Expansiunea creditului si economia în trei timpi. Despre ... · The Romanian Economic Journal Year XII, no. 31 (1) 2009 45 - În fine, o a treia categorie pune toate aceste dereglări

The Romanian Economic Journal

Year XII, no. 31 (1) 2009

43

Expansiunea creditului si "economia în trei timpi". Despre boom-crisis-bust în

cazul subprime

Octavian-Dragomir Jora A proven fact though is that an “economic crisis” is also an “intellectual crisis” in the economists tribe. For almost a century economists didn’t manage to reach a consensus on the final cause and perfect answer to such economic troubles. Mainstreamers say there is neither bubble nor boom-bust cycles, just complex states of the economy, due to atypical evolutions in factor structure, such as new technologies, that the government cannot ever systematically control. The ones grounded in Keynes’ work oppose with “market psychology” and anti-cyclic policies that can calm the boom and fight the bust. Finally, a third set blames all these problems on the fundamental model on which modern banking systems work, with a fractional reserve and the back-up of a central bank. The later belong to the Austrian School of Economics, whose theory of business cycle the author of this article is going to briefly apply to the subprime crisis, as well as to its further developments. Key words: the austrian theory of the business cycle, subprime, money, banking, interventionism JEL classification: B25, G01, H0

1. Practica mai e cum e, dar Teoria ne omoară!

Un secol să tot fi trecut de când economiştii lumii tot nu izbutesc să ajungă la vreun consens asupra cauzei ultime şi a răspunsului perfect la atare tulburări economice precum criza subprime din SUA. Vorbim despre o criză americană, dar la fel de globală ca tot ce e american, trendy şi îngraşă; însă o globalizare a unor moravuri economice cu iz de hazard


Year XII, no. 31 (1) 2009

44

moral, şi doar cu aparenţă de „piaţă liberă” şi „dereglementată”, unde ingineríi monetar-bancare girate de instituţional de Stat sunt îmbrăţişate lacom de către debitori inculţi&sofisticatori rasaţi.

Pare că am început ex abrupto cu finalul, dar prezentul articol păstrează intactă miza: îşi propune o recuperare a unei explicaţii marginalizate în peisajul intelectual al analiticii crizei, plus o expunere cu titlu ilustrativ a teoriei. Momentul e fertil pentru că vremile de criză slăbesc imunitatea dogmatică şi pot permite, fie şi cu titlu eclectic, ivirea de prilejuri fertile de dezbatere, cu sau fără vreun verdict.

Pentru început, vom face un breviar al gândirii economice pe crize. Putem găsi cel puţin trei mari moduri de punere a problemei (teoretice):

- O dată, avem mainstreamer-ii (neoclasici pe numele de manual) care zic, printre altele, că nu există bubble, nici ciclu boom-bust – ca fenomene economice cu proprietăţi structurale – ci doar stări complexe în economie, provocate de evoluţii atipice în structura factorilor – cum ar fi tehnologiile – pe care guvernul nu le poate controla sistematic.

- Băieţii cu Keynes la bază zic că, dimpotrivă, totul e în ‚psihologia pieţei1’, însă avem politici anticiclice care pot calma boom-ul şi revigora bust-ul.1

1 Vezi pseudo-explicaţia „criza ar fi un simplu produs al lăcomiei şi/sau prostiei” şi o pertinentă critică în Glăvan (2009): „Problema cu acest argument [ lăcomia – n.n.] este că lăcomia nu evoluează ciclic. Nu există niciun motiv pentru a-i bănui pe capitaliştii americani ca fiind mai lacomi decât cei ruşi, brazilieni sau francezi. Şi nu există niciun motiv să presupunem că participanţii la piaţă sunt mai lacomi decât cei care îi privesc, îi analizează şi ne prezintă lăcomia drept cauza principală a crizei. Din perspectivă psihologică, aşadar, nu avem motive să dăm crezare acestui argument. În plus, din perspectivă economică, argumentul lăcomiei nu explică modul concret de dezvoltare al avântului (care determină totodată şi detaliile fazei de declin): nu ne spune de ce anumite sectoare sunt în mod special afectate de boom (activitatea imobiliară, construcţiile, industria auto şi sistemul financiar). Nu ne ajută să explicăm de ce febra speculativă a demarat în trombă după anul 2001 şi de ce s-a oprit brusc în anii 2006-2007.[...] Împachetată în argumente tehnice sofisticate (informaţie asimetrică, comportament de turmă, echilibre multiple ş.a.) explicaţia [referitoare la “prostie” – n.n.] sună bine, dar... atât. Este în egală măsură nerealistă şi lipsită de consistenţă. În primul rând, formulează o acuzaţie


Year XII, no. 31 (1) 2009

45

- În fine, o a treia categorie pune toate aceste dereglări în cârca modului fundamental în care funcţionează sistemele bancare moderne, cele cu rezervă fracţionară şi cu bancă centrală în spate, „circulate” de bani hârtie & substitute monetare.

Acum, să ciocnim explicaţiile şi cvasi-explicaţiile teoretice cu realitatea factuală. Observăm că:

- E greu de găsit vreun declic tehnologic care să fi declanşat bula subprime, cantonată, se ştie, la origini în zona intermedierii financiare cu finalitate imobiliară. Oamenii se adăpostesc în locuinţe de pe vremea peşterilor, iar casele americanilor au tot patru pereţi realizaţi din aceleaşi materiale clasice...

banală şi profund falsă. Căci este greu de crezut că vreun profesor de economie sau politician înţelege mai bine funcţionarea sistemului financiar decât o pot face cei care lucrează nemijlocit cu acesta - investitorii, cei care îşi pun la bătaie propria avere în tranzacţiile derulate. Explicaţia trece cu vederea problema stimulentelor: participanţii la piaţă sunt direct interesaţi (în orice caz, mai mult decât ceilalţi) să depăşească dificultăţile informaţionale. Aceşti participanţi la piaţă, băncile de investiţii şi alte firme de administrare a activelor financiare (dacă ne referim la actorii principali ai ciclului economic actual) colectează anual cei mai de seamă absolvenţi ai departamentelor den profil din cele mai bune universităţi. Din punct de vedere intelectual, aceştia sunt printre cei mai buni membri ai societăţii. Nu putem să punem criza pe seama ignoranţei lor decât dacă tratăm în mod simplist situaţia. În al doilea rând, indiferent cât este de relevantă, problema asimetriei informaţionale nu poate duce nicidecum la criză. Pur şi simplu, insuficienţa informaţiei îi împiedică pe indivizi să intre în schimburi (care, cu o cunoaştere adecvată, ar fi rentabil de efectuat). Consecinţa este un număr redus de tranzacţii (missing markets) nu comiterea unor erori. Aici trebuie să ne întrebăm de ce concurenţa nu şi-a manifestat efectele benefice cu care o creditează teoria şi practica. De pildă, este ciudat că nicio bancă nu a ales să-şi consolideze reputaţia, punând mai presus profitul pe termen lung decât cîştigurile riscante pe termen scurt. S-ar părea că investitorii secundari, dar şi instituţiile (aşa-numitele originators of credit) care au creat şi apoi revândut „activele toxice" au dat dovadă de stupiditate în egală măsură. ” 1 “Explicaţiile keynesiste, din păcate, pot fi cu greu luate în serios, fiind construite pe negijarea unor adevăruri naturale fundamentale precum raritatea, nonneutralitatea monedei sau imposibilitatea alocării raţionale a resurselor de către birocraţie. Neo-keynesismul este o încercare de a apăra doctrina tradiţională prin raţionamente discutabile, fără a renunţa la erorile majore conţinute în operele fondatorilor. Noua macroeconomie clasică este o apărare slabă a pieţei libere, întemeiată pe ficţiuni precum ajustarea instantanee a producţiei la noile date, anticipări perfecte sau care ţin seama de toate datele de la un moment dat. Această şcoală este mai degrabă una keynesistă-neokeynesistă.” (Spiridon, 2005)


Year XII, no. 31 (1) 2009

46

- Apoi, nici teza iraţionalităţii colective a băncilor şi debitorilor nu prea ţine de vreme ce psihologia modernă nu prea vorbeşte despre stări de tip epidemii de iraţionalitate şi despre erori umane generalizate...

Dovedită treabă, o criză economică înseamnă un moment de „criză intelectuală” pentru tagma economiştilor. Depăşind, însă, varietatea divergentă a explicaţiilor, putem cădea de acord cu cel puţin trei aspecte greu contestabile, care ne intrigă cu privire la atare fenomene:

- vin şi revin parcă de undeva, (sunt „recurente”),

- apar în industria bunurilor de capital (ex.: imobiliarele)

- şi se bazează pe „clustere”de erori (nu dau chix doar o bancă şi doar un developer imobiliar, ci un cluster de bănci, respectiv, de developeri).

Şi totuşi, am putea spune că există o explicaţie nemistică pe care tratatele de economie politică mainstream, neo-/post-/cvasikeynesiene dominante o înghesuie cel mult prin note se subsol obscure.

Mises şi Hayek1, doi mari economişti, decanii Şcolii Austriece de Economie împreună cu nedrept marginalizatul Murray Rothbard, ce vor rămâne pe vecie „heterodocşi” pentru bancherii centrali, au găsit-o demult: expansiunea creditului. Raţionamentul, simplu: expansiunea creditului (multiplicarea banilor de către sistemul bancar şi împrumutarea lor 1). la rate ale dobânzii artificial reduse faţă de rata naturală ce ar rezulta din raportul economisire reală-consum real şi/sau 2). unor debitori cu credibilitate submarginală) distorsionează pattern-ul cheltuielilor şi investiţiilor din economie. Se produc pierderi importante de capital – malinvestiţiile. Constatarea lor duce la o contracţie sanitară a creditului. Proiectele ce irosesc resurse sunt oprite. Ce are de

1 Seminale sunt Mises (), Rothbard (), Hayaek (), dar ş.a.


Year XII, no. 31 (1) 2009

47

facut banca centrală, fie Fed ori alta? Nimic din ce-ar putea repeta povestea!

