1

Facultatea de Științe Juridice, Economice și Administrative

Program de studiu: Management

Anul I, Semestrul I

Titular disciplină: Prof.univ.dr. LAURA GAVRILĂ

SINTEZA CURSULUI

Bazele tehnologiei informatiei

Semestrul I 2015-2016

I. INFORMATICA. NOŢIUNI DE BAZĂ

OBIECTIV: definirea obiectului de studiu al informaticii, reliefarea domeniilor sale de aplicabilitate, definirea

societăţii informaţionale şi prezentarea principalelor tehnologii informaţionale şi comunicaţionale

CUVINTE CHEIE: informatica, date, informaţii, cunoştinţe, societatea informaţională, tehnologii

informaţionale şi comunicaţionale

1.1. Informatica şi obiectul său de studiu

Termenul de informatică, a fost adoptat pentru prima dată în 1967, de către Academia Franceză. În acel

moment, informatica a fost definită ca : "Ştiinţa care se ocupă cu tratarea informaţiei, numai din punct de

vedere formal sau semantic". Viaţa a lărgit acest concept. În momentul de faţă nici un specialist nu priveşte

informatica decât în conexiune cu calculatorul, indiferent de ce spune Academia Franceză.

Astăzi, informatica este definită ca fiind ştiinţa care se ocupă cu studiul şi elaborarea metodelor de

prelucrare a informaţiei, utilizând pentru aceasta tehnica de calcul, sau componente ale acesteia.

Pe măsura dezvoltării calculatoarelor electronice şi a perfecţionării tehnologiei de prelucrare a datelor

informatica s-a conturat ca o ştiinţă de sine stătătoare. Astfel ca domeniu distinct de activitate, informatica preia

treptat toate sarcinile dintr-un sistem economico-social privind elaborarea de metode, tehnici, concepte şi

sisteme.

În stadiul actual de maturizare a informaticii, aceasta trebuie să urmărească două obiective majore:

- pe de o parte, să realizeze prin metodele şi tehnicile sale, sisteme informatice performante prin care

să asigure accesul larg la informaţie;

- iar pe de altă parte, să asigure utilizarea eficientă a tuturor resurselor sistemelor de calcul.

1.2. De la date-informaţii, la date- informaţii- cunoştinţe

Activitatea economică, indiferent de forma sa de desfăşurare este generatoare de informaţii. Cu cât

această activitate este mai complexă şi mai dinamică, cu atât vlolumul de informaţii creşte şi se diversifică,

necesitând un instrument modern de prelucrare a lor.

Conceptul de informaţie reprezintă o noţiune de maximă generalitate care poate fi definită ca o

comunicare, ca un mesaj ce conţine elemente noi despre un fenomen, un fapt, un proces.

O informaţie semnifică o triadă a elementelor: entitate, atribut, valoare. Entitatea formează obiectul

informaţiei, atributul este elementul de descriere a entităţii respective, caracterul sau o proprietate a acesteia, iar

valoarea o măsură a proprietăţii.

Astfel, informaţia privind adresa unui client se reprezintă astfel: entitatea - client, atributul - adresa,

valoarea – Craiova, Dolj.

Pentru a fi eficientă, informaţia trebuie să fie fundamentată ştiinţific, trebuie să fie oportună, trebuie să fie

captată la timp şi de cine trebuie, trebuie să fie clară şi să nu fie contradictorie.

Materia primă din care se obţin informaţiile o constituie datele iar cunoştinţele reprezintă o însumare în

timp a tuturor informaţiilor dobândite într-un anumit domeniu.

2

Datele reprezintă suportul formal al informaţiei, acestea concretizându-se în cifre, litere, simboluri, coduri şi alte

semne plasate pe suporţi tehnici de date.

Figura – Date, informaţii, cunoştinţe

În condiţiile formalizării lor, datele şi informaţiile pot fi stocate prin intermediul instrumentelor

informatice, constituindu-se într-un capital informaţional util decidenţilor. Apare astfel relaţia tridimensională

date–informaţii– cunoştinţe, care depăşeşte cadrul tradiţional al sistemelor informaţionale şi se extinde asupra

sistemelor de cunoştinţe.

Concluzionând asupra relaţiei dintre date, informaţii şi cunoştinţe reţinem următoarele afirmaţii: data este o resursă obiectivă şi statică;

informaţia constituie un ansamblu de date semnificative şi are valoare în raport cu un scop (o

problemă);

cunoştinţa este subiectivă, dinamică, creată în cadrul interacţiunii sociale dintre individ şi organizaţie,

legată de un anumit context şi are un caracter relativ, în măsura în care derivă din capacitatea creativă a

omului.

Pentru organizaţia de azi, cunoştinţele se constituie ca o veritabilă resursă strategică, care trebuie

gestionată în scopul obţinerii avantajului competitiv. Teoria firmelor bazate pe cunoştinţe susţine că acestea

trebuie să recurgă la instrumente pentru capitalizarea lor, în egală măsură cu generarea de noi cunoştinţe şi cu

punerea în aplicare a celor pe care deja le posedă. Aceasta implică o reconsiderare a evoluţiei funcţionalităţii

sistemelor informaţionale, precum şi folosirea noilor tehnologii informaţionale şi comunicaţionale de tip

Internet, Intranet, depozite de date (data warehouse), data mining.

1.3. Societatea informaţională. Tehnologii informaţionale şi comunicaţionale

Maniera în care organizaţiile economice, îşi desfăşoară astăzi activitatea diferă substanţial de cea din trecut

sau cel puţin ar trebui să difere. Din ce în ce mai mulţi agenţi economici sunt conştienţi că succesul activităţii lor

depinde în bună parte de armonizarea cu mediul în care aceştia funcţionează, de deschiderea la influenţele

externe şi, în general, de capacitatea lor de adaptare la societatea bazată pe informaţie.

Societatea bazată pe informaţie, este definiţia cea mai simplă şi la îndemâna tuturor, a societăţii

informaţionale. Astfel, informaţia este materia primă implicată în toate structurile societăţii, orice proces,

indiferent de natura sa, bazându-se pe informaţii. Concomitent, informaţia reprezintă şi un produs inevitabil al

oricărui proces – de producţie, comercial, tehnic, financiar sau de personal. Specific managerilor este faptul că

unele informaţii au un conţinut decizional, luând forma unor decizii.

Ca să înţelegem mai bine locul agenţilor economici în societatea informaţională, vă propunem scenariul

foarte simplu şi destul de frecvent întâlnit: La început a fost un calculator la contabilitate pe care se ţineau evidenţele stocurilor de materii prime,

materiale, obiecte de inventar, balanţa contabilă, urmărirea clienţilor/furnizorilor, operaţiunile de casă şi de

bancă. Când agentul economic şi-a extins activitatea, un singur calculator nu a mai putut face faţă creşterii

numărului de tranzacţii. A fost necesară achiziţionarea unui nou calculator care avea să preia, să presupunem,

partea de încasări şi plăţi prin casă/bancă. Deoarece, pe de o parte, rezultatele sintetice trebuiau centralizate lunar

pe calculatorul în care se rula balanţa, iar pe de altă parte, operaţiunile de plăţi/încasări priveau furnizorii/clienţi

gestionaţi pe celălalt calculator, cele două calculatoare au trebuit să fie conectate. În aceste condiţii reţeaua de

calculatoare a apărut dintr-o necesitate concretă.

Prin dezvoltarea ulterioară a agentului economic s-a ajuns la un model logic mai amplu, centrat pe

calculatorul care îi slujeşte contabilului-şef pentru încheierea balanţei lunare şi pentru generarea bilanţului şi

raportărilor periodice, lucrări bazate deci pe datele sintetice furnizate de celelalte calculatoare (pe care se

operează tranzacţiile primare). Privind în perspectivă, la nucleul deja constituit, agentul economic va avea în

vedere:

DATE

Materia primă

INFORMAŢIE1

INFORMAŢIE2

………………..

INFORMAŢIEn

CUNOŞTINŢE Proces de

informare

3

calculatorul cu baza de cunoştinţe juridice exploatată direct de juristul firmei;

secretariatul, unde se centralizează documentele de interfaţă („front-office);

serviciul de resurse umane, al cărui calculator comunică frecvent cu cel al contabilului care se ocupă de

salarii;

administratorul care va dori să automatizeze evidenţa obiectelor pe care le are în grijă şi să poată

centraliza inventare către compartimentul financiar;

directorul comercial care vrea să afle frecvent starea de plată/neplată de la şi spre clienţi/furnizori, dar în

acelaşi timp urmăreşte informaţii şi de la celelalte compartimente;

managerul general, care ar servi frecvent concentrat de informaţie sintetică, despre tot ce se petrece.

Şi uite aşa, agentul economic care a constituit subiectul scenariului, este complet integrat în societatea

informaţională, lucrează într-un mediu din ce în ce mai automatizat, utilizează modalităţi noi de comunicare în

reţea ce permit difuzarea rapidă a informaţiilor şi o mai bună sincronizare a activităţilor de la nivelul

organizaţiei.

Pilonii de bază ai unei societăţi informaţionale în plină formă de manifestare sunt tehnologiile

informaţionale şi comunicaţionale, folosindu-se frecvent abrevierea TIC pentru a facilita desele referiri la

acestea.

Tehnologiile informaţionale conduc la modificări ample, în sensul manipulării şi utilizării informaţiei,

oferind posibilitatea managementului să obţină şi să utilizeze mai multe informaţii, de mai bună calitate.

În literatura de specialitate nu există unanimitate în definirea tehnologiilor informaţionale, dar am dedus

că trebuie să înţelegem prin acestea, colecţii de domenii tehnologice, care se dezvoltă simultan şi

interdependent. Între domeniile cele mai importante sunt incluse informatica, electronica şi comunicaţiile. Cu

alte cuvinte, două sunt domeniile tehnologice vitale care stau la baza TIC: informatica şi comunicaţiile. Este de

înţeles că nu se poate face informatică fără să se discute de electrotehnică şi de domenii înrudite cu acestea, cum

ar fi automatica, electromecanica şi altele.

B.H. Boar1 consideră că tehnologiile informaţionale permit pregătirea, colectarea, transportul, regăsirea,

memorarea, accesul, prezentarea şi transformarea informaţiei sub orice format (text, grafică, imagine, video şi

voce). Aceste mişcări pot avea loc între oameni, între oameni şi echipamente şi/sau între echipamente.

Desprindem aşadar, că TIC se bazează în principal pe următoarele componente, care se întrepătrund, sau

se completează: reţele, sistemele EDI (Electronic Data Interchange), Internet, Intranet, tehnologia client/server,

poşta electronică (e-mail), comerţ electronic (e-commerce), groupware, multimedia.

2. NOŢIUNI INTRODUCTIVE DESPRE CALCULATOR

OBIECTIV: Introducere în terminologia specifică domeniului. Recunoaşterea principalelor componente

funcţionale şi înţelegerea modului de funcţionare a unui calculator.

CUVINTE CHEIE: hardware, software, unitatea sistem, echipamente periferice, etc.

2.1. Principalele componente funcţionale ale unui calculator

Calculatorul este, în esenţă, un ansamblu de componente cu funcţionare specifică având ca scop

prelucrarea datelor. Componentele ansamblului reunesc din punct de vedere fizic şi funcţional:

- Hardware-ul (aparatura propriu-zisă);

- Software-ul (totalitatea programelor prin care se asigură funcţionarea şi exploatarea unui calculator).

O modalitate de a concepe un calculator este să-l vedem ca o cutie care acceptă la un capăt un material

(input), îl prelucrează (processing) într-un anume fel, apoi produce rezultate la celălalt capăt (output).

Unitatea sistem (memoria, microprocesor, hard disc, CD, Dvd, discheta)

Sub denumirea generică de hardware se regăsesc ansamblul elementelor fizice care compun calculatorul:

circuite electrice, componente electronice, dispozitive mecanice şi alte materiale prezente în structura sa fizică.

Principalele componente funcţionale ale unui calculator sunt definite astfel:

- unitatea sistem este calculatorul propriu-zis, respectiv carcasa care conţine:

1 Boar B.H., The Art of Strategic planning for Information Technologies, 2nd edition, John Wiley&Sons, Inc., New York,

2001, pag.2

4

- placa de bază

- hard discul

- unitatea de dischetă

- unitatea de CD-ROM

- echipamentele periferice de intrare şi/sau ieşire: tastatură, monitor, mouse, imprimanta, scanner, modem,

microfon, webcam (cameră digitală), unităţi de stocare externă (stick memory).

Comunicarea dintre unitatea centrală şi mediul exterior sistemului de calcul, folosind unităţi de interfaţă

este realizată de echipamentele periferice.

Placa de bază reprezintă suportul fizic pe care se află implementate cele mai importante componente

arhitecturale ale unui calculator: memoria internă şi microprocesorul. Pe lângă aceste două elemente importante

pe o placă de bază sunt montate şi alte plăci (placa video, de sunet, modemul) dar şi elemente ca:

- conectori de cuplare a echipamentelor de memorare externă: interfaţa IDE (Integrated Device Electronic) şi

interfaţa SCSI (Small Computer System Interface) pentru cuplarea pe acelaşi traseu a mai multor dispozitive

diferite;

- socluri ISA (International Standard Arhitecture) şi PCI (Peripheral Control Integrated) pentru conectare

adaptoarelor pe 16, respectiv 32 biţi;

- porturi seriale COM1, COM2 pentru perifericele lente: tastatură, mouse, scanner;

- porturi paralele LPT1, LPT2 pentru perifericele rapide: monitoare imprimante; - portul USB (Universal Serial Bus) – magistrala de mare viteză, care poate înlocui vechile porturi seriale

COM1, COM2;

- interfaţa AGP (Accelerate Graphic Port) destinată exclusiv plăcilor grafice pentru îmbunătăţirea calităţii

procesării graficii 3D şi a efectelor video;

- cuplor pentru placa de sunet şi modem AMR (Audio Modem Riser)

- cuplor CNR (Communication Network Riser) care adaugă la funcţiile AMR şi posibilităţi de cuplare în reţea

- chipsetul care asigură funcţionalitatea tuturor componentelor plăcii de bază, fiind de fapt cel care

coordonează, sincronizează şi controlează toată circulaţia de informaţii pe magistralele plăcii de bază. El

asigură corelaţia dintre setul de instrucţiuni ale microprocesorului cu sarcinile pe care pe poate înţelege placa

de bază şi le poate transmite spre execuţie celorlalte dispozitive.

- ceasul intern

- sursa de alimentare.

Memoria calculatorului desemnează modul fizic de stocare internă a datelor pe cipuri electronice. Există

mai multe tipuri de memorie:

memoria RAM (Random Access Memory) – este memoria de lucru, curentă, care permite atât citirea cât şi

scrierea de date. La închiderea calculatorului datele din memoria RAM care nu au fost salvate se pierd. Din

punct de vedere al principiului de stocare a datelor memoria RAM poate fi de tip:

DRAM (Dynamic Random Access Memory) mai ieftină şi mai lentă; constă în recitirea la intervale

prestabilite a datelor din memorie şi reînscrierea lor la aceleaşi adrese (reîmprospătare);

SRAM (Static Random Access Memory) mai rapidă şi mai scumpă; păstrează conţinutul celulelor binare

fără prezenţa impulsurilor de reîmprospătare;

memoria ROM (Read Only Memory) are rolul de a stoca programe cu grad mare de generalitate şi o frecvenţă

sporită de utilizare. Informaţiile din memoria ROM sunt destinate numai citirii, deci nu pot fi modificate sau

şterse. Dintre variantele de memorii ROM realizate cu elemente semiconductoare integrate se menţionează:

PROM (Programmable ROM) – memoria ROM programabilă, în care se poate stoca un program, datele

înscrise în ea nu se pot modifica sau şterge.

EPROM (Erasable PROM) – memorii PROM ce pot fi şterse, prin expunerea la ultraviolete;

EEPROM este un tip special de PROM care se poate şterge prin expunerea la sarcină electrică.

ROM-BIOS conţine cea mai importantă parte a programelor de sistem care coordonează activitatea PC-

ului. Acestă memorie furnizează servicii esenţiale pentru programele de aplicaţii, scopul său fiind

încărcarea sistemului de operare de pe dispozitivul de iniţializare (hard disc, CD-ROM, porturi de reţea) şi

autotestarea componentelor în momentul pornirii calculatorului.

5

memoria Cache interpune un bloc de memorie rapidă SRAM între microprocesor şi un bloc de DRAM.

Un factor ce determină performanţele cache-ului este cantitatea de informaţie conţinută; cu cât cashe-ul

este mai mare, cu atât cantitatea de date transferată este mai mare.

memoria RAM-video reprezintă zona de memorie RAM alocată special lucrului cu monitorul fiind plasată

direct pe placa grafică. Placa grafică responsabilă de procesarea informaţiilor care se afişează a devenit

din ce în ce mai sofisticată incluzând acum următoarele elemente: BIOS-ul video, procesorul video, Ram-

ul video, drivere.

