40
1 INFLORESCENŢELE Unele specii de plante au o singură floare pe tulpină sau pe o ramură (flori solitare), ca la ghiocel, lalea, narcisă etc. La multe plante, însă, florile sunt grupate mai multe pe o ramură sau pe tulpină, formând o inflorescenţă. Florile din inflorescenţă apar întotdeauna la noduri, în axila unor bractei (hipsofile). După natura mugurelui terminal (vegetativ sau floral), inflorescenţele sunt de două feluri: monopodiale şi simpodiale. INFLORESCENŢELE MONOPODIALE (racemoase) Prezintă în vârf un mugure vegetativ şi ca urmare au o creştere nedefinită a axelor. Inflorescenţele monopodiale pot fi: simple (când axul inflorescenţei este neramificat) sau compuse (când florile se prind pe ramificaţii ale axului principal). Principalele inflorescenţe monopodiale simple sunt: spicul – cu flori sesile, hermafrodite şi ax erect (ex.: Plantago); amentul – cu flori sesile, unisexuate şi ax pendul (ex.: Salix); racemul – cu flori egal peduculate, dispuse de - alungul axului (ex.: Brassicaceae); corimbul cu flori inegal pedunculate (lungimea pedunculilor descreşte de la baza spre vârful inflorescenţei, astfel încât florile ajung aproximativ la aceeaşi înălţime) (ex. Spiraea); capitulul – cu flori scurt pedunculate, pe un ax uşor îngroşat (ex.: Trifolium); calatidiul – cu flori sesile, pe un ax puternic îngroşat, disciform sau conic (la Asteraceae).

Fructul si Samanta

  • Upload
    nilac83

  • View
    342

  • Download
    22

Embed Size (px)

DESCRIPTION

prezentare

Citation preview

Page 1: Fructul si Samanta

1

INFLORESCENŢELEUnele specii de plante au o singură floare pe

tulpină sau pe o ramură (flori solitare), ca la ghiocel, lalea, narcisă etc.

La multe plante, însă, florile sunt grupate mai multe pe o ramură sau pe tulpină, formând o inflorescenţă.

Florile din inflorescenţă apar întotdeauna la noduri, în axila unor bractei (hipsofile).

După natura mugurelui terminal (vegetativ sau floral), inflorescenţele sunt de două feluri: monopodiale şi simpodiale.

INFLORESCENŢELE MONOPODIALE(racemoase)

Prezintă în vârf un mugure vegetativ şi ca urmare au o creştere nedefinită a axelor.

Inflorescenţele monopodiale pot fi: simple (când axul inflorescenţei este neramificat) sau compuse (când florile se prind pe ramificaţii ale axului principal).

Principalele inflorescenţe monopodiale simple sunt:

spicul – cu flori sesile, hermafrodite şi ax erect (ex.: Plantago);

amentul – cu flori sesile, unisexuate şi ax pendul (ex.: Salix);

racemul – cu flori egal peduculate, dispuse de- a lungul axului (ex.: Brassicaceae);

corimbul – cu flori inegal pedunculate (lungimea pedunculilor descreşte de la baza spre vârful inflorescenţei, astfel încât florile ajung aproximativ la aceeaşi înălţime) (ex. Spiraea);

capitulul – cu flori scurt pedunculate, pe un ax uşor îngroşat (ex.: Trifolium);

calatidiul – cu flori sesile, pe un ax puternic îngroşat, disciform sau conic (la Asteraceae).

Page 2: Fructul si Samanta

2

spic ament racemumbela

corimb capitul calatidiu

Principalele inflorescenţe monopodiale compuse sunt:

spicul compus – format din mai multe spice simple, prinse pe un ax comun (Triticum, Secale etc.);

racemul compus – format din mai multe raceme simple, prinse pe un ax comun (ex. la unele Brassicaceae);

corimbul compus – format din mai multe corimbe simple prinse pe un ax comun (toate florile ajung la aceeaşi înălţime) (ca la Sorbus);

umbela compusă – formată din mai multe umbele simple, prinse în vârful unui ax comun (la Apiaceae);

Există şi inflorescenţe monopodiale compuse cu structură mixtă: racem de calatidii (la Artemisia), corimb de calatidii (la Achillea), racem de spice (numit şi panicul) (la Avena) etc

Page 3: Fructul si Samanta

3

racem compus

corimb compus

umbelăcompusă

spiccompus

racem din spice(=panicul)

corimb din calatidii

racem din calatidii

INFLORESCENŢELE SIMPODIALE (cimoase)

Prezintă în vârf un mugure floral şi ca urmare, creşterea inflorescenţei se poate continua numai lateral, ramificându-se de la cel mai apropiat nod de sub floarea terminală

După numărul axelor egale care se formează de sub floarea terminală, există trei tipuri de inflorescenţe simpodiale: mococaziul (câte singură axă), dicaziul (câte două axe egale) şipleiocaziul (câte trei sau mai multe axe egale).

monocaziul dicaziul pleiocaziul

Page 4: Fructul si Samanta

4

monocaziu

dicaziu

pleiocaziu

Transportul polenului de pe anteră pe stigmat se numeşte polenizare.