2. Un excurs asupra metodei din studiul de faţă În primul rând, asumarea şi apărarea unei poziţii metodologice, ţine de igiena minimă a argumentaţiei.

Prezenta lucrare nu priveşte disputele metodologice din ştiinţe (-le sociale). Deşi aderăm la metoda apriorismului şi individualismului, aşa cum a fost aşezată pe linie austriac-misesiană, şi deşi ne aflăm în zona de unicitate, ba chiar de claustrare a Şcolii Austriece faţă de mainstreamul economic, nu vom relua mettodenstreit-ul1, ci vom adopta Metoda ca produs finit şi, mai presus de orice, valid.

Tipul de explicaţie teoretică cu care operăm este ancorată în tradiţia praxeologică misesiană, centrată pe încrederea în capacitatea raţiunii şi logicii umane în a analiza legile care guvernează acţiunea şi interacţiunile personale, adică ceea ce numim „fenomene sociale”.

Pe scurt, ce înseamnă asta. În contrast evident cu ştiinţele naturale, praxeologia nu se bazează pe observaţie sau pe orice alt tip de informaţii strânse prin intermediul simţurilor umane, ci pe introspecţii asupra anumitor trăsături structurale ale acţiunii umane – bunăoară, aceea că oamenii fac alegeri sau utilizează mijloacele alese de ei pentru a atinge scopurile alese de ei. Pe cale de consecinţă, validitatea teoriei economice nu ţine şi nu cade odată cu investigaţiile empirice. Dimpotrivă, legile economice sunt legi apriori ce nu pot fi confirmate sau infirmate cu ajutorul metodelor predominante în ştiinţele naturale. Ele există independent de condiţiile particulare de timp şi de loc, iar social scientist-ul ajunge să le cunoască prin raţionament deductiv pur. Ele pot fi verificate sau refutate prin raţionament discursiv care la

1 Vezi, pentru o succintă analiză de poziţionare a Şcolii Austriece de Economie în evoluţia dezbaterilor economice modern, de Soto (1998).


Year XII, no. 31 (1) 2009

48

rândul său se bazează pe cunoaşterea noastră reflexivă asupra a ceea ce înseamnă acţiune umană.1

Recapitulând, praxeologia este procesul deducerii unor principii corecte din una sau mai multe propoziţii axiomatice. Este bazată pe logica verbală, mai degrabă decât pe cea matematică, recunoaşte natura subiectivă a preferinţelor şi valorilor indivizilor, priveşte introspecţia ca un ghid folositor pentru discernerea adevărurilor eterne şi universale ale acţiunii umane şi respinge cererile obsesive ale pozitiviştilor pentru verificare empirică continuă.

În al doilea rând, analiza instituţională este importantă prin evidenţierea critică a alternativelor instituţionale în care se produc anumite procese sociale.

O abordare precum cea îndeobşte comună mainstreamului economic porneşte de la ideea falacioasă a datului instituţional, echivalat cu „situaţia instituţională curentă”, omiţând astfel alternativa instituţională contrafactuală – adesea unicul mod de a sesiza şi remedia varii tare structurale.

1 Esenţa praxeologiei misesiene este o m u l c a r e a c ţ i o n e a z ă : fiinţa umană individuală, închipuită nu ca o piatră sau un atom ce ,,se mişcă" guvernat de legi fizice cantitativ determinate, ci ca o fiinţă înzestrată cu aspiraţii proprii, scopuri şi ţeluri pe care încearcă să le atingă şi cu idei despre felul cel mai nimerit în care o poate face. Bref, Mises, spre deosebire de şi în contra asumpţiilor pozitiviste, afirmă ireductibilitatea conştiinţei umane ca dat ultim, ireductibilitatea intelectului uman care adoptă proiecte şi se străduie să le ducă la bun sfârşit în acţiune. Realitatea acţiunii astfel înţelese este stabilită prin introspecţie, ca şi prin contactul cu celelalte fiinţe umane în activitatea lor. Odată ce oamenii îşi întrebuinţează liber voinţa acţionând în lume, comportamentul rezultat nu poate fi nicidecum prins şi măsurat în ,,legi" istorice cantitative. Astfel, devine şi zadarnică, şi iluzorie pentru ştiinţa economică încercarea de a stabili “legi statistice previzibile şi corelaţii referitoare la activitatea umană”. Fiecare eveniment, fiecare act este unic şi diferit în istoria umană, rezultat al acţiunii şi interacţiunii libere a persoanelor: ergo, previziunile statistice sau ,,testele" teoriilor economice rămân lipsite de rigoare ştiinţifică Sunt cel mult exerciţii de tip anticipare antreprenorială.


Year XII, no. 31 (1) 2009

49

Concret.

„Cadrul instituţional prezent, printre trăsăturile de bază ale căruia se numără banca centrală, rezerva fracţionară, deficitele bugetare, datoria publică, statul asistenţial etc., nu este luat nici drept singurul posibil şi nici drept cel mai bun fără discuţie.” (Spiridon, 2005)

Astfel, trebuie distins cu grijă între imposibilitatea naturală şi imposibilitatea ideologică.

„Cea din urmă nu reprezintă câtuşi de puţin un argument valid împotriva discutării cu seriozitate a meritelor aranjamentelor instituţionale alternative. Cercetătorul fenomenelor sociale, ca şi acela care doreşte schimbarea socială, nu este ţinut de constrângerile specifice acţiunii politice şi ar fi de dorit ca economiştii să-şi amintească mai des acest lucru.” (Spiridon, 2005)

Vulgar spus/întrebat, există, oare, viaţă şi după/în lipsa (ca să nu spuneam că e existat şi înaintea lor) aranjamentelor monetar-bancare moderne bazate pe monopol etatist modern al producţiei de monedă ipostaziat în sistemul cu bancă centrală, rezerve fracţionare, legislaţie care impune coercitiv mijloacele de plată (legal tender laws) şi, bineînţeles, moneda discreţionară de hârtie? Ba poate chiar mai coerentă şi consistentă, etic1 şi economic.

1 Unul dintre poziţiile de forţă ale Şcolii Austriece consolidate odată cu Rothbard şi discipolii săi o constituie analiza conflictului etic cu instituţia proprietăţii private existent în modul de construcţie şi funcţionare al sistemelor monetare şi bancare moderne. În viziunea austriecilor rothbardieni şi post-, singurul sistemic etic valid este cel care se revendică de la instituţia proprietăţii private, iar sistemele etatiste (deci şi cel monetar-bancar) prin definiţie nu trec acest test. Aceasta are consecinţe economice dramatice asupra ordinii monetare actuale, nesesizate/ignorate de mainstreamul economic neutru, tot prin definiţie, faţă de orice poziţie etică şi insensibil la analizele instituţionale comparate, purtate în termeni de property economics! Magistral aici Hülsmann (2008)...


Year XII, no. 31 (1) 2009

50

„Curentul dominant de gândire economică a abandonat abordarea praxeologică şi a îmbrăţişat a priori empirismul, agregativismul şi contextul instituţional dat. Economia şi-ar datora caracterul ştiinţific utilizării modelelor şi ecuaţiilor („aparatul matematic”), iar discutarea altui aranjament monetar în afara celui bazat pe bancă centrală şi rezervă fracţionară este dată la o parte din start. […]bazele epistemologice şi teoretice ale acestei abordări (holismul, empirismul, agregativismul, mecanicismul atribuit comportamentului uman şi interacţiunilor personale, confuzia dintre piaţă şi intervenţionism, concurenţa perfectă - imperfectă etc.) o pun în imposibilitatea de a recunoaşte fenomenele ciclice şi de a le identifica sistematic cauzele.” (Spiridon, 2005)

Sintetizând, opţiunea pentru un atare mod de punere a problemei economice în analiza fenomenelor de tip criză economică porneşte deopotrivă de la a). nevoia de a ascuţi discernământul metodologic, precum şi de la b). nevoia de a depăşi blocaje mentale, generatoare de gândiri captive în aranjamentele instituţionale considerate fals ultime date doar pentru că sunt curente, şi privite astfel cu un soi de fatalitate necritică. Deşi studiul îşi propune obiective modeste, această precizare trebuia făcută spre a înţelege mai bine deopotrivă litera şi spiritul perspectivei furnizate în cele ce urmează...

3. Modelul „austriac” al unei crize economice...

În cele ce urmează vom prezenta o schiţă a ceea ce în economie cu toată eterogenitatea de percepţie este considerat a fi un ciclu economic. Problema fundamentală a ciclului este identificarea “cauzei sistemice şi instituţionale” care stă la originea sa. “Este ciclul o problemă de coordonare a activităţilor productive pe o piaţă liberă, în condiţii de interacţiuni voluntare sau este el generat de intervenţia guvernamentală?”, (Spiridon, 2005) este întrebarea cel


Year XII, no. 31 (1) 2009

51

mai puţin pusă atunci când vine vorba de analiza teoretică a acestor ocurenţe în mersul economiei, dar şi întrebarea cu cele mai nefericite (şi adesea tendenţioase răspunsuri).1

Vom schiţa pe scurt modul austriac de gândire economică în această speţă, delimitând conceptele cheie şi relaţii între ele, în manieră logic praxeologică. Deci:

- Conceptul fundamental pentru înţelegerea acestor fenomene este acela de eroare. Ne interesează eroarea de masă, clusterizată, una deconspirată aproape la fel de surprinzător şi concertat, după cum creşterea care a premers-o a fost exuberantă şi concertată. Ne referim, nu la evenimente urmând unor hazarde naturale, ci la evenimente dependente de un anumit design instituţional şi, deci, evitabilă instituţional într-un eventual format alternativ. (Celelalte erori de masă dacă se numesc calamităţi naturale, nu fac obiectul economiei.)

