Epoca Fierului Epoca fierului este numele generic utilizat pentru a desemna intervalul de câteva secole dintre introducerea în uz a primelor obiecte turnate din fier și debutul antichității, marcat prin apariția primelor izvoare scrise. Această perioadăse caracterizează prin extinderea și dezvoltarea metalurgiei fierului. Cele mai vechi urme ale prelucrării fierului au fost documentate în Asia Mică și în Anatolia, începând cu secolul al XII-lea îen. În Europa Centrală, epoca fierului estedocumentată arheologic doar începând cu secolul al VIII-lea îen (Hallstatt C și D), cu un maxim de înflorire în perioada 650 îen -100 en, cunoscută în literatură sub denumirea de La Tenne. Pe teritoriul României, aria principalelorzăcăminte și mine de fier se suprapune cu aria de extindere a celorlalte zăcăminte metalice, cu diferența că resursele sunt mai bogate și mai numeroase. Culturile din epoca fierului sunt o continuare firească a celor din epoca bronzului.Dintre minerale, cele mai bogate în fier sunt: magnetit (Fe3O4- 72,4 %), hematit (Fe2O3 70 %), goethit și limonit (FeO(OH) 55 %), siderit (FeCO3 48 %). Alte minerale bogate în fier sunt: pirotina, ilmenit, farmacosiderit, diadochit,cubanit, calcopirit, dar tehnologia primitivă nu permitea îmbogățirea și reducerea lor la fier metalic. Magnetit a fost identificat în circa 95 de zăcăminte naturale, de multe ori însă în concentrații neexploatabile (1-2 %), iar hematit în 97 dezăcăminte, frecvent împreună cu magnetit. Principalele mine sau zăcăminte de suprafață sunt concentrate în jurul actualelor centre industriale: Reșița, Caransebeș, Ghelar, Teliuc, Hunedoara, Lipova, Beiuș, Brad, Câmpeni, Căpuș, Turda,Bixad, Baia Mare, Năsăud, Vatra Dornei, Câmpulung, Bălan, Sfântu Gheorghe, Sibiu, Sebeș, Baia de Fier, Muscel, Măcin. În vecinătatea acestor zăcăminte au apărut primele centre metalurgice din epoca fierului. Primele exploatăriminiere erau simple gropi, cu diametrul de câțiva metri și adâncime de maximum 7-15 metri, atât cât se putea săpa coborând pe bușteni aruncați în groapă. Doar magnetitul și hematitul au o concentrație în fier suficient de mare pentru aputea fi utilizate direct în cuptoarele de topire. Pentru celelalte minerale, erau necesare procedee preliminare de reducție și îmbogățire, necesitând eforturi mult mai mari. Oxizii de fier sunt reduși la fier metalic începând de la temperaturide 1250 de grade Celsius, în timp ce fierul metalic se topește doar începând de la temperatura de 1538 grade Celsius.

Primele urme de fier metalic au apărut în cuptoarele cu reverberație, utilizate pentru olărit și pentru metalele cu punct scăzut de topire, dar fierul metalic nu putea fi topit în astfel de cuptoare și rămânea blocat în zgură. Prima evoluțietehnologică a constat din apariția primelor cuptoare cu suflantă, în care aerul era introdus forțat cu ajutorul unor burdufuri din piele. În astfel de cuptoare, fierul se separa de zgură formând un fel de masă spongioasă, dar nu se topeasuficient de bine pentru a putea fi turnat. Prin ciocănire cu barosul, din acea masă spongioasă se puteau obține totuși niște lame din fier, mult mai tari decât aliajele din cositor, plumb, aur, argint sau cupru existente până în acel moment.Fierul forjat astfel obținut, era amestecat cu zgură în procent de până la 2 %, avea un conținut în carbon foarte redus (< 0,08 %), dar era destul de maleabil pentru a putea fi prelucrat mecanic, după ce era încălzit pe o forjă cu cărbuniîncinși cu jet de aer. Asemănător cu bronzurile antice, fierul nu se producea după rețete fixe, la fel ca în zilele noastre, ci avea o compoziție diferită în funcție de minereul utilizat. Impuritățile reprezentate de sulf, fosfor sau carbonschimbau semnificativ calitatea produselor obținute. La fel ca pâinea, fierul se cocea diferit de la un cuptor la altul. Fierul forjat se fisura sau chiar se rupea prin îndoire și nu putea fi prelucrat decât la cald, totuși, rezistența mecanică eramult mai mare decât cea a altor metale permițând confecționarea unor obiecte extrem de apreciate, cum erau de exemplu: topoarele, cuiele și piroanele, dălțile, sapele și lamele de plug. Până în urmă cu două secole, țăranii noștri încăobișnuiau să vorbescă despre fier slab, sau despre fier tare, după cum a fost și meșterul fierar. Pentru a crește rezistența obiectelor, fierarul le incingea până la roșu pe foc de cărbuni încinși cu suflantă, le ciocănea cu barosul, apoi le răceabrusc în apă. Încins pe cărbune, fierul se îmbogățea puțin și în cărbune, primind astfel proprietăți asemănătoare cu cele ale oțelului, dar nu existau rețete fixe. Fiecare fierar lucra așa cum a învățat din tată în fiu. Documentele turcești șipersane spun că în jurul anului 1200 îen, metalul negru (fierul) era de 40 de ori mai scump decât metalul galben (aurul sau bronzul) și de 240 de ori mai scump decât metalul alb (staniul sau argintul).

În zonele climatice calde, cum au fost Imperiul Persan, Grecia și Italia, creșterea populației a fost mult mai rapidă decât în zonele temperate. În aceste regiuni, armele din fier au conferit deținătorilor o totală superioritate în luptă. Într-un ritm accelerat, diferențele sociale s-au radicalizat din ce în ce mai mult, cei învinși fiind transformați în sclavi. Gintele patriarhale s-au transformat în mici regate sclavagiste în care brațul de fier avea drept de viață și de moarte asupracelor fără de apărare. În zona temperată în general, și pe teritoriul nostru în particular, descoperirea tehnologiei fierului nu condus la transformări atât de radicale. Gintele patriarhale trăiau pașnic, despărțite uneori de zeci de kilometri depăduri virgine. Puținele obiecte din fier se obțineau mult mai greu decât cele din bronz și erau mult mai scumpe. Majoritatea locuitorilor, nu știau că există, sau nu știau să le prețuiască. Pentru intervalul 1200-800 îen, puținele obiecte dinfier descoperite împreună tezaurele din bronz sunt complet transformate în pete de rugină și fier mineralizat. Tipic, au fost identificate urme ale unor lame din fier, pentru pumnale cu mâner din bronz. În consecință, perioada de timpdenumită de specialiști Hallstatt A și B a fost încadrată la epoca bronzului, deși obiectele din fier erau deja în uz, dar în număr limitat. Inițial, metalurgiștii au încercat să imite în fier obiectele din bronz, dar treptat au învățat tehnici șiforme specifice pentru obiectele produse din metalul cel nou. Ipotezele potrivit cărora tehnologia prelucrării fierului ar fi ajuns în spațiul Carpatic prin import, din Sudul Europei, nu au o bază științifică. Dacă ar fi fost așa, invadatorii arfi adus cu ei și sistemul sclavagist, armate organizate și structuri de tip statal, dar toate documentele persane, grecești și latineși ne numesc barbari, timp de cel puțin încă 1000 de ani. În schimb, topoarele din fier au permis doborâreaarborilor cu trunchiuri groase, ducând la defrișări locale în jurul așezărilor permanente, pentru a extinde spațiul pastoral și agricol. Nu trebuie uitat faptul că în epoca bronzului peste 90 % din teritoriu era ocupat de codri impenetrabili.

Pentru perioada Hallstattiană (1200-650 îen), în Transilvania au fost atestate următoarele așezări: Alba (Aiud, Cicău, Daia Romană, Ghirbom, Livezile, Lopadea Noua, Sebeș, Stremț, Spălanca, Teiuș, Teleac, Uioara), Arad (Cruceni,Munar, Păuliș, Pecica, Șiclău, Zerindu Mic), Bihor (Bălnaca, Cefa, Cociuba Mare, Ghirișu de Criș, Sântandrei, Șușturogi), Bistrița (Agrișu de Jos, Albeștii Bistriței, Beudiu, Bidiu, Bozieș, Budești, Bungard, Cepari, Chintelnic, Chiraleș,Ciceu, Comlod, Corvinești, Cristur Șieu, Dipșa, Dorolea, Dumitrița, Fântânița, Monariu, Monor, Ocnița, Rusu Bârgăului, Sălcuța, Strugureni, Stupini, Șieu, Șopteriu, Târpiu, Teaca, Țagu, Țăgșoru, Țigău, Uriu, Vermeș, Visuia, Zoreni),Brașov (Brașov, Bod, Cața, Cincșor, Comana de Jos, Cristian, Crizbav, Hărman, Ormeniș, Racoș, Roadeș, Rotbav), Cluj (Cluj, Baciu, Batin, Bădeni, Băița, Bonțida, Buza, Dej, Dezmir, Feiurdeni, Feldioara, Florești, Gădălin, Gheorgheni,Hășdate, Huedin, Iclod, Luna de Sus, Măcicașu, Mera, Micești, Mihai Viteazu, Pălatca, Sânnicoară, Someșu Rece, Soporu de Cîmpie, Suceagu, Tureni, Valea Florilor, Viștea), Caraș Severin (Băile Herculane, Berzeasca, Bocșa,Borlovenii Vechi, Caransebeș, Duleu, Gornea, Iabalcea, Iaz, Ilidia, Moldova Nouă, Remetea Pogănici, Șopotu Nou, Vărădia, Ticvaniu Mare, Valea Timișului, Vrani), Covasna (Sfântu Gheorghe, Ariușd, Baraolt, Bodoc, Cernat, Covasna,Let, Turia), Hunedoara (Deva, Crăciunești, Hunedoara, Săulești, Subcetate, Uroi), Harghita (Bisericani, Ciucani, Ciucsângiorgiu, Leliceni, Merești, Mugeni, Odorheiu Secuiesc, Oțeni, Racu, Sâncrăieni, Șimionești, Tușnad), Maramureș(Bârsana, Sighetul Marmației, Tisa), Mureș (Târgu Mureș, Batoș, Băița, Bogata, Cipău, Iernut, Lechința de Mureș, Măgherani, Sălcud, Sărățeni, Sângeorgiu de Pădure, Viilor), Sibiu (Arpașu de Sus, Boarta, Bradu, Cașolț, Mediaș, ȘeicaMică, Târnava, Tilișca), Sălaj (Zalău, Bezdez, Bozna, Jac, Naimon, Stana, Șimleul Silvaniei, Vârșolț), Satu Mare (Berveni, Căuaș, Foieni, Hodod), Timiș (Hemeacova, Periam, Remetea Mare). Cultura ceramică din perioada Hallstatt A-D este o continuare a culturilor Wietenberg, Gava Lăpuș, Noua, Suciu de Sus, Cruceni-Belegis. O mențiune aparte merită numeroasele figurine zoomorfe din lut ars descoperite la Lechința de Mureș.

În Moldova, pentru cultura Hallstattiană au fost atestate ca monument istoric următoarele așezări: Bacău (Bărboasa, Ghionoia, Izvorul Berheciului), Botoșani (Călărași, Corlăteni, Corni, Hlipiceni, Iacobeni, Ionășeni, Mihălășeni,Miorcani, Mitoc, Nichiteni, Prisăcani, Prăjeni, Ștefănești, Victoria, Vlădeni Deal), Galați (Ijdileni, Poiana, Puricani, Stoicani, Vânători), Iași (Iași, Andrieșeni, Avântu, Bălțați, Bărbătești, Belcești, Brădicești, Cârniceni, Cogeasca,Cotnari, Dumbrava, Dumești, Dumitreștii Gălății, Erbiceni, Gănești, Hăbășești, Hârtoape, Heleștani, Holboca, Ion Neculce, Jigoreni, Larga Jijia, Lețcani, Lunca Cetățuii, Mogoșești, Movileni, Munteni, Osoi, Păușeni, Pârcovaci, Plugari,Popești, Popricani, Rediu, Spinoasa, Săcărești, Trifești, Țigănași, Valea Ursului, Vânători, Vlădiceni), Neamț (Butnărești, Davideni, Dochia, Dulcești, Lunca, Rediu, Săbăoani, Târpești), Suceava (Mitocu Dragomirnei, Rădășeni, Siret),Vrancea (Bălești, Bârsești, Căiata, Coroteni, Nănești, Odobești, Pădureni), Vaslui (Bârlălești, Dodești, Gârceni, Gura Idrici, Ivănești, Mălușteni, Perieni, Rateșu Cuzei). Cultura ceramică dintre Carpați și Prut a fost dominată de culturileGava, Noua, Stâncești-Cotnari și Chișinău Corlăteni, iar între Prut și Nistru au înflorit culturile: Chișinău-Corlăteni, Tămăoani-Horlecani-Balta și Saharna-Soloceni-Cozia, caracterizate prin decorațiuni canelate. Amplasate în luncarâurilor, așezările Hallstattiene ocupau suprafețe mai mici de un hectar sau suprafețe mijlocii, cuprinse între două și cinci hectare. Casele se construiau pe o structură din bârne de lemn, cu pereți din nuiele împletite lipite cu lut. Panteonulreligios includea ca zeități principale Soarele și Pământul, dar și numeroase reprezentări zoomorfe ale întruchipării răului sau ale succesului la vânătoare. Ritul funerar includea cremația și depunerea unor podoabe sau arme împreună cuurna funerară.

În Muntenia, cultura Hallstatiană a fost atestată în localitățile: Argeș (Cepari, Cetățeni, Râncăciov, Stoenești, Tigveni, Țițești), București (Băneasa, Pepiniera Andronache, Pantelimon Sud, Dealul Ciurei), Buzău (Aldeni, Bădeni,Bădila, Bozioru, Caragele, Cârlomănești, Costești, Dealul Viei, Dulbanu, Fântânele, Gherăseni, Heliade Rădulescu, Moisica, Pietroasa Mică, Potârnichești, Proșca, Rubla, Sălcioara, Sărata Monteoru, Sibiciu de Sus, Stâlpu, Ulmeni, ValeaLupului, Valea Râmnicului), Brăila (Muchea, Șuțești), Călărași (Coslogeni, Lunca), Dâmbovița (Băleni Români, Cazaci, Comișani, Dobra, Morteni, Odobești, Puntea de Greci, Tețcoiu), Dolj (Ghidici, Lișteava, Nedeia, Pielești,Portărești), Gorj (Călugăreni, Telești), Giurgiu (Bila, Braniștea, Clejani, Frătești, Găujani, Gostinu, Greaca), Ilfov (Ciolpani, Fundeni, Lipia, Mogoșoaia, Otopeni, Pruni, Tunari), Ialomița (Coșereni, Dridu, Platonești, Vlădeni), Mehedinți(Turnu Severin, Almăjel, Breznița Ocol, Bucura, Cerneți, Crivina, Izvoarele, Gruia, Gura Văii, Orevița Mare, Ostrovu Corbului, Pristol, Rogova, Salcia, Șimian, Șvinița), Olt (Bălănești, Bărcănești, Găneasa, Orlea), Prahova (Ploiești,Apostolache, Chiojdeanca, Independența, Păulești, Românești, Târgușoru Vechi, Valea Călugărească, Valea Scheilor), Teleorman (Conțești, Măgura, Zimnicea), Vâlcea (Râmnicu Vâlcea, Buleta, Bunești, Cocoru, Costești, Fedeleșoiu,Ghioroiu, Grădiștea, Greci, Gura Suhașului, Milostea, Mogești, Olteni, Prajila, Râureni, Stupărei, Teiu, Valea lui Stan, Valea Mare, Valea Văleni, Văratica). Cea mai răspândită cultură Hallstattiană din spațiul Carpato-Dunărean a fostcultura Basarabi, din care s-au identificat în secolele VII-V îen grupurile culturale: Babadag, Ferigile-Bârsești, Balta Verde, Gogoșu, Dobrina-Varna, Ciumbrud. Vasele de lut cele mai caracteristice sunt urne bitronconice evoluate,străchini larg deschise, cupe cu picior, vase cu corpul bombat și gât strâmt, căni cu o toartă sau cu două. Inventarul necropolelor include numerose figurine miniaturale din lut sau din metal reprezentând: care și căruțe (carul votiv de laBujoru), bărcuțe, cai, vite, oi, păsări de apă, rotițe, securi în miniatură. Aceste mici statuete reprezentau probabil ocupația și totemul răposatului.

În Dobrogea, au fost identificate următoarele așezări Hallstattiene: Constanța (Canlia, Capidava, Casian, Corbu, Cuza Vodă, Gârlița, Ghindărești, Irvinezu Mic, Ostrov, Rasova, Tichilești), Tulcea (Babadag, Beidaud, Beștepe, Carcaliu,Enisala, Jurilovca, Mahmudia, Malcoci, Mihai Bravu, Murighiol, Sarichioi, Sălcioara, Telița, Vișina). Cultura ceramică din această perioadă a fost grupată sub denumirea de cultura Babadag, propusă de arheologul Sebastian Morintz înurma săpăturilor din anii 1962-63. Principalele descoperiri au fost făcute la Babadag, Enisala, Jurilovca, Mihai Bravu, Murighiol, Sarichioi și Sălcioara, dar elemente ale culturii ceramice Babadag au fost identificate și în județeleînvecinate: Constanța (Techirghiol), Ialomița (Bucu), Brăila (Muchea), Galați (Stoicani), în aria de comerț a principalului atelier de olărie. Dobrogea, la fel ca restul provinciilor românești era locuită în această perioadă de o populație pecare documentele grecești o amintesc cu numele de sciți, sau purtători de seceră (skites). De exemplu Lucian de Samosata, în cartea sa intitulată Scitul sau Consulul, amintește următorul episod: Oreste fiul lui Agamemnos a fost în vizităla sciți, unde sora sa Iphigenia era preoteasă în templul lui Artemis. Se pare că Iphigenia nu a fost sacrificată pe altar, ci doar a pecetluit o alianță dintre greci și sciți printr-un schimb de ostateci. Oreste, a reușit să fugă, împreună cu sorasa și cu statuia zeiței. În loc să se supere, sciții au ridicat un altar în cinstea lui Oreste, pentru ca să nu se mai lase păcăliți și a doua oară. Din același text, aflăm cum se pecetluia o alianță dintre sciți și greci. Partenerii vărsau puțin sângeîntr-o cană cu vin, apoi înmuiau vârful săbiilor și sorbeau împreună cana de vin, rostind un legământ pe sabie și pe vânt, fiecare jurând pe ce avea mai sfânt. Așezările culturii Babadag nu erau decât niște stâne, amplasate în punctele ușorde apărat din mijlocul spațiului pastoral. Primele ambarcațiuni pe Dunăre sau pe Marea Neagră au fost așa numitele monoxile, aveau formă de copaie și erau scobite dintr-un singur trunchi de arbore, cel mai frecvent dintr-un trunchisalcie.

Prima așezare înființată de greci cu titlul de colonie a fost cetatea port Istria, despre care istoricul Eusebiu din Caesarea (născut 265 îen) afirmă că a fost întemeiată de greci originari din Milet. Probabil că întemeierea așezării s-a făcutîn urma unei alianțe matrimoniale și comerciale. Herodot, amintește faptul că în secolul al V-lea îen, regele sciților Ariapeithes a luat în căsătorie o femeie greacă din Histria. Fiul lor Sycles a deprins limba și obiceiurile grecești, dar scițiiinstigați de fratele său vitreg Octamasades s-au răsculat și l-au ucis, undeva lângă râul Istros (Dunărea). Cea de a doua colonie grecească, Callatis, a fost întemeiată de coloniștii din Heraclea Pontică spre sfîrșitul secolului al VI-lea îen. Înce privește Tomisul, primele informații istoriografice și urme arheologice datează din secolul al III-lea îen. Probabil că primele așezări au fost niște simple posturi comericale, asemănătoare cu cele create de asirieni în Anatolia (carum),sau cu cele întemeiate de greci în Asia Mică. Printre obiectele antice descoperite la Histria se remarcă un fragment de statuie închinată lui Apollo, zeul protector al orașului. Fragmentele de ceramică de la Histria și din așezărileînvecinate atestă legături comerciale cu așezări din Anatolia, Rhodos, Chios, Samos, Atena și Corint. În mormintele din necropola tumulară de lângă Histria s-au găsit numai vase grecești. Pentru făurirea obiectelor din fier, dobrogenii auavut la dispoziție zăcămintele de magnetit de la Greci, Măcin (Orliga, Sărărie), Turcoaia (Iglicioara, Piatra Roșie), Valea Teilor (Boclugea, Malciu, Eschibalâc, Consul) sau cele de hematit de la Măcin (Orliga), Turcoaia (Iacob Deal,Piatra Roșie, Manole, Iglicoara), Cârjelari (Sacar, Calebair), Mircea Vodă (Chiutucluc), Greci (Tabacciu) și Valea Teilor (Lozova, Coșlug, Malciu, Consul). La o dată incertă, la Histria au fost bătute primele monede, având pe efigie unvultur cu peștele în ghiare. Este cert faptul că în epocă circulau niște monede din bronz în formă de pește, având pe revers un vârf de lance, dar originea lor nu a fost atestată decât pentru cetatea Olbia și golful Karkinitis (Ukraina) saupentru Chersonesos (Crimeea). Singurele depozite de obiecte din bronz identificate de arheologi, cele de la Techirghiol, au fost formate din: 4 celturi, 15 seceri, mânerul unei săbii, o lamă de sabie, fragmente de coif și patru bucăți debronz brut.

Începând cu secolul al X-lea îen, metalurgia bronzului în Transilvania a scăzut în intensitate, obiectele din bronz fiind treptat înlocuite de cele din fier. Pentru perioada Hallstatt B1, cele 40 de depozite de obiecte din bronz dinTransilvania au fost grupate în seria Moigrad-Tăuteu, cu următoarea componență: Alba (Cetea-19 celturi, Pianu de Sus, Șpălanca I-120 obiecte, Țelna-8 celturi), Arad (Arad II -20 celturi, 16 brățări), Bihor (Josani-18 celturi, Săcueni,Sălard, Tăuteu-43 obiecte, 11 celturi, 12 brățări ), Bistrița Năsăud (Visuia), Brașov (Meșendorf, Soarș -30 celturi și 2 coifuri), Caraș-Severin (Giurgiova), Cluj (Cluj-Napoca-8 celturi, Fizeșu Gherlii, Iara II, Moldovenești, Plăiești,Pruneni, Suatu-22 celturi), Covasna (Belin, Zagon-55 piese,16 seceri, Zagon II), Harghita (Bancu-15 celturi, Porumbenii Mari, Sâncrăieni-21 brățări), Maramureș (Șieu II), Mureș (Cornești-24 obiecte), Satu Mare (Pișcolț-un coif), Sălaj(Moigrad I-24 brățări, Sâg), Sibiu (Nou Săsesc-15 celturi, Sibiu, Vărd, Vrupăr). Pentru Moldova singurul depozit de tip Hallstatt B1 este cel de la Rafaila (Vaslui), format din două fibule, un celt și un vîrf de lance, aparținând probabilunui singur luptător. În Muntenia, seria Boldești este formată din două depozite: Boldești (Prahova), cu 8 celturi decorate cu motive unghiulare și Pietrosu (Buzău) două celturi cu decor și un fragment de celt. În Dobrogea, singuruldepozit de bronzuri din secolul al X-lea îen este cel de la Sâmbăta Nouă (Topolog-Tulcea) unde într-un vas bitronconic erau îngropate 44 de piese: 34 celturi, 8 seceri și două turte de bronz. În majoritatea lor, obiectele din aceste tezauresunt celturi de tip transilvănean, cu motive ornamentale geometrice sau în formă de franjuri. Foarte numeroase sunt și brățările spiralice. Alte obiecte, destul de numeroase însă, sunt secerile și topoarele plate, cuțitele și pumnalele, acele,fibulele sau inele de tâmplă. Inelele de tâmplă nu aveau neapărat un rol ornamental. Posesorii lor pur și simplu le împletau în păr pentru ca să nu le piardă, să fie la îndemână la nevoie. Atrag atenția și cele câteva coifuri din bronz, înmajoritate fragmentare alături de vase din bronz și fragmente de tablă din bronz. Săbiile și fragmentele de sabie sunt însă rare, semn că doar conducătorii de trib erau purtători de sabie.

În secolul al IX-lea îen (Hallstatt B2), depozitele de bronzuri din Transilvania s-au redus la jumătate față de secolul trecut și au fost grupate generic în seria cronologică Sângeorgiu de Pădure - Fizeșu Gherlii, formată din următoareledepozite: Bistrița Năsăud (Blăjenii de Jos - 9 celturi, Cireșoaia I, Silvașu de Câmpie- 6 săbii), Brașov (Bunești- 3 săbii), Cluj (Borșa, Buru-căldărușe și cești, Fizeșu Gherlii II-30 celturi și 6 cești), Covasna (Târgu Secuiesc I - 6 celturi,Târgu Secuiesc II, Turia), Harghita (Delnița), Hunedoara (Hunedoara II), Maramureș (Glod- 9 celturi), Mureș (Sângeorgiu de Pădure- 22 celturi și un cazan, Târgu Mureș - 36 celturi), Satu Mare (Cămin-10 celturi), Sălaj (Hida-10 celturiși 9 seceri, Șimleu Silvaniei -1 sabie), Sibiu (Dupuș-cazan din bronz, Gușterița I, Hașag). În restul țării a mai fost semnalat un singur depozit, cel de la Bârlad (Vaslui) format din un singur celt și două fibule din bronz alături de douătopoare plate din fier. În secolul al VIII-lea îen, depozitele de bronzuri devin și mai rare, fiind reprezentate în Transilvania prin seria Șomartin - Vetiș: Brașov (Hălchiu), Cluj (Ghirișu Român - 5 celturi, Iara, Mintiu Gherlii II - 7 celturi,Unguraș), Satu Mare (Vetiș - 9 celturi), Sibiu (Ruși, Șomatrin - 4 cupe din bronz). În restul țării, pentru secolul al VIII-lea îen a fost datat un singur depozit, cel de la Nastradin (Constanța), format din 4 falere și 25 de brățări cu capetesubțiate. Din inventarul obiectelor din această perioadă se remarcă apariția castroanelor, căldărușelor și ceștilor din bronz, dovadă sigură că grupuri organizate de persoane munceau și mâncau în comun. Este semnificativ și numărul maimare de săbii întregi, cu mâner plin, cu capul în formă de disc plat. Trebuie menționat și faptul ce există alte 45 de depozite de bronzuri ce nu au putut fi încadrate cronologic, precum și alte 50 de depozite încadrate ca nesigure. Ultimeleurme ale metalurgiei bronzului, încadrate cronologic pentru secolul al VII-lea îen au fost grupate în Transilvania în seria Vințu de Jos - Vaidei: Alba (Alba Iulia, Blandiana - 6 fibule, Vințu de Jos - 11 brățări), Arad (Banat I - 11 coliere),Bistrița Năsăud (Arcalia - 7 brățări, Coldău II - 20 de coliere), Hunedoara (Vaidei - 20 de coliere torsionate), Mureș (Dedrad - 3 verigi de picior), Sălaj (Șimleul Silvaniei -2 vase din bronz), Sibiu (Șura Mică). În Oltenia, seria Bâlvănești- Ghidici este formată din depozitele: Dolj (Ghidici - 105 piese de harnașament, Hunia - 15 pandantive, Desa (7 pandantive), Mehedinți (Bâlvănești- 10 coliere tip torques și 50 de brățări, 2 topoare din fier). În acest ultim secol, unelteledin bronz dispar cu desăvîrșire, majoritatea obiectelor fiind obiecte de podoabă sau de uz casnic.

Dintre obiectele din bronz din tezaurele Transilvănene, o notă aparte o merită brâurile și cingătorile din placă unică de bronz, sau cataramele din bronz și din os pentru brâuri late din piele (chimire). În total, au fost identificate peste100 de astfel de brâuri și 300 de fragmente, distribuite în următoarele depozite (din toate seriile cronologice): Aiud (102 fragmente provenind de la 46 brâuri), Band (110 fragmente provenind de la 2 brâuri), Budești (1 fragment),Caransebeș (13 fragmente), Călinești (două brâuri întregi), Cetea (1 fragment), Ceahlău (4 fragmente), Ciubanca (7 fragmente), Câmpulung la Tisa (2 brâuri întregi), Deta (1 brâu și 6 pandantive), Dipșa (1 brâu), Domănești (5fragmente), Gad (o închizătoare), Giula (2 brâuri fragmentare), Gușterița (32 fragmente ornamentate), Mișca (1 fragment), Pecica ( 3 fragmente), Rapoltul Mare (1 fragment), Răbăgeni (13 fragmente), Sălard ( 1 fragment), Sântana (1brâu întreg), Spălanca (95 fragmente ornamentate), Suseni (11 fragmente ornamentate), Șuncuiuș (1 fragment), Tăuț (8 fragmente), Uioara (40 fragmente ornamentate), Uriu (o placă ornamentată), Zimandul Nou (2 plăci ornamentate).Din punct de vedere tipologic, brâurile din bronz pot fi împărțite în trei variante: late, mijlocii și înguste, fiecare dintre acestea cu variante neornamentate, gravate sau cu ornamente în relief. Cele mai numeroase sunt cele cu ornamentegeometrice gravate (linii drepte sau ondulate și cercuri concentrice), doar câteva prezentând ornamente în relief. Purtate atât de bărbați cât și de femei, brâurile din bronz aveau un rol special pentru exhibarea statutului social sau cel alunei bresle meșteșugărești (fierar, rotar, căruțaș). În epoca feudală, brâurile din bronz erau apanajul aproape exclusiv al boierilor și domnițelor. Brâurile din bronz nu sunt unice pentru spațiul nostru cultural. Obiecte asemănătoare au fostdescrise în vecinătate în Ungaria, Serbia, Ukraina, Cehia și Slovacia, Germania, Polonia, Rusia sau Turcia.

Prin intoducerea în uz a uneltelor din fier, în special a cuielor și piroanelor din fier, exploatarea și prelucrarea lemnului au început treptat să se facă la scară aproape industrială. Topoarele din fier permiteau doborârea arborilor seculari,sau fasonarea unor bârne și plăci rudimentare de cherestea. Progresul tehnologic s-a reflectat la scară mică în construcția de locuințe și la scară mare prin tipologia lucrărilor de fortificare. Așezări fortificate autentificate pentru perioadaHallstattiană sunt următoarele: Argeș (Cetățeni), Arad (Frumușeni, Munar, Păuliș, Pecica, Sântana), Bihor (Bălanca, Șușturogi), Brașov (Brașov, Ormeniș, Racoș, Roadeș), Călărași (Coslogeni), Cluj (Buza, Dej, Hășdate, Huedin, MihaiViteazu, Someșu Rece), Caraș Severin (Bocșa, Borlovenii Vechi, Duleu, Remetea Pogănici, Vărădia), Constanța (Irvinezu Mic, Tichilești), Covasna (Cernat), Galați (Poiana), Hunedoara (Subcetate), Harghita (Tușnad), Iași (Vânători),Mehedinți (Orevița Mare), Maramureș (Sighetul Marmației), Mureș (Sălcud, Sângeorgiu de Pădure), Neamț (Dochia), Sibiu (Mediaș, Șeica Mică), Sălaj (Bozna, Jac, Șimleul Silvaniei), Tulcea (Beidaud, Beștepe), Timiș (Hemeacova),Vrancea (Căiata). În majoritatea lor, aceste cetăți aveau o suprafață cuprinsă între 3 și 6 hectare, fiind amplasate pe terase sau pe picior de deal, aproape de cursul unor ape. În toate cazurile a fost documentată prezența unor valuri depământ, dublate sau nu de palisade din lemn sau de alte structuri de apărare. Trebuie menționat faptul că prezența structurilor din lemn a putut fi autentificată doar atunci când au fost identificate fragmente de lemn pietrificat, sau urmeale incinerării. Este mai probabil însă că majoritatea valurilor de pămînt au fost inițial tot niște structuri din lemn, sau cel puțin au avut un schelet din lemn, dar în cursul celor trei milenii materialul lemnos s-a transformat în humus, apois-a mineralizat complet. Zidurile duble din lemn cu înălțime de până la 8-10 metri erau mult mai ușor de ridicat, decât valurile de pămât și în plus ofereau adăpost pentru animale și furaje.

O privire de ansamblu asupra vieții materiale din epoca Hallstattiană poate fi oferită și de inventarul obiectelor descoperite în necropolele situate în imediata vecinătate a unor așezări permanente, sau mai rar izolate, semn că au fostgenerate de așezări semipermanente ale căror urme s-au ștes complet. Dintre necropolele Hallstattiene cercetate de arheologi, au fost autentificate ca monument istoric următoarele: Alba (Livezile - tumulară, Teiuș), Argeș (Cepari -tumulară, Stoenești, Tigveni - tumulară de incinerație, Țițești - tumulară), București (Militari), Bistrița Năsăud (Budești Fânațe, Comlod - necropolă celtică), Botoșani (Cernjachov - necropolă de incinerație, Prisăcani - tumulară), Buzău(Bozioru, Costești, Fântânele, Gherăseni, Heliade Rădulescu, Pietroasa Mică, Potârnichești, Stâlpu), Călărași (Lunca - necropolă de incinerație), Cluj (Gădălin), Caraș Severin (Bocșa - necropolă de incinerație, Ilidia, Ticvaniu Mare),Constanța (Corbu - necropolă de incinerație, Ostrov), Dâmbovița (Dobra - tumulară, Morteni - tumulară), Dolj (Basarabi- tumulară, Desa - tumulară, Lișteava, Portărești - tumulară), Gorj (Telești - tumulară), Galați (Stoicani), Harghita(Tușnad), Ialomița (Coșereni, Stelnica - necropolă de incinerație), Iași (Movileni - movile), Mehedinți (Cerneți, Ostrovu Corbului), Mureș (Târgu Mureș, Băița - necropolă birituală, Cipău - tumulară, Cipău - necropolă de inhumație),Prahova (Ploiești - tumulară, Românești - necropolă de incinerație), Sibiu (Cașolț - necropolă birituală), Satu Mare (Hodod - tumulară), Tulcea (Mahmudia), Timiș (Periam), Teleorman (Zimnicea), Vâlcea (Ferigile, Milostea - tumularăde incinerație, Râureni, Valea lui Stan), Vrancea (Bârsești - tumulară de incinerație, Odobești). Fără o unitate culturală, ritul de înmormântare din aceste necropole poate fi împărțit în 5 tipologii: 1.necropolă de inhumație în pozițiechircită 2. necropolă cu urne de incinerație 3. necropolă birituală 4. necropolă tumulară de inhumație 5. necropolă tumulară de incinerație. În general, mormintele cu urnă de incinerație conțin mai multă ceramică, în timp cemormintele de inhumație, cu sau fără tumul, conțin și obiecte din fier sau din bronz (sabie, cuțit, vârfuri de lance, fibule, brățări, butoni).