După provenienţa polenului, o floare poate fi polenizată cu polen propriu, cu polen dintr-o altă floare de pe acelaşi individ, şi cu polen din flori de pe alţi indivizi.

Ca urmare, distingem două tipuri de polenizare: directă(autopolenizare) şi indirectă.

POLENIZAREA

Page 5: Fructul si Samanta

5

POLENIZAREA DIRECTĂ constă în polenizarea cu polen din aceeaşi floare sau cu polen de la alte flori de pe acelaşi individ (plante autogame).Exemple de adaptări ale plantelor pentru favorizarea autopolenizării:

polenizarea are loc înainte ca florile să iasă din teaca frunzelor (la unele Poaceae) sau înainte de deschiderea florilor (la Pisum, Phaseolus, Gossypium);

la Berberis vulgaris (dracilă), la baza staminelor se află un ţesut sensibil care, când este atins de insectele ce caută nectar, face ca staminele să se curbeze brusc spre centrul florii; anterele atingând stigmatul, lasă polenul pe acesta;

la Viola odorata (toporaş) sau la Arachis hypogaea (arahide), florile nu se deschid niciodată (în sensul că nu descoperă anterele). În aceste cazuri, polenul germinează în interiorul anterelor, tubul polenic perforează peretele anterei, ajunge la stigmat şi apoi la ovul.

autopolenizare la Berberis

autopolenizare la Viola

autopolenizare la Poaceae

teaca frunzei

Page 6: Fructul si Samanta

6

POLENIZAREA INDIRECTĂ (alogamă, încrucişată) constă în transportul polenului din floarea de pe un individ pe stigmatul unei flori de pe alt individ (al aceleiaşi specii).

Acest mod de polenizare este mult mai răspândit în natură decât polenizarea directă, asigurând sporirea variabilităţii genetice a descendenţilor.

Factorii naturali care efectuează transportul polenului sunt foarte variaţi: gravitaţia, vântul, insectele, păsările, apa.

Florile prezintă adeseori adaptări foarte avansate la polenizarea încrucişată.

Adaptări la polenizarea entomofilă (cu ajutorul insectelor):periant sau bractei viu

colorate;secreţia de nectar;

flori cu periant viu colorat, pentru atragerea insectelor

Page 7: Fructul si Samanta

7

Periantul florilor la Orchidaceae, atrage insectele polenizatoare printr-o diversitate uimitoare de forme şiculori.

atragerea insectelor polenizatoare cu ajutorul bracteilor inflorescenţei, viu colorate

Calla aethiopica Bougainvillea glabra

Page 8: Fructul si Samanta

8

secreţia unor substanţe cu un miros puternic, plăcut (uleiuri eterice) sau neplăcut (substanţe cu miros de cadavru);prezenţa unor mecanisme speciale pentru atragerea

insectelor şi evitarea autopolenizării: (periant zigomorf, heterostilia, stamine articulate mobil în tubul corolei, capturarea insectelor până la maturizarea polenului, eliberarea polenului sub formă de polinii, imitarea partenerilor de împerechere ai unor specii de insecte etc.

periantul zigomorf, de tipul corolelor bilabiate sau personate, asigură adevărate “piste de aterizare” pentru insecte.

floare cu stil scurt floare cu stil lung

heterostilia (Primula, Pulmonaria etc.) împiedică autopolenizarea, întrucât staminele şi stigmatul nu se află, în aceeaşi floare, la aceeaşi înălţime: astfel, polenul florilor brahistile este transportat de insecte pe stigmatele florilor longistile şi invers, polenul florilor longistile ajunge pe stigmatul florilor brahistile.

Page 9: Fructul si Samanta

9

polenizarea entomofilă la genul Salvia

stamine articulate mobil în tubul corolei.La genul Salvia, staminele sunt conformate ca nişte pârghii, fiind fixate pe tubul corolei printr-un picioruş situat în treimea inferioară a filamentului.Albinele, apăsând cu trompa pe capătul inferior, lăţit, al filamentului (vezi săgeata), determină aplecarea capătului superior al filamentului, astfel că antera atinge corpul insectei (a). Când albina ajunge într-o altă floare de Salvia, polenul de pe partea sa dorsală este “cules” de stigmatul bifid al florii respective, urmând ca insecta să se încarce cu o nouă cantitate de polen (b).

a

b

La Aristolochia clematitis, floarea prezintă un perigon cu baza dilatată, care adăposteşte staminele şi stigmatul. Pe partea internă, tubul perigonului este prevăzut cu numeroşi peri orientaţi cu vârful spre interior. Florile secretă un suc cu miros cadaveric, ce este plăcut de anumite insecte diptere. Insectele vizitatoare, care poartă pe corpul lor polen de la alte flori, odată pătrunse în partea dilatată a perigonului, nu mai pot ieşi din cauza perilor care blochează ieşirea. Prizonieratul insectei durează până când staminele florii ajung la maturitate şi eliberează polenul, moment în care şi perii se ofilesc; găsind ieşirea, insectele încărcate cu polen vor evada din tubul perigonului, dar atrase de mirosul unei alte flori, vor transporta pe stigmatul acesteia polenul “cules” în vizita precedentă.

polenizare entomofilă specializată la Aristolochia

capturarea insectei până în momentul maturizării şi eliberării polenului

Page 10: Fructul si Samanta

10

eliberarea polenului sub formă aglutinatăLa Asclepiadaceae şi Orchidaceae, grăuncioarele de polen sunt unite între ele printr-o substanţă vâscoasă, formând o polinie prevăzută cu un pedicel ce are la bază o dilatare vâscoasă ce se prinde de capul insectei polenizatoare.

