Universitatea LUCIAN BLAGA din Sibiu

Departamentul pentru Pregatirea Personalului Didactic

Nivel 2

GENOCIDUL DIN ARMENIA

-referat Educatie Interculturala-

Student: Coordonator curs:

Sumedrea Cristian Mihai Prof.Univ.Dr. Huditeanu Alexandru

Sibiu

2016

3

“ A ascunde ori a nega Răul este ca şi cum ai îngădui ca o rană să sângereze fără a o bandaja”

Papa Francisc, aprilie 2015.

Genocidul. Delimitari conceptuale.

Genocidul (termen creat în anul 1944 de juristul polonez Raphael Lemkin pentru a denumi

„practica exterminării națiunilor și a grupurilor etnice") - reprezintă exterminarea intenționată a

unei comunități naționale, etnice, rasiale sau religioase, constituind o crimă împotriva umanității

(Adam, 2010).

Crima de genocid este una dintre cele mai grave fapte cu caracter penal incriminate potrivit

dreptului internațional. Ea constă in distrugerea sau persecutarea unor grupuri umane concepute

ca entități naționale, etnice, rasiale sau religioase (Adam, 2010).

Genocidul este o negare a existenței unor întregi grupuri umane, așa cum omorul este o

negare a dreptului la viață al unei ființe umane individuale. El face parte din categoria crimelor

îndreptată împotriva umanității în general și nu numai împotriva unor indivizi determinați, chiar

dacă în final victime sunt în primul rând aceștia (Adam, 2010).

Însăși etimologia cuvântului genocid, compus din rădăcina genos (rasă, trib în limba

greacă) și sufixul cide (a ucide, din limba latină), arată că faptele pe care le include acest concept

aduc atingere unei colectivități umane și, în final, întregii umanități (Diaconescu, 1991).

În 1944, în lucrarea Axis Rule in Occupied Europe, Lemkin definea genocidul drept „un

plan coordonat de acțiuni diferite având drept scop distrugerea fundamentelor esențiale ale vieții

grupurilor naționale, în vederea anihilării acestor grupuri. Obiectivele unui astfel de plan sunt

dezintegrarea instituțiilor politice și sociale, a culturii, limbii, sentimentelor naționale, religiei și

a existenței economice a grupurilor naționale, precum și distrugerea securității personale, a

libertății, sănătății, demnității și chiar a vieților indivizilor aparținând unui astfel de grup.

Genocidul este îndreptat împotriva grupului național ca entitate, iar acțiunile implicate sunt

4

îndreptate împotriva indivizilor, nu în calitatea lor de indivizi, ci în calitate de membri ai grupului

național” (Lemkin, 2005).

Teorii ale genocidului.

După unii cercetători, au existat o serie de factori care au influențat expansiunea genocidului,

cum ar fi factorii biologici, psihologici, social-psihologici, dar cu o precădere mai mare cei

sociologici. Unii au considerat că genocidul este intrinsec omului, ca o agresiune instinctuală,

frustrarea care, intensificată prin entuziasm militant, poate duce la omor în masă. Alții au susținut

că specia umană reprezintă o evoluție inadaptabilă care implică un conflict între structurile vechi

și noi ale creierului, ducând la războaie distructive. Unii au identificat o formă de agresiune umană

malignă ca reacții biologice neadaptabile, reacții care sunt evident limitate în abordările lor

deterministe și contextuale la conflicte sociale și radicale (Graham, 2005).

Unii cercetători au avut o atitudine mai psihologică, aplicând puncte de vedere psihologice și

psihanalitice la istoria Germaniei și în special la liderii societății. Problematica practicilor de

creștere a copiilor și aberațiile de dezvoltare a personalității respective au fost folosite pentru a

înțelege apariția holocaustului german și pe Hitler in postura de lider al acesteia.

Primul Război Mondial a constituit unul dintre primele crime militare în masă din Europa,

reprezentând de fapt, la nivelul inconștientului, o tentativă de eliminare a „surplusului de

populații”, o practică ce mai târziu va fi implementată de regimul Nazist. Creșterea birocrației de

stat, ca un instrument major de guvernare modernă, asigură, de asemenea, eliminarea ușoară a

minorităților, prin îndepărtarea sa de responsabilitatea morală, individuală, de mentalități

dezumanizate, folosindu-se de un nivel ridicat de specializare și prin utilizarea de eufemisme

neutre pentru a desemna crima și punerea în aplicare a formelor extreme și foarte eficiente de crime

de stat. Combinate cu ideologii, minoritățile sunt definite ca non umane, ca animale, un rău

degenerat și o amenințare majoră pentru supraviețuirea societății, ce necesită eliminarea acestora.

Aceste structuri organizatorice de stat s-au dovedit ucigătoare față de populațiile minoritare aflate

sub controlul lor (Graham, 2005).

Alți cercetători s-au concentrat mai mult pe factorii sociologici, centrându-se pe agenții interni

și externi ai societății, la fel ca si pe consecințele lor distructive pentru grupurile membre

5

minoritare. Majoritatea factorilor externi au fost delimitați astfel : colonialism, control colonial,

manipulare și exploatare, teroarea colonială, conflictul post-colonial, revolte sociale, amenințări

externe, control extern, dominație, manipulare și expansiune, izolare geografică ridicată, reacție

externă scăzută la genocid intern, inclusiv sprijin și negare oficială ocazională (Graham, 2005).

În general, acești factori evidențiază relevanța de exploatare externă, control, manipulare,

amenințări și lipsa de interferență a altor state din afară la niveluri semnificative de ucidere în

masă. Pe de altă parte, trăsăturile interne majore tind să implice: scăderi semnificative în puterea

de stat, posibilitatea de revolte ale minorităților împotriva statului, guverne totalitare , guverne non

democratice, un nivel ridicat de diversitate, clivaj, pluralismul și polarizarea politică, o istorie de

genocid a societății și a tradiției, condiții de viață negative, un nivel ridicat de competiții/ rivalități

interne și economice, muncă, resurse fizice, o birocrație de stat bine dezvoltată cu un nivel ridicat

de sprijin instituțional și tehnologie pentru a asigura un nivel eficient de omucidere, victime

minoritare slabe, rezistență mare a minorităților față de controlul și violența de stat, apariția de

ideologii toxice, vizualizarea minorităților care amenință bunăstarea societății în sens animalic,

boala, exclusiv și termeni extremi.

Conform acestor analize, societățile care sunt pluraliste, totalitare, conflictuale, extrem de

birocratice, competitive, discriminatoare, cel mai probabil vor experimenta evenimente de genocid

(Graham, 2005).

Genocidul in sec. XX.

În istoria secolului XX au existat multe fapte de genocid în diferitele zone ale lumi, dintre

care, cele mai grave și care au avut cel mai mare număr de victime, enumerăm: genocidul

armenilor, genocidul evreilor, genocidul din Uniunea Sovietică, genocidul cambodgian și cel din

Rwanda și Burundi. După o ordine cronologică, genocidul armenilor debutează în 15 februarie

1915 atunci când proiectul legii junilor turci de lichidarea a armenilor, semnat de Talaat,

Behaeddin și Nazâm prevedea acest lucru (Selian, 1994).

6

Introducere in genocidul armean.

Izvoarele istorice aduc la lumina suficiente informații cu privire la evenimentele tragice

din trecut. Așa se face că sursele de luare aminte și de învățătură pentru generațiile actuale sunt

numeroase, accesibile și facil de interpretat de către cercetători. Din păcate însă, interese mari

opuse popoarelor mici fac ca peste unele dintre aceste pasaje ale istoriei să se aștearnă praful uitării

în necunoaștere.

În acest context, data de 24 aprilie apare ca o zi de mare importanță pentru comunitățile

armene din întreaga lume. Este o zi de omagiu si reculegere pentru membrii acestei națiuni, este

ziua comemorării genocidului armean (Kurkjian, 2005).

