Upload
orest
View
39
Download
0
Embed Size (px)
UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA
Cu titlu de manuscris C.Z.U.339.9(043.2)
SAVA Elena
RELAŢIILE ECONOMICE DINTRE ŢĂRILE TRIADEI: PROBLEME ŞI PERSPECTIVE
Specialitatea: 08.00.14 Economie mondială; relaţii economice internaţionale
Teză de doctor în ştiinţe economice
Conducător ştiinţific: GRIBINCEA Alexandru,
dr.hab. în economie, profesor universitar
Autorul: Elena SAVA
Chişinău 2007
CUPRINS
INTRODUCERE 3 Capitolul I. EVOLUŢIA ECONOMICĂ A CELOR TREI POLI 8 1.1. Rolul comerţului mondial în dezvoltarea celor trei poli 8 1.2. Economia SUA – un nou tip de model economic 18 1.3. Eforturilde de unificare economică a Europei 32 1.4. Instituţionalizarea polilor economici 38 1.5. Economia Japoniei 48
Capitolul II. PROBLEME PRIVIND CREŞTEREA ECONOMICĂ A
REPUBLICII MOLDOVA ÎN CONTEXTUL FLUXURILOR COMERCIALE A CELOR TREI POLI
54
2.1. Probleme privind creşterea economică: aspecte metodologice 54 2.2. Modalităţi de soluţionare a problemelor economice globale 61 2.3. Eficientizarea funcţionării economiei Republicii Moldova în contextul
globalizării 65
2.4. Evoluţia taxei procentuale: aspect metodologic 71 2.5. Fluxurile de schimburi comerciale pe plan mondial 75
Capitolul III. MODALITĂŢILE DE COOPERARE A REPUBLICII
MOLDOVA CU CENTRELE DE PUTERE ECONOMICĂ
86
3.1. Particularităţile dezvoltării economice a Republicii Moldova 86 3.2. Cooperarea economică internaţională a Republicii Moldova 92 3.3. Evoluţia indicatorilor macroeconomici în relaţiile economice
internaţionale ale Republicii Moldova 105
Sinteza rezultatelor obţinute 111 Concluzii şi propuneri 112 Bibliografie 115 Adnotări 122 Cuvinte-cheie 125 Anexe 126
3
INTRODUCERE În condiţiile economiei de piaţă în Republica Moldova se conturează cele mai diverse forme şi
metode de organizare a relaţiilor economice externe cum ar fi participarea ţării în diviziunea
internaţională a muncii, găsirea unei „nişe” pe piaţa mondială, aprofundarea relaţiilor economice
internaţionale.
Sistemul de relaţii deja stabilit de mai mult timp privind relaţiile „istorice” dintre ţări pentru
Republica Moldova este nou. O astfel de situaţie necesită studierea minuţioasă a relaţiilor
existente pe piaţa mondială, înainte de a stabili strategia prioritară de dezvoltare.
Actualitatea temei investigate şi gradul de studiere a acesteia. Problemele privind
relaţiile economice internaţionale şi structura economiei mondiale sunt studiate de multe
organisme internaţionale, structuri economice mondiale, instituţii ştiinţifice. Problema
propusă pentru cercetare vizează relaţiile dintre cei trei poli la acest început de secol, locul
Republicii Moldova în contextul globalizării.
O dată cu trecerea Republicii Moldova la economia de piaţă, se lărgeşte gradul de
deschidere economică, se extind relaţiile economice internaţionale. Acestea presupun anumite
obligaţiuni şi un comportament specific. Guvernarea ţării poate determina gestionarea unor sau
altor strategii economice, dar considerabil este influenţată de anumiţi factori interni şi externi. În
aceste condiţii sarcina privind domeniul economic constă în determinarea priorităţilor de
dezvoltare naţională, strategia şi politica ţării în afacerile economice externe, stabilirea unor
acorduri, contracte, relaţii cu parteneri de pe piaţă. Actualmente, o importanţă prioritară are
stabilirea strategiilor, politicilor economice ale Republicii Moldova.
Experienţa ţărilor dezvoltate a generat un şir de metode şi relaţii reciproce. Relaţiile
economice internaţionale sunt supuse influenţei factorilor de ordin economic, politic, social,
demografic etc. În bibliografia de specialitate întâlnim o serie de opinii ale autorilor din Rusia
(Шлыков, О.В., Ищенко Л.С., Круглова И,А., Диярханов В.М., Васильев М.С., Фролов
Е.А., Тасмагамбетова Д.Т. etc.), Ucraina (Сбітнєв А.В., Шевчук В.О., Горянська Т.В.,
Панченко К.В., Алейнікова О.В. etc.), SUA şi Anglia (Sliglilz J., Caves R., Jackson J.,
Krugman P., Lipset S., Porter M., Trebilcock M. etc.), Franţa (Behar P., Deniau J-F., Leon P.
etc.), România (Sută N., Sută-Selejan S., Bal A., Belii N., etc.), Moldova (Roşca P., Chistruga
B., Gribincea A. etc.) care acordă o anumită atenţie acestei probleme. Procesul de studiere a
problemelor de ordin internaţional este în continuă evoluţie. În Republica Moldova acest
proces se află într-o stare specifică: multiple probleme sunt concepute de cercetători în mod
diferit; propunerile unor cercetători sunt discutabile. În consecinţă, unele decizii economice
sunt adoptate fără un suport ştiinţific bine argumentat. Actualmente, este necesar a elabora
recomandări concrete pentru realizarea scopurilor de gestionare a proceselor economice, ţinând
4
cont de particularităţile structurii economice internaţionale.
Scopul şi obiectivele tezei constau în elaborarea metodelor adecvate de estimare a
relaţiilor economice internaţionale, determinarea principiilor de orientare în spaţiul economic
internaţional, estimarea relaţiilor economice dintre cei trei poli economici, determinarea
priorităţilor strategice pentru economia şi politica economică a Republicii Moldova. În
vederea realizării acestor scopuri este necesară:
- examinarea principiilor generale a criteriilor de bază privind alegerea metodelor de
estimare a relaţiilor economice internaţionale dintre cei trei poli economici mondiali;
- formularea recomandărilor, cerinţelor de formare a legităţilor economice, ţinând cont de
particularităţile dezvoltării relaţiilor trilaterale;
- determinarea principiilor puse la baza stabilirii vectorului priorităţilor economice externe;
- determinarea politicilor economice ale Republicii Moldova vizavi de conformarea
economiei ţării economiilor celor trei poli.
Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific. Drept bază teoretică şi metodologică a
cercetării ştiinţifice au servit principiile generale ale relaţiilor economice, legile economice
privind avantajele în comerţul internaţional, legile analizei comparative, modelarea, previziunea,
actele normative ale Republicii Moldova; bazele teoretice şi principiile stabilirii relaţiilor
economice dintre G7, OCDE, altor economişti din Moldova, Rusia, SUA, Germania, România,
Ucraina. În procesul cercetării ştiinţifice au fost utilizate legile logice – legea identităţii, legea
negaţiei, principiul raţiunii suficiente şi metodele cunoaşterii ştiinţifice – inducţia şi deducţia,
analiza şi sinteza, modelarea matematică şi materialismul dialectic.
Obiectele cercetării sunt economiile naţionale, societăţile transnaţionale, fluxurile
comerciale şi financiare, relaţiile social-economice întreţesute de armura social-politică. În
cercetare a fost utilizată şi studiată baza informaţională a OMC, UNCTAD, UNIDO, FMI,
Worldbank, Eurostat, Jetro, materialele statistice autohtone etc.
Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute constă în estimarea relaţiilor economice
internaţionale dintre polii triadei, determinarea priorităţilor în relaţiile trilaterale; utilizarea
metodei calculaţiei priorităţilor economice în comerţul internaţional; întocmirea vectorului
priorităţilor economice în relaţiile prioritare şi orientarea vectorului economic al Republicii
Moldova, elaborarea mecanismului de determinare a strategiei în comerţul cu bunuri şi
servicii, argumentarea modelului de dezvoltare economică vizând structura relaţiilor
economice internaţionale, recomandarea principiilor de evidenţă a derulării relaţiilor
economice externe ale Moldovei în condiţiile penetrării pe pieţele externe.
Sunt formulate: probleme socioecomomice soluţionarea cărora este de primă importanţă
(teritorial Republica Moldova este dezvoltată neomogen cu mari şi diverse polarizări ale
5
excesului şi deficitului de muncă, de spaţiu locativ, cu mari probleme în dezvoltarea
infrastructurilor tangibile, intangibile; exportul net al ţării este negativ şi se găseşte în continuă
regresie, structura exportului, importului sunt iraţionale pentru economia naţională; aprecierea
în ultimii ani a valutei naţionale (a leului) faţă de dolarul SUA a contribuit la defavorizarea
producătorilor autohtoni, la favorizarea importurilor, la regresul exportului net cu cca 10%);
politici economice adoptarea cărora ar contribui la ameliorarea economiei Republicii Moldova
(de protejare a producătorului agricol în competiţia cu producătorii străini; de creştere a
potenţialului productiv a ţării, a exportului produselor finale; de reducere a exportului de
materii prime agricole; de raţionalizare a structurii exportului, importului; de restricţionare a
investiţiilor străine echivalente importurilor de servicii; de creare a centrelor industriale în
toate raioanele ţării, de dezvoltare a infrastructurii productive); concepte de creare în
Republica Moldova a unei reţele de centre (bazate pe exploatarea cât mai eficientă a
terenurilor, a reţelelor de transport, a mediului, pe crearea locurilor de muncă calificată pentru
locuitorii din spaţiul rural, pe crearea tehnologiilor de producere a energiei electrice în baza
energiei solare, a apei, a vântului, a combustibilului vegetal, pe crearea a noi produse finale,
servicii, tehnologii de tratare, de educaţie, de producere, pe creşterea şi acumularea rezervelor
de apă etc.)
În lucrare sunt modelate alternativele de achitare a datoriilor de stat, care pot fi puse la baza
unor politici economice; este elaborat modelul economico-matematic pentru determinarea
nivelului optim de monetizare a datoriei de stat; sunt propuse variante de eficientizare a
economiei Republicii Moldova în contextul fluxurilor de muncă, mărfuri, servicii, tehnologii,
inovaţii ale celor trei poli (lideri) economici; sunt propuse modalităţi de stabilire a taxelor
procentuale pentru credite, sunt analizate fluxurile de schimburi de mărfuri la nivel mondial...
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Semnificaţia teoretică constă în
necesitatea abordării complexe a problemelor relaţiilor trilaterale dintre polii economici ai lumii;
în modul de desfăşurare a relaţiilor economice multilaterale; în necesitatea utilizării sistemelor
de priorităţi în dezvoltarea relaţiilor economice cu polii economici; în metodica de întocmire a
vectorului economic în relaţiile cu piaţa externă, argumentate din punct de vedere ştiinţific; în
avantajele metodei de calculaţie a previziunii economice, demonstrându-se necesitatea utilizării
acesteia în structurile economice macroeconomice autohtone.
Valoarea practică a lucrării constă în elaborarea propunerilor concrete referitoare la
estimarea relaţiilor economice dintre polii economici şi perfecţionarea metodelor de previziune şi
prognozare a priorităţilor economice.
Aprobarea rezultatelor tezei. Rezultatele cercetării ştiinţifice reflectate în lucrare au fost
prezentate la conferinţele internaţionale „Tranziţia economică: tendinţe de mondializare şi cazul
6
Moldovei” (1999), „Politica macroeconomică şi rolul statului în organizarea activităţii
economice eficiente” (2003), „Filosofia, sociologia, politica şi tânăra generaţie” (2003),
„Bilanţul activităţii ştiinţifice a USM în anii 2000-2002” (2003), ”Investiţiile şi relansarea
economică” (2005), „Identity, Globalization and Central Economic Area – Evolutions and
Involutions in the Modern and Conteporary Period: Experiences, Meanings, Lessons” (2006),
„Problemele actuale ale dezvoltării social-economice a Republicii Moldova şi experienţa de
dezvoltare a altor ţări în acest domeniu” (2006). Materialele lucrării au fost utilizate de autor la
predarea cursului „Macroeconomie-Microeconomie” pentru specialităţile „Contabilitate şi
audit”, „Finanţe şi contabilitatea firmei” „Management”, REI în cadrul USM. Unele rezultate ale
cercetării sunt aplicate în practică, fiind atestate în actele de implementare a elaborărilor la Camera
de Comerţ şi Industrie (R.Moldova), în întreprinderea mixtă „ACCEPT”, în USM.
Structura lucrării. Obiectul şi problemele cercetării ştiinţifice şi-au găsit reflecţie şi sunt
studiate în capitole interconexate din punct de vedere logic. Lucrarea constă din introducere, trei
capitole, sinteza rezultatelor obţinute, concluzii, recomandări, bibliografie şi anexe.
În Introducere se argumentează actualitatea temei, sarcinile înaintate faţă de cercetarea
ştiinţifică, importanţa şi valoarea ştiinţifică din punct de vedere teoretic şi practic, care sunt
reflectate în publicaţii şi în actele de implementare a propunerilor autorului prezentei lucrări.
Capitolul I. „Evoluţia economică a celor trei poli”, este constituit din câteva paragrafe în
care sunt definiţi polii economici, sunt evidenţiate succesele şi insuccesele acestora pe parcursul
istoriei economice. În acest capitol sunt menţionate eforturile şi efectele celor trei lideri pe
parcursul relansării economiilor sale, instituţionalizarea mecanismelor economice de colaborare
economică internaţională. În baza acestui capitol putem concluziona că SUA, UE şi Japonia au
realizat grandioase succese economice datorită colaborărilor reciproce, iar alte state, dacă le
numim Restul Lumii, au profitat de suportul, experienţa şi succesele economice ale celor trei poli în
dezvoltarea sa.
Capitolul 2. „Problemele privind creştere economică a Republicii Moldova în contextul
fluxurilor comerciale ale celor trei poli”, este constituit din cinci paragrafe consacrate comerţului
internaţional. În paragraful 2.1 sunt expuse problemele creşterii economice a ţării printre care
enumerăm: dezvoltarea centro-periferică a ţării, dezvoltarea teritorială neomogenă, concentrarea
economiei în exclusivitate în oraşul Chişinău; creşterea soldului negativ al exportului net. În
acest paragraf sunt expuse modalităţile de depăşire a situaţiei privind dezvoltarea teritorial
neomogenă; sunt elaborate metode de prognozare a evoluţiei exportului net negativ (către anul
2007 exportul va constitui 44,28 bilioane lei); sunt aduse argumente în favoarea unei deprecieri a
leului la nivelul deprecierii dolarului SUA. Aprecierea leului în raport cu dolarul SUA a
defavorizat producătorul autohton pe parcursul anului 2007 cu 2,52 bilioane lei, a favorizânt
7
importatorii cu 7,56 bilioane lei, pierderile sumare ale Republicii Moldova în urma unei politici
monetare neadecvate situaţiei economice în anul 2007 au constituit cca 10 bilioane lei, exportul
net s-a micşorat cu 10%.
În continuare sunt enumerate politicile economice ale Republicii Moldova necesare pentru
ameliorarea ecconomiei.
În paragraful 2.2, „Modalităţi de soluţionare a problemelor economice globale”, sunt
examinate avantajele şi dezavantajele datoriei de stat, se face o tratare sistemică a datoriei de
stat; prin modelarea matematică este dedusă limita admisibilă a inflaţiei; sunt propuse repere
necesare pentru elaborarea politicilor economice.
În paragraful 2.3. „Eficientizarea funcţionării economiei Republicii Moldova în contextul
globalizării”, sunt examinate situaţiile posibile de dezvoltare a economiei Republicii Moldova
însoţite de propuneri privind ameliorarea economică; sunt efectuate analize economice cu
ajutorul funcţiei de producţie în baza experienţei a celor trei poli economici. O importanţă
deosebită o are taxa procentuală pentru credite. În paragraful următor este propusă o modalitate
de determinare a taxei procentuale în condiţiile creşterii inflaţiei. Republica Moldova cu o
economie mică deschisă poate profita de anumite facilităţi în relaţiile economice externe numai
în cazul dacă ţara se va conforma „regulilor de schimburi comerciale”. În următorul paragraf
sunt analizate fluxurile schimburilor comerciale a celor trei poli economici cu ţările din CSI; în
baza analizelor sunt elaborate concluziile respective.
Capitolul 3 este dedicat analizei relaţiilor Republicii Moldova cu fiecare dintre cei trei poli
economici ai lumii contemporane – existenţa acordurilor şi contractelor bi- şi trilaterale. În acest
sens se caracterizează starea actuală a relaţiilor cu scopul de a găsi locul Republicii Moldova pe
piaţa mondială şi în utilizarea relaţiilor dintre cei trei poli pentru eficientizarea relaţiilor
economice externe ale Republicii Moldova.
În sinteza rezultatelor obţinute concluzii şi recomandări se prezintă rezultatele generale
privind cercetarea efectuată, recomandările practice referitoare la îmbunătăţirea strategiei şi
politicii economice naţionale.
Cuvinte-cheie: relaţii economice internaţionale, relaţii economice externe, comerţ internaţional,
priorităţi economice, vectorul priorităţilor, relaţii bi- şi trilaterale, triadă, cei trei poli economici.