CMOS este o mică zonă din memoria RAM în care se introduc o serie de parametrii şi informaţii

de control: parole, data curentă şi ora, informaţii despre setări ale echipamentelor din configuraţie etc. Microprocesorul este un circuit integrat programabil care conţine la rândul său alte circuite sofisticate ce îi

permit să efectueze operaţii aritmetice şi logice, să decodifice instrucţiuni speciale, să execute o serie de comenzi

incluse în programe, să transmită celorlalte părţi componente ce să facă, coordonând astfel funcţionarea

întregului sistem.

Din punct de vedere funcţional microprocesorul are 4 componente tipice:

- unitatea aritmetico-logică (efectuează operaţiile aritmetice şi logice);

- unitatea de comandă şi control (extrage instrucţiuni din memorie, le decodifică şi apelează unitatea

aritmetică şi logică atunci când este necesar);

Punctual, principalele procese derulate în timpul execuţiei unei instrucţiuni:

1. instrucţiunea în curs de execuţie este extrasă din memorie şi încărcată în unitatea de comandă;

2. unitatea de comandă decodează instrucţiunea recunoscând funcţia acesteia, şi trimite un ordin de pregătire a

unităţii aritmetice logice;

3. unitatea de calcul declanşează transferul de date ce urmează a fi prelucrate către unitatea specializată în

tratarea lor;

4. unitatea de calcul aritmetic şi logic execută prelucrarea potrivit funcţiei instrucţiunii în curs de execuţie;

5. rezultatul prelucrării fie că este stocat în memorie pentru procesări viitoare, fie că este trimis către un

echipament de ieşire. În memoria internă pot coabita programul memorat, datele de prelucrat şi rezultatele

prelucrării.

- unitatea multimedia este o apariţie recentă în arhitectura funcţională a calculatorului, ce realizează

optimizarea prelucrărilor grafice 3D, a efectelor audio-video şi imaginilor în mişcare, prin extensiile de

instrucţiuni MMX2 (la familia de procesoare Intel) şi 3Dnow (la familia de procesoare AMD);

- Unitatea de memorie cache cu cele două componente cache date şi cache instrucţiuni, optimizează traficul

de informaţii dintre memoria RAM şi microprocesor.

Pentru stocarea temporară a informaţiilor, microprocesorul conţine celule, denumite regiştrii care sunt

similare cu celulele memoriei interne a calculatorului. Aceşti regiştri pot fi clasificaţi ca fiind: - regiştri de uz

general – servesc la stocarea temporară a datelor care sunt manipulate de microprocesor. Ei memorează intrările

circuitelor unităţii aritmetico-logice şi furnizează spaţiu pentru memorarea rezultatelor produse de aceasta.

- regiştri speciali (contorul programului, registrul de instrucţiuni) au destinaţie specială,

sarcina acestora fiind de a executa programe. Registrul contorul programului conţine adresa următoarei

instrucţiuni care trebuie executată, permiţând astfel calculatorului să urmărească locul în care se află în program.

Registrul de instrucţiuni este utilizat pentru stocarea instrucţiunii în curs de execuţie. Totalitatea instrucţiunilor

pe care le înţelege un microprocesor reprezintă setul de instrucţiuni.

Logica de definire şi implementare a setului de instrucţiuni pe care-l recunoaşte şi-l poate executa un

calculator, implică luarea multor decizii, una dintre ele fiind dacă folosim o structură complexă, care să poată

decodifica şi executa o largă varietate de instrucţiuni, sau o structură mai simplă, care să dispună de un set

limitat de instrucţiuni.

Ceea ce se utilizează în primul caz sunt microprocesoare platformă CISC (Complex Instruction Set Computer)

iar a doua opţiune conduce la folosirea unei platforme RISC (Reduced Instruction Set Computer). Procesoarele

RISC sunt mai rapide, instrucţiunile din setul respectiv sunt mai puţine şi mai ample. De asemenea, procesoarele

RISC sunt şi mai ieftine şi mai uşor de executat din punct de vedere tehnologic.

Caracteristicile tehnice ale unui microprocesor sunt următoarele:

2 MMX – MultiMedia eXecution – tehnologie multimedia

6

- viteza de lucru, care la rândul ei depinde de următoarele elemente: frecvenţa ceasului intern, frecvenţa de

lucru a plăcii de bază, lăţimea de bandă a magistralelor de comunicaţii, capacitatea regiştrilor dată de lungimea

cuvântului de memorie.

- mărimea memoriei RAM adresate

- setul de instrucţiuni

Hard discul este principalul dispozitiv de stocare a datelor pentru calculatoarele de astăzi. Hard discul

stochează fişierele şi extinde capacitatea RAM a PC-ului cu memoria virtuală. El are o capacitate de stocare a

datelor de ordinul gigabytes-ilor şi o viteză de accesare a datelor pe măsură.

Caracteristicile hard discurilor sunt:

- capacitatea de stocare (a crescut în scurt timp de la câţiva MB la 135 GB;

- interfaţa de transfer;

- viteza de rotaţie (pe piaţă există discuri care lucrează la turaţii de 4500, respectiv 7200 rotaţii pe minut);

- viteza de transfer a datelor (o valoare orientativă: 6,5 MBps);

- timpul de acces (o valoare orientativă: 12,5 milisecunde);

- memoria tampon (cache), cu rolul de a eficientiza transferul de date, cu valori care pot merge până la

512kB.

CD-ul (compact discul) reprezintă suportul de memorie în plină ascensiune datorită facilităţilor deosebite

pe care le prezintă, atât în ce priveşte tehnologia avansată de fabricaţie, cât şi în ce priveşte modul de organizare

şi accesare a informaţiilor. Există două tipuri de CD-uri după utilizare: ca suport de înregistrare muzicale (CD) şi

de aplicaţii pentru calculator (CD-ROM).

Discurile CD-ROM şi discurile CD-audio sunt asemănătoare. Ele sunt identice ca suport, ca principiu de

citire, ca mărime şi format fizic, însă diferă din punct de vedere al conţinutului informaţional şi al unităţilor hard

pentru înregistrare şi redare.

Un CD-ROM introdus într-o unitate CD-audio, în mod sigur nu va putea fi citit şi va produce zgomote stridente

fără nici o semnificaţie întrucât această unitate nu este prevăzută cu facilităţi de decodificare a informaţiei. Un

CD-audio, introdus însă într-o unitate de CD-ROM, va putea fi citit şi redat fără probleme.

CD-urile pentru calculator sunt de mai multe tipuri:

- CD-R, inscriptibile (read-only), de pe care o dată înregistrată, informaţia nu va mai putea fi ştearsă. Scrierea

unui CD-R aduce modificări permanente suprafeţei suport. Datele sunt inscripţionate folosind o rază laser

mai puternică decât cea utilizată pentru a citi un disc

- CD-RW (CD-ReWritable), care pot fi rescrise. Acestea stochează informaţia folosind o tehnologie cu totul

diferită, numită schimbare de fază. Prin folosirea unei raze laser de scriere cu două nivele de putere, suprafaţa

stratului suport poate fi modificată.

Discuri digitale (Digital Versatile Disc -DVD)

DVD-ul este un tip nou de CD cu capacitatea de 4,7 GB pe o faţă (destul pentru stocarea unui film artistic,

comprimat în format MPEG-2). Există medii care permit utilizarea ambelor feţe, capacitatea de stocare a DVD-

ului ajungând astfel la 9GB.

Unităţile DVD citesc orice tip de CD şi DVD. Există unităţi inscriptibile şi reinscriptibile DVD (-R, -RW,

-RAM, -RW). Există şi unităţi combo, capabile să citească atât Cd-uri cât şi DVD-uri şi să scrie/rescrie Cd-uri.

Discul flexibil (floppy - discul) reprezintă suportul de memorie externă, confecţionat dintr-o folie de

plastic flexibil acoperită cu un strat de material feromagnetic şi introdus într-un suport de protecţie.

În prezent la calculatoarele personale cel mai utilizat este floppy discul cu diametrul de 3,5 inches având o

capacitate de 1,44MB. Informaţiile sunt înregistrate fizic în piste şi sectoare. Unitatea de floppy disc îndeplineşte

următoarele funcţii:

- imprimă o viteză de rotaţie constantă de 360 rotaţii pe minut dischetei introduse în unitate, moment în care

aceasta devine operaţională;

- deplasează capetele de citire/scriere pe pistele corespunzătoare adreselor solicitate, transmise prin

intermediul interfeţei;

- dezactivează rotirea dischetei atunci când este apăsat butonul de scoatere a mediului de memorare din

unitate.

Pentru a putea fi folosite dischetele sunt formatate. Formatarea este o procedură care se realizează sub

controlul sistemului de operare şi care are ca rezultat verificarea integrităţii fizice a pistelor şi respectiv a

sectoarelor şi crearea adreselor fizice ce permit accesul direct la datele stocate.

7

Echipamente periferice: tastatura scanner monitor imprimanta modem mouse

Echipamente periferice de intrare/ieşire au rolul de a asigura comunicarea dintre unitatea centrală şi

mediul exterior prin intermediul unor unităţi de interfaţă.

Potrivit acestor funcţii, echipamentele periferice se pot grupa astfel:

- echipamente periferice de intrare, prin intermediul cărora se asigură introducerea datelor, a programelor,

transmiterea unor comenzi manuale, citirea unor imagini etc (tastatură, scanner);

- echipamente periferice de ieşire, care servesc la redarea rezultatelor prelucrărilor, a mesajelor, a programelor şi

a altor informaţii (monitoare, imprimante);

- echipamente cu funcţii mixte (fax-modemul);

- echipamente pentru dirijare a cursorului (mouse-ul).

TASTATURA, făcând parte din configuraţia minimă a oricărui calculator, serveşte pentru introducerea

datelor de orice natură (date, programe, comenzi).

Tastatura se comportă în timpul lucrului, ca un mic calculator, în sensul că are capacitatea de a memora

temporar o linie de date, o linie de comandă sau de instrucţiuni de program şi permite efectuarea corecturilor

necesare, înainte de transmiterea acestora în memoria internă a calculatorului (înainte de acţionarea tastei Enter). Acest lucru este posibil pentru că tastatura are un microprocesor propriu şi un buffer de memorie RAM.

Fiecare tastă are asociat un cod numeric, care este un cod ASCII, numit cod de scanare. Microprocesorul

este capabil să sesizeze momentul apăsării unei taste şi momentul eliberării sale putând genera repetitiv codul de

scanare al tastei menţinute în poziţia apăsat.

După modul cum sunt dispuse tastele alfabetice, tastaturile sunt standardizate în două tipuri:

- tastatura de tip anglo-saxson la care tastele alfabetice încep cu Q W E R TY ….;

- tastatura de tip francez la care tastele alfabetice încep cu A Z E R T Y …

Tastaturile au un cod intern propriu care poate fi schimbat prin comenzi de configurare, în funcţie de

particularităţile ţării în care se utilizează tastatura respectivă (regional settings).

SCANNER –ul reprezintă un echipament opţional în cadrul unui sistem de calcul, care se utilizează

pentru captarea imaginilor în vederea prelucrării acestora cu calculatorul. Cu ajutorul unui sistem de senzori,

scanner-ul preia imagini, desene şi texte, pe care le scanează şi le transmite calculatorului care le memorează,

sub forma unor fişiere, după care acestea pot fi supuse prelucrării. Senzorii scanner-ului se numesc celule CCD

(Charge Coupled Device), care sunt de fapt condensatori încărcaţi electric şi sensibili la lumină.

Operaţia de scanare constă în împărţirea imaginii în puncte individuale numite pixeli, prin luminarea

imaginilor, care sunt apoi percepute prin intermediul senzorilor, în funcţie de intensitatea luminii.

Cu ajutorul unui software adecvat imaginile digitalizate sunt transmise calculatorului pentru prelucrare.

Prelucrarea ulterioară poate consta în finisarea contururilor, redimensionare, mutare, rotire, colorare, umbrire,

suprapunere. Principalele caracteristici care definesc performanţele unui scanner şi calitatea imaginilor scanate

sunt:

- rezoluţia (densitatea punctelor) – se măsoară în „dots per inch” prescurtat dpi. Cu cât aceasta este mai

mare, cu atât imaginea este mai fidelă. Valorile uzuale sunt între 200 şi 600 dpi, dar pentru scanarea unor

imagini color s-a ajuns până la rezoluţii de 4800 sau 9600dpi.

- viteza de scanare – depinde de o serie de factori dintre care mai semnificativi sunt: viteza de reîncărcare

a celulelor CCD în timpul scanării care depinde la rândul ei de tehnologia de fabricaţie a acestor condensatori,

tipul şi mărimea imaginilor scanate, ştiut fiind faptul că o imagine cu multe detalii şi nuanţe va încetini viteza

întrucât sesizarea fiecărui detaliu necesită timp suplimentar.

- calitatea software-ului utilizat.

MONITORUL are ca destinaţie afişarea pe ecran a informaţiilor alfanumerice şi grafice. Aşadar

distingem două moduri distincte de afişare a informaţiilor pe ecran: modul text sau alfanumeric şi modul grafic.

Afişarea în modul text se realizează la nivel de caracter, ţinând seama că. Întreaga suprafaţă a ecranului este

considerată o matrice organizată uzual pe 80 de coloane şi 25 de linii (standardul VGA). În fiecare zonă se

afişează un singur caracter din 256 posibile (litere, cifre, caractere speciale). În modul grafic, ecranul este văzut

ca o matrice de puncte luminoase numite pixeli. Fiecare pixel numit şi element de imagine, la monitoarele color

este compus din 3 elemente de culoare: roşu, verde, albastru.

După tehnologia de construcţie şi principiul de afişare monitoarele sunt de două tipuri: monitoare cu tub

cinescop şi monitoare cu cristale lichide (LCD-uri).

8

Monitoarele prezintă următoarele caracteristici mai importante: - calitatea grafică a afişării asigurată de 2 factori:

definiţia monitorului dată de dimensiunea punctelor ce formează imaginea; cu cât dimensiunea unui punct

este mai mică, cu atât definiţia este mai bună. În prezent s-a ajuns la o valoare standard de 0,28 mm pentru

diametrul unui pixel, valoare considerată suficientă, existând însă şi variante de o monitoare cu definiţie

superioară (sub 0,28mm);

rezoluţia desemnează dimensiunea matricei de pixeli pe care o poate afişa monitorul; cu cât numărul de

pixeli este mai dens, cu atât rezoluţia este mai bună. Nu s-a ajuns la o standardizare deplină dat fiind

diversitatea monitoarelor şi numărul mare de producători.

- dimensiunea ecranului reprezentată de mărimea diagonalei exprimată în inch de la 12,14, 15, 17, 19, 21. Cele

de la 15 inch se încadrează mai bine în normele ergonomice şi de consum redus de energie.

- numărul de culori (variante de la 2, 4, 16, 256 culori)

- viteza de lucru;

- gradul de periculozitate al radiaţiilor pe care le emite.

IMPRIMANTA reprezintă o componentă periferică opţională utilizată pentru obţinerea datelor tipărite.

Cea mai frecventă clasificare a imprimantelor se face după mecanismul de tipărire şi principiul de

funcţionare, existând următoarele tipuri de imprimante:

Imprimante matriciale al căror mecanism de tipărire este format dintr-un set de ace montate în capul de

imprimare, care în momentul primirii impulsurilor percutează o bandă tuşată numită ribbon. Viteza de tipărire

este de 150-400 caractere/secundă, existând şi imprimante matriciale cu o viteză de până la 800 caractere-

secundă.

Imprimante cu jet de cerneală utilizează circuite electronice şi mecanisme electromecanice foarte sofisticate care

permit preluarea cernelei dintr-un cartuş şi pulverizarea sa printr-un sistem de duze.

Imprimante laser asigură cea mai înaltă calitate a tipăririi având la bază principiul copiatoarelor. Cu ajutorul

unor raze laser se obţine o polarizare electrostatică a unui cilindru special, care la rândul lui atrage şi se încarcă

pe suprafaţa sa cu o pulbere de grafit fin numită toner, pulbere care este depusă apoi pe hârtie. În continuare

hârtia este supusă unui tratament termic pentru fixare.

Viteza de tipărire este diferită de la un tip de imprimantă la altul în funcţie de modelul folosit şi în funcţie

de principiul de tipărire. O imprimantă laser asigură o viteză de tipărire între 5-20 pagini/minut în funcţie de

gradul de umplere şi de calitatea imprimantei, în timp ce o imprimantă matricială obişnuită imprimă cu o viteză

medie sub 5 pagini/min. Calitatea grafică a tipăririi (rezoluţia) depinde, ca şi la monitor, de rezoluţia

imprimantei care se exprimă la fel prin numărul de pixelli/inches. Cea mai bună rezoluţie este asigurată de

imprimanta laser (în medie de 600 dpi), urmată de imprimanta cu jet de cerneală.

