FACULTATEA DE FINANTE, ASIGURARI, BANCI si BURSE DE VALORI · FACULTATEA DE FINANTE, ASIGURARI, BANCI si BURSE DE VALORI CATEDRA DE MONEDA Programul de Master Specializat Audit financiar

FACULTATEA DE FINANTE, ASIGURARI, BANCI si BURSE DE

VALORI

CATEDRA DE MONEDA

Programul de Master Specializat

Audit financiar şi consiliere

MODULUL: POLITICI MONETARE SI TEHNICI BANCARE

– NOTE DE CURS –

– BUCURESTI 2007 –

Prof. univ. dr. Nicolae DARDAC

Lect. univ. dr. Bogdan MOINESCU

POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

2

TEMA 1 REGLEMENTARE ŞI SUPRAVEGHERE BANCARĂ

1.1. Reglementare şi supraveghere bancară – concept, conţinut şi rol

În timp ce reglementarea bancară se defineşte prin ansamblul de legi şi norme aplicabile băncilor în activitatea lor, cea de supraveghere se referă la activitatea de monitorizare a situaţiei financiare a instituţiilor bancare şi la verificarea modului cum sunt respectate şi aplicate reglementările bancare. În mod tradiţional, sistemul bancar a fost supus unui grad înalt de reglementare şi supraveghere. Deşi în numeroase ţări se observă o tendinţă de dereglementare a sistemului bancar, activitatea bancară continuă să rămână, pe plan mondial, una din activităţile economice cele mai normate. În funcţie de motivele care stau la baza aplicării lor, se pot deosebi trei clase de reglementări bancare:

a) reglementarea economică b) reglementarea prudenţială c) reglementarea monetară.

Prima clasă este reglementarea economică ce are drept scop să se obţină asigurarea că băncile mobilizează resurse şi acordă credite în condiţii de eficienţă economică.

Cea de-a doua clasă de reglementări este cea prevenită sau prudenţială. Reglementarea prudenţială are menirea să garanteze alocarea eficientă a resurselor, să minimizeze riscurile pe care şi le asumă băncile şi să asigure stabilitatea şi sănătatea financiară a fiecărei bănci şi a sistemului bancar în ansamblu. Altfel spus, scopul reglementării prudenţiale şi reducerea reglementării economice (dereglementarea economică).

A treia clasă este reglementarea monetară al cărei scop este menţinerea stabilităţii valorii externe şi interne a monedei naţionale, prin controlul exercitat asupra lichidităţii totale a sistemului bancar.


3

În timp ce analiza macro-prudenţială se regăseşte, într-un fel sau altul, printre activităţile oricărei bănci centrale, protecţia investitorilor, în special pe piaţa de capital, este foarte rar inclusă în mandatul acesteia. În opoziţie, agenţiile de supraveghere au ca obiectiv principal protecţia consumatorilor. În alegerea unui cadru instituţional eficient, o problemă o reprezintă rezultatele supravegherii micro-prudenţiale, pe care Băncile Centrale le consideră strict legate de sistem, iar agenţiile de supraveghere le consideră angrenate protecţiei deponenţilor şi investitorilor. 1.2. Sisteme de supraveghere Definirea unui sistem de supraveghere financiară presupune alegerea unui model de supraveghere şi stabilirea instituţiei ce va monitoriza operaţiunile intermediarilor financiari. În acest sens, se impune şi clasificarea rolului pe care îl are banca centrală în activitatea de supraveghere.

Inovarea financiară şi progresele tehnologice au determinat erodarea continuă a frontierelor tradiţionale dintre segmentele sectorului financiar (sistem bancar, pieţe de capital, instituţii de asigurări) şi creşterea competiţiei între diferite tipuri de intermediari financiari ce oferă produse similare. Aceste tendinţe ridică numeroase probleme privind alegerea unui model de supraveghere financiară optim, şi în cadrul acestuia, a autorităţii căreia trebuie să i se încredinţeze supravegherea.

Funcţiile reglementării şi supravegherii determină o serie de sarcini care pot fi grupate astfel:

1. activităţi de protecţie a investitorilor, care se bazează pe asigurarea unui sistem bancar competitiv şi pe contractarea riscului moral indus de existenţa sistemului de asigurare a depozitelor prin crearea regulilor de bună practică şi pe distribuirea informaţiei;

2. supravegherea la nivel micro, care se axează în primul rând pe protejarea deponenţilor;

3. analiza macro-prudenţială, care grupează activităţile ce au scop monitorizarea expunerii la riscul sistemic şi identificarea potenţialelor „ameninţări” la nivel macroeconomic ca urmare a dezvoltării pieţelor financiare.


4

1.2.1. Modele de supraveghere În practica internaţională, sunt întâlnite, în general, următoarele

două tipuri de modele de supraveghere: 1) supravegherea instituţională, şi 2) supravegherea integrată.

1) Supravegherea instituţională (denumită şi supraveghere instituţională) se caracterizează prin aceea că activitatea de control prudenţial este îndreptată asupra unei categorii specifice de instituţii financiare, indiferent de gama de activităţi pe care acestea le prestează. În cazul acestui model, ce urmează segmentarea clasică a sectorului financiar în trei pieţe, există câte o singură autoritate de supraveghere pentru bănci1. Supravegherea instituţională este eficientă în cazul intermediarilor financiari, deoarece nu creează duplicări ale controalelor prudenţiale şi determină costuri scăzute. În situaţia în care există intermediari aparţinând unor sectoare diferite, dar cărora li se permite să desfăşoare aceleaşi activităţi, modelul poate conduce la distorsiuni de reglementare datorită faptului că este posibil să se aplice reguli prudenţiale diferite faţă de acelaşi tip de operaţiuni. Distorsiunile respective pot genera arbitraje de reglementare, cu consecinţe destabilizatoare asupra sistemului financiar.

2) Modelul supravegherii integrate (supraveghere unică) implică ca o singură agenţie, de regulă diferită de banca centrală, supraveghează piaţa financiară în ansamblul ei. Acest model îşi are geneza în procesul de erodare continuă a barierelor tradiţionale între activităţile financiare şi în apariţia conglomeratelor financiare.

În literatura de specialitate se întâlnesc atât argumente în favoarea unei autorităţi integrate/unificate de supraveghere financiară cât şi contra.

1 Intermediarii financiari operând pe pieţele de capital şi intermediarii din sectorul asigurărilor

Principalele argumente pentru o structură integrată de supraveghere sunt următoarele:

• o autoritate unică de supraveghere financiară oferă o imagine completă a riscurilor implicate la nivelul unui conglomerat financiar;

• o structură instituţională mai transparentă şi care înlătură suprapunerile pe linia supravegherii poate reduce costurile tranzacţionale, ceea ce ar fi un avantaj competitiv important, mai ales, în competiţia internaţională între centrele financiare;

• arhitectura integrată de supraveghere poate conduce la economii de scală, prin dezvoltarea de servicii comune de analiză a riscului;

• crearea unei agenţii unice de supraveghere financiară poate să sporească şi răspunderea acesteia, în măsura în care alocarea responsabilităţii de supraveghere a conglomeratelor financiare este clară;

• în context european, reducerea numărului autorităţilor de supraveghere poate facilita cooperarea între acestea;


5

Experienţa de până acum a agenţiilor de supraveghere financiară nu

permite tragerea unor concluzii clare asupra superiorităţii acestui model faţă de cel descentralizat, deoarece toate acestea au fost înfiinţate de curând. În orice caz, o evaluare consolidată a riscurilor implicate de existenţa unui conglomerat financiar nu înseamnă necesar că activităţile sale trebuie să fie toate supravegheate de aceeaşi entitate. O soluţie alternativă este aceea ca autorităţile de supraveghere implicate să coopereze strâns una cu alta, în special, prin acordarea accesului reciproc la informaţiile pe care le deţin. Supravegherea consolidată poate fi realizată de una din agenţiile existente, cu condiţia să primească toate informaţiile de care are nevoie de la celelalte, sau de echipe mixte care se bazează pe resursele şi experienţa disponibile la mai multe agenţii.

În esenţă, problema crucială pentru o supraveghere consolidată eficientă a conglomeratelor financiare este stabilirea unui acord clar în privinţa „supraveghetorului coordonator” („lead supervisor”). Paşi importanţi în această direcţie au fost făcuţi în unele ţări care menţin structuri descentralizate de supraveghere financiară (de ex. Franţa, Olanda), prin stabilirea unor consilii ale autorităţilor specializate de supraveghere. Aceste organisme nu au atribuţii de reglementare sau supraveghere şi nici personal permanent. Misiunea lor este să întărească schimbul de informaţii între autorităţile de supraveghere a diferitelor sectoare ale sistemului financiar şi să asigure rezolvarea problemelor legate de coordonarea supravegherii conglomeratelor financiare.

Argumentele împotriva unice de supraveghere financiară sunt următoarele: • profilul de risc şi natura activităţii diferă de la un sector al sistemului

financiar la altul, astfel că o excesivă omogenizare a practicilor de supraveghere poate duce la descreşterea calităţii de ansamblu a activităţii supraveghetorilor;

• experienţa necesară pentru supravegherea băncilor, societăţilor de asigurări şi a instituţiilor pieţei de capital rămâne specializată, astfel încât nu se pot aştepta foarte multe „economies of scope” de pe urma supravegherii integrate. Aceste economii vor fi reduse, în special dacă structura internă a agenţiei reproduce diviziunea tradiţională dintre activitatea bancară, asigurări şi pieţe de capital, aşa cum a fost cazul, iniţial, în situaţia FSA în Marea Britanie.

• autoritatea puternică de supraveghere poate spori riscul moral, dacă publicul va percepe că întregul sistem financiar va fi sub controlul agenţiei unice, reducându-se astfel stimulentele pentru instituţiile financiare de a-şi gestiona prudent într-o singură agenţie;

• o structură centralizată nu asigură diversificarea riscului, făcând supravegherea mult mai vulnerabilă faţă de slăbiciuni manageriale existente într-o singură agenţie;

• o singură agenţie de supraveghere financiară va elimina avantajele potenţiale care decurg de pe urma competiţiei între agenţiile de supraveghere.


6

1.2.2. Rolul Băncii Centrale în activitatea de supraveghere În zece din cele doisprezece ţări din zona euro, băncile centrale

naţionale sunt direct responsabile pentru supravegherea prudenţială sau direct implicate în această activitate. Urmând schimbările introduse în Marea Britanie, dezbaterile privind activitatea de monitorizare financiară în UE pun în discuţie problema stabilirii unei singure autorităţi cu responsabilităţi în supraveghere. În câteva ţări din zona euro, ajustările structurii instituţionale au fost deja efectuate. În alte ţări această problemă încă se dezbate.

În Luxemburg, Comisia de Supraveghere a Sectorului Financiar a fost creată în 1998 şi încredinţată cu responsabilităţi în supravegherea intermediarilor financiari şi a pieţelor, singura excepţie fiind sectorul asigurărilor. Nu există relaţii instituţionale sau angajamente de cooperare bilaterală între această comisie şi Banca Centrală a Luxemburgului.

În Olanda rolul tot mai important al conglomeratelor financiare şi dezvoltarea produselor financiare hibride a fost percepută ca o provocare pentru cadrul supravegherii, baza pe trei „autorităţi sectoriale” pentru bănci – Banca Olandei, pentru societăţile de servicii de investiţii financiare şi respectiv pentru societăţile de asigurări. Consiliul Supraveghetorilor Financiari a fost stabilit în 1999, şi conţine cele trei autorităţi sectoriale menţionate anterior. Acesta nu prezintă o entitate separată în supraveghere, dar determină o intensificare a cooperării în formularea politicilor în ceea ce priveşte importantele dimensiuni transfrontaliere – spre exemplu supravegherea conglomeratelor, informaţia furnizată consumatorilor şi integritatea acestor probleme (stabilirea managementului corespunzător). În cadrul Consiliului, cele trei autorităţi sectoriale cooperează, stabilind reguli şi avizând Ministerul de Finanţe asupra activităţii transfrontaliere.

În principal datorită rolului în continuă creştere a „conglomeratelor financiare” şi nevoii de a practica politici similare în numele interesului naţional al Portugaliei, Consiliul Naţional al Supraveghetorilor Financiari a fost creat în septembrie 2000. cadrul său legal nu introduce amendamente în ceea ce priveşte competenţele autorităţilor pentru supravegherea sectorială (Banca Portugaliei, Comisia Bursei de Valori şi Institutul de Asigurări al Portugaliei). Consiliul Naţional al Supraveghetorilor Financiari trebuie să furnizeze un schimb regulat de informaţii şi să crească coordonarea între autorităţile sectoriale.

O mişcare în cealaltă direcţie, în sensul creşterii rolului Băncii Centrale în supravegherea bancară a avut loc în Belgia, unde Ministerul de Finanţe a integrat Comisia de Finanţe Bănci în cadrul Băncii Naţionale a Belgiei.

În Irlanda implementarea Grupului Consultativ şi înfiinţarea unei singure autorităţi de reglementare au determinat adoptarea aceloraşi acorduri ca în Marea Britanie.


7

În literatura de specialitate se întâlnesc argumente pro şi contra privind efectuarea supravegherii de către banca centrală.

Argumentele în favoarea efectuării supravegherii de către Banca Centrală pot fi grupate în trei categorii:

1. sinergia informaţională între supraveghere şi funcţiunile Băncii Centrale;

2. obiectivul principal – riscul sistemic; 3. independenţa şi expertiza tehnică;

1. Argumentul sinergiei informaţionale relevă importanţa informaţiei confidenţiale colectată în scopul supravegherii, care poate fi esenţială pentru conducerea politicii monetare. Băncile Centrale accesează „informaţia prudenţială” mai ales în monitorizarea la nivel macro-economic. Analize efectuate pentru statele Unite furnizează suportul empiric pentru ideea că informaţia micro-prudenţială permite estimări cât mai precise asupra activităţii economice şi presiunilor inflaţioniste, favorizând alegerea unei politici monetare adecvate. În plus, dacă ar fi o criză pe pieţele financiare, Banca centrală ar fi inevitabil implicată. Activitatea de supraveghere este esenţială pentru limitarea hazardului moral, atunci când o bancă, în lipsă de lichidităţi cere asistenţă, pentru restabilirea solvabilităţii acesteia.

De asemenea, o altă perspectivă asupra sinergiei informaţionale este oferită de Sistemul Rezervelor Federale. Acesta evidenţiază faptul că o Bancă centrală, dacă este un jucător activ pe piaţă, interacţionează cu instituţiile financiare, astfel o sursă de informaţie. Informaţia obţinută de pe piaţă este complementară cu cea obţinută prin exercitarea funcţiunilor de supraveghere. 2. Argumentul riscului sistemic se bazează pe relaţia dintre controalele prudenţiale asupra intermediarilor financiari şi evaluarea riscului pentru întreg sistemul financiar. Chiar şi în alte ţări unde separarea supravegherii de bancă centrală a fost implementată, precum Marea Britanie, Japonia, Canada, Băncile Centrale sunt responsabile pentru stabilirea sistemului financiar. Obiectivul Băncilor centrale de asigurare a stabilităţii sistemice le conferă o evaluare mai bună nu numai a impactului potenţial al şocurilor la nivel macro sau tulburărilor de pe pieţele de capital interne sau internaţionale, cât şi gestionarea factorilor ce afectează stabilirea grupurilor de intermediari. Conflictele pot apărea atunci când supravegherea micro-prudenţială se exercită alături de activităţile de protecţie a investitorilor. Spre exemplu, supraveghetorul ar putea fi tentat să se desprindă de funcţia sa de „câine de pază al acurateţei informaţiilor” furnizate de companii dacă astfel ar avea mai mult timp să gestioneze o criză.


8

3. Argumentul independenţei şi al expertizei evidenţiază calitatea contribuţiei Băncilor Centrale în realizarea stabilităţii financiare. Independenţa autorităţii de supraveghere de interferenţă politică este foarte importantă. În unele ţări în curs de dezvoltare, aşa-numitele „credite politice” (credite acordate sub presiunea formală sau informală din partea autorităţilor guvernamentale) sunt încă o realitate. Atunci când aceste companii au probleme, din cauza „stimulentelor” acordate, există o foarte mare presiune ca ele să fie ajutate. Independenţa Băncii Centrale poate „adăposti” supravegherea de interferenţele externe. Chiar şi studiile empirice în acest domeniu trebuie interpretate cu precauţie, existând un larg suport pentru teza conform căreia crizele se rezolvă mai degrabă cu bani privaţi atunci Banca Centrală se ocupă de supraveghere.

Necesitatea de a acorda autorităţii de supraveghere un grad

operaţional de independenţă este de asemenea, evidenţiată în cadrul Principiilor pentru Supraveghere Bancară publicate de Comitetul pentru Supraveghere Bancară de la Basel. Desigur, independenţa nu exclude rolul guvernului într-o criză în care sunt implicaţi banii contribuabililor.

Un argument în plus, împotriva separării supravegherii de Banca Centrală, este faptul că Banca Centrală reprezintă o sursă importantă de cercetare şi analiză a sistemului financiar.

Argumente împotriva efectuării supravegherii de Banca Centrală sunt:

1. conflictul potenţial de interes între supravegherea bancară şi politica monetară;

2. hazardul moral; 3. tendinţa spre conglomerare şi spre eliminarea distincţiilor

între produsele financiare şi intermediari; 4. nevoia de a evita concentrarea excesivă a puterii la Banca

Centrală. 1. Argumentul conflictului de interes se bazează pe posibilitatea ca supravegherea sistemului bancar să conducă Banca Centrală într-o politică monetară mai puţin restrictivă. Argumentul esenţial este, că menţinerea stabilităţii financiare poate implica, uneori, ajutor financiar din partea Băncii Centrale pentru băncile aflate în dificultate. Acest lucru va contribui automat la creşterea presiunilor inflaţioniste. Astfel se poate rata obiectivul politicii monetare.

Totodată, pentru lupta împotriva inflaţiei, Banca Centrală nu are nevoie de responsabilitate exclusivă sau parţială în supraveghere. În plus, dacă există un conflict între două funcţiuni ale Băncii Centrale, acesta nu va dispărea prin simpla atribuire a funcţiunilor la două autorităţi separate.


9

O formă diferită a potenţialului conflict o reprezintă conducerea supravegherii, mai ales pe timpul unor crize. 2. Argumentul hazardului moral în favoarea separării este legat de rolul băncilor centrale în managementul crizelor având ca origine responsabilităţi în supraveghere. Astfel Banca Centrală poate salva băncile în lipsă de lichidităţi (prin manipularea ratei dobânzii) pentru a acoperi posibile nereguli din activitatea de supraveghere. Acest argument poate fi combătut prin recunoaşterea faptului că asistenţa lichidităţii este de preferat în locul adecvării colateralului, şi având o rată a dobânzii corespunzătoare (chiar penalizatoare). 3. Argumentul conglomeratelor evidenţiază faptul că legături mai strânse se dezvoltă gradual între bănci, companii pe acţiuni, societăţi de asigurări, în defavoarea vechilor contracte. Tipuri de intermediari sunt în competiţie pe aceleaşi pieţe. În aceste condiţii supravegherea sectorială poate fi mai puţin efectivă în monitorizarea expunerii totale la risc a grupurilor financiare complexe. Instrumente pentru coordonarea diferitelor autorităţi sectoriale, cum ar fi comitetele, memorandumurile s-au dovedit utile în multe ţări. Dar argumentul conglomerării este adesea utilizat pentru realizarea unei structuri eficiente de supraveghere şi pentru limitarea regulilor impuse intermediarilor. 4. Argumentul concentrării puterii este strict legat de argumentele prezentate anterior şi se bazează pe evitarea abuzului potenţial în cadrul funcţiunilor publice.

În concluzie, trebuie menţionat că supravegherea bancară joacă un rol important în monitorizarea contrapartidelor masei monetare, ce au un rol esenţial în administrarea mecanismului de transmisie a politicii monetare. Totodată, experienţa operaţională, atât în cadrul zonei euro cât şi în Statele Unite, indică faptul că Băncile Centrale acţionează corespunzător în activitatea de supraveghere.


10

1.3 Riscul sistemic. Sisteme de rating şi de avertizare timpurie

1.3.1 Considerente generale asupra conceptului de risc sistemic

În domeniul economic, riscul sistemic este considerat o caracteristică specifică a sistemului financiar. Deşi fenomenul de contaminare poate apărea şi în alte sectoare ale economiei, probabilitatea apariţiei şi severitatea acestuia în sectorul financiar este considerată cea mai ridicată. O problemă generalizată la nivelul întregului sistem financiar poate avea consecinţe adverse foarte puternice asupra economiei reale şi a bunăstării economice în ansamblu.

Pentru a putea defini noţiunea de risc sistemic trebuie să clarificăm mai întâi conceptul de proces sistemic. Procesul sistemic este acela în cadrul căruia apariţia unor informaţii negative despre o anumită instituţie financiară (sau chiar falimentul acesteia) declanşează o serie de efecte adverse asupra altor instituţii financiare.

Un proces sistemic este considerat puternic dacă cel puţin o entitate efectuată de şocul iniţial va intra în faliment, deşi era solvabilă înainte. În orice alt caz, procesul sistemic este considerat slab.

Numim criză sistemică, un proces sistemic care implică un număr suficient entităţi care să efectueze buna funcţionare a sectorului financiar. Buna funcţionare a sistemului financiar se referă la eficienţa cu care sunt alocate economiile deponenţilor către sectorul real.

Riscul sistemic se defineşte prin probabilitatea apariţiei unui proces sistemic puternic. În principiu, spectrul riscului sistemic de la nivelul individual, respectiv afectarea unei singure entităţi de către o problemă a unei instituţii financiare, până la nivelul general, respectiv cel al sectorului de activitate. De asemenea, impactul riscului sistemic se poate identifica la nivel naţional, regional sau chiar internaţional.

Elementul cheie al definiţiei riscului sistemic, respectiv procesul sistemic, este compus din şocul iniţial şi mecanismul de transmisie. Conform teoriei financiare, şocurile pot fi identificate la nivel individual sau la nivel de ansamblu. Şocul individual este acela care iniţial afectează o singură entitate, în timp ce şocurile sistemice afectează toate instituţiile simultan. Spre exemplu, falimentul unei bănci cauzat de o fraudă internă este considerat un şoc individual, pe când deprecierea alertă a monedei naţionale, creşterea accentuată a inflaţiei şi ciclurile economice sunt considerate şocuri sistemice.

Al doilea element fundamental al unui proces sistemic este mecanismul prin care şocurile se propagă de la o bancă la alta. Totuşi, din punct de vedere conceptual, este important să conştientizăm că transmisia


11

şocurilor reprezintă o parte intrinsecă a procesului de auto-ajutorare către un nou echilibru.

Desigur, atât apariţia cât şi propagarea şocurilor este incertă. De aceea importanţa riscului sistemic prezintă două dimensiuni, respectiv severitatea procesului sistemic şi probabilitatea apariţiei acestuia.

Există o înclinaţie naturală de a privi procesele sistemice puternice, şi mai ales a crizelor bancare, ca fiind evenimente rare. Totuşi, crizele bancare au devenit, în ultima perioadă, din ce în ce mai obişnuite, în special în ţările aflate în tranziţie. În perioada 1986-2003, peste două treimi din ţările membre FMI au cunoscut probleme bancare semnificative. În multe regiuni, aproape toate economiile au trecut cel puţin o dată prin experienţa indezirabilă a şocurilor bancare.

1.3.2. Sisteme de rating şi de avertizare timpurie Sistemele de rating şi de avertizare timpurie conţin informaţii

importante despre caracteristicile unui sistem bancar şi pot furniza estimări ale probabilităţii de apariţie a unei crize. Totuşi, prognozele furnizate trebuie apreciate cu mult discernământ, calitatea rezultatelor fiind limitată de pertinenţa generalizării experienţelor trecute, de problematica cuantificării unor caracteristici macroeconomice care indică vulnerabilitate şi de lipsa unor informaţii relevante.

1.3.2.1. Sisteme de măsurare şi gestionare a expunerilor interbancare

Manifestarea directă a fenomenului de epidemie bancară se

datorează existenţei expunerilor interbancare. Acestea pot lua forma operaţiunilor FX (foreign exchange), constituirea de depozite şi acordarea de împrumuturi altor bănci din sistem, tranzacţionarea de valori mobiliare şi derivative cu alte societăţi bancare.

Măsura riscului sistemic este dată de dimensiunile expunerilor pe care şi le asumă băncile între ele.

Unul dintre cele mai importante avantaje ale unui asemenea model de gestionare a riscului sistemic rezultă din posibilitatea identificării cu o probabilitate foarte bună a traseului prin care se propagă un proces sistemic puternic printre care entităţile sectorului bancar. Cu alte cuvinte, se poate determina cu acurateţe care va fi următoarea instituţie asupra căreia se va îndrepta şocul sistemic. Acest fapt acordă mai mult timp la dispoziţia autorităţilor de supraveghere în vederea adoptării măsurilor pentru evitarea falimentului băncii vizate de manifestarea procesului sistemic.


12

1.3.2.2. Sistemul de rating bancar şi de avertizare timpurie – CAMEL Realizarea unui sistem de lucru pentru evaluarea instituţiilor

bancare se poate dovedi foarte util în special dacă avem în vedere fenomenul de contaminare indirectă. Contaminarea indirectă se manifestă prin două modalităţi. Prima dintre acestea se referă la faptul că operatorii din piaţă se pot aştepta la existenţa efectelor contagiunii directe chiar dacă nu este cazul. A doua se referă la situaţia în care, dacă o bancă afectată de o problemă financiară, operatorii din piaţă se pot aştepta ca şi alte bănci din sistem să fie marcate de şocul respectiv. Din aceste motive, sistemele de supraveghere sunt mai degrabă orientate către evitarea falimentului bancar la nivel individual decât a sistemului în ansamblul său.

„Sistemul de rating bancar şi de avertizare timpurie – CAMEL” este un astfel de instrument. Prin utilizarea lui se urmăreşte identificarea, într-o fază incipientă, a acelor bănci care prezintă insuficienţe sub aspect financiar şi operaţional sau manifestă trenduri adverse.

Sistemul CAMEL se bazează pe evaluarea a cinci componente care reflectă într-o manieră uniformă şi cuprinzătoare condiţia financiară a unei bănci, în conformitate cu legislaţia bancară şi regulile de bună practică.

Componentele specifice de analiză ale acestui sistem de rating sunt următoarele:

- Capital (Adecvarea capitalului) - Assets (Calitatea activelor) - Management - Earnings (Profitabilitate) - Liquidity (Lichiditate). Indicatorii ce caracterizează componentele specifice acestui sistem

de rating, intervalele valorice aferente notei corespunzătoare fiecărui indicator, precum şi modalitatea de agregare a punctajelor individuale este preluată de rating şi avertizare timpurie din România – CAAMPL. 1.3.2.3. Sistemul CAAMPL Sistemul de rating şi avertizare timpurie CAMEL a fost adoptat şi în România. Începând cu anul 2001 acest sistem de rating presupune analiza unei componente în plus şi anume „Calitatea acţionariatului”, devenind sistemul de rating CAAMPL. Fiecare din cele şase componente sunt evaluate pe o scară de valori cuprinsă între 1 şi 5, astfel încât 1 reprezintă cel mai performant nivel şi 5 cel mai scăzut. Doar patru din aceste componente (CAPL) sun evaluate pe baza unor indicatori. Intervalele valorice au fost stabilite pornind de la standardele internaţionale în materie şi de la condiţiile specifice sistemului


13

bancar românesc. Nota finală se obţine prin însumarea valorii ratingului pentru fiecare dintre indicatorii cuantificabili, la care se adaugă şi valoarea ratingului pentru componentele „calitatea acţionarului” şi „calitatea managementului”. Adecvarea capitalului. Prin legislaţia în vigoare, o bancă personalitate juridică română, este obligată să-şi menţină un capital minim, în raport cu natura şi limitele de risc, precum şi cu capacitatea conducerii de a identifica, măsura şi controla aceste riscuri. În perioadele în care banca realizează performanţe slabe, capitalul, acţionând ca un tampon, menţine încrederea publicului în sistemul bancar, promovează stabilitatea fondurilor depozitarilor şi suportă dezvoltarea rezonabilă a instituţiei.

Indicator (formula) Interval Rating Raport de solvabilitate 1 ( )%12≥ (fonduri proprii/active ponderate în funcţie de risc)

≥ 15% Bine capitalizată 12-14,9% Adecvat capitalizată 8-11,9% Subcapitalizată 5-7,9% Subcapitalizată semnificativ <5% Subcapitalizată major

1 2 3 4 5

Raport de solvabilitate 1 ( )%8≥ (capital propriu/active ponderate în funcţie de risc)

≥ 10% Bine capitalizată 8-9,9% Adecvat capitalizată 6-7,9% Subcapitalizată 4-5,9% Subcapitalizată semnificativ <4% Subcapitalizată major

1 2 3 4 5

Calitatea activelor Ratingul calităţii activelor reflectă riscul potenţial al creditelor, al investiţiilor şi al altor active, precum şi al tranzacţiilor extrabilanţiere. Evaluarea calităţii activelor trebuie analizată şi în funcţie de gradul de provizionare a acestora.


14

Indicator (formula) Interval Rating

≤ (media pe sistem sau grupa de banci – 30% din media pe sistem sau grupa de banci) 1

> (media pe sistem sau grupa de banci – 30% din media pe sistem sau grupa de banci)

≤ (media pe sistem sau grupa de banci – 10% din media pe sistem sau grupa de banci)

2

> (media pe sistem sau grupa de banci – 10% din media pe sistem sau grupa de banci)

≤ (media pe sistem sau grupa de banci + 10% din media pe sistem sau grupa de banci)

3

> (media pe sistem sau grupa de banci + 10% din media pe sistem sau grupa de banci)

≤ (media pe sistem sau grupa de banci + 30% din media pe sistem sau grupa de banci)

4

Rata generala de risc

(active din bilant si din afara bilantului ponderate in functie de risc / active din bilant si

din afara bilantului la valoarea contabila)

> (media pe sistem sau grupa de banci + 30% din media pe sistem sau grupa de banci) 5

≤2% 1 2,1 – 4% 2 4,1 – 6% 3 6,1 – 8% 4

Total credite restante + indoielnice /

Total portofoliu credite

(in valoare neta) > 8% 5

≤ 5% 1 5,1 – 10% 2

10,1 – 20% 3 20,1 – 30% 4

Rata riscului de credit 2 la valoare neta (credite si dobanzi clasificate in “indoielnic” si “pierdere” / Total credite si dobanzi clasificate)

> 30% 5

≤ 5% 1 5,1 – 15% 2

15,1 – 30% 3 30,1 – 50% 4

Ponderea creditelor bancare si nebancare , a plasamentelor interbancare si a

dobanzilor aferente acestora clasificate in “substandard”, “indoielnic” si “pierdere” in

capitaluri proprii si provizioane >50% 5

≤ 2% 1 2,1 – 4% 2 4,1 – 6% 3 6,1 – 8% 4

Creante restante + indoielnice / Total active (valoare neta)

>8% 5

Cri ≤ 30% Cp si Cp > 0 1 30% Cp < Cri ≤ 50% Cp si Cp > 0 2 50% Cp < Cri ≤ 70% Cp si Cp > 0 3

70% Cp < Cri ≤ 100% Cp si Cp > 0 4

Creante restante si indoielnice (valoare neta) ≤ n% Capitaluri proprii (din formularul

“Calculul activului net”) Cri > Cp sau Cp < 0 5

≥ 100% 1 90 – 99,9% 2 50 – 89,9% 3 30 – 40,9% 4

Gradul de acoperire cu provizioane (rezerva generala pentru riscul de credit +

provizioane aferente creditelor si plasamentelor / expunere ajustata a creditelor si

plasamentelor clasificate in “substandard”, “indoielnic” si “pierdere”) < 30% 5

≥ 8% 1 7 – 7,9% 2 5 – 6,9% 3 2 – 4,9% 4

Rata de acoperire a creditelor si plasamentelor neperformante

(fonduri proprii – credite bancare si nebancare, plasamente interbancare si dobanzi aferente

clasificate in “indoielnic” si “pierdere” expunere ajustata) / Total activ (valoare neta)

< 2% 5


15

Profitabilitatea Profitabilitatea băncii ilustrează capacitatea acesteia de a desfăşura

o activitate eficientă. Cantitatea şi calitatea veniturilor pot fi afectate de administrarea excesivă şi inadecvată a riscului de credit, care poate conduce la alocări de provizioane suplimentare pentru pierderi din credite sau de niveluri ridicate ale riscului pieţei care pot expune nejustificat veniturile instituţiei la fluctuaţiile ratei de dobândă.


ROA

(Profit net/Total activ la valoare netă)

≥5% 4 – 4,9% 3 – 3,9%

0,6 – 2,9% < 0,6%

1 2 3 4 5

ROE (Profit net / Capitaluri proprii)

≥11% 8 – 10,9% 6 – 7,9% 4 – 5,9% < 4%

1 2 3 4 5

Rata rentabilităţii activităţii de bază (Venituri din exploatare – Venituri din

provizioane) / (Cheltuieli de exploatare – Cheltuieli cu provizioane)

>150% 125 – 150%

115 – 124,9% 100 – 114,9%

< 100%

1 2 3 4 5

Lichiditatea

Lichiditatea şi administrarea resurselor şi plasamentelor sunt

evaluate în funcţie de trendul şi stabilitatea depozitelor, gradul şi trendul utilizărilor pe termen scurt, sursele de fonduri, finanţarea activelor pe termen lung; accesul la pieţele monetare şi alte surse de finanţare; adecvarea surselor de lichiditate şi abilitatea de a face faţă nevoilor de lichiditate; eficienţa politicilor şi practicilor, strategiile de administrare a fondurilor; sistemele informatice de administrare şi planurile de finanţare; capacitatea managementului de a identifica, măsura, monitoriza şi controla lichiditatea şi nivelul de diversificare al surselor de finanţare.


16


Indicatorul de lichiditate (Lichiditate efectivă / Lichiditate necesară)

≥1,3% 1,00 – 1,29% 0,90 – 0,99% 0,80 – 0,89% < 0,80%

1 2 3 4 5

Lichiditate imediată

(Disponibilităţi şi depozite la bănci la valoare netă + Titluri de stat libere / Surse atrase şi

împrumutate

>45% 45 – 40%

39,9 – 35% 34,9 – 30% < 30%

1 2 3 4 5

Credite acordate clientelei (valoare brută) /

Depozite atrase de la clienţi

<85% 85 – 104,9% 105 – 114,9% 115 – 125% > 125%

1 2 3 4 5

Calitatea acţionarului Prin această componentă autoritatea de supraveghere urmăreşte să

identifice acei acţionari care demonstrează slăbiciuni de natură financiară sau influenţe asupra situaţiei de ansamblu a băncii.

Acţionarii băncii pot fi persoane fizice, persoane juridice bancare şi nebancare, holdinguri, agenţii guvernamentale sau combinaţii ale acestora.

În stabilirea ratingului acţionariatului o atenţie specială trebuie să se acorde acţionarilor semnificativi (orice persoană fizică sau juridică care deţine cel puţin 5% din acţiunile unei bănci). Pentru a se determina măsura în care aceştia sunt o sursă de sprijin pentru bancă sau pot constitui un pericol potenţial pentru întreaga activitate a băncii se analizează situaţiile lor financiare. Acolo unde este cazul, în evaluarea calităţii unor firme acţionare se ia în considerare şi ratingul atribuit de o agenţie specializată de rating.

Acţionarii pot fi sau nu implicaţi în mod activ în operaţiunile zilnice. Cu toate acestea ei trebuie să facă dovada clară a faptului că deţinerea unui pachet de acţiuni nu este în detrimentul efectuării de către bancă a unor operaţiuni sănătoase.

Stabilirea ratingului pentru această componentă se bazează pe analiza şi evaluarea unor factori, de ordin financiar, managerial, de conformanţă cu prevederile legale, precum şi a riscului de ţară.


17

Calitatea Managementului Acest rating reflectă capacitatea consiliului de administraţie şi a

managementului băncii de a identifica, cuantifica, monitoriza şi controla riscurile activităţii, astfel, stabilitatea, siguranţa şi eficienţa instituţiei, în concordanţă cu legile şi reglementările în vigoare.

Conducerea executivă este răspunzătoare pentru dezvoltarea şi implementarea politicii, procedurilor şi practicilor care transpun obiectivele consiliului de administraţie şi limitele de risc în standarde prudente de operare.

În funcţie de natura şi scopul activităţilor băncii, practicile manageriale au în vedere întreaga gamă de riscuri: riscul de credit, de lichiditate, de piaţă, operaţional, de tranzacţie, de reputaţie, de strategie, de conformitate, legal şi alte riscuri. Soliditatea practicilor manageriale este demonstrat de: existenţa unui personal competent, a unor politici adecvate, a unui program de audit propriu şi control intern corespunzător cu mărimea şi complexitatea instituţiei, abilitatea în administrarea riscurilor, precum şi de existenţa unui sistem informaţional eficient.

Simpla existenţă a riscului nu trebuie să fie neapărat motiv de îngrijorare. Ceea ce examinatorii trebuie să decidă este dacă şi în ce măsură riscurile asumate sunt bine administrate. În general, riscurile sunt considerate bine administrate când acestea pot fi înţelese, măsurate şi controlate şi când banca are capacitatea de a rezista impactului negativ al acestora. În cazul în care examinatorii stabilesc că riscurile asumate nu sunt bine cuantificate, această concluzie trebuie comunicată conducerii băncii în vederea luării de măsuri pentru limitarea sau eliminarea acestora. Măsurile care se impun în acest caz sunt reducerea expunerii, majorarea capitalului sau îmbunătăţirea activităţii de administrare a riscului.


18

TEMA 2 POLITICI MONETARE. INSTRUMENTE ŞI

MECANISME DE TRANSMISIE A POLITICII MONETARE

2.1 Obiectivele politicii monetare Politica monetară reprezintă o componentă de bază a politicii

economice, prin intermediul ei băncile centrale acţionând asupra cererii şi ofertei de monedă din economie.

Obiectivul fundamental al politicii monetare este stabilitatea preţurilor, la care se adaugă limitarea (controlul) inflaţiei şi menţinerea valorii interne şi externe a monedei naţionale.

Stabilitatea preţurilor reprezintă în acelaşi timp, un obiectiv central al politicii economice, alături de: creşterea economică, ocuparea deplină a forţei de muncă; sustenabilitatea balanţei de plăţi etc.

Obiective specifice politicii monetare. Dacă stabilitatea preţurilor este un obiectiv fundamental, dar şi

comun băncii centrale şi guvernului, putem vorbi şi de anumite obiective specifice politicii monetare şi anume:

• creşterea masei monetare până la un nivel optim, în strânsă conexiune cu creşterea PIB;

• menţinerea ratei dobânzii la un nivel corespunzător; • practicarea unui nivel optim al cursului de schimb; • alocarea raţională a resurselor de creditare în cadrul economiei.

Notă. Datorită dificultăţilor generate de gestionarea unor obiective multiple de politica monetară, un număr de 22 de ţări (inclusiv România) dezvoltate şi în tranziţie au adoptat o nouă strategie de politică monetară pentru menţinerea stabilităţii preţurilor, strategie bazată pe ţintirea directă a inflaţiei (probleme care va face obiectivul unei teme distincte).