Publicaţii. Conţinutul de bază al lucrării este reflectat în 23 publicaţii cu volumul total de
18,0 coli de autor.
8
CAPITOLUL I. EVOLUŢIA ECONOMICĂ A CELOR TREI POLI 1.1. Rolul comerţului mondial în dezvoltarea celor trei poli
De-a lungul timpului, mulţi savanţi şi filosofi şi-au pus întrebarea: Ce învăţăminte se pot
trage din victoriile şi înfrângerile înaintaşilor noştri? Deşi sunt rodul a peste două milenii de
experienţă umană, scrierile lor evidenţiază o serie de teme şi tendinţe comune, mai mult
recurente. Deducem din ele existenţa unei esenţe a puterii, a anumitelor constante care
guvernează atât ascensiunile, cât şi declinurile.[70, p.64]. Puterea este o relaţie socială
caracteristică oricărei comunităţi umane, indiferent de dimensiunile ei atât la scară naţională, cât
şi la scară internaţională. Puterea socială se manifestă sub forme diferite, în funcţie de domeniul
în care acţionează (putere politică, economică, militară, tehnologică etc.). Puterea economică
reprezintă o capacitate, un potenţial economic, o însuşire morală, intelectuală de a acţiona, de a
realiza ceva.
Acutizarea competiţiei internaţionale impune statele a-şi spori competitivitatea economică în
interiorul ţării, într-un grup de ţări (pol) sau unui bloc din care fac parte. Procesul se derulează în
condiţii ce diferă de condiţiile de altădată, necesitând investigaţii pentru a determina legitatea
dezvoltării.
Pentru cercetarea comportamentului statelor în condiţiile dezvoltării relaţiilor economice
internaţionale, pentru a elabora o tehnică, tactică, strategie, politică corespunzătoare sunt utilizate unele
elemente metodologice geoeconomice. Noţiunea semnifică un complex de măsuri întreprinse de către
stat pentru a spori competitivitatea propriului sistem economic pe arena mondială. La începutul
secolului XVII lumea era dezenclavată: „De aici înainte, Mediterana rămâne cu totul în afara istoriei
majore, a cărei proprietate exclusivă o avusese timp de secole”. Doar Japonia rezistă şi reuşeşte până în
1639 să-şi menţină identitatea printr-un refuz aproape total de contact. Japonia îşi va face revoluţia
industrială aproape singură. În 1853, sub ameninţarea vaselor americane, Japonia se va dezenclava.
Zona europeană a dominat peste 200 de ani comerţul internaţional. Lumea, pe vremea Imperiului
Roman, se concentra în jurul mării Mediterane. Din secolul XV, Portugalia, Spania, Olanda, Anglia vor
domina comerţul internaţional (CI) prin dominaţie pe mare şi prin stabilirea de noi rute, altele decât
cele tradiţionale – caravanele prin deşert şi sistemul de comunicaţii arab din Oceanul Indian [99, p.58].
Cât despre investitorii străini, la 1875 Anglia domina lumea cu 1,2 miliarde (mlrd) £ investiţii străine
directe (ISD). La 1913, tot Anglia era pe primul loc, cu 3,7 mld £ ISD, pe locul doi era Franţa, cu 1,8
mlrd £, iar pe locul trei Germania cu 1,1 mlrd £. Anglia investea în imperiul său colonial 46%, în SUA
20%, iar în Europa doar 5%. Franţa investea în Rusia, Europa de Sud-Est şi danubiană şi doar 8% în
colonii – efectele se observă şi azi. Germania investea în Europa 55%, în SUA şi Canada 16%. [120, p.
69]
Începând cu sec. XX, Europa de Nord-Vest (Anglia, Franţa, Germania şi altele) constituie
9
centrul comerţului internaţional exprimat prin participarea sa la schimburile mondiale, 38% din
importuri şi 34% din exporturi; relaţiile comerciale cu alte continente, mai ales ale Angliei cu
ţările imperiului colonial (India) şi prezenţa engleză în lume; structura exportului–80%
manufacturate şi a importului–80% primare; nivelul fixării preţurilor mondiale, bursa de comerţ
de la Londra jucând un rol esenţial; nivelul echilibrului comercial şi financiar mondial (anexa 1).
Deficitul comercial al Europei de Nord-Vest permitea restului lumii să consume produse şi
servicii mai ales europene.
În acel moment, Europa deţinea ½ din comerţul mondial. Dominaţia sa se va menţine pe mai
mulţi ani, inclusiv până în zilele noastre. De la 45,8% din exporturile internaţionale (EI) şi 54,9%
din importurile internaţionale (II) în 1928, Europa va ajunge la 46% din EI şi 56,2% din II în
1938. în perioada postbelică, ponderea Europei va depăşi pe cea a SUA în export abia în 1960,
când va deţine 23,1%. In 1970, ponderea Europei în exportul mondial va urca la 28,3%, în 1979
la 35,3% şi în 1992 la 39,7% [38, p. 57]. America de Nord a secondat Europa din 1913 până în
1979. Ponderea ei în export a evoluat de la 14% în 1913 la 19,9% în 1928, la 29% în 1948, ca să
scadă la 14,3% în 1979. Atunci America de Nord a trecut pe locul trei, unde staţionează şi azi
(15,8% din export în 1992), pe locul doi urcând Asia. Asia deţinea 12,3% din comerţul
internaţional în 1913, 11% din export în 1948, 22,1% în 1979 şi 29,6% în 1992. În ultimii 80 de
ani, Europa de Nord-Vest cu „nucleul dur” format de ţările care au fondat CEE, şi-a consolidat
poziţia în comerţul mondial - America de Nord, cu nucleul SUA, a avut o evoluţie ascendentă
până după al doilea război mondial, descendentă apoi până la pierderea locului doi - după
şocurile petroliere - în favoarea Asiei, martoră a unei creşteri coerente şi permanente a relaţiilor
de schimb. Începând cu 1914, SUA deţin primul loc. Poziţia lor apare ca inatacabilă, în pofida
eforturilor japoneze şi germane, care nu au potenţialul economiei americane. Dacă în 1913
Germania deţinea aceeaşi pondere ca SUA în export, 13,3%, ea a ajuns pe locul trei în 1928 şi
1938, cu peste 9%, a dispărut 20 de ani şi a reapărut în 1961, cu 10,7%, instalându-se pe locul
doi până azi. [112, p. 24]
Japonia nu se evidenţia prin export la 1913, exportul de mătase şi ceai era extins în cadrul
grupei, fiind nesemnificativ statistic la nivel mondial. În 1928, Japonia începe să se impună pe
arena mondială cu 2,8% din exportul internaţional. Urcând de pe locul 9 în 1928 pe locul 6, zece
ani mai târziu, cu 3,3% din exportul mondial. Cu toate că au fost învinse şi au avut de plătit
ambiţiile politice, aceste ţări n-au fost înfrânte moral şi economic. În 1961 apare pe locul 7 cu
3,6% din exportul internaţional, iar în 1973 se instalează pe locul trei cu 6,4% din exportul
mondial. În 1992 Japonia contează cu 9,2% din exportl mondial, dar epoca de glorie a trecut,
problemele unei economii mature dând serios de lucru Partidului Liberal aflat la putere de 37 de
ani. Eficienţa comerţului internaţional în ultimii 50 de ani, depinde de faptul cum naţiunile şi-au
10
organizat economiile. Anglia, din lider mondial în 1913 cu 13,9% din exportul internaţional, se
plasează pe locul doi în 1928, cu 12,1% din exportul internaţional, pe locul trei în 1961 cu 9,3%,
pe locul 5 în 1992, cu 5,2%. Franţa şi-a păstrat a patra poziţie în cadrul naţiunilor comerciante
ale lumii, cu 7,3% din exportul mondial în 1913 şi 6,3% din exportul mondial în 1992, cu o
sincopă interbelică, evident, când locul său a fost temporar deţinut de Canada–5,3% din exportul
mondial în 1951. Italia şi Benelux au fost mereu printre primii zece negustori ai lumii ultimii 80
de ani. Poziţia lor este ameninţată de tigrii asiatici care, în 1992, ocupau locurile 10-14 din
exportul mondial: Hong-Kong cu 3,2%, China cu 2,3%, Taiwan cu 2,2%, Coreea de Sud cu 2%
şi Singapore cu 1,7%. [113, p. 10-47]
Pe fondul adâncirii interdependenţelor economice şi creşterii rapide a schimburilor
economice, în 1913, curentele de schimburi indicau o concentrare masivă în Europa şi Atlantic.
39% din exportul mondial era direcţionat spre Europa continentală. În 1960 cei trei poli ai
comerţului internaţional sunt SUA, CEE şi AELS. În 1984, curentele de schimb mature se
organizează în jurul CEE, SUA şi Japoniei. Asia şi-a văzut partea sa din comerţul internaţional
practic dublându-se, trecând de la 14% în 1975 la 21% în 1980 şi 27% în 1992. (anexa 18). De
atunci Asia face mai mult comerţ decât Americile. Ponderea OCDE în comerţul internaţional a
crescut de la 60% în 1980 la 68% în 1992. (anexa 2). Partea colectivă a Americii Latine, a
Africii, a Orientului Mijlociu şi a Ţărilor din Europa Centrală şi Orientală (TECO) a scăzut de la
25% în 1980 la 12% în 1992, acest fenomen explicându-se parţial prin criza datoriilor, reculul
preţurilor materiilor prime la sfârşitul anilor '80 (mai ales al petrolului) şi prăbuşirii schimburilor
din cadrul CAER. [163, p. 69]. Odată cu aderarea Suediei, Austriei şi Finlandei la UE, de la 1
ianuarie 1995, ponderea UE în comerţul internaţional - creşte depăşind 40%. După extinderea la
UE-27 exportul va spori în continuare.
În prezent literatura de specialitate recunoaşte că comerţul internaţional este important în
cele trei mari regiuni (Europa, Asia, Americile): în 1992, peste ½ din schimburile mondiale s-au
derulat în cadrul uneia dintre aceste regiuni. În cazul Europei occidentale (UE+AELS),
schimburile intraregionale au reprezentat peste ¾ din comerţul total. Pe parcursul a multor sute
de ani, Mediterana a fost „locul geometric comercial” al rutelor comerciale cu pondere, nu de
mult cedând această poziţie privilegiată Atlanticului care, dacă urmărim previziunile optimiste
din ASE, va fi înlocuit de Pacific [42]. Are loc un fenomen de „contracţie geografică”: cei trei
poli pe care îi vizăm adună în jurul lor ţările în curs de dezvoltare precum magnetul. Cazul cel
mai dinamic este cel al UE, întreprindere economică de succes, în ciuda numeroaselor probleme
cu care se confruntă. AELS a fost în bună parte înghiţită de UE, iar statele recent eliberate de sub
dominaţia sovietică, care parcurg o perioadă de tranziţie dureroasă, fac presiuni susţinute pentru
a grăbi aderarea.
11
Actualmente are loc continuarea creşterii economice: continentul nord-american a dat semnalul
relansării mondiale în anii '90. „În 1995, pe plan mondial, inflaţia este cea mai scăzută din ultimii 30
de ani, creşterea continuă, marile monede şi-au lansat traiectorii spre niveluri mai credibile, aproape
peste tot guvernele fac eforturi, inegale, ce-i drept, de a pune în aplicare prescripţii binecunoscute
pentru o creştere stabilă şi susţinută”, este de părere Michel Camdessus, deşi se poate identifica şi o
contestare a cursului actual al lucrurilor. „Creşterea în al patrulea sfert al secolului a fost mai lentă
decât în al treilea. Nu este clar cât de mult are aceasta de-a face cu guvernele”, scria Washington Post
la 1 februarie 1996. În 1994 situaţia economiei mondiale era încurajatoare, permiţând următoarele
remarci: mondializarea şi globalizarea schimburilor au făcut să cadă toate barierele; nimic nu mai
pare a se opune mondializării modelului economiei de piaţă; continuă, de trei decenii, mai rapida
dezvoltare a comerţului mondial decât a producţiei mondiale; 1994 este anul primei expansiuni
semnificative de patru ani încoace, iar creşterea din 1995 menţine perspectivele unei creşteri
susţinute pe termen lung.
Ţările industrializate şi-au reluat creşterea în frunte cu SUA (2,1% ritm de creştere 10 în 1995),
care a creat 5 milioane de locuri de muncă în doi ani 11 şi 8,4 milioane de locuri de muncă în 4 ani.
TICD au cunoscut o expansiune mai puţin accelerată ca în 1994 (2,5% în 1995 faţă de 3% în 1994).
In ţările unde redresarea conjuncturală a început mai devreme sau unde activitatea s-a accelerat în
1993-1994, mai ales în SUA şi Anglia, o anumită moderare a creşterii s-a impus pentru a stăvili
presiunile inflaţioniste. Dar în Germania, Franţa şi alte ţări europene unde relansarea este mai
recentă, slăbirea creşterii, legată parţial de vigoarea mărcii, care uneori a stopat descreşterea
şomajului, este mai îngrijorătoare. Japonia, care a cunoscut începând cu 1991 una dintre recesiunile
cele mai grave din istoria sa postbelică, a dat semne modeste de relansare în cursul ultimelor luni ale
lui 1995. Pe ansamblul TICD, datele economice conduc la unele concluzii: o încetinire prelungită
este improbabilă; creşterea poate fi menţinută la un nivel satisfăcător; recâştigarea încrederii va avea
loc. [157, p. 42]
Astăzi, mecanismele modelului european de economie a evoluat, inclusiv din perspectiva
atitudinii teoretice, de la piaţa spontană la reglementarea pieţei. [54, p. 9] După scăderea cu 0,6%
din 1993, PIB UE a crescut cu 2,8% în 1994, cu 2,7% în 1995 şi este prevăzut a creşte cu 2,5%
în 1996. Ratele de creştere ale ţărilor dezvoltate la sfârşitul lui 1994 ajung la 2,7% în 1995, anul
1996 continuă să fie un an al creşterii, în care devine posibilă o redresare japoneză, după ani de
criză. Cea mai mare creştere economică în Europa se înregistrează în landurile estice ale
Germaniei, unde producţia industrială cunoaşte un ritm de 14,2% pe an, PIB de 10% pentru 1994
faţă de landurile vestice unde creşterea a fost doar de 2% pe 1994. (anexa 3). Pentru TICD, anul
1995 a fost al patrulea an de creştere viguroasă, de 6% pentru ansamblul grupei. Creşterea PIB şi
a comerţului în economiile în tranziţie din Asia, America Centrală şi America de Sud au fost
12
„mai dinamice” decât în statele-membre ale OCDE. Creşterea robusta a Asiei va rămâne la peste
5% ca ritm mediu anual; investiţiile în infrastructură vor fi un motor al creşterii în ambele
generaţii de ţări recent industrializate.
O situaţie aparte se evidenţiază de autor în ţările în tranziţie din Asia şi Europa, care au
progresat, deşi inegal, spre stabilizare şi restructurare. În 1995, creşterea economică a fost
pozitivă (ritmuri de 1-4%) în majoritatea TT: ea devine pozitivă pentru ansamblul grupei în
1996. În ţările în tranziţie (TT), în care s-a amorsat creşterea, progresul pe calea reformelor
depinde direct de prezervarea şi întărirea consensului social referitor la reforme.
S-au evidenţiat schimbări şi în ţările dezvoltate. Ratele dobânzilor au continuat să scadă în
ţările dezvoltate (TD), ceea ce a facilitat reluarea activităţii şi a încurajat curentele de capital spre
ţările în curs de dezvoltare (TICD). Progresul economic se propagă în continuare în TICD, care
înregistrează, în medie, o creştere susţinută, mai ales în Asia de Sud-Est (ASE) şi China. În urma
progresului economic comerţul mondial a crescut cu 4,1% în 1993, cu 10,3% în 1994, cu 9,2% în
1995 şi este prevăzut să crească cu 8,2% în 1996. [126, p. 49]
Cucerirea independei de multe ţări este un factor al accelerării dezvoltării economice.
Comerţul internaţional a progresat cu 8% în 1995, mai puţin decât în 1994 (9,5%), dar cu o rată
medie de 5,5% în ultimii zece ani; a avut loc cea mai importantă creştere din 1979, după OMC
comerţul internaţional, serviciile transfrontiere incluse, au depăşit pentru prima oară pragul celor
6.000 miliarde USD. (anexa 4)
Lumea de astăzi, în pofida motivaţiei confortului material, are o problemă: ea poate să-şi
dejoace prosperitatea pentru că-şi gândeşte libertatea în limitări spaţiale. Pe fondul adâncirii
interdependenţelor economice, pentru acest început de secol, se atestă o mică încetinire a
creşterii în volum a exporturilor de mărfuri, dar şi o creştere economică robustă de 7%. Din
1990, expansiunea comerţului mondial cu mărfuri a depăşit-o pe cea a producţiei; una dintre
cauzele decalajului ar fi dezvoltarea rapidă a activităţilor de asamblare, deseori în zone libere,
pentru industria de export în ţări nemembre ale OCDE.
Comerţul internaţional cu servicii opta pentru 20% din comerţul internaţional la
începutul anilor '90; deşi este un flux slab, el are tendinţă de creştere. Un alt factor al
accelerării creşterii comerţului internaţional a fost întărirea expansiunii schimburilor în Asia,
America de Nord, chiar şi în America latini şi TECO. În 1994, pentru al treilea an
consecutiv, creşterea schimburilor în Asia şi Americi a fost superioară mediei mondiale.
