Eminescu Peregrinul

ITINERARIUM HUMANAE VITAE

Evocarea perioadei de formare a personalităţii celui mai ilustru reprezentant al tuturor românilor încearcă să pună în lumină un itinerar spiritual cu totul neobişnuit, să schiţeze un atlas al spaţiului iniţiatic, de o semnificaţie fără egal, al existenţei eminesciene

Pe durata a doi lustri (1858 – 1869), Mihai Eminescu parcurge o anevoioasă cale a cunoaşterii, a zidirii de sine, adevărata piatră de încercare a existenţei sale spirituale.

Detaliile biografice vin să completeze o altă imagine a celui pornit să înveţe carte printre „ străini”, încă de la o fragedă vârstă. Această etapă este o treaptă a mitului „eului” cognitiv, al devenirii prin cunoaştere şi sacrificiu.

Cernăuţi: Începutul călătoriilor iniţiatice

Precocitatea de care dă dovadă elevul plecat de lângă ai săi este un semn al genialităţii, dar şi o poartă deschisă pe calea marii aventuri a spiritului. Izbăvirea prin cunoaştere, iată ţinta supremă a celui căruia destinul nu-i va rezerva o existenţă lină. Ieşind din tiparele banalităţii, Eminescu nu este „ elevul” ideal, dar este, de bună seamă, „ învăţăcelul” perfect.

Cernăuţi - Gara

Din suita de portrete şi amintiri ale colegilor, prietenilor şi profesorilor din Cernăuţi se înfiripează portretul unui june strălucit la minte şi zdravăn la corp, cu o poftă de viaţă molipsitoare, dar neîncorsetat de canoanele şi constrângerile programelor şcolare ale vremii.

Printre elevii Gimnaziului din Cernăuţi.Se presupune că figura din medalion ar fi a lui Eminescu

Dedat cu desăvârşire deliciilor lecturii şi meditaţiilor profunde, tânărul imberb îşi etalează vizibil semnele unei timpurii „ însingurări” metafizice, mai degrabă un preludiu al lucidităţii tragice ce-i va marca întreaga existenţă.

Din punctul de vedere al tradiţiei şcolare, tânărul ipoteştean nu excelează, arhivele chiar dezvăluind o reală inadaptare a acestuia la regimul scolastic, sever şi sufocant, specific educaţiei de tip teutonic.

Fără să se definească drept un elev recalcitrant, cu idiosincrazii specifice vârstei crude, Eminescu respinge categoric încercarea sistematică de a i se suprima libertatea de gândire. În momentul în care constată că şcoala nu mai răspunde convingerilor sale lăuntrice, el o abandonează spre surprinderea colegilor şi profesorilor dar şi spre disperarea părinţilor.

S-a spus, pe bună dreptate, că Eminescu este icoana fidelă a conceptului de geografie spirituală. La prima vedere, s-ar părea că nu este legat mental sau sentimental de un anume loc, spaţiu sau zonă geografică.

Evocând în registru elegiac locurile copilăriei, imaginea Bucovinei, Poetul cântă, de fapt, miracolul naturii, văzute prin ochii adolescentului alienat. El nu descrie casa părintească sau meleagurile natale în registru nostalgic, asemenea lui Alecsandri, Creangă, Vlahuţă ori Slavici, fiindcă Ipoteştii, Botoşanii sau Cernăuţii nu reprezintă universul pierdut al copilăriei sau adolescenţei.

Peregrin prin definiţie, Eminescu se revoltă în felul său, evadând nu dintr-un spaţiu fizic, ci dintr-unul mental, devenit constrângător.

Să fie această reacţie simptomatică expresia unui defetism romantic sau semnele unui nihilism embrionar, vădit mai târziu şi în alte împrejurări ale vieţii ?

Nici una, nici alta ! Pendulările între şcoală şi orizontul unor tărâmuri necunoscute sunt, de fapt, primii paşi ai unei aventuri iniţiatice, în care experienţa de viaţă se dobândeşte prin contactul direct cu realitatea înconjurătoare, prin dialog, prin călătorii.

