros, afluent al Crişului Negru, Cheile Galbenei, lungi de 2 km, afluent de pe stânga a Crişului Negru, cu un peisaj spectaculos, ce începe de la ivirea Văii Ponorului, în Izbucu Galbenei. Se remarcă prin versanţi de sute de m, prin forma de canion, prin cele 51 de peşteri din versanţi şi un sector practic inaccesibil al acesteia (Cheile Jgheabului). Tot în Munţii Bihor se remarcă cheile din Bazinul Boga, afluent al Crişului Pietros (Cheile Boga, Cheile Bulbuci, Cheile din Valea Oşelu). În partea nordică, în Munţii Pădurea Craiului, se găsesc cele mai lungi chei din ţară, Cheile Roşiei, Cheile Vimei, de 20 km, iar spre est, la limita cu Munţii Vlădeasa, sunt

Page 37: Geografia Turismului in Romania

37

Cheile Văii Iada. În partea sud-vestică, între Munţii Gilău şi Muntele Mare, pe Iara, afluent al Arieşului, s-au dezvoltat cheile cu acelaşi nume, lungi de 6 km. 1.1.4.2. Potenţialul turistic al marilor văi transversale – defileele. Aceste sectoare de văi au trăsături morfologice complexe, sunt puternic adâncite şi se desfăşoară pe lungimi mai mari decât cheile. Din punct de vedere peisagistic, se remarcă alternanţa sectoarelor de vale îngustă (până la stadiul cheilor) până la porţiuni lărgite, de tipul bazinetelor de origine tectono-erozivă. Sub aspect genetic, ele sunt antecedente în cea mai mare parte, dar pot avea şi caracter epigenetic. Originea antecedentă se leagă de menţinerea cursului anterior înălţării tectonice, iar adâncimea în pachetele de roci poate fi iniţiată într-un orizont de roci friabile, pentru ca apoi să fie traversate de roci mai dure, sau invers. În Carpaţii Orientali se remarcă defileul Bistriţei Ardelene, format într-un complex litologic vulcano-sedimentar (roci andezitice şi aglomerate vulcanice, precum şi gresii). Lungimea defileului depăşeşte 8 km, iar versanţii înalţi în aval de mica depresiune Colibiţa (ocupată în prezent de lacul de acumulare cu acelaşi nume), prezintă caractere tipice sectoarelor de chei, cu îngustare accentuată, pereţi abrupţi şi cascade în talveg. În bazinul Bistriţei se remarcă două sectoare de vale transversală, cu caracter de defileu, şi anume în sectorul aval de Vatra Dornei până la ieşirea din cheile Zăgrenilor şi în sectorul Straja-Pângăraţi, adâncit în gresii de Tarcău. Cursul superior al Mureşului se impune prin defileul Topliţa-Deda, ce delimitează Munţii Călimani de Munţii Gurghiului, lung de 30 km, şi adâncit în andezite şi aglomerate vulcanice. Sectoarele de îngustare sunt despărţite de bazinete depresionare, precum cele de la Lunca Bradului şi Stâncel. Pe Oltul Superior, la ieşirea dinspre sud a Depresiunii Ciuc, Oltul taie Defileul de la Tuşnad, lung de 5 km, între masivele Pilişca şi Ciomadu Mare, adâncit în andezite. Prezenţa celor două masive, a defileului şi a zăcămintelor hidrominerale au concurat la dezvoltarea unei staţiuni balneoturistice cu valenţe complexe – Băile Tuşnad. Defileul Racoş marchează trecerea de la Depresiunea Braşov către Depresiunea submontană a Transilvaniei, marcând şi finalul cursului superior al Oltului. În cuprinsul acestuia este prezent şi un obiectiv morfologico-peisagistic, determinat de întărirea pe verticală, sub formă columnară, de origine bazaltoidă – Coloanele de bazalt de la Racoş. În curbura externă se impun Defileul Buzăului, situat între Munţii Siriu şi Podu Calului, cu versanţi înclinaţi şi accidentaţi şi având şi sectoare de chei tipice, săpate în gresiile de Siriu. Defileul Văii Prahovei este situat la sud de Predeal şi face limita între două regiuni carpatice majore (Carpaţii Orientali şi Carpaţii Meridionali) şi desparte Munţii Bucegi de Gârbova. În cadrul acestora se remarcă Depresiunea Sinaia, iar în aval de aceasta se impune sectorul de maximă îngustare de la Posada, tăiat în marno-calcare şi gresii de Sinaia, cu versanţi abrupţi, albia minoră a Prahovei, cu praguri şi repezişuri, cu şoseaua Europa 60 modernizată şi suspendată la mare înălţime pe versantul stâng al Prahovei. Aceasta este de altfel calea de acces principală, prin cale ferată şi şosea, cea mai intens circulată, făcând legătura între sudul ţării cu Transilvania, dar şi cu cea mai complex amenajată regiune turistică montană din România. Carpaţii Meridionali, caracterizaţi prin masivitate şi altitudine, sunt totuşi fragmentaţi şi străbătuţi total sau parţial de câteva defilee cu o morfologie şi fizionomie complexă. Defileul Oltului este cea mai importantă vale transversală carpatică. Se desfăşoară între Turnu Roşu şi Cozia, pe o lungime de 58 km. Prezintă la extremităţi două sectoare de îngustare, despărţite de o depresiune tipic intracarpatică. În partea nordică se găseşte sectorul îngust de defileu dintre Boiţa şi Câineni, de 17 km. La extremitatea sudică este sectorul de îngustare al Coziei, lung de 16 km, între Munţii Căpăţânii şi Cozia. Între cele două se situează Depresiunea Ţara Loviştei, puternic antropizată. Străpungerea şi adâncirea văii Oltului în sectorul carpatic a realizat un contrast morfopeisagistic deosebit, cu albie îngustă, de câteva sute de metri, cu pereţi abrupţi, de 400 – 500

Page 38: Geografia Turismului in Romania

38

m şi cu amenajări hidroenergetice în sectorul defielului. Ca şi în cazul Cheilor Bicazului, defileul este străbătut de o şosea modernizată, de importanţă internaţională E68 (parte din viitoarea autostradă şi magistrală europeană 4) şi o cale ferată. Importanţa turistică a defileului şi zonei limitrofe este dublată şi de prezenţa a numeroase obiective turistice cultural-istorice (în nord cele legate de zona Sibiului şi Turnu Roşu, iar în sud Mănăstirea Cozia şi castrul roman Arutella). Importantă este, de asemenea, amenajarea complexă balneoturistică din Subcarpaţii Vâlcii, cuprinzând patru staţiuni de importanţă naţională, totalizând aproape 20 000 locuri. În partea vestică, Jiul a realizat, de asemenea, o străpungere de mari dimensiuni între Vâlceu şi Parâng, pe o lungime de 33 km. s-a format astfel una dintre cele mai spectaculoase sectoare de văi carpatice, Defileul Lainici sau Bumbeşti Livezeni, adâncit în formaţiuni metamorfice şi granite vechi. În Munţii Cernei, pe cursul inferior al văii Cernei, s-a dezvoltat defileul cu acelaşi nume, lung de 40 km, adâncit în calcare şi formaţiuni cristaline, ca urmare a nivelului de bază impus de Dunăre în perioada formării Defileului. Se remarcă printr-o succesiune de îngustări, cum sunt Cheile Corcoaiei, tăiate în calcare, în amonte de Băile Herculane, alternând cu sectoare depresionare (Depresiunea Cerna). În aval de aceasta, s-au format alte două sectoare de îngustare, printre care se remarcă Cheile Ogaşu Ursului. Carpaţii Occidentali prezintă, pe sectoarele montane ale râurilor, câteva defilee: Defileul Crişului Repede, între Bologa şi Vadu Crişului, cu porţiuni de lărgiri şi îngustări, precum cel de la Vadu Crişului şi având în versanţi peşteri de mare extindere: Peştera Vântului, la Şuncuiuş, Peştera Vadu Crişului, Peştera cu Apă, Peştera de la Casa Zmeului. În partea sud-vestică, Defileul Arieşului desparte Muntele Mare de Munţii Trascăului, între Poşaga, în amonte şi Moldoveneşti, în aval. Se mai remarcă, în Munţii Apuseni, Defileul de pe Crişul Negru, iar în cadrului Jugului Intracarpatic, Defileul Şomeşului, cu două sectoare de îngustare la extremităţi (Turbuţa – Jibou şi Ţicău). Defileul Dunării de la Porţile de fier se desfăşoară între Baziaş şi Gura Văii. Este una dintre cele mai reprezentative străpungeri montane din Europa. S-a dezvoltat între Munţii Banatului (Locvei şi Almăj), Mehedinţi şi Balcanii Nordici (Dalnianska Planina). Este format dintr-o succesiune de compartimente, îngustări şi depresiuni care sunt ocupate astăzi, în mare parte în treimea inferioară, de lacul de acumulare: sectorul de îngustare dintre Valea Nerei şi Valea Rila, urmat de Depresiunea Moldova Veche; îngustarea Pescari-Alibeg, continuată de Depresiunea Dubova; îngustarea Berzasca-Gubeni continuată cu depresiunea dintre Gubeni şi Plavişeviţa. Urmează unul dintre cele mai impunătoare sectoare ale defileului, sectorul Cazanelor, cu vale îngustă de tip canion, adâncite în calcare jurasice şi triasice. Acesta este format din Cazanele Mari, cu versanţi abrupţi, cu afluenţi care prezintă la vărsare sectoare de chei înguste, cu peşteri în versant (Cheile Ponicovei şi Peştera de la Gura Ponicovei), urmate de Cazanele Mici, între Ogradena şi Orşova. Defileul Dunării se încheie cu Porţile de Fier, lungi de 5 km, cel mai lung defileu din regiunea carpatică. La ieşirea din aval se găseşte barajul de la Porţile de Fier cu cele două centrale şi cele două ecluze, care ridică apele Dunării, pe o suprafaţă lacustră cu 30 m, deasupra nivelului iniţial al Dunării. Diversitatea peisagistică iniţială, a nivelului Dunării, a fost accentuată şi mai mult odată cu consltruirea barajului şi apariţia lacului de acumulare. La acestea se adaugă aşezările de pe ambii versanţi, între care oraşul Orşova a trebuit mutat mai sus pe locul satului Jupa. De asemenea în sectorul defileului există şi vestigii istorice, precum restul din podul construit de Apolodor din Damasc, apoi Tabula Traiana şi urme din şoseaua romană de pe malul drept, înălţată ca urmare a formării lacului, precum şi infrastructura rutieră modernizată şi adaptată noilor condiţii. Tema de reflecţie nr.3: Surprindeţi asemănările şi deosebirile cu impact turistic diferenţiat, între defileele Oltului, Jiului şi Dunării.

Page 39: Geografia Turismului in Romania

39

1.2. Potenţialul turistic climatic şi bioclimatic

Clima şi elementele componente, influenţate de poziţia ţării pe Glob şi Continent, care impun principalele atribute de climă temperată şi continentală sunt nuanţate de configuraţia majoră a reliefului de cele trei trepte (câmpie, deal, munte), dar şi de configuraţia de detaliu, expoziţia versanţilor, înclinarea, forma şi orientarea culmilor. La acestea se adaugă învelişul vegetal, în special vegetaţia forestieră. Toate acestea influenţează şi detaliază clima, care acţionează la rândul său asupra organismului uman. De factorii climatici, cu impact bioclimatic (temperatură, precipitaţii, umiditate, vânturi, durată de strălucire, compoziţia atmosferei, radiaţii solare) depinde pretabilitatea unei regiuni sau staţiuni turistice la cură, la activităţi de recreere, la practicarea unor sporturi de sezon, etc. De impactul organism – bioclimă depinde modul de tratare sau prevenire a unor afecţiuni prin aero sau helioterapie. Anumite caracteristici bilclimatice sunt specifice pentru fiecare etaj sau nuanţă climatică, iar în formele de terapie climatică se implică, în principal, trei factori: termic, dinamic (vântul), hidric (umezeala aerului). 1.2.1. Indicii bioclimatici. În aeroterapie, ca formă de cură prin contact direct al organismului cu elementele amintite, se realizează băi de aer sau plimbări în aer liber. Pentru aceasta, sunt necesare anumite condiţii în care factorul termic şi aeroionizarea se impun. Prin factorul termic, în cazul terapiei climatice, se înţelege temperatura echivalent efectivă – T0E.E., care redă organismului o anumită senzaţie termică, sub influenţa simultană a umidităţii şi mişcării aerului (Teodoreanu Elena, 1984). Foarte important pentru reacţia organismului la factorul termic, în anumite condiţii de umezeală şi vânt, este confortul termic. Acesta se leagă de proprietatea organismului de a-şi menţine termperatura constantă chiar în limite largi ale temperaturii mediului, exterior organismului. Această menţinere (homeotermia) se face prin cedare de căldură sau prin acumulare în funcţie de temperatura mediului în momentul respectiv. S-a constatat că într-o zonă foarte îngustă a scalei termice a atmosferei, un organism sănătos în repaos şi uşor îmbrăcat, nici nu pierde, nici nu acumulează căldură. Acest interval, numit zonă neutră sau indiferentă termic, crează organismului senzaţia de confort termic şi este cuprins între 16,8 – 20,6 T0.E.E. În acest caz, T0.E.E. nu este egală cu temperatura măsurată (cuantificată) a mediului extern, ci este un indice echivalat şi legat de senzaţia termică resimţită de organism în anumite condiţii de încălzire, de umiditate şi curenţi de aer. Sub 16,8 T0.E.E. se înregistrează inconfort prin răcire, iar peste 20,6 T0.E.E. se manifestă inconfort termic prin încălzire. În relaţia temperatură – umezeală, atât la temperaturi ridicate, cât şi la temperaturi foarte scăzute şi când umezeala relativă este mare, confortul termic este scăzut. În relaţia temperatură – circulaţia atmosferică – vânt, la temperaturi scăzute, vântul diminuează şi mai mult confortul termic şi amplifică senzaţia de frig, iar la temperaturi ridicate, vântul reduce temperatura, crescând senzaţia de confort termic. În condiţiile de adăpost, pragul de confort se modifică, oscilând între 17,5 şi 24 T0.E.E. Analizând raportul temperatură – umezeală – vânt, în luna iulie, la ora 13, pe o perioadă mai lungă de ani, s-a ajuns la următoarele constatări: cel mai mare număr de zile cu confort termic (medie multianuală) s-a înregistrat în zona de dealuri la altitudini cuprinse între 300 – 700 m, peste 10 zile. În regiunea de câmpie, numărul de zile cu confort termic scade sub 10. La peste 1500 m, în regiunea de munţi mijlocii şi înalţi, un om îmbrăcat uşor şi în repaos, nu mai resimte senzaţia de confort termic. Totuşi, în condiţii locale specifice, de versanţi puternic însoriţi şi la adăpost de vânt, se înregistrează totuşi, în luna iulie, una, două zile de confort termic (fig.2).

Numărul mediu de zile cu disconfort termic, prin încălzire, depăşeşte 15 zile în sudul Câmpiei Române şi în sud-est, în Bărăgan. Disconfortul este şi mai accentuat, în condiţii de microclimat urban, mai ales în capitala ţării, Bucureşti, şi se datorează supraîncălzirii, ca urmare a

Page 40: Geografia Turismului in Romania

40

acumulării căldurii în clădiri şi suprafeţe asfaltate. Pe litoralul Mării Negre, numărul de zile cu disconfort termic prin încălzire este mai mic de 10. La altitudini de 500 -–600 m, acest indicator ajunge la 5, iar la peste 900 m altitudine, nu se înregistrează zile cu disconfort termic prin încălzire.

Fig. 2. Zonarea altitudinală a confortului termic – nr. zile în luna iulie (după Teodoreanu Elena, 1984)

Numărul mediu de zile cu disconfort termic prin răcire ajunge la cinci zile până la 500 m altitudine; 10 zile între 500 – 1000 m altitudine, 15 zile între 1000 şi 1500 m şi 25 zile între 1500 şi 1800 m. La peste 1800 m altitudine, întreaga lună iulie se caracterizează prin disconfort termic prin răcire. Vântul se implică în modificarea indicelui de confort termic. Astfel, s-a constatat că la

viteze mai mari de 3,5 m / s, organismul uman resimte disconfort, chiar dacă T.E.E. se situează între limitele de confort. Ca urmare a acestui efect, s-a estimat numărul de zile cu confort şi disconfort, prin răcire sau încălzire în condiţii de adăpost de vânt. Astfel, numărul de zile cu confort scade la jumătate în Câmpia Română şi valea Dunării, deoarece vara, manifestarea acestuia se reduce la minimum. Pe plajă, în condiţii de adăpost de vânt, numărul de zile cu confort termic creşte, ajungând la 14 zile la Sulina faţă de 7 zile, cât se înregistrează în condiţii de oscilaţie atmosferice. Zilele cu confort termic apar începând din aprilie, în regiunea de câmpie, în luna mai, în regiunea litoralului şi a dealurilor joase, în luna iunie – septembrie, până la 1500 m altitudine. Maximul de zile cu confort este în lunile iulie şi august. Toamna, confortul termic încetează în octombrie în câmpie, iar în regiunea litorală, în noiembrie.

Stresul bioclimatic este format din două componente: stresul cutanat şi stresul pulmonar. Cei doi indici de stres sunt legaţi tot de cele trei elemente climatice, temperatură umiditate vânt, în cadrul cărora şi între anumite limite, organismul prezintă o stare de echilibru biologic. Dincolo de

Page 41: Geografia Turismului in Romania

41

aceste valori, factorii meteorologici devin stimulenţi sau chiar stresanţi, impunând intrarea în acţiune a mecanismelor biologice de termoreglare şi autoapărare. Stresul cutanat se referă la senzaţia de căldură sau frig pe care le resimte organismul în procesul termoreglării la nivelul pielii. Vara, se declanşează termoliza, prin care organismul reduce posibilităţile de încălzire. Reacţia este eliminarea de apă prin transpiraţie. Stresul este hipotonic. Iarna, stresul apare prin solicitarea termogenezei pentru evitarea pierderii de căldură, manifestat prin frisoane, iar stresul climatic este hipertonic. Din punct de vedere biologic, frigul şi mişcarea aerului au afect excitant şi solicită termogeneza. Ca urmare, în aceste condiţii, funcţiile organismului sunt stimulate, impunând vitalizarea acestuia, iar efectul este de stres hipertonic. Spre deosebire de situaţia prezentată, vara, în condiţii de căldură şi calm atmosferic, zilele sunt sedative sau deprimante, conducând la stres hipotonic. Stresul pulmonar este dependent de schimbul respiratoriu, prin absorbţie de 02 şi eliminare de CO2. Atunci când cantitatea de vapori de apă din atmosferă depăşeşte o anumită limită se ajunge la stres pulmonar, datorită vaporilor de apă ce influenţează mucoasele căilor respiratorii. Legat de prezenta vaporilor de apă în atmosferă, când aerul este sărac în vapori de apă, mai puţin de 7,4 mlb., se manifestă inconfort deshidratant, mai ales iarna. Când aerul este saturat cu vapori de apă, având presiune peste 11,7 mlb., se manifestă un inconfort hidratant (vara). Variaţia acestui stres este mai redusă cu altitudine comparativ cu stresul cutanat. Cele mai mici valori sunt întâlnite tot în zona de deal şi munţi joşi până la 1300 – 1400 m. În privinţa indicelui de stres cutanat, acesta are valori sub 30 până la altitudinea amintită, depăşind valoarea de 40 la peste 2000 m. Zona litorală este de asemenea foarte stresantă sub aspectul schimburilor respiratorii, indicele de stres pulmonar depăţind 40, în condiţii de umiditate absolută de 12,5 mlb şi umiditate relativă de 80 %. Stresul bioclimatic este rezultatul însumării celor două componente, cutanat şi pulmonar, şi cuantifică influenţa globală a climatului asupra organismului, asaltat simultan la nivelul pielii şi plămânilor. Cel mai mic indice de stres bioclimatic, sub 40, se înregistrează între 300 şi 1000 m altitudine. Litoralul Mării Negre este destul de stresant, cu valori ale indicelui cuprins între 55 – 75, iar în zona montană, la Vf. Omu ajunge la 80. Din punct de vedere al stresului bioclimatic, regiunea cea mai relaxantă, ca şi în cazul confortului termic este cea a Subcarpaţilor sudici, cu indice de stres bioclimatic în jur de 30.

Indicele climato-turistic este un alt indicator bioclimatic calculat pentru România de Fărcaş

I. şi colab. (1968, 1970) utilizând formula propusă de R. Klausse şi A. Gerault 5

5DTSI −+= în

care I = indicele climato-turistic; S = durata de strălucire a soarelui în ore; T = temperatura medie; D = durata precipitaţiilor în timpul zilei în ore (dacă se ia în considerare că o oră de ploaie poate fi echivalată cu 5 ore cu soare) Utilizând datele a câtorva zeci de staţii meteorologice, amplasate în toată ţara, de la altitudinile joase până la staţia meteo Omu din Bucegi a fost calculat acest indice, a cărui valori oscilează, potrivit autorilor, între 0 şi 90, oferind posibilitatea de estimare a duratei şi intervalelor optime, sub aspect climatic, de desfăşurare a activităţilor turistice. Graficul de corelaţie al indicelui climato-turistic oferă o curbă descrescătoare, de la valori maxime înregistrate în regiunea de câmpie din partea de sud şi vest a ţării, caracteristice lunii iulie, decalate pentru zona montană în august la valori minime specifice lunilor ianuarie, respectiv februarie. Conform acestui indicator, intervalul de timp favorabil turismului pentru regiunea de câmpie şi zona litorală este cuprins între sfârşitul lui aprilie, până în octombrie, acesta reducându-se cu altitudinea până la trei, maximum patru luni, între iulie – septembrie, în regiunea montană. Sezonul rece este compensat ca şi posibilitate de practicare a unor forme specifice, de prezenţa stratului de zăpadă, având anumită grosime, stabilitate şi durată. În regiunea montană, oscilaţia indicelui climato-turistic este mult mai nuanţată, acesta putând ajunge chiar la

Page 42: Geografia Turismului in Romania

42

valori negative, iarna la peste 2000 m. În cadrul regiunii montane au putut fi sesizate diferenţieri între partea de nord şi nord-vest, partea de sud, dar şi partea de est şi sud-est. Durata intervalului cu valori pozitive ale indicelui climato-turistic în zona montană oscilează între 180 – 200 zile până la 1000 m altitudine, scade sub 120 zile între 1000 şi 2000 m. Tema de reflecţie nr.4: Evidenţiaţi efectul diferit al indicilor climatici (confortul termic, stresul bioclimatic) în climatoterapie 1.2.2. Aeroionizarea ca factor fizioterapeutic. Aceasta exercită o polarizare a efectelor concentrate asupra diferitelor ţesuturi, organe sisteme funcţionale şi asupra întregului organism ca entitate. Felul acestor efecte este în funcţie de predominanţa ionilor pozitivi sau negativi. Cunoaşterea aeroionizării în staţiunile balneoturistice şi în celelalte localităţi poate contribui la definirea condiţiilor optime de viaţă din cadrul acestora. Urmărirea ionizării şi a regimului său poate constitui o metode indirectă de studiere a zonelor poluate. Ca urmare a acestui fapt, se pot delimita perimetre de protecţie sanitară pentru regiunile şi zonele de importanţă balneoclimaterică. De asemenea, cunoaşterea caracteristicilor aeroionizării poate contribui la dezvoltarea şi amenajarea staţiunilor. Dintre compuşii gazoşi ai atmosferei, O2 are cea mai pronunţată tendinţă de a forma ioni, în condiţiile acţiunii unui agent ionizant asupra atomilor şi moleculelor. Ca urmare a acestui fapt, sunt îndepărtaţi unul sau mai mulţi electroni, care vor conduce la naşterea unor ioni monoatomici sau monomoleculari, negativi sau pozitivi. Ionii iau naştere astfel prin ataşarea unui electron cu încărcătură negativă de o particulă neutră electric (Elena Teodoreanu, 1984). În continuare, fiecare ion îşi asociază molecule neutre. Se ajunge la „producerea” de ioni neutri, ioni uşori, ioni mici. Printre agenţii ionizanţi sunt şi emanaţiile radioactive ale elementelor radioactive din sol. Acestea acţionează în atmosfera inferioară şi pot determina o ionizare cu intensităţi diferite. Cel mai important agent ionizant radioactiv este radonul. Un alt agent ionizant este şi radiaţia cosmică, care acţionează în special deasupra mărilor şi oceanelor. La peste 40 km în atmosferă, tot ca factori ionizanţi acţionează alte componente ale radiaţiei cosmice, şi anume radiaţiile ultraviolete şi radiaţiile X ale soarelui. La nivelul solului sunt prezenţi alţi factori ionizanţi cu un caracter secundar. Astfel, prin efectul Lenard sau baroelectric apar sarcini electrice la ruperea picăturilor de apă din ploaie. Tot aproape de sol se manifestă şi fenomentul Blanchard, ca urmare a spargerii bulelor peliculare de aer, în contact cu suprafaţa apei. În acelaşi domeniu, este prezent şi fenomenul de evaporaţie ionică a apei. La generarea ionilor mai contribuie şi alte fenomene naturale, precum erupţiile vulcanice, furtuni de praf, viscole, descărcări electrice, reacţii chimice ale unor produse industriale. Preponderenţa ionilor pozitivi, rezultată din acţiunea acestora, a fost găsită ca principal factor răspunzător pentru numeroase reacţii nefavorabile ale organismului uman. Astfel, vânturile caracterizate prin ionizarea pozitivă a atmosferei, precum Phoenul în Elveţia şi Tirol sau Şharavul din Orientul Apropiat provoacă o senzaţie de oboseală, depresie psihică, anxietate, greutate în respiraţie, toate datorate faptului că transportă mari mase de aer conţinând ioni pozitivi. În contrast cu acesta se manifestă senzaţii plăcute, o îmbunătăţire a tonusului muscular şi alte efecte benefice în cadrul staţiunilor balneoclimaterice care au în apropiere cascade sau în perioadele imediat următoare după ploaie şi furtuni cu descărcări electrice, când domină ionizarea negativă. Prezenţa ionilor negativi în staţiunile montane influenţează pozitiv asupra evoluţiei unor afecţiuni precum astmul bronşic, reumatism, hipertensiune, nevroze, surmenaj. În România nivelul ionizării aerului variază între 650 – 2200 ioni pozitivi – negativi / cm3. Cele mai multe staţiuni, peste 80 %, au valori medii a concentrării ionilor, în jur de 1400 ioni / cm3. Se constată că în staţiunile din regiunea de munte şi zona deluroasă limitrofă există o ionizare mult mai ridicată decât în cazul celor din regiunea de câmpie şi litoral marin. Cea mai mare

Page 43: Geografia Turismului in Romania

43

concentrare de ioni din atmosferă a fost constatată la Băile Herculane, deşi aceasta se găseşte doar la 160 m altitudine. Este un caz particular şi determinat de prezenţa elementelor radioactive din roci şi de a apelor termale.În zona litorală a Mării negre, cu o fâşie îngustă de 20 – 30 km, concentrarea de ioni pozitivi – negativi este mai scăzută, datorită în special solului dezvoltat pe roci sedimentare şi a apei mării. Pe ansamblu se constată o uşoară predominanţă a ionilor pozitivi, totuşi există în cîteva cazuri şi situaţia dominanţei ionilor negativi, constatată în unele areale la Băile Govora, Buşteni, Sinaia. Se constată şi situaţia de unipolaritate-egalitate ca pondere între cele două categorii de ioni la Băile Tuşnad, Călimăneşti-Căciulata, Moneasa. Ca urmare a studiilor de specialitate realizate, s-a constatat o corelaţie invers proporţională între umezeala aerului şi intensitatea ionizării, precum şi un raport direct proporţional cu creşterea vitezei vântului. 1.2.3. Câteva aspecte legate de climatoterapie. Clima şi componentele acesteia pot deveni mijloace terapeurice prin care se urmăreşte şi se poate realiza ameliorarea stării de sănătate a organismului uman. Această formă de terapie se poate aplica în două condiţii şi anume în condiţiile mediului de viaţă din localitatea de reşedinţă şi în alte condiţii climatice, mai mult sau mai puţin diferite de cele în care trăiesc şi activează cei ce practică climatoterapia. În primul caz, terpaia poartă numele de meteoroterapie. Este mai puţin solicitantă pentru organismul uman şi se recomandă pentru copii, vârstnici şi alte categorii de persoane ce suportă şi se adaptează mai greu la condiţii climatice diferite de cele cu care sunt obişnuiţi. În al doilea caz, se realizează climatoterapia propriu-zisă, care se aplică în alte condiţii naturale şi este recomandată pentru a stimula sau diminua activităţile sistemului neuro-endocrin-vegetativ. Complexul de factori climatici caracteristici anumitor staţiuni sau areale cu valenţe bioclimatice favorabile, acţionează asupra sistemelor şi funcţiilor organice şi concură în general la menţinerea nemodificată a proceselor vitale la nivelul celulelor. Locul climatoterapiei, între celelalte mijloace de tratament, este redat de două categorii ce se implică, şi anume mediul intern (organismul uman) şi adaptarea acestuia la mediul climatic (mediul extern). Legat de mediul intern, este cunoscut faptul că organismul uman are proprietatea de a-şi menţine constantă temperatura internă şi concentraţia de O2 în sânge, chiar în condiţii de variaţie a temperaturii, umezelii, intensităţii radiaţiei solare, presiunii atmosferice. Constanta mediului intern poartă denumirea de homeostazie internă şi este rezultatul unui proces îndelungat în care reacţiile de răspuns ale organismului s-au modelat şi modulat continuu. Climatoterapia urmăreşte tocmai readaptarea la mediul climatic care s-a pierdut din motive constituţionale, de vârstă (la copii sau vîrstnici) sau datorită unor îmbolnăviri ce au determinat organismul să reacţioneze slab sau, dimpotrivă, exagerat, la reacţiile climatice. Pierderea capacităţii de răspuns adecvată la variaţiile climatice s-a putut datora şi unor măsuri de protecţie exagerată prin condiţii artificiale imaginate şi create de om, pentru a-şi păstra confortul din jurul său. Această tendinţă poartă numele de sindrom de domesticaţie. În categoriile umane afectate de acest sindrom sunt incluse persoane adulte sau bătrâni care se feresc de aer, ploaie, curenţi de aer şi nu realizează de ce răcesc sau au frecvent stări gripale. Tot aici pot fi cuprinşi şi copiii care suferă într-o anumită perioadă de amigdalite, faringite, bronşite, care nu se ameliorează prin antibiotice. Aceste categorii umane şi-au pierdut capacitatea de adaptare – aclimatizare la variaţii obişnuite climatice şi au rămas fără capacitate de apărare la infecţii. Lor le sunt diminuate posibilităţile de apărare, mai ales în cazul cedării căldurii proprii a organismului. Climatoterapia nu poate rezolva toate aceste disfuncţii, dar corect aplicată, oferă şanse de readaptare a omului la mediul său natural, climatic şi îl poate ajuta să lupte împotriva agenţilor patogeni. Acesta este, de fapt, substratul fiziologic al climatoterapiei. În România, cercetările ştiinţifice asupra climatoterapiei au început relativ târziu, iar iniţiatorul acestora a fost Al. Saabner-Tuduri, care a realizat primele observaţii climato-terapeutice în zona litorală. Mai târziu observaţiile au fost extinse şi în zona montană, în cadrul staţiunilor Vatra

Page 44: Geografia Turismului in Romania

44

Dornei, Sinaia, Buşteni, Cheia sau în aşa numitele localităţi de vilegiatură, cum erau considerate în perioada interbelică Soveja, Azuga, Vălenii de Munte, Piatra Neamţ, Câmpulung Moldovenesc. Ca urmare a acestor investigaţii, la care s-au adăugat ulterior şi contribuţia altor specialişti, se înfiinţează primul serviciu medical al staţiunilor balneare cu sediul la Constanţa în 1898. Acest fapt a condus la înfiinţarea unor stabilimente de cură, precum cel de la Techirghiol şi care a constituit nucleul viitoarei staţiuni. Ca urmare a importanţei acordate climatoterapiei marine, au fost realizate şi alte sanatorii în zona litoral la Eforie, mai apoi la Agigea şi ulterior la Mangalia, în cadrul cărora s-au reuşit tratamente eficace ale unor afecţiuni, precum tuberculoza (aceasta înainte de descoperirea şi utilizarea antibioticelor) sau a rahitismului. Cercetările efectuate au condus la descoperirea mecanismelor de acţiune prin cură marină şi a indicaţiilor şi contraindicaţiilor băilor de soare. Aceste cunoştinţe sunt valabile şi aplicate şi astăzi. Climatoterapia, în general (marină, colinară sau montană), este astăzi considerată ca un amestec foarte bun de factori de mediu obişnuiţi, normali, favorizaţi de lipsa frecventă a unor stări nefavorabile de vreme. Pe parcursul unui secol, condiţiile climatice favorabile şi-au adus o contribuţie importantă la înfiinţarea şi dezvoltarea staţiunilor balneoclimaterice, acolo unde influenţa factorului antropic este redusă la maximum (lipsă de poluare a apei, aerului şi solului, lipsă de activităţi industriale în apropiere, evitarea transportului greu şi a poluării sonore, evitarea de deversări de produse rezultate din activităţi industriale, agricole sau menajere. 1.2.4. Efectul biologic al climei, în areale cu amenajări turistice cu caracter balneoclimateric poate fi estimat prin analiza grupului de factori climatici care se implică, influenţând sistemele şi funcţiile organice. a) Complexul de factori climatici cu acţiune termică. În cadrul acestora, acţionează asupra organismului uman temperatura, umezeala, intensitatea circulaţiei aerului, radiaţia solară termică, toate găsindu-se într-o intercondiţionare reciprocă. Starea termică a aerului influenţează receptorii termici cutanaţi. În funcţie de temperatura aerului, organismul uman va primi un surplus de căldură, când temperatura aerului depăşeşte 28 – 300, iar T.E.E. este mai mare de 20,60. Dimpotrivă, organismul se va răci la temperaturi sub 200 C, care ar corespunde cu 16,8 T.E.E. Drept urmare, în intervalul de 20 – 280 C, temperatura aerului sau 16,8 – 20,6 T.E.E., organismul uman nici nu pierde nici nu acumulează căldură, găsindu-se într-o stare de echilibru termic – confort termic. b) Complexul de factori climatici cu acţiune biologică, fotochimică şi imunologică. În cadrul acestora, sunt cuprinse radiaţia luminoasă şi ultravioletă. În primul caz radiaţia luminoasă este percepută la nivelul celulelor retinei iar impulsul luminos se transmite pe căi nervoase la centrii optici din hipotalamus. Ca urmare, va fi stimulată funcţional hipofiza, tiroida, precum şi activitatea glandelor genitale. Cu cât activitatea radiaţiilor luminoase va fi mai intensă, vor fi stimulate glandele cu secreţie internă, cu efect proporţional biologic, purtând numele de efectele Benoit, Missonett, Melun, după medicii care au studiat efectul radiaţiei luminoase. Radiaţia solară ultravioletă (U.V.) are efecte locale concretizate în pigmentarea directă a pielii, fără producere iniţială a eritremului, atunci când acţionează U.V.A. cu lungime de undă cuprinsă între 3200 şi 4000 A0. La latitudinea României, radiaţia U.V.A. este cea mai intensă între 9 şi 930 dimineaţa. Radiaţia U.V.B., cu lungime de undă cuprinsă între 2970 şi 3200 A0 produc eritrem numit actinic sau solar, la suprafaţa pielii expuse la soare. Acesta apare după 2 – 24 h de latenţă, în funcţie de intensitatea şi durata expunerii. Închiderea cromatică – culoarea brună a pielii se realizează după expuneri zilnice, succesive, între 40 – 60 minute. Eritremul şi pigmentarea sunt modoficări biologice care au un mecanism neuro-endocrin complex. Razele ultraviolete, în general, contribuie la formarea provitaminei D2 transformată în vitamină D2. Aceasta se formează în stratul superficial al pielii, e transportată de piele şi are ca rol asimilarea calciului. Din această cauză, radiaţia U.V.B. mai este numită şi radiaţie U.V. cu acţiune antirahitogenă. Efectul biologic, generat de expunerea la razele solare, este multiplu: creşterea concentraţiei de anticorpi în sânge, scăderea valorii tensiunii arteriale, vasodilataţia cutanată, creşterea cantităţii de suc gastric. Aceste efecte se

Page 45: Geografia Turismului in Romania

45

obţin prin expunerea la soare, sub 60 min., zilnic şi maximum 10 – 15 zile consecutiv. Supraexpunerea are efect contrar, conducând la scăderea cantităţii de vitamină D2 şi a anticorpilor din sânge. c) Complexul de factori hipobarici. Presiunea atmosferică, ce scade cu creşterea altitudinii, contribuie şi la reducerea presiunii parţiale a oxigenului din aer. Scăderea respectivă determină modificări de ordin mecanic, prin variaţia presiunii şi a distensiei gazelor în cavităţile osoase din jurul timpanului, conducând la vertij, vâjâieli în urechi, manifestate prin hipoacuzie. Scăderea presiunii parţiale a oxigenului conduce, de asemenea, la o reducere a gradientului său de o parte şi alta a membranei alveolare pulmonare. Ca urmare, hematiile din sânge primesc mai puţin oxigen. Din cauza scăderii presiunii apar o serie de reacţii prin care organismul caută să menţină cantitatea necesară de oxigen, ca şi condiţie vitală a menţinerii funcţiilor celulelor. În aceste condiţii, cu scădere proporţională a presiunii oxigenului cu creşterea altitudinii, climatoterapia se aplică doar până la 2000 m înălţime, corespunzând unei presiuni atmosferice de 674 mm şi la o presiune parţială a oxigenului din aer de 184 mm. Până la aceste valori, organismul reuşeşte să facă eforturi corespunzătoare de natură pulmonară şi cardiovasculară pentru ca volumul de O2 necesar celulelor să nu scadă. Acest efort conduce la congestia mucoaselor alveolare, creşterea vitezei de circulaţie a sângelui, creşterea corespunzătoare a frecvenţei de contracţie a cordului, deci a numărului de bătăi pe minut a inimii. Ca efect climatoterapeutic este stimularea activităţii celulare, creşterea numărului de hematii din sânge. Din această cauză cura de munte se recomandă la anemici, dar este dăunătoare celor cu afecţiuni cardiovasculare şi respiratorii avansate. d) Complexul meteorologic al electricităţii aerului şi a aerosolilor. Aceşti factori, în acţiunea lor, sunt percepuţi de căile respiratorii şi au efecte stimulative asupra funcţiilor organice. Astfel, aerosolii naturali sunt întâlniţi cam la toate treptele de altitudine: la nivelul mării predomină aerosolii ioduraţi şi săraţi; deasupra unor lacuri sărate, de mare extindere (de ex. limanele maritime Techirghiol, Mangalia) se remarcă prezenţa aerosolilor clorurosodici. Între 1000 şi 1500 m, în cazul pădurilor de conifere se întâlnesc aerosoli răşinoşi (terpenici). Aceştia au efect decongestionant asupra căilor respiratorii.

1.2.5. Bioclimatele din România Cu excepţia regiunii montane, la peste 2000 m altitudine şi a regiunilor puternic industrializate, improprii pentru cura balneoclimaterică, restul teritoriului României poate fi inclus în areale bioclimatice cu calităţi terapeutice efective. a) Bioclimatul excitant solicitant de câmpie-stepă prezintă calităţi terapeutice în intervalul mai-septembrie. Principalii factori cu acţiune favorabilă asupra organismului sunt cei termici şi radiativi. Acest bioclimat se caracterizează vara şi ziua prin încălzire puternică, uscăciune a aerului, radiaţie solară abundentă. Ca urmare a acţiunii lor se declanşează în organism procesul termoregulator de termoliză, concretizat prin pierderea de căldură în excedent prin convecţie şi eliminarea de lichide din organism prin transpiraţie. Efectele acestui bioclimat sunt de natură stimulativ-endocrină, imunologică, antirahitogenă, toate legate de radiaţia solară. Ca efecte secundare sunt hipotensiunea arterială, scăderea contracţiilor musculare, resorbţia unor inflamaţii. Vara, în aceste condiţii solicitante, se poate realiza cură de aer şi soare, dar cu prudenţă. Bioclimatul stepic este contraindicat pentru persoane cu afecţiuni cardiovasculare şi respiratorii avansate, pentru cei cu hiperfuncţii endocrine sau nervoase. Acest bioclimat este recomandat şi benefic persoanelor tinere şi adulte, cu afecţiuni articulare stabilizate clinic. În aceste condiţii bioclimatice funcţionează staţiuni balneare (dispun şi de factori terapeutici hidrici) Amara, din jud. Ialomiţa şi Lacul Sărat, în judeţul Brăila. b) Bioclimatul excitant-solicitant de litoral marin. Deşi este specific tot regiunilor joase, datorită microclimatului cu influenţă pontică ce este întâlnit pe o fâşie îngustă de litoral de 20 – 30 km, acesta se caracterizează, vara (sezonul estival), prin temperaturi confortabil-răcoroase, datorate

Page 46: Geografia Turismului in Romania

46

brizelor marine, care ziua au direcţie dinspre mare spre uscat. Însorirea este abundentă. Efectul terapeutic se poate manifesta chiar şi în sezonul rece, în intervalul octombrie – aprilie avându-se în vedere cantitatea mare de aerosoli salini, chiar în condiţiile în care radiaţia solară este mult mai mică. Cura bioclimatică litorală este recomandată persoanelor cu tulburări neuro-endocrine vegetative prin hiperfuncţie, datorită faptului că radiaţia solară este mai redusă cantitativ, comparativ cu bioclimatul de stepă. Cura heliomarină propriu-zisă se face în intervalul mai-septembrie şi are caracter solicitant pentru sistemul nervos vegetativ endocrin. Acest fapt se datorearză abundenţei radiaţiei solare, cu efect benefic din punct de vedere imunologic, antirahitic şi de stimulare a activităţilor glandelor endocrine (hipofiză, tiroidă, suprarenale). Complexul de factori climatici marini creează o stare reconfortantă pentru organism, în condiţiile efectuării unei cure heliomarine, graduate. Atunci când aceasta se aplică nejudicios, ca timp şi interval de expunere, poate conduce la agravarea stării aparatului cardiovascular la persoanele de 50 – 60 de ani. Cura poate fi uşor supradozată, în condiţii confortabil răcoroase de ventilare a aerului, ca urmare a acţiunii brizelor marine. În contrast, bombardarea cu stimuli radiativi poate avea efecte negative asupra persoanelor cu afecţiuni inflamatorii suficient stabilizate şi este contraindicată în afecţiuni pulmonare evolutive şi în hipertiroidie (Elena Teodoreanu, 1984, op. cit.). În aceste condiţii, au fost realizate staţiunile din zona litorală a Mării Negre, ce se întind de la Năvodari până la Complexul de staţiuni aparţinând Mangaliei. c) Bioclimatul sedativ, indiferent, de cruţare a regiunilor de dealuri şi depresiuni submontane În arealul evidenţiat, condiţiile bioclimatice, dublate de prezenţa frecventă a unor resurse hidrominerale, au facilitat dezvoltarea unui mare număr de staţiuni balneoclimaterice, în cadrul cărora paleta terapeutică este accentuată şi de implicarea factorului climatic. În intervalul de altitudine între 300 – 700 m, factorii climatici, deşi mult mai puţin agresivi, nu sunt inerţi, sub aspectul efectului asupra organismului umane, având un caracter moderat în tot cursul anului. Din această cauză, stimulii specifici acestui bioclimat au un efect mai puţin puternic. Ca urmare, organismul nu trebuie să facă eforturi mari de aclimatizare. Bioclimatul de deal şi depresiuni submontane este considerat ca cel mai indicat pentru cei ce nu suportă contraste climatice, stresul factorilor climatici. Cura în condiţiile bioclimatice de dealuri şi depresiuni submontane este recomandată unor categorii variate: de la persoanele în vârstă, cu afecţiuni cardiovasculare avansate, la copiii cu stări de nervozitate sau categorii de persoane convalescente, după hepatita acută sau reumatism poliartritic acut. Este un bioclimat tipic pentru odihnă, indicat şi persoanelor sănătoase, dar cu stări de surmenaj sau pentru cei ce nu suportă amplitudini climatice mari (căldură excesivă, însorire puternică, ampliturini termice, umezeală mare a aerului sau curenţi umezi de aer). Este un bioclimat lipsit de contraindicaţii terapeutice, indiferent de sezon şi se implică în cură, alături de celelalte componente balneare (ape minerale, nămoluri terapeutice). Expunerea la aer şi soare, dublată de cură externă cu ape minerale trebuie să se facă progresiv, în funcţie de starea de confort termic. Stimulate de aceste condiţii bioclimatice, s-a dezvoltat aliniamentul de staţiuni din zona subcarpatică, pornind de la Bălţăteşti, Oglinzi, Târgu Ocna, Sărata Monteoru, Slănic Prahova, Pucioasa, staţiunile de pe Valea Oltului (Călimăneşti – Căciulata, Băile Govora, Băile Olăneşti) sau cele de la contactul Dealurilor Vestice cu Câmpia Vestică (Buziaş, Lipova, Tinca). d) Bioclimatul tonic stimulent de munte este un climat solicitant pentru funcţiile neurovegetativ-endocrine, care coordonează şi determină aclimatizarea organismului la condiţii de mediu specifice. În cadrul acestui bioclimat se remarcă efectul biologic al scăderii presiunii parţiale a oxigenului din aer, comparativ cu scăderea presiunii atmosferice. Implicarea este cu atât mai puternică cu cât creşte altitudinea. La acestea se mai adaugă şi radiaţia solară de tip U.V.B., cu caracter eritrenogen, prezentă tot anul. Bioclimatul montan este tot mai solicitant cu creşterea altitudinii şi cu creşterea proproţională a radiaţiei solare ultraviolete. Particularităţile de ansamblu

Page 47: Geografia Turismului in Romania

47

ale bioclimatului stimulent de munte depind de micro şi topoclimatele locale, ce se nuanţează în funcţie de diversitatea formelor de relief (culmi, văi, versanţi), de înclinarea şi orientarea acestora din urmă. De asemenea aerul munţilor, la peste 1000 m altitudine, este în cea mai mare parte lipsit de poluanţi, atât datorită dinamicii atmosferei, dar şi ca urmare a acţiunii bactericide şi chimice a radiaţiei solare ultraviolete. Cura de munte este indicată în anemii, convalescenţe, stări neurovegetative (în sensul de hiperfuncţii), în insomnii. Până la 1000 m acest bioclimat se recomandă celor cu deficienţe de aclimatizare ale sistemului cardiovascular, cât şi cel respirator. Aceasta este şi explicaţia amplasării majorităţii staţiunilor climaterice montane la 800 – 900 m, corespunzând unui bioclimat sedativ de cruţare, cu tentă de tonic stimulent. La peste 1000 m, se impune efectul cumulativ al presiunii în scădere, a reducerii presiunii oxigenului, paralel cu abundenţa radiaţiei solare ultraviolete. Toate aceste condiţii au efecte terapeutice în hipertiroidie, în tratarea astmului bronşic alergic sau în cura unor afecţiuni pulmonare evolutive (era principala modalitate de ameliorare a afecţiunilor T.B.C., până la apariţia antibioticelor. Cura de munte, ca urmare a capacităţii mari de răcire a aerului, cu creşterea altitudinii, e cură de răcire şi este recomandată persoanelor sănătoase cu receptivitate termică şi asupra cărora îşi face efectul expunerea la aer şi soare, în funcţie de starea de confort termic. d1) Zona munţilor înalţi, la peste 1900 – 2000 m, din punct de vedere climatic, se caracterizează prin ierni aspre, veri reci, cu aer relativ uscat, nebulozitate accentuată, durată de strălucire a soarelui relativ redusă, precipitaţii în general abundente, circulaţia atmosferică activă, strat de zăpadă gros şi persistent, ceaţă şi viscol iarna. Confortul termic este inexistent, iar stresul bioclimatic are valori maxime. În aceste condiţii, climatoterapia este contraindicată, altitudinea de 2000 m fiind considerată limita superioară a bioclimatului cu caracter terapeutic. Peste această altitudine, solicitarea organismului este foarte mare şi poate fi suportată doar de persoane tinere şi sănătoase, ce pot să realizeze în condiţii de călire şi antrenare, drumeţii montane şi sejururi în regiunea înaltă, practicarea sporturilor de iarnă. d2) Munţii mijlocii şi mici, desfăşuraţi între 800 – 1900 – 2000 m, au extensiune spaţială mult mai mare şi dezvoltare pe verticală. În cadrul acestora se disting două situaţii specifice, cu efecte particulare şi nuanţare a bioclimatului. - În cadrul acestui etaj se remarcă un bioclimat al formelor de relief pozitive, reprezentate de culmi, platouri, culoare intramontane, versanţi cu diferite expoziţii. Este un climat mai puţia aspru decât cel al munţilor înalţi. Totuşi, se menţine rece şi umed, cu nebulozitate destul de pronunţată, cu perioade mai mari de însorire, datorită duratei proporţionale de strălucire a soarelui. Circulaţia atmosferică este activă şi canalizată. Iernile sunt frumoase, însorite, cu strat bogat şi persistent de zăpadă. Verile sunt răcoroase, cu ploi abundente, alternând cu perioade de timp frumos. Sub aspect bioclimatic, se impun şi anotimpurile de tranziţie: primăverile sunt reci, ploioase, iar toamnele sunt relativ stabile, moderate termic, în care luna septembrie este considerată propice pentru drumeţiile montane. Sub aspect bioclimatic, confortul termic începe să se înregistreze sub 1400 m, iar pe versanţii cu expoziţie sudică şi adăpostiţi de vânt, acesta se manifestă chiar peste această altitudine. Confortul termic este prezent din iunie până la începutul toamnei, manifestându-se la ora prânzului. Acesta îşi face simţită prezenţa şi în dimineţile cu calm atmosferic. Din punct de vedere al ionizării, la limita inferioară a acestui etaj, se manifestă prezenţa relativ consistentă a ionilor, în special ai celor negativi, ceea ce face să crească valoarea terapeutică a zonei. Toate aceste caracteristici se situează în limitele bioclimatului stimulent de munte, cu indicaţii largi de executare a climatoterapiei în mod diferenţiat. Caracterul solicitant al bioclimatului creşte cu altitudinea şi se recomandă persoanelor tinere, fără tare de sănătate. Asocierea tratamentului în acest etaj bioclimatic se leagă de antrenarea şi călirea organismului, iar paleta de afecţiuni tratabile este foarte largă, de la anemii, nevroze, convalescenţe, boli endocrine sau afecţiuni pulmonare evolutive. În cadrul acestui bioclimat, s-au dezvoltat cele mai multe staţiuni climaterice montane şi pentru sporturile de iarnă din regiunea carpatică: Borşa, Mogoşa (jud. Maramureş), Durău (jud.