Dintre tezaurele de aur din epoca hallstattiană cel mai mare este tezaurul de la Sacoșu Mare (Timiș), descoperit întâmplător în anul 1960. În greutate de 1298 de grame, tezaurul este format din lingouri, brățări, inele și sârme, toate dinaur de 22 de carate (aur nativ). Așa zisele lingouri sunt de fapt bare din aur cu secțiune romboidală asamblate în formă de cochilie de melc, cu greutatea cuprinsă între 45 și 77 de grame, sau în formă de bare rulate în formă de cerc, cudiametrul de 38 x 40 mm și greutate cuprinsă între 38 și 75 de grame. Sârma de aur, cu secțiunea pătrată sau rotundă este apoi despicată la capete pentru a forma niște spirale duble. Bijuteriile funcționale sunt reprezentate prin trei brățăricu secțiunea pătrată și un inel rudimentar ornamentat cu trei rânduri de perle din aur. Un alt tezaur din aur nativ a fost descoperit în anul 1912 pe dealul Măgura de la Moigrad (Sălaj). Tezaurul este compus din patru obiecte confecționatedin tablă ciocănită din aur, utilizate cel mai probabil ca un fel de pieptar pentru fixarea vestmintelor. Cel mai mare dintre acestea, în greutate de 800 de grame, are înălțimea de 32 cm și lățimea de 24 cm, cu o grosime de 2 mm. La capetepieptarul se termină cu niște spirale răsucite pe care se prindeau găicile vestmintelor. Celelalte trei obiecte sunt similare, dar de dimensiuni mai mici. Ornamentele spirale și tehnica de ciocănire sunt identice cu cele de pe vasul din aurdescoperit în anul 1895 la Biia (Alba). Un alt tezaur semnificativ este cel descoperit în anul 1840 la Țufalău (Covasna), format din circa 400 de obiecte, cu o greutate totală de 3 kg. Din păcate tezaurul a fost risipit, singurul obiectpăstrat fiind un topor din aur expus în prezent la Naturhistorisches Museum din Viena. Alt tezaur din aur nativ, este reprezentat prin diademele de la Sărmășag (Sălaj), descoperite în anul 1900. Cele două diademe sunt lucrate princiocănire, dintr-o bară cu profil rotund, având la cele două capete câte două frunze lanceolate, ornate cu puncte ciocănite. Astfel de brățări erau utilizate de femei pentru fizarea vestmintelor, pe braț sau pe antebraț. De cele mai multe ori,vestmântul era doar o pânză dreptunghiulară, țesută manual, pe care femeile o fixau pe corp cu fire groase de lână, sau mai rar cu fibule, brățări și panadantive din metal. Un obiect cu totul special este cel descoperit în anul 1961 într-unbordei getic din cetatea dacică de la Stâncești (Botoșani). Lucrat din foaie de aur nativ, obiectul în formă de pește are cap de mistreț și coadă de pasăre, ca un fel de totem al vânătorii și pescuitului.

Începând cu anul 600 îen, cultura materială din Europa de Vest și Centrală a fost dominată de cultura La Tene, denumită astfel după așezarea La Tene, de pe malul lacului Neuchatel, dezvelită începând cu anul 1863 de arheologulelvețian Ferdinand Keller. Caracteristic pentru această așezare este faptul că locuințele au fost construite pe piloni din lemn (locuințe lacustre), pentru ca locatarii să nu fie îngropați iarna în nămeți de zăpadă. Astfel de așezări au fostfoarte răspândite în Munții Alpi, din neolitic până în epoca fierului, cu peste 111 așezări declarate monumente UNESCO. În așezarea de la La Tene, în lutul din malul lacului s-au conservat peste 2500 obiecte din metal, printre care 166săbii, 270 vârfuri de lance, 22 butoni de scut, 385 de broșe, numeroase unelte și fragmente de căruță. Foarte probabil așezarea a fost ridicată de o unitate militară, luată apoi cu asalt. Doar în Elveția au fost identificate 56 de așezărisimilare, iar în vecinătate au fost dezvelite alte 19 în Italia, 18 în Germania, 11 în Franța, 5 în Austria și 2 în Slovenia. Cultura de tip La Tene a interesat însă o arie mult mai vastă și a inclus pe lângă țările amintite regiuni din Belgia,Cehia, Slovacia, Polonia, Ungaria, Croația, România și Ukraina. În bazinul Dunării, cultura La Tene este o continuare firească a Culturii Danubiene, cu arie de extindere de la izvoare și până la gurile de vărsare. Asimilată în bună măsurăcu cultura materială celtică, tehnologia prelucrării metalelor din perioada La Tene se caracterizează prin modele spiralice intricate, extrem de elaborate, cu aspect de dantelă, prin vase fine din bronz, coifuri și scuturi bogat ornamentate,piese de harnașament sau bijuterii de elită. Dintre bijuterii se remarcă în special colierele masive cu ornamente bogate, denumite torque (torc), utilizate pentru a lega vestmintele femeiești, precum și fibule sau broșe intens ornamentate,destinate tot pentru a fixa vestmântul sau gulerele din blană. Pe lângă desenele geometrice moștenite din epoca Hallstattiană, ornamentele culturii Latene includ forme animale sau vegetale stilizate sau diverse motive curbiliniare,frecvent sub formă de frescă.

Astfel de așezări lacustre, construite pe piloni, pe malul unor lacuri, ostrovuri sau chiar pe insule din mijlocul lacurilor, au fost identificate și pe teritoriul României, în special în Câmpia Română. Dintre așezările culturii de tip LaTene situate pe malul unor lacuri au fost autentificate ca monument istoric cele de la: București (Bucureștii Noi, Dămăroaia, Tei, Fundeni, Pantelimon), Călărași (Căscioarele, Coconi, Coțofanca, Crivăț, Făurei, Gurbănești, Sultana, Ulmu,Vlădiceasca), Caraș Severin (Liubovca, Moldova Nouă), Constanța (23 August, Bugeac, Coslugea, Istria, Mangalia, Piatra), Giurgiu (Gostinu, Greaca), Ilfov (Buftea, Căldăraru, Cocioc, Grădiștea, Lipia, Mogoșoaia, Pantelimon, Periș,Tâncăbești), Mehedinți (Drobeta Turnu Severin, Gruia, Șimian), Tulcea (Garvăn, Jurilovca, Mihai Bravu, Murighiol, Sabangia, Sarichioi, Vișina). Pentru restul teritoriului, cultura materială este descrisă mai ales sub denumirea de culturaGeto Dacică, dar pentru încadrarea cronologică este destul de uzitat și termenul de cultură Latene (sau La Tene). Începutul acestei culturi pe teritoriul nostru se situează undeva între anii 600 îen și 450 îen iar sfârșitul este echivalat înmod convențional cu anul 106 en, o dată cu cucerirea romană, deși nici acest eveniment nu a cuprins mai mult de un sfert din teritoriu. În zona de maximă înflorire, cultura Latene a fost subîmpărțită în trei perioade (timpurie, mijlocie,târzie) sau de către alți autori în patru perioade (A,B,C și D). Așezările din acestă epocă cronologică se caracterizează prin elemente de fortificație artificială din lemn și pămînt la care se adaugă și structuri din piatră nefasonată, ziduri dinpiatră și cărămidă, turnuri sau bastioane. În aria triburilor geto dacice majoritatea așezărilor fortificate aveau și un rost economic: târg pentru vite, stână de iarnă, punct comercial, centru pentru prelucrarea metalelor, monetărie, atelierceramic, loc de sfat al căpeteniilor de trib, altar religios.

Dezvoltarea generală a vieții materiale, în special cea a uneltelor agricole, dar și formarea de așezări cu caracter permanent, a dus la acumularea unor volume din ce în ce mai mari de alimente, majoritatea perisabile. Legumele, seputeau păstra uscate, murate, sau fierte în ulei, dar fructele nu puteau fi păstrate decât uscate. Fermentarea fructelor a condus treptat la obiceiul de a consuma băuturi ușor alcoolizate. Dacii foloseau o băutură denumită mied, făcută dinfructe amestecate cu miere de albine, asemănătoare cu țuica nefiartă din Muntenia zilelor noastre. Obiceiul de a consuma băuturi se reflectă în viața materială prin apariția cupelor cu două toarte înalte, de tip kantharos. Astfel de cupe seutilizau la banchete și ospețe, în scop ritual, pentru a îmbuna zeii cu nectar și mied, sau pentru a cinstii oaspeții. În gospodăriile țărănești, cupele se utilizau însă aproape exclusiv pentru iaurt, smântână și unt. Cupele descoperite în Daciasunt asemănătoare cu cele grecești sau romane, doar că meșterii daci au simplificat forma sau au adăugat ornamente specifice zonei, lustruite sau pictate. Pentru cele ceramice, culoarea pastei este de obicei neagră sau închisă, dar există șicupe din pastă galbenă sau roșie cu ornamente pictate. Dacă la tipul original, cupele se termină cu un picior, mai mult sau mai puțin înalt, la cele dacice piciorul poate să lipsească. Cele două torți pornesc cel mai frecvent imediat de subbuză. După forma generală au fost încadrate în cupe cu corpul tronconic, bitronconic sau circular, cu buza îngroșată, evazată, rotunjită sau dreaptă. Pe lângă cupele ceramice, în casele opulente se foloseau și cupe metalice confecționatedin bronz, argint, sau chiar din aur. În majoritatea lor, aceste cupe metalice chiar dacă au supraviețuit vremurilor au fost transformate în odoare bisericești, sau au intrat în uzul caselor nobiliare. Foarte rar contextul arheologic a permisîncadrarea lor în epoca La Tene. Majoritatea lor datează cu aproximație din secolele I îen - I en, o bună parte dintre ele fiind din import. Din aceeași perioadă datează și primele cești de tip opaiț, cu seu de oaie sau de vită, dar răspândirealor a fost limitată înainte de cucerirea romană. Viața dacilor era racordată la ziua solară, fără prea multe activități nocturne.

În Transilvania, urme arheologice ale unor așezări omenești nefortificate, de secol V îen - I en, au fost identificate în următoarele localități: Alba (Aiud, Cicău, Daia Romană, Zlatna, Ghirbom, Petrești, Răhău, Sebeș, Stremț,Spălanca), Arad (Arad, Cicir, Zăbrani), Bihor (Cefa, Girișu de Criș, Livada de Bihor, Sânnicolau Român), Bistrița (Bistrița, Arcalia, Beudiu, Bretea, Budurleni, Cepari, Chintelnic, Cristur Șieu, Dorolea, Feleac, Galații Bistriței, Herina,Miceștii de Câmpie, Ocnița, Rustișor, Sălcuța, Șopteriu, Târpiu, Teaca, Tonciu, Țagu, Visuia), Brașov (Brașov, Bod, Calbor, Cincșor, Comăna de Jos, Cristian, Cuciulata, Hălmeag, Hărman, Hoghiz, Jilbert, Ormeniș, Rotbav, Șinca Veche,Ungra), Cluj (Cluj Someșeni, Baciu, Batin, Buza, Dăbâca, Florești, Gherla, Iclod, Izvoru Crișului, Mociu, Plăieși, Sălicea, Someșu Rece, Sporu de Câmpie, Stejeriș, Suceagu, Ticu Colonie, Tureni, Vechea), Caraș Severin (MoldovaNouă, Vărădia), Covasna (Sfântu Gheorghe, Angheluș, Baraolt, Biborțeni, Cernat, Doboșeni, Eresteghin, Ilieni, Let, Oituz, Poian), Hunedoara (Ardeu, Bucium, Grădiștea de Munte, Hunedoara), Harghita (Betești, Ciucani, Cozmeni,Cristuru Secuiesc, Eliseni, Firtus, Medișoru Mare, Merești, Mihăileni, Ocland, Oțeni, Praid, Sâncrăieni, Sântimbru, Șimonești), Maramureș (Bicaz, Oarța de Sus, Oncești), Mureș (Târgu Mureș, Batoș, Bezid, Bogata, Breaza, Budiul Mic,Câmpu Cetății, Ceaușu de Câmpie, Corunca, Cucerdea, Cuci, Ghindari, Iernut, Lechința de Mureș, Măgherani, Morești, Ranta, Reghin, Sălașuri, Sărățeni, Valea Izvoarelor), Sibiu (Sibiu, Apoldu de Sus, Bogatu Român, Bratei, Buia,Cisnădie, Copșa Mică, Hamba, Mediaș, Ocna Sibiului, Slimnic, Șeica Mică, Șura Mare), Sălaj ( Zalău, Fetinda, Giurtelecu Șimleului, Lompirt, Mirșid, Panic, Pericei, Stana, Vădurele), Satu Mare (Acâș, Berveni, Carei, Pișcolț), Timiș(Remetea Mare, Sănnicolau Mare). În această perioadă, pe teritoriul Transilvaniei a pătruns cultura celtică. Vasele ceramice de factură celtică, cum sunt de exemplu cele din necropola de la Apahida sunt de culoare neagră cenușie, cuornamente puține și forme armonioase.

Așezările fortificate, cunoscute sub denumirea de dave, sau cetăți dacice, au fost doar o continuare a celor din perioada Hallstattiană. În majoritatea lor, fortificațiile erau ridicate exclusiv din lemn, uneori cu valuri și șanțuri deapărare. De multe ori, erau doar niște stive din bușteni, folosite pe timp de iarnă pentru foc, dar așezate strategic în jurul gardului de apărare. Gardul de apărare permanent era format din bușteni înfipți adânc în pământ, sau ridicați pe obază din piatră și dublați de o palisadă sau de picioare de sprijin. Ca element de noutate, apar zidurile din piatră întărite cu bârne din lemn, sau cel puțin niște fundații din piatră fasonată pe care se ridicau apoi turnuri și bastioane dinlemn. Un tip mai special de fortificație este reprezentat prin casete cu o lățime de circa unu până la doi metri, construite în afara zidurilor din bușteni groși. Pe timp de pace, casetele funcționau ca depozite și erau umplute cu cele necesaretraiului: ghindă, jir, castane, paie, furaje pentru animale, lemne de foc. Pe timp de război erau umpute însă cu bolovani sparți și pietre, ca muniție pentru prăștii și catapulte sau pur și simplu pentru a fi aruncați cu mâna. Reprezentăridestul de sugestive sunt schițate pe Columna lui Traian. Principalele cetăți dacice și așezări fortificate din Transilvania au fost identificate în localitățile: Alba (Piatra Craivii, Cugir, Drâmbar-Ziridava, Rimetea), Arad (Berindia, Cladova,Pecica, Săvârșin, Vărădia de Mureș), Bihor (Săcăslău Nou, Șușturogi, Tășad), Bistrița (Ardan, Dumitrița, Feleac, Sărățel, Șieu Măgheruș, Viile Tecii), Brașov (Codlea, Crizbav, Cuciulata, Racoș, Râșnov, Roadeș, Teliu), Cluj (Aghireșu,Gilău, Liteni), Caraș Severin (Berzeasca, Bucovna, Coronini, Dalboșeț, Divici, Liubovca, Socol), Covasna (Bixad, Cernat, Covasna, Olteni, Valea Crișului, Valea Seacă), Hunedoara (Ardeu, Bănița, Bretea Mureșană, Bucium, CâmpuriSurduc, Cioclovina, Costești, Cozia, Cucuiș, Grădiștea de Munte - Sarmizegetusa, Luncani, Ocolișu Mic - Blidaru, Zeicani), Harghita (Miercurea Ciuc-Jigodin, Bădeni, Leliceni, Odorheiu Secuiesc, Porumbenii Mari, Racu, Subcetate),Mureș (Bernadea, Sighișoara, Voivodeni), Sibiu (Arpașu de Sus, Șeica Mică, Tilișca), Sălaj (Jac, Marca, Meseșenii de Sus, Moigrad - Măgura, Stârciu, Șimleu Silvaniei, Zalha), Timiș (Hemeacova).

O mare parte din cultura materială a epocii fierului a fost reconstituită în baza obiectelor descoperite în necropole. Pentru Transilvania, au fost datate pentru epoca fierului următoarele necropole: Alba (Blandiana, Cugir), Arad (Arad),Bihor (Curtuișeni, Livada de Bihor), Bistrița (Galații Bistriței), Cluj (Apahida, Dezmir), Mureș (Band, Cristești, Papiu Ilarian, Sighișoara), Sibiu (Dumbrăveni, Moșna, Șeica Mică), Sălaj (Zăuan), Satu Mare (Ciumești, Pișcolț), Timiș(Periam). Dintre acestea, în necropola celtică de la Ciumești a fost descoperit un mormânt princiar cu următorul inventar: un coif din fier încoronat cu un șoim, o cămașă de zale din sârmă de fier cu aplice din bronz, cnemide, fibule dinbronz, un inel, două brățări și câteva vase din lut. În apropiere au mai fost descoperite alte 29 de morminte de incinerație și 6 morminte de inhumație celtice. Coifuri de factură celtică au fost descoperite și în necropola de la Apahida,Silivaș sau la Valea Hațegului, iar săbii celtice au fost descoperite la Aiud, semn al unității culturale din întregul bazin Dunărean. Așezările celtice fortificate semi-orășenești, denumite de romani oppidum, erau sediul aristocrației militare,reprezentată prin luptători călare. O mare parte din spațiile acestor așezări erau destinate pentru animale și pentru depozitarea hranei aferente, tipic în casete rectangulare lipite de zidul exterior. Buni agricultori, celții utilizau pluguri cubrăzdar și sistemul trienal pentru cultivarea pământului. Principalul leagăn al celților erau pădurile de stejar, de unde recoltau ghinda ce ținea loc de pâine și de mămăligă, dar și carnea de mistreț, principalul competitor la această hrană.Figurinele din bronz, în formă de mistreț, cum este cea de la Luncani, atestau experiența purtătorului la vânătoarea de mistreț. Animalele sălbatice erau hăituite și apoi încolțite în niște spații înguste împrejmuite cu garduri din spini. Ceamai veche atestare documentară a prezenței celților la Nord de Dunăre aparține lui Arrian din Nicomedia (160 îen-89 îen), în lucrarea sa Annabassis (Viața lui Alexandru cel Mare). Dintre cele circa 50 de descoperiri celtice din Romînia,circa 30 se află în Transilvania (Toarcla, Dipșa, Aiud), iar restul de 20 în Oltenia de Vest (Gura Jiului, Gârla Mică).

O reprezentare stilizată a coifului de la Ciumești a fost identificată pe celebrul castron celtic din argint descoperit la Gundestrup (Danemarca), dar și pe o faleră din argint aurit descoperită în tezaurul de la Surcea (Covasna), semn cămodelul era destul de răspândit în epocă. Nu trebuie uitat faptul că vânătorii purtau pe coif un șoim adevărat, sau chiar un vultur, dresat să captureze păsări mici, dar și fazani, rațe sălbatice, gâște, dropii, găini sau cocoși de munte. ÎnPersia, șoimul de vânătoare era la fel de prețuit ca și câinele sau calul de vînătoare. În epoca feudală, vânătoarea cu șoim sau cu vultur era considerată braconaj, fiind un privilegiu rezervat doar pentru nobilime. Tezaurul de la Surcea maiconține încă o faleră rotundă reprezentând un vultur, sau un grifon, împreună cu lingouri din argint și șase nicovale din fier, semn că obiectele au aparținut unui meșter aurar. Tot în Covasna, la Sâncrăieni, a fost descoperit în anul 1953 untezaur din argint în greutate de 3,5 kilograme format din 13 cupe cu picior, bogat ornamentate, doua vase tronconice, două brățări, o bară din argint și o fibulă cu picior. Tezaurul a fost datat pentru secolul I îen, cu ajutorul a două monedede argint: o tetradrahmă din insula Thasos și o drahmă emisă de orașul Dyrahium. Nu știm cum au ajuns aceste cupe de argint în Transilvania, însă ele reprezintă o excelentă ilustrație pentru vizita Regelui Lisimah la Nord de Dunăre,unde Regele Dromichete îl ținea ostatec pe fiul său Agatocles. Macedonienii au fost ospătați din vase de argint, în timp ce geții și-au băut laptele acru din castroane de lemn. Este posibil ca vasele să fie din epoca războaielor macedonienela care tracii au participat ca marcenari, iar monedele să fi fost asociate la o dată ulterioară. Un alt tezaur din argint, în greutate de circa 300 de grame, a fost descoperit la Mădăraș (Mureș) și este format din 14 brățări răsucite, din argintcu o puritate de peste 99 % (argint nativ). În total, pentru acestă perioadă din epoca fierului au fost datate 6 tezaure din argint și 23 de tezaure monetare. În ce privește cupele și obiectele podoabă este greu de stabilit dacă sunt din import,sau sunt copii produse local, dar este mai probabil că au format plata unui tribut sau au aparținut unei armate invadatoare. În istorie nu sunt prea dese situațiile în care autohtonii copiază ornamentele unui inamic invadator.

Geto-dacii au bătut monede din argint în aliaj cu cupru, în proporții variabile, în funcție de zăcământul exploatat sau de obiectele retopite. Timp de aproape trei secole au circulat în Dacia și tetradrahmele lui Filip al II-lea alMacedoniei cu chipul lui Zeus pe avers și cu silueta unui călăreț pe revers ( 10,5-13 grame) sau cele ale lui Alexandru cel Mare cu capul lui Heracles pe avers și cu Zeus șezând pe tron pe revers (13-15 grame). În Transilvania au circulatmai ales didrahmele din tipul Rădulești (Hunedoara) sau Sălașu de Sus (Sălaj), cu capul unui bărbat pe avers și un călăreț pe revers (5-10 grame), denumite astfel pentru că motivul principal seamănă cu cel de pe monedele grecești.Desenul este însă complet diferit și foarte stilizat. Capul de bărbat de pe avers nu are nici barbă, nici cununa de lauri a zeilor așa că nu poate fi identificat cu Zeul Herakles iar călărețul de pe revers este reprezentat doar prin linii.Picioarele calului sunt și ele desenate doar prin puncte și linii, la fel ca la monedele din tipul celtic. Par mai degrabă mai vechi, sau mai primitive decât cele macedoniene. Există mai multe tipuri asemănătoare, semn că au fost bătute înateliere diferite, sau cel puțin în secole diferite, probabil sub autoritatea unui rege local. Analizele spectrografice cu raze X au demonstrat că spre deosebire de tetradrahmele macedoniene cu un conținut în argint de peste 90 %, monedeledin tipul Rădulești - Hunedoara conțin doar 13-54 % argint, restul fiind bronz de diferite calități. Este foarte puțin probabil să fie vorba despre o fraudă, deoarece dacii prețuiau fierul mai mult decât aurul neavând o scară de valori pentrumetale. Mai probabil, meșterii au bătut monedele cu metalul pe care l-au avut la îndemână, compoziția chimică fiind determinată de mineralul utilizat ca sursă sau de compoziția obiectelor retopite. Motivul calului se întâlnește și pediverși dinari republicani romani, unde calul poate avea aripi sau este reprezentat alături de o săgeată în zbor, semn că aleargă iute ca săgeata. Geto dacii transilvăneni au bătut și monede asemănătoare acestor denari, semn că baniiromanilor erau cunoscuți și circulau în Transilvania.

La fel ca monedele descoperite în Ungaria, cele din Transilvania par să aparțină mai mult tipului celtic decât celui macedonian. Au existat și monede turnate, matrițele ceramice fiind confecționate prin imprimare după monedebătute. Nu este însă total exclus ca monedele geto dacice să fi fost mai vechi și să fi reprezentat ele sursa de inspirație pentru cele celtice și macedoniene. Zăcămintele metalice stau în sprijinul acestei ipoteze dar nu există încă analizemetalo chimice sau izotopice concludente. În defavoarea acestei ipoteze, în Dacia nu exista tribut anual, iar comerțul populației se rezuma în mare măsură la troc. Monedele circulau doar între regi, sau între regi și negustorii de cai și vite,sare sau alte produse. Poate fi amintit și faptul că tezaurele eneolitice din Transilvania conțin numeroase discuri din aur și tutuli (pre- monede), cu o față concavă și una convexă. Monedele geto dacice sunt de regulă scyphate, adică au șiele o față concavă și una convexă, fiind utilizate destul de frecvent ca obiecte de podoabă. Diademele și salbele din monede erau simbolul bogăției și sunt reprezentate frecvent pe reversul unora dintre monede. Monedele geto dacice aufost descoperite de regulă în număr mare, depozitate sub formă de tezaure. Au fost identificate și monede izolate (Popești, Piscul Crăsanilor, Poiana) dar mult mai rar. Mormintele ce conțin monede izolate aparțin aproape exclusivcultului creștin. Dintre depozitele transilvănene de monede din argint, cele mai importante sunt cele de la Sarmizegetusa și Rădulești (Hunedoara), Șilindia (800 monede totalizând 10-11 kg de argint) (Arad), Alba Iulia, Cugir (200 depiese), Teiuș (16 piese) și Decea (15 piese) (Alba), Săcele (Brașov), Tulghieș-Mireșu Mare (Maramureș) și Crișeni (Cluj). După secolul I îen, în Transilvania au circulat și monede grecești (drahme thasiene) în paralel cu denarii romanirepublicani: Cugir (8 drahme), Panade (268 drahme), Pianu de Sus (50 drahme), Sebeș (395 drahme thasiene).

Cel mai valoros tezaur monetar din epoca dacică este cel descoperit în anul 1998 la Sarmizegetusa Regia, în punctul Șesu Căprăreței. Tezaurul este format din 3 600 de monede din aur de tip Lysimach, Pharnakes și Alexander, cu ogreutate totală de peste 30 de kilograme, evaluat la circa 4 milioane de euro în banii actuali. Tezaurul a fost descoperit de niște braconieri cu detectoare de metale, pe aceeași terasă unde au mai fost găsite 10 brățări spiralice din aur șicâțiva kosoni. Locul era cunoscut încă din anul 1970, când academicianul Constantin Daicoviciu a descoperit un atelier pentru făurirea uneltelor și circa 1 000 de kilograme de turte din fier. Tot la Sarmizegetusa au mai fost găsite alte1038 de monede din aur de tip Koson în greutate de circa 25 de kilograme și 280 de monede tip Koson din argint. Monedele de tip Koson sunt unice în lume, nu au fost utilizate în scop comercial și nu au fost identificate în decât peteritoriul Daciei. Au fost atribuite unui rege al dacilor pe nume Coson sau Koson din secolul I îen, ulterior lui Burebista. Una dintre ipoteze spune că au reprezentat un tribut regional, sau că au fost eliberate pentru plata unor mercenarioferiți sau cumpărați de regele dac. Mai probabil însă sunt niște monede bătute după modelul roman, în perioada în care Deceneu a introdus în Dacia primele forme de civilizație romană. Cei trei militari de pe avers și pajura de pe reverssugerează că au fost utilizate pentru a organiza niște activități de tip militar, asociate unui steag de legiune, poate o cohortă de auxiliari sau niște instructori militari. În total, în sit-urile arheologice din Munții Orăștiei au fost descoperiteîn ultimii 200 de ani circa 700 kilograme obiecte din aur. Istoricul latin Dio Casius amintește despre un tezaur din aur în greutate de circa 150 de tone și obiecte din argint în greutate de circa 331 de tone, tezaur ascuns de daci sub albiarâului Sargeția (Strei). Chiar dacă cifrele sunt exagerate, aurul din acest tezaur a condus la redresarea imperiului pentru câteva decenii. Cele mai numeroase obiecte de podoabă erau din argint, mai rar din aur: coliere, brățări, inele, fibule,broșe, catarame și piese de harnașament, produse prin ciocănire. Principalele motive erau animaliere sau vegetale, mai rar fantastice. În majoritate, brățările se terminau cu capete de șarpe, parcă pentru a aminti faptul că aurul este otrăvit.Principalele tezaure sunt cele de la Pecica, Costești și Căpâlna.

În Moldova, în intervalul secolelor V îen - I en, au fost atestate ca monument istoric următoarele așezări nefortificate: Bacău (Dănăilă, Fulgeriș, Glăvănești, Moinești, Muncelu, Onișcani), Botoșani (Bajura, Corni, Cotu, CotuMiculinți, Leorda, Prăjeni, Stâncești, Zăicești), Galați (Galați, Cavadinești), Iași (Iași, Alexandru Ioan Cuza, Băiceni, Bărbătești, Bâcu, Bârlești, Borosești, Boureni, Brădicești, Cârniceni, Chiperești, Ciurea, Cogeasca, Cotu Morii,Cristești, Crivești, Cuza Vodă, Dagâța, Dancu, Dobrovăț, Doroșcani, Dumitreștii Gălății, Fedeleșeni, Glodeni, Gorban, Hârtoape, Hilița, Holboca, Jigoreni, Lunca Cetățuii, Mircești, Mogoșești, Muncelu de Sus, Munteni, Osoi, Păușeni,Plugari, Podolenii de Jos, Poiana cu Cetate, Popricani, Răducăneni, Sârca, Șcheia, Șerbești, Vascani, Văleni, Vânători, Vlădiceni, Vocotești), Neamț (Davideni, Gherăești, Izvoare, Lunca Vânători), Suceava (Botoșana, Budeni Dolhasca,Liteni, Mihoveni, Mitocu Dragomirnei, Sfântu Ilie, Șcheia), Vrancea (Cândești, Dragoslaveni, Palanca, Pădureni), Vaslui (Bârlălești, Drăgești, Gura Idrici, Horga, Huși, Ibănești, Ivănești, Mălușteni, Perieni, Poienești, Rateșu Cuzei). Înpodișul Central Moldovenesc dintre Prut și Nistru (Republica Moldova), pentru epoca fierului au fost autentificate 82 de monumente istorice traco getice, dintre care 21 sunt așezări fortificate. Cultura ceramică moldovenească din epocafierului este o continuare a culturii Noua, cu vase simple, cu ornamente puține sau total absente, dar de dimensiuni mai mari, bine arse, din lut de calitate. În această perioadă apar și vasele ceramice cu brâuri ornamentale din bronz, argintsau aur, cu desene sau motive florale în baseorelief. Dintre obiectele metalice sunt caracteristice brățările simple sau spiralice, vârfurile de săgeată de tip scitic cu trei tăișuri și fibulele din bronz cu apendice vertical.

Lista așezărilor fortificate și a cetăților geto dacice din Moldova secolelor V îen - I en cuprinde următoareloe locații: Bacău (Brad - Zargidava, Moinești, Pâncești - Tamasidava, Târgu Ocna - Utidava), Botoșani (Dersca), Galați(Căuiești, Cosițeni, Poiana - Piroboridava), Iași (Buhalnița, Comarna, Moșna, Oțeleni, Slobozia, Todirești), Neamț (Piatra Neamț, Piatra Șoimului), Suceava (Merești), Vaslui (Arsura, Bunești, Corni Albești, Crețești, Dumești, Fedești,Târzii). La acestea se adaugă și cele 21 de așezări fortificate din Republica Moldova. Dintre acestea trebuie menționată cetatea Orheiul Vechi, situată pe un promontoriu la 60 de metri deaspra apei Răutului. În majoritatea lor, toate acestecetăți de pământ erau înconjurate de palisade din lemn și de un șanț pentru apă. Distanța dintre cele două inele din bârne groase era de circa 1,5-2 metri. În spațiul dintre inele, pe timp de pace erau adăpostite animalele și furajele lor, sauerau conduse oile la strungă. Locuințele din interiorul cetății aveau dimensiuni cuprinse între 2,5 și 3,5 metri în diametru și o adîncime de 0,6-1,2 metri, cu acoperișul susținut de pari din lemn. Singura cetate din Moldova cu o fortificațiedin piatră asemănătoare celor din Munții Orăștiei este cea de la Bâtca Doamnei (Piatra Neamț) unde accesul dinspre Sud este blocat de un zid cu grosimea de 3,5 metri format la exterior din blocuri de stâncă, dintre care unele fasonateprin dăltuire. Pe terasa din stânga a cetății a fost identificat în anul 1961 un sanctuar format din patru tamburi de formă rotundă, construcție caracteristică pentru cetățile dacice din Sud-Vestul Transilvaniei. S-au mai găsit și urmele unuiturn ce putea fi un bastion de apărare, dar mai probabil era utilizat pentru semnalizare pentru toata valea Bistriței dintre Pângărați și Roznov. Foarte probabil pe acest platou avea loc un târg anual, sau era sediul unui locaș de cult unde seîntâlneau reprezentanții gintelor tribale. În majoritatea lor (circa 70 %), așezările fortificate moldovene sunt amplasate pe malurile râurilor mari, pe terase cu maluri abrupte, în condiții de protecție naturală, sau la intersecția drumurilorcomerciale. Alte așezări fortificate (circa 30 %) sunt amplasate pe vârful unor dealuri, în centrul unei zone prielnice pentru pășunat. Fără experiență militară prea bogată, constructorii acestor fortificații nu au proiectat structuri militare,ci doar niște structuri de apărare în primul rând pentru turmele lor de oi, capre, vite și cai.