Flori de Orchis, cu polinii

Flori de Asclepias, cu polinii

imitarea partenerilor de împerechere ai unor specii de insecte însoţită de eliberarea unor substanţe similare feromonilor sexuali este întâlnită la unele Orchidaceae, cum este genul Ophrys.

Una dintre tepalele florii de Ophrys imită, prin formă şi culoare corpul unei insecte. Masculul insectei, identifică floarea de Ophrys ca pe o femelă din propria specie, “împerechindu-se” cu floarea, ocazie cu care se încarcă şi cu polen, pe care-l trasportă spre o nouă “parteneră”.

Page 11: Fructul si Samanta

11

Adaptări la polenizarea ornitofilă (cu ajutorul păsărilor):

În regiunile tropicale, există plante ale căror flori au tubul periatului astfel conformat încât nectarul produs la baza tubului nu poate fi cules decât de unele păsări foarte mici, dar cu un cioc foarte lung (păsările colibri); polenul aderă de capul păsărilor, care îl trasportă apoi la o altă floare.

Adaptări ale plantelor la polenizarea anemofilă (cu ajutorul vântului):

lipsa periantului sau periant rudimentar (prezenţa periantului ar împiedica într- o mare măsură transportul polenului de către vânt), fără culori vii (vântul nu este “sensibil” la colori);

lipsa glandelor nectarifere (nectarul nu ar mai avea nici un rol în atragerea agentului polenizator);

flori unisexuate, dispuse în inflorescenţe amentiforme, care favorizează scuturarea polenului la cea mai mică adiere de vânt;

producerea unei mari cantităţi de polen, care este uşor şi cu sporodermă rezistentă la uscăciune;

stigmatele florilor femele foarte lungi şi ramificate pentru ca şansa de a reţine câteva grăuncioare de polen să fie cât mai mare;

înflorirea înainte de înfrunzire (frunzele ar reţine o mare cantitate de polen purtat de vânt) etc.

Page 12: Fructul si Samanta

12

Fraxinus excelsior – plantă adaptată la polenizarea anemofilă

Flori la Poaceae adaptate la polenizarea anemofilă

Adaptări la polenizarea hidrofilă (cu ajutorul apei)

La un număr mic de plante acvatice submerse eliberarea polenului se face în apă; purtat de curenţii de apă, polenul ajunge pe stigmatul florilor.

La Vallisneria spiralis, florile mascule, grupate în amenţi şi protejate de o bractee ca un cornet (spată) se desprind la maturitate din inflorescenţă şi se ridică la suprafaţa apei, unde plutesc pe valuri.

Florile femele au un peduncul foarte lung, răsuci în spirală. La maturitate, pedunculul se derulează, florile femele ajung la suprafaţa apei şi stigmatul trilobat are şansa să fie atins de o floare masculă, efectuându-se, astfel, polenizarea.

După polenizare, pedunculul florii femele se răsuceşte din nou şi astfel florile se retrag sub apă, unde se formează fructul şiseminţele.

Page 13: Fructul si Samanta

13

polenizare hidrofilă la Vallisneria spiralis

FECUNDAREA LA MAGNOLIOPHYTADupă polenizare, grăuncioarele de polen germinează datorită

unor substanţe produse de papilele secretoare ale stigmatului.

Exina crapă în dreptul unui por sau a unui şanţ, iar intina creşte, formând un tub lung şi subţire, tubul polenic.

În acest tub pătrunde mai întâi celula vegetativă, urmată de celula generativă.

Tubul polenic creşte, străbătând stigmatul şi stilul, ajungând la nivelul ovarului creşte pe suprafaţa înternă a acestuia, îndreptându-se către un ovul, apoi creşte pe suprafaţa ovulului până ajunge la micropil (sau străbate integumentele prin dreptul şalazei), şi ajunge în final la sacul embrionar.

Tot parcursul tubului polenic este determinat de un chimiotropism pozitiv, sub influenţa unor substanţe elaborate decelulele sacului embrionar.

Page 14: Fructul si Samanta

14

grăuncior de polen germinat, pe soluţie

nutritivă

Între timp, celula generativă a grăunciorului de polen se divide, dând naştere la doi gameţi masculi neflagelaţi (spermatii), care înaintează odată cu tubul polenic, ajungând la nivelul sacului embrionar.

La contactul tubului polenic cu peretele sacului embrionar, vârful tubului polenic crapă iar peretele sacului embrionar se gelifică pe o porţiune şi astfel, cele două spermatii pătrund în sacul embrionar.