Memoria proprie serveşte pentru stocarea informaţiilor aflate în aşteptarea tipăririi. Când se generează o

comandă de tipărire, programul de aplicaţie transmite şi informaţiile către imprimantă iar aceasta le stochează în

propria memorie după care începe tipărirea. Dacă volumul informaţiilor de tipărit depăşeşte capacitatea memorie

proprii atunci transferul acestora către imprimantă se face treptat, astfel că programul de aplicaţii ca ţine sistemul

ocupat până la terminarea tipăririi.

În mod curent imprimantele sunt conectate la porturile paralele, întrucât se asigură transferul mai rapid al

datelor, dar există posibilitatea conectării şi la porturi seriale dacă se utilizează periferice mai lente. Modelele noi

folosesc porturi USB.

MODEMul (Modulator/DEModulator) reprezintă un dispozitiv hard serial care facilitează comunicarea

între două calculatoare în vederea schimbului de informaţii. Scopul unui modem este de a transmite informaţii în

format digital prin intermediul liniilor telefonice.

Prin intermediul modemului semnalele sunt preluate de la calculatorul sursă, sunt mai întâi modulate şi

transformate din semnale digitale în semnale analogice şi apoi transmise pe linia telefonică. La recepţia

semnalelor, modemul de pe calculatorul destinaţie le modelează şi le reconverteşte din semnale analogice în

discrete, făcându-le apte de a fi recepţionate şi înregistrate de către calculatorul destinaţie. Se pot astfel transmite

şi recepţiona orice document, fişiere de date sau comenzi, mesaje de poştă electronică, etc.

Principalele caracteristici ale dispozitivelor de fax-modem se referă la viteza de transmisie şi acurateţea

mesajului recepţionat. Viteza de transmisie se exprimă în biţi/secundă (bps) şi variază în funcţie de

performanţele plăcii şi caracteristicile reţelei (2400, 4800, 9600, 14400, 28800, 56000 bps, sau chiar mai mult).

9

MOUSE-ul dispozitiv periferic ce permite realizarea anumitor operaţiuni de indicare, selectare, lansare a

comenzilor sau desenare în programe special concepute în acest sens. El este astfel conceput încât, utilizatorul să

nu fie obligat să ţină minte toate comenzile de care are nevoie, pe parcursul unei sesiuni de lucru.

Utilizarea mouse-ului simplifică modul de operare prin tastatură, acesta putând cumula funcţiile mai

multor taste: tastele de deplasare a cursorului, tasta Enter, tasta ESC, tastele PageDown şi PageUp precum şi

orice tastă funcţională (F1-F12) sau alte taste sau opţiuni afişate pe ecran. Ultimele modele de mouse dispun şi

de o rotiţă între cele două butoane (scroller), pentru derularea rapidă a informaţiilor dintr-o fereastră ca şi când s-

ar acţiona bara de derulare verticală.

3. SISTEME DE NUMERAŢIE UTILIZATE ÎN TEHNICA DE CALCUL

OBIECTIV: Înţelegerea modului de reprezentare a caracterelor de informaţie, conversia numerelor dintr-un

sistem de numeraţie în altul, operaţii cu date reprezentate în binar şi hexazecimal

CUVINTE CHEIE: sistem de numeraţie, baza sistemului de numeraţie, conversie.

3.1. Definire. Tipuri Comunicarea om-calculator presupune utilizarea unor sisteme de numeraţie pentru conversia datelor în

informaţie binară pentru valorile numerice. Această conversie este necesară deoarece calculatorul este un

ansamblu de circuite digitale prin care circulă semnale având doar unul dintre cele două niveluri logice, 1 şi 0.

Un sistem de numeraţie este format dintr-un ansamblu de simboluri precum şi din regulile de folosire a

acestora utilizate pentru reprezentarea caracterelor de informaţie (cifre, litere şi caractere speciale). În

prelucrarea automată a datelor, cel mai adesea se folosesc sistemele de numeraţie poziţionale şi anume sistemul:

zecimal, binar şi hexazecimal.Simbolurile din care sunt alcătuite numerele într-un sistem de numeraţie dat

formează baza sistemului de numeraţie respectiv. Baza sistemului este un număr ce se scrie de obicei ca un

indice ce va însoţi numărul în cauză.

Indiferent de sistemul de numeraţie în care se reprezintă, numerele se formează în funcţie de puterile

crescătoare ale bazei considerând prima poziţie, cea a unităţilor, ca fiind egală cu baza la puterea 0 (vezi

Tabelul).

Sistemul zecimal Sistemul binar Sistemul

hexazecimal

Baza

sistemului este:

10 şi reprezintă

cifre de la 0…9

2, şi reprezintă

cifrele 0 şi 1

16 şi reprezintă

cifrele de la 0…9 şi

literele de la A…F

Exemple de

reprezentări a

unui număr 12910 11002 A7616

Exemple de

formare a

unui număr

56710 = 5X102 +

6X101 + 7X10

0 =

500 + 60 + 7

10010102 =1X26

+ 1X23 + 1X2

1

34716 = 3 X162 +

4X161 + 7X16

0

Între diferitele sisteme se stabileşte o echivalenţă (compatibilitate) a numerelor reprezentate, existând

practic posibilitatea de a realiza conversia numerelor dintr-un sistem în altul (vezi Tabelul) Sistemul

zecimal

Sistemul

hexazecimal

Sistemul binar

23

22 2

1 2

0

0 0 0 0 0 0

1 1 0 0 0 1

HIGH 1

LOW 0

NIVEL

LOGIC

CIFRĂ

BINARĂ

Tensiune

electrică

3,5 V

1,5 V

Figura – Corespondenţa nivelurilor

logice cu nivelurile de mărime electrică

10

2 2 0 0 1 0

3 3 0 0 1 1

4 4 0 1 0 0

5 5 0 1 0 1

6 6 0 1 1 0

7 7 0 1 1 1

8 8 1 0 0 0

9 9 1 0 0 1

10 A 1 0 1 0

11 B 1 0 1 1

12 C 1 1 0 0

13 D 1 1 0 1

14 E 1 1 1 0

15 F 1 1 1 1

Pentru a realiza conversia unui număr întreg din zecimal în binar, se împarte succesiv numărul supus

conversiei la baza sistemului (2 - baza este exprimată în acelaşi sistem cu numărul supus conversiei) până când

câtul este mai mic decât împărţitorul. Pentru formarea numărului în noua bază (2) se vor lua în consideraţie

resturile împărţirilor succesive de la ultimul cât către primul rest.

Pentru a realiza conversia unui număr fracţionar zecimal se respectă regula enunţată mai sus, numai că în

locul operaţiunilor de împărţire se vor efectua înmulţiri succesive şi se va separa partea întreagă a numărului

obţinut. Înmulţirile se vor repeta până când se obţine un număr întreg sau până când deînmulţitul se repetă.

Pentru a obţine un număr aproximativ înmulţirile succesive se vor efectua până când se vor obţine câte patru

poziţii binare pentru fiecare cifră de după virgulă.

Sistemul de numeraţie hexazecimal foloseşte aceleaşi reguli de reprezentare pentru numere întregi şi

numere zecimale, numai că se apelează la împărţirea, respectiv înmulţirea succesivă cu 16.

Pentru a realiza conversia unui număr întreg din baza 16 în baza 2 se înlocuieşte fiecare cifră a numărului

în hexazecimal prin corespondentul său în binar începând cu ordinul unităţilor către stânga. Pentru numerele

subunitare gruparea se face către dreapta, pornind de la virgulă.

Exemplu: 7AF,0516 = (0111) (1010) (1111), (0000) (0101) = (11110101111, 00000101)2 .

4. CODIFICAREA DATELOR DE PRELUCRAT

OBIECTIV: Însuşirea noţiunii de cod şi codificare (externă, internă), utilizarea metodelor de control a

codurilor, tipuri de coduri.

CUVINTE CHEIE: cod, codificare externă, codificare internă, cheie de control, codul ASCII, EBCDIC,

reprezentarea datelor în memorie.

4.1. Conceptul de cod şi codificare

Codul este o modalitate de reprezentare simbolică, a elementelor unei mulţimi. Un cod va realiza practic o

corespondenţă biunivocă între două mulţimi şi anume:

o colecţie de obiecte, care este formată din elementele unei mulţimi care au un set de caracteristici de acelaşi

tip. Aceasta este mulţimea care se codifică;

o mulţime, în general structurată, de simboluri. Aceasta este mulţimea codurilor.

Exemple de coduri întâlnite foarte des:

11

Mulţimea care se codifică Simboluri (Coduri)

Salariaţii unei întreprinderi Marca

Populaţia României Codul numeric personal

Produsele care se găsesc în România Codul vamal

Toate întreprinderile din România Codul SIRUES, sau Codul fiscal

Elevii unei şcoli Număr matricol

Toate serverele de pe Internet Adresa IP(Internet Protocol)

Toate telefoanele din lume Numărul de telefon

Toate localităţile din România Cod poştal

Reprezentarea datelor în memoria sistemelor de calcul sau pe suporturi tehnice de date se realizează prin

intermediul sistemelor de numeraţie, de unde rezultă că orice semn (cifră, literă, caracter special), este necesar să

fie reprezentat prin coduri.

Codificarea, este metoda prin care se acordă coduri elementelor unei colecţii de obiecte. Operaţia de

codificare poate fi privită din două puncte de vedere: codificare externă, codificare internă.

4.2. Codificarea internă şi externă a datelor

Codificarea externă a datelor permite utilizatorului să-şi reprezinte şi identifice datele după o concepţie

proprie.

Tipuri de coduri

Posibilităţile de codificare sunt în principiu nelimitate, existând diferite metode de codificare. Indiferent

de metoda folosită, aceasta trebuie să asigure în primul rând unicitatea codului. In continuare, se vor prezenta

cele mai utilizate tipuri de coduri, cu scopul de a inspira pe utilizatori în acţiunea de creare a unor coduri pentru

problemele pe care le au de utilizat:

Codul secvenţial, reprezintă modalitatea prin care se acordă în ordine numere mulţimii de codificat. De

exemplu numărul matricol acordat elevilor dintr-o unitate de învăţământ este un astfel de cod. Avantajul este

simplitatea, numărul mic de poziţii ocupate, dar dezavantajul este că acesta nu transmite nici o informaţie

adiacentă.

Codul secvenţial, pe intervale.

De exemplu putem forma un cod pentru studenţii unei facultăţi astfel. Codurile de la 1-10000 sunt date în ordine

studenţilor de la secţia A, cele între 10001-20000, celor de la secţia B, etc. Dezavantajul este greutatea în

folosire, fiind destul de complicat.

Codul structurat pe grupe. În acest caz, codul se formează din mai multe grupe de caractere, fiecare

dintre acestea reprezentând un anumit lucru, de asemenea codificat. Avantajul este că un asemenea cod transmite

multe informaţii adiacente, iar dezavantajul este că ocupă destul de multe poziţii, fiind uşor de greşit. Din această

cauză se obişnuieşte ataşarea la acest cod a unei cifre de control.

De exemplu: Codul numeric personal (CNP) este un cod numeric structurat, din 13 caractere, format din mai

multe grupe, care reprezintă ele însele alte coduri. El are următoarea structură:

Grupa de caractere

din CNP Ce reprezintă

Caraterul 1 Sexul şi secolul

Caracterele 2 – 3 Anul naşterii(ultimele 2 cifre)

Caracterele 4 – 5 Luna naşterii

Caracterele 6 – 7 Ziua naşterii

Caracterele 8 – 9 Codul Judeţului

Caracterele 10 – 12 Cod secvenţial zilnic acordat de unitatea

administrativă

Caraterul 13 Cifra de control ( informaţie redundantă,

care permite un control al exactităţii codului)

La rândul său, caracterul 1 (Sexul şi secolul), este codificat secvenţial pe intervale şi anume:

12

Codurile 1 şi 2 reprezintă sexul M respectiv F, secolul 20 (adică 1900-1999);

Codurile 3 şi 4 reprezintă sexul M respectiv F, secolul 19 (adică 1800-1899);

Codurile 5 şi 6 reprezintă sexul M respectiv F, secolul 21 (adică 2000-2099);

Acest cod, pe lângă funcţia lui de bază, de identificare a unei persoane, transmite şi alte două lucruri foarte

importante: sexul şi data naşterii.

Codificarea internă a datelor

Prin caracter, în informatică se înţelege orice simbol care poate fi afişat (tipărit) pe o singură poziţie.

Caractere sunt litere, cifre, semne speciale sau alte simboluri. Pentru a fi introduse în calculator, şi caracterele

trebuiesc codificate în numere, în sistem binar, utilizând în acest sens codificarea internă.

Problema cea mai importantă a sistemelor de codificare internă pentru caractere, este numărul de biţi pe

care îl folosesc, deoarece în funcţie de acesta se pot acorda coduri la un anumit număr de caractere.

Astfel codul EBCDIC şi codul ANSI (folosit cel mai mult în momentul de faţă), sunt coduri pe 8 biţi, deci

pot reprezenta 28 = 256 de caractere.

EBCDIC (Extended Binary Decimal Interchange Code) foloseşte caracterele din sistemul de numeraţie

hexazecimal, sistem formulat şi consacrat de acest cod. Astfel, cunoscând că pentru o cifră hexazecimală se

folosesc 4 cifre binare, rezultă că orice caracter se poate reprezenta pe 8 cifre binare sau 2 cifre hexazecimale.

Schema de formare a combinaţiilor de cifre binare potrivit acestui cod este redată în tabelul de mai jos:

Caracter

hexa 1 2 3 4 5 6 7 8 9

C A B C D E F G H I

D J K L M N O P Q R

E S T U V W X Y Z

F 1 2 3 4 5 6 7 8 9

Fiecare literă sau cifră se află la intersecţia unei linii cu coloana corespunzătoare. De exemplu, potrivit

codului EBCDIC din tabelul de mai sus, litera M şi cifra 4 se scriu în felul următor: M = 0100 0111; 4 =

1111 0100

Standardul ANSI, conţine coduri în intervalul 0-255. El este format practic din două părţi:

- primele 128 de coduri (0-127) sunt atribuite caracterelor care se găsesc pe o tastatură US standard,

reprezentând codul ASCII. Dintre acestea primele 32 sunt caractere de control, netipăribile, dar care pot avea

efect în afişarea datelor.

De exemplu:

caracterul cu codul 13, CR - retur de car, produce trecerea la început de rând;

caracterul cu codul 10, LF - rând nou, produce trecerea rândul următor ;

caracterul cu codul 7, Bell - semnal sonor;

caracterul cu codul 8, Back Space – înapoi;

caracterul cu codul 9, Tab - salt la următorul marcaj.

- următoarele 128 caractere (128–255) corespund caracterelor speciale, diacriticelor, accente, simboluri valutare,

litere în alfabete internaţionale etc.

Codul UNICODE. Acest cod, este reprezentat pe 16 biţi, deci poate codifica 216

= 65536 caractere. El s-a

impus în prezent, deoarece globalizarea informaticii, datorată în special dezvoltării extraordinare pe care a avut-o

în ultimii ani reţeaua INTERNET, a necesitat mărirea numărului de caractere ale codului, cu cele care să

reprezinte literele din toate alfabetele (românesc, chinez, japonez, arab, etc.)

13

6. REŢELE DE CALCULATOARE

OBIECTIV: introducere în terminologia specifică reţelelor de calculatoare, prezentarea arhitecturii şi

topologiei reţelelor, a echipamentelor de reţea, a protocoalelor de comunicaţie.

CUVINTE CHEIE: reţea de tip PAN, LAN, MAN, WAN, topologie: bus, ring, star, arbore, hub-uri, switch-

uri, cabluri, protocoale TCP/IP, modelul de referinţă OSI.

6.1. Definire. Tipuri de reţele

O reţea este un grup de calculatoare şi alte echipamente, interconectate printr-un mediu fizic de

comunicaţie (cabluri), astfel încât fiecare echipament poate interacţiona cu oricare altul.

Comunicarea fizică între calculatoarele din reţea oferă utilizatorului individual avantaje deosebite, de la

schimbul reciproc de mesaje la accesul de oriunde şi oricând la resursele hardware şi software ale reţelei.

Aceasta înseamnă:

- accesul la baze de date aflate pe alte calculatoare;

- folosirea unor programe aflate în alt loc decât pe propriul hard disc;

- utilizarea în comun a unor echipamente hardware conectate la reţea.