Aron Pumnul primul şi cel mai iubit maestru

Orice cunoaştere este o călătorie spre necunoscut, în care ai nevoie de un ghid spiritual, care te va însoţi sau îţi va arăta calea, sensul dar şi ţinta ce trebuie să o atingi. Cel ce va îndeplini acest rol a fost va fi, fără îndoială, magistrul Aron Pumnul, cel dintâi maestru întru ale desăvârşirii.

ARON PUMNUL

Exilat revoluţionar paşoptist, profesor de limba şi literatura română, acesta făcea următoarea confesiune: „ Poporul este trupul iar limba este sufletul. Pentru aceea, precum trupul fără suflet este mort, aşa e moartă şi naţiunea fără limbă”.

De la acest apostol al luminării neamului românesc, Eminescu a învăţat a iubi limba şi istoria poporului din care îşi trăgea obârşiile.

Prima treaptă: trezirea la viaţă.

Mircea Eliade observa: „Noi suntem, sau am fost, unul din puţinele neamuri europene care am experimentat contemplaţia în suferinţă”(„ Fragmentarium”).

Astfel, moartea mentorului său spiritual, produce o schimbare miraculoasă în universul gândirii eminesciene: gândurile şi suferinţele îmbracă formă lirică ! Primele 24 de versuri, publicate într-o broşură cu titlu emblematic - „ Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti la moartea preaiubitului lor profesor Arune Pumnul”- (din care atrag atenţia sintagmele poetice: „ Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină”) sunt dovada relaţiei profunde dintre maestru şi discipol, dar şi recunoaşterea jurământului de credinţă a discipolului de a-i urma învăţătura şi calea !

A doua treaptă : experienţa vieţii

Un „rol” important în formarea spirituală a lui Eminescu, în anii de tinereţe, l-au avut artiştii, mai precis „artiştii cuvântului” şi anume actorii. Subjugat de frumuseţea limbii române, slujită cu talent de către actori, acesta se alătură lumii lor, dând viaţă, astfel, unuia dintre crezurile lui fundamentale: Desăvârşire prin arta cuvântului ! Muzicalitatea versului eminescian de mai târziu, claritatea mesajului, ritmul, impactul şi efectul asupra sufletului sunt idei pe care doar lumea teatrului i le-a putut insufla. Pe scenă, realitatea plăzmuită din cuvinte şi gesturi reprezenta un alt univers spiritual, la care avea acces tânărul de numai 15 ani.

Mai mult, turneele teatrale cu cele 3 trupe de actori îi lărgeau universul spiritual şi, prin călătoriile pe tot cuprinsul românesc, îi dezvăluiau, ca într-un regal al cunoaşterii, realitatea înconjurătoare.

Prin aceste călătorii, Poetul leagă prietenii intelectuale şi sufleteşti cu pasagerii „ căruţei cu paiaţe”, dintre care amintim pe Ioan de Lacea, poet, traducător şi autor dramatic, din trupa Vlădicescu-Tardini .

Trăind o nouă experienţă alături de actori, Eminescu are prilejul să viziteze Fălticeni, Roman, Piatra Neamţ, Focşani, Buzău, Braşov şi Sibiu.Astfel, el ia contact cu obiceiurile, folclorul şi graiul localnicilor. Descoperim astfel un Eminescu peregrin, dar un peregrin ce îşi asumă

călătoria cu orgoliul tânărului ce se află, în fiecare moment al itinerariului ei, ACASĂ. E acasă la Iaşi, Arad, Bucureşti, Braşov, Blaj, Iaşi, Lugoj sau Timişoara. Pentru acest ACASĂ el strânge cărţi pentru a le dona bibliotecii gimnaziale, culege creaţii populare, îşi notează teme şi subiecte istorice, şi – ceea ce este cel mai important lucru – începe să făurească un amplu proiect de viitor: realizarea unei epopei naţionale, prin mijloace artistice proprii, care să înflăcăreze şi să deştepte conştiinţa naţională.

Legătura acestuia cu lumea teatrului a fost atât de indestructibilă încât, peste 2 decenii, actorii – fraţii săi de suferinţă – vor oferi un spectacol în beneficiul lui Eminescu, pentru a-l ajuta cu mult – puţinii banii strânşi.