Principalele necropole identificate în Modova pentru cea de a doua perioadă a epocii fierului sunt cele de la: Bacău (Pâncești-Tamasidava), Iași (Borosești, Buhalnița, Dumbrava), Suceava (Bosanci, Codru - necropolă tumulară),Vaslui (Râșești - tumul). Mormintele de inhumație, plane sau tumulare, aparținând triburilor autohtone, alternează cu morminte de incinerație aparținând triburilor bastarne de origine germanică, ce au urmat liziera pădurilor de stejar dinNordul Munților Carpați și în final s-au stabilit în Nordul Moldovei. Cunoscută sub numele de cultura Poienești Lukasevka, cultura materială a bastarnilor este prezentă în Moldova în câteva necropole cu circa 490 de morminteinventariate, identificate la: Botoșani (Cucorani, Horodiștea-Crăiniceni, Lozna), Iași (Băiceni, Borosești, Lunca Ciurei, Sorogari), Neamț (Ghelăești, Bornis, Târpești), Suceava (Botoșana, Mihoveni), Vaslui (Buhăești, Poienești) și înRepublica Moldova la: Cernăuți (Dolineni, Dolinjani, Kruglik), Orhei (Brănești, Lukasevka), Trenopol (Gorosova). Ceramica culturii Poienești cuprinde vase de culoare neagră din lut fin, lustruite, cu buza fațetată și torți în forma litereiX, alături de vase grosiere cu barbotină sau nu, cu ornamente plastice, alveole și incizii. Printre obiectele specific bastarne se numără cățeii de vatră din lut (grătar pentru gătit pe jar), fibule de tip pomeranian, coliere în formă de coroană.Dintre obiectele metalice se remarcă: seceri, coase, lame de plug, nicovale, topoare, cuțite, sule, ace, pensete, zăbale și bare din fier neprelucrat, alături de săbii, vârfuri de lance, umbo de scut sau vârfuri de săgeată. În așezări șinecropole, cultura geto dacică este rare ori amestecată cu cea bastarnă, semn că nu au existat imixtiuni și cele două culturi se excludeau reciproc. Istoriografic este amintit regele dac Oroles, cel care și-a pedepsit luptătorii să doarmă lapicioarele femeilor și să facă muncile lor, după ce au pierdut o luptă împotriva bastarnilor. Bastarnii sunt amintiți și pentru invazia din anul 179 îen, când Regele Philip al V-lea al Macedoniei i-a invitat să colonizeze ținutul ostil alDardaniei (Kosovo-Skopje). Bastarnii au trecut Dunărea în număr mare, dar Regele Philip al V-lea a murit iar urmașii săi au întrerupt aprovizionarea convoaielor. După câteva confruntări cu tracii din jurul Plovdiv-ului de astăzi, bastarniis-au întors în patria lor, dar circa 30 000 s-au stabilit definit în Macedonia. Ceilalți locuitori ai Moldovei antice au aparținut triburilor de Daci, Carpi sau Roxolani.

În ce privește metalurgia aurului, cel mai important tezaur din epoca fierului descoperit în Moldova este cel de la Cucuteni Băiceni, descoperit în anul 1959 într-o lutărie, la marginea platoului Laiu. Cu o greutate totală de 2,5 Kg,tezaurul princiar este compus dintr-un coif ornat cu pene, cu doi ochi apotropaici (supradimensionați), două brățări spiralice, un colan și câteva aplice rectangulare pentru harnașament, alături de podoabe vestimentare. Dintre cele 70 depiese, cel mai important este coiful, lucrat prin ciocănire, din aur de 24 de carate (nativ). Coiful are o formă mitraică, cu o deschidere rectangulară în dreptul feței și două obrăzare decorate. Pe cel din dreapta este reprezentat un regeșezând pe jilț cu un castron în mâna dreaptă și un ryton în mâna stângă (La dreapta regelui stă forța binelui, el distribuie supușilor săi mâncarea cu mâna dreaptă și băutura cu mâna stângă). Pe obrăzarul din stânga sunt reprezentați doișerpi cu capete de pasăre ce străjuiesc un cap încornorat (La stânga regelui stă forța răului, otrava și flagelarea). Pe ceafă sunt reprezentați doi cai înaripați în mișcare (La spate, pavăza regelui constă din deplasarea parpetuă, ușor și rapidca vântul). Tezaurul nu provine dintr-un mormânt, sau dintr-un sit arheologic ci a fost probabil ascuns, astfel că încadrarea sa cronologică se bazează doar pe asemănarea cu celelalte coifuri getodacice (Coțofenești, Peretu, Porțile de Fier,Agighiol) și cu sit-ul arheologic din vecinătate. În apropierea locului unde a fost descoperit, la marginea satului Cucuteni, se găsește o necropolă tumulară aparținând culturii geto dacice, formată din opt tumuli, dintre care au fostcercetați arheologic doar trei. Cel mai mare dintre tumuli (cu diametru de 35 de metri și înălțime de 3,3 metri) adăpostește în interior o incintă din piatră cu patru morminte de incinerație și un inventar destul de modest.

Dintre tezaurele monetare geto dacice descoperite în Moldova, cel mai reprezentativ este cel de la Cacica (Suceava). Tezaurul este format din peste 300 de monede din argint, etichetate de numismați ca fiind imitații ale unor drahmebătute de regele Filip al II-lea al Macedoniei (tatăl lui Alexandru cel Mare). Monedele au în compoziție argint nativ, în concordanță cu cunoștiințele metalurgice ale popoarelor antice. Aliajele cu compoziție fixă au apărut abea în evulmediu, după ce metalele au primit denumiri proprii și au fost introduse primele metode de verificare și control. La fel ca în cazul monedelor transilvănene din lotul Rădulești Hunedoara, calul și călărețul de pe revers au un desen stilizat,ce seamănă mai degrabă cu monedele celtice decât cu cele macedoniene. Profilul de bărbat de pe avers, echivalat cu Hefaistos, are schițată o cunună de lauri, dar desenul este diferit de cel de pe monedele macedoniene. Desenul este maistilizat, cu mai puține detalii, fără nici o literă. În plus, punctele legate între ele prin linii sugerează constelații arhicunoscute, cum sunt de exemplu Sagitarius (semnul în W) sau Cygnus (semnul în cruce) adică Vânătorul și Lebăda. Înlipsa televizorului, anticii citeau zilnic semnele cerului așa că prezența unor constelații pe monedele lor nu este de loc surprinzătoare. Este probabil însă că utilizau alte denumiri și descifrau alte semnificații decât cele grecești.Istoriografic, se cunoaște alianța dintre Regele Filip al II-lea și triburile de la Nord de Dunăre, iar Alexandru Macedon a fost însoțit în expediția sa de călăreți geto daci. Pare destul de plauzibil să fi bătut monede asemănătoare celor getodacice, tocmai pentru plata acestor mercenari. Un tezaur asemănător, format din 91 de monede a fost descoperit în comuna Vânători (Vrancea). Monedele din argint, cu o greutate cuprinsă între 10 și 13 grame, au pe avers un cap debărbat și pe revers un călăreț în mișcare și o cruce stilizată ce pare a fi tot o constelație. Monedele din Vrancea sunt foarte asemănătoare cu cele 127 de monede din depozitul descoperit în cetatea dacică de la Cârlomănești (Buzău) și cucele 17 monede din depozitul de la Băbeni (Buzău), fiind probabil emise în același atelier. În schimb, cele 170 de monede din tezaurul descoperit la Răcoroasa (Vrancea) sunt similare cu monedele geto dacice din tipul București -Vârteju, răspândite mai ales în Muntenia.

În Muntenia, lista așezărilor geto dacice nefortificate cuprinde următoarele localități: Argeș (Râncăciov, Valea Cetățuia), București (Bucureștii Noi, Dămăroaia, Băneasa, Tei, Pepiniera Andronache, Fundeni, Pantelimon, Militari,Parcul Tineretului, Văcărești, Titan), Buzău (Buzău, Bădeni, Breaza, Cârlomănești, Dealul Viei, Merei, Mlăjet, Nenculești, Pietroasa Mică, Pietroasele, Sărata Monteoru, Săsenii Noi, Săsenii Vechi, Scăieni, Sibiciu de Sus, Stâlpu, Târcov,Vadu Șorești, Valea Lupului, Valea Râmnicului, Valea Viei, Văcăreasca, Zorești), Brăila (Brăila, Gemenele, Grădiștea, Însurăței), Călărași (Călărași, Budești, Căscioarele, Cetatea Veche, Chirnogi, Ciselet, Coconi, Coțofanca, Crivăț,Făurei, Gurbănești, Luica, Lunca, Mataraua, Mănăstirea, Nuci, Oltenița, Preasna, Radovanu, Sălcioara, Sultana, Tămădău Mare, Ulmeni, Ulmu, Valea Popii, Vasilați, Vlădiceasca), Dâmbovița (Adânca, Alunișu, Băleni Sârbi, Bălteni,Brâncoveanu, Bujoreanca, Butimanu, Căprioru, Cătunu, Ciocănești, Colacu Răcari, Corbii Mari, Costeștii din Vale, Crețu, Crivățu, Croitori, Frasinu, Iazu, Ibrianu, Lungulețu, Morteni, Ocnița, Odobești, Puntea de Greci, Șelaru, Tețcoiu,Urziceanca, Vișina, Vizurești), Dolj (Bucovăț, Leu), Gorj (Albeni, Alimpești, Runcu, Socu, Spahii, Toioaga, Vierșani), Giurgiu (Adunații Copăceni, Băneasa, Cartojani, Crevedia Mică, Daia, Dărăști Vlașca, Frătești, Ghizdaru, Gostinu,Greaca, Hulubești, Letca Veche, Malu Spart, Mihai Bravu, Mihăilești, Mironești, Naipu, Oncești, Popești, Prundu, Remus, Schitu, Sfântu Gheorghe, Slobozia, Vărăști, Vlad Țepeș), Ilfov (Buftea, Afumați, Alunișul, Balotești, Bălăceanca,Bălteni, Bragadiru, Căldăraru, Cățelu, Chiajna, Ciorogârla, Cocioc, Corbeanca, Cornetu, Crețuleasca, Dimieni, Dumbrăveni, Grădiștea, Izvorani, Lipia, Măgurele, Măineasca, Mogoșoaia, Pantelimon, Periș, Popești Leordeni, Poșta,Pruni, Săftica, Siliștea Snagovului, Surlari, Ștefăneștii de Jos, Tâncăbești, Tânganu, Tunari, Vadul Anei, Vânători, Vârteju), Ialomița (Bucu, Copuzu, Crăsanii de Jos, Făcăeni, Gheorghe Doja, Ghimbășani, Ion Roată, Maia, Maltezi),Mehedinți (Turnu Severin, Bala de Sus, Balta, Batoți, Devesel, Gruia, Izvoarele, Oprișor, Orevița Mare, Rogova, Șimian, Tismana, Țigănași), Olt (Slatina, Cornățelu, Drăgănești Olt, Ipotești, Maldăr, Optași, Orlea, Piatra Olt, ReșcaRomula, Stoicănești, Teslui, Vâlcelele de Sus), Prahova (Ploiești, Albești Muru, Bătrâni, Călugăreni, Ceputua, Chițorani, Ghinoaica, Jercălăi, Mizil, Perșunari, Șirna, Târgușoru Vechi, Vadu Săpat, Valea Șcheilor, Zalhanaua), Teleorman(Călinești, Cernetu, Licuriciu, Pietroșani, Zimnicea), Vâlcea (Râmnicu Vâlcea, Băbeni, Bunești, Călimănești, Cocoru, Coșota, Cremenari, Drăgășani, Fișcălia, Goranu, Greci, Gura Suhașului, Horezu, Lunca, Mateești, Măgura, Ocnița,Olteni, Orlești, Prajila, Rădăcinești, Roești, Ruda, Sălătrucel, Sâmbotin, Scărișoara, Stoenești, Șirineasa, Teiușu, Titiriciu, Valea Mare). Cultura ceramică se caracterizează prin vase suple, bine arse, din lut fin, cu ornamente puține sauchiar absente.

Lista așezărilor fortificate geto dacice din perioada finală a epocii fierului, în Muntenia cuprinde următoarele locații: Argeș (Valea Cetățuia-Cetățeni), București (Tei, Pipera), Buzău (Târcov), Călărași (Căscioarele, Mataraua, Popești,Radovanu, Vlădiceasca), Dâmbovița (Băleni Români, Iedera de Jos), Dolj (Bâzdâna, Botoșești Paia, Căciulătești, Cârligei - Pelendava, Coțofenii din Dos, Izvor, Valea Stanciului, Voița), Gorj (Păișani, Polovragi, Șiacu, Șomănești,Toioaga, Țicleni), Giurgiu (Popești - Argedava), Ialomița (Axintele, Bordușani), Mehedinți (Bobaița), Olt (Buicești, Gâlmeie-Sprâncenata, Mărgăritești, Milcovu din Vale), Prahova (Coada Izvorului, Făget, Mârlogea, Odăile, Plopeni),Teleorman (Albești, Orbeasca de Sus, Pleașov, Trivalea Moșteni), Vâlcea (Ocnița-Buridava). Numeroase dintre aceste așezări fortificate sunt doar o continuare a așezărilor Gumelnițene de tip tell, zidul de apărare fiind reprezentat prinpalisade din lemn înalte de circa 2 metri. La cele patru colțuri, sau la poarta de intrare, o parte dintre aceste fortificații aveau și turnuri de veghe, nu atât pentru apărare cât pentru supravegherea teritoriului. Un observator din turn anunțacând se apropiau turmele, pentru ca femeile rămase în cetate să pregătească masa și cele necesare. Lângă orașul Drăgănești Olt, a fost restaurată în întregime o astfel de cetate fortificată, împreună cu 23 de locuințe și anexe unde turiștiipot fi cazați ca în epoca fierului. Dintre așezările de mai sus, cele de la Crăsani, Zimnicea, Popești-Novaci, Cetățeni, Tei, Pipera, Poiana și Tinosul se pare că au fost centrul de întâlnire al unor uniuni tribale, sau cel puțin centrul degravitație al principalelor interese de ordin economic. Cea mai importantă a fost cetatea Argedava, cu laturi de 160 și 120 metri, unde se crede că au locuit strămoșii Regelui Burebista. ca o curiozitate, poate fi menționată și ipotezapotrivit căreia Argedava a fost cetatea de scaun a dinastiei Argeade, cea din care s-au tras regii Macedoniei Philip al II-lea și Alexandru Macedon. De la Strabon știm doar că tribul Argeadae au deținut supremația în întregul ținut denumitEmathia. Thucydides spune că originea lor este din Argos, Pelopones, dar se știe că macedonienii vorbeau o limbă diferită de cea a grecilor. Această ipoteză ar explica și numărul mare de monede macedoniene aflate în circulație la Nordde Dunăre.

Lista monumentelor istorice din Muntenia include următoarele necropole, datate pentru intervalul V îen - I en: Buzău (Nenculești, Pietroasa Mică, Pietroasele, Stâlpu, Vadu Șorești), Brăila (Brăila), Călărași (Călărași, Chirnogi,Coconi, Coslogeni, Radovanu), Dâmbovița (Costeștii din Vale - birituală), Gorj (Spahii), Giurgiu (Popești - tumulară), Ilfov (Dimieni - incinerație), Ialomița (Stelnica - birituală), Olt (Drăgănești Olt), Prahova (Buda - tumuli, Mizil -inhumație, Podenii Vechi), Teleorman (Fântânele - tumulară, Zimnicea), Vâlcea (Ocnița- Buridava). Ca fenomen general, se poate observa numărul mic de necropole, raportat la un număr mult mai mare de așezări ca urmare a uneicreșteri semnificative a populației. Incinerația fiind principalul rit de înmormântare din această perioadă, se poate specula că majoritatea locuitorilor au fost arși pe rug, fără un monument funerar identificabil. În cazul mormintelortumulare, în unele cazuri tumulul a fost ridicat direct deasupra rugului, iar în alte cazuri resturile de oase și cenușa au fost așezate într-o cameră funerară, uneori cu mobilier funerar. Urnele funerare identificate au fost vase de tip borcan,modelate cu mâna și ornamentate cu butoni, sau mai rar au fost de tip cană lucrată pe roata olarului. În rare cazuri, cum sunt mormintele de la Popești (Giurgiu) și Săvârșin (Arad) cenușa a fost depusă în coiful unui luptător. Inventarulobiectelor metalice a fost reprezentat mai ales prin piese de harnașament, săbii lungi de tip Latene, vârfuri de lance cu lungime între 25 și 60 de cm și pumnale curbe (sica) uneori cu teacă. În șase locații diferite au fost descoperite șifragmente ale unor scuturi, mai ales părțile centrale din fier (umbo). Dintre obiectele ornamentale, cele mai frecvente sunt fibulele din fier sau din bronz și mărgelele din sticlă. La Piscu Crăsani, Poiana și Popești au fost descoperitefragmente ale unor coifuri din bronz datate pentru secolul II îen.

Cele mai caracteristice obiecte nou apărute în epoca fierului sunt coifurile de luptă din metal. Pentru Muntenia, cel mai valoros coif princiar este cel descoperit în anul 1928 în satul Coțofenești (Prahova), bătut din aur masiv, îngreutate de 770 grame. Placa frontală este ornată cu doi ochi apotropaici (supradimensionați) iar pe cele două obrăzare sunt reprezentați luptători în timp ce sacrifică un animal de pradă (un lup), îmbrăcați în cămașă de zale, purtândcoifuri țuguiate. Partea dorsală a coifului este ornamentată cu baseoreliefuri ce reprezintă animale fantastice, himerice, reprezentând o combinație dintre leu și cal înaripat (leontopegași). Probabil că astfel de simboluri confereaupurtătorului puterea leului și viteza calului înaripat. Coiful a fost lucrat din două bucăți de tablă produse prin ciocănire la rece, din aur nativ nerafinat, amestecat cu argint 22 % și cupru 10 %. Coiful are o înălțime de 24 cm și un diametruinterior de 17,6 la 18,42 cm, adică o circumferință de circa 56 cm. Probabil se purta peste un fes sau o glugă din lână deasă. Un alt coif de o frumusețe rară este cel descoperit în anul 1971 la Peretu (Teleorman), într-un mormînt de tipscitic format din două încăperi. Războinicul a fost înmormântat împreună cu doi cai, doi câini de vânătoare, o vacă, un car cu patru roți, alte circa 50 de obiecte din argint și bronz, vase ceramice și cuțite din fier. Coiful din argint aurit,are o greutate de 750 de grame și este decorat cu ochi apotropaici, avînd pe obrăzarul drept un vultur cu un mistreț în gheare și un pește în cioc, iar pe obrăzarul stâng o antilopă sau un muflon. Pe partea dorsală în baseorelief estereprezentată o turmă de cerbi sau de reni. Un coif aproape identic a fost descoperit în anul 1913 la Porțile de Fier, în apele Dunării, astfel că nu a putut fi încadrat cronologic, dar se pare că ambele coifuri au fost produse în același atelier. Deși este decorat la fel, coiful de la Porțile de Fier nu este suflat cu aur și este parțial degradat. Ochi apotropaici, similari cu cei de pe coifurile geto-dacilor se regăsesc în Grecia Antică pe niște mici castroane utilizate pentru băut,denumite kylikes. Aceste vase erau foarte răspândite în secolele VI-V îen, iar despre ochii supradimensionați se crede că aveau o putere magică, un fel de: paza bună trece primejdia rea.

Monedele getodacice din argint descoperite în Muntenia au caracteristici comune cu monedele din Transilvania sau Moldova, dar desenul este diferit, mult mai stilizat. În localitatea Bujoreni (Vâlcea) a fost descoperit un tezaur datatpentru secolul III îen - II îen, format din 178 de monede asemănătoare cu tetradrahmele emise de Regele Filip al II-lea al Macedoniei. Monedele din acest lot sunt ușor bombate, convexe pe avers și concave pe revers, semn că matrița erauzată. Un alt tip de monede geto dacice sunt cele din tipul București - Vârteju (Ilfov). Pe avers este reprezentat un cap de bărbat, iar pe revers un călăreț, dar în cazul acestor monede desenul este atât de stilizat încât călărețul este înlocuitdoar prin linii și puncte. Se cunosc circa 2 000 de monede din acest tip, dintre care 357 au fost descoperite în tezaurul de la Urseiu (Dâmbovița). La multe dintre ele, după modelul celtic Danubian, calul este marcat cu puncte ce sugereazăfoarte sugestiv constelația Pegasus. Majoritatea acestor monede au o greutate cuprinsă între 5 și 7 grame. Tezaurul de la Urseiu mai cuprinde alte 46 de monede cu greutate de 15 grame, asemănate cu tetradrahmele și 33 de monede ceseamănă cu drahmele macedonene. Asemănătoare cu monedele din tipul București Vârteju sunt și cele 64 de monede din argint din tezaurul descoperit în anul 1914 la Inotești (Prahova). În cazul monedelor de tip Inotești - Răcoroasa,desenul este reprezentat doar prin câteva bastonașe și puncte, ce simbolizează doar un profil de bărbat, respectiv un călăreț. Asemănătoare din punct de vedere stilistic sunt și monedele din tipul Adâncata - Mânăstirea, descoperite în celedouă tezaure din județele Dolj și respectiv Călărași. Este probabil că aceste monede primitive sunt mai vechi decât drahmele macedoniene. La Histria se băteau deja monede de calitate încă din secolul VI îen. Dacă ar fi dorit să falsificemonedele macedonene, meșterii ar fi realizat copii mult mai greu de identificat. Dovada că monedele se băteau în Muntenia este confirmată și prin matrița descoperită la Târgu Cărbunești (Gorj), pentru monedele getodacice din tipulAninoasa - Dobrești. La Dobrești, tezaurul descoperit în anul 1911 era format din 284 de monede din argint, monede similare fiind răspândite în tot bazinul inferior al Jiului. Probabil că matrița este o replică mai modernă, pentru monedebătute în evul mediu, dar desenul este identic cu cel al monedelor antice.

În Dobrogea, lista așezărilor din cea de a doua perioadă a epocii fierului cuprinde următoarele localități geto-dacice: Constanța (23 August, Bugeac, Canlia, Capidava, Cobadin, Coslugea, Dorobanțu, Dunăreni, Făurei, Fântâna Mare,Hațeg, Izvoarele, Satu Nou), Tulcea (Tulcea, Agighiol, Babadag, Beidaud, Beștepe, Ceamurlia de Jos, Ciucurova, Enisala, Florești, Garvan, Isaccea, Luncavița, Mahmudia, Malcoci, Murighiol, Nalbant, Niculițel, Nufăru, Parcheș,Peceneaga, Poșta, Rahmanu, Sabangia, Sarichioi, Sarinasuf, Slava Rusă, Somova, Telița, Trestenic, Victoria), localități grecești: Constanța (2 Mai, Adamclisi, Agigea, Albești, Casian, Cernavodă-Axiopolis, Cogealac, Coroana,Costinești, Eforie Sus, Istria, Mangalia, Nuntași, Piatra, Sinoe, Traian, Tuzla, Vama Veche, Zorile), Tulcea (Jurilovca-Argamum), sau localități greco-getice: Constanța (Corbu, Gura Dobrogei, Tariverde), Tulcea (Agighiol, Caraorman,Sălcioara Vișina). Dintre acestea au fost fortificate următoarele: Constanța (Adamclisi, Albești, Coroana, Coslugea, Istria, Izvoarele, Satu Nou, Sinoe), Tulcea (Tulcea, Beidaud, Beștepe, Jurilovca, Telița). Coloniile grecești din Dobrogeanu au fost înființate prin forța armelor, ci prin relații matrimoniale și comerciale. Stau dovadă pentru comerțul intensiv monedele bătute la Histria, cu două capete inversate pe avers și un vultur de mare cu un pește în ghiare pe revers.Majoritatea lor datează din epoca elenistică, fiind bătute după expediția lui Alexandru Macedon. Singura cetate grecească de la Dunăre, cea de la Cernavodă (Axiopolis) se pare că a fost fondată în secolul al II-lea îen, de regeleLisimahos. Negustorii greci au adus cu ei scrisul și cititul, puțină aritmetică și cunoașterea poeților greci, în special Homer. În interiorul cetăților grecești a fost instaurat un regim sclavagist de tip democratic, condus de câteva zeci demagistrați în frunte cu eponimul cetății. În afara cetăților însă, populația formată din autohtoni a continuat să trăiască după vechea lege. Viața materială a grecilor nu a pătruns în spațiul rural, semn că relațiile comerciale cu geto-daciierau destul de limitate, sursele istoriografice amintind mai multe conflicte de amploare redusă. În ce privește fortificațiile de tip dava, cum sunt cele de la Rasova, Luncavița, Telița sau Slava Rusă, aceste sunt asemănătoare cu cele dedincolo de Dunăre, sunt amplasate pe înălțimi strategice și sunt întărite cu palisade și valuri de pământ.

În tot teritoriul rural, inclusiv în vecinătatea cetăților grecești, viața materială atestată prin obiectele din necropolele de inhumație sau din necropolele tumulare este o continuare a celei din secolele anterioare aparținînd culturii getodacice. Pentru cea de a doua perioadă a epocii fierului, în Dobrogea au fost identificate următoarele necropole plane: Constanța (Adamclisi, Băltăgești, Băneasa, Bugeac, Dunărea, Făurei, Fântâna Mare, Istria, Mangalia, Medgidia),Tulcea (Ciucurova, Enisala, Jurilovca, Murighiol, Sarinasuf, Somova) și respectiv necopole tumulare: Constanța (2 Mai, Adamclisi, Agigea, Albești, Corbu, Dunăreni, Irvinezu Mic, Lipnița), Tulcea (Agighiol, Caraorman, Carcaliu,Casimcea, Cataloi, Ceamurlia de Jos, Chilia Veche, Iazurile, Jurilovca, Mahmudia, Mihai Bravu, Murighiol, Nalbant, Peceneaga, Sarichioi, Satu Nou, Telița, Topolog, Trestenic, Valea Nucarilor). Cel mai bogat inventar al unui astfel detumul a fost descoperit în anul 1931 la Agighiol, într-un tumul datat pentru secolul IV îen. Tezaurul din argint și aur este format din: un coif, două apărătoare de pulpe (cnemide), două pahare tip rython, cinci fiale, aplice de harnașament,podoabe vestimentare din aur. La fel ca restul coifurilor geto dacice, coiful are doi ochi supradimensionați (apotropaici), iar pe obrăzare un călăreț cu suliță. Una dintre cupe conține inscripția KOTISOS EGBEO (cu litere grecești). În ceprivește vasele ceramice, cultura geto dacică din secolele IV-II îen se caracterizează prin vase fine de formă cloche sau bitronconică, cum sunt cele de la Murighiol, Telița sau Enisala. Necropola de la Ciucurova a fost datată pentrusecolul al III-lea îen cu ajutorul unei monede histriene purtând efigia lui Apollo, descoperită împreună cu urna de incinerare și o amforă de factură elenistică. În necropola de la Celic Dere vasele sunt confecționate din pastă neagră, culuciu metalic, cu un brâu aplicat și alveolat. Armele sunt reprezentate mai ales prin pumnale de tip scitic (akinakes) iar obiectele de cult sunt mai ales figurine din os de inspirație zoomorfă, tipice pentru arta scitică. Un tip special este șimormântul tumular de la Sabangia, unde camera funerară construită din bârne de lemn a fost ridicată deasupra unui tumul neolitic de tip Yamna, semn al continuității peste secole a aceluiași grup cultural. Ceramica grecească esteprezentă în numeroase dintre necropole, cele mai caracteristice fiind vasele descoperite la Enisala, Histria, Corbul, Sarinasuf, Murighiol.

În localitățile dobrogene de pe malul Dunării, și nu numai, în perioada Latene a epocii fierului se remarcă o circulație destul de intensă a monedelor getodacice. Astfel, tezaurul de la Somova (Tulcea), descoperit la intrarea într-opeșteră, este compus din 24 de monede de tip Vîrteju-București, 13 monede din tipul Inotești-Răcoroasa și 16 monede din tipul Măcin. Primele două tipuri au fost descrise mai sus, iar cele din tipul Măcin au pe avers un cap de bărbat cudetalii bine conturate, dar fără cunună de lauri, iar pe revers un călăreț în mișcare purtând pe cap un coif cu panaj bogat. Tezaurul conține și o monedă de tip Moskon, foarte asemănătoare cu didrahmele macedoniene, având inscripțiaBASILEOS în partea superioară deasupra călărețului și MOSKONOS în partea inferioară, sub cal. Deși stilul barbar poate fi identificat pe aceste monede, detaliile și inscripția sunt preluate cu certitudine de la cele grecești. Alte monedede tip Moskon au fost descoperite la Mihai Viteazu (Constanța), Isaccea Revărsarea (Tulcea) și Tulcea. Un alt tezaur format din 6 monede, imitații ale drahmelor macedonene, a fost descoperit în anul 1993 la Hârșova. Alte descopeririizolate ale unor monede geto dacice au fost semnalate la: Dunăreni, Histria, Ceamurlia de Jos, Hârșova, Sibioara, Pantelimonul de Sus, Parcheș Somova, Moșneni, Pecineaga, Floriile, Poiana Teilor. În paralel cu monedele getodacice, înDobrogea, ca în întreaga Dacie, au circulat și monede macedoniene autentice, emise de regii Filip al II-lea și Alexandru cel Mare. În majoritatea cazurilor, monedele din cele două tipuri au fost descoperite amestecate, semn că au pătrunsîn țară la o dată ulterioară domniei lor, probabil o dată cu cele două campanii militare conduse de Regele Lisimah împotriva lui Dromichete (339-335 îen). Se observă clar cununa de lauri în cazul monedelor de tip Filip II și coiful militarîn cazul monedelor de tip Alexandru cel Mare. În paralel, în teritoriile geto dacice au pătruns și monede ale cetăților grecești, sau emisiuni ale tracilor și sciților din vecinătate. Printre acestea, sunt cele inscripționate cu numele unorconducători locali denumiți basil: Ailios, Sariakes, Tanusa, Akrosas, Charaspes, Kanites.

În așezările grecești de la malul Mării Negre, au circulat însă mai ales monedele locale bătute la Histria, în paralel cu vârfurile de săgeți, sau cu monedele în formă de pește cum sunt cele descoperite la Olbia. Dintre monedele bătute

la Histria, cele mai cunoscute sunt cele din argint cu două capete inversate pe avers (dioscurii Castor și Polux) și respectiv un vultur cu un pește în ghiare pe revers. Aceste monede au avut o largă circulație și sunt prezente în tezaurele dinDobrogea, Moldova și Muntenia cu extindere până în Tirolul de Sud sau în Munții Balcani. Pentru monedele din bronz au existat mai multe emisiuni, având pe avers capul zeului Apollo, capul zeului fluvial Istros, capul zeului Helios,capul zeului Dionysos, capul zeiței Demetra, sau capul zeului Hermes. Cândva în secolul II îen, monetăria din Histria a bătut și monede din aur din seria staterilor de tip Lysimah cu greutate de circa 8 grame, pentru a susține alianța cuMithridates Eupator, motiv pentru care monetăria a fost apoi desființată. Al doilea atelier monetar din Dobrogea a fost deschis la Tomis (Constanța) în jurul anului 260 îen, unde s-au bătut mai ales monede din bronz. Atelierul a fostînchis după rebeliunea lui Mithridates, împreună cu cel din Histria, dar a fost redeschis la începutul secolului I îen pentru a bate monedă romană. Cel de la treilea atelier monetar este cel de la Callatis (Mangalia) deschis cândva înintervalul 280-250 îen. Primele monede cunoscute sunt drahme și hemidrahme grecești, împreună cu o altă monedă divizionară din bronz. Toate au pe avers capul lui Apollo și numele cetății pe revers. Dintre monedele emise, cei maiabundenți sunt staterii și tetradrahmele de tip Alexandru cel Mare, prezenți masiv în tezaurele de la Anadol, Mărășești și Dăeni. Monedele din bronz au pe avers capul unor zei precum Heracles, Demetra, Apollo sau Dionysos iar perevers o panteră, o cunună de spice, un trepied sau o cunună din viță de vie.

Istoriografie:

Denumirea de geto-daci este un termen generic ce combină sursele istoriografice grecești și latine. Autorii greci au utilizat pentru triburile de la Nord de Dunăre denumirea de geți (Getae), în timp ce latinii au utilizat termenul de daci(dakoi) motivând că așa se numesc ei înșiși atunci când vorbesc despre sine. În limba dacilor, cuvântul daca se utiliza pentru secera curbată pe care o utilizau și pe post de cuțit sau de armă, deci are semnificația de secerători (sau sciți). Înliteratura greacă, geții apar pentru prima dată într-o tragedie a lui Sofocle unde este amintit "Charnabon, care domnește peste geți". Prima atestare în literatura latină sub numele de daci, este consemnată de Justin în lucrarea Epitome laIstoria Philippica a lui Trogus Pompeius (cartea XXXII) cu următorul conținut: Dacii sunt descendenții geților. Acest popor, după ce a fost învins într-o luptă de către Bastarni, a fost pedepsit de regele lor Oroles să doarmă cu capul lapicioarele femeilor și să le slujească așa cum slujesc femeile pe bărbați. Pedeapsa va fi menținută până când își vor spăla rușinea pe câmpul de onoare învingînd pe dușmani. Din acest fragment se desprinde clar autoritatea căpetenieiasupra supușilor săi, dar și cea a bărbaților asupra femeilor. În jurul anului 450 îen, Herodot descrie expediția Regelui Darius împotriva sciților de la nordul Mării Negre. Regele Darius a oferit suveranitatea sa cerând în căsătorie pe fiicaRegelui Odyrsian Antyrus, dar a fost refuzat. A urmat o campanie militară infructuoasă, urmată apoi de cea a fiului său Regele Xerxes. În Istoria lui Jordanes, ținuturile de la Nord de Dunăre sunt denumite Oium iar locuitorii săi suntdenumiți goetes. Dintre așezările și cetățile dacice, au fost pomenite istoriografic următoarele: Porolissum (Moigrad), Potaissa (Turda), Apulum (Alba Iulia), Cumidava (Brașov), Sarmizegetusa (Costești), Arcidava (Lugoj), Dierna(Orșova), Drobeta (Turnu Severin), Buridava (Râmnicu Vâlcea), Pelendava (Craiova), Argedava (București), Ramidava (Buzău), Piroboridava (Poiana Galați).