Volumul importurilor în Asia a crescut cu 13,5% în 1994, depăşind pentru al patrulea an
consecutiv creşterea exporturilor; creşterea cu 15% a comerţului internaţional asiatic se
explică prin reluarea importurilor de către Japonia (în creştere cu 14%), creşterea
importurilor Malaeziei, Coreei de Sud şi Singapore cu 20%; exporturile asiatice au crescut
13
datorită creşterii cu 30% a exporturilor Chinei şi Singapore.[176, p. 326]
Stimulate de accelerarea creşterii cu 4,5% a cererii interne a SUA, importurile Americii de
Nord au crescut cu 12,5% în 1994, faţă de 1993, cea mai solidă expansiune în volum din 1984;
exporturile au progresat cu 9,5%, de două ori mai repede decât în anul precedent; exporturile
SUA, confirmând poziţia de „motor” al creşterii americane, au crescut cu 10,9% în ultimul
trimestru al anului 1995.
Dezvoltarea economiei contemporane este indisolubil legată de participarea statelor la
schimburile economice internaţionale. Un factor-cheie al accelerării creşterii comerţului
internaţional în 1994 a fost revitalizarea schimburilor în Europa de Vest: importurile au crescut cu
8% în 1994; comerţului internaţional al UE+AELS a crescut cu 11% graţie relansării economice şi
„efectului de valorizare” a aprecierii principalelor monede europene în raport cu USD; comerţul
intraeuropean a avansat puternic, dar creşterea sa e mai slabă decât cea a comerţului extraregional,
care a rămas ridicat. Concomitent, excedentul japonez a crescut cu 7% faţă de 1992, atingând 141
mlrd USD în 1993; cu SUA, excedentul a crescut cu 15% în aceeaşi perioadă, atingând 50,2 mld
USD, ceea ce a agravat tensiunile comerciale dintre cele două ţări; UE este primul exportator
mondial de mărfuri (502 mlrd USD), SUA sunt al doilea (397 mlrd USD), Japonia este al treilea
(315 mlrd USD); la import, ierarhia se menţine, la cifrele următoare: 538 mlrd USD, 478 mlrd
USD şi 302 mlrd USD, de data aceasta pentru toată Asia în dezvoltare, nu doar pentru Japonia;
soldurile exterioare globale ale celor trei poli sunt: uşor deficitar (-1% din PIB) pentru UE, puternic
deficitar pentru SUA, puternic excedentar pentru Japonia; soldul comerţului exterior la sfârşitul lui
1994 este deficitar în SUA (-171 mlrd USD), excedentar în Japonia (152 mlrd USD), excedentar în
UE (87 mlrd USD). Situaţia din UE este expresia soldurilor excedentare german (43 mlrd USD),
italian (33 mlrd USD) şi ale altora, în condiţiile unui sold britanic deficitar (-21 mlrd USD); În
perioada 1982-1990, importurile comunitare de produse de înaltă tehnologie au crescut cu un ritm
mediu anual de 11,4%, adică dublul ratei de creştere a exporturilor comunitare corespondente
(6%); balanţa comercială a UE în acest domeniu a trecut de la un excedent de 5 mlrd Ecus în 1982
la un deficit de 23 mlrd Ecus în 1990; ponderile manufacturatelor la exportul Americii de Nord,
Asiei şi Europei de Vest sunt apropiate: 72,1%, 81,7%, 79,3% (1992); încetinirea creşterii
schimburilor mondiale din 1993 se datorează în cea mai mare parte recesiunii din Europa de Vest
şi reducerii cererii interne pe care a antrenat-o; sectorul cel mai activ al comerţului internaţional a
fost, încă o dată, cel al manufacturatelor, graţie exporturilor de maşini de birou şi de echipamente
de telecomunicaţii care au progresat cu peste 25%; expediţiile mondiale de semiconductori au
crescut cu 40%, atingând 155 miliarde USD, iar cele de calculatoare personale, cu 25%; în acest
fel, sectorul maşinilor de birou şi echipamentelor de telecomunicaţii a trecut de la 5% la 12% în
comerţul internaţional, devansând produsele agricole; deprecierea dolarului american a contribuit
14
la accelerarea creşterii mondiale a serviciilor comerciale; Creşterea comerţului internaţional
reflectă creşterea (anexa 5) schimburilor dintre TICD în special în Asia, unde şi producţia a crescut
foarte mult; TD continuă să conteze cu 70% în comerţul internaţional. [156, p.85]
Începând cu a.1994 s-a marcat debutul unei ere noi pentru sistemul comercial multilateral.
Semnarea la Marrakesh, la 15 aprilie 1994, a acordurilor OMC au pus capăt oficial celor peste
şapte ani de negocieri în cadrul celui mai ambiţios şi complex de relaţii comerciale multilaterale.
Astfel, s-a ajuns în situaţia ca în 40 de ani dezarmarea vamală să scadă taxele vamale de la 40%
la sub 4%.
Runda Uruguay a permis ameliorarea „calităţii accesului” la pieţe (prin reducerea drepturilor
vamale şi lărgirea anvergurii angajamentelor) şi remodelarea structurii sistemului mondial al
schimburilor OMC. Ratificarea acordurilor rundei Uruguay şi înfiinţarea Organizaţiei Mondiale a
Comerţului deschid vaste posibilităţi de liberalizare a schimburilor care creează perspectivele de
creştere pe termen lung. Noţiunea de regionalism economic poate fi interpretată ca voinţa politică a
guvernelor de a favoriza dezvoltarea de legături economice internaţionale cu ţări apropiate
geografic.
Aspectul cel mai spectaculos al proceselor de integrare îl constituie, fără îndoială, csenariul
prin care o ţară ajunge să devină membră, şi apoi să se integreze definitiv. Mult timp,
dimensiunea extinderii a părut să fie absentă din strategiile naţionale. Acordurile regionale au
fost din ce în ce mai des interpretate ca expresia unui „comportament economic mondial” care nu
derogă în mod necesar de la sistemul multilateral, fiind înţelese ca având un efect global pozitiv
asupra comerţului internaţional şi în general asupra sistemului comercial multilateral. Cei doi
poli occidentali (SUA, UE) (atlantici) sunt principalii agenţi ai regionalizării, dar şi ai
mondializării atât a economiei mondiale, cât şi ai comerţului mondial. UE şi SUA cunosc recente
dezvoltări în acest sens. În Europa, cele mai mari ansambluri sunt Comunitatea Europeană,
AELS, Comunitatea-AELS (liber-schimb), Comunitatea-TECO (asociere), AELS-TECO (liber-
schimb), zona de liber-schimb din Europa centrală, în America de Nord, acordul NAFTA şi
acordul de liber-schimb dintre SUA şi Canada. Din motive istorice, ţările sud-asiatice nu se
precipită să stabilească legături comerciale preferenţiale cu Japonia. În Asia, este vorba de
Acordul relativ la aranjamentele comerciale preferenţiale dintre statele-membre ale ASEAN
(ineficient), Acordul de la Bangkok, Acordul comercial de apropiere dintre Australia şi Noua
Zeelandă; în America Latină - MERCOSUR, CARICOM, ALADI şi Piaţa Comună a Americii
Centrale, în Orientul Mijlociu - Organizaţia de cooperare pentru apropiere economică (OCE) şi
consiliul de cooperare al Golfului) (CCG). Există un singur bloc comercial solid european în care
UE este centrul, apoi un bloc nord-american aflat la începuturi, dar care dispune de majoritatea
caracteristicilor de bază necesare succesului. Posibilul bloc sud-est-asiatic este divizat de
15
raportul ţări comuniste/ţări necomuniste şi de resentimentele istorice. Înţelegerile regionale
încheiate în anii '60 între TICD s-au dovedit ineficiente şi au degradat gradual. SUA au demarat
două acţiuni care vizează crearea a două zone de comerţ liber, una în ASE şi una în America
Latină. La Miami, între 9-11 decembrie 1994, la „Summitul celor două Americi”, care a decis
începerea construcţiei unei zone de liber-schimb şi de încheiere a negocierilor până în 2005, s-au
definit mijloacele de integrare economică a emisferei americane. NAFTA ajunge la 35 de membri
în anul 2005 şi-şi schimbă numele în AFTA. Prima ţară care intră în NAFTA este Chile; urmată în
1996-1997 de Argentina şi Columbia.
Asociaţia de comerţ în asia-pacific (APEC) reprezintă o piaţă de comerţ internaţional cu 2
miliarde locuitori, din care 1,3 miliarde sunt chinezi. În comerţul internaţional, ţările APEC
optează pentru 40% din volumul cifrei de afaceri total. Încă de la începutul anilor '80, comerţul
american care traversa Pacificul l-a depăşit pe cel care traversa Atlanticul. Comerţul SUA cu
statele APEC era în 1993 de trei ori mai important decât cel dintre SUA şi UE. Prezenţa SUA în
APEC este considerată de concurenţi drept sursă de dezechilibre. Administraţia Clinton dezvoltă
o politică neomercantilistă agenţiile de informaţii sunt convertite în reţele de informaţii
industriale şi sprijină din toate puterile recuceririle americane de pieţe. ASEAN, în care nu există
încă o putere dominantă, forţează ieşirea de sub influenţa americană. În jurul celor trei poli
gravitează sateliţi, primele – geografic - pieţe de desfacere după cele naţionale. SUA au jucat,
prin gestul lui Bill Clinton de a susţine financiar Mexicul, o carte care confirmă poziţia
intransigentă vis-à-vis de OMC. În cazul unui conflict cu Mexicul, se aplică regulile NAFTA, nu
ale GATT. De aceea SUA au tendinţa de a ocoli competenţele GATT. Jean Chretien, premierul
Canadei, a expus în toamna lui 1994 la Paris proiectul unui acord global de liberalizare a
schimburilor între NAFTA şi UE. Răspunsul a venit la 6 februarie 1995, când Volker Riihe,
ministrul german al apărării, a propus un nou contract, mai larg, transatlantic care să cuprindă
cooperarea militară, politică, economică în scopul păstrării pieţelor libere şi valorilor
democratice ale democraţiilor vestice.[159, p. 85-97]
Investigaţiile autorului atestă∗ că comerţul intraregional la nivel mondial reprezenta în 1993
circa ½, faţă de 40,6% în 1958. Pe regiuni, Europa occidentală conta cu 70%, America de Nord
cu 33%, Asia cu 49,7%. TECO şi ex-URSS contau doar cu 19,7%. Comerţul cu partenerii
regionali a devenit din ce în ce mai important după al doilea război mondial, mai ales în Europa
occidentală. Coexistenţa acordurilor de integrare regională şi a sistemului comercial mondial a
fost „cel puţin satisfăcătoare, dacă nu pozitivă”, se arată în raportul OMC. Integrarea regională
postbelică se caracterizează printr-un număr mic de acorduri încheiate de TICD pentru care
calendarul iniţial de creare a unei zone de liber-schimb sau a unei uniuni vamale a fost respectat. ∗ Sava E. Ritmul de dezvoltare al ţărilor în economia mondială. Revista Studia Universitas, nr. 2, 2007, p. 171-174
16
Apoi, gradul de integrare economică între parteneri variază după conţinutul acordurilor.
Ponderea Asiei în comerţul mondial a depăşit în 1993 pe cea a UE: Asia opta pentru 13,4%,
Europa pentru 12,7% iar SUA pentru 10,5%, în 1993. [174, p. 301-380]
Cea mai mare parte a participanţilor actuali la sistemul comercial multilateral sunt în mod
egal membri ai unor dispozitive regionale de un tip sau altul. Ei sunt interesaţi ca ambele
regimuri - multilateral şi regional - să funcţioneze, fără probleme, la fel de bine. Pe de altă parte,
UE şi MERCOSUR au demarat discuţii pentru instituirea unui cadru de dezvoltare a cooperării
lor comerciale. Actualmente, expertul în economiile asiatice Kenichi Ohmae, fost consultant la
McKinsey, întrevede, dincolo de ţările actuale, constituirea de entităţi regionale autonome politic
şi economic, regrupate în jurul unei populaţii variind între 5 şi 20 de milioane de locuitori, unde
se vor concentra creşterea şi ISD. Exemple: regiunea transfrontieră San Diego (SUA) şi Tijuana
(Mexic), regiunea Hong Kong-Shenzen, care migrează spre Zhuhai şi Canton. O nouă hartă a
lumii este pe cale să se deseneze, susţine Ohmae. Economia mondială actualmente se
caracterizează prin internaţionalizarea vieţii economice, apropierea economiilor naţionale.
Dezvoltarea economiei mondiale în ultimele decenii derulează sub influienţa problemelor şi
factorilor mondiali.apariţia acestor probleme – este o evidenţiere a globalizării economiei pe
Terra.
Mondializarea, descrisă de Renato Ruggiero, directorul general al OMC, în cursul unei
conferinţe ţinute la Harvard în octombrie 1995, ca „o multiplicitate de relaţii economice
interconectate între diferitele economii naţionale”, este rezultatul natural al avansării în domeniul
tehnologic, comunicaţii şi transport. Cea mai bună dovadă a integrării mondiale este că la fiecare
creştere cu 10% a producţiei mondiale, schimburile mondiale creşteau cu 16%.
Integrarea economică internaţională poate fi concepută, în opina autorului, ca un proces de
asociere economico-politică al ţărilor în baza dezvoltării relaţiilor de devizare a muncii,
întreţeserea economiilor naţionale la diferite nivele şi forme. Mondializarea are ca efect
exacerbarea concurenţei dintre ţările industrializate cu un înalt nivel de protecţie socială, unde
salariile sunt mari şi TICD care utilizează preţurile scăzute ale mâinii de lucru pentru a atrage
investitori străini, contribuie la reducerea barierelor tarifare în calea schimburilor; reducerea
barierelor netarifare în calea schimburilor şi a serviciilor; expansiunea şi accelerarea progresului
tehnic; progresele în domeniul transporturilor; difuzarea internaţională a informaţiilor; intrarea în
concurenţă a operatorilor naţionali cu cei străini. Concurenta internaţională este stimulată de
dereglementare pentru care pledează în primul rând SUA.
Comunitatea internaţională este într-o măsură crescândă dominată de controversele ce apar în
legătură cu procesul şi conceptul de globalizare economică. Klaus Schwab, fondatorul şi preşedintele
Forumului Economic Mondial, este de părere că globalizarea economică, rezultând din expansiunea
17
multinaţionalelor, a intrat într-o fază critică. El susţine că viteza fulgerătoare cu care capitalurile
traversează frontierele, accelerarea schimbărilor tehnologice, evoluţia rapidă a pretenţiilor
managementului şi marketingului măresc presiunea pentru reforme structurale şi conceptuale până la
punctul de rupere. Acestea multiplică costurile umane şi sociale ale procesului globalizării la un nivel
care solicită edificiul social al democraţiilor într-un fel fără precedent. Procesul globalizării este în
esenţă o imensă redistribuire a puterii economice la nivel mondial, care va duce la o redistribuire a
puterii politice. La sfârşitul acestei decade vom intra pe deplin în era parităţii economice strategice între
SUA, Asia de Est şi Europa. Orice schimbare a acestei magnitudini în balanţa globală a puterii va avea
un efect destabilizator. De regulă, schimbările tehnologice duceau la mai multe slujbe. În ultimii ani ele
au eliminat mai multe slujbe decât au creat. În viitor vor face faţă globalizării cei care vor fi orientaţi
spre cunoaştere şi comunicare. Efortul de concentrare pe formare şi educaţie, pe înnoirea constantă a
infrastructurilor de telecomunicaţii şi transporturi, pe politici fiscale de stimulare a antreprenorilor, pe
recalibrarea politicilor sociale va fi partea centrală a politicii naţionale de concurenţă, mergând dincolo
de conceptul tradiţional despre politica economică. Unii autori sunt sceptici în ce priveşte efectul
globalizării. Ei nu cred că globalizarea totală - a informaţiilor, a capitalurilor, a muncii, a tehnologiei, a
pieţelor produselor - va duce la o convergenţă a formelor instituţionale şi a modurilor de reglare a
economiei, care va condiţiona o convergenţă economică a productivităţii şi a nivelurilor de trai.
Paradoxal, suplimentul de mondializare a schimburilor pe care îl va antrena OMC ar putea suscita, în
final, o regionalizare mai structurată. Exista însă şi critici mult mai dure ale mondialismului, care susţin
că mitul acestuia a luat sfârşit odată cu eşecul iniţiativelor din ex-Yugoslavia. ONU nu a ştiut să fie
jandarmul lumii din două motive: a) problematica pe care se baza războiul rece, antagonismul dintre
comunism şi liberalism, nu a fost niciodată singura cauză de conflict internaţional; b) prăbuşirea
comunismului nu înseamnă şi sfârşitul ideologiei respective. Între liberalismul occidental şi lugubrele
certitudini ale resurgenţei islamiste celei mai încuiate există un antagonism de idei capabil să ducă la o
baie de sânge.