Există mai multe tipuri de reţele, stabilite în funcţie de anumite criterii, astfel:

- în funcţie de aria geografică acoperită distingem:

reţele PAN (Personal Area Network), reţea de mică întindere (cu o rază de acţiune de maxim 10

metri), folosită pentru comunicarea între câteva calculatoare sau aparate multifuncţionale inteligente,

apropiate unele de altele. reţele LAN (Local Area Network), ce constă de obicei dintr-un grup de calculatoare plasate într-o singură

clădire; de exemplu: calculatoarele utilizate într-o universitate sau într-o fabrică pot fi conectate într-o reţea

locală;

reţele MAN metropolitane (Metropolitan Area Network), cuprind ca arie o localitate, interconectând eventual

mai multe reţele LAN;

reţele WAN (Wide Area Network), ce cuprinde calculatoare ce se pot afla în diverse colţuri ale unui oraş sau

ale lumii. Cea mai cunoscută reţea de tip WAN este Internet;

- în funcţie de componenţa hardware şi structura software, care pot fi produse de un furnizor unic sau

implementate ca un conglomerat de produse de la diverşi fabricanţi. Din acest punct de vedere,

deosebim:

reţele închise sau brevetate care sunt de regulă prezente în cadrul reţelelor locale deoarece în acest caz,

întreaga reţea este utilizată de o singură organizaţie;

reţele deschise, care includ adesea organizaţii diferite, fiecare dintre ele având propriul lor echipament.

6.2. Caracteristici principale ale reţelelor

Caracteristicile reţelelor au în vedere:

topologia, percepută în mod uzual ca o reprezentare grafică a geometriei de interconectare a calculatoarelor.

Topologiile de bază sunt: topologia magistrală (BUS), topologia inel (RING), topologia stea (STAR), şi

pornind de la acestea se construiesc acum reţele cu topologii complexe.

Topologia magistrală (vezi Figura de mai jos) foloseşte un mediu unic de transmisie numit BUS

(magistrală) iar gestiunea comunicării în reţea o asigură server-ul, care este de regulă un PC mai performant

decât celelalte staţii de lucru..

Toate calculatoarele dintr-o astfel de reţea sunt legate direct la BUS, folosind un cablu coaxial. Într-o

topologie BUS, datele pot circula în ambele sensuri. O defecţiune fizică într-un loc oarecare al magistralei

determină întreruperea tuturor comunicaţiilor în reţea, iar securitatea în reţea este redusă deoarece datele trec pe

la fiecare calculator.

PC PC PC server imprimanta Figura

–Topologie magistrală

14

Topologia inel – RING se caracterizează prin aceea că o staţie de lucru este conectată doar cu staţiile

vecine, formând o cale neîntreruptă, dar nu neapărat circulară. Transmiterea datelor în cadrul inelelor se face

unidirecţional, astfel că orice calculator din reţea poate fi folosit pentru a „spiona” datele care circulă prin inel. O

reţea cu o astfel de topologie este vulnerabilă, atunci când una din staţii se defectează, devenind nefuncţională.

Deficienţa se elimină prin introducerea unui Hub cu funcţia de receptor al mesajelor care circulă de la staţia

sursă la staţia destinaţie, topologia devenind topologie stea –inel.

Topologia stea – STAR se caracterizează prin faptul că toate calculatoarele sunt conectate cu un calculator

central, neexistând legături directe între două calculatoare. În acest fel, pachetele de date sunt transmise mai întâi

calculatorului central, care mai apoi retransmite pachetele de date la adresele de destinaţie.

Avantajul major al topologiei stea este că întreruperea comunicaţiei între oricare dintre calculatoare şi

nodul central nu afectează în nici un fel celelalte calculatoare din reţea. Dezavantajul principal este că atunci

când se defectează calculatorul central, se produce o mare încurcătură – întreaga reţea este „la pământ”.

Topologia arbore - THREE

• Combină caracteristicile topologiilor magistrală şi stea. Nodurile sunt grupate în mai multe topologii

stea, care, la rândul lor, sunt legate la un cablu central.

• Topologia arbore prezintă dezavantajul limitării lungimii maxime a unui segment. În plus, dacă apar

probleme pe conexiunea principală sunt afectate toate calculatoarele de pe acel segment;

• Avantajul topologiei arbore constă în faptul că segmentele individuale au legături directe

Figura – Topologie arbore

PC

PC PC

PC server

imprimanta

PC

server

PC

PC

PC PC

imprimanta

Figura – Topologie inel

Figura – Topologie stea

15

Topologii complexe se obţin prin plasarea unor elemente de interconectare suplimentare, hub-uri, pentru

optimizarea performanţelor reţelei. Dintre aceste topologii complexe, putem menţiona:

- topologii cu înlănţuire daisy chain (vezi Figura de mai jos), obţinute prin conectarea serială a hub-urilor de

interconectare a grupurilor de staţii ale unei reţele mari.

Figura – Topologie daisy chain

- topologii ierarhice care pot fi în varianta inele-ierarhice sau varianta ierarhică – stea sau alte

combinaţii de topologii ierarhice.

arhitectura descrie categoriile de echipamente şi protocoale de comunicaţii utilizate în cadrul reţelei.

Modelul de referinţă pentru arhitectura reţelelor de calculatoare îl constituie modelul OSI (Open Systems Interconnection) care este un standard ISO (International Standards Organization). Modelul OSI defineşte un set de reguli universal valabile pentru proiectarea protocoalelor de comunicaţie, în scopul înlesnirii

interconectării dispozitivelor hardware şi software indiferent de producător.

Modelul de referinţă OSI dispune de o organizare ierarhică pe şapte niveluri pentru a asigura fluxul de

date între clienţii din reţea (vezi Figura următoare).

PC

HUB

PC

imprimanta

serv

er r

eţea

PC

PC

PC

PC

HUB

Token

Ring

Token

Ring

PC

PC

PC

Token

Ring

PC

PC PC

Token

Ring

serv

er r

eţea

serv

er r

eţea

Figura – Topologie cu inele ierarhice

16

Proiectanţii de reţele folosesc descrierea nivelurilor din acest model pentru a construi reţele reale.

Primele 4 niveluri sunt caracteristice echipamentelor de comunicaţii cu funcţii specializate implementate pe o

platformă hardware. Următoarele 3, sunt oferite de orice aplicaţie (software) de reţea existente pe server-e,

calculatoare sau echipamente de comunicaţie specializate.

Nivelurile modelului de reţea OSI constau în:

1 – nivelul fizic, stabileşte proprietăţile cablurilor şi conectorilor, defineşte protocoalele necesare pentru

transmisia datelor pe o linie de comunicaţie;

2 – nivelul legăturii de date, defineşte modalităţile de acces la mediul de transmisiune partajat de mai multe

echipamente, stabileşte modul de transfer al datelor între nivelurile superioare şi conectorii fizici;

3 – nivelul reţea, permite identificarea nodurilor de destinaţie prin prelucrarea informaţiilor rezultate din adresele

de reţea şi tabelele de direcţionare ale router-elor;

4 – nivel de transport, defineşte metodele prin care se asigură integritatea datelor către nodul de destinaţie;

5 – nivelul sesiune, sincronizează comunicaţia între două calculatoare, controlează când un utilizator poate

transmite sau recepţiona date;

6 – nivelul prezentare, efectuează translaţia datelor între formatul utilizat de aplicaţie şi formatul informaţiei

transferate în reţea;

7 – nivelul aplicaţie, asigură interfaţa software pentru utilizatori.

Într-o reţea stratificată, fiecare nivel al reţelei foloseşte protocoale bine definite pentru a comunica cu

nivelurile învecinate. Un protocol de comunicaţii este un format prestabilit de transmitere a datelor între două

componente de reţea.

Prin protocol se definesc următoarele: tipul de detectare de erori, metoda de comprimare a datelor, felul în

care expeditorul semnalează sfârşitul transmisiei, felul în care destinatarul semnalează primirea unui mesaj,

modul de transmitere (sincron, asincron), rata de transfer de date.

TCP/IP (Transmission Control Protocol / Internet Protocol) este o suită de protocoale de comunicare

utilizată pentru conectarea sistemelor locale.

Nivel reţea

Nivel legătura de

date

Nivel fizic Nivel 1

Nivel 2

Nivel 3

Nivel 4

Nivel 5

Nivel 6

Nivel 7 Nivel aplicaţie

Nivel prezentare

Nivel sesiune

Nivel transport

Software

Hardware

Figura – Schema stratificată pe

niveluri a modelului OSI

17

SISTEME DE OPERARE PENTRU CALCULATOARE

OBIECTIV: definirea şi funcţiile sistemului de operare, sistemele Windows, Unix, administrarea fişierelor şi

directoarelor.

CUVINTE CHEIE: sistem de operare, pictograme, ferestre, meniuri, casete de dialog.

5.1. Definire. Funcţii principale. Tipuri.

Pentru ca utilizatorul să realizeze ceea ce îşi propune atunci când se aşează în faţa calculatorului, el trebuie

să intre în relaţie directă cu software-ul de aplicaţie, căruia îi furnizează comenzi şi date şi de la care obţine

rezultatele corespunzătoare. La rândul ei, aplicaţia ar avea nevoie de sprijinul echipamentului fizic pentru a-şi

îndeplini sarcina (citire/scriere de date, tipărire, etc), adică de software-ul de bază.

Sistemul de operare este cel care traduce cerinţele aplicaţiei pentru a fi înţelese de hardware şi tot el va

controla derularea şi finalizarea operaţiunilor. Sistemul de operare stăpâneşte atât limbajul evoluat al aplicaţiei,

cât şi protocolul de comunicare electronică cu echipamentele fizice.

Principalele funcţii ale sistemul de operare se referă la:

- gestionarea echipamentelor (imprimante, discuri, ecran, tastatură, mouse şi alte periferice) implică tot ceea ce

este necesar pentru a face un calculator să funcţioneze în mod corespunzător. La cel mai jos nivel, aceasta

înseamnă emiterea de comenzi către echipamente şi căutarea eventualelor erori raportate de acestea. La un

nivel superior, sistemul de operare are un rol de organizator pentru echipamentele sistemului.

- controlul programelor - implică încărcarea programelor de pe disc, stabilirea cadrului pentru execuţia unui

program şi furnizarea serviciilor pentru programe.

- prelucrarea comenzilor reprezintă interacţiunea directă dintre utilizator şi sistem. Indiferent de scopul

comenzilor, sistemul de operare are sarcina de a accepta şi a executa aceste comenzi.

Pentru a putea să asigure toate serviciile pentru care a fost conceput, sistemul de operare trebuie să se

afle în memorie. Pentru încărcarea sistemului de operare al unui calculator, memoria de tip ROM (nevolatilă)

conţine un program de mici dimensiuni, denumit bootstrap. La pornirea calculatorului, acest program este

executat în mod automat.

Operaţia care se efectuează la pornirea calculatorului se numeşte iniţializarea sistemului sau bootare. Aceasta

constă în:

- testarea sumară a funcţionării unor componente hard obligatorii (memorie, tastatură, monitor) şi a celorlalte

dispozitive conectate. În cazul depistării unor erori procesul de încărcare este oprit;

- verificarea parolei stabilite de utilizator. În cazul în care, din trei încercări, nu este furnizată parola corectă

execuţia încetează;

- testarea discurilor existente în sistem pentru citirea informaţiilor necesare funcţionării sistemului de operare.

După încărcarea sistemului de operare, utilizatorul poate lansa comenzi ce vor fi rezolvate, fie direct de

sistemul de operare, fie apelând la alte programe de pe disc.

5.2. Concepte de bază utilizate de sistemele de operare: fişier, unitate, director, cale

Dacă la nivelul cel mai de jos al comunicaţiei om-calculator (nivelul fizic), elementul semnificativ al

comunicaţiei este byte-ul, la nivelul imediat superior al software-ul, entitatea informaţională fundamentală este

fişierul (engl. „file”).

Fişierul este conceptul fundamental pe care se bazează organizarea structurală a tuturor informaţiilor

memorate pe discuri magnetice şi gestionate de sistemul de operare.

Un fişier este o colecţie de informaţii (date de prelucrat, programe, comenzi, texte, imagini, sunete),

omogenă din punct de vedere al naturii precum şi al cerinţelor de prelucrare, organizată după reguli bine

determinate şi memorată pe un suport tehnic de pe care pot fi citite automat în vederea prelucrării.

Toate fişierele se identifică cu ajutorul numelui şi extensiei. Numele unui fişier este format din două părţi:

- numele propriu-zis – reprezintă denumirea aleasă de utilizator pentru regăsirea sa ulterioară şi, este

obligatoriu;

- extensia sau tipul – atribuite opţional, constând dintr-un şir de 1…4 caractere. Extensia trebuie să se separe

de numele propriu-zis prin caracterul special . . Rolul extensiei este de a arăta categoria căreia îi aparţine

fişierul. Există sute de extensii standard deoarece fiecare aplicaţie recunoaşte şi creează la rândul ei tipuri de

fişiere specifice. Cele mai uzuale tipuri de fişiere sunt:

18

- fişierele executabile (.exe, .com, .bat);

- fişierele de tip text (.txt, .doc, .rtf);

- fişierele grafice (.bmp, .gif, .tiff, .jpeg)

- fişierele tip colecţie de date (.dat, .dbf, .mdb)

- fişierele program (.bas, .fxp, .cpp).

În numele şi extensia fişierelor se pot folosi caracterele speciale ? şi * denumite şi metacaractere

(wildcards). Semnul ? semnifică faptul că orice caracter poate ocupa poziţia respectivă.

De exemplu: dacă se specifică: PROG?.cpp, atunci se poate lista:

PROG1.cpp, PROG2.cpp, PROGR.cpp

Simbolul * semnifică faptul că orice şir de caractere poate fi inclus atât în numele fişierului cât şi în extensie,

începând cu poziţia respectivă

De exemplu:

*.cpp – semnifică toate fişierele cu extensia .cpp;

PROG.* - fişierele cu numele PROG şi orice extensie;

*.* - semnifică toate fişierele indiferent de extensie din directorul curent.

Antetul fişierelor mai conţine şi alte informaţii utile: ora şi data la care a fost creat/modificat fişierul,

dimensiunea sa şi atributele asignate. Acestea din urmă pot avea următoarele valori:

R – read-only: nu se permite decât citirea fişierului (protejat la scriere);

A – archieve: semnalează provenienţa dintr-o arhivă;

H – hidden (ascuns): fişier invizibil la operaţiile uzuale de căutare;

S – system: fişier rezervat sistemului de operare.

Unitatea (engl. „device”) reprezintă un echipament periferic identificat printr-un nume simbolic de

dispozitiv. Numele de dispozitiv pentru unităţile de disc magnetic constă dintr-o literă urmată de caracterul

special :. Astfel:

- litera A: identifică unitatea de floppy disc

- litera C: identifică hard discul. Hard discul poate fi împărţit logic în mai multe discuri virtuale numite partiţii,

care se identifică tot printr-un nume simbolic asociat ( de exemplu: D:, E: pentru 3 partiţii logice)

- litera F: identifică unitatea de CD.

Directorul (engl. „directory” sau „folder”) apare ca o zonă virtuală de disc alocată unui grup de fişiere.

Un director se constituie ca o tabelă, un catalog ce conţine nume de fişiere, dimensiunile acestora exprimate în

bytes, data când fişierele au fost create sau modificate şi eventual numele de subdirectori incluşi.

Directoarele alcătuiesc o structură arborescentă care reprezintă, pentru utilizatorul calculatorului,

organizarea logică a datelor de care dispune. În această organizarea arborescentă distingem:

- ca prim nivel: directorul rădăcină (root), care desemnează numele unităţii de disc;

- directorul părinte care conţine mai multe subdirectoare, iar fiecare dintre acestea poate conţine mai multe

fişiere şi/sau directoare;

- directorul curent este cel în care se salvează fişierele la un moment dat sau în care rezidă aplicaţia aflată în

execuţie. De exemplu directorul curent pentru fişierele text lucrate cu aplicaţia Word este: My documents.

Cale (engl. „path”). O cale este o secvenţă de directori separaţi prin caracterul special \ (backslash),

secvenţă ce trebuie parcursă pentru a ajunge la directorul care conţine fişierul. Sintaxa generală este:

[\nume_director1\nume_director2…]\nume_directorn

Exemplu: My documents\anI2011

Un nume de cale este o cale urmată de un nume de fişier, având sintaxa următoare:

[\nume_director1\nume_director2…]\nume_fişier

Exemplu: My documents\anI2011\cerere.doc

5.3. Sistemul de operare Windows ‘95-‘98-2000 Me, XP

Windows este sistemul de operare bazat pe o interfaţă grafică orientată pe ferestre, utilizatorul poate

lansa concomitent mai multe aplicaţii fiecare în fereastra ei, existând posibilitatea de efectuare a schimbului de

informaţii între programe ce se execută în ferestre distincte. Pe piaţă au fost lansate mai multe versiuni, una mai

performantă decât cealaltă. Indiferent de versiune, elementele ecranului Windows şi elementele sale constructive

sunt în mare măsură aceleaşi.