- Dar, analizând modul de funcţionare al pieţei libere, al unei ordini a proprietăţii private (alternativa instituţională, reamintim, nu utopică, cât imposibilă ideologic!, la aranjamentele economice etatist intervenţioniste concrete), articulată de stimulente corecte (din punct de vedere natural, nu „moral”), de informaţie optim dispersată (deşi nu „perfectă”), şi posibilitatea de a recurge calcul economic pentru o alocare raţională (orientată de profit) a resurselor rare, constatăm teoretic/logic/praxeologic că pe o piaţă liberă este cumva imposibilă recunoaşterea unui factor instituţional capabil să genereze a) clustere de erori evitabile, b) în mod recurent, repetitiv.

În continuare, date fiind aceste aşezări conceptuale, vom observa fazarea ciclului, identificând logic-praxeologic semnificaţia economică a succesiunii boom (avânt) – criză – bust (depresiune), şi nu pe cea vulgar-intuitivă (boom=bine, bust=rău):

- Deci, realitatea este că, dimpotrivă, constatăm că anume intervenţia guvernamentală poartă germenii unor mal-alocări/malinvestiri de

1 Un excelent comentariu în Reisman (2009).


Year XII, no. 31 (1) 2009

52

resurse. Un anumit tip de intervenţie guvernamentală prezentă la nivelul sistemului bancar – şi anume rezerva fracţionară1 - reprezintă, în funcţie de anticipările/neanticipările întreprinzătorilor, un factor de natură instituţională care poate genera fenomenele asociate în general cu ciclul economic.

Rezerva fractionară oferă posibilitatea creării de credit si monedă fictive, dând naştere inflaţiei simple şi expansiunii creditului (prin „multiplicatorul creditului”). Inflaţia simplă este responsabilă de redistribuire şi de alte consecinţe, însă nu generează evoluţiile ciclice. Nici expansiunea creditului, în măsura în care este anticipată, nu produce ciclu. Problema apare atunci când societatea si clasa antreprenorială nu înţeleg/nu anticipează, însă, că se află în prezenţa unei expansiuni (scripturale) a creditului (ca opusă celei produse prin creşterea înclinaţiei spre economisire) şi tratează creditul suplimentar ca semn al unui plus real de resurse anterior economisite. În acel moment, eroarea de anticipare, bazată pe confuzia dintre hârtie sau ficţiune şi resurse, dă naştere unui boom artificial. Este încercată extinderea structurii productive prin angajarea în procese mai capitalistice (adică mai întinse ca timp) decât oferta de resurse productive, real disponibile la momentul respectiv.2 1 Atenţie, nu este vorba despre un eşec al pieţei, aşa cum unii economişti prezintă adesea acoperirea pasivelor pe termen scurt (depozite la vedere) prin activele pe termen lung (credite). Prin această amestecare a funcţiilor băncii de depozitare şi, respectiv, intermediere, asistăm, la rigoare, pur şi simplu la un mod altminteri considerat fraudulos de a gestiona proprietatea asupra monedei. Astfel, sunt create mai multe titluri de proprietate asupra banilor decât proprietate efectivă (banii sunt şi la vedere, la dispoziţia deponentului, dar şi daţi cu împrumut, debitorilor băncii!!!) o practică „tolerată”, prin proiect, în cadrul sistemelor bancare moderne cu bancă centrală (neîndoielnic instituţie 100% etatistă) şi care, pe vremuri, ar fi adus un bancher privat direct în faţa justiţei. Un remediu la o primă vedere: distinctia dintre depozite la vedere si depozite la vedere si depozite la termen; necesitatea acoperirii 100% a depozitelor la vedere; respectarea cu strictete a termenelor si pentru creditele atrase nu numai pentru cele acordate etc. 2 “Atunci când rata dobânzii determinată de piaţă este redusă prin expansiunea creditelor, multe proiecte care înainte erau socotite neprofitabile capătă o aparenţă de profitabilitate. Antreprenorul care îşi asumă executarea lor va trebui să constate însă, cât de curând, că a luat în calcul date eronate. El a socotit pornind de la preţurile factorilor de producţie corespunzătoare datelor pieţei din faza timpurie a expansiunii creditelor. Acum însă, ca urmare


Year XII, no. 31 (1) 2009

53

- Boomul artificial va sfârşi în criză. Apariţia crizei poate fi cel mult întârziată, sau magnitudinea ei amplificată, în funcţie de dorinţa guvernului de a amâna/masca deconspirarea inevitabilă a erorilor.1 Dar criza nu poate fi abolită de niciun plan miracol. Poate fi cel mult scurtată, tocmai prin abstinenţa guvernului de la intervenţii de tip „sprijinire economie”. Criza apare în mod obiectiv, inescapabil, tocmai pentru că nu reprezintă altceva decât descoperirea incompatibilităţii dintre raritatea resurselor şi planurile antreprenoriale prea ambiţioase. Deşi structura materială a societăţii ramâne intactă (firmele pot dispare prin faliment, dar nu sunt mistuite prin incendii!), reconvertirea resurselor spre utilizări mai mult preţuite se poate dovedi costisitoare, adesea imposibilă. Criza are o forţă extraordinară pentru că implică descoperirea unei mase impresionante de erori, la toate nivelurile activităţii economice. Înseamnă pierderi, dar

a acestei expansiuni a creditelor, preţurile respective au crescut. Proiectul nu mai pare atât de promiţător ca înainte. Fondurile omului de afaceri au devenit insuficiente pentru achiziţionarea factorilor de producţie necesari. Dacă expansiunea creditelor ar înceta, el ar fi silit să renunţe la planurile sale. Pe de altă parte, atâta vreme cât băncile continuă expansiunea creditelor, furnizând antreprenorilor "bani uşor de procurat", aceştia nu văd motive de îngrijorare. Ei împrumută tot mai mult. Preţurile şi salariile cresc exploziv. Toată lumea este fericită şi convinsă că, de acum, omenirea a depăşit definitiv condiţia supărătoare impusă de raritate, atingând, în fine, prosperitatea veşnică.” (Mises, 2001 [1978]) 1 Prosperitatea artificială nu poate dura, deoarece diminuarea ratei dobânzii, fiind de natură pur tehnică, fără nici un temei în configuraţia reală a datelor pieţei, a falsificat calculele antreprenoriale, generând iluzia că anumite proiecte promit să fie profitabile când, de fapt, cantitatea disponibilă a factorilor de producţie era, dintru început, insuficientă pentru finalizarea lor. Înşelaţi de socoteli falsificate, oamenii de afaceri şi-au extins activităţile dincolo de limitele permise de resursele de bogăţie ale societăţii. Ei au subevaluat grosolan gradul de raritate al factorilor de producţie, supraestimându-şi capacităţile productive. Pe scurt, ei au irosit bunuri de capital rare, malinvestindu-le. Am putea compara întreaga clasă antreprenorială cu un constructor care şi-a luat sarcina să ridice o clădire, dispunând de o cantitate limitată de materiale de construcţie. Dacă omul nostru supraestimează această cantitate, el va concepe un plan pentru a cărui execuţie mijloacele de care dispune se vor dovedi insuficiente. El va supradimensiona lucrările de amenajare a terenului şi fundaţiile şi va descoperi abia mai târziu, pe măsură ce construcţia avansează, că îi lipseşte materialul necesar finalizării structurii. Însă, această descoperire târzie nu este originea necazurilor sale. Ea nu face decât să dezvăluie erori comise în trecut. Ea mătură iluziile, punându-l pe constructor în faţa crudei realităţi.” (Mises, 2001 [1978])


Year XII, no. 31 (1) 2009

54

nu extincţie. Efectul ei este tocmai antitetic numelui. Curăţă economia de investiţii fanteziste, distruge creator...