19

2.2 Instrumentele politicii monetare

2.2.1 Caracterizare generală

Pentru îndeplinirea obiectivelor de politică monetară pot fi utilizate instrumente indirecte şi directe, între care este posibilă stabilirea următoarei distincţii:

- instrumente indirecte sunt utilizate de către Banca centrală în relaţiile cu celelalte bănci şi cu agenţii nefinanciari. La modul tradiţional, această categorie include instrumente care permit controlul asupra costului şi asupra cantităţii de monedă centrală;

- instrumente directe sunt reprezentate de măsurile care îi afectează, în mod direct, pe utilizatorii şi deţinătorii de monedă, inclusiv instituţiile financiare. Din distincţia prezentată, rezultă că instrumentele indirecte

corespund acţiunilor asupra pieţei, iar cele directe constituie măsuri ale autorităţilor monetare.

Prin fiecare tip de instrument pot fi urmărite anumite obiective, astfel încât există posibilitatea clasificării instrumentelor după următoarea structură:

a. instrumente prin care Banca Centrală furnizează şi retrage moneda centrală;

b. instrumente care afectează direct activele sau pasivele băncilor;

c. instrumente care permit controlul operaţiunilor cu străinătatea. a. În prima categorie a instrumentelor pot fi incluse următoarele tipuri de operaţiuni şi măsuri adoptate de Banca Centrală:

• operaţiunile de open-market şi acordarea de credite cu rată variabilă a dobânzii pe piaţa monetară sau financiară;

• operaţiunile de rescontare; plafonarea disponibilităţilor pentru rescontare şi stabilirea costului rescontării (rata de rescontare sau taxa oficială a scontului);

• avansurile acordate de către Banca Centrală statului şi celorlalte bănci; determinarea plafonului şi a costului (ratei de dobândă) pentru aceste avansuri;

• constituirea rezervelor obligatorii obişnuite şi cele constituite asupra depozitelor.


20

b. În a doua categorie pot fi încadrate obiective cantitative globale şi obiective selective, dintre care pot fi enumerate următoarele:

• încadrarea creditului bancar sau a finanţărilor;

• încadrarea sau limitarea depozitelor remunerate şi gestionate de către bănci;

• raportul dintre credite şi fonduri proprii;

• coeficientul de utilizare obligatoriu, concretizat în portofoliul minim de obligaţiuni, bonuri de tezaur;

• controlul emisiunilor de titluri pe piaţa financiară;

• stabilitatea ratei de dobândă debitoare sau creditoare; c. Instrumentele care permit controlul operaţiunilor cu străinătatea includ următoarele:

• controlul schimburilor (împrumuturi externe autorizate, piaţa devizelor, reglementarea poziţiei externe a băncilor, depozitele constituite de Banca centrală din devizele achiziţionate de către agenţii nefinanciari);

• reglementările aplicabile dobânzilor plătite pentru depozitele nerezidenţilor şi nivelul ratelor de dobândă;

• rezervele obligatorii constituite pentru depozitele nerezidenţilor;

• intervenţiile Băncii Centrale pe piaţa schimburilor valutare.

Diversitatea instrumentelor de politică monetară utilizate de

băncile centrale reflectă următoarele nevoi ale acestora: să asigure îndeplinirea controlului asupra obiectivelor

monetare; să adapteze instrumentele şi procedurile de operare, astfel

încât să reflecte constrângerile instituţionale (masa monetară, structura pieţei monetare şi a celei de capital, sistemul de plăţi interbancare);

să asigure şi alte obiective subsidiare considerate importante de către bănci, pentru transmiterea politicii monetare;

să reflecte circumstanţele macroeconomice şi particularităţile regimului cursului de schimb etc.


21

Rezultă că diversitatea instrumentelor de politică monetară reflectă multiple obiective macro şi micro pe care băncile centrale şi le propun, iar gradul de structurare al pieţei financiare şi al sistemului bancar prezintă importanţă în conducerea şi transmiterea politicii monetare.

Canalele de transmisie ale politicii monetare şi eficienţa în înfăptuirea acesteia depind, în mod fundamental, de modul de implementare. Controlul direct asupra creditului şi ratei de dobândă poate cauza o ineficienţă semnificativă a politicii monetare şi poate promova dezintermedierea, cu efecte asupra obiectivelor macro. Trecerea de la instrumentele directe la cele indirecte reprezintă un proces complex care include concomitent reforme în organizarea şi funcţionarea băncilor centrale precum şi a întregului sistem bancar. În ţările aflate în tranziţie, adaptarea şi modificarea acestor instrumente au jucat un rol important în menţinerea unui control monetar corespunzător.

2.2.2 Instrumente indirecte de politică monetară În structura lor includem:

• rezervele minime obligatorii; • facilităţile permanente; • creditul de licitaţie; • operaţiunile de swap valutar; • operaţiunile de open-market.

2.2.2.1 Rezervele minime obligatorii

Au fost instituite în vederea asigurării unei lichidităţi minime în

sistemul bancar, constituirea lor având un dublu scop: unul monetar şi altul prudenţial. Scopul monetar constă în limitarea potenţialului de multiplicare a creditului, iar cel prudenţial se manifestă prin siguranţa pe care o conferă publicului faptul că băncile dispun oricând de lichidităţi suficiente pentru a face faţă solicitărilor de retragere a depunerilor.

Cu toate acestea, rezervele minime obligatorii nu sunt destinate asigurării solvabilităţii băncilor comerciale în „vremuri de panică”, perioade în care nu se poate vorbi de solvabilitate deplină atâta timp cât totalul activelor, mobilizate imediat de către bănci, nu este strict egal cu totalul pasivelor.

În cadrul sistemului bancar se admite o insolvabilitate temporară mai mare decât în alte sectoare de activitate, iar banca centrală poate interveni pentru a redresa situaţia unor bănci aflate în pierdere de credibilitate. Astfel, se poate aprecia că obiectivul de ordin prudenţial,


22

urmărit prin constituirea rezervelor minime obligatorii, scade în importanţă în favoarea celui de politică monetară.

Importanţa sistemului rezervelor minime obligatorii rezidă şi în faptul că acestea constituie sursă de venituri pentru banca centrală, contribuie la fluidizarea sistemului de plăţi, reprezintă sursă de informaţii statistice cu privire la bilanţurile băncilor, contribuie la stabilitatea financiară a acestora. În general, băncile sunt obligate să menţină rezerve peste nivelul minim, iar aceste rezerve sunt foarte slab remunerate în comparaţie cu plasarea lor pe piaţa monetară.

Politica normelor rezervelor obligatorii îmbracă mai multe

forme: a. norma rezervelor de casă, care constă în obligativitatea menţinerii

unui anumit procent al rezervelor de casă; b. norma lichidităţii, care vizează respectarea unui raport

corespunzător între numerar, soldul contului curent al băncii la banca centrală, titluri comerciale şi de stat pe termen scurt deţinute de către bănci, pe de o parte, şi depozite bancare, pe de altă parte;

c. coeficientul de trezorerie, care constă în obligativitatea deţinerii în rezervă a unei anumite cantităţi de titluri de valoare emise de stat;

d. norma rezervelor minime obligatorii, care are cea mai mare răspândire şi utilizare şi care constă în imobilizarea la banca centrală a unui procent din depozitele bancare.

Rolul rezervelor obligatorii

Rezervele obligatorii pot spori precizia altor instrumente de politică monetară şi pot regla nivelul lichidităţilor din economie prin absorbirea sau injectarea acestora.

Efectuarea de modificări în nivelul ratei rezervei în scopul influenţării ofertei de monedă este considerată o modalitate insuficientă de implementare a politicii monetare. Chiar micile modificări în nivelul ratei pot antrena ajustări importante în portofoliul băncilor, motiv pentru care sunt necesare unele avertizări. Spre deosebire de operaţiunile de open-market, prin care se realizează un schimb de titluri, preţul acestora ajustându-se automat pe piaţă, modificările în nivelul ratei rezervei reprezintă un act unilateral al băncii centrale. Modificările în nivelul rezervelor nu pot compensa imediat fluctuaţiile monetare pe termen scurt, datorită intervalului de timp necesar constituirii bazei de calcul.

În situaţiile în care se produc modificări frecvente ale ratei rezervei, fără suficientă avertizare, băncile vor avea o puternică tendinţă


23

de a deţine rezerve excedentare pe care să le utilizeze ca tampon şi să creeze substitute pentru depozitele care nu intră în baza de calcul a rezervelor.

O serie de argumente în favoarea rezervelor obligatorii sugerează că acestea pot prezenta un nivel optim, care depinde de parametrii economiei, dintre care variaţia şi elasticitatea ratei de dobândă este cel mai important nivel care trebuie să rămână constant pe termen lung.

Rolul rezervelor provine şi din faptul că, în calitate de componentă a bazei monetare, acestea contribuie la obţinerea venitului de seigneuriage, generat de expansiunea monetară şi poate produce un venit direct în condiţiile în care banca centrală investeşte în titluri şi câştigă dobânzile aferente acestora. Efectul antrenat de rezervele obligatorii constă şi în reducerea profitului băncilor, dacă acestea sunt remunerate la un nivel mai scăzut decât costul de oportunitate.

Elemente tehnice Din punct de vedere tehnic apar diferenţieri între sistemele

rezervelor obligatorii, în funcţie de următoarele elemente: - asieta sau baza de calcul; - rata aplicată; - modul de constituire.

Baza de calcul a rezervelor este, în general, constituită din

exigibilităţi (resurse atrase) şi manifestă două tendinţe, astfel: - în ţările în care există preferinţă pentru agregatele restrânse,

rezervele sunt bazate pe depozite atrase de la clienţi (SUA, Canada);

- în ţările în care prezintă importanţă evoluţia unor agregate largi, rezervele obligatorii sunt calculate asupra totalităţilor resurselor băncilor (Spania, Franţa, Germania). Trebuie remarcat şi faptul că în ţările în care nu există un control al

operaţiunilor de schimb cu străinătatea, rezervele obligatorii se calculează pe o bază care include şi deţinerile de monedă naţională ale nerezidenţilor (Germania, SUA).

Rata de rezervă minimă obligatorie cunoaşte o diferenţiere de la o

legislaţie la alta, manifestându-se două tendinţe, astfel:


24

- în anumite ţări, pentru a se ţine seama de gradul de lichiditate al disponibilităţilor se aplică rate diferite, după cum este cazul încasărilor din tranzacţii sau cvasimonedă. Situaţia se întâlneşte în cazul Franţei, Germaniei, SUA, Japoniei, Canadei, unde rata variază între 10% şi 2% în funcţie de scadenţa depozitelor;

- cealaltă tendinţă se manifestă în ţările în care accentul se pune pe substituirea între resurse, caz în care se aplică o rată unică (Spania şi Australia). Modul de constituire al rezervelor urmează o metodologie care

permite ca acestea să acţioneze cel mai bine asupra creaţiei monetare. Referitor la acest aspect, pot fi identificate două modalităţi, şi anume:

- rezervele decalate; - rezervele instantanee sau actuale.

Distincţia dintre cele două modalităţi de constituire a rezervelor

constă în momentul şi perioada de formare, respectiv după cum rezervele sunt constituite în aceeaşi lună sau trimestru în care banca a acordat creditele. Rezervele decalate se diferenţiază prin aceea că băncile îşi pot constitui rezervele cu un decalaj, care ajunge până la 50 zile faţă de data de referinţă. Diferenţa dintre cele două modalităţi evidenţiază faptul că, atunci când băncile constituie rezervele instantanee acestea trebuie să cunoască precis nivelul creditelor acordate, ceea ce implică obligaţia programării exacte a distribuirii creditelor. În cazul unor greşeli, băncile vor avea, la sfârşitul perioadei, obligaţia constituirii de rezerve obligatorii masive, ceea ce antrenează costuri sporite.

Apogeul realizării rezervelor obligatorii s-a manifestat în anii ’60-’70, iar modificările numeroase ale ratelor de rezervă obligatorie au demonstrat integrarea acestui instrument în strategiile conjuncturale. Astfel, în Germania, rata rezervelor a fost modificată în medie de 3 ori pe an până în anul 1981, în Austria au fost 9 revizuiri între 1972 şi 1976, iar în Franţa 30, între 1970 şi 1975.

Declinul relativ al mecanismului rezervelor obligatorii s-a produs în anii ’80, prin suprimarea „de facto” în ţările care tradiţional erau ataşate de acest instrument, precum şi în celelalte ţări, care practicau un control asupra expansiunii monetare, prin acest mecanism. Enumerăm câteva date: 1975 în Belgia; 1977 în Danemarca; 1978 în Elveţia; 1980 în Marea Britanie; 1988 în Norvegia; 1987 în Canada s-a anunţat intenţia de a abandona sistemul, iar Australia a diminuat de la 7% la 1% rata unică a rezervei obligatorii, ceea ce evidenţiază că declinul acestui instrument s-a datorat unor factori comuni tuturor ţărilor, dintre care importante sunt: inovaţiile financiare şi liberalizarea mişcărilor de capital.


25

În unele ţări, rata rezervelor obligatorii nu s-a modificat perioade îndelungate de timp, fapt ce demonstrează că mecanismul nu a putut fi utilizat în scopuri conjuncturale. Astfel, în Australia şi Japonia, ratele au rămas nemodificate din anul 1982, iar în SUA între 1980 şi 1990 (an în care au fost reduse).

Diminuarea rolului rezervelor obligatorii, în calitate de instrument al politicii monetare, poate fi cuantificată şi prin ponderea relativă a acestora în masa monetară. Astfel, dacă în anii ’70 volumul rezervelor obligatorii reprezenta între 10 şi 15% din masa monetară în sens larg, în prezent, în ţările care menţin un astfel de instrument, ponderea este mai puţin de 6% din agregatul monetar cel mai larg. În cazul României, ponderea RMO în masa monetară M2, a evoluat de la 6,50% în anul 1996 la 12,65% în anul 2000 şi 12,80% în anul 2003, ceea ce demonstrează importanţa acestui instrument monetar în înfăptuirea politicii monetare.

2.2.2.2 Facilităţi permanente

Facilităţi permanente sunt instrumente oferite de băncile centrale

pentru obţinerea de fonduri şi se caracterizează prin următoarele: - sunt utilizate din iniţiativa băncilor comerciale - se realizează la rate predeterminate ale dobânzii - în anumite cazuri, băncile centrale oferă facilităţi permanente

sub forma depozitelor. Managementul monetar în ţările dezvoltate s-a orientat, în ultimii

ani şi către operaţiunile cu instrumente ale pieţei monetare. Principalele caracteristici ale acestor instrumente sunt următoarele: - sunt iniţiate de banca centrală şi sunt conduse în manieră

competitivă; - ratele de dobândă la care se realizează operaţiunile sunt incerte,

deci operaţiunile se realizează la rate variabile ale dobânzii; - înlocuiesc operaţiunile cash de pe piaţă, având astfel efecte

asupra ratei de dobândă; - sporesc volumul titlurilor din colateral, dar nu afectează piaţa

secundară a titlurilor; - în mai multe ţări, aceste operaţiuni îmbracă forma tranzacţiilor

de răscumpărare şi revânzare (operaţiuni REPO). Concret, aceste tranzacţii constau în cumpărări de active, de către banca centrală, printr-un contract care prevede revânzarea lor, la un preţ specificat şi la o dată viitoare. Operaţiunea inversă este vânzarea de către banca centrală şi răscumpărarea lor la un preţ şi o scadenţă specificate. Prima operaţiune afectează nivelul rezervelor din sistemul bancar, iar cea de-a doua absoarbe excesul de lichiditate.


26

Necesitatea acestor operaţiuni poate fi argumentată prin următoarele aspecte:

- nu au efecte semnificative asupra preţului activelor utilizate; - banca centrală manifestă flexibilitate în controlul condiţiilor în

care se desfăşoară operaţiunile pe piaţa monetară, întrucât stabileşte nivelul şi durata contractului şi, de asemenea, reînnoirea sau nu la maturitate;

- sporirea rezervelor în cazul operaţiunilor repo sau diminuarea acestora, în cazul reverse-repo, când titlurile ajung la maturitate, constituie astfel un instrument flexibil pentru managementul rezervelor, care prezintă o mare variabilitate;

- spre deosebire de vânzările şi răscumpărările directe de titluri, care pot duce la fragmentarea sistemului financiar, prin operaţiunile de refinanţare nu se produce un asemenea efect, întrucât dreptul de proprietate asupra titlurilor este schimbat doar temporar.

În cadrul facilităţilor permanente se remarcă facilităţile de finanţare şi de depozit ale căror caracteristici sunt redate în continuare.

Facilitatea de finanţare marginală vizează satisfacerea nevoilor temporare de lichiditate ale băncilor comerciale. În majoritatea cazurilor sunt împrumuturi overnight, fiind însă posibilă şi acordarea lor pe termene mai lungi (de exemplu, FED acordă un credit extins în cadrul facilităţii „discount window). Dobânda care se plăteşte este prestabilită de către banca centrală, în mod normal ea fiind limita superioară a dobânzilor overnight de pe piaţa interbancară. Acest tip de împrumut este colateralizat, putând fi derulat doar pe baza unor active eligibile desemnate de banca centrală. Principalele operaţiuni la care recurge banca centrală pentru a furniza lichiditate în cadrul facilităţii de finanţare marginală sunt tranzacţiile repo şi creditele integral colateralizate. Mai pot avea loc şi achiziţii de active eligibile, care sunt cu precădere titluri pe termen scurt.

Facilitatea de depozit dă băncilor posibilitatea de a plasa overnight depozitele la banca centrală. Remunerarea depozitelor se face la o rată prestabilită de către banca centrală, care constituie, de regulă, limita minimă a dobânzilor overnight pe piaţa monetară. Dacă nivelul acestei dobânzi ar fi inferior celui al pieţei, ar fi necesară prelungirea scadenţei pentru a evita orientarea către dezintermediere, înlocuind plasamentele interbancare prin recurgerea la această facilitate. Există astfel riscul ca băncile să prefere plasarea excedentului de resurse la banca centrală (fără a-şi asuma vreun risc), comparativ cu participarea pe piaţa monetară interbancară, mai ales în cazul pieţelor dezvoltate unde evaluarea contrapartidei poate fi dificil de realizat. Această facilitate nu are o largă


27

utilizare, întrucât exercitarea ei efectivă depinde de coordonatele politicii monetare.

Asimetria dintre facilitatea de finanţare şi cea de depozit consta pe de o parte în faptul că majoritatea sistemelor bancare se află în deficit de lichiditate, iar pe de altă parte în reticenţa băncilor centrale de a opera în ambele direcţii (să împrumute şi să accepte depozitele ale sistemului bancar, în aceeaşi zi) preferând ca reglajul să se facă pe piaţa monetară şi să intervină doar pentru a acoperi/atrage diferenţa. Cele două facilităţi pot opera simultan, fără a transforma banca centrală într-un broker interbancar, numai atunci când dobânzile utilizate au caracter penalizator, având valori ridicate pentru finanţare şi reduse pentru depozite.

Creditul special Un rol deosebit îl deţin, în cadrul operaţiunilor de refinanţare

alături de finanţarea marginală şi creditele speciale. Acestea se acordă băncilor comerciale solvabile, care se confruntă

însă cu probleme de lichiditate, în vederea evitării unei situaţii de criză care să afecteze întregul sistem. Acordarea acestui credit se face în baza unor norme clare de eligibilitate şi limitare cantitativă.

Prin acordarea de credite speciale, băncile centrale îşi îndeplinesc funcţia de creditor de ultimă instanţă, care presupune acceptarea compromisului între evitarea riscului sistemic şi controlul lichidităţii.

O facilitate specială o constituie creditul intra-day, care poate fi acordat băncilor comerciale pentru asigurarea lichidităţii pe parcursul zilei. Creditele speciale pot fi garantate cu active exigibile, precum titluri de stat, certificate de depozit emise de banca centrală şi au limite cantitative pentru fiecare bancă.

Exemplificarea mecanismului de alocare a sumelor de refinanţare

În continuare, este prezentat mecanismul de alocarea sumelor de refinanţare, atunci când se realizează tranzacţii REPO, pentru un volum variabil al titlurilor şi cu rată a dobânzii preanunţată.

Se consideră că în sistemul bancar sunt 4 bănci: A; B; C; D; care prezintă următoarele oferte de refinanţare (tabelul nr.1).

Tabelul 1

Banca Rata dobândă 8,25%

Rata dobândă 8,50%

Rata dobândă 8,75%

Rata dobândă 9%

A 1.000 1.000 10.000 10.000 B 20.000 10.000 5.000 5.000 C - 5.000 5.000 5.000 D - - 1.000 1.000

TOTAL 21.000 16.000 21.000 21.000 Total

cumulativ 79.000 58.000 42.000 21.000


28

Rezultatele globale: Rata minimă acceptată: 8,50%; - suma maximă ce poate fi alocată: 46.400; - procentajul de alocat, din totalul ofertei: 80%

Rezultate individuale Tabelul 2 Elemente Banca A Banca B Banca C Banca D Oferte acceptate la rata de dobândă egală sau mai mare de 8,50%

21.000 20.000 15.000 2.000

Refinanţare acordată 80% 16.800 16.000 12.000 1.600 Rate de dobândă (%) 8,50 8,50 8,50 8,50

În cazul în care rata de dobândă este anunţată în avans, băncile primesc sub formă de refinanţare o parte din ofertele lor corespunzătoare raportului dintre suma totală a lichidităţilor de alocat şi totalul ofertelor prezentate de bănci (46.400/58.000=80%).

Dacă operaţiunile se realizează la rate de dobândă variabile atunci ofertele propuse de bănci vor fi diferite faţă de cazul precedent, astfel:

Oferte propuse de bănci (mil.u.m.) Tabelul 3

Banca 8,25% 8,50% 8,75% 9% A 1.000 1.000 10.000 10.000 B 20.000 10.000 5.000 5.000 C - 5.000 5.000 5.000 D - - 1.000 1.000

TOTAL 21.000 16.000 21.000 21.000 Total

cumulativ 79.000 58.000 42.000 21.000

Rezultatele globale se prezintă astfel:

- suma totală ce poate fi alocată 46.400 mil.u.m; - rata medie a dobânzii la oferta propusă: 8,84%; - limitele de acceptare a ratelor 8,50%-9%; - procent de acceptare al ofertei la cea mai scăzută rată a dobânzii

(8,50%): 27,50% Rezultatele individuale (mil.u.m.) Tabelul 4 Elemente Banca A Banca B Banca C Banca D Oferta la 9% 10.000 5.000 5.000 1.000 Oferta la 8,75% 10.000 5.000 5.000 1.000 Oferta la 8,50 275 2.750 1,375 - Total 20.275 12.750 11.375 2.000 Rata de dobândă ponderată 8,87% 8,79% 8,83% 8,87%


29

Datele din tabel au fost obţinute astfel: - ofertele la ratele de dobândă de 9% şi 8,75% sunt egale cu

ofertele propuse de bănci; - oferta la rata de dobândă de 8,50% s-a obţinut prin ponderarea

ofertei la acest nivel de dobândă cu procentul de dobândă de 27,50% (de exemplu, pentru banca A oferta la 8,50% este egală cu 1000x27,50%=275 mil.u.m.);

- rata de dobândă ponderată s-a obţinut astfel;

%87,8000.2

%75,8000.1%9000.1

%83,811375

%75,81375%75,8000.5%9000.5

%79,8750.12

%50,82750%87,8000.5%9000.5

%87,8275.20

%50,8275%75,8000.10%9000.10

=+

=

=+++

=

=++

=

=++

=

xxDbancapentru

xxCbancapentru

xxxBbancapentru

xxxAbancapentru

2.2.2.3 Creditul de licitaţie

Licitaţiile sunt utilizate ca principal instrument al alocării creditelor

băncii centrale în ţările dezvoltate, unde se combină cu alte instrumente de politică monetară, dintre care: facilităţile de credit ale băncii centrale, managementul lichidităţii bancare şi ratele de dobândă pe termen scurt. De asemenea, în ţările aflate în tranziţie, băncile centrale au utilizat încă din 1993 creditul de licitaţie ca parte a procesului de reformă, prin care s-a promovat piaţa monetară şi s-a întărit controlul asupra funcţionării acesteia.

Faţă de creditele administrate din economiile planificate, prin creditul de licitaţie s-au introdus preţurile flexibile (cu rol în lichiditatea bancară), ceea ce a contribuit la dezvoltarea pieţei bancare şi la întărirea controlului direct al creditelor şi al ratei de dobândă. Introducerea timpurie a creditelor de licitaţie a făcut ca băncile să câştige experienţă în controlul asupra pieţei monetare şi să facă paşi către stadii mai complexe ale operaţiunilor. Prin practicarea unui acces transparent şi uniform la credite, băncile au fost obligate să se orienteze şi către alte surse, din afara băncii centrale, respectiv pe piaţa interbancară.

Impedimentele în utilizarea acestui instrument au provenit din dificultăţi în furnizarea de informaţii, care au condus la creşterea riscului de creditare şi au compromis alocarea eficientă a resurselor.

Riscul poate rezulta din selecţia adversă şi din hazardul moral, prin care pot fi influenţate comportamentele participanţilor pe piaţă şi furnizarea fondurilor. Asemenea aspecte au avut un impact deosebit în


30

ţările aflate în tranziţie, întrucât sistemul bancar nu a fost competitiv, iar băncile insovabile au manifestat o cerere inelastică pentru creditele băncii centrale.

Selecţia adversă şi hazardul moral au putut fi limitate însă, prin solicitarea unui colateral adecvat, prin stabilirea de reguli pentru licitaţie şi stabilirea unor limite de volum pentru creditele băncii centrale. La modul ideal, împrumuturile băncii centrale pot fi colateralizate prin titluri guvernamentale sau alte titluri de calitate, dar în economiile aflate în tranziţie, garanţiile de acest fel au fost neglijabile, mai ales în stadiile iniţiale ale reformei, motiv pentru care colateralul a fost introdus treptat, fiind dezirabil chiar atunci când acoperea mai puţin de 10% din împrumut.

În mod frecvent, băncile centrale stabilesc o rată minimă de licitaţie, în scopul creşterii controlului monetar şi al descurajării recurgerii la împrumuturile băncii centrale. Chiar şi atunci când nivelul ratei de dobândă se stabileşte în avans, participanţii prezintă ofertele lor în jurul ratei minime a dobânzii, ceea ce reflectă un exces de lichiditate.

Creditul de licitaţie a fost iniţiat pe o scară redusă, ceea ce a determinat ca băncile centrale să dobândească experienţă în monitorizarea împrumuturilor.

Evoluţiile din ţările aflate în tranzacţie demonstrează că, deseori, creditul de licitaţie a fost utilizat ca mijloc de extindere a creditului structural şi ca instrument de control monetar.

2.2.2.4 Operaţiuni de swap valutar Operaţiunile de swap valutar constituie tranzacţii financiare în care

două părţi schimbă sume exprimate în două monede diferite, la începutul unei perioade, şi le răscumpără la o dată viitoare predeterminată (potrivit definiţiei Băncii Reglementelor Internaţionale). În anii 80 diferite tipuri de swap valutar au devenit operabile, alăturându-se celorlalte tipuri de swap (pe rata de dobândă şi titluri de datorie), ceea ce a condus la dezvoltarea unei bogate literaturi pe tema rapidei evoluţii a pieţei interbancare de swap.

Obiectivul determinant al băncii centrale, în utilizarea operaţiunilor de swap valutar, este acela de a influenţa lichiditatea internă, de a gestiona rezervele valutare şi de a stimula dezvoltarea pieţei financiare interne.

Băncile centrale utilizează operaţiunile de swap valutar din mai multe motive, care pot fi rezumate astfel:

- preferă să deţină o varietate de instrumente de intervenţii tehnice, utilizabile în mod discreţionar;


31

- în multe ţări, unde piaţa secundară internă (pe termen scurt) nu este suficient de dezvoltată, pentru a permite o anumită intervenţie a autorităţii monetare, este posibil realizarea de schimburi într-un volum sporit prin operaţiunile de swap;

- spre deosebire de operaţiunile de schimb valutar direct, operaţiunile de swap nu au efecte directe asupra cursului valutar la vedere;

- operaţiunile de swap constituie un instrument flexibil, procedurile sunt informale iar swap-urile sunt uşor reversibile.

De asemenea, operaţiunile de swap valutar prezintă şi unele dezavantaje: - pot influenţa nivelul cursului de schimb după derularea lor, ca

urmare a puternicului efect al anunţării operaţiunilor; - necesită o perioadă minimă de două zile pentru ca tranzacţia să

devină efectivă; - în aceste tranzacţii nu există schimburi simultane ale unei

monede cu alta, aceea ce limitează riscul de neplată, însă există un număr limitat de bănci mari care pot acţiona drept contrapartidă în derularea operaţiunilor de swap valutar. Acele bănci care nu deţin o cantitate suficientă de monedă internaţională, dar efectuează operaţiuni sporite comparativ cu nivelul capitalului, îşi asumă riscuri sporite;

- dacă există o piaţă activă a titlurilor pe termen scurt, atunci băncile vor prefera acest tip de operaţiuni, întrucât o asemenea piaţă este mult mai deschisă către economia reală, comparativ cu piaţa interbancară;

- dacă politica monetară este centrată pe rata de dobândă şi agregatele monetare, atunci alocarea creditului de către banca centrală poate fi un instrument mai dorit, comparativ cu operaţiunile de swap, care au efecte puternice asupra ofertei de monedă.

Deoarece operaţiunile de swap pe devize sunt doar temporare, ele sunt utile pentru ajustări tehnice pe termen scurt, fie în a influenţa nivelul lichidităţii pieţei prin neutralizarea factorilor perturbatori sezonieri, fie în a restabili sau menţine deficitele de pe piaţă care îndreaptă rata dobânzii spre valoarea dorită. Operaţiunile swap pot fi uşor reînnoite, astfel încât să poată fi obţinut un impact pe termen lung, iar maturitatea lor extinsă variază, de la 24 de ore la 24 de luni.


32

2.2.2.5 Operaţiuni de open-market În ţările dezvoltate, operaţiunile de open-market au devenit

principalul instrument de control monetar, datorită avantajelor pe care le prezintă şi care constau în următoarele:

- oferă o flexibilitate sporită, din punct de vedere al volumului operaţiilor de politică monetară iniţiate de banca centrală;

- permit stabilirea unor relaţii impersonale între participanţii la piaţă;

- permit evitarea ineficienţei pieţei şi a economiei, ca urmare a controlului direct.

În condiţiile globalizării financiare, flexibilitatea operaţiunilor de open-market a avut un efect favorabil şi în ţările aflate în tranziţie, unde s-a manifestat evoluţia pieţelor şi o creştere a competitivităţii acestora în scopul integrării în piaţa mondială. Cu cât pieţele de capital devin mai dezvoltate şi mai sofisticate, băncile centrale trebuie să-şi sporească abilitatea de a utiliza instrumentele de politică monetară, atât pe segmentul primar, cât şi pe piaţa secundară a titlurilor guvernamentale.

Dacă operaţiunile de open-market constituie principalul instrument de implementare a politicii monetare, rezultă că instrumentele celelalte trebuie să fie ajustate, astfel încât să fie asigurată îndeplinirea obiectivelor. Ajustările depind, în mare parte, de strategiile adoptate în conducerea zilnică a operaţiunilor de open-market, de structura pieţei, de stabilitatea şi predictibilitatea relaţiei între oferta de monedă şi variabilele macroeconomice. Pentru ca băncile centrale să implementeze operaţiile de open-market, este necesară o anumită arhitectură şi performanţă a pieţei. Astfel, autoritatea monetară preferă pieţele cu tranzacţionare continuă şi cu transparenţă sporită, caracteristici care încurajează participarea unui număr mare de investitori. De asemenea, prezintă importanţă piaţa interbancară, întrucât serveşte ca barometru al frecvenţei şi volumului operaţiunilor cu titluri guvernamentale. Un număr însemnat de ţări sunt preocupate de sporirea competitivităţii interbancare ca şi cale de creştere a rolului operaţiunilor de open-market. Infrastructura pieţei, respectiv gradul de dezvoltare al celor două segmente şi corelaţia dintre acestea se află în strânsă legătură cu operaţiunile de open-market. Maturitatea şi alte caracteristici ale instrumentelor de datorie au rolul de a ajusta structura instituţiilor pieţei şi de a spori numărul de participanţi. În acest scop, banca centrală încurajează dezvoltarea pieţei, prin stabilirea unui set de reguli pentru participanţii la operaţiunile de open-market, în special pe pieţele în formare. Pe pieţele mature, standardele şi regulile sunt aplicate de către dealeri.

Particularităţile operaţiunilor de open-market, ca urmare a numărului sportiv de participanţi, necesită o corectă colectare şi


33

diseminare a informaţiilor referitoare la tranzacţiile cu titluri, volum, finanţare pe tipuri de instituţii, sarcină care revine băncii centrale. Publicarea acestora trebuie să fie rapidă şi practică, asigurând astfel transparenţa pieţei şi încrederea publică.

Transmiterea politicii de „open-market” Conducerea operaţiunilor de „open-market” se realizează în

modalităţi diferite, în funcţie de condiţiile pieţei, de structura şi rolul sistemului bancar, gradul de dezvoltare şi reglementare al sistemului financiar, precum şi de disponibilităţile de titluri guvernamentale sau de instrumente ale pieţei monetare.

Influenţată de factorii enunţaţi, politica de open-market poate fi transmisă în două moduri:

- la modul activ, prin ţintirea cantităţii de monedă centrală; - la modul pasiv, prin ţintirea ratei de dobândă pe piaţa monetară

sau prin măsurarea lichidităţii sistemului bancar; Pentru absorbirea excesului de lichiditate, autoritatea monetară are

la dispoziţie realizarea de operaţiuni cu două tipuri de titluri, cele guvernamentale şi cele emise de banca centrală, situaţie care antrenează o serie de dificultăţi. Atunci când coexistă cele două tipuri de titluri, principala problemă este a confuziei publice referitoare la relaţia dintre ele.

Tranzacţiile definitive deţin o pondere importantă în cadrul

operaţiunilor de open-market şi sunt reprezentate de operaţiunile nereversibile, prin intermediul cărora banca centrală vinde sau cumpără pe piaţă active eligibile (titluri de stat, valută). În cadrul acestor tranzacţii, proprietatea asupra activelor respective este, definitiv, transferată de la vânzător la cumpărător, neexistând posibilitatea inversării tranzacţiei. Aceste operaţiuni pot fi derulate atât cu scopul absorbţii, cât şi al furnizării de lichidităţi în sistem de câte ori există nevoia desfăşurării lor. Realizarea acestora se face prin contracte bilaterale.

Operaţiunilor pe piaţa monetară se caracterizează prin precizie şi flexibilitatea

Precizia este o caracteristică esenţială a operaţiunilor de open-market, acestea fiind numite şi „operaţiuni de reglaj fin”. Prin intermediul operaţiunilor de open-market, banca centrală exercită un control direct şi precis asupra rezervelor băncilor comerciale şi asupra bazei monetare (M).

O altă caracteristică a operaţiunilor pe piaţa liberă este flexibilitatea acestora. Aceste operaţiuni pot fi efectuate zilnic de către banca centrală, ceea ce îi oferă posibilitatea de a reorienta rapid politica monetară.


34

În ţările aflate în tranziţie, operaţiunile de open-market s-au desfăşurat diferenţiat, după cum rezultă din tabelul de mai jos.

Tabelul 5

Ţara Principalele forme sub care se realizează operaţiunile de open-market

Polonia a. reverse repo sau vânzări complete b. răscumpărări sau cumpărări complete de titlu c. emisiuni de titluri proprii

Cehia a. licitaţii repo b. licitaţii repo la trei luni c. instrumente de reglaj fin:

- operaţiuni valutare - operaţiuni cu titluri de stat

Croaţia a. licitaţii repo b. operaţiuni valutare

Slovenia a. emisiune de titluri proprii b. operaţiuni cu titluri de stat c. tranzacţii valutare

Ungaria a. tranzacţii definitive de active eligibile b. tranzacţii repo

2.2.3 Instrumentele directe de politică monetară (plafoanele de credite)

Plafoanele de credite sunt utilizate ca instrumente directe de

control monetar şi se manifestă sub forma unor instrucţiuni prin care băncile sunt informate cu privire la nivelul maxim al creditelor şi ponderea acestora în portofoliul lor de active.

Pe termen lung, utilizarea plafoanelor de credit antrenează efecte nefavorabile, precum rate ale dobânzii administrate, descurajarea mobilizării economiilor şi distorsionarea fluxurilor de fonduri către împrumuturi profitabile.

Din acest motiv, încă din anii ’80 ţările membre ale OCDE au abandonat plafoanele de credit, ca urmare a efectelor negative antrenate.

Motivele pentru care, ţările au adoptat, iniţial, acest instrument pot fi enumerate astfel:

- reprezintă un instrument uşor de implementat; - este perceput ca un instrument care permite îndeplinirea

obiectivelor de politică monetară; - este cel mai eficient instrument de politică monetară adoptat de

pieţele financiare nedezvoltate sau de cele cu capacităţi tehnice limitate;

- constituie o modalitate prin care resursele sunt „reorientate” către alte sectoare mai puţin favorizate.


35

În anii ’90, câteva economii în tranziţie şi în special cele din Europa de Est au utilizat plafoanelor de credit în scopul controlului asupra masei monetare şi asupra creditului. Totodată, plafoanele de credit au permis ca dinamica masei monetare şi a creditelor să fie în concordanţă cu stabilizarea macroeconomică, până la înlocuirea acestui instrument cu cele de piaţă. Adoptarea limitării creditului s-a realizat în combinaţie cu alte instrumente indirecte. Astfel, Albania a utilizat şi rata rezervei minime obligatorii; Cehia a schimbat creditele de licitaţie de refinanţare cu mecanismul rezervelor obligatorii, după ce s-a renunţat la plafoanele de credit. Banca Poloniei a utilizat facilităţile de refinanţare, creditele de licitaţie (titlurile emise de banca centrală) şi biletele de trezorerie, iar în cazul Bulgariei sistemul de control monetar a constat în plafonări de credite, rezerve obligatorii remunerate, refinanţarea băncii centrale şi operaţiuni pe piaţa liberă. În mecanismul plafonării creditelor prezintă importanţa regulile de alocare, despre care reţinem că variază în concordanţă cu priorităţile specifice şi cu mediul instituţional al fiecărei ţări.

Practica băncilor centrale arată că acestea stabilesc, periodic, plafoane ale activelor interne din întregul sistem bancar şi subplafoane pentru creditele guvernamentale, în concordanţă cu nivelul inflaţiei, al creşterii economice şi balanţei de plaţi externe.

În toate ţările în care s-a aplicat acest instrument, combinat cu alte instrumente de control, s-au produs efecte precum: scăderea competitivităţii în sistemul bancar; diminuarea rolului intermediarilor financiari; sporirea nivelului rezervelor excedentare, ca urmare a finanţării monetare a deficitului bugetar.

Astfel, se poate afirma că, alături de avantajele antrenate, limitarea creditului a generat şi o serie de dezavantaje, ceea ce a complicat aplicarea acestui instrument de politică monetară. În tabelul de mai jos sunt relatate avantajele şi dezavantajele aplicării plafoanelor de credit.