Pentru a putea întelege mai bine acest capitol trist al istoriei ar trebui să ne aruncăm o

privire de ansamblu asupra întregii regiuni de la acel moment, sa-i observam pe „actorii” implicaţi

şi să le analizăm acţiunile şi consecinţele acestora. Evenimente disparate, îndepărtate în timp, şi-

au arătat efectele peste veacuri contribuind astfel la declanşarea evenimentelor şi a acţiunilor de la

începutul secolului XX.

O privire istorică.

Cu o pozitionare centrată pe Muntele Ararat, întinderea ocupată de înaintaşii armenilor de

astăzi a variat de-a lungul timpului ajungând chiar să lege mările Mediterană şi Caspică.

Învecinându-se la început cu Asiria, Mesopotamia şi Persia, proto Armenia, cea originara, a

reprezentat o prezenţă constantă de-a lungul secolelor în spaţiul muntos din Transcaucazia (regiune

situată în partea de sud a munţilor Caucaz, întinzându-se de la limita sudică a Rusiei până la Turcia,

incluzând aici teritoriile ţăriilor Georgia, Azerbaidjan şi Armenia) (Coțofana, 2010).

La rǎscrucea drumurilor economice şi culturale dintre Orient si Occident, armenii se

prezintǎ cu mândrie ca fiind urmaşii legendarului Rege Hayk, el însuşi descendent al lui Noe, a

cǎrui arcǎ a poposit pe Muntele (Sfânt) Ararat. Numele originar al ţǎrii a fost Hayk, apoi Hayastan

– Pamântul lui Hayk. Calendarul Hayk începe în Navasardi 1, calculat a fi echivalent cu 11 august

2492 î.Hr., când Regele Hayk l-a înfrânt pe regele Babilonian Bel (Coțofana, 2010).

7

Ulterior, Regatul Uruartu are o atestare continuă în jurul muntelui Ararat între secolele

XIII-VI î.Hr. Menţiuni despre acest regat, ca o uniune a triburilor din zonǎ, cu capitala la Tushpa

(actualul oraş Van din estul Turciei), apar în numeroase izvoare, atât locale, cât şi din zonele

învecinate sau mai îndepărtate – din Grecia şi până în Persia. În esenţǎ, acestea vorbesc despre

însemnătatea şi influenţa Regatului Uruartu în regiune, din numeroase puncte de vedere – cultural,

economic sau militar.

În vremea lui Tigran cel Mare (95-55 î.Hr.), Regatul Armeniei a atins maxima expansiune;

cu o suprafaţǎ de zece ori mai mare decât în prezent, se întindea de la Marea Mediterană pânǎ la

Marea Caspicǎ şi Marea Neagrǎ, formând o veritabilǎ punte de legǎturǎ între Europa şi Asia

(Coțofana, 2010).

Capitala Armeniei, Erevan, este una dintre cele mai vechi aşezǎri din lume locuite

neîntrerupt, contemporană cu Roma antică, Cartagena şi Samarkand. Inscripţii cuneiforme au fost

descoperite în anii ’50 în limitele actualului amplasament al oraşului, atestând existenţa fortăreţei

Erebuni la anul 782 î.Hr. Actualmente, cu cei 1.300.000 de locuitori, reuneşte mai mult de o treime

din întreaga populaţie a ţǎrii (Coțofana, 2010).

Creştinismul.

La fel ca în cazul tuturor popoarelor din regiune, în Antichitate, credinţele şi obiceiurile

înaintaşilor armenilor erau foarte variate, numeroşi zei făcând parte din pantheonul cultural al

acestora. Religia creştinǎ s-a rǎspândit treptat în zonǎ începând cu anul 40 d.Hr., la început foarte

firav iar mai apoi din ce în ce mai puternic (Coțofana, 2010).

Un moment important în istoria Armeniei îl reprezintǎ anul 301, atunci când Regele

Tiriades al III-lea a adoptat creştinismul ca religie oficialǎ în întregul regat, transformându-şi ţara

în primul stat creştin din lume (Coțofana, 2010).

Pentru a marca aceastǎ nouǎ etapǎ în evoluţia ţǎrii sale, templele şi simbolurile pǎgâne au

fost transformate, distruse sau îndepǎrtate, în locul lor construindu-se altele, creştine. Singurul

lǎcaş păgân pǎstrat pânǎ în zilele noastre este templul Garni (sec. III î.Hr.-I d.Hr.), care o perioadǎ

8

a fost folosit ca reşedinţǎ de varǎ de sora regelui, tocmai pentru a-l salva de la distrugere (Coțofana,

2010).

Decăderea Armeniei a survenit simultan cu ridicarea vecinilor sǎi din est şi din vest,

Imperiul Sasanid şi Imperiul Bizantin, aceştia aducându-şi fiecare în sfera de dominaţie Armenia

de est şi respectiv partea de vest. Astfel, zona de est s-a gǎsit sub conducerea Marzapanilor –

guvernatori de provincii numiţi de regele Sasanizilor, în timp ce partea de vest s-a gǎsit împǎrţitǎ

în patru provincii, cu guvernatori numiţi de împăratul Justinian al Bizanţului .

Ulterior perioadei marzapanilor, odată cu cucerirea arabă din sec. VII, partea de est,

incluzând şi câteva teritorii din Imperiul Bizantin, se transformă în Emiratul Armeniei, o provincie

autonomă în cadrul Imperiului Arab (Coțofana, 2010).

Remarcabil este că armenii, deşi împărţiţi după voia marilor imperii ale vremii, şi-au păstrat

peste secole unitatea de limbă, de obiceiuri, de credinţă.

În cadrul Imperiului Bizantin sunt de remarcat puterea şi influenţa pe care armenii au

dobândit-o şi exercitat-o de-a lungul timpului: începând cu Mauriţiu şi până la 1320, nu mai puţin

de cinci împăraţi şi nouă împărătese au fost de origine armeanǎ. De asemenea, armenii au jucat un

rol important în cadrul imperiului şi ca membri ai altor categorii sociale, ei fiind remarcaţi în

administraţie, armată, ştiinţă sau ca funcţionari şi clerici (Coțofana, 2010).

Armenii în lumea islamului.

În secolele VII-VIII are loc marea expansiune a islamului, noua religie enunţată de Profetul

Mohamed (d. 632). Într-o perioadă foarte scurtă, de doar câteva zeci de ani, prin cuceriri succesive

şi proclamarea de califate, islamul ajunge să se întindă din India şi Oceanul Indian, asupra întregii

Africi de Nord, până în Spania. Interesant e că ultimul califat a fost abolit de Mustafa Kemal

Atatürk în 1922, odată cu înfiinţarea Turciei moderne (Coțofana, 2010) .

În secolul XI, turcii selgiucizi se extind treptat spre nord, ocupând Armenia în 1064 şi

Anatolia (ca parte din Imperiul Bizantin) în 1071, dupǎ bǎtǎlia de la Manzikert.

9

În cadrul acestei lumi arabe, Osman I (1258-1327) înfiinţează în 1299 în nord-vestul

Anatoliei un stat suniit, Sultanatul Otoman. În foarte scurt timp, prin noi cuceriri, precum

Peninsula Balcanică de către Murad I între 1362 şi 1389 şi Constantinopol de către Mehmet al II-

lea în 1453, sultanatul devine Imperiul Otoman (Coțofana, 2010).

Aflat la apogeul întinderii sale în secolul al XVI-lea sub Suleiman Magnificul (1520-1566),

Imperiul Otoman includea şi Anatolia de astǎzi, cu populaţia ei armeanǎ, cândva majoritarǎ în

arealul din jurul Muntelui Ararat. Administraţia otomanǎ ajunge şi se întăreşte în general în

aproximativ aceleaşi limite ca ale marelui imperiu Arab din secolele VII-X (Coțofana, 2010).

Aflat încă din secolul al XIII-lea în acest imens Imperiu Otoman, care urmărea întinderile

Imperiului Roman cu 1500 de ani înainte, poporul armean încerca să îşi păstreze individualitatea

şi spiritualitatea, centrate în jurul culturii răspândite de cele mai multe ori cu ajutorul clerului. Ca

mai peste tot în teritoriile stǎpânite, în anumite condiţii şi limite, turcii au permis popoarelor

pǎstrarea credinţelor şi practicarea riturilor specifice, tolerând biserici şi mǎnǎstiri, sǎrbǎtori şi

hramuri. Deşi numeroase restricţii se aplicau celor de altă religie decât cea musulmană, cu variaţii

de-a lungul timpului – obligaţia de a plăti impozite mai mari sau interdicţia de a trage clopotele –

populaţiile au găsit totuşi o modalitate de convieţuire (Coțofana, 2010).