O spermatie se uneşte cu oosfera, rezultând zigotul principal, diploid (2n). Cea de-a doua spermatie se uneşte cu celula centrală (deja diploidă) a sacului embrionar, formând un al doilea zigot, triploid (3n), numit zigot secundar.

Aşadar, la Magnoliophyta, are loc o dublă fecundare, cu formarea a doi zigoţi: unul principal, 2n şi unul secundar, 3n.

Page 15: Fructul si Samanta

15

FECUNDAŢIA DUBLĂ, cu formarea a doi zigoţi: principal (2n) şi secundar (3n)

tub polenic

ovulcarpela

(2n)

(n)

(n)

(n)

FORMAREA SEMINŢEI ŞI A FRUCTULUI

În urma procesului de dublă fecundaţie, întreaga floare suferă transformări, în urma cărora iau naştere două noi organe ale plantei şi anume, fructul şi sămânţa.

Astfel, petalele, staminele şi adeseori sepalele florii fecundate se ofilesc şi cad;

La nivelul gineceului, ovarul creşte foarte mult, în timp ce stilul şi stigmatul se usucă şi cad.

Pe seama ovarului se formează fructul, foarte variabil din punct de vedere morfologic şi anatomic, de la un grup de plante la altul.

În paralel cu transformarea ovarului în fruct, ovulul fecundat va da naştere seminţei.

Page 16: Fructul si Samanta

16

FORMAREA SEMINŢEI

Zigotul principal (2n), după o perioadă de repaus, intră în diviziune, formând spre micropil un organ filiform, numit suspensor, iar în partea opusă rezultă un masiv de celule din care se va diferenţia embrionul, alcătuit din radiculă, tigelă, gemulă şi unul sau două cotiledoane.

În timpul creşterii embrionului, suspensorul se alungeşte şi împinge embrionul în masa albumenului, din care se va hrăni.

În paralel, nucleul triploid al zigotului secundar (3n) se divide foarte activ, încât la un moment dat întregul sac embrionar este plin cu nuclei nedespărţiţi prin membrane.

Sacul embrionar plurinucleat îşi măreşte volumul pe seama nucelei care se reduce din ce în ce mai mult (la majoritatea plantelor, nucela dispare complet, în cele din urmă), având, în acest stadiu, un aspect lăptos (este o masă protoplasmatică plurinucleată).

La un moment dat, încep să apară, de la periferie spre centru, pereţi despărţitori între nuclei, formându-se astfel un ţesut numit albumen sau endosperm secundar, foarte bogat în substanţe nutritive (proteine, lipide, glucide, minerale etc.).

Astfel se formează albumenul la plantele din clasa Liliopsida(spre exemplu, la grâu).

La majoritatea Magnoliopsidelor, cariochineza (diviziunea nucleului) de la nivelul zigotului secundar este urmată imediat de citochineză (separarea în celule prin apariţia unui perete despărţitor), astfel încât albumenul are, de la început, o structură celulară.

În paralel cu formarea embrionului şi a albumenului, integumentele ovulului cresc, se sclerifică parţial şi formează învelişul seminţei (tegumentul).

Page 17: Fructul si Samanta

17

FRUCTULEste cel mai caracteristic organ al magnoliofitelor, el lipsind la

toate celelalte încrengături de plante.

Fructul rezultă, după cum s-a arătat, din peretele ovarului (din carpelă), în urma procesului de fecundaţie, în paralel cu transformarea ovulului în sămânţă.

MORFOLOGIA FRUCTULUI

Din punct de vedere morfologic, fructele sunt foarte variate, deosebindu-se prin formă, mărime, culoare, greutate.

Forma fructelor respectă, în general, forma ovarului din care au luat naştere, putând fi: globuloasă, ovoidală, conică, cilindrică etc.

Mărimea fructelor poate fi de la câţina milimetri, la câţiva centimetri. La unele specii fructele pot atinge până la 0,5 m în diametru (Cucurbita maxima).

Page 18: Fructul si Samanta

18

Greutatea fructelor variază de la câteva zeci de miligrame până la zeci de kilograme (fructele de la Cucurbita maxima pot depăşi 60 Kg).

Culoarea fructelor este verde înainte de coacere. Fructele mature prezintă cele mai diferite culori, în funcţie de specie.

ANATOMIA FRUCTULUI

Peretele fructului (pericarpul), are o structură asemănătoare cu cea a carpelei (care nu este altceva decât o sporofilă, adică o frunză adaptată pentru producerea sporangilor şi ca atare, are o structură asemănătoare unei frunze).

Aşadar, peretele fructului prezintă trei zone anatomice: epicarpul, mezocarpul şi endocarpul.

Page 19: Fructul si Samanta

19

Epicarpul este partea externă a fructului şi provine din epiderma inferioară (externă) a carpelei.Epicarpul poate fi subţire şi acoperit cu un strat de pruină (la prun, viţa de vie), poate prezenta peri (fructele de soia), coaste proeminente (la Onobrychis), sau poate fi gros, prevăzut cu buzunare secretoare (la Citrus) sau este parţial lignificat (la Cucurbitaceae).