36

Tabelul 6 Avantaje şi dezavantaje ale instrumentului monetar „plafonarea

creditului” Avantaje Dezavantaje

• permite controlul asupra agregatelor monetare şi asupra creditului total;

• este unul din cele mai „uşoare” instrumente, aplicabil în ţările cu pieţe financiare slab dezvoltate sau cu falimente importante în acest domeniu;

• este relativ uşor de implementat atunci când numărul băncilor este redus;

• nu este afectat de regimul cursului de schimb.

• Nu poate fi utilizat în managementul lichidităţi pe termen scurt, ci prin aplicarea pe termen lung;

• Tinde să perpetueze un „credit” independent de competitivitatea băncilor;

• Provoacă dezintermedierea în scopul reglementării sectorului financiar;

• Limitează competiţia între bănci şi împiedică dezvoltarea pieţei monetare;

• Poate reprezenta o ameninţare la adresa lichidităţii, dacă politica este slabă;

• Generează un „micromanagement” al alocării creditelor de către Banca centrală;

• Este dificil de monitorizat atunci când creditul se prezintă sub forme nesupuse limitării;

• Creează dificultăţi administrative în ţările cu un număr sporit de bănci;

• Poate duce la multiplicarea controalelor directe şi a presiunii financiare.


37

2.3. Canale de transmitere a politicii monetare

Din analizele efectuate asupra instrumentelor politicii monetare rezultă că la îndemâna băncii centrale se află următoarele modalităţi principale de influenţare a cantităţii de monedă centrală deţinută de bănci:

- operaţiunile de „open -market”; - modificări în nivelul rezervei; - modificări în dobânda de referinţă;

Operaţiunile de open – market Constau în operaţiuni de vânzare şi cumpărare a titlurilor publice

de către banca centrală pe piaţa liberă, respectiv de la sau către băncile comerciale, agenţi economici şi populaţie.

Cumpărarea de titluri de către banca centrală de la băncile comercial antrenează următoarele efecte:

- băncile comerciale cedează băncii centrale o parte de titluri deţinute;

- banca centrală plăteşte aceste titluri prin creşterea rezervelor deţinute de băncile comerciale, cu suma care reprezintă contravaloarea titlurilor cumpărate.

Dacă se reprezintă grafic aceste efecte antrenate, rezultă

următoarele scheme: În această figură, semnificaţia săgeţilor este următoarea:

Schema fluxurilor antrenate de cumpărarea titlurilor de la băncile comerciale

Banca centrală

Active Resurse +Titluri (a) + Rezervele ale băncilor comerciale (b) (a) Titluri Rezerve (b)

Bănci comerciale Active Resurse - Titluri (a) + Rezerve (b)


38

- atunci când săgeata este orientată în sus, se evidenţiază faptul că titlurile se deplasează de la băncile comerciale către banca centrală. Astfel se explică semnul minus din coloana active a băncilor comerciale şi semnul plus din coloana active a băncii centrale.

- Săgeta orientată în jos din coloana resurse arată că banca centrală majorează rezervele băncilor comerciale. Semnul plus din coloana resurse arată că banca centrală majorează rezervele băncilor comerciale. Semnul plus din coloana resurse a băncii centrale indică faptul că au sporit rezervele băncilor comerciale care se constituie ca disponibilităţi la banca centrală.

Aspectul cel mai important al acestei tranzacţii este următorul:

atunci când banca centrală cumpără titluri de la băncile comerciale, rezervele băncilor comerciale sporesc. Dacă banca centrală achiziţionează titluri de la populaţie sau agenţi economici, efectul asupra rezervelor băncilor comerciale este acelaşi ca în situaţia precedentă. Figura următoare evidenţiază efectele antrenate1.

1 Sursa: campbell Mc. Connell, Stanley L Brue, Economics, Mc. Graw – Hill, 1996, pp. 296-300.

Banca centrală

Active Resurse + Titluri (a) + Rezerve ale băncilor comerciale (c) (a) Titluri (a) Cecuri Agentul economic Active Resurse + Cerere de depozite (b) - Titluri (a) (b) + Depozite (b) Cecuri

(c) Instrumente de plată (CEC)

Banca comercială Active Resurse

+ Resurse (c) + Cerere de depozite (b)

(c) +

Rez

erve


39

Agentul economic „X” vinde băncii centrale titluri şi primeşte de la aceasta un cec emis de aceasta pentru efectuarea plăţii.

Cecul primit este transmis băncii comerciale la care agentul economic are contul deschis.

Banca comercială colectează aceste cecuri care obligă Banca Centrală pentru efectuarea unor plăţi. Rezultatul se concretizează în creşterea rezervelor băncii comerciale respective.

Între aceste două tipuri de tranzacţii există o serie de diferenţe

astfel: Prin cumpărarea de către banca centrală a titlurilor direct de

la băncile comerciale, rezervele băncilor comerciale înregistrează o creştere;

Oferta de monedă înregistrează o creştere directă atunci când banca centrală cumpără titluri guvernamentale.

Prin cumpărarea de titluri de la băncile comerciale se majorează

rezervele actuale şi excesul de rezerve al băncilor comerciale cu întreaga valoare a titlurilor achiziţionate.

Pe de altă parte, dacă titlurile se achiziţionează de la agenţii economici şi populaţie, creşterea rezervelor este însoţită şi de sporirea cererii de depozite.

Vânzarea titlurilor de către banca centrală poate fi analizată, de asemenea, în funcţie de destinaţie: către băncile comerciale şi către agenţii economici şi populaţie.

Prin vânzarea titlurilor către băncile comerciale sunt antrenate următoarele efecte:

- banca centrală transferă titlurile către băncile comerciale care le achiziţionează;

- băncile comerciale plătesc aceste titluri prin emiterea de cecuri asupra depozitelor lor de la banca centrală, care le colectează şi reduce nivelul rezervelor băncilor comerciale cu suma corespunzătoare.


40

Bilanţul băncilor implicate se modifică după cum rezultă din figura următoare:

Reducerea nivelului rezervelor băncilor comerciale este indicată prin semnul minus.

Dacă vânzarea titlurilor se realizează către public/populaţie sau agenţi economici, rezultatul final va fi acelaşi prin parcurgerea următoarelor etape:

banca centrală vinde titluri guvernamentale agentului economic X care plăteşte prin emiterea de cecuri asupra băncii la care are contul deschis;

banca centrală operează cecul emis asupra bănci „X” prin reducerea rezervelor acesteia;

banca X returnează cecul agentului economic prin reducerea cererii de depozite la nivelul acestuia.

Banca centrală vinde titluri băncilor comerciale Banca centrală

_______Active Resurse_________

- Titluri (a) -Rezerve ale băncilor comerciale (b)

(a) Titluri (b) Rezerve

Bănci comerciale Active Resurse

- Rezerve (b) + Titluri (a)


41

Modificările bilanţiere se prezintă astfel: Utilizarea ratei rezervei obligatorii

Utilizarea ratei de rezervă obligatorie poate influenţa capacitatea

băncilor comerciale de a acorda credite, după cum rezultă din următoarele explicaţii: În tabelul de mai jos sunt prezentate efectele modificărilor în rata rezervei obligatorii asupra potenţialului de creditare al băncilor. Rata rezervi obligatorii

Nivelul depozitelor

Rezervele existente

Rezervele legale

Diferenţe Efectele asupra creaţiei

monetare a unei bănci

10% 20% 25% 30%

400.000.u.m 400.000.u.m 400.000.u.m 400.000.u.m

80.000 u.m. 80.000 u.m. 80.000 u.m. 80.000 u.m.

40.000 u.m. 80.000 u.m. 100.000 u.m. 120.000 u.m.

40.000 u.m. 0

-20.000u.m. -40.000u.m.

40.000 0

-20.000 -40.000

După cum rezultă din tabel, creşterea ratei rezervei obligatorii

antrenează creşterea sumelor pe care băncile trebuie să le constituie ca rezervă la banca centrală. Diferenţa dintre nivelul rezervelor existente şi nivelul legal rezultat din aplicarea ratei procentuale, afectează capacitatea

Banca centrală _______Active Resurse_________

- Titluri (a) -Rezerve ale băncilor comerciale

(a) Titluri (a) Cecuri

Societatea comercială X Active + Titluri (a) - Cerere de depozite (c) (c) Cecuri (c) – Depozite

Banca comercială X Active - Rezerve - Cerere pentru depozite (c)

(b) -

Rez

erve


42

băncilor de a acorda credite în economie, respectiv potenţialul de creaţie monetară. Atunci când nivelul legal al rezervelor este egal cu nivelul corespunzător cererii de depozite, rezultă că potenţialul de creaţie monetară este egal cu zero. Orice creştere a ratei rezervei obligatorii conduce la declinul creaţiei monetare la nivelul fiecărei bănci şi al întregului sistem bancar.

În cazul în care nivelul ratei se diminuează, de exemplu, de la 20% la 10%, atunci capacitatea băncilor de a crea monedă scripturală se majorează cu 40.000 u.m.

Rezultă, astfel că utilizarea ratei rezervei obligatorii influenţează capacitatea băncilor de a crea monedă în două modalităţi:

prin afectarea nivelului excesului de rezervă obligatorie; prin modificarea nivelului multiplicatorului monetar.

Utilizarea dobânzii de referinţă Una dintre funcţiile băncii centrale fiind aceea de împrumutător de

ultim rang, rezultă că băncile comerciale sunt finanţate de către aceasta atunci când apar necesităţi neprevăzute.

Obţinerea de împrumuturi de către băncile comerciale se realizează în schimbul titlurilor prezentate de către acestea spre garantare. Dobânda practicată de Banca Centrală în relaţiile cu băncile comerciale constituie rata oficială sau de referinţă. Modificările în nivelul acestei rate încurajează sau descurajează băncile comerciale în a se împrumuta de la Banca Centrală prin rescontarea portofoliului de titluri, ceea ce influenţează nivelul rezervelor băncilor comerciale şi respectiv capacitatea acestora de a acorda credite.

Banca centrală deţine monopolul în stabilirea şi manipularea ratei oficiale a scontului la care băncile comerciale se pot împrumuta. Din punct de vedere al băncilor, această rată reprezintă costul împrumutului:

când rata se diminuează, băncile comerciale sunt încurajate să obţină sume suplimentare de la banca centrală, pe baza cărora sporeşte oferta de monedă prin operaţiunea de creditare;

sporirea nivelului ratei descurajează băncile comerciale în obţinerea de rezerve suplimentare, ceea ce impune o serie de restricţii referitoare la oferta de monedă.


43

Efectele acestor modificări asupra bilanţului băncilor comerciale şi al băncii centrale pot fi redate sistematic astfel:

centrale pot fi redate

În funcţie de situaţia conjuncturală a economiei, autoritatea monetară poate decide creşterea sau diminuarea ofertei de monedă prin utilizarea instrumentelor de politică monetară, utilizându-se două tipuri de măsuri reunite în:

politica monetară expansionistă (lejeră sau uşoară); politica monetară restrictivă sau restrânsă.

Principalele probleme care sunt urmărite prin cele două tipuri de

politică monetară şi efectele acestora se manifestă după cum se prezintă în tabelul de mai jos:

Politica monetară uşoară (expansionistă) Politica monetară restrictivă

Problema Şomajul şi recesiunea Cheie Mecanism Banca centrală cumpără titluri, diminuează rata rezervei obligatorii şi rata de referinţă Efecte Sporeşte oferta de monedă Scade rata de dobândă Sporesc investiţiile Creşte cererea agregată

Creşte PIB real în funcţie de creşterea investiţiilor

Problema Inflaţia Cheie Mecanism Banca centrală vinde titluri,majorează rata rezervei obligatorii şi rata de referinţă Efecte Scade oferta de monedă Sporeşte rata de dobândă Scade nivelul investiţiilor Scade cererea agregată Inflaţia se diminuează

Băncile comerciale se împrumută de la banca centrală Banca Centrală

Active Resurse + Împrumuturi acordate băncilor + Rezerve ale băncilor comerciale comerciale Efecte (titluri) prezentate la rescontare + Rezerve Bănci comerciale Active Resurse Rezerve (b) + Împrumuturi de la

Banca Centrală


44

TEMA 3 POLITICA MONETARĂ A BĂNCII NAŢIONALE A ROMÂNIEI. EVOLUŢII ŞI PERSPECTIVE

3.1 Politica monetară a BNR în perioada 1990-1999

Ca în toate ţările care au trecut de la o economie centralizată la o economie de piaţă, ţări în care existau distorsiuni mari între cererea şi oferta agregată, şi în România în primii ani ai tranziţiei către economia de piaţă (1990-1991) s-au înregistrat creşteri substanţiale de preţuri.

De regulă, liberalizarea preţurilor pe scară extinsă şi într-un singur pas (cazul Poloniei şi Iugoslaviei în 1990 şi al Bulgariei în 1991) au condus la majorări uriaşe ale preţurilor. Doar Cehoslovacia şi Ungaria au reuşit să controleze inflaţia în această perioadă. Reuşita lor are cauze diferite. Guvernul cehoslovac a optat pentru liberalizarea majorităţii preţurilor în anul 1991 (85%), după ce, anterior, în anul 1990, considerat an pregătitor, s-a înfăptuit o reaşezare a preţurilor conform raportului cerere-ofertă. În Ungaria s-a realizat cea mai graduală liberalizare a preţurilor dintre statele central şi est-europene în tranziţie.

Liberalizarea preţurilor în România s-a efectuat în mai multe etape, începând cu noiembrie 1990 până în mai 1997, acest gradualism excesiv fiind de natură să alimenteze continuu inflaţia. Inflaţia a fost nu doar ridicată, ci şi extrem de volatilă, atingând 200-300% în primii ani de tranziţie, ca apoi între mijlocul anului 1993 şi 1995 să revină la circa 25%, după care s-a înregistrat o nouă accelerare. Liberalizarea preţurilor la produsele agricole şi la energie în 1997 a condus la o nouă explozie a inflaţiei, la mijlocul anului situându-se puţin sub 180%.

În acest context, măsurile în cadrul politicii monetare a BNR au vizat construcţia unui mecanism şi a unor instrumente de politică monetară, încă din 1991 adoptându-se primul Statut al BNR (Legea 34/1990) şi Legea bancară (Legea 33/1991), care au introdus sistemul bancar pe două nivele – banca centrală şi bănci comerciale. În domeniul politicii monetare au fost luate o serie de măsuri importante. Astfel, s-a încercat trecerea de la instrumentele administrative de politică monetară (plafoane la credite, depozite şi dobânzi) la instrumente de piaţă bazate pe rata dobânzii. De asemenea, prin mecanismul de refinanţare a băncilor comerciale, BNR a dat semnalul politicii dezinflaţioniste prin creşterea costului refinanţării pe care o acordă băncilor comerciale. Astfel, BNR dorea controlarea masei monetare, limitând expansiunea creditului în economie.

Procesul de liberalizare graduală a preţurilor, demarat în 1990, nu a beneficiat de sincronizarea cu celelalte politici economice în prima


45

parte a tranziţiei, ceea ce a condus la întârzierea începerii restructurării economiei reale şi la proliferarea indisciplinei financiare şi apariţia arieratelor inter-întreprinderi.

Eficienţa politicii monetare a fost îngrădită până în 1996-1997 la nivel macroeconomic de necesitatea îndeplinirii altor obiective cum ar fi creşterea economică şi asigurarea echilibrului extern (creşterea economică din 1995-1996 s-a obţinut prin creşterea datoriei publice şi deteriorarea contului curent al balanţei de plăţi).

Anul 1997 a fost marcat de două decizii importante: liberalizarea pieţei valutare şi o nouă etapă în liberalizarea preţurilor, decizii care au cauzat presiuni inflaţioniste majore.

La ritmul insuficient de restructurare a economiei reale s-a adăugat apariţia problemei echilibrului extern în anii 1998 şi 1999, vulnerabilitatea externă generând riscul încetării plăţilor externe în condiţiile în care rezerva valutară era redusă. Problema dezechilibrului extern a fost acompaniată şi de existenţa unei probleme de risc sistemic în sistemul bancar ca urmare a accentuării problemei creditelor neperformante.

Liberalizarea cursului valutar din prima parte a anului 1997 a stimulat intrări considerabile de capital care au creat presiuni de apreciere nominală a monedei naţionale. Această presiune de apreciere a cursului de schimb a fost contracarată de BNR printr-un proces de cumpărare masivă de valută şi de sterilizare semnificativă a lichidităţilor în moneda naţională aflate în exces pe piaţă. Mai mult, pentru a veni în ajutorul sterilizării, BNR a introdus ca instrument de politică monetară operaţiunile de open-market şi atragerea de depozite de la băncile comerciale. Concomitent, BNR a suspendat refinanţarea băncilor comerciale prin creditul de licitaţie şi a crescut ratele rezervei minime obligatorii. După 1997, operaţiunile de open-market au devenit principalul instrument de politică monetară utilizat de către Banca Naţională. În condiţiile în care banca centrală s-a aflat în situaţia de a retrage permanent lichiditate din sistem, operaţiunile de open-market au implicat costuri mult mai sporite decât utilizarea mecanismului rezervelor minime obligatorii.

Anul 1998 a marcat în politica monetară îmbunătăţirea cadrului instituţional al acesteia. Astfel, au fost adoptate trei legi cruciale pentru activitatea băncii centrale şi cea a băncilor comerciale: legea privind Statutul BNR (Legea 101/1998), legea privind activitatea bancară (legea 58/1998) şi legea privind falimentul bancar. Prin cele trei legi, legislaţia românească a devenit compatibilă cu legislaţia în domeniu existentă în ţări avansate în ale economiei de piaţă. Pentru politica monetară, noile reglementări au avut consecinţe majore: s-a statuat autonomia şi independenţa băncii centrale în raport cu celelalte instituţii ale statului,


46

stabilitatea monedei naţionale devine obiectiv primar al politicii monetare şi creşte transparenţa mecanismului de transmisie a politicii monetare.

Conducerea politicii monetare în perioada 1990-1999 a trebuit să facă faţă la trei constrângeri majore: conducerea corporativă slabă din cadrul sectorului public, fragilitatea sistemului bancar şi situaţia datoriei externe. Conducerea corporativă slabă în cadrul marilor întreprinderi aparţinând sectorului public a condus la apariţia unor presiuni inflaţioniste sub forma arieratelor financiare. De asemenea, conducerea politicii monetare a fost complicată şi de către fragilitatea sistemului bancar. Aici se încadrează situaţia Băncii Agricole şi a Bancorexului. Cele două bănci au acţionat în calitate de agenţi cvasi-fiscali ai statului. Bancorexul a fost obligat să finanţeze o parte substanţială a importurilor de energie iar în momentul în care cursul de schimb a fost liberalizat, nivelul ridicat de credite neperformante ale băncii a pus-o în faţa unor probleme serioase de lichiditate şi solvabilitate. Banca Agricolă s-a aflat într-o situaţie similară: aceasta a fost obligată să acorde credite subvenţionate agriculturii, iar în 1997 când s-a decis eliminarea acestor forme de subvenţii, situaţia băncii s-a agravat. Criza datoriei externe a devenit majoră în anul 1999, anul în care România s-a confruntat cu un vârf al sarcinii plăţilor externe. Problema incapacităţii de plată a fost depăşită cu succes prin eforturi proprii, având în vedere ostilitatea crescută în acordarea de sprijin financiar extern. Anul 1999 a marcat concentrarea politicii monetare primordial către asigurarea capacităţii de plată externe a ţării.

3.2 Politica monetară a BNR în perioada 2000 – 2005

3.2.1 Evoluţia principalilor indicatori macroeconomici în perioada 2000-2005

În perioada de tranziţie spre o economie de piaţă a României, anul

2000 reprezintă punctul de cotitură după o perioadă de scădere economică (1997-1999). Astfel, anul 2000 reprezintă începutul unei perioade economice caracterizate prin creştere economică ridicată, îmbunătăţire a echilibrului intern şi extern – reducerea inflaţiei, reducerea deficitului bugetar, creşterea rezervelor internaţionale ale BNR şi deficit de cont curent sustenabil. După anul 2000, mixul de politici macroeconomice au fost concentrate către consolidarea trendului de evoluţii macroeconomice pozitive, prin asigurarea bazelor pentru o creştere economică sustenabilă. În mare măsură, acest obiectiv a fost îndeplinit, România înregistrând în perioada 2000-2005 una din cele mai mari rate de creştere economică dintre ţările candidate pentru integrarea în Uniunea Europeană, inflaţia s-


47

a redus, deficitul bugetar a fost redus sub limita de 3% stabilită de tratatul de la Maastricht, influxul de investiţii străine directe a crescut substanţial, iar rata şomajului a scăzut.

Principalul motor al reformelor înregistrate în ultimii ani a fost perspectiva integrării în Uniunea Europeană, România semnând tratatul de Aderare la Uniunea Europeană pe 25 aprilie 2005, prin programele de finanţare ale UE – PHARE, ISPA şi SAPARD, precum şi prin programele cu Banca Mondială (programele PSAL I, PSAL II şi PAL). Aceste programe au avut şi vor avea şi în continuare un impact real asupra economiei româneşti, furnizând finanţare şi expertiza tehnică pentru asigurarea unei dezvoltări durabile şi creşterea competitivităţii economiei româneşti.

3.2.1.1. Creşterea economică Creşterea economică medie în România în perioada 2000-2004 a

fost de aproximativ 6%, creşterea economică din 2004 fiind de 8,3%, cea mai mare rata de creştere economică după 1990.

Relansarea economică începută în anul 2000 s-a datorat ritmul ridicat de creştere al cererii interne, în special a consumului neguvernamental, dar şi creşterii investiţiilor.

Formarea PIB după categorii de resurse scoate în evidenţă caracterul foarte volatil al producţiei agricole, care depinde de condiţiile climatice. Componenta cea mai mare a PIB-ului este reprezentată de servicii (cca.44% în 2004), urmată de industrie (cca.27% în 2004), agricultura (cca.13% în 2004) şi construcţii (cca.6% în 2004). De asemenea, în perioada analizată a crescut importanţa serviciilor în formarea PIB, deşi serviciile au încă o pondere redusă faţă de ţările dezvoltate.

3.2.1.2. Rata inflaţiei Conform statutului BNR (Legea 312/2004), „obiectivul

fundamental al Băncii Naţionale a României este asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor”. Inflaţia a scăzut de la 40,7% în 2000 la 9,3% în 2004, anul 2004 fiind primul an cu inflaţie cu o singură cifră din perioada de după 1990, confirmând trendul dezinflaţionist din ultimii ani. Cu toate acestea, România rămâne singura ţară candidată la UE care înregistrează un nivel relativ ridicat al inflaţiei.

Preţurile mărfurilor alimentare, cu o pondere de aproximativ 40% în coşul de consum au înregistrat cea mai rapidă scădere, în timp ce preţurile bunurilor nealimentare au înregistrat o scădere mai lentă, în special datorită ajustărilor de preţuri la gaze şi la electricitate. Ajustările


48

la preţuri la gaze s-a datorat tendinţei de aliniere a preţului intern la cel de import, iar în cazul electricităţii – pentru a atinge un nivel care să acopere costurile.

3.2.1.3. Contul curent al balanţei de plăţi şi deficitul bugetar Deficitul contului curent al balanţei de plăţi a crescut în perioada

2000-2004 până la 4,4 mld.EURO la sfârşitul anului 2004, atingând 7,5% din PIB. Creşterea deficitului de cont curent a fost determinată de creşterea deficitului balanţei comerciale (5,3 mld. EURO în 2004). Deşi deficitul de cont curent a fost mai mare decât ţinta agreată cu FMI în perioada 2000-2004, totuşi acesta a fost acoperit în mare parte din investiţii străine directe, astfel încât, în 2004 există o acoperire de 103,3% a deficitului de cont curent prin investiţii străine directe şi transferuri curente de capital.

Accentuarea deficitului balanţei comerciale s-a datorat creşterii substanţiale a importului cu rate de creştere mai mari decât exportul. Această evoluţie s-a datorat, pe de o parte, creşterii importurilor de materii prime şi de bunuri de capital necesare asigurării creşterii economice, iar pe de altă parte, creşterii importului de bunuri de consum datorată expansiunii creditului de consum din ultimii ani şi aprecierii monedei naţionale, atât în termeni reali (până în noiembrie 2004) cât şi chiar în termeni nominali (începând cu noiembrie 2004), importul de bunuri de consum având elasticitate ridicată în funcţie de cursul de schimb. În prima parte a anului 2005, tendinţa de creştere a importului de bunuri de consum a fost amplificată şi de creşterea venitului disponibil prin relaxarea fiscală produsă de introducerea cotei unice de 16% pe impozitul pe venit începând cu 1 ianuarie 2005. Evoluţia exportului a fost determinată de evoluţia favorabilă a costului unitar al forţei de muncă (ULC – unit labor cost – raportul dintre cheltuielile salariale şi de producţie) din ultimii ani ceea ce a creat un avantaj competitiv extern pentru România, în condiţiile în care productivitatea a crescut mai repede decât salariile, precum şi de creşterea cererii externe. Evoluţia crescătoare a exportului din prima parte a anului 2005 în ciuda efectului negativ general de apreciere nominală a cursului de schimb al leului s-a datorat unei elasticităţi scăzute a exportului faţă de cursul de schimb şi mai ales unui efect de preţ favorabil, preţurile externe înregistrând o creştere în această perioadă.

Adâncirea deficitului extern a fost favorizat de creşterea accelerată a consumului din ultimii ani şi pe această bază a deficitului economisire-investire la nivelul economiei naţionale. În trimestrul 1 2005, rata economisirii a înregistrat cel mai redus nivel din ultimii 5 ani (9,4% din


49

PIB) în timp ce rata de investire s-a înscris pe tendinţa din ultimii ani, înregistrând un nivel de 16,15% din PIB în trimestrul 1 2005.

Pentru a susţine procesul dezinflaţionist şi a ţine sub control deficitul de cont curent în condiţiile în care deficitul sectorului neguvernamental s-a accentuat, politica fiscală a fost una restrictivă în perioada 2000-2005, deficitul bugetar restrângându-se semnificativ, astfel încât componenta publică a cererii agregate s-a redus.

3.3 Coordonatele politicii monetare a BNR în perioada 2000-2005

3.3.1 Caracteristici generale ale politicii monetare în perioada 2000-2005

Reducerea inflaţiei din ultimii ani a fost rezultatul unui mix de

politici economice favorabile dezinflaţiei, cu o politică monetară şi fiscală restrictive şi o politică a veniturilor salariale relativ neutrală. De asemenea, sectorul real al economiei a înregistrat un trend favorabil dezinflaţiei, cu continuarea procesului de privatizare şi restructurare, reducerea pierderilor în sectorul de stat şi creşterea productivităţii.

Politica monetară a fost caracterizată prin rate mari ale dobânzii, volume foarte mari ale sterilizării, rate ridicate ale rezervei minime obligatorii şi aprecierea monedei naţionale.

Ca rezultat al politicii monetare, rata inflaţiei de bază (core inflation) – componenta IPC care poate fi controlată de către BNR (IPC fără preţuri administrate şi volatile) – a scăzut într-un ritm accentuat.

3.3.2 Politica ratei dobânzii în perioada 2000-2005

Începând cu anul 2000, BNR şi-a recăpătat rolul de price-maker pe

rata dobânzii, putând influenţa, astfel, prin propriile rate de dobândă randamentele din sectorul bancar. Conjunctura favorabilă a fost determinată de existenţa unui exces de valută pe piaţa internă şi de reducerea dependenţei finanţării bugetului de stat faţă de piaţa internă, Ministerul Finanţelor având acces mai puţin costisitor la piaţa euro-obligaţiunilor.

Astfel, canalul ratei dobânzii de transmisie a politicii monetare pe segmentul banca centrală – bănci comerciale s-a îmbunătăţit, rata dobânzii devenind un indicator al caracterului politicii monetare. Astfel, conform unui studiu FMI transmisia (engl.pass-through) ratei de dobândă de politică monetară către dobânzile din sistemul bancar a devenit mai pronunţată în timp, mai ales începând cu anul 2001, studiul menţionat identificând o relaţie de cointegrare între dobânda de politică monetară şi


50

dobânzile de piaţă, ceea ce indica creşterea eficienţei canalului ratei dobânzii de transmisie a politicii monetare în ultimii ani.

Politica de reducere a ratelor de dobândă (figura 1) a fost justificată în cea mai mare parte de consolidarea trendului dezinflaţionist, precum şi de accentuarea riscurilor de atragere a unor capitaluri speculative în contextul etapelor de liberalizare a contului de capital. Tendinţa de scădere a ratelor de dobândă a fost întreruptă de două episoade în care BNR a fost nevoită să crească dobânzile, existând pericolul unor derapaje economice: sfârşitul anului 2000 şi începutul anului 2001, respectiv sfârşitul anului 2003 şi începutul anului 2004.

Figura 1 – Evoluţia dobânzilor interbancare în perioada 2000-2005 90% 80% 70% 60% 50% 40% 30% 20% 10% 0%

În ultima perioadă, politica de dobânzi a BNR a trebuit să facă faţă unei constrângeri majore legate de liberalizarea unor fluxuri de capital cu impact monetar ridicat (şi anume liberalizarea accesului nerezidenţilor la depozite la termen în lei din aprilie 2005) în condiţiile existenţei unui diferenţial ridicat al dobânzii interne faţă de dobânda externă care ar fi putut încuraja intrările speculative de capital. Astfel, începând cu anul 2004, banca centrală s-a înscris pe un trend accentuat de diminuare a dobânzii de politică monetară (de la 20,75% în mai 2004 la 12,5% în aprilie 2005 – figura 2). Acest proces a avut ca efect decuplarea dobânzii de politica monetară (care este dobânda maximă la care BNR atrage depozite pe termen de 1 lună) de dobânda efectivă de sterilizare, aceasta din urmă având o tendinţă de scădere mai accentuată.

Figura 2 – Evoluţia dobânzii de politică monetară în perioada 2003-2005

Ian

- 00

M

ai -

00

Sept

-00

Ian

- 01

Mai

– 0

1 Se

pt –

01

Ian

– 02

M

ai –

02

Sept

– 0

2 Ia

n –

03

Mai

– 0

3 Se

pt –

03

Ian

– 04

M

ai –

04

Sept

– 0

4 Ia

n –

05

Mai

- 05


51

3.3.3 Politica de curs de schimb în perioada 2000-2005

În perioada 2000-2005, politica de curs valutar a fost una de flotare controlată a monedei naţionale, până în 2004 politica de curs de schimb a BNR fiind de intervenţie frecvenţa de piaţă valutară ceea ce a determinat o flexibilitate redusă a cursului de schimb şi o predictibilitate sporită. Începând din 2000, BNR a înlocuit valuta de referinţă a dolarului SUA cu un cos de valute format din 60% EURO şi 40% USD, aceste ponderi fiind justificate de importanţa celor două valute în comerţul exterior al României şi în tranzacţiile financiare. Structura coşului de valute s-a modificat în 2004 la 75% EURO şi 25%USD, iar din 2005, valuta de referinţă a devenit EURO.

Conform strategiei economice pe termen mediu elaborată de Guvern şi BNR, cursul de schimb s-a utilizat mai mult ca ancora antiinflaţionistă şi mai puţin ca instrument de ajustare a dezechilibrelor externe, canalul de transmisie a politicii monetare prin cursul de schimb (engl. exchange rate pass-through) către inflaţie dovedindu-se unul foarte eficient. Astfel, în perioada 2000-2005, moneda naţională s-a apreciat în termeni reali şi chiar nominali în ultima perioadă atât faţă de EURO, faţă de USD cât şi faţă de coşul valutar.

În anul 2004 strategia de curs de schimb a BNR s-a modificat, cursul de schimb devenind mult mai flexibil, Banca Naţională intervenind pe piaţa valutară mai puţin frecvent şi mai puţin predictibil. Astfel, din noiembrie 2004 cursul ROL/EUR a început să se aprecieze chiar şi în termeni nominali (în perioada noiembrie 2004 - mai 2005 cursul de schimb ROL/EUR s-a apreciat nominal cu cca.15%). Aprecierea nominală a cursului de schimb s-a datorat în mare parte sentimentului de apreciere existent pe piaţa valutară datorită liberalizării anunţate a contului de capital din aprilie 2005 şi aşteptării unor influxuri ridicate de

18,3%19,3%

21,3%20,8%

12,5%

14,5%15,8%

16,5%17,0%17,8%

18,8%

10,0%

12,0%

14,0%

16,0%

18,0%

20,0%

22,0%

24,0%

mai

.03

iun.

03iu

l.03

aug.

03se

p.03

oct.0

3no

v.03

dec.

03ia

n.04

feb.

04m

ar.0

4ap

r.04

mai

.04

iun.

04iu

l.04

aug.

04se

p.04

oct.0

4no

v.04

dec.

04ia

n.05

feb.

05m

ar.0

5ap

r.05

Dobanda de politica monetara


52

capital datorate diferenţialului de dobândă ridicat dintre leu şi alte valute. Intenţia declarată a BNR este de a interveni pe piaţă valutară doar pentru a asigura un nivel optim de cca 5 luni de importuri pentru rezerva internaţională.

De asemenea, flexibilitatea cursului de schimb al monedei naţionale a fost absolut necesară pentru pregătirea implementării strategiei de ţintire a inflaţiei, începând cu 2005. Această nouă strategie de politică monetară implica ca o condiţie esenţială existenţa unui curs de schimb cu flotare liberă.

3.3.4.Mix-ul de instrumente de politică monetară folosite de BNR

în perioada 2000-2005

Instrumentele de politică monetară folosite de BNR au cunoscut o evoluţie în timp, consecinţă a unui proces de aliniere la instrumentele folosite de către Banca centrală Europeană:

• În prima parte a tranziţiei s-a folosit limitarea creditului prin stabilirea unor plafoane de creditare;

• Începând cu 1992 s-a introdus mecanismul refinanţării băncilor comerciale;

• Rezervele minime obligatorii au fost introduse în 1992; • Din 1997 au debutat operaţiunile pe piaţa monetară (open market).

Operaţiunile de open market au devenit în ultimii ani cel mai important instrument folosit de BNR (mai ales din 2001) în scopul utilizării excesului de lichiditate. Potrivit regulamentului nr.1/2000, operaţiunile desfăşurate de BNR pe piaţa monetară sunt:

Tranzacţii repo şi reverse repo cu titluri de stat; Credite colateralizate; Vânzări şi cumpărări definitive de titluri de stat; Emiterea de certificate de depozit; Swap valutar; Atragerea de depozite de la bănci.

În cadrul operaţiunilor pe piaţa monetară, centrul de greutate a revenit operaţiunilor reverse repo cu titluri de stat, acestea fiind preponderente vis-avis de operaţiunile repo datorită faptului că pe piaţa monetară s-a manifestat foarte adesea un excedent de lichiditate care trebuie sterilizat de banca centrală.

De asemenea, conform aceluiaşi regulament (regulamentul nr.1/2000), au fost introduse facilităţile de finanţare şi de depozite oferite de către BNR, operaţiunile BNR li s-a adăugat utilizarea sporadică a facilităţii de depozit şi a celei de credit.

În perioada 2000-2005, pentru a asigura menţinerea ofertei de monedă la un nivel care să nu genereze presiuni inflaţioniste, BNR a


53

continuat să sterilizeze masiv lichiditatea excedentară din piaţa (prin certificate de depozit, atragerea de depozite şi reverse repo) prin menţinerea unor rate ridicate ale rezervei minime obligatorii la lei (în prezent 18%) şi creşterea ratei rezervei la valută la 30% (figura 3) precum şi creşterea operaţiunilor sale pe piaţa monetară.

Figura 3 - Evoluţia volumului sterilizării

0,47%

2,81%

4,31%3,43%

6,04%

7,72%

0,00%1,00%2,00%3,00%4,00%5,00%6,00%7,00%8,00%9,00%

2000 2001 2002 2003 2004 apr.05

Volum sterilizare (% din PIB)

Volumul sterilizării efectuate de către BNR a crescut substanţial în ultimii ani, România situându-se, după Cehia în topul ţărilor cu cele mai ridicate volume de sterilizare de către banca centrală a lichidităţilor din economie între ţările din Europa Centrală şi de Est.

Intervenţiile pe piaţa monetară s-au canalizat în ultima perioadă pe atragerea depozitelor pe o lună (ca principal instrument de politică monetară), cât şi prin emiterea de certificate de depozit cu scadenţa de 3 luni.


54

3.4 Perspective ale politicii monetare pe termen mediu

Existenţa unui mediu macroeconomic stabil condiţionează integrarea cu succes a României în Uniunea Europeană (UE) şi apoi în Uniunea Economică Monetară (UEM). În acest context, politicii monetare îi revine un rol deosebit, ea trecând în următorii ani printr-o serie de transformări semnificative, ţinta fiind aceea de a asigura convergenţa nominală şi a contribui la convergenţa reală a economiei româneşti.

Pe termen mediu politica monetară a BNR se caracterizează prin schimbarea strategiei de politică monetară. Astfel, din august 2005 BNR a trecut de la strategia de control a agregatelor monetare la strategia de ţintire a inflaţiei (engl. inflation targeting). BNR considera că această strategie este potrivită condiţiilor macroeconomice în care se află România, aceasta reuşind în ultimii ani să-şi consolideze echilibrele macroeconomice şi în special să reducă rata inflaţiei la un nivel cu o cifră. Pentru a pregăti trecerea la acest regim de politică monetară, în luna noiembrie 2004 BNR a anunţat o flexibilitate a cursului de schimb al monedei naţionale, condiţie esenţială pentru un regim de ţintire a inflaţiei. Astfel, problema dezechilibrului extern (deficitul de cont curent) a trecut în sarcina celorlalte politici economice, în special în sarcina politicii fiscale şi salariale. Obiectivele intervenţiilor pe piaţa valutară vor fi în continuare de menţinere la un nivel optim al rezervei valutare (aproximativ 5 luni de importuri) şi în subsidiar de descurajare a eventualelor intrări speculative de capital favorizate de liberalizarea accesului nerezidenţilor la depozitele în valută din aprilie 2005 şi de viitoarele liberalizări – accesul la obligaţiunile de stat din ianuarie 2006, la titlurile de stat pe termen scurt din iulie 2006 şi la instrumente de piaţă monetară (până la data aderării la Uniunea Europeană).

În ceea ce priveşte îndeplinirea cerinţelor instituţionale şi tehnice de trecere la ţintirea inflaţiei, BNR îndeplineşte cea mai mare parte a acestora. Astfel, din punct de vedere instituţional, BNR îndeplineşte următoarele condiţii:

• A statuat stabilitatea preţurilor ca obiectiv fundamental al politicii sale monetare a BNR şi şi-a câştigat independenţa în conducerea politicii sale – prin noul Statut al BNR (legea 312/2004) se stabilesc foarte clar aceste două lucruri;

• Cursul de schimb a devenit mult mai flexibil – din noiembrie 2004; • Sistemul financiar a devenit mult mai stabil în ultimii ani, prin

întărirea supravegherii şi reglementării; • Existenţa unui instrument eficace de transmisie a politicii monetare

– în ultima perioadă, canalul ratei dobânzii de transmisie a politicii monetare a devenit mult mai puternic şi mai evident;


55

• Transparenţa şi credibilitatea – BNR a devenit mult mai transparentă în ultima perioadă, îmbunătăţindu-şi comunicarea cu publicul; de asemenea, BNR este una din cele mai credibile instituţii ale statului. La capitolul condiţiilor instituţionale, criteriul legat de armonizarea

politicii monetare cu politicile guvernamentale este parţial îndeplinit, relaxarea fiscală de la începutul anului 2005 fiind un exemplu de necorelare a politicilor fiscale cu cea monetară. De asemenea, existenţa unor preţuri încă administrate care ţin de decizia guvernului ridică semne de întrebare pentru corelarea celor două politici.