Parte din imperiu, teritoriul din estul Anatoliei şi-a pǎstrat peste secole particularitatea

creştină a supuşilor, laolaltǎ cu islamismul stǎpânitorilor. Caz deloc singular, în jurul credinţei

creştine, în antitezǎ cu omniprezentul islam, s-a construit mişcarea de rezistenţǎ, atât culturalǎ şi

spiritualǎ, cât şi (mai târziu) armatǎ.

Disoluţia imperiului Otoman: premisele acţiunilor din 1915-1918.

Declinul Imperiului Otoman în secolul XVIII a marcat începutul sfârşitului acestei

toleranţe faţǎ de cruce, semiluna încercând să se impună tot mai mult, pe întregul teritoriu care îi

mai rămânea în administrare. Procesul de disoluţie al statului începe în prima parte a secolului

XIX, odată cu revolta sârbilor din 1813, urmată de Războiul de Independenţă al grecilor (1821-

1832), Războiul Egiptului (1831-1833) şi Războiul Crimeii din 1853 cu Rusia (Coțofana, 2010).

10

Ulterior, după războiul ruso-turc din 1877-1878, declinul Imperiului se accentueazǎ.

Astfel, în decurs de mai puţin de 40 de ani, Imperiul Otoman pierde aproximativ 40% din teritoriu

şi un procent chiar mai însemnat din populaţie. Pe rând, ies de sub dominaţia turcă: în 1878,

Principatele Române, Bulgaria, Bosnia şi Ciprul – cucerit de britanici; în 1881, Tunisia cucerită

de francezi; în 1882, Egiptul, apoi Libia, în 1912, iar în urma Primului Rǎzboi Balcanic, în 1913,

turcii sunt aproape expulzaţi din Europa (Coțofana, 2010).

Ca însemnătate economicǎ, pierderile sunt şi mai importante, zonele ieşite de sub

dominaţia turcă fiind dintre cel mai avansate tehnologic, raportat la restul imperiului.

Toată aceastǎ succesiune de pierderi, coroborate cu criza profundǎ internǎ economicǎ şi

politicǎ şi imposibilitatea redresǎrii, i-au şi creat numele, la începutul secolului XX, de „Bolnavul

Europei”. Astfel, apropierea Primului Rǎzboi Mondial gǎsea Imperiul Otoman într-o stare de

slǎbiciune total nepotrivitǎ în raport cu perspectiva unei confruntǎri viitoare de mare anvergurǎ

(Coțofana, 2010).

La celǎlalt capǎt al imperiului, în sud şi est, trupele britanice reprezentau o permanentǎ

stare de nelinişte şi conflicte în Palestina (învecinatǎ cu Egiptul britanic), Arabia şi ţǎrmul Golfului

Persic. De asemenea, Rusia, cu care se învecina direct la limita naturală a Munţilor Caucaz,

constituia o ameninţare mai mult decât serioasǎ, oricând putând veni de acolo un atac similar celui

din Vest, din 1877. Strategii turci înţelegeau importanţa menţinerii hotarului cu ruşii în aceastǎ

zonǎ, o pǎtrundere a acestora prin trecǎtorile dintre munţi fiind apoi de neoprit în întinderea

Podişului Anatoliei. Astfel, în zona de est, turcii erau nevoiţi să menţinǎ importante forţe militare,

precum Armata a XX-a la Erzurum. În plus, în aceastǎ regiune în care exista o numeroasǎ populaţie

armeanǎ erau pǎstrate şi forţe importante de jandarmerie, gata sǎ înǎbuşe orice revoltǎ a acestora

(Coțofana, 2010).

În toatǎ aceastǎ perioadǎ în care turcii îşi vedeau ţara împuţinându-se şi ameninţatǎ la toate

hotarele, armenii nu sufereau prea tare, chiar deloc, orice necaz al semilunei dând noi speranţe

creştinilor doritori de libertate şi independenţă sub semnul crucii. În plus, în urma războiului ruso-

turc care tocmai se încheiase cu victoria ruşilor, armenii priveau cu speranţă şi nerăbdare spre

marele vecin de la nord. Patriarhul armean, pentru a avea garanţia introducerii unor prevederi

11

favorabile minorităţii pe care o păstorea, „asumându-şi toată responsabilitatea, a făcut apel la

armata rusă din San Stefano”, fapt privit ca o ofensă faţă de turci, care, în fond, guvernau ţara sau

ce mai rămăsese din ea.

Obsesia turcilor era această dublă ameninţare: dacă ar fi atacat ruşii, armenii ar fi trecut de

partea acestora, slăbind fatal flancul estic; dacă ar fi atacat turcii, armenii ar fi declanşat o revoltă,

cu acelaşi rezultat. De aici şi până la concluzia (logică, într-un fel) că populaţia armeană trebuia

îndepărtată de zona de conflict nu a fost decât un pas. Unul mic.

Pe de altă parte, în cazul indivizilor unei populaţii care trăieşte în zone de graniţe, a trece

dintr-o parte în alta a frontierei în timp de pace înseamnă în mod normal a-şi vedea rudele de

aceeaşi limbă şi sânge; în timp de război, aceeaşi traversare însemna trădare şi spionaj. Plecând de

la acest raţionament, atitudinea armatei turce faţă de armeni ar avea o justificare strict limitată în

zonele limitrofe conflictului, dar nicidecum în întreg teritoriul locuit de aceştia, adânc în interiorul

frontierelor, unde s-a manifestat prigoana (Akcam, 2011).

Naționalismul otoman.

Unul dintre primele produse „de import” ale Imperiului Otoman din zona Balcanilor a fost

naţionalismul, care, pe măsură ce evenimentele se derulau, creştea în amploare, oarecum direct

proporţional cu pierderile suferite. Cu siguranţă că mişcările de eliberare, revoltele popoarelor din

imperiu nu ţinteau doar guvernanţii, ci atingeau şi pe turcii stabiliţi în respectivele zone de mai

multe generaţii, convieţuind alături de populaţiile locale creştine. Siliţi în urma revoltelor locale

şi/sau a retragerii administraţiei să îşi părăsească locuinţele, turcii se mutau spre zona centrală, la

adăpost de evenimentele de la periferie. Aducând cu ei mânie şi frustrări, aceştia au fost un vector

important, dar nu singurul, în a alimenta „Osmanlik”-ul (naţionalismul) celor care s-au ridicat

ulterior (Coțofana, 2010).

Interesant este că pe fondul naţionalismului care creştea în interiorul a ceea ce mai rămăsese

din imperiu, după războiul ruso-turc, în tratatele de la San Stefano şi Berlin din 1878 apar primele

referiri la protejarea minorităţilor creştine din cadrul acestui teritoriu. De ce abia acum aceste

referiri? Pentru că deja de ceva vreme, tensiunile sociale din Podişul Anatoliei, dintre armenii care

locuiau acolo de milenii şi populaţiile turcice care părăseau traiul nomad aşezându-se în zonă,

12

escaladau. Practic, prin includerea în tratate a unor prevederi de apărare a creştinilor – cu menţiune

explicită asupra armenilor – se admitea necesitatea acestei protecţii faţă de factori şi acţiuni precum

cele descrise mai sus.

Iar evenimentele ulterioare, în pofida celor scrise în tratat, aveau să confirme: prigoana

asupra creştinilor – armeni, greci – nu s-a diminuat. Ba mai mult, în scurt timp, în anii 1894-1896,

Sultanul Abdul Hamid al II-lea a încurajat, iar ulterior a asistat pasiv la prigoana împotriva

armenilor şi la represalii fată de dorinţa lor de independenţă, soldate cu câteva sute de mii de

victime (Coțofana, 2010).