A treia treaptă: Examenele vieţii

„ Deja de la al 14-lea an şi până la al 20-lea, eu mi-am câştigat pâinea singur, într-o viaţă aventuroasă şi plină de nemulţumiri, şi am făcut-o aceasta cu deplină conştiinţă a sacrificiului… ( Ms 2255, f.294).

Iată un fapt de neînchipuit pentru un tânăr de 14-15 ani: să cunoşti în detaliu principalele centre de cultură ale vetrei româneşti: Cernăuţi, Braşov, Sibiu, oraşe în care oficiau unii dintre cei mai importanţi cărturari români ai vremii: Aron Pumnul, I.G. Sbierea, Mureşenii, George Bariţ ş.a.

Botoşani, Calea Naţională, aproximativ 1900

Vedere din Braşov, la începutul secolului XX

„Călător” nu în sensul comun al cuvântului, ci mai degrabă în sensul de „ cel ce urmează o CALE”, Eminescu vede o lume nouă, dar atât de veche, se întâlneşte cu oameni de dincolo sau dincoace de munţi, culege el însuşi doine, cântece şi strigături, dar marea descoperire este miracolul limbii române celei vii.

Toate aceste trepte de cunoaştere, parcurse în sens ascendent, îi prilejuiesc naşterea şi cristalizarea unei alte viziuni despre naţia română, în care specificul naţional reprezintă spiritul integrator.

Întorcându-se în toamna anului 1865 la Cernăuţi (prin Vatra Dornei şi Câmpulung Moldovenesc), tânărul devenit conştient de misiunea ce o va avea de îndeplinit de acum încolo, donează Gimnaziului din acest oraş, de dincolo de graniţă, un număr de 10 volume.

Luminat de ultimele cuvinte ale lui Aron Pumnul, de la care a primit, de bune seamă şi alte sfaturi şi poveţe de urmat în viaţă, Eminescu îşi îndreaptă paşii spre Blaj, făcând astfel încă un pas pe treptele uceniciei, în lunga şi dificila cale iniţiatică, în care orice gram de cunoaştere este plătit cu sacrificii.

Nu alt oraş, ci numai Blaj, şi nu oricând ci tocmai acum !

Blaj

Explicaţia alegerii acestui oraş este edificatoare: norii negri acoperiseră cerul acestei provincii, odată cu Decretul imperial prin care Dieta Transilvaniei de la Sibiu este închisă, semn că zilele Principatului independent erau numărate. Într-adevăr, la sfârşitul anului 1865, noua Dietă de la Cluj vota „ uniunea” Transilvaniei cu Ungaria.Dar tot aici slujiseră cauza românească Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ioan Budai Deleanu, Timotei Cipariu, Simion Bărnuţiu, George Bariţiu, Samuil Micu, Petru Maior, Ioan Maiorescu, Alexandru Papiu Ilarian şi mulţi alţii.

BLAJ

În aceste condiţii istorice, Eminescu alesese Blajul, această „ Mecca a românismului”, adică locul unde sentimentul conştiinţei naţionale, al identităţii de limbă, origine şi destin comun se afla la el ACASĂ.Aici se născuse un program iluminist, acela al emancipării prin educaţie, ca un prim obiectiv al dezideratului naţional, ai cărui piloni fuseseră bătuţi de către reprezentanţii Şcolii Ardelene, precum şi de către corifeii mişcării naţionale patruzecişioptiste.

Casa în care Ştefan Cacoveanu l-a găzduit la Blaj pe Eminescu

Calea luminată, calea spirituală, ducea spre Blaj, aşa cum, odinioară, „toate drumurile duceau la Roma”. Geografic, drumul urmat de Eminescu era unul cunoscut din vremuri de demult: Mihăileni - Siret – Câmpulung Moldovenesc – Vatra Dornei – Pasul Tihuţa – Bistriţa – Târgu Mureş.

Acest itinerar fizic este sugerat de scriitor în paginile nuvelei „ Geniu Pustiu”, a cărui cheie pare uşor de descifrat: tânărul erou al nuvelei, cuprins de visurile şi faptele Revoluţiei de la 1848 din Transilvania, nu este altceva decât un „alter ego” al lui Eminescu.