În privinţa cerinţelor tehnice, BNR şi-a ales indicele de preţ pe care să-l ţintească şi anume IPC – indicele preţurilor de consum. În ceea ce priveşte capacitatea băncii centrale de a prognoza inflaţia s-au făcut progrese substanţiale în ultima perioadă, BNR dezvoltându-şi un model structural al economiei româneşti cu asistenţa din partea FMI şi a altor bănci centrale, model care surprinde mecanismul de transmisie al politicii monetare şi pe baza căruia se pot face previziuni pe termen mediu.

O altă modificare în politica monetară survine prin continuarea liberalizării contului de capital, după etapa aprilie 2005 prin care s-a liberalizat accesul nerezidenţilor la depozitele la termen în lei urmând alte etape, printre care – accesul nerezidenţilor la obligaţiile guvernamentale în lei (ianuarie 2006), la titluri de stat pe termen scurt (iulie 2006) şi la instrumente ale pieţei monetare (până la data aderării).


56

TEMA 4 ŢINTIREA DIRECTĂ A INFLAŢIEI - O NOUA STRATEGIE DE POLITICĂ MONETARĂ

4.1 Aspecte generale Obiectivul fundamental al băncilor centrale în majoritatea ţărilor îl constituie stabilitatea preţurilor. Spre deosebire de politica fiscală care are mai multe obiective şi este victima unui proces legislativ lent şi instabil, politica monetară poate fi ajustată rapid ca răspuns al dezvoltării macroeconomice. În majoritatea ţărilor, acest obiectiv este urmărit în prezent folosind ţinte intermediare, cum ar fi: cantitatea de masă monetară; volumul creditului; rata dobânzii sau cursul de schimb. În anii ’90, preocuparea crescândă pentru stabilitatea preţurilor, ca premisă a unei creşteri economice durabile s-a concretizat în adoptarea de către băncile centrale din mai multe ţări a unei noi strategii de politică monetară: ţintirea directă a inflaţiei (inflation targeting). Un regim de ţintire directă a inflaţiei permite politicii monetare să se concentreze pe aspecte ale mediului financiar intern şi să răspundă mai bine şocurilor din economia internă. În ultimii ani, mai multe guverne din ţări dezvoltate şi în curs de dezvoltare au decis să implementeze “ţintirea inflaţiei”. Până în prezent, 22 de ţări au adoptat acest regim (inclusiv România), chiar dacă au existat detalii de ordin tehnic, diferite de la o ţară la alta. În momentul adoptării politicii de ţintire directă a inflaţiei s-a remarcat existenţa unei diversităţi privind condiţiile din ţările respective. Astfel, în timp ce Canada, Marea Britanie, Finlanda, Spania, Brazilia înregistrau rate ale inflaţiei de 5% anual sau mai puţin, în Chile şi Israel ratele inflaţiei erau de peste 20%, în timp ce Cehia, Polonia si Ungaria înregistrau rate ale inflaţiei în jur de 10% anual. Primele ţări care au introdus acest regim au fost Noua Zeelanda (1990), Canada (1991), Chile (1991), Israel (1992), Marea Britanie (1992), Australia (1993) si Suedia (1993). Multe din elementele de ţintire a inflaţiei se regăsesc şi în politica monetară a Germaniei şi Elveţiei. Tratatul de la Mastricht, fundamentul Uniunii Monetare Europene considera stabilitatea preţurilor ca obiectiv fundamental al BCE. În Europa Centrala şi de Est, Cehia, Polonia şi Ungaria au adoptat acest regim după 1998. O trăsătură comuna este aceea ca tarile respective au eliminat dezechilibrele din economie înainte de adoptarea noii strategii de politica monetara.


57

4.2 Strategia de ţintire directa a inflaţiei: Concept, caracteristici, avantaje, efecte In condiţiile ţintirii directe a inflaţiei, banca centrala manevrează instrumentele politicii monetare in scopul direct de limitare a inflaţiei pe termen mediu. In acest context, inflaţia devine scopul predominant al politicii monetare. Toţi ceilalţi indicatori (creşterea economica, creşterea masei monetare, rata de schimb, reducerea şomajului, etc.) devin variabile secundare; banca centrala tine cont de ele numai in cazul in care datele referitoare la acestea ajuta la îmbunătăţirea previziunii inflaţiei.

Strategia de ţintire directa a inflaţiei se caracterizează prin:

• asumare fara rezerve a angajamentului fata de stabilitatea preturilor ca principal obiectiv al politicii monetare si plasarea pe un plan secundar a celorlalte obiective de politica economica (creşterea economica, creşterea competitivităţii externe, acoperirea deficitelor fiscale, scăderea şomajului);

• transparenta strategiei de politica monetara prin comunicarea către public a obiectivelor si deciziilor de politica monetara;

• creşterea răspunderii băncii centrale pentru atingerea obiectivului de inflaţie;

• dependenta de furnizarea in timp util a unui set complet de informaţii privind variabilele macroeconomice relevante. Ţintirea directa a inflaţiei reprezintă un cadru pentru politica

monetara si nu o regula, caracterizat prin diseminarea publica a ţintelor sau intervalelor oficiale ale ratei inflaţiei pentru unul sau mai multe orizonturi de timp si prin însuşirea explicita a obiectivului principal de politica monetara: inflaţie redusa si stabilă. Între alte trăsături ale ţintirii inflaţiei se număra eforturile de comunicare cu publicul privind obiectivele autorităţii monetare si in multe cazuri, mecanismele care susţin atingerea acestor obiective de către banca centrala. Atingerea obiectivului fundamental de politica monetara prin ţintirea directa a inflaţiei se sprijină pe trei argumente: În primul rând, accentual pus pe controlul inflaţiei nu se datorează faptului ca şomajul si toate problemele conexe au devenit mai puţin urgente, ci datorita obiectivelor pe termen lung, unde rata inflaţiei reprezintă singura variabila macroeconomică ce poate fi influenţată de politica monetara. Atunci când autoritatea monetara fixează o rata scăzuta a inflaţiei ca obiectiv principal pe termen lung, ea accepta implicit ceea ce este capabila sa realizeze politica monetara.


58

În al doilea rând, este evident faptul ca o rata de inflaţie medie poate fi dăunătoare eficientei şi creşterii economice si de aceea este importanta, poate chiar necesara pentru atingerea obiectivelor macroeconomice, menţinerea unei rate a inflaţiei scăzute şi stabile. În al treilea rând, si cel mai important, fixarea stabilităţii preturilor ca obiectiv principal de politica monetara pe termen lung furnizează un element conceptual in cadrul deciziilor de politica monetara. Acest cadru ajuta instituţiile politicii monetare sa comunice intenţiile lor către public şi să impună un anumit grad de cuantificare si disciplina asupra băncii centrale şi chiar asupra Guvernului. O ţintă de inflaţie foloseşte drept ancora nominala pentru politica monetara, furnizând astfel o atenţie asupra aşteptărilor pieţelor financiare si ale marelui public, folosita în acelaşi timp ca punct de referinţa fata de dezirabilitatea politicilor pe termen scurt. Avantaje:

• utilizarea ţintei de inflaţie ca ancora nominala duce la îmbunătăţirea disciplinei politicii monetare;

• realizarea unor rate ale inflaţiei mai mici cu aşteptări inflaţioniste mai mici;

• sporeşte gradul de înţelegere a politicii monetare de către public; • îmbunătăţeşte gradul de cuantificare a politicii monetare; • creşterea transparentei care duce la o formulare coerenta a

aşteptărilor inflaţioniste si la creşterea credibilităţii băncii centrale. Efecte: Din punctual de vedere al implementării, o condiţie de bază pentru ţintirea inflaţiei este deplina autonomie si independenta a băncii centrale. Mai mult, influenta politică asupra băncii centrale trebuie eliminata definitiv si irevocabil.

Apoi, ţintirea inflaţiei trebuie sa definească un indice al preturilor relevant; in general, este reprezentat de un indice al preturilor de consum tradiţional. Tarile care au adoptat aceasta strategie au ales o ţinta si o banda, un culoar de variaţie; de exemplu, pentru o buna perioada de timp, Marea Britanie a ţintit valoarea de 2,5%, in banda dintre 1% si 4%; in Canada, Noua Zeelanda si Suedia benzile sunt 1-3%, 0-2% si respective 1-3%. In Ungaria, prima ţinta a fost de 7% cu o banda de +/-1%, Cehia a avut la început 5.5-6.5%, iar Polonia a ţintit un nivel al inflaţiei sub 9.5%; ulterior, aceste ţări şi-au redus treptat ţinta. La sfârşitul anului 2003, rata inflaţiei in Cehia a scăzut la 1% si in Polonia la 1.7%, aceste tari respectând, astfel norma UE de 2%. In aceeaşi perioada, in Ungaria inflaţia a fost de 5.7% si unele critici au evidenţiat inconsistenta


59

dintre politica monetara si cea a ratei de schimb, practicata de banca centrala a Ungariei.

Tabel nr. 1. Caracteristicile regimului de ţintire a inflaţiei in Cehia, Polonia si Ungaria

Republica Ceha Polonia Ungaria Data introd regimului de ţintire a inflaţiei

Ianuarie 1998 Ianuarie 1999 Iunie 2001

Ţinta iniţiala 5,5-6,5% 8-8,5% (revizuita ulterior la 6,6-7,8%)

7% +/-1pp

Ţinta curenta 2-4% 2,5% +/-1pp 3,5% +/-1pp Ţinta pe termen lung 2-4% 2,5% +/-1pp 3% Indicele utilizat ca ţinta Inflaţia neta (1998-

martie 2001) IPC (din aprilie 2001)

IPC IPC

Stabilirea ţintei BNC BNP BNU si Guvern Principalul instrument de politica monetara

Rata dobânzii reverse repo la 2 săptămâni

Rata dobânzii reverse repo la 2 săptămâni

Rata dobânzii la depozitele atrase pe 2 săptămâni

Data publicării primului Raport asupra inflaţiei

Aprilie 1998 Iunie 1999 Noiembrie 1998

Experienţa Cehiei, Poloniei si Ungariei arata ca succesul strategiei de ţintire directa a inflaţiei depinde in mare măsura de îndeplinirea precondiţiilor, o importanta deosebita având-o armonizarea durabila a politicii monetare cu celelalte politici economice. Daca aceste premise nu sunt asigurate, se ajunge fie la ratarea ţintei de inflaţie, fie la îndeplinirea acesteia cu costuri excesive in planul creşterii economice, al şomajului sau al echilibrului extern. Pentru evitarea unor astfel de situaţii se impune identificarea momentului adecvat al adoptării acestui regim de politica monetara si ameliorarea progresiva a stadiului de îndeplinire a precondiţiilor instituţionale si a cerinţelor tehnice.


60

4.3. Precondiţii ale trecerii la un regim de ţintire directa a inflaţiei Cerinţe instituţionale:

• Prioritatea absoluta a obiectivului de inflaţie. Stabilităţile preţurilor reprezintă obiectivul fundamental al politicii monetare, având prioritate in fata altor obiective, precum creşterea economica, competitivitatea externa, creşterea gradului de ocupare a forţei de munca.

• Independenţa băncii centrale in utilizarea instrumentelor. Strategia de ţintire directa a inflaţiei presupune un grad sporit de independenta a băncii centrale in conducerea politicii monetare.

• Armonizarea politicii monetare cu politica fiscala. Independenta băncii centrale este restrânsa de dominaţia fiscala care împiedica eficienta masurilor de politica monetara. Politica fiscala trebuie sa se ajusteze pentru a nu periclita obiectivul de inflaţie, eliminând astfel dominanta fiscala.

• Existenta unui sistem financiar bine dezvoltat. Existenta unor pieţe de capital subdezvoltate accentuează efectele dominaţiei fiscale. In aceste condiţii, pieţele financiare nu pot furniza informaţii cu privire la anticipaţiile inflaţioniste pe termen mediu pe care se bazează banca centrala in elaborarea strategiei de ţintire a inflaţiei. De asemenea, existenta unui sistem bancar fragil ar împiedica reuşita strategiei de ţintire directa a inflaţiei, banca centrala putând sa sacrifice obiectivul de inflaţie pentru a evita o criza in sistem.

• Curs de schimb flexibil. Flexibilitatea cursului de schimb nominal reprezintă o condiţie a regimului de ţintire directă a inflaţiei ce derivă din asumarea ca obiectiv prioritar a ţintei de inflaţie.

• Transparenţa şi responsabilitatea. Dacă banca centrală este consecventă în conduita antiinflaţionistă, politica monetară trebuie să se caracterizeze prin transparenţă. Astfel, comunicarea către public a obiectivelor, instrumentelor, procedurilor, deciziilor şi prognozelor băncii centrale duce la creşterea credibilităţii acesteia, împreună cu sporirea gradului de responsabilitate faţă de public. Atingerea repetată a ţintelor anunţate antrenează încrederea cât şi sprijinul publicului pentru independenţa băncii centrale.


61

Cerinţe tehnice • Problemele operaţionale legate de implementarea ţintirii

inflaţiei includ: definirea ţintei, alegerea valorilor numerice ale ţintelor, orizontul de timp pentru care ţinta este relevantă, condiţiile în care ţinta ar trebui modificată, modalitatea de atingere a ţintei, modul de tratare a ratării neintenţionate a ţintei.

• Alegerea unui indice de preţuri adecvat, reprezentativ şi facil pentru public. Toate băncile centrale care ţintesc inflaţia au ales să măsoare rata inflaţiei prin referire la diverse versiuni ale indicelui preţului de consum, versiuni care exclud anumite componente volatile pentru a se centra pe core inflation.

Probleme legate de stabilirea ţintei

• Ce valoare numerică ar trebui să aibă ţinta? O definiţie strictă a stabilităţii preţurilor sugerează o rată a inflaţiei zero sau foarte aproape de zero. Dar ţintirea unei rate de inflaţie zero ar crea probleme serioase .

• Un nivel al preţurilor sau o ţintă a inflaţiei? Trebuie făcută distincţia între ţintirea unui amintit nivel al preţurilor sau ţintirea inflaţiei. În afara faptului că este foarte greu de implementat şi de măsurat, o ţintire a nivelului preţurilor fixează teoretic nivelul tuturor preţurilor, nepermiţând nici unuia dintre acestea să fluctueze. În schimb, ţintirea inflaţiei permite ca preţurile bunurilor de consum să fluctueze, creşterile/scăderile unora fiind compensate de scăderile/creşterile altora, permiţând indicelui să rămână la un nivel constant.

• Stabilirea unei ţinte cantitative, a intervalului de fluctuaţie acceptat şi a orizontului de timp în care se va urmări atingerea obiectivului.

• Lărgimea benzii-ţintă. Banca centrală poate opta la anunţarea ţintei ca fiind un singur punct sau ca un interval în jurul unui punct. Implicaţiile alegerii între un punct şi un interval pot afecta credibilitatea băncii centrale. Dacă, de exemplu, banca centrală îşî fixează ca obiectiv de inflaţie un punct a cărui valoare este de 7% şi la sfârşitul orizontului de timp inflaţia istorică este de 7,2%, banca centrală a ratat ţinta. Dacă în schimb, ţinta de inflaţie este definită prin intervalul 6,7%-7,3%, atunci în cazul unei inflaţii istorice la sfârşitul orizontului de timp de 7,2%, banca şi-a atins ţinta. Banda este necesară menţinerii unei anumite flexibilităţi a politicii monetare în ceea ce priveşte reacţia la şocurile pe termen scurt. Alegerea dimensiunii benzii-ţintă reflectă un compromis între anunţarea


62

unei benzi înguste cu riscul de a o depăşi ocazional, şi anunţarea unei benzi largi, care poate fi percepută ca o atitudine prea relaxată a politicii monetare.

Tabel nr. 2: Caracteristicile regimului de ţintire a inflaţiei în diferite ţări

Ţara Noua Zeelandă Canada Chile Israel Marea

Britanie Suedia Cehia Polonia Ungaria

Data instituirii 1988 1991 1991 1992 1992 1993 1998 1999 2001

Ţinta iniţială 0-2% 2-4% 15-20% 14-15% 1-4% 2% 5,5-

6,5% < 9,5% 7%+/-1%

Ţinta curentă 0-3% 1-3% 3%+/-

1% 2,5-

3,5% 2,5% 2% +/- 1% 3-5% 6-8% 4,5%+/-

1% Ţinta pe

termen lung 0-3% 1-3% 3%+/-1% 1-3% 2,5%+/-

1% 2% +/-

1% 2-4% < 4% 2%

Perioada de convergenţă 1,5 ani 1 an 11 ani > 9 ani 1,5 ani 1 an - - -

Orizontul ţintei 5 ani 1998-

2001 nelimitat > 2003 5 ani nelimitat

2002-2005 anual anual

Indicele utilizat ca ţintă Inflaţia

de bază IPC IPC IPC PRIX (IPC - dobânzile ipotecare)

IPC

Inflaţia netă (98-mar. 01) IPC (din apr 01)

IPC IPC

Anunţarea ţintei Acord

între MF şi BC

Acord între MF şi BC

- Guvernul Cancelarul Trezoreriei

Banca Centrală

Acord între

Guvern si BC

Banca Centrală

Banca Central

ă

Raport asupra inflaţiei

Trim Sem Sem Sem Trim Trim Trim Trim Trim

Publicarea prognozei Da Nu Da Da Da Nu Da Nu Da

• Orizontul de timp. Stabilirea orizontului ţintei depinde de nivelul

iniţial al inflaţiei şi de durata mecanismului de transmisie. Practica a demonstrat că orizontul de timp pentru aplicarea ţintei de inflaţie ar trebui să fie între 1 şi 4 ani. Un orizont mai mic de un an ar fi ineficient datorită timpului de răspuns al implementării unei decizii de politică monetară, în timp ce un orizont mai mare de 4 ani ar fii relevant din prisma credibilităţii. Nu este exclus ca ţintirea inflaţiei să aibă în vedere mai multe ţinte pe diferite orizonturi de timp. Spre exemplu, inflaţia pe un an 7%, inflaţia pe 4 ani, 5%.

• Construirea unui model de prognoză a inflaţiei de către banca centrală este esenţială într-un regim de ţintire a inflaţiei, datorită caracterului anticipativ al unei astfel de strategii de politică monetară. Ţintirea directă a inflaţiei reprezintă ancorarea anticipaţilor în interiorul benzii-ţintă. Elaborarea unei prognoze satisfăcătoare depinde de existenţa unor serii de date istorice consistente care să permită estimarea unor


63

relaţii stabile între inflaţie şi celelalte variabile macroeconomice. De asemenea, trebuie cunoscut mecanismul de transmisie a politicii monetare, iar pieţele financiare trebuie să fie capabile să furnizeze în timp util informaţii corecte băncii centrale,ca răspuns la acţiunile acesteia. Prognozele efectuate de banca centrală nu trebuie să încorporeze anticipaţiile pe care se bazează prognozele altor instituţii

4.4. Ţintirea directă a inflaţiei în România

4.4.1 Oportunitatea adoptării noului cadru de politică monetară de către BNR

România şi-a propus ca din 2005 să treacă de la ţintele intermediare la ţintirea directă a inflaţiei, reprezentând parte integrantă a procesului de convergenţă economică cu ţările Uniunii Europene, în vederea aderării.

De-a lungul anilor, BNR a fost pusă în repetate rânduri în situaţia de a urmării obiective multiple,adeseori contradictorii (creditele direcţionate, sustenabilitatea balanţei de plăţi externe). Teoria arată însă că echilibrul extern şi stabilitatea internă a preţurilor nu pot fi îndeplinite în acelaşi timp numai prin intermediul instrumentelor de care dispune banca centrală.

În România, în condiţii de dezechilibru macroeconomic şi de insuficientă restructurare a economiei, rata inflaţiei a fost mai ridicată decât în toate ţările ce se pregăteau să adere la UE. Pe măsură ce reforma în România a căpătat mai multă substanţă, iar dezechilibrele structurale s-au atenuat, a devenit posibilă diminuarea treptată a ratei inflaţiei. La sfârşitul anului 2004, inflaţia s-a situat sub 10% (9,3%) şi s-au înregistrat succese notabile în planul creşterii economice. Utilizarea agregatelor monetare ca ţintă intermediară de politică monetară a dus totuşi la scăderea inflaţiei către nivelul actual. Evoluţia agregatelor monetare va rămâne în atenţia BNR şi în cazul ţintirii inflaţiei. Această nouă abordare a politicii monetare va da credibilitate bănci centrale, putând contribui efectiv la atingerea ţintei.

În aceste condiţii, ţintirea directă a inflaţiei reprezintă modalitatea prin care BNR va reuşi să reducă inflaţia către nivelurile acesteia din ţările UE.

Aserţiunile teoretice consideră că o bancă centrală trebuie să ia în considerare o serie de elemente atunci când adoptă o nouă strategie de politică monetară:

• istoria politici monetare din ţara respectivă; • nivelul curent al inflaţiei;


64

• politica monetară practicată de alte ţări cu condiţii similare; • principalele caracteristici ale economiei ţării; • principalele caracteristici politice şi instituţionale ale ţării. Băncile centrale au trecut la noul regim de politică monetară atunci

când rata inflaţiei se afla deja la un nivel foarte scăzut, fapt ce de notă că anul 2005 este un moment prielnic pentru România de trecere la ţintirea directă a inflaţiei.

Ţinta de inflaţie pe 2005 este de 7%, pe 2006 circa 5%, iar pe 2007 de 3%.

Din punctul de vedere al momentului adecvat de trecere la ţintirea

directă a inflaţiei în România, s-a considerat anul 2005 din cel puţin trei considerente:

• nivelul inflaţiei este comparabil cu cel înregistrat în alte ţări în momentul adoptării aceluiaşi regim;

• consolidarea credibilităţii BNR prin îndeplinirea obiectivelor de inflaţie în doi ani consecutivi, înainte de trecerea la ţintirea inflaţiei;

• existenţa unui interval de doi-trei ani de creare a premiselor pentru buna funcţionare a noii strategii de politică monetară.

Trecerea de la monetary targeting la infation targeting a fost

facilitată de existenţa unor elemente de continuitate, cum ar fi orientarea dezinfaţionistă, flexibilitatea cursului de schimb şi rolul important al agregatelor monetare.

4.4.2 Îndeplinirea precondiţiilor de ţintire directă a inflaţiei în România

• Obiectivul fundamental al BNR este reprezentat de asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.

• Dominaţia fiscală s-a redus semnificativ în ultimii ani atât din perspectiva împrumuturilor acordate de BNR Trezoreriei şi a renunţării la politica de creditare sectorială.

• În România este preferat indicele preţurilor de consum (IPC), ţinta de inflaţie fiind situată în interiorul unei benzi de fluctuare şi stabilită anual. În cazul României, IPC este utilizat ca măsură a inflaţiei încă de la începutul perioadei de tranziţie, fiind cunoscut publicului.

• Prognozele de inflaţie se bazează pe modele econometrice ale inflaţiei, sau apelează la indicatori relevanţi ai inflaţiei (“leading


65

indicatores”) cum sunt: dobânda, masa monetară, cursul de schimb, preţuri ale producţiei industriale, salarii, etc.

• Strategia monetară a BNR a inclus până în acest an elemente cum sunt orientarea dezinflaţionistă, flexibilitatea cursului de schimb şi rolul important al agregatelor monetare, care se regăsesc şi într-un regim de ţintire directă a inflaţiei.

Ţintirea inflaţiei înseamnă aducerea acesteia la un nivel stabilit şi anunţat în prealabil, BNR având pentru aceasta la dispoziţie instrumente precum politica de rezerve, cursul de schimb şi dobânda. Atunci când inflaţia va fi de 2%-3%, instrumentul principal în ţintirea acesteia va fi dobânda.

Tabel nr. 3: Precondiţii impuse de implementarea ţintirii directe a inflaţiei în România

Cerinţe instituţionale Cerinţe tehnice

Independenţa băncii centrale în utilizarea instrumentelor. Instrumente de politică monetară eficace. Asumarea răspunderii de către banca centrală Transparenţa deciziilor de politică monetară. Regim de curs de schimb flexibil. Responsabilitatea comună a Guvernului şi băncii centrale. Armonizarea politicii monetare cu politica fiscală. Sprijin din partea publicului. Un sistem financiar bine dezvoltat

Banca Centrală are nevoie de libertate de acţiune pentru a-şi atinge obiectivul inflaţiei Banca centrală are nevoie de cel puţin un instrument eficace pentru a putea informa publicul privind orientarea politicii monetare şi ancora anticipaţiile inflaţioniste. Trebuie clar precizate responsabilităţile băncii centrale pentru atingerea ţintei de inflaţie. Banca Centrală trebuie să comunice clar şi la intervale regulate deciziile sale de politică monetară cât şi motivaţia acestora. Pentru atingerea ţintei de inflaţie este nevoie de un curs de schimb flexibil. Guvernul trebuie să-şi asume ţinta de inflaţie, promovând politici economice consistente cu aceasta. Guvernul trebuie să sprijine, prin politica sa fiscală, atingerea ţintei stabilite. Publicul trebuie să privească cu încredere strategia, influenţarea anticipaţiilor fiind esenţială pentru buna sa funcţionare. Pieţele financiare trebuie să fie suficient de dezvoltate şi lichide în vederea atingerii şi menţinerii stabilităţii preţurilor şi pentru a furniza informaţii privind anticipaţiile inflaţioniste.

Alegerea unui indice de preţuri adecvat. Stabilirea unui interval de fluctuaţie a ţintei de inflaţie şi a orizontului de timp. Cunoştinţe suficiente privind funcţionarea mecanismului de transmisie a politicii monetare. Realizarea unor proiecţii de inflaţie

Ţinta de inflaţie în funcţie de un indice bine înţeles de public şi reprezentativ pentru evoluţia puterii de cumpărare. Nivelul flexibilităţii şi calendarul atingerii ţintei de inflaţie trebuie prestabilite, în vederea asumării responsabilităţii în atingerea/ratarea ţintei. Decidenţii de politică monetară trebuie să dispună în timp util de informaţii complete asupra efectului acţiunilor lor asupra variabilelor macroeconomice. Strategia de ţintire a inflaţiei trebuie să asigure ancorarea anticipaţiilor inflaţioniste la ţinta anunţată, ceea ce înseamnă că banca centrală trebuie să se bazeze pe proiecţiile de inflaţie în luarea deciziilor de politică monetară şi să fie proactivă.

România este a 22-a ţară care şi-a propus aplicarea noii strategii de

politică monetară. În contextul noii strategii de politică monetară, de la 1 iulie 2005 se va publica trimestrial un nou “Raport asupra inflaţiei” unde se va analiza ceea ce s-a reuşit până în momentul actual şi ce se va urmări în perioada viitoare.


66

TEMA 5 POLITICA MONETARĂ A BĂNCII CENTRALE EUROPENE

Introducere

Obiectivul fundamental de politică monetară a Eurosistemului, aşa cum este definit în statutul BCE şi al SEBC, îl constituie menţinerea stabilităţii preşurilor. În timp ce misiunea BCE este aceea a stabili ce strategie de politică monetară va fi adoptată pentru atingerea acestui obiectiv, băncile centrale naţionale au sarcina să ducă la îndeplinire atingerea acestui obiectiv. Două sunt modalităţile concrete utilizate pentru asigurarea stabilităţii preţurilor, respectiv pentru măsurarea cantitativă a acestui proces şi anume:

urmărirea evoluţiei masei monetare, pornind de la valoarea de referinţă a ratei de creştere a agregatului monetar M3;

urmărirea evoluţiei inflaţiei, pe baza evoluţiei tendinţelor de creştere a preţurilor şi a riscurilor privind stabilitatea preţurilor în zona euro.

În primul caz, banca centrală estimează viitoarele presiuni inflaţioniste, supraveghind masa monetară din economie, utilizând agregatul monetar M3 care include: numerarul aflat la populaţie, la care se adaugă suma totală a conturilor la vedere, depozitele la termen şi titluri negociabile emise de instituţiile financiare rezidente. Astfel spus, agregatul M3 reprezintă cantitatea de masă monetară, cantitate disponibilă imediat pentru achiziţie de bunuri şi servicii.

În al doilea caz, oferta de monedă constituie un indicator principal utilizat pentru măsurarea nivelului inflaţiei, pe baza căruia băncile centrale pot să îşi formeze o idee asupra eventualei creşteri sau descreşteri a consumului în viitorul apropiat. Dacă cererea de monedă este mai mare în comparaţie cu oferta de monedă stabilită în fiecare an de către Banca Centrală Europeană, atunci aceasta poate proceda la mărirea ratelor de dobândă cu scopul de a descuraja împrumuturile şi cheltuielile.

Deoarece Banca Centrală Europeană nu are o experienţă îndelungată, ea nu a stabilit încă o legătură pe baze matematice între oferta de monedă şi rata inflaţiei, motiv pentru care aplică strategia urmăririi inflaţiei, folosită şi în ţări precum Marea Britanie şi Suedia. În practică, aceasta înseamnă că, alături de urmărirea ofertei de monedă, Banca Centrală Europeană examinează îndeaproape nivelul şi evoluţia preţurilor, adoptând decizii care să permită menţinerea acestora în


67

limitele prestabilite, independent de elementele care pot fi avute în vedere la calculul agregatelor monetare, în special al lui M3. BCE defineşte modificarea preţurilor ca o creştere de la an la an a indicelui armonizat al preţurilor de consum (IAPC). Ţinta de inflaţie în zona euro, stabilită de BCE pentru ultimii ani a fost de maximum 2%, realitatea confirmând acest lucru, în sensul că nivelul preţurilor de consum s-a încadrat în această cifră.

Abordarea preţurilor este una simetrică, în sensul că BCE este preocupată atât de prevenirea inflaţiei, cât şi a deflaţiei. Drept urmare, politica monetară trebuie să preîntâmpine riscurile unei perioade prelungite de deflaţie, prin evitarea scăderii inflaţiei sub o marjă de siguranţă de 1%.

Deci, strategia de politică monetară a BCE este una flexibilă şi se sprijină pe doi piloni: controlul ofertei de monedă şi monitorizarea inflaţiei.

5.1 Eligibilitatea activelor financiare şi a participanţilor la

operaţiunile de politică monetară ale BCE.

5.1.1 Activele eligibile Operaţiunile de politică monetară realizate în cadrul

Eurosistemului, la care vom face referire în paragraful următor, se bazează pe colateralizarea acestora cu active financiare eligibile pentru garantare sau tranzacţionare.

Pentru derularea operaţiunilor sunt acceptate două categorii de active eligibile:

Prima categorie, care include instrumente de debit negociabile (în special certificatele de depozit emise de BCE) şi care trebuie să răspundă unor criterii uniforme de eligibilitate stabilite pentru zona euro de către BCE;

A doua categorie, care include instrumente de debit negociabile sau nenegociabile şi alte active (respectiv acţiuni tranzacţionate pe pieţele reglementate) şi pentru care criteriile de eligibilitate se stabilesc de băncile centrale naţionale, cu aprobarea BCE.

Notă: Pentru a fi calificate drept eligibile, activele financiare

trebuie să răspundă unor criterii unitare în scopul asigurării unui tratament egal pentru toţi participanţii la operaţiunile de politică monetară ale Eurosistemului.


68

BCE stabileşte lista activelor eligibile care se încadrează în prima categorie (CD emise de BCE şi cele emise de băncile centrale naţionale înainte de adoptarea EURO) şi care trebuie să răspundă următoarelor criterii:

• să fie instrumente de debit;

• să îndeplinească standardele de creditare;

• să fie localizate în zona euro astfel încât să se aplice legislaţia statelor membre, să poată fi consemnate printr-un înscris şi depozitate la băncile centrale sau în alte depozite definite ca centrale, care îndeplinesc standardele impuse de BCE;

• să fie denominate în euro;

• să fie emise sau garantate de instituţii din zona euro;

• să fie cotate pe pieţele reglementate;

• să aibă un anumit grad de lichiditate; Deşi incluse pe lista BCE, băncile centrale naţionale pot să nu

accepte anumite instrumente de debit emise sau garantate de diferite instituţii, respectiv:

instrumente de debit a căror valoare a scăzut datorită răscumpărări lor înainte de scadenţa operaţiunilor de politică monetară;

instrumente de debit cu plăţi (de exemplu, plata cuponului), care sunt efectuate înainte de scadenţa operaţiunilor de politică monetară.

Toate activele incluse în prima categorie pot fi utilizate în context transfrontalier, ceea ce înseamnă că un participant poate obţine un credit de la banca centrala naţională din statul membru în care îşi are sediul utilizând active localizate în alte state.

Activele din această categorie sunt eligibile pentru toate operaţiunile de politică monetară, de exemplu, tranzacţii reversibile şi complete sau facilitatea împrumutului marginal (analizate în paragraful următor).

Activele din categoria a doua trebuie să îndeplinească următoarele criterii minime de eligibilitate:

să fie instrumente de debit (negociabile sau nu) sau acţiuni tranzacţionate pe pieţele reglementate;

să reprezinte obligaţii de plată sau acţiuni ale unor entităţi recunoscute de băncile centrale naţionale şi care le includ pe lista activelor eligibile;

să fie uşor accesibile băncilor centrale naţionale;


69

să fie localizate în zona euro; să fie denominate în euro; să fie emise sau garantate de instituţii din zona euro.

Criteriile de eligibilitate pentru aceste active sunt stabilite de

băncile centrale naţionale în concordanţă cu criteriile minime şi fac obiectul aprobării din partea BCE.

Chiar dacă unele active sunt incluse pe listă, băncile centrale naţionale au posibilitatea să nu accepte ca active pentru tranzacţionare sau garantare, instrumentele de debit sau acţiunile emise de diferite instituţii, respectiv:

instrumente de debit a căror valoare a scăzut datorită răscumpărării lor înainte de scadenţa operaţiunilor de politică monetară;

instrumente de debit cu plăţi (de exemplu, plata cuponului) care sunt efectuate înainte de scadenţa operaţiunilor de politică monetară;

acţiuni cu orice plată sau drept care poate afecta utilizarea lor ca active eligibile pentru tranzacţionarea sau garantarea înainte de scadenţa operaţiunilor de politică monetară pentru care sunt utilizate.

Aceste active se pot utiliza în context transfrontalier şi sunt eligibile pentru tranzacţiile reversibile şi facilitatea împrumutului marginal, în general nefiind folosite pentru operaţiunile complete.

5.1.2 Participanţii eligibile Participanţii la operaţiunile de politică monetară trebuie să

răspundă, ca şi activele financiare, unor criterii de eligibilitate, cu scopul de a permite accesul şi un tratament egal pentru toate instituţiile de credit din zona euro, că îndeplinesc cerinţele prudenţiale şi operaţionale.

Sunt consideraţi participanţi eligibili acele instituţii de credit care:

fac obiectul sistemului rezervelor minime obligatorii; deţin o poziţie importantă din punct de vedere financiar.

Notă: Pot fi acceptate şi instituţii de credit care nu fac obiectul supravegherii (de exemplu, sucursalele unor instituţii de credit care îşi au sediul în afara zonei euro).


70

Instituţiile participante trebuie să îndeplinească toate criteriile operaţionale specificate în contractele sau aranjamentele care se aplică de băncile centrale naţionale sau de BCE cu scopul de a asigura conducerea eficientă a operaţiunilor de politică monetară în cadrul Eurosistemului.

Aceste criterii generale de eligibilitate sunt uniforme pentru toată zona euro, instituţiile de credit care le îndeplinesc putând astfel să:

apeleze la facilităţile permanente; participe la operaţiuni de open-market, pe baza licitaţiilor standard.

Instituţiile de credit pot apela la facilităţi permanente şi la operaţiuni de open-market pe baza licitaţiilor standard numai prin băncile centrale naţionale din statele membre unde ele îşi au sediul. Dacă o instituţie (sucursala sau firma mamă) îşi desfăşoară activitatea în mai mult de un stat membru, fiecare punct poate apela la astfel de operaţiuni prin băncile centrale naţionale din statul membru în care este localizat, deşi licitaţiile pot fi prezentate de o singură parte (sau firma mamă sau o sucursală desemnată) în fiecare stat membru.

Selectarea participanţilor pentru licitaţiile rapide şi procedurile bilaterale se realizează astfel:

pentru tranzacţiile complete nu exista restricţii; pentru operaţiunile de swap valutar participanţii trebuie să fie în măsură să desfăşoare un volum mare de operaţiuni valutare indiferent de condiţiile pieţei;

pentru celelalte operaţiuni bazate pe licitaţii rapide sau proceduri bilaterale (operaţiuni de reglaj, atragere de depozite la termen), fiecare bancă centrală naţională selectează un anumit număr de participanţi din cadrul instituţiilor de credit existent în fiecare stat membru şi care îndeplinesc criteriile de eligibilitate (activitatea pe piaţa monetară, eficientă în domeniul financiar şi potenţialul de licitare). În cadrul licitaţiilor rapide şi procedurilor bilaterale, băncile centrale naţionale negociază în exclusivitate cu participanţii aleşi. Dacă din motive operaţionale o bancă centrală naţională nu poate negocia pentru fiecare operaţiune cu toţi participanţii, selectarea se va baza pe o schemă de rotaţie cu scopul de a asigura un succes echitabil.

Consiliul guvernator al BCE poate decide dacă, în condiţii excepţionale, procedurile bilaterale pot fi realizate de BCE însăşi. Dacă BCE desfăşoară astfel de operaţiuni, selectarea se va face în concordanţă cu o schemă de rotaţie a participanţilor în zona euro care sunt eligibili pentru licitaţii rapide sau proceduri bilaterale.

Asupra instituţiilor care nu îşi îndeplinesc obligaţiile ce decurg din regulamentele şi deciziile BCE referitoare la regimul rezervelor minime, BCE poate impune sancţiuni. În cazul încălcării grave a cerinţelor privind


71

rezervele minime, Eurosistemul poate suspenda participarea unor instituţii în cadrul operaţiunilor de open-market.

Notă: Penalităţile impuse ale băncilor centrale naţionale pentru încălcarea regulilor privind licitaţiile, tranzacţiile bilaterale, activele eligibile, procedurile la sfârşitul zilei sau condiţiile de acces la facilitatea de creditare se calculează la o rată prestabilită.

5.2 Operaţiuni de politică monetară ale Eurosistemului Pentru realizarea obiectivului fundamental, stabilitatea preţurilor,

Eurosistemul derulează, în principal, următoarele tipuri de operaţiuni: operaţiuni de open-market; facilităţi de creditare permanentă; constituirea de rezerve minime obligatorii.