Pe fondul profundei crize politice şi sociale din imperiu, mişcarea Junilor Turci, care acced

la putere în 1908-1909, a apǎrut ca o necesitate de modernizare a sistemului social, o alternativǎ

viabilǎ la slăbiciunea sistemului de guvernare arhaic de la Istanbul. Iniţial, mişcarea Junilor Turci

a avut un caracter liberal şi reformator, dar, ulterior, a sfârşit înăbuşită de idealuri naţionaliste

(otomanist) şi unioniste (panturcism), acesta din urmă chiar utopic în contextul acelor ani. Astfel,

din 1913, Turcia este condusǎ efectiv de un triumvirat militar: Talaat Paşa – ministru de Interne,

Ahment Cemal – amiral comandant al flotei maritime de război şi Enver Paşa, cel mai crud dintre

ei, ministru de Război și comandant al forţelor terestre (Akcam, 2011).

Urmând acelaşi model al vecinilor puternici, în vremuri mai apropiate nouǎ, Armenia s-a

gǎsit prinsǎ între trei mari imperii: Otoman, Persan şi Rus. Expansiunea fiecǎruia dintre acestea,

în diferite perioade, s-a fǎcut invariabil şi pe seama vecinului mai mic, nu de puţine ori conflictele

dintre marii vecini purtându-se pe teritoriul sǎu şi lǎsând urme adânci în organizarea, cultura şi

economia locului.

Pe fondul situaţiei politice din jur, în perspectiva războiului care se apropia, Turcia face

alianţǎ cu Germania, primind de la aceasta muniţie, arme şi profesionişti care cresc nivelul de

instrucţie al trupelor.

De la primele salve de puşcǎ ale rǎzboiului, multe efective şi chiar unitǎţi armene

dezerteazǎ şi trec la ruşi, întǎrind atât efectivele acestora, cât şi credinţa turcilor asupra iminentei

posibilitǎţi de trǎdare generalǎ a acestora.

13

Aşa cum românii de pe ambii versanţi ai Carpaţilor s-au găsit, în Primul Război Mondial,

luptând în armatele rivale ale Imperiului Austro-Ungar şi ale Regatului României, şi armenii au

fost prinşi în acelaşi conflict în cadrul a două mari imperii aflate în stare de beligeranţă, Turcia şi

Rusia.

În plus faţă de românii pe care doar o singură armată îi acuză de defetism şi trădare (Austro-

Ungară), în cazul armenilor, atât Turcia, cât şi Rusia îi priveau cu neîncredere; ultima, din cauza

apartenenţei celeilalte jumătăţi, de sute de ani, în Imperiul Otoman, de care practic nu-i lega decât

locul de trai. Erau vremuri care se succedau mult prea repede pentru ca cineva sa analizeze

motivaţii, aspiraţii sau idealuri individuale sau naţionale (Akcam, 2011).

Genocidul armean. Desfășurarea evenimentelor.

Pentru descrierea genocidului armean voi folosi drept repere cele zece etape ale unui

genocid, aşa cum sunt ele descrise încă din 1986 de Gregory H. Stanton pe site-ul

genocidewatch.net (Stanton, 2013):

1. Clasificarea/categorisirea. În cazul armenilor din Imperiul Otoman, acest lucru a fost

foarte simplu. Armenii erau „ceilalţi”, nemusulmanii, ei erau „trădătorii” dispuşi să treacă

de partea duşmanului.

2. Simbolistica/simbolizarea. În marea islamului, crucea bisericilor, clopotele care bat sunt

uşor de identificat. Locuind de sute ani împreună, musulmanii le-au învăţat creştinilor

deprinderile (şi invers), rânduiala sărbătorilor, a praznicelor (Coțofana, 2010).

3. Discriminarea. Grupul dominant, înzestrat cu puterea emiterii şi aplicării legilor, foloseşte

aceste privilegii pentru a-şi asigura supremaţia. În acest caz, aplicând principii din cartea

care îi călauzeşte, Coranul, majoritarii încearcă să se impună în defavoarea creştinilor,

aplicându-le taxe speciale, restricţii de acces la educaţie, diferenţiere în cadrul

administraţiei; treptat, se trece la îngrădiri ale practicării cultului. Astfel, legea civilă

islamică stabilea diferenţa între majoritari şi dhimmî – naţiuni care sunt incluse în Statul

Islamic; astazi le-am spune minorităţi conlocuitoare. „Conform legii civile islamice,

musulmanii se bucură în cadrul naţiunii islamice de toate drepturile şi îndatoririle de

«cetăţenie», în timp ce drepturile dhimmî sunt limitate la protecţia împotriva violenţei şi

14

jafurilor”, „Relaţia lor nu este între oameni egali, ci una de toleranţă şi răbdare”

(Coțofana, 2010).

4. Dezumanizarea. Pe fondul decăderii imperiului şi a transformării acestuia din stea pe

firmament în stea căzătoare, creştinii au început să fie arătaţi cu degetul, fiind socotiţi cauza

tuturor relelor. Astfel, pentru a li se arăta locul meritat, li s-au aplicat cele mai rele

tratamente, fiind deposedaţi de facto de drepturi. Cete înarmate de kurzi prădau după bunul

plac satele creştine, fără ca aceştia din urmă să găsească sprijin în autorităţi. Pe

considerentul că „ne e mai bine făra ei”, guvernul nu a intervenit în apărarea acestora.

Uciderea unui creştin – armean sau grec – nu mai era privită ca un act necugetat,

condamnabil. Şi, ca urmare, începând cu 1915, s-a trecut sistematic la masacre. Un alt

aspect al dezumanizării a fost şi acela că, în cadrul armatei şi a mobilizării resurselor pentru

război, armenii au fost încorporati în unităţi de transport, fiind folosiţi drept cărăuşi.

Condiţiile inumane în care au activat, fiind mânaţi cu biciul ca animalele de povară,

epuizarea, bolile au făcut numeroase victime în rândul acestora. În plus, erau lăsaţi fără

apărare în faţa bandelor înarmate din armata turcă, care îi jefuiau fără scrupule (Coțofana,

2010).

5. Organizarea. Pentru a(-şi) duce la capăt ţelul, guvernul, administraţia care pune în aplicare

genocidul, necesită organizare. O primă mişcare a fost înfiinţarea „Organizaţiei Speciale”,

care se va ocupa efectiv de deportări în teritoriu. Iniţiatorii, Junii Turci, chiar vedeau în

viitor ca prin eliminarea armenilor şi valorificarea bunurilor părăsite să amelioreze

finanţele ţării sau să rezolve problema demografică a kurzilor, care s-ar instala în locul

acestora. Caracterul organizat al acţiunilor turcilor reiese, de exemplu, şi din promulgarea

în acea perioadă a unor legi care prevedeau redistribuirea proprietăţilor armene către kurzii

şi musulmanii care urmau să se stabilească în satele părăsite; legile emise se bazau pe

premisa că armenii nu vor reveni niciodată în locurile respective. Există în arhive

numeroase dovezi/informaţii despre modul în care ordinele de deportare au fost emise pe

cale ierarhică: de la Ministerul de Interne către provincii, guvernatorilor locali şi

prefecţilor, apoi către forţele de jandarmerie care trebuiau sa le pună în aplicare. Pe căi

paralele au plecat ordine de la Ministerul de Război către conducătorii marilor unităţi

militare, care, ulterior, le-au distribuit în teritoriu, unde forţele armate au fost forţate sa

rămână pasive în faţa acţiunilor „Organizaţiei Speciale”. Este de menţionat tensiunea care

15

a mocnit tot timpul între unităţile „Organizaţiei Speciale” şi cele ale armatei regulate, care

nu acceptă o asemenea luptă cu un inamic neînarmat şi nevolnic (Akcam, 2011).