19

Elementele ecranului Windows

Ecranul cu care se deschide Windows este o suprafaţă de lucru (desktop) pe care sunt afişate mai multe

pictograme (icons), iar în partea de jos se află bara de aplicaţii (taskbar). Aceasta conţine un buton deosebit de

important START şi alte butoane care oferă acces uşor la toate aplicaţiile deschise.

Activând cu mouse-ul butonul START va fi afişat meniul de start (vezi Figura de mai jos), care conţine

o listă de comenzi ce dau posibilitatea de a executa cele mai frecvente operaţii, uşor şi repede

Programs - este un submeniu care conţine programele şi grupele de programe instalate;

Favorites - oferă acces rapid la site-uri Internet pe care le-aţi identificat ca fiind preferatele

voastre;

Documents - este un submeniu în care sunt prezente fişiere la care aţi lucrat în ultimul

timp. Aceste fişiere pot fi texte, foi de calcul, imagini; efectuaţi clic pe numele unui fişier

din listă, şi Windows porneşte aplicaţia cu care a fost realizat.

Settings - este un submeniu care conţine programe de configurare a sistemului (Control Panel), a imprimantei (Printers) şi a barei de task-uri (Taskbar). Submeniul este utilizat

atunci când ceva din Windows nu funcţionează exact aşa cum v-ar place. Activaţi acest

submeniu care permite stabilirea condiţiilor optime de lucru cu calculatorul.

Find - conţine un mic program care ajută la căutarea unui fişier sau a unui pasaj de text.

Chiar dacă nu vă amintiţi numele acestuia, meniul Find (Găseşte) vă poate ajuta să reduceţi

aria de căutare. Este suficient să cunoaşteţi doar unul sau două elemente răzleţe legate de fişierul respectiv (de

exemplu, dacă ştiţi că el conţinea cuvântul "balanţa" şi că l-aţi salvat în decembrie anul trecut, îl veţi obţine în

câteva secunde.)

Help - oferă asistenţă soft utilizatorului, punând la dispoziţie Cartea cu instrucţiuni de utilizare a sistemului

Windows, care conţine explicaţii pentru orice lucrare uzuală.

Run - la selectarea acestui submeniu este lansată caseta de dialog Run, care permite deschiderea instantanee a

unui program sau a unui dosar prin tastarea numelui său.

Log off ... - permite deconectarea din reţea a calculatorului.

Shut Down - este singurul mod de ieşire din Windows. La activarea meniului este pusă la dispoziţie caseta de

dialog Shut Down Windows.

Pictograme şi Shortcut - uri (scurtături)

O pictogramă (Icon) este o mică imagine care poate reprezenta: un document, un director sau o unitate

de disc, un program aplicativ cum ar fi Word sau Excel, o unitate hard.

Pictogramele prezintă în partea de jos etichete mai mult sau mai puţin descriptive; printr-un dublu clic

executat cu mouse-ul asupra pictogramei puteţi lansa în execuţie programul reprezentat.

Cele mai comune pictograme de pe desktop sunt:

- My computer (calculatorul meu) - permite derularea numelor fişierelor stocate pe calculator sau pe un disc

flexibil, indicând de asemenea, informaţii despre orice echipament hardware existent în computer.

Dacă executaţi dublu clic pe pictograma My Computer se deschide o fereastră care afişează pictogramele

tuturor unităţilor de disc, plus câte un dosar pentru panoul de control şi imprimante.

- Recycle Bin (coşul de gunoi) - este un program care păstrează fişierele şterse într-un spaţiu special rezervat

pe disc (în mod prestabilit, la fiecare disc 10% din spaţiu este rezervat pentru coşul de gunoi). Recycle Bin

Figura - Fereastra My Computer

20

asigură o marjă bună de siguranţă care nu exista în versiunile anterioare de Windows şi funcţionează după

principiul primul intrat/primul ieşit (atunci când coşul se umple, fişierele care sunt stocate mai de mult sunt

îndepărtate pentru a lăsa locul fişierelor recent şterse). De reţinut că Recycle Bin nu poate fi şters,

redenumit sau scos de pe suprafaţa de lucru iar fişierele şterse din programele DOS sau altele care nu

rulează sub Windows nu sunt trimise la coş, ci distruse de-a dreptul. - Network Neighborhood (Vecinii din reţea)- este prezent pe suprafaţa de lucru atunci când calculatorul este

configurat să facă parte dintr-o reţea.

- The Microsoft Network (Reţeaua Microsoft) - este un serviciu de reţea care vă permite să exploraţi lumea

fără să vă deplasaţi din faţa calculatorului.

În funcţie de ce v-aţi instalat, pe suprafaţa de lucru mai pot fi şi alte pictograme, ca de exemplu

Inbox (cutia cu mesaje), Internet Explorer (conectarea la Internet şi navigarea pe World Wide Web),

My Briefcase. O scurtătură (short-cut) poate fi recunoscută după săgeata din colţul din stânga-jos al pictogramei şi

reprezintă o comandă rapidă către un program, dosar sau fişier individual. Veţi găsi opţiunea de creare a

scurtăturilor într-o grămadă de locuri, printre care:

- în meniurile derulante ale obiectelor (executaţi clic pe un obiect cu butonul din dreapta al mouse-ului);

- în alte diferite meniuri derulante;

- în meniul derulant al suprafeţei de lucru, sub denumirea de New-Shortcut. Atunci când amplasaţi o scurtătură pe suprafaţa de lucru, aceasta arată exact ca originalul, cu excepţia unei

mici săgeţi (vezi Figura). Aceasta este, în realitate, un indicator către o altă pictogramă; indiferent cât de mare

este fişierul original, o comandă rapidă ocupă doar o porţiune foarte mică a discului. Când executaţi un dublu

clic pe scurtătură, Windows se duce să caute originalul şi îl scoate la vedere.

Figura - Shortcut pentru programul Word

Elemente constructive Windows (ferestre, meniuri, casete de dialog)

Fereastră. Denumirea Windows pune în evidenţă faptul că blocurile constructive

principale ale programului sunt ferestrele (windows). Sistemul Windows utilizează o mulţime de ferestre

individuale, pentru a păstra toate obiectele cu care se lucrează în acelaşi timp.

De fiecare dată când executaţi dublu clic pe un icon, Windows desenează un mic dreptunghi pe

ecran şi aranjează conţinutul în interiorul acestuia. Acest dreptunghi este o fereastră iar limitele laterale

ale sale reprezintă marginile ferestrei (borders).

Părţile componente ale unei ferestre:

Bara de titlu Bara de meniuri Bara de unelte

Butoane de redimensionare

Colţ de

redimensionare Bară de derulare

Bara de informaţii

Figura - Elementele unei ferestre

21

- Bara de titlu (caption) - este situată în partea de sus a ferestrei şi afişează numele aplicaţiei care rulează în

fereastră;

- Bara de meniuri conţine o serie de meniuri care uşurează lucrul în fereastra pe care aţi deschis-o. Numărul de

meniuri existente pe bara de meniuri diferă în funcţie de fereastra pe care aţi deschis-o, dar de fiecare dată veţi

avea la dispoziţie cel puţin patru meniuri: File, Edit, View, Help;

- Bara de unelte (toolbar) conţine butoane care permit lansarea de comenzi. Conţinutul acestei bare variază de la

o fereastră la alta, dar poziţia ei este constantă;

- Bara de derulare poate fi prezentă în poziţie verticală, orizontală sau în ambele sensuri. De reţinut că această

bară este prezentă atunci când în interiorul ferestrei există mai multe date decât pot fi vizualizate toate în

acelaşi timp. Dacă activaţi butonul din centru conţinutul ferestrei se deplasează de la stânga la dreapta în cazul

barei de derulare orizontale sau de sus în jos în cazul barei de derulare verticale;

- Bara de informaţii sau de stare (status bar) furnizează informaţii despre acţiunea în curs;

- Tab-ul de redimensionare (resize tab) modifică lăţimea şi înălţimea unei ferestre dacă se indică oricare din

colţurile ferestrei.

Ferestrele pot fi mutate de colo pe ecran, pot fi aranjate, mărite sau micşorate sau extinse până la

umplerea întregului ecran. Indiferent de ceea ce faceţi cu o fereastră, conţinutul acesteia rămâne întotdeauna în

interiorul spaţiului delimitat de marginile ferestrei.

Pe suprafaţa de lucru pot fi deschise în acelaşi timp mai multe ferestre, însă Windows se concentrează

asupra unei singure ferestre la un moment dat.

Există o diferenţă netă între micşorarea şi închiderea unei ferestre. Atunci când o fereastră este micşorată, ea

rămâne în memorie şi poate fi vizualizată pe bara de task-uri. Atunci când o fereastră este închisă, acesta este

descărcată din memoria calculatorului. Dacă avem nevoie din nou de fereastra respectivă este necesar să o

reactivaţi.

Un meniu reprezintă pur şi simplu o listă de posibilităţi de alegere (opţiuni sau comenzi). Dacă toate

aceste opţiuni din meniuri ar apărea pe desktop în acelaşi timp, suprafaţa de lucru ar fi prea aglomerată pentru a

mai putea face ceva util.

Meniurile Windows organizează opţiunile în aşa fel, încât să fie abordabile, dar să nu fie la vedere tot timpul.

Când se activează cu mouse-ul un anumit meniu, acesta se deschide, toate opţiunile sale fiind din acest moment

la dispoziţia utilizatorului.

Meniurile Windows pot fi de mai multe tipuri:

- meniuri în cascadă care conduc automat utilizatorul către alte programe şi locuri din Windows; Exemplu:

Meniul START este un meniu în cascadă care oferă o listă a tuturor activităţilor pe care le putem realiza sub

Windows - meniuri derulante (pull-downs) reprezintă centrala de comandă pentru programele Windows şi se găsesc în

bara de meniuri. Primele trei meniuri sunt întotdeauna: File, Edit şi View, iar ultimul: Help. Ce se găseşte

între aceste extreme nu se poate ştii cu precizie pentru că diferă în funcţie de aplicaţia care rulează.

- meniuri derulante ascunse (pop-ups) sunt cunoscute frecvent sub denumirea de meniuri rapide sau meniuri

contextuale şi sunt realmente ascunse peste tot în cadrul sistemului Windows. Pentru a le descoperi se va

indica un obiect şi executa dublu clic-dreapta pentru a obţine o listă a opţiunilor utile în acel moment, asociate

obiectului respectiv. Se vor utiliza meniurile derulante ascunse în două moduri de bază: ca liste de comenzi

rapide şi pentru ajustarea valorilor unor mărimi variabile care caracterizează diversele elemente componente

ale Windows-ului.

Orice acţiune vă propuneţi să realizaţi în Windows, o puteţi îndeplini cu ajutorul unui meniu. Scopul

meniurilor, indiferent de tipul acestora este de a facilita utilizarea sistemului Windows. Bineînţeles că

Windows-ul are o serie de convenţii proprii privind folosirea meniurilor:

- comenzile din meniu, care nu sunt disponibile la un moment dat, pot apărea neclare, gri sau pot fi invizibile;

- trei puncte (...) după o comandă indică faptul că se va afişa o casetă de dialog după alegerea acelei comenzi. Va

trebui să selectaţi elemente din caseta de dialog înainte ca respectiva comandă să se poată realiza;

- un semn de marcaj (Check mark √) lângă o comandă indică faptul că acea comandă este activă. Selectarea

unei comenzi marcate îndepărtează semnul de marcaj indicând faptul că respectiva comandă nu va mai fi

activă;

- un triunghi cu vârful spre dreapta comenzii () vă informează că, atunci când această comandă este selectată,

va apărea un meniu cascadă conţinând comenzi suplimentare;

22

- o combinaţie de taste lângă o comandă vă arată că puteţi folosi această combinaţie pentru a selecta comanda.

Casete de dialog. Uneori nu este suficientă alegerea unei opţiuni dintr-un meniu pentru a obţine ceea ce

doriţi, de aceea Windows vă solicită în permanenţă informaţii suplimentare.

Toate informaţiile suplimentare solicitate vor trebui introduse într-un formular interactiv de tipul "completaţi

locurile lăsate libere oferite"; aceste formulare interactive sunt denumite casete de dialog.

O casetă de dialog este ea însăşi o fereastră (conţine bara de titlu şi butonul de închidere X), dar se

comportă oarecum diferit faţă de aceasta. În general, nu se pot redimensiona casetele de dialog, deşi ele pot fi

deplasate dintr-un loc într-altul pe ecran.

Elementele componente ale casetelor de dialog sunt:

- butoane, care sunt de două tipuri:

- butoanele de comenzi care realizează instrucţiunile primite prin folosirea instrucţiunilor selectate din caseta

de dialog; butoanele obişnuite de comenzi sunt: Open, Help, Cancel şi Ok (vezi Figura de sus).

- butoanele de opţiuni sunt cunoscute şi sub denumirea de butoane radio şi permit alegerea unei opţiuni dintr-

un grup (vezi Figura de sus).

- casete care sunt de patru tipuri:

- casetele de text - permit introducerea de informaţii sub formă de text. O casetă de text conţine un cursor

clipitor unde trebuie introdus textul sau poate conţine deja un text pe care îl puteţi schimba dacă este necesar

(vezi Figura de sus).

- casetele de marcaj - permit alegerea unei variante dintr-un grup. Spre deosebire de butoanele radio, se poate

selecta o varietate de opţiuni. Un clic cu mouse-ul selectează √ sau deselectează (fără √) o casetă de marcaj

(vezi Figura de mai sus).

- casetele cu liste prezintă un set de opţiuni sub formă de listă. Casetele cu listă pot apărea atât în ferestre, cât

şi în casetele de dialog. Dacă o listă este prea lungă sunt disponibile bare de derulare pentru a permite

observarea tuturor variantelor.

- casetele cu liste derulante afişează o singură opţiune urmată de un simbol special de tip săgeată. Un clic pe

simbolul săgeată face să apară întreaga listă (vezi Figura de sus).

- casetele combo combină două tipuri de casetă şi anume o casetă text cu o casetă cu liste (vezi Figura de sus).

- bare de derulare acestea sunt denumite şi glisoare, permiţând mişcarea rapidă printre variantele disponibile

dintr-o casetă cu listă.

Gestionarea dosarelor şi fişierelor cu utilitarul Windows Explorer

Pentru a găsi, vizualiza şi administra fişiere, pentru a controla şi manipula uşor şi eficient dosare şi

subdosare pe un disc Windows pune la dispoziţia utilizatorilor săi utilitarul Windows Explorer. Windows Explorer este accesibil din opţiunea Programs a meniului Start. Fereastra Windows Explorer

este împărţită în două părţi ca în Figura următoare şi cuprinde:

- partea tuturor dosarelor de pe disc (în stânga)

- partea de conţinut (în dreapta)

Butoane

radio

Butoane de comenzi Caseta cu lista

derulantă

Caseta de marcaj

Casetă de text

23

Figura - Fereastra Windows Explorer Figura prezintă în partea stângă toate dosarele principale existente pe hard disc. Dosarele marcate cu

semnul „+” conţin la rândul lor alte dosare şi subdosare. La activare, semnul „+” desfăşoară conţinutul dosarului

şi devine „-„ (este cazul dosarului fotografii). Partea dreaptă indică conţinutul dosarului activ, indicat printr-o

selecţie albastră (este cazul dosarului My documents). Între cele două părţi ale ferestrei Explorer există o

legătură dinamică, foarte utilă la explorarea conţinuturilor informaţionale din sistem.

Aplicaţii utile din furnitura Windows (Paint, Notepad, WordPad).

Folosind succesiunea „Start→ Programs→ Accesories din meniul al sistemului de operare

Windows, se pot accesa următoarele programe:

Paint - un program de grafică elementară prin care putem crea/modifica imagini bitmap. Modul de lucru,

foarte intuitiv, se bazează pe interacţiuni cu instrumentele selectate din toolbox-ul lateral pe o suprafaţă de lucru

iniţial albă. Instrumentele de desenare (creion, pensulă, pulverizator, text, linie, curbă, dreptunghi, poligon,

elipsă şi chenar) pot beneficia de cromatica stabilită prin caseta de culori.

Notepad – un editor de texte, adică un program cu care se pot crea şi modifica texte neformatate, care nu

conţin decât caracterele codului ASCII: litere, cifre, simboluri. Opţiunile meniului principal permit crearea,

deschiderea, salvarea, regăsirea şi tipărirea fişierelor, editare şi căutări în cadrul textului. Extensia normală a

fişierelor cu care lucrează acest program este .txt). WordPad – este primul răspuns pe care îl oferă Windows-ul dacă trebuie să realizăm documente în

vederea tipăririi. Acest procesor de documente are un minim de opţiuni/funcţii necesare editării de texte

formatate (încadrate în pagini şi cu caracteristici de aliniere şi evidenţiere a textului, titlurilor). Fişierele care

includ documentele create/modificate au extensia .doc sau .wri

Editorul de texte Notepad

Editarea de texte defineşte activitatea prin care se introduc în memoria calculatorului texte într-o formă

brută, în timp ce procesarea textelor include, pe lângă editare, şi aspectele privind organizarea textelor într-o

formă mai deosebită (structurare pe pagini şi coloane, atribute tipografice, imagini), în vederea tipăririi, stocării

sau publicării pe Internet.