5.2.1 Operaţiuni de open-market

Prin aceste operaţiuni se urmăreşte atât asigurarea stabilităţii ratelor

de dobândă, cât şi a lichidităţii sistemului şi pot fi grupate în: a. operaţiuni de refinanţare de bază; b. operaţiuni de refinanţare pe termen lung; c. operaţiuni de reglaj; d. operaţiuni structurale. a. Operaţiuni de refinanţare de bază. Reprezintă tranzacţii reversibile cu scop de asigurare a lichidităţii, şi joacă un rol important în realizarea obiectelor de politică monetară a Eurosistemului şi în asigurarea volumului de refinanţare al sectorului financiar. Caracteristici:

♦ sunt operaţiuni de alimentare cu lichiditate; ♦ se execută săptămânal; ♦ au o scadenţă de o săptămână începând cu anul 2004 (până

atunci scadenţa lor era de 2 săptămâni); ♦ se realizează descentralizat de către băncile centrale noţionale; ♦ se execută prin licitaţii standard; ♦ instituţiile care îndeplinesc criteriile de eligibilitate pot participa

la licitaţii; ♦ activele din ambele categorii sunt eligibile pentru astfel de

operaţiuni.


72

b. Operaţiuni de refinanţare pe termen lung. Reprezintă tranzacţii reversibile cu scop de asigurare a lichidităţii, având o frecvenţă lunară (în prezent într-o zi de miercuri) şi o scadenţă de 3 luni, fiind efectuate pentru susţinerea refinanţării sectorului financiar.

Aceste operaţiuni se execută de obicei sub forma licitaţiilor la o rată variabilă şi, din când în când, BCE indică volumul operaţiunilor permise. În condiţii excepţionale, Eurosistemul poate să execute operaţiuni de refinanţare pe termen lung prin licitaţii la o rată fixă a dobânzii. Caracteristici:

sunt operaţiuni de alimentare cu lichiditate; se execută în fiecare lună; au scadenţă la 3 luni; se execută în mod descentralizat de către băncile centrale naţionale;

se realizează pe baza licitaţiilor standard; toate instituţiile de credit care îndeplinesc criteriile generale de eligibilitate pot participa la licitaţie;

ambele categorii de active sunt eligibile pentru astfel de operaţiuni.

c. Operaţiuni de reglaj. Au scopul de a regla lichiditatea pe piaţă şi de a controla ratele de dobândă, în vederea calmării efectelor fluctuaţilor neaşteptate de lichiditate. Aceste operaţiuni se desfăşoară, în principal, sub forma tranzacţiilor reversibile, dar pot lua şi forma tranzacţiilor complete, swap-ului valutar sau atragerii de depozite la termen.

Procedurile şi trăsăturile operaţionale ale acestor operaţiuni sunt: pot lua forma atât a operaţiunilor de alimentare, cât şi a celor de absorbţie de lichiditate;

frecvenţa lor nu este standardizată; nu au scadenţă standardizată; tranzacţiile cu scop de alimentare cu lichiditate se execută prin licitaţii rapide, deşi nu este exclusă posibilitatea utilizării procedurilor bilaterale;

tranzacţiile cu scop de absorbţie de lichiditate, se execută, de regulă, prin proceduri bilaterale;

se realizează într-o manieră descentralizată de către băncile centrale naţionale, Consiliul Guvernator al BCE putând decide, dacă, în cazuri excepţionale, aceste operaţiuni pot fi executate de BCE;


73

Eurosistemul poate selecta, pe baza criteriilor de eligibilitate, un număr limitat de instituţii care să participe la astfel de operaţiuni;

ambele tipuri de active sunt eligibile pentru aceste operaţiuni. d.Operaţiuni structurale. Sunt utilizate în cazul în care BCE doreşte ajustarea poziţiei structurale a Eurosistemului faţă de sectorul financiar. Pot lua forma atât a tranzacţiilor reversibile şi a emisiunii de certificate de depozit, caz în care aceste operaţiuni se execută de către băncile centrale naţionale prin licitaţii standard, cât şi a tranzacţiilor complete, realizându-se prin proceduri bilaterale. Caracteristici:

sunt operaţiuni de alimentare cu lichiditate; frecvenţa lor poate fi regulată sau nu; scadenţa nu este standardizată; se execută sub forma lichidităţilor standard; toate instituţiile care îndeplinesc criticile de eligibilitate pot participa la licitaţie;

ambele tipuri de active sunt eligibile pentru astfel de operaţiuni.

Efectuarea operaţiunilor de open-market se realizează prin: 1. Cumpărări/vânzări reversibile de active eligibile pentru

tranzacţionare (pe baza acordurilor de răscumpărare sau a creditelor colateralizate);

2. Tranzacţii complete; 3. Emitere de certificate de depozit; 4. Swap volutar; 5. Atragere de depozite la termen. 1. Tranzacţiile reversibile (repo) reprezintă operaţiunile prin care

Eurosistemul vinde/cumpără active eligibile pentru tranzacţionare, cu obligaţia de răscumpărare a acestora şi acordarea de credite colaterizate cu active eligibile pentru garantare.

Notă: Aceste tranzacţii se utilizează pentru toate operaţiunile open-market.

Băncile centrale naţionale pot executa tranzacţii reversibile atât sub forma angajamentelor de reachiziţie (de exemplu, proprietatea activului este transferată creditorului, în timp ce părţile cad de acord asupra tranzacţiei reversibile care presupune retransferul activului debitorului la o dată ulterioară), cât şi a creditelor colateralizate.


74

Regulile privind tranzacţiile reversibile bazate pe angajamente de răscumpărare sunt specificate în angajamentele contractuale aplicate de băncile centrale naţionale sau de BCE.

Pentru creditele colateralizate se iau în considerare diferite proceduri şi formalităţi necesare pentru a permite obţinerea unei dobânzi la împrumut. Diferenţa între preţul de cumpărare şi cel de răscumpărare corespunde unei dobânzi calculată pe perioada rămasă până la scadenţă. Rata dobânzii la tranzacţiile reversibile sub forma împrumuturilor colateralizate se determină aplicând rata dobânzii specifică mărimii creditului pe o anumită perioadă.

2. Tranzacţiile complete se referă la operaţiunile prin care

Eurosistemul vinde/cumpără active eligibile direct pe piaţă. O astfel de tranzacţie implică transferul total al proprietăţii asupra activului de la vânzător la cumpărător fără să existe un transfer reversibil.

Caracteristicile acestor tranzacţii sunt: pot lua forma operaţiunilor de injectare de lichiditate (cumpărări directe) sau de absorbţie de lichiditate (vânzări directe);

se aplică în cazul operaţiunilor structurale şi de reglaj; frecvenţa lor nu este standardizată; se execută prin proceduri bilaterale; se realizează într-un mod descentralizat de băncile centrale naţionale, Consiliul Guvernator al BCE putând decide ca în condiţii excepţionale aceste operaţiuni să fie executate de BCE;

nu există restricţii privind participanţii; sunt considerate eligibile pentru astfel de operaţiuni numai activele din prima categorie.

3. Emitere de certificate de depozit de către BCE

BCE poate emite certificate de depozit cu scopul de a ajusta poziţia structurală a Eurosistemului faţă de sectorul financiar şi de a spori lichiditatea pe termen scurt pe piaţă. Aceste certificate reprezintă obligaţii ale BCE faţă de deţinătorii lor, fiind emise şi consemnate prin înscrisuri. Certificatele de depozit se emit cu discount şi sunt răscumpărate la scadenţă la valoarea nominală. Diferenţa între valoarea la care sunt emise şi valoarea nominală reprezintă dobânda aferentă sumei plătite de către deţinător la scadenţă la o rată a dobânzii convenită între părţi.

Caracteristicile acestor instrumente sunt: pot fi emise pe baza regulată/neregulată; au scadenţă până la 1 an; se realizează prin licitaţii standard; sunt executate descentralizat;


75

toate instituţiile care îndeplinesc criteriile generale de eligibilitate pot participa la licitaţii;

Se emit cu scop de absorbţie de lichiditate.

4. Operaţiuni de swap valutar Aceste operaţiuni constau în tranzacţii simultane – la vedere şi la

termen (spot şi forward) – încheiate în aceiaşi contrapartidă, astfel: Eurosistemul cumpără/vinde euro la vedere (spot) contra valute convertibile şi, în acelaşi timp, vinde/cumpără la termen (forward) aceeaşi sumă în valută convertibilă contra euro.

Pentru fiecare operaţiune de swap valutar, Eurosistemul şi participanţii stabilesc punctele swap (diferenţa între cursul valutar la termen şi cel la vedere). Punctele swap ale euro faţă de diferite valute sunt stabilite în concordanţă cu convenţiile generale.

Caracteristicile acestor operaţiuni sunt: iau forma atât a operaţiunilor de alimentare, cât şi a celor de absorbţie de lichiditate;

frecvenţa lor este nestandardizată; scadenţa lor este nestandardizată; se execută prin licitaţii rapide şi proceduri bilaterale; se realizează descentralizat de către băncile centrale naţionale, Consiliul Guvernator al BCE decizând în ce condiţii operaţiunile de swap valutar pot fi efectuate de BCE;

Eurosistemul poate selecta, pe baza criteriilor de eligibilitate, un număr limitat de instituţii care să participe la astfel de operaţiuni.

5. Atragere de depozite la termen Instituţiile de credit pot plasa depozite la băncile centrale naţionale din statele membre unde îşi au sediul, care sunt remunerate cu o dobândă care se plăteşte la scadenţă. Depozitele se constituie la termen şi cu o rată fixă a dobânzii. Caracteristicile acestor operaţiuni sunt:

au drept scop absorbţia de lichiditate; frecvenţa cu care sunt atrase nu este standardizată; se execută prin licitaţii rapide, deşi există şi posibilitatea utilizării procedurilor bilaterale;

se realizează descentralizat de către băncile centrale naţionale; poate fi limitat numărul de participanţi


76

5.2.2 .Facilităţi permanente Instituţiilor de credit le sunt oferite şi două tipuri de facilităţi

permanente. Scopul lor este acela de a asigura lichiditatea pe termen scurt şi de a surprinde caracterul politicii monetare.

Pentru participanţii eligibili sunt oferite două astfel de facilităţi: a. Facilitatea de creditare (facilitatea împrumutului marginal).

Băncile pot apela la această modalitate de creditare pentru a obţine lichiditate pe termen foarte scurt de la băncile centrale, prin colateralizarea creditului cu active eligibile pentru garantare. Dacă o bancă datorează fonduri unei alte bănci, dar nu are lichidităţi pentru a achita instrumentele de plată sau dacă trebuie să întreprindă acţiuni de urgenţă pentru a îndeplini necesarul său minim de rezervă, ea poate retrage o sumă nelimitată de bani sub formă de împrumut peste noapte, fără a fi implicate nici un fel de răscumpărări.

În condiţii normale, nu există limitări ale creditului sau alte restricţii privind accesul la astfel de facilităţi, independent de cerinţa privind existenţa unor active suficiente. Deoarece facilitatea împrumutului marginal este disponibilă numai pe perioade extrem de scurte, ea funcţionează ca un plafon asupra ratelor dobânzilor interbancare. De exemplu, nici o bancă nu va plăti o dobândă anuală de 4% pentru a împrumuta bani de la o altă bancă dacă ea poate plăti o dobândă de 3,5% pentru un împrumut de urgenţă obţinut din partea băncii centrale europene. În consecinţă, rata dobânzii la tranzacţiile repo practicată de banca centrală europeană este aproape întotdeauna mai mică decât ceea oferită de facilitatea împrumutului marginal.

Prin facilitatea de creditare, băncile centrale naţionale pot injecta lichiditatea pe baza acordurilor de răscumpărare (de exemplu, proprietatea activelor eligibile este transferată creditorului, cu angajamentul debitorului de răscumpărare a acestora a doua zi) sau a creditelor overnight colateralizate cu active eligibile pentru garantare (de exemplu, proprietatea activelor eligibile aduse drept garanţie rămâne debitorului).

Toate instituţiile care îndeplinesc criteriile de eligibilitate pot apela la facilitatea de creditare. Accesul se face prin intermediul băncilor centrale naţionale din fiecare stat membru în care acea instituţie îşi are sediul şi numai în zilele în care sistemele de plăţi sunt operaţionale. Un participant poate obţine accesul la facilitatea împrumutului marginal printr-o cerere adresată băncii centrale naţionale din statul membru unde îşi are sediul. Pentru ca banca centrală să proceseze cererea în aceeaşi zi, aceasta trebuie să fie primită cel mai târziu cu 30 de minute după închiderea sistemului TARGET (în general ora 18.00). La sfârşitul


77

fiecărei zile, soldurile debitoare ale băncilor sunt considerate automat bază pentru cererea de creditare.

Scadenţa (termenul de răscumpărare) pentru astfel de operaţiuni este overnight. Pentru participanţii în cadrul sistemului de plăţi TARGET, creditul este plătit în ziua următoare. Rata dobânzii este prestabilită de Eurosistem şi se calculează ca dobândă simplă, BCE putând modifica rata dobânzii în orice moment,cu efect din ziua următoare.

b. Facilitatea de depozit. Băncile pot apela la această facilitate pentru a

constitui depozite pe termen scurt la băncile centrale naţionale. Opusă facilităţii împrumutului, aceasta permite băncilor să depoziteze peste noapte la banca centrală europeană, la cerere, o sumă nelimitată de fonduri, în eventualitatea în care dispun de lichidităţi mai mari decât au nevoie. Banca Centrală Europeană plăteşte o rată mică a dobânzii la aceste depozite şi reprezintă pentru bănci o ultimă opţiune de investire a fondurilor disponibile. Deoarece orice bancă ar împrumuta bucuroasă mai degrabă Băncii Centrale Europene decât alte bănci, la orice rată dată a dobânzii, rata dobânzii plătită de banca centrală europeană pentru facilitatea sa de depozitare peste noapte este considerată rata minimă pentru împrumuturile interbancare. În condiţii normale, nu există limite sau restricţii privind accesul la

această facilitate, termenele şi condiţiile fiind identice pentru întreaga zonă euro.

Instituţiile care întrunesc criteriile de eligibilitate au acces la facilitatea de depozit prin intermediul băncilor centrale naţionale din statele membre unde îşi au sediul şi numai în acele zile în care sistemele naţionale de plăţi sunt deschise. Pentru ca accesul să aibă loc în aceeaşi zi, cererea trebuie trimisă bănci centrale naţionale cel mai târziu cu 30 de minute după închiderea sistemului de plăţi TARGET.

Scadenţa pentru facilitatea de depozit este overnight. Rata de dobândă este prestabilită de Eurosistem şi se calculează ca dobândă simplă.

Facilităţile permanente (de creditare şi de depozit) sunt administrate de către băncile centrale naţionale.


78

5.2.3. Rezervele minime obligatorii

Activitatea de bază a oricărei bănci constă în atragerea de depozite de la clienţi şi acordarea de credite diferiţilor solicitanţi. Diferenţa dintre dobânzile pe care banca le încasează pe baza creditelor acordate şi cele pe care le plăteşte deponenţilor săi reprezintă profitul băncii.

Băncile nu împrumută însă toate fondurile atrase sub formă de depozite. Pentru a putea răspunde nevoilor de lichiditate ale deponenţilor, fiecare bancă trebuie să păstreze un anumit procent în numerar pentru a opera retragerile zilnice. De fapt, necesarul de rezervă minimă reprezintă instrumentul fundamental al politicii monetare a Băncii Centrale Europene, deoarece se cere băncilor să depoziteze o anumită sumă de bani în conturile sale. Ca urmare, necesitatea constituirii rezervei minime ţine în afara circulaţiei o sumă de bani şi, astfel, reduce oferta de monedă în euro.

Banca Centrală Europeană plăteşte băncilor o dobândă redusă pentru rezervele minime deţinute în conturi, dar banii băncilor centrale nu pot fi împrumutaţi sub nici o altă formă. Deţinerile sub forma rezervelor minime ale instituţiilor de credit sunt remunerate la rata dobânzii utilizate în cazul operaţiunilor de refinanţare de bază.

Deşi necesarul de rezervă minimă reprezintă un instrument important de politică monetară, el joacă un rol secundar în operaţiunile zilnice ale Băncii Centrale Europene.

Sistemul rezervelor minime se aplică instituţiilor de credit din zona euro şi are drept scop asigurarea stabilităţii ratelor de dobândă şi a lichidităţii structurale.

Banca Centrală Europeană cere instituţiilor de credit menţinerea RMO în conturi la băncile centrale naţionale. Aceeaşi obligaţie o au sucursalele şi filialele constituite în zona euro aparţinând unor instituţii din afara acesteia.

Baza de calcul pentru rezervele minime include: • Pasive pentru care se aplică o rată a dobânzii pozitive:

- depozite (overnight cu scadenţa până la 2 ani); - obligaţiuni (cu scadenţa până la 2 ani).

• Pasive pentru care se aplică o rată a dobânzii zero: - depozite (cu scadenţă peste 2 ani, repo); - emisiuni de obligaţiuni, (cu scadenţă peste 2 ani).

Nu se include în calcul: - datoriile faţă de alte instituţii care fac obiectul sistemului

rezervelor minime; - datoriile faţă de BCE şi băncile centrale naţionale.


79

Baza de calcul pentru rezervele minime ale instituţiilor de credit din zona euro în perioada noiembrie 2002 – decembrie 2004 este prezentată în tabelul următor: Baza de calcul pentru rezervele minime ale instituţiilor de credit din

zona euro (miliarde euro)

Perioada Total Pasive pentru care se aplică o rată a dobânzii pozitivă

(2%)

Pasive pentru care se aplică o rată a dobânzii zero

Depozite (overnight scadenţă până la 2

ani)

Emisiuni de obligaţiuni cu scadenţă până

la 2 ani

Depozite (cu scadenţă

peste 2 ani)

Repo Emisiuni de obligaţiuni cu scadenţă de peste 2 ani

2002 11116,8 6139,9 409,2 1381,9 725,5 2460,3 2003 11538,7 6283,8 412,9 1459,1 759,5 2623,5 2004 12415,9 6593,7 458,1 1565,2 913,7 2885,3

Febr.2005 12722,0 6710,6 471,2 1583,5 999,5 2957,5 Sursa: BCE – “Raport lunar – mai 2005”

Necesarul rezervei minime poate fi modificat de BCE în orice

moment, nivelul său ţintă situându-se între 1,5-2,5% din pasivele bancare. Băncile nu trebuie să îndeplinească necesarul rezervei minime în fiecare zi a săptămânii, Banca Centrală Europeană analizând mediile lunare.

Rezervele deţinute la Banca Centrală Europeană aduc un venit mai mic din dobândă, în prezent la o rată echivalentă cu rata dobânzii pentru operaţiunile de refinanţare de bază.

Rata rezervelor minime se determină respectând limita maximă specificată în Regulamentul BCE privind aplicarea rezervelor minime obligatorii. Pentru cea mai mare parte a componentelor bazei de calcul se aplică o rată a rezervelor uniformă şi pozitivă, în timp ce pentru alte categorii, rata dobânzii este zero. BCE poate modifica în orice moment nivelul ratei rezervelor minime, situaţie în care trebuie să anunţe în prealabil.

Necesarul de rezerve pentru fiecare instituţie de credit se calculează prin aplicarea, asupra sumei totale a datoriilor eligibile, a ratei rezervelor minime corespunzătoare fiecărei categorii de datorii. Fiecare instituţie îşi deduce din necesarul de rezerve o sumă globală uniformă în fiecare stat membru unde are deschise sedii, a cărei mărime este prevăzută în Regulamentul BCE privind rezervele minime.

Necesarul de rezerve minime pentru fiecare perioadă de referinţă este fixat în euro. Perioada de referinţă este de o lună, începând din a 24-a zi a lunii în curs până în a 23-a zi a lunii următoare.

Fiecare instituţie de credit îşi păstrează rezervele minime în unul sau mai multe conturi deschise la băncile centrale naţionale din statul membru unde îşi are sediul. Pentru acele instituţii care au mai multe


80

filiale sau sucursale pe teritoriul unui stat membru, obligaţia privind rezervele minime cade în sarcina instituţiei-mamă. Societatea bancară care are filiale în mai multe state membre trebuie să menţină rezerve minime la băncile centrale din fiecare stat. O instituţie de credit poate cere băncilor centrale din statul în care îşi are sediul permisiunea de a menţine rezerve minime printr-un intermediar, cu respectarea Regulamentului BCE privind rezervele minime.

Conturile de decontări deschise la băncile centrale naţionale pot fi utilizate ca şi conturi de rezerve. Rezervele menţinute în aceste conturi se pot folosi pentru decontările zilnice.

Deţinerile de rezerve minime sunt remunerate la nivelul mediu al ratei de dobândă pentru operaţiunile de refinanţare de bază. Cele peste necesar nu sunt remunerate.

5.3. Proceduri utilizate în realizarea operaţiunilor de politică monetară

5.3.1. Derularea operaţiunilor prin licitaţii Sistemul European al Băncilor Centrale decide în primul rând cât

de mulţi sau cât de puţini bani doreşte să acorde sectorului bancar ca întreg, pentru a răspunde propriului obiectiv de creştere a ofertei de monedă. Apoi, el intră în acorduri de răscumpărare prin licitaţii standard, ceea ce înseamnă că instituţiile financiare europene fac licitaţii pe lângă propriile bănci centrale, precizând suma de bani de care au nevoie şi dobânda pe care sunt dispuse să o plătească pentru suma respectivă. Băncile centrale acceptă apoi licitaţiile de pe piaţa liberă pe baza celei mai bune oferte primite.

Operaţiunile de open-market se desfăşoară sub forma licitaţiilor: standard şi rapide.

a. Licitaţii standard Se execută în 24 de ore de la data anunţării licitaţiei. Operaţiunile

de refinanţare de bază, cele de refinanţare pe termen lung şi cele structurale (cu excepţia tranzacţiilor complete) se realizează sub forma licitaţiilor standard. Toate instituţiile care îndeplinesc criteriile generale de eligibilitate pot participa la astfel de licitaţii.

b. Licitaţii rapide Se execută într-o oră de la data anunţării licitaţiei. Aceste licitaţii se

utilizează numai pentru operaţiunile de reglaj. Eurosistemul poate selecta


81

pe baza criteriilor de eligibilitate un număr limitat de participanţi în cadrul licitaţiilor rapide.

Licitaţia presupune parcurgerea următoarelor etape: a. Anunţarea licitaţiei, care cuprinde anunţul făcut de BCE prin

intermediul mijloacelor de comunicare specifice şi anunţul făcut de băncile centrale naţionale prin intermediul mijloacelor de comunicare specifice sau direct participanţilor.

Anunţul licitaţiei cuprinde următoarele elemente: - numărul de referinţă al licitaţiei; - data licitaţiei; - tipul tranzacţiei (alimentare sau absorbţie de lichiditate) şi

tipul de instrument de politică monetară utilizat; - scadenţa; - tipul licitaţiei (la o rată a dobânzii fixă sau variabilă); - metoda de alocare; - volumul dorit al operaţiunii; dacă este cazul; - rata dobânzii/randamentul/puncte swap, în cazul licitaţiei la

o rată fixă; - minimul/maximul acceptat pentru rata dobânzii/randament/

puncte swap, în cazul licitaţiei la o rată variabilă; - data începerii operaţiunii şi scadenţa acesteia, dacă este

cazul, precum şi data emiterii şi scadenţa instrumentului, în cazul emiterii certificatelor de depozit;

- cursul de schimb la vedere (spot) care trebuie utilizat pentru calcularea ofertelor, în cazul operaţiunilor de swap valutar;

- valutele tranzacţionate, în cazul operaţiunilor de swap valutar;

- limita maximă a ofertei, dacă este cazul; - alocarea minimă, dacă este cazul; - termenul de transmitere a ofertelor de participare; - denominarea certificatelor de depozit.

b. Pregătirea participanţilor şi trimiterea ofertelor de participare la licitaţie; Ofertele participanţilor la licitaţie trebuie să cuprindă elementele stabilite de băncile centrale naţionale şi să fie trimise băncii naţionale din statul membru în care acea instituţie îşi are sediul. În cazul licitaţiei la o rată fixă a dobânzii, ofertele vor conţine cel mult 10 opţiuni pentru sume şi/sau rate de dobândă/randamente/puncte swap diferite.

Pentru operaţiunile de refinanţare de bază, valoarea minimă a ofertei este de 1.000.000 euro. Ofertele care depăşesc suma minimă trebuie exprimate ca multiplii de 100.000 euro. Sumele minime şi multiplii se aplică şi operaţiunilor de reglaj şi celor structurale. valoarea


82

minimă a ofertei se aplică pentru fiecare rată de dobândă/randament/puncte swap.

Pentru operaţiunile de refinanţare pe termen lung, fiecare bancă centrală naţională defineşte valoarea minimă a ofertei între 10.000 şi 1.000.000 euro. Ofertele care depăşesc valoarea minimă se exprimă în multiplii de 10.000 euro. Valoarea minimă a ofertei se aplică pentru fiecare rată de dobândă în parte.

BCE poate impune şi limita maximă a ofertei. Băncile participante trebuie să dispună de suficiente active eligibile

pentru susţinerea ofertelor lor. Aranjamentele contractuale aplicate de băncile centrale naţionale permit impunerea unor penalităţi dacă banca participantă nu poate transfera o cantitate suficientă de active eligibile sau sumele de bani necesare.

Ofertele pot fi revocate înaintea termenului limită de trimitere a lor, cele trimise după această dată fiind considerate invalide. Băncile centrale naţionale ignoră acele oferte a căror valoare agregată depăşeşte limita maximă stabilită de BCE sau este sub limita minimă acceptată a ratei dobânzii/randamentului/punctelor swap, precum şi ofertele care sunt incomplete.

c. Alocarea licitaţiei; Pentru licitaţia la o rată fixă a dobânzii, ofertele tuturor

participanţilor sunt cumulate. Dacă valoarea agregată a ofertelor depăşeşte suma de alocat, onorarea se va face proporţional, pe baza raportului între suma de alocat şi suma agregată a ofertelor (vezi anexă).

Pentru licitaţia la o rată variabilă a dobânzii, onorarea opţiunilor se face descrescător sau crescător, până se ajunge la nivelul la care cererea satisface oferta sau la nivelul la care sunt satisfăcute obiectivele de politică monetară ale Eurosistemului (vezi anexă).

d. Anunţarea rezultatelor Rezultatele licitaţiilor standard sau rapide sunt anunţate public prin

intermediul mijloacelor de comunicare specifice. În acelaşi timp, băncile centrale naţionale pot anunţa rezultatele licitaţiilor direct băncilor participante.

Anunţul privind rezultatele operaţiunii cuprinde, în general, următoarele elemente:

- numărul de referinţă al licitaţiei; - data licitaţiei; - tipul tranzacţiei; - suma totală licitată de către băncile participante; - numărul băncilor participante; - valutele tranzacţionale, în cazul tranzacţiilor de swap valutar;


83

- suma totală alocată; - procentul de alocare, în cazul licitaţiei la o rată fixă a

dobânzii; - cursul de schimb la vedere (spot), în cazul tranzacţiilor de

swap valutar; - rata dobânzii/randamentul/punctele swap la nivel marginal şi

procentul de alocare, în cazul licitaţiilor la o rată variabilă a dobânzii;

- rata minimă licitată, rata maximă licitată şi rata de alocare medie ponderată, doar în cazul licitaţiilor la o rată a dobânzii prin metoda ratei multiple;

- data începerii operaţiunii şi scadenţa acesteia, dacă este cazul, precum şi scadenţa instrumentului, în cazul emiterii certificatelor de depozit;

- valoarea minimă a alocării individuale, dacă este cazul; - valoarea minimă a ratei de alocare, dacă este cazul; - denominarea certificatelor de depozit.

e. Certificarea rezultatelor individuale; f. Achitarea tranzacţiei. Eurosistemul poate efectua licitaţii la o rată a dobânzii fixă sau

variabilă. În cazul licitaţiei la o rată fixă a dobânzii, BCE specifică în avans

rata dobânzii/punctele swap, iar băncile participante oferă sumele pe care doresc să le tranzacţioneze la această rată a dobânzii/puncte swap.

În cazul licitaţiei la rată variabilă a dobânzii, BCE poate specifica în avans minimul/maximul acceptat pentru rata dobânzii/punctele swap, iar participanţii la licitaţie fac ofertă menţionând sumele şi ratele de dobândă/puncte swap la care doresc să tranzacţioneze cu băncile centrale naţionale.

5.3.2. Proceduri bilaterale utilizate în derularea operaţiunilor de politică monetară

În general, băncile centrale naţionale din statele membre desfăşoară

operaţiuni pe baza procedurilor bilaterale. Consiliul Guvernator al BCE poate decide dacă, în condiţii excepţionale, operaţiunile de reglare a masei monetare pot fi executate de către BCE însăşi. Procedurile bilaterale pot fi utilizate pentru operaţiunile de reglaj şi cele structurale.

Procedurile bilaterale sunt definite în sens larg ca proceduri prin care Eurosistemul poate derula o tranzacţie cu una sau mai multe bănci participante, fără licitaţie. Astfel, se disting două tipuri de proceduri bilaterale:


84

• Operaţiuni în care băncile participante sunt contactate direct de Eurosistem

În concordanţă cu instrucţiunile BCE, băncile centrale naţionale decid intrarea într-o astfel de tranzacţie cu diferite bănci participante. Consiliul guvernator al BCE poate decide executarea unor astfel de operaţiuni de către BCE însăşi. În acest caz, BCE (sau băncile centrale naţionale care acţionează pentru BCE) contactează direct una sau mai multe bănci participante, selecţionate pe baza criteriilor generale de eligibilitate.

Aceste operaţiuni se aplică tranzacţiilor reversibile, tranzacţiilor complete, operaţiunilor de swap valutar şi celor de atragere de depozite la termen.

• Operaţiuni executate prin intermediul burselor de valori şi brokerilor.

Băncile centrale naţionale pot executa tranzacţii complete prin intermediul burselor de valori şi brokerilor. Pentru astfel de operaţiuni, participarea băncilor nu este restricţionată iar procedurile sunt adaptate convenţiilor privind tranzacţionarea instrumentelor de debit. Consiliul Guvernator decide dacă, în condiţiile excepţionale, BCE însăşi poate efectua operaţiunile de reglaj.

În general, procedurile bilaterale nu sunt anunţate public în prealabil.

BCE poate decide desfăşurarea operaţiunilor bilaterale de reglaj în orice zi de lucru a Eurosistemului. La astfel de operaţiuni pot participa numai băncile centrale naţionale din statele membre unde data tranzacţiei, a decontării sau a plăţii se încadrează în intervalul de lucru.

5.3.3. Proceduri de decontare şi de închidere Tranzacţiile care au la bază utilizarea facilităţilor permanente sau

participarea la operaţiuni de open-market sunt înregistrate în conturile instituţiilor participante deschise la băncile centrale naţionale, după sau în momentul transferului final al activelor eligibile. Acest lucru implică faptul că activele eligibile trebuie depuse în custodia băncilor centrale naţionale. Transferul lor se face prin intermediul conturilor participanţilor în cadrul sistemului de decontare a valorilor mobiliare care îndeplinesc standardele minime stabilite de BCE. Instituţiile participante care nu au cont de custodie la banca naţională sau cont de valori mobiliare pot derula aceste tranzacţii prin intermediul conturilor unei instituţii de credit corespondente.

Regulamentele în materie de proceduri de decontare sunt definite în cadrul aranjamentelor contractuale aplicate de băncile centrale naţionale sau de BCE pentru diferite instrumente de politică monetară.


85

Procedurile de decontare pot diferi de la o bancă centrală la alta în funcţie de legislaţia şi practicile existente.

Datele pentru decontarea operaţiunilor de open-market

Instrument de politică monetară

Data decontării pentru operaţiuni desfăşurate pe baza

licitaţiilor standard

Data decontării pentru operaţiuni desfăşurate pe baza

licitaţiilor rapide sau a procedurilor bilaterale

Tranzacţii reversibile T+1 T Tranzacţii complete - Pe baza convenţiilor privind

activele eligibile Emisiuni de certificate de

depozit T+1 -

Operaţiuni de swap valutar - T, T+1 sau T+2 Atragerea de depozite la termen - T

T = ziua tranzacţiei Operaţiunile de open-market bazate pe licitaţii standard sunt, în

general, înregistrate în prima zi după data tranzacţiei în care sistemele naţionale de decontare pe bază brută în timp real (real-time gross settlement sysitem) şi toate sistemele de decontare a valorilor mobiliare sss (securities settlemet system) sunt operaţionale. Ca principiu, Eurosistemul urmăreşte înregistrarea tranzacţiilor privind operaţiunile de open-market în acelaşi timp în toate statele membre, pentru toate instituţiile participante care dispun de suficiente active eligibile. Urmărind cosnstrângerile operaţionale şi caracteristicile tehnice ale sistemelor de decontare a valorilor mobiliare, intervalul de timp în care se face decontarea operaţiunilor poate fi diferit în cadrul zonei euro.

Decontarea operaţiunilor open-market bazate pe licitaţii rapide şi proceduri bilaterale se face în ziua tranzacţiei. În anumite situaţii, Eurosistemul poate aplica alte date pentru decontarea acestor operaţiuni, mai ales în cazul tranzacţiilor complete.

Procedurile de închidere a zilei sunt specificate în documentele privind sistemele naţionale de decontare pe bază brută în timp real (RTGS) şi sistemul TARGET (Trans European Automated Real-time Gross settlement Express Transfer system). Ca regulă generală, ora închiderii sistemului TARGET este de 18,00, după această oră nici un ordin de plată nemaiputând fi acceptat. Cererile privind accesul la facilităţile permanente trebuie trimise băncilor centrale naţionale cel mai târziu după 30 de minute de la ora închiderii sistemului TARGET.

Soldurile negative înregistrate la sfârşitul zilei sunt automat considerate bază pentru cererile privind accesul la facilitatea împrumutului marginal.


86

ANEXA EXEMPLE DE UTILIZARE A INSTRUMENTELOR DE POLITICĂ MONETARĂ DE CĂTRE BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ EXEMPLUL 1 Operaţiuni de furnizare de lichidităţi pe piaţă prin intermediul licitaţiei cu rată fixă. BCE decide să aloce printr-o licitaţie cu rată fixă un total de 105 milioane euro. La licitaţie participă trei bănci, care prezintă următoarele oferte:

Banca Oferta (mil. EUR)

Banca 1 30 Banca 2 40 Banca 3 70 Total 140

Rata de alocare este:

%75704030

105=

++

Sumele alocate băncilor sunt:

Banca Oferta (mil. EUR)

Suma alocată (mil. EUR)

Banca 1 30 22,5 Banca 2 40 30 Banca 3 70 52,5 Total 140 105


87

EXEMPLUL 2 Operaţiuni de furnizare de lichidităţi pe piaţă prin intermediul licitaţiei cu rata variabilă BCE decide să aloce printr-o licitaţie cu rată variabilă un total de 188 milioane de euro. La licitaţie participă trei bănci, care prezintă următoarele oferte:

Rata dobânzii

Banca 1 Banca 2 Banca 3 Oferta totală

Oferta cumulată

3,15 0 0 3,10 10 10 20 20 3,09 10 10 20 40 3,08 10 10 20 60 3,07 10 10 20 40 100 3,06 10 20 30 60 160 3,05 20 20 30 70 230 3,04 20 20 30 70 300 3,03 20 20 30 70 370

Total 80 120 170 370 BCE decide să practice o rată a dobânzii de cel puţin 3,05% pentru această licitaţie. Astfel, toate ofertele care presupun rate de peste 3,05% vor fi acceptate (ele însumează 160 mil.EUR): Banca 1 va primi 20 mil.EUR, Banca 2 va primi 60 mil.EUR, iar Banca 3 va primi 80 mil.EUR. la rata de 3,05% alocarea se va face astfel:

%40302020

)806020(188=

++++−

Rezultă că cele 28 mil.EUR rămase de alocat vor fi distribuite astfel:

Banca 1: 0,4%*20=8 mil.EUR Banca 2: 0,4%*20=8 mil.EUR Banca 3: 0,4%*30=12 mil.EUR În concluzie, rezultatele licitaţiei vor fi:

Banca 1 Banca 2 Banca 3 Total Total solicitări 60 90 140 290 Total adjudecat 28 68 92 188


88

EXEMPLUL 3 Emisiunea de către BCE a certificatelor de depozit printr-o licitaţie cu rată variabilă BCE decide să retragă lichidităţi de pe piaţă printr-o emisiune de certificate de depozit, utilizând procedura licitaţiei la o rată variabilă de dobândă. La această operaţiune îşi anunţă participarea trei bănci, care înaintează următoarele oferte:

Rata dobânzii


Oferta cumulată

3,00 0 0 3,01 5 5 10 10 3,02 5 5 5 15 25 3,03 5 5 5 15 40 3,04 10 5 10 25 65 3,05 20 40 10 70 135 3,06 25 40 10 75 210 3,08 25 40 10 75 275 3,10 30 45 10 85 360

Total 125 180 65 360 BCE decide să atragă prin acest procedeu suma de 124,5 mil.EUR, acceptând o rată a dobânzii de cel mult 3,05%. Astfel, toate ofertele care au rate mai mici de 3,05% vor fi în întregime acceptate (ele cumulează 65 mil.EUR). La dobânda de 3,05%, rata de alocare va fi:

%85

70655,124

=−

În acest exemplu, suma alocată Băncii 1 la rata de 3,07% va fi: 0,85%*20=17 mil.EUR Suma totală adjudecată de Banca 1 este: 5+5+5+10+17=42 mil.EUR Rezultatele licitaţiei pot fi sintetizate astfel:

Banca 1 Banca 2 Banca 3 Total Total solicitări 55,0 70,0 55,0 180,0 Total adjudecat 42,0 49,0 33,5 124,5

Exemplul 4 Swap valutar destinat retragerii de lichidităţi prin intermediul unei licitaţii cu dobândă variabilă


89

BCE hotărăşte retragerea de lichidităţi de pe piaţă, executând un swap valutar EUR/USD printr-o licitaţie cu rată variabilă (în acest exemplu euro este negociat în report). Băncile participante înaintează următoarele oferte:

Rata de report / deport

(*10000)


Oferta cumulată

6,84 0 0 6,80 5 5 10 10 6,76 5 5 5 15 25 6,71 5 5 5 15 40 6,67 10 10 5 25 65 6,63 25 35 40 100 135 6,58 10 20 40 70 210 6,54 15 20 40 75 275 6,49 15 25 40 80 360

Total 90 120 180 390

BCE decide să retragă 158 mil.EUR, la o rată minimă de report de 6,63 puncte. Toate ofertele de peste 6,63 puncte vor fi acceptate în întregime (acestea cumulează 65 mil.EUR). La 6,63 puncte, rata de alocare va fi:

%93100

65158=

−

Suma adjudecată de Banca 1 la rata minimă de report este de: 0,93*25 = 23,25 mil.EUR Suma adjudecată în total de Banca 1 este de: 5+5+5+10+23,25=48,25 mil.EUR Rezultatele operaţiunii pot fi sintetizate astfel:

Banca 1 Banca 2 Banca 3 Total Total solicitări 65,0 90,0 80,8 235,0 Total adjudecat 48,25 52,55 57,20 158,0

Pentru această operaţiune, BCE a fixat o rată de schimb la vedere de EUR/USD de 1,300. Astfel, la cele două momente ale operaţiunii de swap (la vedere şi la termen), BCE va tranzacţiona următoarele sume:


90

Tranzacţie la vedere Tranzacţie la termen Rata

de schimb

Cumpărarea de EUR

Vânzarea de USD

Rata de

schimb

Vânzarea de EUR

Cumpărarea de USD

1,300 1,30684 1,300 10.000.000 13.000.000 1,30680 10.000.000 13.068.000 1,300 15.000.000 19.500.000 1,30676 15.000.000 19.601.400 1,300 15.000.000 19.500.000 1,30671 15.000.000 19.600.650 1,300 25.000.000 32.500.000 1,30667 25.000.000 32.666.750 1,300 93.000.000 120.900.000 1,30663 93.000.000 121.516.590 1,300 1,30658 1,300 1,30654 1,300 1,30649 Total 158.000.000 205.400.000 158.000.000 206.453.390


91

TEMA 6 MANAGEMENTUL PERFORMANŢELOR BANCARE

6.1 Activul şi pasivul băncilor comerciale 6.2 Determinarea soldurilor intermediare de gestiune bancară 6.3 Indicatori de performanţă bancară 6.4 Studii de caz privind performanţele bancare 6.5 Studii de caz de soluţionat 6.1 Activul şi pasivul băncilor comerciale Structura simplificată a bilanţului unei bănci comerciale este:

ACTIVE (utilizări ale resurselor) PASIVE (resurse) Active lichide (numerar, depozite la banca centrală)

Împrumuturi de la banca centrală şi de la alte instituţii financiare

Împrumuturi acordate altor bănci Depozite de la clienţi

Credite acordate clienţilor Operaţiuni cu titluri (certificate de depozit, obligaţiuni)

Portofolii de titluri Active imobilizate Fonduri proprii

Operaţiunile active generează venituri iar operaţiunile pasive generează cheltuieli. 6.2. Determinarea soldurilor intermediare de gestiune bancara

Profitul reprezintă scopul final al băncilor comerciale (ca intermediari financiari), acestea ţinând cont în activitatea lor de:

modalităţile de procurare a resurselor; utilizarea acestor resurse prin acordarea de credite; riscurile implicite.