6. Polarizarea. Situaţia din cadrul Imperiului Otoman la începutul secolului XIX era de aşa

natură încât ruptura dintre musulmani şi majoritari era totală. De exemplu, mariajele mixte

erau practic inexistente iar viaţa comunităţilor era complet separată. La presiunea statelor

occidentale, prin diverse acte (Decretul Tanzimat din 1839, Constituţia Otomană din 1876)

s-a încercat stabilirea egalităţii tuturor cetăţenilor. În practică, societatea era mult prea

închistată în reguli arhaice, astfel încât aceste reforme nu au avut succes – de exemplu,

înfiinţarea tribunalelor „civile”, la care să participe atât musulmanii, cât şi creştinii, în afara

legii islamice Sharia. Interesant este că, dintr-un anume punct de vedere, chiar creştinii au

fost aceia care au împiedicat aplicarea acestor măsuri reformatoare de egalitate. Deseori,

ei erau mai fericiţi să plătească taxa specială dar care le garanta dreptul cultului şi scutirea

de serviciul militar, ocupându-se în schimb cu negoţul şi agricultura.

7. Pregătirea. Aceasta este etapa premergătoare genocidului efectiv, în care grupuri ţintă sunt

eliminate. În cazul armenilor, mai multe acţiuni concertate au avut loc. Iniţial a avut loc

dezarmarea a 60.000 de armeni încorporaţi în armata turcă şi, ulterior, omorârea acestora,

direct sau prin includerea în cadrul unităţilor de transport. În plus, la 24 aprilie 1915 au fost

arestate câteva sute de persoane reprezentative în comunitatea armeană şi intelectuali, cei

mai mulţi în Istanbul; de atunci, la această dată se comemorează genocidul armean. Astfel,

prin succesiunea celor două acţiuni, de eliminare a intelectualităţii şi a tineretului înarmat,

marea masă a armenilor rămâne fără elementele care ar fi putut cristaliza o opoziţie

concertată şi fară posibilitate de reacţie prin forţă în faţa evenimentelor ce vor urma

(Akcam, 2011).

8. Persecuţiile. După cum am arătat mai sus, în cazul de faţă, persecuţiile durau deja de ani

buni, populaţia armeană fiind treptat privată de drepturi fundamentale, precum cel de a fi

apărat, atât individul, cât şi proprietatea sa.

9. Exterminarea. Eliminate fiind aceste „impedimente” – soldaţii şi intelectualii –, unităţile

„Organizaţiei Speciale”, împreună cu bandele armate de kurzi încurajate şi tolerate de

autorităţi au trecut la evacuarea în întregime a unor sate de pe tot cuprinsul Anatoliei.

Convoaie uriaşe au fost formate şi armenii au fost îndreptaţi spre sud, spre deşertul din

Siria. Numeroase mărturii au rămas, multe datorate personalului german care activa pe tot

16

cuprinsul Turciei, ca urmare a acordurilor din perioada premergatoare războiului. Este

cazul şi ambasadorilor austriac şi german care, la aflarea realitaţii din teren, au luat poziţie

faţă de guvernul turc, criticând acţiunile acestuia. Max Scheubner-Richter, viceconsul

german în Erzurum, declara că avea cunoştinţă de la un funcţionar că „niciun armean nu

va rămâne în Turcia după război”. Ofiţerul german Stange, care activa pe frontul din

Caucaz, scria că „Sute şi mii au fost asasinaţi… autorităţile i-au ajutat să lase în urmă

orice, case, magazine, bunuri… evacuările au fost executate în condiţii inumane, familiile

şi femeile fiind transportate departe fără nicio protecţie… Urgenţele militare (…) au oferit

doar pretexte binevenite” (Sarkadian, 2005). Au fost descrise şi cazuri relativ izolate în

care unele comunităţi au scăpat cu viaţă în urma convertirii în masă la islam. În funcţie de

estimările fiecăreia dintre părţile implicate, cifrele morţilor variază între 200-500.000, după

estimările turceşti, şi între 1.200.000-1.500.000 de persoane, după surse armene. Parte a

genocidului populaţiei, în speţă exterminarea fizică a indivizilor descrisă mai sus, se

suprapune şi genocidului cultural, ca mijloc de atingere a obiectivului final, de ştergere a

armenilor din istoria locului. „Acţiunile genocidale nu se încheie odată cu exterminarea

fizică a unui popor, ci continuă prin distrugerea totală a dovezilor existenţei acelui popor”

(Sarkadian, 2005). În cadrul genocidului armean, în satele abandonate bisericile au fost

dărâmate, picturile, şterse, cimitirele, nivelate. S-a încercat eliminarea completă a

mărturiilor existenţei poporului în respectiva arie, rescriindu-se astfel istoria. Spre

exemplu, în cartea lui Tatevik Grigorian se menţionează că, încă în anii din urmă, în baza

legii referitoare la conservarea şi restaurarea monumentelor istorice, oricărui monument

armenesc reparat i s-a schimbat şi identitatea de origine. Este dată ca exemplu Mănăstirea

Armeneasca de pe Insula Akhtamar de pe lacul Van, restaurată doar ca muzeu, crucea şi

clopotele fiind îndepărtate, fiind interzisă oficierea de slujbe. Memoria locului încă bântuie

autorităţile (Grigorian, 2013).

10. Negarea. Deşi mai multe voci oficiale au admis că acolo s-au petrecut acte blamabile,

niciodată nu s-a acceptat ca acestea ar fi avut un caracter premeditat, organizat, sistematic

şi coordonat de la centru, evitându-se exact atributele care definesc genocidul. Pe parcursul

secolului care s-a scurs de atunci, Turcia a oscilat abil în politică, folosindu-şi atuurile astfel

încât să nu fie făcută responsabilă în termeni juridici pentru masacrele de la începutul

secolului. Iniţial, Mustafa Kemal face, în 1923, primele afirmaţii de admitere a problemei,

17

dar departe de o recunoaştere deplină sau de o asumare a faptelor. Mai mult, după

încheierea războiului şi ocuparea Turciei de către britanici, aceştia au apreciat contextul

unei Rusii puternice cu aspiraţii către Mediterana şi au preferat să nu creeze tensiuni

suplimentare în zona pe care o administrau; astfel, în ciuda unor procese care au avut loc

în perioadă, problema strâmtorilor s-a suprapus peste cea a realizării efective a justiţiei,

care s-ar fi realizat prin urmărirea sistematică şi pedepsirea celor vinovaţi. Mai mult, Turcia

manifestă foarte multă iritabilitate la orice menţionare a acestui termen legat de

evenimentele din 1915-1918. În plus, pedepseşte orice referire mai directă la vinovăţia ei

legată de această problemă. De exemplu, Taner Akçam, sociolog şi istoric dizident,

preşedinte al Secţiei de Studii asupra genocidului armean la Clark University din SUA, a

fost arestat încă din anii ’70, iar în urma hărţuielilor guvernului turc s-a văzut nevoit să

ceară inclusiv protecţia preşedintelui Franţei. Ziaristul turc de origine armeană Hrant Dink,

a cărui voce s-a făcut auzită în favoarea recunoaşterii responsabilităţii turce, a fost asasinat

la 19 ianuarie 2007, iar Turcia a fost condamnată de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului pentru lipsa de protecţie acordată acestuia (Akcam, 2011).

Nemesis. Zeița răzbunării.

Dacă despre genocidul armean se aud totuşi ecouri, chiar slab şi rar, despre operaţiunea secretă

de răzbunare care a urmat informaţiile sunt cu adevărat puţine şi aproape deloc cunoscute.

Între 1918 şi 1920, în scurta perioadă în care a activat noul stat armean independent, înainte de

a fi transformat în republică socialistă sovietică, reprezentanţii statului sunt dezamăgiţi de lipsa de

acţiune a marilor puteri în urmărirea şi pedepsirea celor care se făcuseră vinovaţi de masacrarea

armenilor (Kherian, 1979).

În scurt timp, o serie de atentate au loc în diverse locuri, din Europa şi până în Asia Mică.