- Neînţelegerea naturii antreprenoriale a crizei şi a procesului de corectare, de restaurare a compatibilităţii dintre raritatea resurselor şi dimensiunea şi structura activităţii productive poate anula procesul normal de refacere – bust-ul, recesiunea – şi aruncă economia respectivă într-o criză prelungită. Dorinţa aparatului birocratic de a exploata această oportunitate pentru a se expanda sau a extrage mai multe resurse din sfera privată poate bloca procesul de realocare antreprenorială a resurselor. Dar, ce să facă guvernul/banca centrală? (Tehnic şi istoric vorbind, statul poate mânui trei pârghii mari şi late (puse deja la lucru prin SUA, UE şi nu numai): a). reglementare; b). intervenţii ale băncilor centrale (“furnizare de lichiditate”); 3). bani publici (inclusiv garanţii publice)). (Moral şi material, repetăm, nu ar trebui să facă nimic din ce ar putea repeta /înrăutăţi lucrurile!1 Adică non-intervenţie.) 1 “Care sunt, aşadar, concluziile de politică economică ce rezultă rapid şi uşor din analiza austriacă a ciclului de afaceri? Ele sunt diametral opuse celor keynesiene. Într-adevăr, dacă virusul distorsionării preţurilor şi a producţiei se naşte din expansiunea inflaţionistă a creditului bancar, recomandarea austriacă pentru ciclul de afaceri va fi: în primul rând, dacă suntem într-o perioadă de boom, guvernul şi băncile trebuie să înceteze imediat inflaţionarea. Este adevărat că această încetare a stimulării artificiale va pune inevitabil capăt boom-ului inflaţionist şi va inaugura inevitabila recesiune sau depresiune. Dar, cu cât guvernul amână mai mult acest proces, cu atât vor fi mai nemiloase reajustările necesare. Cu cât este făcută mai devreme reajustarea prin depresiune, cu atât mai bine. Aceasta înseamnă, de asemenea, că guvernul nu trebuie niciodată să încerce întârzierea procesului depresiunii; acesteia trebuie să i se permită să se consume cât mai repede posibil, astfel încât adevărata însănătoşire să poată începe. Aceasta înseamnă, aşadar, că guvernul trebuie să evite mai ales intervenţiile atât de dragi inimilor keynesiene. Nu trebuie niciodată să încerce sprijinirea situaţiilor de afaceri nesănătoase; nu trebuie niciodată să acopere deficitele sau să împrumute bani unor firme aflate la ananghie. Pentru că aceasta nu face decât să prelungească agonia şi să transforme o depresiune rapidă şi tăioasă într-o boală cronică şi prelungită. Guvernul nu trebuie niciodată să încerce să susţină salariile sau preţurile, mai ales în industriile bunurilor de capital; aceasta ar prelungi şi ar amâna pe termen nelimitat încheierea procesului de ajustare prin depresiune. De asemenea, acest tip de politici va cauza o depresiune pe termen lung şi nelimitat, precum şi şomaj masiv în industriile vitale de bunuri de capital. Guvernul nu trebuie să încerce să inflaţioneze din nou cu scopul de a ieşi din depresiune. Chiar dacă această reinflaţionare are succes (ceea ce nu este câtuşi de puţin sigur), ea nu va aduce decât probleme mai mari şi o depresiune reînnoită şi prelungită mai târziu. Guvernul nu trebuie să facă nimic care ar încuraja consumul şi nu trebuie


Year XII, no. 31 (1) 2009

55

- Reglementările livrate ca “salvare” agravează criza, cumulând peste erorile ciclice de alocare cele specifice birocratismului cvasi-cazon. Bunăoară, reglementarea creditării trimite implicit resurse către clientela necompetitivă în piaţă şi inaptă să fie motor al restructurării; cea a pieţei muncii produce şomaj; cea protecţionistă a comerţului handicapează diviziunea muncii, ucide competitivitatea şi produce rente; cea a preţurilor trimite întreprinzătorii după fluturi şi resursele în aer...

- Furnizarea de lichiditate1 e arma în lupta cu morbul deflaţiei. Dar ea, deflaţia, nu face decât să mişte moneda spre moneda “naturală”, neinflaţionată, de piaţă şi băncile spre rezerve acoperitoare, radiind “creaţia” monetară fictivă... Deflaţia e curăţenie monetară post-inflaţie. E dureroasă, dar, “netratată”, măcar ne privează de nedreptăţile inflaţiei (adică expansiunii monetare) care ar fi comise în numele neutralizării sale.2 (Si nu lasă neapărat resurse neutilizate. Modificarea percepţiei rarităţii face ca, pe termen scurt, să-şi sporească propriile cheltuieli, deoarece acest fapt, la rândul lui, va spori rata socială consum/investiţii – atunci când singurul lucru care ar grăbi procesul de ajustare ar fi scăderea ratei consum/economii, astfel încât tot mai multe din actualele investiţii nesănătoase să poată deveni valide şi economic viabile. Singurul mod în care guvernul poate fi de ajutor în acest proces este reducerea propriului său buget, ceea ce va ridica rata investiţiilor faţă de consum în economie (deoarece cheltuielile guvernamentale pot fi privite ca nişte cheltuieli de consum ale birocraţilor şi ale politicienilor).” (Rothbard, 2005 [1978]) 1 Fed-ul a coborât rata dobânzii de referinţă sub 1 %, minimul ultimilor patru ani. Si o va repeta deoarece “riscul de recesiune în economie persistă”. 2 Frica de presiunile deflaţioniste, şi de recesiunea asociată, se instalează invariabil într-o economie ce la un moment dat este doar în criză. Fobia de deflaţie e, însă, tare păcătoasă, pentru că este ca frica de medicamente. Deflaţia este leacul creşterii inflaţioniste a creditului care a precedat-o. Ea restabileşte valoarea banului şi împiedică totodată refinanţarea erorilor antreprenoriale depistate. Doar dacă este de natură confiscatorie, cum a fost în timpul crizei din Argentina, când guvernul a propus „sechestrarea” depozitelor băncilor pentru a masca masiva creaţie monetară din economie şi a salva sistemul bancar falimentar al ţării de la implozie, atunci deflaţia este neîndoielnic rea. În Japonia sfârşitului anilor ’90, ţară asociată azi instinctiv cu „pericolul” deflaţiei, avea să se petreacă un fenomen interesant: băncile comerciale au refuzat să mai facă jocurile băncii centrale şi au ales să păstreze lichiditatea pompată de aceasta! Gestul, tipic culturii nipone a economisirii, era menit să minimize expunerea economiilor deja vătămate ale populaţiei. Guvernul a fost forţat să aleagă varianta creditelor directe şi a măsurilor bugetar fiscale. „Graţie” lor, economia îşi revine... atât de greu. Despre deflaţie, un material excelent în Hülsmann (2008).


Year XII, no. 31 (1) 2009

56

întreprinzătorii să nu caute factori complementari percepuţi costisitori şi finalitate productivă neofertantă...). Şi, da, în vremuri de deflaţie plâng profitorii inflaţiei (cu alte cuvinte, guvernul şi clientela economică statornicită).

- Banii publici înseamnă risipire ştiinţifică, necamuflată cumva de vreo neînţelegere. Banul public nu poate fi cheltuit decât întâmplător bine. Nu poate salva economia, poate doar “salva” sistemul bancar, cu preţul debilitării instinctelor de piaţă: ex.: deponenţii vor rămâne nepăsători la soliditatea băncilor, iar managerii bancari responsabili vor rămâne pururi necompetitivi faţă de cei ce favorizează expunerea/expansiunea şi demotivaţi să fie astfel. Ăsta e adevăratul cost al salvării repetate cu ban public a băncilor. (De la Marea Criză din anii ’30 până astăzi)...

Toate aceste măsuri publice sunt invitaţii la aşa numita “depresiune secundară” în care corecţia naturală a fazei de “boom” artificial, prin cea de “bust” (cazul istoric paradigmatic este “depresiunea obişnuită” din ’21) e întârziată, prelungită şi amplificată de corecţia suplimentară, tot de către piaţă, inevitabilă, la intervenţii a-economice de răspuns ale statului (ex.: “recesiunea prelungită” ce a urmat crizei din ’29 şi care a durat circa zece ani, când s-a topit mutilată, nu neapărat consumată, în economia de război a SUA ale cărei pattern-uri sunt moştenite şi astăzi). (Preşedinţii “Marii Crize”, H. Hoover şi F. D. Roosevelt, au practicat, cu efecte sinistre, cam toate măsurile intervenţioniste posibile! Ambii erau formaţi intelectual în vremea “socialismului de război” al “internaţionalistului liberal” W. Wilson...)

4. ...şi suprapunerea lui peste criza subprimelor

Povestea crizei subprime americane citită à l’autrichienne? (Precizăm că accentul studiului de faţă va fi pus pe „producerea” şi „soluţionarea” crizei la sursa ei primară, în economia SUA, aceasta neexcluzând faptul că „modelul crizei” nu s-a „compus” cu manifestări monetar-bancare


Year XII, no. 31 (1) 2009

57

similare de pe alte meridiane şi care au amplificat simpla contagiune). O vom reda, tot pe scurt, îmbogăţită cu expuneri pe caz asociate problemei crizei financiare prezente în mass-media economice româneşti consonante cu analiza noastră, inclusiv ale autorului..


Year XII, no. 31 (1) 2009

58

I. BOOM-ul...

Cumulul/clusterul de erori investiţionale care a generat criza din prezent îşi are originea în expansiunea masei monetare din timpul mandatului lui Alan Greenspan la conducerea Fed. Pentru a evita consecinţele potenţial recesionist deflaţioniste ale bust-ului „dot.com”-urilor din 2000 şi ale momentului 9/11 (atacurile teroriste din 11 septembrie 2001) şi a dezamorsa credit crunch-ul din epocă şi a revigora creditarea (sună familiar?), Fed-ul lua, în epocă, decizia să sponsorizeze o suită de reduceri ale ratei dobânzii pe piaţa interbancară (Fed Funds Interest Rate) de la 6,5% în noiembrie 2000 la 1% în iulie 2003, nivel la care a rămas timp de un an.