Profitul reprezintă o sumă în expresie absolută şi îmbracă forma: Profitului brut Profitului net (determinat după plata impozitelor) şi se calculează

astfel :


92

+ Venituri din dobânzi - Cheltuieli cu dobânzi = Venituri nete din dobânzi + alte venituri - alte cheltuieli - cheltuieli generale = Profit brut - impozit pe profit = Profit net 6.3 Indicatorii de performanţă bancară

6.3.1 Rentabilitatea financiară (ROE – return on equity) se determină ca raport între profitul net şi capitalul propriu. Reprezintă deci, procentual, profitul net adus de o unitate monetară de capital:

100CPPNROE ×=

ROE – rata rentabilitatii financiare PN – profitul net al băncii CP – capitalurile proprii ale băncii

Rata rentabilităţii financiare este cea mai semnificativă expresie a profitului bancar din perspectiva acţionarilor deoarece evidenţiază efectul angajării lor în activitatea bancară. În practica internaţională, nivelul standard al rentabilităţii financiare este un procent de 15-20%. 6.3.2 Rentabilitatea economică (ROA - return on assets) se calculează ca raport între profitul net şi activul total al băncilor. Exprimă deci, procentual, profitul net adus de o unitate monetară de activ:

100ATPNROA ×= ROA – rata rentabilitatii economice

PN – profitul net al băncii AT – activul total al băncii

Rata rentabilităţii economice arată efectul capacităţii manageriale de a utiliza resursele băncii (proprii si atrase) în scopul obţinerii de profit. Se apreciază că ROA este cel mai relevant indicator al eficienţei bancare deoarece exprimă rezultatul net (în primul rând) ca performanţă a managementului activelor, în condiţiile unui volum dat al resurselor.


93

Un trend în scădere al acestei rate arată că banca întâmpină dificultăţi. Un trend în creştere este expresia unor rezultate pozitive dar poate fi şi expresia asumării unui risc excesiv de către bancă. Mărimea tipică a acestei rate în ţările dezvoltate este de aproximativ 1-2%. 6.3.3 Efectul de pârghie (EM - equity multiplier) este un indicator sintetic care evidenţiază gradul în care utilizarea unor resurse atrase suplimentare duce la creşterea rentabilităţii capitalului propriu. Efectul de pârghie se calculează ca:

CPATEM = EM – efectul de levier

CP – capitalurile proprii ale băncii AT – activul total al băncii

Este un indicator de structură care se exprimă în unităţi de măsură absolute şi are în general valori mai mari decât 10. Acest indicator variază invers proporţional cu ponderea capitalului în totalul pasivelor bancare. Cu cât ponderea capitalului este mai mare, cu atât banca se bazează mai puţin pe resurse atrase şi, astfel, riscul băncii este mai mic. O pondere mai mică a capitalului semnifică un risc bancar şi un efect de pârghie mai mare. Observatie: cunoaşterea oricăror doi indicatori de performanţă bancară dintre cei prezentaţi anterior (ROE, ROA, EM) ne permite determinarea celui de-al treilea. Cunoscând nivelurile ROA şi EM, conform formulei următoare valoarea ROE va fi:

EMROAROE ×= ROE – rata rentabilitatii financiare ROA – rata rentabilitatii economice EM – efectul de levier

6.3.4 Rata profitului (PM – profit margin) se calculează ca raport procentual între profitul net şi veniturile totale, deci:

100×=VTPNPM

PM – rata profitului PN – profitul net al băncii VT – venitul total al bancii

Acest indicator sintetic al performanţelor bancare este denumit şi marja netă. Venitul total al băncii este format din veniturile din dobânzi şi alte venituri precum cele din comisioane, consultanţă sau alte servicii financiare netradiţionale aducătoare de venituri.


94

Evident, banca este cu atât mai profitabilă cu cât marja netă este mai mare. Mărimea acestui indicator depinde de presiunea fiscală, de gradul de concurenţă din sistemul financiar-bancar şi de eficienţa activităţii băncii. În general, valoarea acestui indicator ar trebui sa se încadreze în intervalul 10-12%. 6.3.5 Gradul de utilizare a activelor (AU – asset utilisation) se calculează ca raport între totalul veniturilor şi totalul activelor:

100ATAV100100 ×+×=×=

ATVD

ATVTAU AU – rata utilizarii activelor

VT – venitul total al bancii AT – activul total al băncii

AU exprimă capacitatea băncilor de a genera venit. Nivelul acestui indicator depinde de structura activelor bancare şi de remunerarea plasamentelor. În general băncile din ţările dezvoltate urmăresc majorarea celui de al doilea termen, orientându-se spre creşterea veniturilor din comisioane şi taxe, încercând să menţină la un nivel cât mai stabil primul termen. În practica internaţională, nivelul standard al gradului de utilizare a activelor este de 10-12%. Observatie: cunoaşterea oricăror doi indicatori de performanţă bancară dintre ROA, PM şi AU ne permite determinarea celui de-al treilea. Cunoscând nivelurile PM şi AU, conform formulei următoare valoarea ROA va fi:

AUPMROA ×= ROA – rata rentabilitatii economice PM – rata profitului AU – rata utilizarii activelor

6.3.6 Marja netă de dobândă (NIM – net interest margin) se determină ca raport între veniturile nete din dobânzi şi activele valorificabile totale:

100AV

CVNIM DD ×

−=

NIM – marja neta de dobânda VD – veniturile băncilor din dobânzi CD – cheltuielile băncilor cu dobânzile AV – activul valorificat al băncilor

Activul valorificat al bancilor, denumit şi activul purtător de dobandă, este format din portofoliul de titluri de stat, plasamentele interbancare şi creditele acordate. În general, o valoare mare a acestui indicator, deci un venit net din


95

dobânzi cât mai mare la acelaşi nivel al activelor purtătoare de dobândă exprimă o activitate profitabilă (colectare şi redistribuire de capital). Un nivel redus al marjei poate reflecta cheltuieli mari cu dobânzile (dependenţă de pasive volatile, pe termen scurt), dar şi o atitudine mai prudentă a băncii, care conduce la venituri din dobânzi mai mici. Pentru acest indicator un nivel de 5-7 puncte procentuale este considerat standard. 6.4. Studii de caz privind performanţele bancare Studiul de caz 1 Să se calculeze marja netă de dobândă şi rentabilitatea financiară pe baza datelor din următorul bilanţ:

ACTIVE PASIVE Casa 100 Depozite la vedere (5%) 1000Bonuri de tezaur (10%) 3000 Imprumuturi interbancare (7%) 750Credite acordate (15%) 4000 Depozite la termen (10%) 5250Imobilizări 400 Capital 500TOTAL 7500 TOTAL 7500

Se mai cunosc: cheltuieli cu funcţionarea 180 u.m. şi impozit pe profit 30%. REZOLVARE: În primul rând vom determina profitul net după următoarea metodologie: Venituri din dobânzi = 900%154000%103000 =×+× u.m. - Cheltuieli cu dobânzi = 5.627%105250%7750%51000 =×+×+× u.m. Venituri nete = Venituri din dobânzi - Cheltuieli cu dobânzi = 272,5 u.m. - Cheltuieli generale = 180 u.m. Profit brut = 272,5 – 180 = 92,5 u.m. - Impozit pe profit = 75.27%305.92 =× u.m. Profit net = 64,75 u.m. Vom determina în continuare indicatorii de performanţă bancară NIM şi ROE. Activul valorificabil este format din bonurile de tezaur şi creditele acordate. Aşadar, activul valorificabil este de 7000 u.m.


96

%89.31007000

5.272100 =×=×−

=AV

CDVDNIM

NIM – marja neta de dobânda VD – veniturile băncilor din dobânzi CD – cheltuielile băncilor cu dobânzile AV – activul valorificat al băncilor

%95.12100500

75.64100 =×=×=CPPNROE

ROE – rata rentabilitatii financiare PN – profitul net al băncii CP – capitalurile proprii ale băncii

Concluzie: banca înregistrează o bună profitabilitate; în urma determinării indicatorilor de performanţă bancară NIM şi ROE apreciem că valorile acestora (3.89% şi respectiv, 12.95%) sunt comparabile cu nivelurile considerate standard (5-7% si respectiv 15-20%).

Studiul de caz 2 Se cunosc următoarele informaţii cu privire la activitatea bancară a băncii ABC: profitul net … 100, capitalul propriu … 500, active purtătoare de dobândă … 4000, rata utilizării activelor…20% si rata rentabilităţii economice … 2%. Dacă veniturile din dobânzi sunt egale cu valoarea agregată a veniturilor băncii din alte activităţi, determinaţi nivelul veniturilor din dobânzi: REZOLVARE: Nivelul veniturilor din dobânzi se va determină din formula ratei utilizării activelor.

200100

ATAV100100 ATAUVD

AVVDATVD

ATVTAU ×

=⇒⎪⎭

⎪⎬⎫

=

×+×=×= AU – rata utilizarii activelor VT – venitul total al bancii AT – activul total al băncii

Având în vedere că AU = 20% (din ipoteza problemei), pentru calculul veniturilor din dobanzi este acum suficient să determinăm nivelul total al activului bancii. Activul total va fi obţinut din formula rentabilităţii economice:

5000

2.0100100100 ==×=⇒×=

ROAPNAT

ATPNROA

ROA – rata rentabilitatii economice PN – profitul net al băncii AT – activul total al băncii


97

In final obţinem: 500

200500020

200=

×=

×=

ATAUVD AU – rata utilizarii activelor VT – venitul total al bancii AT – activul total al băncii

Concluzie: banca înregistrează venituri din dobanzi de 500 u.m.

Studiul de caz 3

Pentru anii 2002 şi 2003 o bancă comercială a prezentat următoarea situaţie a conturilor de rezultate:

Indicatori 2002 2003

Dobânzi şi venituri asimilate 140000 180000 Dobânzi şi cheltuieli asimilate 115000 10000 Comisioane nete 9000 12000 Alte venituri din exploatare 10000 12000 Cheltuieli generale şi amortismente 35000 39000 Provizioane 7000 12000 Impozit pe profit 1000 1500

Să se determine şi să se comenteze evoluţia profitabilităţii băncii pe baza soldurilor intermediare de gestiune. REZOLVARE:

Anul 2002 Venituri din dobânzi = 140000 u.m. - Cheltuieli cu dobânzi = 115000 u.m. Venituri nete = Venituri din dobânzi - Cheltuieli cu dobânzi = 25000 u.m. + Commisioane nete = 9000 u.m. + Alte venituri din exploatare = 10000 u.m. - Alte cheltuieli (provizioane) = 7000 u.m. - Cheltuieli generale = 35000 u.m. Profit brut = 2000 u.m. - Impozit pe profit = 1000 u.m. Profit net = 1000 u.m.


98

Anul 2003

Venituri din dobânzi = 180000 u.m. - Cheltuieli cu dobânzi = 150000 u.m. Venituri nete = Venituri din dobânzi - Cheltuieli cu dobânzi = 30000 u.m. + Commisioane nete = 12000 u.m. + Alte venituri din exploatare = 12000 u.m. - Alte cheltuieli (provizioane) = 12000 u.m. - Cheltuieli generale = 39000 u.m. Profit brut = 3000 u.m. - Impozit pe profit = 1500 u.m. Profit net = 1500 u.m. Rezultatele indică o ameliorare a profitului net bancar, ceea ce arată o bună profitabilitate a activităţii bancare şi o gestionare eficientă a cheltuielilor de funcţionare. Trebuie menţionată şi creşterea mai rapidă a profitului net (50%) relativ la creşterea veniturilor nete din dobânzi (20%). Acest fapt evidenţiază o dezvoltare mai rapidă a operaţiunilor netradiţionale faţă de cele de intermediere bancară (atragerea de depozite şi acordarea de credite). Evoluţia pozitivă se datorează, pe de o parte, creşterii mai rapide a veniturilor din dobânzi în raport cu cea a cheltuielilor cu dobânzile, iar pe de altă parte creşterii veniturilor din comisioane şi a altor venituri din exploatare. Totuşi se remarcă creşterea cheltuielilor cu provizioanele cu 5000 u.m pe fondul dezvoltării activităţii economice a societăţii bancare.


99

TEMA 7 RISCUL DE INSOLVABILITATE

7.1 Aspecte teoretice

7.1.1 Solvabilitatea bancară. Elemente conceptuale 7.1.2 Cerinţele de capital în contextul Acordurilor de la Basel 7.1.3 Indicatorul de solvabilitate

7.2 Solvabilitatea băncilor comerciale în România 7.2.1 Capitalul initial minim 7.2.2 Nivelul de solvabilitate

7.3 Studii de caz privind riscul de insolvabilitate

1. Aspecte teoretice

1.1 Solvabilitatea bancara. Elemente conceptuale

Reglementarea prudenţială a solvabilităţii societăţilor bancare are în vedere adecvarea fondurilor proprii la riscurile asumate. În această accepţiune, fondurile proprii reprezintă ultimul garant al solvabilităţii în faţa ansamblului riscurilor, avand o functie protectiva in vederea functionarii normale a activitatii bancare. Aceasta reprezinta una dintre cele trei roluri fundamentale ale capitalului bancar: a. funcţia operaţională - dotarea institutiei de credit cu capital initial

permite achizitionarea sistemelor de operare precum si a celorlalte active fixe necesare desfasurarii in conditii normale a activitatii bancare;

b. funcţia protectivă - capitalul economic are rolul de a absorbi pierderi cauzate de evenimente neasteptate. Capitalul economic este o masura statistica a resurselor necesare acoperirii pierderilor neasteptate pentru o anumita perioada (ex. un an), cu un anumit grad de ceritudine (ex. 99,9%). Scazand din unitate (unu) gradul de certitudine obtinem rata de insolvabilitate.


100

In evaluarea capitalului economic se impun urmatoarele precizari: Capitalul furnizeaza protectie impotriva pierderilor superioare

celor medii. El nu furnizeaza protectie pierderilor asteptate, care ar trebui acoperite prin constituirea de provizioane si tarifarea corespunzatoare a produselor si serviciilor bancare;

Deviatia pozitiva de la medie este considerata pierdere neasteptata. Abaterea pozitiva a pierderilor de la medie este definita in functie de un anumit nivel de toleranta (cu o anumita probabilitate). Prin definitie nivelul capitalului economic este determinat de acest nivel de toleranta;

Pierderile ce depasesc limita superioara determinata de nivelul de toleranta reprezinta pierderi exceptionale. Prin definitie, pierderile exceptionale nu sunt acomodate (absorbite) de capitalul economic. Cu alte cuvinte, daca acestea apar banca devine insolvabila ;

Nivelul de toleranta reprezinta probabilitatea ca pierderile actuale sa se abata mai mult de la medie decat limita superioara. Astfel, nivelul de toleranta reprezinta probabilitatea de faliment a bancii.

c. Funcţia legată de reglementare – fondurile proprii reprezinta elementul bilantier pe baza caruia autoritatea de reglementare aplica anumite limitari prudentiale ale activitatii bancare (limitarea expunerilor mari, a


101

pozitiilor valutare etc.) in vederea diminuarii riscului de insolvabilitate. Riscul de insolvabilitate este riscul de a nu dispune de fonduri proprii suficiente pentru acoperirea pierderilor neasteptate. O astfel de situaţie apare atunci când banca îşi dezvoltă prea mult activitatea sau îşi asumă riscuri prea mari în raport cu mărimea fondurilor proprii.

1.2 Cerinţele de capital în contextul Acordurilor de la Basel

Ca răspuns la creşterea instabilităţii financiare, în numeroase ţări în ultimii 30 de ani, băncile centrale precum şi alte autorităţi competente au devenit mai preocupate de înţelegerea mai aprofundată a vulnerabilităţilor sistemelor bancare şi a tehnicilor care pot ajuta la prevenirea crizelor sistemice. În acest context, cadrul metodologic de monitorizare şi gestionare a riscului sistemic a evoluat atât la nivel macro-prudenţial, cât şi la nivel micro-prudenţial. Trebuie menţionat faptul că progresul înregistrat se referă atât la dezvoltarea instrumentarului folosit, cât şi la procesul de standardizare şi cooperare la nivel internaţional. La nivel micro-prudenţial, aceste preocupări au fost sustinute de eforturile Băncii Reglementelor Internaţionale (BRI) de a elabora un cadru de convergenţă internaţională privind problematica cuantificării şi gestionării riscului de insolvabilitate. Prima versiune a cadrului de convergenta internationala privind cuantificarea si gestionarea riscului de insolvabilitate s-a realizat in anul 1988 (BASEL I). Acordul prevedea adecvarea fondurilor proprii la riscurile asumate de catre banca. Prin Basel I, BRI a propus o metodologie standard pentru determinarea fondurilor proprii şi doi indicatori de solvabilitate care să asigure respectarea unei acoperiri minime a activului riscant (expunerea neta) prin capitalul bancar.

%81001 >×=ENFPIS %41002 >×=

ENCPIS

Ulterior s-a renuntat la cel de-al doilea indicator de solvabilitate, deoarece respectarea nivelului minim al ratei 1 de solvabilitate inducea automat si respectarea celei de-a doua. Expunerea neta era calculata doar pe baza riscului de credit folosind patru categorii de risc (0%, 20%, 50% si 100%). Aceste clase de risc sunt standard si aplicate in functie de categoria de activ considerata. Tocmai acesta standardizare a atras si primele critici din partea bancilor comerciale, deoarece nu lua in considerare diferentele de bonitate dintre contrapartidele aflate in aceeasi categorie de active. Dezvoltarile ulterioare ale „Acordului BASEL” au privit, in principal, cadrul metodologic al determinarii numitorului indicatorului de solvabilitate.


102

In 1996 a fost introdus si amendamentul privind riscul de piata. Acesta prevedea includerea in cadrul expunerii nete si a componenetei legate de riscul de piata. Atunci apare prima data posibilitatea ca bancile sa furnizeze propriile estimari de risc in vederea calcularii cerintei de capital. Utilizarea modelelor interne in determinarea cerinte de capital era, insa, permisa numai in urma validarii acestora de catre autoritatea de supraveghere. In anul 1999 se deschid dezbaterile privind continutul Acordului Basel II. In acest proces au fost numeroase discutii intre autoritatile de supraveghere, institutiile de credit si mediul academic. Dupa analizarea si completarea a numeroase documente consultative, in anul 2004 a aparut textul Acordului Basel II. Basel II aduce o schimbare de paradigmă promovată la nivel internaţional în managementul riscului bancar, producând schimbări ample în cadrul de reglementare, supraveghere prudenţială şi de cooperare internaţională între autorităţi. Obiectivul documentului este de a stabili un cadru mai performant al managementului riscului şi al guvernanţei corporatiste pentru bănci, conducând implicit şi la consolidarea stabilităţii financiare. Instrumentele de realizare a obiectivului sunt structurate în trei piloni: (i) cerinţele minime de capital, (ii) procesul de supraveghere şi (iii) disciplina de piaţă. (i) Pilonul I stabileşte cerinţele de capital pentru riscul de credit, de piaţă şi

operaţional.

Basel II tratează amplu riscul de credit şi oferă băncilor o gamă largă de opţiuni pentru calcularea cerinţelor de capital în funcţie de tipologiile expunerilor. Trei metode pot fi folosite în acest scop: abordarea standard, abordarea de bază şi abordarea avansată utilizând modele interne de rating. Abordarea standard este cea mai apropiată de prezentul cadru de management al riscului (Basel I), stabilind ponderi de risc fixe în funcţie de tipologia portofoliilor (autorităţi şi bănci centrale, instituţii de credit, companii, etc.). Elementele de diferenţiere constau în (a) promovarea unei sensibilităţi mai mari la risc (prin rafinarea categoriilor respective), (b) folosirea rating-urilor externe, autoritatea de supraveghere fiind responsabilă cu recunoaşterea agenţiilor de rating extern pe baza unor criterii calitative şi (c) lărgirea sferei instrumentelor şi operaţiunilor acceptate în scopul diminuării riscului de credit. Abordările bazate pe modele interne de rating reprezintă elementul de cea mai mare noutate, bazându-se pe teoriile privind evaluarea activelor1. 1 Posibilitatea ca un debitor să nu-şi ramburseze creditul se determină ca funcţie de diferenţa între valoarea activelor şi cea a datoriilor. Probabilitatea de nerambursare măsoară riscul ca această diferenţă să devină negativă.


103

Cerinţele de capital sunt calculate în funcţie de următorii parametri de risc: probabilitatea de nerambursare (probability of default-PD), pierderea în caz de nerambursare (loss given default-LGD), expunerea faţă de debitor (exposure at default-EAD) şi maturitatea expunerii (maturity-M). Cerinţele de capital se determină scăzând din valoarea la risc a expunerilor băncii (determinată pentru un interval de încredere de 99,9% şi un orizont de 1 an), valoarea aferentă pierderii aşteptate (EL). Aceasta din urmă se compară cu nivelul provizioanelor şi, în funcţie de rezultat, sunt influenţate fondurile proprii. Pierderea aşteptată se determină conform formulei:

EL=PD x LGD x EAD În abordarea de bază a modelelor interne, instituţiile de credit determină PD, iar autoritatea de supraveghere stabileşte restul parametrilor de risc. În abordarea avansată, instituţiile de credit îşi calculează singure toţi parametrii în vederea stabilirii cerinţelor de capital. În acest ultim caz, diferenţa dintre capitalul economic şi cel reglementat devine minimă. Cerinţele de capital pentru riscul operaţional apar pentru prima oară distinct. Riscul este definit ca posibilitatea înregistrării de pierderi datorate unor procese interne inadecvate, unor erori umane sau ale sistemelor, sau unor evenimente externe. Pentru calcularea cerinţelor de capital, instituţiile de credit pot alege una din următoarele variante:

• Metoda indicatorului de bază: solicită deţinerea de capital egală cu 15% din venitul mediu brut din ultimii trei ani de activitate.

• Metoda standardizată: descompune operaţiunile băncii în opt categorii de activităţi, iar cerinţa de capital se determină prin înmulţirea venitului net obţinut pe fiecare categorie de activitate cu un procent cuprins între 12% şi 18%.

• Metoda avansată: permite utilizarea modelelor interne pentru cuantificarea cerinţelor de capital aferente riscului operaţional.

Riscul de piaţă nu cunoaşte modificări substanţiale faţă de completările aduse prevederilor Basel I în 1996. (ii) Pilonul II abordează calitativ cerinţele prudenţiale prin intermediul procesului de supraveghere. Autoritatea de supraveghere capătă competenţe sporite în evaluarea procedurilor interne ale băncilor cu privire la adecvarea capitalului funcţie de profilul de risc. La rândul lor, instituţiile de credit trebuie să fie capabile să identifice, să măsoare, să raporteze toate riscurile la care sunt expuse şi să aloce capital în mod corespunzător. Riscurile nu sunt doar cele captate în Pilonul I, ci şi cel de lichiditate, riscul de rata dobânzii pentru expuneri care nu sunt în portofoliul de tranzacţionare, riscul de


104

concentrare, riscul rezidual, cel reputaţional şi strategic. Autoritatea de supraveghere poate solicita capital suplimentar dacă apreciază că aceste riscuri nu sunt acoperite şi/sau banca nu are implementate sisteme corespunzătoare de control. Nu în ultimul rând, autoritatea trebuie să construiască mecanisme de intervenţie timpurie care să prevină diminuarea capitalului băncilor sub pragul minim. (iii) Pilonul III încurajează disciplina de piaţă prin promovarea dezvoltării unui set de cerinţe de raportare mai detaliate către autoritatea de supraveghere şi către public. Creşterea transparenţei scade asimetria informaţională, iar riscurile pot fi mai bine evaluate. Cerinţele de raportare sunt calitative (ex: nivelul de consolidare, structura acţionariatului, strategia băncii pentru anumite expuneri etc.) şi cantitative (ex: valoarea componentelor capitalului, cerinţele de capital pentru toate riscurile etc.).

1.3. Indicatorul de solvabilitate

Gradul in care institutia de credit isi acopera riscurile pe care si le asuma este judecat in functie de indicatorul de solvabilitate. Acesta se calculeaza ca raport intre fondurile proprii si expunerea neta. In conformitate cu standardele internationale, se considera ca un nivel superior pragului de 8% al indicatorului de solvabilitate evidentiaza o buna adecvare a capitalului bancar la activul riscant.

1.3.1 Fondurile proprii ale societăţilor bancare sunt formate din fondurile proprii de nivel 1 si fondurile proprii de nivel 2. Fondurile proprii de nivel 1 cuprind:

a) capitalul social subscris şi vărsat, cu excepţia acţiunilor preferenţiale cumulative sau, după caz, capitalul de dotare pus la dispoziţia sucursalei din România de către instituţia de credit din statul terţ;

b) primele de capital, integral încasate, aferente capitalului social; c) rezervele legale, statutare şi alte rezerve, precum şi rezultatul

reportat pozitiv al exerciţiilor financiare anterioare, rămas după distribuirea profitului;


105

d) profitul net al ultimului exerciţiu financiar, reportat până la repartizarea sa conform destinaţiilor stabilite de adunarea generală a acţionarilor.

Pentru determinarea nivelului fondurilor proprii de nivel 1 se deduc următoarele elemente:

a) valoarea de înregistrare în contabilitate (cost de achiziţie) a acţiunilor proprii deţinute de instituţia de credit;

b) rezultatul reportat, reprezentând pierdere; c) pierderea perioadei curente înregistrată până la data determinării

fondurilor proprii; d) valoarea de înregistrare în contabilitate a imobilizărilor

necorporale.

Fondurile proprii de nivel 2 se compun din: a) Fonduri proprii de nivel 2 de bază:

rezervele din reevaluarea imobilizărilor corporale, ajustate cu obligaţiile fiscale aferente, previzibile la data calculării fondurilor proprii;

titlurile pe durată nedeterminată. b) Fonduri proprii de nivel 2 suplimentar.

acţiunile preferenţiale cumulative pe durată determinată; capitalul sub formă de împrumut subordonat.

Pentru calculul fondurilor proprii, elementele componente ale fondurilor

proprii de nivel 2 sunt supuse următoarelor limite:

a) totalul fondurilor proprii de nivel 2 nu poate depăşi 100% din fondurile proprii de nivel 1; b) totalul valorii acţiunilor preferenţiale cumulative pe durată determinată şi al capitalului sub formă de împrumut subordonat ce poate fi luat în considerare la calculul fondurilor proprii nu poate depăşi 50% din valoarea fondurilor proprii de nivel 1.

Acestea trebuie indeplinite simultan.


106

1.3.2 Expunerea neta

Expunerea neta, calculata conform metodologiei Basel I, cuprinde expunerea neta bilantiera si expunerea neta extrabilantiera (privind riscul de credit).

EB ENENEN += EN – expunerea netă ENB – expunerea netă bilanţieră ENE – expunerea netă din elemente în afara bilanţului

Expunerea netă bilanţieră reprezintă suma ponderată a elementelor de activ la valoarea netă (după deducerea elementelor de pasiv rectificative) cu gradul lor de risc de credit.

∑ ×=n

iiiB GRCAEN

ENB – expunerea netă bilanţiera Ai – activul „i” la valoare bilanţieră netă GRCi – gradul de risc de credit al activului „i”

Criteriile de încadrare a elementelor de activ în categoriile de risc de credit conform legislaţiei în vigoare sunt prezentate în anexa 1. Expunerea netă din elemente în afara bilanţului reprezintă suma ponderată a elementelor din afara bilanţului transformate în echivalent credit (corespunzător criteriilor de încadrare prezentate în anexa 2) cu gradul lor de risc de credit (corespunzător criteriilor de încadrare prezentate în anexa 1).

∑=

××=n

iiiiE GRCECEEN

1

)(

ENE – expunerea netă extrabilanţieră Ei – activul „i” la valoare bilanţieră netă ECi – echivalent credit al activului „i” GRCi – gradul de risc de credit al activului „i”

EXEMPLU: Determinarea expunerii nete din active bilanţiere:

ELEMENTELE DE ACTIV Sume nete Gradul de

risc de credit

Expunerea netă din active

bilanţiere

OPERAŢIUNI DE TREZORERIE Şl OPERAŢIUNI INTERBANCARE 203.569

- Casa şi alte valori 3.890 0 0 - Cont curent la bănci centrale (BNR) 56.950 0 0 - Conturi de corespondent la banci (din Romania) 43.834 20 8767 - Depozite la banci (din Romania şi din ţări de categorie A) 34.456 20 6891 - Credite acordate băncilor (din ţări de categorie B. cu scadenţa < 1 an) 22.670 20 4534 - Valori primite in pensiune (de !a bănci din România) 14.809 20 2962 - Valori de recuperat (cecuri in curs de încasarere de la bănci din România) 560 20 112 - Creanţe restante (asupra unor bănci din România) 427 100 427


107

- Creanţe îndoielnice (asupra unor bănci din România) 335 100 335 - Creanţe ataşate

- aferente băncilor din România si a celor din ţări de categorie A 22.238 20 4448- aferente băncilor centrale (BNR) 3.670 0 0

OPERATIUNI CU CLIENTELA 583.486 Credite acordatete clientelei - Creante comerciale 87.486 100 87486 - Credite de trezorerie 64.289 100 64289 - Credite pentru export 72.340 100 72340- Credite pentru echipament 35.460 100 38460 - Credite pentru bunuri imobiliare (garantate cu ipoteci în favoarea băncii) 148.709 50 74355 - Valori primite în pensiune 35.909 100 35909 - Conturi curente debitoare 28.679 100 28679 - Valori de recuperat 12.345 100 12345 - Creanţe restante 11.689 100 11689 - Creanţe îndoielnice 5.680 100 5680 - Creanţe ataşate 77.900 100 77900 OPERAŢIUNI CU TITLURI ŞI OPERAŢIUNI DIVERSE 62.869

- Titluri primite in pensiune livrată - Certificate de trezorerie emise de Ministerul Finaţelor 3.526 0 0 - Titluri de tranzacţie - Certificate de trezorerie emise de Ministerul Finanţelor 1.570 0 0 - Certificate de depozit (emise de bănci din România) 3.019 20 604 - Acţiuni proprii 1.200 0 0 - Titluri de plasament - Certificate de depozit emise de bănci din ţări de categoria A 6.099 20 1220

- Bilete de trezorerie emise de bănci din Romania 2.560 20 512 - Acţiuni 2.130 100 2130 - Titluri de investiţii - Certificate de trezorerie 8.432 0 0 - Certificate de depozit (emise de bănci din România) 3.257 20 651 - Conturi de decontare privind operaţiunile cu titluri 1.679 100 1679- Decontări interbancare 2.897 100 2897 - Debitori 16.947 100 16547 - Conturi de stocuri 2.356 100 2356 - Conturi de regularizare 1.245 100 1245 - Creanţe restante 989 100 989 - Creanţe îndoielnice 247 100 247 - Creanţe ataşate 4.715 100 4.715 VALORI IMOBILIZATE 133.566 - Credite subordonate (subordonate băncilor) 4.890 0 0 - Părţi in cadrul societăţilor comerciale legate, titluri de participare şi titluri ale activitătii de portofoliu deţinute la bănci 900 0 0

- Dotări pentru unităţile proprii din străinătate 10.780 0 0 Imobilizări necorporale - Fond comercial 8120 0 0 - Cheltuieli de constituire 5780 0 0 Imobilizări corporale


108

- Terenuri 19434 100 19434- Clădiri 42059 100 42059 - Mijloace de transport 11230 100 11230 -Unelte. dispozitive.instrumente. mobilier şi aparatură birotică 6720 100 6720 - Imobilizări corporale in curs 974 100 974 - Creanţe restante 9.989 100 9989 - Creanţe indoielnice 9.890 100 9890 - Creanţe ataşate 2.800 100 2800 ACTIONARI SAU ASOCIATI 1.120 100 1120

TOTAL 678015 Determinarea expunerii nete din elemente în afara bilanţului:

CONTURI IN AFARA BILANŢULUI SUME Echivalent credit

Gradul de risc

de credit

Expunerea netă din elem. in

afara bil.ANGAJAMENTE DE FINANTARE - Angajamente in favoarea altor bănci din România 10.430 100 20 2086 - Angajamente primite de la alte banci 5.130 - Angajamente in favoarea clientelei (aferente cr. pentru bunuri imob) 80.230 100 50 40115ANCAJAMENTE DE GARANTIE - Cauţiuni, avaluri şi alte garanţii date altor bănci din România 6.130 50 20 613 - Cauţiuni, avaluri si alte garantii primite de la alte bănci 4.230

- Garanţii date pentru clientelă (aferente creditelor de trezorerie) 50.437 50 100 25218.5 - Garanţii primite de la clientelă 237.800 ANGAJAMENTE PRIVIND TITLURILE - Tilluri de primit (certificate de trezorerie) 3.526 100 0 0 ANGAJAMENTE DIVERSE - Angajamente date 10.830 100 100 10830- Angajamente primite 9.710 ANGAJAMENTE INDOIELNICE 1.020 100 100 1020TOTAL 79883

În acest moment putem calcula indicatorul de solvabilitate:

Total capital propriu 60 799 Total fonduri proprii 61 889 Expunere netă din active bilanţiere 678 015 Expunere netă din elemente în afara bilanţului 79 883 Total expunere netă 757 898 Indicator de solvabilitate= Fonduri proprii / Total expunere netă x 100 8,17

După cum se poate observa, indicatorul de solvabilitate respectă exigentele Regulamentului BNR-CNVM nr.13/18/14.12.2006 privind riscul de credit, nivelul înregistrat (8.02%) fiind superior limitei minime (8%). Deci, capitalul propriu constituit de bancă este adecvat.


109

2. Solvabilitatea băncilor comerciale in Romania

2.1 Capital initial minim

Conform Ordonanţei de Urgenţă nr. 99 din 06/12/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului (M.O. nr.1027/2006), băncile au obligaţia menţinerii în permanenţă a unui nivel minim al capitalului social, ce trebuie actualizat în funcţie de cerintele Băncii Naţionale a României. Grafic 2.1

Sursa: Banca Naţională a României Începând cu luna mai 2003 fiecare bancă comercială era obligată să deţină un capital social minim de 32 mil. RON, in timp ce din iunie 2004 nivelul minim al acestuia a devenit 37 mil. RON. Capitalul social al unei bănci trebuie vărsat, integral şi în formă bănească, la momentul subscrierii. 2.2 Nivelul de solvabilitate

In conformitate cu Regulamentul BNR-CNVM nr.13/18/14.12.2006, instituţiile de credit trebuie să dispună de un nivel al fondurilor proprii, care să se situeze în permanenţă la un nivel cel puţin egal cu suma următoarelor cerinţe de capital:

a) pentru riscul de credit şi riscul de diminuare a valorii creanţei aferente întregii activităţi, cu excepţia operaţiunilor din portofoliul de tranzacţionare, 8% din totalul valorilor ponderate la risc ale expunerilor, calculate, după caz, în conformitate cu Regulamentul BNR-CNVM

Evoluţia capitalului social minim bancar (valori nominale)

mil. lei

0

50000

100000

150000

200000

250000

300000

350000

400000

1991

1992

1993

1994

1995

1996

1997

1998

1999

2000

2001

2002

2003

2004


110

nr.14/19/2006 privind tratamentul riscului de credit pentru instituţiile de credit şi firmele de investiţii potrivit abordării standard, Regulamentul BNR-CNVM nr.15/20/2006 privind tratamentul riscului de credit pentru instituţiile de credit şi firmele de investiţii potrivit abordării bazate pe modele interne de rating şi/sau Regulamentul BNR-CNVM nr.21/26/2006 privind tratamentul riscului de credit aferent expunerilor securitizate şi al poziţiilor din securitizare; b) în ceea ce priveşte portofoliul de tranzacţionare, pentru riscul de poziţie, riscul de decontare şi riscul de credit al contrapartidei, cerinţele de capital determinate potrivit Regulamentului BNR-CNVM nr.22/27/2006 privind adecvarea capitalului instituţiilor de credit şi al firmelor de investiţii; c) pentru riscul valutar şi riscul de marfă aferente întregii activităţi, cerinţele de capital determinate potrivit Regulamentului BNR-CNVM nr.22/27/2006 privind adecvarea capitalului instituţiilor de credit şi al firmelor de investiţii; şi d) pentru riscul operaţional aferent întregii activităţi, cerinţele de capital determinate potrivit Regulamentului BNR-CNVM nr.24/29/2006 privind determinarea cerinţelor minime de capital ale instituţiilor de credit şi ale firmelor de investiţii pentru riscul operaţional.

Analiza indicatorului de solvabilitate calculat la nivel agregat indică faptul că sistemul bancar românesc este bine capitalizat, apt să reziste unor şocuri exogene dure. Deşi în ultimul an se remarcă o tendinţă uşor descrescătoare a acestuia (grafic 2.2), explicată prin dinamica deosebită a creditării, nivelul sau este mult peste nivelul minim reglementat.