Page 48: Geografia Turismului in Romania

48

Neamţ), Lacu Roşu (jud. Harghita), Soveja (jud. Vrancea), Cheia, Sinaia, Buşteni, Azuga (jud. Prahova), Predeal, Poiana Braşov, Pârâul Rece (jud. Braşov), Păltiniş (jud. Sibiu), Rânca (jud. Gorj) Straja ( jud. Hunedoara), Băişoara, Beliş-Fântânele (jud. Cluj), Arieşeni (jud. Alba), Stâna de Vale ( jud. Bihor). Bioclimatul formelor negative este legat de depresiunile intramontane, văile înguste sau mai mari din zona munţilor mici şi mijlocii. Acest bioclimat se aseamănă cu cel dezvoltat pe forme pozitive, dar cu diferenţieri de substanţă, legate de circulaţia atmosferică. În aceste condiţii, bioclimatul formelor negative este influenţat de condiţiile de adăpost faţă de circulaţia generală, cu efecte diferenţiate, mai ales în anotimpurile extreme. În condiţii locale specifice de adăpost, aerul rece, iarna sau noaptea, alunecă şi stagnează pe fundul depresiunilor şi văilor, conducând la inversiuni termice. Ca urmare, în depresiunile intramontane, extinse, prezente cu deosebire în Carpaţii Orientali, iarna se înregistrează frecvent temperaturi mai mici de – 20 – 300 C, determinate de acumularea de aer rece şi stagnarea acestuia mai multe zile. În schimb, vara şi ziua, în condiţii de circulaţie atmosferică redusă, se produce o încălzire puternică a substratului şi de aici o încălzire a atmosferei. Datorită acestui fapt, se înregistrează temperaturi mult mai ridicate decât în cazul formelor pozitive de la aceeaşi altitudine, expuse unei continue ventilaţii. Din punct de vedere bioclimatic, principalii indici ai acestuia suferă în depresiuni o serie de modificări. Astfel vara, confortul termic creşte, ca urmare a înregistrării de termperaturi ridicate, pe fondul diminuării circulaţiei atmosferice. Băile de aer sunt asemănătoare cu cele din zonele deschise, dar din punct de vedere dinamic, sunt de obicei aerostatice sau moderat dinamice. Stresul bioclimatic are valori relativ mici, mai ales cel cutanat (ca urmare a circulaţiei atmosferice reduse). Iarna, datorită temperaturilor scăzute, este stresantă, hipertonică. Se constată o încărcare a aerului cu ioni negativi – pozitivi, remarcabilă fiind prezenţa aerosolilor răşinoşi, datorită faptului că inversiunile termice conduc şi la o inversiune în etajele de vegetaţie forestieră (coniferele ajungând până în vatra depresiunilor). Condiţiile bioclimatice din depresiuni sunt, în general tonice, stimulente, cu caracter uşor relaxant, datorită adăpostului oferit de munţii înconjurători. Este un bioclimat recomandat persoanelor cu afecţiuni cardiovasculare sau pentru cei cu afecţiuni reumatismale, în cazul când staţiunile sunt amplasaţi pe versanţii sudici sau sud-vestici adăpostiţi. În depresiunile intramontane s-au dezvoltat cele mai importante staţiuni balneoclimaterice: Vatra Dornei (jud. Suceava), Sângeorz-Băi (Bistriţa Năsăud), Borsec şi Băile Tuşnad (jud. Harghita), Covasna, Slănic Moldova (jud. Bacău), etc. e) Microclimatul de salină şi peşteri S-a constatat, pe baza unor experienţe directe sau a unor observaţii cu caracter empiric, la început, că persoane care lucrau o perioadă mai mare în exploatări de sare, în salină, nu suferă de astm bronşic sau de bronşite acute. Mai târziu s-a realizat că în saline se respira mult mai uşor şi se produceau ameliorări ale afecţiunilor amintite. În timp, s-a trecut la amenajări care să permită şederea persoanelor suferinde, mai mult timp, în subteran, iar efectele au fost remarcabile. În România, tratamentul în condiţii de microclimat de salină a fost experimentat prima dată în 1961 la Praid. Au urmat apoi, între 1971 – 1972, amenajarea unui sanatoriu subteran la Slănic Prahova, utilizat exclusiv pentru tratament. Câţiva ani mai târziu, o parte a salinei de la Târgu Ocna a fost inclusă în circuitul balnear. Factorii terapeutici ce se implică în tratamentul afecţiunilor amintite sunt: presiune mare a aerului ce se accentueaă cu adâncimea salinei, 743 – 738 mm coloane de mercur; aeroionizarea cu aerosoli salini şi radioactivitatea aerului; temperaturile constante, oscilând în limite reduse, între 12 – 150 C, umiditatea relativă scăzută, între 65 – 74 %. Aerul salinelor este puternic ionizat. Astfel, în cadrul salinelor de la Slănic şi Târgu Ocna predomină ioni mici, încărcaţi pozitiv. Dintre aerosoli cu concentrare mare îşi manifestă prezenţa aerosolii săraţi, Na Cl, Ca, Mg. Aerul din salină este slab sau deloc poluat, de asemenea complet nemişcat fiind turbionat doar de cei prezenţi la tratament în subteran. Efectul benefic postbalnear

Page 49: Geografia Turismului in Romania

49

rezultă din uşurinţa cu care se respiră, din diminuarea a ceea ce este numită „foame de aer”. Crizele de astm bronşic se reduc ca intensitate sau chiar dispar. Toate aceste efecte biologice pozitive sunt determinate în mare parte şi de acţiunea decongestivă produsă de aerosoli asupra mucoasei căilor respiratorii. În afară de lipsa poluanţilor se mai remarcă şi lipsa alergenilor. În perspectivă există posibilitatea de amenajare a altor saline cu cavităţi subterane la Turda, Ocna Dej sau Cacica.

Tema de reflecţie nr. 5: Comparaţi efectele diferite în climatoterapie ale bioclimatelor maritim şi montan 1.3. Potenţialul turistic hidrogeografic (al resurselor de apă) Componenta hidrografică are un rol important în stimularea şi dezvoltarea actitivăţilor turistice, impunându-se din acest punct de vedere prin toate formele de stocare a apei (ape subterane, ape de suprafaţă). Fiecare din acestea au un efect diferit, se impun prin valenţe diferite în dezvoltarea unor tipuri şi forme de turism: resursele hidrominerale au efecte balneare, reţeaua hidrografică se impune prin impactul peisagistic, lacurile în funcţie de geneză şi de caracteristicile chimice şi fizice ale apei au valoare peisagistică, dar şi balneoturistică. La acestea se adaugă şi nămolurile terapeutice a căror geneză este legată de apele minerale, precum şi emanaţiile mofetice uscate, care la contactul cu pânza freatică, determină formarea uneia dintre cele mai reprezentative tipuri hidrochimice, apele carbogazoase. 1.3.1. Resursele hidrominerale (apele subterane, minerale şi termale) reprezintă componenta hidrică ce a fost pentru prima dată valorificată în scopuri balneare şi care a determinat, încă de acum aproape două milenii, amenajări comparative cu cele realizate în perioada modernă. S-au impus în acest sens apele termale de la Băile Herculane, de la Geoagiu Băi, Călan etc. Utilizarea surselor hidrominerale şi termale şi amenajările legate de acestea au fost din ce în ce mai complexe, după ce în timp le-au fost studiate şi cunoscute caracteristicile hidrochimice şi ca urmare a acestora, impactul asupra unei palete tot mai largi de afecţiuni. Modalităţile de utilizare a lor au fost din ce în ce mai variate, în concordanţă şi cu tehnologia implicată în această valorificare. Sursele hidrominerale, fie că sunt provenite din apariţii naturale la zi (izvoare), fie că sunt interceptate şi captate prin foraje, sunt variate ca şi conţinut hidrochimic, ca şi temperatură şi debit utilizabil. În această categorie sunt incluse apele conţinând un număr mai mare sau mai mic de elemente chimice, dar peste un gram / litru sau alături de această caracteristică remarcându-se frecvent prezenţa a cel puţin 0,75 grame de gaze dizolvate la litru (CO2, H2S sau NO2). Ca urmare a acestor caracteristici, paleta surselor hidrochimice este foarte variată şi în funcţie de caracteristicile acestora, ele sunt clasificate pe tipuri şi subtipuri, legate şi de cantitatea de săruri conţinută pe unitatea de capacitate (l). Astfel sunt ape cu mineralizare redusă, în jur de 1 g / l, ape cu mineralizare medie, între 1 şi 15 g / l, ape concentrate hidrochimic, între 15 şi 35 g / l, ape foarte concentrate, 35 – 150 g / l şi ape de mare concentraţie, peste 150 g / l, în ultimele două categorii fiind incluse apele sărate ale lacurilor cantonate în zăcăminte de sare şi foste saline (Pricăjan A., 1985). România se caracterizează prin prezenţa tuturor categoriilor de surse hidrominerale, cu impunerea câtorva dintre acestea, cu deosebire cele carbogazoase bicarbonatate, cele sărate şi termale, toate recunoscute de O.M.S. Pe de altă parte, repartiţia teritorială a apelor acoperă, practic, întreg teritoriul ţării, cu un accent deosebit pe regiunea carpatică (cu o menţiune specială pentru Carpaţii Orientali), regiunea pericarpatică externă, Depresiunea Transilvaniei şi partea vestică a ţării. Se remarcă, ca şi tipuri dominante, apele minerale atermale, aparţinând tipurilor carbogazos, bicarbonatat, feruginos, alcalin, clorurato-sodic, iodurat, radioactiv, arsenical. În funcţie de

Page 50: Geografia Turismului in Romania

50

combinaţiile dintre tipurile dominante, apar subtipuri ale celor dintâi, ceea ce conduce la diversificarea, practic nelimitată, a paletei terapeutice. În cura externă, ca formă predominantă de utilizare terapeutică, apele minerale sunt utilizate în tratarea şi ameliorarea a numeroase afecţiuni. Astfel, pentru cele ale aparatului locomotor, se utilizează apele oligominerale – clorosodice – termale, pentru afecţiuni reumatismale, cele amintite anterior, la care se adaugă apele minerale iodurate. În cazul afecţiunilor cardiovasculare, cele mai utilizate sunt apele carbogazoase. Pentru tulburările neurologice periferice şi afecţiuni ale căilor respiratorii sunt apele minerale iodurate, sulfatate, etc. În cura internă sunt tratabile numeroase afecţiuni ale aparatului digestiv, cu ape alcaline, feruginoase, sulfatate; pentru afecţiuni ale rinichilor şi căilor biliare, apele oligominerale şi carbogazoase. Pentru boli metabolice, ape alcaline, alcalino-feroase, radioactive; pentru nevralgii şi nevrite, ape radioactive, pentru afecţiuni cardiovasculare, apele carbogazoase, la fel ca şi pentru afecţiuni digestive. Geneza şi apariţia surselor hidrominerale se leagă cu deosebire de regiunea montană şi, mai ales (pentru apele carbogazoase bicarbonatate) de aureolele mofetice din Carpaţii Orientali. Repartiţia geografică şi localizarea principalelor tipuri hidrochimice din România

a) Apele carbogazoase, din punct de vedere al genezei şi caracteristicilor hidrochimice, sunt rezultatul activităţii postvulcanice de emanaţie a CO2. Acest tip hidrochimic, care are cea mai mare extensiune spaţială, şi cu concentrare deosebită în Carpaţii Orientali şi la contactul cu Depresiunea Transilvaniei, precum şi în partea vestică a ţării, este impus de cele peste 3000 de apariţii. Principalele zăcăminte au fost valorificate încă de la sfârşitul sec. al. XVIII-lea şi au determinat în timp individualizarea unor staţiuni balneoclimaterice cu valenţe recunoscute: Vatra Dornei, Borsec, Băile Tuşnad, Covasna (în Carpaţii Orientali) Lipova, Buziaş, Tinca (la contactul Dealurilor Vestice cu Câmpia Vestică) sau a unor localităţi cu potenţial balnear local, parţial utilizat sau constituind zăcăminte utilizabile în perspectivă. Aşa sunt Bixad Oaş, Bilbor, Sâncrăieni, Bodoc, Malnaş Băi, Zizin, etc. Tipul predominant hidrochimic carbogazos este completat cu componenta bicarbonatată, clorurato-sodică sau feruginoasă, aceste ape cu mineralizare compexă fiind legate în cea mai mare parte tot de aureola mofetică din Carpaţii Orientali, iar spectrul hidrochimic complex fiind dat de capacitatea sporită a apelor minerale carbogazoase de a dizolva sărurile existente în orizontul freatic (fig. 4). Astfel apele alcaline şi alcalino-feruginoase conţinând CO2, sunt de asemenea concentrate în zăcăminte din Carpaţii Orientali, incluse Aureolei Mofetice: Sângeorz Băi, Malnaş, Bixad Oaş, Vâlcele (jud. Covasna), Tinca (în Dealurile Vestice). Apele minerale feruginoase, de asemenea cu caracter carbogazos sunt întâlnite în afară de zăcămintele întâlnite şi la Slănic Moldova, Biborţeni, Lipova, în Dealurile Vestice. b) Apele sărate sau clorosodice sunt cele care conţin mai mult de 1 g. / l NaCl. De regulă, acestea sunt cu concentraţie mult mai mare, depăşind 15 g / l şi chiar încadrându-se frecvent în categoria apelor cu foarte mare concentrare în NaCl, peste 150 g / l. Această trăsătură este legată de marea solubilitate a NaCl în apă. Acest tip hidrochimic este prezent în două ipostaze, şi anume sub formă de izvoare sărate, puternic concentrate, care apar în areale cu prezenţa sării sau a masivelor de sare din regiunea subcarpatică, precum Bălţăteşti, Oglinzi, Târgu Ocna, Slănic Prahova, Ocnele Mari, Govora, Bazna, Someşeni etc. A doua categorie este legată de apele sărate din lacurile sărate cu mare concentrare de NaCl, care se întâlnesc în Subcarpaţi, la Slănic Prahova şi Ocnele Mari; în Depresiunea Transilvaniei, la Sovata, Ocna Sibiu, Ocna Mureş, Turda, Cojocna, Ocna Dej. O categorie în cadrul acestui tip sunt apele clorosodice hipotone, cu concentraţie între 1 şi 15 g / l, legate tot de zonele cu diapirism şi utilizate predominant mai ales în cură internă sau sub

Page 51: Geografia Turismului in Romania

51

formă de inhalaţii, pulverizaţii (aerosoli) şi în această situaţie sunt apele de la Sângeorz Băi, Slănic Moldova, Călimăneşti-Căciulata, Băile Olăneşti, Buziaş şi altele (fig. nr....) c) Apele sulfuroase sunt legate de prezenţa zăcămintelor de gips sau a sulfurilor, în Carpaţii Orientali sau a conglomeratelor din Subcarpaţii Sudici. Mineralizarea este relativ redusă şi sunt utilizate sub formă de cură internă în tratarea unor afecţiuni precum cele ale vezicii biliare, colite sau diabet zaharat. Sub formă de inhalaţii, ele pot fi folosite şi pentru ameliorarea stărilor inflamatorii respiratorii şi la fluidizarea mucoasei căilor respiratorii. Adeseori, apele sulfuroase conţin şi H2S, fapt ce diversifică paleta de afecţiuni tratabile, precum boli de piele, afecţiuni reumatismale degenerative sau ale sistemului nervos periferic. Acestui tip hidrochimic îi aparţin ape minerale frecvent întâlnite în Subcarpaţii sudici: Pucioasa, Olăneşti, Călimăneşti, Băile Govora, în Podişul Moldovei, la Niculina, lângă Iaşi, în vestul Carpaţilor Meridionali, la Băile Herculane sau la Mangalia. d) Apele sulfatate se leagă de acelaşi substrat, cu deosebirea că este prezent radicalul SO4. Sunt relativ rare şi utilizate în mod neorganizat (Ivanda, în Banat, Breazu, lângă Iaşi). Sunt utilizate în special în tratarea afecţiunilor hepatobiliare şi intestinale. e) Apele alcaline şi alcaline teroase. Structura lor este legată de prezenţa bicarbonaţilor de NaCa şi Mg, care se implică în tratarea afecţiunilor tubului digestiv sau a tulburărilor metabolice gastrice. Sunt prezente atât în Carpaţii Orientali (Slănic Moldova, Malnaş, Bixad, Vatra Dornei, Vâlcele) sau Dealurile Vestice (Tinca, Lipova). Această categorie de ape este utilizată sub formă de inhalaţii sub formă de pulverizant, în tratarea unor afecţiuni ORL şi bronhopulmonare. f) Apele minerale iodurate se găsesc cu deosebire în regiunea subcarpatică, iar iodul conţinut în cantitate de minimum 1 mg / l se implică în tratarea afecţiunilor endocrine şi metabolice. Prezenţa lor contribuie la diversificarea profilului balnear a unor staţiuni, precum Bălţăteşti, Băile Olăneşti, Călimăneşti – Căciulata, iar în Depresiunea Transilvaniei, la Bazna, Praid. Adeseori, într-un areal restrâns, în funcţie de litologia regiunii, de dinamica apelor freatice, de prezenţa CO2 se constată, aşa cum se poate remarca din cele prezentate anterior, existenţa a mai multor tipuri hidrochimice, în cadrul aceluiaşi zăcământ (areal restrâns), fiecare cu mai multe subtipuri. Acest fapt contribuie la diversificarea profilului balnear al staţiunilor, ceea ce conduce la solicitarea acestora de către categorii umane cu variate afecţiuni. Ca urmare, această situaţie determină o cerere mărită şi diversă, concretizată în grad de ocupare a amenajărilor de cazare şi a unităţilor balneare. g) Apele termominerale sunt întâlnite cu deosebire la contactul dintre Dealurile Vestice şi Câmpia Vestică, în Câmpia Vestică, şi insular, în regiunea carpatică. Termalismul se leagă în primul caz de tectonica accentuată şi un gradient geotermal, rezultând din aceasta, iar în al doilea caz de efectul remanent al activităţilor vulcanice neogene. Apele termale existente se împart în trei categorii distincte: hipotermale, până la 310C, mezotermale, între 310 şi 380 şi hipertermale, peste 380, ajungându-se chiar la peste 700 în unele cazuri. În Câmpia Vestică există un aliniament de la sud spre nord, în cadrul căruia se întâlnesc frecvent ape mezotermale şi mai ales hipertermale: Călacea, Timişoara, Oradea, Carei, Satu Mare. La contactul între Dealurile Vestice cu Câmpia Vestică, aliniamentul hidrotermal este marcat de zăcămintele care au determinat dezvoltarea în timp a unor staţiuni cunoscute, precum Băile Felix, 1 Mai sau a unor amenajări de importanţă locală, mai mult cu caracter agremental, cum sunt: Marghita, Boghiş Zalnoc,Zăuani, Meseşeni, Tinca, Tăşnad. În Munţii Apuseni, în partea sa sudică, se întâlnesc zăcăminte mezotermale, care au contribuit la dezvoltarea staţiunilor profilate pe balneaţiune cu apă termală de la Geoagiu Băi, Vaţa de Jos. În vestul Carpaţilor Meridionali sunt cunoscute încă din antichitate apele termale amenajate pentru valorificare încă din antichitatea romană, precum Băile Herculane sau Călan.

Page 52: Geografia Turismului in Romania

52

În Carpaţii Orientali, hidrotermalismul este legat de vulcanismul neogen. Ca urmare, există ape mezotermale la Topliţa, la Băile Tuşnad, unde pe lângă apele mezotermale, într-un foraj a fost interceptat un zăcământ de adâncime cu ape de peste 640C.

În partea sudică se întâlnesc ape mezotermale în arealul fostei Băi Siriu. În Subcapraţii Getici, mezotermalismul a fost probat, la Căciulata, Băile Govora, Băile Olăneşti, Cozia, Bivolari, în cîteva foraje ce au interceptat pânze termale de adâncime.

Legat de prezenţa apelor minerale carbogazoase, este şi utilizarea acestora ca ape de consum curent sau ape de masă. Acestea au determinat încă de la începutul sec. al XIX-lea, dezvoltarea unei activităţi cu efect benefic, respectiv captarea unor surse hidrominerale carbogazoase, cu calităţi deosebite, îmbutelierea acestora şi valorificarea lor, atât în ţară şi frecvent peste hotare.

Această activitate a stimulat şi dezvoltarea industriei sticlei, a glăjeriilor, care ofereau posibilitatea de îmbuteliere. Comercializarea apelor minerale carbogazoase a început să se facă în mod regulat la Borsec din 1804. În prezent această apă este considerată pe piaţa internă şi externă o marcă de referinţă între apele minerale din România. Activitatea de valorificare prin îmbuteliere, cu suişurile şi coborâşurile acesteia, a înregistrat o extindere şi creştere generală, atât sub aspectul cantităţii îmbuteliate şi comercializate, cât şi a zăcămintelor ce au intrat sub această incidenţă: Borsec, Sâncrăieni-Ciuc, Caşin-Iacobeni, Şaru Dornei, Poiana Negri, Biborţeni, Malnaş, Stânceni. Deşi nu sunt de origine hidrică, emanaţiile gazoase (mofetice) se implică direct şi indirect în diversificarea paletei hidrochimice a apelor minerale, pe de o parte, sau prin efectele propriu-zise pe care le au acestea în tratarea unor afecţiuni cardiovasculare, mai ales periferice. Carpaţii Orientali, respectiv aureolele mofetice Oaş – Gutâi – Toroioaga şi Căliman – Harghita sunt cei mai reprezentativi prin prezenţa acestor emanaţii, fie de CO2, care sunt dominante, fie de emanaţii sulfataliene (ca în cazul arealului Balvanioş).

Sub aspectul structurii chimice, CO2 poate ajunge la o concentraţie de aproape 100 %. Emanaţiile mofetice de la Covasna sunt cele mai pure din Europa, 99 %. La acestea se adaugă emanaţiile de la Sântimbru-Ciuc sau Harghita Băi, unde concentraţia este de 94 %. Emanaţiile mofetice de la Băile Tuşnad au un conţinut chimic mai divers, predominant azotos, la care se adaugă CO2. Alte localităţi cu emanaţii mofetice mai puţin reprezentative sunt Vatra Dornei, Sângeorz Băi, Buziaş. Toate staţiunile amintite au instalaţii de captare, în cadrul cărora se realizează cura mofetică cu efecte miraculoase asupra circulaţiei periferice (capilare). În localitatea Covasna, gazul carbonic este şi îmbuteliat.

Caracteristicile principalelor zăcăminte hidrominerale* Tabel nr. 1

Nr. crt. Zăcământul Tip de sursă Mineraliz.

mg/l Conţinut

CO2 Debit

cumul l/s Utiliz. Temp. ape term.

1. Valea Mariei Izv. foraj 8046-9286 633,6 0,0 Terap.-agrem.

-

2. Sângeorz Băi

“ 8359 1108,0 1,5 Terap.-

îmbutel. -

3. Vatra Dornei “ 250-4000 92,1-93,3 6,9

“ -

4. Şaru Dornei “ 3500-4800 1874,2 15,0 Îmbutel. -

5. Dorna Cândreni Foraj 860-8972 2250 3,0

“ -

6. Coşna “ 4717 2941 0,6 “ -

7. Poiana Negri

“ 1728-4905 1230,0 7,0 “

-

* Adaptare după Pricăjan A., 1985.

Page 53: Geografia Turismului in Romania

53

8. Bilbor Izv. 2800-4600 1000-2500 0,5 Rezervă -

9. Borsec Izv. foraj 1000-4000 1012-1596 22,0 Terap. îmbutel.

-

10. Toşorog foraj 1700-1800 1300,0 0,6 Îmbutel. - 11. Stânceni “ 1300-1500 1400 0,8 Îmbutel - 12. Sâncrăieni “ 3048 1665,0 3,5 “ -

13. Băile Tuşnad Izv. foraj 3495-8278 1505-1948 7,2 Terap., agrement

28-610C (foraj)

14. Tuşnad Sat “ 1127-6001 889-1896 4,9 Îmbutel. -

15. Malnaş “ 509-6781 101-1424,0 0,4 Terap. îmbutel. -

16. Bodoc “ 1200-1600 1000-1400 0,5 Îmbutel. - 17. Caşin izvor 203-5361 2200,0 0,2 Îmbutel - 18. Balvanioş “ 5131-10331 553-1875 0,9 Terap - 19. Poian foraj 6816 2500-2700 0,3 Îmbutel -

20. Târgu Secuiesc “ 1965-3525 792-2840 1,4 Terap.

agrement -

21. Covasna Izv. foraj 633-17377 1000-2500 10,2 Terap. îmbutel. -

22. Zizin “ 756-15 463 132 - 2165 0,7 Îmbutel. - 23. Biborţeni foraj 4975-5514 700-1900 7,9 “ -

24. Vâlcele izvor 3400-3600 1012-1865 2,5 Terap. Îmbutel.

-

25. Vârghiş Izvor-foraj - - 2,0 Îmbutel. - 26. Vlăhiţa “ 1500-3500 872-1200,0 1,5 Terapeut. -

27. Odorheiu Secuiesc “ 6431 1300-1900 0,5 Agrement -

28. Slănic Moldova “ 25155-2491 641,0 10,8 Terapeut.

Îmbutel. -

29. Băile Herculane “ 1000-8500 - 60,0 Terap.

agrem 47-620C

30. Călimăneşti- Căciulata “ 436-17 778 - 12,5 Terap. 33-390C

(foraje) 31. Olăneşti “ 6290-18840 - 7,2 “ -

32. Govora “ 1800-7500 - 6,4 “ -

33. Săcelu (Gj.) “ 2800-4600 - 5,1 “ -

34. Moneasa “ 234-256 - 8,3 Terap. agrement 320C

35. Vaţa de Jos “ 1083-1218 - 4,0 “ 38-39,5

36. Geoagiu Băi “ 1061,2-1363,3 - 25,0 “ 23,0-32,0

37. Călan Izvor 1000-2000 - 2,5 “ 25-290C 38. Bohoţ “ 4775,8 2173,4 0,4 Îmbutel. - 39. Tinca Izv. foraj 8578 2235,5 6,0 Terap. -

40. Lipova “ 3114,5 2005,9 0,8-1,0 Terap. îmbutel. -

41. Buziaş “ 5684-7169 1977-2545 13,5 “ -

42. Someşeni “ 1900-14500 - 2,3 Terap. agrem -

43. Băiţa Izvor 2132,0 - 1,1 “ - 44. Bazna Izvor foraj 68 374 - 2,2 Terap. -

45. B. Felix- 1 Mai Foraje 700 - 1009 - 60 Terap.

agrem 27-490C

46. Călacea “ 800 - 1100 - 3,5 “ 39-420C

Page 54: Geografia Turismului in Romania

54

1.3.2. Nămolurile terapeutice (peloidele) se constituie ca factor terapeutic utilizat în tratamentul afecţiunilor circulatorii periferice, în stimularea unor funcţii endocrine sau a secreţiilor enzimatice. Principiile active din nămoluri sunt de natură mecanică, fizică şi chimică. Nămolurile sunt legate genetic şi spaţial, în cea mai mare parte, de prezenţa mlaştinilor de turbă din depresiunile intramontane, mai ales, de existenţa acumulărilor lacustre cu salinitate concentrată şi în funcţie de acestea se diferenţiază hidrochimic şi ca efecte.

Prima utilizare în scop terapeutic a nămolurilor a fost făcută în 1880 la Vatra Dornei. Iniţial, acesta provenea dintr-o mlaştină de turbă, Colăcelul, pentru ca apoi să se treacă la utilizarea nămolului de turbă de la Poiana Stampei. Ulterior, intră în circuitul balnear nămolul de turbă de la Borsec şi mai apoi cel recoltat de pe fundul unor lacuri sărate de la Sovata, Amara, Lacul Sărat Techirghiol, etc.

Există, sub aspect genetic şi din punct de vedere al efectelor terapeutice, două categorii de nămoluri.

Nămolul de turbă cu ape minerale este întâlnit în aproape toate depresiunile intramontane, mai ales cele din Carpaţii Orientali: Depresiunea Dornelor, Depresiunea Borsec, Depresiunea Ciuc şi în continuare, în lungul Oltului, în Golful Sfântu Gheorghe al Depresiunii Braşov. Din punct de vedere hidrochimic, se impun nămolurile cu ape carbogazoase din Depresiunea Vatra Dornei, Depresiunea Borsec, apoi nămolurile de la Malnaş, Covasna; nămolurile sulfatate de la Băile Tuşnad, Turia, Mădăraş, Racoşu de Jos; nămolul conţinând ape bicarbonatate şi radioactive, la Sângeorz-Băi.

A doua categorie o formează nămolurile sapropelice. Acestea se formează pe fundul lacurilor sărate şi provin din descompunerea anaerobă a resturilor biogene. Sunt prezente şi în foarte multe cazuri valorificate nămolurile sapropelice la Coştiui, în Maramureş, Sovata (lacurile Ursu şi Negru), Ocna Sibiului, Slănic, Ocnele Mari, toate în regiunea subcarpatică şi a depresiunilor submontane transilvane, legate de prezenţa sării; precum şi la Amara, Lacul Sărat; sau în limanele marine Techirghiol, Agigea, Mangalia. Acestea sunt utilizate în tratarea afecţiunilor locomotorii, fie sub forma împachetărilor şi a băilor de nămol sau pentru obţinerea unor factori medicamentoşi de extract, cum este Pel Amar, obţinut din nămolul sapropelic din Lacul Amara şi având un efect sporit asupra aceloraşi afecţiuni.

1.3.3. Apele de suprafaţă, prin cele două componente, lacurile şi reţeaua hidrografică, se impun în mod complex şi diferenţiat în sporirea valenţelor turistice a regiunilor geografice în care se află.

1.3.3.1. Suprafeţele lacustre se găsesc de la nivelul mării până la 2000 m altitudine. Din punct de vedere genetic, ele sunt de origine naturală sau antropică.

a) În categoria lacurilor naturale se încadrează cele mai multe tipuri genetice, având drept urmare şi diversificarea paletei peisagistice introduse în cadrul natural. Cele care produc un impact puternic în peisajul montan înalt îl formează lacurile glaciare. Acestea au în cea mai mare parte valenţe peisagistice, fiind perfect integrate ansamblurilor morfologice glaciare ce cuprind creste, circuri, morene şi lacuri glaciare. Se caracterizează prin extensiuni areale reduse, de la 10 ha (Lacul Bucura) până la câteva sute de m2 sau adâncimi de la maximum 29 m (Lacul Zănoaga) până la câteva zeci de cm. În funcţie de adâncime şi extensiune, volumul apelor este variabil, iar geneza acestora este pluvi-nivală şi din freaticul grohotişurilor de la baza circurilor. De regulă, apa este nepoluată, cu un grad ridicat de transparenţă. Lacurile glaciare se impun în crearea unei ambianţe specifice. Ele se concentrează în principal în patru masive montane afectate mai ales în Würm de glaciaţia cuaternară.

În Carpaţii Orientali, Masivul Rodnei este cel ce concentrează un număr de peste 20 de lacuri glaciare, din care doar 10 se impun prin poziţie, dimensiune şi calităţi fizico-chimice ale apelor conţinute: Lala Mare, de peste 4 hectare, Buhăiescu, Iezerele Pietrosului, Repedea. În afară de acestea, mai există lacuri de origine glacio-nivală sau nivo-glaciară, mai puţin importante în

Page 55: Geografia Turismului in Romania

55

peisaj, cum este Lacul Reţitiş din Munţii Călimani, Lacul Vulturilor în Munţii Siriu (amplasat într-o nişă de nivaţie).

Carpaţii Meridionali adăpostesc în jur de 170 lacuri glaciare. Cele mai multe sunt concentrate în Munţii Retezat, în jur de 80, aici găsindu-se cel mai întins (Bucura) şi cel mai adânc lac glaciar din Carpaţi, Zănoaga. Sunt lacuri de circ şi de vale glaciară. Cea mai reprezentativă concentrare de lacuri glaciare se găseşte în circul glaciar complex Bucura, unde pe lângă lacul cu acelaşi nume din partea inferioară, există şi numeroase lacuri amplasate în circurile suspendate, precum Tăul Agăţat, Tăul Porţii, Lacul Lia, Ana, Viorica, Florica, realizându-se, poate, cel mai reprezentativ complex peisagistic glaciar morfolacustru din Carpaţi. În afară de acestea, există alte numeroase lacuri, şi anume Tăul Negru, care este cel mai înalt din Retezat; un alt complex de lacuri asociate îl formează Zănoaga, Zănoguţa, Judele, Tăul Răsucit, Tăul Ascuns. Pe versantul nordic al Retezatului se remarcă, dintre lacuri, Galeşul, de asemenea suita de lacuri mai mici de pe Valea Stânişoara sau cele de pe Valea Rea. În Munţii Făgăraş, se conservă un număr de peste 30 de lacuri glaciare, între care cel mai important este Bâlea de pe versantul nordic, întins pe aproape 5 ha şi adânc de peste 11 m, la care se adaugă lacurile de pe Valea Capra sau lacurile Podragu Mare, Urlea.

În grupa Parâng, se găseşte un număr mai redus de lacuri, cum sunt Gâlcescu, Roşiile, Mândra, Tău Îngheţat, iar în partea de nord-vest, în Şureanu, se găseşte Iezerul Şureanul, care are o geneză complexă glaciară de nivaţie şi tasare.

În Munţii Bucegi, deşi glaciaţia s-a manifestat cu aceeaşi intensitate, datorită substratului calcaros conglomeratic, lacurile glaciare formate cu certitudine în perioada postglaciară au fost drenat (precum cele de pe Valea Sugărilor).

O categorie de lacuri reprezentată printr-un singur exemplar este cea a lacurilor de crater. Acest unicat este Lacul Sfânta Ana, format în craterul Ciomatul Mare, cu o formă aproape circulară, întins pe aproape 20 ha şi având o adâncime maximă de 7 m. Se găseşte în apropierea staţiunii Băile Tuşnad, reprezentând unul dintre obiectivele turistice importante din hinterlandul acesteia. Reprezintă o mică zonă endoreică, iar durabilitatea existenţei acestei, se leagă, pe de o parte de patul său impermeabil şi pe de altă parte de menţinerea unui bilanţ hidric echilibrat. În apropiere, spre est, există o mlaştină oligotrofă Mohoş, fostă în trecut de asemenea lac de crater, amplasată în craterul geamăn al celui care adăposteşte Lacul Sfânta Ana şi care a fost deschisă prin eroziune şi drenată de Pârâul Roşu.

O altă categorie de lacuri rare o reprezintă lacurile de baraj natural, care prin înfăţişarea lor, prin extensiune, ambianţa înconjurătoare şi prin poziţie, au stimulat circulaţia turistică şi au favorizat, în unele cazuri, dezvoltarea unor staţiuni climaterice montane. De regulă, acestea au o viaţa scurtă, datorită străpungerii frecvente, prin eroziune, a barajelor naturale formate prin alunecare. Cel mai reprezentativ din toate considerentele amintite anterior, dar şi cel mai bine conservat şi cu perspective certe de „supravieţuire” este Lacul Roşu, format în 1837, care a contribuit în mod esenţial la formarea staţiunii cu acelaşi nume, aflată pe una dintre cele mai importante drumuri transcarpatice, între Gheorgheni şi Bicaz. Principalele atu-uri sunt amplasarea sa în amonte de Cheile Bicazului, impermeabilitatea barajului natural care-i conferă perenitate, dezvoltarea pe mai mult de 12 ha, cuprinzând două ramuri în lungul Pârâului Oilor şi a Bicazului propriu-zis şi adâncimea de peste 10 m. Nota de inedit este dată de trunchiurile pădurii de molid, scufundate în apele lacului, care s-au conservat prin îmbibarea părţii scufundate cu săruri minerale, precum şi prezenţa în apropiere a masivului calcaros Suhard.

În afară de Lacul Roşu, în aceeaşi categorie genetică mai sunt şi alte câteva suprafeţe lacustre, mai puţin reprezentative fie prin poziţie, dar şi din punct de vedere al accesului dificil la acestea. Astfel, este Lacul Bolătău, pe un afluent al Uzului, cu o tendinţă de colmatare mult mai mare sau Lacul Vindereu, din Munţii Maramureş.

Deşi mai puţine ca număr, şi având o viaţă mult mai scurtă, sunt lacurile pe calcare sau lacurile carstice, unele existente doar primăvara în polii, precum Polia Ponor din zona Padiş –

Page 56: Geografia Turismului in Romania

56

Munţii Apuseni, sau în doline, altele cu o viaţă mai lungă şi care se remarcă prin ambianţa generală, la a cărei diversitate îşi aduc contribuţia: Lacul Ighiu din Munţii Trascău, Lacul Vărăşoaia din Munţii Bihor, lacurile Zăton şi Ponor din Podişul Mehedinţi, precum şi Lacul Ochiul Beului, în care debuşează apele provenite din peştera Bohui.

Lacurile sărate reprezintă una dintre cele mai importante categorii lacustre implicate în mod hotărâtor în turismul balnear. Cele mai reprezentative din acest punct de vedere se găsesc în regiunea subcarpatică şi în regiunea marginală a Depresiunii Transilvaniei, precum şi în Depresiunea Maramureş. Cea mai mare parte dintre ele au origine antropică, fiind legate de exploatările de sare, la suprafaţă sau în subteran. Microdepresiunile în care ulterior s-a cantonat apa din precipitaţii au rezultat fie prin tasarea materialului de deasupra ocnelor, fie prin surparea pereţilor exploatărilor de sare la zi.

Această categorie de lacuri se impune prin două caracteristici esenţiale şi anume marea concentrare în sare depăşind frecvent 200 g la litru şi printr-un fenomen fizic, şi anume heliotermia.

Lacurile sărate au deci origine antropică,în cea mai mare parte ( una din excepţiile notabile fiind Lacul Ursu-Sovata) şi sunt legate areal de exploatările de sare, având adeseori o vechime din antichitate şi până aproape de zilele noastre, de asemenea au adâncimi mari, oscilând de la mai mulţi metri până la zeci de metri. În Depresiunea Maramureş, lacurile sărate sunt concentrate în partea sa vestică, şi anume în arealul localităţii Ocna Şugatag (Lacul Pipiriga de Jos şi de Mijloc, Lacul Mihai, Lacul Varşing), contribuind esenţial la dezvoltarea staţiunii cu acelaşi nume, precum şi la Coştiui (Lacul Roşu, Tăul fără Fund).

În regiunea marginală a Depresiunii Transilvaniei se remarcă concentrarea de lacuri sărate de la Sovata, care a contribuit la dezvoltarea celei mai importante staţiuni balneare, cu un profil aparte, valorificând atât apele sărate concentrate, nămolul sapropelic, dar şi fenomenul de heliotermie, manifestat cel mai caracteristic în cazul Lacului Ursu. Acesta s-a format la sfârşitul sec. al XIX-lea, prin crearea unei depresiuni rezultate ca urmare a prăbuşirii din arealul masivului de sare Sovata. Are o suprafaţă de 4,8 ha, adâncime maximă de 18 m. Salinitatea sa depăşeşte 200 g la litru. Fenomenul de heliotermie constatat la puţin timp după formare se datorează unui complex de factori, pe de o parte un echilibru hidric, o stabilitate a salinităţii în profil vertical, care oscilează între câteva zeci de grame la suprafaţă şi peste 200 grame de la 2 m până la fundul lacului. Al treilea factor îl constituie pelicula subţire de apă dulce de la suprafaţa lacului, formată ca urmare a aportului de apă provenită de la pâraiele Auriu şi Topliţa şi care are loc de lentilă în focalizarea căldurii provenite de la soare şi care totodată împiedică pierderile de temperatură în atmosferă ale stratului foarte cald de apă ce se găseşte sub această peliculă. Ca urmare a acestui complex de factori favorabili, temperatura apei creşte de la suprafaţă, unde înregistrează în zilele calde de vară 23-250, pentru ca la adâncimi de 1,5 – 2 m să se înregistreze temperaturi foarte ridicate (700C în 1898, 610C în 1902, 330C în 1965), pentru a se menţine la temperaturi de 20 – 250 la 5-6 m adâncime, în cea mai mare parte a anului. Fenomenul de heliotermie poate fi influenţat negativ ca şi intensitate a manifestării, fie datorită aportului mare de apă dulce, pe de o parte, fie ca urmare a tulburării stabilităţii stratificării, datorită unei utilizări prea intense (în sezonul estival, datorită unui număr foarte mare de persoane).

O altă concentrare de lacuri sărate se găseşte la Ocna Sibiu unde se impun lacurile Horea, Cloşca, Crişan, Brâncoveanu, caracterizate prin suprafaţă restrânsă, dar la adâncimi foarte mari, uneori depăşind chiar 100 m. Acestea au contribuit la dezvoltarea încă de la începutul sec. al XIX a staţiunii balneare cu acelaşi nume, care este în acelaşi timp şi o staţiune de sfârşit de săptămână pentru municipiul Sibiu. În partea vestică a Depresiunii Transilvaniei, pe un aliniament de la sud la nord se succed de asemenea câteva areale de lacuri sărate a căror geneză este legată tot de exploatări de sare abandonate: Ocna Mureş (Lacul Ferdinand), Turda (cu Lacul Roman, Lacul Durgău, Lacul Privighetorii), Cojocna (Lacul Mare), Ocna Dej, care au contribuit în timp la

Page 57: Geografia Turismului in Romania

57

dezvoltarea unor staţiuni balneare de importanţă locală sau staţiuni agrementale de sfârşit de săptămână.

În regiunea subcarpatică, cea mai reprezentativă concentrare de lacuri sărate o reprezintă Slănic Prahova, unde se găsesc şapte astfel de acumulări cu apă foarte concentrată în sare. Între acestea se remarcă Baia Baciului, cel mai întins, apoi lacul subteran sărat din Grota Miresei, singurul de acest fel având o suprafaţă de peste 1000 m şi cu adâncime de peste 30 m, cantonat într-o fostă exploatare subterană de tip clopot în interiorul Muntelui de Sare. Din păcate, acest monument al naturii, ca urmare a procesului de eroziune şi dizolvare, a condus la drenarea laterală a acestuia. Lacuri sărate de o importanţă mai mică mai sunt la Telega sau Sărata Buzău. În partea vestică se mai întâlnesc lacuri sărate în arealul localităţii Ocnele Mari (Cândea Melinda şi colab., 2000).

Lacurile sărate din regiunea de câmpie, în estul Câmpiei Române în Bărăgan, s-au dezvoltat pe depozite loessoide. Cantitatea de săruri provine din spălarea şi dizolvarea sărurilor conţinute de către acestea. Lacurile sunt cantonate în depresiunile – crovuri, iar conservarea lor depinde de existenţa în patul cuvetei a unui strat impermeabil argilos. Mineralizarea acestor lacuri este mult mai redusă decât cea a lacurilor formate pe zăcăminte de sare, oscilând în limita a câtorva zeci de grame la litru. Salinitatea se leagă de existenţa unui climat arid, unde evaporaţia determină o circulaţie pe verticală (prin capilaritate) şi depunerea sărurilor la suprafaţa acestor crovuri ocupate apoi de acumulări lacustre. Suprafeţele acestor lacuri sunt mari de la câteva zeci până la mai mult de 100 ha, iar adâncimile oscilează între 0,5 şi 2 m, nivelul lacurilor fiind legat de oscilaţiile climatice şi regimul hidric. Factorii terapeutici în cazul acestor lacuri constau tot din concentraţia în săruri (cu o paletă mult mai variată decât a lacurilor sărate anterior analizate) precum şi din formarea nămolului curativ cu caracter sapropelic. Numeroase astfel de lacuri sunt încă neutilizate, ele constituind obiective potenţiale valorificabile potenţial în perspectivă. Dintre acestea se remarcă, prin amenajări cu o vechime de mai multe decenii Lacul Amara din apropiere de Slobozia, având o concentrare mare de sulfaţi de Na, Ca şi Mg, care dau gustul specific al apei şi care au condus la formarea acelui nămol terapeutic sapropelic, valorificat atât prin cură directă externă, cât şi prin realizarea unui medicament – extract naturist Pel Amar. Staţiunea funcţionează prin amenajările realizate după 1950.