Stilul clasic: „injecţii de lichiditate” făcute atractive de relaxarea ratelor dobânzii din piaţa monetară. În baza noilor lichidităţi astfel create, băncile au creat noi depozite scripturale pe fondul circulaţiei monetare „deblocate”, depozite care deveneau, mai departe, fundament pentru expandarea împrumuturilor, aceasta până către limita permisă matematic de „multiplicatorul creditului”. Banii ieftini injectaţi astfel pe piaţă au mers preponderent către credite ipotecare, prin intermediul noilor vehicule investiţionale structurate (SIV) - cu risc aparent scăzut si randamente ridicate - lansate pe piaţa financiară de garanţii de credite ipotecare asiguraţi implicit de către Trezoreria SUA: Fannie Mae şi Freddie Mac.1 1 Dacă avem în vedere însăşi contextul în care s-au “născut”, evoluat şi, mai târziu, au ajuns “pe marginea prăpastiei” Fannie Mae şi Freddie Mac realizăm că posibilitatea intervenţiei statului nu era de neglijat din start. Pentru a susţine această afirmaţie voi începe de la origini, respectiv de la înfiinţarea celor două companii. Federal National Mortgage Association (FNMA) sau Fannie Mae, după “numele de scenă” a fost constituită ca şi agenţie guvernamentală în 1938, ca parte a New Deal. Autorităţile de la acea vreme încercau să găsească o formulă pentru revigorarea pieţei naţionale a locuinţelor, în condiţiile în care creditele ipotecare deveniseră rara avis după Marea Criză. Fannie Mae urma să furnizeze lichiditatea necesară pieţeii ipotecare, împrumutând bani federali băncilor locale, care, la rândul lor, finanţau creditele pentru locuinţe. Fannie Mae permitea astfel băncilor locale să practice rate scăzute ale dobânzilor pentru ipoteci, în favoarea cumpărătorilor de case, într-o încercare de a face locuinţele accesibile ca preţ. Printre efectele – pozitive (şi cu şi fără ghilimele) – ale acestei măsuri intervenţioniste a statului a fost şi dezvoltarea pieţei ipotecare secundare, în cadrul căreia companii precum Fannie Mae pot împrumuta bani de la investitori străini la rate scăzute


Year XII, no. 31 (1) 2009

59

Agenţiile de rating, devenite un veritabil oligopol ca urmare a diverselor reglementări guvernamentale care restricţionează intrarea în bransă, au avizat cu calificative maxime toate aceste pachete de obligaţiuni. (Acestea nu au avut curajul sa se ia in piept cu “political masters”, cei care le-au garantat monopolul de facto.)

Logic, sporul disponibilităţilor de creditare din sistem a subţiat deopotrivă rata dobânzii şi prudenţa băncilor comerciale. Intre 2000 şi 2005, rata dobânzii la creditul ipotecar a scăzut de la 8% la 5,5%, astfel că, implicit, consumatorii îşi permiteau să împrumute mai mult. Băncile comerciale, căutând în mod natural maximizarea profitului prin plasarea tuturor resurselor în piaţă, şi-au deschis porţile şi spre clienţii cu istoric al creditării sau cu o lichiditate la care mai deunăzi un ofiţer de credit ar fi zâmbit în hohote! Adică, multe dintre creditele ipotecare acordate de bănci - aşa-numitele credite „subprime" - nu ţineau seama de riscul real asumat, fiind acordate fără nicio garanţie unor persoane cu venituri insuficiente, fără a se face în prealabil o verificare adecvată a bonităţii acestora.

de dobândă datorită sprijinului financiar din partea guvernului american. Astfel, pot oferi ipoteci cu dobânzi fixe şi cu avans mic profitul fiind obţinut din diferenţa rate pe care le plătesc cei ce deţin casele minus ce percep creditorii străini... Pentru 30 de ani, Fannie Mae a avut un monopol relativ asupra pieţei ipotecare secundare din SUA. In 1968, urmare a presiunilor fiscale generate de războiul din Vietnam, compania este privatizată, fiind astfel “scoasă” de la bugetul naţional. La acea dată, Fannie Mae a început să opereze ca GSE (Government Sponsored Enterprise), respectiv să fie deţinută privat, generând profit pentru acţionari, în timp ce se bucura de beneficii precum scutirea de taxe şi sprijinul guvernului (accesul la linii de credit prin Trezoreria SUA). Pentru a preveni monopolizarea pieţei, a fost creat al doilea GSE, respectiv Federal Home Loan Mortgage Corporation (FHLMC), “aka” Freddie Mac, în 1970. Combinaţia companie privată-sprijin al statului a fost benefică (iar cu şi fără ghilimele), GSE-urile cunoscând o perioadă de creştere financiară fără precedent în utimele decade. Astfel, la nivelul anului 2008, cele două entităţi ajunseseră să deţină sau să garanteze aproape jumătate din totalul de 12 trilioane de dolari a pieţei ipotecare americane şi să controleze peste 90% din piaţa ipotecară secundară americană. Activele lor însumate sunt cu 45% mai mari decât cele ale celei mai mari bănci americane. Pe de altă parte, şi datoriile lor reprezintă 46% din datoria naţională actuală a SUA. Tocmai această combinaţie de creştere rapidă şi de supraîndatorare a determinat îngrijorările Congersului, Departamentului de Justiţiei şi SEC-ului (Security and Exchange Commision) şi a dus, în final, la naţionalizarea lor.


Year XII, no. 31 (1) 2009

60

Revenind la discuţia de la început. Prostie? Lăcomie? Mai degrabă hazard moral „studiat” pe întreaga verticală a sistemului financiar bancar, făcut prin edict statal aparent, ba adesea chiar efectiv, „crisis-proof”.

Iar aici Statul a oferit un impetus în plus.

Criza subprime a mai avut, încă de la bun început, un patron „involuntar” din zona legislaţiei federale: Community Reinvestment Act, care promovează combaterea discriminării şi favorizează incluziunea socială prin acordare de credite categoriilor defavorizate din suburbii. Iar ratingul CRA e indispensabil pentru obţinerea binecuvântării pentru achiziţii şi fuziuni din sistem... Păcatul originar in crearea şi amplificare balonului speculativ il are statul. Influenta politică a fost decisivă in intemeierea unei noi “corectitudini” – creşterea cu orice preţ a numărului de proprietari – care a turnat gaz pe foc. Dar atenţie, să nu cădem în plasa unor economişti altfel bine intenţionaţi în explicarea crizei1. Nu CRA a provocat criza subprime2! Conditiile laxe de creditare nu se vor translata în veci într-un boom dacă nu avem o creştere de resurse fictive! Sistemul bancar pe de-a întregul este vehiculul indispensabil al realizării multor/majorităţii visurilor absurde ale ereziei corectitudinii politice. Simpla “relaxare” a standardelor nu poate rezulta decât în introducerea unor criterii suplimenatare de raţionalizare/distribuţie a resurselor.

II. CRIZA...

După un maxim istoric atins în 2006 şi o creştere continuă timp de un deceniu, preţurile locuinţelor au intrat în declin pe tot cuprinsul Statelor Unite. Ca urmare, americanii de rând – atraşi anterior de ipotecile cu dobândă iniţială redusă şi convinsi că trendul ascendent al 1 Leibowitz (2008). 2 Mare atenţie, relaxarea condiţiior de creditare nu a putut fi restrânsă la minorităţi ci a fost extinsă şi către grupurile cu venituri decente (a afectat, cu alte cuvinte, atât “prime”-ul cât şi „subprime-ul”). Acest fapt explică de ce proprietăţile au fost abandonate la variaţii mici de preţuri, inclusiv de către cei cu venituri bune. Criza nu s-a răspândit şi pe segmentul cu risc redus al pieţei imobiliare, ci le-a afectat simultan, atât în boom, cât şi în bust.


Year XII, no. 31 (1) 2009

61

preţurilor le va garanta pe viitor o investiţie profitabilă (alături de titlurile cotate la bursă, vedetele prăbuşirii “noii economii” a dot.com-urilor), efect al obişnuinţei nefericite „bull”-type dată de trendurile inflaţioniste structurale în orice societate bazată pe monedă-hârtie – au început să intre în incapacitate de plată, odată cu majorarea dobânzilor de referinţă. Din acest moment, căderea pieţei imobiliare s-a accelerat, intrând într-o spirală care şi-a alimentat singură mişcarea descendentă. (În 2004, Fed începuse deja să se teamă de efectele inflaţioniste, acum, ale fostei politici anti-recesiune, tip cheap money, şi trecea la creşterea graduală a ratei dobânzii ţintă, pentru a reduce propensiunea spre expansiunea creditării.)...

Firesc, volumul împrumuturilor intrate în piaţa imobiliară s-a redus drastic. Firesc, preţul caselor s-a prăbuşit, şi multele datorii ipotecare greu de rambursat au început să preseze asupra lichidităţii băncilor, ce, nu doar că nu îşi mai puteau continua creditarea, dar căutau disperate în piaţa interbancară resurse cu care să-şi onoreze pasivele.

„Sectorul financiar (si în special băncile de investiţii, fondurile speculative sau companiile de reasigurare) a fost prima victimă a spargerii bulei locuinţelor deoarece, prin intermediul pieţei ipotecare secundare, creditele oferite de băncile locale au fost transformate în pachete de obligaţiuni [titrizate – n.n.] garantate de corporaţiile ipotecare ale guvernului SUA (Fannie Mae, Freddie Mac, Ginnie Mae etc.) si apoi vândute pe Wall Street. Cum preţul locuinţelor continua să scadă, iar rata de insolvabilitate a ipotecilor să crească, valoarea de lichidare a deţinătorilor instituţionali de obligaţiuni garantate de credite ipotecare s-a diminuat, în timp ce valoarea pasivelor acestora a rămas constantă sau a crescut. În acelasi timp, nivelul de îndatorare al deţinătorilor de astfel de titluri era deja extrem de ridicat, iar rezervele de capital - minime. În efortul lor de a rămâne solvabile, băncile expuse au apelat la împrumuturi pe piaţa financiară pentru a-si acoperi pierderile. Acest fapt a provocat o presiune de crestere a dobânzilor care - împreună cu incertitudinea legată de soliditatea instituţiilor ce


Year XII, no. 31 (1) 2009

62

deţineau un volum mare de obligaţiuni ipotecare - a generat, în cele din urmă, o criză de lichiditate pe piaţă.” (Enache, 2008)

O lămurire. Criza subprime nu s-a produs neapărat din cauza faptului că rata de referinţă a Fed1 a fost crescută cu aproape 4 pp în ultimii patru ani (uitaţi ce a făcut fricoasa de FED!, ar zice unii). Corect este – „din acest motiv s-a produs „mai devreme”!”