Scoţând în evidenţă avantajele incontestabile ale schiburilor economice libere, autorul
evidenţiază avantajele generate de globalizare. Odată prăbuşit sistemul ideologic care diviza
umanitatea, istoria nu se sfârşeşte, comerţul internaţional lasă câmp liber idealului liberalist
victorios în planul ideilor şi al conştiinţei, dar încă fragil în lumea reală sau materială. Iar
Francis Fukuyama admite că pe termen lung acest ideal va stăpâni lumea materială. Importanţa
acestui fapt este sesizată şi de Pierre Behar. Este şi un semnal de alarmă, este şi o sugestie.
Actualmente, viziunea politică şi economică vestică domină ideologia mondială. „Următoarea
ideologie” va exprima opoziţia regimurilor lumii a treia care nu vor putea face faţă efectelor
sfidărilor lansate de Vest. Şi va avea o latură naţionalistă, alimentată şi de nevoia de autenticitate
culturală, ca răspuns la tendinţa de omogenizare a culturii mondiale. Cultura va fi o expresie a
18
conflictului, nu cauza sa, este de părere Fuller. Noile studii, justifică importanţa componentei
culturale, cvasiignorată până acum, multiplicarea actorilor care intervin pe pieţele mondiale şi
mai ales greutatea în creştere a ţărilor aflate pe calea industrializării. [112, p. 206]
Globalizarea îşi arată, mai devereme sau mai târziu, laturile pozitive şi negative. Azi se conturează
o nouă fractură care traversează planeta. De o parte se află societăţile care cresc economic rapid,
subdotate în resurse, subcapitalizate (anexa 16), subeducate; de cealaltă parte, cele bogate, inventive
tehnologic, muribunde demografic, cu populaţii îmbătrânite. Mulţi se întreabă dacă modelul vestic este
obligatoriu şi inevitabil. În schimb, toţi sunt de acord că acesta a fost singurul sistem care a dovedit o
capacitate de a produce atât de multe bunuri pentru atât de mulţi oameni. Rusia ar putea respinge o
identificare excesivă cu Occidentul şi s-ar putea orienta către lumea a treia, susţine o ipoteză. Putin a
anunţat de mai multe ori, foarte serios, că Rusia doreşte o colaborare cât mai strânsă cu UE. Unele
afirmări ale lui V.Putin conving că există şi alte tendinţe. În opinia autorului, se cere ca toate rezultatele
progresului tehnic-ştiinţific să poată fi folosite de la început, în comun, de cei doi poli, în beneficiul
comun, şi nu separat, contra unuia sau altuia sau unui terţ. În ultimii 50 de ani s-au confruntat două
puteri (SUA-NATO contra URSS) într-o lume bipolarizată fundamental ideologic. În viitorii 50 de ani,
confruntarea se va purta între mai mulţi poli acvatici (ţările de pe coastele Atlanticului contra celor de
pe coastele Pacificului).
Evoluţia relaţiilor economice, expusă anterior de autor, permite să concluzionăm: conturarea
frontierelor în relaţiile economice internaţionale se face de la sine, în baza intereselor economice
a fiecărei ţări şi nu poate fi „decretată” nici de o putere militară sau ideologică. Pe parcursul
istoriei economice, poli economici au existat în permanenţă, iar actualmente polii economici sunt
instituţionalizaţi de succesele ţărilor în domeniul C-D (R&D). Longevitatea, structura şi numărul
polilor economici depind în exclusivitate de succesele în domeniul inovaţional.
1.2. Economia SUA – un nou tip de model economic
SUA ocupă un rol deosebit în economia mondială. Politica economică, privită ca o activitate
economică, vizează obiective politice, precum şi mijloace de a le atinge. Obiectivele politicii pot
fi grupate în cele fundamentale, strategice, operaţionale, de conjunctură. Strategia şi politica
economică se formează sub influenţa factorilor interni şi externi, în primul rând schimbări în
factori productivi, nivelul diviziunii internaţionale a muncii, interacţiunii dintre capital şi
producere. Pe scena strategică a economiei mondiale se conturează patru direcţii importante. Ele
prevăd atingerea unei creşteri economice stabile, diminuarea şomajului, stabilitatea preţurilor,
echilibrul în balanţa de plăţi internaţională. Aceste postulate şi-au găsit reflecţie în operele
clasicilor economici, savanţilor moderni. În epoca progresului tehnico-ştiinţific importanţa
inovaţiilor este evidentă.
19
SUA dispune de o economie care depăşeşte economiile altor state şi teritorii, este un
producător şi consumator lider al economiei mondiale. Ţara este mare din punct de vedere al
teritoriului, populaţiei şi economiei. PIB-ul Japoniei reprezintă ⅔, al Germaniei ¼, al Marii
Britanii 1/6 din PIB-ul SUA. Dezvoltarea proceselor economice din SUA au un impact decisiv
asupra economiei mondiale. Starea actuală a economiei SUA este rezultatul dezvoltării
economice îndelungate. SUA, din punct de vedere politic, reprezintă o democraţie de succes,
promotorul principal al capitalismului, democraţiei şi liberalismului; (anexa 6) teritoriul de
desfăşurare al unui mod de producţie ale cărui succese i-au conferit o legitimitate absolută;
singura ţară cu o influenţă individuală atât de mare încât să poată antrena NATO în prezervarea
rezervelor de petrol din Golf (1991-1992) obliga părţile în conflictul ex-yugoslav să încheie
acordurile de la Dayton (noiembrie 1995), să pună la punct Grecia şi Turcia (februarie 1996);
Din punct de vedere economic, SUA înseamnă: 7% din suprafaţa Terrei (9,4 milioane km2);
4,7% din populaţia globului 25% din consumul mondial de bunuri; 25,7% din PIB-ul mondial;
13,2% din comerţul internaţional; cel mai mare comerciant al lumii din 1914; 25.880
USD(PIB)/loc; prima monedă de schimb: 50% din comerţul internaţional se derulează în USD;
prima monedă de rezervă: 1/3 din rezervele băncilor centrale; prima monedă de credit: 40% din
creditele mondiale se eliberează în dolari; sediul celor mai mari companii multinaţionale care au
peste 17500 de filiale în lume, din care 11000 în industrie; 25% din consumul mondial de
energie; peste 25% din producţia de energie electrică a planetei; cele mai multe centrale
nuclearo-electrice din lume; a doua putere minieră a lumii; 20% din importul mondial de petrol;
cea mai mare capacitate de rafinare a petrolului din lume; prima putere industrială a lumii;
25% din industria manufacturieră a globului; cel mai mare producător agricol (soia, porumb,
grâu, fructe, legume) din lume; cca 50% din exportul mondial de cereale; agricultură cu
randamentul cel mai mare: sub 3% din populaţia activă produce 1,9% din PIB naţional;
economia cea mai „tertiarizată” (serviciile produc 72,3% din PIB); printre primii producători
mondiali de cărbune, gaze naturale, petrol, cupru, uraniu, aur, plumb, fier; cel mai mare
consumator de energie al planetei (51%, cu Canada, din consumul de cărbune, petrol, gaz);
primul importator de petrol brut mondial (anexa 17); cel mai mare datornic al planetei; cel mai
mare deficit comercial mondial; una dintre gazdele celor mai multe ISD (peste 610 miliarde
USD); 1/3 din stocul mondial de aur; cel mai mare consum de carne mondial (120 kg/loc. în
1991); cele mai multe autoturisme la mia de locuitori; 34% (cu Canada) din consumul de textile
anual; 40% (cu Canada) din consumul de îmbrăcăminte anual mondial; 5 dintre primele 10
companii din lume sunt americane; 159 dintre primele 500 companii din lume sunt americane;
cea mai mare bancă din lume este americană; 178 dintre primele 1000 bănci din lume sunt
americane; cel mai mare indice de fecunditate din ţările dezvoltate (2,0); cea mai scăzută rată a
20
economiilor menajere (4,6%); cele mai multe aparate de radio (2118) la mia de locuitori în cel
mai mare media-state din lume. [174, p. 89]
SUA trăiesc un „moment unipolar”, în opinia lui Charles Krauthammer. Ele se află în
centrul unei „comunităţi liberale a păcii”, după Michael Doyle, care încearcă „restaurarea ordinii
mondiale”, după John Mearsheimer, pe baza „rolului legii” şi a „emergenţei persoanei în dreptul
internaţional”, după John Barton şi Barry Carter. Autori americani efectuează lista cu
tehnologiile în care SUA sunt slabe: membrane, design pentru manufacturing, integrarea
cercetării cu designul şi manufacturingul, măsurători de precizie, electro-fotografie, trenuri de
putere etc. Apoi o listă cu domeniile în care a pierdut teren: robotică, ceramică electronică,
siliciu, revelatori electroluminescenţi, cipuri pentru memorie, cristale lichide etc. Aceasta
presupune luciditate şi transparenţă. Unii autori identifică semne de declin ale SUA, alţii,
dimpotrivă. „Evoluţiile pe termen scurt ar ţine să demonstreze că SUA nu sunt în declin: creştere
puternică noninflaţionistă, creare de slujbe, reluarea investiţiilor. Economia SUA s-a dezvoltat în
condiţii prielnice. Teritoriul mare (9,3 milioane km2), bogăţia resurselor naturale, piaţa de
desfacere mare (peste 266 mil. persoane), principiile concurenţei – au favorizat progresul
economic. Acestea maschează dificultăţile structurale legate de insuficienţa economiilor,
acumularea datoriei externe, deprecierea cursului de schimb, dezechilibrul între cererea şi oferta
de bunuri. În câţiva ani, dacă nu are loc vreo ruptură, dolarul va fi probabil foarte slab, creşterea
potenţială a SUA redusă şi datoria externă foarte mare. „Sunt semne de declin”, este de părere un
cercetător francez. „In faţa unei CSI dislocate, a unei Europe divizate, a unei Japonii care rămâne
un pitic diplomatic şi militar, SUA îşi conservă un rol cvasihegemonic. Dar aceasta nu ţine de
puterea lor intrinsecă contestată mai mult sau mai puţin de ceilalţi doi poli ai triadei, ci de faptul
că din punct de vedere comercial America este de neocolit, din punct de vedere monetar este
dominantă, din punct de vedere militar, este de necontestat. In consecinţă, „declinul imperiului
american” nu este pentru mâine”.
Bill Gates, patronul Microsoft, a anunţat de curând că supremaţia SUA se va accentua şi
deoarece noile tehnologii sunt americane, ei vor fi cei care vor profita de explozia pieţelor. [69,
p. 5-28]. SUA sunt o putere globală cu interese globale, care se conduce după patru principii
strategice: Leadership-ul american: dacă America nu conduce, nimeni nu va conduce;
menţinerea de relaţii productive cu statele cele mai puternice din lume în scopul urmăririi
obiectivelor într-un mediu mai favorabil; construirea de instituţii durabile, de cooperare
regională şi globală, ca răspuns la tendinţa mondială spre societăţi deschise şi pieţe deschise;
promovarea democraţiei şi a drepturilor omului.
Leadership-ul american a fost sugerat prin sintagma „noblesse oblige”: de două ori în sec.
XX SUA şi aliaţii săi au triumfat în lupte globale, de două ori SUA şi-au câştigat dreptul de a fi
21
arbitrul unei lumi postbelice. Aceasta este a treia şansă a americanilor. SUA doresc ca nici o
parte a Europei să nu mai fie o zonă de competiţie pentru mari puteri sau o sferă de influenţă.
SUA doresc să întărească încrederea în Europa, mai ales în TECO, cărora intenţionează să le dea
un ajutor solid pentru consolidarea reformelor demarate.
Investigaţiile autorului conduc la unele concluzii∗, prin care putem enunţă şapte principii
care ghidează politica externă americană: prevenirea dominaţiei Europei de către o singură
putere; menţinerea unei balanţe de putere în Asia de Est; promovarea securităţii şi stabilităţii
în emisfera nordică; prezervarea accesului la resurse naturale, mai ales la cele din domeniul
energiei (Golf); întărirea comerţului internaţional liber şi extinderea accesului SUA la pieţele
globale; protejarea cetăţenilor americani şi proprietăţilor americane de peste hotare; sprijinirea
idealurilor de libertate şi democraţie, a statului de drept, respectarea drepturilor omului. Unele
obiective deja au fost atinse în spaţiul asiatic.
Spre deosebire de Christopher, Dole se pronunţă pentru acordarea priorităţii aliaţilor SUA
şi apoi instituţiilor internaţionale (ONU). Dole invocă şi pe Eisenhower, care susţinea: „Noi,
americanii ştim să respectăm diferenţa dintre leadership în administrarea afacerilor lumii şi
imperialism”. Un înalt funcţionar de la Departamentul de Stat opina: „Este o senzaţie universală,
împărtăşită de oameni pe fiecare continent, că democraţia este cea mai bună formă de organizare
politică şi că piaţa liberă este cea mai de succes formă de organizare economică”. Lumea trăieşte
un moment unic, când nici una dintre marile puteri nu vede în alta o ameninţare militară
imediată”. „Pentru prima oară în istoria lumii, virtual toate puterile militare şi economice
conducătoare de pe planetă sunt democraţii multipartide, care au îmbrăţişat economia de piaţă”,
scrie Talbott.
SUA sprijină societăţile deschise. În reformele din TECO îşi pun mari speranţe. SUA doresc o
Rusie puternică, stabilă, prosperă, democratică, integrată în viaţa politică şi economică a restului
lumii.
Multilateralismul şi regionalismul nu epuizează ansamblul opţiunilor posibile. SUA
folosesc, cu succes, patru: unilateralismul, avut în vedere pentru ţările care dispun de o putere
reală de dominare, bilateralismul, când are loc negocierea unei „preferinţe”, adică a unei facilităţi
de acces la piaţa internă (acordurile nipono-americane, acordurile de autolimitare a exporturilor);
regionalismul comercial (NAFTA); multilateralismul, unde preferinţele sunt aplicate automat
ansamblului de ţări părţi la acord (Runda Uruguay).
Dominarea SUA în spaţiul economic mondial în condiţiile concurenţei acerbe, conduce la
cedarea unor poziţii altor participanţi pe pieţele de capital, servicii, tehnologii, rămâmnând totuşi
∗ Sava E. Analiza fluxurilor forţei de muncă a ţărilor partenere în relaţiile export-import. Revista Studia Universitas, nr. 2, 2007, p. 156-164
22
în rol de lider. SUA continuă să domine cele patru mari structuri ale economiei politice
internaţionale: producţia globală, prin controlul unei pieţe interne largi, deschise şi bogate şi prin
predominanţa multinaţionalelor americane; finanţare globală prin predominanţa dolarului ca
monedă internaţională şi leadership-ul inovativ al băncilor şi centrelor financiare americane;
structura de securitate globală prin forţa sa nucleară şi militară; sfera ideilor prin resursele
intelectuale ale universităţilor, leadership-ul exersat de profesiile intelectuale, popularitatea
culturii prin filme, muzică, modă, îmbrăcăminte.
SUA nu şi-au pierdut din puterea relativă în comparaţie cu nici un alt stat: comerţul
internaţional cu economia de piaţă. Ironia sorţii a făcut ca SUA să fie instrumentul creării acestui
spaţiu economic incontrolabil. În acelaşi timp creşte dependenţa economiilor naţionale de pieţele
externe. Puterea americană asupra celorlalţi doi poli este mai mare decât a fiecăruia dintre ei
asupra comportamentului SUA. Asimetria se observă ca evidentă. Drept o consecinţă a acestei
disparităţi, a istoriei şi a obişnuinţei, relaţiile americano-japoneze sunt, la orice nivel considerat,
mai strânse decât cele nipono-europene. Japonezii încă susţin: „America este aliatul nostru;
Europa este prietenul nostru”, adică este mai puţin importantă. În acelaşi sens, cu toate
dezacordurile, relaţiile SUA–Europa sunt mai strânse decât cele dintre arhipeleag şi bătrânul
continent. NAFTA a crescut această asimetrie. Unul dintre răspunsurile celeilalte laturi a
triunghiului a fost realizarea ASEM. SUA sunt singurele care dispun de toate atributele puterii:
capacitate militară de intervenţie oriunde pe glob; dolarul este monedă internaţională; engleza
este limba cea mai vehiculată în lume; „cultura” şi „civilizaţia” americane impregnează
imaginarul popoarelor lumii; supremaţia americană se conservă în învăţământul superior şi în
cercetare (Harvard, Berkeley, Princeţon etc.; un subtil avantaj comparativ este abilitatea de a
colecta, procesa, acţiona în conformitate cu informaţia, care are un efect multiplicator asupra
diplomaţiei americane. Informaţia este putere, iar în epoca informaţiei, importanţa tehnologiei, a
educaţiei, a flexibilităţii instituţiilor a crescut, în timp ce importanţa geografiei, populaţiei, a
materiilor prime a scăzut. Ordinatorul, reţeaua internet, de exemplu, sunt avantaje comparative.
A limita reproducerea lor ar însemna înapoiere. SUA sunt capabile acum să ofere aliaţilor o
„umbrelă a informaţiei”, aşa cum în timpul războilui rece le-a oferit „umbrela nucleară”. Prin
intermediul a ceea ce J.S.Nye numea „soft power” („abilitatea de a realiza efecte în afacerile
internaţionale mai degrabă prin atragere decât prin coerciţie”), SUA dispun de capacitatea de a
face să adere şi să participe un mare număr de actori de rang secund la aplicarea orientărilor
dorite de SUA. Diseminarea actuală a puterii în lume cere realizarea de coaliţii. Numai SUA au
fost capabile să le realizeze avantaje şi coaliţii în jurul ONU (Golf, Irak, 1990) sau NATO. SUA
dispun de o putere de veto asupra afacerilor lumii. Nimic nu se poate face fără implicarea SUA.
