MARIA CORNELIA BÂRLIBA

Limbajul ca orizont al filosofieiîn scrierile lui Constantin Noica

(Revista de filosofie, LVI, 5–6, p. 581–592, Bucureşti, 2009)

Abtract. This study is devoted to the vision of Constantin Noica on the role andexpressive capacity of the language as an alter ego of the human mind and the spiritualbehavior. A basic distinction is established between “comunicare” şi “cuminecare” –modalities of expression, which can be explained and understood in terms of therelationship concept – word.The main source of theoretical inspiration for C. Noica envisages certain old andprofound strata of Romanian language reflecting “our part of the sky”. For instance, theword “dor” (wish, desire – in an approximate translation) is interpreted by Noica as alogos of living that combines in a synthesis sui-generis the feelings of pain andpleasure. Philosopher of language, Constantin Noica develops, in a very originalmanner, a series of assessments regarding the structure of “the semantic fields”, with anemphasis on the horizons that can be opened by certain words of our language.Meanings and under-meanings, amazing connotations and particularly the concept of“the rest” – all these interpretative parameters are able, in our view, to explain andtheoretically justify a huge diversity of nuances of cognitive and emotional nature.Key words: Constantin Noica, language, semantic field, meanings.

Viziunea lui Constantin Noica privind universul lingvistic se întemeiază pe ideeafaptului spiritual că „o limbă îţi dezvăluie lumea într-un fel anumit”1 corelată cu oprofesiune de credinţă: „căci însăşi limba noastră te face să filosofezi atunci când nu teresemneazi să rămâi structuralist”2. Concepţia se înscrie într-o filosofie a limbajuluicare are un gen de credo hermeneutic pentru limba română astfel încât filosoful afirmăcu certitudinea cunoscătorului: „suntem, cu limba noastră, într-o lume a căutărilor şiiscodirilor”3. Această premisă majoră a silogismului fenomenologiei rostirii noastre vafi succedată de premisa minoră care constată o deosebită însemnătate acordată câtorvacuvinte româneşti, însemnătate justificată simbolic printr-o lege a armoniei universalecare exprimă o concepţie valorizatoare printr-o credinţă cu un profund caracteraxiologic: „aceasta este partea noastră de cer”4. Concluzia în spiritul regretului faţă

1 Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Bucureşti, Editura Eminescu, 1987, p. 269.2 Ibidem, p. 251.3 Ibidem, p. 256.4 Ibidem, p. 107.

de absenţa metafizicilor, „dacă li s-ar fi dat să fie”5, instituie pe cerul nostrustrălucirea unei limbi cuprinzătoare şi suple; „dincolo de greci, Hegel, câteva limbişi logos-ul matematic – limba aceasta ar putea şi ea supravieţui”6.Exegeţii operei noiciene remarcă faptul că Noica este „unul dintre principaliireprezentanţi români ai ontologiei şi hermeneuticii, ai filosofiei limbajului”7.Concepţia lui Constantin Noica se înscrie în sfera analizelor de filosofia limbajuluicare susţin că vorbirea nu este niciodată neutră deoarece cuvintele nu au osemnificaţie strictă, univoc definită, ci ele comportă, singure sau integrate înanumite contexte, o plasticitate şi o pluralitate de semnificaţii. Pe aceeaşi linieargumentativă sintetizăm opiniile cercetătorului George Steiner, care afirmă că„experienţa umană este diferită în fiecare limbă, aceasta este bogăţia însăşi asensibilităţii şi a conştiinţei umane”8. De asemenea, în literatura de specialitateapare frecvent concluzia prezenţei unei încărcături afective încorporate sau asociatesemnificaţiei multor cuvinte, ceea ce determină prezenţa unei informaţiinoncognitive, a unei informaţii afective. Existenţa acestui adaos afectiv prinintonaţie, stil, rapiditate, forţă poate avea un fundament cultural mai larg.În spaţiul cercetării se susţine valoarea pragmatic-afectivă a expresiilorlimbii, care se adaugă celei cognitive. Nivelul cognitiv – necesar, dar nu suficient –dacă nu se împlineşte prin registrul pragmatic afectiv, ne transpune în universulnoician al relaţiei dintre comunicare şi cuminecare.Distincţia „comunicare-cuminecare” – unică în literatura noastră de specialitate,creatoare a două modalităţi cu profunzimi diferite de expresivitate în orizontulsubiectivizării umane – o vom analiza prin relaţia dintre „concept” şi „cuvânt”.Reamintim notele esenţiale ale dedublării discursive a fiinţei umane princomunicare şi cuminecare: comunicarea este un proces, un dinamism, „despre ceva”,o transmitere „de ceva”, comunicare de date, de semnale sau chiar de semnificaţii şiînţelesuri; comunicarea trebuie să fie, în orice caz tinde să fie „fără rest”9.În antiteză, notele esenţiale ale cuminecării se cuprind în sfera acestui fenomensubiectiv prin excelenţă şi conturează o realitate sui-generis: „cuminecarea e în sânula ceva, întru ceva (subl. ns.); cuminecarea nu se petrece decât dacă există un rest, şicu atât mai bine cu cât zona de rest e mai mare”10; „cuminecarea e desubînţelesuri”11. Această ultimă caracteristică a cuminecării devine o „idee-forţă” în