Herodot mai spune despre geți că se cred nemuritori. Divinitatea lor este Zamolxis, sau Gebeleizis, dar nu ajung la el decât cei bravi în luptă. Pentru a trimite solii cu doleanțele lor, tot la cinci ani, geții instruiesc solul și apoi îl aruncăîn trei sulițe cu vîrful în sus. Dacă solul nu moare, înseamnă că nu a fost destul de curajos și trimit altul. Xenofon, discipol al lui Socrates, vorbind despre aspectul antropomorfic al zeilor spune că fiecare îi zugrăvește după chipul său, cuînfățișare și patimi omenești. Etiopienii îi socot negri și cârni, iar tracii cred că sunt roșcați cu ochi albaștri. În Anabasis, Arrian descrie expediția Regelui Alexandru Macedon dincolo de Dunăre. În timpul negocierilor pentru pace,întrebați de ce se tem cel mai mult, căpeteniile de trib au răspuns, mai în glumă mai în serios, că nu se tem de nimic pe lume decât să nu se prăbușească cerul. Lucian (secolul II îen) descriind o călătorie imaginară prin văzduh făcută defilozoful Menip în țara zeilor, spune că ori de câte ori privea spre ținutul geților nu-i vedea decât luptând, iar pe sciți nu-i vedea decât rătăcind în căruțe. Dion Chrysostomos, a vizitat Dacia în anul 96 en, în preajma marilor războaieîmpotriva romanilor, spunând că peste tot nu vedeai decât săbii, platoșe, lănci, toate locurile fiind pline de cai, arme și oameni înarmați. Iordanes vorbind despre daci spune că sunt din fire deștepți și fiindcă au învățat filozofie au fostîntotdeauna superiori tuturor barbarilor, aproape egali cu grecii. Eusebiu din Cesarea spune că erau deprinși să spună glume în limba lor dacică. Poetul Ovidiu Naso spune despre geți că se încaieră în forum până la sânge, semn că existaun for democratic unde se luau principalele decizii. Sextus Iulius Frontinus amintește cum i-a convins Regele Scorilo pe vecinii săi să formeze o alianță. A pus în fața solilor să se lupte doi câini furioși, dar în momentul în care le-a arătatun lup câinii au abandonat lupta și s-au aruncat asupra lupului. În ce privește înmormântarea, Herodot spune că după ce jeleau mortul, timp de trei zile benchetuiau, cântau și dansau, sacrificând tot felul de animale și organizând întreceri,cea mai de preț fiind lupta la trântă. Pe noi născuți îi plângeau însă pentru nenumăratele nenoriciri pe care vor fi obligați să le suporte. În Georgice, Vergiliu spune despre daci că petrec lungile nopți de iarnă jucând lângă foc, în bordeiesăpate adânc în pământ și că le place să prepare din orz fermentat și din fructe o băutură asemănătoare cu vinul. Singurul locaș de cult identificat arheologic este altarul de la Sarmizegetusa, asemănător celor ridicate de druizii celți.

În ce privește limba geto dacilor știm de la Strabon că "dacii vorbesc aceeași limbă cu geții... iar geții vorbesc aceeași limbă cu tracii". Din cele două pasaje, rezultă că limba strămoșilor era doar un dialect al limbii vorbite de mareleneam al tracilor. Majoritatea cuvintelor identificate cu origine dacică sunt nume proprii, dintre care circa 1150 sunt legate de persoane sau colectivități umane (antroponime) și alte circa 900 sunt legate de locuri, ape, munți (toponime șihidronime). De la medicul și botanistul grec Dioscorides se cunosc și 57 de denumiri ale unor plante medicinale, dar multe dintre ele au fost corupte de copiștii manuscriselor antice. Alte circa 160 de cuvinte din limba română nu auanalogii în nici o altă limbă, fiind considerate arhaice. Dintre acestea, cele mai frecvent utilizate în prezent sunt: abur, amurg, cătun, brânză, baci, barză, brad, brâu, bordei, cioban, codru, doină, dulău, grădină, gard, gorun, groapă,grumaz, leagăn, mal, mare, mazăre, mânz, măceș, măgar, mistreț, moș, mugure, năpârcă, noian, prunc, pupăză, rață, rânză, sâmbure, stejar, sterp, stână, struguri, șopârlă, șoric, traistă, țarină, urdă, vatră, viezure, zăr, zestre, zgardă,zimbru, a dura, a dărâma, a zgâria. Probabil că au existat și numeroase cuvinte dacice preluate de latini, dar originea dacică a acestor cuvinte nu mai poate fi stabilită astăzi. Alte cuvinte par a fi forme arhaice ale unor expresii sau cuvintefolosite și în prezent. De exemplu sufixul dava utilizat pentru localități, cetăți sau târguri, este o formă arhaică de la dau-vă sau dau vouă. Trebuie remarcat și faptul că numeroase dintre denumirile dacice se formează prin legarea a douăsau chiar trei cuvinte mai scurte, asemănător celor din limba germană, semn că a existat undeva un trunchi comun din care s-au desprins cele două limbi. De exemplu, denumirea Sarmizegetusa poate fi despărțită în cuvinte astfel: să armis ți e getusa cu semnificația de conducător, cel ce ține evidența muncilor agricole. În mod asemănător, numele Decebalus poate fi despărțit în decem balus, cu semnificația de zece războaie, sau poate decem bolus adică zece ulcioaresau zece porții de mâncare. La alte denumiri există o alternativă latină unde vocala o este înlocuită prin a. Exemple: Altus-Olt, Samus-Someș. Fie că slavii au adaptat denumirea latinească, sau poate că romanii au modificat denumirealocală precedentă sosirii lor. Dacii nu foloseau scrierea, dar știau să socotească și utilizau pentru calcule și contabilitate un sistem de linii și puncte, sistem răspândit în tot spațiul danubian. Pe un vas a fost identificată o ștampilă cuinscripția DECEBALUS PER SCORILO, dar mai probabil este luată prin amprentare de pe o inscripție în piatră, deoarece literele sunt scrise invers.

În prima jumătate a secolului al IV-lea îen, teritoriul dintre Dunăre și Nipru era sub conducerea Regelui Ateas (429-339 îen), iar cel dobrogean sub conducerea Regelui Gudila cu sediul în cetatea Odessos (Varna). În anul 425 îen,geții dobrogeni au aderat la Liga Deliană. Regele macedonean Filip al II-lea a atacat cetatea, dar geții au trimis înaintea lui fete îmbrăcate în alb și cântăreți la harfă. Alianța s-a pecetluit prin căsătoria Regelui Filip al II-lea cu Meda, fiicaRegelui Gudila. La moartea soțului, Meda s-a sinucis, ambii fiind îngropați în tumulul de la Vergina. În anul 339, Regele Filip al II-lea a asediat fără succes cetatea Bizanț, apoi a organizat o expediție împotriva sciților. Regele Ateas învârstă de 90 de ani a murit în luptă iar macedonienii au luat ca pradă 20 000 de femei și tot atâtea iepe. Patru ani mai tîrziu, fiul său Alexandru cel Mare a organizat o expediție împotriva tribalilor conduși de Regele Syrmos. Geții s-aurefugiat în mijlocul Dunării pe insula Peuce, dar Alexandru a trecut Dunărea și a ocupat cetatea de pe malul stîng, astfel că geții au cerut pace. În urma tratatului de pace, câteva sute de călăreți sciți l-au urmat pe Alexandru Macedon încampania sa militară până în India. Doar puțini dintre ei s-au întors printre cei 10 000 de veterani. După alți patru ani, în anul 331 îen generalul macedonean Zophyron a traversat Dobrogea și a asediat cetatea Olbia. Grecii din cetate aueliberat toți sclavii, au acordat cetățenie străinilor din oraș, au șters toate datoriile și apoi s-au aliat cu sciții. Zophyron s-a retras și a fost ucis undeva lângă Dunăre. După moartea lui Alexandru Macedon, în anul 306 îen generalul săuLisimah a primit titlul de rege. În jurul anului 300 îen, Regele Lisimah a trimis împotriva geților pe fiul său Agatocles, dar acesta a fost capturat de Regele Dromichetes și ținut în captivitate în cetatea Helis. După opt ani de negocieri,geții și macedonienii au pecetluit alianța prin căsătoria dintre Agatocles și Lisandra, fiica lui Dromichetes. Ca urmare, comerțul a înflorit și drahmele emise de Lisimah au circulat în Dacia în număr mare. Această istorioară este povestităde numeroși scriitori antici, printre care: Polybius, Diodorus Siculus, Plutarh, Strabo, Polyaeneus și Orosius.

Pacea nu a durat însă prea mult timp. În anul 284 îen, Agatocles a fost ucis de o conspirație condusă de una dintre nevestele lui Lisimah. Lisandra s-a refugiat sub protecția Regelui Seleucos Nicator, cel care l-a învins pe Lisimah și aocupat teritoriile din Asia Mică. Pe tronul Macedoniei și al Traciei a fost instalat Ptolomeu Keraunos iar urmașii lui Lismah au fost uciși mișelește. În acest timp, celții conduși de Regele Belgius au năvălit în Panonia, apoi în tot bazinulinferior al Dunării și în Tracia. Regele Ptolomeu a refuzat să cumpere pacea spunând cu mândrie că macedonienii sunt cuceritorii lumii, dar după câteva zile a fost ucis și măcelărit. O noua armată a celților condusă de Brennus, numărândcirca 65 000 de luptători, a invadat și jefuit întreaga Macedonie, apoi întreaga Grecie, inclusiv templul din Delphi apărat doar de circa 4000 de holpiți. În timpul bătăliei, Brennus a fost grav rănit și apoi s-a sinucis, probabil învins deaburii alcoolului. O parte dintre celți au rămas în Tracia și în Munții Balcani, alții au trecut în Asia Mică unde au fondat o colonie denumită Galatia și un oraș denumit Tylis undeva în apropierea Bizanțului. Un alt grup important,cunoscut sub numele de scorodisci, s-a retras pe Dunăre în sus până la confluența cu râul Sava și a fondat cetatea Singidunum (Belgrad). Celții s-au răspândit și în teritoriile geto dacilor. Dintre denumirile cu rezonanță celtică păstratepână în zilele noastre, cele mai cunoscute sunt: Alba, Boii, Burrus, Cara, Galatia, Gella, Helvetii, Limane, Medias, Rauraci, Rutenii, Singidunum, Vama. În acest timp, la Histria, sfatul poporului condus de Theocritos a înscris printrebinefăcătorii săi pe negustorii Diodoros, Procritos și Cheracos pentru că au reușit să încheie o pace avantajoasă cu regele get Zalmodegicos. Cei trei au primit dreptul să poarte cununa de lauri la spectacolele de teatru. Monedele purceltice descoperite pe teritoriul nostru sunt relativ puține. Pentru comparație cu monedele geto dacice, mai jos sunt prezentate câteva monede din aur bătute de celți.

Începutul secolului al II-lea îen marchează primele contacte cu romanii, aflați în mijlocul războaielor punice împotriva Cartaginezilor. Tribul Boii-lor din Panonia împreună cu triburile celtice iberice s-au aliat cu Cartaginezii și aunăvălit în valea fluviului Po unde l-au învins pe generalul Postumius Albinus. După mai multe lupte succesive, Boii au fost respinși definitiv în Panonia unde au rămas apoi până la cucerirea romană. Romanii au cucerit progresiv Istria șiIlyria pentru ca în anul 143 să cucerească definitv întreaga Macedonie. În anul 146 îen, generalul Lucius Mummius a ocupat cetatea Corinth iar Scipio Aemilianus a transformat Chartagina în provincie romană. În Dobrogea, cetățilegrecești plăteau tribut regilor sciți. O inscripție descoperită la Dionysopolis atestă faptul că în anul 180 îen coloniile grecești au cerut ajutor regelui scit Rhemaxox împotriva atacurilor din partea regelui trac Zoltes. În schimbul tributului,regele a trimis un corp de 600 de călăreți pentru protecția orașului. Spre sfârșitul secolului, întregul spațiu comercial de la Marea Neagră a intrat sub influența Regelui Mithridates Eupator Dionysus (120-63 îen), rege al Pontului, alArmeniei și al Anatoliei. Cetățile grecești din Dobrogea au intrat în alianța formată de Regele Mithridates împotriva romanilor conduși de generalii Lucius Cornelius Sulla, Lucius Licinius Lucullus și Gnaeus Pompeius Magnus. În bazaacestei alianțe trupe ale Regelui Pontului au fost cantonate în cetățile din Crimeea, Olbia, Tyras, Apollonia și Bizanț. Un statut juridic asemănător trebuie să fi avut și cetățile dobrogene. Deși acest fapt nu a fost consemnat istoriografic,monedele dobrogene bătute la sfîrșitul secolului al II-lea îen au înlocuit pe avers efigia Regelui Lisimah prin cea a Regelui Mithridates. Printre urmele arheologice din epocă, se numără o piatră de mormânt cu o scurtă inscripție în limbagreacă și un baseorelief ce reprezintă doi copii rămași orfani, alături de o barcă.

După ce s-au instalat în Macedonia romanii au avut o atitudine pașnică față de triburile de la Nord de Dunăre. În Istoria goților, Jordanes consemnează că în timpul lui Sylla (generalul Lucius Cornelius Sulla 138-78 îen) rege al gețilorera Buruista (Burebista) iar ambasador al Romei era un ofițer pe nume Dicienus (Deceneu). Burebista l-a primit regește pe ambasadorul Romei și la sfatul acestuia din urmă a întreprins o expediție militară la Vest de râul Tisa. Dicineus i-a învățat pe daci alfabetul latin, filozofia și astronomia (cele 12 planete zodiacale și circa 345 de stele mari), precum și un set de legi pe care istoricul le numește belagines (femei frumoase). Printre elevii lui Dicineus s-au numărat nobiliițării, cunoscuți sub denumirea de Pilleati, deoarece aveau capul acoperit cu o tiara (pillei) atunci când sacrificau animalele pe altar. O inscripție de la Dionysopolis amintește despre un oarecare Acornion, trimis ca sol la Burebista încapitala acestuia de la Argedava. Cetatea descrisă de Acornion era situată pe o terasă, apărată din trei părți de bălțile din luncă și în rest prin trei șanțuri adânci dublate de un val de pământ. În interiorul cetății, solul a descris amețitor denumerose vase ceramice, obiecte din bronz, fier, aur și argint. Strabon îl prezintă pe Burebista ca pe un puternic dinast, cuceritor al unor vaste regiuni din Nord-Vest-ul Daciei. Strabon vorbește despre stăpânirea lui Burebista ca despreun imperiu, cu o forță militară de circa 200 000 de bărbați (pedestrime, arcași și călăreți). Pentru consolidarea puterii, Regele Burebista a trimis soli de pace la Regele Mithridates Eupator al Pontului și la Ariovist, cunducătorului uniuniitribale a germanilor. Nu știm dacă prin înțelegere cu Burebista sa nu, între anii 72-71 îen Generalul Terentius Lucullus Varo a supus toate orașele grecești din Dobrogea, până la gurile Dunării. Zece ani mai târziu cetățile dobrogene s-aurăsculat împotriva guvernatorului Caius Antonius Hybrida iar romanii au dezlănțuit asupra lor forța barbarilor. În anul 55 îen, dacii lui Burebista au cucerit pe rând cetățile Olbia, Tyras, Histria, Tomis, Mesembria, Dionysopolis,Apollonia.

În urma acestei campanii militare, Burebista a fost descris de Acornion ca fiind cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia. La Histria, expediția sa este amintită într-un decret al Adunării Poporului în cinstea lui Aristagoras, celcare a negociat cu barbarii ce stăpâneau cetatea și apoi a reparat zidurile. În schimb, în urma expedițiilor din toate regiunile învecinate, Burebista și-a pierdut toți aliații tradiționali. Singurul garant al puterii sale a rămas Imperiul Roman,unde după moartea lui Crassus triumviratul a încetat să mai existe. În conflictul armat dintre cei doi generali rămași, Cezar și Pompei, Burebista a luat partea celui mai apropiat dintre ei și a semnat un tratat de alianță cu Pompei.Întelegerea dintre soli s-a perfectat în Macedonia, la Heraclea în luna August a anului 48 îen, dar nu a mai fost pusă în fapt deoarece la 9 August Pompei a cedat fără luptă bătălia de la Pharsalus și Cezar a devenit dictator unic. Esteposibil să fi fost doar o manevră strategică între cei doi generali, cert este că Burebista s-a trezit înconjurat de dușmani, din toate părțile. Probabil că dacă ar fi votat cu Cezar ar fi învins Pompei. După numeroase conflicte interne și luptecu vecinii, Burebista a fost înlăturat de pe tron. Strategia romanilor a funcționat perfect (divide et impera). Istoricul și geograful Strabon consemnează astfel: "Burebista a fost răsturnat în urma unui complot pus la cale împotriva lui de omînă de oameni, mai înainte ca romanii să trimită împotrivă-i o expediție. Urmașii lui s-au dezbinat, dezmembrând țara în mai multe regiuni. Chiar și acum, când Cezar Augustus a trimis oștire împotriva lor, ei se află împărțiți încinci regiuni, mai înainte erau patru. Negreșit aceste diviziuni teritoriale se fac după împrejurări și apar când într-un fel, când într-altul". Cezar plănuia o expediție gigantică în care urma să treacă Munții Caucaz, să ocupe Sciția și Dacia,apoi să năvălească în Germania și în Galia, pentru a se întoarce în Italia după ce a trecut prin sabie toate ținuturile cunoscute, mărginite doar de ocean. Cezar a fost însă asasinat la Idele lui Marte din anul 44 îen și războiul împotrivadacilor a fost amânat.

După înlăturarea Regelui Burebista, izvoarele istoriografice amintesc următorii conducători ai dacilor: Koson (Suetonius), Dicomes (Plutarch), Comosicus (Iordanes), Cotiso (Florus), Coryllus (Iordanes). La Roma, după moartea luiIulius Cezar, puterea politică a fost preluată de cel de al treilea Triumvirat (Octavian, Marc Antoniu, Marcus Lepidus) iar din anul 31 îen Octavian a rămas singurul dictator. Octavian a reinstaurat ordinea și a instituit inițial un climat deliniște și toleranță cunoscut sub denumirea de Pax Romana. În anul 27 îen, Octavian a restituit Senatului întreaga putere, inclusiv controlul asupra provinciilor și a legiunilor din aceste provincii. În schimb, Senatul l-a recompensat cutitlul de Caesar Augustus, devenind astfel primul Împărat al Imperiului Roman. Începând cu anul 29 îen, proconsulul Macedoniei Licinius Crassus a lansat o campanie de cucerire a Moesiei, respectiv teritoriile actuale din Serbia,Kosovo, Bulgaria și Dobrogea de la Sud de Dunăre. Războiul a durat mai multe decenii, dar spre sfârșitul domniei Împăratului Augustus, în anul 6 en, este consemnat primul guvernator al provinciei Moesia, în persoana generaluluiAulus Caecina Severus (Dio Cassius). Ofensiva romanilor a interesat întregul bazin al Dunării incluzând regiunile din Munții Alpi, Raetia, Noricum, Illyricum și Pannonia. Până la sfîrșitul domniei lui Augustus întregul mal drept alDunării era sub dominație romană, se construiau castre și redute, drumuri și depozite pentru aprovizionarea armatei. Nu au fost consemnate nici un fel de relații diplomatice între geto-daci și romani, dar este sigur că în repetate rânduribastarnii de la Sud de Dunăre au căutat sprijin sau refugiu la regii geților. În numele securității frontierei, trupele romane au efectuat repetate raiduri pe malul stâng al Dunării, urmate apoi de strămutarea populației pentru formarea unorspații goale supravegheate atent de comandanții legiunilor din Moesia. Civilizația materială din toate așezările de tip tell din Lunca Dunării, a înregistrat un regres brusc, după o perioadă de înflorire de circa două mii de ani. Strabonamintește o acțiune de strămutare a 50 000 de geți la Sudul Dunării, pentru a li se asigura protecția și paza. Grupuri din ce în ce mai mari de daci au luat astfel contact cu lumea și cu civilizația romană, aflate în plină perioadă de înflorire.Numeroși daci apar însă la Roma la luptele de gladiatori, sau cu titlul de sclavi.

Viața orașului Tomis, din timpul Împăratului Augustus, văzută prin ochii unui poet latin se poate desprinde ușor din versurile lui Publis Ovidius Naso, exilat la Tomis în anul 8 en pentru a-i învăța pe geți limba, literatura și culturalatină. Învățător și totodată ambasador al Romei, Ovidius a timis nenumărate epistole în versuri adresate Împăratului Augustus, soției sau prietenilor, cu rugămintea de a fi iertat și rechemat. O parte dintre aceste elegii s-au păstrat și aufost culese în volumele Tristia și Epistulae ex Ponto. Pentru autenticitate, să lăsăm cuvântul poetului latin: "Viața mi-o duc surghiunit printre barbarele ginți. Neamul sarmat mă împresoară sălbatec, și Besii și Geții...Boii sarmatici tragcare barbare pe proaspete poduri... Gospodării ca de țară: căruțe scârțâitoare (Iarna la Tomis)", "Coasta aceasta, măcar că între Geți și între Greci e împărțită,/ Însă de Geții rebeli pare că ține mai mult. / Vezi într-un număr mai mare peGeți și Sarmați, ce călare / vin și se duc, tot foind prin a orașului străzi. / Nu e unul din ei să nu poarte în spate o tolbă, / Arc și săgeți, ce la vârf unse-s toate cu fiere de șerpi. / Chip fioros, glasul crunt, icoana lui Marte întregă; / Barba șipletele lor nu au fost tăiate nicicând. / Mâna deprinsă le e să înfigă în dușmani cuțitul, / Care la orice barbar stă lângă șold în chimir..../ Largii nădragi și cojocul de ger îi păzesc anevoie, / ... Doar la puțini mai găsești vreo urmă delimbă grecească. (Moravurile Tomitanilor)", "Ei se înțeleg între ei printr-o limbă ce-i leagă între dânșii, / Eu doar prin semne le arăt ce doresc să le spun. / Eu sunt aicea barbar, căci nu-s priceput de nicunul, / Graiul latin când îl aud Gețiiprostește surâd. /... Apoi dreptatea aicea prin sabie își fac, cu de-a sila, / Încă adesea în for până la sânge se bat. (Oameni și străzi din Tomis)". Conform cronicei lui Heronim, Ovidiu ar fi murit în anul 17 en la Tomis, fără să fi primitiertarea împăratului. Pentru piatra sa de mormînt, poetul și-a scris singur epitaf-ul: "Eu, care aici odihnesc, Nasone, al dulcilor dragosti / bard neferice, pierii jertfă talentului meu. Tu, trecător, dacă și tu iubit-ai vreodată, nu-ți cadă / Greude a spune: tihnit osul să-ți fie, Ovid ! ".

Începutul erei noastre nu a fost însă marcat de un decret imperial, ci este socotit până în zilele noastre după ziua de naștere a unui necunoscut; Isus Christos Nazariteanul, născut într-o șură din părinți fără rang nobiliar. Personajulistoric real, a fost un evreu din Galileea, devenit predicator după ce a fost botezat de Ioan Botezătorul, un alt pastor itinerant. Ziua de naștere a lui Christos, în prezent Sărbătoarea Crăciunului, a fost primită de magi ca pe un semn ceresc,după ce stelele au vorbit și au prevestit sosirea lui Messiah cel mult așteptat. În viziunea creștină, Isus Christos este os Dumnezeiesc conceput de Sfântul Duh în pântecele Fecioarei Maria pentru a aduce pe pământ cuvântul Domnului șiminunile Revelației. Pentru sceptici, pentru istorici și necredincioși, Isus Christos este copilul din flori al unei fete de preot rural, devenit la rândul său predicator și aspirant la titlul de Rege al Iudeilor, nu prin origine ci prin forțaspiritului. Povestea vieții sale, relatată de patru dintre discipolii săi, face subiectul Noului Testament sau al Bibliei moderne, cea mai citită și publicată carte din toate timpurile. Doctrina răspândită de Isus Christos, inspirată din viațapastorală a popoarelor antice, spune că Dumnezeu este ciobanul turmei omenești, iar el este primul său miel, urmat apoi de cei doisprezece apostoli. În fruntea unei turme, din ce în ce mai mare, Isus Christos a rătăcit prin Judeea ținândpredici, oferind pilde sau făcând fapte bune, primite de adepții săi ca miracole cerești. Forța spirituală a doctrinei creștine izvorește din credința că Împărăția Domnului se extinde și dincolo de moarte, acolo unde cei asupriți pe lumeaaceasta vor fi răsplătiți și onorați. Din momentul în care discipolii săi au început să vadă în Isus chipul lui Dumnezeu, autoritatea sa a început să intre în conflict cu autoritatea terestră, reprezentată atunci prin Pontius Pilat, guvernatorulroman al provinciei. Ajuns la Jerusalem, Christos a predicat în piața publică. Mesmerizată de cuvântul Domnului, mulțimea l-a aclamat în urale, apoi a devastat întreaga piață și slujba religioasă s-a transformat într-o revoltă împotrivastăpânitorilor romani. Arestat și condamnat, Christos a fost răstignit pe cruce. Adepții săi au echivalat moartea sa cu simbolul mielului de Paște, sacrificat pentru ca restul turmei să aibă hrană îndestulătoare.

După moartea lui Isus Christos, aposolii săi s-au reunit în anul 50 en pentru Sinodul Apostolic de la Jerusalem, unde și-au împărțit lumea între ei, apoi s-au răspândit în cele patru zări pentru a evangheliza și boteza popoarele lumii.Scytia a căzut în sarcina Apostolului Andrei, cel care alături de fratele său Simon Petru, l-a urmat pe Isus Christos după ce a văzut plasele lor umplute cu pește iar Isus le-a spus: "Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni" iarSfântul Ioan Botezătorul a întărit: "Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii". Sinaxarul Bisericii din Constantinopol menționează că Sfântul Apostol Andrei ar fi hirotonisit ca episcop la Odyssos (Varna) pe ucenicul săuAmplias. Peștera în care se crede că a viețuit Sfântul Apostol Andrei printre geto daci se află la circa 4 kilometri de localitatea Ion Corvin, în apropiere de Adamclisi (Constanța), unde în actuala biserică se află un fel de pat scobit înpiatră. După anul 46 en, Dobrogea era deja provincie romană, inclusă în provincia Moesia Inferior. Sfântul Andrei este sărbătorit de ortodocși la data de 30 Noiembrie, ziua în care s-a născut în Galielea, în nordul Țării Sfinte. Pentruromâni, Apostolul Andrei mai este cunoscut și sub denumirea de Apostolul dacilor sau Apostolul lupilor, denumire derivată din cuvântul dacic daoi (lup la oi). Stindardul de luptă al dacilor era un cap de lup, iar legendele creștine spun călupii au fost prezenți la căderea Sarmizegetusei și tot lupii l-ar fi mânat pe Apostolul Andrei să caute adăpost în peșteră. Colindele, legendele și obiceiurile din Dobrogea întăresc și astăzi credința că Sfântul Andrei a vestit Evanghelia luiChristos în țara noastră. Obiceiul spune că în noaptea de Sfântul Andrei lupii încep să vorbească cu grai de om, iar bariera dintre viață și moarte slăbește, astfel că strigoii și moroii umbă pe pământ prin locurile natale. Tradiția ar puteaavea și o bază istorică. Probabil că printre miile de sclavi daci ajunși la Roma au fost și creștini care au mărturisit în biserică secrete de război ale patriei mumă, sau chiar i-au însoțit pe romani pe post de ghizi. Un alt obicei mai spune cădesimea grâului pus la încolțit în noaptea Sfântului Andrei va arăta în noaptea Anului Nou cum va fi anul care vine. Fetele nemăritate, trebuie să pună sub pernă 41 de boabe de grâu, iar cel ce la va fura grâul le va fi soț. Sfântul Andrei afost martirizat în anul 60 en în localitatea Patras din Grecia prin crucificare. Spunând că nu este demn de crucea lui Isus, Andrei a cerut o cruce în formă de X, cruce cunoscută și astăzi sub numele de Crucea Sfântului Andrei.

După Cezar Augustus, până la sfârșitul secolului pe tronul Imperiului Roman s-au succedat următorii împărați: Tiberius 14-37, Caligula 37-41, Claudius 41-54, Nero 54-68, Vespasian 69-79, Domițian 81-96, Nerva 96-98 și Traian 98-117. Dintre regii dacilor sunt consemnați istoriografic: Coryllus, Rholes, Dapyx, Zyraxes, Scorilo, Duras și Decebal. În anul 12 en, romanii au cucerit definitiv Panonia și au permis încă din timpul Împăratului Tiberius o masivăcolonizare cu iazygi a ținuturilor dintre Dunăre și Tisa. Iazygii erau o ramură a sarmaților de la Est de Volga, colonizați în Ungaria de astăzi ca aliați ai romanilor, în dauna boiilor. Acești sarmați, ușor de recunoscut în baseoreliefurilecolumnei lui Traian, purtau un fel de cămașă de zale cu solzi din lemn, corn sau chiar din copită de cal. Veteranii din armata romană, după 20 de ani de serviciu, erau și ei colonizați aici primind un premiu de 4 000 de dinari (DioCassius). Începând cu Regele Coryllus, timp de 40 de ani a fost pace între daci și romani, în schimb în Lunca Dunării năvăleau periodic diverse triburi nomade, mai ales Iazygii, Roxolanii, Bastarnii și Suebii. În anul 86 en, dacii condușide Duras Diurpaneus s-au aliat cu roxolanii, bastarnii și iazygii și au năvălit în Moesia, unde guvernatorul Oppius Sabinus a fost ucis. Ca represalii, Împăratul Domiclețian a reorganizat provincia în Moesia Superior și Moesia Inferiorapoi a organizat o campanie împotriva dacilor condusă de generalul Cornelius Fuscus. Regele Duras a cedat de bună voie coroana în favoarea lui Decebal, mai priceput la războaie. Dio Cassius, în cartea 67 cap 10 descrie acest episodastfel: după o luptă la Tapae în care au căzut foarte mulți, Regele Decebal a tăiat o pădure de pari pe care a sprijinit scuturile și sulițele celor morți. De la distanță, romanii au crezut că este o armată nouă și s-au retras. După o paceconvenită între reprezentanți, ambele tabere au declarat cu fast victoria. Dacii s-au declarat semizei, iar romanii au organizat un marș triumfal. În urma acestei păci, Decebal a devenit rege clientelar al Romei, primind în schimb subsidiianuale și suport tehnic. Romanii și toți prietenii romanilor trebuiau să fie prietenii dacilor, iar romanii au mai primit și dreptul să trimită coloniști militari și civili pe teritoriul Daciei.

Măiestria militară a Regelui Decebal despre care vorbește Dio Cassius consta în primul rând din planul strategic de apărare a principalelor trecători din munți prin forturi ridicate pe vârfuri de dealuri, dispuse în așa fel încât să sepoată susține unul pe altul. Majoritatea acestor structuri de apărare erau din lemn așa că nu au supraviețuit vremurilor, sau urmele lor sunt foarte de greu de identificat în teren. În ce privește tehnica de construcție sunt elocvente metopelecolumnei lui Traian. Pentru a rezista berbecilor și catapultelor, zidurile cetăților aveau 2-3 metri grosime și erau umplute cu lut tasat, bolovani și piatră spartă. Elementele zidului erau niște stive, sau niște casete dreptunghiulare construitedin bușteni, cu bârne transversale pentru consolidare. La bază, spațiile goale erau umplute cu lut tasat, iar în partea superioară erau umplute cu piatră și bolovani ce se utilizau apoi ca muniție. Deasupra se ridica o palisadă din lemn, cuacoperiș pentru protecția apărătorilor împotriva intemperiilor, dar și pentru a împiedeca apa de ploaie să degradeze construcția. Acest tip de fortificații se ridicau relativ ușor, după o tehnică utilizată și pentru construcția depozitelor dealimente și furaje, cu deosebirea că erau umplute cu pământ și pietriș. În cetățile regale din Munții Orăștiei: Sarmizegetusa, Piatra Roșie, Blidaru au fost identificate și urme ale unor ziduri permanente, cu pereți exteriori consolidați prinblocuri din piatră cioplite sub formă de paralelipiped dreptunghic, fără mortar. Aceste ziduri aveau piatră doar la bază, cu o înălțime de circa un metru, în zona de infiltrație a apei, iar în partea superioară erau completate prin blocuri dincărămidă arsă cu dimensiunea de 48 x 48 x 8,5 cm. Blocurile din cărămidă erau lipite între ele cu lut. Fațada zidurilor din cărămidă era apoi tencuită cu o pastă fină din argilă, deseori colorată, așa cum sunt casele țărănești. Mortarul seutiliza doar în situații excepționale, pentru cistrene de apă, cum este cea de la Blidaru. Acoperișurile se făceau din lemn și șiță, dar la Argedava (Popești) au fost identificate și țigle din cărămidă arsă, după modelul grecesc. În cetatea depe Dealul Grădiștei a fost identificată o fântână căptușită cu blăni groase de gorun. Porțile cetăților erau ferecate cu ținte groase din fier cu capul lat, ușor arcuit, împodobite cu măiestrie.