Nimic nu se poate face împotriva SUA. Numai SUA pot fi capabile de „o guvernare mondială”.
23
Summit-urile internaţionale şi procesele de apropiere între marile puteri au inaugurat o formă
inedită de guvernare mondială în care puterea hegemonică nu-şi poate impune punctul de vedere,
dar poate căuta un compromis pentru o soluţie constructivă. Importanţa acordată de
Administraţia SUA exporturilor americane a adus critici reprezentantul pentru comerţ al SUA,
fiind acuzat de neomercantilism. In opinia autorului marea ameninţare la adresa unei economii
internaţionale deschise nu este nici UE, nici Japonia, ci opinia publică. Mulţi votanţi par a fi mai
îngrijoraţi de a conserva ceea ce au decât de a construi economia mondială de mâine.
Motivul pentru care Administraţia SUA continuă să pună atâta accent pe noile acorduri comerciale
de deschidere a pieţelor străine este următorul: competitivitatea americană este în creştere, iar economia
se bazează din ce în ce mai mult pe export pentru a susţine creşterea şi a crea slujbe bune. Dată fiind
puterea de care dispun SUA, care sunt pivotul alianţei occidentale şi centrul economiei mondiale,
ceea ce vor face sau cea ce nu vor face are mult mai multă importantă decât tot ce alte puteri ar
putea decide să facă.
În umbra SUA se află Canada, care este a 5-a ţară bogată din lume după PIB pe locuitor
(19.360 USD) şi, în pofida populaţiei mici, a 7-a economie a lumii, ceea ce îi permite să participe
la G7. America de Nord este un ansamblu privilegiat de fluxuri economice, deseori subestimat.
In Nord, totalul schimburilor dintre Canada şi SUA se ridică la 170 mld USD pe an, de trei ori
mai mult decât cel dintre SUA şi Japonia. Fiecare este primul partener economic al celuilalt.
Canada realizează 70% din comerţul său cu SUA, iar politica sa economică depinde de opţiunile
SUA. „Imperialismul” SUA în America de Nord este probabil mai puternic decât al Bundesbank
asupra vecinilor săi europeni.
Vecinul din sud - Mexicul, cu doar 3.940 USD/locuitor, suferă de pe urma nereglementării
unor probleme vechi de zeci de ani, precum reforma agrară. Inegalităţile sociale puternice,
insuficienta coeziune etnică, incapacitatea de a exporta îndeajuns şi gonflarea datoriei externe se
adaugă unor probleme politice de genul celor implicate de revolta zapatiştilor.
Acordul de liber-schimb nord-american, semnat la 18 decembrie 1992 de Canada, SUA şi
Mexic, (NAFTA) a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994. Din punct de vedere economic, efectele lui
nu par a fi considerabile, el consfinţind o realitate care exista demult. Impactul acordului, în
termeni reali, ajunge la 0,1% din PIB-ul SUA. NAFTA este un agent de consolidare a poziţiei
SUA în negocierile GATT prin instaurarea unei doze de regionalism în discursul lor economic.
NAFTA întăreşte puterea mexicană şi asigură continuitatea reformelor economice, deci şi o anume
stabilitate economică şi socială în ţară. Cererile de aderare ale Argentinei şi Republicii Chile nu fac
decât să accentueze imaginea NAFTA de „locomotivă a dezvoltării” pe continentele americane.
Mexicul nu concurează Canada şi SUA decât pe segmente reduse din pieţele automobilului,
energiei şi textilelor. În schimb, exporturile canadiene spre Mexic pot progresa mai repede decât
24
cele americane, mai ales în domeniile bancar, al telecomunicaţiilor, al transportului şi electronicii
de înaltă tehnologie. Intrarea în vigoare a NAFTA a constituit un precedent cu caracter mondial în
ce priveşte schimburile şi cooperarea între economii industrializate aflate în stadii de dezvoltare
diferite.
Mexicul a profitat de avantajele NAFTA şi a atras investiţii în ţară. În 1992, Mexicul a
devenit ţara din lume în care s-au efectuat cele mai multe investiţii străine directe (ISD). Efectele
lor vor fi negative în domeniul agricol şi pozitive în cel industrial. Pe de altă parte, NAFTA este
agentul unei restructurări cu efecte sociale profunde. Pentru Canada şi SUA, efectul de antrenare
este mai mic. NAFTA este un succes politic. Însă din punct de vedere economic, se recomandă,
cu prudenţă, ceea ce americanii înţeleg prin „wait and see”.
La 15-16 februarie 1996, în capitala Costa-Ricăi, a avut loc o întâlnire între preşedinţii
Americii Centrale şi Mexicului, pentru a reflecta la stabilirea unei zone de liber-schimb.
Camdessus identifică trei lecţii care pot fi învăţate din experienţa crizei mexicane: recâştigarea
încrederii va depinde de hotărârea cu care guvernul va conduce indispensabila modernizare a
instituţiilor politice ale ţării; într-o economie globalizată, nici o abatere de la calitatea gestionărilor
nu este admisă; amploarea dramei, legată de profunda imersiune a Mexicului într-o piaţă
mondializată a capitalurilor ne aduce aminte că trăim de acum înainte în economia globalizată a
secolului XXI.
Problemele economiei mexicane ne indică riscurile unei liberalizări complete ale fluxurilor
de capitaluri şi a pus în evidenţă limitele politicii de „dezinflaţie fondate pe rate de schimb
nominale. Apropierea SUA de America Latină şi Asia a produs îngrijorare la Bruxelles. Ca
reacţie, UE a propus „relaţia transatlantică”. La etapa actuală progresul tehnico-ştiinţific şi
nivelul de dezvoltare al pieţei SUA reprezintă un factor important de influenţă a SUA în lume,
căpătând o canotaţie nouă. În condiţiile unui grad înalt de îndestulare cu resurse de materie
primă autohtone SUA capătă prioritate graţie implementări tehnologiilor de vârf de
economisire a materiei prime. Cu toate acestea s-a redus simţitor dependenţa SUA de sursele
externe de materie primă. Mai mult ca atât, actualmente a crescut brusc dependenţa furnizоrilor
de materie primă de economia SUA şi alte ţări industrial dezvoltate. Abundenţa şi bogăţia
pieţei americane reprezintă un factor major de creştere al economiei mondiale şi comerţului
internaţional. Aceasta motivează alte ţări să se includă activ în lupta pentru acces pe piaţa SUA
şi consolidarea de noi poziţii pe această piaţă. Unul dintre aceste rezultate constă în eliberarea
resurselor SUA şi utilizarea lor în unele domenii mai progresive graţie satisfacerii unor
necesităţi a societăţii pe bază de import. Capacitatea înaltă a pieţei asigură SUA un loc unical
în economia mondială. PUB-ul înalt al ţării semnifică că SUA cheltuie sume mai mari decât
alte ţări pentru consum curent şi investiţii.
25
Exportul de produse autohtone constituie o pondere relativ redusă în comparaţie cu alte ţări.
Exportul constituie cca 1/10 din PIB-ul ţării, pe când în ţările europene ponderea exportului în
PIB este de 2-3 ori mai mare. Cauza principală constă în faptul că SUA, fiind o ţară imensă, cu
bogăţii mari, primesc avantaje superioare graţie divizării teritoriale interioare a muncii,
necesitatea în diviziunea internaţională a muncii fiind inferioară. În export sunt antrenate, de
regulă, statele riverane şi transfrontaliere; 1/3 din export revin la patru state – California, Техаs,
Washington şi New York. Dacă la aceste patru adăugăm exportul din Micigan şi Luisiana, Оhio
şi Ilinois, atunci acestor 8 state revine cca jumătate din exportul SUA (tab.1.2.1) în medie
exportului direct sau indirect îi revine cca 15% din produsele industariale, inclusiv 1/4 metale,
1/5 produse chimice şi maşini. Un rol important în export îl ocupă produsele agricole: pentru el
se cresc 1/2 din roada de grâu, 1/3 soia – boabe, 1/3 tutun, 1/5 porumb.
Таbelul 1.2.1 Principalele state-exportatore la finele sec. XX
Statul Miliarde USD % Ritmul de creştere Exportul SUA 448,2 100,0 … Inclusiv: California 56,4 12,6 12,6 Техаs 43,5 9,7 22,3 Washington 28,0 6,3 28,6 New York 22,6 5,0 33,6 Michigan 20,4 4,6 38,2 Luiziana 16,1 3,6 41,8 Ohio 16,3 3,6 45,4 Ilinois 15,3 3,4 48,8 Florida 14,4 3,2 52,1 Masachusets 10,4 2,3 54,3 Total primele 10 243,6 54,3 54,3
Sursa: Departamentul de statistică SUA, raport, 2006 şi investigaţiile autorului Cota de export variază între 8 – 9% PNB. SUA exportă cca 1/4 din produsele agricole. În
industria SUA s-au stabilit relaţii de dependenţă de piaţa externă. Acestea sunt ramuri în
industria prelucrătoare, căreia îi revin cca 3/4 din tot exportul de produse industriale. Piaţa
exportului asigură desfacerea cca ¼ din produsele industriei constructoare de maşini, peste 1/5 –
motoare şi turbine, peste 2/5 – avioane [13]. Importul joacă un rol crescând în SUA, nu doar ca
sursă de asigurare a ţării cu produse, dar şi ca factor al competitivităţii mondiale, influenţa căruia
cuprinde practic toată economia SUA. Pe baza importului sunt satisfăcute cca 20% din
necesităţile SUA în produse textile, oţel şi alte produse importante pentru economia SUA.
Geografia comerţului exterior al SUA este specifică. Principalii parteneri comerciali şi
principalii concurenţi pe piaţa mondială sunt Japonia şi Germania. Germania exportă în SUA
8-9%, iar Japonia – 29-31% din exportul său. Dificitul comercial în relaţiile cu aceste ţări a
devenit o trăsătură caracteristică pentru SUA. Accesul pe piaţa SUA a devenit pentru aceste ţări o
26
condiţie primordială de dezvoltare economică. În ultimii ani economia SUA a devenit unul dintre
consumatorii de prim-rang nu doar pentru exportul principalelor ţări din UE şi Japonia, dar şi Noilor
State Insdustrializate – Republica Coreea, Singapore, Thaiwan. Relaţiile comerciale cu SUA şi NSI
reprezintă una dintre verigile principale ale relaţiilor economice internaţionale. Volumul comerţului
dintre ele în ultimii ani ai sec.XX a crescut de peste 13 ori, atingând 22,5% din comerţul exterior SUA
[74]. SUA rămân în continuare principalul exportator de produse cu un înalt grad de tehnicitate şi
inteligenţă, în 1990 revenindu-i 9% din toată piaţa produselor ştiinţifice în afara hotarelor SUA.
Concomitent cu aceasta, SUA se evidenţiază ca piaţă importantă pentru principalii exportatori de
tehnologii de vârf. Ponderea tehnologiilor şi produselor inteligente în costul total al importului SUA
constituie cca 14%. Potenţialul activităţii de export conţine rezultatele principalelor direcţii ale
progresului tehnico-ştiinţific. SUA deţine 70% din piaţa mondială al produselor SOFT. Realizarea
produselor intelectuale, a diferitelor tipuri de informaţie tehnico-ştiinţifică devine tot mai avantajoasă
pentru businessul internaţional, serveşte drept călăuză a influenţei CTN americane (anexa 15).
Fluxurile de capital în SUA. În ultimele decenii s-au petrecut transformări radicale în poziţiile
SUA, legate de ISD peste hotare. În baza ISD, realizate de către CTN, în mod accelerat are loc
formarea industriei internaţionale ce reuneşte economia SUA cu economiile altor ţări, depăşind cele
existente din comerţul bilateral. Ca sursă de finanţare la sfârşitul sec.XX se evidenţiază afluxul de
capital străin. Reţeaua industrială internaţională, formată prin intermediul ISD, este considerată cea
de-a doua economie (anexa 6). După potenţialul său industrial, tehnoco-ştiinţific şi financiar ea
depăşeşte substanţial domeniile economice similare din economiile ţărilor concurente SUA: UE şi
Japonia. Deja pe la mijlocul anilor '80 la cele 20 mii de filiale străine controlate de SUA erau
antrenaţi peste 6,5 milioane angajaţi ce constituiau ¼ din toată forţa de muncă antrenată la
întreprinderile controlate de SUA. Volumul vânzărilor şi serviciilor nefinanciare din filialele străine
constituia ⅓ din cifra de afaceri a societăţilor-mamă şi asugura cca ⅓ din profit. Interacţiunea activă
dintre filialele CTN americane peste hotare cu structurile economice din SUA se materializează prin
creşterea cooperării internaţionale. Printre companiile constructoare de maşini au mare răspândire
„conveierul global” de producere a produselor unificate şi standardizate pe piaţa mondială. S-a
răspândit producerea în „ciclu închis” (fabricarea produselor pentru piaţa americană la întreprinderi-
filiale, aparţinând CTN, sau asamblarea peste hotare din piese livrate de socitatea-mamă). Formarea
unui „ciclu închis” de producere doar în 12 ţări în curs de dezvoltare asigură CTN americane
obţinerea unui profit suplimentar în mărime de 2-3 miliarde USD anual. Formarea şi dezvoltarea unei
industrii internaţionale conduce la transformări în conţinutul comerţului exterior. Graţie dezvoltării
cooperării internaţionale, o pondere tot mai mare din comerţul internaţional reprezintă comerţul
intraramural – deplasarea produselor şi serviciilor peste hotare între filialele unei şi aceleiaşi
companii plasate în diferite ţări.
27
Astfel, formarea pe teritoriul ţărilor în curs de dezvoltare a secţiilor de asamblare a condus la
creşterea cifrei de afaceri a SUA cu aceste ţări cu cca 10%, fiind intraramurale „SUA-Ţările în
curs de dezvoltare-SUA”. Procesul ISD a căpătat o conotaţie globală din punctul de vedere al
participanţilor la proces. În aceasta îşi găseşte reflectare internaţionalizarea vieţii economice.
Poziţia SUA în acest domeniu va continua să crească. Concomitent SUA a devenit cu cel mai
mare recipiant de investiţii capitale străine. Sporirea investiţiilor străine în economia SUA
serveşte ca indicator al puterii economice americane [79, p. 87].
Principalul factor al creşterii economice din anii '90 (sec.XX) a fost creşterea numărului de
investiţii particulare. Acestui capitol îi revin peste 30% din creştrea PIB după 1991 – cel mai
mare indicator din perioada comerţului internaţional de după război. Concomitent se remarcă cea
mai mică intervenţie a statului în creşterea economică – doar 1,7% din creşterea PIB. (tab.1.2.2).
Таbelul 1.2.2
Ponderea comparativă a investiţiilor particulare şi cheltuielilor de stat în creşterea PIB-lui, %
Perioada de creştere
1951-57 1958-60 1961-69 1973-75 1980-82 1990-91 1998
2006
Investiţii particulare
17,3 19,7 15,2 25,2 26,2 14,8 31,6 32,5
Cheltuieli de stat
0,0 8,1 14,7 -1,0 12,8 15,7 1,7 2,3
Sursa: UNCTAD, 2007, p. 354 Mărimea ISD depăşeşte 0,5 trilioane USD. SUA sunt atractive pentru investorii străini prin
stabilitatea economică şi volumul pieţei interioare. Însă din cauza concurenţei acerbe,
introducerea capitalului la începutul anilor '80 a fost de trei ori mai mic decât cel exportat din
SUA. Însă s-a declanşat un flux puternic de capital în SUA, preponderent din Japonia şi Europa,
în prezent investiţiile capitale în SUA fiind doar cu puţin inferioare celor americane de peste
hotare. În prezent SUA sunt nu doar cel mai mare creditor al lumii, dar şi debitor. La baza
raţionalizării politicii monetare SUA stă rolul internaţional al dolarului care reprezintă principala
valută de rezervă şi plată în sistemul relaţiilor valutar-financiare internaţionale. Rezervele de
valută străină din băncile centrale a altor ţări la 61% sunt constituite din USD, cca ⅔ din
decontările din comerţul internaţional sunt deservite de USD; dolarul serveşte ca unitate de
măsură al multor valori, produse pe piaţa mondială; cca ¾ din creditările internaţionale sunt
realizate prin intermediul USD. Până în prezent USD serveşte ca etalon, cu care fac paritate toate
valutele mondiale. Deşi ca etalorn servesc Drepturile Speciale de Tragere, rolul lor devine mai
mult formal şi în practică partenerii la decontări internaţionale continuă să se orienteze la USD.
Cauza rămâne necesitatea în schimb într-o valută internaţional universală, dictată de creşterea
unităţii de produse din economia mondială.
28
Deprecierea dolarului conduce la consecinţe pozitive pentru SUA, favorizează creşterea
exportului american şi constrâgerea concurenţilor SUA pe pieţele externe. Concomitent frânează
importul în SUA ca rezultat al creşterii preţurilor. În aşa mod, pentru SUA schimbarea ratei de
schimb a dolarului, într-un mod sau altul, aduce avantaje, deoarece este valuta lor naţională, pe
contul altor parteneri [85, p. 64]. Economia americană se bazează pe piaţa internă de capital.