5 Ibidem, p. 108.6 Ibidem, p. 121.7 Angela Botez, Un secol de filosofie românească, Bucureşti, Editura Academiei Române,2005, p. 255.8 George Steiner, Entretien avec Paul de Sinety et Alexis Tadié, în vol. Diversity and Culture, Paris, Cultures – France, 2008, p. 78.9 Constantin Noica, op. cit., p. 189.10 Ibidem.

11 Ibidem.

argumentarea pe care o propunem împreună cu o trăsătură negativă a comunicării, oafirmaţie prin negaţie, generatoare de numeroase consecinţe.„Comunicarea nu e totul” – o aserţiune sintetică, o negaţie care nu limiteazăvalenţele comunicării. In extenso, Constantin Noica va susţine: „Şi totuşicomunicarea nu e totul; poate nici la maşini, cu siguranţă nu la oameni”12. Din teza„comunicarea nu e totul”, pe cale de consecinţă argumentativă, autorul ne-aprovocat prin instituirea unei ipoteze de complementaritate – „cuminecarea”. Estecunoscută în sfera speculativă capacitatea existenţei de a fi înconjurată de oimensitate de inexistenţă (în sensul lui Platon).Pentru universul nostru de analiză, considerăm incitantă descifrarea nuanţelor„dialogului de opoziţie” dintre comunicarea prezentă în arena disputelor, conturatănu prin „ceea ce este”, ci prin „ceea ce nu este” şi cuminecarea susţinută detrăsătura sa esenţială de a fi creatoare a unei aparente stări paradoxale.Confruntarea consemnează două teze prin care se prezintă pentru a evidenţiaputerea subiectivului în infinitatea manifestărilor sale:1. „Comunicarea nu e totul”;2. „Cuminecarea e de subînţelesuri”.Concluzia acestei „paradigme eristice” deduse de către filosoful românpropune atât un avertismen, cât şi o constatare cu caracter axiologic: „Progresămprintr-un spor de comunicare, dar nu progresăm cu adevărat dacă nu obţinem şi unspor de cuminecare”13.Un atare model confrontativ, „o paradigmă eristică” alcătuită dincomunicare-cuminecare-spor de comunicare/cuminecare relativizează procesele decomunicare în numele acelei maxime străvechi de pe Templul din Delfi – „Nimicprea mult”. Măsura este introdusă de cuminecare prin subînţelesurile necesareîmplinirii înţelesurilor din fazele comunicării. Comentariul poate adăuga prezenţadisocierii extrem de rafinate dintre cele două momente ale spiritualizării lumiifizice şi a celei umane care se intercondiţionează la nivelul de succesiune a etapelorde desfăşurare, dar şi la momentul de comuniune, de reuşită a descifrării, adezvăluirii sensurilor şi înţelesurilor prin subînţelesuri.Cuplul categorial comunicare-cuminecare se regăseşte pe sine în oricemoment într-o stare de necesitate dictată de legea unităţii primare, primordiale caîntr-o construcţie conceptuală a gândirii antice greceşti. Cele două forme alesubiectivizării lumii de către fiinţa umană prin trecerile succesive de lanecunoaştere la înţelegere şi de aici la subînţelegere sunt sugestiv exprimate decătre Constantin Noica: „Rostirea aceasta a omului are ea însăşi rosturi şi funcţiifelurite, dincolo de funcţia comunicării (subl. ns.). Rostirea putea fi expresie amitului şi a gândirii mitice sau alteori a gândirii magice, expresie a gândiriireligioase, cu oracolul, a vieţii morale, cu porunca şi norma, a relaţiilor juridice, ca

