Grupa 1, anul 1 Studenti : Guiu Maria Cristina si Pandele Ana-Maria

Pentru Mielu Zlate (1999), imaginația este procesul de combinare și recombinare a datelor din experiența anterioară în vederea dobandirii unor imagini noi fară un corespondent în realitatea sau în experiența noastră personală; imaginația este procesul de creare a noului în formă ideală.

•Definitie:

Analiza conţinutului şi a caracteristicilor imaginaţiei a prefigurat implicit şi funcţiile ei. Dugas, vorbea încă din 1903 de „puterea de obiectivare “şi de „forţa combinatorie" a imaginaţiei. Cele două funcţii ale imaginaţiei sunt foarte strâns legate între ele. Practic, imaginaţia apare ca fiind puterea de a forma imagini sau reprezentări, dar şi puterea de a atribui viaţă reprezentărilor, de a le transforma în credinţe şi acte, într-un cuvânt, după cum arăta Dugas, de a le obiectiva.

Combinarea imaginilor de care vorbea Dugas se prezintă sub două forme: cea a imaginaţiei reproductive (ca simplă restauratoare a trecutului, ca o imaginaţie evocatoare,fără invenţie, care aproape că nici nu merită numele de imaginaţie) şi imaginaţia productivă sau creatoare (ca o reorganizatoare a reprezentărilor sau ca o „constructoare"a acestora). Meyerson, autorul capitolelor despre imaginaţie din cele două tratate de psihologie apărute sub redacţia lui G. Dumas (Trăite de psychologie,1923; Nouveau traiti depsychologie,1932), creionează funcţiile imaginaţiei pornind de la dublul caracter al imaginii: concret şi semnificativ. Pentru el imaginaţia este un tablou, dar şi un semn ; în calitate de tablou ea ilustrează şi realizează, în calitate de semn ea indică şi semnifică

imaginaţia ilustrează conţinuturile conştiinţei care prin naturalor pretind figurarea concretă, intuitivă ; imaginaţia ilustrează, dar şi rezumă, aşa încât ea este o figurare simbolică

Funcţia de ilustrare

(de obiectivare, am spune noi): constă în materializarea abstractului; imaginaţia întoarce gândirea spre concretul pe care conceptul îl demontează ; funcţia de realizare presupune printre altele şi verificarea unei idei abstracte printr-un exemplu

imaginaţia marchează un conţinut, îl delimitează, îl opune altuia sau altora, îl asociază cu altele ; ea este un indiciu, o marcă, o etichetă, o aluzie.

imaginaţia explică, rezumă, precizează, serveşte gândirii care generalizează, marchează fluiditatea gândirii, continuitatea experienţei personale, ea este concomitent trecut şi viitor, evocă, anticipă, prelungeşte; totodată poate fi și mai puţin activă; ca urmare, ea trenează, reţine, împiedica.

Un alt autor arăta că „cel mai mare beneficiu al imaginaţiei îl reprezintă multiplicarea formelor sensibile care nasc emoţii estetice; admirarea frumuseţii sub diversele ei aspecte contribuie la creşterea nivelului moral al umanităţii" (Biervliet, 1937

•Blazer (1964) se referea la următoarele funcţii ale imaginaţiei: de descărcare tensională (catharsis) prin

regresiune la un nivel elementar, în situaţii critice ; de proiectare a conflictelor dintre tendinţele

opuse; de substituire, prin alte scopuri, a acţiunilor

interzise sau imposibile ; de compensare, prin satisfacerea fantastică a dorinţelor, real nesatisfăcute.

•Psihologia contemporană reduce funcţiile imaginaţiei doar la trei: de expresie a realului, simţit sau gândit; de deformare a realului, fie pentru a simula,

fie pentrua-i explora posibilităţile ; de relevare a unui real ascuns

Multitudinea şi varietatea funcţiilor imaginatiei consacră nu doar locul şi rolul ei de excepţie în viaţa personală şi socială a omului, dar şi faptul că ea reprezintă una dintre cele mai înalte cuceriri ale psihismului uman. Plămădită în condiţiile acţiunii, ale interdependenţei umane, ale necesităţii depăşirii prezentului şi înscrierii omului în universul imprevizibil al viitorului, imaginaţia suplineşte golurile din cunoaştere, din acţiune, din trăire, oferă personalităţii momente de încântare, dar şi de chin, înalţă omul pe culmi sau îl afundă în abisuri şi tenebre

Bibliografie: ZLATE, M., (2009) Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, Iasi (pg 500-502); ANITEI, M., (2010) Fundamentele psihologiei,

Editura Universitara, Bucuresti (pg 326)