Lacul Sărat, la sud de Brăila, ocupă un vechi curs al Dunării (Belciug) şi se remarcă prin conţinutul foarte ridicat de peste 200 g la litru de săruri şi existenţa unuei mari cantităţi de nămol sapropelic.

În categoria lacurilor cu valoare terapeutică mai pot fi incluse Balta Albă, predominant cloruro-sodic, a cărei apă şi nămol terapeutic au fost utilizate local şi intermitent, în aceeaşi situaţie fiind şi lacurile Fundata sau Câineni.

În sfârşit, a treia categorie de lacuri sărate o reprezintă limanele maritime, conservate şi izolate de apa mării prin existenţa cordoanelor de nisip. Între acestea se impul Lacul Techirghiol, cu o suprafaţă de peste 1100 ha şi adâncimi depăşind 9 m, având o concentraţie în săruri de peste 70 g la litru. Apele sale şi nămolul terapeutic de natură peloidică au constituit factori pentru realizarea încă de la sfârşitul secolului XIX a unor aşezăminte de cură care, în timp, au condus la formarea staţiunilor Eforie Nord, Eforie Sud şi Techirghiol. Calităţile hidrochimice care au consacrat Lacul Techirghiol şi au condus la evoluţia triunghiului de staţiuni litorale s-au degradat în deceniile şapte – nouă ale secolului trecut, datorită îndulcirii apei, ca urmare a aportului de apă dulce provenit din irigaţii, care au determinat totodată şi ridicarea nivelului lacului. Acest fapt a determinat scăderea atractivităţii în scopuri balneare, după 1990 şi ca urmare degradarea bazelor de tratament de la Techirghiol şi mai ales Eforie, care au fost parţial inundate (Cândea Melinda, ş.a., 2000).

Alte limanuri maritime, cu un grad variabil de concentrare a sărurilor mai sunt: Mangalia, Costineşti, Agigea, Nuntaşi, Tatlageac. Trebuie menţionat şi faptul că în arealul Lacului Mangalia sunt prezente şi izvoare minerale sulfatate cu caracter mezotermal.

Page 58: Geografia Turismului in Romania

58

b) Lacurile de origine antropică sau lacuri de acumulare (lacuri de baraj) formează o categorie care a apărut în special după 1960 şi care a devenit o componentă organică în peisajul montan şi colinar al ţării. Acestea sunt numeroase, formează frecvent succesiuni (salbe) de lacuri ]n sistem cascadă, în care cele mai impunătoare complexe lac – baraj au fost edificate în partea din amonte a principalelor râuri, urmând către aval un număr variabil de astfel de amenajări de dimensiuni tot mai mici. Realizate iniţial în scopuri pur economice (energetice, aprovizionare cu apă potabilă şi industrială, regularizarea curgerii prin controlul regimului scurgerii râurilor, acestea au devenit o componentă organică în peisajul zonei respective, integrându-se ambianţei şi multiplicând valenţele peisagistice. În perioada realizării acestor obiective a fost construită şi o infrastructură de comunicaţie rutieră, care ulterior a fost modernizată şi adaptată noilor necesităţi turistice. De asemenea, din amenajările de şantier provenite în perioada construcţiei barajelor, prin adaptare ulterioară, au fost realizate amenajări turistice de o complexitate diferenţiată, de la simple dotări, până la complexe turistice şi chiar staţiuni climaterice montane. Practic, toate lacurile de acumulare, în special cele din zona montană, deţin în prezent baze turistice. La acestea se adaugă şi mişcarea stimulată de iniţiativa particulară de realizare a sute şi chiar mii de reşedinţe secundare, case de vacanţă, amplasate predilect pe malurile acestor acumulări. Drept urmare, se poate face o prezentare a principalelor amenajări unde, pornind de la obiective turistice simple, s-a ajuns, în timp, la dotări cuprinzând edificii ce pot adăposti sute de persoane: Călineşti-Oaş, Firiza, Colibiţa, Izvorul Muntelui (unul dintre primele lacuri dotate cu o bază turistică complexă, amplasată cu deosebire pe malul său stâng), Poiana Uzului, Gura Siriului, Măneciu, pe Teleajen, Paltinu pe Doftana (toate în Carpaţii Orientali), Bolboci pe Ialomiţa, Petrimanu, pe Dâmboviţa, Vidraru (pe Argeş), lacurile de pe Olt, Negovan (pe Sadu), acumulările de pe Valea Sebeşului (Oaşa), Vidra (pe Lotru), Poiana Mărului, acumulările din Munţii Banatului (Secu Văliug), acumulările Tarniţa, Beliş-Fântânele, Floroiu, Leşu, din Munţii Apuseni. Unele din aceste lacuri dispun chiar de staţiuni climaterice montane, precum Voineasa şi în perspectivă Vidra, legate de Lacul Vidra, pe Lotru sau complexe turistice, cum sunt Beliş-Fântânele, pe Someşul Cald ori amenajările de la Secu, Crivaia şi Trei Ape din Munţii Banatului. Unul dintre impedimentele datorate specificului funcţionalităţii acestor lacuri ţine de marile oscilaţii pe verticală ale nivelului lacurilor, legate fie de uzinare, fie de aportul scăzut de ape în perioadele secetoase. Acest fapt conduce frecvent la eliberarea de sub ape a versanţilor, adeseori pe zeci de metri diferenţe de nivel, lăsând temporar o ambianţă dezagreabilă, datorată prezenţei mâlului sau a resturilor de materie vegetală, mai ales trunchiuri de copaci. Pe de altă parte, amplasarea a numeroase reşedinţe secundare, edificate adeseori fără respectarea şi integrarea într-un plan de urbanizare şi care, în cea mai mare parte sunt lipsite de instalaţii de canalizare, poate contribui la poluarea apei lacurilor, ca urmare a deversării apelor reziduale.

Tema de reflecţie nr. 6: Evidenţiaţi şi enumeraţi rolul lacurilor în dezvoltarea unor

tipuri şi forme de turism 1.4. Potenţialul turistic biogeografic.

Învelişul biogeografic este format din cele două componente şi anume componenta vegetală sau fitogeografică este strâns legată prin repartiţie spaţială şi diversitatea în specii de celelalte elemente ale cadrului natural, relieful ce se implică prin altitudine, clima prin etajare şi apele, toate conducând la o dispoziţie precisă în altitudine; şi fauna sau componenta zoogeografică dependentă la rîndul ei de cele trei componente amintite, precum şi de învelişul vegetal. 1.4.1. Învelişul vegetal este foarte divers sub aspectul asocierii componentelor şi conduce la o diversitate peisagistică deosebită. În cadrul acestuia se impune pădurea, considerată cel mai complex ecosistem natural, structurat pe verticală. Aceasta are extensiune spaţială maximă în zona montană, cu dezvoltare verticală subaeriană diferită, în funcţie de vârstă, având un caracter peren şi o fizionomie determinată de componenţa în specii. Acest ecosistem este polifuncţional. Conduce la

Page 59: Geografia Turismului in Romania

59

nuanţarea climatului, frânarea proceselor erozionale, diminuarea poluării, are efect de filtrare şi absorbţie a CO2, de adăpost pentru fauna complexă. Toate acestea contribuie la conturarea unei fizionomii silvestre, cu dominante legate de componenţa în specii şi de vârsta acestora. Se diferenţiază pe verticală, în etaje forestiere, pornind de la etajul stejarului, ce se întinde din zona câmpiei până la altitudinea de 500 – 600 m; etajul pădurilor de fag, care urcă până la 1200 – 1300 m şi etajul pădurilor de conifere, care continuă fagul pe verticală şi urcă până la 1600, 1800 m, interferându-se cu zona subalpină. Fiecare etaj în parte este format dintr-o diversitate de specii, primele două de foioase, care le nuanţează înfăţişarea în fiecare anotimp. La contactul dintre etajele forestiere, se dezvoltă fâşii de contact alcătuite din amestec de specii aparţinând ambelor etaje vecine, aceasta conducând la o diversificare fizionomică şi mai mare. În condiţii specifice, legate de prezenţa depresiunilor intramontane largi, mai ales în Carpaţii Orientali, efectul de inversiune termică determină inversiunea etajelor de vegetaţie, astfel încât prezenţa coniferelor la marginea depresiunilor are efecte benefice din punct de vedere microclimatic şi al ionizării atmosferei, asupra staţiunilor balneoclimaterice din apropiere. Alături de speciile autohtone de arbori, se adaugă specii provenite din alte regiuni mai calde sau mai reci şi care s-au adaptat condiţiilor locale specifice (Fagus taurica, întâlnit în Munţii Banatului, fagul balcanic, în jumătatea de sud a Olteniei, pentru etajul fagului sau zâmbru-Pinus Cembra, întâlnit de asemenea în partea sud-vestică, mai ales în Retezat şi Munţii Banatului. Această situaţie conduce la conturarea pentru vegetaţia forestieră şi la o nouă funcţie, funcţia turistică, de atractivitate, în afară de celelalte funcţii, deoarece arealul silvic se constituie ca o oază de linişte lipsită de poluare sau cu poluare foarte redusă şi care devine o destinaţie predilectă pentru cei ce evadează mai ales din mediul urban hiperantropizat. Luând în considerare aceste aspecte, se ajunge la concluzia că pădurea devine, pe de o parte factor de destindere şi recreere, dar şi element de nuanţare a microclimatelor. Puterea sa de atracţie devine direct proporţională cu componenţa în specii cu vârsta arboretului, cu masivitatea (extinderea sa spaţială). De acestea depind fizionomia, luminozitatea, precum şi o anumită cromatică diferenţiată pe anotimpuri. Cea mai mare parte a pădurilor se desfăşoară în zona montană şi acestea se integrează fondului sau patrimoniului turistic naţional, ca şi componentă de sine stătătoare. O mare parte din aceste păduri au devenit componente servind exclusiv funcţia turistică, fiind incluse în nomenclatoarele silvice, ca păduri de agrement, recreere, de protecţie sanitară, mai ales cele amplasate în jurul centrelor urbane sau a staţiunilor, în unele areale montane de intensă circulaţie turistică sau în lungul unor artere de circulaţie majoră. Acestea au un regim aparte, nefiind incluse în circuitele economice. Activitatea de defrişare a lor are un caracter strict local şi cu rol de igienizare. În urma unor activităţi de cercetare şi clasificare a fost realizat un sistem naţional al pădurilor de agrement şi recreere ce totaliza aproape 1/3 din suprafaţa forestieră a ţării. Desigur, legea nr. 18 şi apoi aplicarea acesteia cu referire la revenirea unei mari părţi a pădurilor la proprietarii iniţiali, a bulversat şi va bulversa pe o perioadă de timp această clasificare, până în momentul când comandamente majore, mai ales cele legate de protecţia pădurii şi a mediului, în general, vor conduce la o bonitare a pădurilor şi încadrarea acestora în categorii de utilitate. Va trebui în special stopată exploatarea defectuoasă şi păgubitoare a acesteia. Sistemul de clasificare pe care-l considerăm şi astăzi valabil împarte pădurile din acea categorie specifică în patru categorii: pădurile de pe o rază de 40 km în jurul oraşelor peste 100 000 loc.; pădurile pe o rază de 20 km în jurul oraşelor cu o populaţie de 20 – 100 000 loc.; pădurile pe o rază de 15 km în jurul oraşelor cu populaţie mai mică de 20 000 loc.; pădurile pe o rază de 10 km în jurul staţiunilor balneoturistice de interes naţional şi internaţional; în sfârşit pădurile pe o rază de 1 km, în jurul staţiunilor locale şi în jurul unor obiective turistice disparate, precum sanatorii, cabane, popasuri turistice, tabere, acestea având funcţiile pădurii de agrement şi recreere.

Page 60: Geografia Turismului in Romania

60

Arealul carpatic şi judeţele predominant montane sunt privilegiate, comparativ cu cele din zona de deal şi câmpie. Din totalul suprafeţelor forestiere carpatice, 37 % ar trebui să intre în categoria pădurilor cu funcţie de recreere (Pătrăşcoiu N, ş.a., 1987). Se remarcă din acest punct de vedere concentrarea pădurilor cu întinderi peste 10 000 ha în judeţele Suceava, Maramureş, Neamţ, Mureş, Harghita, Covasna, Braşov, Caraş Severin, Hunedoara. Lor le revine în medie 0,06 – 0,03 ha / pers. aparţinând mediului urban din judeţul respectiv. Comparativ cu această situaţie, judeţele de câmpie deţin, pe ansamblul lor, câteva sute sau zeci de ha, iar importanţa lor se reduce la areale situate în apropierea unor aglomeraţii urbane: pădurile din jurul capitalei, vestigii ale codrilor Vlăsiei, pâlcuri de pădure în jurul Craiovei, cele situate la sud de Iaşi sau suprafeţe restrânse de păduri din apropierea oraşelor din câmpia vestică (Timişoara, Oradea, Arad, Satu Mare). În funcţie de arealul forestier din jurul unui oraş, de diferenţa de grad de încărcare pe unitatea de suprafaţă, rezidă şi importanţa socială a pădurilor. Gradul de încărcare exagerat, mai ales în cazul pădurilor din imediata apropiere a unor oraşe, poate deveni factor de risc cu pericol de provocare a unor dezechilibre ecologice. Din studiile de specialitate efectuate, s-a constatat că este necesar, pentru fiecare persoană ce se deplasează, un minim de 150 – 300 m2 de pădure. Pentru calcularea presiunii exercitate de turiştii de week-end asupra unei păduri de agrement se poate aplica formula matematică. P=V/F*e, unde P = presiunea; V = perimetrul pădurii în km; F = suprafaţa pădurii în km2 şi e = densitatea potenţială de turişti / km2 (Negruţiu Filofteia, 1981). Prin extrapolare, cunoscând suprafeţele pădurilor de recreere din jurul principalelor oraşe şi estimând numărul turiştilor ce se deplasează la sfârşit de săptămână se poate calcula această presiune, şi în cazul depăşirii indicilor de echilibru, se pot găsi soluţii pentru redirecţionări a unor fluxuri turistice. Formula amintită şi aplicată permite astfel să se calculeze şi coeficientul valorii sociale a pădurilor din jurul acestor oraşe mari. Pentru Braşov, de exemplu, cu o situaţie privilegiată, din punct de vedere a masivelor forestiere aflate în jurul său, comparativ cu alte oraşe mari, s-a constatat existenţa unui raport invers proporţional între distanţa faţă de oraş, suprafaţa forestieră şi presiunea exercitată, rezultând coeficienţi valorici, sociali diferiţi. Calculele efectuate pe areale convenţional-concentrice (cinci) cu raze între 5 şi 25 km (din cinci în cinci km) au evidenţiat faptul că gradul de solicitare recreativă scade spre exterior, în conformitate cu creşterea în acelaşi sens a suprafeţelor forestiere dintre cercuri. Astfel, dacă cercul interior, cu o rază de 5 km, are 75 km2, cercul marginal ajunge la 1055 km2. Proporţional cu această creştere, se constată o diluare, deci o reducere a masei de turişti dinspre centru, cu 2000 persoane / km2 la 190 pers. / km2 în cercul exterior. Presiunea scade în progresie geometrică în acest sens. Ca urmare a solicitărilor diferenţiate, care scad astfel, se înregistrează tendinţa centrifugă, iar coeficientul valorii sociale scade în acelaşi sens de la 50 spre 6. Până în anul 1990, presiunea asupra zonei periurbane (corespunzătoare la modul general primului cerc) era foarte mare şi se datora dificultăţilor impuse de circulaţia auto, ca urmare a restricţiilor de circulaţie şi benzină. Astăzi situaţia s-a inversat, înregistrându-se o presiune crescândă către cercurile exterioare, mai puţin antropizate, cu suprafeţe mai mari şi cu densitate mai mică de turişti, în timp ce presiunea şi densitatea în cercul interior s-a redus mult. Modificarea survine din normalizarea posibilităţilor de mobilitate, creşterea numărului de autoturisme şi de dorinţa de rupere temporară a contactului cu ambianţa urbană, care se percepe şi în cercul interior. Se cuvine a fi remarcat şi faptul că înainte de 1990, deplasările erau predomiant pietonale, şi având destinaţii mai ales în cercul interior, în timp ce astăzi, numărul celor din această categorie s-a redus mult. Masivele forestiere sunt adeseori întrerupte de suprafeţe cu pajişti montane secundare, rezultate din defrişări şi care au devenit poieni. Acestea introduc o notă de diversitate în peisajul silvestru, îi sporesc luminozitatea şi devin destinaţii solicitate, dacă se găsesc la distanţe rezonabile faţă de un centru urban şi sunt accesibile pentru turismul de sfârşit de săptămână, pietonal.

Page 61: Geografia Turismului in Romania

61

Pădurilor de recreere şi de protecţie sanitară le poate spori potenţialul atractiv în situaţia când sunt străbătute de cursuri de apă cu profil accidentat, cu repezişuri şi cascade. La marginea masivelor forestiere şi în contact direct cu fânaţele şi pajiştile naturale, se manifestă cunoscutul efect de margine, ca element de atracţie, constând din oferirea de condiţii variate în zona de lizieră a pădurii, cu un microclimat specific, şi care permite o deplasare la mică distanţă în timpul unei zile de vară, cu efectuarea curei de soare şi de aer în orele de dimineaţă şi cele de după amiază şi cu retragerea la marginea pădurii, în intervalul de maximă insolaţie. Efectul de margine oferă posibilitatea alternanţei, determnată de variaţiile sensibile de temperatură, strălucirea soarelui, umiditatea relativă, diversitatea peisagistică, comparativ cu zona imediat apropiată, lipsită de protecţia vegetaţiei arboricole (însorire puternică, contrast de temperatură). La acestea se adaugă prezenţa în imediata apropiere şi în contact nemijlocit a ambianţei pădurii, cu cea de câmp deschis, cu vegetaţie ierboasă bogată. În cadrul celor trei categorii funcţionale de bază ale pădurilor, funcţia sanitară se implică ca şi moderator climatic şi igienic, funcţia recreativă şi de agrement are impact turistic (agremental, cinegetic, piscicol, loc de campare, practicarea unor sporturi), funcţia estetică are rol peisagistic şi fundal pentru alte obiective. Practic, pădurile cu funcţie recreativă sunt cele mai extinse şi au modalităţi de valorificare turistică deosebit de variate. Vegetaţia alpină se dezvoltă de la limita superioară a pădurilor şi până la vârfurile cele mai înalte. Contactul cu pădurea de conifere se realizează printr-un subetaj de tranziţie, cel al tufişurilor subalpine, cuprinzând specii adaptate condiţiilor morfo-climatice: jneapănul (Pinus mugo), ienupărul (Iuniperus comunis), afinul (Vaccinium myrtillus), rhododendronul (Rhododendron Kotchi). La limita superioară se dezvoltă pajiştile alpine, formate din specii ierboase. Învelişul ierbaceu atrage, mai ales în perioada mai-iulie, prin varietatea de specii, şi cu deosebire prin cromatica din perioada înfloririi, completând astfel în mod fericit peisajul morfologic glaciar alpin. Etajul alpin este caracteristic masivelor montane la peste 1600 m la nord şi 1800 m la sud din Carpaţii Orientali (Munţii Maramureşului, Rodnei, Călimani, Ceahlău, Ciucaş) Carpaţii Meridionali (Bucegi, Făgăraş, Parâng, Retezat-Godeanu, Ţarcu). Acesta apare şi în masive mai joase din Carpaţii Orientali şi Occidentali, dar sunt cu deosebire pajişti secundare rezultate din defrişări vechi.

Tema de reflecţie nr. 7: Surprindeţi funcţiile ecosistemului forestier, inclusiv cel turistic, şi clasificarea în funcţie de importanţa obiectivului amenajat, aflat îm proximitatea pădurilor 1.4.2. Potenţialul turistic zoogeografic al faunei. Fauna, ca şi vegetaţia, se structurează altitudinal, contribuind la individualizarea unor biocenoze cu rol determinant în menţinerea echilibrului ecologic şi trofic. Se constată o succesiune de asociaţii faunistice, pornind din Delta Dunării, continuând cu zona de câmpie, zona colinară, zona forestieră până pe culmile cele mai înalte în zona alpină. Din punct de vedere turistic, interesează doar o parte din faună, importantă sub aspect cinegetic şi piscicol. În prezent, fauna spontană prezintă interes predominant ştiinţific prin rolul pe care îl are în cadrul geosferei. Aspectul sportiv – turistic – constă din interesul pentru recorduri şi câştigarea unor trofee cinegetice. Se poate menţine un echilibru activ între cele două componente, dacă se exercită un control riguros, atât de către organele silvice, cât şi de cele implicate în protecţia mediului. Fauna cinegetică este mobilul practicării unei forme de turism mai exclusivist – a celui cinegetic – vânătoarea, practicată de un număr redus de interesaţi excentrici, cu posibilităţi materiale. În cadrul acestei categorii, pot fi incluse specii faunistice terestre, ornitologice (avicole), acvatice. Primele două categorii pot fi incluse în categoria vânatului cu blană şi pene. Procurarea de exemplare, trofee s-a realizat într-un cadru legislativ relativ precis delimitat, uneori riguros,

Page 62: Geografia Turismului in Romania

62

exercitat de organele de specialitate ale Ministerului Mediului, dar mai ales de organele silvice. Principalele domenii cu faună de interes cinegetic sunt Delta Dunării, zona de câmpie, pădurile din zona colinară şi montană. Acestea se detaşează prin specii cinegetice caracteristice fiecăreia. Etajul forestier este cel care adăposteşte cea mai mare varietate de specii de interes cinegetic şi anume suide, capreolide, cervidee, mamifere mari de pradă (ursidele). Se remarcă areale de interes cinegetic în cadrul cărora predomină anumite specii, de la care se pot recolta trofee (coarne, colţi, blănuri). Astfel, există areale care oferă condiţii propice dezvoltării cervideelor: în Carpaţii Orientali (Obcinele, Munţii Bistriţei, Bârgău, Harghita, Vrancea, Buzău); capreolide (capra neagră – Rupicapra rupicapra carpatica), în special în zona înaltă a Munţilor Rodna, Bucegi, Făgăraş, Piatra Craiului, Retezat; urside (Ursus Arctos – Rodna, Călimani, Gurghiu, Harghita, Vrancea, Şureanu); suide (Sus scrofa scrofa) – în toate pădurile de foioase, mai ales în cele din etajul stejarului, la contactul unităţii colinare cu muntele sau cu câmpiile înalte, care-i oferă hrana principală (ghinda şi jirul). Pădurile de conifere şi la contactul cu pădurile de foioase adăpostesc două specii valoroase de păsări: cocoşul de munte (Tetrao urogalus) şi cocoşul de mesteacăn (Lyrurus tetrix), protejate de lege şi conservat în câteva areale în Munţii Călimani şi Cearcănu – Maramureş, unde există o rezervaţie specializată protejând această specie rară (Cornedei – Ciungii Bălăşinii). În zona stepică şi silvostepică este important şi vânatul cu pene, cuprinzând specii, precum prepeliţa, potârnichea, fazanul. Între speciile protejate de specii este dropia. În Delta Dunării, se găseşte cea mai mare varietate de păsări (peste 250 specii), între care multe păsări de apă, având ca principală sursă de alimentare peştele: specii de gâşte şi raţe, egrete, lebede, dar şi pelicanul (Pelecanus onocratalus), specie protejată.

Fauna piscicolă contribuie la proliferarea turismului cu acelaşi nume. Categoria turiştilor ce practică acest sport este mult mai mare, iar fauna acvatică, prezentând interes, se succede din zona litorală a Mării Negre, cu specii mărunte sau sturioni, continuând cu diversitatea piscicolă a Deltei, reprezentată mai ales de ciprinide, domeniul apelor stătătoare din etajul câmpiei unde predomină crapul şi alte specii, precum ştiuca, somnul, caras, plătica şi continuând în etaje succesive, în domeniul cleanului şi mrenei, în zona colinară, până în zona montană (corespunzătoare pădurilor de conifere), dominată de salmonide, unde se remarcă în primul rând păstrăvul (Salmo trutha fario). Exista în regiunea carpatică păstrăvării având atât rol de a pune la dispoziţie puiet pentru repopulare, cât şi pentru comercializare ( Făina, Săpânţa, Fiad, Putna , Lacu Roşu, Lepşa , Ghelinţa,Lunca Câlnicului ,Brezoi, Gilău) Există şi specii protejate, datorită pericolului dispariţiei acestora, cum este lostriţa (Salmo hucho), cel mai mare salmonid de pe râurile de munte, încă întâlnit în unele sectoare ale Vişeului, în aval de Vişeul de Jos, pe Bistriţa, în amonte de lacul de acumulare de la Izvoru Muntelui, dar şi pe Someşul Cald, regenerată în crescătoria de la Gilău şi repopulând lacurile de acumulare din amonte. În scopul desfăşurării în bune condiţii şi controlată a turismului cinegetic a fost edificată o categorie specifică – cabana de vânătoare. Acestea în număr de peste 100 sunt diseminate în toate regiunile de interes cinegetic, cu deosebire în regiunea carpatică, fiind legate poziţional şi funcţional de cele câteva sute de fonduri de vânătoare, cele mai multe concentrate în judeţele Maramureş, Suceava, Neamţ, Caraş-Severin, Covasna, Sibiu, Buzău, Alba. În ultimii zece ani, o parte din acestea au fost aduse la un confort apropiindu-se de două stele, putând primi în condiţii optime turişti străini – vânători, contra costurilor de rigoare. Desfăşurarea activităţilor cinegetice are o tradiţie legislativă veche, jumătatea şi cea de a doua parte a sec. al XIX-lea. Cu toate excesele care au avut loc în ultimii zece ani, fondul cinegetic al României se menţine în continuare valoros, iar prin măsuri de protecţie şi de îngrijire a acestuia, el poate fi regenerat în câţiva ani.

1.5. Protecţia mediului, a componentelor acestuia şi rolul său în conservarea patrimoniului turistic

Page 63: Geografia Turismului in Romania

63

În cadrul Mediului Geografic, ecosistemul montan complex a fost intens modificat, ca

urmare a activităţilor antropice îndelungate şi diversificate, datorită creşterii numărului de locuitori, a creşterii numărului de aşezări şi a sporirii necesităţilor pentru terenuri cultivate (acest aspect a afectat mai ales regiunea de câmpie şi regiunea colinară).

Întreagă această succesiune de determinări a condus la intensificarea exploatărilor (cu deosebire a lemnului, ca materie primă pentru necesităţi variate) şi valorificarea tuturor resurselor naturale biotice şi minerale. Drept urmare, au fost declanşate numeroase dezechilibre în cadrul Mediului Geografic, cu reprecursiuni asupra calităţii sale, şi cu riscul dispariţiei unor specii de plante şi animale devenite rare şi deci în mod imperativ necesar de a fi protejate.

Procesul de despădurire, desfăşurat la nivelul tuturor zonelor geografice, poate fi considerat cea mai profundă intervenţie asupra mediului naltural şi care a condus la restrângerea dramatică a arealului forestier cu efecte în lanţ asupra tuturor componentelor. Reacţia vizavi de această tendinţă s-a materializat în modificarea condiţiilor microclimatice şi topoclimatice, modificarea regimului de scurgere a apelor, rărirea, până la dispariţie, a unor specii de plante şi animale. Aceste efecte profunde au determinat şi contrareacţie – adoptarea unor măsuri concertate şi cuprinse într-un corp legislativ, a căror aplicare are posibilitatea să conducă la diminuarea presiunii antropice asupra mediilor afectate. Într-un cadru legislativ coerent şi lansat încă din deceniul 4 al secolului trecut, au fost create instrumentele şi modalităţile prin care sunt decretate, organizate şi făcute efectiv funcţionale măsurile de ocrotire a unor specii de plante şi animale sau ale unor areale de protecţie complexă, extinsă asupra unor ecosisteme vegetale, animale sau componente morfo-peisagistice de interes ştiinţific dar şi mai general. Au fost realizate rezervaţii şi parcuri în cadrul cărora acţiunile coordonate şi concertate, de durată, cu caracter ştiinţific şi practic au condus şi după o perioadă de vid legislativ vor conduce, pe de o parte, la crearea unui concept ştiinţific privind statutul, funcţia şi resursele necesare aplicării, iar pe de altă parte la aplicarea efectivă şi respectarea prevederilor şi necesităţilor protecţiei acestora.

Încă din deceniul III al secolului trecut au fost iniţiate proiecte de delimitare a unor zone care să fie protejate de orice activitate economică, în acest sens, în anul 1920, a fost iniţiată şi declarată prima rezervaţie naturală din România în Bucegi într-o subunitate a acestora, Muntele Cocora.

După 1930, ca urmare a activităţii unor biologi de excepţie, Emil Racoviţă, Alexandru Borza, a fost elaborată şi statuată, în 1935, Legea protecţiei mediului. Aceasta prevedea edificarea unor rezervaţii întinse, în cadrul cărora să se intervină cu cât mai puţine modificări asupra stării iniţiale. Încă de la început s-a susţinut ca în cadrul viitoarelor mari rezervaţii naturale să predomine componenta ştiinţifică, cu caracter protectiv. Se stipula, însă, posibilitatea accesului cu caracter recreativ – turistic (care în deceniul IV era puţin extins şi includea un număr restrâns de persoane pe ansamblul ţării, fiind perioada de manifestare a turismului cu caracter elitist). Acest acces urma să fie rezolvat şi organizat special în unele areale periferice, cu extensiuni diferite, unde prezenţa turiştilor să nu aibă efecte semnificative. După 1960, această orientare în cazul marilor rezervaţii cu caracter complex urmăreşte tot o funcţionare mixtă a acestora (protecţie, valorificare economică limitată, acces turistic restricţional), cu atât mai mult cu cât la sfârşitul deceniului IX, turismul montan, după o perioadă vizibilă de regres, are şanse reale de relansare. În conformitate cu prevederile noii legi a protecţiei mediului, se va ţine seama în delimitarea zonelor funcţionale a marilor rezervaţii ca să se menţină areale de extensiuni diferite, accesibile diferenţiat. În funcţie de prezenţa unor componente de excepţia ale cadrului natural, legat de asociaţii de floră şi faună, de fenomene morfologice ţinând de litologie sau de aspecte peisagistice complexe, se preconizează o organizare funcţională diferenţiată. Acţiunea de protecţie a fost (chiar dacă adeseori formal) şi în mod cert va fi extinsă la nivel naţional şi va avea efecte de durată în cadrul arealelor protejate.

Page 64: Geografia Turismului in Romania

64

A existat o dispută desfăşurată pe mai bine de o jumătate de secol, legată de incompatibilitatea aparentă între turism cu toate componentele sale (amenajare, potenţial de comunicaţie, circulaţie turistică) şi protecţia mediului. Desigur, acest raport, în contextul unui turism cvasi-organizat, s-ar datora presiunii crescânde inevitabile către arealele cu peisaje geografice în principal montane (forestiere şi alpine), care polarizează fluxuri turistice substanţiale.

Accesul masiv şi adeseori necontrolat s-a manifestat şi se manifestă în zona montană. De aceea este necesar ca Legea protecţiei mediului să fie o lege drastică, cu măsuri aplicabile şi mai ales aplicate. În condiţiile unei organizări stricte şi a unui control a desfăşurării selective a circulaţiei turistice, există posibilitatea de exercitare simultană a celor două funcţii (cu exemple clasice existente în mari parcuri naţionale ale lumii, printre care şi primul parc naţional ănfiinţat în deceniul VIII al secolului XIX – Parcul Yellowstone din Stâncoşii nord-amercani).

Pentru ca cele două activităţi, de protejare şi turistică, să coabiteze, totul depinde de două aspecte esenţiale, şi anume: organizarea rezervaţiei sau parcului care prezintă interes multiplu să se facă pe criterii funcţional-ştiinţifice, conducând la posibilitatea de protejare a unor ansambluri geografice vaste şi dezvoltarea unor activităţi turistice profilate, cu forme specifice şi cu acces gradual restrictiv până la restricţia absolută în arealul rezervaţiilor ştiinţifice integrate. În cadrul celui de al doilea aspect, baza materială (amenajările turistice) va trebui adaptată, structurată şi logic amplasată. În cadrul acesteia vor avea poziţii diferite şi principii de edificare nuanţată în amplasarea diferitelor componente. Unităţile de cazare vor fi proiectate şi dimensionate în concordanţă cu gradul de încărcare suportată de zonă. Mijloacele de acces, de asemenea vor trebui selectate, potecile marcate urmărind anumite trasee de versanţi, de culmi secundare sau de creastă principală. Mijloacele de transport pe cablu, în mod paradoxal, pot contribui la protejarea arealelor, prin evitarea accesului direct pietonal. Toate aceste componente trebuie edificate pe principii ecologice, evitându-se defrişările şi căutându-se să nu fie afectaţi versanţii cu stabilitate labilă sau reţeaua hidrografică. Considerăm din acest punct de vedere că a fost o mare greşeală edificarea drumurilor forestiere pe firul unor afluenţi ai râurilor principale. De asemenea, drumurile de acces trebuiau astfel proiectate şi executate, încât să nu afecteze versanţii supuşi unor procese de eroziune şi alunecare. Ca urmare a tuturor acestor considerente, există posibilitatea concretă de dezvoltare a unor rezervaţii naturale, extinderea acestora până la nivelul de parcuri naţionale şi se va putea satisface bipolaritatea amintită (protecţie şi turism).

Ariile protejate depăşesc 10 000 de km2, din care cea mai mare parte se concentrează în parcuri naţionale, la rândul lor existente predominant în arealul montan. Prin legea nr. 137 din 1995 au fost decretate un număr de 16 parcuri naţionale dintre care trei fac parte din marile rezervaţii ale biosferei: Parcul Naţional Retezat, Delta Dunării şi Rezervaţia Pietrosul Rodnei, încă cu câţiva ani înainte de această dată. Acestora urmează să li se aplice regimul de funcţionare legat de proiectarea, în scopul protecţiei şi valorificării turistice, a următoarelor zone: zona de rezervaţie ştiinţifică integrată (sau zonele) cu restricţie a accesului şi a dotărilor turistice; zonele cu profil dominant turistic, organizate pentru practicarea unor forme diverse de turism, zone favorabile pentru amenajări funcţionale complexe, în care alături de turism, practicat relativ intens şi sub forme complexe, pot să coexiste şi aşezări rurale cu activităţi economice nepoluante.

Tema de reflecţie nr. 8: Analizaţi comparativ cele trei rezervaţii ale biosferei (Retezat, Delta Dunării, Pietrosul Rodnei)

d. Sumar Acest modul analizează potenţialul turistic natural al României prin cele patru componente ale sale şi care se implică în însăşi orientarea turismului pe parcursul ultimelor două secole.

Page 65: Geografia Turismului in Romania

65

Potenţialul turistic peisagistic morfologic (al reliefului) se leagă în special de lanţul carpatic, unde varietatea litologică, tectonismul şi impactul factorilor externi au determinat categorii fizionomice ce se remarcă prin contrast, monumentalitate şi diversitate. Relieful glaciar are maxim de impact turistic, prin componentele sale (creste, vârfuri glaciare, circuri şi văi glaciare). Este prezent în masivele şi grupele montane, Rodna din Carpaţii Orientali, Bucegi, Făgăraş, Parâng, Retezat-Godeanu din Carpaţii Meridionali. Relieful vulcanic se impune prin formele specifice datorate erupţiilor vulcanice neogene (Munţii Oaş-Gutâi-Ţibleş, Căliman-Gurghiu-Harghita, Munţii Metaliferi). Relieful pe calcare şi conglomerate, extins în partea mediană a Carpaţilor Orientali, insular în Carpaţii Meridionali şi cu deosebire în Carpaţii Occidentali (mai ales în Munţii Apuseni), formele de relief pozitive pe calcare şi conglomerate, foarte spectaculoase şi concentrate, impun masive precum Ceahlău, Ciucaş, Piatra Craiului. Relieful endocarstic pe calcare este reprezentat de golurile subterane, peşteri, cu microforme-speleoteme, conducând la o varietate peisagistică şi determinând un turism specific, speoturismul. Peşterile, prezente disparat în Carpaţii Orientali şi Meridionali, sunt concentrate cu deosebire în Munţii Apuseni, având valenţe multiple şi impunând pe plan naţional şi internaţional peşteri precum Scărişoara, Urşilor de la Chişcău, Pojarul Poliţei, Altarului etc. Potenţialul turistic climatic şi bioclimatic, cu caracteristici specifice, legate de etajarea pe verticală, influenţează pozitiv dezvoltarea turismului, fie cel de sejur, în staţiuni balneoclimaterice, fie prin componente (zăpada), turismul pentru sporturi de iarnă şi de drumeţie montană. Potenţialul turistic al apelor este cel valorificat şi amenajat primul, în ordinea dezvoltării turismului. Se impun în acest sens apele minerale, de o varietate hidrochimică, determinată de geneză, care situează România pe unul din primele locuri în Europa (mai ales pentru apele minerale carbogazoase) şi care au contribuit la dezvoltarea unui adevărat sistem de staţiuni balneoclimaterice concentrate în regiunea carpatică şi subcarpatică, Depresiunea Transilvaniei, vestul României (staţiuni cu ape termale) şi litoralul Mării Negre. Potenţialul turistic bio-geografic se leagă cu deosebire de etajul pădurilor şi cel alpin, cu specii predominante diferite, care impun un anumit peisaj (forestier sau de pajişti alpine). Pădurile sunt cele care adăpostesc o faună diversă, cu specii de interes ştiinţific, dar şi cinegetic şi piscicol (pentru fauna acvatică). Complexe fizico-geografice se constituie în ansambluri cuprinzând componente din toate categoriile naturale anterioare individualizate în parcuri naturale, unele incluse în patrimoniul biologic al Terrei şi având un dublu impact: cel de protecţie, dar şi cel turistic. e. Sarcini şi teme ce vor fi notate Studenţii vor avea ca sarcină elaborarea unei teme aferente modulului 2, legate de potenţialul turistic natural, şi utilizând informaţia din suportul de curs, din bibliografia obligatorie şi bibliografia opţională. Aceştia vor elabora: Potenţialul turistic al reliefului glaciar din România; apele minerale carbogazoase, clorosodice şi termale din România. Acestea vor fi comunicate la a doua întâlnire. Termenul de predare este 16.11.2009, termenul programat este anterior acestei date, iar verificarea se va realiza în 20.11.2009. Pe tot parcursul timpului scurs de la începutul anului, cursanţii vor menţine legătura cu titularul de curs şi tutorii, oferindu-se precizări şi recomandând bibliografie şi surse de informaţie existente. Se va comunica şi ponderea temei legate de modulul 2 la nota finală.

Page 66: Geografia Turismului in Romania

66

f. Bibliografie obligatorie pentru parcurgerea acestui modul

1. Ciangă, N. (1997), Turismul din Carpaţii Orientali. Studiu de Geografie umană,

Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca. 2. Berlescu Elena (1971), Staţiunile balneare de-a lungul timpului şi azi, Editura

Medicală, Bucureşti. 3. Ciangă, N. (2007), România. Geografia turismului, Presa Universitară Clujeană, cap.

I şi II, p. 15 – 34, Cluj-Napoca. 4. Cocean, P. (1997), Geografia turismului românesc, Editura Focul Viu, Cluj-Napoca. 5. Pricăjan, A. (1985), Substanţele minerale terapeutice din România, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti. 6. Teodoreanu Elena (1984), Bioclima staţiunilor balneoclimaterice din România,

Editura Sport-Turism, Bucureşti.

Page 67: Geografia Turismului in Romania

67

MODULUL 3

Potenţialul turistic antropic din România a. Scopul şi obiectivele modulului Scopul: prezentarea spre însuşire a componentelor celei de a doua părţi a potenţialului turistic din România legat de rezultatele activităţii, din preistorie, trecutul istoric şi până astăzi, a societăţii umane care a coabitat în spaţiul geografic al României. Acestea s-au concretizat într-o gamă variată de componente legate de civilizaţia materială şi cultură acumulate pe parcursul timpului. Ele contribuie la diversificarea şi conturarea, împreună cu potenţialul turistic natural, a unei oferte turistice complexe, originale şi atractive. Obiectivele: Sunt prezentate categorii distincte în funcţie de epoca istorică în care au fost edificate şi legate de condiţiile şi comunităţile implicate în realizarea lor. Se scot în evidenţă categoriile cu maxim impact, între care se impun obiective cu atracţie turistică, unicat şi originale incluse în patrimoniul mondial UNESCO.

b. Schema logică a modulului În cadrul acestuia sunt prezentate şi analizate:

• obiectivele cu funcţie turistică aparţinând epocii antice; • obiectivele turistice aparţinând Evului Mediu; • obiectivele turistice cultural-istorice din epoca modernă şi contemporană; • civilizaţia şi cultura tradiţională rurală.

c. Conţinut informaţional detaliat

1. Aspecte generale Componentele acestei categorii de obiective au intrat, treptat, în aria de interes turistic pe măsura manifestării tendinţei omului modern de a se cunoaşte pe sine prin cunoaşterea celor mai reprezentative realizări ale umanităţii, sau cele ale unor comunităţi, din cele mai vechi timpuri până astăzi. Este un reflex firesc, care marchează grupuri tot mai mari de persoane şi care determină astfel intrarea în circuitul cunoaşterii, prin turism, a unor noi destinaţii şi obiective, cărora li se adaugă şi calitatea de atractivitate turistică, care, deşi complementară sau derivată (faţă de funcţia sau destinaţia iniţială) poate deveni dominantă şi cu efecte benefice multiple. Intrarea în aria de interes şi apoi în circuitele turistice consacrate a, din ce în ce mai multe destinaţii, rezultante în timp ale civilizaţiei şi culturii, este marcantă în România încă din a doua parte a sec. al XIX-lea, când aşezăminte religioase şi unele localităţi devin puncte de interes pentru turismul de viligiatură elitist, care se contura şi marca şi prin acest aspect intrarea sigură a ţării în epoca modernă. Fenomenul se accentuează în perioada interbelică şi mai ales în ultima jumătate a secolului trecut, cu un dublu impact: intrarea în aria de interes a tot mai multor categorii de obiective antropice şi, implicarea unui tot mai mare număr de persoane aparţinând la categorii umane variate. Această componentă importantă a potenţialului turistic şi-a adus astfel o contribuţie esenţială la individualizarea turismului de masă, o altă caracteristică a timpurilor actuale.

Page 68: Geografia Turismului in Romania

68

Atractivitatea turistică a obiectivelor de natură antropică are o conotaţie complexă. În primul rând aceasta se impune mai ales prin componentele aparţinând timpurilor istorice, prin simbolistică determinând impactul emoţional pentru realizări ale trecutului care sunt tot atâtea jaloane în formarea civilizaţiei româneşti actuale. În al doilea rând obiectivele în sine reprezintă realizări efective cărora caracteristicile lor structurale (dimensiune şi material de construcţie utilizat, stil, formă, culoare, ornament) le atribuie calităţi precum unicitatea sau originalitatea, ineditul, toate rezultând fie din soluţii de edificare sau prezentare, fie acela de amplasare într-un context natural sau antropic care le evidenţiază valenţele. Un atribut deloc neglijabil este şi acela al vechimii, al apartenenţei la o anumită epocă social-istorică, deoarece este ştiută o altă trăsătură a omului modern, aceea de a găsi adeseori suport moral, în evadarea într-un trecut considerat, adeseori, ca ideal sau sursă de inspiraţie, creaţie, ori cunoaştere. Întregul ansamblu al obiectivelor de natură antropică alcătuiesc un potenţial valorificabil turistic în mod diferenţiat, ca intensitate sau modalitate şi ţine de civilizaţia materială, de cultură (de esenţă spirituală) realizate în mod treptat în condiţii social-istorice diferite, toate dând adevărata măsură a valorilor autentice ale societăţii.