12 Ibidem.13 Ibidem, p. 188.

lege, a gândirii filosofice, ca logos, aşa cum putea fi expresia gândirii ştiinţifice dedinaintea ştiinţei de simboluri şi semne, a cunoaşterii şi a naraţiunii istorice sauexpresia gândirii literare şi poetice, care uneori reuşeşte să le cuprindă pe toate şi săregăsească începuturile”14.Disjuncţia operată – de către autorul care se defineşte ca aparţinând acelor„purtători ai limbii acesteia şi lucrători în ea” (subl. ns.)15 – între cuvânt şi conceptîşi dezvăluie trăsăturile caracteristice în universul „dorului”. Diferenţa dintrecuvânt şi concept coexistă aceleia dintre cuminecare şi comunicare. Cele douăniveluri ale participării cognitiv-emoţionale a subiectului la cunoaşterea lumii seîntemeiază pe axioma unei spiritualităţi amplificatoare de sensuri şi nuanţe: „ceeste o limbă, ea însăşi: o formă de cuminecare”16. Cuvintele aparţin zoneisubînţelegerii, cuminecării, sunt o creaţie „nehotărâtă”, una apropiată omului,gingaşă17, care se naşte prin contopire, nu prin compunere. Geneza aceasta,subliniată relativ des de către Constantin Noica, accentuează caracterul de prototipal vorbelor noastre: ele sunt „alcătuire nealcătuită, un întreg fără părţi”18.După cum am arătat în studiul intitulat Comunicare şi cuminecare încontextul rostirii româneşti, Constantin Noica va analiza „smintirea”, carereprezintă în viziunea noastră una din treptele subînţelegerii, cu ajutorul particulei„s”. Specificitatea acesteia constă în faptul că „operatorul „s” se contopeşte, nurămâne „ex-terior” termenilor, se întrupează în noua construcţie lingvistică; elcuminecă într-o stare difuză, deoarece numai unele expresii îl admit pe „s” înaintealor pentru a se transforma prin smintire19.De asemenea, am evidenţiat în acelaşi context argumentativ al genezeicuvintelor noastre prin contopire puterea şi firea vorbelor unei opere de compuneresui generis prin care limba română „îmblânzeşte verbul”. Capacitatea verbului care„compune firea limbii singur” este concretizată în exegeza noiciană prin relaţiaspecifică dintre verb şi adverb; un mijloc original de ridicare a fenomenuluicompunerii îl realizează graiul românesc în condiţiile modelării verbului prinadverb. Cuvântul „dor”, fiinţă lingvistică vie, un logos al trăirii şi împăcăriiromânilor cu lumea, înţeles adânc, a contopit durerea cu plăcerea crescută dedurere astfel încât „nu pricepi bine cum”20. În comparaţie cu limba noastră, greacaşi germana au o mare capacitate de compunere – de admirat, dar şi de păstrare aunei rezerve în faţa aspectelor „mecaniciste” pe care le presupune compunerea.

14 Ibidem, pp. 321–322.15 Constantin Noica, Rostirea filosofică românească, Editura Ştiinţifică, 1970, p. 6.

16 Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, op. cit., p. 190.17 Ibidem, p. 320.18 Ibidem, p. 206.19 Maria Cornelia Bârliba, Comunicare şi cuminecare în contextul rostirii româneşti, în „Studii de istorie a filosofiei româneşti”, vol. V, coord. Viorel Cernica, ed. îngrijită de Mona Mamulea, Bucureşti, Editura Academiei Române (în curs de apariţie).20 Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, op. cit., p. 206.

Filosoful român admite, simultan, subtilitatea semantică, dar şi lipsa de subtilitatelingvistică în situaţia compunerii, arătând că românii nu au fost dăruiţi „cu geniulcompunerilor, ba chiar ele, cu mici excepţii, ne sună prost”21. Românii au fostdăruiţi, în schimb, cu virtutea de a da o „sinteză specifică” ce reprezintă ocontopire, şi nu o compunere – departe de pericolul unui sincretism, al uneiarmonizări exterioare. S-a născut o armonie nouă, o nouă solicitare spirituală, oîncordare nouă, salvatoare pentru noi, care nu spunem „plăcere de durere”, cum arfi compus grecii sau „căutare de negăsire”, care ar fi fost varianta în limbagermană. Cuvintele au devenit împlinite prin contopirea care nu le-a unit într-oexterioritate evidentă, păstrată de fapt ca dovadă a coexistenţei sensurilor.Dimpotrivă, vorbele noastre s-au contopit asemenea prototipului universal alrostirii – „dorul”, format fără o „cununie exterioară”.Cuvintele de preţ ale limbii române stau sub zodia norocoasă a „dorului”. Elefac parte din zona de dor a manifestărilor noastre lingvistice, ceea ce îl determină peConstantin Noica să considere că „dorul” reprezintă un factor de geneză explicativă,el cu „lecţia” lui. Fiinţa umană aflată la „curţile dorului” va resimţi în momentele deintimitate ale apropierii de miezul vorbelor aura de generozitate pe care o răspândeştecontopirea dorului cu sine şi cu alte cuvinte doritoare de bogăţii transferabilesufletelor umane. Întreaga strădanie de simţire obiectivată în cuvinte va deveni overitabilă „introducere la dor”22, o răspândire dincolo de paginile tratatului delingvistică, dincolo de filele cărţii de învăţătură cu explicaţiile, cu rigorile impuse descriitura cu caracter analitic. Filosofarea privitoare la lucrarea „dorului” va rămâneveşnic deschisă, va introduce permanent în lumea „dorului” comuniuni, contopiri deprofunzimi care legitimează creaţia umană în posibilităţile sale de manifestare. Zonade dor a cuvintelor le caracterizează din punct de vedere afectiv, emoţional, dar şi dinpunct de vedere logic. Despre unicatele rostirii româneşti Constantin Noica va afirmacă devin „un giuvaer de simţire al limbii noastre şi s-ar putea să fie şi unul de