Companiile şi statul se prezintă nu doar ca creditori mondiali importanţi, dar utilizează pe larg
capitalul altor state. Acest capital vine în SUA în baza intereselor de piaţă, atraşi de profit mare,
stabilităţii şi perspectivei de plasare a capitalului. În competitivitatea internaţională pentru
resursele financiare SUA câştigă graţie potenţialului său mare, generator de creştere economică
în baza unor tehnologii moderne, realizându-se prin perfecţiunea pieţei financiare interne,
capacităţii de recepţie şi plasare 100–150 miliarde USD anual de peste hotare. Dimensiunile
pieţei creditare interne reprezintă un factor puternic de influenţă asupra mişcării resurselor
financiare. La începutul anilor '90 volumul resurselor creditare, repartizate de această piaţă, a
depăşit 1000 miliarde USD anual, ce cu mult depăşeşte volumul pieţei creditare oricărei din
ţările dezvoltate. În condiţiile interacţiunii fluxurilor monetare, integrării lor reale pe piaţa
creditelor exercită influenţă asupra situaţiei din economia mondială şi relaţiilor valitar-financiare
[85].
Deci, la începutul secolului XXI, care prin sine deschide un nou mileniu, o atenţie deosebită
se atribuie factorului timp – unul dintre momentele cruciale ale dezvoltării social-economice a
unor ţări şi comunităţii mondiale. Dacă pentru un om timpul vorbeşte despre multe, uneori
despre totul, atunci în cazul unui stat nu este atât de importantă perioada de timp, comerţ
internaţional, conţinutul lui. Dacă aceasta se referă la SUA, cu atât mai mult este important.
Comparativ cu multe ţări europene vârsta SUA este relativ mică. Vârsta de cca 2 secole pentru
un stat ce-şi trage originea din antichitate nu este mult. Condiţiile istorice şi geografice deosebite
au permis SUA după mulţi parametri a depăşi alte ţări, formând modelul său economic de
dezvoltare. În economia de piaţă de la începutul sec. XX SUA nu prezenta un lider de nădejde.
La finele sec.XX nu mai sunt dubii că SUA este „locomotiva economiei mondiale”. Aceasta nu
semnifică că modelul de piaţă american este ideal şi trebuie multiplicat. Dar faptele rămân fapte
– după indicatorii eficienţei economice şi stabilităţii economice SUA nu au alternativă în lume.
Astăzi, când de fapt toată economia a trecut la economia de piaţă, experienţa americană se află
sub o atenţie sporită.
Accentul se pune pe atributele antreprenoriatului liber – competitivitate, piaţă, proprietate
privată, „regulile de joc” stabile ale businessului şi statului – nu au devenit un scop în sine pentru
societatea americană; în ţară se stabilea o economie mixtă, un pilon serios al creşterii economice,
favorizând stabilitatea socială în societate. Economia mixtă este în primul rând multitudinea
29
formelor de proprietate şi tipurilor de atreprenoriat. În SUA aşa au evoluat lucrurile, încât ca
forţă dominantă economică s-au evidenţiat societăţile pe acţiuni, baza puterii economice
corporative – corporaţiile. [101, p. 142] Treptat, în sec.XX în economia SUA s-au format
anumite tendinţe. În primul rând, baza activităţii economice a devenit multitudinea formelor de
proprietate şi de antreprenoriat: proprietate individuală, parteneriat, corporaţie. Unul dintre
factorii dinamici ai stabilităţii modelului de piaţă al SUA o constituie micul business, deoarece el
se acomodează repede şi lejer la circumstanţele noi, la diferite forme de competitivitate.
Structura economiei naţionale se referă cele mai semnificative trăsături ale economiei de piaţă
din oricare ţară, deoarece serveşte ca bază a securităţii naţionale, permite dezvoltarea şi creşterea
economică, asigură spiritul competitiv în economie, competitivitatea produselor/serviciilor pe
piaţa mondială. Ultimele decenii ale sec.XX pentru economia SUA au fost prielnice. Multe se
datorează structurii economice care s-a format la acea perioadă (tab 1.2.3.)
Таbelul 1.2.3 Ponderea ramurilor în PIB-ul SUA, %
1947 1970 1990 1994 2006 Agricultura, silvicultura, pescuitul 8,9 3,2 1,8 1,7 1,6 Industria extractivă 2,9 1,7 1,9 1,3 1,3 Construcţiile 8,34,7 4,7 4,2 3,8 3,9 Industria prelucrătoare 28,9 25,9 17,9 17,2 17,3 Transportul 5,8 3,9 3,0 3,2 3,2 Telecomunicaţiile 1,3 2,3 2,5 2,7 2,9 Industria energetică şi a gazului 1,6 2,3 2,7 2,8 2,8 Comerţul 18,7 17,0 15,2 15,4 15,6 Finanţe, asigurări şi imobil 9,8 14,1 17,8 18,3 18,7 Servicii 8,8 11,6 18,4 19,3 19,7 Guvernul federal şi al statelor 8,3 13,2 13,8 13,4 13,5 Sursa: Regional Yearbook 2007, p. 134
La începutul sec.XXI este evident că piaţa şi guvernul în SUA au găsit armonie. Statul a
conştientizat principiile dezvoltării economice, devenind garantul lor, iar piaţa a înaintat statului
american pe poziţii de leader în lume după eficienţa economică şi indicatorii economici [105].
Actualmente economia SUA a ajuns la rezultate impresionante. Peste 10 ani continuă
creşterea economică care în 1998 a constituit 3,6%. PIB-ul ţării a atins cca 8,5 trilioane USD, iar
în anul 2007 – 13,5 trilioane USD. Prima dată în ultimul sfert de secol şomajul s-a redus sub 5%
(4,6% în 1998). Angajarea doar în 1998 a crescut cu 3,2 milioane persoane. Inflaţia în 1998 a
diminuat până la 1,6% anual, fiind minimală în ultimii 30 de ani. Anul 1998 a devenit crucial în
domeniul luptei cu deficitul bugetar: după creşterea record în 1992 la 290,4 miliarde USD (4,7%
PIB fiind cel mai semnificativ după 1982, când a depăşit 6% PIB) în 1998. Tot mai clar se
reliefează tendinţa de creştere a productivităţii muncii; în sectorul neagricol al economiei
creşterea productivităţii muncii a constituit în 1998 2,6 %, în total în perioada 1990 – 1998
30
ritmul de creştere economică în SUA a constituit 1,1%. S-au schimbat mulţi indicatori sociali.
Concomitent cu reducerea şomajului s-a redus ponderea populaţiei cu venituri sub nivelul de
subexistenţă de la 15,1% în 1993 până la 13,7% în 1997. după 1992 au crescut veniturile reale
ale tuturor categoriilor de populaţie, dar în primul rând a celor mai vulnerabile pături ale
societăţii. În perioada 1993–1996 ritmul anual de creştere a veniturilor celor mai vulnerabile
pături sociale (20%) constituia 2,2%, în timp ce veniturile celor mai asigurate părţi ale societăţii
(20%) în aceeaşi perioadă a sporit în ritm anual cu 1,7%; ritmul de creştere al unor grupuri aparte
cu „venituri medii” a crescut corespunzător cu 1,4, 1,5, 1,3%. În 1998 veniturile personale au
crescut cu 3,7%. În 2004 a sporit salariul minim – până la nivelul 5,15 USD/ora, comparativ cu
salariul minim în Bulgaria – 56, România – 72€, Estonia - 135€, Olanda - 1249€, Luxemburg -
1369€ [106]. Schimbările mecanismului de funcţionare au condus la formarea unui nou tip de
model economic, ce a permis SUA a păşi ferm în sec.XXI. Unul dintre principiile economice
substanţiale ale dezvoltării SUA, legat de exinderea unui nou tip de C-D, constă în orientarea
elastică spre diversificare şi producerea în serii mici, adaptarea la schimbările accelerate ale
consumatorilor americani. Aceasta se extinde asupra sferei producţiei materiale, precum şi
serviciilor tehnice, tehnologiilor noi, bazate pe utilizarea microelectronicii şi microprocesoarelor.
Actualmente rolul hotărâtor o reprezintă şase principale tipuri de tehnică şi tehnologii: lucrări
industriale, utilaj electronic, sisteme automatizate, sisteme automatizate de proiectare, centre de
prelucrare a informaţiei dotate cu calculatoare de ultimă performanţă. Tehnica şi tehnologiile în
bază de microelectronică au exercitat o influenţă majoră asupra sistemului bancar şi de asigurări,
transformând complet domeniul financiar. Аctiv are loc transformarea bazei tehnico-materiale în
astfel domenii ale economiei americane ca ocrotirea sănătăţii, educaţia, comerţul angro şi cu
amănuntul. În aşa mod, automatizarea a devenit un factor real al societăţii postindustriale din
SUA [114]. Principala previziune a SUA se reduce la faptul că în următorii 10-15 ani ritmul de
creştere al PIB-ului va constitui 2,4-2,8% cu variaţii până la 5–6%. Criza economică profundă,
inflaţia anuală de cca 10–12% sunt puţin probabile. La aceste ritmuri de creştere economică şi
dezvoltare a devierilor structurale şomajul nu va fi o problemă majoră, deşi nu se va diminua
comparativ cu anii precedenţi (5–6% din forţa de muncă). Ponderea SUA în PIB-ul mondial
depăşeşte 20%, se poate diminua până la 15–16% în urma creşterii economice a unor ţări în curs
de dezvoltare, dar şi China, Rusia şi alte ţări ex-socialiste. După ritmul de dezvoltare SUA va fi
în avangarda Japoniei şi UE. In lipsa unor crize militar-politice, cheltuielile militare vor rămâne
la nivelul de 3–4% PIB. SUA îşi va păstra dominaţia militară mondială. SUA şi CTN americane
îşi vor păstra şi-şi vor consolida poziţiile de leader mondial în ramurile industriale cu tehnologii
de vârf, aşa ca informatica, radioelectronica, industria aeronautică şi cosmică, energetică şi
constructoare de maşini. Aceste ramuri, de rând cu agricultura de o productivitate sporită, vor
31
rămâne pilonii exportului american. Ponderea SUA în economia mondială se poate diminua ca
rezultat al expansiei economice a noilor state industrializate, inclusiv China. Reducerea
consumului industrial de energie şi materie primă va deveni pilonul principal al dezvoltării. Sunt
posibile avansări în domeniul producerii şi utilizării energiei. Dependenţa SUA de import, petrol
şi gaze va rămâne. Ponderea Canadei şi Mexicului în furnizarea materiei energetice va spori.
Antrenarea SUA în economia mondială se poate consolida, iar rolul SUA în organismele
economice globale nu se va schimba principial. Indiferent de situaţia valutei europene, dolarul
SUA va rămâne valuta principală de rezervă şi decontări. O parte considerabilă din investiţiile
străine în SUA vor fi prezentate prin investiţii de portofoliu, în formă de hârtii de valoare, pe
când capitalul american peste hoatare se va concentra în domeniile ISD, cu precădere în
reprezentanţe şi filialele-fiice ale CTN. Gradul de stabilitate a sistemului creditar şi a pieţei
hârtiilor de valoare sunt interdependente de stabilitatea economică în general: deficitul nu mai
este o problemă stringentă, va continua politica monetară activă cu scopul nivelării ciclurilor
economice, previziunea pieţei de valori este mai puţin probabilă şi boom-ul ultimilor decenii nu
se poate finaliza decât prin căderea alertă a cursului la acţiuni. Este puţin probabil că se va repeta
scenariul anului 1929 şi din ultimul deceniu [119, 124]. Conform datelor FMI, economia SUA,
pe semne se va restabili pe fundalul reducerii ritmului de inflaţie, deoarece consumul
companiilor şi consumatorilor a depăşit perioada de declin după diminuarea pieţei imobiliare.
Concomitent (2007), creşterea economică este „neconfortabil apropiată” de creşterea critică
la nivel de două procente, legat de reducerea anterioară, remarcă FMI. Presiunea preţurilor din
cauza creşterii lor la produsele energetice şi alimentare poate stimula inflaţia, dacă
productivitatea muncii în SUA nu va spori. Cheltuielile elastice ale consumatorilor, revitalizarea
investiţiilor în business şi creşterea posibilităţilor de export, cauzat de creşterea rapidă a
economiilor mondiale, va stimula creşterea productivităţii muncii în SUA.
Conform datelor FMI, în 2007 economia SUA trebuie să crească cu două procente şi cu
2,75% în anul 2008 cu reducerea concomitentă a nivelului inflaţiei sub două procente; politica
actuală a sistemului Federal de Rezervă, scopul căreia constă în menţinerea ratei dobânzii la
nivel de 5,25% în 2008, este corectă în condiţiile economice actuale.
Deficitul contului operaţiilor curente la nivel de şase procente din PIB în viitorul apropiat
poate fi un motiv de îngrijorare. Concomitent, refuzul brusc de la active în dolari din partea
investorilor internaţioinali poate cauza perturbări financiare globale. La începutul sec.XX SUA
se evidenţia ca cea mai puternică ţară economică şi politică. Spre finele celui de-al doilea război
mondial s-a adăugat dominaţia militară. Odată cu destrămarea URSS, SUA a rămas unica
superputere. Actualmente, în condiţiile unei crize financiare acute, în multe ţări, comerţul având
un ritm de creştere redus şi şomajul sporit în Europa, din nou se evidenţiază rolul SUA ca
32
stabilitar al economiei mondiale. SUA joacă un rol important în economia mondială, depăşind
alte state după ritmul de dezvoltare economică. SUA îi aparţine iniţiativa în multe domenii ale
relaţiilor economice internaţionale. Dezvoltarea proceselor economice în SUA, influenţând
economia mondială, influenţează direct şi asupra ciclurilor economice şi economia multor ţări,
asupra structurii şi volumul economiei mondiale. Situaţia dominantă a SUA în economia
mondială este asigurată, în principal, prin dominarea asupra altor ţări după mărimea şi bogăţia
pieţei, nivelul potenţialului tehnico-ştiinţific, printr-un sistem puternic şi ramificat cu alte ţări din
domeniul comerţului, investiţiilor şi capitalului bancar. SUA continuă să domine lumea nu
numai prin forţa sa militară, economică, politică, comerţ internaţional, ci şi prin avansul şi
avantajele sale tehnologice, care provin din folosirea eficientă a inteligenţei umane, a resurselor
minţii libere a oamenilor.
1.3. Eforturile de unificare economică a Europei Ideea de integrare interstatală s-a născut pentru dată la începutul sec. XX, apoi
intensificându-se în perioada postbelică. De atunci, ideea de integrare europeană a luat forme
diferite, în funcţie de cele două blocuri militare, politice şi economice existente în acea
perioadă. Tratatul de la Roma a pus temelia unui nou spaţiu economic european. Acest tratat
conduce la: formarea unei pieţe unice fără frontiere economice; colaborare strânsă în domeniul
economic, monetar, politic, social (anexa 7), C-D, protecţia mediului ambiant. E lesne de
observat că multe divizări ale Europei sunt de ordin cultural: lumea greacă era mediteraneeană
şi nu europeană; Alexandru Macedon va cuceri Persia, va atinge Afganistanul şi India şi nu
vestul Europei geografice; fabuloasa Bibliotecă va fi la Alexandria, în Egipt-Africa, deci nu în
Europa; romanii nu au gândit în termeni europeni; imperiul era centrat în jurul Mediteranei
(„mare nostrum”); în anul 395, Teodosiu împarte imperiul celor doi fii, Arcadius şi Honorius;
imperiul din Occident se va destrăma în 476 sub barbari, iar cel Oriental, în 1453, sub turci;
Imperiul Bizantin a asigurat păstrarea şi transmiterea moştenirii culturale a antichităţii greco-
romane; 4.în 1054 are loc ruptura religioasă între Roma şi Constantinopol; de atunci Vestul nu
se va mai interesa de Est; Vestul a gândit Europa fără estici (excomunicarea reciprocă a durat
911 ani, până în 1965, dar în 1996 prelaţii vorbesc de o viitoare posibilă sărbătorire a Paştilor
în aceeaşi zi); căderea Constantinopolului i-a făcut pe învăţaţi să emigreze în Italia, la Florenţa
şi Veneţia, readucând cu ei valorile antichităţii şi participând la declanşarea Renaşterii; în
1378 are loc marea schimbare; în 1517 Luther îşi exprimă public tezele; ele au puţin succes în
Sud, datorită Inchiziţiei, dar mult în Nord; astfel se produce şi o fractură Nord-Sud; secolele
16-19 cunosc epoca hegemoniilor (Habsburgii, Anglia, Franţa, Germania) care luptă pentru
supremaţie pe continent şi pe mări; are loc o permanentă divizare pe coaliţii care să „asigure
echilibru” european; începând cu secolul 16, Europa de Est regresează prin introducerea „celui
33
de-al doilea servaj”, care va dura în Rusia până la sfârşitul secolului XIX. Opoziţia celor două
Europe se va dezvolta şi în plan economic; în Europa de Nord-Vest se va dezvolta
capitalismul, care se va răspândi fără piedici până la începutul secolului 20, când în aceeaşi
Rusie se instalează comunismul; la 5 martie 1946, Churchill confirmă o stare de fapt, spunând:
„De la Stettin de la Marea Baltică până la Trieste la Marea Adriatică, o cortină de fier a căzut
pe continent” (divizarea ideologică, militară, politică, va dura „oficial” până în 1990, la
adoptarea Cartei de la Paris); Europa de Vest va începe să construiască „Europa”, în timp ce
Europa de Est va începe să edifice comunismul; de aceea, timp de 45 de ani, termenul
„Europa” va fi folosit pentru a desemna numai partea de vest a continentului; divizarea pe
monarhii şi republici, care creează un dezavantaj de organizare (în competiţia cu SUA, de
exemplu); preşedintele Comisiei Europene este desemnat de o manieră monarhică, de şefii de
state, pe 5 ani, este drept; dar o Europă unită pare a fi republicană, după comportamentul
instituţiilor UE; divizarea economică în ţări sărace şi bogate; decalajele economice sunt cele
mai vizibile în perioada de tranziţie actuală parcursă de Europa de Est.