Percepute iniţial ca izolate şi fără legătură între ele, abia doar peste decenii au fost coroborate în

ceea ce s-a descoperit a fi fost o acţiune planificată şi coordonată, purtând numele zeiţei greceşti a

răzbunării: operaţiunea Nemesis. Dacă despre iniţiatorii operaţiunii nu se ştiu prea multe

amănunte, păstrându-se numele lui Armen Daro şi Chahan Natali ca principali coordonatori,

despre autorii atentatelor au rămas mai multe dovezi. Mai toţi au fost o serie de tineri idealişti,

18

doritori de dreptate şi dispuşi să meargă până la capăt pentru a aduce puţină alinare

supravieţuitorilor (Kherian, 1979).

Primul atentat l-a vizat pe Tallat Paşa, asasinat la 15 martie 1921, pe când ieşea din reşedinţa

lui din Berlin, unde se refugiase cu identitate falsă la încheierea războiului. Un tânăr armean,

Soghomon Tehlirian, se apropie de el pe trotuar şi, cu un gest sigur, îl împuşcă în cap, apoi se

predă autorităţilor. În cadrul procesului spectaculos care a urmat, opinia publica ia cunoştinţă prin

mǎrturiile depuse despre amploarea masacrelor comise în Turcia. În aplauzele asistenţei, armeanul

este achitat, invocându-se starea de dezechilibru mental cauzată de uciderea familiei sale cu doar

câţiva ani înainte (Kherian, 1979).

La câteva luni distanţă, în Istanbul, este ucis fostul ministru de Interne al Azerbaijanului, care

se făcuse vinovat de uciderea a 20.000 de armeni la Baku, în 1918. La fel ca în cazul precedent

autorul, Missask Torlakian, este achitat, ca suferind de demenţă din acelaşi motiv, masacrarea

familiei.

Said Halim Paşa, ultimul mare vizir otoman între 1913-1917, este asasinat la Roma, în

decembrie 1921. La fel, împuşcaţi cu revolverul pe trotuar, sfârşesc şi Djamal Azmi, fost

guvernator al Trabzonului, şi dr. Behaedine Chakir, responsabil cu unităţile militare care au

acţionat în regiunile epurate (Kherian, 1979).

În iulie 1922, un comando armean îl depistează şi ucide pe Djamal Paşa în Tbilisi, capitala

actualei Georgia, atunci republică sovietică în cadrul URSS.

Iniţiată în scurta perioadă de independenţă a Armeniei, operaţiunea Nemesis îşi va fi atins în

următorii zece ani aproape integral scopul propus; ulterior, oricum lipsită de fonduri şi de

coordonarea dată de o organizare centrală adecvată, va înceta să activeze.

Ecouri ale operaţiunii Nemesis s-au făcut totuşi auzite până pe la mijlocul anilor ’70, când o

serie de diplomaţi turci au fost hărţuiţi în diverse colţuri ale lumii (Kherian, 1979).

19

Urmări peste ani: ecourile genocidului armean în societatea modernă.

În secolul XXI, evenimentele de acum 100 de ani încă mai au efecte asupra diplomaţiilor

occidentale, acestea nefiind dispuse să atingă esenţa problemei.

„Un act ruşinos” – a fost menţiunea fǎcutǎ de Mustafa Kemal Atatürk, întemeitorul statului

turc modern, într-o şedinţǎ restrânsǎ a Parlamentului, despre prigoana împotriva minoritǎţii

armene. Era momentul de dupǎ război, când statul turc, cǎutând recunoaşterea cancelariilor

occidentale, aplica jumǎtǎţi de mǎsurǎ în recunoaşterea oficialǎ a vinovǎţiei, în antitezǎ cu

idealurile naţionaliste interne (Akcam, 2011) .

Septembrie 2001. Papa Ioan Paul al II-lea face o vizită în Armenia, cu ocazia împlinirii a

1.700 de ani de la adoptarea creştinismului ca religie de stat în această ţară. Programul vizitei a

inclus şi reculegerea la monumentul celor 1,5 milioane de armeni masacraţi în secolul trecut. În

timpul vizitei, Papa a semnat împreună cu Catholicos Karekin II, înaltul patriarh al Bisericii

armene, o declaraţie ce aminteşte de genocidul armean şi victimele acestuia (htt).

Octombrie 2007. Comisia de afaceri externe a Camerei Reprezentanţilor (SUA) a adoptat

un text în care se recunoaşte genocidul armean „în timpul Imperiului Otoman”. Chiar înainte de a

fi trimis spre vot, tensiunile au escaladat între Turcia şi Statele Unite ale Americii, primul ministru

Erdogan ameninţând chiar cu luarea unor măsuri. Deoarece „interese mari (sunt) opuse popoarelor

mici…”, în contextul asigurării sprijinului strategic necesar al Turciei în conflictul din zona Irak şi

Orientul Mijlociu, secretarul de stat american Condoleezza Rice a nuanţat poziţia guvernului

american, făcând distincţia dintre guvernul turc actual şi Imperiul Otoman, în timpul căruia au avut

loc evenimentele respective. În final, textul nu a mai fost supus la vot în cadrul Congresului (htt1).

Septembrie 2008-octombrie 2009. Diplomaţia fotbalului. Cu ocazia meciurilor de fotbal

jucate de echipele Armeniei şi Turciei în preliminariile Campionatului Mondial din 2010, fiecare

dintre preşedinţii celor două ţări au efectuat vizite în ţara gazdă a meciului. Astfel, după aproape

20 de ani de la întreruperea relaţiilor diplomatice, după războiul din Nagorno Karabagh,

preşedintele Abdullah Gul a fost primul om de stat turc care a ajuns în capitala vecină. Văzute

iniţial ca o posibilitate de apropiere între cele două ţări, cele două întâlniri nu au adus prea mult

din punct de vedere politic; totuşi, este de menţionat parafarea în acest interval a acordului de

20

normalizare a relaţiilor şi redeschidere a frontierei comune, prevăzute iniţial să aibă loc în două

luni. Până în prezent însă acest acord nu a produs efecte semnificative, frontiera fiind în continuare

închisă .

4 martie 2010. O comisie a Congresului Statelor Unite ale Americii a reluat iniţiativa din

2007 şi a adoptat – la limită, cu o paritate de 23 la 22 – o rezoluţia de recunoaştere a genocidului

armean. Imediat Ankara a reacţionat, retrăgând ambasadorul de la Washington .

12 martie 2010. Parlamentul Suediei a adoptat, la limită, cu 131 de voturi pentru şi 130

contra, o rezoluţie prin care este recunoscut oficial genocidul armean. Imediat Turcia şi-a retras

ambasadorul din Suedia. Ministrul de Externe suedez Carl Bildt a declarat cǎ regretă acest vot

„pro”, el considerând ca adoptarea actului „nu va avea un efect pozitiv asupra procesului de

normalizare a relaţiilor dintre Turcia si Armenia”. Premierul turc Recep Tayyip Erdogan şi-a

anulat vizita programatǎ în Suedia din 17 martie 2010 (htt2).

Martie 2010. Premierul turc ameninţă că aproximativ 100.000 de armeni vor fi expulzaţi

din Turcia, ca măsuri legate de rezoluţiile internaţionale de condamnare a genocidului, adoptate în

zilele premergătoare datei de 24 aprilie 2010, când se comemorau 95 de ani de la genocid. Ulterior

revine şi nuanţează declaraţia, precizând că o decizie de expulzare nu a fost luată încă, ci ca doar

că încearcă să atragă atenţia asupra problematicii în sine (htt3).

Aprilie 2010. Armenia blochează ratificarea unui tratat cu Turcia, ca urmare a tensiunilor

crescute dintre cele două ţări, pe fondul declaraţiilor guvernului turc şi a iniţiativelor SUA şi

Suediei (htt3).

22 decembrie 2011. În Franţa, recunoaşterea genocidului armean are o particularitate. Până

în 2011 erau recunoscute oficial genocidul împotriva evreilor în Al Doilea Război Mondial şi

masacrarea armenilor între 1915-1918. Cu toate acestea, oficial era pedepsitǎ doar negarea

primului amintit aici. În 22 decembrie 2011, deputaţii au adoptat introducerea în Codul Penal a

prevederilor de pedepsire a negării genocidului armean, acest act ducând în final la recunoaşterea

de facto a faptelor (htt3).