Grafic 2.2

Sursa: Banca Naţională a României, calcule proprii

Evoluţia indicatorului de solvabilitate

0.002.004.006.008.00

10.0012.0014.0016.0018.0020.0022.00

Dec. 2004 Mar. 2005 Jun. 2005 Sep. 2005 Dec. 2005 Mar. 2006 Jun. 2006 Sep. 2006


111

3. Studii de caz privind riscul de insolvabilitate

Studiul de caz 1 Despre societatea bancară ABC se cunosc următoarele informaţii: casa 1.000 u.m., bonuri de tezaur 5.000 u.m., credite acordate administraţiei locale 2.500 u.m., credite de trezorerie 12.500 u.m., imobilizări corporale 6.000 u.m., capitaluri proprii 2.000 u.m., capital suplimentar 1.000 u.m., depozite 20.000 u.m., împrumuturi interbancare 3.400 u.m., alte pasive 600 u.m., scrisori de garanţie date pentru clientelă 680 u.m., alte angajamente date 660 u.m. Să se determine indicatorul de solvabilitate. REZOLVARE: Determinarea indicatorului de siolvabilitate se realizează pornind de la calculul expunerii nete (activului riscant):

u.m....ENENENEN EB

00020000100019 =+=+=

(2) EN – expunerea netă ENB – expunerea netă bilanţieră ENE – expunerea netă extrabilanţieră

În conformitate cu datele problemei expunerea netă bilantieră este

∑ =×=n

iiiB u.m. .GRCAEN 00019 (3)

ENB – expunerea netă bilanţieră Ai – activul „i” la valoare bilanţieră netă GRCi – gradul de risc de credit al activului „i”

Categoria de risc Elemente bilantiere Valoarea ponderată

0% 6.000 0 20% 2.500 500

100% 18.500 18.500 Total 27.000 19.000

Expunerea extrabilanţieră este:

u.m. 000.1

)(1

=

××= ∑=

E

n

iiiiE

EN

GRCECEEN (4)

ENE – expunerea netă extrabilanţieră Ei – activul „i” la valoare bilanţieră netă ECi – echivalent credit al activului „i” GRCi – gradul de risc de credit al activului „i”

Categoria de risc Elemente extrabilantiere Valoarea ponderată

0% 0 0 50% 680 340

100% 660 660 Total 1.340 1.000


112

Rata de solvabilitate este:

%15100100 =×+

=×=EN

CSCPENFPIS

FP – fondurile proprii CP – capitalul propriu CS – capitalul suplimentar ( CPCS ≤ )

Concluzie: rata de solvabilitate sunt este 15%.

Studiul de caz 2

Pentru societatea bancară Beta din România se cunosc următoarele categorii de active pe clase de risc.

Categoria de risc 0% 20% 50% 100% Active bilanţiere 50.000 100.000 300.000 550.000

Fondurile proprii constituite de bancă sunt de 51.000 u.m. Să se determine fondurile proprii adecvate şi să se prezinte două modalităţi de ajustare a elementelor bilanţiere relevante în cazul neîndeplinirii normei de solvabilitate. REZOLVARE:

Determinarea fondurilor proprii adecvate se realizează pornind de la calculul expunerii nete (activului riscant):

EB ENENEN += EN – expunerea netă ENB – expunerea neta bilanţieră ENE – expunerea neta extrabilanţieră

În conformitate cu ipoteza problemei expunerea netă extrabilanţieră este nulă.

∑ ×=n

iiiB GRCAEN

ENB – expunerea neta bilanţieră Ai – activul „i” la valoare bilanţieră netă GRCi – gradul de risc de credit al activului „i”

Categoria de risc Elemente de activ Valoarea ponderată

0% 50.000 0 20% 100.000 20.000 50% 300.000 150.000

100% 550.000 550.000 Total 1.000.000 720.000

Deci expunerea netă este 720.000 u.m.


113

Fondurile proprii adecvate reprezintă 8% din expunerea netă.

08,0×= ENFPA FPA - fondurile proprii adecvate EN – expunerea netă

Astfel, Fonduri proprii adecvate = 57.600 8%000.207 =× u.m.

Pentru atingerea nivelului minim de solvabilitate se pot lua o serie de măsuri printre care: I. creşterea fondurilor proprii până la nivelul adecvat prin emisiunea de acţiuni sau prin fuziunea cu o bancă mai bine capitalizată. Cum fondurile proprii adecvate trebuie să fie: 57.600 u.m., se impune o

creştere a fondurilor proprii efective cu 6.600 u.m. II. reducerea expunerii nete prin modificarea structurii activului în contextul unui bilanţ constant: Diminuarea creditelor comerciale cu 165.000 u.m. şi majorarea

creditelor ipotecare cu aceeaşi sumă:

000.165)000.550(%100)000.300(%50000.100%20

500.63708,0

08,0

max

maxmaxmax =⇒⎪⎭

⎪⎬⎫

−×++×+×=

=⇒=⇒×= xxxEN

ENFPENENFP

Concluzie: fondurile proprii adecvate sunt 57.600 u.m., iar respectarea ratei

1 de solvabilitate se poate realiza fie prin creşterea fondurilor proprii cu 6.600 u.m., fie prin diminuarea creditelor comerciale cu 165.000 u.m. şi majorarea creditelor ipotecare cu aceeaşi sumă.


114

TEMA 8 RISCUL DE CREDIT

8.1 Aspecte teoretice 8.2 Gestionarea a priori a riscului de credit

8.2.1 Divizarea şi limitarea riscurilor 8.2.2 Aprecierea capacităţii de rambursare 8.2.3 Constituirea garanţiilor

8.3 Gestionarea posteriori a riscului de credit 8.3.1 Analiza portofoliului de credite şi constituirea de

provizioane 8.3.2 Constituirea rezervei generale pentru riscul de credit

8.4 Aplicaţii 8.1. Aspecte teoretice Riscul de creditare exprimă posibilitatea ca debitorii sau emitenţii de titluri să nu–şi onoreze obligaţiile la scadenţă, ca urmare a degradării situaţiei financiare a acestora, care poate fi determinată de condiţiile afacerii împrumutatului sau de situaţia generală a economiei. Pentru limitarea pierderilor care decurg din neîncasarea la scadenţă a creditelor şi dobânzilor aferente, se impune o gestinare atentă a riscului de credit, care se realizează a priori şi a posteriori. Gestionarea a priori este o primă etapă şi presupune :

- divizarea şi limitarea riscurilor, - aprecierea calităţii (capacităţii de rambursare) a solicitanţilor de

credite, - constituirea garanţiilor.

A doua etapă , gestionarea a posteriori , vizează: - analiza portofoliului de credite şi constituirea de provizioane, - constituirea rezervei generale pentru riscul de credit


115

8.2 Gestionarea a priori a riscului de credit

8.2.1. Divizarea şi limitarea riscurilor

Divizarea riscurilor are ca obiectiv evitarea concentrării riscurilor prin diversificarea (economică şi geografică) plasamentelor. Limitarea riscurilor se realizează prin norme stabilite de fiecare bancă, dar şi prin măsuri stabilite de autoritatea de reglementare, opozabile tuturor băncilor. Limitarea autonormativă vizează: - limite interne pentru ponderea activităţilor riscante în fondurile proprii, - plafoane de credite pe debitor, grup de debitori, sector de activitate, zonă

geografică Reglementările româneşti pentru limitarea riscului de credit se referă la: 1. O instituţie de credit nu poate înregistra o expunere faţă de un singur debitor, a cărei valoare depăşeşte 25% din fondurile proprii. 2. În cazul în care acest un singur debitor are în componenţa sa cel puţin un membru al grupului instituţiei de credit raportoare, iar membrul respectiv este societatea-mamă, filială a societăţii-mamă sau filială a instituţiei de credit raportoare, procentul prevăzut la pct. 1 va fi redus la 20%. 3. Valoarea cumulată a expunerilor mari ale unei instituţii de credit (care depăşesc 10% din fondurile proprii ale băncii) nu poate depăşi 800% din fondurile ei proprii. UN SINGUR DEBITOR - orice persoană sau grup de persoane fizice şi/sau juridice faţă de care instituţia de credit are o expunere şi: - care constituie, dacă nu se dovedeşte altfel, un singur risc, deoarece una

dintre ele deţine, direct sau indirect, controlul asupra celeilalte ori celorlalte; sau

- între care nu există o relaţie de control în sensul exprimat la prima liniuţă, dar care trebuie să fie considerate ca reprezentând un singur risc, deoarece între ele există asemenea legături încât, dacă una dintre ele s-ar confrunta cu probleme financiare, există o probabilitate considerabilă ca cealaltă sau toate celelalte să se confrunte cu dificultăţi de rambursare;


116

Prin expunere fata de un debitor intelegem activele si elementele din afara bilantului nete de provizioane. In conformitate cu limitele aplicabile expunerilor mari, se va excepta din calcul partea determinata ca diferent intre valoarea expunerii respective si rezultatul inmultirii acesteia cu ponderea aferenta. Cu alte cuvinte, se va lua in calcul doar riscul net al debitului respectiv. Riscul net (sau expunerea neta) se calculeaza folosind urmatorul algoritm:

iii GRCARN ×= RNi – riscul net al activului i Ai – activul „i” la valoare bilanţieră netă GRCi – gradul de risc de credit al activului „i”

Prin notiunea de activ la valoare bilantiera neta intelegem activ la valoare bilantiera bruta diminuata cu nivelul specific al provizioanelor sau amortismentelor constituite pentru activul respectiv.

iii APABA )(−= Ai – activul „i” la valoare bilanţieră netă ABi – activul „i” la valoare bilanţieră brută P(A)i – provizionul sau amortismentul constituit pt. activul „i”

Gradul de risc de credit reprezinta coeficientul de risc corespunzator fiecarui element de activ. In conformitate cu Norma 12/2003 a BNR, el poate lua valori doar in multimea {0,0.2,0.5,1}

8.2.2 Aprecierea capacităţii de rambursare a solicitanţilor de credite

Băncile sunt obligate să limiteze riscul de credit şi să depună toate

eforturile pentru a-şi încasa debitorii. În acest scop, vor fi onorate doar solicitările de credit pentru care există premisele rambursării principalului şi plăţii dobânzilor. Evaluarea capacităţii de rambursare a solicitanţilor de credite are dimensiuni calitative şi cantitative. Etapele în evaluarea calitativă a riscului se referă la obţinerea de informaţii legate de responsabilitatea financiară a clientului, determinarea scopului real al cererii de credit şi de estimarea eforturilor reale ale clientului în vederea rambursării. Dimensiunea cantitativă a evaluării riscului de creditare constă în analiza atentă a istoricului datelor financiare ale clientului şi proiectarea viitoarelor rezultate financiare.

In general, pentru evaluarea unei solicitări de credit sunt urmărite analiza bonitatii clientului si evaluarea perspectivelor financiare pe bază de cash - flow .


117

Analiza bonitatii clientului

Rating-ul reprezinta o metoda moderna de evaluare a bonitatii clientilor potentiali. Aceasta constă într–o notaţie de apreciere a atributelor solicitantului în vederea acordării creditului, care sunt apoi agregate într-o notă totală. Construirea unui sistem de rating presupune rezolvarea urmatoarelor probleme:

alegerea criteriilor relevante de evaluare stabilirea intervalelor valorice pentru fiecare dintre criterii, respectiv notarea fiecarui criteriu

elaborarea metodologiei de agregare a notelor obtinute pentru fiecare criteriu in parte

stabilirea punctajului minim pentru continuarea analizei solicitarii de credit

Aplicarea sistemului credit scoring are în vedere compararea punctajului obţinut de solicitant cu limita stabilită pentru acordarea creditului. Acest rezultat constituie numai o bază pentru decizia de creditare, aceasta din urmă revenind Comitetului de Credite.

Stabilirea punctajului minim pentru acordarea creditului

Aceasta se realizează pornind de la o bază de date ce cuprinde clienţii băncii care au beneficiat de credite în trecut.

Pentru stabilirea ierarhiei debitorilor banca utilizează 1000 dosare de credit din trecut, care cuprind 900 clienţi solvabili şi 100 clienţi insolvabili. Convenţional se consideră că un client solvabil aduce o unitate profit, iar un client nesolvabil 9 unităţi pierdere. Punctajele care s-ar obţine, pe o scală de 100 puncte, sunt: Note obţinute 0-

10 10-20

20-30

30-40

40-50

50-60

60-70

70-80

80-90

90-100

Nr clienţi solvabili 0 23 35 86 153 225 114 100 102 62

Nr clienţi insolvabili 11 15 21 14 13 8 8 6 4 0

Se stabileşte punctajul minim de la care clienţii pot obţine credite.

Vom calcula pentru fiecare punctaj rezultatul obţinut de bancă şi se va considera ca prag minim acel nivel peste care banca înregistrează profit:


118

Note obţinut

e

Nr. clienţi solvabili

(cumulat)

Nr.clienţi insolvabili (cumulat)

Rezultatul băncii

Col 1 Col 2 Col 3 Col 4 = 1 x Col 2 – 9 x Col 3

0-10 0 11 -99 11-20 23 26 -211 21-30 58 47 -365 31-40 144 61 -405 41-50 297 74 -369 51-60 522 82 -216 61-70 636 90 -174 71-80 736 96 -128 81-90 838 100 -62

91-100 900 100 0 Pentru clienţii ce au punctaj de pănă la 40 de puncte banca ar suferi o

pierdere de 405 u.m. Renunţând la aceşti clienţi, banca obţine 405 u.m. profit. Renunţând la clienţii cu punctaj sub 50 de puncte profitul ar fi de doar 369 u.m. Se observă că dacă banca creşte plafonul de puncte peste 40 atunci profitul înregistrat se reduce. Deci, profitul maxim este de 405 u.m. şi se obţine prin creditarea clienţilor cu un punctaj superior limitei de 40 de puncte. Alegerea criteriilor relevante de evaluare si stabilirea intervalelor valorice pentru fiecare dintre criterii, respectiv notarea fiecarui criteriu

Alegerea criteriilor relevante de evaluare are in vedere trei categorii de informatii:

financiare, economice, nefinanciare privind clienţii: situatia juridica, tipul de proprietate, conducerea, personalul societăţii, afacerea, piaţa, etc.


119

Analiza financiara Criteriile ce stau la baza evaluarii performanţelor financiare ale

clientului şi capacitatăţii acestuia de a–şi onora datoria la scadenţă se stabilesc de fiecare bancă în parte şi se aprobă de către BNR-Direcţia Supraveghere (conform art. 7 din Regulamentul nr. 5 din 23 august 2002).

În urma acestor evaluări, performanta financiara va fi inclusa în una dintre următoarele categorii: - categoria A: performanţe foarte bune, care permit achitarea la scadenţă a

datoriei, cu menţinerea acestor performanţe, - categoria B: performanţe foarte bune, dar fără certitudine pe o

perspectivă medie, - categoria C: performanţe financiare satisfăcătoare, cu tendinţe de

înrăutăţire; - categoria D: performanţe financiare scăzute şi ciclice; - categoria E: pierderi şi incapacitatea rambursării.

Analiza financiară a clienţilor se bazează pe informaţiile financiare

furnizate de client: bilanţ şi raport de gestiune, cont de profit şi pierdere, balanţa de verificare. Prin această analiză banca urmăreşte să identifice şi să cuantifice riscul performanţei clientului, riscul de lichiditate, riscul de insolvabilitate şi riscul legat de managementul activelor.

Prezentăm în continuare un sistem de indicatori care pot fi folosiţi la

încadrarea agenţilor economici împrumutaţi în una din categoriile de mai sus. Se au în vedere mai multe criterii, pentru fiecare stabilindu-se un punctaj, iar pe baza notei totale se realizează clasificarea performantei financiare.

Indicator Formula Intervale Punctaj

Lichiditatea generala ePCirculant

eACirculantLG =

1≥GL 8.01 ≥> GL

6.08.0 ≥> GL 5.06.0 ≥> GL

GL>5.0

1 2 3 4 5


120

Lichiditatea curenta ePCirculant

StocurieACirculantLC−

=

8.0≥CL 65.08.0 ≥> CL 5.065.0 ≥> CL

3.05.0 ≥> CL CL>3.0

1 2 3 4 5

Gradul de indatorare AT

DatoriiG =

4.0≤G 5.04.0 ≤< G 7.05.0 ≤< G 8.07.0 ≤< G

8.0>G

1 2 3 4 5

Acoperirea dobanzilor FinanciareChelt

eRExploatarAD .=

6≥DA 46 ≥> DA 34 ≥> DA 13 ≥> DA

DA>1

1 2 3 4 5

Rotatia Stocurilor Stocuri

CARStoc =

12≥StocR 812 ≥> StocR

48 ≥> StocR 24 ≥> StocR

StocR>2

1 2 3 4 5

Termenul de recuperare al

creantelor CACreanteTC

360×=

zileTzileTzilezileTzilezileTzile

zileT

C

C

C

C

C

90906060303015

15

>≤<≤<≤<

≤

1 2 3 4 5

Termenul de plata al datoriilor CA

DatoriiTP360×

=

zileTzileTzilezileTzilezileTzile

zileT

P

P

P

P

P

15301560309060

90

≤≤<≤<≤<

>

1 2 3 4 5

Rotatia activelor fixe AF

CARAF =

AF

AF

AF

AF

AF

RR

RR

R

>≥>≥>

≥>≥

5.15.1335.45.46

6

1 2 3 4 5


121

Rotatia activelor totale AT

CARAT =

AT

AT

AT

AT

AT

RR

RR

R

>≥>

≥>≥>

≥

115.15.1225.2

5.2

1 2 3 4 5

Rata profitului CAPNPM =

PMPM

PMPM

PM

>≥>

≥>≥>

≥

01.001.005.0

05.01.01.015.0

15.0

1 2 3 4 5

Puterea de castig AT

eRExploatarBEP =

BEPBEP

BEPBEP

BEP

>≥>≥>≥>

≥

2.02.025.0

25.03.03.035.0

35.0

1 2 3 4 5

Rentabilitatea financiara CP

PNROE =

ROEROE

ROEROE

ROE

>≥>≥>≥>

≥

05.005.01.0

1.015.015.02.0

2.0

1 2 3 4 5

Evaluarea rezultatelor economice

Analiza economica urmareste sa evalueze puterea economica a solicitantului prin cuantificarea cresterii reale a cifrei de afaceri si a profitului net, modificarea procentuala a activitatii in raport cu media sectorului de activitate si dimensiunea economica a activitatii.

Indicator Formula Intervale Punctaj

Cresterea CA in termeni reali )1(

%1

nin

n

rCACA

CA+×

=Δ−

≥Δ CA% 0.25 25.0%1.0 <Δ≤ CA

1.0%05.0 <Δ≤− CA 05.0%2.0 −<Δ≤− CA

2.0% −<Δ CA

1 2 3 4 5

Cresterea PN in termeni reali )1(

%1

nin

n

rPNPN

PN+×

=Δ−

25.0% ≥Δ PN 25.0%15.0 <Δ≤ PN 15.0%03.0 <Δ≤ PN 03.0%05.0 <Δ≤− PN

05.0% −<Δ PN

1 2 3 4 5


122

Marimea companiei )/(

)()(EURROLCS

ROLCAEURCA =

≥)(EURCA 10.000.000 EUR

[5.000.000 EUR ;10.000.000 EUR) [1.000.000 EUR ;5.000.000 EUR)

[250.000 EUR ;1.000.000 EUR)

)(EURCA < 250.000 EUR

1 2 3 4 5

Cresterea CA vs Ev. Sect. ESCA %% Δ−Δ=Ω

1.0≥Ω 1.005.0 <Ω≤

05.00 <Ω≤ 005.0 <Ω≤−

05.0−<Ω

1 2 3 4 5

Analiza informatiilor nefinanciare Relevanta analizarii aspectelor nefinanciare este data de necesitatea aprecierii moralitatii comerciale si a capacitatii manageriale a potentialului client. Dintre criteriile nefinanciare de analiza a bonitatii clientului se detaseaza prin importanta situatia juridica. In cazul in care clientul de afla intr-una din urmatoarele situatii el este eliminat imediat din analiza: dizolvare, faliment, inmatriculare respinsa, lichidare si radiere.

Indicator Status Punctaj

Situatia juridica

capital nemajorat intrerupere temporara de activitate reorganizare - alte moduri divizare totala in curs de inmatriculare reorganizare in cooperative de cred reorganizare judiciara rezervare pentru schimbare nume firma divizare partiala rezervare

5 5 5 5 4 4 4 4 3 3 3 3 2


123

schimbare sediu in alt judet valabilitate sediu expirata fuziune prin absorbtie reorganizare RA in S.C. reorganizare sucursala in S.C. schimbare forma juridica functiune fuziune prin contopire

2 2 2 1 1

Vechimea afacerii

121288552

2

≥<≤<≤<≤

<

A

A

A

A

A

VVVV

V

5 4 3 2 1

Forma de proprietate

SA si cotata la BVB SA si cotata la RASDAQ SA necotata SRL Alte forme

1 2 3 4 5

Stabilirea intervalelor valorice pentru fiecare dintre criterii,

respectiv notarea fiecarui criteriu are la baza analiza discriminanta1. Elaborarea metodologiei de agregare a notelor obtinute pentru

fiecare criteriu in parte Construirea metodologiei de agregare a rezultatelor obtinute are in

vedere stabilirea importatei fiecarui criteriu in parte in ansamblul indicatorilor considerati. Cel mai adesea sistemele de rating folosesc metoda liniara de agregare a rezultatelor, apreciindu-se ca aceasta aproximeaza cel mai bine toate situatiile posibile.

1 Vezi “Financial Ratios, Discriminant Analysis and the Prediction of Corporate Bankruptcy” de Edward I. Altman – The Journal of Finance, Vol 23, Issue 4 (Sep., 1968), 589-609


124

Analiza perspectivelor financiare pe bază de cash – flow

Analistul de credite trebuie să fundamenteze decizia de creditare nu numai pe situaţia financiară istorică a clientului, ci şi pe capacitatea acestuia de a genera în viitor fluxuri băneşti şi deci de a rambursa creditul şi a plăti dobânda. Instrumentul folosit în acest scop este fluxul de numerar, adică o situaţie a intrărilor şi ieşirilor de numerar (încasări şi plăţi) într-o perioadă dată. Rezultatul poate fi pozitiv (disponibil de numerar) sau negativ (necesar de numerar).

În realizarea unui flux de numerar, trebuie avut în vedere că

prognozele clientului pot avea la bază o proiecţie exagerat pozitivă a evoluţiei viitoare, deci se impune o corectare a acestora.

În linii mari, structura unui flux de numerar este următoarea:

+ intrări de capital - ieşiri de capital + intrări din vânzări - ieşiri pentru aprovizionări - salarii - alte cheltuieli - impozit pe profit = flux net al perioadei + disponibil din perioada anterioară = disponibil / necesar de lichidităţi curent


125

8.2.3 Constituirea garanţiilor Conform prevederilor Legii Bancare, acordarea de credite se realizeaza in urma acceptarii de catre Banca a unor garantii aferente acestor credite. Astfel, garantiile care se pot accepta sunt: - garantii in numerar (depozite constituite la Banca de catre Imprumutat

sau de catre un tert garant); - scrisori de garantie bancara (in vederea acceptarii unei scrisori de

garantie bancara se verifica existenta unei limite aprobate si disponibile pentru banca emitenta);

- scrisoare de garantie emisa de o Administratie Centrala / Locala - scrisoare de garantie emisa de o entitate juridica sau fizica; - diferite forme de garantii emise de institutiile specializate si autorizate sa

emita astfel de garantii (Fondul National de Garantare a Creditelor pentru Intreprinderile Mici si Mijlocii SA, Fondul de Garantare a Creditului Rural S.A, etc).

- garantii materiale (considerate la o valoare justa2): proprietati industriale proprietati cu destinatie de locuinta ipoteci alte proprietati

echipamente stocuri bunuri mobile gajuri

altele

exigibile viitoare instrumente de plata emise in favoarea Imprumutatului si girate Bancii

cesiuni de creanta

altele - alte garantii considerate acceptable.

2 Valoarea justa a garantiilor sus mentionate va fi considerata ca fiind valorea rezultata din eel putin una din sursele urmatoare: a) informatii relevante aparute in presa, inclusiv dar nelimitandu-se la anunturi publicitare, in cazul locuintelor

tip apartament bloc, terenuri precum si alte proprietati imobiliare private; b) raport de evaluare acceptat de catre Banca, in cazul proprietatilor imobiliare industrial precum si celor de alt tip

(inclusiv cele mentionate la pct a); c) documente doveditoare (facturi, declaratii vamale, etc) in cazul gajurilor, si altor tipuri de garantii acceptate.


126

Pentru garantiile reale mobiliare, in Raportul de credit se vor prezenta orice informatii care exista cu privire la garantiile propuse, obtinute prin interogarea Arhivei Electronice de Garantii Mobiliare (AEGRM). Valoarea justa in cazul cesiunii de creanta va fi valoarea contractului comercial incheiat de clientul Bancii-lmprumutat cu partenerii sai sau a comenzilor ferme de care acesta dispune. Valoarea justa in cazul instrumentului de plata girat Bancii si a Biletelor la Ordin emise in favoarea Bancii si avalizate, va fi valoarea respectivelor instrumente. Valoarea justa in cazul scrisorilor de garantie corporative sau a scrisorilor de garantie emise de persoane fizice va fi insasi valoarea inscrisa in textul scrisorii, reprezentand angajamentul de plata asumat de catre entitatea emitenta. Valoarea justa in cazul garantiilor emise de institutii specializate in garantare va fi insasi valoarea inscrisa in textul documentului, reprezentand angajamentul de plata asumat de catre entitatea emitenta. Valorile garantiilor sus enumerate se vor inregistra in contabilitate la valorile juste determinate la data acordarii, pe baza documentelor mentionate. Valorile ponderate mentionate in Raportul de credit au doar scop informativ.


127

8.3. Gestionarea posteriori a riscului de credit 8.3.1 Analiza portofoliului de credite şi constituirea de provizioane

Este o etapă în gestionarea riscului de credit care urmează procesului

de acordare a creditelor şi vizează constituirea de resurse pentru acoperirea pierderilor care apar la portofoliul de credite. Vom urmări în continuare stabilirea nivelului cerut ( de normele reglementare ) al provizioanelor pentru riscul de credit.

8.3.1.1. Se procedează mai întâi la o clasificare a creditelor în cinci categorii, iar pentru fiecare categorie este normat un nivel de provizionare:

Categorie de credite standard observatie substandard indoielnic pierdere Coeficient de provizionare 0 0,05 0,2 0,5 1 Clasificarea creditelor are în vedere trei criterii : 1) serviciul datoriei

– capacitatea debitorului de a-şi onora datoria la scadenţă, exprimată ca număr de zile de întârzire de plată de la scadenţă;

– există cinci intervale de timp în funcţie de care se apreciază serviciul datoriei (0-15 zile, 16-30 zile, 31-60 zile, 61-90 zile, minimum 91 de zile)

2) performanţa financiară – reflectarea potenţialului economic şi solidităţii financiare ale unei

entităţi economice, obţinută în urma analizării unui ansamblu de factori cantitativi (indicatori economico-financiari calculaţi pe baza datelor din situaţiile financiare anuale şi periodice) şi calitativi (modul de administrare a entităţii economice analizate, calitatea acţionariatului, garanţiile primite);

– această evaluare se va realiza potrivit normelor interne ale băncilor (conform avizului BNR – Direcţia de Supraveghere);

– frecvenţa cu care se determină categoria de performanţă financiară va coincide cu frecvenţa cu care se întocmesc situaţiile financiare;

– în cazul în care băncile se găsesc în imposibilitate de a evalua performanţa financiară a unui client din sectorul nebancar, aceasta va fi încadrată direct în categoria E.

3) iniţierea de proceduri judiciare – cel puţin una dintre următoarele măsuri luate în scopul recuperarii

creanţelor: pentru recuperarea creditelor:


128

darea de către instanţă a hotarârii de deschidere a procedurii falimentului;

declanşarea procedurii de executare silită faţă de persoanele fizice sau juridice.

Din combinarea celor trei criterii rezultă clasificarea creditelor conform principiului declasării prin contaminare.

Pentru sectorul nebancar:

Pentru sectorul bancar:


129

8.3.1.2 Determinarea necesarului de provizioane specifice de risc de credit. Se vor parcurge următoarele etape:

a. determinarea bazei de calcul: - prin deducerea din expunerea băncii faţă de debitor a garanţiilor

acceptate a fi luate în considerare conform Normelor metodologice ale BNR nr. 12/2002;

- prin luarea în considerare a întregii expuneri, indiferent de garanţii, în cazul unui credit clasificat în categoria pierdere, în situaţia în care s-au iniţiat proceduri judiciare sau în situaţia în care cel puţin una dintre sumele respectivului credit înregistrează un serviciu al datoriei mai mare de 90 de zile;

b. aplicarea coeficientului de provizioane asupra bazei de calcul obţinute.

8.3.2 Constituirea rezervei generale pentru riscul de credit

Pe lângă provozioanele specifice fiecărui tip de credit există şi posibilitatea constituirii unor rezerve generale pentru riscul de credit. Legislaţia românească prevede un volum deductibil fiscal al rezervei generale pentru riscul de credit de maxim 2 % din soldul creditelor acordate. Aceste rezerve pot acoperi pierderile la portofoliul de credite în cazul unei provizionări necorespunzătoare.

CrRgrc ×= %2 Rgrc - rezerva generală pentru riscul de credit Cr - soldul creditelor acordate


130

8.4. Aplicaţii Aplicaţia 1 Societatea comercială ALFA, care deţine controlul asupra societăţii BETA a beneficiat de un credit în sumă de 100.000 u.m. Societatea BETA formulează o cerere de creditare băncii sale, aceeaşi cu cea a societăţii “mamă“, în sumă de 70.000 u.m. Fondurile proprii ale băncii sunt de 600.000 u.m. Stabiliţi suma maximă ce poate fi angajată în creditarea societăţii BETA. REZOLVARE: Cele două societăţi, ALFA şi BETA, datorită relaţiilor dintre ele, sunt considerate un singur debitor. Fonduri proprii 600000 Expunerea maxima a bancii fata de un singur debitor (25%*FP)

150000

Riscul net al societăţii ALFA 100000 Credit maxim de care poate beneficia BETA 50000 Aplicaţia 2 Societatea comercială ALFA, care deţine controlul asupra societăţii BETA a beneficiat de un credit ipotecar în sumă de 200.000 u.m garantat integral cu ipoteci in favoarea bancii. Societatea BETA formulează o cerere de creditare băncii sale, aceeaşi cu cea a societăţii “mamă“, în sumă de 200.000 u.m. Fondurile proprii ale băncii sunt de 800.000 u.m. Stabiliţi suma maximă ce poate fi angajată în creditarea societăţii BETA daca debitul societatii ALFA nu se modifica. REZOLVARE: Cele două societăţi, ALFA şi BETA, datorită relaţiilor dintre ele, sunt considerate un singur debitor. Riscul net al societatii ALFA este

1000002000005.0 =×=ALFARN Fonduri proprii 800000 Expunerea maxima a bancii fata de un singur debitor (25%*FP)

200000

Riscul net al societăţii ALFA 100000 Credit maxim de care poate beneficia BETA 100000 Concluzie: Societatea BETA poate primi doar 100000 u.m. din cele 200000

pe care le-a solicitat prin aplicatia de credit.


131

Aplicaţia 3 Determinaţi nivelul provizioanelor ce sunt constituite de Banca Vega la 01.10.2002 pentru creditele acordate clienţilor săi cu performante financiare din categoria B, care nu înregistrează întârziere de plata şi asupra cărora nu s-au început proceduri judiciare.

Agent economic Valoarea debitelor Tipul garanţiei

X 100,000 Depozit colateral plasat la banca insasi

Y 50,000 Scrisoare de garanţie bancară emisă de banca BETA (din România)

Z 150,000 Ipoteci in favoarea băncii, de ranguri superioare ipotecilor instituite in favoarea altor creditori

REZOLVARE :

a. determinarea bazei de calcul: b.

Deoarece debitorii nu se afla sub incidenţa începerii unor proceduri judiciare asupra lor şi nici nu înregistrează întârzieri de plata, determinarea bazei de calcul se obţine prin deducerea din expunerea băncii faţă de debitor a garanţiilor acceptate a fi luate în considerare conform Normelor metodologice ale BNR nr. 12/2002.

Agent economic

Valoarea debitului

Coeficientul pentru deducere din

expunerea băncii fata de entitatea de risc

Baza de calcul col.4 = col.2 * (1 –

col.3)

1 2 3 4 X 100,000 1 0Y 50,000 0.8 10,000Z 150,000 0.5 75,000 85,000

c. determinarea coeficientului de provizioane

Deoarece debitorii nu înregistrează întârzieri de plata, au o performanta financiara de categoria B şi nici nu se afla sub incidenţa începerii unor


132

proceduri judiciare asupra lor, debitele sunt asimilate categoriei de credit „in observaţie”. Prin urmare coeficientul de provizioane este de 0.05.

d. aplicarea coeficientului de provizioane asupra bazei de calcul obţinute

250,405.0000,85provizion.coefCalcul de BazaovizionPr =×=×=

Aplicaţia 4 Determinaţi nivelul provizioanelor ce trebuie constituite de banca ALFA la data de 30.06.2005 pentru creditele acordate societăţii CARTIM SRL:

- un credit pentru echipament de 100.000 u.m., dobândă calculată 10.000 u.m., contractat pe 25 mai 2004, rambursabil în patru anuităţi egale, garantat cu bonuri de tezaur emise de Ministerul Finanţe. Se constată nerambursarea primei rate , fără a se iniţia proceduri judiciare pentru recuperarea sumelor,

- un credit de exploatare (contractat pe 2 mai 2005) de 24.000 u.m., dobândă calculată 1,200 u.m., rambursabil în 12 rate lunare, pentru care nu sunt întârzieri la rambursare. Clientul garantează printr-un gaj general asupra bunurilor sale mobile.

Conform situaţiilor financiare prezentate de debitor la 15 iunie banca clasifica performantele financiare ale SC CARTIM SRL in categoria A. REZOLVARE : Creditul pentru echipament :

a. determinarea bazei de calcul: Deoarece debitorul nu se afla sub incidenţa începerii unor proceduri judiciare asupra lui şi nici nu înregistrează întârzieri de plata mai mari de 90 de zile, determinarea bazei de calcul se obţine prin deducerea din expunerea băncii faţă de debitor a garanţiilor acceptate a fi luate în considerare conform Normelor metodologice ale BNR nr. 12/2002. Fiind un credit garantat cu titluri emise de administraţia publica centrala de specialitate a statului roman, coeficientul pentru deducere din expunerea băncii fata de debitor este 1. Deci baza de calcul este:

0)11(000,110)deducere1(DebitCalcul de Baza eee =−×=−×=


133

b. determinarea coeficientului de provizioane Deoarece debitorul înregistrează o întârziere de plata de 36 de zile, dar are o performanta financiara de categoria A şi nici nu se afla sub incidenţa începerii unor proceduri judiciare asupra lui, debitul este clasificat in categoria de credit „substandard”. Prin urmare coeficientul de provizioane este de 0.2.

c. aplicarea coeficientului de provizioane asupra bazei de calcul

obţinute: 0provizion.coefCalcul de BazaovizionPr eee =×=

Creditul de exploatare:

a. determinarea bazei de calcul:

Deoarece debitorul nu se afla sub incidenţa începerii unor proceduri judiciare asupra lui şi nici nu înregistrează întârzieri de plata mai mari de 90 de zile, determinarea bazei de calcul se obţine prin deducerea din expunerea băncii faţă de debitor a garanţiilor acceptate a fi luate în considerare conform Normelor metodologice ale BNR nr. 12/2002. Fiind un credit garantat printr-un gaj general asupra bunurilor sale mobile, coeficientul pentru deducere din expunerea băncii fata de debitor este 0. Deci baza de calcul este:

100,23)01(100,23)deducere1(DebitCalcul de Baza ttt =−×=−×=

b. determinarea coeficientului de provizioane Deoarece debitorul nu înregistrează întârzieri de plata, are o performanta financiara de categoria A şi nici nu se afla sub incidenţa începerii unor proceduri judiciare asupra lui, acest credit ar fi clasificat ca fiind „standard”. Având în vedere că creditul pentru echipament al aceluiaşi client este clasificat substandard şi creditul de trezorerie va fi declasat la substandard (principiul declasarii prin contaminare). Prin urmare coeficientul de provizioane este de 0.2.

c. aplicarea coeficientului de provizioane asupra bazei de calcul

obţinute: 620,42.0100,23provizion.coefCalcul de BazaovizionPr ttt =×=×=

Necesar de provizioane : 0 + 4,620 = 4,620 u.m.


134

TEMA 9 RISCUL DE RATA A DOBANZII

9.1 Definirea riscului de rată a dobânzii 9.2 Definirea sensibilităţii preţului unui activ bancar 9.3 Definirea duratei şi caracteristicile acesteia 9.4 Relaţia dintre durată şi sensibilitate

9.1. Definirea riscului de rată a dobânzii

Riscul de RATĂ A DOBÂNZII se defineste prin probabilitatea

aparitiei evoluţiilor nefavorabile a rezultatelor ca urmare a modificarii ratelor. Sursele aparitiei acestui risc sunt nivelul expunerii si incertitudinea privind evolutia ratei dobanzii.

Formele de manifestare sunt: - Efectul de exploatare este riscul de a înregistra o reducere a veniturilor

nete din dobanzi. Se cuantifica folosind modelul „repricing gap”, respectiv:

rGAPVND Δ×=Δ PSASGAP −=

VNDΔ - modificarea veniturilor nete din dobanzi AS – active sensibile la modificarea dobanzii (purtatoare de dobanda variabila) PS – pasive sensibile la modificarea dobanzii (purtatoare de dobanda variabila)

rΔ -modificarea ratei dobanzii

- Efectul de bilanţ (numit şi risc de capital) este riscul de a înregistra o reducere a valorii de piata a capitalului propriu. Se cuantifica folosind modelul „duration gap”, respectiv:

rrADGAPCP+

××=1ΔΔ

CPΔ - modificarea valorii de piata a capitalul propriu DGAP - ecartul de durata A - valorea de piata a activului

rΔ -modificarea ratei dobanzii

Anticipări EFECT EXPLICATIE ECONOMICA Plasament la rată fixă Îndatorare la rată variabilă De bilanţ Reducerea valorii creanţei Creşterea ratei De exploatare

Cost de oportunitate: nu cresc veniturile

Cresc cheltuielile financiare

Anticipări EFECT EXPLICATIE ECONOMICA

Plasament la rată variabilă

Îndatorarea la rată fixă

De bilanţ Reducerea valorii datoriei Reducerea ratei De

exploatare

Scad veniturile financiare Cost de oportunitate: cheltuielile financiare rămân la nivelul anterior


135

9.2. Definirea sensibilităţii preţului unui activ bancar Definitie: Sensibilitatea măsoară riscul de rată a dobânzii şi reprezintă variaţia relativă a preţului în urma modificării cu un procent a ratei dobânzii de piaţă.

,1

i

ii

i

PdrdP

drPdP

S ×==

S - sensibilitatea dPi - variaţia preţului activului i Pi - preţul (valoarea actuala) a activului i dr - variaţia ratei dobânzii

,

)1(...

)1(1 221

nn

i rVNC

rC

rCP

++

+++

++

= r - rata dobânzii pe piaţă C1 , C2 , …,Cn - cuponul în anul 1,2,…,n VN - valoarea nominală

Factorii care influenţează sensibilitatea: a) mărimea cuponului. La titlurile cu aceleaşi caracteristici (mai puţin

cuponul), titlul caracterizat de cuponul cel mai mic este mai sensibil la variatiile ratei dobânzii

b) supracotarea sau subcotarea titlurilor. Titlurile care cotează sub valoarea de rambursare sunt mai sensibile la variaţiile ratei dobânzii decât cele care cotează peste aceasta.

c) maturitatea. Sensibilitatea titlurilor la variaţiile ratei dobânzii creşte direct proportional cu maturitatea.

d) sensul variaţiei ratei dobânzii. Creşterea ratei dobânzii are un efect mai redus asupra pretului unei obligatiuni decat o reducere a ratei de aceeasi amplitudine .