gând”23. Explicaţia noiciană se concretizează prin acceptarea „câmpurilor logice” curol explicativ în decodificarea faţetelor semnificaţiei cuvântului. În mod interogativse propune o descriere a limbilor câmpurilor logice în care se corelează nivelulindividual cu cel general ca un moment originar pe fundalul unor treceri succesiveîntre „înţelesul-subînţelesul şi laolaltă înţelesul cuvântului”. Constantin Noicaaccentuează procesualitatea deţinută de câmpurile logice ale cuvintelor unde seîntâlnesc şi se defăşoară în acte individuale, subiectiv perceptibile: „nespusul, laolaltăspusul sau atunci sub-spusul şi presupusul cuvântului”24.În contextul unor consideraţii de filosofia limbajului, gânditorul român vacaracteriza structura „câmpurilor semantice” în sensul orizontului pe care-l pot

21 Ibidem.22 Ibidem, p. 205.23 Ibidem, p. 212.24 Ibidem, p. 207.

deschide unele cuvinte. Tabloul cuvintelor este prezentat în concluzie prinsimplitatea ecuaţiilor de câmp pentru majoritatea acestora, în timp ce misterul altorrostiri, numite „aurul limbilor”25, nu poate fi cuprins în respectivele ecuaţii decâmp. Diferenţa aceasta explică „neparticiparea” cuvintelor de aur la acte de simplăcomunicare; ele devin relevante pentru procese prin excelenţă de înţelegere maiintimă, unde rostirile venite din zona de dor, înconjurate de această marginesubiectivă, de o atare aură de sensibilitate, sunt dornice să zidească noi lumi deînţelegere ca o subînţelegere umană, deplină.Filosofia lui Constantin Noica oficiază în templele sale de introspecţieritualul creaţiei rostirii: fiinţa umană, purtătoare de orizont, deţine magia dorului: laun nivel de speculaţie adâncită, omul devine o „introducere la dor” împreună curafinatele sale cuvinte, şi ele deschizătoare de lumini de înţelesuri aflate înferecatele puteri ale dorului.Cuvintele „dorului”, ale omului care se străduieşte în atmosfera pecetluită de„dor” nu sunt ale lingvistului (care pretinde unicitate); nu sunt mijloc decomunicare (atunci oricare cuvânt ar fi bun); nu sunt cuvintele unei limbi în genere,dar nici cuvintele unei limbi anumite. Caracterul speculativ al prezentăriispecificităţii „vorbelor dorului” apare în act prin susţinerea unei teze a lui Hasdeu:„în basm şi în vis deosebirile de limbă nu există”26. Această clipă de apropieremaximă de trăirea compunerii expresiilor verbale va fi instituită ca nivelul derostire pură şi simplă”27. Este o cufundare în plămădirea aceea primară, dătătoarede margini de dor cuvintelor, de contopiri inefabile cu darul de a crea preaplinulunor clipe de uimire în faţa puterii de creaţie a acestora.Cuvintele „moşite” în universul de dor de către „oamenii dorului” posedă altă

densitate, deoarece are loc starea de consecinţă a unei noi legi pe care ConstantinNoica o prezintă în eseurile Lucru şi lucrare şi Despărţirea de cuvinte: „cuvântul sepoate ascunde în înţelesurile sale”28. Explicitarea acestei capacităţi de metamorfozarese realizează prin diferenţa pe care o deţine şi o propune în relaţia cu celelalte vorbesau prin păstrarea formei, dar modificarea funcţiei sale. Dedublarea, transformarea,întruchiparea ca formă şi ca funcţie, ca rol se desfăşoară prin extragerea la niveluridiferite a esenţelor din experienţa originară a lumii. Constantin Noica se referă la untimp istoric privilegiat, când „nomina” se poate preface în „numina”, când aşadar„numele date pot deveni zeităţi”29. Exegeza relevă „convingerea profundă afilosofului român că există un fond inepuizabil şi stabil din care se nasc construcţiilefilosofice, o matrice care subzistă celor mai diferite abordări”30.

25 Ibidem, p. 208.26 Ibidem, p. 321.27 Ibidem.28 Ibidem, p. 322.29 Ibidem.

Caracterul „numenal” consolidează o anumită putere de înţelesuri alecuvintelor care deţin în construcţia lor o matrice arhetipală. Este în unele cuvinteceva dintr-un „arheu”, a spus Eminescu31. Ele au o putere magică, mitică învăluităparcă în misterul existenţei. Aceşti arhei, aceste străfunduri arhetipale „eliberează”înţelesuri pentru explicarea lumii, înţelesuri parţiale ocrotind principiile generale,fundamentale, niciodată pe deplin dezvăluite. Această încărcătură de semnificaţiicontribuie la densitatea sporită a cuvintelor de dor, exprimate uneori nu princuvinte, ci prin idei. Din punct de vedere logic, „partea”, unele cuvinte pot preluaasupra lor rolul frazelor, ceea ce conduce la implicaţia inversă: nu se porneşte de laconcept, ci prin inferenţe se ajunge la concept. Similar, într-un proces paralel, sepoate constata că demersul comunicării nu debutează la nivelul cuvântului, ci seîncheie cu acesta, înţeles a fi „conceptul întrupat în vorbire”32.Concluzia lui Constantin Noica: cuvântul propune o mai mare bogăţie desensuri decât conceptul, care poate fi caracterizat doar prin sferă şi conţinut, spredeosebire de cuvânt, care are sferă şi câmp („însemnare şi înţeles”), dar şi o notă