Ca orice activitate asistată de calculator, şi în cazul editării textelor, informaţia se păstrează de la o sesiune

de lucru la alta în memoria externă (materializată uzual prin hard disc) sub formă de fişiere.

Textul simplu, neorganizat în pagini şi neformatat, care nu conţine decât caractere alfanumerice se

salvează în fişiere de tip text, numite şi fişiere ASCII. Aceste fişiere pot fi create şi/sau modificate cu oricare dintre programele numite generic editoare de texte,

cele mai uzuale fiind: Notepad (sub Windows), EDIT (sub DOS), NortonEditor. De reţinut că toate mediile de

24

programare actuale Visual Basic, Visual C++, Delphi, C++ Builder, FoxPro au integrată facilitatea de a crea

şi modifica fişiere ASCII. Dacă se doreşte ca textul să aibă caracteristici referitoare la:

- încadrare în pagină urmărindu-se dimensiunile paginilor fizice şi logice respectiv marginile care trebuie

rezervate între text şi muchia hârtiei;

- caracteristici deosebite pentru anumite porţiuni din text care se doresc altfel puse în evidenţă sau

estompate;

- diferite tipuri de aliniere;

- organizarea textului sub formă de tabel, coloane sau alte structuri deosebite;

- inserţii de imagini sau de grafică (fotografii, ecuaţii matematice, histograme, organigrame)

se va recurge la folosirea acelor programe specializate numite procesoare de text, care dispun de comenzii prin

care se controlează aceste caracteristici. Cele mai răspândite astfel de programe sunt: Wordpad, Microsoft Word, Amipro, WordStar, Corel WordPerfect, Microsoft Works, etc.

Editarea textului se face în fereastra document, exact aşa cum am proceda cu o foaie albă de hârtie.

Punctul de inserare din partea superioară a ferestrei indică locul în care va apărea textul pe care îl tastăm.

Unitatea de bază cu care lucrează orice editor/procesor de texte este paragraful. Acesta nu este însă un

paragraf în accepţiunea generală a cuvântului. Pentru Notepad, un paragraf este constituit din totalitatea

caracterelor şi spaţiilor tastate între două apăsări ale tastei <Enter>. Este considerat paragraf chiar dacă între

semnul de început de paragraf şi apăsarea tastei <Enter> nu este inclus nici un text.

Introducerea textului se efectuează, caracter cu caracter, numai la stânga punctului de inserare. Pentru o

editare corectă este necesar a fi cunoscute câteva reguli esenţiale de tehnoredactare, şi anume:

- după fiecare cuvânt se acţionează tasta <Spaţiu> o singură dată;

- pentru a trece la un nou rând nu este necesară activarea tastei <Enter>;

- pentru a crea un nou paragraf este necesară activarea tastei <Enter>;

- se va apăsa tasta <Enter> pentru a crea un rând liber;

- despărţirea cuvintelor în silabe la sfârşitul unui rând implică utilizarea concomitentă a tastelor: Ctrl şi -;

- dacă dorim ca expresiile de genul: s-au, într-un, etc. să nu apară despărţite pe două rânduri, folosim în

locul liniuţei de despărţire obişnuite "-" următoarea combinaţie de taste: Ctrl, Shift şi - .

- pentru a edita cu alineat se activează tasta <Tab>; nu folosiţi mai multe caractere de tip spaţiu;

- după fiecare semn de punctuaţie - punct, virgulă, ghilimele, semnul întrebării, exclamării, etc. - se

activează tasta <Spaţiu>;

- pentru a edita cu diacritice (ş, ţ, â, ă, î,) setaţi pe taskbar (bara de aplicaţii), tastatura pe RO;

- centrarea titlurilor nu se face interpunând spaţii sau TAB-uri, ci folosind funcţia de aliniere centrată;

- folosiţi tasta Caps Lock atunci când se introduc mai multe litere/cuvinte cu majuscule şi tasta Shift în

combinaţie cu litera pentru a scrie cu majuscule litera de la începutul frazelor sau numelor proprii.

Pe lângă introducerea caracter cu caracter în scopul editării, sunt frecvent necesare o serie de manevre prin

care se dezvoltă textul respectiv. Sub formă tabelară vom trece în revistă o serie de comenzii şi funcţii

elementare, grupate după criterii practice.

Deplasarea în cadrul textului se referă la poziţionarea cursorului în spaţiul logic asimilabil cu pagina.

Poziţionările sunt posibile cu mouse-ul dar sunt frecvente situaţiile când tastatura este mai aproape.

Taste acţionate Semnificaţie

săgeţi → şi ← deplasare cu un caracter la stânga/dreapta

săgeţi ↑ şi ↓ deplasare cu un rând în sus/jos

Home/ End salt la începutul/ sfârşitul rândului curent

PageUp/PageDown salt la pagina anterioară/următoare

Ctrl şi Home salt la începutul documentului

Ctrl şi End salt la sfârşitul documentului

Selectarea textului este necesară pentru efectuarea unor operaţiuni de mutare, copiere, ştergere a unor

porţiuni de text. Aceste operaţiuni pot fi executate numai dacă în prealabil textul a fost selectat.

Mod de acţiune Efect

Dublu clic pe un cuvânt Selectează tot cuvântul

Triplu clic în interiorul unui paragraf Selectează tot paragraful

25

Ctrl şi clic Selectează toată propoziţia

Clic în bara de selecţie din stânga documentului

şi tragere cu mouse-ul în sus/jos Selectează rapid porţiuni mari de text

Shift şi End Selectează până la sfârşitul liniei

Shift şi Home Selectează până la începutul liniei

Shift şi PageUp Selectează până la începutul paginii

Shift şi PageDown Selectează până la sfârşitul paginii

Ctrl şi A Selectează tot documentul

Ştergerea, mutarea şi copierea textului sunt operaţiuni inerente procesului de editare a textului pentru că

oricând pot apare greşeli sau diverse inconveniente ce pot fi rezolvate prin una din aceste acţiuni.

Acţiune Efect

Insert Introduce caractere în interiorul unui text

Backspace Şterge caracterul aflat în stânga cursorului

Delete Şterge caracterul aflat în dreapta cursorului

Ctrl şi Backspace Şterge cuvântul din stânga cursorului

Ctrl şi Delete Şterge cuvântul din dreapta cursorului

Ctrl şi Z Reface ultima operaţiune de editare, deosebit de util în repararea

imediată a greşelilor

Ctrl şi Y Restabilirea setării dinaintea operaţiunilor de refacere

Ctrl şi C Copierea unei porţiuni de text în memoria clipboard (echivalent cu

activarea comenzii Copy din meniul Edit)

Ctrl şi X Deplasarea unei porţiuni de text în memoria clipboard (echivalent

cu activarea comenzii Cut din meniul Edit)

Ctrl şi V Eliberarea din memoria clipboard a textului de mutat sau copiat

(echivalent cu activarea comenzii Paste din meniul Edit)

Editorul grafic Paint Programul Paint, realizat de firma Microsoft şi livrat o dată cu sistemul de operare Windows, creează şi

vizualizează imaginile de tip bitmap.

Imaginea bitmap este generată prin desenare sau prin scanarea unei imagini exterioare. Ea este definită

de pixel (entitate a grilei ecranului, căreia i se atribuie un număr de biţi pentru culoare), numărul de culori şi

rezoluţie. Imaginile bitmap au dimensiuni mari şi, prin modificarea dimensiunii, imaginea suferă în calitate.

Un pixel este caracterizat de coordonatele de pe suprafaţa monitorului şi de un număr cod care reprezintă

culoarea. Pentru a obţine o imagine alb-negru reală, va trebui să folosim 256 nuanţe de gri. Fiecare pixel poate

avea una din aceste nuanţe. Pentru memorarea unui pixel este necesar un byte, iar pentru un ecran de rezoluţie

800X600 nuanţe de gri va fi nevoie de 48000 bytes.

Pentru realizarea imaginilor color s-a pornit de la teoria lui Young şi Helmoltz. Modelul a fost denumit

RGB (Red-Green-Blue). În acest model, fiecare nuanţă de culoare este obţinută prin amestecarea celor trei culori

fundamentale în diferite proporţii. Culoarea neagră se defineşte prin absenţa totală a celor trei culori, iar culoarea

albă prin prezenţa lor integrală.

Cantitatea de memorie necesară pentru un punct colorat este de trei ori mai mare decât cea pentru un

punct gri. În scopul reducerii spaţiului necesar unei imagini s-as recurs la o paletă cu 256 culori. Pentru

memorarea unui pixel se reţine culoarea din paletă, deci este necesar un byte în loc de trei. O altă metodă de

reducere a spaţiului de memorare este compresia fişierului care reţine imaginea. Astfel se generează imaginile

.gif, .jpg care au o dimensiune redusă în detrimentul calităţii.

5.4. Sistemul de operare UNIX

Caracteristici generale ale sistemului UNIX

Considerat ca o revoluţie în lumea sistemelor de operare, UNIX s-a bucurat de un succes deosebit în lumea

specialiştilor, el devenind curând şi un succes de piaţă, datorită în principal portabilităţii sale, atât la nivelul

interfeţei, cât şi al aplicaţiilor care i-a permis să se răspândească pe cele mai variate arhitecturi de hardware.

26

Printre caracteristicile generale ale sistemului de operare UNIX, care au contribuit la succesul acestui

sistem de operare, putem menţiona:

UNIX este un sistem de operare de tip time-sharing, multitasking şi multiutilizator; este asigurată protecţia fişierelor şi a modului de execuţie prin existenţa unor parole şi drepturi de acces;

promovează modularitatea;

operaţiile de intrare/ieşire sunt integrate în sistemul de fişiere, realizându-se aşa-numitele intrări/ieşiri

generalizate;

există un sistem de gestiune a proceselor asincrone, care se pot sincroniza prin intermediul unui sistem

de întreruperi logice;

gestiunea memoriei se face printr-un mecanism ce permite schimbul de pagini între memoria RAM şi

cea externă, gestionându-se spaţiul afectat execuţiei proceselor şi controlându-se timpul de acces la

procesele în aşteptare;

s-a realizat o interfaţă simplă şi interactivă prin intermediul componentei SHELL, care nu este integrată

în nucleul sistemului KERNEL, asigurându-se totodată o identitate a sintaxei tuturor comenzilor;

prin scrierea sistemului de operare în limbajul C, s-a obţinut o portabilitate atât a sistemului UNIX

propriu-zis, cât şi a software-ului de aplicaţie dezvoltat sub acest sistem, realizându-se astfel şi premisele

dezideratului de sistem deschis;

facilităţile oferite de UNIX acoperă o gamă foarte largă de aplicaţii: baze de date (Oracle, Informix,

Sybase), reţele, sisteme CASE de grafică avansată, sisteme CAD/CAM, inteligenţă artificială,

simulare, probleme de gestiune statistică, instruire asistată de calculator. Sunt implementate de asemenea

numeroase compilatoare pentru BASIC, FORTRAN, C, PASCAL, PROLOG, LISP;

întreţinere şi dezvoltare simplă.

Arhitectura sistemului UNIX

Scopul principal al unui sistem de operare este de a controla resursele hardware ale sistemului, motiv

pentru care este alcătuit dintr-o colecţie bogată de programe ce au ca sarcină principală gestiunea resurselor

fizice, logice şi informaţionale ale sistemului şi creşterea eficienţei de utilizare a acestor resurse.

În esenţă, sistemul de operare UNIX prezintă în arhitectura sa, 3 componente majore:

KERNEL - nucleul sistemului este partea centrală a sistemului asigurând servicii sistem către programele

de aplicaţie pentru realizarea gestiunii proceselor, a memoriei, a intrărilor/ieşirilor şi a timpului.

Pentru îndeplinirea acestor funcţii nucleul sistemului este alcătuit din patru componente:

- interfaţa cu procesele utilizator;

- subsistemul de control al aplicaţiilor – controlează modul în care dispozitivele periferice alocă spaţiu pentru

fişiere, gestionează spaţiul liber din memoria secundară, controlează accesul la fişiere;

- subsistemul de control al proceselor – realizează planificarea, sincronizarea şi comunicarea între procese

precum şi gestiunea memoriei.

Un proces este un program în stare de execuţie, conţinând imaginea fişierului executabil în memorie (zonele

de text, date şi stivă), precum şi resursele utilizate în momentul execuţiei (registre, fişiere deschise). În decursul

existenţei sale, un proces se poate afla în una din următoarele stări de bază:

- în execuţie în mod utilizator;

- în execuţie în mod nucleu;

- gata de rulare;

- în aşteptare pe disc (swapped) sau în memorie;

- zombie – în această stare sunt trecute toate procesele în momentul terminării lor.

- interfaţa cu hardware-ul.

Componenta SHELL reprezintă mecanismul prin care sistemul de operare realizează interfaţa între

utilizator şi sistemul de calcul. Această componentă reprezintă un interpretor de comenzi care citeşte liniile

introduse de către utilizator şi determină execuţia comenzilor solicitate.

După deschiderea sesiunii de lucru, utilizatorul se găseşte sub controlul interpretorului de comenzi al

sistemului de operare, prin afişarea prompter-ului.

Programul SHELL primeşte comenzile de la utilizator, le decodifică, stabileşte contextul în care acestea se

vor executa şi se lansează în execuţie. Comenzile se execută în mod interactiv, într-un ciclu care cuprind

următorii paşi: - emite prompter-ul;

27

- aşteaptă introducerea comenzii;

- decodifică linia de comandă;

- primul cuvânt din linia de comandă este interpretat ca nume de comandă şi se încearcă lansarea în execuţie

după următorul algoritm:

- dacă este un nume de comandă internă se execută imediat,

- altfel, se caută un fişier, al cărui nume coincide cu cel al comenzii, în directorii specificaţi în variabila

internă a Shell-ului, numită PATH; se lansează în execuţie primul fişier care satisface această condiţie;

în cazul în care nu se găseşte un astfel de fişier se semnalează eroare.

- aşteaptă sau nu terminarea comenzii, în funcţie de sintaxa liniei de comandă. Ciclul se reia până la

introducerea caracterului sfârşit de sesiune <CTRL><D> în linia de comandă.

Sistemul de fişiere cuprinde ansamblul de programe traducătoare, programe utilitare, sisteme pentru

lucrul cu colecţii de date şi programe de aplicaţii. În sistemul de operare UNIX fişierele sunt organizate într-un

sistem de fişiere cu structură ierarhică arborescentă. O astfel de structură reprezintă un mod de organizare

eficient, deoarece permite utilizatorilor să-şi creeze medii proprii de lucru şi să-şi grupeze logic fişierele.

Toate fişierele sunt structurate în directori, organizate ierarhic. În vârful ierarhiei se află directorul

rădăcină (root) notat cu simbolul /. Toate sisteme UNIX includ o schemă formală a drepturilor de acces la fişiere, care prevede că în general

utilizatorii au deplin acces la propriile lor fişiere şi acces restrâns la fişierele de sistem. Schema de acces la

fişiere statuează că există trei drepturi de acces: read (r), write (w), execute (x) şi trei categorii de utilizatori:

proprietar (u), grup (g) şi ceilalţi utilizatori (o). Deci vor trebui să existe 9 (3 drepturi de acces * 3 categorii de

utilizatori) poziţii pentru precizarea completă a acestor drepturi.

Când este creat un fişier complet nou, lui i se atribuie o serie de drepturi de acces implicite. În mod

obişnuit se asigură drepturi complete pentru proprietarul fişierului, drept de citire şi execuţie pentru public

(ceilalţi – o)

7. LIMBAJUL HTML

OBIECTIV: înţelegerea limbajului HTML pentru construirea documentelor Web, prezentarea principalelor

elemente din structura limbajului HTML, însuşirea deprinderilor de realizare a documentelor HTML simple şi

complexe.

CUVINTE CHEIE: HTML, hypertext, hypermedia, tag-uri HTML, pagini Web, site.

7.1. Să înţelegem HTML

HTML este acronimul de la HyperText Markup Language şi reprezintă un limbaj pentru crearea şi

marcarea (formatare, aranjare) unui document astfel încât să poată fi publicat pe WWW şi vizualizat cu ajutorul

unui browser. Cu alte cuvinte, HTML specifică un set de reguli (o sintaxă) utilizate de proiectanţi pentru realizarea

documentelor cu hypertext/hypermedia pentru diverse programe de aplicaţie care rulează pe diverse tipuri de

hardware, sub diverse sisteme de operare.