Să ne reamintim. Pe piaţa liberă, rata dobânzii la credite este determinată numai de preferinţele de timp (economisire relativ la consum) ale tuturor actorilor din piaţă şi e doar influenţată de rata de referinţă imaginată de banca centrală. Dacă prima scade NU datorită creşterii economisirii, CI din condei (momită de banca centrală şi de predispoziţia din multiplicator), investitorii, care nu sesizează această distincţie subtilă – ei văd dobânda de la bancă şi atât! – se aruncă în proiecte de investiţii ample, mari consumatoare de timp, „capitalistice”, care anterior păreau neprofitabile. Întreprinzătorii ar trebui să ştie şi economie, şi ceea ce face banca centrală în orice moment pentru „a separa grâul de neghină din dobândă”. Bine, ar trebui ca nici băncile să nu speculeze pe scară largă această lipsă de prevedere (aşa apar clusterele). Apoi, ar trebui cumva ca nici banca centrală să nu prea lase să mişte în front băncile comerciale, dar, mare grijă, reglementarea în exces ar putea submina tocmai funcţia de intermediere a sistemului bancar.

Revenim la „mecanismul” crizei. Problemele încep când banii în plus ajunşi în mâinile angajaţilor investitorilor sunt cheltuiţi cam la fel ca înainte. Prin aceasta se restabilesc treptat, odată cu resorbirea inflaţiei provocate de expansiune, vechile raporturi consum-economii, penalizând

1 Particularitatea Fed-ului, spre deosebire de alte bănci centrale, între care şi a noastră, este că are mai mult decât obiectivul clasic al „stabilităţii preţurilor”. Fed vrea şi preţuri stabile, şi ocupare a forţei de muncă, şi creştere economică, şi balanţe echilibrate. „Largheţea” istorică este legată de statutul privilegiat, de rezervă internaţională, al dolarului. O inflaţie în SUA putea fi exportată „convenabil”, prin cursuri stabilizate, în ţările cu rezervele în USD, neexistând nici presiuni responsabilizatoare semnificative din partea vreunei monede concurente pe plan internaţional. Apariţia euro şi regândirea structurii rezervelor valutare (China) şi a folosirii dolarului în tranzacţiile internaţionale (Iran, OPEC) ar putea rearanja obiectivele Fed în favoarea unei mai disciplinate şi responsabile lupte la sursă, cu inflaţia USD.


Year XII, no. 31 (1) 2009

63

disproporţia bunuri de capital-bunuri de consum. Firmele află că au suprainvestit în bunuri de capital (vezi, imobiliarele) şi au subinvestit în bunuri de consum. Creşterea ratei de referinţă doar grăbeşte deconspirarea erorilor ce oricum s-ar fi trădat.

Altfel spus, vinovat este Greenspan-expansionistul din 2001, nu Greenspan-antiinflaţionistul din 2004! (La fel de eronat este explicată eronat recesiunea prelungită din anii ’30, prin politica de „tight money” a Fed. „Repararea” deflaţiei post-inflaţie printr-o altă inflaţie, nu mişcă niciun muşchi pe faţa keynesiştilor, ba chiar nici pe cea a monetariştilor!)

III. BUST-ul...

În cadrul poveştii crizei, ajungem invariabil la clipa în care băncile, clienţii băncilor, asiguratorii băncilor, toată lumea cere intervenţia statului. (Dar Statul a fost mereu acolo, prin intituţionalizarea unei ordini economice (monetar-bancare în particular) problematice până în fundamentele ei!, asta nu înţelege lumea economiştilor.)

„Desi criticii de stânga acuză acum instituţiile financiare că au provocat criza inventând instrumente mult prea complexe, Federal Reserve s-a dovedit a fi la fel de „inovativă" în măsurile luate cu scopul de a infuza mai mulţi bani pe piaţă si a salva de insolvabilitate instituţiile financiare expuse. Un prim pas a fost făcut atunci când, pentru prima dată în istoria sa, Fed a acceptat în cadrul operaţiunilor sale open market alte titluri decât obligaţiunile emise de Trezoreria SUA. De asemenea, Fed a a oferit băncilor în dificultate credite „lombard", garantate de aceleasi obligaţiuni ipotecare „toxice".

Însă adevărata bombă a fost aruncată de Ben Bernanke, presedintele Fed, în momentul în care a inventat o serie de noi si originale mecanisme de pompare a creditului pe piaţă, menite să steargă rusinea cu care se confruntau companiile care ajunseseră să se împrumute în mod direct de la masina de făcut bani a băncii centrale. Este vorba de Term Auction Facility (TAF), Term Security Lending Facility (TSLF) si Primary Dealer Lending Facility (PDLF).


Year XII, no. 31 (1) 2009

64

Aceste noi instrumente de politică monetară - structurate sub forma unor licitaţii sau a unor linii speciale de credit pentru instituţii financiare - aveau scopul de a injecta „chirurgical" lichiditate pe piaţă, pentru a preveni un efect de domino în sectorul financiar. Dar, în ciuda intervenţiilor febrile ale Fed, efectul de domino s-a produs. Rând pe rând, bănci considerate odinioară de neclinit au intrat în faliment de o parte si de alta a Atlanticului, fiind prompt naţionalizate, mai mult sau mai puţin oficial, în cel mai pur stil socialist, de aceleasi guverne care au creat condiţiile haosului din prezent si ale degringoladei economice din viitor.” (Enache, 2008)

După cum spuneam şi în revista Piaţa Financiară1, planul de salvare Paulson-Bernanke seamănă cu tratarea mahmurelii cu o “băută” în zori. Se referă la “nevoia de încredere”. S-o explicăm pragmatic: soluţia nu e caritabilă, nici eficientă social, ci pur şi încearcă să restabilească “încrederea în instituţia cârciumii”. Altfe zis, în folosul cârciumarului (recte sistemul bancar expansionist).

Apoi, nu încredere trebuie să ofere băncile, ci servicii nefrauduloase şi eficiente!...

Deja două mari pachete de salvare au fost votate de Congresul SUA în interval de câteva luni şi la răscuce de administraţii:

- Pachetul I “Paulson-Bernanke” (Secretarul Trezoreriei, H. Paulson jr., şi Preşedintele Fed, B. Bernanke), promovat în timpul administraţiei George W Bush, în valoare de 700 miliarde de dolari însemna în esenţă T-bills contra bani Fed pentru irigaţii publice = socializare pierderi (cumpărare ipoteci “toxice”) + naţionalizare parţială bănci (cumpărare acţiuni) – a reprezentat prin dubla sa trecere prin legislativul american (respins prima dată), un ultim spasm politic al discernământului, spasm finalmente încheiat cu resemnarea autorităţilor cu ideea potrivit căreia “este nevoie de ele”!...

1 Jora (2007, 2008, 2009).


Year XII, no. 31 (1) 2009

65

“Relativismul moral şi intelectual e la apogeu în lumea politicii: ce e “iremediabil rău” ieri, “merită o şansă” azi spre a fi mâine “unica soluţie”.1 Bail-out-ul, repudiat la începuturile sfârşitului de către Establishment, a devenit azi noua ortodoxie a stato-capitalismului american. Rămăşiţele aristocraţiei hazardului moral de pe Wall Street au fost (doar teatral) lăsate pe aripile vântului (Lehmann Brothers intrată în faliment), fiind ori “reîmbălsămate” public-privat (Merril Lynch) sau public (naţionalizarea de facto a AIG contra 85 miliarde sau a Fannie Mae & Freddie Mac 25 miliarde2)!” (Jora, 2008)

1 „„Pieţele sunt foarte bune la a găsi propriile lor căi de rezolvare a problemelor”, declara Ed Lazear, şeful corpului de sfătuitori economici ai preşedintelui G. W. Bush, într-un acces de laissez-faire-ism neaşteptat pentru un economist cu carte de muncă la Guvern. Afirmaţia a fost făcută în contextul „subprime debt crisis” care s-a întins în această vară din sistemul bancar american spre pieţele de capital ale lumii. Oficialul american sugera faptul că trei sferturi dintre cei 2,5 milioane de posesori de locuinţe afectaţi de criză nu sunt expuşi riscului de executare a ipotecilor, pentru că fie vor găsi resursele să continuie plăţile, fie vor reuşi să îşi refinanţeze creditul, fie îşi vor renegocia contractul cu banca. Administraţia a declarat că va interveni marginal, pentru a minimiza numărul debitorilor insolvenţi rămaşi pe drumuri, însă nu va sprijini ideea operaţiunilor de bail-out a creditorilor expuşi, motivând că, oricum, riscul unei recesiuni în economia americană rămâne, deocamdată, redus”... (Jora, 2007) Eram, însă, în vara lui 2007! 2 „Fannie Mae şI Freddie Mac vor fi luate în “custodie conservatoare”, o variantă “soft” a preluării totale, de către Agenţia Financiară Ipotecară Federală, până vor deveni din nou “sigure şi solvabile”. Până în 2009 vor avea acces la resurse de creditare pe care le vor garanta cu activele proprii. Trezoreria va achiziţiona acţiuni preferenţiale, în cazul în care activul net al agenţiei scade sub zero, iar acestea vor fi replătite înaintea celor preferenţiale care există deja sau a celor comune (ale căror dividende sunt eliminate, astfel că acţionarii ar putea să nu se aleagă cu nimic). Mai exact, guvernul va primi echivalentul a un miliard dolari în acţiuni preferenţiale gratuit, precum şi dreptul de a cumpăra 80% dintre acţiuni la valoarea nominală. Pentru a menţine pieţele ipotecare dinamice, Trezoreria va deveni un cumpărător de ultimă instanţă al obligaţiunilor emise de către cele două agenţii, achiziţionându-le de pe piaţa liberă în cazul în care cererea scade. Evident, există riscul ca aceste titluri să devină hârtii fără valoare, însă oficialii americani sunt optimişti şi speră chiar la un câştig net la maturitatea obligaţiunilor. Companiile vor putea să îşi extindă portofoliile moderat până la sfârşitul anului viitor, urmând ca din 2010 să le reducă cu 10% pe an. Până unde? “La o dimensiune mai puţin riscantă”, fără a se preciza ce înseamnă aceasta. Ce se va întâmpla mai departe cu cele două agenţii nu se ştie încă. Paulson consideră că este responsabilitatea viitoarei administraţii să găsească soluţia la această problemă care ţine, în fond, de propria sa formă. Este de aşteptat ca situaţia să se schimbe, având în vedere faptul că atât McCain, cât şi Obama au criticat actualul model de “societate privato-publică”. In acelaşi timp, odată cu revenirea pieţei, este de aşteptat ca şi presiunea pentru dezintegrarea companiilor să crească.” (Busuioc, 2008)


Year XII, no. 31 (1) 2009

66

- Pachetul II, să îi spunem “Barack Hussein Obama”, în valoare de aproximativ 825 miliarde de dolari are şi el tainele lui (anti)economice1... El reprezintă o combinaţie de cheltuieli publice si reduceri de taxe pentru companii şi gospodării.