Mezocarpul (partea mijlocie a peretelui fructului) rezultă din mezofilul carpelei şi reprezintă partea cea mai dezvoltată a fructului (cuexcepţia fructelor uscate, unde mezocarpul este mult redus, sau la citrice, unde mezocarpul este subţire).

În mezocarpul fructelor cărnoase se acumulează o mare cantitate de apă, în care sunt solvite diferite substanţe (zaharuri, acizi organici etc.).

Endocarpul se află la interior şi ia naştere din epiderma superioară (externă) a carpelei.

El poate fi foarte subţire (ca la roşii), gros şi lignificat (la cireşe) sau prezintă peri suculenţi (la citrice).

CLASIFICAREA FRUCTELOR

După tipul gineceului din care provin, fructele se clasifică în cinci categorii: simple, multiple, mericarpice, false şi compuse.

I. FRUCTELE SIMPLE

Iau naştere dintr-un gineceu monocarpelar sau pluricarpelar sincarp (al unei singure flori).

După consistenţă, fructele simple pot fi uscate şi cărnoase(suculente), fiecare putând fi dehiscente (care se deschid la maturitate) sau indehiscente (nu se deschid la maturitate).

I. 1. FRUCTELE SIMPLE USCATE NEDEHISCENTE:

Achena – fruct monosperm, cu pericarpul sclerificat, neconcrescut cu tegumentul seminţei (ex. la cânepă, tei etc.);

Cariopsa – se deosebeşte de achenă prin faptul că pericarpul este concrescut cu tegumentul seminţei (ex. la grâu, secară etc.)

Page 20: Fructul si Samanta

20

Samara – se deosebeşte de achenă prin faptul că pericarpul este lăţit sub forma unei aripioare care ajută la răspândirea fructuluiprin intermediul vântului (ex. la Fraxinus, Ulmus etc.);

Lomenta – este un fruct alungit, polisperm, cu gâtuituri transversale (între seminţe). La maturitate se rupe uşor în dreptul gâtuiturilor, în segmente unisperme (la Coronilla varia).

achena cariopsalomenta samara

I. 2. FRUCTELE SIMPLE USCATE DEHISCENTE

Aceste fructe au ţesuturi mecanice care prin uscare se contractă, determinând deschiderea fructelor şi punerea în libertate a seminţelor.

Sunt de mai multe tipuri: folicula, păstaia, silicva, silicula şi capsula.

Folicula – provine dintr- un gineceu monocarpelar şi se deschide pe linia de sudură a marginilor carpelei (ex. la Consolida regalis);

Păstaia – se deosebeşte de foliculă prin faptul că se deschide atât pe linia de sudură a marginilor carpelei, cât şi pe linia nervurii mediane a carpelei (este caracteristică familiei Fabaceae).

Silicva – este un fruct alungit care ia naştere dintr- un gineceu tetracarpelar sincarp, cu ovar bilocular, deschizându- se pe liniile de sudură a celor patru carpele. Este fructul caracteristic familiei Brassicaceae.

Silicula – este o silicvă scurtă (caracteristică pentru unele Brassicaceae).

Page 21: Fructul si Samanta

21

folicula păstaia silicva silicula

Tipuri de capsule:

poricidă denticulată operculată valvicidă

Capsula – provine din ovarul unui gineceu bicarpelar sau pluricarpelar sincarp şi se deschide în diferite moduri, în funcţie de care capsulele sunt de mai multe categorii:

poricidă – se deschide prin apariţia unor pori, ca la mac (Papaver somniferum);

denticulată – când vârfurile carpelelor se desfac, prezentându-se ca nişte dinţişori ce delimitează un orificiu apical, ca la neghină (Agrostemma githago);

operculată – se deschide prin detaşarea unui căpăcel (opercul) spre vîrf, ca la scânteiuţă (Anagallis arvensis) sau neghină (Agrostemma githago);

valvicidă – se deschide prin despicături longitudinale, de la vârf spre bază, pe linia de sudură a carpelelor (Colchicum autumnale), pe linia nervurilor mediane ale carpelelor (Gossypium herbaceum) sau de o parte şi de alta a liniei de sudură a carpelelor (Datura stramonium).

Page 22: Fructul si Samanta

22

I. 3. FRUCTE SIMPLE CĂRNOASE

Baca – prezintă epicarpul pielos sau membranos, mezocarpul suculent (cărnos) şi endocarpul foarte subţire, membranos, ca la roşii (Lycopersicum esculentum) sau la viţa de vie (Vitis vinifera);

Drupa – se deosebeşte de bacă prin endocarpul gros, lignificat, cunoscut sub numele de sâmbure, şi prin aceea că adăposteşte o singură sămânţă (baca este polispermă), spre exemplu, la piersic (Persica vulgaris), cireş (Cerasus avium), prun (Prunus domestica), măslin (Olea europaea) etc.

Hesperida se caracterizează prin epicarp pielos, gros, cu buzunare secretoare de uleiuri eterice, mezocarp subţire, spongios şi endocarp cu peri unicelulari veziculiformi, plini cu suc (la genul Citrus)

baca, la Lycopersicum esculentum

drupa, la Persica vulgarishesperida, la Citrus limon

Page 23: Fructul si Samanta

23

II: FRUCTELE MULTIPLE (APOCARPICE)

Fructele multiple iau naştere dintr-un gineceu apocarpic (de aceea se mai numesc fructe apocarpice); fiecare carpelă liberă a gineceului va produce un fruct simplu, iar totalitatea acestora, prinse pe receptacolul comun, formează un fruct multiplu.