Termenul de hypertext desemnează un material sub formă de text şi imagine, interconectat într-o manieră

complexă, nesecvenţială, în care utilizatorul poate naviga, căuta informaţii referitoare la un obiect. Hypertext-ul

trebuie interpretat ca un text care semnalează o legătură la o altă informaţie Web, de obicei un alt document

Web, şi este identificat prin subliniere sau culoare, pentru a-l deosebi de textul simplu.

Hypermedia este un termen aproape sinonim celui de hypertext, singura deosebire fiind faptul că

subliniază prezenţa şi a unor elemente care nu sunt de tip text, cum ar fi animaţii, secvenţe sonore sau secvenţe

video.

HTML se utilizează din 1990, cunoscând câteva versiuni de dezvoltare, fiecare dintre acestea îmbunătăţind

performanţele limbajului. HTML 3.2. include facilităţile versiunilor anterioare (tag-uri de marcare, tag-uri

pentru hiperlegături, antete, paragrafe, liste, elemente de meniu, formatare caractere, imagini in-line şi tag-uri

pentru schimbul de date dinamic între utilizatori), adăugând facilităţi şi extensii pentru numere, tabele şi

elemente de control. Această versiune este propusă ca standard Internet.

28

7.2. Documentele HTML. Structură şi elemente de bază

Un document HTML este o succesiune de blocuri de informaţie. Aceste blocuri pot fi incluse unul în altul.

Un bloc este delimitat de simboluri speciale, numite tag-uri (etichete).

Tag este termenul consacrat pentru a defini elementele cu care sunt marcate textul şi grafica într-o pagină

Web. Fiecare tag este încadrate de semnul < la stânga, şi >, la dreapta. De exemplu : <BODY>

Majoritatea tag-urilor au un tag de sfârşit cu aceeaşi structură, dar cu prezenţa caracterului / înainte de >.

De exemplu : </BODY> este un tag de sfârşit

Orice document HTML (pagină Web) are o structură formată din două blocuri principale: HEAD (antet,

cap) şi BODY (corp). Blocul HEAD conţine de obicei informaţii despre pagina Web: titlul, autorul, cuvinte

cheie, etc. Blocul BODY cuprinde informaţiile ce alcătuiesc pagina Web, precum şi modul de formatare şi

dispunere al acestor informaţii.

Elementele HTML specifică structura logică a unui document Web şi sugerează prezentarea vizuală a

documentului. HTML furnizează două tipuri de elemente:

- tag-urile care permit delimitarea antetelor, paragrafelor, listelor, tabelelor, legăturilor, imaginilor, etc;

- referinţele de entitate caracter care permit utilizarea în documentele HTML a simbolurilor declarate

drept caractere de control. Aceste se identifică uşor deoarece întotdeauna încep cu ampersand &. De exemplu

pentru a reprezenta simbolul > într-un document HTML, se va utiliza referinţa de entitate caracter &lt (less

then).

7.2. Tag-uri principale

Tag-ul <HTML> este primul tag care trebuie să apară într-un fişier HTML. El va încadra alături de tag-ul său

corespunzător de sfârşit (</HTML>) întreaga pagină Web.

Tag-ul <HEAD> va marca partea de antet a paginii Web. Are tag corespunzător de sfârşit (</HEAD >). Tag-ul <BODY> cu ajutorul său încadrăm conţinutul paginii Web. Are tag corespunzător de sfârşit (</BODY

>). Tag-ul <TITLE> marchează titlul unui document HTML, cel care va fi afişat în bara de titlu a browser-ului.

Acest tag se foloseşte numai în interiorul tag-ului HEAD. Dacă acest tag lipseşte, atunci în bara de titlu va

apărea numele fişierului.

Exemplificare: Utilizarea tag-urilor principale

Cod sursă HTML:

<HTML>

<HEAD>

<TITLT>Ex1</TITLE>

</ HEAD >

<BODY>Aceasta este prima mea incercare de a realiza un document HTML.</BODY>

</ HTML >

Cum arată în browser:

7.2.1. Tag-uri pentru formatare şi aliniere

29

Acest grup de tag-uri este folosit pentru aranjarea textului din secţiunea BODY a documentului HTML.

Sunt deosebit de utile, deoarece caracterele „spaţiu”, „tab” şi „CR-carriage retur” sunt ignorate de către

browser. De asemenea tot în această grupă sunt incluse tag-urile care permit alinierea textului (central, la stânga, la

dreapta).

Tag-ul <PRE> marchează o zonă de text ce urmează a fi preformatată. Se foloseşte pentru a indica browser-ului că trebuie să scrie textul exact aşa cum este scris în codul HTML, respectând spaţiile şi ruperea de rânduri.

Un mod de a împărţi o zonă de text pe rânduri este de a semnala browser-ului exact unde vrem să fie efectuată

ruperea de rânduri, folosind tag-ul <BR>. Tag-ul <BR> impune afişarea textului situat după el pe linia

următoare. Nu are tag corespunzător de sfârşit.

Exemplificare: Formatarea textului

Cod sursă HTML:

<HTML> <HEAD> <TITLE>Ex2</TITLE> </HEAD> <BODY> <PRE>PAGINA PERSONALA<BR>IONESCU IOAN SEBASTIAN </BODY> </HTML>

Cum arată în browser:

Tag-ul <CENTER> este folosit pentru a alinia textul la centru, deoarece în mod implicit, browser-ul

aliniază textul la stânga. Are tag corespunzător de sfârşit </CENTER> care delimitează zona de text care va

trebui centrată.

Exemplificare: Centrare text

Cod sursă HTML:

<HTML> <HEAD> <TITLE>Ex2</TITLE> </HEAD> <BODY> <PRE><CENTER>PAGINA PERSONALA<BR>IONESCU IOAN SEBASTIAN</CENTER> </BODY> </HTML>

Cum arată în browser:

30

Tag-ul <DIV> are următoarea structură:

<DIV ALIGN=”…”> … </DIV> Acest tag pe lângă nume are şi un atribut, posibilitate întâlnită la mai multe tag-uri. Atributele se scriu în

tag-ul de început şi apar în expresii de genul atribut = ”valoare”. În acest caz, ALIGN poate lua valorile: LEFT

(aliniere la stânga), CENTER (text centrat) sau RIGHT (aliniere la dreapta).

Tag-ul <P> este folosit pentru a marca un paragraf ( o zonă de text compactă cu câte un spaţiu suplimentar

înainte şi după ea). Are următoarea structură:

<P ALIGN=”…”> … </P> unde atributul ALIGN este identic cu cel de la tag-ul DIV. Tag-ul <SUP> este folosit pentru a afişa un text ca indice superior (superscript). Are tag corespunzător de

sfârşit </SUP> care va delimita scrierea normală a textului.

Tag-ul <SUB> este folosit pentru a afişa un text drept indice inferior (subscript). Are tag corespunzător de

sfârşit </SUB>.

Nu există tag-uri care să permită scrierea de texte matematice mai avansate. Dacă trebuie introduse

formule matematice ce folosesc mai mult decât indici superiori şi inferiori se vor crea imagini cu respectivele

formule şi se vor introduce pe post de imagini în documentul HTML.

Tag-ul <BLOCKQUOTE> este folosit pentru a indenta un bloc de text (marginea din stânga a textului să fie

deplasată la dreapta, la o anumită distanţă de marginea paginii). Este, echivalentul TAB-ului dintr-un editor de

texte. Are tag corespunzător de sfârşit </ BLOCKQUOTE >.

7.2.2. Tag-uri pentru fonturi şi culori

Utilizarea acestei grupe de tag-uri permite utilizatorului să decidă asupra culorilor şi fonturilor folosite

într-un document HTML. Astfel, textul poate avea dimensiune fixă sau stabilită de utilizator, iar culorile pe care

le foloseşte sunt fie culori standard, fie culori de compoziţie, formate din culorile de bază roşu, verde şi albastru.

O culoare poate fi precizată în două moduri:

- prin numele său în engleză, fiind disponibile cel puţin 16 nume de culori: aqua, black, blue, fuchsia, gray,

green, lime, marroon, navy, olive, purple, red, silver, teal, white şi yellow. - prin codul său RGB, adică cât din fiecare culoare de bază din cele trei (Reed – Green – Blue) pe o scară

de la 0 la 255 intră în compoziţie.

Deoarece culorile indicate prin nume sunt procesate mai greu de către browser, frecvent se foloseşte

varianta de indicare prin cod a culorilor.

De exemplu pentru a marca culoarea galben, trebuie să combinăm roşu cu verde. Deci codul pentru

culoarea galben va fi 255, 255, 0 adică (Red=255, Green=255, Blue=0). În fişierele HTML, pentru a indica

o culoare nu se va folosi codul RGB exact ca mai sus, ci precedat de caracterul #, fiecare cod al culorii fiind

scris în format hexazecimal.

Deci codul pentru culoarea galben în HTML va fi „#ffff00” (ff=255 pentru roşu, ff=255 pentru verde, 00=0

pentru albastru).

Tag-ul <FONT> permite alegerea tipului de font pentru o anumită zonă de text. Se recomandă utilizarea

fonturilor uzuale: Times New Roman, Arial, Verdana, Courier deoarece există posibilitatea ca cel care

vizitează pagina Web creată de noi să nu dispună pe calculatorul său de fonturi speciale.

31

Tag-ul <FONT> are următoarea structură:

<FONT FACE=”…” SIZE=”…” COLOR=”…”>…text…</FONT> FACE – specifică denumirea fontului (de exemplu: Arial, Verdana)

SIZE – specifică mărimea (dimensiunea) fontului. Acest atribut poate lipsi, caz în care valoarea implicită este 3.

se pot specifica însă şi valori de la 1 (este cel mai mic) la 7 (este cel mai mare).

COLOR – specifică culoarea textului încadrat în tag-ul <FONT>. Tag-ul <BASEFONT> stabileşte dimensiunea fontului pentru întreg textul care urmează după el, exceptând

zonele de text care sunt formatate în mod specific cu font de alte dimensiuni. Are structura de mai jos şi nu

prezintă tag corespunzător de sfârşit:

<BASEFONT SIZE=”…”> Tag-ul <BIG> stabileşte textului un font de dimensiune mai mare cu o unitate decât cea stabilită în mod

implicit. Are structura:

<BIG> …text …</BIG> Tag-ul <SMALL> stabileşte textului un font de dimensiune mai mică cu o unitate decât cea stabilită în mod

implicit. Are structura:

<SMALL> …text …</SMALL> Tag-ul <B> imprimă textului specificat o afişare îngroşată, evidenţiată (bold). Are următoarea structură:

<B> …text …</B> Tag-ul <I> imprimă textului specificat o afişare înclinată (italic). Are următoarea structură: <I> …text …</I>

Tag-ul <U> imprimă textului specificat o subliniere (underline). Are următoarea structură: <U> …text

…</U>

Tag-urile <H1> … </H1>, <H2> … </H2>, <H3> … </H3>, <H4> … </H4>, <H5> … </H5>, <H6> … </H6> sunt folosite pentru a crea titluri în pagină, având una din dimensiunile standard între 1 şi 6. în acest

caz, <H1> dă dimensiunea cea mai mare, iar <H6> cea mai mică.

7.2.3. Tag-uri pentru imagini

În documentele HTML putem introduce imagini de tip:

GIF – este formatul cel mai răspândit pe Web, cu imagini care folosesc cel mult 256 de culori. Fişierele

GIF sunt indicate pentru imagini de dimensiuni mici (ne referim la dimensiunea fişierului, nu la suprafaţa

imaginii). Formatul GIF prezintă următoarele facilităţi:

- imagini care apar integral în pagina Web, dar pe măsură ce sunt încărcate, claritatea lor creşte;

- imaginile nu au culoare de fond, astfel încât ceea ce se află în spatele imaginilor devine parţial vizibil;

- sunt fişiere imagine speciale ce conţin o succesiune de imagini afişate periodic în pagină.

JPEG – sunt imagini ce folosesc până la 16,7 milioane de culori şi de aceea acest format se recomandă

pentru imagini mai fine, ce necesită claritate. Fişierele imagine în format JPEG de obicei sunt de dimensiuni

mari şi atunci se încarcă mai greu.

Alte formate cum ar fi PICT, BMP şi TIFF pot fi convertite la oricare din cele două de mai sus cu

ajutorul unei mulţimi de programe de manipulare a imaginilor (PhotoShop)

Un site cu multe imagini se va încărca mult mai greu decât un site care conţine mai mult text şi mai puţine

imagini. De aceea trebuie să realizăm un echilibru între rapiditatea de încărcare şi design-ul site-ului.

Tag-ul <IMG> permite inserarea unei imagini într-un document HTML. Structura acestuia este:

<IMG SRC=”…”ALT=”…”BORDER=”…”WIDTH=”…”HEIGHT=”…” ALIGN=”…”> SRC – stabileşte sursa (source) imaginii ce trebuie încărcată;

ALT – stabileşte textul explicativ ce va fi afişat, atunci când vizitatorul deplasează pointer-ul deasupra imaginii; BORDER – stabileşte dimensiunea chenarului ce va fi desenat în jurul imaginii; WIDTH – precizează lungimea în pixeli a imaginii, dacă aceasta este cunoscută; HEIGHT – precizează înălţimea în pixeli a imaginii, dacă aceasta este cunoscută; ALIGN – stabileşte modul de aliniere a imaginii în cadrul paginii. Acest atribut poate avea următoarele valori:

LEFT – aliniere la stânga, celelalte componente ale paginii sunt dispuse în dreapta imaginii;

RIGHT - aliniere la dreapta, celelalte componente ale paginii sunt dispuse în stânga imaginii; TOP - aliniere deasupra; MIDDLE - aliniere la mijloc; BOTTOM - aliniere la bază.

32

Exemplificare: Inserarea imaginilor în documentele HTML

Cod sursă HTML: Cum arată în browser:

<HTML> <HEAD> <TITLE>Ex10</TITLE> </HEAD> <BODY> <IMG SRC="Imagini/carte.gif"ALIGN="TOP"> </BODY> </HTML>

La inserarea imaginilor în documentele HTML este bine să se ţină seama de următoarele recomandări

pentru folosirea tag-ului <IMG>:

doar atributul SRC este obligatoriu;

atenţie deosebită atunci când specificaţi calea relativ la locul unde se află fişierul care conţine imaginea. Se

foloseşte delimitatorul / între directoare şi se precizează numele fişierului imagine cu extensie cu tot;

dacă se cunoaşte dimensiunea în pixeli a imaginii este bine ca aceasta să fie specificată, deoarece

browser-ul le va încărca mai uşor;

în alcătuirea unui site este bine ca imaginile să fie plasate într-un director separat pentru ca acestea să nu

se amestece cu fişierele HTML;

în denumirea imaginilor nu se vor folosii spaţii.

7.2.4. Tag-uri pentru legături

Într-un document HTML pot exista o serie de legături (link-uri) care îndrumă vizitatorul către alte locaţii.

Aceste legături pot fi reprezentate de un bloc de text sau imagini şi, sunt sensibile atunci când pointer-ul

mouse-ului trece peste ele, iar dacă se execută click pe ele conduc la încărcarea unui nou fişier HTML.

Tag-urile de legături pot crea link-uri între paginile HTML, în interiorul unei pagini web (ancore) sau link-

uri externe. Pentru a crea un link folosim tag-ul <A> cu următoarea structură:

<A HREF=”…”> ..text sau imagine pe post de link …</A> Se editează un nou fişier cu codul sursă de mai jos, care va constitui legătura cu fişierul anterior, după

care se salvează (în cazul nostru, fişierul legătură a fost salvat cu numele HYPERTEXT.HTML).

Ancorele sunt utile în cadrul documentelor HTML lungi, oferind posibilitatea de a naviga în diferite zone

ale paginii fără a folosii barele de derulare. O ancoră se formează în doi paşi:

- creăm ancora conform sintaxei:

<A NAME=”nume_ancora”> ... pe post de ancoră </A> - creăm link-ul la ancoră:

<A HREF=”#nume_ancora”> ... text ….. </A> Link-urile externe constituie trimiteri la diverse alte site-uri sau la pagini din alte site-uri. Modul de creare

al acestora este identic cu cel din site-ul de bază, dar trebuie să se precizeze în cadrul lor şi protocolul HTTP.

Exemplu: <A HREF=”http://www.spiruharet.ro”>vizitaţi site-ul universităţii www.spiruharet.ro</A>

7.2.5. Tag-uri pentru liste

O listă în HTML este o succesiune de elemente, fiecare element fiind evidenţiat printr-un număr sau printr-

un marcaj. Listele se creează pentru a atrage atenţia asupra unor idei din text şi sunt de 3 tipuri:

- liste numerotate sau ordonate, fiecare element al listei fiind precedat de un număr;

- liste marcate sau neordonate, caz în elementele listei sunt precedate de diverse marcaje;

- liste de definiţii, elementele acesteia fiind cuplete termen-definiţie; termenul apare izolat pe un rând, iar

definiţia pe rândul următor, cu alineat, puţin mai la dreapta.