La Târgu Mureş, într-o încăpere a hanului „ La Calul Alb”, Eminescu destăinuia viitorilor săi colegi blăjeni, Ion Cotta şi Teodor Cojocaru, scopul venirii sale în oraşul de baştină al răposatului A. Pumnul: adunarea de material istoric, etnografic şi lingvistic, precum şi continuarea studiilor.

Poate că nostalgia obârşiilor să-l fi chemat pe acesta să aleagă Blajul, fiindcă Vasile Eminovici (1777 – 1844), bunicul poetului pe linie paternă, era născut la Blaj, având ca director al Şcolii Normale pe chiar Gheorghe Şincai, cel atât de preţuit peste ani şi ani de către însuşi Eminescu. (v. Ion Roşu, Legendă şi adevăr în biografia lui M. Eminescu, vol. I, Originile. Editura Cartea Românească, 1989, p. 123-124).

Ca mai întotdeauna, posteritatea transformă un itinerar banal într-unul mitic, locurile atinse de paşii pelerinului încep să fie venerate, iar memoria apocrifă, hiperbolizantă, are tendinţa de a include şi alte locuri pe drumul parcurs de erou, spre gloria postumă. Astfel, la Deda localnici îţi relatează următoarea legendă: "În 1866, de Sânziene, în drumul lui de la Cernăuţi spre Blaj, Eminescu s-a grăbit să îi întâlnească pe doi colegi ai săi din Deda, Teodor Ceontea şi Andrei Ghidiu, pentru a merge împreună mai departe. Cei doi plecaseră deja, aşa că Eminescu s-a oprit la casa lui Teodor Ceontea, o gospodărie plină de copii. A dormit în fân, a stat de vorbă cu părinţii. A urcat pe lângă şcoală pe Dealul Popii, a admirat peisajul care l-a inspirat, pare-se, când a scris "Sara pe deal".

Cercetările lui V. Netea, publicate în „ Luceafărul”, nr. 13/1964, acreditează această ipoteză:. "Un izvor nou asupra acestui itinerar ....am descoperit noi într-o scrisoare de familie din anul 1950 a unui bătrân învăţător, de la Târgu-Mureş, Grigore Ceontea, care-şi informează nepoţii din comuna Deda, pe baza unei amintiri orale, moştenită de la unchiul său, profesorul Teodor Ceontea, despre popasul făcut de Eminescu la Deda în primăvara anului 1866"Un alt studiu (v. N. Triboiu, Drumurile şi popasurile tânărului Eminescu în Transilvania, Editura, Dragoş-Vodă", Cluj-Napoca, 1998, p. 87), acreditează

un scenariu documentar privind traseul lui Eminescu spre Blaj:

„Probabil că pasiunea pentru opera şi personalitatea lui Şincai îl va fi făcut pe pelerinul de numai 16 ani să schimbe itinerariul său spre Blaj, din vara anului 1866, fiindcă el se deplasează de la Gherla spre Ţaga, satul unde a locuit Şincai în perioada 1797 – 1803, ca profesor al copiilor familiei Daniel Vass.

Ţaga se află pe drumul care leagă oraşul Gherla de pe Valea Someşului de Reghin, de pe Valea Mureşului. Având Ţaga ca prim obiectiv al călătoriei sale spre Blaj, ne putem explica lungul ocol pe care l-a făcut până la Deda – Reghin – Târgu Mureş.”

Dar oricare ar fi fost drumurile, ţinta era atinsă: Blajul, inima bătândă a deşteptării naţionale îşi primea pelerinul. În preajma oraşului, pe dealul Hula, sub coroana unui tei devenit mai târziu subiect de legendă, Eminescu ar fi exclamat: „ Te salut din inimă, Romă Mică. Îţi mulţumesc Dumnezeule că m-ai ajutat să o pot vedea.”

De multă vreme, acest focar de cultură, precum Florenţa în Evul Mediu, oferea umbrela sa protectoare reprezentanţilor de frunte ai Şcolii Ardelene: Petru Maior, Samuil Micu – Klein, Gh. Şincai. Aici slujeau cauza naţională minţi strălucite, profesori eminenţi, contemporani cu Eminescu: Timotei Cipariu şi Ioan Micu Moldovan.