esenţială, „libertatea”. Unitatea pe care o exprimă conceptul asupra existenţei estedepăşită de cuvântul din sfera dorului, care s-a ridicat la „funcţia de ordin mitic arostirii”33. Aceste cuvinte îşi creează mitul într-o bogăţie de înţelesuri pe care doarele le cuprind. În această etapă a sublimării rolului său, cuvântul împătimit de„dor” reprezintă mitul unei culturi sau mitul omului. Filosofia lui ConstantinNoica, cuprinzătoare în nuanţele speculative ale specificului rostirii româneşti, vasusţine idei cu caracter de program metodologic: „Un cuvânt de-al nostru poaterepovesti lumea”34 şi „dacă un cuvânt bine gândit reeducă lumea, ajutând-o să seîmpace cu sine, deopotrivă lumea şi noutăţile îi pot reeduca un cuvânt”35.Îndrăzneala „sfioasă” a lui Constantin Noica, constitutivă atitudinii sale de„înţelept” al filosofiei limbajului, devine perceptibilă după implorarea (în sensulcomuniunii grecilor cu zeităţile Olimpului) pentru „tot ce e vag, insesizabil şi deneiertat sentimental în conţinutul cuvântului dor”36.Formaţia şi funcţia dorului, lecţia şi rătăcirile lui prin limba noastră ar puteaalcătui „tabla de materii” a părţii noastre de dor ca o durere, acea durere „de-a nu puteaspune ceva fără rest, durerea cuvântului de-a fi şi de-a nu fi cuvânt adevărat”37.Orizontul câmpului semantic pentru „dor” transcende planul afectiv, deschizândsfera cercetării analitice. Asistăm la formularea unei teze prezente explicit sau

30 Dragoş Popescu, Elemente pentru o filosofie a culturii la Constantin Noica: de la Şasemaladii ale spiritului contemporan la Modelul cultural european, în „Studii de istorie a filosofiei româneşti”, vol. IV, coord. Viorel Cernica, ed. îngrijită de Mona Mamulea, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2008, p. 106.31 Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, p. 322.32 Ibidem.33 Ibidem, p. 323.34 Ibidem, p. 227.35 Ibidem, p. 234.36 Ibidem, p. 205.37 Ibidem, p. 208.

indirect în descifrările noiciene: lipsa de identitate desăvârşită a cuvântului, care îiconferă fascinaţia38. Magia restului creat de dor, nedesăvârşirea identităţii dorului,neputinţa cuvintelor de a încăpea întotdeauna în comunicare prin rămânerea lor într-ofiinţare deschisă în care sunt percepute prin „a fi” şi „a nu fi” cuvinte adevărateprefigurează „ontologia dorului”, o devenire întru fiinţă a sentimentelor de dor,exprimate prin sintagma atât de bogată în descătuşări de înţelesuri şi trăiri subiectivesubînţelese. Filosofia „limbajelor” dorului o caracterizăm ca o introducere „în” dor,în problematica exprimării lui în limba română, care nominalizează această

împovărată chezăşie a desăvârşirii sau a identificării sale întru desăvârşire prin rest.În spiritul cugetării noiciene, fiinţa umană, „subiectivul” conştient de toateavatarurile sale se plasează într-un plan reflexiv superior, într-un etaj metateoretic,într-o introducere „la” dor, devenind „sinea dorului”. „Opera” dorului este perceputăde către fiinţa umană ca o exteriorizare a fiinţării sale care aspiră la o revenire înintimitatea subiectului, la o interiorizare pe meandrele nedefinite, proprii acestuifenomen dinamic într-o lume care „cuminecă prin hotarele mişcătoare ale «inşilor» şipersoanelor umane”39. Introducerea la dor, căutările infinite ale spiritului spreperfecţiunea subînţelegerilor generoase cu sensurile cuvintelor se află sub imperiulunei dorinţe-certitudini: „Dar toată tăria cuminecării este să se întindă până lagraniţele cele mai depărtate ale comunicării”40.Într-o primă fază a sintezei treptelor rostirii noastre putem enumera:„cuminecarea”, „subînţelegerea”, „dorul”. Această triadă a unor „categorii” alefilosofiei limbajului, prezente în exegezele noiciene, aparţine unui registrumetateoretic, deţine un nivel explicativ mai bogat în sensuri călăuzitoare pentruîntâlnirile cognitiv-emoţionale ale subiectului cu lumea. Primul nivel al treptelorcreează „restul” atât ca o categorie cât şi ca un univers, ca o fiinţare a subiectivităţiicare se regăseşte sau speră să se întâlnească cu sine în contexte ale unor descoperiride noi cuvinte, expresii purtătoare de subiectivitate pură.„Restul” în procesele de comunicare-cuminecare guvernează rostirea prindescătuşarea subînţelesurilor într-un proces de idealizare. Subiectul uman estecreator al „restului” ca o vocaţie a subînţelegerii, pe de o parte, şi tot el, subiectul,devine interpret/mediator al acestuia într-o relaţie de aşteptare, de identificare anon-fiinţei „restului” (în faza sa potenţială) cu valenţele aflate în desfăşurare. Eldeţine cu certitudine rolul de model explicativ, model subiectiv, lingvistic pentrusubînţelesurile care eliberează fiinţa umană pentru sine şi pentru alţii prinsubînţelesurile subliminale.Subînţelesurile din sfera restului nu pot fi înţelese, descifrate în totalitate decătre ceilalţi. Ele sunt caracterizate prin trăsăturile cognitivităţii, având calităţiinteligibile şi prin afectivitatea răspunzătoare de puternica lor centrare emoţională,