“Cea mai mare parte din cei 825 de miliarde vor fi direcţionaţi către programe care nu au niciun rol investiţional în economie. Nu mai puţin de 252 de miliarde reprezintă transferuri de cheltuieli, cu alte cuvinte rabaturi fiscale (82,7 miliarde) sau cresteri de cheltuieli cu serviciile sociale : asigurări de somaj (36 de miliarde), asigurări medicale de stat (81 de miliarde), subvenţii la alimente (20 de miliarde de dolari), locuinţe publice (7,5 miliarde). Acelasi act legislativ prevede acordarea a 66 de miliarde Departamentului Educaţiei, reprezentând practic o dublare a bugetului actual al instituţiei.” (Enache, 2009)

Doar cu titlu de comparaţie, din experienţa europeană a crizei, doar câteva „apropo-uri”...:

„Criza europeană n-ar trebui etichetată “problemă importată din SUA” şi economia UE, victimă inocentă a nenorocitei crize subprime. De vreme ce pachetele de salvare vehiculate (cele naţionale plus cel comunitar) sunt disproporţionat mai mari în Europa (la PIB de acelaşi ordine de mărime în SUA se vorbeşte de un 5%, în timp ce în UE de un 11% agregat!) e de presupus o insanitate economică proprie a UE;

[...] În fine, planul european de salvare aduce mult a pretext ilustru pentru Bruxelles de a da un punct de sprijin industriilor-obsesie ale Comisiei (cele marcate în dirijismul său marca Agenda Lisabona): 4,5 miliarde, accelerator pentru aşa numitul “Financial Envelope” (o taină, 1 Desi pachetul legislativ este prezentat ca o măsură anti-criză, criticii nu au ezita însă să arate că cele mai multe programe nu au nicio legătură cu stimularea economiei, ci reprezintă priorităţi politice democrate sau « cadouri politice » făcute unor grupuri sau sectoare economice în schimbul unui sprijin electoral. Astfel, pachetul de stimulare fiscală conţine o subvenţie de 1 miliard de dolari pentru compania feroviară federală Amtrak ; subvenţii de 2 miliarde de dolari pentru cresterea copiilor ; 50 de milioane pentru Naţional Endowment for Arts, agenţia federală însărcinată cu promovarea culturii, si multe altele. Chiar Emanuel Rahm, şeful de cabinet al lui Obama la Casa Albă, a afirmat că actuala criză economică este o oportunitate politică pentru democraţi de a face lucri pe care nu le-ar fi putut face înainte.


Year XII, no. 31 (1) 2009

67

până una alta); 5 pentru interconexiuni energetice transeuropene şi infrastructură de comunicaţii; 5 pentru iniţiativa “European Green Cars”; 1,2 pentru iniţiativa “factories of the future”; 1 pentru iniţiativa “European Energy Buildings”; 1 pentru conexiuni de internet în zone unde agenţii economici consideră costisitor să o facă voluntar; 3 pentru proiecte “climate friendly” desfăşurate sub egida dezvoltării rurale a la Politica Agricolă Comună; 6 pentru Banca Europeană de Investiţii pentru a finanţa proiecte din zona “climate change, energy security and infrastructure investments” (dintr-un pachet de creditare de 32 de miliarde pentru BEI în viitorii 2 ani, ale cărui surse de finanţare nu sunt explicate); 1,8 pentru Fondul Social European; 120 de milioane pentru “Balcanii de Vest”; plus confirmarea că 0,7% din PIB annual va merge ca asistenţă economică peste mări până în 2015. Dacă acesta este o lovitură anticriză, atunci “trebuie că are” muuult efect şi multe mante…” (Jora, 2009)

Şi o anecdotă „didactică” despre tălmăciri şi răstălmaciri ale intervenţionismului luminat...

“…Preluând din zbor ideile intervenţioniste ale lui Keynes, aplicate cu deosebit insucces în anii '30, executivele statelor occidentale, copiate si de cele est-europene, s-au grăbit să anunţe cheltuieli publice în crestere, investiţii masive în infrastructură, menite a asigura locuri de muncă şomerilor din sectorul privat. Poate că puţină lectură n-ar strica noilor „salvatori“ ai economiei, asa că le recomandăm cea mai acidă recenzie a capodoperei lui Keynes, „The General Theory of Employment, Interest and Money“, redactată de Joseph Schumpeter: „Rescriind istoria vechiului regim din Franţa în cheie keynesiană ar rezulta că Ludovic al XV-lea a fost cel mai luminat monarh. Realizând necesitatea stimulării cheltuielilor, el si-a asigurat serviciile celor mai mari experţi în domeniu, precum Madame de Pompadour si Madame Du Barry. «Profesioniştii» au trecut la treabă si si-au îndeplinit misiunea cu o eficienţă de invidiat. Angajarea totală a forţei de muncă, maximizarea producţiei si o bunăstare generală ar fi trebuit să fie rezultatul eforturilor lor. E adevărat că în realitate au rezultat sărăcie,


Year XII, no. 31 (1) 2009

68

jenă si, în cele din urmă, o baie de sânge. Dar evident că asta n-a fost decât o nefericită coincidenţă“. (Rusu, 2008)

5. Câteva concluzii

“Celebrul dicton „războiul este sănătatea statului” este puţin reducţionist: dacă privim istoria omenirii observăm că de fapt crizele în general sunt sursă de sănătate şi creştere pentru aparatul birocratic”, zice Marius Spiridon, autorul unei fascinante teze de doctorat pe “ciclul economic”, scrisă în ‘cheia’ fundamentalistă a “vienezilor”! Din păcate, un mod (corect...) de citire a „salvării”...

Statul va salva atât din organismul economic/piaţa cât îi este necesar în maximizarea beneficiilor. Reţeta de succes înseamnă un stat băgat în multe câte puţin sau invers. Tendinţa statului va fi de creştere către acea limită dacă încă n-a atins-o. Statul american este considerat unul minimalist, dar apriori, ca Stat, e maximizator şi oportunist.

Conchidem cu sinteza “mecanismului” crizei...

- sistemele bancare moderne “girate” de banca centrală funcţionează pe bază de “rezervă fracţionară” (acoperire depozite la vedere sub 100%). Se creează posibilitatea de multiplicare / expansiune a creditului, pe fondul confuzării între “economisirea reală” (abţinere de la consum) şi cea “fictivă” (bazată pe substitute) monetare;

- expansiunea creditului (a cărei “alchimie” nu e anticipată de public) duce ratele dobânzii în jos (nu neapărat în termeni absoluţi, ci “faţă de ceea ce ar fi existat în absenţa expansiunii”!), fapt ce face să pară “aritmetic fezabile” proiecte de investiţii (inutile) pentru care în realitate nu au fost economisite resurse suficiente finalizării;

- erorile de investire se vor concentra în procese capitalistice, mai senzitive la rata dobânzii (proiecte


Year XII, no. 31 (1) 2009

69

imobiliare, plasamente bursiere). Dar creditul expandat circulă inflaţionist păcălind prin optimism toată structură a producţiei. Inegal dar sistematic, preţurile relative se reaşează strâmb. La ochi (of, empiric!), se creşte, e boom!, dar...;

- clasa antreprenorială realizează acum că a început ce nu mai poate termina. Nu e cu ce. Nu au fost deloc “vremuri bune” de economisire/investire/creştere, ci doar... “hârtie fiduciară”. Nu sunt resurse decât pentru origami. Se licitează abitir resursele reale. Se cere tot mai mult credit pentru asta. Se dă mai scump. E “bust”!;

- băncile comerciale au concurat, iresponsabilizate instituţional, pentru profit (de exemplu, plasând subprime, subfacturând riscul real, “(in)disponibilul”, başca eligibilizarea o-tră-vi-tă! a non-discriminaţiilor sorţii prin “Community Reinvestment Act”). Dar invariabil pricep atingerea marginii “salvare de la cârmuire vs. faliment” şi...;

- ajungem în punctul în care băncile pot fi ademenite să anticipeze că vor fi peste margine şi să intre în jocul concertat al reexpansiunii pentru a lichidiza piaţa sau vor absorbi lichiditatea injectată de banca centrală temându-se de sabia acelui “sub 100%”. Dacă aleg prima variantă, criza se prelungeşte, dar tentaţia/alegerea revin recurent. Tentate de democraţia mioapă - boomul este foarte atractiv pentru ca pare a ferici şi îmbogăţi pe toată lumea; transferul de avuţie este nevăzut, adică uşor de înghiţit democratic; bust-ul e greu de înghiţit democratic. Iar guvernele acordă implicit sprijinul fals, osificând hazardul moral instituţionalizat.