Au urmat 15 ani de pace în care puterea și trufia dacilor a crescut, în special prin alianță cu burii. Printre conducătorii dacilor, Dio Cassius amintește un vicerege pe nume Vezina, un frate al lui Decebal pe nume Diegis și o soră.Alianța cu triburi ostile romanilor a fost considerată ca o încălcare a tratatului de pace. Imperiul a început organizarea unei expediții punitive, expediție a cărei pregătire a durat mai mult de trei ani. Romanii au concentrat în Panonia șiMoesia 13-14 legiuni, câteva cohorte de pretorieni, numeroși auxiliari și trupe neregulate ale unor triburi aliate de germani, sarmați, mauri, sirieni, palmiri, marcomani și iazygi, cu un efectiv total de circa 200 000 de oameni. Ataculprincipal s-a dat prin Banat, pe Valea Bârzavei pe la Lederata, Ramna și Berzovia de astăzi, în zona principalelor mine metalifere cunoscute pe vremea dacilor. La Tapae, dacii au timis o solie cu o ciupercă uriașă pe care scria cu literelatine că aliații și burii îi sfătuiesc pe romani să se retragă. A urmat o bătălie foarte grea cu pierderi foarte mari de ambele părți. Împăratul Traian a rupt în fâșii veștmintele sale de rezervă pentru a lega rănile soldaților, dar a continuatofensiva spre cetatea de scaun. Pentru cei morți Împăratul Traian a ordonat ridicarea unui altar și sacrificii funebre în fiecare an. După ce romanii au capturat o cetate din munte condusă de sora lui Decebal au recuperat o parte din armeleși mașinile de război pierdute în campania precedentă. Regele Decebal a fost forțat să ceară pace. Trimișii săi la Roma au lăsat jos armele în fața Senatului și au împreunat mâinile așa cum fac prinșii de război. Condițiile puse de romaniau fost următoarele: să se retragă din toate teritoriile cucerite, să restitue inginerii și prizonierii romani, steagul capturat de la Fuscus, armele și mașinile de război, să dărâme toate fortificațiile, să nu primească sclavi refugiați din ImperiulRoman și să recunoască ca prieteni pe toți prietenii romanilor. Cea mai grea clauză a fost cea referitoare la prietenii romanilor, respectiv la o parte din țara iazygilor cucerită de Decebal. Traian a primit adjectivul Dacicus și a sărbătorittriumful organizând lupte de gladiatori.

Decebal însă nu a restituit teritoriile luate de la iazygi, a continuat să ridice fortificații, dar mai ales a trimis soli la toți vecinii spunând că mai ușor își vor păstra libertatea alături de el, decât dacă vor lăsa pe daci să piară. În acestecondiții, Împăratul Traian a pornit o nouă campanie concetrând trupele în Moesia. Regele Decebal, a trimis niște falși fugari cu ordin să-l asasineze pe împărat, dar au fost prinși. Invitat la negocieri, generalul roman Longinus Maximus afost capturat de daci iar Regele Decebal s-a oferit să-l elibereze doar în schimbul păcii, cerând ca granița să fie pe Istru (Dunăre). Împăratul Traian a refuzat să negocieze iar generalul Longinus s-a sinucis. Pentru a putea deplasa întreagaarmată și mașinile de război, romanii au construit la Drobeta (Turnu Severin) un pod cu 20 de stâlpi din piatră, fiecare dintre ei înalt de 50 de metri, la depărtare de 60 de metri unul de altul. De data aceasta, romanii au atacat cu foartemultă prudență, fără înfocare, cucerind sistematic fiecare porțiune de teren. Cu timpul, pas cu pas, dacii au fost învinși redută cu redută, fără nici o bătălie decisivă. Înainte de a fi prins, Regele Decebal s-a sinucis, dar capul său a fost tăiatși dus la Roma în cortegiul învingătorilor. La Roma sărbătoarea victoriei a ținut 123 de zile, au fost sacrificate pe altare mii de vite, în arene s-au luptat peste 10 000 de gladiatori și au fost ucise mii de fiare sălbatice. Tot pentrucomemorarea victoriei s-au bătut monede cu inscripția Dacia capta dar și medalioane speciale. Pentru comemorarea victoriei din anul 102, la Adamclisi a fost ridicat un monument triumfal denumit Tropaeum Traiani, înalt de 40 de metri,pe un soclu din marmură cu diametrul de 40 de metri și decorat cu 54 de metope cu scene de război. Pe pereți au fost înscrise numele celor 3800 de soldați căzuți în luptă. La Roma, în Forul lui Traian s-a ridicat o coloană cu înălțime de40 de metri, formată din 18 blocuri de marmură de Carrara, iar un baseorelief antic format din 124 de metope prezintă principalele momente ale campaniei militare. Împăratul Traian a descris personal întreaga expediție, într-o lucrareintitulată De Bello Dacico, dar nici un exemplar nu a ajuns până în prezent în mâna urmașilor săi de astăzi (se spune că ar exista o copie în arhiva Vaticanului).

Contextul European:

Turcia

În partea de Est a Turciei, regatul Urartu (Uruarti), din Armenia de astăzi, în jurul lacului Van, a rezistat cu succes repetatelor atacuri ale Imperiului Asirian învecinat. Începând cu anul 714 îen, regatul Urartu a fost atacat deCimmerienii conduși de Regele Saragon al II-lea, iar mai apoi a fost atacat de sciți, astfel că începând cu secolul VII îen a acceptat suveranitatea Imperiului Assirian, și mai apoi pe cea a Mezilor. La mijlocul secolului al VI-lea îen,regatul a devenit Satrapia Armenia, parte a Imperiului Ahmenid sub dinastia Orontidă. În anul 321 îen, Alexandru cel Mare a cucerit Persia iar Satrapia Armenia s-a transformat în Regatul Armenia, condus tot de dinastia Orontidă daraflat sub suveranitatea Imperiului Seleucid. Principala activitate consta din creșterea și exploatarea ierbivorelor mari, cu un accent deosebit pe oi, capre, vite și cai. Primele obiecte din fier au fost furcile în trident și lamele de plug cumiez din lemn. Țara fiind situată în plin munte, la mari altitudini, principalele materiale de construcție au fost piatra, lutul și lemnul. Tipic, templele și reședințele regale aveau formă rectangulară, cu pereți groși din piatră nefasonată și osingură intrare. Mare parte din construcție era însă din cărămizi de lut ars, sau doar uscat la soare, iar acoperișul și mobilierul intern erau din lemn. În ce privește metalurgia, armenii turnau obiecte artistice folosind o tehnică cunoscutăsub numele de ceara pierdută. Obiectele modelate în ceară erau înglobate în lut și apoi în cărămizi dolomitice. Turnând metalul topit, ceara era evacuată rapid și obiectul lua forma matriței din lut. Specifice pentru această perioadă suntcazanele mari utilizate pentru sacrificarea bovinelor, dar și obiecte mai mici cum sunt ryton-urile din argint, utilizate pentru masa de toate zilele. Pe lângă acestea se mai turnau și arme, figurine pentru cult, vase, coifuri, cuie și piroane,diverse obiecte de podoabă. Panteonul zeilor armeni era dominat de Haldi (Zeul Zeilor), Theispas (Zeul Tunetelor și al Fulgerelor) și Shivini (Zeul Soarelui). O inscripție descoperită lângă lacul Van include numele a 79 de zei, împreunăcu sacrificiile ce trebuiau făcute pe altarul lor: cai, oi, capre, diverse alte animale. Fragmente din limba arhaică au rămas sub forma unor tăblițe de lut, inscripționate cu caractere cuneiforme preluate de la Imperiul Assirian. Cu ocontinuitate de peste 4000 de ani, Armenia este unul dintre cele mai frumoase laboratoare de istorie antică din lumea cunoscută europenilor.

Potrivit descrierii lui Herodot, soldații din timpul Imperiului Achmenid purtau pe cap o căciulă moale denumită tiara, tunici multicolore cu mâneci lungi și pantaloni. Îmbrăcămintea era vopsită cu pigmenți naturali, în nuanțe de roșu șimaro spre ruginiu, mai rar în verde, galben sau albastru. Coifurile luptătorilor uruartu aveau vârful foarte înalt și ascuțit și erau decorate cu mănunchiuri de șerpi veninoși. Atât Herodot cât și Xenophon descriu luptători ce purtau armură,dar aceasta se rezuma în majoritatea cazurilor la cămăși din zale cu solzi din bronz, fier, sau chiar din aur. Toporul de luptă, denumit sagaris, avea coada lungă, un capăt masiv cu lamă ascuțită sau scurt bombat și un capăt lung, acuțit,pentru perforare. Astfel de topoare erau utilizate și de mezi, sciți, parți sau chiar de legendarele amazoane. Arcul cu capetele recurbate, avea un miez din lemn peste care se lipeau fragmente de plăci din corn, consolidate apoi cutendoane. Săgețile aveau vârful din bronz, triunghiular și trei pene pentru stabilizarea zborului. Carele de luptă cu două roți, trase de patru cai, erau apanajul aproape exclusiv al conducătorilor, un simbol al puterii și autorității. În schimb,în timpul Regelui Cyrus cel Mare persanii au inventat niște care de luptă cu săbii lungi de 60 cm, fixate la axul roților pentru a reteza picioarele adversarilor (cai sau pedestrime). Xenofon descrie și niște turnuri de luptă cu trei etajeblindate, trase pe niște care cu opt boi, utilizate pentru a escalada palisadele și zidurile de apărare, sau pentru a sparge porțile și zidurile cetății. Scutul persan comun, în formă de vioară, denumit gherra sau spara, era din lemn acoperit cupiele și avea un centru metalic. Scuturile din bronz ale comandanților erau rotunde, ornamentate cu motive zoomorfe sau cu desene geometrice, cel mai frecvent cu cercuri concentrice. Principala armă de luptă era însă lancea cu olungime de 2,3 - 2,7 metri, cu un vârf ascuțit la un capăt și o măciucă bombată la capătul posterior, utilizată doar pentru loviturile de intimidare. Sabia de tip scitic era denumită akinakes, cu o montură specifică ce permitea să fie atârnatăla curea. Cuțitul curbat se numea kopis, ca la greci. Steagul persan era reprezentat printr-un vultur din aur, cu aripile desfăcute și se purta în vârful unei lănci. În perioada de maximă înflorire armata Imperiului Achmenid număra circa120 000 la 150 000 de luptători, împărțiți în unități de circa 1000 de luptători denumite hazarabam. Zece astfel de unități formau o divizie denumită haivarabam, cea mai cunoscută fiind divizia Imortalilor, garda de corp a Imperatorului.

Jumătatea de Vest a Turciei de astăzi a fost în epoca fierului leagănul unui stat antic cunoscut sub numele de Lydia, deși locuitorii săi își spuneau Sfardi iar țara lor o numeau Sfarda. Format la sfârșitul mileniului al II-lea îen, statulSfardi avea capitala la Sardis, amintită pentru prima dată în Iliada, în contextul Războiului Troian. Despre legendarul rege al Lydiei din secolul VII îen, pe nume Gyges, Platon spune în Republica că avea un inel magic cu ajutorul căruiase făcea nevăzut. În timpul regelui Croesus, în jurul anului 550 îen, lydienii au bătut primele monede cunoscute de arheologi, având pe avers un leu și un taur, simbol al puterii și virilității, iar pe revers două pătrate, simbol al ariilor depământ. În anul 546 Regele Persiei Cyrus cel Mare a ocupat capitala Sardis și a transformat regatul în satrapie a Imperiului Ahmenid. Ultimul satrap a fost Spithridates, ucis de Alexandru Macedon în bătălia de la Granicus. Inclusă înImperiul Seleucid, Lydia a rămas ca satrapie sub dominația dinastiei Attalide până în anul 133 îen când a devenit provincie romană, condusă de un guvernator cu rang de proconsul. Caracteristică pentru această epoca este ceramica deculoare neagră, lustruită, decorată cu modele romboidale în formă de diamant. Analizele metalografice efectuate asupra unor fragmente și lingouri metalice descoperite în așezarea de tip tell de la Cukurici Hoyuk au demonstrat faptul căobiectele din metal erau colectate și retopite, fie pentru a produce obiecte noi, fie pentru a fi vândute sub formă de lingouri. Unele dintre obiecte, prezintă urme de contaminare cu arsen de până la 20 %, semn că au fost topite latemperaturi mici iar mortalitatea printre metalurgiști trebuie să fi fost extrem de mare. Probabil că se lucra exclusiv cu sclavi. În ce privește obiectele de podoabă, Muzeul de Arheologie din Ușak găzduiește un tezaur format din 363 deobiecte din aur și argint datând din secolul al VI-lea îen, provenind dintr-un mormânt din regiunea Manisa, atribuit regelui Croesus. Cel mai valoros dintre obiectele descoperite este un cal înaripat din aur (hippocampus) terminat în coadăde pește. În mormântul unei femei a fost găsit un mic vas de tip alabastron, din argint, ornamentat cu patru fresce reprezentând lupte între cocoși, câini, gladiatori și cerbi. Se pare că și atunci femeile erau cele care aprindeau flacărarăzboiului.

Principalele regiuni din Anatolia antică au fost: Aiolis (Lesbos și coasta continetală până la Smyrna), Bithynia (Bosforul asiatic, Chalcedonia și Nicomedia), Cappadocia (Anatolia centrală, Caesarea), Caria (Knidos, Halicarnassus,Antiohia, Laodicea), Chios, Cilicia (Coasta de la Pamphylia la Syria, Mopsos, Adana), Cipru, Galatia (Anatolia centrală cu Ancyra sau Ankara de astăzi), Ionia (Chios, Samos, Colophon, Milet), Lycaonia (La Nord de Munții Taurus,Iconium, lacul Tatta), Lycia (Antalya de astăzi, Xanthos, Patara, Olympos), Lydia (Anatolia de vest, Manisa, Sardes, Philadelphia), Mysia (Muntele Olympus, Pergamon, Propontis, Abydos), Pamphylia (Antalya, Aspendos, Perga, Side),Paphlagonia (Pe țărmul Mării Negre în Nordul Anatoliei, Sinope, Amastris), Phrygia (În Anatolia Centrală, râul Sangarius, Gordium, Eskișehir), Pontus (Pe țărmul de Est al Mării Negre spre Georgia, Amasya, Trapezus), Rhodos, Samos,Troada (provincia Canakkale lângă Dardanele, Troia, Abydos, Dardanus). În urma expediției lui Alexandru Macedon, Anatolia și-a redobândit independența față de Imperiul Ahmenid, sub numele de Imperiul Seleucid, condus de ooligarhie militară macedoneană, dar numărul total al grecilor din Anatolia nu a depășit câteva mii de oameni, aproape toți sub arme. În anul 190 îen, Imperiul Seleucid a intrat în conflict cu Imperiul Roman iar regatele anatoliene s-aualiat cu romanii. În urma bătăliilor de la Thermopylae (191 îen) și Magnesia (190 îen) a urmat tratatul de pace de la Apamea (188 îen) în urma căruia Regele Pergamului Attalus al II-lea și Republica din Rhodos au obținut de la romanicontrolul asupra Anatoliei de Vest, sub protectorat roman. În anul 129 îen, romanii au ocupat fostul regat la Pergamului și au format o provincie romană denumită Asia. La țărmul Mării Negre, în Nordul Turciei de astăzi, în anul 281 îengeneralul Mithridates I (281-266 îen) a luat titlul de basileus (rege) și a fondat Regatul Pontului. Potrivit lui Appian, Mithridates I era descendent direct din Regele Darius cel Mare, la a opta generație. Regatul Pontului, condus de dinastiaMithridatică și-a păstrat autonomia până în anul 62 îen, când a acceptat suveranitatea Imperiului Roman. Cel mai important oponent al romanilor a fost Regele Mithridates VI Eupator, cel care în fruntea unei alianțe a menținutindependența țărmurilor Mării Negre între anii 120-63 îen, cu prețul a patru războaie succesive.

Moneda standard pentru comerțul din întreaga epoca antică este staterul din aur, sau din electrum (aliaj de aur cu argint), cu o greutate de circa 16 grame. Printre cei mai frumoși stateri bătuți în Anatolia se numără cei de la Cyzicus(Mysia) având pe avers un leu cu un țap și un peste, un pescar cu un pește, delfini, un dulău cu trei capete păzind un pește, sau un leu înaripat cu un pește în gheare, iar pe revers un careu subdivizat în patru. Multe dintre creaturile de pestateri din Cyzicus sunt înaripate, semn al originii lor divine. O parte din peștele prins trebuia depus pe altarele acestor zei, pentru a îmbuna starea lor de spirit. Un alt stater din aur, bătut la Phokaia (Ionia) între anii 56--545 îen are peavers un cap de femeie împodobit cu o salbă de bani și o bonetă, iar pe revers un careu divizat în patru. Negustori din Phokia au navigat în tot spațiul Mediteranean și au fondat postul comercial din Massalia. Dintre staterii din argint seremarcă cei bătuți la Kelenderis (Cilicia) în jurul anului 425-410 îen, cu un călăreț pe avers și un țap pe revers. În jurul anului 430-410 îen, la Kaunos (Caria) au fost bătuți stateri din argint având pe avers zeița Isis înaripată, cântând latamburină și pe revers un baetylus. Termenul de baetylus este de origine semitică și se referă la o piatră sfântă despre care se crede că are puteri miraculoase și conține viață în interior. Astfel de roci, de obicei de origine meteoritică, erauconsiderate simboluri ale zeilor și erau adăpostite în altare. Prima piatră baetylus este pomenită în Biblie, în Cartea Genezei. În regatul Pontului, pe țărmul Mării Negre, printre cele mai vechi monede bătute la Amisos (Samsun) suntdrahmele din secolul III-II îen având pe avers chipul zeiței Hera și pe revers bufnița Atheniană. Cele mai semnificative monede sunt însă tetradrahmele din argint bătute între anii 115-105 îen de Regele Mithridates Eupator, având peavers chipul său, iar pe revers un cal înaripat și inscripția BASILEUS MIOPALATOU EUPATROS. Fiecare dintre cetățile antice a bătut monede cu o efigie proprie: Lydia (leu), Milet (leu), Chios (leu înaripat), Samos (leu și taur), Efes(albina și cerb), Thios (grifon), Abydos (șoim), Tenedos (labrys), Lesbos (hydra), Rhodos (lalea), Kos (crab, harfa), Amisos (soarele).

Rusia și Ukraina

Triburile din stepele rusești au fost descrise de anticii greci sub numele de sciți, în timp ce persanii foloseau numele de saka. Prima colecție arheologică aparține Împăratului Petru cel Mare, este cunoscută sub numele de aurul Scito-Siberian și este formată din obiecte descoperite între Munții Ural și Înălțimile Altai. Cea mai cunoscută cultură materială poartă numele de Pazyryk, după un sit arheologic format din 5 tumuli mari și 9 tumuli mai mici, excavat în anul1929 în valea râului Bolshoy Ulagan din Kazakhstan. Până în prezent mai mult de 600 de tumuli de tip kurgan au fost încadrați în această cultură. Prezența unui strat de permafrost a permis prezervarea în condiții excepționale anumeroase obiecte din materiale organice cu vechime de peste 3000 de ani, printre care: covoare, îmbrăcăminte, șei și harnașament pentru cai, căciuli din blană, postav și fetru, obiecte din lemn dar și obiecte din metal prețios. La fel debine conservate au fost și trupurile mumificate ale celor îngropați, pe trupurile cărora se mai pot distinge încă urmele unor tatuaje. Tipic, tumulii au la bază o structură din piatră, cu un diametru de 25-50 de metri și o înălțime de 2-4 metrideasupra nivelului solului, la care se adaugă alți 7 metri în adâncime. Aceste structuri, sunt similare cu stânele de iarnă ale mongolilor. Sste posibil să fi fost niște locuințe abandonate, acoperite apoi de praful mileniilor. În interiorulacestor construcții au fost identificate structuri din lemn formate din bușteni groși, cu suprafață de până la 5 metri pătrați, interpretate ca sarcofage. Mai probabil au fost bordeie subterane, asemănătoare cu cele folosite de ciobanii dinstepă și în prezent. În tumulul nr. 1 a fost descoperit un buștean cu diametrul de circa 1 metru, scobit și acoperit cu un capac. A fost interpretat ca sarcofag, dar la capete are patru urechi pentru transport. Cel mai probabil era în acelașitimp: corpul unei căruțe, o barcă, o copaie, dar și o ladă de zestre pentru păstrarea și transportul obiectelor de preț. Mâncarea se gătea în cazane mari din metal, umplute apoi cu bolovani încinși lângă vatră pentru a menține căldura petimpul nopții. În tumulii cei mai bogați, denumiți de arheologi tumuli regali, mumiile au pielea tatuată din cap până în picioare, cu desene de inspirație predominant zoomorfă: cornute de tip ibex, tigri, leoparzi și alte feline, sau animalefantastice de tip grifon-căprioară-ibex. Unul dintre covoarele din lână, cu dimensiuni de 183 x 200 cm, are circa 360 000 de noduri pe metru pătrat și s-a conservat perfect într-un bloc de gheață, păstrând vizibil un model în frescă formatdintr-o turmă de reni și păstori călare.

Între secolele al VIII-lea și al II-lea îen sciții au reprezentat cea mai temută forță militară din Asia, teritoriul lor cuprinzând toate stepele din Ukraina, Rusia, Azerbaijan și Kazakhstan. În permanentă transhumanță alături de turmele lor,sciții se făceau remarcați în special prin curajul în luptă, dar și prin tactici inovative prin care atrăgeau inamicul în cursă, asemănător cu tacticile prin care capturau antilopele, vitele sau caii sălbatici. În scrierile cuneiforme ale asirienilor,sciții sunt amintiți pentru prima dată în anul 674 îen, când Regele sciților Parpatua s-a căsătorit cu una dintre prințesele asiriene, după ce a obținut o victorie pe câmpul de luptă. În anul 653 îen sciții i-au invadat pe mezi, apoi în anul 612au format o alianță cu mezii și au desființat Imperiul Asirian. Luptătorii sciți erau în primul rând arcași și călăreți. La fel ca mongolii, sciții formau o unitate indisolubilă cu caii lor. Fiecare luptător avea o familie întregă de cai și de multeori schimba trei sau patru cai în timpul unei singure lupte, depășind astfel în viteză și rezistență orice oponent. Săgețile lor trase din viteza calului atingeau ținta până la distanțe de peste 150 de metri, mult peste mijloacele de apărare aleoricărui inamic. Vârfurile săgeților erau inițial din os, apoi din bronz și în final din fier, fiecare luptător purtând în tolbă până la 75 de săgeți. Tipic, sciții nu se angajau în lupte corp la corp, ci trăgeau nori de săgeți și apoi se retrăgeau înviteză. Repetau astfel de atacuri, până când inamicul era nevoit să se retragă. Doar când armata inamică era mai puțin numeroasă se angajau și la lupte directe cu: sulița, sabia cu două tăișuri, topoare de luptă cu mânerul scurt, buzdugane,pumnale sau macete. Toate aceste arme puteau fi și aruncate de la distanță iar sciții erau maești în astfel de aruncări. Când se angajau în urmărirea inamicului, foloseau și niște pietre legate între ele cu curele de piele cu care împiedecaudin alergare picioarele din spate ale calului. Mulți dintre sciți nu foloseau nici un fel de protecție, dar luptătorii aveau cămăși de zale formate din mici plăcuțe metalice dispuse în solzi de pește. La unele triburi, acești solzi puteau fi dinlemn, os, fildeș, piele sau chiar din copită de cal. Coiful era și el de multe ori din solzi metalici prinși pe un suport din lemn. Mari iubitori de cai, sciții sculptau și coifuri din lemn pentru caii lor, decorate cu motive zoomorfe. Scutul dinlemn era simplu și ușor, sau acoperit cu solzi metalici. Sabia scurtă de circa 35-45 cm, denumită akinakes avea lama dreaptă, cu două tăișuri și ținea și loc de pumnal.

Primele informații istoriografice grecești provin de la Herodot, care spune că: sunt cei mai buni și cei mai cinstiți dintre oameni, trăiesc luxoși și sunt cu toții înrudiți între ei. De la Lucian de Samosata, un asirian din secolul al II-leaîen, știm că sciții purtau barbă, cămeși lungi legate la brâu cu o centură din piele, de care atârnau o sabie denumită akinakes. Averea lor consta din căruțe și animale cu care transhumau teritorii imense. De exemplu, un scit pe numeToxaris, era poreclit Opt Copite, deoarece avea doi boi la căruță (urma lui lăsa 8 copite). Cei bogați aveau însă zeci de căruțe, cu două rânduri de roți și sute de animale. Când un scit avea de răzbunat moartea unui frate, sacrifica un bou șiîl frigea la proțap, apoi spunea povestea sa și rămânea cu mâinile la spate, semn că singur este neajutorat. Cei care doreau să-l susțină se înfruptau bine din ofrandă, apoi treceau în spatele celui ofensat. Tot de la Lucian de Samosata știmcă sciții aveau regi, titluri și proprietăți, legi și obiceiuri ale pământului, cu nimic mai prejos decât grecii sau romanii. Un alt episod din cartea lui Herodot descrie campania regelui persan Cyrus cel Mare, împotriva mesageților conduși deRegina Tomyris. Inferiori numeric, persanii au lăsat în calea geților burdufuri pline cu vin. Geții s-au îmbătat și au căzut prizonieri, iar conducătorul lor Spargapites, fiul reginei, s-a sinucis de rușine. Turbată de furie, Regina Tomyris achemat în ajutor toate triburile vecine și i-a nimicit pe persani. Apoi a trimis în Persia capul lui Cyrus cel Mare într-un burduf plin cu sînge, împreună cu mesajul: "Să te saturi de sânge, rege al regilor !". O expediție împotriva sciților afăcut și Regele Darius, în anul 525 îen, dar sciții s-au retras din calea sa fără confruntări militare. Din acest text, știm însă că sciții foloseau bărci monoxyle, scobite din trunchiul unui arbore. Uneori, aceste bărci erau montate pe roți,pentru a forma copaia unei căruțe. Herodot mai spune despre sciți că se legau între ei prin jurăminte întărite cu sânge și vin. Când murea un rege al sciților, erau înmormîntați împreună cu el 50 de cavaleri cu cai cu tot, pentru a-i asiguraescorta în lumea veșnică. Cel mai puternic dintre regii sciților a fost Ateas (429-339 îen), mort în luptă la vîrsta de 90 de ani, în timpul campaniei lui Filip al II-lea al Macedoniei. Tezaurul scitico-siberian cuprinde vase din aur ornate cumult rafinament.

Dintre monedele bătute de sciți, au legătură cu istoria noastră mai ales cele bătute în cetatea Olbia, situată pe țărmul estuarului format de râul Bug la vărsarea în Marea Neagră. În secolul al VII-lea îen, în această cetate s-a fondat unpunct comercial organizat de coloniștii greci din Milet, pentru a exporta cereale, pește, cai și sclavi și pentru a importa din Grecia ceramică, ulei de măsline, smochine și stafide uscate, îmbrăcăminte sau podoabe. Herodot aminteștedespre un templu închinat zeiței Demetra și despre un templu închinat lui Apollon Delphinios. Prima monedă de schimb se pare că au fost pumnalele și vârfurile de săgeată, înlocuite apoi prin niște monede din bronz în formă de pește, ceaveau valoarea unei amfore pline cu pește în saramură sau a unui coș de nuiele plin cu pește uscat. Cetatea a fost ocupată și jefuită pe rând de macedonienii lui Alexandru cel Mare, de sciții regelui Skilurus, a făcut apoi parte din RegatulPontului condus de Mithridates iar ulterior a fost ocupată de geții Regelui Burebista, pentru ca în final să devină colonie romană. Înainte de anul 1902, terenul pe care se găsește situl arheologic a aparținut Conților Musin-Pushkin,primele săpături fiind făcute de Contele Alexei Uvarov. Primele cercetări sistematice s-au făcut începând cu anul 1901, sub conducerea arheologului Boris Vladimirovich Farmakovsky (1870-1928), muzeograf la Muzeul Hermitage dinSaint Petersburg. Multe dintre monedele emise de cetatea Olbia au pe efigie un delfin, simbolul cetății. În bogata colecție de monede se găsesc însă numeroase alte emisiuni cu simbolistică diferită: capul zeiței Athena cu un coifCorinthian, un cap de femeie purtând un colier, capul încoronat al zeului Borysthenes, un cap de bărbat bărbos, capul încoronat de lauri al unui zeu, probabil Zeus, capul zeiței Demetra împodobit cu spice de grâu, Hercule îmbrăcat înpiele de leu, capul Gorgonei Meduza, vulturul Istrian cu un pește în gheare, capul lui Apollo încununat cu lauri. Toate aceste monede au circulat și în cetățile din Dobrogea fiind rezultatul unor schimburi comerciale intense. Nu esteexclus ca o parte dintre ele să fi fost bătute chiar la Histria, cele două cetăți fiind înfrățite timp de secole. Istoria economică și militară a celor două cetăți a evoluat în paralel, având prieteni și dușmani comuni.

Polonia și Belarus

În epoca fierului, pe țărmul Mării Baltice în Nordul Germaniei și Poloniei din cultura Lusitană a evoluat o cultură nouă denumită Pomeraniană. Caracteristice pentru această cultură sunt urnele de incinerație fațetate, depuse cel maifrecvent în niște casete rectangulare formate din dale mari din piatră. Urnele au un capac în formă de pălărie și sunt decorate cu modele naturaliste reprezenând scene de vânătoare, curse de care sau cavaleri călare. Printre obiectele dininventarul acestor morminte cel mai frecvent se întâlnesc cerceii și fibulele din bronz, dar și coliere ornamentate din bronz cu 10 până la 15 colane sudate între ele. Bastarnii cu care s-a confruntat Regele Oroles, se pare că au aparținutculturii Pomeraniene. Începând cu secolul al II-lea îen, cultura Pomeraniană a fost înlocuită de cultura Oksywie, reprezentativă pentru perioada La Tenne. În cadrul acestei culturi, lângă urna de incinerație a bărbaților se află întotdeaunași spada cu un singur tăiș, în timp ce urna de incinerație din mormintele femeilor este însoțită de unelte și obiecte de podoabă tipic femeiești. Între Vistula și Oder, din cultura Pomeraniană în perioada La Tenne a evoluat culturaPrzeworsk. În mormintele de incinerație ale culturii Przeworsk urnele nu sunt întotdeauna prezente, iar inventarul mormintelor conține frecvent și obiecte de factură celtică, semn că au existat interferențe frecvente între cele două culturi.Uneori cenușa era îngropată direct în coiful luptătorului. Spre interiorul continentului, în Belarus și în Nordul Ukrainei o cultură similară a fost denumită de arheologi Milograd, respectiv Pidhirsti în Ukraina. Începând cu secolul 1 îen,Culturile Oksywie și Przeworsk din bazinul inferior al Vistulei au fost înlocuite de cultura Wielbark, atribuită goților și gepizilor. Specifică pentru această cultură este prezența unor pietre de mormânt la suprafață, fără inscripții sauornamente. Mormintele culturii Wielbark sunt atât morminte de incinerație cât și morminte de inhumație, fiind uneori marcate prin mici tumuli acoperiți cu piatră, prin cercuri de bolovani asemănătoare cu cele celtice sau prin stelaefunerare. Inventarul mormintelor nu include arme ci doar obiecte de podoabă, cel mai frecvent din bronz, mai rar din aur și argint. Locuitorii culturii Wielbark au fost identificați de unii dintre istorici cu goții din Scandza, descriși deJordanes în cronica sa. Locuințele lor de tip germanic erau locuințe comune, de mari dimensiuni, din lemn, acoperite cu stuf sau cu paie, de multe ori făcând corp comun cu grajdul pentru animale.

Ungaria și Slovacia

La fel ca în Transilvania, începutul Epocii Fierului în Câmpia Ungară a fost dominat de cultura Hallstatiană, fazele B și C. Dintre zăcămintele de fier exploatate încă din antichitate sunt cunoscute cele de la Somogy Hills, respectivBukk și Matra. Printre cele mai vechi obiecte din fier se numără: macete și pumnale, topoare, vârfuri de lance și piese de harnașament, comune pentru întregul bazin al Munților Carpați. Obiectele din aur au fost mai ales coliere din sârmărăsucită și brățări cu capetele terminate în spirală (ajustabile). Începând cu secolul al VII-lea îen, regiunile situate la Nord de Dunăre, respectiv Câmpia Ungară și Munții Carpați au fost dominate de cultura scitică caracterizată prinmorminte tumulare și cazane metalice mari pentru prepararea hranei și încălzire pe timp de noapte. Dintre obiectele acestei culturi, atrage atenția cerbul din aur descoperit la Mezokeresztes aparținând culturii siberiene. Principalelenecropole scitice sunt cele de la: Tapioszele (455 morminte), Csanytelek (233 morminte), Szabadszallas (153 morminte), Alsotelekes (183 morminte), Oroshaza (153 morminte). Predominența mormintelor de inhumație sau a celor deincinerație diferă de la o regiune la alta, în funcție de raportul dintre autohtoni și migratori. Cel mai frumos obiect din aceste necropole este cazanul din bronz de la Artand, având câte doi lei și doi miei pe fiecare toartă. Dintre obiectelede harnașament, atrag atenția zăbalele din fier formate din piese multiple, cu o tipologie specifică pentru regiunea Caucaziană. Armele de factură scitică sunt: săgeți cu vârful în trei aripioare, săbii de tip akinakes, cuțite și pumnalecurbate, vârfuri de lance. Decorurile zoomorfe sunt dominate de animalele de stepă: reni și cerbi, căprioare, pantere, lei, vulturi și cai. Singurul coif din această perioadă este cel de la Csonge, descoperit lângă un scut din bronz. Ceramicaeste simplă, fără ornamente, dar din pastă bună și bine arsă. Începând cu secolele V și IV îen, în regiunea Danubiană au apărut tot mai frecvent urme ale culturii materiale celtice, de tip La Tene. Nu neapărat a fost un exod populațional,este sigur însă că a fost un exod al culturii materiale, exod ce urmează tot cursul Dunării până la vărsare. Necropolele celtice sunt reprezentate prin morminte plane cu ambele rituri de înmormîntare. În cazul unui exod al unei populațiiomogene ar fi fost de așteptat să aibă un singur rit de înmormântare. Mai probabil că hoardele invadatoare s-au îngroșat cu luptători din toate triburile aflate pe traseu. Dintre obiectele celtice, cele mai caracteristice sunt monedele,mărgelele cu bose și nasturii în formă de roată de căruță. Un tezaur celtic tipic este cel de la Szarazd Regoly, datând din secolul al II-lea îen. După ce au trecut prin sabie întreaga Dalmație, celții au intrat în conflict cu romanii.Colonizarea romană a Panoniei a început din secolul I îen, prin aducerea Iazygilor în fostele teritorii ale Boiilor.