38 Ibidem.39 Ibidem, p. 191.40 Ibidem.

care are drept stare de consecinţă însumarea pe care o determină. În această situaţieapare dificultatea lor de a fi dezvăluite, descompuse, înţelese integral. Subînţelesurilesunt inefabile, de neatins, ele conţin secvenţe paradoxale rezultate printr-o idealizare

care nu este, însă, de natură cognitivă – ca o renunţare la trăsăturile inedituluiexplicativ în mod conştient, metodologic. Dimpotrivă, admitem coexistenţa unormomente de idealizare afectivă, emoţională capabilă de amplificarea, adăugarea unor„arabescuri de sens”, de nuanţe „metafizicizante” în forme maxime.Idealizarea pe care o provoacă subînţelesurile o concepem ca pe o renunţare,dar nu de ordin metodologic, nu o detaşare de corespondenţa cu realitatea şi cuînţelesurile. Necesitatea de a reveni la lumea reală, pentru a o cunoaşte mai profundemoţional, mai divers afectiv, conferă specificitate idealizărilor purtate de către„subînţelesuri”. Idealizarea devine opusul aceleia de ordin conceptual, ştiinţific(reducere cognitivă, metodologică a bogăţiei trăsăturilor realului la obiecte ideale:„punctul”, „linia dreaptă” etc.).Avem în vedere notele esenţiale care o prezintă ca o inflorescenţă de nuanţecognitiv-emoţionale. „Restul” ca scop şi ca manifestare în act a subînţelegerii estenedefinire, nedeterminare, nespecificare strictă. Restul ca noţiune din sferasubînţelesului este unic pentru că are conştiinţa necuprinderii sale în totalitatea careconţine absenţe notabile; „restul” ca noţiune nu este pentru toţi, pentru că aregeneza prin acte unice de semnificare pentru un subiect şi poate să aparţină unoriniţiaţi în cuminecarea „întru” ceva. Paradoxul dublei idealizări a „restului” constăîn desfăşurarea actelor cu „rest” în spaţii închise prin excelenţă (satul, universulfemeii, al iubirii), dar caracterizate de o explozie de înţelesuri, supoziţii, de bogăţiinecuprinse în acte închise de semnificare.„Restul” deţine în descoperirea multiplelor sale faţete o plenitudine subtilă şigreu de explicat, de cuprins, de descifrat. El poate fi interpretat ca o stare derăzvrătire obiectivată într-o cuprindere permanentă şi dinamică de sensuri, ceea ce-iconferă independenţa relativă faţă de posibilitatea de a-l îngloba în sensuricomplete, în notele esenţiale ale noţiunilor.Restul este nedescifratul, nu ca o imposibilitate, ci, paradoxal, ca o speranţă,o nouă cale, un alt demers prin care se atinge dezirabilul, promisiunea, acel secretal intenţionalităţii subiective. Această construcţie speculativă deţine o rezervă deînţelesuri care pot fi dezvăluite printr-o participare esenţial cuminecativă înainte dea deveni comunicativă. Un atare moment al discontinuităţii creatoare cuminecarecomunicaream evidenţiat-o prin formularea a două teze: 1) comunicarea este unproces dual cu un dinamism subiectivizant conferit de cuminecare; 2) dualitateacomunicare-cuminecare este amplificată subiectiv de către cuminecare41.

41 Maria Cornelia Bârliba, Medierea interpretativă în comunicarea contemporană, învol. „Limbă, Cultură şi Civilizaţie în Contemporaneitate”, a II-a Conferinţă cu participareinternaţională, Bucureşti, Editura Politehnica Press, 2008, p. 50.