2. Patrimoniul turistic cultural-istoric Cuprinde mai multe categorii de obiective grupate prin Legea nu. 41 / 1995 în: monumente şi situ-uri arheologice; monumente şi ansambluri de arhitectură; rezervaţii de arhitectură şi urbanism; clădiri, monumente şi ansambluri memoriale; monumente de artă plastică şi comemorativă; monumente tehnice; locuri istorice, parcuri şi grădini (Cândea Melinda şi colab., 2000, p. 102). Acestea, la rândul lor, se pot diferenţia prin poziţii şi amplasament, soluţii tehnice, amplasarea într-un anumit context, social-istoric, destinaţie iniţială, stare de conservare. Urmare a acestor caracteristici, obiectivul se poate impune prin impact istoric, efect estetic, încadrare sau integrare habituală într-un sit urban sau rural cu trăsături specifice, prin valoare de simbol. Conform acestei clasificări, există astăzi în România în jur de 22 000 monumente, peste 650 muzee, colecţii, case memoriale; peste 450 monumente şi ansambluri arhitectonice foarte valoroase; peste 140 monumente şi situri arheologice. Luând în considerare şi analizând obiectiv toate aceste criterii şi caracteristici, este necesară realizarea unei analize etapice (pe criteriul istoric-cronologic), deoarece trăsăturile şi valenţele se regăsesc şi sunt specifice categoriilor de obiective aparţinând unei anumite epoci istorice şi concentrate într-un spaţiu geografic determinat. De asemenea impactul emoţional şi interesul se leagă de un cumul de caracteristici ce acţionează asupra componentelor estetice şi cognoscibile ale persoanelor. 2.1. Vestigiile arheologice ce ţin de preistorie şi de civilizaţiile dacă şi romană. Datorită vechimii lor şi a gradului adeseori precar de conservare (datorită timpului scurs şi a evenimentelor social-istorice) acestea sunt în general mai slab reprezentate pe teritoriul României din punct de vedere al numărului. S-au păstrat, totuşi, vestigii care prezintă mai ales interes ştiinţific, pentru o categorie restrânsă de specialişti şi din care multe piese recoltate sunt adăpostite în muzee de profil. Dar valoarea simbolică a acestora are impact asupra conştiinţei colective. Urme de locuire preistorică din Neolitic sunt reprezentate cu deosebire de cultura Cucuteni, cu centrul în Moldova şi cu numeroase situri aparţinând aceleiaşi în sud-estul Transilvaniei la Ariuşd. Obiectele conservate sunt reprezentate prin cunoscuta ceramică de Cucuteni, incizată cu motive spirale. Aceleiaşi etape preistorice îi aparţin şi vestigiile de la Hamangia (Gânditorul), apoi Târpeşti, Petreşti şi Gumelniţa. Cultura de tip Cucuteni, cu ceramica-i caracteristică şi cu diferite faze de incizare a acesteia este intrată în patrimoniul istoric cultural universal. Obiectele aparţinând

Page 69: Geografia Turismului in Romania

69

acestei culturi constituie componente şi secţii importante ale unor muzee arheologice şi colecţii foarte bine apreciate. În Epoca fierului, în ultimul mileniu î. Hr., aceste vestigii sunt mai numeroase şi marchează spre sfârşitul ei civilizaţia daco-getică, concretizată prin cetăţi de pământ la Stânceşti, Baia, Cotnari (Dealul Cătălina), toate în Moldova, Tinosul, Zimnicea, Radovanu, în partea sudică. Civilizaţia geto-dacică desfăşurată între sec. V î. Hr. şi sec. I d. Hr. aparţine Culturii Latene. Vestigiile sunt numeroase, de mari dimensiuni şi reflectă nivelul de dezvoltare, structura şi organizarea socială, precum şi religia. Vestigiile cele mai importante sunt concentrate în Transilvania. În Munţii Orăştiei s-a dezvoltat centrul politic al Regatului lui Decebal (spre deosebire de Burebista, care avea capitala la Sucidava – Celei, în sudul ţării). Acesta era format dintr-un complex de cetăţi întărite, amplasate în jurul capitalei Sarmizegetusa Regia: Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie, ce formau o centură periferică. La acestea se adaugă alte cetăţi, precum cele de la Băniţa, Cugir, Căpâlna, Piatra Craivii (Apoulon), care realizau o a doua centură de cetăţi montane. Dimensiunea şi complexitatea acestor obiective l-au făcut pe Florus să concluzioneze: „Dacii montibus inhaerent”. Capitala regatului dac, pe lângă funcţia administrativă şi de apărare, mai avea şi importanta funcţie de centru religios dovedit de prezenţa sanctuarelor, altarelor şi a marelui calendar de andezit. În afară de acest nucleu au mai existat, pe un larg spaţiu, numeroase aşezări întărite de tip davă, răspândite atât în partea estică a ţării, lângă Piatra Neamţ la Bâtca Doamnei (Petrodava), apoi în partea sudică, Sucidava. De asemenea, cetăţi dacice descoperite la Brad (Sargidava), precum şi în localităţi cum ar fi Covasna, Jigodin, Barboşi, construite în sistemul tipic dacic de combinare în zidurile fortificaţiilor, a lemnului, rocii şi pământului. Pe harta lui Ptolemeu apăreau peste 40 de localităţi cu apelativul „dava”. În afară de aşezări, au fost descoperite tezaure din aur, care demonstrează nivelul şi posibilităţile de prelucrare a metalelor, în speţă a metalelor preţioase: astfel tezaurul de la Stânceşti, Cotnari (cu coiful de paradă), apoi cel de la Coţofeneşti şi nu în ultimul rând tezaurele în monezi de aur, acei Cosoni care sunt întâlniţi în marile muzee arheologice ale lumii. Vestigii aparţinând civilizaţiei şi culturii romane. După cucerirea Daciei şi instalarea stăpânirii romane, provincia Dacia Felix s-a dezvoltat după modelul instituit de romani în teritoriile ocupate: dezvoltarea unei dense reţele de oraşe (evoluând de la stadiul de vila la cel de municipium şi coloniae) şi aşezări rurale (Vicus), dezvoltate frecvent pe vetrele aşezărilor dacice preexistente. S-au dezvoltat în primul rând capitala provinciei Ulpia Traiana Sarmizegetusa Regia, amplasată în partea vestică a Depresiunii Haţeg, unde au fost construite numeroase temple (Liber Pater, Templul Augustalelor, Templul lui Silvanus), forumuri, precum şi edificii care adăposteau o populaţie de peste 15 000 locuitori. Reţeaua de oraşe s-a dezvoltat în special în lungul drumului roman ce pornea din Banat (de la Lederata), continuând cu Apulum, Potaissa, Napoca Porolissum, care formau o adevărată axă de dezvoltare a provinciei. Toate acestea dispuneau de construcţii importante. În două dintre acestea erau adăpostite legiunile a V-a Macedonica la Potaissa şi a XIII-a, Gemina la Apulum. Centura periferică urbană ce mărginea Apusenii servea şi exploatărilor complexe de metale din cadrul acestora, ei fiind cea mai importantă sursă de aur şi argint din cadrul Imperiului. Aceasta o dovedeşte dezvoltarea unui mare număr de aşezări cu funcţie predominant minieră, precum Alburnus Major (Roşia Montană), Ampelum (Zlatna). Teritoriul provinciei era apărat într-un sistem de castre romane care, odată edificate, deveneau şi nuclee pentru formarea de aşezări şi polarizare de populaţie (colonişti romani sau populaţie autohtonă). Aceste castre erau construcţii impresionante, cu o fizionomie şi funcţionalitate tipică, înglobând cantităţi mari de materiale. Multe dintre acestea s-au conservat, chiar dacă în timp au constituit pentru comunităţile umane de mai târziu surse de materiale de construcţie. Se remarca în primul rând aliniamentul de castre ce apăra marele drum imperial: Teregova, Tibiscum, Micia (Veţel), Apulum, Potaissa, Gilău, Bologa urma apoi aliniamentul de castre romane formând Limesul Nordic (Marghita, Porollissum – Moigrad, Bucium, Românaşi, Romita, Căşei, Ilişua,

Page 70: Geografia Turismului in Romania

70

Orheiu Bistriţei); Limesul Estic al cărui castru extrem era Angustia (Breţcu); Limesul Transalutan, pornind de la Turnu Măgurele, continuând cu Bivolari (Arutella), Romula-Malva, continuând prin Defileul Oltului până în Transilvania (castrele de la Câineni, Boiţa, Racoviţă); Limesul Danubian, pornind de la Dierna-Orşova, Drobeta şi continuând, iniţial pe partea stângă a Dunării cu transfer pe malul drept după părăsirea Daciei. Cele mai mari castre erau cele care adăposteau cele două legiuni romane, cel de la Apulum, de peste 30 ha şi cel de la Potaissa, de 23 ha. În afară de aceste vestigii au mai fost descoperite ferme romane – Vila Rustica (Chinteni, Aiton) reprezentative pentru sistemul de organizare şi de exploatare a pământului; resturi ale cunoscutului pod roman de la Drobeta, construit de Apolodor din Damasc în anul 105 d. Hr., segmente din drumul roman (Aiton şi Munţii Bârgău), care a dovedit sistemul de construcţie al vestitelor drumuri – Via romanae. Pe lângă acestea, un monument care marchează un moment important al istoriei daco-romane este cel de la Adamclisi – Trophaeum Traiani, dedicat victoriilor romane ale Împăratului Traian din Dobrogea şi ridicat în anii 108-109. Vestigii aparţinând civilizaţiei şi culturii Greciei antice sunt reprezentate de urmele oraşelor porturi de la Marea Neagră, colonizate în special de oraşul-stat Milet din Asia Mică, Histria, Tomis (Constanţa), Callatis (Mangalia), bine conservate şi dovedind legăturile existente între coloniile greceşti de la Pontus Euxin şi populaţia getică din Dobrogea.

Tema de reflecţie nr. 1: Evidenţiaţi şi explicaţi diferenţierea de conservare şi de repartiţie geografică şi tipuri legate de vestigii antice aparţinând civilizaţiilor greacă, dacă şi romană

2.2. Obiectivele istorico-culturale din Evul Mediu Evul Mediu s-a desfăşurat pe aproape un mileniu şi a fost decalat din cauza unor condiţii istorice specifice, comparativ cu Europa Centrală şi Occidentală. A fost o perioadă frământată, cu o mare labilitate politică şi socială, determinată pe de o parte de invazia mongolă din 1241, de dezvoltarea feudală a voievodalelor din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească şi impactul acestora cu marile puteri în extindere spaţială în momente istorice, în detrimentul voievodatelor româneşti (Imperiul Otoman, Imperiul Rus, Imperiul Habsburgic). Ca urmare a tuturor acestor condiţii, la care s-au adăugat componenta religioasă-creştină, adeseori cu tendinţă divergentă, au condus la o diversitate a individualizării materiale şi a acesteia. 2.2.1. Obiective cu caracter strategic din Evul Mediu. Acestea, datorită condiţiilor istorice şi sociale amintite, au avut un rol important în protejarea teritoriului de sub jurisdicţia acestora, precum şi au stimulat dezvoltarea în interiorul acestora sau în jurul lor a unor aşezări. Între secolele IV şi XVIII s-au impus din acest punct de vedere cetăţile, având în primul rol de apărare, dar care în timp, protejând oraşele feudale, au contribuit la dezvoltarea unor habitate specifice. În funcţie de vechimea acestora, de factorii care au condus la edificarea lor (puterile centrale voevodale, nobilimea locală sau comunităţile), acestea se diferenţiază ca şi monumentalitate, extensiune şi fizionomie. În primul rând se remarcă cetăţile anterioare cuceririi maghiare şi care în prezent sunt marcate de vestigii mai mult sau mai puţin conservate, devenite azi şantiere arheologice: Biharia (reşedinţa voievodului Menumorud), Dăbâca (în Podişul Someşan, reşedinţa voievodului Gelu) sau Cetatea Colţ (reşedinţă a cnezilor români din Haţeg). Urmează cetăţi mult mai bine conservate, construite începând din secolul XIII, adeseori pe amplasamentul unor cetăţi anterioare, distruse în timpul invaziei tătare: Tăuţi, Vurpăr, Sibişel, Deva, Gârbova, Turnu Roşu, Rupea, Feldioara, Colţeşti (Trascău), Bologa, Şiria, Ineu, Chioar, Ciceu. Multe dintre acestea sunt într-o stare de conservare precară, ca martori ai unor timpuri trecute.

Page 71: Geografia Turismului in Romania

71

Din secolul XIV se dezvoltă oraşele cetăţi cu fortificaţii periferice, de multe ori cu mai multe rânduri de ziduri, care au favorizat dezvoltarea unor activităţi manufacturiere şi au stimulat dezvoltarea urbană. În această categorie se impun cu deosebire burgurile feudale edificate de coloniştii saşi în Transilvania (Siebenbürgen): Braşov, Sibiu, Sebeş, Mediaş, Sighişoara, Bistriţa, Reghin, dar şi alte oraşe întărite cu cetăţi, cum sunt: Cluj, Târgu Mureş, Făgăraş, a cărei cetate a fost mult timp reşedinţă a domnitorilor din Ţara Românească etc. Dintre acestea, foarte bine conservată este în primul rând Sighişoara, una dintre puţinele cetăţi feudale şi astăzi locuită şi având o funcţionalitate diversă. Este mai veche decât sec. XIII, iniţiată în 1191 şi unde cele 23 de bresle au construit zidul lung, întărit cu 14 turnuri, dintre care astăzi se conservă doar nouă. Între acestea se remarcă în zilele noastre turnul cu ceas ce adăposteşte şi Muzeul de Istorie al oraşului, casa lui Vlad Dracul precum şi pasajul acoperit de acees în partea superioară a cetăţii. Sibiul mai are prezente astăzi ziduri incluzând mai multe bastioane, precum al Sfatului, Arhebuzierilor, Olarilor, completate în secolele XIV, XVI; Mediaşul cu bastioanele Făurarilor şi Cojocarilor, Sebeşul cu Turnul Studentululi; Baia Mare, cu Turnul lui Ştefan, Turnul Măcelarilor. În sec. XVII pe vechi aliniamente de cetăţi au fost construite cetăţi stelare în sistem Vauban, mai ales în partea vestică (Timişoara, Arad, Oradea) precum şi în partea central-sudică a Transilvaniei, la Alba Iulia. Toate acestea sunt bine conservate, construite din cărămidă, având mai multe şiruri de fortificaţii şi protejând în interior clădiri ale instituţiilor administrative la vremea respectivă. Sistemul de cetăţi Vauban a reprezentat pe vremea respectivă o inovaţie în domeniul fortificaţiilor, menite să reziste artileriei ce s-a impus din ce în ce mai mult la asediul lor. O categorie interesantă de fortificaţii o reprezentau cetăţile ţărăneşti din jumătatea sudică a Depresiunii Transilvaniei şi din Depresiunea Braşov şi care aveau menirea de a apăra comunităţile germane, săseşti de frecventele incursiuni otomane şi tătăreşti din sec. XV-XVII. Se remarcă în acest sens cetăţile Prejner, Râşnov, Ghimbav, Câlnic, Slimnic, Săsciori În Moldova, fortificaţiile au fost realizate începând din secolul XIV. Acestea au fost fie cetăţi voievodale, care au condus la dezvoltarea unor oraşe, precum Suceava, Târgu Neamţ, fie a avut rol de apărare la graniţa de est a Moldovei cum sunt cetăţile Orhei, Soroca, Tighina, Cetatea Albă. Unele dintre acestea au fost distruse din ordinul sultanilor turci (Suceava, Târgu Neamţ) în secolul al XVI-lea. În Ţara Românească, cetăţile au fost realizate în timp pornind de la nord spre sud, şi care coincide cu direcţia de deplasare a capitalelor voievodatului (Câmpulung, Curtea de Argeş, Târgovişte, Bucureşti). Între acestea se impun Cetatea Poienari, pe Argeş, Podul Dâmboviţei, Cetăţeni, menite să apere hotarul nordic de penetraţie maghiară; pentru ca apoi să se construiască cetăţi în lungul Dunării (Corabia, Turnu Măgurele, Giurgiu, Brăila) pentru a preîntâmpina expediţiile otomane. Unele dintre acestea au devenit mai târziu însă raiale turceşti (Brăila). Castelele întărite au fost construite de voievozi feudali sau ordine religioase, şi aveau menirea de apărare a unor domenii (castelul Hunedoara, care a aparţinut lui Iancu de Hunedoara) sau castelul Bran, întărit de graniţă şi vamă între Transilvania şi Ţara Românească. Acestea din urmă au fost construite în sec. XIII de teutoni, fiind ulterior preluat de Regalitatea maghiară şi apoi intrând în jurisdicţia comunităţii săseşti a Braşovului. Palate şi reşedinţe voievodale, nobiliare. Acestea au fost realizate începând din sec. XVIII şi sc. XIX. Acestea au avut rol frecvent de reşedinţe de vară sau au fost parcuri de vânătoare. Se impun prin stil, amploare, precum şi prin obiectele adăpostite şi nu în ultimul rând prin parcurile vaste edificate în jurul acestora. Cele mai reprezentative se leagă de mari nobili şi boieri, precum şi de principi care şi-au impus punctul de vedere în privinţa stilului grandorii construcţiei, structurii şi funcţiei acesteia. Unele dintre aceste obiective sunt reşedinţe amplasate pe moşii, altele se găsesc în oraşe importante, la periferia capitalelor sau în regiuni cu peisaje geografice şi poziţii ce favorizau astfel de edificii.

Page 72: Geografia Turismului in Romania

72

Într-o primă categorie se remarcă castelele de la Lăzarea, Bonţida,Arcalia, Jibou, Crs lânga Sighişoara, sau castelul de la Ruginoasa, aparţinând voievodului Unirii Alexandru Ioan Cuza; apoi pentru a doua situaţie se remarcă castelul Banfi din Cluj-Napoca, Palatul Principilor din Alba Iulia, reşedinţa guvernatorului Samuel Bruckental din Sibiu şi palatul baroc din Oradea (actualul sediu al Muzeului Ţării Crişurilor), casa Zapolya din Sebeş; palatele domneşti de la Stoeneşti, Potlogi, Mogoşoaia (construite de Constantin Brâncoveanu), iar în a treia categorie complexul de palate realizate la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX (Peleş, Pelişor, Foişor, amplasate la poalele Bucegilor, în apropierea mănăstirii Sinaia, şi care au contribuit la naşterea şi dezvoltarea staţiunii Sinaia. În aceeaşi categorie, pot fi încadrate şi curţile domneşti din vechile capitale feudale (Suceava, Târgovişte-Palatul Domnesc, Curtea de Argeş, Bucureşti – Curtea Veche). Se remarcă şi castelele care au funcţia de pavilioane de vânătoare, în sec. XX preluând amenajări mult mai vechi: Săvârşin, în jud. Arad, Gurghiu şi Lăpuşna, în judeţul Mureş. De o factură aparte sunt culele reşedinţe boiereşti din Ţara Românească, având arhitectură pătrată, cu curte interioară, având şi rol de apărare. Cele mai multe sunt concentrate în Podişul Getic, mai ales în zona Vâlcei (culele Măldăreşti, Cernăteşti, Izvoranu) şi Gorjului ( Curtişoara), precum şi alte câteva zeci aflate într-o stare de conservare precară. Acest tip de construcţii mai este întâlnit şi la est de Olt, purtând numele de conac (Văcăreşti, Goleşti).

Tema de reflecţie nr. 2: Explicaţi rolul şi diversitatea obiectivelor strategice în Evul Mediu, în apărarea statelor feudale din spaţiul românesc 2.2.2. Obiective culturale religioase Acestea au o mare valoare arhitectonică şi mai ales simbolică, deoarece au reprezentat focarele de cultură şi de conservare a religiei. Construite în diferite epoci, au marcat evoluţia social-istorică, ecumenică sau culturală reflectând diferitele tendinţe din perioada respectivă, precum şi influenţe. Deşi unele vechi de peste 7 secole, cea mai mare parte dintre acestea sunt bine conservate şi au servit idealurilor unor comunităţi umane apartenente ortodoxismului, creştinismului occidental romano-catolic, sau celui aparţinând Reformei. Pe lângă importanţa simbolică, obiectivele religioase reflectă unitar şi evoluţia stilurilor în construcţiile religioase, acestea suferind numeroase imfluenţe. Adeseori prin asimilarea unor componente stilistice consacrate şi adaptarea lor la specificul autohton, s-au născut adevărate stiluri originale. Importanţa lor turistică, ca funcţie derivată, creşte în ultimele decenii, pe măsura introducerii acestora în circuite naţionale şi internaţionale ale cunoaşterii. La o analiză comparativă din punct de vedere al vechimii, a funcţiilor, dar mai ales a stilurilor în care au fost realizate, se poate face o diferenţiere în mai multe categorii de aşezăminte religioase. Din punctul de vedere al rangului ecleziastic şi al modului de funcţionare, acestea sunt catedrale, biserici, mănăstiri şi schituri. Biserici foarte vechi din Transilvania, influenţate în momentul construcţiei de stilul romanic au adăugate adeseori influenţe autohtone. Biserica din Densuş poate fi considerată una dintre cele mai vechi şi originale edificii religoase creştine din România şi din Europa. Materialul utilizat provine dintr-un castru roman din apropiere sau chiar din cel adus de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa Regia. Dovadă în sprijinul acestei afirmaţii sunt blocurile de rocă fasonată pe care se găsesc inscripţii romane. Unicitatea sa constă atât din integrarea materialului constructiv preexistent, cât şi al stilului. Astfel, în contraforturile exterioare sunt incluse coloane de templu roman, amvonul este sprijinit de patru stâlpi, care provin din altare romane de cult; turla, dreptunghiulară în partea inferioară, trece treptat în partea de sus în prismă triunghiulară. S-au conservat şi secţiuni de pictură murală interioară de influenţă bizantină mult mai vechi de sec. XV. Alături de aceasta mai există şi alte obiective

Page 73: Geografia Turismului in Romania

73

religioase foarte vechi şi anume cea de la Cârţişoara, în Depresiunea Făgăraş considerată cea mai veche bazilică în stil romanic din Transilvania ridicată din ordinul cistercienilor, urmează bazilica în stil romanic de la Herina (jud. Bistriţa), biserică turn triplu etajată din sec. XIII. De asemenea catedrala romano-catolică din Alba Iulia veche din sec. XII, considerată cel mai important monument religios în stil romanic din Transilvania, având adăugată ulterior şi componente gotice (portalul gotic şi frescene din sec. XVI). Acest monument a fost ridicat pe o construcţie romană, transformată apoi în biserică, posibil în sec. IX. În cadrul acesteia, ca şi elemente ce sporesc valoarea arhitectonică istorică şi artistică, sunt: mormântul lui Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei şi regent al Ungariei, precum şi uriaşa orgă cu 2 209 tuburi, instalată în a doua parte a sec. XIX. O categorie aparte de edificii religioase o reprezintă bisericile catedrale în stil gotic, influenţă a goticului târziu din sec. XIV până în sec. XVI din Europa Occidentală. Principalele caracteristici ale acestuia se manifestă în toate cazurile: turnurile foarte înalte şi ascuţite, navele foarte zvelte, cu tavanele sprijinite de inervaţii concentrice, prezenţa vitraliilor cu subiecte religioase, lipsa ornamentelor în interior, ceea ce le oferă o ambianţă sobră, prezenţa contraforturilor de sprijin în partea externă. Dintre acestea se remarcă Biserica Neagră din Braşov, considerată cea mai mare catedrală gotică din România, dispunând de toate caracteristicile stilului şi având de asemenea o mare orgă şi o colecţie valoroasă de covoare. Acesteia i se adaugă bisericile Sfântu Bartolomeu şi mai ales Sfântu Nicolae din Şchei, ambele din secolul al XIII-lea. În Cluj-Napoca se impune biserica Sfântu Mihail construită între 1349-1480, precum şi biserica gotică fără turn. Alte biserici gotice sunt în Sibiu, Sighişoara, Târgu Mureş, Miercurea Ciuc, Şumuleu din apropierea acestei localităţi, Lăzarea ,Ditrău .

Bisericile din Moldova şi Ţara Românească se remarcă nu atât prin dimensiuni, cât mai ales prin unitatea compoziţiei, prin armonia între dimensiuni, prin influenţe, mai ales bizantine, precum şi prin pictură murală interioară sau exterioară ( fresc[ mural[. Acestea au avut un rol important după secolul XV, atât pe plan cultural, cât şi istoric. Multe dintre ele sunt ctitorii voievodale şi în perioada lui Ştefan cel Mare au reprezentat tot atâtea marcări ale războaielor şi victoriilor sale. În Moldova se impune în primul rând la Rădăuţi biserica Bogdana, ctitoria Muşatinilor şi necropolă a multora dintre acestea. Este considerată cea mai veche construcţie medievală de zid din Moldova. La Suceava, vechea capitală a Moldovei, în cadrul celor câteva zeci de biserici, se remarcă bisericile Mirăuţi, Sfântu Gheorghe, Sfântu Dumitru (ultimele două construite în sec. XVI), Zamca. La Iaşi, ultima capitală a Moldovei, oraşul cu cele mai multe biserici, se remarcă în primul rând biserica Trei Ierarhi, ctitorită de Vasile Lupu în sec. XVI, originală prin stil, prin decoraţia exterioară, valoroasă pentru pictura interioară şi mai ales pentru faptul că adăposteşte mormintele ctitorului Vasile Lupu şi ale familiei sale, al lui Dimitrie Cantemir şi al voievodului Unirii Alexandru Ioan Cuza. La acestea se adaugă biserica Golia, Sfântu Nicolae cel Nou, dar şi bisericile fortificate având rol de apărare a Iaşului (Cetăţuia, Galata). În afară de acestea, mai există biserici reprezentative, ctitorii voievodale în localităţi mai mici, unele dintre ele fiind curţi domneşti: Hârlău, Probota. În sudul ţării au fost construite începând din sec. XV, în Bucureşti, numeroase biserici cum sunt Radu Vodă, Mihai Vodă, Antim, Curtea Veche, Stratopoleos, Sfântu Gheorghe Nou. Concentrări de monumente religioase mai există în fostele capitale Târgovişte, Curtea de Argeş (Biserica Domnească), Câmpulung sau în capitala Băniei – Craiova – şi în alte oraşe. În oraşele Transilvaniei, astfel de monumente există concentrate în oraşele din partea vestică a ţării, Timişoara, Arad, Oradea (cea mai reprezentativă catedrală barocă din Transilvania) Satu Mare, Alba Iulia, Sibiu, Târgu Mureş, Braşov (Sfântu Bartolomeu, sau Sf. Nicolae din Schei). De o mare importanţă, mai ales pentru valoarea lor de simbol şi cu deosebire pentru că serveau colectivităţi numeroase, au fost şi sunt catedralele metropolitane, precum cea romano-catolică din Alba Iulia, dar şi cele ortodoxe din Cluj, Alba Iulia (Catedrala Întregirii Neamului),

Page 74: Geografia Turismului in Romania

74

construită între 1921-1933, construită în stil bizantin şi pictată de Camil Ressu, Atanasie Demian şi Catul Bogdan, apoi cele din Cluj-Napoca, Târgu Mureş (toate trei construite în perioada interbelică), Catedrala din Oradea, cea mai reprezentativă pentru barocul transilvan sau Mitropolia Moldovei, pictată de Gheorghe Tătărăscu şi mai ales Patriarhia Română din Bucureşti, ambele în stil bizantin. Mănăstirile sunt aşezări monastice cu organizare şi funcţii complexe, având în componenţă pe lângă bisericile ctitorite de voievozi şi mari boieri, spaţii de habitat elementar (chilii, populate tot timpul de monahi, călugări şi călugăriţe); ateliere manufacturiere şi chiar proprietăţi funciare. Trebuie evidenţiat faptul că până la secularizarea averilor mănăstireşti din 1864, acestea deţineau întinse terenuri agricole şi păduri care le-au permis să ducă o bogată viaţă monahală, sprijinind pe de altă parte şi tipărirea de cărţi. Numeroase mănăstiri au astăzi muzee în care sunt prezentate toate aceste realizări şi de asemenea este relevată istoria mănăstirii şi regiunii. Se constată o grupare a mănăstirilor în anumite areale geografice, aceasta depinzând şi de poziţia geografică la contactul cu unităţile colinare şi de munte. Cea mai reprezentativă concentrare de mănăstiri se găseşte în nordul Moldovei, la contactul Podişului Moldovei cu regiunea montană a Carpaţilor Orientali. Acestea au fost construite în sec. XV, XVI, în perioada de maximă înflorire a statului feudal Moldova şi prin ansamblurile construite, stilul bisericilor, picturile murale externe, mai ales, dar şi ca urmare a păstrării unei efervescenţe culturale au concretizat o autentică renaştere moldovenească. Se remarcă în primul rând cele cinci biserici cu picturi (frescă) murală cu temă religioasă şi anume: Voroneţ, Humor, Vatra Moldoviţei, Suceviţa, Arbore, apoi celelalte mănăstiri, ctitorii voievodale, Putna, ctitoria lui Ştefan cel Mare, Râşca şi Slatina, ctitorie a lui Alexandru Lăpuşneanu şi Dragomirna, la nord de Suceava. În prima categorie, Mănăstirea Voroneţ se detaşează prin stilul arhitectural, dar mai ales prin pictura murală externă, fiind supranumită „Capela Sixtină a Orientului”. Pictura bisericii mănăstirii se remarcă prin compoziţie, tematică, prin calitatea execuţiei (Cocean P., pag. 76, 1997) şi mai ales prin predominanţa „Albastrului de Voroneţ”. Mănăstirea a fost ctitorită de Ştefan cel Mare. Mănăstirea Humor, ctitorie a logofătului Tănase Bubuioc, nu are turlă, iar pictura cu tematică religioasă este dominată de culoarea roşu intens. Mănăstirea Moldoviţa, ctitorită de Petru Rareş, se remarcă prin aceleaşi trăsături arhitectonice şi artistice, având şi o puternică incintă întărită.

Mănăstirea Suceviţa reprezintă practic cea mai impozantă aşezare monahală din cele prezentate până acum, este ctitoria fraţilor Ieremia şi Simion Movilă. Frescele murale, cu tematică religioasă asemănătoare cu cele anterioare sunt prezentate într-o manieră mai aparte, iar culoarea dominantă este verdele. Pe lângă temele mari reluate în celelalte biserici, se adaugă aici o temă originală, „Scara Virtuţilor”. Zidul de incintă este masiv şi întărit cu turnuri pătrate şi conice.

Biserica Arbore întregeşte complexul mănăstirilor cu biserici pictate din nordul Moldovei, a fost construită de Luca Arbore, portarul Sucevei, şi este singura fără incintă întărită.

În extremitatea nordică este Mănăstirea Putna, construită şi ctitorită de Ştefan cel Mare. Ea a fost realizată între 1466-1469 şi adăposteşte mormântul domnitorului. Biserica este adăpostită de asemenea cu un zid de incintă.

Mănăstirea Dragomirna, construită la începutul sec. XVII, în timpul Mitropolitului Moldovei, Atanasie Grimca, se remarcă prin stilul construcţiei şi mai ales prin zidurile puternice ale incintei. Fiind amplasată în apropiere de Suceava, ea putea oferi adăpost pentru locuitorii acesteia, după ce cetatea a fost distrusă.

- În zona Neamţului există o a doua concentrare de mănăstiri. Mănăstirea Neamţ este cea mai veche din Moldova, sec. XIV, construită pe timpul lui Alexandru cel Bun. A reprezentat un important centru de cultură feudală moldovenească, aici funcţionând o tiparniţă şi o şcoală de grămătici.

Page 75: Geografia Turismului in Romania

75

Agapia, construită în prima parte a sec. XVII, a fost pictată în interior, spre sfârşitul anilor ’80 ai secolului XIX de Nicolae Grigorescu. Mănăstirea Văratec a fost construită în secolul XVIII, iar Mănăstirea Secu datează cam din aceeaşi perioadă. Toate mănăstirile din zona Neamţului beneficiază şi de un peisaj geografic deosebit, având în apropiere Cetatea Neamţului, localitatea Târgu Neamţ şi aşezările rurale cu vechi tradiţii răzeşeşti. Acest grup de mănăstiri este completat către zona montană cu alte aşezăminte monahale, Sihăstria, Sihlea, precum şi cele de la Valea Bistriţei (Bistriţa, Bisericani, Pângăraţi).

Aliniamentul în mănăstiri este continuat în zona curburii cu Mănăstirea Caşin, Mănăstirile Soveja, Viforâta; Cheia şi Suzana, pe Valea Teleajenului; Mănăstirea Sinaia, construită la sfârşitul secolului XVII de Mihai Cantacuzino.

În apropierea fostei capitale a Ţării Româneşti, Târgovişte, se găseşte şi Mănăstirea Dealului, care se leagă istoric şi de domnia lui Mihai Viteazul.

În Subcarpaţii Argeşului se detaşează Mănăstirea Curtea de Argeş, terminată în 1526 şi ctitorită de Neagoe Basarab. Aceasta se distinge prin stilul arhitectonic specific, cu cele patru turle ,câte două egale ca mărime cele mici cu o canelură oblică originală aşezate în T, prin faptul că adăposteşte mormintele primilor regi ai României, Carol I şi Regina Elisabeta, precum şi ale Regelui Ferdinand şi Regina Maria şi după anul 2000 al lui Carol al II-lea.

Legenda (mitul) Meşterului Manole stă la baza unei întregi literaturi şi filozofii legate de spiritul constructiv al poporului român, dar şi reversul acestuia.

În Subcarpaţii Vâlcei şi Oltului se distinge o altă mare grupare de aşezăminte monastice, comparativă ca semnificaţie pentru Ţara Românească ca gruparea de Mănăstiri din nordul Moldovei. Se detaşează aici în primul rând Mănăstirea Cozia, construită la sfârşitul sec. XIV de către Mircea cel Bătrân cu o compoziţie arhitecturală interesantă şi cu o pictură interioară conservată, care câştigă şi prin poziţia de intrare în Defileul Oltului spre zona montană.

Mănăstirea Hurez poate fi considerată una dintre construcţiile religioase reprezentative ale feudalităţii din Ţara Românească, împreună cu Cozia. A fost ctitorită de Constantin Brâncoveanu, fiind considerată ca unul dintre cele mai importante monumente de artă brâncovenească din România. Sub aspectul stilului arhitectonic, se constată o compoziţie relativ eterogenă, cu o îmbinare de stiluri bizantin, renascentist şi baroc, la care se adaugă influenţele locale individualizate în arcadele susţinute de coloane decorate. Pictura originală a fost recent restaurată, inclusiv galeria portretelor. Catapeteasma, realizată din lemn de tei este aurită. Dispune de asemenea şi candele, candelabre şi alte odoare bisericeşti, toate formând un tezaur unic. Are o colecţie bogată de artă bisericească şi o bibliotecă valoroasă de câteva mii de volume.

În tot spaţiul dintre Olt şi Jiu există cea mai puternică concentrare de aşezăminte monastice din România: Mănăstirea Turnu, care se aseamănă cu Cozia Veche, Mănăstirea Stânişoara, Mănăstirea Frăsinei, Mănăstirea Govora, Mănăstirea Surpatele, Mănăstirea Bistriţa, Mănăstirea Arnota, ctitorită de Matei Basarab, Mănăstirea Polovraci şi o mulţime de schituri.

O altă concentrare de mănăstiri în partea sudică a ţării o formează cele din jurul Bucureştiului şi anume Cernica, Pasărea, Snagov, Plumbuita, apoi Căldăruşani.

În Transilvania, viaţa monahală ortodoxă a evoluat în condiţii social-istorice diferite faţă de Moldova şi Ţara Românească, din cauza unor lungi perioade de restrictivitate şi chiar momente când numeroase biserici au fost distruse. S-au menţinut câteva mănăstiri cu mare impact în ortodoxismul românesc transilvan: Mănăstirea Râmeţ în judeţul Alba (sec. XIV), Mănăstirea Nicula (jud. Cluj), Mănăstirea Sâmbăta (sec. XVII) ctitorită de Constantin Brâncoveanu, Mănăstirea Rohia din Maramureş, construită în sec. XIX.

O altă formă de aşezăminte monahale o reprezentau schiturile, edificii de mici dimensiuni, adăpostind câţiva monahi şi aflate în poziţii greu accesibile, în special în zona de munte. Multe dintre acestea prezintă atractivitate prin literatura populară ce circulă vizavi de ele (chilia lui Daniil Sihastru, în apropiere de Mănăstirea Putna); datorită poziţiei, a picturilor realizate şi a unei vieţi

Page 76: Geografia Turismului in Romania

76

monahale ascetice (schitul Durău), pictat de Nicolae Tonizza şi ucenicii săi; altele pentru faptul că aici au făcut penitenţă personalităţi ale culturii româneşti (schitul Păltiniş, locul unde a locuit şi creat în ultimii ani Constantin Noica). Cele mai multe schituri sunt concentrate în regiunea de contact subcarpatică cu Carpaţii: schiturile Cetăţuia, Nifor, Dobruşa, în jud. Prahova; schitul Peştera de pe valea Ialomiţei sau schiturile numeroase de la vest de Olt (Ostrov, Jgheaburi, Iezeru, Pahomie, Pătrunsa).

Multe dintre catedrale, biserici şi mănăstiri, au devenit destinaţii cu ocazia unor sărbători religioase, cu dată calendaristică fixă, pentru pelerinaj, a cărui amploare creşte de la an la an. Astfel, sunt mănăstirile (Agapia, Văratec, Rohia, Sâmbăta, Horezu; Iaşul cu Mitropolia Sfânta Paraschiva (14 octombrie), bisericile Şumuleu de lângă Miercurea Ciuc, sau Radna-Lipova, pentru confesiunea catolică.

Bisericile din lemn Acestea reprezintă chintesenţa civilizaţiei multimilenare a lemnului, de o inspiraţie aparte şi

un rafinament estetic elevat. Sunt realizări tehnico-arhitecturale de excepţie, folosind în exclusivitate lemnul. Pe teritoriul României au fost recenzate un număr de 600 biserici din lemn.

Regiunea tipică pentru aceste monumente istorice şi de arhitectură o reprezintă Maramureşul cu un patrimoniu de câteva zeci de biserici din lemn, în cadrul cărora se manifestă influenţe reale ale goticului târziu, mai ales individualizat în turle. Acestea au fost edificate începând din sec. XIV (Ieud, Bârsana), construcţia lor continuând până în sec. XVIII. Bisericile din lemn sunt concentrate cu deosebire în Depresiunea Maramureş, dar au fost realizate şi în zona exterioară acestuia, pe versantul sudic al munţilor vulcanici.

În Depresiunea Maramureş, cele mai multe biserici sunt în bazinul Izei: Rona, Vadu Izei, Rozavlea, Bârsana, Şieu, Botiza, Ieud (cea mai veche biserică de lemn din Maramureş, atestată documentar în 1364), Bogdan Vodă (fosta Cuhea, capitala voievodului Bogdan I, devenit domnitorul Moldovei), Dragomireşti, Săliştea de Sus, Sârbi, Sat Şugatag; cu deosebire în partea superioară a acesteia, în bazinul Marei: Giuleşti, Hărniceşti, Deseşti, Budeşti, Călineşti, Brebu. În bazinul Vişeului, acestea sunt mai puţine şi există la Moisei, Borşa. Se remarcă complexul monastic nou de la Bârsana, care poate fi considerat prin originalitatea componenţei acestuia, şi mai ales prin biserica construită în cel mai autentic stil maramureşean, unul dintre cele mai originale din România. Turla bisericii de 56 m situează acest monument pe primul loc în ţară. Materialul folosit, lemn în exclusivitate, soluţiile tehnice de îmbinare ale componentelor, poziţia complexului accesibil prin drumul judeţean de pe Valea Izei îi va conferi în perspectivă postura de prim centru monastic din Maramureş şi o destinaţie de pelerinaj de primă importanţă. La acesta se adaugă complexul monastic Săpânţa-Peri a cărui biserică depăşeşte , prin înălţime şi stil tot ceea ce s-a realizat până acum în acest domeniu.

Pe lângă valoarea arhitecturală, aceste obiective adăpostesc şi colecţii de icoane, manuscrise foarte rare (Codicele de la Ieud, secolul XIV), picturi pe pânză.

În partea sudică a munţilor vulcanici se remarcă biserica de la Şurdeşti, a cărei turlă la 54 m înălţime o situează pe locul II între bisericile de lemn din România. În arealul periferic judeţului Maramureş, în Lăpuş şi Chioar, există de asemenea numeroase biserici de lemn, printre care se remarcă Rogoz, Cupşeni, Libotin, Săcălăşeni, Plopiş, ceva mai recente decât cele din Maramureş, edificate în sec. XVII şi XVIII.

Arealul cu biserici din lemn este extins în judeţul Sălaj cu bisericile de la Fildu de Sus, Creaca, Hida, Purcăreţ, Ileanda, Zimbor, Sânmihaiu Almaşului (sec. XVII-XVIII). Acestea nu lipsesc de asemenea din Munţii Apuseni, cu atât mai mult cu cât Ţara Moţilor este comparativ reprezentativă pentru civilizaţia lemnului, cu Maramureşul. Bisericile de lemn, cu o arhitectură uşor diferită faţă de cea din Maramureş, sunt la Vidra, Ponorel, Lupşa, Gârda de Sus, precum şi în Beiuş, la Lazuri şi Rieni.

Page 77: Geografia Turismului in Romania

77

Arealul cu biserici de lemn îşi fac manifestată prezenţa şi în partea estică a Carpaţilor Orientali, la Bilbor, Broşteni, Târgu Ocna, dar şi în partea sudică a ţării, unde sunt în număr de câteva zeci. Aici se remarcă cea mai veche biserică de lemn din Tara Românească, la Mariţa-Funduri, în cadrul comunei Vaideeni, construită în 1532.

Bisericile din lemn cele mai reprezentative şi bine conservate vestigii ale civilizaţiei carpatice a lemnului, cu o arie de răspândire foarte mare, predominante în Carpaţi, dar şi în regiunea deluroasă periferică, reprezintă încă o dată un factor de continuitate, şi legătură intrinsecă. Bisericile întărite – fortificate (Kirchenbürgen) sunt caracteristice mai ales sudului Depresiunii Transilvaniei (Podişul Târnavelor, Depresiunii Sibiului, Depresiunii Făgăraşului) şi Depresiunii Braşov. Sunt opera comunităţilor germane (săseşti) din Transilvania şi au avut o dublă funcţionalitate, religioasă şi de apărare. Acestea reprezintă obiective dominante în cadrul habitatelor săseşti, având ca nucleu bisericile construite frecvent în stil gotic, la care se adaugă zidul de fortificaţie din jurul lor, desfăşurat adeseori pe mai multe aliniamente. Una dintre cele mai reprezentative este biserica fortificată din Biertani, înconjurată de trei rânduri de ziduri, reprezentând un bastion de apărare, alături de cetăţile Sighişoara şi Mediaş. Un timp îndelungat, aceasta a fost şi sediu de episcopie. Numeroase localităţi rurale din podişul Târnavelor s-au dezvoltat în jurul unor astfel de edificii, construite în intervalul sec. XIII-sec. XVI: Brătei, Dârlos, Moşna, Axente Sever, Şeica Mare, Agârbiciu, Mănărade, Saschiz, Cisnădioara, Valea Lungă, Seleuş, Şona, Şeica Mică (în arealul judeţelor Sibiu, Alba şi Mureş). În Depresiunea Braşov, acestea sunt prezente la Feldioara, Codlea, Hărman (jud. Braşov), Haita Mare, Ghelinţa, Ilieni (jud. Covasna). Se remarcă atât pentru simbolistica religioasă, cât şi pentru valoarea arhitecturală a edificiilor şi colecţii adăpostite, obiective religioase aparţinând şi altor comunităţi şi confesiuni mai puţin numeroase, dar prezente în „peisajul” construcţiilor religioase: edificii aparţinând comunităţii musulmane, turco-tătare – moschei ce se impun prin arhitectură şi mai ales prin turnurile-minaret (Constanţa, Mangalia, Babadag); bisericile armeneşti (din Bucureşti, Botoşani, Gheorgheni, Dumbrăveni, Gherla); templele mozaice aparţinând comunităţii evreieşti (Bucureşti, Cluj, Iaşi, etc.). 2.2.3. Complexele arhitectonice urbane se impun cu deosebire în cazul oraşelor cu o evoluţie îndelungată, multiseculară, în cadrul cărora s-au dezvoltat, în partea centrală a lor, edificii cu stiluri diferite, deci cu fizionomii variate, cu funcţionalitate iniţială diversă, toate incluse unor ansambluri care crează şi dau personalitate distinctă oraşelor respective. Se remarcă în acest sens sit-urile urbane „intramuros”, dezvoltate în interiorul cetăţilor medievale, al căror ziduri au fost conservate mai mult sau mai puţin şi unde edificiile amplasate în lungul unor reţele stradale care se mulează pe condiţii morfologice diferite, păstrează conservată ambianţa trecutului. În această categorie pot fi incluse în primul rând burgurile transilvane (Braşov, Sibiu, Sebeş, Sighişoara, Mediaş, Bistriţa, Cluj-Napoca), în care sunt conservate areale întregi cu construcţii de epocă şi unde condiţiile locale de relief şi reţeaua hidrografică au impus structura şi textura şi fizionomia de oraşe feudale.

În partea vestică, oraşele de câmpie, cu extensiune spaţială mult mai largă, au încă acele complexe habituale formate din obiective religioase, clădiri de epocă ce se înşiruie de o parte şi de alta a străzilor şi care, prin înfăţişare, amintesc încă de breslele atotprezente în Evul Mediu. În această categorie pot fi incluse oraşele Timişoara, Arad, Oradea, Satu Mare, dar şi Baia Mare.

În Moldova şi în Ţara Românească, condiţiile social-istorice, dar şi cele economice nu au permis dezvoltarea unor nuclee urbane, feudale, care să se detaşeze net de celelalte componente ale vetrelor dezvoltate în epoca modernă. Ca urmare, în jurul punctelor întărite (mai rar cetăţi), s-au dezvoltat zone cu funcţii administrative şi comerical-meşteşugăreşti.

Page 78: Geografia Turismului in Romania

78

Cu excepţia câtorva din oraşele din Moldova, care s-au dezvoltat lângă cetăţi voievodale şi curţi domneşti (Suceava, Târgu Neamţ, Roman) sau în Ţara Românească (Târgovişte), celelalte erau „oraşe deschise” a căror extensiune nu a fost încorsetată de ziduri de apărare.

S-au dezvoltat şi aici zone şi străzi cu activităţi specifice, comerciale sau meşteşugăreşti, şi care dădeau notă dominantă oraşului respectiv. Legat de acest specific, au evoluat zona Lipscaniului, Podul Mogoşoaiei şi Curtea Veche din Bucureşti; zona centrală, dezvoltată în jurul Palatului Domnesc de la Târgovişte; Iaşul, cu centrul istoric dominat de curtea Domnească, Palatul de cultură şi mai ales obiectivele religioase (Trei Ierarhi, Golia, Sfântu Nicolae cel Nou şi în sec. XIX Mitropolia Moldovei) din care unele, prin poziţia lor marginală, aveau rol de apărare şi au marcat în secolul XX extensiunea vetrei oraşului spre sud (Galata, Cetăţuia); Suceava, care s-a dezvoltat în jurul cetăţii construite de primul Muşatin.

Capitala Ţării Româneşti şi apoi capitala României, Bucureşti, a avut aceleaşi tendinţe de evoluţie urbană. Legat de funcţia sa politico-administrativă din Evul Mediu şi cea comercial meşteşugărească, se individualizează patrulaterul cuprins între Calea Victoriei, Bulevardul Unirii, Bulevardul Carol şi Dâmboviţa, în cadrul căruia se impune complexul Curtea Veche, zona Hanul lui Manuc şi mai ales zona comercială a Lipscaniului.

În afara acestui context general, au existat oraşe în care s-au dezvoltat complexe urbane, chiar dacă nu foarte mari, dar care prin modul de organizare şi aşezare în spaţiu răspundeau unor necesităţi meşteşugăreşti comerciale. Este cazul oraşului meşteşugăresc tipic Târgu Secuiesc, cu o parte centrală aproape circulară, din care se desprindeau peste 60 de străzi, unele în pasaj, fiecare cu specificul său meşteşugăresc. În aceeaşi situaţie este şi municipiul Bistriţa, personalizat în centrul său istoric şi prin aliniamentele de clădiri datând din feudalism şi epoca modernă, cu funcţii meşteşugăreşti şi comerciale, în cadrul cărora se individualizează Complexul Şugălete.

Tema de reflecţie nr. 3: Analizaţi şi explicaţi diferenţierile de stil arhitectonic, dimensiune şi funcţii ale obiectivelor religioase şi raportaţi-le la confesiunea religioasă apartenentă

2.2.4. Obiective culturale, cu funcţii turistice În această categorie sunt incluse categorii de edificii care se impun în primul rând prin

valoarea arhitectonică intrinsecă a construcţiilor, dar mai ales pentru funcţia de conservare, prin exponatele din cadrul lor, a unor componente de civilizaţie umană reflectând fie segmente de tip istoric, fie componente de civilizaţie şi cultură tradiţională rurală, fie personalităţi.

Muzeele şi colecţiile au profiluri foarte variate şi concentrează pe un spaţiu restrâns exponate reprezentative pentru specificul căruia le-au fost destinate. Rolul acestora este de colectare, restaurare, conservare, popularizare şi cunoaştere. Din acest punct de vedere se disting muzee complexe, cu un număr de secţiuni reflectând fiecare în parte un aspect caracteristic. În românia există peste 220 de muzee, dintre care peste 40 în Bucureşti, fiecare cu un fond bogat, valoros, aparţinând patrimoniului naţional, dar şi al celui universal.

a) Muzeele de artă adăpostesc exponate din domeniul picturii, sculpturii şi sunt organizate pe principiul apartenenţei la arta românească sau arta universală, în domeniile pictură, sculptură, muzică, literatură.

Muzeul de artă al României a fost iniţiat la jumătatea sec. XIX şi şi-a definitivat profilul şi conţinutul după 1950. Cuprinde, pe secţiuni, pictura autohtonă din epoca modernă, din sec. XVII, sec. XIX şi are în componenţă colecţii ale celor mai reprezentativi pictori şi sculpturi din acest interval (Barbu Iscovescu, C. Rosenthal, Gh. Tătărăscu, Teodor Aman, Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, Teodor Paladi etc.). Secţiunea pictură este completată cu mari sculptori ai secolului XX, Constantin Brâncuşi, C. Negrea, I. Jalea, I. Irimeascu, Vida Geza. La aceasta se adaugă galeria universală cu pictori aparţinând Renaşterii italiene (Tintoreto, G. Vasari, Carravagio)

Page 79: Geografia Turismului in Romania

79

ai picturii spaniole (El. Greco), flamande (Rembrand, Rubens) sau ai Impresionismului (Monet, Renoir, Daumier, Sisley, etc.).