Monedele pre-romane din Panonia și Slovacia fac parte din grupul denumit Danubian, asemănătoare cu cele geto-dacice dar și cu cele din bazinul superior al Dunării. La fel ca drahmele macedoniene, aceste monede au frecvent peavers un cap de bărbat cu barbă și pe revers un cal și un călăreț, dar desenul este asemănător cu cel al monedelor celtice. Pe reversul acestor monede, calul este marcat cu puncte ce sugerează constelația Pegasus, și mai apar alte grupuride puncte legate prin linii ce par a fi tot constelații. Dintre acestea, este foarte evident desenul unui triskelion, tripla spirală de domină aproape toate motivele ornamentale neolitice. O variantă a acestei monede, descoperită în Slovacia,are desenul mult mai detaliat, renunță la punctele de tip celtic iar în locul triplei spirale se află un cap cu coarne. Este posibil ca ambele motive să sugereze constelația Berbecului (Aries), una dintre cele mai iubite constelații, cunoscutăde păstorii din toate timpurile. În fața calului, desenele punctate sunt înlocuite de o semilună și probabil o casă (un adăpost) apoi un crater sau o vatră de foc. O monedă extrem de rară bătută în Slovacia de tribul Boii, are pe avers un chipde femeie cu o ramură de frunze în formă de spic (o nuia de salcie simbolizând casa), iar pe revers are o femeie centaur și inscripția BVSV. Cunoscute sub numele de Biatecs, aceste monede poartă 14 inscripții diferite (NONNOS,DEVIL, TITTO, BUSSUMARUS etc.). Eu cred că inscripția ar trebui citită mai degrabă VASA (apă). O altă monedă foarte răspândită în bazinul Danubian, cu numeroase variante, are pe avers un cap de femeie iar pe revers o siluetăînconjurată de stele, cu o furcă în mâna dreaptă și cu o tolbă de vânătoare în mâna stângă. Această monedă a fost echivalată cu cele grecești, având pe avers capul lui Dionissos iar pe revers pe Herakles cu pielea leului în mână. La unadintre variantele acestei monede silueta are cap de pasăre și punctele sunt organizate pentru a forma niște caractere indescifrabile. Pe o ultimă variantă a acestei monede se observă distinct că silueta de pe revers este o femeie cu olegătură de produse pentru piață (poate pâinoșoare legate pe ață).

Austria, Cehia și Slovenia

Pentru perioada Hallstattiană din Austria, în localitatea tip Hallstatt a fost format un muzeu unde sunt expuse obiectele descoperite în minele de sare din localitate și în cele 980 de morminte dezvelite. Inventarul complet conține 19497 de obiecte și se păstrează la Naturhistoriche Museum din Viena, sub numele de Ramsauer Protokoll. Dintre acestea, cele mai semnificative sunt: găleți, situle, cratere sau ceaun-uri din bronz. O așezare tipic Hallstatiană a fostdezvelită și la Stretttweg, unde într-un mormînt princiar s-a descoperit un obiect de cult din bronz, reprezentând o căruță plină de oameni și animale ce însoțesc un gigant purtător al unui disc solar. Un alt obiect interesant este o găleată(situla) din bronz descoperită la Kuffen, cu o frescă ornamentală în baseorelief, ce reprezintă o cursă de care și premiul învingătorului. Pentru perioada La Tene, urmele arheologice au fost cumulate în muzeul Keltenmuseum din Hallein,lângă Salzburg, unde sunt exhibate obiecte celtice din minele de sare, din necropole și așezări, sau obiecte reconstituite muzeal. Dintre acestea se remarcă a ploscă din bronz, ce însoțește sabia, coiful și vârfurile de lance ale unui luptător.Cel mai semnificativ mormânt tumular, cu un diametru de 55 metri și o înălțime de 16 metri, cel mai mare din Europa Centrală, se află în localitatea Grossmugl, lângă Stockerau și se crede că a aparținut culturii Kladenberg (600-500îen). Cea mai mare necropolă tumulară se găsește la Burgstallkogel, în Styria, unde au fost identificate peste 2 000 de morminte tumulare datate pentru perioada 800-600 îen. În tumulul princiar, pe lângă săbii și vase impresionante dinbronz, a fost descoperită o mică mască din bronz cu un decor discret realizat prin ciocănire, asemănătoare cu măștile funerare egiptene. Austria este zona de referință pentru cultura Hallstatiană, dar obiecte similare sunt prezente în totbazinul Dunărean și în toată Europa Centrală, mai probabil prin evoluție paralelă decât prin iradiere în raze de soare. În regiunea centrală a Bohemiei, cultura materială din epoca fierului a primit numele de la șantierul arheologic Bylany,situat la 50 km de Praga. Așezarea rurală de fermieri era compusă din mai multe case lungi de tip grajd, unde arheo-botaniștii au identificat urmele unor semințe de secară, orz, mei, mazăre și fasole. Mormintele Hallstattiene din fazele Cși D dezvelite în acest sit arheologic conțin niște încăperi tapetate cu lemn (bordeie îngropate), în care s-au găsit pe lângă ceramică, arme, piese de harnașament, sau fragmente ale unor roți de căruță. Începând cu secolul al V-lea îen,regiunea a fost ocupată de un trib celtic denumit Boii și este menționată istoriografic sub numele de Boiohemum, în timp ce în Sudul Moraviei s-au stabilit Herulii.

Monedele celtice din epoca fierului descoperite pe teritoriul Austriei provin în cea mai mare parte din fostul regat celtic denumit Noricum, situat la Sud de Dunăre între Raetia și Vindelicia, lângă Panonia. Regatul se pare că era locuitde Panoni și Taurisci, denumiți apoi de romani norici, principala lor activitate fiind creșterea vitelor. Fierarii din acest regat au descoperit o variantă de oțel bogată în mangan din care făceau obiecte și arme extrem de rezistente șiprobabil matrițele pentru baterea monedelor din argint și bronz, mai rar din aur. Regatul a fost fondat în anul 400 îen cu capitala la Virunum (Magdalensberg). Începînd cu anul 200 îen capitala regatului a fost la Noreia. Istoriografic esteatestat în anul 180 îen exportul de obiecte din metal către provincia romană Aquileia. Monedele celtice emise în Noricum au pe avers: un cap stilizat de bărbat fără barbă, capul zeului Beinos sau Belinos, cu diademă de lauri, împodobitcu o salbă simplă sau cu o salbă multiplă formată din monede. Pe revers toate monedele au un călăreț, cu sau fără lance, cu trei puncte pe creasta coifului, călărind un cal stilizat, sau doar un cal fără călăreț, uneori cu o roată de căruță.Alte monede mai mici ca valoare, au pe revers cinci puncte, reprezentând probabil a cincea parte din întreg. Design-ul acestor monede este foarte asemănător cu cel al monedelor grecești și macedoniene, unele având și scurte inscripții culitere grecești, motiv pentru care numismații le descriu cu denumirile grecești (drahme și tetradrahme). Capul laureat și calul apar însă și pe monedele romane, dar mai ales sunt specifice pentru monedele celtice din tipul DanubianSuperior.. Desenul este simplu și voit stilizat, calul fiind omniprezent, semn că reprezenta valoarea echivalentă a monedei, un fel de cal putere al acestor monede. Primul tezaur de monede celtice bătute în Noricum a fost descoperit înanul 1829 în zona Celje din Vrhnica (Slovenia). În jurul anului 140 îen, minerii romani au început să exploateze aurul din provincie, în cantități atât de mari încât valoarea aurului a scăzut consecutiv în întreaga Italie. Împinși de romani,între anii 113-109 îen, celții conduși de Teutobod și Boiorix au migrat spre nord, pentru a se stabili în actuala Danemarka. Ultimii din triburile Boiilor au fost alungați de geții lui Burebista între anii 60-59 îen, după care regiunea a fostocupată progresiv de romani. În localitatea Traun, lângă Linz, a fost descoperit un tezaur format din 44 de monede celtice din aur, bătute în Bohemia în secolul II-I îen. Mai sunt cunoscute alte două tezaure de monede din aur, dar maimici.

Elveția

La începutul epocii fierului, platoul alpin din Munții Alpi a făcut parte din zona vestică a culturii Hallstattiene, apoi în ultimele secole a conținut localitatea tip pentru cultura La Tene, perioada cea mai înfloritoare a epocii fierului. Înaceastă ultimă perioadă, platoul alpin elvețian a fost ocupat de triburile celtice ale Helvetilor și Vindelicilor în timp ce văile interioare din Munții Alpi situate în Elveția de Est au fost locuite de triburile non celtice ale Raetilor. Cea maimare așezare fortificată, denumită de romani oppidum a fost în apropiere de Berna denumită Brenodurum, așezări mai mici fiind la Genava (Geneva) și Lousonna (Lausanne). Localitatea tip de la La Tene, la Nord de lacul Neuchatel, aconservat în argila de la marginea lacului mii de obiecte metalice nealterate. Trăsătura caracteristică pentru obiectele din bronz, fier, argint sau metal produse în această perioadă o reprezintă modelele spirale intricate, obținute printurnare, ce împodobesc atât obiectele de podoabă și vasele de cult, cât și coifurile, armele și scuturile sau vasele de uz curent. Cele mai frecvente sunt colierele de tip torques și clemele de tip fibulă. Cel mai popular motiv ornamentalceltic este cel format din trei spirale conjugate, denumit de greci triskelion, prezent însă la toate culturile neolitice. Locuințele de tip La Tene sunt aproape exclusiv din lemn, cu o podină formată din bușteni groși, elementul de noutatefiind constituit de casele ridicate pe pilaști, pentru a evita îngroparea în zăpadă pe timul iernii și inundațiile din timpul primăverii. Necropolele de tip La Tene conțin un inventar bogat, format mai ales din arme și obiecte de uz casnic. Înnecropola de la La Tene, dintre cele peste 2500 de obiecte excavate majoritatea au fost din metal: 166 săbii fără uzură, 270 vârfuri de lance, 22 bose de scut, 385 de broșe, unelte și fragmente de căruțe ce datează cu aproximație dinepoca în care cartaginezii lui Hanibal au trecut Alpii și au invadat Italia. Viața spirituală a celților era dominată de numeroși zei păgâni, printre care Cernunnos, un zeu cu coarne de cerb, patron al animalelor sălbatice și al viețiisubpământene.

Germania

Apariția și dezvoltarea metalurgiei fierului a condus în Germania la apariția unor comunități patriarhale denumite de germani Furstensitze, adică așezări princiare. Conducătorul unei astfel de comunități era îngropat cu un inventarmult mai bogat decât restul populației, mormintele princiare fiind denumite de germani Furtengraben. Cele mai caracteristice așezări fortificate de tip Furstensitze sunt cele de la Heuneburg, Glauberg, Hochdorf și Hohenaspberg fiind înstrânsă legătură cu apariția transportului în căruțe trase de cai. În mormintele tumulare asociate acestor așezări au fost identificate până în prezent peste 100 de căruțe cu cai cu tot, datate doar pentru perioada Hallstatt C și D, localizate încirca 40 de așezări. Majoritatea acestor așezări princiare s-au dezvoltat la izvoarele Dunării și la izvoarele Rhinului, unde a fost inima civilizației germanice. De exemplu, așezarea fortificată de la Heuneburg este situată pe o colină la 40de metri deasupra Dunării, măsoară 300 x 150 metri (4,5 ha) și a fost înconjurată de un val de pămînt înalt de 6 metri ridicat pe o fundație din roci calcaroase. Săpăturile arheologice au identificat la Heunenburg 14 construcții și 10 etapesuccesive de fortificare. Cetățile celților astfel construite sunt cunoscute sub denumirea de oppidum, denumire utilizată de Iulius Caesar în De Bello Galico pentru a descrie cetățile popoarelor germanice, majoritatea lor fiind situate lapoalele Alpilor, în calea invadatorilor romani. O dată cu sfârșitul perioadei Hallstatiene, în perioada La Tene mormintele de incinerație sunt din ce în ce mai rare, fiind înlocuite aproape integral prin morminte de inhumație, cu sau fărătumuli la suprafață. Începând cu secolul al II-lea îen, o dată cu apariția primelor monede, în așezările de tip oppidum s-au aglomerat grupuri populaționale din ce în ce mai mari, grupuri ce au dezvoltat un sistem economic complex, bazatpe diviziunea specializată a muncii în diferite meserii. Cea mai mare așezare din acest tip este Heidetrank Oppidum, întinsă pe 10 kilometri, cu 6 porți de intrare, în timp ce așezarea de la Manching Oppidum se întindea pe 380 de hectareși era înconjurată de 7 kilometri de ziduri. Fortificațiile din această perioadă, cunoscute sub numele de murus gallicus, aveau fețele exterioare formate din doi pereți din piatră cu o rețea din bârne transversale de lemn dispuse la distanțede 60 cm, spațiul dintre bârne fiind umplut cu pământ și pietriș.

Un mormânt princiar al unei femei, dezvelit in incinta sit-ului de la Heuneburg, datat în jurul anului 580 îen, a conținut obiecte de podoabă din aur și chihlimbar, dar și un obiect din coarne de vită la care au fost atașați niște clopoței

din fier în formă de talangă. Probabil că era un fel abac primitiv pe care socotea și contabiliza numărul vitelor trimise la pășunat, semn că și această cetate avea la bază o stână fortificată. Un mormânt princiar similar, dezvelit laHochdorf, datat în jurul anului 530 îen, a scos la iveală un alt tezaur din aur, format din: o strachină ciocănită, o brățară lată, un brâu ornat, un colier lat și un pumnal cu mânerul terminat în trident. În același mormânt a fost descoperit uncazan din bronz cu o capacitate de 350 de litri, în care se putea fierbe un bou întreg. Cazanul are trei mânere din bronz și este ornat cu trei lei, semn al puterii supreme. În Europa sudică leii au fost exterminați abea în jurul secolului I en.În epoca fierului, leii încă făceau legea în arenele romane. Un alt mormânt princiar din aceeași perioadă a fost dezvelit de arheologul Heinrich Richter în anul 1993, în tumulul situat la poalele așezării Glauberg Oppidum. În interiorulacestui tumul a fost găsită o statuie în mărime naturală (186 cm) a unui luptător, împreună cu armele sale, vase din bronz și ofrande funerare. Lângă statuie a fost descoperit un colan masiv din aur, ornamentat cu doi berbeci, două sceptreși trei dornuri masive din aur. Interesant este faptul că statuia poartă un colan asemănător, parcă pentru a autentifica proprietarul. Un alt obiect caracteristic pentru epoca La Tene este un inel masiv din fier placat cu argint, descoperit înanul 1928 în localitatea Trichtingen lângă Stuttgart. Cu o circumferință de circa 30 cm inelul se termină la ambele capete prin două statuete din argint reprezentând capete de bour. Prea îngust și mult prea greu pentru a fi purtat, acest ineleste mai probabil un inel de poartă, deși un motiv de pe vasul de la Gudenstrup sugerează că un astfel de inerl era utilizat la vânătoare. Dintre obiectele descoperite în așezarea de la Glauberg atrage atenția o cataramă de centură, dinbronz masiv, având ca motiv principal un cap de berbec sfâșiat simultan de doi lupi stilizați, marcați pe coapse cu spirala infinitului.

Monedele celtice descoperite în Bavaria, sau în valea Rhinului, au o simbolistică complet diferită de cele din Austria sau Franța. Dintre mondele din aur se remarcă cele cu modele geometrice, având pe avers o triplă spirală(triskelion) iar pe revers un desen cu cercuri concentrice dispuse în triunghi. Cel mai probabil, aceste cercuri concentrice reprezintă stele, respectiv constelația berbecului (Aries), una dintre cele mai vechi constelații utilizate pentru amarca începutul iernii în zona temperată (ciobanii coboară oile din munte). O monedă asemănătoare are pe avers un cap de pasăre, iar pe revers un arc și un grup de puncte dispuse tot în triunghi, cel mai probabil reprezentând aceeașiconstelație a berbecului, ușor de recunoscut pe cer. Strămoș al cocoșului galic, acest simbol probabil că era aducător de noroc la vânătoarea de păsări, iar constelația marca perioada de migrație a păsărilor (luna noiembrie). O altă monedădin aur emisă în Germania în secolele II și I îen, are pe avers un șarpe veninos care încercuiește o mică cupă și pare să-și muște coada. Asocierea dintre aur și otravă se referă probabil la vaporii de arsen emanați la topierea multora dintreminerale. Sau poate că se referă direct la arsen, denumit în antichitate otrava regilor. În ce privește monedele din argint, acestea au pe avers o siluetă umană cu o creastă ce pare să țină de un coif cu pene, iar pe revers au nelipsitul calceltic, mult stilizat. Emise în valea Rhinului, între anii 75-50 îen, au fost denumite Micul Dansator deoarece în mîna stângă se distinge o castanietă și respectiv Micul Om Pasăre deoarece este ornat cu pene. Probabil castanieta produceaun sunet asemănător cu cântecul de rut al cocoșului de munte, iar penele de pe cap erau pentru camuflaj. La unele dintre monede în mâna dreaptă se distinge un arc. O variantă a acestei monede are și pe avers un cap de cal. Articulațiile șiprincipalele puncte ale desenului sunt marcate prin puncte ce formează probabil o altă constelație ușor de recunoscut, Pegasus, semn că păstorii antici erau buni cunoscători ai cerului. Constelația Pegasus este vizibilă la linia Orizontului,imediat după capul Peștilor, în luna Septembrie, pentru a marca sosirea toamnei. Considerând că sunt imitații după monedele grecești, numismații utilizează pentru monedele celtice denumiri grecești, de exemplu strateri sau drahme șitetradrahme, dar aceste denumiri sunt improprii deoarece monedele nu au circulat în epocă sub acest nume.

Scandinavia (Danemarca, Norvegia, Suedia)

În Scandinavia, recent ieșită din ultima glaciațiune, perioada Hallstatiană a fost dominată de cultura Jarstof, caracterizată prin necropole de incinerație cu câmpuri de urne. Metalurgia fierului a fost importată în ținuturile nordice înjurul secolului al V-lea îen și a devenit dominantă abea în jurul anului 200 îen, în special în regiunea Jutland unde sunt concentrate principalele zăcăminte de fier. Dintre obiectele descoperite în necropole atrag atenția vasul din argint dela Gundenstrup și căruța cu patru roți, ornată cu piese din bronz, de la Dejbjerg, Jutland. Descoperit într-o turbărie, vasul din argint are un diametru de 69 cm și o înălțime de 49 cm, fiind cel mai reprezentativ obiect de cult din EpocaFierului, ornat atât în exterior cât și în interior cu elemente sudate sau bătute cu pietre prețioase. Vasul este format dintr-un platou bazal, cinci plăci lungi rectangulare și șapte plăci scurte, bogat ornamentate în relief cu scene de vânătoaresau cu reprezentări mitologice ale unor zei păgâni. Una dintre metope prezintă un fel de zeu al războiului, din mâinile căruia ies luptători, călare sau infanteriști, cu coifuri pe care tronează un mistreț sau un șoim de vânătoare, cu scuturiși lănci. Interesant este că în loc de corn de vânătoare hăitașii suflă în niște bucium-uri lungi terminate cu un cap de lup, foarte asemănătoare cu draconul dacilor noștri. Toate personajele, zei sau discipoli pământeni, poartă la gât un colangros de tip torque, semn că acest colan reprezenta un element foarte important în cultura lor. Era probabil un simbol al puterii asupra metalelor, simbol al descendenței regilor metalelor direct din zei. Printre animalele reprezentate serecunosc ușor: lupi, cerbi, capre, bouri, mistreți, șerpi și pești uriași, dar și animale mitologice cum sunt grifonul și calul înaripat. Există păreri științifice potrivit cărora vasul ar fi de origine galică, sau chiar getică ori tracică, dar să lăsămCezarului ce este al Cezarului, este vasul lor, sunt lupii și zeii lor. În ce privește căruța de la Dejbjerg, atrag atenția ornamentele din bronz utilizate la îmbinări, sau pur și simplu în scop ornamental. Motivele acestor ornamente suntasemănătoare cu cele de pe vasul de argint, fapt ce pledează o dată în plus pentru originea indigenă a celui mai interesant vas de cult din Europa. În rest, cultura materială scandinavă diferă foarte puțin de cea din Nordul Germaniei, dinNordul Franței sau din Țările de Jos, cu numeroase elemente interculturale comune.

Franța

În Franța, cultura Urnfeld a fost înlocuită progresiv de cea Hallstatiană, pentru ca în perioada La Tene regiunea Champagne să fie sediul de formare a civilizației celtice. Pe lângă celți în Franța antică, denumită Galia, conviețuiau triburide Aquitani, Iberieni, Ligurieni, Belgieni și Germani. În jurul anului 600 îen, grecii din Phocaea au fondat colonia Massalia (Marsilia), deschizând primul avanpost al comerțului cu tot spațiul Mediteranean. În anul 390 îen, celții condușide Brennus au năvălit în Italia și au jefuit Roma. În anul 121 îen romanii au ocupat Sudul Franței, regiunile Languedoc și Provence de astăzi, pentru ca în anul 58 îen, romanii conduși de Iulius Caesar să ocupe întreaga Franță. Laînceputul epocii fierului așezările fortificate de pe vârfurile de deal, cum sunt cele de la Fort Harrouard și Cayla de Mailhac au fost abandonate pentru așezări situate în lunca râurilor pe terase sau pe picior de deal. Cetăți princiaresimilare celor din Germania au fost ridicate la Bourges, Vix și Britzgyberg. Dintre acestea așezarea fortificată de tip oppidum de la Vix, situată pe un promontoriu înalt de circa 100 de metri ce domină valea Senei, reprezintă un șantiermodel pentru cultura celtică din secolele VI-V îen. În perimetrul așezării a fost dezvelit un mormânt princiar acoperit de un tumul cu diametrul de 17 metri și înălțimea de circa 1 metru, în interiorul căruia s-au găsit: scheletul unei femei,o căruță cu patru roți, un vas din bronz cu o capacitate de 1100 litri, un colan din aur de tip torques cu o greutate de 480 grame, mai multe vase din bronz și ceramică pictată cu modele grecești. Craterul cel mare este decorat cu o frescă înrelief reprezentând luptători cu coifuri și care de luptă iar colanul din aur are la cele două capete câte un mic cal înaripat. În Nordul Franței un complex funerar asemămător a fost dezvelit de arheologi la Mouto, unde un mormânt princiardin secolul IV-III îen conținea o cameră funerară de 14 metri pătrați și era acoperit de un tumul cu diametrul de 40 de metri. În ansamblu, studiul practicilor funerare din epoca fierului a demonstrat o mare diversitate a obiectelor cemobilau aceste morminte, diversitate ce reflectă inegalitatea socială dintre diversele grupuri de indivizi. Practica incinerației a persistat până în partea a doua a perioadei La Tene când au început să predomine cimitirele de inhumație.

În ce privește arhitectura din epoca pre-romană, materialele de construcție predominante au fost în continuare lemnul și lutul. Ca urmare a introducerii uneltelor din fier, agricultura s-a dezvoltat și o dată cu ea a apărut nevoia de astoca surplusul de hrană și furaje, necesare pentru grupuri din ce în ce mai mari de oameni și animale. În consecință, pe lângă locuințe, așezările din epoca fierului conțineau din ce în ce mai multe structuri de tip siloz, cu o singurăcameră săpată în pământ și un acoperiș din lemn acoperit cu paie sau cu stuf. Tipic pereții laterali se construiau pe o ramă dreptunghiulară formată din bârne de lemn sau din bușteni. Astfel de construcții din lemn și lut atingeau uneoridimensiuni impresionate. De exemplu, clădirea principală din așezarea de la Blagnac, Haute Garonne avea o lungime de 75 metri și o lățime de 7,5 metri, aproape cât un bloc din zilele noastre. Apariția cuielor și piroanelor din fier mailungi de 10 centimetri, au permis apariția primelor clădiri cu schelet din lemn format din căpriori (bâne sau bușteni). Majoritatea îmbinărilor se făceau însă în continuare prin legare cu frânghii sau fâșii din piele și erau apoi consolidate cumortar sau lut. De cele mai multe multe ori, cuiele se foloseau doar până la ridicarea și consolidarea construcției cu pereți rigizi, apoi erau recuperate pentru a fi refolosite la construcția următoare. Pardoseala era în general formată dinpământ bine tasat, dar în așezarea de la Roquelaure (Occitania) a fost identificată și o tehnică mai specială în care cioburi de amforă erau amestecate cu pietriș, apoi lipite cu cu lut, fiind apoi acoperite cu pământ tasat, pentru a blocagaleriile săpate de rozătoare. După cucerirea romană, tehnicile arhitecturale primitive au supraviețuit, dar au apărut și elemente de arhitectură romană, printre care mozaicurile și pardoselile din piatră. Printre materialele de construcțieaduse de romani se numără țiglele și olanele din cărămidă, transformate apoi în opus signinum, un fel de material de construcție format din țigle sparte, consolidate cu mortar, pentru a forma un material impermeabil utilizat la pardoseli șicanalizare. Locuințele și anexele adaptate stilului de viață agro pastoral au păstrat aceleași caracteristici până aproape de zilele noastre.

Unul dintre cele mai reprezentative obiecte pentru toreutica celtică (arta metalurgică) este coiful de la Agris, descoperit în anul 1981 într-o peșteră de lângă Angouleme. Cercetările arheologice au stabilit faptul că peștera a fost locuităîncepând din epoca bronzului și până în Evul Mediu, când o parte din tavan s-a prăbușit și a blocat intrarea în peșteră. Coiful are o cască interioară din fier, acoperită în întregime cu plăci ornamentale din bronz, al căror model a fostrealizat parțial prin turnare în formă și parțial prin ciocănire au repousse (din interior spre exterior). Plăcile din bronz au fost apoi învelite cu o foiță foarte subțire din aur nativ, modelele fiind expuse prin ciocănire cu unelte din lemn demare finețe. Decorul este format din patru benzi orizontale sub formă de frescă în care au fost incluse pietre geme și fragmente de coral. Pietrele geme au fost atașate la plăcile de bronz cu ajutorul unor nituri din argint, iar foița de aur dăsenzația unei lucrări de tip filigran. Un coif similar cu cel de la Agris a fost descoperit cu 100 de ani mai devreme în malul uscat al râului Sena, la Amfreviolle sous Les Monts, la 80 de km de Paris. Spre deosebire de cel de la Agris,cascheta interioară este formată în intregime din bronz, dar tehnica matalurgică și modelele ornamentale sunt aceleași. Ambele coifuri sunt mult prea mici pentru a putea fi purtate de un luptător, sau de un rege, semn că au fost destinatedoar pentru ceremonii sau strict pentru un scop funerar când au împodobit capul unui copil. Un coif asemănător dar mult mai puțin decorat a fost descoperit în anul 1876 în așezarea fortificată de la Tronoen din comuna Saint JeanTrolimon, având la bază o caschetă din fier, acoperită apoi cu un strat de bronz și decorații din coral. Cele trei coifuri descoperite în locații diferite implică existența unui atelier specializat, unde astfel de obiecte din fier, bronz și aurputeau fi produse la comandă. Motivele ornamentale se regăsesc pe vasele ceramice din secolul al IV-lea îen, cum este de exemplu vasul de la St. Pol de Leon.

Celții din Franța au emis monede proprii între secolul IV și secolul I îen, până la cucerirea romană. Dintre acestea, cele bătute de tribul Parisii, pe malurile Senei în regiunea actuală a Parisului, au pe avers un cap de bărbat, iar perevers un conducător de care într-o trăsură cu doi cai. O versiune a acestei monede are pe avers un cap de bărbat cu cunună de lauri, iar pe revers un cal, o roată și un bărbat cu părul împletit în coadă, având în mâna dreaptă un fel desceptru, identificat de specialiști ca fiind Tanais, zeul fulgerelor și al tunetelor. Și la aceste monede, la fel ca la cele germanice, picioarele calului sunt marcate prin puncte ce sugerează constelația Pegasus. O variantă și mai stilizată aacestui tip de monedă a fost emisă în Nordul Franței de tribul belgic Ambiani. Această monedă are pe avers un cap stilizat cu o coamă de păr foarte bogată. Și aici se disting niște puncte ce ar putea sugera o constelație, poate ComaBerenices. Pe revers se află un cal extrem de stilizat în forma constelației Pegasus, dar și alte puncte ce formează grupuri coherente, poate capul din constelația Pisces, sau constelația Cygnus, ambele fiind aflate în vecinătatea lui Pegasus.O variantă a acestei monede este mult mai sugestivă, deasupra calului fiind situată o plasă de stele, iar la picioarele sale este reprezentată destul de sugestiv constelația Pisces. O monedă extrem de interesantă este cea emisă de tribulElusates, stabilit în Aquitania între secolele V- I îen. Pe revers se distinge ușor un cal stilizat, în schimb pe avers este un desen ce pare a simboliza niște garduri, sau o fortificație lovită de niște bile ce cad din cer ca niște meteoriți. Peaceastă față se mai disting alte șase puncte mai mici, ce par a sugera o constelație, poate Lynx sau poate coama Leului. Destul de evident, punctele nu sunt întâmplătoare și au o legătură cu cerul nopții, dar interpretarea lor astrologică arputea fi diferită. O analiză astrologică completă se găsește în lucrarea lui Michel Gerald Boutet, intitulată Celtic astrology from the Druids to the Middle Ages.

Marea Britanie (Anglia, Scoția, Țara Galilor, Irlanda)

În Marea Britanie, epoca fierului se întinde pe circa un mileniu, de la intrarea în uz a primelor obiecte din fier (circa 800 îen) și până la cucerirea romană (secolul I en). La fel ca în restul Europei, așezările fortificate au dezvoltat înaceastă perioadă structuri complexe de șanțuri și valuri de pământ, menite să împiedece atacul călare sau din care de luptă. Dintre acestea, cea mai mare este așezarea fortificată de la Maiden Castle (Cetatea Fetelor) din Dorset cu osuprafață inițială de 6,4 hectare, extinsă la 19 hectare în urma fortificațiilor. O așezare asemănătoare este cea de la Cadbury Castle din Somerset, întinsă pe 7,3 hectare pe platoul din vârful unui deal calcaros. Aici, așezarea datează dinepoca neolitică iar în jurul anului 300 îen s-a construit un inel cu baza din piatră, consolidat cu parapeți din lemn, apoi s-a adăugat un sistem complex de palisade din lemn, astfel că așezarea a devenit un fort de tip oppidum locuitpermanent până în epoca feudală. O altă așezare fortificată impresionantă este cea de la Danebury, din Hampshire, cu o suprafață de circa 5 hectare. Construit în secolul al VI-lea îen, fortul de la Danebury a fost remodelat de mai multeori și a fost locuit permanent timp de circa 500 de ani. Pe lângă aceste forturi mari, arheologii au identificat alte sute de așezări fortificate de dimensiuni ceva mai mici. Majoritatea dintre acestea sunt de tip fermă, cu dimensiuneacuprinsă între 1 și 2 hectare și au aproape tot spațiul ocupat de locuințe circulare și silozuri pentru cereale. Cetățile mari aveau o capacitate de stocare a furajelor de 20 de ori mai mare decât cea a fermelor fortificate, semn că adăposteauun număr mai mare de animale mari și probabil militari. La cele încercuite cu 2-3 inele de fortificații, spațiul dintre inele putea fi utilizat pe timp de pace pentru adăpostirea turmelor de vite, oi și cai. Apariția structurilor fortificate demari dimensiuni sugerează o acumulare de bogăție și prosperitate, dar în același timp sugerează că viața idilică din epoca neolitică a lăsat locul unor permenente confruntări de ordin social. Lamele de plug din fier au sporit numărulspicelor, în schimb săbiile din fier au secerat din ce în ce mai multe vieți omenești.