Portretul fizic, schiţat de cei ce l-au cunoscut în această etapă a existenţei sale, ne dezvăluie un personaj cu comportări aparent ciudate, al cărui trup armonios era abia acoperit cu un modest inventar vestimentar. Vigoarea sa corporală contrasta puternic cu traiul ascetic, rezultat nu al unei voinţe interioare ci mai degrabă rezultat al unei realităţi veşnic prezente printre studenţii din orice veac: lipsa banilor.

Asceza este însă generos compensată de „ foamea” de cunoaştere, de aviditatea lecturii şi de apetitul disputelor de idei, a dezbaterilor de principii.

„Mica Romă” îl primeşte în triumf pe tânărul venit din tărâmul boreal al României. Prezent în locul drag inimii sale, Eminescu se integrează deplin atât spaţiului intelectual al Blajului, cât şi în cel fizic: înoată voiniceşte în apele Târnavei Mici sau ale lacului Chereteu, participă la adunarea generală a membrilor ASTREI, de la Alba Iulia, unde-l ascultă pe T. Cipariu vorbind despre unificarea ortografiei româneşti, pătrunde în tainele bibliotecii blăjene.

Un mare admirator al operei şi vieţii lui Eminescu, Dr. Elie Dăianu, el însuşi „ dascăl al Blajului” îi dedică Luceafărului cel mai amplu studiu

dedicat prezenţei acestuia pe acele meleaguri transilvane („ Eminescu în Blaj, - Amintiri de-ale contemporanilor - culese de Dr. Elie Dăianu,” Sibiu 1914), din care G. Călinescu se va inspira copios, peste câţiva ani (1932).

În această nepreţuită sursă literară aflăm consemnate amintirile alumnilor blăjeni, contemporani cu Eminescu, din care se aflăm detalii despre drumul său de la Bălgrad spre Blaj:Ajuns la Alba Iulia, la 28 august 1866, tânărul înnoptează aici, pentru ca a doua zi să participe la dezbaterile ASTREI. La sfârşitul acestora, ajunge la podul umblător peste apa Mureşului, la Mihalţ, aşteptând brudina ce-l trecea de pe un mal pe celălalt al apei. Recunoscut de doi seminarişti din Blaj, teologii Ion Oargă şi Mărculeţ, se întovărăşeşte cu aceştia şi acceptă invitaţia lor de a înnopta în Bucerdea Grânoasă. A doua zi, cei trei pelerini pornesc pe jos, pe valea largă a Târnavelor, spre răsărit, pe drumul bătut de târgoveţii ce se întorceau de la Bălgrad (vechea denumire a Albei Iulii), pe Valea Secaşelor. Se vor opri să bea apă din izvorul curgător de la Şes, de la Odaia lui Cozmescu. Şi, ca într-o legendă de demult, eroul dispare spre alte zări ale cunoaşterii

În zilele noastre, Blajul păstrează cu sfinţenie relicvele istoriei noastre naţionale, integrând la loc de cinste şi momentul Eminescu: Câmpia Libertăţii (unde s-a ţinut Marea Adunare Populară de la 3/15 Mai 1848) situată în spatele Catedralei Greco – Catolice „ Sfânta Treime”, Teiul lui Eminescu, monumentul Popasului eminescian la Blaj.

În fine, se poate spune că Blajul a avut un rol hotărâtor în orientarea spirituală a lui Eminescu. În tot cazul, naţionalismul robust şi idealist al poetului este, fără îndoială, de esenţă blăjeană. Mentorul său, Aron Pumnul l-a sfătuit să vadă Roma Mică, „ cetatea învierii noastre”, „ locul de unde a răsărit soarele românismului”.

În acelaşi timp, momentul Blaj înseamnă o adâncire a rădăcinilor interioare, o mare reculegere înainte de zbor. Aici s-au pus temeliile gândirii politice şi tot aici s-a născut ideea unităţii româneşti. Citind presa ardeleană a vremii, Eminescu adânceşte stilul combativ al acesteia, naţionalismul şi intransigenţa ei. El însuşi remarca mai târziu că „ în Ardeal se hotărăşte soarta noastră ca neam”.

DAN TOMA DULCIU