Formarea unui spaţiu de unificare a Europei sunt numeroase, începând cu proiectele unor
Pierre du Bois, Georges Podiebrad, Sully, William Penn, Bentham, Kant, Saint-Simon,
Proudhon, Bluntschli, Hugo, Jean-Jacques Rousseau, continuând cu înfiinţarea Uniunii
Interparlamentare în 1889 şi a Biroului Internaţional al Păcii la Berna în 1892 şi terminând cu
iniţiativele organizaţiilor europene de astăzi. Cultura joacă un rol esenţial nu numai în
alimentarea personalităţii fiecărui stat, dar şi în raportarea Europei ca întreg la lume: de
exemplu la lumea arabă, la cea chineză, la cea japoneză etc. De aceea, la Bruxelles (UE) şi
Strasbourg (PE şi CE) se fac eforturi pentru punerea în evidenţă a ceea ce uneşte naţiunile
europene, pentru alimentarea identităţii europene, a conştiinţei europene, a apartenenţei la un
spaţiu cultural comun, cu un patrimoniu comun, cu idealuri şi valori comune. „Întregul glob stă
sub modelul european, la finele veacului al XX-lea”, scria Constantin Noica. „De la coasta
americană a Pacificului şi până la coasta rusă, tot a Pacificului; în America Centrală, ca şi în
cea de Sud ori în Australia, peste tot cultura europeană este, cu forme excesive uneori, cu
forme începătoare câteodată, la ea acasă”.[81, p. 50-143]
Putem raporta trăsăturile dominante ale civilizaţiei europene de azi la trei termeni: pe plan
ideologic, civilizaţia este înainte de toate o profesie de credinţă liberală; pe planul instituţiilor
politice, ea se recunoaşte în democraţie; pe planul economic, se identifică în sistemul capitalist
(în termeni ideologici: libera întreprindere). Liberalismul, democraţia şi capitalismul au o
istorie în afara căreia nu pot fi deloc înţelese. Această istorie face corp comun cu istoria
Europei. Eşecurile proiectului constituţiei din ultimii ani conduc autorul la părerea că Europa
politică poate fi construită nu prin „naţiune”, pentru că nu există o naţiune europeană, ci prin
34
sistemul său instituţional.[75]
Unii autori nu întrevăd o formă constitutivă finală în Europa. Grija de „a construi Europa”
trădează şi un complex de identitate. Iar un „excepţionalism” european este greu de invocat,
aşa cum un „excepţionalism american” este uşor de invocat de Henry Kissinger. Jean-Louis
Bourlanges era de părere că marea ocazie din 1989-1990 a fost ratată. În acel moment, s-ar fi
putut face din Comunitatea Europeană un instrument al Marii Europe, o structură confederală,
în locul unei simple lărgiri. În final nu va fi nici o formă. Cea mai mare diferenţă între Europa
anului 1990 şi cea a anului 2020 va fi că oamenii vor fi realizat că Europa nu progresează spre
un gen de mai măre unitate şi că profunzimea asocierii statelor europene evoluează ca un flux
şi reflux de-a lungul secolelor [73]. În actuala stare de lucruri, se pare că Statul-Naţiune va
rămâne un dat fundamental al realităţii europene. Dar numai prin afirmarea unui model politic
global poate Europa să devină unul dintre pivoţii ordinii internaţionale. Ţesătura de organizaţii
care activează în Europa este strânsă: UE cu 27 membri, UEM cu 12, Consiliul Europei cu 39,
OSCE cu 54. La care se adaugă geometria variabilă din sânul UE: Carta Socială în 14,
Acordurile de la Schengen semnate de 16 membri şi aplicate de 7, Euro pentru un număr de
state în extindere. În plus, NATO, unde SUA exercită o influenţă determinantă. În fine, diluţia
într-un spaţiu mondial unificat de fluxurile financiare şi comerciale, deschis încurajată de
Comisie, care multiplică acordurile de liber-schimb şi de cea mai mare parte a guvernelor, care
sprijină interesele întreprinderilor uriaşe aflate pe drumul globalizării, duc la o dificilă evaluare
a limitelor spaţiului comun european.
Din punct de vedere politic, UE înseamnă: 2,4% din suprafaţa globului (3,3 milioane km2);
6,8% din populaţia lumii (371 milioane locuitori); peste 25% din PIB-ul mondial; peste 18.000
USD/loc, cu Danemarca şi Luxembourg în top - peste 25.000 USD/loc. şi Grecia şi Portugalia la
limita inferioară – peste 8.000 USD/loc; din punct de vedere economic, UE înseamnă: rata
şomajului de 11,5%; 2 dintre primele 10 întreprinderi din lume sunt europene; 126 dintre primele
500 companii din lume sunt europene; 2 dintre primele 10 bănci din lume sunt europene (una
este franceză, şi alta, engleză); aproape o treime (319) dintre primele 1000 bănci din lume sunt
europene; 44% (după GATT) din comerţul mondial în 1993 (cei 27); 33% din importul mondial
de petrol; 16% din consumul mondial de energie.
Balanţa comercială a UE a acuzat un deficit de 1 miliard EUR, cu SUA un deficit de
148,1 miliarde EUR, în timp ce a Japoniei a indicat un excedent de 102,1 miliarde EUR.
Actul unic european, semnat în 1985 şi intrat în vigoare la 1 iulie 1987, relansează
construcţia europeană şi fixează la 1 ianuarie 1993 deschiderea marii pieţe unice europene
care realizează cele trei obiective de liberă circulaţie a persoanelor, a capitalurilor şi
serviciilor, după cea a mărfurilor, efectivă din 1958.
35
În tratatul de la Maastricht, Uniunea îşi fixează ca obiectiv primordial promovarea unui
progres economic şi social echilibrat şi durabil, mai ales prin crearea unui spaţiu fără frontiere
interioare, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin constituirea unei uniuni
economice şi monetare dotată, la termen, cu o monedă unică. Comunităţii la acţiunile ce nu pot fi
realizate satisfăcător la nivel naţional. Se afirmă principiul subsidiarităţii, care limitează
intervenţiile Tratatul stabileşte trei etape pentru trecerea la moneda unică: prima începe la 1 iulie
1990 cu liberalizarea mişcărilor de capital, care trebuie să fie un prim efort de convergentă,
statele supunându-se unei supravegheri multilaterale; a doua debutează la 1 ianuarie 1994 şi
trebuie să marcheze o accelerare a procesului de convergenţă; se creează Institutul Monetar
European (IME), însărcinat cu supravegherea coordonării politicilor monetare ale diferitelor ţări;
compoziţia ECU este stabilită, care şi-a început debutul la 1 ianuarie 1999, cu statele apte, apoi
în 2002 în numerar. Sondajele nu indică însă un entuziasm teribil al populaţiilor, vis-à-vis de
eveniment. Doar 43% din francezi sunt convinşi că trebuie făcut tot ce este posibil ca moneda
unică să fie adoptată până la sfârşitul secolului. Englezii sunt convinşi ca moneda unică va crea
numeroase probleme. Nici în 2007 englezii nu s-au achitat în euro.
Conform criteriilor de la Kopenhaga, criteriile de convergenţă reţinute sunt următoarele: rata
inflaţiei nu va trebui să depăşească cu mai mult de 1,5% media celor mai bune trei ţări; rata
nominală a dobânzii pe termen lung nu va trebui să depăşească cu mai mult de 2% media celor
mai bune trei ţări în materie de inflaţie; deficitul public să fie limitat la 3% din PIB şi datoria
publică la 60% din PIB; monedele ţărilor vor trebui să participe la mecanismul SME cu fluctuaţii
strânse de +7-2,25% în jurul pivotului şi să nu fi fost devalorizate de cel puţin doi ani; ţările nu
trebuie să mai cunoască divergenţe notabile în ce priveşte balanţa conturilor curente şi costurile
salariale unitare.
Criteriile respectivele de convergenţă reţinute nu ating probleme esenţiale ca rata şomajului
şi dezvoltarea relativă (PIB/locuitor), (anexa 5). Cercetători francezi sunt indignaţi de absenţa
criteriilor structurale de convergenţă din Tratat. Dar lipseşte şi o strategie monetară vis-à-vis de
restul lumii. În materia politicii regionale, Comunitatea trebuie să realizeze integrarea unor ţări şi
regiuni inegale din punctul de vedere al bogăţiei: PIB/locuitor al Greciei şi Portugaliei este un
sfert din cel al Danemarcei şi Luxembourgului. Eşecul SME este notoriu, între crizele din
septembrie 1992 şi august 1993, lira sterlină şi lira italiană au abandonat mecanismul de schimb,
alaturându-se drahmei, care nu a intrat niciodată în sistem, iar nu mai puţin de şapte schimbări de
paritate au intervenit, afectând lira irlandeză, în peseta spaniolă şi escudo portughez. Mai grav,
marjele de fluctuaţie au urcat de la 2,25% la 15%, consacrând de facto abandonul sistemului de
parităţi fixe şi returul la un sistem de rate de schimb flotante. Criteriile de convergenţă nu sunt
încă satisfăcute uniform de membri. Dacă la ratele dobânzilor pe termen lung există o apropiere,
36
în cazul deficitelor şi datoriei publice, mediile sunt în creştere şi decalajul dintre ţări creşte. ÎIn
1994, doar doua ţări satisfăceau criteriul deficitului public, Luxembourg şi Irlanda. RFG era
aproape. Patru ţări satisfăceau criteriul datoriei publice: Luxembourg, Franţa, Anglia şi
Germania, Spania.
Dacă ne referim la nivelul bogăţiei relative, media este de 16.000 ECU/locuitor, dar
realitatea între cei mai bogaţi: Danemarca şi Luxembourg şi cei mai săraci membri ai UE,
Grecia şi Portugalia, este de 4 la 1. Pe aceasta scară, Irlanda şi Spania se află la 2, iar
Germania, Franţa, Belgia, Olanda la 3, devansând sensibil Italia şi Anglia.
În ce priveşte şomajul, media este de 12%, dar în Luxembourg rata este de 3%, în Portugalia
şi RFG de 6%, în timp ce în Irlanda este de 18% şi în Spania de 24%.
Investigaţiile autorului arată că putem distinge trei grupe: cei care trec la moneda unică fără
prea multe dificultăţi: Germania, Franţa, Danemarca, Irlanda, Austria, Luxembourg.
Luxembourg fiind singura ţară care respectă toate criteriile de convergentă; cei care vor trebui să
facă un efort important pentru a ajunge la scopul urmărit: Anglia şi Belgia pe de o parte, Italia,
Spania şi Portugalia, pe de altă parte; aici se găsesc şi noii veniţi - Suedia şi Finlanda; cei care nu
au nici o şansă, care nu respectă nici unul din criterii. Totuşi ţările noi aderate şi-au expus dorinţa
de a adera la moneda unică în 2008, 2009, 2010, 2012 etc.
Norvegia satisfăcea toate criteriile, dar referendumul naţional nu a ratificat tratatul.
Norvegienii au considerat că este mai avantajos pentru ei să rămână în afara UE, alăturându-se
Elveţiei, bogată şi nedoritoare de a importa problemele săracilor din UE. Piaţa unică şi moneda
unică prezintă fiecare triple avantaje în termeni de microeconomie, macroeconomie şi de
putere.[77; 126]
Abolirea frontierelor va antrena o scădere a preţurilor. Deschiderea marii pieţe europene va
favoriza concurenţa şi va fi favorabilă consumatorilor. Costul frontierelor în Europa a fost
estimat de Comisie la 1,5% din PIB. Moneda unică suprimă costul tranzacţiilor asupra devizelor,
estimate la aproape 0,5% din PIB şi facilitează deplasările şi afacerile pentru particulari şi
întreprinderi. Pentru bănci şi firme, moneda unică suprimă riscul de schimb şi eventualele
cheltuieli de acoperire. Pe plan macroeconomic, marea piaţă va antrena o dezvoltare rapidă a
schimburilor intracomunitare, care reprezintă deja peste jumătate din comerţul exterior al ţărilor
europene şi va avea un efect favorabil asupra creşterii şi folosirii mâinii de lucru (anexa 8).
Moneda unică va necesita o coordonare mai strânsă a politicilor bugetare şi politici
monetare şi de schimb unice. Scopul exerciţiului este stabilitatea preţurilor şi sprijinirea
politicilor generale ale Comunităţii.
Avansarea economică este posibilă în condiţii de stabilitate economică relativă. Stabilitatea
preţurilor este gajul unei creşteri susţinute pe termen lung; cea mai mare disciplină bugetară ar
37
permite o încetinire a inflaţiei şi o scădere a ratei dobânzii care vor favoriza reducerea deficitelor
şi a datoriilor publice, influenţând favorabil investiţiile, creşterea şi folosirea mâinii de lucru,
sunt de părere Bernard Keizer şi Laurent Kenigswald, citaţi mai înainte. Piaţa unică face din
Europa prima putere economică în termeni de PIB şi comercială în termeni de comerţ exterior,
înaintea SUA şi Japoniei. Moneda unică va face din Europa cea mai mare putere monetară din
lume, ea urmând a deveni, la termen, prima monedă mondială de rezervă şi de schimb înaintea
dolarului şi yenului. Toate acestea au un preţ greu de acceptat pentru partizanii suveranităţii
absolute (anexa 9). Acceptând sa ducă o politică monetară comună, ţările UE renunţă la o primă
pârghie de politică economică (politica monetară) şi-şi reduc marja de manevră teoretică. [140;
162]
Acceptând dispariţia monedei naţionale în favoarea Euro, ţările UE au renunţat la a doua
pârghie de politică economică (politica de schimb), reducându-şi aria de manevră. Acceptând să
se supună obiectivelor de convergenţă fixate, membrii UE renunţă la autonomia totală în materie
de politică bugetară, care este a treia pârghie de politică economică, restrângându-şi astfel şi mai
mult marja de manevră. Aplicarea de politici monetare şi bugetare mai restrictive în anumite
state-membre, mai ales din Sud, în perspectiva trecerii la moneda unică, riscă să aibă un impact
recesionist pronunţat. Comunitatea europeană nu este o zonă monetară optimala în măsura în
care decalajele de nivel sunt prea importante pentru a fi uşor resorbite. Pe plan teoretic,
convergenţa zonelor eterogene se face fie prin dezvoltarea unei mobilităţi totale a factorilor de
producţie, mai ales mâna de lucru, care se loveşte în Europa de bariere lingvistice şi culturale
puternice, fie prin menţinerea dezechilibrelor – zone-şomaj pe de o parte şi zone de inflaţie pe de
alta. Pe plan practic, ţările care au făcut deja eforturi de ajustare, ca Franţa, ar trebui să
regăsească, odată cu trecerea la Euro, o autonomie bugetară mai mare, imediat ce vor satisface
condiţiile de 3% deficit şi de 60% datorie. Membrii UE care nu au efectuat încă aceste ajustări ar
intra pe rând în dispozitivul general până la rezolvarea, măcar parţială, a problemelor lor
structurale.[103]
Europa nu a avansat niciodată într-o maniera rectilinie (anexa 10). Doi paşi înainte - Tratatul
de la Roma, Actul unic, Maastricht - un pas înapoi - criza „fotoliului gol” al lui de Gaulle, eşecul
Schenghen – Constituţia UE, dar a avansat mereu. Europa va fi născută cu forcepsul, o metodă
care poate fi regretată. Dar a da înapoi azi ar fi suicidar”, este de părere presa franceză. Franţa şi
Germania au anunţat că vor respecta în timpul dorit calendarul şi criteriile de convergenţă ale
Tratatului de la Maastricht. Principalele obstacole în calea unei construcţii europene mai rapide
şi mai solide sunt SUA, unele medii financiare şi şefii de stat europeni, în viziunea unui
universitar francez, SUA crede că o Europă unită le-ar ameninţa dominaţia politică, economică şi
culturală. Anumite medii financiare datorită câştigurilor în urma cursurilor de schimb. În plus,
38
circulaţia capitalurilor este de 50 de ori mai mare decât cea a mărfurilor. Şefii de state pentru că
nu vor să cedeze o parte din puterea pe care o au în sfera politicii externe. La Bruxelles, o parte
imensă a bugetului este dedicată traducerii în cele 11 limbi oficiale. Este o risipă. Francezii ar
dori o singură limbă oficială, care ar permite economii: franceza, evident.