Muzeul colecţiilor din Bucureşti reuneşte colecţii particulare (G. Oprescu, K. H. Zambacian, I. Iser, V. Eftimiu etc.), donate şi care cuprind opere de pictură şi sculptură autohtonă şi universală.

Muzeul Bruckental din Sibiu este adăpostit în Palatul baroc, fostul sediu al guvernatorului Transilvaniei Samuel Bruckental şi datează din 1790. Prin conţinutul colecţiilor, prin numărul de exponate (peste 1 milion), acesta este unul dintre cele mai cunoscute instituţii muzeale din România, atât pe plan intern cât şi pe plan internaţional.

Muzeul de artă din Cluj-Napoca, adăpostit în palatul baroc Banfi are colecţii importante ale pictorilor români, îndeosebi Aman, Grigorescu (donaţia Cioflec), Andreescu, dar şi colecţii de pictură universală.

Muzeul de artă din Iaşi este inclus muzeului complex cu numeroase secţiuni, adăpostit în cadrul palatului de cultură, construit în stil baroc la începutul secolului XX şi unde pe lângă colecţii din T. Aman, Grigorescu, Tonizza, sunt expuse şi picturi ale maeştrilor Veronese sau Murillo.

La acestea se adaugă muzeele de artă din Craiova (cu o colecţie valoroasă din sculpturile lui Constantin Brâncuşi), Muzeul de artă din Constanţa, Timişoara, etc.

b) Muzeele de istorie şi arheologie conservă prin exponate principalele mărturii ale trecutului la nivel naţional sau regional.

Muzeul Naţional de istorie a României din Bucureşti a fost reamplasat într-o construcţie impunătoare, edificată în ultima parte a secolului XIX. Este cel mai complet prin conţinut, secţiuni şi colecţii. Dintre exponatele ce prezintă cel mai mare interes, se remarcă copia pe secţiuni a Columnei lui Traian, apoi secţiunea tezaure, care grupează cele mai reprezentative vestigii arheologice, cu valoare ştiinţifică, dar şi efectivă prin metalul aur: tezaurele de la Moigrad, Cucuteni-Băiceni, tezaurul de la Pietroasa Cloşca cu puii de aur, recuperată din tezaurul trimis la Moscova în 1916 (Coiful de aur de la Coţofeneşti, Rytonul de la Poroina ş.a.).

Muzeul de Istorie şi Arheologie din Cluj-Napoca adăposteşte în special vestigiile arheologice din capitala Daciei Sarmizegetusa Regia, din capitala provinciei romane Ulpia Traiana, vestigii din oraşele antice romane ale provinciei Dacia Felix, obiecte legate de istoria medievală a Transilvaniei (colecţii de artă medievală şi o colecţie bogată de documente din perioada Evului Mediu din Transilvania).

Muzeul de Istorie al Moldovei, organizat la începutul secolului XIX, care se remarcă prin colecţia cuprinzând vestigii ale culturii Cucuteni, precum şi cele ale antichităţii dacice şi romane (Cocean P., p. 81-84,1997).

Muzeul de Istorie şi Arheologie din Constanţa, înfiinţat la sfârşitul sec. XIX se remarcă prin secţiunea de istorie antică, în cadrul căreia sunt expuse obiecte colectate în arealul dobrogean, legate de oraşele porturi greceşti, Histria, Tomis, Callatis; vestigii preistorice, între care se impune unicatul „Gânditorul de la Hamangia”.

Alte muzee cu profil istoric mai sunt: Muzeul de Arheologie de la Alba Iulia, Muzeul Ţării Crişurilor, dar şi muzee cu un profil mai aparte, cum sunt muzeele arhivelor statului şi Muzeul Militar Central din Bucureşti.

c) Muzeele etnografice dau o notă specifică muzeisticii româneşti, acestea conservând în incinte sau în spaţii deschise componente şi ansambluri legate de civilizaţia materială şi cultura spirituală a poporului român.

Se impun prin structura sintetică cele două muzee din Bucureşti, şi anume Muzeul Satului şi Muzeul Ţăranului Român.

Primul, iniţiat în perioada interbelică de sociologul Dimitrie Gusti, concentrează într-o incintă vastă, în aer liber, gospodării specifice tuturor regiunilor ţării.

La nivelul provinciilor istorice, se remarcă pentru Transilvania, cele trei muzee etnografice, cu secţiuni în aer liber. Muzeul Tehnicii Populare din Sibiu, amplasat în apropiere la Dumbrava

Page 80: Geografia Turismului in Romania

80

Sibiului şi înfiinţat în 1962. Acesta cuprinde un număr de câteva zeci de gospodării, specifice din Transilvania, amplasate într-o ambianţă apropiată de cea reală. De asemenea, are expuse peste 10 000 de exponate legate de activităţile tradiţionale (olărit, morărit, prelucrarea lemnului şi a textilelor, păstorit, etc.).

Muzeul etnografic al Transilvaniei îşi are sediul într-una din clădirile cu rezonanţă veche din secolul XVI, sediu al Dietei Transilvaniei până în 1856 şi locul în care s-a desfăşurat Procesul Memorandiştilor. A devenit muzeu în anul 1922, primul director al acestui fiind geograful etnograf Romulus Vuia. La colecţiile existente în cadrul acestuia se adaugă secţiunea în aer liber, cuprinzând atât gospodării ţărăneşti tipice pentru Transilvania, cât şi instalaţii de tehnică populară.

Muzeul etnografic al Maramureşului din Sighetul Marmaţiei cuprinde pe lângă instituţia propriu-zisă şi o secţiune în aer liber cu cele mai reprezentative tipuri de gospodării ţărăneşti din Maramureş, dintre care cea din 1611 se remarcă în primul rând prin stilul şi modalităţile de construcţie, şi în al doilea rând prin materialul de construcţie – realizat din stejari seculari (blăni de stejar, cu grosime de peste 1 m şi lungi de 10 m) a căror dimensiuni demonstrează vigurozitatea fondului forestier cu vechime la vremea aceea aproape milenară.

În afară de aceste muzee etnografice naţionale şi cu reflectare provincială, există un număr de câteva zeci de muzee şi colecţii etnografice săteşti, grupate în regiuni cu vechi tradiţii de viaţă rurală: în Munţii Apuseni (Muzeul Etnografic de la Lupşa, primul muzeu etnografic sătesc din ţară, înfiinţat de învăţătorul Pamfil Albu, în 1938 – 1939), Muzeul de la Rimetea, Muzeul de la Beliu. În zona Braşov (Bran, Fundata, Comana, Rupea), Buzău (Lopătari), zona Sibiului (Răşinari), zona Neamţ (Durău); sau muzee etnografice amplasate în oraşe mici, ce se găsesc în zone cu o civilizaţie şi cultură rurală originală, în Moldova de Nord (Rădăuţi, Gura Humorului), Subcarpaţii Curburii (Vălenii de Munte, Breaza) ş.a.

O categorie cu caracter exclusivist o reprezintă muzeele care prin tematică, conţinut şi cu implicarea unor colecţii particulare, provenite din donaţii, dau o notă aparte ansamblului de aşezăminte muzeale din România.

În această categorie pot fi incluse: Muzeul Ceasornicelor din Ploieşti, Muzeul Lingurilor de Lemn de la Gura Homorului, Muzeul Aurului din Brad sau Muzeul Viticulturii şi Pomiculturii din cadrul Complexului Muzeal Goleşti; Muzeul Chihlimbarului din satul Colţi, judeţul Buzău, Muzeul Sării din Slănic (jud. Prahova), Muzeul Trovanţilor, din apropiere de Ocnele Mari (jud. Vâlcea), sau Muzeul Vânătorii de la Posada-Prahova.

d) Muzeele ştiinţifice atrag atenţia unei categorii mai restrânse de persoane cu un anumit grad de pregătire, dar şi pentru categoria de populaţie tânără studioasă. În cadrul acestei categorii sunt cuprinse muzeele de ştiinţă şi tehnică (Muzeul de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, Muzeul de Antropologie, Muzeul Tehnic „Dimitrie Leonida”); grădini botanice care, în afară de valoarea ştiinţifică, se disting şi prin implicarea ca spaţii verzi amenajate în cadrul oraşelor (Cluj, Bucureşti, Iaşi, Jibou); grădinile zoologice (Bucureşti, Sibiu, Oradea, Târgu Mureş); acvariul „Ioan Borcea”, singurul de acest fel din România, cu sediul în Constanţa, în cadrul căruia sunt prezentate în biotop acvatic natural, speciile piscicole din Marea Neagră şi specii de peşti exotici.

e) Casele memoriale se constituie tot ca instituţii muzeistice de mai mică amploare, în cadrul cărora este conservată memoria unor personalităţi aparţinând istoriei şi culturii. În cadrul acestora, există secţiuni vizând prin exponate (cărţi, fotografii de familie, documente) principalele etape ale formării personalităţii şi cele mai reprezentative opere realizate de acestea.

Există câteva sute de case memoriale, dintre care se impun prin simboluri personalităţile evocate: Casa Memorială de la Ipoteşti, dedicată lui Mihai Eminescu, Casa Memorială de la Humuleşti – Ion Creangă, Casa (muzeul) Memorială de la Dorohoi – George Enescu, Casa Mihail Sadoveanu de la Iaşi (devenită sediul secţiunii literare a Academiei Române, Filiala Iaşi), Casa Memorială de la Fălticeni – Ion Irimescu, Casa Memorială de la Hobiţa – Constantin Brâncuşi.

Page 81: Geografia Turismului in Romania

81

f) Bibliotecile, adeseori situate în construcţii de o mare importanţă arhitectonică, adăpostesc fonduri valoroase, formate din manuscrise, tipărituri vechi, incunabule, documente păstrate în colecţii speciale, la care se adaugă fonduri de carte din cele mai diferite domenii, pentru uzul general.

Se detaşează în primul rând Biblioteca Naţională, Biblioteca Academiei şi bibliotecile filialelor acesteia; bibliotecile centrale universitare Bucureşti, Iaşi (Fundaţia), Cluj-Napoca, ale căror titluri şi volum de carte sunt dedicate documentării şi cercetării ştiinţifice academice şi universitare, dar şi pentru alţi solicitanţi.

Într-o categorie aparte intră biblioteci care îşi au originea în donaţiile unor mecenaţi care le-au oferit uzului public. În această categorie intră colecţia Hurmuzaki, apoi biblioteca Batianeum din Alba Iulia, care pe lângă celelalte colecţii, adăposteşte şi componente bibliofile de importanţă universală şi anume Codex Aureus (sec. XIII), Codex Burgundus (sec. XV) sau Cosmografia lui Ptolemeu realizată la sfârşitul secolului; Biblioteca Telechiana din Târgu Mureş cu peste 40 000 volume.

O categorie aparte, prin semnificaţia istorică şi impactul emoţional, o reprezintă monumentele istorice dedicate unor evenimente istorice cu impact deosebit asupra destinului ţării: Trophaeum Traiani (ridicat în 108 – 109 de către Împăratul Traian), Monumentul istoric de la Mărăşeşti, Monumentul istoric de la Andriaş – Câmpulung, complexele de la Lipova, Carei; crucea de pe Caraiman, complexul statuar de la Moisei; sau realizări artistice de excepţie care au marcat evoluţia în domeniul artistic la nivel universal (Complexul statuar de la Târgu Jiu, realizat de Constantin Brâncuşi, cuprinzând Coloana Infinitului, Masa Tăcerii, Poarta Sărutului) La acestea se adaugă grupurile statuare, în special statuile ecvestre, integrate complexelor arhitectonice urbane şi dedicate unor personalităţi: Ştefan cel Mare (la Suceava, Iaşi, Vaslui), Mihai Viteazu (Bucureşti, Alba Iulia, Cluj-Napoca, Sfântu Gheorghe), Alexandru Ioan Cuza (Iaşi), Avram Iancu (Câmpeni), Matei Corvin (Cluj-Napoca).

Părţi integrate ale habitatului urban sunt şi parcurile integrate ambianţei oraşelor şi având un rol esenţial în definirea esteticii urbane a localităţilor, precum şi ca „plămâni verzi” ai oraşelor şi destinaţii cu caracter de destindere şi recreere. Aceste spaţii verzi au fost proiectate utilizând modele ale unor amenajări similare din marile oraşe europene şi care prin creşterea speciilor (mai ales arboricole) în timp, au devenit puncte de referinţă: Bucureşti (Cişmigiu, Herestrău, Floreasca, Tei), Iaşi (Copou, personalizat şi prin prezenţa Teiului lui Eminescu şi a statuilor din lungul Aleii Personalităţilor), Târgu Jiu (cu parcuri incluzând complexul Constantin Brâncuşi, Piteşti (Trivale), Craiova, Târgu Mureş, Timişoara (cu parcurile din lungul Canalului Bega.

2.2.5. Patrimoniul turistic aparţinând civilizaţiei şi culturii tradiţionale rurale Are o valoare materială şi spirituală care detaşează această categorie de potenţial, dând un

caracter de particularitate civilizaţiei şi culturii româneşti rurale. Comparativ cu o colecţie muzeală de profil, civilizaţia şi cultura populară este vie şi, încă, conservată, prezentând o putere de atracţie deosebită, în curbă ascendentă, tocmai în contextul bulversării şi suprasolicitărilor vieţii urbane.

Civilizaţia şi cultura tradiţională rurală a suferit şi ea în ultima jumătate de secol impactul lumii moderne, adăugându-se în plus efectele penetraţei dureroase în mediul rural a socializării agriculturii. Aceasta a condus (în zona de câmpie şi colinară) la desfiinţarea agriculturii tradiţionale, la desfiinţarea unor activităţi seculare cu o valoare simbolică, la înlocuirea unor modalităţi de prelucrare a unor produse vegetale şi animale. Este un fenomen firesc, datorat pătrunderii civilizaţiei mecanice şi care a avut aceleaşi efecte în toate ţările dezvoltate. Totuşi, regiunea montană carpatică şi arealele limitrofe îşi mai păstrează calitatea de conservatoare a valorilor tradiţionale, menţinute foarte ades în formele sale originale. Aici influenţa noului s-a manifestat mai atenuat, filtrat şi nu a avut efectele distructive din arealele amintite. Carpaţii şi zonele colinare imediat apropiate s-au caracterizat prin menţinerea şi în perioada socialistă a unui sistem social-economic bazat pe proprietate privată-familială, care s-a constituit ca factor de stabilitate. Atât în

Page 82: Geografia Turismului in Romania

82

zona montană propriu-zisă, cât şi în depresiunile intramontane, se păstrează în continuare regiuni cu o viaţă social-economică originală, conservând parţial tipuri de agricultură tradiţională, dar productivă, integrată noţiunii de eco-dezvoltare empirică şi mai ales o viaţă spirituală cu rădăcini seculare. Există şi astăzi şi pot fi localizate 50 de areale sau zone unde această tendinţă este prezentă, remarcându-se printr-o vitalitate deosebită, receptivitate la nou, dar şi rezistenţă în perpetuarea valorilor tradiţionale. În această categorie se remarcă în primul rând „ţările” intracarpatice, precum şi cele din regiunile imediat limitrofe: Oaş, Maramureş, Lăpuş, Codru, Năsăud, Bucovina, Secuime, Vrancea, Braşov, Oltului, Vâlcei, Pădureni, Moţilor.

În fiecare dintre acestea se conservă atât componente materiale cât şi spirituale, care dau culoare şi atrag prin personalitate şi originalitate. Habitatul rural din zonele amintite conservă, în continuare, componente materiale şi spirituale cu impact din ce în ce mai mare asupra cererii turistice provenite din ţările ultradezvoltate.

Satul, ca şi comunitate de gospodării, populaţie şi spaţiul funciar valorificat se diferenţiază de la regiune la regiune pe un fond comun ancestral. În cadrul acestuia, se impune suita de componente materiale care au individualizat civilizaţia lemnului cel mai bine conservată în regiunea carpatică. În afară de edificiile religioase, bisericile din lemn se impun în cadrul aşezărilor rurale, gospodăriile în edificarea cărora a fost utilizat predominant de asemenea lemnul, acestea având o anumită arhitectură, o anumită componenţă cu particularităţi funcţionale nuanţate de la „ţară” la „ţară”. Se detaşează în acest sens casa propriu-zisă, cu un număr variabil de camere, cu foişoare sau târnaţ, cu acoperiş în două sau patru ape, adaptate fie zonelor de şes (depresiunile intramontane), fie regiunilor muntoase propriu-zise. Acestora li se adaugă dependinţe pentru depozitarea produselor, pentru adăpostul animalelor şi altele. Interiorul caselor se remarcă de asemenea prin modul de îmbinare a încăperilor, prin dotare cu mobilier tradiţional, prin componente precum lăzile de zestre, prin instalaţii de încălzire. Se detaşează gospodăriile reprezentative pentru Maramureş, în Bazinul Izei (cu deosebire pe Mara şi în special pe afluentul acesteia, Cosău), în nordul Moldovei, în zona subcarpatică a Neamţului, în Lăpuş, în Giurgeu-Ciuc, în zona Bran-Rucăr, în zona Mărginimii, în ţinutul Pădurenilor, în Subcarpaţii Vâlcei şi Gorjului, în Ţara Moţilor.

În cadrul gospodăriilor se detaşează unele componente care reflectă simboluri durabile: porţile din lemn maramureşene, cu simbolul soarelui şi funiei împletite (se remarcă Vadul Izei); porţile din lemn, cu adăposturi pentru porumbei, cum sunt cele din Ciuc, Odorhei sau nordul Depresiunii Braşov. O altă componentă importantă o formează adăposturile pentru animale, adeseori mai spaţioase decât gospodăriile propriu-zise şi care simbolizează grija pentru cel mai important sector al agriculturii tradiţionale montane – creşterea animalelor.

Activităţile tradiţionale sunt încă conservate în multe din zonele amintite, care se remarcă prin modalităţi originale de prelucrare a unor materii prime obţinute pe plan local: prelucrarea lemnului, prelucrarea produselor textile, chiar prelucrarea metalelor; olăritul tradiţional.

Ceramica tradiţională reprezintă încă o activitate bine conservată, utilizându-se materii prime locale, modalităţi de ardere, pigmenţi naturali cromatici, dar şi modalităţi de finisare, gravare, incizare. Există încă centre ceramice unde se produce şi astăzi în respectul acestor tradiţii, fără ca producţia de serie şi câştigul să conducă la apariţia kitch-ului: Bicsad, în Oaş şi Săcel, în Maramureş; Marginea, Rădăuţi (cu vestita ceramică neagră şi cunoscuţii ceramişti din familia Colibaba, în jud. Suceava); Corund, în judeţul Harghita, Iveşti, în Vrancea; Olar, în judeţul Buzău; Oboga şi Româna, în judeţul Olt, Săscior, în judeţul Alba; Vadu Crişului, în Bihor.

Prelucrarea lemnului se leagă de materia primă provenită din spaţiul forestier. Civilizaţia lemnului în Carpaţi s-a conservat prin toate obiectele produse, de la cele mai simple (tacâmuri, vase din lemn, obiecte de gospodărie), până la componentele unei gospodării, biserici, şi mai ales instalaţii de tehnică populară (războaie de ţesut, întregul instrumentar pentru apicultura tradiţională, mori cu ciutură sau cu făcaie, piue; dar şi obiecte care, prin cioplire şi încrestare, prin ornamentare, incizare, transformă obiecte de utilitate cotidiană în adevărate opere de artă (linguri şi furculiţe,

Page 83: Geografia Turismului in Romania

83

furci de tors, etc.). Toate acestea sunt caracteristice cu deosebire pentru regiunile de creştere tradiţională a oilor, în zona mocănimii Braşovului, a Mărginimii Sibiului, Subcarpaţii Vâlcei, Ţara Moţilor (cunoscută pentru realizarea ciuberelor, dar şi a tulnicelor ca instrumente muzicale caracteristice zonei).

S-a dezvoltat o adevărată tehnică populară în utilizarea ingenioasă a lemnului ca materie primă exclusivă, în producerea unor instalaţii cu ajutorul cărora erau prelucrate materii prime, obţinute în cadrul economiei rurale, adeseori cu caracter cvasiînchis: morile de apă, cu ax orizontal, întâlnite până nu demult în numeroase aşezări din Carpaţi (Maramureş, Năsăud, Neamţ, Bran-Rucăr, Vâlcea, Gorj) şi care adeseori erau folosite şi ca forţă motrică pentru punerea în mişcare a joagărelor sau instalaţiilor de irigat; morile cu făcaie, cu ax vertical, precursoare ale modernelor turbine Pelton, utilizate în hidrocentrale, morile cu ciutură, conservate şi devenite muzeu în aer liber, pe una din văile secundare din Munţii Banatului.

O altă activitate care se înscrie în categoria ocupaţiilor, dar şi a modalităţilor de prelucrare tradiţională, este cea textilă. În cadrul acesteia se detaşează o gamă largă de produse necesare în gospodăria ţărănească, de la ţesături de uz gospodăresc, ştergare, prosoape, feţe de masă la ţesături decorative pentru interioare, la ţesături de ceremonie (botez, nunţi înmormântări, dar mai ales realizarea costumelor tradiţionale). Întreg acest ansamblu de tehnici populare utilizând materii prime textile naturale, dar de provenienţă diferită (lână, in, bumbac, borangic) se impune şi ca artă populară manifestată şi transmisă din generaţie în generaţie, în localităţi din Maramureş, Bistriţa Năsăud, Suceava (Bucovina), Neamţ, Vrancea, Bran, Făgăraş, Muscel (ce se remarcă mai ales prin realizarea maramelor de borangic), Vâlcea, Mehedinţi sau zona Târnavelor.

Pictura pe sticlă s-a impus ca meşteşug vechi şi a câştigat notorietate mai ales în Transilvania şi Moldova de Nord, tehnicile tradiţionale îmbogăţindu-se şi ca urmare şi a influenţei sticlarilor proveniţi din Tirol şi Boemia. Cele mai importante centre de pictură pe sticlă sunt în Transilvania, au tematică predominant religioasă, şi păstrează anumite maniere de lucru, culori naturale, o tehnică de conservare prin ardere, dar şi influenţe stilistice. Astăzi mai există doar câteva astfel de centre: Nicula, în judeţul Cluj, Laz, în judeţul Alba, Sibiel-Sibiu, Arpaş – jud. Braşov (Depresiunea Făgăraş), Cincu în acelaşi judeţ, ca şi centrul de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus.

O ocupaţie tradiţională caracteristică cu deosebire regiunii montane este păstoritul. Este una dintre activităţile caracteristice poporului român şi a fost cea mai bine adaptată condiţiilor naturale specifice regiunii montane. Cu nuanţări la nivelul Carpaţilor, păstoritul a fost dominat de sistemul pendular, al iernatului în zonele joase, în depresiunile intramontane sau submontane şi văratului la munte. Ca urmare a acestui tip de păstorit, în zona montană mijlocie s-a extins prin defrişare subzona pajiştilor secundare, devenită bază furajeră esenţială pe timpul verii. Păşunatul la munte a condus şi la dezvoltarea unui habitat elementar temporar – stâna, cu mai multe componente funcţionale, având ca material de construcţie lemnul şi utilizând un instrumentar tipic pentru fiecare componentă. Se remarcă prin prezenţa acestor elemente Munţii Rodnei, Carpaţii Curburii, Munţii Bârsei, Munţii Făgăraş, Munţii Cândrel şi Sebeş, de asemenea zona sudică a Carpaţilor Meridionali, în Vâlcea şi Gorj, care au devenit parte integrantă a unui mare areal pastoral carpatic, în condiţii social-istorice specifice, determinând deplasări şi cu caracter transhumant. Aceste deplasări cu caracter definitiv şi centrifug, au contribuit la extinderea activităţilor pastorale şi în Bărăgan sau Dobrogea, contribuind la dezvoltarea unei adevărate reţele de aşezări, purtând matricea satelor de provenienţă.

O componentă aparte este cea ţinând de gastronomia tradiţională. În cadrul acesteia sunt utilizate materii prime obţinute prin mijloace de prelucrare primară (produse de morărit) sau produse lactate rezultate prin fermentaţie biologică (sortimente de cascaval, brânzeturi) sau produse din carne, condimentate şi conservate prin afumare. Aceste ultime două categorii de produse alimentare sunt caracteristice regiunilor de creştere a ovinelor în zona Covasna-Vrancea, a

Page 84: Geografia Turismului in Romania

84

mocănimii Braşovului, şi Mărginimea Sibiului. Delta Dunării poate fi inclusă în aceeaşi categorie de regiuni cu gastronomie tradiţională, doar că de această dată materia primă o constituie peştele.

Ruralul carpatic, prin specific al activităţilor, extrapolat atât la regiunea intermontană cât şi extramontană, poate fi considerat şi o sinteză de cultură tradiţională ce reflectă pe de o parte specificul local, dar şi integrarea comunităţilor într-un ansamblu de credinţe, obiceiuri, tradiţii, multe din acestea cu rădăcini dinainte de era creştină.

Cea mai mare parte dintre acestea se leagă de momentele principale ale vieţii, naştere, căsătorie, moarte; de principalele date calendaristice, marcate de sărbătorile din timpul anului; sau de momentele ce prefigurează începutul sau sfârşitul unor activităţi agricole.

Se pot distinge pe parcursul anului momente punctate prin diferite manifestări, precum cele din calendarul bisericesc (sărbătorile de Paşte, Crăciun, Bobotează, Rusalii sau cele legate de momentele importante ale personajelor creştine şi istoria creştinismului).

O a doua categorie o reprezintă sărbătorirea principalelor momente legate de activităţi agricole de primăvară, vară, iarnă sau de sărbători pastorale: împreunatul oilor, urcatul la munte, sâmbra oilor, coborâtul de la munte. Acestea sunt reflectate în manifestări populare colective atrăgând spontan şi la date fixe locuitori din teritorii învecinate şi cu ocupaţii asemănătoare. Au existat încă din perioada precreştină locuri de întâlnire fixe cu date de asemenea precise, având ca finalitate şi schimbul de produse, legături familiale sau pur şi simplu marcarea unui moment din scurgerea timpului, din încheierea sau începutul unor munci agricole. Acestea purtau numele de nedei, târguri, sărbători pastorale. De asemenea, aceste manifestări erau legate şi de momente semnificative în evoluţia ciclului vegetal al unor plante sau asociaţii vegetale. Şi astăzi sunt prezente (chiar dacă organizarea acestora cu scop de popularizare le-a deviat de la cursul lor firesc) târguri precum Târgul de fete de pe Muntele Găina din 20 iulie, Târgul Olarilor; festivaluri şi nedei, precum dansul fecioresc de la Sibiu, Dansul bătrânesc de la Târgu Mureş, Junii Braşovului, Nedeia mocănească de la Covasna, Hora din Prislop; sărbători de iarnă cu costumaţie şi literatură folclorică în Maramureş, nordul Moldovei; iarmaroace, care sunt târguri săptămânale, lunare sau anuale, precum iarmarocul de la Fălticeni (prima duminică după Paşte); Sâmbra oilor (Certeze-Oaş), Nedeia munţilor, de la Fundata-Braşov.

Satul poate fi considerat o chintesenţă a civilizaţiei şi culturii tradiţionale rurale, în special din zona montană, dar şi din alte regiuni ale ţării. Prin fizionomie, prin structura gospodăriilor, prin activităţi tradiţionale, tehnologie populară, obiceiuri şi tradiţii, acesta s-a constituit ca univers aparte inclus într-o reţea rurală aparţinând acelor regiuni-ţări sau ţinuturi care au dat unitate coloanei vertebrale carpatice a României la care s-au grefat toate celelalte ţinuturi inter şi extracarpatice. Fiecare dintre acestea şi-au adus contribuţia la realizarea ansamblului.

În Oaş se mai păstrează încă componentele satului tradiţional, cu activităţi pastorale, olărit (Vama), şi componenta etno-folclorică.

Maramureşul reprezintă în totul său exemplul cel mai caracteristic al civilizaţiei lemnului în Carpaţi, materializată în arhitectura satelor, în complexul bisericilor de lemn, în componente tradiţionale ale gospodăriilor, ocupaţii tradiţionale (păstorit, prelucrarea produselor textile, olărit, dar şi manifestări folclorice legate de marcarea principalelor momente ale anului, de tradiţii agrare).

Ţinutul Năsăudului se remarcă prin casele de lemn cu tindă şi târnaţ, prin existenţa până nu demult a podurilor din lemn acoperite (înfundate), obiceiurilor legate de activităţi pastorale.

Zona Lăpuş-Codru este reprezentată de aceleaşi componente ale civilizaţiei lemnului, biserici din lemn, gospodării şi port popular.

În Bucovina se conservă vechile aşezări răzeşeşti, cu ocupaţii tradiţionale (olărit, prelucrarea lemnului, prelucrarea produselor textile, dar şi cu manifestări culturale tradiţionale, mai ales cele din perioada iernii).

Page 85: Geografia Turismului in Romania

85

În zona Ciuc-Giurgeu şi Târgu Secuiesc, populată predominant de secui, se remarcă aşezările cu case din lemn cu porţile cu adăposturi pentru porumbei, tehnicile tradiţionale de prelucrare a lemnului, precum şi cu obiceiuri şi tradiţii specifice acestei comunităţi.

Mărginimea Sibiului, cu o comunitate de sate având ocupaţii predominant pastorale (Răşinari, Sălişte, Jina, Galeş), au fost şi un rezervor demografic important pentru regiunea extracarpatică. Legat de activităţile tradiţionale, se conservă şi astăzi în cea mai mare măsură păstoritul tradiţional, prelucrarea lemnului, a produselor textile (port popular), precum şi reflectarea în viaţa spirituală, transpusă şi adoptată şi la sud de Carpaţi (Novaci, Horezu, Vaideeni).

Mehedinţiul se remarcă cu deosebire în zona montană prin utilizarea ingenioasă a unor tehnologii (morile cu ciutură), ceramica tradiţională, precum cea de Siseşti sau sărbători tradiţionale (sărbătoarea liliacului de la Ponoare).

Întreaga regiune subcarpatică sudică şi sud-estică a fost un areal de osmoză între populaţia autohtonă şi populaţia venită din Transilvania, astfel încât activităţile şi obiceiurile tradiţional-locale au fost completate armonios cu ocupaţii şi tradiţii provenite din Transilvania: în Gorj şi Vâlcea, construcţii de tip culă (la Curţişoara, Cernăţeşti, Măldăreşti), ceramică, la Oboga şi Vâlcea, pictură pe lemn la Petriş; în Argeş, în cadrul prelucrării tradiţionale a lemnului se remarcă lăzile de zestre; în Muscel, prelucrarea tradiţională a borangicului (mătăsii) sub formă de marame; în Dâmboviţa, ţesutul covoarelor şi realizarea ceramicii; Prahova, case specifice cu ceardac şi ceramica de Puchenii Mari; în Buzău, casele cu foişor înalt de la Siriu şi Chioşd, olărit la Calvini şi Plopeasa, cioplitul pietrei la Ciolanu; Vrancea care se remarcă prin aşezările răzeşeşti mari, prelucrarea textilelor, vase de lemn, măşti şi mai ales literatură populară (este „Patria Mioriţei”).

Ţara Moţilor s-a impus prin activităţi: prelucrarea tradiţională a lemnului şi valorificarea acestuia în regiunile colinare şi de câmpie, prin biserici din lemn, activităţi de minerit (mai ales aur), mult mai vechi decât începuturile erei creştine, dar şi printr-o literatură populară legată de acestea.

Bihorul, la contactul Apusenilor cu Dealurile şi Câmpia Vestică, se impune prin prelucrarea lemnului (lăzi de zestre la Budureasa), ceramică la Leheceni, Lăleşti, Vadu Crişului, dar şi obţinerea varului.

O situaţie interesantă în cadrul ruralului este atunci când în aceeaşi localitate coabitează mai multe etnii. Este cazul a numeroase aşezări rurale din Depresiunea Braşov, unde au trăit români, saşi, secui. A rezultat o ambianţă rurală originală, în cadrul căreia existau cartiere cu arhitectură deosebită, erau prezente edificii de cult aparţinând ortodoxiei, romano-catolicismului şi evanghelismului, şi de asemenea se manifestau obiceiuri şi tradiţii adeseori transmise, adaptate, la care adeseori participa întreaga comunitate rurală.

Tema de reflecţie nr. 4: Surprindeţi corelaţii legate de civilizaţia şi cultura rurală în

funcţie de poziţia geografică şi comunitatea umană care vieţuieşte acolo d. Sumar. Modulul nr. 3 are ca şi obiect de studiu potenţialul turistic de origine antropică din România, diferenţiat sub aspectul numărului de obiective, al gradului de conservare, dimensiunilor, originalităţii, valorii şi impactului turistic emoţional şi ştiinţific. Obiectivele aparţinând preistoriei şi antichităţii sunt într-un stadiu de conservare adeseori precar, sunt mai puţin numeroase şi au un impact în primul rând ştiinţific şi apoi cel legat de turismul cultural. Se remarcă trei categorii de astfel de resurse-atractivităţi sub formă de vestigii aparţinând civilizaţiei greceşti din zona litorală a Mării Negre; civilizaţiei dacice, concentrate mai ales în partea de sud-vest a ţării, sub forma vestigiilor-cetăţi-dave şi vestigiile aparţinând civilizaţiei romane care s-a impus în spaţiul provinciei Daciei Felix între 106 şi 271 d.Hr. Acestea se leagă cu deosebire de

Page 86: Geografia Turismului in Romania

86

vestigii de infrastructură de transport, exploatări de resurse ale subsolului, oraşe antice romane şi obiective strategice de tip castru. Obiectivele turistice aparţinând Evului Mediu pot fi considerate ca un patrimoniu deosebit de valoros şi variat, recunoscut pe plan naţional şi mai ales internaţional. Se caracterizează prin monumentalitate, soluţii constructive şi nu în ultimul rând, prin impact emoţional. Condiţiile istorice şi geopolitice din Evul Mediu care au determinat evoluţia în cadrul a trei entităţi politice statale, şi contribuţia diferenţiată a comunităţilor umane şa realizarea patrimoniului cultural-istoric, şi-au adus aportul la individualizarea unei oferte turistice de natură cultural-istorică deosebită. Aceasta se impune prin obiectivele strategice de tip cetate-castel, numeroase în toate cele trei state feudale de pe teritoriul României; obiectivele cultural-religioase diferenţiate ca stil şi monumentalitate în funcţie de apartenenţa la creştinismul occidental şi oriental sau la alte confesiuni; obiectivele culturale de conservare a patrimoniului în cadrul muzeelor, expoziţiilor, caselor memoriale. Se impune, de asemenea, în spaţiul rural, componentele şi ansamblurile aparţinând civilizaţiei şi culturii tradiţionale, materializate în sate cu arhitectură specifică, în activităţi şi tehnologii tradiţionale, în componente de cultură (obiceiuri, tradiţii). Din acest punct de vedere, se impun cu deosebire „ţările” din spaţiul carpatic, reprezentante tipice ale civilizaţiei şi culturii rurale româneşti. La acestea se aduagă şi rezultatele altor comunităţi etnice rurale cu existenţă multiseculară. e. Sarcini şi teme ce vor fi notate Studenţii vor avea ca sarcină elaborarea unei teme aferente modulului 3, legate de potenţialul turistic antropic, şi utilizând informaţia din suportul de curs, din bibliografia obligatorie şi bibliografia opţională. Aceştia vor elabora: Obiectivele cultural religioase monastice cu valenţe turistice din România; componente de civilizaţie rurală tradiţională. Acestea vor fi comunicate la a treia întâlnire. Termenul de predare este 10.12.2009, termenul programat este anterior acestei date, iar verificarea se va realiza în 15.12.2009. Pe tot parcursul timpului scurs de la începutul anului, cursanţii vor menţine legătura cu titularul de curs şi tutorii, oferindu-se precizări şi recomandând bibliografie şi surse de informaţie existente. Se va comunica şi ponderea temei legate de modulul 3 la nota finală.

g. Bibliografie obligatorie pentru parcurgerea acestui modul 1. Cândea Melinda, Erdeli G., Simon Tamara (2001), Potenţial turistic şi turism, Edit.

Univ. Bucureşti, Biblioteca Facultăţii de Geografie. 2. Ciangă, N. (1997), Turismul din Carpaţii Orientali. Studiu de Geografie umană,

Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca. 3. Berlescu Elena (1971), Staţiunile balneare de-a lungul timpului şi azi, Editura

Medicală, Bucureşti. 4. Ciangă, N. (2007), România. Geografia turismului, Presa Universitară Clujeană, cap.

I şi II, p. 15 – 34, Cluj-Napoca. 5. Cocean, P. (1997), Geografia turismului românesc, Editura Focul Viu, Cluj-Napoca. 6. Ielenicz, M., Comănescu Laura (2006), România. Potenţial turistic, Editura

Universitară Bucureşti. 7. Pricăjan, A. (1985), Substanţele minerale terapeutice din România, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti. 8. Teodoreanu Elena (1984), Bioclima staţiunilor balneoclimaterice din România,

Editura Sport-Turism, Bucureşti.

Page 87: Geografia Turismului in Romania

87

MODULUL 4

Baza materială (amenajarea) turistică din România, circulaţia, tipuri şi forme de turism a. Scopul şi obiectivele modulului Scopul: Cunoaşterea infrastructurii turistice (baza materială) ca factor decisiv în valorificarea resurselor turistice transformate de către aceasta în produs turistic. Surprinderea diversităţii ofertei turistice secundare (bază materială turistică), a repartiţiei teritoriale, perioadei de funcţionare şi a tipului şi formelor de turism stimulate de caracteristicile acesteia. Obiectivele: realizarea modului în care nivelul de dezvoltare a bazei materiale este în concordanţă cu valoarea potenţialului turistic (oferta turistică primară).

Posibilitatea de comparare a ponderii şi rolului fiecărei categorii turistice, în principal cele de cazare, în atragerea unor fluxuri turistice consistente şi permanente, permiţând valorificarea potenţialului turistic. Realizarea de comparaţii între starea şi tendinţele actuale ale bazei de cazare din România şi din ţări cu turism dezvoltat în scopul surprinderii unor noi tendinţe

b. Schema logică a modulului

• Infrastructura turistică de cazare (hotel, motel, cabană, vilă, popas turistic, pensiune rurală);

• Infrastructura turistică generală (de comunicaţie); • Aspecte legate de circulaţia turistică; • Tipuri şi forme de turism ce decurg din circulaţia turistică.

c. Conţinut informaţional detaliat

1. Aspecte generale

Potenţialul turistic, condiţiile istorice şi social-economice au condiţionat în timp edificarea unei baze materiale (amenajări turistice) complexe şi de dimensiuni în general crescânde, polarizând fluxuri turistice de o intensitate variabilă şi canalizate în funcţie de această „ofertă turistică secundară” (Snak O., 1976). Baza materială cuprinde ansamblul mijloacelor de cazare, balneare, de agrement, alimentaţie, transport şi comunicaţii, destinate satisfacerii cererii turistice. Aceasta este cea care permite „fixarea la obiectiv” a turiştilor care într-un interval de timp prestabilit, dar limitat, valorifică, prin intermediul bazei materiale, componente ale potenţialului turistic natural sau antropic. Prin diversitate, dimensiuni, profil arhitectonic şi varietatea formelor de manifestare ale acesteia, se impune în peisajul ale cărui valenţe turistice sunt sporite (unităţi montane, colinare, de

Page 88: Geografia Turismului in Romania

88

câmpie, litoralul Mării Negre) şi face parte din ansamblul de măsuri ce concură la amenajarea

turistică. Fig. 7 Legături şi raporturi ierarhice în cadrul amenajărilor balneoturistice

Dotarea cu bază materială se face pe baza integrării armonioase şi are la bază următoarele principii: al flexibilităţii, funcţionalităţii maxime, integrării armonioase, principiul reţelelor interdependente şi, nu în ultimul rând, principiul rentabilităţii, care să stimuleze, direct şi indirect, efectul multiplicator al activităţilor turistice. Până în prima jumătate a secolului XX, realizarea bazei materiale a avut de cele mai multe ori un caracter aleator, neexistând o concepţie unitară, fiind tributară aspectului conjunctural. În ultimele decenii, dotarea cu bază materială turistică a fost integrată unor proiecte urbanistice complexe care, din păcate, se caracterizează adeseori prin monotonie, urmărindu-se mai ales funcţionalitatea acestora şi mai puţin integrarea armonioasă în ambianţa naturală sau construită. Dotările turistice sunt cele ce dau personalitate proprie în cazul amenajărilor complexe care sunt staţiunile importante. (Fig. 7) Realizarea oportună a unei baze materiale turistice competitive trebuie să fie însoţită obiectiv, în timp, de o redimensionare a circulaţiei turistice, cu creşterea numărului de persoane implicate, a duratei sejurului mediu, dezvoltarea turismului de masă, diversificarea formelor de turism. Pe de altă parte, între componentele bazei materiale turistice şi baza materială de interes general trebuie realizat şi menţinut un echilibru cu caracter dinamic.