Din surse latine, de la Tacitus sau de la Iulius Caesar știm că viața spirituală a britanicilor era condusă de un fel de preoți șamani denumiți Druizi. Latinii au asimilat această denumire cu cea de magician, dar în limba engleză mi se parea fi mult mai apropiată de acel draw (trage sabia), utilizat în epoca medievală de cavaleri pentru a se provoca la duel. Probabil că druizii erau maești ai armelor, chiar dacă de cele mai multe ori mânuiau arma din mâna altcuiva. De laIulius Caesar știm că druizii erau exceptați de la serviciul militar și de la plata taxelor, că erau responsabili cu sacrificiile și ritualurile de divinizare având dreptul să-i excludă din societate pe cei proscriși. Strabon spune că erau atât derespectați încât puteau intervenii între două armate pentru a împiedeca o bătălie. Cunoștiințele lor erau transmise din generație în generație, sub formă de versuri învățate pe de rost, iar volumul de informație era atât de mare încât unuinovice îi trebuiau 20 de ani pentru a le învăța pe toate. Majoritatea legendelor spun despre druizi că aveau capacitatea de a prevedea viitorul, utilizând diverse obiecte de cult transmise din generație în generație (prin intermediulobiectului intrau în contact cu posesorii din trecut sau din viitor). Printre tezaurele cu astfel de obiecte de cult se află și cel de la Snettisham, format din 150 de coliere din aur de tip torques. Alte tezaure semnificative sunt cele de laLeekfrith (4 coliere), Llyn Cerrig Bach (150 obiecte din bronz, 7 săbii, 6 vârfuri de lance), Llyn Fawr (ceaun din bronz, dălți și seceri), Polden Hill Hoard (90 obiecte din metal), Salisbury (600 de scuturi, pumnale și vârfuri de lanceminiaturale), Stanwick (180 de piese de harnașament și fiting-uri pentru căruțe), Striling (4 coliere din aur). Dintre obiectele ce formează aceste tezaure, deosebit de interesante sunt obiectele miniaturale din tezaurul de la Salisbury. Cele500 de mini-scuturi din bronz cu dimensiuni de 77 x 45 milimetri și greutate de 13 grame potae că au fost utilizate ca un fel de monede pentru racolarea de mercenari, sau poate că au fost utilizate ca soldații din plumb pentru planurilestrategice și tactice de așezare a militarilor în teren înaintea marilor bătălii. În afară de scuturi, colecția de obiecte miniaturale mai cuprinde și topoare, vârfuri de lance, pile, dălți și alte unelte meșteșugărești, dar în număr mult mai mic șierau utilizate probabil pentru a contabiliza sau direcționa racolarea trupelor auxiliare.

În ce privește tezaurele monetare, lista este destul de lungă: Alton (256 staters din aur), Beaminster (160 staters din argint), Beverley (110 staters din aur), Cheriton (50 staters din aur), Chute Forest (36 staters din aur), Clacton (76staters din aur), Climping (18 staters din aur), Dovedale (20 staters din aur), Farmborough (61 staters din aur), Field Baulk (872 monede din argint), Great Leighs (40 staters din aur), Hallaton (5000 monede din aur și argint), Honingham(341 monede din argint), Kimbolton (67 staters din aur), Little Horwood (75 staters din aur), Riseholme (40 staters din aur), Scole (202 staters din aur), Sedgeford (39 staters din aur), Silsden (27 monede din aur), Southerns (33 statersdin aur), South Wight (18 staters din aur și 138 din argint), Sunbury (317 monede din aliaje de staniu), Whaddon Chase (peste 450 staters din aur), Whitchurch (142 staters din aur), Wickham Market (840 staters din aur), Walkington(circa 20 staters din aur). Numismații numesc stateri toate monedele asemănătoare cu cele grecești, considerând că monedele celtice au fost realizate după cele aduse de celți când au invadat Macedonia și Grecia. La fel ca în Europa,desenele, modelele și semnificațiile sunt însă total diferite de cele de pe monedele grecești și este mai probabil că au evoluat complet independent, dar este probabil că modelul inițial să fi fost preluat de la greci. De exemplu, pe monedelede la Beverley se disting ușor Soarele sau Semiluna în diverse stadii și stele ce par în mișcare. Pe monedele de la Clacton se distinge un cal foarte stilizat, în forma constelației Pegasus, dar și alte simboluri ce par a fi seceri și unelete, sauo fortificație ce înconjoară o colină. În lotul de la Silsden, una dintre monede are un spic pe avers cu inscripția CA MV și un cal pe revers, semn că a fost emisă pentru a cumpăra furaje. Pe monedele emise de tribul Iceni se observădistinct fazele de creștere și descreștere ale Lunii, alături de grupuri a câte trei puncte ce ar putea fi lunile fiecărui anotimp (ciclurile lunare). Pe alte monede emise de tribul Iceni se observă distinct așezări fortificate, unde un lup pare a fiatins de toiagul unui druid. Un alt tip de monede emis de tribul Trinovantes, are pe revers calul și roata împreună cu simboluri celeste, iar pe avers niște spirale asemănătoare cu colanurile druizilor dispuse în cruce, pentru a reprezentacele patru anotimpuri.

Spania și Portugalia

În peninsula Iberică epoca fierului a debutat în perioada Hallstatiană C și D prin cultura Urnfield și a interesat mai ales Nordul Spaniei și zona Munților Iberici. În Galicia și Nordul Portugaliei cultura dominantă a fost cultura Castrexacaracterizată prin așezări fortificate de tip oppidum, localizate pe vârful dealurilor. Cele mai mari dintre aceste așezări au fost: Cividade de Bagunte, Cividade de Terroso, Citânia de Briterios și Citânia de Sanfins. Doar în NordulPortugaliei au fost identificate peste 1 000 de așezări fortificate, unele mai mici de 2 hectare. Dintre acestea Cividade de Terroso a fost înconjurată cu trei inele de ziduri, construite în etape succesive iar Citânia de Sanfins oferă un modelde organizare internă de tip urban, cu spații distincte pentru utilitățile publice și pentru cele de tip privat. Întinsă pe o suprafață de 15 hectare, așezarea de la Citânia de Sanfins era formată din circa 300 de locuințe, în majoritatea lorcirculare, ce puteau adăposti până la 3 000 de locuitori. Spațiul public includea un fel de bucătării și băi publice, situate lângă sursele de apă, formate din mai multe încăperi tapetate cu piatră destinate pentru activități gospodărești: spălat,spălat rufe, pregătirea alimentelor, sacrificarea animalelor, olărit. Unele dintre ele conțineau cuptoare pentru pâine sau cuptoare cu horn din lut pentru baie de aburi. La o parte dintre castre au putut fi identificate cisterne, rezervoare șibazine pentru apă. Alături de locuințe existau spații special destinate pentru depozite și silozuri. Spre deosebire de așezările din epoca neolitică, au dispărut clădirile cu pereți comuni, fiecare clădire având pereți separați. Începând cusecolul al III-lea îen, pereții din lut și chirpici au fost înlocuiți treptat prin pereți din piatră. Alte castre, localizate în zona de coastă, cum este cel de la Barona, aveau un singur zid de apărare, fiind situate pe promontorii și înconjurate dintrei părți de apă.. Dintre celelalte culturi merită menționate culturile: Duero, Cogotas II, Lusitană și apoi cultura Iberică, denumire utilizată pentru întreaga viață materială din perioada La Tene.

În ce privește prelucrarea metalelor, din minele iberice se exploatau mai ales zăcămintele de aur, argint, plumb, fier, cupru și staniu. Comerțul cu metale a atras negustori din întregul spațiu Mediteranean, în special Cartaginezii,Romanii și Fenicienii. Progresiv, fierul a înlocuit bronzul în manufactura obiectelor de uz curent, cum erau secerile, topoarele, cuiele, piroanele și lamele de plug, dar bronzul a rămas metalul dominant pentru toate celelalte obiecte, cumsunt vasele și castroanele, platoșele și scuturile, săbiile și pumnalele sau obiectele de podoabă. Dintre obiectele din aur, cele mai răspândite erau colanele, cu capete voluminoase, uneori bătute și cu pietre ornamentale. Au fost identificatepeste 120 de astfel de colane ce par să fi fost un fel de totem al meșterilor fierari. Până în zilele noastre, s-a păstrat obiceiul ca meșterii fierari să prezinte obiecte forjate de ei prin care își atestă îndemânarea. Sacrificarea mieilor pe altar sefăcea în cadrul unor ceremonii speciale în care druizii sau șamanii utilizau niște topoare special concepute, cum este de exemplu cel de la Carino, expus în Muzeul Castillo de San Anton. Un tezaur reprezentativ pentru epoca pre-romanăeste cel de la Aliseda, format din mai multe lanțuri și colane, o centura, o diademă, brățări, cercei și inele din aur, o pateră, o tingire, dar și un mic ulcior din sticlă, cu diametrul de 9 cm și înălțimea de 15 cm, destinat pentru uleiuri fine decorp. Un tezaur asemănător este cel de la Carambolo, aparținând culturii Tartessos, format din: un colier, două brățări, 16 plăci din aur ce formau brobabil un brâu. Situat la vărsarea râului Guadalquivir în ocean, portul Tartessos a fostunul dintre cele mai importante puncte comerciale din epoca antică, descris de Herodot imediat după Coloanele lui Hercules. Pe obiectele și stelele funerare aparținând acestei culturi, arheologii au identificat 97 de inscripții, scrise într-un alfabet paleo hispanic complet diferit de cel grecesc. Printre obiectele caracteristice acestei culturi se numără vasul de bronz de la Valdegamas, utilizat pentru libații. Pentru cultura iberică în anasamblu, probabil cel mai reprezentativobiect este statuia unei femei din secolul IV îen, cunoscută sub numele de Dama de Elche. În partea posterioară, statuia are o cavitate de 18 x 16 cm în care erau depozitate obiectele de podoabă similare cu cele reprezentate pe statuie.

În Peninsula Iberică monedele au început să circule încă din secolul al V-lea îen, dar emiterea și utilizarea lor în interiorul peninsulei nu s-a generalizat decât două secole mai târziu, în timpul celui de al doilea Război Punic. Printreprimele monede aflate în uz, în așezările de pe coasta Mării Mediterane, au fost cele grecești și cele cartagineze. Primele monede indigene au fost emise de orașele cetăți, după bunul plac, fără nici o autoritate tutelară. Aceste monede aucontinuat să fie produse și în primele două secole după cucerirea romană, mai ales în regiunile din Nordul Spaniei. După cel de al doilea război împotriva cartaginezilor, romanii au invadat sistematic coastele peninsulei, dar Hispania nu afost anexată integral la Imperiul Roman decât în anul 27 îen, prin Împăratul Augustus. Începând cu anul 209 îen, romanii au început să exploateze sistematic minele de plumb din Sud-Vestul Spaniei. O echipă de geochimiști de laUniversitatea Goethe din Frankfurt a analizat prin spectroscopie de masă 70 de monede romane din perioada 310-100 îen și a constatat că procentul de plumb a crescut semnificativ în monedele romane, denumite aes signatum, amprentaizotopică fiind identificată cu plumbul din minele spaniole. După cucerirea romană, monedele spaniole au primit și ele denumirea de aes, deși desenele și simbolistica erau complet diferite. Spre deosebire de monedele grecești, din metaleprețioase, bătute într-o matriță de fier, monedele romane din secolele III-I îen erau predominant din bronz cu mult plumb și erau inscripționate prin turnare în matrițe din lut. Bronzul fiind de calitate inferioară, desenul monedelor seștergea foarte repede și erau reciclate frecvent. În ce privește simbolistica, majoritatea monedelor au pe avers un cap de bărbat, fără barbă și fără cunună de lauri, iar pe revers au un cal, un pește, un sfinx sau un taur. Printre monedele detip aes se află și o variantă cu o roată de căruță pe avers. Calul este foarte frecvent reprezentat, dar nu are punctată constelația Pegasus specifică monedelor celtice și nici detaliile de desen tipice pentru monedele grecești. Nu sunt niciromane, deoarece romanii băteau monedele în templul zeiței Juno Moneta și inscripționau pe avers chipul zeiței. Așadar, monedele spaniole formează o categorie aparte între monedele europene, mai apropiate parcă de cele cartagioneze.

Italia

În Peninsula Italică, la începuturile epoci fierului din cultura Villanova s-a dezvoltat progresiv civilizația Etruscă cu extindere în regiunile Etruria, Latium și Campania. Legenda spune că prima formațiune statală a fost formată prinunirea celor trei triburi antice: Ramnes (Latinii), Tities (Sabinii) și Luceres (Etruscii). După ce l-a învins pe fratele său geamăn Remulus, primul rege al romanilor a fost Romulus (733-716 îen), iar cetatea fondată de el a primit numeleRoma. Următorii regi au fost Numa Pompilius (715-674 îen), Tullus Hostilius (673-642 îen), Ancus Marcius (642-617 îen), Tarquinius Priscus (616-579 îen), Servius Tullius (578-535 îen) și Tarquinius Superbus (535-510 îen). Înperioada 640-460 îen, apogeul civilizației materiale a fost atins în câmpia fertilă a Pad-ului, unde cele mai importante așezări au fost cele de la Veii, Vulci, Volsinii, Caere, Tarquinia și Populonia. Titus Livius amintește despre o Ligă acelor 12 cetăți Etrusce ce și-au jurat sprijin militar reciproc. Așezările romane fortificate purtau numele de castrum și erau destinate strict pentru protecția militarilor, a echipamentului de luptă și a proviziilor necesare pentru oameni șianimale. Așezările civile erau construite lângă castrele militare, dar în situații de război erau sacrificate la cheremul inamicului. Castrele militare de legiune aveau forma pătrată, cu două străzi în cruce (Via Principia și Via Pretoria)terminate prin patru porți de intrare. Atunci când un castru de legiune era extins pentru două legiuni, se alipea încă un pătrat, pentru a forma un dreptungi, cu aceleași două străzi principale și patru porți de intrare (3 din primul + 1 din aldoilea). Cele două legiuni erau dispuse spate în spate, pentru a se putea apăra reciproc iar clădirile principale erau în centrul castrului, lipite una de alta. Fortificația consta dintr-un val de pământ și un șanț, umput uneori cu apă, iardeasupra valurilor de pământ se ridicau palisade din lemn. Ulterior, valurile de pământ au fost înlocuite prin ziduri din piatră sau cărămidă arsă. Pe lângă barăci pentru militari și comandanți, castrele mai puteau include diverseconstrucții: altare pentru sacrificarea animalelor (Arae) sau pentru citirea auspiciilor (Auguratorium), o sală de ședințe și judecată (Tribunal), depozite pentru cereale (Horrea) și carne (Carnarea), o clădire pentru armament(Armamentarium), ateliere meșteșugărești (Fabrica), o închisoare pentru prizonieri (Quaestorium) și o cameră de gardă (Statores). Dacă existau și trupe de cavalerie (Equites), sau trupe auxiliare (Exploratores, Vexillarii), acestea eraugăzduite în barăci separate sau chiar în castre separate.

Cele mai bine conservate urme materiale pentru civilizația etruscă s-au păstrat în necropola de la Cerveteri (Lazio), cunoscută în antichitate sub numele de Caere iar de către greci sub numele de Agylla (Acvila). Localitatea antică s-aformat în jurul minelor de fier de pe dealurile Tolfa și se întindea până la țărm unde avea trei porturi la Marea Mediterană. Cel mai mare dintre cele trei porturi era Pyrgi cu o suprafață de 220 x 200 metri, unde în anul 1964 s-a descoperitun altar ce conținea Tabletele Pyrgi, trei foițe din aur cu un text scris în limbile etruscă și feniciană. Necropola de la Cerveteri se întinde pe 400 de hectare, dintre care 10 sunt vizitabile, și cuprinde peste 1000 de cavouri din piatră ridicatepentru urnele de incinerație (casa morților). Mormintele regale din această necropolă se întind pe o perioadă de timp cuprinsă între secolul al IX-lea îen (cultura Villanova) și secolul al III-lea îen, spre sfîrșitul civilizației etrusce. Cel maiimportant mormânt cercetat de arheologi datează din perioada 650-600 îen și a aparținut unei familii extrem de bogate. În cavou au fost descoperite vase mari din bronz ce adăposteau bijuterii din aur de origine etruscă și orientală.Mormântul inferior este format din două încăperi ce flanchează un coridor cu lungimea de 37 metri, toate săpate în roca vulcanică poroasă, iar mormântul superior este construit din bolovani tăiați cubic. Mormântul în ansamblu a fostacoperit de un tumul cu diametrul de 46 metri. Mormântul din stânga a aparținut unei femei, iar cel din dreapta unui bărbat. Printre numeroasele obiecte din aur, argint și bronz se numără: o fibulă din aur decorată cu cinci lei, un colangros din aur format din sfere și segmente cilindrice, un pectoral din aur înalt de 25 cm, un vas mare din argint decorat cu grifoni și motive florale, un vas din bronz decorat cu șase mânere în formă de grifoni. Alături de acestea au fostidentificate și vase din teracota, obiecte din fier, cositor sau cupru. Un mormânt impresionant datând din secolul al IV-lea îen este Tomba de Rilievi, decorat cu o stucatură în relief ce înlocuiește obișnuitele fresce pictate. Alte mormintevizitabile sunt: Tomba di Capitelli, Tomba degli Scudi e delle Sedie, Tomba di Leoni dipinti, Tomba delle Onde Marine sau Tomba dell'Alcova.

În perioada monarhiei, regele avea autoritate supremă, drept de viață și de moarte asupra supușilor săi. Forul legistlativ suprem era reprezentat prin Senat, adică o adunare a familiilor de patricieni ce s-au coalizat pentru a fonda cetateaRomei. Pentru exercițiul executiv, forul suprem era Comitia Curiata sau Adunarea Curiei formată din înalții magistrați. Pentru viața spirituală, exista un Colegiu al Pontifilor din care făceau parte toți marii preoți, dar regele era singurul îndrept să pronunțe auspiciile în numele Romei. Regele era ales pe viață, dar fără drept ereditar. La moartea unui rege, senatorii se roteau pe rând în funcția de dictator, timp de câte cinci zile, până când Senatul împreună cu AdunareaCuriei alegeau un nou rege. Ultimul rege al Romei, Tarquinius Superbus, a abuzat de prerogativele sale și a fost dezonorat. A fost exilat din Roma împreună cu familia și cu acoliții săi. În loc să aleagă un nou rege, senatorii s-au legatîntre ei să-și apere reciproc familiile și drepturile, numind în fruntea statului doi Pretorieni, denumiți și Consuli, aleși în fiecare an dintre senatori. În cei 200 de ani de la formare, cetatea Romei s-a extins și a cuprins numeroși locuitoriimigranți, denumiți plebei, fără nici o legătură de rudenie cu fondatorii cetății. Pentru a reprezenta drepturile acestor plebei, senatul a ales câte un tribun al poporului pentru fiecare 1000 de locuitori. Cu timpul, acești tribuni au primitdreptul să participe la ședințele senatului cu titlul de Conscripti. Primul cod legislativ a constat din zece legi cioplite în piatră, afișate la intrarea în Forumul Senatului pentru a fi cunoscute de toată lumea. Sub numele de Leges DuodecimTabularum, cele zece legi se refereau la: 1. codul de procedură penală 2. furturi și delicte minore 3. datorii 4. dreptul patrimonal 5. dreptul tutorial și de moștenire 6. achiziție și posesie de bunuri 7. legea pământului și crime 8.torturi și pedepse corporale 9. domeniul public 10. sacralitate. Dintre legi, în cursul veacurilor următoare cele mai aprigi confruntări interne au fost pentru legea pământului. Prin creșterea populației, numărul tribunilor poporului acrescut permanent în timp ce numărul senatorilor patricieni a scăzut permanent. În consecință, polul puterii s-a deplasat de la patricieni spre noua clasă politică, cea a tribunilor poporului. În secolul al II-lea îen, problema s-a exacerbatatunci când tribunii poporului Tiberius și Gaius Gracchus au încercat să impună o reformă agrară pentru a trece o mare parte din pământurile aristocrației în proprietatea veteranilor și plebeilor, dar au fost asasinați. Puterea noii clasepolitice s-a consolidat însă și confruntările politice s-au intensificat. Divergențele politice s-au șters în anul 27 îen prin declararea lui Gaius Octavius ca Imperator Augustus.

În perioada Republicii, romanii au cucerit pe rând Peninsula Iberică (197-27 îen), Grecia (197 îen), Carthagina (146 îen), Asia Mică (129 îen), Franța și Germania (58-52 îen). În anul 59 îen, un Triumvirat format din generalii LiciniusCrassus, Gnaeus Pompeius și Iulius Caesar a introdus o lege pentru redistribuirea pământului public către săraci, câștigând astfel simpatia populară. După un război civil dificil, Iulius Caesar a rămas singurul dictator al RepubliciiRomane, aclamat de trupe ca Imperator. La un an după moartea sa, fiul său adptiv Octavian l-a zeificat pentru a deveni la rândul său Divi Filius, apoi dictator și Imperator Augustus. Ginta Iuliană a dat astfel prima dinastie de împărațiformată din: Iulius Caesar, Augustus (27 îen-14 en), Tiberius (14-37 en), Caligula (37-41 en), Claudius (41-54 en) și Nero (54-68 en). În această perioadă, Imperiul Roman a ocupat Egiptul, Germania de la Sud de Dunăre și InsuleleBritanice. A urmat ginta Flaviană reprezentată prin împărații: Vespasian (69-79 en), Titus (79-81 en), Domitian (81-96 en). Ultimul împărat din epoca fierului a fost Traian (98-117 en), cel care prin cucerirea Daciei a împins granițeleimperiului până la cotele de maximă expansiune. Cucerirea militară a atras după sine accesul la toate resursele minerale și la tehnicile metalurgice ale tuturor popoarelor cucerite. Armata nu era implicată în munca de extracție, darcastrele militare erau ridicate în apropierea principalelor mine pentru a le asigura protecția. Exploatările miniere foloseau munca sclavilor și cea a deținuților, scăzând astfel foarte mult cheltuielile de producție. Pliniu cel Bătrân descrie otehnică hidraulică de exploatare introdusă de romani, prin care rocile erau zdrobite utilizând presiunea apei. În plus, romanii au introdus primele tehnici de aerație prin convecție, săpând galerii auxiliare doar pentru a asigura circulațiaaerului. În timpul Imperiului Roman, producția anuală de metale a atins cote industriale: fier (80 000 tone), plumb (80 000 tone), cupru (15 000 tone), argint (200 tone), aur (9 tone). În Dacia, principalele exploatări miniere au vizatplumbul, argintul și aurul. Pentru a organiza și controla producția masivă, romanii au introdus obligativitatea de a ștampila lingourile cu un sigiliu imperial. Pentru forjarea obiectelor din fier se consumau și impresionante cantități decărbune, produse mai ales din minele de suprafață, dar și prin arderea incompletă a lemnului.

Inițial, armata Romei s-a constituit din cetățenii obligați la un an de serviciu militar. Prima legiune era formată din exact 3 000 de infanteriști și 300 de călăreți, furnizați de cele trei triburi fondatoare: Latinii, Sabinii și Etruscii, fiecarecontribuind cu câte o treime din efectiv. În secolul al V-lea îen dimensiunea legiunii a crescut la 4 000 de militari, un secol mai târziu a crescut la 5 000 de militari și în final a ajuns la 6 000 de militari împărțiți în 60 de centurii a câte 100de militari fiecare. Inițial toți militarii erau cetățeni și dețineau proprietăți de minimum 11 000 de ași, dar începând cu secolul al II-lea îen s-a produs o proletarizare a armatei pentru a cuprinde toți cetățenii indiferent de proprietate.Soldatul roman era echipat cu: coif din bronz, platoșă și cnemide decorate, un scut circular sau dreptunghiular placat cu bronz, lance, sabie scurtă și pumnal. Pe câmpul de luptă, romanii luptau în formație strânsă scut lângă scut, lancelângă lance, cunoscută sub denumirea de falangă (phalanx). În prima linie luptau cetățenii cei mai bogați, cu echipamentul cel mai scump, iar în flancuri și în liniile din spate luptau cetățenii de rangul doi, dotați cu echipament deprotecție mai ușor. Cei ce intrau primii în luptă erau primii și la împărțirea bucatelor. Comandanții erau aleși dintre cei mai viteji, pentru a da exemplu personal pe câmpul de luptă. Începând cu anul 315 îen, legiunile au fost subîmpărțiteîn manipule, adică în subunități formate din 120 de militari. În manipule militarii luptau pe trei linii: în prima linie, ornați cu trei pene pe coif, erau cuirasații cu armură completă, sabie și două lănci, militarii din linia a doua nu aveauplatoșă din metal, iar cei din linia a treia aveau doar o lance ușoară. Fiecare legiune era asigurată de un corp de cavalerie format din 300 de călăreți, denumiți equvestrians, utilizați pentru șarje de cavalerie sau pentru intervenții rapide încaz că se rupea frontul. După anul 300 îen, romanii au echipat pentru luptă circa 400 de corăbii, formând astfel o adevărată flotă militară. După anul 107 îen, reforma militară a lui Gaius Marius a introdus obligativitatea stagiului militarindiferent de statutul social. Legiunile au fost subîmpărțite în cohorte a câte 480 de militari, formate la rândul lor din șase centurii a câte 80 de militari. Legiunile mai aveau și câte 60 de militari artileriști, servanți pentru catapulte.

Primele obiecte metalice din bronz utilizate în scop comercial, denumite aes signatum, cu o greutate între 1 500 și 1 600 de grame, erau mai degrabă mici lingouri din bronz cu mult plumb, cu dimensiunea de 16 x 9 cm. Pe fațasuperioară, aceste lingouri aveau un sigiliu, sau un desen în baseorelief ce putea fi: un taur, un elefant, un mistreț, un cal înaripat, păsări de casă, o ancoră, tridentul lui Neptun, un vârf de lance, un crater sau o aquilă. Denumite bullion,aceste monede aveau valoarea egală cu valoarea intrinsecă a metalului, sau aproximativ valoarea unui taur. Primele monede din argint s-au bătut la Roma începând cu anul 269 îen, în tempul zeiței Juno Moneta. Dinarii din argint aveaupe avers capul zeiței iar pe revers era reprezentat atelierul fierarului cu nicovala și uneltele necesare, un un car de luptă cu doi sau cu patru cai, un grifon, sau un scut cu armele de luptă. Submultiplii unui Denarius erau: Sestretius (1/4),Dupondius (1/5), As (1/10), Semis (1/20), Triens (1/30), Quadrans (1/40), Quincunx (1/24), Uncia (1/120). Prin extinderea imperiului, numeroase dintre provinciile controlate de romani au emis monede proprii. În total se cunosc peste600 de monetării provinciale, dintre acestea cele mai active fiind cele din Alexandria, Corinth sau Antiohia. Iulius Caezar a fost primul dictator al cărui chip a apărut pe monedele emise. Împăratul Augustus a inițiat o reformă monetară șia introdus primele monede din aur, denumite aureus, cu efigia sa pe avers și un taur pe revers. Submultiplii unui Aureus erau: Quinarius aureus (1/2), Denarius (1/25), Quinarius Argenteus (1/50), Sestretius (1/100), Dupondius (1/200),As (1/400), Semis (1/800), Quadrans (1/1600). Începând cu Augustus, fiecare dintre împărați a emis și monede cu efigia sa pe avers. Bineînțeles că monedele erau emise în funcție de necesitățile comerțului. Cu timpul, valoarea intrinsecăa metalului a scăzut în raport cu valoarea simbolică monedei, în special în cazul monedelor din aur și argint. După dinari, una dintre monedele foarte circulate a fost sestretul (valorând un sfert de dinar sau 4 ași). În timpul Republiciisestreții erau bătuți din argint, apoi începând cu anul 23 en sestreții au fost bătuți din alamă (orichalcum), cu o greutate de 25-28 grame. Cele mai mici monede, denumite uncia, erau din bronz și aveau o greutate de 23 grame în timpulRepublicii, greutate ce a scăzut apoi progresiv până la 0,8-1,2 grame în timpul Împăratului Traian. Majoritatea monedelor din perioada imperială sunt inscripționate cu un text circular așa că sunt mult mai ușor de datat. În ce priveștesimbolistica, cel mai frecvent pe revers apar: un monarh pe tron cu sceptrul în mână, un templu, o corabie, un crater, o zeitate, lupători înarmați, aquile sau însemne și stindarde militare.

Serbia și Croația

Mai jos de Panonia, ținuturile de la Sud de Dunăre au fost locuite în epoca fierului de triburile: Illyri Istrieni, Iapozi, Liburnieni, Dalmați, Dardani, Ardiaei, Agrieni, Moesi, și Tribali. Viața materială de la începutul epocii fierului afost dominată de culturile: Gava, Castellieri, Istria, Bosut și Glasinac. Cea mai veche așezare fortificată este cea de la Nesactium, aparținând culturi Istria. Pentru tribul Iapodes cea mai cunoscută așezare și necropolă este cea de la Prozor.Prima formațiune statală tribală s-a constituit după anul 279, când tribul celtic Scorodisci a invadat întreaga peninsulă Balcanică. La confluența râului Sava cu Dunărea, pe o terasă ce domină întreaga zonă, celții au fondat așezareafortificată Singidunum (Belgrad) din care nu a supraviețuit decât necropola alăturată de la Karabruma. Alte urme arheologice celtice au fost descoperite în așezările din vecinătate de la Taurunum, Syrmia, Mitrovica și Zidovar. Dinaceeași perioadă datează și farfuriile din argint cu emblema zeiței celtice Epona. Un set de 26 astfel de farfurii a fost descoperit în Serbia La Rudnik, iar alte 3 farfurii au fost descoperite în Croația, la Petrijanec. Ultimele trei secole aleacestei perioade sunt dominate de cultura italică. În permanent contact cu romanii, celții din Serbia și Croația au fost progresiv împinși la Nord de Dunăre, unde au fost asimilați sau au fost uciși de geto daci. Illyria a fost cucerită deromani în anul 168 îen. Începând cu anul 141 îen, romanii au înregistrat victorie după victorie. După anul 82 îen, celții din Serbia au făcut parte din alianța formată de Regele Burebista iar conflictul cu romanii s-a exacerbat. În anul 75îen, generalul Gaius Scribonius Curio, guvernatorul Macedoniei, a condus o campanie victorioasă împotriva Dardanilor și a ajuns până la Dunăre pentru a forma provincia romană Moesia. Fortificația de la Sirmium a fost cucerită abea înanul 9 îen, iar Backa și Banatul sârbesc au intrat sub administrație romană doar în anul 106 en, după cucerirea Daciei.

În ce privește monedele pre-romane descoperite pe teritoriul Serbiei, acestea aparțin grupului Danubian Mijlociu fiind foarte asemănătoare cu cele din Panonia și Dacia. În mod evident aceste monede seamănă cu tetradrahmele emisede Regele Philip al II-lea al Macedoniei, unele dintre ele având pe revers inscripția FILIP cu litere grecești. Toate monedele au pe avers un cap de bărbat, din profil, cu sau fără barbă, cu sau fără diademă, cu sau fără cunună de lauri. Perevers în toate cazurile este reprezentat un călăreț, cu sau fără lance, mai mult sau mai puțin stilizat. În majoritatea cazurilor, călărețul poartă un coif, mai mult sau mai puțin stilizat. Foarte interesant este faptul că una dintre monede aredesenată pe revers eliptica descrisă pe cer de planeta Marte, cu referire directă la zeul Războiului. Acuratețea este uimitoare, având în vedere că toate observațiile astrologice din epocă se făceau cu ochiul liber iar planeta nu este vizibilămai mult de 6 luni pe an. Pentru a descrie complet mersul planetei era nevoie de o obervație foarte atentă, timp de mai mulți ani, în anotimpuri diferite. Pe o altă monedă, călărețul de pe revers sugerează foarte sugestiv Soarele, înconjuratde planete. În mitologia slavă și respectiv în tradiția sârbească, zeul Soare este denumit Svetovid, de la cuvintele vid a vedea și svet lumea. Expresia ce stă la baza acestei denumiri este următoarea: " Putem vedea (vid) lumea (svet) șiculorile (cvet) atât timp cât lumina (svet) ce vine de la Soare cade asupra lor.". Animalul sacru asociat zeului Svetoid este calul alb. În toate templele zeului Svetoid era ținut și divinizat un cal alb, iar regii și împărații ieșeau la paradă peun cal alb, pentru a le sublinia ascentența divină. Slavii s-a stabilit în zonă câteva secole mai târziu decât circulația prezumtivă a acestor monede, dar este probabil că tradiția astrală era mult mai veche, Soarele și Luna fiind principalelesubiecte ale mitologiei neolitice. Deși au același subiect, monedele au un desen diferit între ele, semn că au fost bătute în ateliere diferite. Desenul stilizat, dar mai ales motivele auxiliare cu conținut astrologic le apropie parcă mai mult detipul celtic, caracteristic pentru bazinul Dunărean. În mod evident, aceste monede au circulat aproape exclusiv între regi și negustorii de cai și cereale, respectiv între regi și perceptorii sau furnizorii armatelor. Polul de strălucire grecesc aatins apogeul abea în epoca bizantină așa că este probabil că baterea acestor monede s-a aflat sub autoritatea unor regi locali.

Bulgaria

La începutul epocii fierului în Bulgaria coexistau circa 40 de triburi ale tracilor, cu o civilizație materială similară cu cea a geto-dacilor, fortificațiile lor purtând tot denumirea de dava. Printre acestea: Aedava, Artanes, Genucla,Kabyle, Melsambria (Nessebar), Melta (Lovech), Oescus, Serdica (Sofia), Sintica, Urdoviza (Kiten). Cel mai puternic dintre aceste triburi, cel al Odrysienilor ocupa bazinul râului Hemus. În anul 470 îen, Regele Odrysian Teres a formato primă alianță a triburilor tracice, Regatul Odrysian. Fiul său Sitalces a participat la Războiul din Peloponez de partea atenienilor, cu o armată formată din 150 000 de luptători. Numeroasele tezaure din aur și argint descoperite înBulgaria au motive, simboluri și tehnică metalurgică comune cu cele ale tezaurelor din Scytia sau Dacia. De exemplu, cerbul din bronz de la Sevlievo sau vasul din aur de la Kazichane. Tezaurul bulgar este înțesat de vase, cupe, rhytoni,măști faciale, pectorali, podoabe și arme din aur sau argint. Printre cele peste 80 de tezaure descoperite până acum se numără cele de la: Panagyurishte (6,16 kg de aur), Rogozen (165 vase, peste 20 kg argint), Vazovo (Pegasus din aur),Letnitsa (aplici argint), Borovo (rythoni din argint), Yakimovo (4 cupe și podoabe din argint), Lukovit (vase și phiale din argint), Ravnogor (9 aplici din argint), Mogilanska (vase și podoabe din aur și argint). Numeroase alte obiecte decult provin din necropolele tumulare de la Douvanli, Tatarevo, Turnichene, Svetlen, Rouvets, Pastousha, Pesnopoi, Sadovets, Staro Selo, Chervenkova, Mogila, Mazrachevo, Daskal Athanasovo, Ezerovo sau Skrebetno. Începând cu anul280 îen, după moartea lui Lysimachus, viața materială a intrat în declin, ca urmare a permanentelor confruntări militare. Celții au invadat Tracia, dar au fost respinși definitiv în anul 216 îen, apoi au urmat confruntările cu ImperiulRoman. În anul 164 îen romanii au ocupat Macedonia și au invadat Tracia. Regatul Odrysian și-a păstrat independența sub protectorat roman până în anul 49 îen.