„Restul” admite, în opinia noastră, conceptualizarea sa în conjuncţie teoreticăcu funcţia fatică a limbajului. Descrisă ca funcţie de context sau funcţie de contact,această caracteristică a limbii poate fi atribuită şi „restului” creat de subînţelegere.În acest sens, el participă la contextualizarea comunicării prin identităţile sale:„rest” actual, prezent ca decodificare parţială în trăirea psihică în act, „rest”potenţial, virtual, care se decodifică în viitor, în acte discursive ulterioare, cadorinţă, „rest” dezirabil pentru a împlini comunicarea, pentru a personalizasubiectivitatea umană. Restul determină amplificarea contextului comunicării prindualitatea, prin îngemănarea care se produce cu fenomenul de cuminecare: cu cât„restul” este mai mare, cu atât vom avea mai multe secvenţe succesive dedecodificare, vor rezulta mai multe nuanţe care se compun/se descompun ca „oaură de rest” în jurul cuvintelor. O concluzie de etapă reflexivă poate să susţinăideea următoare: „prezenţa restului” în comunicare, admis ca un nivel special alprofunzimii subiective, conturează universul fabulos al subînţelesurilor care, printrăirea subiectivă unică, spontană, excesivă, surprinzătoare, emoţional-cognitivă,insinuantă, garantează interpretarea, intervenţia subiectului mediator/interpret42.O altă perspectivă de interpretare ca posibilă corelaţie structurală cu funcţia faticăa limbajului devine relaţia „restului” cu „informaţia de participare”. După cum amafirmat în lucrarea Informaţie şi competenţă43, informaţia de participare reprezintă acelfond social comun, specific unei perioade istorice date, la care fiecare individ seraportează direct sau indirect. Raportarea este selectivă şi comportă grade diferite carepermit să se depăşească, de regulă, acest cadru44. Parafrazată ca garant al sentimentuluide siguranţă, necesar la nivelul intercomunicării creatoare a unui mod decomportament, informaţia de participare admite, în structura argumentativă propusă,interpretarea „restului” cuminecării prin categoriile consacrate de: „ereditate verbală”,„pseudoereditate” sau „rudenie socială”45. Ideea de „comuniune” proprie celor douăconstrucţii teoretice – „restul” – şi „informaţia de participare” se explică prin „dialogulde prelungire”, caracterizat prin excelenţă de expresivitatea pe care o conferămijloacele de stil şi mai ales cu ajutorul conceptului de „redundanţă”. Într-un tablousuccint, aceasta exprimă „nevoia de a crea o serie de aproximări succesive pentrureceptor”46 prin acele meandre ale „restului”; apare ca o garanţie a înţelegerii (prinsubînţelegerea pe care o guvernează), ca redundanţă la nivelul înţelesului, al sensului;

ca modalitate de manifestare mai subtilă, ea participă la „contextualizarea şipersonalizarea limbajului”47. „Restul ca informaţie de participare” validează trăsătura

42 Ibidem, p. 52.43 Maria Cornelia Bârliba, Informaţie şi competenţă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şiEnciclopedică, 1986.44 Ibidem, pp. 50-51.45 Ibidem, p. 50.46 Ibidem, p. 54.47 Ibidem, p. 55.

evidenţiată mai sus prin „deschiderea sinelui individual către celălalt, ceilalţi şilume”48. În universul iubirii, propriu cuminecării prin „rest”, Noica va institui o „legeconsecinţă”:„Totul ţine de raportul în care se aşază omul cu restul”49. Evident, într-unasemenea cadru explicativ, „restul” are un sens mai larg, de comuniune subiectivă întreom şi oameni şi între om şi „rest”, care ar trebui să se exprime în viziunea noiciană nuprin nişte simple „raporturi” exacte, ci mai ales prin „rapoarte” reale, de adâncime şi deconexiune. Acestea din urmă aparţin lumii adevărului, sunt dezirabile în vederearegăsirii unor noi certitudini.Demersul lui Constantin Noica în sensul unei fenomenologii a rostirii cafilosofie a limbajului pentru „partea noastră de cer” se concretizează parţial prindescoperirea formelor de rostire ca forme de modulare a rostirii: autorul nu nesurprinde prin identificarea acestora cu însuşi statutul de sursă, de geneză a simţuluiartistic, a înclinării noastre spre poezie, spre reflexiune şi logică. Rostirea dă seamade poezie, filosofie şi logică într-o versiune simbolică a întâlnirii cu aşteptărilenoastre subiective. Cuvintele rostirii sunt înzestrate, după cum am mai arătat, cutrăsătura esenţială a libertăţii: „De îndată ce apare pe lume, un cuvânt îşi ia libertateade a se schimba”50, fiind un element constitutiv al treptelor de libertate pe care le urcăvorbele noastre. „Dar cuvântul păstrează pentru el un rest de libertate”51. Aceasta sepoate manifesta în act prin rimă, care dă seama de firea şi rostul cuvântului prinispitirea lui de a se îmbogăţi pentru a putea exprima profunzimile gândului.Constantin Noica propune câteva noi trepte ale cuvintelor rostirii care seîntrupează în idee prin „ispitire”, „iscodire”, „lămurire”. Ispita, ispitirea ca primătreaptă a „fenomenologiei încercării”, înseamnă „a încerca să pătrunzi ceva, săafli”52. Atenţia speculativă ne este atrasă de fenomenul „ispitei ispitirii” cu oreflexivitate a vieţii spirituale mai înaltă, de genul „cunoaşterea cunoaşterii”, careatestă universul autoreflexiv, metateoretic. Într-un al doilea înţeles, ispitirea exprimă