II.1. FRUCTE MULTIPLE USCATE: poliachena (ca la Adonis, Ranunculus, Anemone etc.) şi polifolicula (ca la Helleborus, Aconitum, Spiraea etc.)

II.2. FRUCTE MULTIPLE CĂRNOASE: polidrupa, ca la zmeur (Rubus idaeus) etc.

poliachena, la Adonis

polifolicula, la Helleborus

polidrupa Rubus idaeus

Page 24: Fructul si Samanta

24

III. FRUCTE MERICARPICE

Provin din gineceu sincarp, dar la maturitate se desfac în atâtea părţi (mericarpe), câte carpele au fost concrescute sau câte loje a avut ovarul:

Disamara – provine din ovar bicarpelar bilocular şi este caracteristică familiei Aceraceae;

Tetraachena – provine din gineceu bicarpelar tetralocular, pereţii fiecărei loje dând naştere la câte o achenă; este caracteristică familiilor Boraginaceae şi Lamiaceae.

Pseudodiachena – provine din gineceu bicarpelar bilocular, cu ovar inferior (este în acelaşi timp şi un fruct fals !), fiind caracteristică pentru familia Apiaceae.

disamara, la Acer

tetraachena, la Cynoglossum

pseudodiachena, la Pastinaca

Page 25: Fructul si Samanta

25

IV. FRUCTELE FALSESunt fructele la formarea cărora, pe lângă ovar, participă şi alte părţi ale florii: receptaculul, mai rar elemente ale periantului sau chiar bracteile florale.

Dintre fructele false cel mai frecvent întâlnite, amintim:

Pseudocariopsa – este o cariopsă învelită strâns de una dintre tepalele florii (palea) şi de bracteea florală (lema) – la multe Poaceae (Avena sativa, Hordeum vulgare etc.);

Pseudoachena – este o achenă la formarea căreia participă şi receptacolul floral (întrucât ovarul este inferior), ca la Asteraceae;

Pseudocapsula - este o capsuilă provenită dintr-un ovar inferior (la formarea sa participă şi receptacolul), ca la Iris germanica;

Pseudobaca – este o bacă provenită dintr-un ovar inferior (la formarea sa participă şi receptacolul), ca la agriş (Ribes uva-crispa), Cucurbitaceae etc.;

Poama – este o polifoliculă învelită de receptacolul cărnos, foarte dezvoltat (ca la Malus, Pyrus, Cydonia etc.)

pseudocariopsa, la Avena pseudoachena la Helianthus

poama, la Malus

pseudocapsula, la Iris

pseudobaca, la Ribes

Page 26: Fructul si Samanta

26

V. FRUCTELE COMPUSE

Provin din ovarul mai multor flori strâns grupate în inflorescenţe (marea lor majoritate sunt în acelaşi timp şi false, pentru că la formarea lor participă şi ate elemente, pe lângă ovarele florilor):

Soroza – provine dintr- un ament femel de la dud (Morus). Fiecare floare femelă formează o achenă, învelită în tepalele cărnoase; toate aceste achene, cu învelişul lor cărnos, formează un fruct compus;

Sicona – este fructul de la smochin (Ficus carica); provine dintr- o inflorescenţă în formă de cupă, în care florile femele produc achene; acestea rămân închise la maturitate în cupa cărnoasă a inflorescenţei;

Glomerulul – este fructul de la sfeclă (Beta vulgaris), la care florile sesile sunt foarte strâns alăturate; la maturitate, din ovarul fiecărei flori se naşte o achenă care concreşte cu tepalele şi în final toate aceste formaţiuni concresc între ele;

Alte fructe compuse: ştiuletele de la porumb, strugurele la viţa de vie etc.

glomerul, la Beta vulgarissoroza, la Morus alba

ştiulete, la Zea mayssicona, la Ficus carica

Page 27: Fructul si Samanta

27

SĂMÂNŢA LA MAGNOLIOPHYTADupă cum s-a mai arătat, în urma procesului de dublă fecundaţie, au loc o serie de transformări prin care ovarul se transformă în fruct, iar ovulul în sămânţă.

Forma seminţelor variază foarte mult, de la specie la specie: seminţe sferice, ovale, lenticulare, cubice, reniforme, cordiforme etc.

Mărimea şi greutatea seminţelor, de asemenea, se încadrează în limite foarte largi. Unele plante au seminţe foarte mici, încât aproape nu se pot vedea cu ochiul liber (Orobanchaceae, Orchidaceae), altele au seminţe de câţiva milimetri (mazăre, ricin), în timp ce castanul ornamental are seminţe cu diametrul de 2-3 cm.