După cucerirea romană, Tracia a fost divizată între trei provincii romane: Macedonia, Moesia și Tracia. Nivelul de urbanizare a crescut, au apărut sculpturi și picturi influențate de cultura Helenistică. În centrele urbane au apărutaltarele zeilor romani, precum și necropole cu cavouri și statui din marmură. Majoritatea populației a păstrat însă ritul păgân de inhumație până la apariția primelor morminte creștine. Dintre necropolele din perioada romană seevidențiază cea de la Stara Zagora din prima jumătate a secolului I en. Printre motivele ornamentale de pe obiectele din aceste necropole apar reprezentări ale zeilor Jupiter și Junona, Asklepios, Sylvanus, Bacchus sau Hercules. Dupăcucerirea romană a început exploatarea extensivă a minelor de aur din regiunea Pautalia (Kyustendil) și a aurului nativ din bazinul râului Struma, fosta graniță cu Macedonia. Cel mai experimentat trib în materie de metalurgie se pare că afost tribul Bessi, minerii având dreptul să poarte armă la fel ca militarii. Un alt centru de minerit important pentru extracția aurului, cuprului și fierului a fost bazinul minier din Munții Sredna Gora, unde s-au păstrat numeroase puțuri,cariere, galerii subterane, mormane de steril sau unelte ale minerilor din antichitate. Doar în jurul regiunii Bratan Kavakliika au fost identificate peste 150 de exploatări miniere de suprafață. O mare parte dintre acestea datează dinneolitic și chalcolitic, sau din epoca fierului, dar exploatarea sistematică s-a făcut abea în timpul Imperiului Roman. Pentru această perioadă au fost identificate sute de exploatări ce se întind din Serbia de la Maidanpek, până la MareaNeagră în regiunea Burgas. Printre acestea se numără cele de la Sveti Iliiski, Bakadjitsite, Rosen, Gramatikovo sau Zidarovo (Sofia, Pazardjik, Plovdiv, Stara Zagora, Sliven, Yambol, Burgas). Printre monedele bătute în Thracia senumără o monedă celtică din bronz având pe avers chipul regelui Cavaros și pe revers un scut oval. Tot din secolul al III-lea îen, este și o tetradrahmă cu chipul lui Alexandru Macedon pe avers și un rege trac pe revers cu inscripțiaKERSEBAUL. În perioada de glorie a Imperiului Macedonian în Bulgaria au circulat intens drahmele emise de Regii Philip al II-lea și Alexandru Macedon. Dintre tezaurele monetare din epoca romană, se remarcă tezaurul descoperitrecent la Mezdra, format din peste 1000 de monede, inclusiv dinari emiși de împărații Nero, Galba, Vitelius și Vespasian.

Grecia și Macedonia

În Grecia, epoca fierului a început o dată cu războiul troian, epocă denumită de istorici Grecia Homerică, dominată de ginte patriarhale conduse de mici regi. De exemplu, așezarea Nichoria din Peloponez, era constituită din circa 40de familii, fiecare dintre acestea locuind într-o casă circulară (oikoi), semi-îngropată, cu pereți din piatră și acoperiș din lemn. Așezarea era dominată de un palat (megaron), format dintr-o încăpere mare de 6 x 6 metri, cu patru coloanecentrale de susținere și un hol rectangular, în fața căruia se găsea un portic. În acest palat se țineau toate adunările gintei, toate festinurile și mesele comune, toate spectacolele, inclusiv cele de poezie. În megaron exista și un altar unde ladiverse ocazii se aduceau sacrificii tuturor zeilor. Ritul de înmormântare era cel prin incinerare, iar ceramica din necropole era dominată de vase cu ornamente simple, geometrice. Cel mai grandios mormânt datează din jurul anului 950îen, a fost dezvelit la Lefkandi, pe insula Euboea și include o construcție de 50 x 13,5 metri în interiorul căreia au fost găsiți patru cai, un bărbat și o femeie. Osemintele bărbatului au fost așezate într-un vas din bronz, ornat cu scene devânătoare, în timp ce trupul femeii a fost împodobit cu numeroase inele de tâmplă, coliere, brățări și un pieptar, toate din aur. Lângă capul femeii a fost găsit un pumnal cu mânerul din fildeș. Date fiind dimensiunile, clădirea poartănumele de heroon (mormânt heroic), un adevărat palat regal al acelor timpuri. Poate că bărbatul a murit în timpul unei curse de care, sau pe câmpul de luptă, iar caii au fost sacrificați alături de stăpânul lor. Conform cu obiceiuriletimpului, nu este exclus ca femeia să fi săvârșit o sinucidere rituală, familia regală fiind apoi sigilată de urmași în megaron. Începând cu secolul al XI-lea îen, metalurgia fierului a început să se răspândescă în întreaga Grecie, pentru ca înjurul anului 900 îen toate armele descoperite în necropole să fie doar din fier. Obiectele din aur și argint au fost în continuare vase rituale, brățări, inele de tâmplă, coliere sau obiecte pentru fixarea îmbrăcămintei, dominate și acestea deornamente geometrice simple, obținute însă prin turnare. În ce privește proprietatea, în această perioadă a început să se facă distincția între proprietatea privată ce ținea de casă (oikoi) și proprietatea publică a întregii așezări (poleis).Epoca homerică s-a încheiat în jurul anului 800 îen, o dată cu debutul perioadei de expansiune comericală în spațiul Mării Mediterane.

Perioada cuprinsă între fondarea Jocurilor Olimpice (776 îen) și războiul împotriva persanilor conduși de Regele Xerxes (480 îen) este cunoscută de istorici sub denumirea de Grecia Arhaică. Festivalul organizat în cinstea zeului Zeus,organizat în Peloponez la Olympia, consta din manifestări religioase și sportive. După ce pe altarul zeului se sacrificau 100 de boi, tinerii își măsurau forța fizică sau ascuțimea versului. Prima proba a fost cea de alergare pe lungimea deun stadiu, adică 180 metri. În anul 724 îen s-a adăugat proba de alergare a două stadii, circa 400 metri, apoi în anul 720 îen cea de 4 800 metri, pentru ca începând din anul 708 îen Jocurile Olimpice să includă cinci probe (pentathlon):alergare, aruncarea suliței, aruncarea discului, săritura în lungime și lupte libere. La toate probele, atleții erau complet dezbrăcați și desculți, nu era acceptat nici un șiretlic. Cu timpul, probele sportive s-au diversificat iar înurmătoarele trei secole au fost inculse în competiție: boxul, cursa de care cu patru cai, cursa de cai pe hipodrom, cursa de care cu doi cai, cursa de trăsuri cu un singur cal. Primul câștigător al cursei de un stadium, din anul 776 îen, a fostun brutar din cetatea Elis, pe nume Koroissos. A primit ca premiu o cunună din ramuri de măslin și respectul etern al grecilor. Un alt sportiv legendar, o stea de primă mărime, a fost Chionis din Sparta, cel care în anul 656 îen a reușit osăritură în lungime de 7,05 metri și a câștigat timp de trei ediții la rând (664, 660, 656) ambele curse de alergare, de un stadium și de două stadii. Performanța sa i-ar fi adus o medalie de aur chiar și la inaugurarea Jocurilor OlimpiceModerne din anul 1896. Probele din primii 200 de ani, au fost dominate net de sportivii din Sparta, pentru ca începând cu anul 600 îen laurii să se împrăștie în toată Grecia. Printre campionii celebri trebuiesc amintiți: Regele Filip al II-lea al Macedoniei, câștigător al probei de călărie și al cursei de care la două ediții succesive, Împăratul Tiberius, câștigător al cursei de care cu patru cai, sau Împăratul Nero, învingător în cursa de care cu zece cai. Lista completă aînvingătorilor amintiți istoriografic a fost alcătuită cumulând datele din foarte numeroase manuscrise, cele mai vechi fiind cele din secolele II și III en ale lui Pausanias și Eusebius. Jocurile Olimpice au fost utilizate de istorici șiretroactiv, pentru a stabili cronologia unor evenimente din Grecia Arhaică în conexiune cu regii sau cu campionii prezenți la competiție, în arenă sau în tribune.

Primele forme de educație publică au început în niște spații denumite gymnasia, destinate pentru educație fizică și intelectuală. În aceste spații, inițial deschise, apoi înconjurate de clădiri, tinerii făceau antrenamente sportive și militare,primeau primele noțiuni de drept și filozofie sau își curățau corpul în baia publică. O parte din gymnasia, denumită palaestra, era destinată special pentru lupte libere, box și jocuri sportive, fiind formată dintr-o arenă rectangularăînconjurată de clădiri ridicate pe coloane din piatră. La vârsta de 12 ani, băieții ieșeau din gyneceu dintre fustele femeilor și erau preluați de un pedagogos, pentru educația masculină. Pe lângă gymnasia, așezările grecești din epocaarhaică mai conțineau temple și altare închinate zeilor, teatre și amfiteatre precum și o piață publică, denumită agora, destinată pentru comerț sau pentru discuții publice și politică. Palatul central denumit megaron sau anaktoron era acumînconjurat de o citadelă cu ziduri din piatră și era de cele mai multe ori situat pe o colină abruptă, denumită acropolis. Conducătorul unei astfel de comunități purta numele de archon (archontes) având rolul unui judecător suprem,principiul de guvernare fiind cel al intersului obștesc. O parte dintre aceste mici regate, denumite polis, s-au dezvoltat disproporținat de mult față de celelalte, cele mai mari fiind Sparta, Athena, Corinth și Theba. În aceste megapolisputeau exista mai mulți arhonți. De exemplu, în Athena, începând cu anul 800 îen erau trei arhonți, înlocuiți începând cu anul 501 prin zece generali, denumiți strategoi. Termenul de democrație a fost introdus de arhontele Solon (638-558 îen), cel care a divizat puterea politică în patru foruri politice, separate prin averea deținută. Forumul cel mai înalt era format din 9 arhonți și trezorieri membrii ai aristocrației, urma Consiliul Aeropagus un sfat al bătrânilor orașului,Consiliul celor 400 format din cetățenii cu rang nobiliar și Ecclezia, un fel de adunare populară în agora la care puteau participa toții bărbații în putere cu rang de cetățean. Primele legi erau transmise exclusiv pe cale orală. Primaconstituție scrisă, denumită Draconiană, a fost introdusă în anul 622 de arhontele Draco și s-a păstrat timp de 200 de ani pe tăblițe din lemn afișate în piețe. Constituția Soloniană, introdusă trei decenii mai târziu a limitat putereaaristocrației și a deschis ușa agorei politice pentru toate clasele sociale, cu excepția sclavilor. Scrisă tot pe tăblițe din lemn, noua constituție era afișată în templul zeiței Hestia, patroana căminului, a agriculturii și a sănătății.

La începutul secolului al V-lea îen, Grecia a fost răvărșită de cele două campanii militare ale persanilor, conduși de regii Darius cel Mare (490 îen) și apoi Xerxes (480 îen). Sfîrșitul secolului a fost marcat de un război civil, cunoscutsub numele de Războiul din Peloponez (431-404 îen), purtat între două alianțe militare conduse de cetățile Sparta și respectiv Athena. Mai austeri, spartanii au fost victorioși pe câmpul de luptă, dar au peirdut pacea. Regimul lor auster afost nepopular și au pierdut pe rând toți aliații. Trei decenii mai târziu, spartanii au fost învinși de armata Thebei, condusă de generalul Epaminondas, iar Athena a revenit în centrul alianțelor politice. Numeroasele confruntări militare aucondus la o organizare tot mai strictă a armatei. Soldații cetățeni ai gintelor grecești, denumiți holpiți, erau la bază țărani și meșteșugari cu suficientă avere pentru a-și permite o armură din bronz și arme din fier. Holpiții reprezentau circa1/3 din populația masculină, dar pregătirea lor militară era uneori insuficientă. Începând cu secolul al VII-lea îen, grecii au introdus o formație de luptă, scut lângă scut, denumită falangă (phalanx), o adevărată inovație față de ciomăgealadezordonată din epoca respectivă. Respectând ordinea în formație, grecii au reușit să învingă și atunci când erau copleșiți numeric, celebră fiind bătălia de la Thermopylae din anul 480 îen. Armura holpiților era personalizată, dupămeșteșugul fierarului, nobilii având însemnele casei pe scut. Coiful corinthian făcut dintr-o singură bucată, acoperea în întregime și fața, în timp ce coiful chalcidian, mai ușor, proteja doar cutia craniană și avea atașate două obrăzare.Coiful tracic sau frigian folosit mai ales de macedonieni, avea vârful îngroșat și îndoit spre în față, pentru a rupe coastele adversarului la o lovitură cu capul. Platoșa era ciocănită din tablă, respectând fidel anatomia luptătorului. Scutul,denumit aspis, avea forma concavă măsurând 80 x 100 cm în diametru și cântărea între 6 și 8 kg. Legat cu curele de umăr, braț și antebraț, scutul părea că face parte integrantă din corp. Lancea, denumită dory, cu un diametru de 5 cm și olungime de 2-4 metri, cântărea 1-2 kg și avea vârf metalic la ambele capete. Sabia scurtă, denumită xiphos avea o lamă scurtă de 30-45 cm. Alternativ, în loc de sabie utilizau uneori cu cuțit lung cu lama curbată, denumit kopis.

În anul 359 îen pe tronul Macedoniei a fost ales ca regent Philip al II-lea (382-336 îen) din dinastia Argeadai, crescut și educat la Theba sub protecția generalului Epaminondas. În urma căsătoriei cu Audata, fiica regelui Dardaniei,Philip al II-lea și-a asigurat frontiera de Nord, dublând aria regatului său. Un an mai târziu s-a căsătorit cu Olympia, fiica regelui din Epir. Apoi s-a căsătorit și cu Meda, fiica regelui geților din Odessos (Varna). După 20 de ani de lupteinterne, în urma bătăliei de la Chaeronea Regele Philip al II-lea a format o alianță a tuturor statelor grecești, cunoscută sub numele de Liga Chorinthiană. Liga era condusă de un general autocrat denumit hegemon și de un consiliu algeneralilor denumit synedrion, în fruntea justiției fiind ales un judecător denumit dikastai. Un an mai târziu, Regele Philip al II-lea a fost asasinat în timp ce sărbătorea căsătoria fiicei sale Cleopatra cu Regele Alexander al Epirului. Petronul Macedoniei și în fruntea Ligii Chorintiene a succedat fiul său Alexandru Macedon (356-323 îen) educat sub tutela filozofului Aristoteles. În fruntea tuturor grecilor, Alexandru a lansat în anul 334 îen o campanie militară împotrivaImperiului Achmenid. Au urmat 10 ani de lupte continue în care grecii au ajuns până în India, grosul armatei fiind format din persani răsculați împotriva satrapilor lor. Proclamat în fruntea Imperiului Persan, Alexandru Macedon aexecutat câțiva satrapi pentru a-și impune autoritatea, fapt ce a condus la asasdinarea lui în palatul din Babylon, la vîrsta de 32 de ani. Pe patul de moarte a cerut ca urmașul său să fie desemnat în arenă, prin luptă directă. Sarcofagul său afost umplut cu miere, apoi a fost sigilat într-un sicriu din aur și transportat spre Macedonia într-un car tras de zeci de perechi de cai. Locul unde a fost înmormântat a rămas secret. Regele Philip al II-lea, învingător la Olimpiada din anul348 îen, a emis stateri din aur cu greutatea de 8,5 grame având pe avers chipul lui Apollon și pe revers un car de luptă cu doi cai. Pentru a finanța expediția din Asia, Regele Philip a emis tetradrahme din argint, având pe avers chipul luiZeus și pe revers un călăreț cu lance. Fiul său Alexandru, a emis stateri din aur cu greutatea de 8,67 grame având pe avers chipul zeiței Athena și pe revers chipul zeiței victoriei Nike. Pentru plata mercenarilor săi, tetradrahmele sale dinargint în greutate de 17,2 grame și drahmele din argint cântărind 4,2 grame, aveau pe avers chipul lui Herakles, iar pe revers pe zeul zeilor, Zeus, stând pe tron. În timpul veiții lui Alexandru Macedon, monedele sale au fost bătute în 26de monetării, iar după moartea sa în alte 52 de monetării. Foarte vehiculate în epocă, monedele regilor macedonieni au circulat încă 250 de ani după moartea lor, inclusiv în spațiul geto-dacic.

După moartea lui Alexandru Macedon, generalii săi au rămas ca satrapi în diverse provincii ale imperiului. După patru războaie civile și numeroase bătălii, imperiul a fost divizat între Lisimachus în Tracia și Anatolia, respectivSeleucos în restul imperiului asiatic până în India. Numeroși greci au migrat spre Est, principalele centre de emancipare a culturii grecești fiind acum cetățile Alexandria și Antiohia. Armata grecilor s-a risipit într-un teritoriu imens, undegrecii nu reprezentau nici 1 % din populație. Coloniștii greci erau negustori, arhitecți, instructori și comandanți militari sau fierari, făuritori de arme și podoabe. Asigurată spre Est, Grecia a devenit însă vulnerabilă spre Vest, unde romaniiau început să preseze în Macedonia. După patru războaie consecutive, în anul 146 îen romanii au învins decisiv în bătălia de la Corinth și Grecia a intrat sub dominație romană. Sub protecție romană, grecii s-au bucurat de cea mai lungăperioadă de pace din istoria lor. Viața materială și-a urmat cursul, dar grecii au exportat masiv la Roma produsele lor artistice și culturale. Comerțul s-a bucurat însă de o perioadă extrem de înfloritoare iar limba și alfabetul grecesc s-aurăspândit în tot spațiul Mediteranean și în Asia de Vest. În toate orașele cu coloniști greci s-au ridicat temple închinate principalilor zei, gimnazii și amfiteatre, statui, sau monumente funerare cu inscripții în limba greacă. Arhitecturagrecească, dublată de aurul și de forța de muncă a asiaticilor a dus la ridicarea unor edificii gigantești. Cultura grecească însă nu a înlocuit cultura sau tradițiile locale, ci doar a impulsionat un fel de rivalitate artisitică. În această perioadăau trăit matematicienii Archimedes (287-212 îen), Apollonius (262-190 îen) și Euclid (325-265 îen), astronomii Hipparchus (190-120 îen) și Aristarchos din Samos (310-230 îen). Printre comorile culturale lăsate de sculptorii greci dinepoca helenistică se numără statuile: Venus din Milo, Laocoon și fii, Victoria înaripată din Samotrake (Nike), Afrodita și Eros, Poseidon. Printre puținele manuscrise literare transmise din generație în generație se numără cele ale poeților: Callimachus, Apollonius din Rhodos, Theocritus și Xenophon. Principalii filozofi ai epocii elenistice au fost: Aristoteles, Epicur, Menippus, Timon, Theodorus, Xenocrates, Antiochus, Plutarch, Epictetus.

În Grecia, primele monede au fost utilizate aproape exclusiv pentru plata tributului. Țăranii ofereau produse agricole în schimbul acestor monede pe care apoi perceptorii regali le colectau sub formă de tribut. Cei ce adunau mai multemonede decât tributul datorat erau recompensați cu favoruri politice, primeau pământ sau sclavi. Prima unitate de măsură a fost talantul, egal cu volumul de apă dintr-o amforă, adică circa 26-32 Kg. Primul submultiplu al talantului a fostmina, cu o greutate de 434 grame (o livră). Fiecare mină valora cât 100 de drahme a câte 4,34 grame de argint. Un talant valora 60 de mine, sau 6 000 de drahme. Monedele mai mari, denumite didrahme, tetradrahme sau decadrahmecântăreau cât două, patru, respectiv zece drahme. Temporal, monedele respectă epocile civilizației materiale: arhaică, clasică, helenistică. Pentru a fi mai ușor de recunoscut, fiecare cetate avea un blazon, imprimat pe aversul monedelor.Cele mai vechi monede grecești sunt cele din Ionia și datează aproximativ din perioada 600-550 îen. Cetatea Milet avea pe avers un leu, simbolul regalității iar pe revers un model geometric format din cinci puncte. Simbolul cetății Chiosera Sfinxul, iar pe revers era un pătrat divizat în patru sferturi sau o amforă, primele monede bătute în Chios fiind din jurul anului 500 îen. Simbolurile cetății Athena erau chipul zeiței Athena pe avers și respectiv bufnița, pentru a amintiposesorului să vegheze foarte atent în schimbul de noapte. În epoca helenistică, bufnița de pe revers a fost înlocuită uneori de zeița victoriei Nike, de zeul mărilor Poseidon sau de zeul zeilor Zeus. În Peloponez, majoritatea monedelorbătute de lacedonieni aveau pe avers chipul lui Zeus, iar pe revers tot Zeus stând pe un jilț, sau un sceptru. Pentru a descuraja corupția și acumularea de averi, spartanii au retras toate monedele din aur și argint și le-au înlocuit cu monedede fier, fără nici o valoare în afara cetății. Perisabile și fără valoare intrinsecă, aceste monede din fier nu s-au păstrat. Cetatea Olympia, sediul Jocurilor Olimpice a bătut monede cu chipul lui Zeus pe avers și un vultur pe revers. Pentrucetatea Corinth, blazonul cetății pe avers era calul înaripat Pegasus, iar pe revers era chipul zeiței Afrodita cu un coif corinthian. Cetatea Theba avea pe avers un scut, iar pe revers era Heracles cu pielea leului în mînă, sau o amforă. Altesimboluri, pentru cetăți din Grecia insulară au fost: șoimul (Abydos,), broasca țestoasă (Aegina), capul Gorgonei (Lesbos), taurul, labirintul sau căluții de mare (Creta), roza (Rhodos), crabul de mare (Kos). Monedele macedonieneanterioare lui Philip al II-lea aveau pe avers chipul unuia dintre zei, iar pe revers un cal sau un taur.

Sinteza epocii fierului

Cu o extindere temporală de circa un mileniu, epoca fierului a transformat prelucrarea metalelor din necesitate în artă și industrie. Sunt caracteristice pentru această epocă vasele mari de tip krater, cupele și pocalele, fructierele sauamforele din bronz, aur și argint, cu bogate ornamene obținute fie prin turnare fie prin cicănire din interior spre exterior. Tehnologia dezvoltată pentru producerea acestor vase mari a fost utilizată apoi pentru coifuri, scuturi și platoșe dinmetal, sau cel puțin placate cu metal. Tot din metal au fost bătute primele monede, inițial din plumb și staniu, apoi exclusiv din aur și argint, ulterior și din bronz, alamă sau mai rar din fier. Pentru obiectele din fier, materia primă se găseadin abundență, dar nu mai erau suficiente cuptoarele produse pentru olărie. Cu temperatura de topire ceva mai ridicată, fierul necesita un flux forțat de oxigen obținut prin jeturi de aer suflate din niște foale primitive confecționate dinpielea unui bou. Mult mai rezistente la uzură, uneltele din fier, mai ales topoarele, secerile, cuiele și piroanele au înlocuit complet uneltele din bronz, într-un interval de circa 2-400 de ani. Topoarele din fier au permis defrișarea unorterenuri din ce în ce mai extinse din Centrul și Nordul Europei, terenuri utilizate apoi ca pășuni sau pentru culturi primitive. Creșterea animalelor a rămas în continuare activitatea de bază, dar meșteșugurile s-au diversificat foarte mult,iar diviziunea muncii a devenit din ce în ce mai clară. Majoritatea triburilor s-au fixat în așezări permanente, multe dintre ele fortificate cu valuri și șanțuri de apărare, proiectate în așa fel încât să împidece atacul călare, sau din care deluptă. În Sudul Europei, densitatea locuitorilor a fost mult mai mare, astfel că forța armelor a divizat societatea în clase radical opuse din care s-au dezvoltat apoi marile imperii sclavagiste: Persan, Grecesc, Roman. Pentru menținereaordinii în orașele antice s-au dezvoltat primele instituții publice și au apărut primele legi, inițial nescrise, apoi cioplite în piatră sau pe tăblițe din lemn. Literele cuneiforme, feniciene, grecești și mai apoi romane au fost utilizate din ce înce mai mult, inițial pentru inscripții prescurtate, apoi pentru texte complete și chiar poezie sau filozofie. Prin numeroasele lor reglementări și restricții auto-impuse, locuitorii marilor imperii se considerau mult mai civilizați decâtlocuitorii din ținuturile fără legea armelor, pe care îi numeau barbari. Viața materială era însă mai opulentă și mai liniștită la Nord de Dunăre, unde organizarea socială era în continuare de tip gintă patriarhală. Barbarii aveau și ei legilelor nescrise, mai puține, pe care le transmiteau din generație în generație sub formă de cântece, proverbe și zicători. Pentru druizii celților, volumul acestor mostre de înțelepciune necesita circa 20 de ani de studiu pentru asimilareacompletă. Din ciocnirea celor trei mari imperii, spre sfârșitul epocii fierului au ieșit învingători romanii, aria lor de dominație militară fiind extinsă la sfârșitul secolului I en, din Spania până la Eufrat. Începutul erei noastre este însămarcat prin nașterea lui Isus Christos. Începând cu secolul I en, puterea fierului fost înlocuită treptat de puterea spiritului. Credințele politeiste violente, dominate de zei persecutori și răzbunători au lăsat loc credințelor monoteistenonviolente: creștinism, budism, confucianism, islamism, credințe dominate de beatitudinea frumuseții spiritului ce domină un suflet nemuritor.

Lecturi selective:

Cărți:

Academia Republicii Populare Române Istoria României M. Petrescu Dâmbovița Depozitele de bronzuri din România

Dan Rădulescu, Radu Dumitrescu Mineralogia topografică a României Ministerul Culturii Lista Monumentelor Istorice 2010

Ion Miclea, Radu Florescu Preistoria Daciei Ion Miclea, Radu Florescu Geto-Dacii

Valentin Dergaciov Istoria Moldovei: Epoca preistorică și antică Attila Laszlo Începutul Epocii Fierului la Est de Carpați. Culturile Gava - Holihrady și Corlăteni - Chișinău pe teritoriul Moldovei

Lucian de Samosata The Scythian or the Consul Gavrilă Simion Culturi antice în zona Gurilor Dunării

Alexandru Levinschi Cultura geților în spațiul Pruto-Nistrean (sec VI-IV îen) - teza de doctorat Sorin-Cristian Ailincăi Trăind cu morții. Înmormântări în așezările de la începutul epocii fierului între Balcani, Tisa și Nistru

Mircea Rusu, Octavian Bandula Mormântul unei căpetenii celtice de la Ciumești Arrian din Nicomedia Anabbassis of Alexander

Constantin Preda Istoria monedei în Dacia preromană Ion Miclea, Radu Florescu Geto-dacii Editura Meridiane 1980 Jordanes Istoria goților

Dio Casius Istoria Romei Titus Livius Istoria Romei Herodot Istorii

Cornelius Tacitus Opere Pliniu cel Bătrân Istoria Naturală

Plutarh Vieți (viața lui Alexandru Macedon) Quintus Curius Rufus Viața lui Alexandru Macedon

Diodorus Viața lui Alexandru Macedon Strabon Geografia Cartea a VIII-a

Florus Epitome de Titus Livio Bellorum omnium annorum DCC Libri duo I. Horațiu Crișan Burebista și epoca sa

Ion Horațiu Crișan Spiritualitatea Geto-Dacilor Hadrian Daicoviciu Dacii

Hadrian Daicoviciu Dacia de la Burebista la cucerirea romană Publius Ovidius Naso Tristia - Scrisori din Tomis

Sergei I. Rudenko Frozen Tombs of Siberia The Pazyryk Burials of Iron Age Horseman Katharina Rebay-Salisbury The Human Body in Early Iron Age Central Europe

Peter Heather The Fall of the Roman Empire Miranda Green The Celtic World

Bruno Chaume Vix et son territoire a l'Age du Fer. Fouilles du mont Lassois et environment du site princier Georgina Muskett Archeology hotspot France : unearthing the past for armchair archeologists

Henri Hubert The Rise of the Celts Michel Gerald Boutet Celtic astrology from the Druids to the Middle Ages

Alfred Michael Hirt Imperial Mines and Quarries in the Roman World

Articole:

Daniel Vasile Sana Prima Epocă a Fierului în Depresiunea Șimleului și în zonele învecinate. Descoperirile de tip Gava - teza de doctorat Oleg Levițki, Ghenadie Sârbu, Livia Sârbu Așezarea hallstattiană timpurie Chișinău

S. Ailincăi, A. Nicic, G.Jugănaru, C. Dobrinescu Considerații privind realizarea decorului imprimat pe ceramica din prima Epocă a Fierului în spațiul Nord-Vest Pontic Corina Borș Carul votiv de la Bujoru

Sorin Cristian Ailincăi Începuturile Epocii Fierului în Dobrogea Dan Marius Alexandru Cultura Babadag pe teritoriul României

Vladimir Stolba Fish and Money: Numismatic Evidence for Black Sea Fishing Marius Cristian Bâsceanu Necropola tumulară de tip Basarabi de la Desa (jud Dolj) - teza de doctorat

Ion Niculiță, Aurel Zanoci, Tudor Arnăut Sistemul defensiv al cetății din epoca fierului - Saharna Mare Vasile Ursachi Cetatea dacică de la Răcătău

Mihai Gramatopol Tezaurul princiar de la Agighiol E.Chirilă, N.Chidioșan, I. Ordentlich, N.Kiss Tezaurul monetar de la Șilindia -Muzeul Țării Crișurilor Oradea

Barbu Ștefănescu Delavrancea Circulația monedelor dacice pe teritoriul județului Alba Cristian Ioan Popa Descoperiri monetare în zona cetății dacice de la Cugir

T. Isvoranu, M. Babeș, E.M. Constantinescu Tezaurul monetar geto dacic din așezarea de la Cârlomănești Octavian Munteanu Cultura Poienești-Lucașeuka: o sucintă retrospectivă istoriografică a interpretărilor etnoarheologice

George Grigore Tezaurul princiar de aur al Frăției Getice de la Băiceni - Cucuteni (jud. Iași) Geroge Grigore Cetatea dacică de la Cârlomănești Buzău

Adriana Stoia Cu privire la înmormântările din cuprinsul așezărilor Latene Valeriu Sârbu, Aurel Rustoiu Practici funerare la geto dacii din secolele II îen - I en

Mihai Irimia Descoperiri getice în zona Adâncata (com. Aliman, Constanța) Gabriel Talmațchi Aspecte ale prezenței monedelor geto dacice în teritoriul Pontic prin prisma noilor descoperiri

Nicolae Sabin Dordea Monedele orașelor grecești de pe Coasta de Vest a Mării Negre Viorica Suciu Dacii din estul Transilvaniei

Viorica Suciu Monede grecești din colecția Bibliotecii Batthyaneum Adrian Cocoșilă Sfântul Andrei - Apostolul românilor

Kimiyoshi Matsumura A Note on Anatolian Iron Age Ceramic Chronology: Black Lustruous Ware with Diamond Faceting B. Horejs Beginnings of metallurgy in Western Anatolia - Archaeometallurgical research on Cukurici Hoyuk

Stavros Christodoulou The History of Ancient Olbia in the Northern Black Sea Region Henriette Roued Olsen Examining connections between South Scandinavia and the Sântana de Mureș/Cernjachov culture

Milena Teska The Oksywie Culture on the Right Bank of Lower Vistula Tibor Kemenczei The beginning of the Iron Age: The Pre-Scythians

Tibor Kemenczei The Middle Iron Age: Scythians in the Tisza Region Erzsebet Jerem The Early Iron Age in Transdanubia: the Hallstatt culture

Erzsebet Jerem The Late Iron Age: The Celts of the La Tene Period Z. Vanecek, J. Benes, J. Frolik, Michaela Macalova Archaeobotanical Investigation at Bylany Culture Settllement, Central Bohemia

Marek Pulpan, Agnieszka Reszczynska Chamber graves of the Bylany culture (HaC-HaD1) in north-western Bohemia Gunther Dembski Monetary supply in Noricum

Tomislav Bilic Apollo Belenos on Norican and Tauriscan Coins N. Moghaddam, F. Muller, A. Hafner, S. Losch Social stratigraphy in Late Iron Age Switzerland: isotope analysis of human remains from Munsingen

Christopher Pare Furstensitze, Celts and the Mediterranean World: Developments in the West Hallstatt Culture in the 6th and 5th Centuries BC Manuel Fernandes Gotz, Ian Ralston The Complexity and Fragility of Early Iron Age Urbanism in West Central Temperate Europe

I. Lorenz, V. Arnold, D. Jansen, M. Grootes, O. Nelle Iron Age wood usage at an enclosure in northern Germany L. Augier, O. Buchsenschutz, I. Ralston Un complexe princier de l'age du Fer: l'habitat du promontoire de Bourge

Pierre Pefau L'architecture de l'âge du Fer du sud-ouest de la France Christiane Eluere Two Unique Golden Helmets - Separate finds from pre-roman Celtic france

Armando Coelho Ferreira Da Silva Portuguese Castros: The Evolution of the Habitat and the Proto-Urbanization Process Marco Garcia Quintela Celtic Elements in Northwestern Spain in Pre-Roman times

Andrew Masterson Roman conquest of Spain written in chemistry of ancient coins Staso Forenbaher Trade and Exchange in Late Bronze and Early Iron Age Croatia Ivan Venedikov The Archeological Wealth of Ancient Thrace

Hans Gert Bachmann, Zdravko Tsintsov Placer Gold in SW-Bulgaria: Past and Present Todor Nenov Geoarchaeological Monuments of Ancient Mining in Sredna Gora Mountain