2. Caracteristicile bazei materiale implicate în dezvoltarea turismului 2.1. Baza materială specific turistică apare odată cu dezvoltarea într-un anumit teritoriu a turismului, fiind generată exclusiv de turism. Se sprijină pe baza tehnică generală şi este legată de nivelul de dezvoltare – modernizare a acestuia. În cadrul acestei categorii sunt cuprinse baza de cazare, baza de tratament, baza de agrement, bazele sportive, unităţi comerciale cu specific turistic, categorii de căi de comunicaţie

Page 89: Geografia Turismului in Romania

89

utilizate exclusiv în turism. La acestea se mai adaugă şi alte dotări pentru servicii speciale, precum echipament turistic de primire şi orientarea celor veniţi către destinaţiile solicitate. Dimensiunile şi diversitatea categoriilor de bază materială turistică sunt direct proporţionale cu importanţa ofertei turistice primare, cu impactul acesteia asupra cererii turistice. Din această cauză, problema dimensionării şi diversificării este una dintre componentele cercetării ştiinţifice, iar de concluziile rezultate şi aplicate vor depinde calitatea serviciilor oferite, stimularea circulaţiei turistice şi consumului de produse turistice sau dimpotrivă vor conduce la disfuncţii într-un sens sau în altul (fie de slabă utilizare a amenajărilor, fie dimpotrivă, de presiune, saturare, aglomerare şi deci uzură rapidă). 2.1.1. Capacitatea de cazare reprezintă elementul esenţial al bazei materiale turistice de care este organic dependentă însăşi dezvoltarea activităţilor turistice. Evoluţia acesteia se confundă până la detaliu cu proporţiile şi orientarea turismului. Există o continuă corelaţie între mărimea, structura şi gruparea bazei materiale de cazare cu intensitatea şi canalizarea fluxurilor turistice sau cu apariţia de noi forme de practicare a turismului, toate grefate pe un fond turistic complex. Se remarcă o evoluţie în timp a categoriilor de cazare, pornind de la componenta clasică, vila (existentă încă din perioada antică romană), cunoscută şi sub numele de casă de odihnă sau tratament, caracteristică până la jumătatea secolului trecut şi dominantă în aproape toate staţiunile balneoturistice din România; cabana, unitate adaptată turismului montan; hotelul, iniţial prezent mai ales în marile oraşe, pentru ca apoi să se extindă şi să devină adeseori dominant ca şi volum de locuri, dar şi ca impact fizionomic. În perioada postbelică a fost reconsiderată o altă formă de cazare tradiţională – hanul turistic – devenit motel prin adaptarea funcţională la specificul turismului automobilistic; popasul turistic, adaptat de asemenea unui turism de masă cu o mobilitate accentuată rutieră. Timp de o jumătate de secol aceste categorii au fost dominante, fiecare aducându-şi aportul diferenţiat în realizarea dimensiunilor şi structurii bazei de cazare. O trăsătură comună a tuturor acestora era apartenenţa la proprietatea de stat, chiar dacă unităţile sub aspect organizatoric erau utilizate de diferite instituţii turistice sau neturistice, aparţinând aceluiaşi stat omniprezent. După 1990, se remarcă apariţia altor forme de cazare care îşi datorează existenţa şi funcţionalitatea unor iniţiative private (pensiuni turistice, sate de vacanţă, pensiuni familiale legate de turismul rural, bungalow). Evoluţia cantitativă pe ansamblul bazei turistice s-a făcut continuu, cu ritmuri diferite de creştere. Perioada de maxim cantitativ s-a înregistrat în deceniul VIII al secolului XX, menţinându-se până la începutul anilor ’90, când România dispunea de peste 360 000 locuri de cazare aparţinând la categorii diferite şi având concentrări de asemenea diferite. Ultimul deceniu al secolului trecut se caracterizează printr-un declin al volumului bazei de cazare, înregistrându-se o scădere continuă până la 280 000 locuri în anul 2000 de 19,6 %. Această tendinţă a fost determinată de un complex de factori între care se detaşează în primul rând uzura mai ales a două dintre categoriile de cazare, vilele şi cabanele, multe dintre acestea ieşind din uz sau nemaifiind solicitate din cauza condiţiilor precare oferite. Aceeaşi tendinţă este reflectată şi de scăderea numărului de unităţi turistice de la 3344 în 1990 la mai puţin de 3100 în anul 2000. Scăderea relativ redusă numeric a numărului de unităţi, comparativ cu scăderea numărului de locuri / ansamblu a fost în mare parte atenuată de edificarea de unităţi de cazare aparţinând noilor categorii de cazare. În conformitate cu cele afirmate, se remarcă scăderi masive a numărului de locuri, în cazul vilelor (-52,3 %), popasurilor turistice – campinguri, (-43,2 %), cabanelor (-34,0 %), dar şi a motelurilor şi hanurilor (-18,8 %) şi chiar hotelurile. Această tendinţă este şi mai accentuată prin raportarea la număr de unităţi în cadrul fiecărei categorii: pentru vile, - 109,1 %, pentru campinguri, - 132,9 %, cabane, - 31,7 %. Se remarcă în perioada de după 1990 şi o scădere a interesului pentru taberele şcolare, atât prin prisma conservării

Page 90: Geografia Turismului in Romania

90

şi modernizării spaţiilor acestora (scădere de –20,7 %), precum şi a numărului de tabere care s-au redus la jumătate. La nivelul judeţelor se remarcă o concentrare a bazei de cazare în unităţile administrative care dispun de un potenţial turistic divers şi valoros, amenajat complex. Se detaşează în acest sens judeţul Constanţa care concentrează peste 46 % din capacitatea de cazare a ţării, urmat de judeţele cu un potenţial turistic montan şi balnear amenajat complex: Vâlcea – 5 %; Braşov – 3,8 %; Harghita – 3,5 %, Prahova – 3,1 %; Suceava – 3 %, şi prin situaţia sa particulară, capitala ţării, Bucureşti – 4 %. În contrast cu acestea, sunt judeţele ce se desfăşoară predominant în regiunea de câmpie şi colinară, şi unde valorificarea unui potenţial turistic mai sumar sub aspectul tipologic şi cu o putere de atracţie relativ redusă, este reflectată şi de gradul de amenajare redus, cu ponderi nesemnificative în ansamblul bazei de cazare de la nivelul ţării: Giurgiu şi Călăraşi – 0,1 %; Botoşani – 0,2 %; Teleorman – 0,4 %; Sălaj – 0,6 % etc. Ca şi tendinţe a evoluţiei bazei de cazare în ultimul deceniu al secolului trecut, se pot distinge de asemenea, câteva situaţii. Pe ansamblu, scăderea este de aproape 20 %. Există judeţe în care aceste scăderi sunt şi mai accentuate, chiar dacă deţin potenţial turistic şi bază materială consistentă: Neamţ (-39,2 %) Olt (-35,4 %), Gorj (-38,1 %), Suceava (-83,3 %), Bucureşti (-65,1%), în acest caz existând tendinţa de a fi scoase din circuit unităţi hoteliere, cărora li s-au dat altă destinaţie. Comparativ cu acestea, şi marea majoritate care înregistrează recul al bazei de cazare, există şi situaţii în care aceasta a crescut: Alba (+ 16,4%), Maramureş (+31,2 %), Vrancea (+38,7 %) şi la care, printre altele au contribuit unităţile familiale, servind turismul rural; Botoşani (+39,3 %), în cazul căruia este posibil să fi avut influenţă poziţia sa în zone de graniţă. La nivelul marilor regiuni naturale şi al categoriilor de concentrare al amenajărilor turistice se menţine în continuare aceeaşi ierarhie: staţiunile din regiunea litoralului Mării Negre, urmate de sistemul staţiunilor balneoclimaterice, dispersate în întreg arealul ţării, dar cu o mai mare concentrare în regiunea montană, regiunea pericarpatică externă şi internă şi vestul ţării. În ordine urmează amenajările turistice de cazare din Bucureşti şi reşedinţa de judeţ. Pe locul IV se situează domeniul montan cu staţiunile climaterice montane şi amenajările specifice din regiunea muntoasă propriu-zisă. O modificare de substanţă a intervenit după 1990 în privinţa apartenenţei unităţilor turistice. Dacă înainte de această perioadă întreaga bază turistică aparţinea unor instituţii ale statului, specializate în turism (Ministerul Turismului, cu componentele sale ONT, OJT şi BTT) sau aparţinând unor ministere sau instituţii (Oficiul Economic Central Carpaţi, Uniunea Centrală a Sindicatelor, consiliile judeţene, Ministerul Comerţului Interior, Ministerul Agriculturii, Ministerul Învăţământului, Uniunea Centrală a Cooperativelor Meşteşugăreşti), după aceasta şi în mod progresiv paleta proprietarilor s-a diversificat prin apariţia unor categorii noi, care au „erodat” continuu structura unitară anterioară. Astfel de la scindarea în cele două fonduri, FPS şi FPP, primul şi-a redus continuu ponderea în procesul de privatizare realizată fie de către societăţi comerciale, fie de către societăţi străine sau persoane fizice. 2.1.1.1. Caracteristicile principalelor categorii de cazare Hotelurile constituie principala formă de cazare care s-a impus în ultimele patru decenii. Se caracterizează printr-o mare putere de adaptare, oferind diferenţiat confort superior tuturor celorlalte categorii. Pune la dispoziţia solicitanţilor o gamă variată de servicii. Gradul de înzestrare cu unităţi hoteliere este adeseori corelat cu nivelul de dezvoltare social-economică a ţării respective. Ca urmare, hotelul este o reflectare fidelă a turismului unei ţări. Este forma de cazare cea mai solicitată de către turiştii internaţionali, mai ales cele cu confort mediu şi ridicat. Unul dintre criteriile de clasificare a hotelurilor este cel legat de gradul de confort, prin care se ia în considerare calitatea şi diversitatea serviciilor oferite turiştilor într-o ambianţă adecvată. Confortul nu înseamnă numai componentele legate de camere şi dependinţe, la acestea adăugându-se un pachet de servicii oferite (sub aspect numeric şi calitativ) prin intermediul unui

Page 91: Geografia Turismului in Romania

91

personal numeros şi calificat. Dacă înainte de 1990, principalele categorii de confort erau doar patru (grad I, II, III şi fără confort) ulterior România a trecut la sistemul de clasificare occidental, cu 5 stele. În prezent, ultimele trei categorii sunt reprezentate de un număr redus de unităţi hoteliere, în jur de 100 (din totalul de peste 800 de unităţi). Dintre acestea, doar 20 sunt incluse în categoria 5 şi 4 stele. Nu totdeauna există o corelaţie reală între clasificarea hotelurilor, calitatea serviciilor şi preţurile percepute pentru ansamblul serviciilor oferite. În categoriile de 5-4 stele se mai găsesc câteva hoteluri din Bucureşti, Crown-Plaza, Intercontinental, Ambasador, Lido, Atenné Palace-Hilton. Cele mai numeroase sunt hotelurile cu 2 stele, aproape jumătate din total şi sunt amplasate în cele mai multe oraşe mijlocii şi mari, precum şi în majoritatea staţiunilor balneoturistice de importanţă naţională şi internaţională. Noua generaţie de hoteluri, fie nou construite sau cele renovate, modernizate şi cu creştere a confortului trebuie să răspundă unor exigenţe multiple legate şi de diversificarea agrementului (practicarea unor sporturi de interior, existenţa piscinelor acoperite, prezenţa terenurilor de tenis). La acestea se adaugă dotări pentru satisfacerea exigenţelor legate de turismul profesional şi ştiinţific (săli pentru congrese şi simpozioane, instalaţii de traduceri simultane, săli de conferinţe, centrale telefonice cu legături directe internaţionale, fax, conectare la Internet). Se mai adaugă şi alte componente auxiliare, magazine de specialitate, agenţii cultural sportive, firme de impresariat, oficii de schimb valutar, sucursale de bănci sau bancomate, spaţii închiriabile unor firme străine sau autohtone. Un alt criteriu de clasificare este acela după mărime. Clasele de mărimi variază de la ţară la ţară. În România se detaşează următoarele categorii: hoteluri mici, sub 50 de locuri, mijlocii, 50-200 locuri, mari, 200-500 locuri şi foarte mari, peste 500 de locuri. Acestea din urmă sunt în număr de aproximativ 40 de unităţi, sunt de regulă hoteluri cu confort de 3, 4 şi 5 stele şi se găsesc amplasate în staţiunile balneoturistice cu impact internaţional şi în câteva din marile oraşe ale ţării. Din păcate, unele dintre hotelurile foarte mari din staţiuni balneoclimaterice sunt utilizate la mult sub capacitate, acest fapt datorându-se lipsei investiţiilor de modernizare şi precaritatea condiţiilor oferite pe un fond de degradare continuă. Este cazul celui mai mare hotel din ţară, la vremea edificării sale, în 1975, Hotelul Hebe din staţiunea Sângeorz Băi. Se remarcă adevărate concentrări de hoteluri foarte mari în câteva staţiuni şi oraşe: Mamaia (Pescăruş, Meridian), Neptun (Apolo, Amfiteatru, Romanţa, Mioriţa, Doina, Bâlea), Bucureşti (Intercontinental, Bucureşti, Atenné Palace-Hilton, Turist), Braşov şi Poiana Braşov (Carpaţi, Ciucaş). În raport cu perioada de funcţionare şi durata medie a sejurului se remarcă în primul rând hotelurile cu funcţionare permanentă, cele din oraşe şi staţiuni balneoturistice de importanţă naţională şi internaţională şi hoteluri cu durată de funcţionare sezonieră, predominant întâlnite în regiunea litoralului Mării Negre, unde, cu excepţia câtorva unităţi hoteliere balneare, cea mai mare parte din ele sunt lipsite de instalaţii pentru încălzire. După durata medie a sejurului, hotelurile se diferenţiază în funcţie de turismul practicat. Astfel în hoteluri din localităţi urbane, sejurul este scurt, de 1-3 înnoptări. În cazul hotelurilor din staţiunile climaterice montane, sejurul oscilează între 3 şi 10 înnoptări, iar pentru hotelurile de cură din staţiunile balneoclimaterice, sejurul depăşeşte 10 zile, ajungând chiar până la o lună, în funcţie de durata tratamentului prescris medical. De altfel, hotelurile balneare reprezintă o categorie distinctă datorită profilului activităţii lor şi serviciilor oferite. În cazul acestora, s-a aplicat sistemul „tout service”, astfel încât într-o incintă bine delimitată se oferă cazare, alimentaţie, tratament, agrement şi aceasta pe o perioadă de mai multe zile. În ansamblul unităţilor hoteliere balneare se distinge baza de tratament în cadrul căreia sunt valorificate resurse naturale terapeutice (ape minerale, mofete, nămoluri terapeutice) sau există cabinete în cadrul cărora se pot oferi un număr variat de proceduri terapeutice medicale. De altfel, o categorie distinctă în cadrul personalului este şi cea aparţinând personalului medical cu pregătire

Page 92: Geografia Turismului in Romania

92

superioară şi medie. Hoteluri şi complexe hoteliere balneare au fost realizate după 1965 în cele mai multe dintre staţiunile balneoclimaterice (Vatra Dornei, Sângeorz-Băi, Băile Tuşnad, Sovata, Slănic Moldova, Covasna, Slănic Prahova, Olăneşti, Govora, Călimăneşti-Căciulata, Băile Herculane, Băile Geoagiu, Băile Felix, 1 Mai, Amara, Lacul Sărat), dar şi în câteva din staţiunile litorale unde există astfel de unităţi (Eforie Nord, Techirghiol, Neptun). Tendinţa de modernizare a staţiunilor balneoturistice de după 1965, dar şi în cazul staţiunilor noi, edificate în sudul litoralului Mării Negre, se leagă în mod organic de realizarea unităţilor hoteliere care, prin număr de unităţi, număr de locuri ce le cumulează şi mai ales prin impunerea ca şi componentă esenţială în arealul staţiunilor, a condus la realizarea unor adevărate concentrări hoteliere de dimensiuni şi funcţionalităţi multiple. Din acest punct de vedere se detaşează cele mai multe dintre staţiunile din zona litoralului Mării Negre: Mamaia, cu peste 50 de hoteluri ce totalizează mai mult de 20 000 de locuri, Eforie Nord, cu peste 40 de hoteluri, totalizând o capacitate de peste 10 000 locuri, Eforie Sud, cu 30 de hoteluri şi peste 4500 locuri, Neptun, cu 41 hoteluri, totalizând 15 000 locuri, Jupiter, cu 14 hoteluri, cu peste 4500 locuri, Cap Aurora, 10 hoteluri, cu aproape 3000 locuri, Venus, 25 de hoteluri cu peste 7500 locuri, Saturn, cu 18 hoteluri cu peste 8500 locuri. O a doua concentrare de unităţi hoteliere există în municipiul Bucureşti.

În cadrul staţiunilor balneoturistice, componenta hotelieră poate să domine celelalte categorii de cazare, remarcându-se complexele de unităţi hotelier-balneare concepute a funcţiona în jurul unor baze de tratament comune (Vatra Dornei, Sângeorz Băi, Sovata, Covasna, Băile Herculane, Băile Felix).

Pentru staţiunile climaterice montane, aceeaşi tendinţă de modernizare a condus la impunerea unităţilor hoteliere care participă cu o mare parte din capacităţile de primire (Sinaia, Buşteni, Predeal) sau în care numărul de locuri din hoteluri domină net suma tuturor celorlalte tipuri de cazare (Poiana Braşov).

Tema de reflecţie nr. 1: Evidenţiaţi situaţia unităţilor turistice de cazare hoteliere

înainte şi după 1989, în funcţie de politica de dotare hotelieră după confort Vila (case de odihnă sau tratament) reprezintă o categorie tradiţională, amplasată în staţiuni

balneoclimaterice şi climaterice montane care au ca destinaţie: tratament, odihnă, agrement. Sunt construcţii cu caracter definitiv, cu capacităţi de primire până la câteva zeci de locuri, cu un grad de confort redus, materializat prin camere cu mai multe paturi (trei, patru) decât în cazul hotelurilor şi fără prezenţa grupurilor sanitare în cameră. Au rol exclusiv de cazare. Această categorie de cazare este cea mai veche şi cu tradiţie în turismul românesc, ajungând în perioada interbelică la maximum de extensiune şi satisfăcând în acea perioadă exigenţe de confort. Cea mai mare parte din vilele construite între cele două războaie mondiale şi chiar mai înainte se remarcau printr-o armonioasă integrare în peisaj, prin stil arhitectonic adaptat acestuia, preluând adeseori influenţe elveţiene şi austriac-tiroleze. Ofereau condiţii de evadare şi detaşare, în cadrul unor staţiuni cu construcţii disparate, adeseori despărţite de mici areale forestiere.

Reprezintă şi astăzi o componentă de bază în cadrul capacităţii de cazare a unor staţiuni, dar din cauza slabei solicitări din ultimele decenii, din cauza degradărilor continue, datorită vechimii, dar şi lipsei investiţiilor (vilele constituiau destinaţii pentru turiştii sociali, veniţi prin sindicat şi Ministerul Muncii, din care cauză încasările necesare investiţiilor erau reduse), acestea au devenit destinaţii din ce în ce mai puţin solicitate, reprezentând un exemplu tipic de neadaptare la noile exigenţe ale turismului. La nivel de număr de unităţi, vilele reprezintă cel mai dramatic exemplu de ieşire din circuitul turistic (cel puţin temporal) de la peste 1900 unităţi, în 1990, la circa 900 în prezent. Predominanţa acestei categorii de cazare reflectând lipsa de răspuns la semnal a condus, în cazul unor staţiuni, precum Borsecul, la diminuarea până aproape de încetare a activităţii acesteia

Page 93: Geografia Turismului in Romania

93

(peste 80 % din capacităţile de cazare ale Borsecului sunt formate din vile, cele mai multe având o vechime de peste 6-7 decenii). În aceeaşi situaţie, dar mai nuanţată, se află şi grupările de vile din staţiuni, precum Sângeorz Băi, Vatra Dornei, Lacul Roşu, Sovata, Băile Tuşnad, Sinaia, Buşteni, Predeal. În multe dintre cazuri vechii proprietari au intrat în posesia proprietăţilor naţionalizate în 1948. Pe de altă parte, vilele, capacităţi de cazare de mici dimensiuni, vor putea fi mult mai uşor privatizate, cumpărate, putând apoi fi modernizate şi reintroduse în circuitul turistic la parametri apropiaţi de exigenţele actuale.

Motelul (hanul turistic). Motelul ca formă modernă de cazare pentru un turism foarte dinamic, legat de circulaţia

rutieră automobilistică, a avut ca precursori în etapa preindustrială, hanurile şi popasurile de poştă. Acestea îndeplineau, comparativ, aceleaşi funcţii: găzduirea pentru o noapte, respectiv schimbarea echipajelor cu tracţiune hipo (un fel de service pentru secolul al XIX-lea).

Erau cunoscute hanurile din Bucureşti: Hanul lui Manuc, Hanul Şerban Vodă, Hanul Constantin Vodă, Hanul Creţulescu sau altele amplasate pe importante drumuri comerciale: Hanul Ancuţei, în apropiere de Roman, Hanul La Făgădău (cel de la care, practic, s-a pornit în dezvoltarea a ceea ce s-a numit mai târziu Băile Tuşnad).

Unele dintre acestea au fost repuse în circuit, modernizate, cu păstrarea stilului şi a atmosferei de epoca (Hanul lui Manuc, Hanul Ancuţei, fiind asimilate categoriei de cazare – motel).

Motelul se individualizează astfel prin amplasament, capacitate (dimensiune), mod de organizare a componentelor în ansamblu şi prin funcţionalitate.

Din punct de vedere al amplasamentului, în contextul specificului acestei categorii de cazare, se disting câteva situaţii specifice, în cadrul cărora se încadrează cea mai mare parte a unităţilor:

- amplasare a motelurilor în lungul principalelor artere rutiere: Carei (Satu Mare), Piatra Craiului (Bihor), Izvoru Crişului, Luncani (Cluj), Bălăuşeri (Mureş), Paralela 45 (Prahova), Urziceni (Ialomiţa), Hârşova (Constanţa), Şibot (Alba), Hanul Ancuţei (Neamţ).

- amplasare în lungul arterelor rutiere majore, dar legat şi de staţiuni balneoturistice importante şi de mari centre urbane: Izvoru Rece (Sinaia), Vadul Cerbului (Buşteni), Cozia (Călimăneşti), Brazilor (Olăneşti), Gura Lotrului (Voineasa), Izvoru Mureşului, respectiv Dumbrava (Sibiu), Turistic (Timişoara), Ana Lugojana (Lugoj), Bucium (Iaşi), Snagov, Săftica (Bucureşti);

- amplasare legată de trasee transcarpatice la intrare (ieşire) din zona montană, în apropierea unor obiective naturale cum sunt lacurile de acumulare sau obiective cultural istorice de rezonanţă: Bicaz, Poiana Uzului, Moroieni, Paltinu, Gilău, respectiv Tismana, Agapia, Suceviţa, Orlea, Sarmizegetusa.

Din punct de vedere al mărimii, motelurile au de la câteva zeci de locuri până la puţin peste 100: Răcăciuni – Folteşti (Galaţi – 10 locuri), Tismana (40 locuri), Piatra Craiului (Bihor (42 locuri), Izvoru Mureşului (96 locuri), Agapia (106 locuri).

Edificiile sunt puţin dezvoltate pe verticală, cu cel mult două nivele, (parter şi etaj). Sub aspectul organizării spaţiilor, parcările în situaţii clasice ar trebui să se afle în faţa camerelor la care accesul trebuie să se facă din exterior prin intermediul unui palier. În arealul aparţinător, după 1990, au fost amplasate în foarte multe cazuri benzinării, service-uri, spaţii comerciale, cu profil – produse de utilitate curentă.

Serviciile oferite de către moteluri sunt sumare, comparativ cu hotelurile, în condiţia unei medii a sejurului de o înnoptare. În sezonul estival, cu o circulaţie turistică intensă, preluarea unei părţi din cererea pentru cazare de scurtă durată (frecvent în week-end), din unităţile turistice din oraşe şi staţiuni contribuie la diminuarea presiunii asupra acestora.

Page 94: Geografia Turismului in Romania

94

În sistemul actual de ierarhizare a unităţilor turistice, în funcţie de gradul de confort, nici unul dintre cele care aparţin categoriei hanuri nu este clasificat, în timp ce motelurile aparţin predominant la categoriile 1 – 2 stele (în proporţii aproape egale fiecare), în 74 % din cazuri.

Deşi numărul unităţilor a crescut în ultimii zece ani de la 123 la 140 (moteluri şi hanuri), capacitatea de cazare cumulată s-a diminuat şi în acest caz cu 18 %, dovadă că au apărut şi proliferat în special unităţi cu capacitate mică de primire.

- Cabanele, cronologic se situează pe locul III (după vile şi hoteluri). Au devenit de la sfârşitul secolului XIX unităţi de referinţă pentru zona montană propriu-zisă şi erau numite atunci case de adăpost. După un început timid, când au fost realizate primele unităţi în Bucegi (Peştera Babele), procesul de dotare cu cabane a unităţilor montane s-a intensificat (Dochia – Ceahlău – 1904), pentru ca în perioada interbelică masivele cele mai reprezentative sub aspectul potenţialului atractiv peisagistic să fie dotate cu cabane: Munţii Bârsei, Făgăraş, Parâng, Retezat, în Carpaţii Meridionali, Semenic, Munţii Apuseni, ca urmare a activităţilor asociaţiilor de turism sau a unor persoane implicate puternic în organizarea şi promovarea turismului montan (M. Haret, pentru Munţii Bucegi, L. Tzaran, în cazul Munţilor Apuseni).

În această perioadă s-a constituit cu adevărat reţeaua de cabane în număr de peste 200 şi din păcate, ulterior, interesul pentru această categorie s-a diminuat, ca şi sprijinul material, în condiţiile modificării apartenenţei şi statutului acestora, precum şi a diminuării eforturilor pentru modernizare şi adaptarea cabanelor la exigenţele noi.

Cabanele din zona montană înaltă au rezistat în toată această perioadă, devenind simboluri, puncte de referinţă şi destinaţii în masivele de mare atractivitate, datorită şi a unei categorii aparte de “manageri”, cabanierii, cunoscători ai muntelui şi turiştilor, cu tradiţie de două generaţii şi care sunt pe cale de dispariţie.

Aşa se explică şi numeroase accidente (incendii) declanşate după 1990, rezultat al neglijenţei, care au condus la dispariţia (chiar şi temporară) a unor cabane cu valoare de simbol din regiunea carpatică (Bâlea Lac şi Suru, în Munţii Făgăraş, Bunloc în Piatra Mare). Ca urmare, declinul cabanelor s-a accentuat şi mai mult după 1990, numărul acestora reducându-se dramatic ca număr de unităţi (cu 25 %) dar mai ales ca şi volum al spaţiului de cazare (34,6 %).

Cabana rămâne, însă, în continuare unitatea turistică de referinţă, pentru regiunea montană trebuind reconsiderate anumite caracteristici ale acesteia în raport cu noile exigenţe ţinând de confort (dispariţia în timp a camerelor dormitor comune), acces şi nu în ultimul rând personal calificat, dar mai ales dedicat muntelui. Cabana ca unitate de cazare tradiţională şi cu specific oferă şi astăzi cele mai puţine facilităţi, peste 50 % nefiind clasificate pe stele, iar 34 % având doar o stea. Este o situaţie particulară, din păcate perpetuată, care face adeseori ca iubitorii muntelui să-şi prefere propriile corturi ca alternativă.

Din punct de vedere al poziţiei şi altitudinii, în cadrul masivelor montane, care influenţează accesul, dar şi intervalul şi durata de funcţionare, precum şi clasificarea, se pot detaşa câteva categorii de cabană:

- cabane aparţinând staţiunilor, amplasate în perimetrul acestora sau în apropiere, contribuind la completarea şi diversificarea posibilităţilor de cazare, a funcţiilor staţiunii, dar şi la întărirea legăturilor cu domeniul montan: Suhard-Lacul Roşu, Tivoli-Sovata, Cioplea-Predeal, Piscu Câinelui – Sinaia, Junilor – Poiana Braşov, Păltiniş, Semenic;

- cabane situate la poalele unor masive montane, constituindu-se ca puncte de penetraţie şi început de etapă în drumeţiile montane: Izvoru Muntelui (Ceahlău), Dâmbu Morii (Piatra Mare), Peştera Bucegi, Buta, Râuşor (Retezat), Gâtu Berbecului (Cândrel), Cumpăna (Făgăraş);

- cabane amplasate în circurile glaciare: Bâlea Lac (Făgăraş), Pietrele (Retezat); - cabane de culme sau creastă, situate în zona subalpină şi alpină: Dochia (Ceahlău),

Postăvaru, Cristianu Mare (Postăvaru), Vârful cu Dor, Babele, Omu (Bucegi).

Page 95: Geografia Turismului in Romania

95

Există o strînsă legătură între posibilităţile de acces, ca şi facilitate şi diversitate a acestora, şi condiţiile oferite. Din acest punct de vedere, distingem câteva situaţii:

- cabane amplasate în staţiuni sau în lungul unor importante căi de circulaţie rutieră (Dâmbu Morii, Cumpăna);

- cabane accesibile prin mijloacele de transport pe cablu (Postăvaru, Cristianu Mare, Clăbucet Plecare, Mioriţa, Babele);

- cabane accesibile prin mijloace de transport pe cablu, dar simultan şi prin şosele modernizate: Cota 1400, Bâlea Lac, Bâlea Cascadă, Semenic;

- cabane accesibile pe drumuri forestiere sau şosele montane alpine: Rarău, Izvoru Muntelui, Sfânta Ana, Babele;

- cabane accesibile doar prin poteci turistice: Fântânele Dochia (Ceahlău), Ciucaş, Piatra Mare, Pietrele, Balea, în Retezat, cea mai mare parte a cabanelor amplasate în circurile glaciare în Munţii Făgăraş.

În afara cabanelor cu statut turistic propriu-zis, unele masive montane greu accesibile şi lipsite în zona înaltă, cu trasee dificile, de alte categorii de cazare (cabane) au fost dotate prin contribuţia unor asociaţii turistice – sportive, cu o categorie de cazare, refugiu alpin. Acesta este o construcţie uşoară, bine ancorată (pentru a rezista în condiţiile de iarnă cu vânturi puternice), de mici dimensiuni, cu o singură încăpere şi lipsită de personal. Oferă condiţii minime de confort pentru sejur scurt şi este utilizată mai ales în cazul declanşării unor fenomene meteorologice nefavorabile (furtuni vara sau viscole iarna).

Sunt amplasate mai ales în masivele intens solicitate, indiferent de anotimp (Bucegi, Piatra Craiului, Făgăraş), dar şi altele lipsite de alte mijloace de cazare (Ţibleş, Călimani).

O categorie de o factură particulară o formează cabanele silvice de vânătoare construite şi amenajate de organele silvice (Ocoalele Silvice) şi servind turismului cinegetic dar şi piscicol. Sunt în număr de câteva zeci, concentrate cu deosebire în zona montană (Maramureş, Bârgău, Gurghiu, Vrancea, Făgăraş, Retezat, Sebeş), dar şi în zona colinară, de câmpie sau în Delta Dunării.

Prin amplasament sunt legate de fonduri de vânătoare şi piscicole valoroase. O parte dintre ele au fost modernizate, putând satisface şi exigenţele unei cereri turistice internaţionale, cu caracter elitist, restrânsă numeric, dar cu disponibilităţi financiare consistente.

Campingul (popasul turistic), alături de motel se încadrează în categoria formelor de cazare apărute şi dezvoltate ca urmare a extinderii turismului cu automobilul. Are aceleaşi criterii de amplasare ca şi motelul şi se caracterizează prin complementaritate, datorită sistemului de funcţionare sezonieră (estival).

Această unitate de primire este formată dintr-un complex de construcţii uşoare (căsute cu două, patru locuri), dispersate într-un areal perimetrat, închis, şi suprafeţe pentru posibilitatea de instalare a corturilor puse la dispoziţie de camping sau cele ale turiştilor, la care se adaugă componenta de primire, îndrumare şi repartizare a turiştilor, precum şi unităţi comerciale cu profil alimentar.

Campingurile sunt conectate la reţeaua electrică, apă şi canalizare (de regulă). Sunt amplasate în lungul marilor artere rutiere (Poiana Sărată, Poiana Largu, Potoci, Strunga sau în apropierea unor oraşe Dârste (Braşov) sau staţiuni balneoturistice (Covasna, Sovata, Borsec, Băile Tuşnad, cu deosebire din punct de vedere numeric şi al capacităţilor de primire, campingurile din staţiunile din zona litoralului Mării Negre, multe din acestea din urmă putând adăposti chiar peste 1000 de persoane.

Oferă o gamă sumară de servicii, iar condiţiile puse la dispoziţie se încadrează în cea mai mare parte la o stea (peste 55 %) şi în categoria celor neclasificate (peste 25 %).

Capacitatea lor de primire oscilează de această dată în limite foarte largi, de la câteva zeci de locuri la mai multe sute (Slănic Moldova, Covasna, Băile Tuşnad, Sovata, Sat vacanţă Constanţa,

Page 96: Geografia Turismului in Romania

96

Olimp, Neptun) sau chiar depăşind 1000 de locuri în toate modalităţile de cazare (Băile 1 Mai sau campingurile din staţiunile litorale Jupiter, Saturn, Costineşti).

Deşi se remarcă aceeaşi scădere dramatică a numărului de unităţi, de la 191 la 82, între 1990-1998 şi o reducere cu 43 % a capacităţii de cazare, se poate remarca totuşi o tendinţă de revigorare a unei părţi a unităţilor turistice, atât sub aspectul creşterii capacităţii de găzduire, dar şi a modernizării acestora. Este cazul unor campinguri amplasate pe mari artere de circulaţie de importanţă europeană şi / sau a celor din apropierea unor oraşe cu potenţial turistic natural şi antropic (Făget – Cluj-Napoca, Dârste. Braşov, Ştrand – Târgu Mureş) sau a unor staţiuni care îşi conservă vechile funcţii şi putere de atracţie (Băile Tuşnad, Covasna, Felix, 1 Mai, dar şi staţiunile din zona litorală).

Taberele şcolare au înregistrat aceeaşi tendinţă ca şi marea categorie clasică de cazare, cu diminuarea a aproximativ 20 % a capacităţii de primire utilizabile, ca urmare a ieşirii din circuit a numeroase unităţi ce nu corespundeau unor condiţii de minimă exigenţă, mai ales cele cu caracter de improvizaţie din spaţiile şcolare, transformate vara ad hoc în tabere. La aceasta se adăuga şi scăderea interesului în primii ani pentru această categorie de cazare.

Taberele se disting prin câteva categorii de amenajare care au preluat sistemul organizatoric anterior. Ele aparţin MEC – Direcţiilor Taberelor, Inspectoratelor Şcolare sau Ministerului Sănătăţii. Se remarcă prin numărul de unităţi cumulând peste 1000 de locuri (se detaşează judeţul Constanţa, cu 13 complexe de primire, totalizând peste 11 000 locuri, între care Năvodari este poate singura staţiune pentru populaţia şcolară în sensul adevărat al cuvântului), judeţe cu un potenţial turistic natural ridicat, mai ales din zona montană joasă şi colinară, care se remarcă cu deosebire şi prin condiţii bioclimatice favorabile şi stimulative în perioada de creştere (Prahova, Dâmboviţa, Argeş, Bacău, Braşov, Caraş Severin, Sibiu).

Acestea sunt amplasate şi funcţionează ca unităţi distincte: Gălăciuc (jud. Vrancea), Blăjoaia (jud. Cluj), Arieşeni (jud. Alba), etc.; sau în numeroase staţiuni balneoturistice (Călimăneşti – Căciulata, Covasna etc.), adeseori profilate pe tratamentul unor afecţiuni specifice vârstei copilăriei, pulmonar-astmatice în primul caz, cardiologice în al doilea. Taberele sunt şi amenajări cu caracter complex turistic în oraşe (cu deosebire în reşedinţe de judeţ). În acest ultim caz au fost întreprinse modernizări şi reabilitări ale spaţiilor, astfel încât în afara vacanţelor, ele pot funcţiona şi ca unităţi turistice incluse circuitului general.

După 1990, în contextul liberalizării şi adeseori legiferării iniţiativelor particulare, au proliferat alte câteva categorii turistice de mai mici dimensiuni, dispersate pe spaţii întinse, atât în cadrul aşezărilor, dar şi al unităţilor naturale aparţinând predominant spaţiului carpatic.

În acest sens cel mai remarcabil fenomen, prin proliferare şi extensiune spaţială, este cel legat de pensiunile-gospodării rurale, stimulate în funcţionare atât prin lege, cât şi prin avantajele concrete ce se profilează cu condiţia unei organizări pe sistemul real asociativ şi cu sprijin concret prin programe externe sau interne, atât în privinţa amenajărilor de la nivel de habitat elementar, până la infrastructura de comunicaţie, sistem de promovare, cunoaştere şi organizare a reţelelor, precum şi în domeniul pregătirii efective a familiilor implicate pentru a primi turişti străini şi autohtoni (în probleme de organizare, desfăşurarea unui sejur, cu o durată variabilă şi a activităţilor ce sunt incluse acestuia, aspecte legate de însuşirea a cel puţin unei limbi de circulaţie internaţională).

Regiunea carpatică concentrează mai mult de ¾ din numărul de locuri cumulate de pensiunile familiale rurale (peste 3 900), dispersate în peste 110 localităţi din 20 de judeţe aparţinătoare, localităţi amplasate în regiuni cu un potenţial natural complex, dar şi cu un patrimoniu turistic antropic în cadrul căruia se detaşează fie obiective cultural istorice, dar mai ales cele aparţinând de civilizaţia şi cultura tradiţională rurală. (Fig. 8)

Ca urmare, regiuni precum Maramureşul, Bucovina, Neamţ, Bran, Rucăr, Ţara Moţilor, dar şi Dobrogea, mai ales localităţile strict legate de litoral (Costineşti, Vama Veche), de Complexul

Page 97: Geografia Turismului in Romania

97

lagunar Razim-Sinoe (Jurilovca) sau de Delta Dunării (Crişan, Mila 23, Mahmudia, Murighiol) s-au încadrat acestei tendinţe.

La aceste argumente se mai adaugă şi faptul că în regiunea montană, în cea mai parte neintrată în procesul de socializarea a agriculturii de după 1962, a permis locuitorilor acesteia să menţină activităţi agricole tradiţionale practicate în context familial, uneori cu caracter asociativ (mai ales păstoritul de vară la munte), cu un caracter efectiv benefic. Perpetuarea situaţiei în care iniţiativa personală a fost necesară în câştigarea existenţei, a condus la o mentalitate diferită de cea a categoriei sociale implicată în agricultura marilor unităţi, de stat şi cooperatiste, fapt ce s-a manifestat rapid după 1990, în găsirea de noi soluţii, printre care turismul rural s-a dovedit o alternativă deloc neglijabilă.

Turismul rural, materializat prin activitatea pensiunilor turistice rurale, se remarcă prin difuzie în spaţiu dar şi o vizibilă concentrare la nivelul unor judeţe şi localităţi: Maramureş, cu 25 de localităţi, totalizând mai mult de 800 de locuri, în pensiuni, gospodării rurale, Braşov, cu 10 localităţi, cu peste 1100 de locuri; Suceava cu 11 localităţi cu peste 350 locuri; Bistriţa Năsăud cu 9 localităţi şi mai mult de 200 de locuri; Covasna cu 10 localităţi, totalizând peste 100 de locuri.

Într-o altă categorie pot fi cuprinse judeţe cu mai puţine localităţi implicate, dar în cadrul cărora se realizează o concentrare puternică: Harghita, cu trei localităţi, totalizând peste 240 locuri sau Alba, de asemenea cu trei localităţi cu 230 locuri.

În ceea ce priveşte concentrarea le nivelul localităţilor, diferenţele sunt şi mai vizibile. Din acest punct de vedere se remarcă deja o categorie de localităţi care prin capacităţile disponibile şi intens solicitate, tendinţă menţinută şi sporită de la an la an (cu solicitări din ce în ce mai mari, mai ales din partea turiştilor străini). Aceştia preferă fie venirea cu ocazia unor sărbători tradiţionale sau cu activităţi specifice locului. Se impun ca aşezări pilot care, în timp, vor putea constitui subiecte de analiză şi, prin extrapolare, modele posibile de dezvoltare pentru alte localităţi şi regiuni geografice: Botiza, Vadu Izei, Ieud (jud. Maramureş), Vama, Iacobeni, Dorna, Arini (în jud. Suceava), Lunca Ilvei, Prundu Bârgăului (jud. Bistriţa Năsăud), Praid, Lăzarea (jud. Harghita), Cernat, Balvanioş, Covasna (jud. Covasna), Lepşa, Soveja (jud. Vrancea), Moeciu, Şirnea (jud.Braşov), Sebeşul de Sus, Sibiel (jud. Sibiu), Arieşeni, Gârda de Sus, Albac (jud. Alba), Sâncrai-Poieni, Bologa (jud. Cluj).

De regulă, o gospodărie amenajată pentru a primi turişti are o capacitate de 2 – 6 persoane (cel mai ades), dar există şi situaţii, mai rare, când se poate asigura un sejur de mai multe zile, chiar pentru grupuri de câteva zeci de persoane, în cadrul aceleaşi gospodării (Ocna Şugatag, Bran, Albac sau Sâncrai).

Reşedinţele secundare – casele de vacanţă. Apariţia şi proliferarea acestei categorii de dotări, cu efect îndelungat pentru turism şi mediu, este o altă trăsătură a liberalizării iniţiativei particulare, după 1990, în contextul în care o persoană sau familie are dreptul de a dispune de mai multe spaţii amenajate (apartamente, case – case de vacanţă).

Ca urmare, energiile şi acumulările realizate anterior s-au după această dată au fost canalizate către construirea sau procurarea de edificii şi adaptarea acestora scopurilor propuse: case de vacanţă, reşedinţe secundare aparţinând populaţiei provenind din mediul urban. Arealele alese predilect pentru amplasamente se leagă de zone şi localităţi rurale din spaţiul montan, colinar şi zona litorală, cu potenţial turistic natural sau antropic ridicat; de aşezări rurale aflate la distanţă de câteva zeci de km de centrele urbane faţă de locuri de rezidenţă a solicitanţilor; de staţiuni balneoturistice cu infrastructură complexă, la care sunt racordate noile amenajări; sau de lacuri de acumulare ale căror zone limitrofe au devenit adevărate aglomerări de astfel de unităţi.

Se conturează un fenomen actual interesant, având un caracter aleatoriu, încă, de constituire-conturare a unor adevărate „staţiuni” (formate deocamdată doar din case de vacanţă de sine stătătoare, neincluse urbanistic entităţilor organizate spaţial), care au devenit o realitate efectivă a spaţiului construit, fie ca apendice distincte ale complexelor turistice clasice (exemple Breaza,

Page 98: Geografia Turismului in Romania

98

Azuga, etc.) sau ansambluri distincte (Cornu – Prahova, Boga – Bihor, Tarniţa – Cluj, exemplele fiind mult mai numeroase).

În cea mai mare măsură, fenomenul case de vacanţă – reşedinţe secundare nu este inclus în ansamblul măsurilor şi condiţiilor existente şi prevăzute în P.U.Z.-uri. Din această cauză, în multe din situaţii, edificiile nu răspund unor condiţii impuse de către acestea, fiind realizate fără autorizaţie de construcţie. Efectul este de lungă durată, în contextul necesităţii în perspectivă de integrare a acestora în structuri habituale coerente, dar şi datorită faptului că acestea nu sunt racordate la reţele organizate de alimentare cu apă şi canalizare, putând deveni în timp factori de risc în poluarea mediului hidric sau pedologic.

Tema de reflecţie nr. 2: Găsiţi explicaţii pentru proliferarea acestei categorii recente de

cazare în anumite regiuni şi areale geografice umane 2.1.1.2. Structurile turistice de tratament (terapeutice) s-au realizat, diversificat şi

modernizat prin valorificarea în timp a factorilor terapeutici naturali, deosebit de variaţi, din punct de vedere al genezei şi caracteristicilor, cu un spectru larg de efecte (apele minerale şi termale, emanaţiile mofetice uscate de CO2, nămolurile terapeutice – peloidele). La acestea se adaugă dotările tehnice în domeniul investigaţiei, analizelor medicale şi ameliorării stărilor de sănătate pe baza unei noi aparaturi şi instrumentar medicale, care au contribuit la diversificarea procedurilor.

Toate acestea erau grupate în componentele de profil ale staţiunilor balneoclimaterice, urmând o anumită organizare a activităţilor, în funcţie de complexitatea şi diversitatea factorilor şi a procedurilor utilizate, care completau şi măreau efectul paleativelor naturiste.

Până în prima jumătate a secolului trecut, principalul tip de organizare a componentei balneoterapeutice, în cadrul staţiunilor, era cel în care acestea constituiau unităţi de sine stătătoare, cu un statut aparte (pavilioane, cu mai multe secţii). Acest mod de organizare s-a menţinut în cazul staţiunii Borsec, de exemplu, determinând, prin menţinerea sa, şi regresul staţiunii.

Parţial, prezenţa acelor componente distincte mai este menţinut parţial şi în alte staţiuni cu ape minerale şi termale, precum Băile Felix şi Băile Herculane.

După 1965 a avut succes o nouă modalitate de organizare a componentei balneare a staţiunilor, integrată funcţional şi arhitectural hotelurilor. Ansamblul formează un complex hotelier balnear, având în componenţă adeseori mai multe hoteluri, legate prin pasaje închise, cu componenta-baza balneară, cu capacitate de funcţionare la parametrii unităţilor de cazare anexate. Unul dintre avantajele esenţiale prezentate de acest tip de organizare şi desfăşurare a activităţilor de tratament consta din faptul că era evitat contactul direct, în perioada de realizare efectivă a procedurilor balneare cu componentele climatice (termic, hidric şi dinamic), evitându-se astfel riscul unor îmbolnăviri precoce şi diminuarea efectelor tratamentelor efectuate. Practic, cea mai mare parte din staţiunile importante, tradiţionale şi cu potenţial hidromineral valoros dispun de astfel de complexe hotelier balneare, care funcţionează după aceste principii: Vatra Dornei, Sângeorz Băi, Sovata, Băile Tuşnad, Covasna, Călimăneşti-Căciulata, Băile Herculane, Geoagiu Băi, Felix, 1 Mai, dar şi complexele hotelier balneare din zona litoralului, de la Eforie Nord (hotelurile Meduza, Delfinul, Steaua de Mare) sau Neptun (complexul hotelier balnear Doina).

În cadrul acestei componente importante ale staţiunilor, se realizează tratamente clasice, având la bază factorii naturali terapeutici, prin cură externă (băi calde), cură internă, tratament cu mofete uscate, împachetări cu nămol terapeutic; băi de plante, proceduri complexe, având la bază efectele electrice şi diadinamice; gimnastică sportivă, desfăşurate atât în aer liber (băi de aer, climatoterapie, jogging) sau în săli special amenajate (fitness sau gimnastică aerobică, gimnastică medicală).

2.1.1.3. Amenajările pentru agrement şi recreative sunt prezente atât în staţiunile climaterice montane şi pentru sportul de iarnă, staţiunile din zona litoralului Mării Negre, în

Page 99: Geografia Turismului in Romania

99

staţiunile balneoclimaterice (cu o implicare mai redusă, comparativ cu primele două categorii), precum şi în oraşele având amenajări sportive şi de agrement legate de unităţile hoteliere sau de sine stătătoare. Această componentă contribuie la diversificarea profilului funcţional al tuturor amenajărilor turistice, crescându-le astfel puterea de atracţie, şi implicit volumul activităţilor manifestat atât prin efecte sociale, cât şi de natură economico-financiară.

Între componentele cu efect agremental-recreativ se impun în primul rând cele sportive, prezente cu deosebire în staţiunile montane şi litorale şi adaptate condiţiilor şi profilului staţiunilor respective: amenajări pentru practicarea tenisului de câmp, piscine în aer liber şi acoperite, terenuri amenajate special pentru practicarea disciplinelor sportive cu caracter individual sau de grup; amenajările pentru practicarea sporturilor de iarnă, yahting, sporturi subacvatice etc. În cazul staţiunilor balneoclimaterice, amenajările pentru practicarea sporturilor sunt realizate selectiv, iar activităţile sportive practicabile sunt selecţionate pentru a nu intra în contradicţie cu paleta afecţiunilor tratabile în staţiunea respectivă sau (afecţiunile aparatului cardio-vascular sau cu caracter locomotoriu, etc.).

O a doua categorie o formează amenajările - instituţiile culturale, aici fiind incluse bibliotecile, săli de spectacole, teatre, săli de concerte.

În sfârşit, o a treia categorie o reprezintă amenajările cu paletă diversă, ţinând de agrementul şi desfăşurarea activităţilor de noapte: discoteci, night cluburi, săli de biliard, cazinouri, etc.

În cadrul amenajărilor turistice complexe, cum sunt staţiunile balneoturistice şi marile oraşe, există alte câteva componente care se implică prin funcţii, spaţialitate şi trăsături fizionomice distincte, toate aducându-şi contribuţia la mărirea şi diversitatea posibilităţilor agrementale.

Spaţiile verzi sunt componente organice ale staţiunilor balneoturistice şi oraşelor, cu o funcţionalitate multiplă. Au un rol social şi recreativ agremental esenţial. Acţionează ca factor activ, terapeutic-curativ şi recreativ-agremental; de protecţie împotriva noxelor şi a poluării microclimatelor; de reglare şi menţinere a echilibrului hidrologic şi a fondului hidromineral din staţiuni; ca factor estetico-peisagistic al cadrului natural.

Prezenţa spaţiilor verzi în cadrul staţiunilor sau a localităţilor cu potenţial turistic, precum şi la interferenţa cu spaţiile forestiere învecinate, le conferă un loc deloc neglijabil. Pentru staţiunile balneoturistice, pornind de la cele de la nivelul mării la peste 1000 m (Predeal, Păltiniş, Semenic, Băişoara) în categoria spaţiilor verzi sunt cuprinse, pe de o parte, suprafeţele amenajate din intravilanul staţiunii, în cadrul parcurilor, grădinilor, areale forestiere, la care se adaugă areale silvice naturale, legate direct de acestea.

Dimensionarea spaţiilor verzi este corelată cu capacitatea de primire a staţiunilor, cu diseminarea acesteia în intravilan şi cu extensiunea zonelor turistice din cadrul cărora spaţiile verzi pot şi trebuie să ocupe între 30 şi 60 %. În general cea mai mare parte a staţiunilor se înscriu în acest parametru, care oscilează între 25 şi 80 %. Extinderea şi componenţa spaţiilor verzi a constituit şi constituie obiectivul nemijlocit al planurilor de amenajare integrală, răspunzând criteriilor funcţionale. Componenţa, extensiunea şi forma acestora diferă de la caz la caz, adaptându-se condiţiilor morfologice locale, preluarea în cadrul acestora a unor areale forestiere preexistente, adaptarea, în realizarea spaţiilor verzi, a speciilor de arbori, arbuşti sau plante decorative, adaptate la condiţii climatice locale. Spaţiile verzi, mai ales pădurile-parcuri, au un efect multiplu, în primul rând terapeutic, dar şi unul estetic vitalizant (Cacovschi V.C. 1978), determinat de structura compoziţională specifică, de arhitectura peisagistică, toate subordonate profilului funcţional al staţiunilor.

Aceste fitopeisaje sunt alcătuite dintr-o mulţime de componente: trupuri de pădure, alei şi spaţii ocupate cu arbori plantaţi, boschete cu diferite compoziţii şi aranjamente; alei uşor înclinate, mărginite de arboret, bazine cu apă, fântâni arteziene înconjurate de arbori şi arbuşti.

Spaţiile verzi, cu deosebire componenta arboricolă, introduc varietate şi pitoresc în geometrismul clădirilor şi străzilor, crează efecte spaţiale particulare, precum şi efecte de lumină şi

Page 100: Geografia Turismului in Romania

100

cromatică, ceea ce duce la creşterea puterii atractive. Această calitate este cu atât mai evidentă cu atât unele spaţii verzi şi-au individualizat personalitatea pe parcursul a aproape un secol (Băile Herculane, Vatra Dornei, Slănic Moldova, Borsec, Sovata, Sinaia, Călimăneşti-Căciulata, Govora, Felix).

Staţiunile climaterice montane sunt avantajate de contactul direct cu arealul forestier spontan înconjurător, format din specii de vârste diferite, şi care poate fi amenajat conform cu necesităţile de activităţi (plimbări, cure de aer, atletism, etc.).

Staţiunile de pe litoralul Mării Negre, creaţie în cea mai mare parte a ultimei jumătăţi de secol, au necesitat eforturi deosebite pentru corectarea fizionomică prin crearea de spaţii verzi, în contextul existenţei unui climat temperat, cu un accentuat grad de ariditate. S-a recurs la soluţii interesante, atât în privinţa implantării şi adaptării unor specii arboricole incluse unor ansambluri forestiere, dar mai ales în contextul conceperii spaţiilor verzi în mod diferenţiat pentru staţiunile propriu-zise, cu spaţii construite dens şi unde predomină unităţile de cazare de tip hotelier, comparativ cu oraşele- staţiuni în cadrul cărora spaţiile verzi aparţinând aşezării propriu-zise au fost integrate proiectului de amenajare complexă a zonelor cu funcţii turistice. În primul caz se remarcă spaţiile verzi create în cadrul staţiunilor Mamaia, Jupiter, Cap Aurora, Venus, iar în al doilea caz cel de la Eforie Nord şi Sud şi mai ales ansamblul realizat în cadrul oraşului Mangalia – staţiunea Saturn.