Deci,

- avem economia în eroare de alocare, generalizată de optimismul neştiinţei şi al hazardului moral instituţionalizat (unii au luat credite


Year XII, no. 31 (1) 2009

70

imobiliare otrăvite din „neglijenţă” (şi acordarea şi luarea!), “sofisticatorii” au sub-subfacturat riscul din aceeaşi „neglijenţă”, creând derivate cu “chirpici” activ-bază!). “Ne e bine acum, trendurile sunt propice speculaţiei, iar ceva fundamental nu are cum să ni se întâmple, pentru că suntem fie “too poor (electoratul lovit, dar apt de recunoştinţă), fie TOO BIG (segmentul corporate din banking, mereu recunoscător establishmentului) to fail” Greşit. Greşit. Boom-ul e orbire, nici prosperitate, nici belşug...

- oamenii au nevoile şi mijloacele “lor”. Finite. Şi care nu pot fi sistematic ignorate. Procesul pieţei “cere” imperativ ajustarea structurii producţiei la noua realitate a rarităţii resurselor şi la preferinţele reale (nu ne permitem imobile ieftine, pentru că nu există combinaţia de resurse reale puse deoparte pentru a realiza aşa ceva! Poate altceva, pâine, circ, vin, dar nu produsul numit “imobile ieftine” sau “acţiuni perpetuu profitabile”)... Fără a intra în tepidaţii inutile, este clipa să aflăm, smeriţi sensul ideii potrivit căreia criza revelează drumul greşit către prosperitate...

- activitatea economică se îngustează, pe cale de consecinţă. Cei ce au deturnat resurse plătesc preţul erorii (clienţi, bănci, sofisticatori). Economia află lungimea plapumei şi se înghesuie sub ea... Aşa-i făcută lumea. (creditul se contractă, aşteptând profituri reale, tinzând spre economisirea reală). Orice împotrivire vine împotriva firescului, iar lupta împotriva firescului nu se câştigă niciodată definitiv. Depresiunea înseamnă reorganizare cumpătată...

Şi la final un bun comentariu din media autohtonă...

„Toată lumea este de acord că avem nevoie de acţiuni ale statului, de un plan de redresare care va ajuta economia să demareze”, este o frază pe care a spus-o şi presedintele României, chiar dacă cu alte cuvinte. Ca şi Hoover în 1930, şi Obama şi-a primit replica de la mai multe sute de economişti, care au cumpărat o pagină de publicitate în „New York Times” (cunoscut pentru vederile sale pro-democrate si anti-republicane). „Cu tot respectul, Domnule Preşedinte, nu este adevărat.


Year XII, no. 31 (1) 2009

71

În pofida opiniei potrivit căreia toţi economiştii au devenit keynesişti şi că toţi susţin creşterea poverii administrative, noi, subsemnaţii, nu suntem de părere că majorarea cheltuielilor guvernamentale este o modalitate pentru a îmbunătăţi performanţa economică. Cheltuielile guvernamentale ridicate din mandatele lui Hoover şi Roosevelt nu au reuşit să scoată SUA din Marea Depresie din anii ’30. Mai multe cheltuieli guvernamentale n-au rezolvat nici «deceniul pierdut» de Japonia în anii ’90. Prin urmare, ar fi un triumf al speranţei asupra experienţei să credem că majorarea cheltuielilor guvernamentale ar ajuta SUA în prezent. Pentru a îmbunătăţi situaţia economică, guvernanţii ar trebui să se concentreze pe reforme care să înlăture barierele de pe piaţa muncii, şi pe cele din calea economisirii, a investiţiilor şi a producţiei. Taxele mai mici şi reducerea poverii administrative sunt cele mai bune metode de utilizare a politicii fiscale pentru a stimula creşterea economică”, susţin economistii americani, printre care şi trei laureaţi ai premiului Nobel, din trei şcoli diferite: James Buchanan (public choice), Edward Prescott (noua şcoală de macroeconomie clasică) şi Vernon Smith (şcoala austriacă).” (Rusu, 2009)

Ergo, în ciuda tuturor explicaţiilor, bogate în detalii tehnice / de ordin contextual, rămâne senzaţia că trăim nu un “misfortune”, ci o criză de paradigmă în economics &banking!

Bibliografie

Hayek, Friedrich von (1966), Monetary Theory and the Trade Cycle, Augustus Kelly, New York.

Huerta de Soto, Jesus (1998), „The Ongoing Methodenstreit of the Austrian School”, Journal des Economistes et des Etudes Humaines, Volume 8, Number 1, March, pp. 75-113.


Year XII, no. 31 (1) 2009

72

Huerta de Soto, Jesus (1998), Dinero, Credito Bancario y Ciclos Economicos, Union Editorial, Madrid.

Hülsmann, Jörg Guido (1998), “Toward A General Theory of Error Cycles”, The Quarterly Journal of Austrian Economics, 1(4), pp. 1-23.

Hülsmann, Jörg Guido (2005), “The A Priori Foundations of Property Economics”, The Quarterly Journal of Austrian Economics, 7(4), pp. 41–68.

Hülsmann, Jörg Guido (2008), “Deflation and Liberty”, http://mises.org/story/3231.

Hülsmann, Jörg Guido (2008[1]), The Ethics of Money Production, Ludwig von Mises Institute, Auburn.

Mises, Ludwig von (1957), Theory and History, Ludwig von Mises Institute, Auburn.

Mises, Ludwig von (1978), On the Manipulation of Money and Credit, Free Market Books, New York.

Mises, Ludwig von (1980 [1912]), The Theory of Money and Credit, Liberty Classics, Indianapolis.

Mises, Ludwig von (1990 [1920]), Economic Calculation in the Socialist Commonwealth, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama.

Mises, Ludwig von (1999 [1949]), Human Action: A Treatise on Economics, Ludwig von Mises Institute, Auburn.

Mises, Ludwig von (2001 [1978]) “Ciclul economic şi expansiunea creditelor: consecinţele economice ale banilor ieftini”, http://misesromania.org/266/ ("The Trade Cycle and Credit Expansion: The Economic Consequences of Cheap Money", în L. von Mises, On the Manipulation of Money and Credit, P. Greaves, Jr., ed. (Dobbs Ferry, NY: Free Market Books, 1978)).

Reisman, George (1996), Capitalism, Jameson Books, Ottawa.

Rothbard, Murray N. (1977), Power and Market, Sheed Andrews and McMeel, Kansas City.


Year XII, no. 31 (1) 2009

73

Rothbard, Murray N. (1983), America’s Great Depression, Richardson and Snyder, New York.

Rothbard, Murray N. (1993 [1962]), Man, Economy, and State, Ludwig von Mises Institute, Auburn.

Rothbard, Murray N. (2005), Ce le-a făcut Statul banilor noştri?, Institutul Ludwig von Mises România.

Rothbard, Murray N., (2005 [1978]), “Împotriva socialismului monetar”, http://misesromania.org/279/ (For a New Liberty: The libertarian Manifesto, cap. 9, „Inflation and the Business Cycle: The Collapse of the Keynesian Paradigm”. Textul a fost inclus pentru întâia oară în ediţia a doua, revizuită, Macmillan, New York, 1978).

Spiridon, Marius (2005), Ciclul în teoria economică modernă, teză de doctorat, http://misesromania.org/468/.

Busuioc, Andrada (2008), „Intervenţie comunistă sau salvare din criză”, Piaţa Financiară, nr. 9, septembrie.

Enache, Bogdan (2008), „Criza globală a statului dirijist”, Săptămâna Financiară, 03/10/2008 nr. 179, luni 6 octombrie.

Enache, Bogdan (2009), “Camera Reprezentanţilor a votat planul de stimulare fiscală al lui Obama”, Săptămâna Financiară, 30/01/2009 nr. 193, luni 26 ianuarie.

Jora, Octavian-Dragomir (2007), „Subprime-aţia Americii”, Piaţa Financiară, nr. 9, septembrie.

Jora, Octavian-Dragomir (2008), „Americanomia politică: sesiunea de restanţe”, Piaţa Financiară, nr. 10, octombrie.

Jora, Octavian-Dragomir (2009), „London City între Supremiership şi „valiza” UE cu 200 de miliarde”, Piaţa Financiară, nr. 1, ianuarie.

Reisman, George (2008), „The Myth that Laissez Faire Is Responsible for Our Present Crisis”, http://mises.org/story/3165.


Year XII, no. 31 (1) 2009

74

Rusu, Florin (2008), „Cele mai tari bancuri despre criză”, Săptămâna Financiară, 19/12/2008 nr. 190, luni 22 decembrie.

Rusu, Florin (2008), „Obama importă idei de la Băsescu: Buy American”, Săptămâna Financiară, 30/01/2009 nr. 194, luni 2 februarie.

Stewart, Robert (2008), „The Crisis in 10 Points”, http://www.mises.org/story/32

Octavian-Dragomir JORA (11.03.1980), Lector universitar la Cate-dra de Relaţii Economice Internaţionale, Academia de Studii Econo-mice Bucureşti, doctorand în economie (cu o teză pe Relaţia proprie-tate-management în compania internaţională modernă); specializat în economie şi politică internaţională; jurnalist, multiplu premiat pentru publicistică, şeful secţiei “Externe” la revista “Piaţa Financiară”.

Documents

Expansiunea creditului si economia în trei timpi. Despre ... · The Romanian Economic Journal Year XII, no. 31 (1) 2009 45 - În fine, o a treia categorie pune toate aceste dereglări