Numărul seminţelor dintr-un fruct, de asemenea, variază de la specie la specie. Astfel, la Asteraceae, Poaceae, Cyperaceae etc., în fiecare fruct se află o singură sămânţă; la Cucurbitaceae fructul conţine câteva zeci de seminţe, iar la Orchidaceae şi Orobancaceae se află câteva zeci de mii de seminţe.

seminţele prezintă o morfologie foarte variată, dar caracteristică pentru o specie dată

seminţe de Sisymbrium sp., în fruct

seminţe de Cucurbita pepo

Page 28: Fructul si Samanta

28

O sămânţă matură este alcătuită din următoarele părţi principale: tegument (tg), embrion şi endosperm secundar (albumen) (es).

Tegumentul

Provine din integumentele ovulului şi este formaţiunea care protejează sămânţa la exterior.

Tegumentul poate fi neted (Phaseolus), reticulat (Papaver), verucos (Agrostemma), aripat (Paulownia), acoperit cu peri (Gossypium) etc.

PĂRŢILE COMPONENTE ALE SEMINŢEI:

Paulownia

Phaseolus

Agrostemma

Papaver Gossypium

Page 29: Fructul si Samanta

29

Culoarea tegumentului poate fi uniformă (neagră, albă etc.) sau neuniformă (la Phaseolus, Ricinus).

Culoarea neuniformă a tegumentului seminţelor la diferite soiuri de fasole

(Phaseolus vulgaris)

Pe suprafaţa tegumentului se pot observa următoarele formaţiuni: hilul, micropilul, rafa şi unele anexe (aril, arilod, caruncul, strafiola).

Hilul apare ca o cicatrice pe locul unde a fost prins ovulul de funicul.

Micropilul apare ca un por situat pe o mică proeminenţă; este locul prin care radicula embrionului străbate tegumentul în timpul germinării seminţei.

Rafa este o proeminenţă alungită a tegumentului care reprezintă linia de concreştere a ovulului cu funiculul (apare doar la seminţele care provin din ovule anatrope: Ricinus, Pisum etc.)

hil

micropil

hil

Page 30: Fructul si Samanta

30

micropil

radicula

radiculamicropil rafa

Arilul este o excrescenţă cărnoasă care începe din regiunea hilului şi se dezvoltă ca o cupă în jurul seminţei (Myristicaceae,Nymphaeaceae);Arilodul este o formaţiune asemănătoare arilului, dar care se formează în jurul micropilului acoperind ca o cupă, parţial sau total sămânţa (Evonymus);

aril

arilod

Seminţe de Myristica fragrans Seminţe de Evonymus europaeus

Page 31: Fructul si Samanta

31

Carunculul se prezintă ca un neg de consistenţă cornoasă în regiunea micropilului pe care-l astupă (Euphorbiaceae, Violaceaeetc.); Strafiola este o expansiune cărnoasă care se dezvoltă în lungul rafei (Dicentra, Chelidonium etc).

caruncul la Ricinus communis

strafiola la Dicentra spectabilis

Structura tegumentului seminal variază foarte mult de la specie la specie. Este format din mai multe straturi de celule, uneori fiind diferenţiat în două zone:

testa – la exterior, mai dură, formată din celule cu pereţii îngroşaţi şi lignificaţi (macrosclereide, osteosclereide);

tegmenul – la interior, mai moale, formată din celule cu pereţii subţiri.

Structura tegumentului la sămânţa de fasole

testa

tegmen

Page 32: Fructul si Samanta

32

Embrionul

Este partea cea mai importantă a seminţei şi provine din zigotul principal, diploid.

Este alcătuit din: radiculă (rădăciniţă), tigelă (tulpiniţă), gemulă (muguraş) şi unul sau două cotiledoane (frunze embrionare).

În general, la Magnoliopsida (ex. la Phaseolus) embrionul are două cotiledoane dezvoltate, în timp ce la Liliopsida (ex. laTriticum), embrionul are un singur cotiledon dezvoltat.

Forma embrionului poate fi: dreaptă (Ricinus), arcuită (Papaver), spiralată (Salsola) etc.

Prin dezvoltarea sa, în timpul germinării seminţei, embrionul generează o nouă plantă.

cotiledoane gemula

tigela

radicula

Structura embrionului la sămânţa de Capsella bursa-pastoris

Page 33: Fructul si Samanta

33

Structura embrionului la sămânţa de Triticum aestivum

radicula

tigela

gemula

coleoptil

coleoriza

cotiledon

embrion spiralat la Salsola

embrion curbat la Capsella embrion curbat la Capsicum

Page 34: Fructul si Samanta

34

Albumenul (endospermul secundar)

Este un ţesut nutritiv care rezultă din zigotul secundar (3n), având rolul de a hrăni embrionul în timpul germinării seminţei, până când tânăra plantă va forma primele frunze capabile de fotosinteză.

La majoritatea plantelor, în dezvoltarea sa, albumenul consumă întreaga nucelă, dar la unele plante (Piperaceae, Nymphaeaceae etc.), nucela nu este consumată în întregime de albumen, restul de nucelă care persistă la nivelul seminţei fiind denumit perisperm.