21

Adoptarea acestei măsuri a fost văzută de Turcia doar ca un mijloc prin care preşedintele Sarkozy

(se) foloseşte (de) cei 450.000 de membri ai comunitǎţii armene din Franţa în scopuri electorale.

Diplomaţia turcă nu s-a sfiit să facă aluzii foarte puţin voalate la adresa omologilor francezi. Mai

mult, premierul turc Tayyip Erdogan a acuzat el însuşi Franţa de genocid în Algeria în perioada

1940-1950, sugerându-i preşedintelui Sarkozy să îşi întrebe despre acestea tatăl, combatant în

Legiunea Străina franceză în acea perioadă (htt3) .

Februarie 2012. Boicotul turcesc. Pentru a presa trimiterea legii de recunoaştere a

genocidului armean la Curtea Constituţională a Franţei, Turcia a interzis avioanelor şi navelor de

război ale Franţei să utilizeze spaţiul aerian turc. În plus, guvernul a hotărât ca maşinile folosite de

administraţie să nu fie de producţie franceză, iar prim-ministrul a refuzat un cadou: un autoturism

Renault cu propulsie electrică (htt3) .

22 aprilie 2014. Cu ocazia comemorării a 99 de ani de la mascrarea armenilor, prim-

ministrul turc Tayyip Erdogan a făcut o declaraţie, amintind de suferinţele îndurate de poporul

armean în 1915 şi transmiţând condoleanţe armenilor de pretutindeni, ca descendenţi ai celor ce

au suferit cu un secol înainte. Apreciată drept istorică, această declaraţie descrie evenimentele

dureroase prin prisma Primului Război Mondial, evitând să tranşeze responsabilitatea turcă asupra

problemei. Cu toatea acestea, este de necontestat ca fiind un prim pas în direcţia reconcilierii (htt3).

12 aprilie 2015. Papa Francisc a folosit termenul „genocid” în cadrul unei liturghii în

memoria armenilor masacraţi în perioada 1915-1918. Diferenţa faţă de Papa Ioan Paul al II-lea,

care s-a referit la genocid într-un document, este că acum suveranul pontif utilizează acest termen

pentru prima dată în mod public. Conform scenariului deja practicat, Ankara şi-a rechemat

ambasadorul de la Vatican, transmiţând totodată că utilizarea termenului „genocid” pentru speţa

respectivă este „fără fundament” şi că „este imposibil pentru Turcia să accepte această acuzaţie” .

De asemenea, reprezentantul Vaticanului la Ankara a fost convocat la Ministerul de Externe,

pentru a oferi clarificări asupra poziţiei enunţate de Înaltul Pontif (htt4).

15 aprilie 2015. Parlamentul European a adoptat o rezoluţie – reiterând-o astfel pe cea

publicată în 1987 – prin care solicită Turciei să recunoască genocidul armean. După cum era de

aşteptat, acest nou act a fost primit diferit de oficialităţi şi opinia publică, în funcţie de partizanat.

22

Armenii o văd ca pe un reper în apărarea drepturilor omului, turcii au anunţat încă dinaintea votului

că nu o vor lua în considerare, precizând că „ne intră pe o ureche, ne iese pe cealaltă” (htt5).

Deja specialiştii văd în această rezoluţie o potenţială barieră adăugată în drumul (lung) pe care

Turcia îl are de parcurs până la integrarea în Uniunea Europeană.

23 aprilie 2015. Preşedintele Germaniei, Joachim Gauck, a condamnat genocidul armean,

admiţând în discursul său o posibilă responsabilitate şi vinovaţie a Germaniei, care, la vremea

aceea, a asistat pasivă la evenimente (Akcam, 2011).

Poziția României.

În cadrul unui interviu, Titus Corlăţean, fost ministru de Externe al României, s-a exprimat

astfel în legătură cu genocidul armean: „Este un subiect care la Bucureşti, în toţi aceşti ani, s-a

evitat şi a fost o anumită prudenţă în a se intra în delicateţea politică a acestui subiect. La noi, la

Bucureşti, s-a preferat mai degrabă dimensiunea istorică (...) şi s-a preferat mai degrabă încurajarea

dialogului direct între autorităţile de la Ankara şi Erevan, pentru a se apropia gradual poziţiile şi

prin dialog politic, pentru a găsi în cele din urmă între cele două state direct interesate de subiect

o soluţie convenabilă” (Ruscior, 2015)

Practic, aici este sintetizată esenţa politicii româneşti asupra problemei, şi anume că

Bucureştiul a preferat ca Turcia şi Armenia să parcurgă o ipotetică punte de legătură (dacă şi când

aceasta ar exista) şi abia apoi guvernul român să ia act de situaţie, post factum.

La ora actuală, Guvernul şi Parlamentul României nu sunt dispuse să îşi asume vreo

inţiativă sau să creeze noi emoţii pentru o problematică îndepărtată atât geografic, cât şi temporal.

Prevenirea și combaterelor crimelor de genocid.

Winston Churchill s-a referit la actele de exterminare a unui grup ca fiind ”crima fără

nume”, însă, nu cu mult după cel de-al doilea Război Mondial, această crimă urma să primească

numele de ”genocid” prin Convenția pentru prevenirea și pedepsirea crimelor de genocid. Această

convenție a fost adoptată de Adunarea Generală ONU la 9 decembrie 1948, cu o zi înainte de

Declarația universală a drepturilor omului; și a intrat în vigoare pe 12 ianuarie 1951.

23

Convenția reprezintă primul tratat privind drepturile omului din sistemul modern de

protecție a acestora. Înainte de adoptarea ei, ideea că statele ar putea fi trase la răspundere pentru

atrocitățile comise împotriva propriilor cetățeni era extrem de controversata (Schabas, 2009).

Faptul că Adunarea Generală a recunoscut, în unanimitate, și codificat genocidul ca fiind o crimă

internațională a constituit primul pas în prevenirea și combaterea acestuia (Schabas, 2009). Pe

lângă definirea crimei de genocid, Convenția mai are meritul de a impune asupra statelor părți

obligația de a lua măsurile legislative necesare pentru a pedepsi persoanele care se fac vinovate de

comiterea crimei de genocid pe teritoriul lor (htt6). Convenția nu recunoaște imunitatea șefilor de

stat sau de guvern și obligă statele să coopereze în privința extrădării persoanelor suspecte sau

vinovate care vor putea fi judecate de instanțele naționale sau de către o instanță internațională

competentă (htt6).

Genocidele afectează, in general, doar populația unui grup dintr-o anumită regiune sau stat.

Consecința este că, în majoritatea cazurilor, celelalte state vor fi lipsite de interes în această

problemă (Steiner, 2010). Cum Curtea Internațională de Justiție are competență numai în ceea ce

privește diferendele între state și dacă niciun stat nu sesizează Curtea, rolul ei rămâne unul extrem

de limitat dar nu si inexistent. De exemplu, în hotărârea sa din 26 februarie 2007, în cauza Bosnia

și Herțegovina v. Serbia și Muntenegru , Curtea a stabilit că Serbia, deși nu este responsabilă

pentru genocidul de la Srebrenica din 1995, a incălcat Convenția pentru prevenirea și pedepsirea

crimelor de genocid prin faptul că nu a impiedicat comiterea genocidului și nu a cooperat cu TPII

(Tribunalul penal internațional pesntru fosta Iugoslavie) pentru pedepsirea autorilor (Case

concerning application of the convention on the prevention and punishment of the crime of

genocide, 2007).

Se constată astfel că instrumentul principal destinat prevenirii și pedepsirii crimelor de

genocid, și anume Convenția, a fost negociată, adoptată și lăsată să plutească pur și simplu în

amalgamul celorlalte norme ale dreptului internațional care i-au succedat, fără să fie ancorată în

vreun organ capabil de a monitoriza, comunica și proteja în caz de genocid. Mecanismul actual al

ONU seamănă mai mult cu un cor căruia îi lipsește dirijorul.