încercarea obţinută, constatarea; în sensurile care o pot îmbogăţi ca expresivitate, eapoate fi concepută ca „strădanie”, „cutezanţă”, „ispitirea celuilalt”, „ademenirea” (cao ofensă adusă, totuşi, cuvântului „ispitire”). Acesta este „arborele” ispitelor careparticipă ca un ghem de ispite.Ispita devine într-o construcţie ideatică originală o categorie cu puternicereflexe metafizice, atotcuprinzătoare, deţinând forţa începutului prim, a genezeiprin „mângâierea ispitelor bătrâne” de o pură simplitate în demersurile lor de aridica acele coloane ale gândului. Prin raportarea la ispitele înţelepte, într-unregistru comparativ, Faust te întristează prin păstrarea tuturor ispitelor fără a le

48 Constantin Noica, Exactitate şi adevăr, în vol. „Cartea interferenţelor”, Bucureşti, EdituraŞtiinţifică şi Enciclopedică, 1985, p. 174.49 Ibidem.50 Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, p. 216.51 Ibidem.52 Ibidem, p. 221.

onora doar pe cele bătrâne. Fiinţa generică a grecului, dimpotrivă, nu aveainfinitatea ispitirii, el nu era destul de ispitit: părăsea acest univers reflexiv prinlogos (ajungea prea repede la contur) sau prin tragic (se lovea, se zdrobea prearepede în faţa încercărilor). În acest tablou al fenomenologiei ispitirii, eroiiepopeilor indice se întâlnesc prea repede cu ispitele ultime. Ca un corolar alcaracterului metafizic al ispitei, aceasta este nominalizată într-o accepţiunecategorială de sorginte antică, fiind denumită un „eros universal” care este procesulde ispitire ca atare, „ispitirea însăşi”53.Ispita gândului se conţine pe sine, ea fiind „şi mirarea şi întrebarea şi riscul”54ca momente procedurale desfăşurate întru luminarea dorului care ne guverneazălumea noastră încărcată de farmecul subiectivităţii. Ispita gândului este „dorul şisunt curţile dorului, aşa cum sunt răspântiile pe unde îşi găseşte gândul ispitele”55.O lume fără ispitire, greu de imaginat la nivelul ontos-ului, păstrează ispiteleîn „cel mai nobil loc al lor, gândul şi graiul lui”56. Aceasta este zona specifică,autentică a ispitirii pentru fiinţa umană care va cuprinde un spor de ispite57. Unelecuvinte participă la reeducarea lumii prin împăcarea cu sine, în timp ce lumea poateşi ea reeduca unele cuvinte, atingând acea etapă autoreflexivă a ispitirii, ispitireacuvântului însuşi ca o etapă superioară, o meta-ispitire a sensurilor primare.Pentru încheiere vom urca o nouă treaptă a rostirii în vederea lămuririi fie a unuisens mai adânc, fie a unei posibile solidarităţi ascunse58 din perspectiva filosofiei, care

„resimte o stranie răspundere în idee faţă de tot”59. Lămurirea se înscrie prin originea saîn marele univers al restului: „a lămuri păstrează cu el un rest”, „poţi fi stăpân pecunoştinţe, edificat, dar nu şi lămurit”60. Lămurirea este purificare, „ea nu se petreceasupra ceva, ci mai ales întru ceva”61; de aceea putem admite că te cuprinde, tetransfigurează întreg, nu este dăruită unei conştiinţe izolate şi nici spectatorului detaşat.Dimpotrivă, valenţele ei se manifestă prin creaţie, departe de contemplare, declarificare şi evidenţiere. Această etapă a rostirii cuminecătoare este o iluminare,îndărătul fiinţei, a speciei în sine, a sinelui social, a celui ereditar.Demersul nostru şi-a propus să „lămurească” în sensul filosofării noicienerostirea care ne apropie, prin trepte diferite ale restului, de noi înşine şi de lumea reală.

53 Ibidem, p. 227.54 Ibidem, p. 228.55 Ibidem, p.230.56 Ibidem, p. 231.57 Ibidem, p. 233.58 Constantin Noica, Douăzeci şi şapte trepte ale realului, Editura Ştiinţifică, 1969, p. 6.59 Ibidem, p. 8.60 Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, p. 259.61 Ibidem, p. 257.