La unele plante, după formarea albumenului, embrionul continuă să se dezvolte, consumând substanţele acumulate de către endosperm şi depozitându-le în propriile cotiledoane, care devin foarte voluminoase. Asemenea seminţe vor fi lipsite de albumen la maturitate (seminţe exalbuminate) (ca la Phaseolus, Cucurbita etc.)

embrion (2n)

endosperm secundar (3n)

perisperm (rest al nucelei) (2n)

sămânţa de Piper nigrum, cu perisperm şi endosperm

Page 35: Fructul si Samanta

35

sămânţă exalbuminată

La nivelul albumenului (sau în cotiledoanele embrionului, la seminţele exalbuminate) sunt depozitate substanţe nutritive foarte variate: uleiuri vegetale (predomină la Ricinus, Glycine, Helianthus, Linum, Brassica etc.), amidonul (predomină la Poaceae), proteinele (sub forma grăuncioarelor de aleuronă - în combinaţie cu amidonul sau cu uleiurile) etc.

Page 36: Fructul si Samanta

36

RĂSPÂNDIREA FRUCTELOR ŞI SEMINŢELOR (DISEMINAREA)

După ce fructele şi seminţele ajung la maturitate, apare necesitatea de a se răspândi în natură cât mai departe de planta-mamă, pentru ca viitoarele plante să nu se concureze între ele.

La fructele dehiscente, se răspândesc numai seminţele, iar la cele indehiscente, seminţele se răspândesc împreună cu fructele; de aceea, răspândirea lor se tratează împreună, fenomenul purtând numele de diseminare.

După modul cum îşi răspândesc seminţele şi fructele, plantele se împart în două categorii: autochore şi alochore.

PLANTELE AUTOCHORE îşi răspândesc fructele şi seminţele prin mijloace proprii.

Mecanismele prin care are loc răspândirea seminţelor la aceste plante sunt diverse:

deschiderea bruscă a fructelor şi aruncarea seminţelor la o anumită distanţă (Impatiens noli-tangere, Viola odorata);

crăparea bruscă a părţii externe a tegumentului seminal ca urmare a deshidratării ţesuturilor sale mecanice, cu expulzarea seminţei (Oxalis);

deschiderea explozivă a fructului la atingere şi expulzarea ţesuturilor placentare macerate, de consistenţă vâscoasă, împreună cu seminţele (Ecbalium elaterium);

mişcarea higroscopică a unor ariste ce însoţesc fructele, care determină înaintarea fructelor pe sol (Erodium cicutarium) sau chiar “autoînsămânţarea” acestora (Avena fatua etc.) etc.

Page 37: Fructul si Samanta

37

diseminare autochoră la Impatiens noli-tangere diseminare autochoră la Oxalis stricta

“autoînsămânţare” la Avena fatua

spiculeţe aristate la

Avena fatua

fructe aristate la Erodium cicutarium

pseudobacă “explozivă” la Ecbalium elaterium

Plante autochore:

Page 38: Fructul si Samanta

38

PLANTELE ALOCHORE îşi răspândesc fructele şi seminţele prin intermediul unor factori externi. După natura factorului care realizează diseminarea, plantele alochore sunt de mai multe categorii: anemochore, zoochore şi hidrochore.

Plante anemochore – îşi răspândesc fructele şi seminţele cu ajutorul vântului, având seminţe sau fructe prevăzute cu diferite tipuri de peri sau aripioare care le permit să plutească în aer şi să fie purtate uşor de vânt (Populus, Epilobium, Taraxacum, Acer, Betula, Fraxinus, Ulmus etc.);

Plantele zoochore – îşi răspândesc fructele sau seminţele cu ajutorul animalelor. Aceste plante sunt, la rândul lor, de două tipuri: epizoochore şi endozoochore.

Plantele epizoochore- fructele sau seminţele se agaţă sau se lipesc de corpul animalelor prin diferite mecanisme (cârlige, substanţe lipicioase, în noroiul care se lipeşte de picioare etc), fiind transportate astfel pe mari distanţe de către animale.

Populus nigra Epilobium hirsutum Taraxacum officinale

Acer pseudoplatanus Fraxinus excelsior Ulmus minor

Betula pendula

plante anemochore:

Page 39: Fructul si Samanta

39

Plantele endozoochore au seminţe capabile să reziste la trecerea prin tubul digestiv al animalelor, fiind eliminate odată cu excrementele acestora, la mare distanţă de locul unde au fost înghiţite (Cerasus avium, Rubus idaeus etc.) şi beneficiind în acelaşi timp, de elementele nutritive din excrementele respective.

Cerasus avium Rubus idaeus

Page 40: Fructul si Samanta

40

Plantele hidrochore – îşi răspândesc fructele şi seminţele cu ajutorul curenţilor de apă. La aceste plante, fructele şi seminţele sunt uşoare şi aproape impermeabile, ca să poată pluti (Cicuta virosa, Trapa natans, Carex sp., Cocos).

fruct de Trapa natans

fructul de Carex riparia este învelit într-o formaţiune membranoasă

(utricula), plină cu aer, care asigură plutirea pe valurile apei

Fructele de Cocos nucifera plutesc timp îndelungat pe valurile oceanice; aruncate la ţărm de către valuri seminţele germinează şi dau naştere unor noi palmieri de cocos