Pentru a realiza o listă într-un document HTML trebuie să folosim două tag-uri. Unul care marchează

întreaga listă, iar altul care marchează fiecare element al listei.

Tag-ul <UL> este folosit pentru a marca o listă neordonată, prezentând următoarea sintaxă:

<UL TYPE=”…”>…</UL>

33

TYPE=”…” specifică tipul marcajului. Acest atribut poate lua valorile: disc, circle sau square. Dacă nu se

specifică nimic, atunci atributul are valoarea disc.

Tag-ul <LI> marchează un element al unei liste cu marcaje dar şi a unei liste ordonate. Sintaxa sa este:

<LI>…<LI> Tag-ul <OL> este folosit pentru a marca o listă ordonată, prezentând următoarea sintaxă:

<OL TYPE=”…”>…</OL> TYPE=”…” specifică cum vor fi numerotate elementele listei. Acest atribut poate lua valorile: 1, A, a, I, i. Dacă

nu se specifică nimic, atunci atributul are valoarea 1.

Dacă TYPE = „a” elementele listei vor fi numerotate a, b, c, ….ş.a.m.d. Se poate folosi în plus atributul

START ca să indicăm de la ce valoare începe numerotarea.

Tag-ul <DL> este folosit pentru a marca o listă de definiţii, prezentând următoarea sintaxă: <DL

TYPE=”…”>…</DL> Pentru a marca un termen de definiţie se va încadra cu tag-ul <DT>, iar pentru a marca o definiţie a unui termen

o vom încadra cu <DD>. Este posibil, şi uneori chiar necesar să avem liste imbricate, adică liste incluse în interiorul altor liste. În

astfel de cazuri, lista interioară nu mai trebuie să fie delimitată de un tag <LI>.

7.2.6. Tag-uri pentru tabele

Tabelele sunt elemente des folosite în documentele HTML, având rolul clasic de aşezare a informaţiei

într-un cadru format din celule.

Pentru definirea unui tabel avem nevoie de tag-ul general <TABLE>, care mărgineşte întregul tabel dar

şi de tag-uri care să definească liniile <TR>, respectiv celulele tabelului <TD>. Tag-ul <TABLE>…</TABLE> are numeroase atribute, care sunt opţionale, astfel:

BORDER =”…” – indică grosimea tabelului. Implicit acest atribut are valoarea 1;

CELLSPACING =”…” – indică dimensiunea în pixeli de care trebuie să se ţină seama între celulele tabelului

WIDTH =”…” – indică lungimea tabelului. Se specifică în pixeli sau în procente relativ la lungimea paginii.

(exemplu: WIDTH=”600” sau WIDTH=”80%”).

HEIGHT =„…” – indică înălţimea tabelului. Nu este indicată folosirea acestui tag, deoarece este cel mai bine ca

tabelul „să-şi stabilească” înălţime în mod dinamic în funcţie de informaţiile conţinute.

ALIGN = „…” - specifică cum să fie aliniat tabelul. Valorile posibile ale acestui atribut sunt: LEFT, CENTER,

RIGHT. Dacă nu se specifică nimic valoarea este LEFT.

BGCOLOR =”…” – indică culoarea de fundal a tabelului

BACKGROUND =”…” – indică o imagine pe post de background al tabelului (doar în Internet Explorer) BORDERCOLOR =”…” – specifică culoarea chenarului (border) funcţionează doar în Internet Explorer.

Implicit acestea au culoarea gri.

Tag-ul <TR> prezintă următoarele atribute, şi ele opţionale:

ALIGN =”…” – specifică cum să fie aliniat textul pe orizontală în interiorul tabelului. Valorile posibile ale

acestui atribut sunt: LEFT, CENTER, RIGHT. Dacă nu se specifică nimic valoarea este LEFT. VALIGN =”…” – specifică cum să fie aliniat textul pe verticală într-un rând al tabelului. Valorile posibile ale

acestui atribut sunt: TOP, MIDDLE, BOTTOM. Dacă nu se specifică nimic valoarea este

MIDDLE. BGCOLOR =”…” – indică culoarea de fundal a liniei tabelului.

Tag-ul <TD> prezintă următoarele atribute, şi acestea opţionale:

ALIGN =”…” – specifică cum să fie aliniat textul pe orizontală într-o celulă. Valorile posibile sunt: LEFT,

CENTER, RIGHT. Dacă nu se specifică nimic valoarea este LEFT. VALIGN =”…” – specifică cum să fie aliniat textul pe verticală într-o celulă. Valorile posibile ale acestui atribut

sunt: TOP, MIDDLE, BOTTOM. Dacă nu se specifică nimic valoarea este MIDDLE. ROWSPAN =”…” – specifică numărul de linii peste care se întinde o celulă. Atribut util atunci când se doreşte

concatenarea mai multor linii.

COLSPAN =”…” – specifică numărul de coloane peste care se întinde o celulă. Atribut util atunci când se

doreşte concatenarea mai multor coloane.

WIDTH =”…” – specifică lungimea în pixeli a celulei respective

BGCOLOR =”…” – indică culoarea de fundal.

34

Exemplificare: Tabele

Cod sursă HTML:

<HTML> <HEAD> <TITLE>tabel</TITLE> </HEAD> <BODY> <table width="200" border="1" cellpadding="0"> <tr> <td colspan="3"> Nume Prenume student</td> </tr> <tr> <td rowspan="3">Grupa <br> de studiu</td> </tr> <td>Ionescu</td> <td>Ion</td> </tr> <td>Georgescu</td> <td>George</td> </tr> </table> </BODY> </HTML>

Cum arată în browser:

Concatenare coloane

(colspan=3)

Concatenare linii (rowspan=2)

7.2.8. Tag-uri pentru cadre

Un cadru (engl. frame) este o porţiune dreptunghiulară din interiorul unei ferestre de browser, în care se

încarcă o pagină HTML. Pentru utilizarea frame-urilor într-un site este necesar să se creeze un fişier HTML în

care să fie definite. În acest sens se utilizează tag-ul <FRAMESET> şi <FRAME>.

Tag-ul <FRAMESET> marchează întreaga compoziţie a setului de cadre ce urmează a fi folosite pentru

definirea zonelor de încărcare a paginilor în documentul HTML. Prezintă următoarea sintaxă:

<FRAMESET ROWS=”...”COLS=”..”BORDER=”..”>…</FRAMESET> ROWS=”...” – valoarea sa este o listă de numere sau procente, separate prin virgule care arată cum va fi împărţit

pe rânduri acest frameset. Exemplu: ROWS=”80,*” – împărţire pe rânduri, primul frame va ocupa 80 de pixeli, iar al II lea restul

disponibil.

Sau

ROWS=”20%,*”

35

COLS=”...” – specifică o împărţire pe coloane, valorile atribuindu-se ca şi la ROWS BORDER=”...” – specifică dimensiunea în pixeli a chenarului dintre frame-uri.

Tag-ul …<FRAME> marchează prezenţa în compoziţia frameset-ului a unei pagini HTML. Prezintă

următoarea sintaxă:

<FRAME SRC=”…” NAME=”…” MARGINWIDTH=”…” MARGINHEIGHT=”…”SCROLLING=”…” NORESIZE> SRC=”…” – indică adresa fişierului HTML ce se va încărca în frame-ul respectiv;

NAME=”…” – stabileşte un nume pentru acest frame; MARGINWIDTH =”…” – specifică spaţiul care trebuie lăsat între marginile stânga-dreapta a ceea ce este afişat

în frame şi marginea acestuia; MARGINHEIGHT=”…” – specifică spaţiul care trebuie lăsat între marginile sus-jos a ceea ce este afişat în

frame şi marginea cadrului; SCROLLING=”…” – stabileşte cum vor fi afişate barele de derulare pentru documentul din frame-ul respectiv.

Valorile posibile sunt YES, NO şi AUTO. NORESIZE – anulează posibilitatea vizitatorului de a redimensiona frame-ul. Dacă nu se specifică în sintaxa

tag-ului, atunci border-ul frameset-ului poate fi redimensionat prin tragere cu mouse-ul. Atunci când construim un fişier ce conţine un frameset, tag-ul BODY se înlocuieşte cu tag-ul

FRAMESET.

7.2.7. Tag-uri pentru caractere speciale şi diacritice româneşti

Caracterele speciale nu sunt incluse în setul de bază de caractere ASCII. În categoria caracterelor speciale

intră:

- caracterul spaţiu;

- unele simbolurile matematice (¼, ½, ¾, <, >, etc);

- diacritice româneşti (ă, î, ş, ţ, â, Ă, Î, Ş, Ţ, Â);

- caractere folosite de diferite limbi europene (À, Á, Æ, Ë, Ù, à, æ, ç, è, ê, ö etc.);

- caractere speciale uzuale (©, ®, ¼, ½, ¾ etc.).

Caracterele speciale pot fi incluse într-un document HTML folosind un cod special pentru acel caracter.Un

astfel de cod începe cu ampersand (&), urmat de un grup de litere şi cifre, şi se încheie cu punct şi virgulă (;). Caracterul spaţiu este folosit pentru a introduce mai multe spaţii între două cuvinte. Acest lucru este

indicat browser-ului prin folosire codului &nbsp; . În cazul folosirii caracterelor diacritice româneşti este necesar ca în zona HEAD a paginii, să se

folosească un tag META cu următoarea compoziţie:

<meta http-equiv=Content-Type content=”text/html; charset=ISO-8859-2”>, în felul acesta este semnalat browser-ului că vor fi utilizate caractere din setul

standard ISO-8859-2, set care conţine şi caractere speciale româneşti.

Codurile utilizate pentru caracterele diacritice româneşti sunt:

ă &#259;

â &#226; &acirc; î &#238; &icirc; ş &#351; ţ &#355; Ă &#258; Â &#194; &Acirc; Î &#206; &Icirc; Ş &#350; Ţ &#354;

Exemplificare: Utilizarea caracterelor diacritice româneşti în editarea textelor

Cod sursă HTML:

<HTML> <HEAD> <TITLE>diacritice</TITLE> <meta http-equiv=Content-Type content="text/html;chasrset= ISO/8859-2">

36

</HEAD> <BODY> &#350tef&#259nescu Marina &nbsp;&nbsp;&nbsp; &#354uculin&#259 Bogdan </BODY> </HTML>

7.3. Modalităţi de construire a site-urilor Web

În acest paragraf ne propunem să vă însuşiţi deprinderile necesare dezvoltării unui site Web. Un site este

o colecţie de fişiere HTML care prezintă informaţii legate de o persoană, activitatea unei firme şi multe alte

informaţii despre diverşi şi diverse.

Nu există o reţetă universală în crearea unui site, dar putem încerca să vă organizăm modul de lucru

indicând:

un minim de etape de care trebuie să se ţină seama, în construirea unui site Web;

câteva locaţii Web care oferă proceduri directe pentru asamblarea completă a unui site;

o modalitate simplă de a realiza o pagină Web cu un procesor de texte;

7.3.1. Etape în construirea site-urilor Web cu limbajul HTML

În construirea unui site este indicat să se parcurgă următoarele etape:

stabilirea tematicii şi a modelelor site-ului – este punctul de start în construirea site-ului şi este bine să fie

indicată clar chiar în compoziţia primei pagini;

pregătirea materialului necesar – presupune colectarea informaţiei (text, imagine, sunet, etc.) în fişiere Word

sau cu extensia .txt; conceperea unui cadru de design al site-ului – se desenează pe hârtie o schiţă a site-ului care va reflecta:

poziţia şi structura frame-urilor, compoziţia paginilor, stabilirea fonturilor şi a culorilor, modul de navigare de

la o pagină la alta. Este indicat ca prima pagină a site-ului să nu depăşească 100KB, deoarece se va încărca

mai greu;

pregătirea zonei de lucru – se recomandă:

- crearea unui director în care se vor depune fişierele HTML şi imaginile aferente;

- nu se amestecă fişierele HTML cu fişierele care conţin imagini deoarece la precizarea sursei imaginii în

tag-ul aferent se vor crea confuzii;

- imaginile se stochează într-un subdirector al directorului curent;

- la denumirea fişierelor ce vor fi utilizate în tag-urile HTML nu se utilizează spaţii (se poate folosii

caracterul underscore (_), se folosesc fie numai litere mici, fie numai litere mari, pentru a se evita

greşelile de legare a paginilor.

crearea efectivă a fişierelor HTML – alegerea unui editor de texte, nu neapărat performant. Editarea fişierelor

HTML care au fost folosite pentru exemplificările din acest paragraf s-a realizat cu NotePad. La salvarea

conţinutului fişierelor s-a precizat extensia .html, iar pentru încărcarea în browser s-a procedat astfel:

- dublu-click pe fişierul HTML pentru a se încărca automat în browser-ul implicit;

- se deschide un browser şi din meniul File =>Open =>se alege fişierul dorit.

testarea funcţionalităţii – folosind Internet Explorer se navighează prin site, verificând structura,

corectitudinea şi timpul de încărcare al paginilor;

publicarea site-ului pe Web – se poate face în diverse locaţii, unele necesită taxă de găzduire, altele sunt

gratis şi afişează de obicei banner-e publicitare la fiecare încărcare a paginii.

Site-ul www.rol.ro, ca de altfel şi www.go.ro sunt două dintre multele site-uri româneşti care oferă această

posibilitate. Pentru plasarea site-ului construit, pe Internet trebuie să creaţi un cont pe acest site, modalitate

asemănătoare cu crearea unui cont de e-mail pe Yahoo.com.

Fişierul principal al paginii de web care va fi afişat la accesarea site-ului de tip http://users.rol.ro/user/ sau

http://web.rol.ro/users/ trebuie să se numească index.html (scris cu litere mici). User reprezintă numele dat

utilizatorului la crearea contului.

37

Pentru amplasarea site- ului construit pe server-ul ROL se foloseşte protocolul FTP, contul şi parola

utilizatorului ROL. Pentru o actualizare mai uşoară, se pot folosi oricare dintre următoarele programe:

CuteFTP, InternetNeighborhood, Bullet Proof FTP.

Operaţiunea de amplasare pe server-ul ROL presupune derularea unei succesiuni de paşi şi cunoaşterea

unor comenzi elementare ale MS-DOS pentru a folosi serviciul FTP de transfer al fişierelor.

7.3.2. Realizarea paginilor Web cu MS Word

MS Word, începând cu versiunea Office 97, oferă posibilitatea de a salva fişierele text în format HTML,

în vederea publicării lor pe web. Aceasta reprezintă o modalitate deosebit de facilă şi la îndemâna tuturor, de a

construi pagini web.

În continuare, vom demonstra uşurinţa utilizării MS WORD pentru construirea unei pagini web care să

prezinte disciplinele de Informatică de gestiune ce se predau în cadrul specializării Contabilitate şi Informatică

de gestiune.

Unei pagini Web, creată cu ajutorul lui MS Word i se pot aplica diverse elemente de îmbunătăţire a

aspectului său, la fel de uşor. Astfel:

- se poate aplica un fundal pentru pagina Web: meniul Format → comanda Background. Texturile sau

culoarea aleasă pentru fundal se multiplică pe toată pagina până la umplerea acesteia.

- se pot insera imagini: meniul Insert → comanda Picture (Imagine) → din lista derulantă se alege o

opţiune, în funcţie de locaţia imaginii (vezi Fig.nr.7.4.).

- se pot utiliza liste marcate sau numerotate: meniul Format → comanda → Bullets and Numbering

(Marcatori şi numerotare) → selectăm Bulleted pentru a crea o listă marcată şi Numbered pentru o listă

numerotată → OK.

Se pot utiliza imagini pe post de bullets dacă se alege opţiunea More pentru a activa fişierul cu imagini.

Aceste imagini vor fi salvate ca imagini GIF.

- se inserează trimiteri către altă pagină Web sau se trimit e-mail-uri direct din pagina Web

Pentru trimiterea la o altă pagină Web este suficientă tastarea corectă a adresei sale. După tastarea

caracterului <spaţiu> se va crea automat un hyperlink către locaţia indicată. În pagină adresa va fi subliniată şi

colorată.

În mod asemănător se introduc adresele de e-mail în pagină. O dată activată adresa, sistemul lansează

automat programul de mesagerie, deschizând căsuţa dvs. de e-mail.

BIBLIOGRAFIE

[1] Mareş M., Fusaru D., Mihai G. – Fundamentele informaticii, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2007

[3] Stanciu V., Pană A. ş.a., Informatică generală, Editura DualTech, Bucureşti, 2001.

[2] Ştefănescu A., Ştefănescu L. Dincă S., Fundamente teoretice şi practice ale tehnologiei informaţiei, Editura

Universitaria, Craiova, 2007

[4] Ştefănescu L., Ştefănescu A., Informatica de la A … la … Z, Universitaria, Craiova, 2006

Fig.nr.7.4. – Opţiunile comenzii

Picture (Imagine)