Insuccesele din ultimul secol in privința prevenirii crimelor împotriva umanității pun în

lumină necesitatea de a se continua eforturile în a direcția acoperirii golurilor politicilor actuale de

24

prevenire și combatere a genocidelor și de a crea mecanisme internaționale care să acționeze în

mod imparțial și eficient. Evoluția evenimentelor care generează declanșarea unui genocid este

graduală iar timpul scurs de la primul pas până la dezlănțuire poate să ofere comunității

internaționale suficient timp pentru a interveni în prevenirea unei asemenea tragedii. Pentru aceasta

însă este nevoie să existe un mecanism instituționalizat care să ofere soluții viabile, să coordoneze

acțiunile și interesele actorilor internaționali, să îi responsabilizeze în a interveni și să sporească

eficacitatea sistemului actual (Jugrin, 2011).

Crima de genocid nu este doar una dintre cele mai grave încălcări aduse drepturilor omului

ci și o problemă și o realitate cu implicații extrem de puternice și de complexe atât în plan social

cât și juridic. Oricât de puternică ar fi lupta noastră pe plan juridic, pericolul declanșării unui

genocid nu va putea fi înlăturat doar prin mijloacele de care dispune știința dreptului. Episoade ca

Holocaustul, Srebrenica, genocidul din Cambodgia, Rwanda sau Armenia vor înceta să mai apară

doar atunci când fiecare dintre națiunile lumii va ajunge la un stadiu de evoluție și dezvoltare încât

nediscriminarea va fi considerată ca fiind un element intrinsec al acestei lumi și nu doar o funcție

juridică impusă din afară pentru conservarea relațiilor sociale (Jugrin, 2011).

Putea fi evitat genocidul armean?

Partial sau intr-o oarecare măsură. Trebuie amintit faptul că Turcia otomană se afla printre

învinșii din Primul Război Mondial și, prin tratatul de la Sevres din august 1920, Antanta le-a

acordat armenilor o parte din patria lor istorică iar în noiembrie, prin arbitrajul presedintelui

american Woodrow Wilson, a fost trasată granița armeano-turcă, Armeniei asigurându-i-se ieșire

la Marea Neagră. Dar toate acestea au rămas pe hârtie, pe de o parte din cauza ascuțirii

neînțelegerilor dintre învingători iar pe de altă parte ca urmare a înțelegerilor dintre bolșevici și

turci încheiate în detrimentul armenilor. Adică, pentru a fi mai clar, în timpul războiului teritoriile

istorice armenești aflate sub stăpânirea Turciei otomane au fost complet golite de armeni: prin

planul conceput de junii turci, armenii au fost deportați către taberele morții din deșerturile arabe,

masacrele și epidemiile provocând moartea a 1,5 milioane de victime. Această cumplită catastrofă

ar fi putut fi atenuată dacă aliații ar fi respectat tratatul de la Sevres. Dar în tratatul de la Lausanne

din 1923, articolul referitor la Armenia a fost eliminat iar cealaltă Armenie, cea aflată sub

stăpânirea imperiului rus și care fusese sovietizată în noiembrie 1920, a fost amputată printr-un

25

acord turco-bolșevic cedând o mare parte a teritoriului său Turciei și nou creatului Azerbaidjan.

Astfel, prin noua ordine mondială creată după primul Război Mondial, chestiunea armeană a fost

înăbușită prin nesocotirea și încălcarea totală a drepturilor armenilor, adică asupra genocidului

armean a fost impus un îndelungat tabu. Armenia sovietică- amputată, aflată sub sub călcâiul

bolșevic, mică și slăbită- și armenii – masacrați, refugiați și risipiți în intreaga lume- nu își puteau

apăra drepturile. Aceasta este moștenirea pe care Armenia, devenită din nou independentă în 1991,

o preia. Dacă pentru Europa primul Război Mondial este un capitol închis, pentru armeni acesta

rămâne o rană deschisă și sângerândă (15ht).

Referințe

Preluat de pe http://www.ercis.ro/lumina/numar.asp?an=2001&numar=3&id=50

Preluat de pe http://eleonora-lisnic.blogspot.ro/2010/03/congresul-sua-admite-genocidul-comis-de.html

Preluat de pe http://www.ziare.com/articole/armenia+turcia+relatii

Preluat de pe http://www.ziare.com/articole/armenia+turcia+relatii

Preluat de pe http://www.unitischimbam.ro/video-genocidul-armean-primul-genocid-al-secolului-xx/

Preluat de pe http://catacombeleortodoxiei.ro/index.php/iunie/1412-un-secol-de-la-genocidul-

armenilor-din-imperiul-otoman-i

Preluat de pe

http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/instrumente_internationale/conventie_prev

enirea_si_pedepsirea_crimelor_de_genocid/

Preluat de pe http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/ambasadorul-armeniei-dac-

europa-primul-r-zboi-mondial-este-un

Adam, J. (2010). Genocide- A Comprehensive Introduction. Second Edition. Routledge.

Akcam, T. (2011). Un act ruşinos. Genocidul armean şi problema responsabilităţii turce. Bucureşti: Ararat.

Case concerning application of the convention on the prevention and punishment of the crime of genocide.

(2007, februarie 26). Preluat de pe http://www.icj-cij.org/docket/files/91/13685.pdf

Coțofana, A. (2010). Genocidul din Armenia: Ideologie și negare. Iași: Lumen.

Diaconescu, G. (1991). Genocidul. Bucuresti: Militara.

Graham, K. (2005). Genocide: Approaches, Case Stdudies and Response. New York: Algora Publishing.

Grigorian, T. (2013). Genocidul cultural. O problemă uitată. București: Zamca.

26

Jonassohn, K., & Bjornson, K. (1998). Genocide and Gross Human Rights Violations in Comparative

Perspective. Transaction Publishers.

Jugrin, T. (2011). Prevenirea si combaterea crimei de genocid.

Kherian, D. (1979). The Road from Home. A True Story of Courage, Survival and Hope. New York:

Greenwillow Books.

Kurkjian, V. (2005, aprilie 25). A History of Armenia. Preluat de pe

http://penelope.uchicago.edu/Thayer/E/Gazetteer/Places/Asia/Armenia/_Texts/KURARM/hom

e.html

Lemkin, R. (2005). Axis Rule in Occupied Europe. New Jersey: Rumford Press.

Ruscior, C. (2015, aprilie 16). Genocidul impotriva armenilor. Corlatean: Atitudinea Romaniei a fost corecta

si prudenta. Preluat de pe http://www.rfi.ro/stiri-politica-57065-corlatean-genocidul-impotriva-

armenilor-atitudinea-romaniei-fost-prudenta

Sarkadian, S. (2005). My Memories. Erevan: RAA-Research on Armenian Architecture Centre.

Schabas, W. (2009, februarie). What is Genocide? What are the Gaps in the Convention? How to Prevent

Genocide? (47), pg. 33-34.

Selian, S. (1994). Istoria unui genocid ignorat. Bucuresti: SILEX.

Stanton, G. (2013). The Ten Stages of Genocide. Preluat de pe http://genocidewatch.net/genocide-2/8-

stages-of-genocide/

Steiner, H. (2010). International Protection of Human Rights. În M. Evans, International Law (pg. 769-770).

Oxford University Press.

27

Cuprins

Genocidul. Delimitari conceptuale. _______________________________________________ 3

Teorii ale genocidului. _________________________________________________________ 4

Genocidul in sec. XX __________________________________________________________ 5

Introducere in genocidul armean. ________________________________________________ 6

O privire istorică. _________________________________________________________________ 6 Creştinismul. _____________________________________________________________________________ 7 Armenii în lumea islamului. ________________________________________________________________ 8

Disoluţia imperiului Otoman: premisele acţiunilor din 1915-1918. _________________________ 9 Naționalismul otoman. ____________________________________________________________________ 11

Genocidul armean. Desfășurarea evenimentelor. __________________________________ 13

Nemesis. Zeița răzbunării. _________________________________________________________ 17

Urmări peste ani: ecourile genocidului armean în societatea modernă. _________________ 19

Poziția României. ____________________________________________________________ 22

Prevenirea și combaterelor crimelor de genocid ___________________________________ 22

Referințe ___________________________________________________________________ 25