Plajele sunt o componentă esenţială a staţiunilor litorale, în contextul realizării triadei faleză, plajă, apa mării. Plajele constituie principala atracţie ce canalizează în cea mai mare parte deplasarea în timpul zilei a clientelei din cadrul staţiunii. Plaja are câteva caracteristici: dezvoltarea în lungime, lăţimea acesteia, determinată fie de prezenţa falezei, sau de existenţa în imediata apropiere a unor suprafeţe lacustre (lagune sau limane marine), care fac din plajă întinse grinduri nisipoase litorale de mari dimensiuni, cum este cel de la Mamaia sau cel care desparte lacul Techirghiol de mare, în cazul staţiunilor Eforie Nord şi Eforie Sud.

O altă caracteristică importantă a plajei este cea a compoziţiei chimice a nisipului (de natură calcaroasă sau silicioasă), de care depinde gradul de absorbţie al radiaţiilor solare U.V. De asemenea, calitatea plajei este legată şi de granulometria particulelor nisipoase.

Accesul la plajă şi circulaţia în arealul acesteia este necesar a fi astfel gândit încât distanţele parcurse să fie cât mai reduse, în general aceleaşi pentru toate unităţile de cazare şi, de asemenea, pentru evitarea aglomerării pe anumite segmente. Clasificarea plajelor (pe delfini) ţine de o multitudine de aspecte, în care, pe lângă cele prezentate anterior, se mai adaugă amenajările comerciale şi agrementale amplasate de regulă periferic, dar la mică distanţă de spaţiile de practicare a curei de soare şi apă; de igiena plajei.

Mjloacele de transport pe cablu şi amenajările pentru practicarea sporturilor de iarnă sunt amenajări în slujba exclusivă a desfăşurării unor activităţi cu caracter turistic, agremental sportiv.

Mijloacele de transport pe cablu sunt utilizate pentru accesul comod şi rapid în zona montană, dar mai ales către domeniile schiabile dotate cu pârtii de schi amenajate. Acţiunea de dotare a regiunii montane cu mijloace de transport pe cablu a început încă din 1942, când a fost construit primul telescaun din ţară, în Munţii Semenic. Această tendinţă a fost reluată după 1960, când efortul s-a centrat în special pe construirea următorului telescaun la Predeal. În continuare, eforturile de dotare s-au intensificat, cu concentrarea pe zona Prahova, Braşov, unde vor fi construite telescaune şi teleschiuri.

Anul 1970 a constituit şi anul de cotitură în deplasarea interesului în investiţii şi dotare masivă sub aspectul bazei materiale, turistice, marcat de iniţierea programelor de edificare a mijloacelor de transport greu pe cablu, care a necesitat cheltuieli substanţiale, tehnologie şi nu în ultimul rând intervenţii semnificative în peisajul montan forestier, respectiv telecabinele. Astfel, între 1970 şi 1982 sunt realizate cele opt telecabine, dintre care trei în Postăvaru – Braşov (Tâmpa, în 1970, Poiana Braşov – Kanzel – 1971, Capra Neagră Postăvaru în 1982), patru telecabine în

Page 101: Geografia Turismului in Romania

101

Munţii Bucegi, legând staţiunile climaterice montane, Sinaia şi Buşteni de acest masiv montan (Sinaia – Cota 1 400 şi Cota 1 400 – cota 2000, date în funcţiune în 1971, respectiv Buşteni – Babele – în 1977 şi Babele–Peştera, în 1982, care leagă Valea Prahovei cu Valea Ialomiţei, peste Platoul Bucegi, traversând unul dintre cele mai spectaculoase sectoare ale abruptului prahovean) şi doar una în Munţii Făgăraş (Bâlea Cascadă, Bâlea Lac, în 1979). În acelaşi interval de timp se mai construiesc telescaune şi teleschiuri în aceeaşi zonă montană Prahova – Braşov, la care se adaugă telescaunul şi teleschiul Păltiniş, apoi cel de la Mogoşa (Ciangă N., Axente Maria, 1996).

Ca urmare a modernizării staţiunilor balneoturistice din regiunea carpatică (unele staţiuni balneoclimaterice devenind multifuncţionale, şi ca urmare a dotărilor cu mijloace de transport pe cablu şi a realizării de pârtii de schi amenajate) şi apariţiei de noi staţiuni climaterice montane şi complexe turistice, după 1980 au fost realizate mijloace de transport pe cablu uşoare (telescaune şi teleschi) în câteva dintre acestea şi în paralel cu dotarea în continuare a staţiunilor consacrate pentru sporturi de iarnă: în 1981 – telescaun şi teleschi la Vatra Dornei, Borşa, Piatra Fântânele, telescaun la Muntele Mic şi Bunloc, telescaun la Sovata, Straja, Parâng-Rânca, apoi teleschiuri la Durău, Izvoru Mureşului, Arieşeni, etc.

Deşi comparativ cu alte ţări, România ocupă o poziţie relativ modestă, efectul dotării masivelor montane cu această categorie a fost benefică pentru proliferarea sporturilor de iarnă.

După 1990, regimul acestor dotări şi utilizarea lor au fost afectate negativ, în contextul creşterii preţurilor de acces pentru persoane, dar şi a preţurilor de întreţinere.

Sub aspectul concentrării mijloacelor de transport pe cablu şi a pârtiilor de schi amenajate, deservite de acestea, la nivel de masive şi staţiuni, există câteva dintre acestea care se apropie sau chiar egalează staţiuni similare alpine europene. Este cazul în primul rând a staţiunii Poiana Braşov, cu nouă mijloace de transport pe cablu (două telecabine, o telegondolă şi şase teleschiuri), urmate de Sinaia, cu opt mijloace de transport pe cablu (două telecabine, două telescaune şi patru teleschiuri) Predeal, cu cinci mijloace de transport (două telescaune, dintre care unul dublu şi trei teleschiuri), Buşteni cu trei mijloace de transport (două telecabine şi un teleschi). La acestea se adaugă câteva staţiuni şi complexe turistice care dispun de câte două mijloace de transport pe cablu, telescaun şi teleschi (Vatra Dornei, Piatra Fântânele, Borşa, Păltiniş, Muntele Mic) sau câte un singur mijloc, telescaun (Straja, Parâng) sau teleschi (Arieşeni, Băişoara, Izvoru Mureşului, Durău etc.). (Fig. 9)

Lungimea totală a traseelor deservite de mijloace de transport pe cablu a ajuns la peste 5 000 m, impunându-se Poiana Braşov, cu 10 500 m, Buşteni, cu 8 300 m, Sinaia, cu 7350 m, Predeal cu peste 4 700 m, Bâlea, cu peste 3 600 m, Vatra Dornei şi Borşa, cu peste 3 500 m. Capacitatea potenţialului de transport cumulată depăşeşte 24 000 persoane / oră (Poiana Braşov, în jur de 7 000 persoane / oră, Buşteni şi Predeal, în jur de 2 500 persoane / oră fiecare.

Pârtiile de schi, amenajate şi accesibile cu ajutorul mijloacelor de transport pe cablu, totalizează 76 000 metri liniari, din care aproape ¾ sunt concentrate în zona Valea Prahovei – Bucegi şi în Poiana Braşov. În ultimii ani, câteva din aceste staţiuni au fost dotate cu maşini de tasat zăpada, cu tunuri ce produc zăpadă artificială. De asemenea un număr restrâns de pârtii sunt iluminate pentru practicarea non-stop a schiului.

Amenajarea pârtiilor de schi, bob, săniuţe, trambuline, legate direct de mijloacele de transport pe cablu, necesită spre a fi omologate, un pachet precis de măsuri, care să le facă conforme cu stas-urile internaţionale: corectarea defecţiunilor de traseu, pentru omogenizarea complexităţii pârtiilor, nivelarea şi înierbarea acestora, organizarea scurgerii apei, fixarea şi consolidarea taluzelor.

Pentru construirea pârtiilor, sunt utilizaţi versanţi cu dispoziţie predominant nordică, cu altitudini între 1000, 2000 m, neafectaţi de avalanşe, cu lungimi între 1 – 3 km şi diferenţe de nivel între 400 şi 1000 m. Aceste pârtii, cu traseu mai mult sau mai puţin sinuos, parcurgând sectoare cu pante variabile, trebuie să aibă lăţimi de 20 – 30 m. Pentru prelungirea duratei de utilizare sunt

Page 102: Geografia Turismului in Romania

102

necesare măsuri de întreţinere şi conservare, atât a subasmentului, cât şi a zăpezii. Peisajul modificat primeşte astfel noi componente: culoare defrişate şi amenajate pentru mijloacele de transport pe cablu şi pârtie; staţii terminale şi stâlpii de susţinere intermediari. Toate sunt compensate de posibilitatea de acces în zona montană rapid, silenţios şi nepoluant.

Ansamblul mijloacelor de transport pe cablu, pârtii de schi, bob săniuţe, sunt parte componentă a amenajării turistice a unei staţiuni climaterice montane şi pentru sporturi de iarnă, precum şi spaţiului său funcţional aferent. În faza proiectării, este necesară calcularea şi corelarea dimensiunilor, raportată la trei parametrii de bază: capacitatea de cazare a staţiunii, capacitatea orară a mijloacelor de transport, gradul de încărcare şi capacitatea de coborâre asigurată de pârtiile de schi.

Tema de reflecţie nr. 3: Poziţionaţi România în raport cu domeniile schiabile amenajate

(pârtii de schi omologate şi mijloace de transport pe cablu) comparativ cu ţările europene din spaţiul alpin

2.2. Baza materială cu caracter general

2.2.1. Potenţialul de comunicaţie Alături de celelalte componente ale bazei materiale, căile de comunicaţia aduc o contribuţie importantă, orientând şi canalizând fluxurile turistice spre areale geografice de importanţă majoră: regiunea montană, litoralul Mării Negre, regiunile pericarpatice, internă şi externă, staţiuni, centre urbane şi spaţii rurale cu fond turistic antropic. Infrastructura s-a aflat întotdeauna în legături de interdependenţă cu amenajările turistice şi activităţile care valorifică potenţialul turistic şi amenajările turistice. Varietatea, densitatea, dar mai ales gradul de modernizare a căilor de comunicaţie au dezvoltat sau, dimpotrivă, au inhibat amenajările turistice dintr-o regiune dată, chiar în situaţia existenţei unui potenţial turistic complex şi valoros. În contextul unei amenajări turistice, cu faze cu succesiune logică, infrastructura de comunicaţie trebuie să preceadă amenajarea turistică propriu-zisă.

Regiunea carpatică, prin poziţia sa centrală, în cadrul teritoriului naţional, a avut rolul de liant între teritoriile inter şi extracarpatice. Un exemplu concludent în această privinţă este utilizarea Pasului Oituz încă din Neolitic, dovedită de existenţa arealului de civilizaţie Cucuteni-Ariuşd. De asemenea, din sec. II după Chr., se menţin fragmente din drumurile romane în Pasurile Bratocea şi Tihuţa.

Legăturile transcarpatice au fost stimulate şi intensificate ulterior, pe parculrsul epocii feudale, când s-au permanetizat drumurile tradiţionale, pastorale, ale sării, ale lemnului, ale păcurii şi au devenit de asemenea perene legăturile socio-economice, culturale între Moldova şi Ţara Românească, pe de o parte şi importantele centre meşteşugăreşti, comerciale şi culturale, Bistriţa, Braşov, Sibiu. Acestea se făceau prin succesiuni de pasuri: Proslop-Tihuţa-Mestecăniş; Bucin – Vlăhiţa – Bicaz; Oituz, Teliu – Buzău; Bratocea; Bran-Rucăr; Turnu Roşu – Cozia; Merişor – Lainici; iar de la sfârşitul sec. XIX, Pasul Predeal.

2.2.1.1. Căile de comunicaţie şi transporturile feroviare au devenit modalitatea de deplasare dominantă de la sfârşitul secolului XIX şi pe tot parcursul secolului trecut în România. Căile ferate au fost edificate în cea mai mare parte între 1854 şi 1914. Deşi în prima parte realizarea sistemului feroviar s-a făcut disjunct, în contextul social-istoric de la sfârşitul secolului XIX, încă din această perioadă s-au realizat joncţiunile care ulterior, după Marea Unire din 1918, au fost benefice, prin traseele transcarpatice, pentru România.

În toată această perioadă România s-a racordat la principalele tronsoane feroviare europene, implicându-se chiar în organizarea unor curse care prin modul de concepere şi implicare, s-au constituit în adevărate rute feroviare turistice: cursa Orient Express, iniţiată în 1883, ce lega Europa

Page 103: Geografia Turismului in Romania

103

Centrală, cu extindere până în Europa Occidentală, cu Europa de Sud-Est, având ca destinaţie finală Istambulul. Repartiţia spaţială şi înfăţişarea reţelei feroviare din România este adaptată şi se pliază pe unitatea centrală carpatică, caracterizată prin cele două tronsoane pericarpatic extern, pericarpatic intern, cu caracter inelar, ambele legate prin trasee feroviare transcarpatice, dublate aproape în totalitate de componente infrastructurale rutiere.

Şi în România, transportul feroviar a fost cel mai implicat în realizarea legăturii şi a schimburilor, inclusiv cu caracter turistic între regiunile ţării. Este o situaţie care se menţine până către a doua parte a secolului trecut, şi este încă un indicator al nivelului de dezvoltare şi al veniturilor medii ale populaţiei, încă modeste.

Pe parcursul secolului XX şi după aceea, staţiunile balneoturistice din România au fost influenţate prin cerere, legată de acest mijloc de acces, de un anumit nivel de dezvoltare, amenajare şi conservare a potenţialului turistic natural şi antropic.

Cea mai mare parte a staţiunilor balneoturistice de importanţă naţională şi internaţională, precum şi centrele urbane, au devenit accesibile, din una, două sau mai multe direcţii pe cale ferată. Excepţie au făcut o serie de staţiuni balneoturistice, puternic dezvoltate încă înainte de impunerea transportului feroviar şi care, ulterior, au fost influenţate în evoluţia acestora.

Pentru staţiunile fără acces direct la căile ferate, mai ales în contextul în care s-a dat dimensiune turismului de masă, coordonat, direcţionat şi finanţat prin organisme cu caracter social, lipsa accesului direct feroviar, care îngreunează accesul şi reduce astfel puterea de atracţie, a condus şi sub acest aspect la declinul unor staţiuni balneoclimaterice. Exemple clasice sunt: Borsec, în Carpaţii Orientali, Moneasa, în Munţii Apuseni, Slănic Prahova, în Subcarpaţii Curburii. În cazul acestora erau şi sunt necesare transbordări, cu implicaţii în consumul de timp, de oboseală şi cu diminuarea confortului încă din faza ce preceda sejurul propriu-zis.

După 1965 s-au făcut eforturi de modernizare a transportului feroviar, în contextul dieselizării şi electrificării tracţiunii şi chiar a parcului de vagoane. Efortul şi investiţiile realizate în anii 1965 – 1975, nesprijinite ulterior, au reuşit să conducă la supravieţuirea şi menţinerea cererii pentru transportul feroviar şi în prezent, deşi preţurile comparative cu cele ale transportului rutier sunt deja în defavoarea transportului feroviar.

Există astăzi voinţa de modernizare în contextul sporirii vitezei de deplasare şi a creşterii confortului oferit, acestea devenind o alternativă la turismul automobilistic.

Regiunea carpatică a impus înfăţişarea şi distribuţia principalelor magistrale feroviare. Sistemul feroviar românesc este reprezentat de cele opt magistrale care leagă capitala de toate regiunile ţării, peste Carpaţi şi fac legătura în continuare cu toate ţările Europei. În cadrul acestora există încă câteva tronsoane neelectrificate şi nedublate, situate pe intervale care leagă reţeaua feroviară a ţării cu Europa Occidentală. Exemplul cel mai caracteristic în această privinţă îl reprezintă sectorul Cluj-Napoca – Oradea.

Pe ansamblul ţării şi legat de turismul balneoclimateric şi astăzi transportul feroviar se menţine pe primul loc ca opţiune. Din această cauză, este deloc neglijabilă distanţa parcursă, legăturile directe existente, timpul de parcurgere şi ritmicitatea curselor zilnice către destinaţia aleasă. În condiţii specifice şi legate de sezonul de maximă solicitare, sunt puse la dispoziţie trenuri speciale, care asigură legături zilnice, fie la distanţe mai mari de principalele centre solicitante, cum este capitala, către Covasna, Vatra Dornei, Sângeorz Băi, staţiunile din Subcarpaţii Vâlcei, în tot timpul anului, fie suplimentarea în sezonul estival şi – sau în weekend – de garnituri către Valea Prahovei sau către litoralul Mării Negre.

O categorie aparte o formau până în anii ’60 ai secolului trecut, căile feroviare înguste forestiere, care au avut maximă expansiune în perioada interbelică, în regiunea carpatică şi care s-au conservat pe câteva tronsoane până spre sfârşitul secolului trecut. Acestea ajunseseră să se integraze peisajului montan. Ulterior, fiind considerate depăşite tehnic şi nerentabile, au fost în mare parte

Page 104: Geografia Turismului in Romania

104

dezafectate (sau transformate în căi ferate cu ecartament normal, cum a fost tronsonul Alba Iulia – Zlatna).

În prezent, au mai rămas câteva trasee de căi ferate forestiere, de aproape 200 km lungime, între care se conservă cea de pe Valea Vaserului, între Vişeul de Jos şi Făina (încă funcţională şi parcugând unul dintre traseele de vale carpatică, în defileu, tipice din Carpaţii Orientali); o cale ferată în curbura internă a Carpaţilor, între Covasna – Comandău, posibil a fi reactivată mai ales în contextul în care pe traseul acesteia există unul dintre monumentele tehnice cele mai rare din Europa – un plan înclinat –, sau calea ferată îngustă – Mocăniţa – dintre Turda şi Câmpeni, cu oarecare şanse de revigorare a traseului feroviar carpatic de pe Valea Arieşului, prin reabilitarea mijloacelor de tracţiune şi modernizarea parcului de vagoane (existent încă în conservare).

Există sectoare de cale ferată care, prin traseul parcurs, se constituie ele însele ca destinaţii turistice cu valoare peisagistică. Se remarcă în acest sens traseul transcarpatic nordic, între Ilva Mică – Gura Humor, traversând succesiv două pasuri de culme, Grădăniţa şi Mestecăniş; traseul transcarpatic, între Oneşti şi Ciceu, cu numeroase tuneluri şi viaducte; traseul transcarpatic, dintre Braşov şi Câmpina, pe văile Timiş şi Prahova, parcurgând una dintre cele mai interesante din punct de vedere peisagistic regiuni montane dezvoltate pe calcare şi conglomerate (Munţii Bârsei şi Munţii Bucegi) şi cea mai reprezentativă grupare de staţiuni climaterice montane din România; traseul transcarpatic din Defileul Oltului, parcurgând regiunea de contact dintre Munţii Făgăraş şi Grupa Parâng, cu lacurile de acumulare din spaţiul carpatic, Ţara Loviştei, cu aşezări rurale caracteristice şi obiective turistice antropice (Mănăstirea Cozia, ctitorită de Mircea cel Bătrân, Mănăstirea Cornet, punctul de vamă Turnul Roşu, vestigiile antice romane (castrul Arrutela), sau complexul de staţiuni din Subcarpaţii Vâlcei; traseul transcarpatic dintre Ţara Haţegului şi sudul ţării, traversând pasul de culme Merişor şi defileul Lainici, cu lucrările de artă pentru transportul feroviar; traseul transcarpatic din Munţii Banatului, din Depresiunea Haţeg către Câmpia Lugojului, cu posibilitate de reintroducere în circuit a singurei căi ferate cu cremalieră din România peste Poarta de Fier a Transilvaniei; traseul de pe Valea Mureşului, între Alba Iulia şi Arad, care străbate una dintre cele mai dense regiuni cu obiective turistice antropice, grupate în situ-uri urbane şi aşezări rurale; traseul transcarpatic Cluj-Huedin-Oradea, ce străbate una dintre cele mai reprezentative sectoare de vale în defileu (a Crişului Repede) din România, cuprinzând o mare aglomerare de obiective turistice carstice; traseul de pe Valea Someşului, ce traversează Jugul Intracarpatic, cu legătură între Depresiunea Transilvaniei (cu centrele urbane Cluj-Napoca – Bistriţa – Dej) cu nord-vestul ţării (Jibou, Baia Mare, Satu Mare).

Legătura feroviară turistică între capitala ţării şi litoralul Mării Negre se menţine, în sezonul estival, alături de transportul rutier cu mijloace auto proprii, principala legătură, care prin viteză şi, în parte, printr-un confort amendabil, va satisface o cerere turistică crescândă, care-şi manifestă cu adevărat dimensiunea la sfârşitul fiecărei săptămâni, din intervalul iunie-septembrie. 2.2.1.2. Căile de comunicaţie rutiere formează o adevărată reţea ce acoperă cu densităţi diferite şi un grad diferit de modernizare întreg teritoriul ţării. Principalele trasee rutiere de importanţă naţională şi europeană, dublează şi completează traseul căilor ferate.

Repartiţia teritorială a principalelor căi de comunicaţie rutieră repetă, în mare, pe cea a căilor feroviare, completându-le mai ales în regiunea montană, pe traseele greu accesibile.

Implicarea în deplasările pe distanţe scurte şi mijlocii, revoluţionarea în domeniul construcţiilor rutiere şi progresele realizate în domeniul construcţiei automobilistice, au făcut din acestea principala posibilitate de legătură între cei doi poli, ai cererii şi ofertei turistice, şi ceea ce e mai important, implicarea în circuitul turistic, datorită liberei alegeri a traseului, a regiunilor străbătute.

De asemenea căile de comunicaţie rutieră şi transporturile auto au condus la apariţia de noi tipuri de amenajare turistică (moteluri şi campinguri) şi la proliferarea unor noi forme de turism. Densitatea căilor rutiere este mult mai mare decât a celor feroviare şi există diferenţieri mult mai

Page 105: Geografia Turismului in Romania

105

mari între tipuri de căi rutiere reflectate în trasee alese, în ecartament (lăţime), nivel de modernizare şi intensitatea opţiunii pentru o anumită categorie sau traseu aparţinând unui drum naţional sau internaţional.

În contextul integrării inevitabile a României în structurile europene, reţeaua rutieră este unul din componentele esenţiale care va facilita sau dimpotrivă va întârzia această comuniune. Eforturile în această direcţie au fost începute încă de acum câţiva ani şi pe lângă clasicele deja, dar mai puţin racordabilele E 68, E 70, E 60, E 85, E 81 sau E 87 se vor impune cu acuitate în primul rând componentele naţionale ce se vor racorda la marile coridoare rutiere europene: Coridorul 4, pornind de la Berlin – Praga – Bratislava – Viena – Budapesta – Arad (Timişoara) – Sebeş – Sibiu – Bucureşti – Giurgiu spre Bulgaria – Turcia (Istanbul) sau Grecia, cu variantele Arad, Braşov, Bucureşti; Bucureşti – Constanţa; Coridorul 9 face legătura între nordul Europei şi Ţările Balcanice: Helsinki, Kiev, Cernăuţi, Siret, Roman, Bacău, Bucureşti, Giurgiu, Ruse, Bulgaria, Turcia sau Grecia. În perspectivă, România se va racorda şi la Coridorul 7 care va urmări traseul Dunării pe cale rutieră.

Toate aceste trasee vor deveni componente ale drumurilor europene modernizate, fie autostrăzi, fie şosele rapide şi se vor implica în mod nemijlocit şi în canalizarea fluxurilor turistice spre România şi sud-estul Europei sau dinspre România, cu caracter centrifug spre Europa.

Prezenţa arcului carpatic, a cărei fragmentare a permis individualizarea, în timp, a numeroase trasee de legătură între regiuni geografice inter şi extracarpatice, cu un parcurs cu mare valoare peisagistică şi urcând la altitudini diferite. Aceste trasee se constituie ca raze, acoperind întreg teritoriul ţării, pornind de la extremitatea nord-vestică peste Pasul Huta Certeze, ce leagă două din „ţările” cele mai reprezentative din punct de vedere al civilizaţiei şi culturii tradiţionale, până la închiderea prin traversarea Munţilor Meseşului, prin Poarta Meseşului şi a Jugului Intracarpatic în lungul văii Someşului.

În cadrul acestui periplu se remarcă trasee de înălţime apropiindu-se de 2000 de m, mai ales Transfăgărăşanul, ce străbate una dintre cele mai reprezentative regiuni montane cu relief glaciar din România – Munţii Făgăraş (Alpii Transilvaniei) sau Transalpina, peste Munţii Parâng legând peste Pasul Urdele două regiuni complementare ca şi civilizaţie şi cultură, cu influenţă mai ales provenind din Transilvania (Novaci şi Poiana Sibiului).

Cea mai mare parte din căile rutiere naţionale (internaţionale) şi judeţene au fost modernizate (asfaltate sau betonate) în perioada 1965 – 1975, unele conservându-se şi astăzi, chiar dacă condiţiile de deplasare sunt mai precare decât în urmă cu trei decenii.

Traseele transcarpatice în sectoarele greu accesibile au necesitat şi lucrări de artă care se implică în ambianţa complexă montană.

Pe de altă parte, traversarea Dunării prin poduri rutiere continuă o tradiţie încă din perioada antică în legăturile dintre regiunile şi ţările de la nord şi sud de fluviu. Astăzi, acestea se realizează peste barajul de la Gura Văii, peste podul rutier şi feroviar Giurgiu-Ruse, podul turier şi feroviar Cernavodă-Feteşti, implicat în completarea coridorului 4 sau podul rutier de la Giurgeni-Vadu Oii. Posibilităţile de traversare ale Dunării şi intensificare a legăturilor cu sud-estul Europei vor fi extinse odată cu darea în funcţiune a podului rutier dintre Calafat şi Vidin.

Pe lângă şoselele de utilitate generală, au fost realizate încă de la sfârşitul secolului XIX, în regiunea carpatică, drumuri care au permis accesul turistic între zonele joase şi înalte ale Carpaţilor, au scurtat distanţa între regiuni de importanţă turistică sau au ameliorat accesul către unele staţiuni şi masive montane, prin posibilităţi alternative.

Din acest punct de vedere se detaşează primul drum alpin din România între Sinaia şi Platoul Bucegilor. Această orientare a fost continuată în perioada interbelică, dar mai ales în intervalul de 10 ani. În această ultimă parte s-a realizat legătura între bazinele Bistriţei şi Moldovei, peste Rarău, pe traseul Chiril – Câmpulung; a fost construită şoseaua dintre Durău şi Izvoru Muntelui permiţând scurtarea accesului între cele două puncte, prin evitarea ocolirii Lacului de la

Page 106: Geografia Turismului in Romania

106

Izvoru Muntelui; a fost realizată şoseaua Băile Tuşnad – Bicsad – Lacul Sfânta Ana; s-a făcut joncţiunea cu Transalpina, cu acces către Depresiunea Petroşani şi Valea Lotrului; s-a realizat legătura prin Depresiunea Beiuş cu Stâna de Vale, staţiunea Poiana Braşov este accesibilă nu numai prin Braşov, ci şi dinspre Predeal – Râşnov.

Pe de altă parte, drumuri intens frecventate în Evul Mediu, astăzi nu sunt accesibile cu mijloace automobilistice de transport. Exemplul cel mai semnificativ în această privinţă este drumul transcarpatic, între Bazinul Bistriţei şi Someşului Mare, dintre Cârlibaba – Şanţ, care ar scurta, de asemenea, accesul, dinspre estul ţării.

Deoarece zona forestieră se suprapune peste cea mai mare parte a regiunii montane, căile de acces create pentru valorificarea economică ale acesteia – drumurile forestiere – pot fi şi sunt utilizate în accesul sau chiar în organizarea spaţială a unei zone turistice.

Traseele acestora urmează în general reţeaua hidrografică, adeseori puternic afectată, atât ca regim al scurgerii, cât şi ca potenţial biotic sau versanţi puternic înclinaţi, fapt ce a impus un mare volum de lucrări şi măsuri speciale pentru consolidare şi stabilitate.

Drumurile forestiere se desprind din reţeaua rutieră judeţeană şi locală, de foarte multe ori modernizată şi, în situaţia reducerii sau suspendării exploatărilor forestiere, pot deveni drumuri forestiere turistice la nivel altitudinal mediu, care pătrund în zona montană, până la limita superioară a pădurii.

Şoselele forestiere alcătuiesc o reţea densă ce face legătura între poalele muntelui şi zona sa înaltă, iar utilizarea lor crescândă în scopuri turistice va conduce la modernizarea celor mai reprezentative. În prezent, în Carpaţi, există peste 5 000 km drumuri forestiere, cu densitpţi oscilând de la 30 km / 100 km2 până la mai puţin de 5 km / 100 km2.

Se remarcă trasee cu mare valoare peisagistică în Munţii Ţibleş pe valea Minghetului, trasee în Căliman, în Munţii Bistriţei şi Giumalău, în Munţii Vrancei, în Munţii Ciucaş-Zăgan, în Munţii Bârsei, Făgăraş, Cindrel sau în Munţii Apuseni, cu deosebire în lungul văilor care au sectoare de văi în chei (în Munţii Trascău, Bihor, Pădurea Craiului).

Accesul pietonal direct spre zona montană înaltă şi deplasarea în cadrul acesteia se fac prin poteci turistice marcate. Acestea se desfăşoară de la poalele munţilor, pe versanţi şi în lungul culmilor montane, adeseori pe vechile plaiuri, totalizând câteva mii de km. Dintre acestea se detaşează trasee de acces în zona montană şi trasee de creastă sau de culme. Densitatea potecilor turistice oscilează foarte mult, de la densităţi mari înregistrate în masivele calcaroase conglomeratice, de mică extensiune spaţială, dar intens solicitate de către turismul montan pentru potenţialul lor complex (Ceahlău, Ciucaş, Bucegi, Piatra Mare, Piatra Craiului, Munţii Căpăţânii sau cu unele excepţii Retezatul), până la valori foarte scăzute, caracteristice masivelor vulcanice şi flişului din Carpaţii Orientali, Munţilor Parâng sau Gilău – Muntele Mare.

Un număr destul de mare de masive montane nu dispun practic de o reţea constituită din poteci turistice marcate, nu au ghiduri ca să descrie această reţea, iar rolul potecilor turistice este adeseori preluat de poteci pastorale. 2.2.1.3. Transporturile navale au constituit în secolul XIX şi până în prima jumătate a secolului trecut, unul din mijloacele preferate, pe Dunăre şi în croazierele de pe Marea Neagră. Atu-urile acestira constau în capacitatea mare de transport, asigurarea unui confort ridicat, cost relativ scăzut, comparativ cu celelalte mijloace de transport, posibilitatea de a cunoaşte regiuni la mare distanţă de ţară. În România sunt în curs să fie reluate croazierele pe Dunăre, atât în aval, până la mare, cât şi în amonte, străbătând ţările Europei Centrale. De asemenea se intenţionează reluarea organizării croazierelor în Marea Neagră, cu destinaţii Crimeea, Caucaz, Riviera Bulgară şi Turcească, dar mai ales excursii pe distanţe medii în bazinul Mării Mediterane. 2.2.1.4. Transporturile aeriene au preluat, mai ales în condiţiile actuale de deplasare rapidă şi la mari distanţe, cea mai mare parte din turismul internaţional receptor, provenit de la mare

Page 107: Geografia Turismului in Romania

107

distanţă. Reţeaua de aeroporturi internaţionale constituite din Aeroporturile Bucureşti-Otopeni, Bucureşti-Băneasa, Constanţa-Mihail Kogălniceanu, Timişoara, Arad, Iaşi, la care se vor adăuga Cluj-Napoca, Târgu Mureş, Suceava vor deveni în condiţiile alinierii la standardele europene, de siguranţă, confort şi pachete de servicii, destinaţii obişnuite pentru turistmul internaţional receptor. Cursele sunt deservite de aparate aparţinând unor linii aeriene internaţionale, de către firma Tarom sau pe sistemul Charter. Există o tendinţă de aliniere a flotei româneşti şi a aeroporturilor pentru receptarea oricărei tip de navă aeriană. Pe plan intern, legăturile se fac între capitală şi cele 16 aeroporturi, în ambele sensuri. Ponderea componentei turistice este încă redusă, dacă se ia în considerare constul ridicat, comparativ cu cel al altor mijloace de transport.

2.3. Circulaţia turistică

2.3.1. Aspecte generale Circulaţia turistică este una dintre cele trei componente esenţiale (alături de potenţialul turistic şi baza materială) ce concură la definirea fenomenului turistic. Este elementul sintetic care reflectă cel mai fidel modul şi nivelul de valorificare al potenţialului turistic. În acelaşi timp, circulaţia turistică este şi un fenomen geodemografic complex, de mare amploare, constând în deplasări temporare de populaţie aparţinând la diferite grupe de vârstă, categorii sociale şi care, cantitativ, este comparabil cu cel al deplasărilor pentru muncă. Efectul circulaţiei turistice este combinat: social, contribuind la posibilităţile de organizare a timpului liber, la profilaxia unor afecţiuni, refacerea potenţialului biologic sau ameliorarea stării de sănătate, lărgirea orizontului informaţional; de acumulare economică, mai ales pentru regiunile receptoare de fluxuri turistice, care-şi valorifică perpetuu sau sezonier oferta turistică primară, regenerabilă prin amenajare şi adaptare. Circulaţia turistică are şi un caracter aleator, acesta decurgând din substratul subiectiv al opţiunii, iar volumul acesteia nu este întotdeauna direct proporţional cu cel al valorii patrimoniului turistic şi al amenajărilor bazelor materiale. Problema esenţială este de stimulare a circulaţiei turistice, în condiţiile practicării sale în limitele menţinerii echilibrului ecologic, pentru atingerea parametrilor de eficienţă, a ansamblului amenajărilor şi menţinerea constantă a acestora, printr-o politică de valorificare complexă a tuturor factorilor favorizanţi. Aceasta include şi diversificarea paletei serviciilor, creşterea calităţii acestora, aducându după sine, în mod inerent, apariţia de noi forme de practicare a turismului. Caracterul de continuitate sau sezonalitate a funcţionării amenajării turistice, dependent de cererea turistică, la nivelul unuia sau raportat la un interval de mai mulţi ani, pentru întreg ansamblul naţional sau la nivelul unor unităţi naturale ori antropice, dau acesteia (circulaţiei turistice) imaginea de val succesiv, cu amplitudini diferite, cu un maxim în sezonul estival sau maxime repetate la fiecare sfârşit de săptămână, cu încă un vârf cu caracter secundar în sezonul de iarnă (raportat la nivelul unui an) sau în anii când sunt introduse în circuit noi obiective. Atunci, presiunea turistică se manifestă cu deosebită intensitate. Se înregistrează curenţi de circulaţie turistică foarte denşi, suprapuşi în general marilor axe de comunicaţie, supradimensionaţi în funcţie de destinaţii care pot fi areale (de exemplu litoralul Mării Negre în sezonul estival) sau către centre de polarizare (staţiuni sau oraşe). Acestea devin mai apoi, după impactul cerere-destinaţie, puncte de dispersie teritorială la nivel local. Această situaţie face ca circulaţia turistică la nivelul unei regiuni geografice până la nivelul ţării să fie o succesiune de aglomerări şi disipări a cărei intensitate se atenuează direct proporţional cu îndepărtarea de ariile de provenienţă ale turiştilor. Estimarea volumului circulaţiei turistice este o problemă deosebit de complexă şi care comportă un grad apreciabil de relativitate. Aceasta din cauza faptului că segmente importante de turişti, practicând anumite forme de turism „scapă” evidenţelor statistice. Se includ în această

Page 108: Geografia Turismului in Romania

108

categorie persoanele ce practică turismul de sfârşit de săptămână fără înnoptare într-o unitate de cazare, cei care se deplasează pentru o singură zi, precum şi cei care tranzitează prin regiunea respectivă. Cât priveşte numărul de persoane care se deplasează în cadrul unei regiuni geografice cu mare extensiune spaţială, acelaşi subiect (turistiul) va fi înregistrat în mod repetat de cîte ori se cazează, reieşind în final un număr mai mare de persoane fizice decât cel real. Aceasta influenţează estimarea dimensiunii circulaţiei turistice, deşi subiectul în cauză consumă de fiecare dată produsul turistic, şi cu acelaşi efect economic. Aspectul subliniat este valabil pentru cei care practică turismul de mare mobilitate, itinerant, în zona montană sau cu destinaţie obiective culturale şi mult mai puţin în cazul turismului de sejur din staţiuni. 2.3.2. Caracteristicile circulaţiei turistice Circulaţia turistică în România a avut o evoluţie sinuoasă în diferite etape de dezvoltare ale acesteia. Astfel, până în perioada interbelică, turismul era considerat un fenomen elitist, fiind implicate un număr relativ redus de persoane aparţinând unor categorii sociale cu posibilitate de practicare. Dezvoltarea social-economică din perioada interbelică, la care se adaugă statuarea concediului de odihnă plătit au oferit condiţiile pentru trecerea treptată la practicarea unui turism de masă, cu implicarea unui număr mult mai mare de persoane, aparţinând unor categorii sociale mai diverse. Fenomenul s-a accentuat în special după 1955. Pe de altă parte, până în 1960, exista o circulaţie turistică aproape exclusiv autohtonă. După această dată, în condiţiile unei deschideri evidente a României către Ţările Occidentale, a lansării politicii de amenajare turistică, orientată iniţial către litoral, şi apoi către celelalte regiuni ale ţării, determinată şi de o redresare economică vizibilă, se remarcă o creştere a cererii pentru produsul turistic astfel realizat în România şi din partea altor ţări, iniţial din cele cu regim social politic asemănător, şi mai apoi din ţări dezvoltate, precum Germania, Italia, Ţările Scandinave, Israel, SUA. Orientarea fluxurilor turistice internaţionale era predominant sezonieră, cu solicitarea în principal vara, pentru litoralul Mării Negre şi iarna, pentru sporturi de sezon, în staţiunea Poiana Braşov şi cele de pe valea Prahovei, preferate cu deosebire de către turiştii din Germania Federală. În acelaşi timp, se remarcă individualizarea unui autentic turism autohton de masă, cu caracter dirijat şi mijlocit prin instituţii turistice specializate (Ministerul Turismului, OJT, Organizaţiile sindicale). Cu unele fluctuaţii, circulaţia turistică internă înregistrează o creştere continuă, în toată această perioadă, până în 1989, în timp ce cererea turistică internaţională s-a diminuat dramatic, începând din perioada 1975-1980, cu accentuarea acestei situaţii nefavorabile în următorul deceniu şi datorită degradării bazei materiale, a diminuării ca diversitate şi calitate a pachetelor de servicii oferite, la care se adăuga problema de viză, de obligativitate de cheltuială în valută şi reducerea accesului în unităţi de alimentaţie publică şi de agrement, într-un interval restrictiv de timp (orele 10 – 21). Atât circulaţia turistică autohtonă, cât şi cea internaţională, a înregistrat aceeaşi tendinţă de diminuare şi după 1990. Înlăturarea restricţiilor amintite anterior nu a putut să compenseze calitata îndoielnică a bazei materiale turistice, a serviciilor, cu atât mai mult cu cât preţurile în creştere continuă nu reflectau serviciile oferite. Din punct de vedere al regimului circulaţiei, se menţin, sezonul estival ca vârf de cerere, sezonul hivernal ca şi maxim secundar al acesteia, cu cele două diminuări în anotimpurile de tranziţie. Din punct de vedere a dimensiunii şi direcţionării fluxurilor turistice, se pot observa trei tendinţe:

Page 109: Geografia Turismului in Romania

109

- orientarea masivă în intervalul iunie-septembrie către litoralul Mării Negre şi către staţiunile care şi-au menţinut competitivitatea sub aspectul ofertei turistice; - circulaţia turistică de proporţii substanţiale, cu o mai bună repartiţie în timpul anului, către componentele sistemului balneoturistic românesc; - deplasarea către obiective turistice disparate, centre urbane sau către areale cu obiective turistice cultural istorice. Se remarcă menţinerea circulaţiei turistice spre zona montană propriu-zisă, cuprinzând o masă mai redusă de turişti, care vara practică turismul pietonal de munte, iar iarna se orientează către staţiunile penru sporturi de iarnă. În ceea ce priveşte turismul internaţional, de dimensiuni mai reduse comparativ cu turismul autohton, acesta îşi menţine preferinţele existente şi înainte de 1989: către litoralul Mării Negre, în sezonul estival, care şi anterior perioadei de declin se menţinea ca principal areal de polarizare; staţiunile climaterice montane şi pentru sporturi de iarnă din zona Prahova – Braşov, mai puţin în sezonul estival, cât mai ales iarna pentru sporturi de sezon (cu deosebire turiştii de origine germană); un grup de staţiuni balneoclimaterice cu factori de cură recomandaţi pentru rezultate deosebite (apele termale de la Felix şi Băile Herculane, apele minerale carbogazoase, în cazul Covasnei, apele sărate de la Sovata, nămolurile terapeutice dar şi tratamentele gerontologice în instituţii de profil în arealul Bucureştiului sau la staţiunea Neptun). Un al patrulea pol în reprezintă şi Bucureşti, capitala ţării, cu baza turistică cea mai modernă din ţară, stimulând turismul de cunoaştere, turismul de afaceri, simpozioane şi colocvii. 2.3.3. Principalii indici ce caracterizează circulaţia turistică 2.3.3.1. Evoluţia numărului de turişti este semnificativă pentru tendinţele care s-au manifestat în toată această perioadă. Pentru turismul autohton s-a înregistrat un vârf în 1989, după care volumul acestui indicator s-a redus cu mai mult de 50 %. Există în prezent semne de relativă stabilitate şi un început de creştere, după 1998. În privinţa numărului de turişti străini, tendinţa de scădere s-a menţinut constantă în ultimele două decenii, cu o mică creştere în 1990, nesemnificativă, pe fondul dorinţei de cunoaştere a situaţiei reale a României şi, poate, din curiozitate. Contactul direct cu realităţile au condus la reluarea procesului de scădere în volum. De abia după 2000, firme internaţionale de prestigiu, care în anii ’70, ’80 s-au implicat în orientarea de fluxuri turistice internaţionale spre România şi care ulterior s-au retras (Neckerman), au revenit, la acestea adăugându-se şi altele, precum TUI. Acest efect, care se doreşte a fi de durată, se datorează şi începutului privatizării bazei turismului şi a unei posibile implicaţii în aceasta a unor lanţuri turistice internaţionale. 2.3.3.2. Numărul înnoptărilor evidenţiază aceeaşi tendinţă de scădere cu peste 50 % pe ansamblu şi depăşind acest procent în cazul înnoptărilor realizate de turiştii străini. Dacă în cazul numărului de turişti înregistraţi, pe primul loc se situa municipiul Bucureşti, urmat de staţiunile din zona montană, staţiunile balneoclimaterice şi de zona litoralului Mării Negre, ponderea înnoptărilor la nivel de mari regiuni polarizatoare se inversează, pe primul loc situându-se litoralul Mării Negre, urmat de staţiunile balneoclimaterice şi municipiul Bucureşti. Acest fenomen se datorează duratei sejurului în staţiuni care este incomparabil mai mare, de la câteva zile până la peste 12 zile, în conformitate cu specificul turismului practicat în zona litorală sau a turismului cu o motivaţie precisă, în cazul staţiunilor balneoclimaterice. Mobilitatea circulaţiei turistice se diferenţiază în raport cu forma de turism practicată, reflectată la rândul ei de durata sejurului, minimă în cazul turismului itinerant automobilistic, medie, în cazul turismului de sejur practicat în staţiunile climaterice montane sau chiar litorale şi durată mare (peste 15 zile) pentru staţiunile balneoturistice consacrate. Pe ansamblul ţării acesta a înregistrat o scădere sensibilă, cu nuanţări de la o categorie de amenajare turistică la alta.

Page 110: Geografia Turismului in Romania

110

2.3.3.3. Gradul de utilizare a capacităţilor de cazare este un indice real care reflectă intensitatea valorificării potenţialului turistic natural şi a bazei de cazare prin care este utilizat acest potenţial. În toate categoriile de amenajare turistică, dar şi la nivelul unităţilor naturale şi a celor administrative se manifestă o tendinţă de scădere a acestui indice, ceea ce conduce la o subutilizare cronică şi acumularea de deficite financiare. În cei 10 ani, coeficientul de utilizare s-a redus de la 67,2 % la 36,9 % (Melinda Cândea şi colab. 1998). Această tendinţă este mai atenuată în cazul hotelurilor, dar este de-a dreptul dramatică pentru hanuri unde aceasta s-a redus de la peste 50 % în 1989 la puţin peste 10 % în 1998; pentru cabane, acest indice a scăzut de peste 2 ori, iar pentru taberele şcolare, reducerea a fost şi mai mare, de peste 4 ori. Se mai menţin staţiuni cu coeficienţi de cazare depăşind 50 %, în cazul staţiunii Covasna sau areale intens amenajate, cum este litoralul Mării Negre, unde coeficientul de utilizare se apropie de 50 %. La nivelul judeţelor, situaţia reală a puterii de atracţie a obiectivelor turistice ce formează oferta turistică este reprezentată de judeţe în care gradul de utilizare, deşi redus între 45 şi 55 % (jud. Covasna, jud. Constanţa, Dâmboviţa) se găseşte la distanţă mare de alte judeţe în care gradul de utilizare a scăzut sub 25 % (Hunedoara, Teleorman, Vrancea) sau chiar sub 20 % (Vaslui).

2.3.3.4. Turismul internaţional receptor a înregistrat o scădere continuă în ultimele două decenii. De asemenea, şi aria de provenienţă a turiştilor şi volumul venirilor s-a modificat. În prezent, cel mai mare volum de turişti străini provine din ţările vecine României, la care se adaugă în ordine succesivă Germania, Israel, Italia, Franţa.

Turismul internaţional emitent este o componentă a circulaţiei turistice, de altfel singura care a înregistrat creşteri substanţiale de la an la andupă 1989 până în prezent, această tendinţă accentundu-se si in anii care urmează în condiţiile în care interdicţiile interne de natură diferită au fost eliminate.Această tendinţă tinde sa ia proprţii pe fondul scaderii competitivitaţii ofertei turistice tradiţionale litorale şi a staţiunilor balneoclimaterice atât din punct de vedere a calităţii şi diversităţii serviciilor serviciilor, cât şi a preţurilor discordante, adeseori mai mari decât ale unor ţări cu un turism bazat pe principii economice sănatoase ale economiei de piaţă unde funcţionează în mod real concurenţa. La aceasta se adaugă şi creşterea venitului unor categorii mai largi şi numeroase socio-umane. Se remarcă ca destinaţii preferenţiale, într-o primă fază Grecia şi Turcia, urmate de Egipt, pentru ca apoi să se continue tendinţa cu Tunisia şi ţările occidentale în special Franţa Italia Spania , Croaţia,sau ţări mai mici,precum Malta care se adaugă celor anterioare.Pentru contrasezon se poate constata o orientare către destinaţii la mare distanţă ,din Asia de Sud-Est precum Thailanda, cu litoralul său, în Canare, sau chiar în Antile. In ultimii ani se poate observa şi o rediorecţiuonare către ofertele turistice considerate mai atrăgătoare din ţări vecine, Ungaria, Bulgaria.Se constată în ultimii ani şi o accentuare a turismului internaţional emitent, pentru sporturi de iarnă către staţiunile din Tirolul austriac, parţial către Elveţia şi Slovenia. În privinţa accesului către destinaţii internaţionale multiple, libertatea de mişcare a solicitanţilor a fost îngrădită după această dată de necesitatea obţinerii vizelor, pentru cea mai mare parte din destinaţii, cu restricţii deosebite pentru ţările din spaţiul Schengen , dar după 2002 şi această piedică a dispărut ca urmare a liberalizării accesului către aceste ţări. În privinţa destinaţiei, cel mai mare număr de turişti se orientau iniţial către ţările vecine, pentru ca ulterior românii să circule aproape fără restricţii în cea mai mare parte a Europei,( excepţie făcând mai ales Marea Britanie). Pentru cei care pleacă în ţările Europei Occidentale, sau alte destinaţii motivaţia principală constă din cunoaştere, în primul rând, vizită la rude, cunoştinţe, dar şi odihnă şi agrementul, cu sejur de una-două săptamâni, practicat în staţiuni din Turcia, Grecia, dar şi din Croaţia sau în măsură mai mică,dar crescând în pondere, de la an la an, în staţiuni din Italia Franţa, Austria, Spania.