9.3. Definirea duratei si caracteristicile acesteia

Conceptul de durata (DURATION) este rezultatul studiilor lui

Frederick Macaulay (1938), relaţia generala de calcul fiind :

,

)r1(F

)r1(Fi

Dn

1ii

i

n

1ii

i

∑

∑

=

=

+

+×

=

n – durata de viaţă reziduală a titlului i – scadenţa fluxului de trezorerie. Fi – fluxul financiar scadent în anul i r – rata dobânzii pe piaţă.


136

Mai concret, pentru un activ, durata reprezintă timpul necesar pentru ca un titlu de creanţa apreciat la valoarea sa actuala sa fie in totalitate recuperat, tinand cont de ratele dobânzilor si de rambursările de capital.

Durata serveşte acoperirii riscului ratei dobânzii pentru un titlu (imunizare la rata dobânzii). Randamentul curent al unui activ cu dobânda fixa variază in funcţie de nivelul dobânzii pe piaţa, insa prin vânzarea titlului la durata si fructificarea sumei obţinute din vânzare pana la scadenta la dobânda pieţei se poate fixa randamentul la nivelul dobânzii fixe a titlului.

La nivelul întregului bilanţ , analiza duratei compara variaţia valorii de piaţa (preţului) a portofoliului de active ale băncii cu variaţia valorii de piaţa a portofoliului de pasive (exceptând capitalul), permitand egalarea fluctuaţiilor acestora, astfel încât valoarea de piaţa a capitalului sa ramana insensibila la fluctuaţiile ratei dobânzii.

Expunerea totala se determina prin intermediul ecartului duratelor activului si pasivului îndatorat.

Se calculează durata activului si pasivului îndatorat:

∑

∑

=

=

×=

×=

n

1iPiPiP

n

1iAiAiA

DxD

DxD

DA , DP – durata portofoliului de active (pasive) DAI , DPi – durata activului i (pasivului indatorat i) xAi, xPi – ponderea valorii de piaţa a activului (pasivului

indatorat) i in valoarea de piaţa a activului (pasivului indatorat)

9.4. Relaţia dintre durată şi sensibilitate O altă accepţiune a duratei este şi aceea că reprezintă un indicator sintetic de măsură a sensibilităţii preţului unui titlu cu o rata de dobândă fixă. Preţul unui titlu se scrie:

nn

221

n

1ii

i

)r1(F

...)r1(

F)r1(

F)r1(

FP

+++

++

+=

+=∑

=

Calculăm derivata preţului în raport cu rata dobânzii:

i)r1(

Fr1

1)r1(

Fn...)r1(

F2)r1(

FdrdP n

1ii

i)1n(

n3

22

1 ×+

×+

−=+

×−−+

×−+

−= ∑=

+−

Multiplicăm relaţia de mai sus cu factorul P1

− şi obţinem sensibilitatea:

r1DS+

−=

Durata permite previzionarea cursului teoretic al unui titlu, cu condiţia ca variaţia ratei dobânzii să fie redusă.


137

TEMA 10 RISCUL DE CURS DE SCHIMB

10.1 Aspecte teoretice 10.1.1 Definirea riscului de CURS DE SCHIMB 10.1.2 Surse ale expunerilor băncilor faţă de variaţia preţului

unei devize 10.1.3 Instrumente de măsurare a riscului de curs de schimb 10.1.4 Metode de acoperire a riscului valutar

10.2 Studii de caz privind riscul de curs de schimb

10.1. Aspecte teoretice 10.1.1. Definirea riscului de curs de schimb

Riscul de CURS DE SCHIMB reprezintă riscul evoluţiei nefavorabile

a rezultatelor ca urmare a evoluţiei pretului devizelor. 10.1.2 Surse ale expunerilor băncilor faţă de variaţia preţului unei devize

Globalizarea serviciilor financiare a determinat creşterea expunerii instituţiilor financiare faţă de riscul de curs de schimb (sau valutar). Riscul valutar este generat de lipsa echivalenţei între activele angajate şi pasivele atrase pentru o anumită deviză. Aceste discrepanţe pot apărea atât prin tranzacţionarea devizelor, acordarea de credite în valută, plasamentul în titluri de valoare exprimate în monedă externă (obligaţiuni) cât şi prin atragerea de resurse precum depozitele în valută şi emisiunea, în valute denominate, de titluri (certificate de depozit).

Pierderile pot fi înregistrate datorită indexării unor valori după un anumit curs valutar sau datorită modificării valorii activelor şi pasivelor externe în urma modificării cursului valutar. Riscul valutar cuprinde atât operatiunile desfăşurate de bancă pentru clienţii săi cât şi propriile operaţiuni. El este cu atât mai important cu cât ponderea activelor şi pasivelor externe în bilanţ este mai mare.


138

10.1.3 Instrumente de măsurare a riscului de curs de schimb Expunerea unei bănci faţă de variaţia preţului unei devize este

determinată de poziţia valutară. Poziţia valutară într-o anumită deviză este definită ca soldul net al patrimoniului în deviza respectivă şi se calculează ca sumă algebrică între poziţia valutară bilanţieră şi poziţia valutară extrabilanţieră:

EB VVV += VB – poziţia valutara bilanţiera VE – poziţia valutara extrabilantieră

Pozitia valutară a băncii induce câştiguri sau pierderi în funcţie de

evoluţia cursului valutar3. Astfel:

Cursul valutar creşte Cursul valutar scade Pozitie valutară scurtă pierdere câştig Pozitie valutară lungă câştig pierdere EXEMPLUL 1: Fie o bancă care are în USD active în valoare de 500.000 şi pasive în valoare de 900.000. Dacă cursul de schimb ROL/USD se depreciază de la 33.000 la 33.500 atunci banca va suferi o pierdere potenţială de 2 mld. ROL.

( ) ( ) ( ) ( ) mldCCPA USDUSDUSDUSD 2000.33500.33000.900000.50001 −=−×−=−×−=Δ ROL Aceasta pierdere rezultă din creşterea mai rapidă a valorii datoriilor în raport cu cea a creanţelor pe fondul creşterii cursului valutar în condiţiile unei poziţii valutare scurte. EXEMPLUL 2: Fie o bancă care are în EURO active în valoare de 800.000 şi pasive în valoare de 600.000. Dacă cursul de schimb ROL/EURO se apreciază de la 41.500 la 41.000 atunci banca va suferi o pierdere potenţială de 1 mld. ROL.

( ) ( ) ( ) ( ) mldCCPA EUROEUROEUROEURO 1500.41000.41000.600000.80001 −=−×−=−×−=Δ

ROL Această pierdere rezultă din reducerea mai rapidă a valorii creanţelor în raport cu cea a datoriilor pe fondul scăderii cursului valutar în condiţiile unei poziţii valutare lungi.

Poziţia valutară bilanţieră într-o anumită deviză reprezintă suma evidenţiată în soldul creditor sau debitor al contului 3721 „Poziţie de schimb”, deschis pe valuta respectivă. Poziţia valutară extrabilanţieră într-o

3 cursul de schimb este exprimat in numar de unitati de moneda nationala pentru o unitate de valuta


139

anumită deviză este suma evidenţiată în soldul creditor sau debitor al contului 9361 „Poziţie de schimb”, deschis pe valuta în cauză.

Dimensiunea expunerii unei bănci faţă de riscul de preţ a unei valute este dată de produsul dintre poziţia valutară individuală ajustată şi volatilitatea cursului de schimb:

iii VIA σ×=Ω iΩ - pierderea/ câştigul in deviza i

VIAi - poziţia valutara individuala ajustata iσ - volatilitatea cursului de schimb

Poziţia valutară individuală ajustată se determină reducând din

valoarea poziţiei valutare individuale echivalentul în lei actualizat al capitalului social subscris şi vărsat şi al primelor de emisiune plătite în deviza respectivă, calculat în funcţie de diferenţele de curs valutar aferente. Poziţia valutară individuală este considerată, după caz, fie poziţie valutară „long” atunci când prin însumarea algebrică a soldurilor prevăzute în contul 3721 şi 9361 se obţine un rezultat pozitiv, fie poziţie valutară „short” atunci când prin însumarea algebrică a aceloraşi elemente se obţine un rezultat negativ. Conform Normelor nr. 4 din 25.09.2001, în scopul determinării poziţiilor valutare pe fiecare deviză, soldurile debitoare ale conturilor precizate anterior vor fi considerate cu semnul minus (-), iar soldurile creditoare vor fi considerate cu semnul plus (+).

La nivelul unei bănci expunerea agregată faţă de riscul de curs de schimb este măsurată prin poziţia valutară totală. Poziţia valutară totală reprezintă valoarea cea mai mare, în modul, dintre totalul poziţiilor valutare individuale ajustate „long” şi totalul poziţiilor valutare individuale ajustate „short”. În acest sens, sumele reprezentând poziţii valutare individuale ajustate lungi vor fi considerate cu semnul plus (+), iar sumele reprezentând poziţii valutare individuale ajustate scurte vor fi considerate cu semnul minus (-).

Pentru Banca BP, ale cărei fonduri proprii reprezintă 500 mld. ROL, iar echivalentul in lei actualizat al capitalului social subscris şi vărsat şi al primelor de emisiune plătite în USD, calculat în funcţie de diferenţele de curs valutar aferente este de 35,4 mld. ROL, situaţia poziţiei valutare se prezintă pe 04.11.2003 astfel:


140

mii u.m. Elemente luate in calcul

VB VE V VI

(mii) Ajustarea cap. soc

VIA long

VIA short Deviza

(+) (-) (+) (-) (+/-)

Cursul in lei

(+/-) (mii) (mii) (mii) 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

USD 1000 200 +800 33000 26400 -35400 -9000EURO 800 100 - 900 40000 -36000 0 -36000GBP 100 200 +100 52200 5220 0 +5220 Total X X X X X X X X 45000

(5 = 1+2+3+4), (7 = 5 x 6), 9(10) = 7 - 8,

Pentru determinarea pozitiei valutare individuale ajustate pe fiecare valută şi apoi poziţia valutară totală se procedează astfel:

a) se calculează poziţia valutară (V); aceasta se determină ca sumă algebrică între poziţia valutară bilanţieră şi poziţia valutară extrabilanţieră ( 800000)200000(1000000 =−+=USDV )

b) se calculează poziţia valutară individuală (VI); aceasta este echivalentă cu poziţia valutară exprimată în monedă naţională ( 03600000000)900000(40000 −=−×=EUROVI )

c) se calculează poziţia valutară individuală ajustată; aceasta se determină prin diminuarea valorii poziţiei valutare individuale cu valoarea echivalentului in lei actualizat al capitalului social subscris şi vărsat şi al primelor de emisiune plătite în fiecare deviză, calculat în funcţie de diferenţele de curs valutar aferente ( 94,354,26 −=−=USDVIA mld. ROL)

d) se determină poziţia valutară totală prin alegerea valorii maxime dintre totalul poziţiilor valutare individuale ajustate scurte şi totalul poziţiilor valutare individuale ajustate lungi

45)22.5,369max(),max( =+== ∑∑ lungiscurte VIAVIAVT mld. ROL

10.1.4 Metode de gestionare a riscului de curs de schimb

Gestiunea riscului valutar presupune un efort ce vizează reducerea la minim a pierderilor financiare datorate variaţiei cursului valutar. Aceasta se poate realiza pe două planuri:

10.1.4.1 prin reglementări de limitare a riscului valutar 10.1.4.2 prin politica bancii cu privire la operaţiunile valutare


141

10.1.4.1 In România, conform Normelor nr. 4 din 25.09.2001, la sfârşitul fiecărei zile bancare poziţiile valutare ale unei bănci sunt supuse următoarelor limitări:

a) maximum 10% din fondurile proprii ale băncii pentru oricare dintre poziţiile valutare individuale ajustate;

b) maximum 20% din fondurile proprii ale băncii pentru poziţia valutara totală.

Băncile deţin un sistem de supraveghere şi de gestiune a riscului valutar pe baza de norme şi proceduri interne, aprobate de consiliul de administraţie al băncii, care să respecte cerinţele prezentate mai sus.

Există două modalităţi generale de acoperire faţă de riscul de curs de schimb: a. acoperire bilanţieră - urmăreşte corelarea pasivului cu activul pentru fiecare valută

b. acoperire extrabilanţieră - urmăreşte realizarea unei operaţiuni extrabilanţiere de sens

contrar poziţiei valutare bilanţiere folosind contracte forward, futures, swap, opţiuni pe devize etc.

Continuând exemplul precendent vom verifica dacă banca BP respectă

cele două cerinţe stipulate în normele 4/2001 privind supravegherea poziţiilor valutare.

Elemente luate in calcul VB VE

Ajustarea cap. soc

VIA long

VIA short Deviza

(+) (-) (+) (-)

Cursul in lei

(mil) (mil) (mil)

Ponderea fata de

FP

0 1 2 3 4 6 8 9 10 11 USD 1000 200 33000 -35400 -9000 1.8%

EURO 800 100 40000 0 -36000 7.2% GBP 100 200 52200 0 +5220 1.04% Total X X X X X X 45000 9%

11= X /FP×100 (X - cea mai mare dintre 9 şi 10)

Avand în vedere poziţiile valutare individuale ajustate pentru fiecare valută în parte şi valoarea fondurilor proprii (500 mld. ROL) obţinem valori sub 10%. Totodată, poziţia valutară totală este de 9% (<20%). Astfel, putem aprecia că societatea bancară BP respectă cele doua cerinţe privind supravegherea poziţiilor valutare.

10.1.4.2. Politica băncii referitoare la managementul riscului valutar vizează o serie de norme interne şi acţiuni îndreptate către evitarea sau diminuarea pierderilor valutare. În practica de specialitate, aceasta politică este formată din două acţiuni: neutralizarea poziţiei valutare şi acoperirea riscului valutar.


142

Neutralizarea poziţiei valutare se realizează prin ajustarea periodică a poziţiilor valutare. Altfel spus, imunizarea băncii la riscul valutar se înfăptuieşte prin operaţiuni de sens contrar poziţiei valutare în care se află banca la un moment dat. Gestionarea poziţiei valutare se face pentru fiecare monedă în parte, dar şi pe ansamblu. O limitare a riscului prin neutralizarea pozitiei valutare implică costuri de gestiune relativ ridicate şi îngrădeşte libertatea băncii de a specula anumite poziţii deschise, atunci când evoluţia cursului încurajează astfel de operaţiuni. Acoperirea riscului valutar - reprezintă o modalitate nouă de gestionare a riscului valutar prin utilizarea unor instrumente financiare derivate precum swap de devize sau opţiuni pe valute. Această modalitate de gestionare a riscului valutar este din ce în ce mai utilizată şi în România, datorită dezvoltării pieţei financiare şi produselor derivate tranzacţionate pe aceasta piaţă. 10.2 Studii de caz privind riscul de curs de schimb Aplicatia 1 Pentru Banca BC din România, ale cărei fonduri proprii reprezintă 500 mld. ROL, situaţia poziţiei valutare se prezintă pe 06.01.2004 astfel:

Poziţie valutară bilanţieră

Poziţie valutară extrabilanţieră Deviz

a Long Short Long Short USD 1.000.000 500.000 Euro 2.000.00

0 500.000

Echivalentul în lei actualizat al capitalului social subscris şi vărsat şi al primelor de emisiune plătite în USD, calculat în funcţie de diferenţele de curs valutar aferente este de 6.75 mld. ROL, iar cursurile ROL/USD şi ROL/EURO sunt de 33500 şi respectiv 34000. Determinaţi deviza şi suma pe care banca trebuie să o tranzacţioneze în valuta respectivă pentru a respecta normele valutare în vigoare.


143

RREEZZOOLLVVAARREE:: SSiittuuaaţţiiaa ppoozziiţţiieeii vvaalluuttaarree aa bbăănncciiii BBCC ssee pprreezziinnttăă aassttffeell::

((mmiiii uu..mm..)) Elemente luate in calcul

VB VE V VI


VIA long

VIA short Deviza

(+) (-) (+) (-) (+/-)

Cursul in lei

(+/-) (-) (+) (-)

Ponderea fata de

FP

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 USD 1000 500 +500 33500 16750 6750 10000 2%

EURO 2000 500 - 1500 34000 51000 0 51000 10.2%Total X X X X X X X X 51000 10.2%

(5 = 1+2+3+4), (7 = 5 x 6), 9(10) = 7 + 8, 11= X /FP×100 (X - cea mai mare dintre 9 şi 10)

SSee ccoonnssttaattăă ccăă ppoozziiţţiiaa vvaalluuttaarrăă iinnddiivviidduuaallăă aajjuussttaattăă ppee EEUURROO

ddeeppăăşşeeşşttee pprraagguull ddee 1100%% ddiinn ffoonndduurriillee pprroopprriiii.. TToottooddaattăă,, aavvâânndd îînn vveeddeerree ccăă ppoozziiţţiiaa vvaalluuttaarrăă ppee EEUURROO eessttee ssccuurrttăă ppuutteemm aapprreecciiaa ccăă bbaannccaa ddiissppuunnee ddee uunn eexxcceeddeenntt ddee rreessuurrssee îînn rraappoorrtt ccuu uuttiilliizzăărriillee ppeennttrruu aacceeaassttaa ddeevviizzăă.. CCoorroobboorrâânndd cceellee ddoouuăă oobbsseerrvvaaţţiiii ccoonncclluuzziioonnăămm ccăă ppeennttrruu aa rreessppeeccttaa nnoorrmmeellee vvaalluuttaarree îînn vviiggooaarree bbaannccaa ttrreebbuuiiee ssăă--şşii ddiimmiinnuueezzee eexxppuunneerreeaa ppee EEUURROO.. OO ssoolluuţţiiee ppoossiibbiillăă aarr ffii ccuummppaarraarreeaa uunneeii ssuummee ddee EEUURROO..

AAvvâânndd îînn vveeddeerree mmăărriimmeeaa ffoonndduurriilloorr pprroopprriiii ((550000mmlldd..)),, bbaannccaa BBCC aarr ttrreebbuuii ssăă aaiibbăă oo eexxppuunneerree ppee EEUURROO ddee cceell mmuulltt 5500 mmlldd RROOLL (( mld500%10 × )).. AAssttffeell,, ssee iimmppuunnee ccuummppaarraarreeaa uunneeii ssuummee iinn EEUURROO eecchhiivvaalleennttăă ccuu 11 mmlldd..RROOLL.. DDeeccii,, bbaannccaa vvaa ccuummppaarraa 8.29411

340001000000000

= EEUURROO..

Aplicatia 2

Pentru Banca AX din România, ale cărei fonduri proprii reprezintă 400 mld. ROL, situaţia poziţiei valutare se prezintă pe 07.01.2004 astfel:

Poziţie valutară bilanţieră

Poziţie valutară extrabilanţieră Deviza

Long Short Long Short USD 1.000.000 600.000 Euro 500.000 2.000.000


144

Cursurile ROL/USD si ROL/EURO sunt de 32500 şi respectiv 40000. Determinaţi deviza şi suma pe care banca trebuie să o tranzacţioneze în valuta respectivă pentru a respecta normele valutare în vigoare. RREEZZOOLLVVAARREE:: SSiittuuaaţţiiaa ppoozziiţţiieeii vvaalluuttaarree aa bbăănncciiii BBCC ssee pprreezziinnttăă aassttffeell::

((mmiiii uu..mm..)) Elemente luate in calcul

VB VE V VI


VIA long

VIA short Deviza

(+) (-) (+) (-) (+/-)

Cursul in lei

(+/-) (-) (+) (-)

Ponderea fata de

FP

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 USD 1000 600 +400 32500 13000 0 13000 3.25%

EURO 500 2000 +1500 40000 60000 0 60000 15%Total X X X X X X X X 73000 18.25%

(5 = 1+2+3+4), (7 = 5 x 6), 9(10) = 7 + 8, 11= X /FP×100 (X - cea mai mare dintre 9 şi 10)

SSee ccoonnssttaattăă ccăă ppoozziiţţiiaa vvaalluuttaarrăă iinnddiivviidduuaallăă aajjuussttaattăă ppee EEUURROO ddeeppăăşşeeşşttee pprraagguull ddee 1100%% ddiinn ffoonndduurriillee pprroopprriiii.. TToottooddaattăă,, aavvâânndd îînn vveeddeerree ccăă ppoozziiţţiiaa vvaalluuttaarrăă ppee EEUURROO eessttee „„lloonngg”” ppuutteemm aapprreecciiaa ccăă bbaannccaa ddiissppuunnee ddee uunn ddeeffiicciitt ddee rreessuurrssee îînn rraappoorrtt ccuu uuttiilliizzăărriillee ppeennttrruu aacceeaassttăă ddeevviizzăă.. CCoorroobboorrâânndd cceellee ddoouuăă oobbsseerrvvaaţţiiii ccoonncclluuzziioonnăămm ccăă ppeennttrruu aa rreessppeeccttaa nnoorrmmeellee vvaalluuttaarree îînn vviiggooaarree bbaannccaa ttrreebbuuiiee ssăă--şşii ssppoorreeaassccăă rreessuurrsseellee îînn EEUURROO.. OO ssoolluuţţiiee ppoossiibbiillăă aarr ffii vvaannzzaarreeaa uunneeii ssuummee ddee EEUURROO..

AAvvâânndd îînn vveeddeerree mmăărriimmeeaa ffoonndduurriilloorr pprroopprriiii ((440000mmlldd..)),, bbaannccaa AAXX aarr ttrreebbuuii ssăă aaiibbăă oo eexxppuunneerree ppee EEUURROO ddee cceell mmuulltt 4400 mmlldd RROOLL ((1100%%**440000mmlldd)).. AAssttffeell,, ssee iimmppuunnee vvaannzzaarreeaa uunneeii ssuummee îînn EEUURROO eecchhiivvaalleennttăă ccuu 2200 mmlldd..RROOLL.. DDeeccii,, bbaannccaa vvaa vviinnddee 500000

4000002000000000= EEUURROO..


145

TEMA 11 RISCUL LIPSEI DE LICHIDITATE

11.1 Aspecte teoretice privind lichiditatea bancară 11.2 Indicatori de lichiditate bancară 11.3 Reglementarea lichiditãţii bancare în România 11.4 Studii de caz privind lichiditatea bancară

11.1 Aspecte teoretice privind lichiditatea bancară

În scopul menţinerii credibilitãţii faţã de clienţi şi comunitatea financiarã bãncile trebuie sã probeze în permanenţã un grad corespunzãtor de lichiditate. Pentru a rãspunde obiectivului de lichiditate, gestionarea intrãrilor şi a ieşirilor de fonduri trebuie realizatã aşa încât sã existe în permanenţã suficiente lichiditãţi la nivelul instituţiei bancare.

Riscul lipsei de lichiditãţi se manifestã în urma necorelãrii scadenţelor dintre posturile de activ şi cele de pasiv. În practicã se manifestã fenomenul prelungirii scadenţelor la active şi a reducerii celor la pasive. Dacã creditele şi dobânzile nu sunt rambursate conform planului banca se confruntã cu nevoi de lichiditate pe termen scurt care trebuie finanţate. Efectele sunt similare şi când clienţii retrag sume importante din depozitele constituite la bancã.

Fenomenul de Bank run: Dacã pe piaţã existã informaţii privitoare la dificultãţile de plată ale unei instituţii bancare creditorii acesteia vor solicita rambursarea imediatã şi completã. Criza de lichidităţi la o bancã poate fi generată şi de factori psihologici. Zvonurile însoţite de aprecieri fără o bază reală (self-fulfillig profecies) care se autoîntreţin pe piaţă pot determina pierderea credibilităţii şi chiar falimentul băncii.

Lichiditatea activelor exprimă capacitatea acestora de a fi

transformate rapid şi cu costuri minime în numerar sau disponibilităţi în conturi curente.

Exigibilitatea pasivelor aratã capacitatea obligaţiilor de a deveni scadente la plată.


146

Riscul de lichiditate, are mai multe accepţiuni: 1. reprezintă riscul unei bănci ca veniturile şi capitalul său să fie afectate,

datorită incapacităţii de a-şi onora la termen obligaţiile, fără a se confrunta cu pierderi inacceptabile (conform U.S. Office of the Comptroller of the Currency).

2. riscul de lichiditate include: a. incapacitatea bãncii de a finanţa portofoliul de active pe maturităţile şi la ratele de dobândă corespunzătoare;

b. incapacitatea bãncii de a lichida poziţia la momentul oportun şi la un preţ rezonabil (conform JP Morgan Chase, Annual Report 2000).

3. riscul de lichiditate decurge din necorelarea maturităţilor dintre fluxurile de încasări şi cele de plăţi ( conform Merill Lynch, Annual Report 2000).

4. riscul de lichiditate constă în pierderile potenţiale de profit şi/sau capital ca urmare a eşuării în respectarea obligaţiilor asumate şi derivă din insuficienţa rezervelor comparativ cu nevoile de fonduri.

11.2 Indicatori de lichiditate bancară

Pasivele nete simple sau succesive se calculează pe fiecare scadenţă „i” ca diferenţă între pasivele exigibile la scadenţa „i” şi activele lichide la scadenţa „i”.

iSPN - pasive nete simple aferente scadenţei i; Ai – active cu scadenţa i; iiS APPN

i−=

Pi – pasive cu scadenţa i.

icPN - pasive nete cumulate până la scadenţa i;

icA – active cumulate până la scadenţa i;

iii ccc APPN −= icP – pasive cumulate până la scadenţa i.

Indicele de lichiditate se calculează ca raport între pasivele ponderate şi activele ponderate. Ponderarea activelor şi pasivelor se face fie cu ajutorul unui număr mediu de zile (luni, ani) corespunzător fiecărei scadenţe, fie cu ajutorul numărului curent al grupei scadenţei respective.


147

∑

∑

=

=

⋅

⋅= n

iii

n

iii

L

bA

aPI

1

1

IL- indicele de lichiditate; Pi – pasive cu scadenţa i; Ai – active cu scadenţa i; ai – coeficientul de ponderare al pasivelor cu scadenţa i; bi – coeficientul de ponderare al activelor cu scadenţa i.

Rata lichiditãţii se exprimă în procente şi indică gradul de îndatorare (dependenţă) al băncii faţă de piaţa monetară în ansamblul său sau faţă de un segment al acesteia. Valorile mai mari de 100% arată tendinţa de scădere a gradului de îndatorare a băncii pe piaţa monetară şi de creştere a lichidităţii proprii.

100⋅=NOI

SCADL I

IR %

RL- rata de lichiditate; ISCAD – împrumuturi scadente; INOI– împrumuturi noi.

Transformarea medie a scadenţelor este diferenţa dintre scadenţa medie ponderată a activelor şi scadenţa medie ponderată a pasivelor. Ponderarea se face cu coeficientul grupei de activ/pasiv corespunzătoare fiecărei perioade. Se exprimă în zile, luni, ani şi sugerează cel mai bine riscul de lichiditate prin transformarea scadenţelor ce trebuie operată.

∑

∑

∑

∑

=

=

=

=

⋅−

⋅= n

ii

n

iii

n

ii

n

iii

P

aP

A

bATS

1

1

1

1

TS – transformarea medie a scadenţelor; Pi – pasive cu scadenţa i; Ai – active cu scadenţa i; ai – coeficientul de ponderare al pasivelor cu scadenţa i; bi – coeficientul de ponderare al activelor cu scadenţa i.

Rata de acoperire a breşei se calculează ca raport între veniturile nete din dobânzi ale băncii (dobânzi încasate – dobânzi plătite) şi diferenţa activ - pasiv. Indicatorul se exprimă procentual şi arată dobânda maximă pe care banca o poate plăti pentru a-şi procura resursele necesare, în cazul în care ar face un plasament suplimentar, faţă de resursele de care deja dispune. Ţinând cont de rentabilitatea acestui nou plasament, banca trebuie să decidă dacă este sau nu avantajos să-şi atragă noi resurse la rata de dobândă de pe piaţă.

1001 ⋅−

−=

PADD

RAB pi

1002 ⋅−

−−=

PACPBDD

RAB pi

RAB1- rata de acoperire a breşei fără a lua în considerare cheltuielile de funcţionare şi profitul ; RAB2 – rata de acoperire a breşei care ia în considerare cheltuielile de funcţionare şi profitul ; Di – dobânzile încasate; Dp – dobânzile plătite; A-P – golul de resurse (breşa); CPB – cheltuielile generale şi profitul brut minim realizat.


148

Coeficientul fondurilor proprii şi al resurselor permanente se calculează ca raport între resursele pe termen lung ale băncii şi utilizările pe termen lung (mai mare de 5 ani) şi urmăreşte să împiedice o finanţare a plasamentelor pe termen lung din resurse pe termen scurt. Acest raport trebuie să fie de cel puţin 60% pentru băncile din Uniunea Europeană.

100Re⋅=

TL

TL

UtilizsCoFPRP

CoFPRP - coeficientul fondurilor proprii şi resurselor permenente; ResTL - resurse pe termen lung(fonduri proprii+ resurse atrase pe termen mai mare de 5 ani ); UtilizTL – utilizări pe termen lung (imobilizări, participaţii, credite acordate pe termene mai mari de 5 ani, valori mobiliare pe termen lung);

Rezerva minimã obligatorie este suma pe care fiecare bancă este obligată să o păstreze la banca centrală în contul deschis la aceasta. Se dimensionează prin aplicarea cotei sau ratei rezervei minime obligatorii stabilită de către banca centrală, la volumul depozitelor atrase de fiecare bancă. Această obligativitate are un aspect prudenţial legat de asigurarea unei lichidităţi minime băncilor pentru a face faţă solicitărilor de retragere a depozitelor.

DrRMOnec ⋅=

( )0>−= necef RMORMOER

( )0<−= necef RMORMODR

RMOnec- rezerva minimă obligatorie necesară pe care banca trebuie să o constutuie la banca centrală; RMOef- suma efectivă aflată în contul unei bănci deschis la banca centrală; ER – excesul de rezervă; DR – deficitul de rezervă; r – rata sau cota rezervei minime obligatorii; D – volumul depozitelor atrase de bancă.

11.3. Reglementarea lichiditãţii bancare în România

Reglementarea lichiditãţii bancare în ţara noastrã se realizeazã prin norma 1/2001 a BNR cu modificãrile şi completãrile ulterioare (norma 1/2002 şi norma 7/2003).

Indicatorul de lichiditate se calculează ca raport între lichiditatea efectivă şi lichiditatea necesară, determinate conform normei nr. 1/2001 a BNR privind lichiditatea băncilor.

Lichiditatea efectivă se determină prin însumarea, pe fiecare bandă de scadenţă, a activelor bilanţiere şi a angajamentelor primite extrabilanţiere.

Lichiditatea necesară se determină prin însumarea, pe fiecare bandă de scadenţă, a obligaţiilor bilanţiere şi a angajamentelor date extrabilanţiere.


149

Se impune prin aceasta, de către autoritatea de reglementare, respectarea de către bănci a unei limite minime a acestui indicator de 1.

În cadrul normei 1/2001, “risc de lichiditate faţă de o singură persoană reprezintã obligaţia băncii faţă de orice persoană sau grup de persoane fizice ori juridice care sunt legate economic între ele în sensul că: una dintre persoane exercită asupra celorlalte, direct sau indirect, putere de control sau nivelul cumulat al obligaţiei băncii reprezintă un singur risc de lichiditate pentru bancă în sensul că retragerea de către una dintre persoane a unui depozit, închiderea unui cont curent şi/sau utilizarea unui angajament de finanţare primit de la bancă poate atrage din partea celorlalte persoane retragerea depozitelor, închiderea conturilor curente şi/sau utilizarea angajamentelor de finanţare primite de la bancă”. Se defineşte, conform Normei 1/2001, ca “risc mare de lichiditate al băncii faţă de o singură persoană, riscul de lichiditate a cărui valoare reprezintă cel puţin 10% din valoarea obligaţiilor bilanţiere altele decât împrumuturile, şi a angajamentelor de finanţare date de bancă evidenţiate în afara bilanţului”. 11.4. Studii de caz privind lichiditatea bancară Aplicatia 1. Pe baza datelor din tabelul următor , să se calculeze şi să se interpreteze valorile indicelui de lichiditate la Banca Z, în ambele sisteme de ponderare (cu durata medie a fiecărei perioade şi cu numărul curent al fiecărei perioade).

mld. u.m.

Durata rămasă până la scadenţă (D) Pasive Active D≤1 lună

1<D≤3 luni 3<D≤6 luni 6<D≤12 luni

D>12 luni

87 53 65 81 64

78 26 74 106 66

Total 350 350


150

a. ponderare cu durata medie a fiecărei perioade:

mld. u.m. Durata rămasă

până la scadenţă (D)

Pasive (Pi)

Active (Ai)

Pondere (ani)

(ai, bi)

Pasive ponderate

( ii aP ⋅ )

Active ponderate

( ii bA ⋅ ) D≤1 lună


D>12 luni

87 53 65 81 64

78 26 74 106 66

0,08 0,16 0,25 0,5 1

6,96 8,48 16,25 40,5 64

6,24 4,16 18,5 53 66

Total 350 350 - 136,19 147,9

⇒⋅

⋅=

∑

∑

=

=n

iii

n

iii

L

bA

aPI

1

1 92,09,147

19,136==LI

b. ponderarea cu numărul curent al fiecărei perioade:

mld. u.m. Durata rămasă


Pasive (Pi)

Active (Ai)

Pondere (ai, bi)

Pasive ponderate

( ii aP ⋅ )

Active ponderate



D>12 luni

87 53 65 81 64

78 26 74 106 66

1 2 3 4 5

87 106 195 324 320

78 52 222 424 330

Total 350 350 - 1032 1106

93,011061032

==LI

În ambele cazuri, indicele de lichiditate este foarte apropiat de 1 (valoarea optimă), ceea ce indică o corelare adecvată a scadenţelor activelor şi pasivelor, existând o transformare a scadenţelor de la resurse atrase pe termen scurt către plasamente pe termen lung, însă nu semnificativă.


151

La modul general, interpretarea valorilor acestui indice este următoarea: pentru valori egale cu 1 sau care tind către 1, banca nu realizează practic transformarea scadenţelor resurselor atrase în momentul în care le plasează, indicând o corelare corespunzătoare a activelor şi pasivelor bancare din punct de vedere al scadenţelor. O astfel de situaţie exclude riscul de lichiditate.

pentru valori subunitare, banca transformă pasivele atrase pe termene scurte în active pe termene lungi. O astfel de situaţie expune banca la risc de lichiditate, însă îi creează avantajul sporirii marjei nete de dobânzi, în special în cazul unei curbei crescătoare a ratelor de dobândă (ratele pe termen lung sunt mai mari decât cele pe termen scurt).

pentru valori supraunitare, banca transformă pasivele atrase pe termen lung în active plasate pe termen scurt. În această situaţie nu există risc de lichiditate, însă există dezavantajul diminuării marjei nete de dobânzi, în cazul cel mai frecvent întâlnit al curbei crescătoare a dobânzilor. Acest dezavantaj poate fi eliminat pentru perioadele în care se curba dobânzilor este descrescătoare (ratele pe termen scurt sunt mai mari decât cele pe termen lung).

Aplicatia 2.

Să se stabilească ce transformare medie a scadenţelor a avut loc la Banca Y, cunoscând structura activelor şi pasivelor sale pe scadenţe:

Durata rămasă până la scadenţă (D)

Pasive Active

D≤1 lună 1<D≤3 luni 3<D≤12 luni 1<D≤5 ani

> 5 ani

15 3 1

0.6 6

10 2 7 4

2.6 Total 25.6 25.6

REZOLVARE: Durata rămasă


Pasive (Pi)

Active (Ai)

Pondere (ani)

(ai, bi)

Pasive ponderate

( ii aP ⋅ )

Active ponderate


1<D≤3 luni 3<D≤12 luni 1<D≤5 ani

D>5 ani

15 3 1

0.6 6

10 2 7 4

2.6

0.08 0.16 0.75

4 7.5

1.2 0.48 0.75 2.4 45

8 0.32 5.25 16

19.5 Total 25.6 25.6 - 60.63 49.07


152

⇒⋅

−⋅

=

∑

∑

∑

∑

=

=

=

=n

ii

n

iii

n

ii

n

iii

P

aP

A

bATS

1

1

1

1 aniTS 45,06,2563,60

6,2507,49

−=−=

Banca Y a transformat pasivele atrase pe scadenţa medie de 2,37 ani în active cu scadenţa medie diminuată cu 0,45 ani (5,4 luni sau 162 zile). Aplicatia 3

Să se calculeze coeficientul fondurilor proprii şi resurselor

permanente pentru o bancă din Uniunea Europeană, pornind de la următoarea situaţie bilanţierã ( mil. u.m.):

ACTIV PASIV Numerar Rezerva minimă obligatorie Conturi curente debitoare Depozite la vedere la alte bănci Credite pe termen scurt şi mediu Credite pe termen mai mare de 5 ani Participaţii la capitalul altor soc. com Acţiuni în portofoliu Titluri de stat pe termen lung Imobilizări

5.0004.000

10.0005.500

25.00035.0008.5001.000

20.00015.000

Capital social Fond de rezervă Depozite la vedere Depozite pe termen mediu Certificate de depozit Obligaţiuni emise pe termen mai mare de 5 ani

28.0003.000

25.00050.00020.0003.000

129.000 129.000REZOLVARE:

100Re⋅=

TL

TL

UtilizsCoFPRP

%52,51100000.15000.20100085003500

30003000000.28=⋅

++++++

=CoFPRP

Ştiind că este impusă o limită minimă de 60%, rezultă că banca în

cauză trebuie să majoreze resursele pe termen lung astfel încât acestea să reprezinte cel puţin 60% din activele pe termen lung. Deci, această bancă finanţează activele pe termen de peste 5 ani în proporţie de numai 51,52% din resurse cu termene similare, restul fiind finanţate din resurse pe termene medii şi scurte.


153

Aplicatia 4

Cunoscând că banca centrală a stabilit rate ale rezervei minime obligatorii diferenţiate astfel: 18% pentru depozitele în lei şi 25% pentru cele în valută, să se stabilească dacă Banca Teta a constituit rezerva minimă obligatorie conform acestei legi. Depozitele în lei atrase de aceasta sunt de 500 mld.u.m., iar cele în valută 225 mld.u.m. (echivalent în monedă naţională). Sumele depuse la banca centrală sunt de 120 mld.u.m. REZOLVARE:

DrRMOnec ⋅= ; ...25,14625,022518.0500 mumldRMOnec =⋅+⋅= necef RMORMODR −= ; ...25,2625,146120 mumldDR −=−=

Banca Teta nu a constituit rezerva minimă obligatorie la nivelul impus

de banca centrală, confruntându-se cu un deficit de rezervă de 26,25 mld.u.m. Prin urmare, va suporta plata unor penalizări aplicate de autoritatea monetară şi va trebui să suplimenteze sumele depuse în contul deschis la aceasta cu titlu de rezervă minimă obligatorie.

Documents

FACULTATEA DE FINANTE, ASIGURARI, BANCI si BURSE DE VALORI · FACULTATEA DE FINANTE, ASIGURARI, BANCI si BURSE DE VALORI CATEDRA DE MONEDA Programul de Master Specializat Audit financiar