Tema de reflecţie nr. 4: Realizaţi corelaţii între potenţialul turistic, baza materială şi circulaţia turistică privită prin prisma volumului, intensităţii şi regimului circulaţiei turistice direcţionate către regiuni turistice cunoscute.

Page 111: Geografia Turismului in Romania

111

2.4. Tipuri şi forme de turism 2.4.1. Aspecte generale

Turismul, ca fenomen în continuă mişcare comportă trei faze cu caracter ciclic şi de durate diferite: deplasare de la reşedinţă spre zona turistică preferată; consumarea timpului liber disponibil la destinaţia turistică; revenirea la activităţile cotidiene care marchează închiderea circuitului (a ciclului).

Segmentul spaţio-temporal intermediar este cel mai important. În cadrul acestuia se produce, în mod nemijlocit, impactul turist – obiectul şi scopul deplasării sale, cu influenţe reciproce.

Modalitatea de petrecere a timpului liber la destinaţia turistică poate fi abordată şi analizată din multiple unghiuri de vedere. În funcţie de o serie de criterii de abordare a acestui aspect, se pot surprinde şi analiza categorii diferite de turism, cu individualizare în tipuri şi forme.

Unul dintre criteriile cele mai importante de abordare este cel legat de motivaţia deplasării. În funcţie de acest criteriu se disting: un turism balneoclimateric, condiţionat de prezenţa unor factori naturali de cură (climatici sau hidrologici), a unor amenajări caracteristice, prin intermediul cărora se valorifică aceşti factori; turism de recreere, care este un tip reprezentativ, determinat de polarizarea către componente ale cadrului natural; turismul cultural este reprezentativ, generat de obiective sau complexe de obiective de origine antropică şi se remarcă prin mobilitate, dinamism şi un mare grad de dispersie; turismul complex îmbină toate cele trei categorii amintite şi este stimulat de existenţa unei oferte turistice de mare valoare şi diversitate.

Alte criterii utilizate în identificarea modalităţilor de practicare şi a efectelor acestora, se impun ca paleative la criteriul analizat anterior. Astfel, în funcţie de provenienţa turiştilor, există un turism intern, practicat de turiştii autohtoni, în interiorul teritoriului naţional sau un turism internaţional, cuprinzând turiştii proveniţi din alte ţări, având ca destinaţie România, motivaţii diferite şi areale turistice preferate;

În funcţie de modalitatea de organizare, există un turism neorganizat, individual sau de grup restrâns (familie) care solicită servicii turistice la destinaţie şi un turism organizat, de grup, în condiţiile când se recurge la serviciile unei firme de intermediere (tur operatori), prin intermediul căreia se procură seturi de servicii rezervate în devans de la destinaţia turistică; mai există un turism semiorganizat, combinaţie dintre cele două, când persoana sau grupul se deplasează în ţara de destinaţie, procurându-şi o parte din servicii de la firme de specialitate.

În funcţie de regimul circulaţiei turistice, aceasta se poate desfăşura continuu pe tot parcursul anului, fiind caracteristic cu deosebire staţiunilor balneoturistice cu regim permanent de funcţionare sau cu regim discontinuu sau sezonier, legat de practicarea unor anumite activităţi dependente de condiţiile naturale predominant climatice. Este caracteristic în acest sens turismul estival legat cu deosebire de destinaţiile litoral maritime sau turimul hivernal, de practicare a unor sporturi dependente de stratul de zăpadă.

La destinaţie, turistul petrece un sejur mai lung sau mai scurt, astfel încât, durata sejurului devine un alt criteriu de clasificare în trei mari categorii: turism de sejur de lungă durată, care este legat de staţiunile balneoturistice şi caracterizându-se prin durate ale sejurului între 20 şi 30 de zile şi chiar mai mult; turism de durată medie, incluzând sejururi între 10 şi 20 de zile, legat tot de staţiunile balneoturistice, în special a celor climaterice montane şi marine şi turism de scurtă durată, pe două, trei zile, la distanţe mici şi medii, şi practicat adeseori la sfârşit de săptămână (turism de weekend).

Alte criterii, care prin aplicare, conduc la surprinderea şi altor tipuri de turism, sunt cele legate de gradul de mobilitate, criteriul structurii de vârstă, criteriul distanţei parcurse de la reşedinţă până la destinaţia turistică etc.

În cadrul acestei diversităţi de practicare, ţinând de motivaţii şi celelalte criterii, se disting câteva modalităţi de bază de practicare a turismului, care se impun prin tradiţie, forme de

Page 112: Geografia Turismului in Romania

112

exteriorizare, impact complex asupra arealelor implicate şi gradul diferenţiat de contribuţie în amenajarea turistică a spaţiului şi în organizarea teritorială generală.

2.4.2. Categorii principale de turism

2.4.2.1. Turismul balneoclimateric Se practică în staţiunile profilate pe utilizarea în scopuri balneare a unor resurse naturale, în

special resurse hidrominerale şi termale, emanaţiilor mofetice, a nămolurilor terapeutice, pe un fond climatic şi bioclimatic (montan, de litoral marin sau de saline) cu efecte benefice. Se adaugă acestora, proceduri terapeutice şi tehnici moderne ce completează şi accentuează efectul factorilor naturali.

Este prima formă de turism practicată în ordine cronologică, care a condus totodată la o formă coerentă de amenajare turistică – staţiunea – a cărei dimensiune şi complexitate a evoluat în timp. Calitatea factorilor terapeutici naturali, modalitatea de amenajare spre utilizare a acestora, puterea de atracţie către aceste componente de complexitate diferită, a condus în timp la diferenţierea ierarhică, în staţiuni de importanţă naţională şi internaţională; staţiuni cu impact regional şi staţiuni de mică dimensiune şi cu amenajări sumare, având o importanţă locală. Turismul balneoclimateric este practicat într-un număr de câteva zeci de staţiuni care au alcătuit şi alcătuiesc osatura sistemului balneoturistic românesc, cu trimitere în timp până la antichitatea romană. Acestea sunt prezente în toate marile regiuni naturale ale ţării: în Carpaţi (mai ales în depresiunile intramontane) şi legate cu deosebire de aureola mofetică (Vatra Dornei, Sângeorz Băi, Băile Tuşnad, Slănic Moldova, Covasna, Băile Herculane, Geoagiu Băi, Moneasa, Vaţa de Jos); în regiunea subcarpatică (Bălţăteşti, Oglinzi, Târgu Ocna, Slănic Prahova, Sărata Monteoru, Pucioasa, Călimăneşti – Căciulata, Băile Govora, Băile Olăneşti, Băla, Săcel); în Depresiunea Transilvaniei, valorificând cu deosebire apele minerale şi lacurile sărate (Sovata, Ocna Sibiu, Bazna, Cojocna); în partea de vest a ţării, unde sunt valorificate în special apele termale (Felix, 1 Mai, staţiuni mai mici precum Călacea, Boghiş sau în localităţi precum Marghita, Oradea, Satu Mare) sau staţiuni disparate în regiunea joasă colinară (Strunga) sau de câmpie (Amara, Lacul Sărat). La acestea se adaugă staţiunea Techirghiol, profilată exclusiv pe valorificarea unor factori naturali de cură (ape sărate şi nămoluri sapropelice) şi parţial Eforie Nord şi Sud. Capacitatea de primire a acestora este de aproape 20 % din totalul existent. Turismul în staţiunile balneoclimaterice, deşi în prezent marginalizat şi aparent desuet, rămâne o categorie reprezentativă pentru turismul românesc, faţă de care se manifestă în continuare un grad de fidelitate accentuat, din partea unor categorii sociale şi de vârstă (mai ales categoria de vârstă a III-a). Noile orientări ale turismului către modalităţi mai dinamice şi către diversitatea activităţilor, vor impune reconsiderarea amenajării lor viitoare, astfel încât ele să devină oferte acceptate de categorii mult mai variate de turişti. Aceste considerente, în situaţia când vor fi aplicate (se are în vedere mai ales reconsiderarea de substanţă a categoriei vilelor, atât prin nivelul de modernizare pe care ar trebui să-l suporte, dar mai ales prin reconsiderarea şi diversificarea funcţiilor acestora, toate posibile printr-o privatizare oportună).

În cadrul staţiunilor şi a turismului practicat, se diferenţiază nuanţat profile funcţionale care caracterizează unele staţiuni, devenite emblemă a acestora: cardiovascular (Covasna, Vatra Dornei, Băile Tuşnad), afecţiuni digestive (Sângeorz Băi, Slănic Moldova), afecţiuni ginecologice (Sovata), afecţiuni ale aparatului locomotor (în cazul staţiunilor cu ape termale sau cu surse hidrominerale clorurato-sodice de mare concentraţie).

Specificul activităţii dominante impune adeseori restrictiv sejururi mai ales în cadrul staţiunii, dar şi cu deplasări la distanţe scurte, ceea ce conduce la individualizarea ansamblului staţiunilor ca şi categorii relativ enclavice şi cu implicare redusă în cadrul spaţiului înconjurător. Diversificarea profilului funcţional va contribui la diminuarea acestui caracter oarecum exclusivist şi nu în toate cazurile benefic.

Page 113: Geografia Turismului in Romania

113

2.4.2.2. Turismul climateric montan pentru odihnă, agrement este o altă formă de turism de staţiune (sejur), practicat în cadrul staţiunilor climaterice montane dispersate în arealul Carpaţilor cu o mai mare concentrare în arealul Prahova – Bucegi şi Braşov. Este a doua categorie de turism şi formă de amenajare turistică în ordine cronologică. Amenajările turistice sub forma staţiunilor de dimensiuni diferite (de la aproape 5 000 de locuri până la câteva sute de locuri) şi cu dotări aferente de o complexitate diferită, aparţin în exclusivitate spaţiului montan şi sunt legate de componenta peisagistică mulată pe factorul relief, precum şi pe condiţiile climatice şi bioclimatice stimulative pentru odihnă şi agrement.

Concentrarea tradiţională şi cea mai importantă de staţiuni din cadrul Carpaţilor este cea care se leagă de arealul amintit (Sinaia, Buşteni, Azuga, Predeal, Pârâul Rece, Timiş şi mai ales Poiana Braşov), la care se adaugă staţiuni disparate în teritoriu, dar a căror apariţie şi dezvoltare se leagă cu deosebire de condiţiile morfopeisagistice de excepţie (Durău, Cheia, Borşa, Muntele Mic, Băişoara), dar şi de tradiţie (Păltiniş).

Se remarcă individualizarea unor nuclee de amenajări relativ sumare, dar cu unităţi reprezentative, care dispun astăzi şi de componente conexe, dar importante în perspectivă, astfel încât se constituie puncte de plecare pentru noi staţiuni (Piatra Fântânele, Bâlea Cascadă, Poiana Mărului).

O categorie în curs de edificare o poate forma şi grupul staţiunilor legate de prezenţa unor acumulări lacustre din zonele montane (Voineasa, Vidra, Văliug, Trei Ape, Beliş-Fântânele, Floroiu, Remeţi).

Spre deosebire de turismul practicat în staţiunile balneoclimaterice, în situaţia de faţă durata sejurului este mult mai redusă comparativ cu paleta diversă de activităţi desfăşurate fie în cadrul staţiunii, fie în regiunea apropiată acesteia, fie la distanţe mai mari, în plină regiune montană. 2.4.2.3. Turismul montan este o componentă importantă, care leagă, prin profilul activităţii, cele două categorii de staţiuni, incluzându-se în tendinţa de diversificare a activităţilor în staţiune şi de conferire acestora a polifuncţionalităţii, dar şi de includere a muntelui, prin caracteristicile sale morfopeisagistice (altitudine, componente morfologice, energie, pantă, expoziţie a versanţilor) în circuitul turistic. Turismul pentru sporturi de iarnă este o formă de turism sportiv, care se intercondiţionează cu celelalte activităţi din staţiunile climaterice montane, fiind practic legat de aceste staţiuni. Este dependent de anumite condiţii morfoclimatice, pe de o parte, de dotări caracteristice în spaţiul mijlociu al muntelui, între staţiuni şi regiunea înaltă, precum şi de infrastructura specifică din staţiunile ce servesc de bază de desfăşurare. Practicarea turismului pentru sporturi de iarnă este stimulată şi de crearea unei infrastructuri tehnice, formate din mijloace de transport pe cablu şi pârtii amenajate. Se remarcă, din acest punct de vedere, cu o dezvoltare la scara comparativă pentru România, regiunea montană Bucegi – Munţii Bârsei, care concentrează peste 60 % din mijloacele mecanice pe cablu din lungimea pârtiilor şi din turiştii care sunt atraşi de acest sport: Sinaia, Buşteni, Predeal, Poiana Braşov. Beneficiind de condiţii naturale favorabile şi alte staţiuni, chiar şi balneoclimaterice, au prelungiri către zona montană sub forma domeniilor schiabile amenajate mai sumar: Mogoşa, Borşa, Vatra Dornei, Piatra Fântânele, Durău, Sovata; în Carpaţii Meridionali, Bâlea Lac (care, în perspectivă, va deveni una dintre cele mai reprezentative staţiuni pentru sporturi de iarnă din România), Păltiniş, Rânca (Parâng), Straja (Munţii Vâlcan), Muntele Mic; în Carpaţii Occidentali, Semenic, Arieşeni, Băişoara, Stâna de Vale. Dimensiunile turismului pentru sporturile de iarnă sunt limitate de intervalul restrictiv de practicare, raportat la perioada de iarnă, cu strat de zăpadă favorabil, ca şi grosime, stabilitate şi persistenţă. Intervalul de practicare poate fi prelungit cu avansarea în altitudine unde, la peste 2000 m, sezonul poate să se extindă pe aproape 6 luni.

Page 114: Geografia Turismului in Romania

114

Turismul itinerant montan se leagă de zona montană la peste 1500 m, fiind dependent de căi de acces de o factură aparte (poteci turistice, drumuri forestiere), precum şi de factori naturali morfopeisagistici ce atrag o categorie relativ restrânsă de iubitori ai muntelui. Turismul de drumeţie montană este foarte răspândit şi stimulat de valoarea peisagistică de o mare diversitate a regiunii montane înalte, dependentă de substratul litologic şi de învelişul vegetal ce înregistrează etajarea altitudinală. În cadrul periplului montan şi în funcţie de altitudine se străbat o diversitate de ecosisteme cu fizionomii proprii (forestier, subalpin şi gol alpin) în cadrul cărora se detaşează forme de relief legate de procese morfologice glaciare şi postglaciare diferenţiate şi în funcţie de litologie. Consacrate pentru drumeţiile montane sunt masivele calcaroase şi conglomeratice (Rarău, Ceahlău, Ciucaş-Zăgan, Bucegi, Postăvaru, Piatra Craiului, Căpăţânii, Retezatul sudic, Munţii Bihor; masivele înalte, cu relief glaciar (Rodna, Făgăraş, Parâng, Retezat), masivele vulcanice, Gutâi, Căliman, Gurghiu, Harghita sau Metaliferi. Punctele nodale în desfăşurarea drumeţiei montane sunt cabanele amplasate în poziţii favorabile, alese atât din punct de vedere al accesului, cât şi din punct de vedere al amplasării în apropiere de obiective turistice cu impact.

Turismul – alpinism este o formă exclusiv sportivă a turismului montan, practicat de o categorie restrânsă de persoane cu aptitudini fizice deosebite şi antrenate special pentru aceasta. Practicarea alpinismului solicită condiţii morfologice deosebite: versanţi cu pante abrupte, ridicaţi până la verticală (chiar surplombaţi) şi energie de relief mare de sute de metri. Pentru această formă de turism sunt preferate masivele calcaros conglomeratice care prezintă abrupturi puternice la marginea platourilor suspendate. Din acest punct de vedere se remarcă versanţii de est şi nord-est ai Munţilor Bucegi, cu peste 60 de trasee (Jepii Mici, cu 5 trasee, Caraiman, cu 15 trasee, Coştilea, cu 26 de trasee, Moraru, cu 10 trasee, Bucşoiu, cu 7 trasee. În afară de Bucegi şi alte masive se pretează la activităţi de alpinism: Rarău, Munţii Hăşmaş (cu Cheile Bicazului), Munţii Piatra Craiului, precum şi majoritatea sectoarelor de chei din Carpaţi (exemplu Cheile Turzii). 2.4.3 Turismul de litoral maritim se leagă de jumătatea sudică a litoralului Mării Negre, cu cea mai importantă concentrare de amenajări turistice, reprezentând peste 40 % din totalul capacităţilor de cazare, concentrate în 15 amenajări complexe de tip staţiune, a căror mărime oscilează de la 1000 de locuri la peste 20 000 locuri (Mamaia). Factorii de atracţie sunt reprezentaţi de complexul de elemente al zonei litorale (faleză, plajă, fund puţin adânc şi nisipos), la care se adaugă complexul de factori climatici. Specificul valorificării acestora reduce oferta turistică pe perioada sezonului estival din iunie până în septembrie. Deşi în acest interval cererea turistică este deosebit de intensă, mai ales cea autohtonă şi în creştere cea provenită din alte ţări, sezonalitatea reduce volumul de turişti, comparativ cu alte categorii şi forme de turism, având continuitate (cu fluctuaţii în timpul anului). Motivaţia practicării acestui turism este predominant de agrement şi cură heliomarină. În circulaţia turistică se implică toate categoriile de vârstă (cu excepţia celor cu restricţii de sănătate) şi există în cadrul complexului de staţiuni şi o oarecare specializare: funcţie balneară predominantă pentru staţiunea Techirghiol sau un sistem de amenajare turistică realizat pentru a primi populaţie şcolară (Năvodari) sau studenţi (Costineşti). 2.4.4. Turismul cultural este o formă reprezentativă a turismului de mare mobilitate, desfăşurat mai ales cu mijloace automobilistice şi având ca motivaţie existenţa unui valoros patrimoniu cultural-istoric şi etno-folcloric cu caracter original şi chiar uneori cu valoare de unicat. Acesta se remarcă prin ample concentrări de obiective, în arii de civilizaţie şi cultură. Se constată că valoarea acestui patrimoniu este accentuată şi de diversitatea sa, astfel dacă în Oaş, Maramureş, Bucovina, Neamţ, Vrancea, Bran, Făgăraş, Vâlcea, Haţeg, Munţii Apuseni (Ţara Moţilor) se distinge patrimoniul de origine pur românească; în Podişul Transilvaniei, în partea sa sudică, se conservă încă componente ale civilizaţiei şi culturii de origine germană (săsească); în

Page 115: Geografia Turismului in Romania

115

Harghita şi partea de nord a judeţului Covasna sunt prezente cu precădere componente de civilizaţie şi cultură maghiară (secuiască), iar în cea mai mare parte a Depresiunii Braşov, originalitatea rezidă din interferenţa (până la scara localităţilor) a civilizaţiei şi culturii celor trei comunităţi. Turismul cultural utilizează o bază de cazare importantă, concentrată mai ales în oraşe, dar este utilizată şi baza de cazare a staţiunilor, precum şi obiectivelor turistice ce se înşiră în lungul căilor de comunicaţie (moteluri, campinguri, popasuri turistice). Caracterul itinerant de mare mobilitate este reflectat din numărul mare de persoane implicate, comparativ cu numărul relativ restrâns de nopţi cazare înregistrate de către aceştia. 2.4.5. Turismul de sfârşit de săptămână– (de week-end) S-a impus începând din perioada interbelică, odată cu dezvoltarea urbanizării, determinată de industrializare, tendinţă ce a continuat şi s-a intensificat mai ales în perioada 1960-1980. În paralel a crescut masa populaţiei concentrată în oraşe şi ocupată în activităţile acesteia. Se detaşează, prin implicare, oraşele mari şi mijlocii, cu mediu puternic modificat, determinat de poluare fizico-chimică, sonoră, condiţiile agresiv-stresante de desfăşurare a activităţilor cotidiene, coabitarea în spaţii aparţinând blocurilor de locuinţe. Această situaţie a impus cu necesitate ieşirile la sfârşit de săptămână în afara oraşelor, determinate de nevoia de odihnă şi recreere. Posibilităţile de dezvoltare ale turismului de sfârşit de săptămână sunt strâns legate şi de dezvoltarea şi modernizarea căilor de comunicaţie şi mijloacelor de transport spre şi în interiorul arealelor de destinaţie, precum şi de existenţa unor amenajări turistice care să răspundă unor exigenţe relativ limitate, avându-se în vedere timpul scurt de şedere la destinaţiile week-endului. Intensitatea turismului de sfârşit de săptămână, arealul său de extensiune în jurul oraşelor generatoare ale acestei forme de turism au fost influenţate negativ de legislaţiile conjuncturale restrictive din anii ‘80, ’90 care au influenţat negativ atât intensitatea acestui fenomen, cât şi aria de implicare. Turismul de week-end este direct proporţional ca şi intensitate şi extensiune spaţială cu mărimea centrelor urbane generatoare de turişti şi de prezenţa la distanţe variabile a unor obiective sau areale cu factori de atracţie puternici. Se remarcă din acest punct de vedere capitala ţării, Bucureşti, care generează cea mai puternică mişcare turistică de sfârşit de săptămână, având destinaţii multiple. Există în primul rând o deplasare la distanţă mică în jurul Bucureştiului către spaţiul forestier, lacustru, în cadrul căruia s-au individualizat mari concentrări de reşedinţe secundare – vile de vacanţă. În a doua categorie intră destinaţiile cu mare impact turistic de mare putere de atracţie, aflate la distanţă de peste 100 km de capitală şi care constituie principalele areale de concentrare pentru turismul de week-end. Se remarcă din acest punct de vedere Valea Prahovei, către care turismul de sfârşit de săptămână se practică tot timpul anului; o a doua zonă o formează litoralul Mării Negre, cu turismul de sfârşit de săptămână practicat predominant în sezonul estival de vară; şi o a treia direcţie, caracterizată prin o pondere mai redusă, comparativ cu primele două, este orientată spre Valea Ialomiţei (în partea sudică a Munţilor Bucegi). Practic, în jurul fiecărui oraş există un areal mai mult sau mai puţin extins, care intră sub incidenţa turismului de week-end. 2.4.6. Turismul rural este o categorie aparte de turism cu un caracter complex, având anumite caracteristici, incluzând componente specifice, luând anumite forme de manifestare cu efecte şi impact în mediul rural. (Fig.10) Cuprinde în primul rând activitate turistică propriu-zisă (cazare, pensiune, circulaţie turistică, derulare de programe), activităţi economice agricole sau cu caracter tradiţional; precum şi moduri de petrecere a segmentului de timp liber pentru cei ce solicită acest turism. Presupune dezvoltarea turismului în mediul rural, înstrânsă corelaţie cu economia locală, ceea ce conduce la interdependenţa dintre cele două laturi.

Page 116: Geografia Turismului in Romania

116

Turismul rural s-a născut din dorinţa de evadare într-un mediu mai puţin amenajat, unde nivelul preţurilor este modic, caracterizat printr-un accentuat grad de elasticitate a serviciilor, care se vor putea adapta rapid la o mare diversitate de situaţii sau de preferinţe ale turiştilor. Ca urmare a marii dispersii a ofertei turistice, principale şi secundare (caracteristice cu deosebire arealului montan), turismul rural se remarcă prin mai multe trăsături: echipamentele sale sunt difuze în teritoriu, clientela este dispersată; acoperirea ansamblului teritorial şi a structurilor pe fluxuri se face fără a se şine seama de limitele administrative.

Fig. 6 Raporturi de intercondiţionare în cadrul turismului rural

Pe de altă parte, toate aceste caracteristici determină şi un şir de ambiguităţi: turismul rural nu este neapărat şi nu trebuie să fie un turism social pentru o clientelă modestă; nu se poate constitui ca o salvare a unei agriculturi în dificultate; rentabilitatea turismului rural, în termeni strict economici, este aleatorie; dar oferă pe de altă parte posibilitatea de deschidere a ruralului, de integrare al unui segment al societăţii în contextul social-economic naţional, regional şi în funcţie de cererea turistică internaţional, chiar şi global.

Page 117: Geografia Turismului in Romania

117

Prin toate acestea, turismul rural se poate defini ca un sistem conţinând un ansamblu de elemente care în totalitatea lor influenţează unul sau mai multe elemente spaţio-temporale. Aceste elemente sunt de două categorii: elementele structurale şi elementele funcţionale. Sub aspect legislativ, au fost adoptate ordonanţe şi măsuri menite a crea facilităţi şi stimula dezvoltarea turismului rural în regiunile montane, în Delta Dunării şi pe litoralul Mării Negre. Din punct de vedere organizatoric au apărut şi proliferat organizaţii profesionale non-guvernamentale care coordonează fenomenul turistic rural la nivel naţional sau societăţi comerciale şi fundaţii care se implică la nivel regional şi local. Acestea s-au asociat la organizaţii similare europene, cum este Euro-Gîtes, fapt ce va facilita accesul liber la informaţii cu privire la noutăţile europene din turismul rural; organizarea de schimburi de turişti; promovarea reciprocă a ofertei turistice. Foarte importante în această etapă sunt înfinţarea şi sprijinirea unor centre teritoriale în areale de maxim interes turistic unde, pe lângă componentele cadrului natural, se impun şi componentele antropice. Satele unde se promovează turismul rural se remarcă prin o serie de componente: patrimoniul etno-folcloric, condiţii morfo-piesagistice şi bioclimatice favorabile, activităţi rurale tradiţionale sau cele în care există posibilitatea practicării unor forme de turism la scară locală: turism pentru sporturi montane şi turism cinegetic (cu deosebire în regiunea carpatică), turism piscicol, mai ales în Delta Dunării. S-au conturat deja zone cu aşezări rurale implicate în turismul montan, unde au fost testate şi clasificate un număr variabil de gospodării, o parte dintre acestea dovedindu-se apte pentru practicarea şi promovarea turismului rural, sub forma turismului familial, a turismului în gospodării-pensiune sau a turismului spontan, toate putând deveni părţi componente ale ambianţei rurale.

Tema de reflecţie nr. 5: Analizaţi şi încadraţi turismul rural în contextul valorificării unui potenţial şi a unei baze materiale cu trăsături de particularitate d. Sumar. În cadrul modulului 4 este prezentată o problematică complexă legată de factorii decisivi şi permisivi care contribuie la dezvoltarea turismului, respectiv baza materială turistică, prin intermediul căreia este valorificat potenţialul turistic, iar valorificarea specifică se reflectă în volumul şi tipologia circulaţiei turistice şi în modalităţile de practicare a turismului, şi deci de valorificare (prin tipuri şi forme). Locul central în cadrul acestui modul îl ocupă analiza bazei materiale turistice, diferenţiată în bază turistică de cazare, bază curativă, bază turistică agremental-sportivă, infrastructura de transport cu caracter general şi cea cu caracter exclusiv turistic. Baza de cazare, prin cantitate, diversitate, repartiţie teritorială, grad de confort reflectă nivelul de dezvoltare al turismului într-o ţară. Sunt analizate diferenţiat categoriile de cazare: hotelul, vila, motelul, cabana, camping-ul, pensiunile urbane şi rurale. Analiza fiecăreia dintre acestea în parte are în vedere, ca şi factori de clasificare, dimensiunile, gradul de confort, durata sejurului, servicii oferite, probleme de amplasament, arii de concentrare şi zonele puţin dotate sau lipsite de unităţi turistice de cazare.Este evidenţiată dinamica foarte activă în perioada de tranziţie a unei categorii de cazare din spaţiul rural – pensiunea rurală. Infrastructura balneo-curativă este cea care permite valorificarea resurselor naturale hidrominerale, termale, dar şi potenţialul climatic şi bioclimatic. Este evidenţiată corelaţia între mărimea şi tipologia bazei de cazare şi dimensiunile şi structura funcţinală a infrastructurii balnear-curative, caracteristică cu deosebire staţiunilor balneo-climaterice. Infrastructura agremental-sportivă, caracteristică atât staţiunilor, cât şi centrelor urbane, contribuie la diversificarea activităţilor turistice cu caracter recreativ sportiv, oferind multifuncţionalitate unităţilor turistice şi reglarea, prin aceasta, a regimului circulaţiei turistice în

Page 118: Geografia Turismului in Romania

118

timpul anului, şi a cererii pentru produsul turistic amenajat complex (unităţi turistice de cazare, unităţi turistice balneo-curative, amenajări agremental-sportive. Infrastructura de transport are un rol esenţial în atragerea şi sejurul turiştilor la destinaţia turistică pentru care s-a optat. Gradul de modernizare al căilor de transport, diversitatea acestora, se implică în mod nemijlocit în ansamblul turismului şi în creşterea cererii pentru produsul turistic amenajat. Pe lângă infrastructura generală de transport se detaşează căile de acces având un specific aparte: mijloace de transport pe cablu (mecanice), potecile turistice marcate, drumurile montane alpine cu funcţie exclusiv turistică. Circulaţia turistică reflectă prezenţa, diversitatea şi gradul de atractivitate a potenţialului turistic, amenajările turistice, ca volum, diversitate şi grad de confort şi servicii oferite. La acestea se adaugă promovarea produsului turistic realizat din combinaţia celor două mari categorii turistice

Reflectarea calitativă a celor trei componente turistice (potenţial turistic, bază materială, circulaţie turistică) este evidenţiată de tipurile şi formele de turism practicate. e. Sarcini şi teme ce vor fi notate Studenţii vor avea ca sarcină elaborarea unei teme aferente modulului 4, legată de baza materială turistică (cu conotaţii vis a vis a circulaţie turistică şi tipuri şi forme de turism) utilizând informaţia din suportul de curs, din bibliografia obligatorie şi bibliografia opţională. Aceştia vor elabora: Hoteluri şi moteluri, componente reprezentative ale infrastructurii turistice de cazare; infrastructura de transport şi turismul. Acestea vor fi comunicate la a patra întâlnire. Termenul de predare este 15.01.2012, termenul programat este anterior acestei date, iar verificarea se va realiza în 30.01.2012. Pe tot parcursul timpului scurs de la începutul anului, cursanţii vor menţine legătura cu titularul de curs şi tutorii, oferindu-se precizări şi recomandând bibliografie şi surse de informaţie existente. Se va comunica şi ponderea temei legate de modulul 4 la nota finală.

h. Bibliografie obligatorie pentru parcurgerea acestui modul

1. Cândea Melinda, Erdeli G., Simon Tamara (2001), Potenţial turistic şi turism, Edit. Univ. Bucureşti, Biblioteca Facultăţii de Geografie.

2. Ciangă, N. (1997), Turismul din Carpaţii Orientali. Studiu de Geografie umană, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

3. Berlescu Elena (1971), Staţiunile balneare de-a lungul timpului şi azi, Editura Medicală, Bucureşti.

4. Ciangă, N. (2007), România. Geografia turismului, Presa Universitară Clujeană, cap. I şi II, p. 15 – 34, Cluj-Napoca.

5. Cocean, P. (1997), Geografia turismului românesc, Editura Focul Viu, Cluj-Napoca. 6. Ielenicz, M., Comănescu Laura (2006), România. Potenţial turistic, Editura

Universitară Bucureşti. 7. Muntele, I., Iaţu, C. (2003), Geografia turismului. Concepte, metode şi forme de

manifestare spaţio-temporale, Editura Sedcom, Libris, Iaşi. 8. Pricăjan, A. (1985), Substanţele minerale terapeutice din România, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti. 9. Teodoreanu Elena (1984), Bioclima staţiunilor balneoclimaterice din România,

Editura Sport-Turism, Bucureşti.

Page 119: Geografia Turismului in Romania

119

10. xxx (1984), Geografia României II, Geografia Unamă şi Economică, Editura Academiei R.S.România, Bucureşti.

Page 120: Geografia Turismului in Romania

120

III Anexe

a. BIBLIOGRAFIA COMPLETĂ A SUPORTULUI DE CURS

1. Badea L., Grumăzescu H., (1975), Consideraţii metodologice asupra regionării turistice a teritoriului României, Lucrările celui de-al II-lea Colocviu naţional de geografia turismului, Editura Sport-turism, Bucureşti.

2. Barbier B., (1977), Les residences secondaires et l’espace roural français, Revue Norois (extrait), nr. 95.

3. Barbier B., (1978), Ski et station de sport d’hiver dans le Monde, Wiener Geographische Schriften, 51/52, Beitrage zur Fremdenwerkerrsgeographie, I, Theil, Wien.

4. Barbu Gh., Snak O., (1981), Turismul ramură a economiei naţionale, Turismul în economia naţională, Editura Sport-Turism, Bucureşti.

5. Bărănescu Rodica, (1975), Turism şi alimentaţie publică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

6. Berlescu Elena, (1971), Staţiunile balneare de-a lungul timpului şi azi, Editura medicală, Bucureşti.

7. Berlescu Elena, (1982), Dicţionar encoclopedic medical de balneoclimatologie, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti.

8. Berbecaru I., Botez M., (1977), Teoria şi practica amenajării turistice, Editura Sport-Turism, Bucureşti.

9. Bleahu M., (1987), Turismul şi protecţia peisajului, ocrotirea naturii şi a mediului înconjurător, nr. 1, Editura Academiei R. S. România, Bucureşti.

10. Bordeanu S., Doru M., (1978), Perspectivele dezvoltării serviciilor turistice în zonele montane, Studii de turism, vol. I, turism montan, Bucureşti.

11. Borza Al., (1978), Construcţiile hidroenergetice şi turismul, Studii de turism, vol. I, Turism montan, Bucureşti.

12. Cacovschi C., (1978), Peisajul estetic vitalizant, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 13. Cândea Melinda., Erdeli G., Simon Tamara, (2001), România. Potenţialul turistic şi turism,

Editura univ. Bucureşti. 14. Cândea Melinda, Simon Tamara,( 2006),Potenţialul turistic al României,Editura

Universitară, Bucureşti. 15. Cebuc Al., Mocanu C., (1967), Din istoria transporturilor de călători în românia, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti. 16. Ciangă N., (1977), Câteva probleme asupra structurii şi capacităţilor de primire ale staţiunilor

balneoclimaterice din zona centrală a Carpaţilor Orientali, Studia Univ. „Babeş-Bolyai”, Geol.-Geogr., Cluj-Napoca.

17. Ciangă N., (1977), Câteva probleme asupra structurii şi capacităţilor de primire ale staţiunilor balneoclimaterice din zona centrală a Carpaţilor Orientali, Studia Univ. „Babeş-Bolyai”, Geol.-Geogr., Cluj-Napoca.

18. Ciangă N., (1979), Rolul staţiunilor din Carpaţi în dezvoltarea turismului, Studia Univ. „Babeş-Bolyai”, Seria Geol.-Geogr., nr. 1, Cluj-Napoca.

19. Ciangă N., (1980), Câteva probleme legate de circulaţia turistică în Carpaţii Orientali , Lucrările celui de-al V-lea Colocviu naţional de geografia turismului (Bucureşti, 1977).

20. Ciangă N., (1980), Turismul în judeţul Alba, Judeţul Alba, Editura Academiei, R. S. România, Bucureşti.

Page 121: Geografia Turismului in Romania

121

21. Ciangă N., (1981), Consideration geographique sur les villes-station balneoclimatique des Carpates Orientales, Revue Roumaine de G.g.G.-Geographie, tom 25, nr. 2.

22. Ciangă N., Maier A., (1983), Lacurile de acumulare din Carpaţii Orientali, factor de creştere a potenţialului şi circulaţiei turistice, în vol. „Lacurile de baraj, ambianţă naturală şi construită, Cluj-Napoca.

23. Ciangă N., (1984), Economia turismului în Depresiunea Transilvaniei, Studia Univ. Babeş-Bolyai”, Seria Geol.-Geogr., Cluj-Napoca.

24. Ciangă N., (1985), Turismul în munţii Apuseni, Studia Univ. Babeş-Bolyai”, Geol.-Geogr., Cluj-Napoca.

25. Ciangă N., (1986), Valorificarea potenţialului turistic natural din Carpaţii Orientali, în vol. „Probleme de geografie aplicată”, cluj-Napoca.

26. Ciangă N., (1987), Aparition et le developpment du tourisme dans les Carpates, Studia Univ. „Babeş-Bolyai”, Geol.-Geogr., Cluj-Napoca.

27. Ciangă N., Horhoi Elena, (1989), Problemes de geographie du tourisme dans les Carpates orientales, în vol. „Karpacko konferencza Turistyczna (Carpathians tourist Conference), Zeszyty Naukove Universitetu Iagiellonskiego, CMLVII, Krakow.

28. Ciangă N., (1996), Mijloacele de transport pe cablu – componentă infrastructurală a peisajului şi a turismului carpatic, Studia Univ. Babeş-Bolyai”, Geogr., nr. 1, 2, Cluj-Napoca.

29. Ciangă N., (1998), Turismul din Carpaţii Orientali. Studiu de Geografie Umană, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

30. Ciangă N., (1998), Le rôle de la function touristique dans l’organisation de l’espace rural, în „Rural Space and Regional Development”, Studia Cluj-Napoca.

31. Ciangă N., Rotar Gabriela, Dezsi Şt. (1999), L’amenagement touristique des franges interdepartamentales du nord-ouest de la Roumanie, Studia Univ. „Babeş-Bolyai”, Geographia nr. 2, Cluj-Napoca.

32. Ciangă N., Cocean P. (2001), L’edification du systeme des stations touristiques de la Roumánie, Studia Univ. Babeş-Bolyai”, Geographia nr. 2, Cluj-Napoca.

33. Ciangă N.,(2001, 2002),România.Geografia Turismului ( partea întâi) ,Edit.Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca.

34. Ciangă N., (2003),Geografie Turistică,Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca. 35. Chabot G., (1964), La geographie du tourisme en France, Acta, geographica Lavaniensia, vol.

3, Paris. 36. Cocean, P., (1997), Geografia turismului românesc, Editura „Focul Viu”, Cluj-Napoca. 37. Cocean, P., (1995), Peşterile României. Potenţialul turistic, Editura Dacia, Cluj-Napoca. 38. Cocean, P., Vlăsceanu, Gh., Negoiesci, B., (2002),Geografia Generală a Turismului, Edit.

Meteor Press, Bucureşti. 39. Corvin, Tatiana, Makra St., (1967), Motelul – mici unităţi pentru turism, Editura Tehnică,

Bucureşti. 40. Fărcaş, I., Benţe D., Trifa P., (1969), Indicele climatic-turistic. Aplicaţii la teritoriul R. S.

România, Studia Univ. „Babeş-Bolyai”, Seria Geologia, Geographia, fasc. 1, Cluj-Napoca. 41. Fărcaş, I., Benţe D., Trifa P., (1970), Harta climatică turistică a R. s. românia, Studia Univ.

„Babeş-Bolyai”, Seria Geologia, Geographia, fasc. 2, Cluj-Napoca. 42. Gâştescu P., (1971), Lacurile din România, Editura Academiei R. S. România, Bucureşti. 43. Giurcăneanu Cl., (1956), Aspecte ale geografiei turismului, Natura nr. 3, anul VIII. 44. Glăvan, V., (2000), Turismul în România, Editura Economică, Bucureşti. 45. Glăvan, V., Stoian O., (1978), Potenţialul turistic montan din România. Categorii de potenţial

şi priorităţi de valorificare în turism, în vol Studii de turism, vol. II, Turism montan, Bucureşti. 46. Grigore M., (1989), Defilee, chei şi văi de tip canion în România, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti.

Page 122: Geografia Turismului in Romania

122

47. Horeanu, Cl., Borcea Margareta, (1982), Ceahlăul – viitor parc naţional, în Ocrotirea naturii şi mediului înconjutător, nr. 1-2, Editura Academiei R. S. România, Bucureşti.

48. Ielenicz M., Comănescu Laura (2006), România. Potenţial Turistic.Edit. Universitară, Bucureşti

49. Mihăilescu V., (1969), Geografie şi turism, Lucrările colocviului Naţional de Geografia turismului (Bucureşti, septembrie, 1968), Bucureşti.

50. Muntele, I., Iaţu, C., ( 2003), Geografia Turismului. Concepte, metode şi forme de manifestare spaţio-temporale, Edit. Sedcom Libris, Iaşi.

51. Muja S., (1984), Spaţiile verzi în sistematizarea teritoriului şi localităţilor, Editura Ceres, Bucureşti.

52. Neacşu, N., (2000), Turismul şi dezvoltarea durabilă, Edit. Expert, Bucureşti. 53. Neagu Gh., Gologan Gh, (1978), Cercetări, rezultate şi realizări privind schiul turistic, în vol.

Studii de turism, vol. 2, Turism montan, Bucureşti. 54. Olaru, M., (1996), Munţii Banatului. Resursele turistice naturale şi antropice, Editura Hestia,

Timişoara. 55. Olaru, M., (2000), Munţii Banatului. Amenajarea şi dezvoltarea turistică, Editura Hestia,

Timişoara. 56. Panaite Ludmila., (1974), Metolodogia cercetării economico-geografice, Universitatea

Bucureşti. 57. Pătrăşcoiu N., Toader T., Scripcaru G., (1987), Pădurea şi recrearea, Editura Ceres,

Bucureşti. 58. Petrea Rodica, Petrea, D., (2001),Turism Rural,Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca 59. Petrescu Carmen, (1974), Şcoala românească de geografia turismului, Forum nr. 3. 60. Popovici I., (1977), Regiunile turistice din R. S. România, Studii şi cercetări de G.G.G., seria

Geografie, nr. 1. 61. Popovici I., Glăvan, V., Ghiriac D., (1976), Sistem de indicatori pentru evaluarea

potenţialului turistic, Revista Economică, nr. 36. 62. Preda I. Ţenu, A., (1981), Resurse de ape minerale şi termale, Note de curs şi lucrări practice,

Universitatea Bucureşti. 63. Pricăjan A., (1985), Substanţele minerale, terapeutice din România, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti. 64. Raboca N., Ciangă N., Maier A.,(2001),Geopgrafie Economică,”Vasile Goldiş”, University

Press, Arad. 65. Rădulescu N. Al., (1946), Asupra geografiei turismului, Revista geografică, an II, fasc. I - IV,

Bucureşti. 66. Snak O., (1976), Economia şi organizarea turismului, Editura Sport-Turism, Bucureşti. 67. Surd, V., Bold, I., Zotic, V., Chira Carmen, (2005), Amenajarea teritoriului şi infrastructuri

tehnice, Presa Universitară clujeană, Cluj napoca. 68. Susan Aurelia, (1980), Geografia turismului (pentru uzul studenţilor), Cluj-Napoca. 69. Swisewski C., (1980), Some Theoretical and Methodological Problems of the Geography of

Tourism, An. Şt. ale Univ. „Al. I. Cuza” din Iaşi, secţiunea a II-a b. (Geologie-Geografie),Tom XXVI.

70. Şaabner-Tuduri Al., (1906), Apele minerale şi staţiunile climaterice din România, Ediţia a 2-a, Tipografia „Gutenberg”, Bucureşti.

71. Şandru, I., (1966), Probleme de geografia turismului, Natura anul XVIII, nr. 3. 72. Şandru, I., (1970), Consideration sur la geographie du tourisme avec special regard sur la

Roumanie, Revue roumaine de G. G. G., Serie Geographie, tom 14. 73. Şandru, I., (1985), Les principaux types de tourisme dans les Carpates Roumaines, Memoriile

secţiilor ştiinţifice ale Academiei R. S. România, seria IV, tom V, nr. 1, 1982, Bucureşti.

Page 123: Geografia Turismului in Romania

123

74. Ştefănescu, C., (1967), Staţiuni balneare şi climaterice din România, Editura Meridiane, Bucureşti.

75. Teodoreanu, Elena., (1984), Bioclima staţiunilor balneoclimaterice din România, Editura Sport-Turism, Bucureşti.

76. Tufescu, V., (1974), România, natură, om, economie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti. 77. Ţeposu, V., Puşcariu V., (1932), România balneară şi turistică, „Cartea Românească”,

Bucureşti. 78. x x x., Atlasul R.S.R. România, Institutul de Geografie, Editura Academiei, R. S. România,

Bucureşti. 79. x x x., (1974), Factori terapeutici naturali din judeţul Harghita, în vol. editat de Consiliul

Popular al judeţului Harghita, Direcţia Sanitară. 80. x x x., (1984), Geografia României II, Geografia umană şi economică, Edit. Academiei R. S.

România, Bucureşti. 81. x x x., (1987), Geografia României III, Carpaţii Româneşti şi Depresiunea Transilvaniei, Edit.

Academiei R. S. România, Bucureşti.

Notă: Bibliografia este accesibilă în cadrul Bibliotecii Facultăţii de Geografie şi a Bibliotecii Centrale Universitare, Cluj-Napoca. Suportul de curs reprezintă o sinteză sub aspect ştiinţific, al metodologiei de analiză şi cercetare, dar şi prin prisma principiilor didactice de învăţare.

b. Glosar

Apele minerale termale sunt ape subterane cu temperaturi peste 200C. Baza tehnico-materială cuprinde totalitatea amenajărilor realizate de om (cazare, balneaţie,

recreere, sport, distracţie, dotări comerciale, infrastructură de transport) în scopul valorificării potenţialului turistic şi a atragerii de fluxuri diferite de turişti.

Hotelul este o categorie de cazare cu dimensiuni variate, dezvoltat pe verticală, asigurând prin dotări un grad de confort diferenţiat (de la una la cinci stele), amplasat în oraşe, staţiuni balneo-turistice ş.a.

Potenţialul turistic este format din totalitatea factorilor de atracţie dintr-un teritoriu aparţinând la două categorii: obiective specifice cadrului natural şi obiective ale cadrului antropic.

Produsul turistic este un obiectiv turistic amenajat pentru vizitare, sejur în apropiere, fiind stimulativ pentru activităţi turistice care-i conferă eficienţă (rentabilitate) directă şi indirectă.

Resursele hidrominerale sunt ape subterane conţinând cel puţin un gram de substanţe minerale la litru sau minimum 0,75 grame CO2 la litru.

Staţiunea balneo-turistică este o amenajare turistică cu o complexitate diferită, situată într-o regiune cu potenţial turistic important, legată de piaţa turistică prin infrastructură de transport complexă şi modernizată.

Turismul este un fenomen social-economic de importanţă majoră care se manifestă sub forma unei circulaţii de mase de oameni (turişti), având caracter continuu, sezoneir, repetat, la diferite intervaluri de timp, din zonă de provenienţă către destinaţii turistice amenajate, unde sejurul are un caracter temporar.