La summit-ul de la Madrid din 15-16 decembrie 1995, cei 15 au botezat „Euro” viitoarea
monedă unică; ea a fost lansată la 1 ianuarie 1999, aplicată în 2002. Introducerea Euro în 2002,
extinderea Uniunii Europene în 2004 şi 2007 la 27 de ţări a demonstrat avantajele UE pentru
statele-membre. Concomitent creşte nivelul de trai în spaţiul european. Salariile europene sunt de
30 de ori mai mari decât în TICD asiatice, de 7 ori mai mari ca în America Latină şi cu 20% mai
mari ca în SUA. Anomalia nu se datorează salariilor reale, comerţului internaţional,
distorsiunilor monetare. În faţa constrângerilor mondializării, construcţia europeană este o
necesitate.
1.4. Instituţionalizarea polilor economici
Fondată în 1957, Uniunea Europeană se dezvoltă cu succes. Sărbătorirea la 23.03.2007 a
jumătate de secol de existenţă denotă faptul viabilităţii Uniunii. Statele-membre ale UE şi-au
prezentat viziunile asupra comerţului internaţional, într-un document de sinteză. La 4 mai 1995 a
fost publicat Raportul Bourlanges-Martin asupra funcţionării Tratatului privind UE. S-au
vehiculat mai multe propuneri de reorganizare a UE: Comisia să nu fie decât un secretariat
general al Europei, să se instituie un secretar general pentru PESC, să fie ales un preşedinte al
UE pe trei ani, dar numai din ţările mari etc. Conferinţa interguvernamentală dezbate aceste teme
şi propune o viziune, în 1997. Acum, nimic nu este clar: „Nous sommes dans une periode d'eaux
dormantes”, constată Jean-Pierre Cot, deputat francez. Partidele din fiecare stat, grupurile
politice de anvergură europeană îşi expun opiniile asupra Conferinţa interguvernamentală.
(Primul mare val 1-a făcut deja celebrul raport Karl Lamers-Wolfgang Schauble (CDU) publicat
în septembrie 1994). Acestea variază de la opţiunea federalistă a PPE, la cea a Uniunii între
state-naţiuni a gaulle-iştilor şi la cea confederalistă a Frontului Naţional al lui Le Pen, care
susţine, printre altele, dreptul de secesiune al popoarelor. La 13 martie 1996, Parlamentul
European a adoptat Rezoluţia PE 197.390 asupra convocării Conferinţa interguvernamentală în
care şi-a expus viziunea asupra CIG. „The Task Force” a secretariatului general al Parlamentului
European, în cooperare cu Divizia de afaceri politice şi instituţionale din Direcţia generală de
studii a PE a realizat, în vederea Conferinţa interguvernamentală, un studiu asupra unei versiuni
a Tratatului consolidat al UE. Proiectul vizează reunirea tuturor textelor într-unul singur. Acesta
ar urma să fie mai transparent şi mai accesibil publicului. El respectă identitatea textelor în
vigoare. Este însă o ipoteză minimalistă. La 28 februarie 1996, Comisia îşi publica opinia asupra
CIG, în care reclama câteva priorităţii: o Europă a popoarelor, o identitate clară pe scena politică
39
şi instituţiile necesare pentru lărgire. Sistemul instituţional adoptat după Conferinţa
interguvernamentală ar trebui să funcţioneze într-o Europă lărgită, de 27 membri, cel puţin.
Comisia doreşte o mai mare consistenţă în PESC. Ea se pronunţa pentru dotarea UE cu
instrumente care să îi permită abordarea schimbărilor din structura economiei mondiale, în care
serviciile, proprietatea intelectuală şi ISD joacă un rol din ce în ce mai mare. Aceste dezvoltări
sunt reflectate în responsabilităţile în creştere ale OMC. Puterile Comunităţii în materie sunt slab
definite, de aceea Comisia propune o clarificare a viziunilor despre o politică comercială comună
(PCC).
O UE mai mare implică intervale de timp mai mari între exercitarea preşedinţiei, care creează
probleme ce ţin de orgoliu. Comisia propune ca preşedinţia să fie un simplu secretariat.
Distribuţia puterii în noua UE este de fapt problema numărul unu a Conferinţei
interguvernamentale. Generalizarea votului majoritar va afecta puterea şefilor de state sau de
guverne, ceea ce le va reduce popularitatea internă. Cedarea de atribute ale conducerii unei
naţiuni în favoarea unei instituţii, neidentificată pe deplin cu totalul naţiunilor care o formează şi
în care nu se identifică toţi cetăţenii de pe teritoriile respective însumate, nu este pe placul multor
şefi de state sau guverne.
Un exemplu ar fi acordarea PE a puterii de a propune numele preşedintelui Comisiei.
„Electoratul european nu este stupid, el ştie că adevărata putere aparţine unui Consiliu din umbră
şi unei Comisii desemnate”, este de părere David Martin, vicepreşedinte al PE, susţinând ideea.
În 1996, la Torino, a avut loc summet-ul de lansare a Conferinţei interguvernamentale.
Deschiderea conferinţei a indicat un consens între cele 6 ţări fondatoare ale UE, Spania, Austria.
Cu o serie de nuanţe, Grecia, Irlanda, Portugalia împărtăşesc aceleaşi viziuni. Platforma de
acţiune la care cele trei ţări nordice (Danemarca, Finlanda şi Suedia) nu au exclus să se ralieze,
numai Anglia a rămas alergică, regăseşte inspiraţia „renană”, apropiată democraţiei creştine, a
începuturilor Comunităţii şi întoarce spatele iluziilor unui liberalism energic.
„Concluziile Preşedinţiei” Consiliului European de la Torino sintetizează domeniile pe care
se vor concentra lucrările Conferinţei interguvernamentale: o Uniune mai aproape de cetăţeni;
instituţiile în sânul unei Uniuni mai democratice şi mai eficiente; întărirea capacităţii de acţiune
exterioară a Uniunii. Textul este destul de vag pentru a lăsa câmp liber negocierilor. De reţinut
că Conferinţa interguvernamentală nu-şi propune o revoluţie, ci o ameliorare, nu o schimbare
radicală, ci paşi mici comozi pentru toată lumea. Primul cuvânt de ordine este de a aplica
Tratatul de la Maastricht, fără a-1 slăbi, mai ales în ce priveşte UEM. Moneda unică este
simbolul unei Europe puternice şi va modifica radical climatul comunitar. Azi, Euro este
adevăratul resort, adevărata speranţă a construcţiei europene. Conferinţa interguvernamentală va
trebui să se desfăşoare pe trei axe: aprofundare, lărgire, diferenţiere. Prin aprofundare se va
40
ajunge la asigurarea securităţii interne şi externe a cetăţenilor UE. Pentru aceasta, este nevoie de
o veritabilă PESC şi nu de o simplă juxtapunere a politicilor externe ale celor care compun UE.
Lărgirea este o necesitate inconturnabilă. Marea Europă va fi eterogenă într-un grad mai mare
decât cea de azi. Ordinea de zi a Conferinţei interguvernamentale a fost redactată special în
termeni vagi, pentru a permite abordarea unei game largi de subiecte. Luni, 1 aprilie 1996, a
început cu adevărat CIG, printr-o reuniune asupra cetăţeniei, la nivelul negociatorilor. Mandatul
adoptat la Torino dezvoltă conceptul de geometrie variabilă. Unele state pot instaura o cooperare
crescândă, deschisă tuturor, compatibilă cu obiectivele UE, prezervând în acelaşi timp acquis-ul
comunitar, evitând discriminarea şi distorsiunile de concurentă şi respectând cadrul instituţional
unic. Există şi posibilitatea unei Europe cu două viteze. Kohl a acceptat ideea unei avangarde
care să nu fie însă „arogantă”. Obiectivul Conferinţei interguvernamentale este de a răspunde
situaţiei create prin schimbările intervenite în mediul internaţional, globalizarea economiei (şi
repercursiunile acesteia asupra utilizării mâinii de lucru), ascensiunea terorismului, traficul de
droguri, dezechilibrele ecologice.
Miza Conferinţei interguvernamentale este echilibrul dintre state (Consiliul European) şi
instituţia supranaţională (Comisia Europeană). Conferinţa interguvernamentală are loc pentru a
reforma instituţiile şi nu statele. Dacă în 6 state aveau loc dezbateri între membri, acum în 15,
este aproape imposibil; în 25-30 va fi haos. Conflictul dintre statele mici şi mari, deşi dezavuat
de Jean-Luc Dehaene, primul ministru belgian, există totuşi, deşi este stăpânit bine de statele
mici vechi în Comunitate şi mai greu de cele noi. Problema este că toate statele care doresc
intrarea în UE sunt mici. Iar Le Monde scrie despre cancelarul german astfel: „Asigurat de
stabilitatea internă, Kohl are mâinile libere pentru a împinge pilonii în Europa, în favoarea
uniunii politice, a lărgirii şi a unei concepţii riguroase a monedei unice”. Conferinţa
interguvernamentală are semnificaţii şi în domeniul apărării. Franţa, care a efectuat 7 teste
nucleare de la instalarea lui Jacques Chirac la Elysee şi a convins Anglia să accepte umbrela sa
nucleară, este suspectată de Germania că ar dori slăbirea NATO prin crearea de structuri militare
paralele, deşi multe alte opinii franceze indică necesitatea unei entităţi europene în sânul NATO.
Între timp, Javier Solana, secretarul general al NATO, încearcă să facă Rusia sa accepte lărgirea
organizaţiei spre Est. Strasbourgul are propriile interese în acest joc. Catherine Trautmann,
primăriţa socialistă realeasa în 1995, doreşte un statut de sediu definitiv pentru PE şi ameliorarea
accesului în oraş prin construirea TGV-Est, care ar fi şi o cale deschisă spre TECO, viitoare
membre ale UE.
Problemele social-economice afectează întruna UE. Deoarece şomajul enorm a fost decepţia
numărul 1 a UE, la Conferinţa interguvernamentală se vorbeşte despre „modelul social
european”, despre „utilizarea mâinii de lucru ca prioritatea numărul 1 a UE”. Nici un membru al
41
UE nu pare a dori reducerea influenţei Comisiei. În schimb, mulţi nu doresc creşterea puterii ei.
Doar Germania, Austria, Belgia, Irlanda, Olanda doresc acest lucru. În cosecinţă s-au conturat
trei mari curente de abordare:
a) cel moderat interguvernamentalist care pledează pentru: sistemul statelor-naţiune;
integrare în viziunea lui de Gaulle; Europă interguvernamentala; dezamericanizarea apărării
europene şi crearea unei comunităţi europene de apărare; lărgirea s-ar limita la cele patru state
ale grupării de la Vişegrad şi la cele Baltice doar cu acceptul Rusiei; integrarea va acoperi
Europa latină; sud-estul ortodox ar rămâne în afara, dar aproape de UE;
b) cel al nucleului dur: convergenţă, interese comune, experienţă trecută pozitivă,
determinare clară de a progresa împreună; uniunea monetară poate fi realizată şi cu datoria înaltă
a Belgiei, întrucât ar fi singura excepţie; uniunea de apărare ar putea fi construită pe disuaziunea
franceză; sistemul s-ar baza instituţional pe uniunea Benelux şi pe tratatul franco-german.
c) cel al integrării diferenţiate: mix de integrare accentuată, mai mari răspunderi pentru
statele angajate în nucleele sectoriale precum cel monetar sau de securitate; ca sistem politic, va
duce la concentrarea rolurilor de leadership în capitalele, statelor-membre care vor fi active în
aprofundările sectoriale.
Viziunea franceză asupra Conferinţei interguvernamentale stabileşte obiective minimaliste
pentru CIG: o mai bună aplicare a principiului subsidiaritătii; o mai bună asociere a
parlamentelor naţionale la construcţia europeană, eficientizarea instituţiilor; investirea cu
substanţă a PESC; întărirea pilonului trei. Ca şi Anglia, Franţa doreşte conservarea celor trei
piloni aşa cum sunt şi nu comunitarizarea lor completă.
Primul ministru francez, se pronunţa contra unei Europe care să se bazeze pe cuplul:
Comisia de la Bruxelles-PE în favoarea unei Europe care să se bazeze pe Consiliul European şi
pe parlamentele naţionale. El s-a pronunţat şi pentru o Uniune de drept comun, pe mai multe
cercuri. Franţa şi Germania ar fi componentele primului cerc, în jurul cărora s-ar polariza
celelalte state. El a propus şi crearea unui post de super-secretar general al Consiliului, un
„Monsieur PESC” (un fel de secretar general stil NATO, desemnat de Consiliu), propunere cu
care alţii nu sunt de acord. Fostul preşedinte al Comisiei, Jacques Delors, prefera „două Europe,
o federaţie de state-naţiuni pentru o Europă integrată ce rămâne deschisă celor care doresc să o
integreze, şi apoi o mare Europă, plasată sub semnul libertăţii circulaţiei persoanelor şi bunurilor,
a serviciilor şi capitalurilor, spaţiu al păcii şi înţelegerii mutuale dintre popoare”[113, p. 21-79].
Delors respinge categoric formula unui „Monsieur PESC”, menţionând următoarele: „De
câte ori multiplicaţi interlocutorii şi parcelizaţi competenţele, obţineţi ineficienţă. Nu există decât
două soluţii: ori preşedintele Comisiei devine preşedintele de facto al UE (soluţia cea mai logică)
ori Consiliul European alege pentru 2-3 ani, în sânul unei troici, un preşedinte al UE care să
42
colaboreze cu preşedintele Comisiei şi cu un vicepreşedinte desemnat de fiecare stat”[122; 138].
Jacques Santer, preşedintele Comisiei, este mai prudent, susţinând că trebuie „acţionat mai
puţin pentru a acţiona mai bine”
David Owen dorea o „Europă care să rămână parte a parteneriatului atlantic”[103]. Între
timp, ţările mici apără egalitatea în drepturi a statelor. Franţa ar prefera o aprofundare a UE după
criteriile sale, dar are interesul de a lărgi UE, pentru a lega Germania de UE şi a alimenta rolul
UE, singurul concurent serios al Germaniei, de principal actor pe continent. PESC, sintagma
lansată de Kohl şi Mitterrand într-o scrisoare din 19 aprilie 1990 colegilor lor din Comunitate şi
despre care Anglia are păreri proprii, a făcut deja obiectul unui studiu al PE. În favoarea unui
„monsieur PESC” (post pe care şi l-ar putea dori însuşi Juppe) nu se pronunţă decât Franţa, RFG,
Italia, Portugalia. 12 din 15 membri (Anglia, Grecia, Irlanda sunt ceilalţi) doresc însă votul cu
majoritate calificată la PESC. Comunitarizarea pilonilor 2 şi 3 este o chestiune dificilă, sprijinită
de RFG, Franţa, Italia, Austria, Belgia, Luxembourg, Portugalia, Olanda, dar nedorită de Anglia,
Suedia, Finlanda, Irlanda, Grecia, Spania, Danemarca. Pentru o adevărată PESC, există
propunerea creării unei unităţi de analiză şi concepţie care să asocieze statele-membre, Comisia
şi secretariatul UEO. CIG va reprezenta un test important pentru rolul, influenţa şi politica
germană în Europa. Actul Unic European (1986) şi Tratatul de la Maastricht (1992) au fost
adoptate în circumstanţe diferite. Actul Unic a precedat reunificarea germană, în timp ce
Maastricht a fost un răspuns la reunificare şi la sfârşitul războiului rece. CIG va avea de-a face
cu o RFG unificată, operând într-un set de circumstanţe tipice.
În trecut, scopul „europenizării” Germaniei era de a asigura acceptarea internaţională a
RFG de către vecini. În iulie 1994, Clinton a cerut RFG un mai mare „leadership” în Europa.
Acum, când poziţia germană în integrarea europeană se apropie de „normalitate”, integrarea
are un potenţial mai mare de a fi utilizată pentru creşterea puterii internaţionale a RFG. Un nou
pericol este „o Yalta economică”. Ceea ce include Germania în unele forme de insecuritate
care vin din Est: migraţie economica, criminalitate transfrontieră, instabilitate politică
adiacentă. Ceea ce face din RFG (putere economică pre-eminentă în UE şi prim-contributor la
bugetul comunitar) ţinta TECO aflate în căutarea unui avocat al integrării lor în UE. Iar figura
dominantă a UE nu este alta decât cancelarul Kohl. În ciuda unor diferenţe de politică, relaţia
franco-germană rămâne canalul preferat pentru lansarea iniţiativelor politice ale RFG. Pe
termen scurt, RFG nu-şi va asuma un rol explicit de leader în UE, preferând pe acela de „gentle
giant”. Deci începutul secolului XXI cunoaşte o „Germanie europeană” şi nu o „Europă
germană”. Succesul strategiei integrării germane din 1950 încoace este remarcabil. Unii
păstrează în minte anul 1871 şi intenţionează exercitarea unui control paralel naţional şi
integraţionist, în timp ce alţii optează pentru întărirea structurilor de cooperare şi integrare în
43
interiorul şi în jurul Europei. Presiunea exercitată asupra RFG de a acţiona pe plan
internaţional prin intermediul mijloacelor naţionale poate fi expresia unei dorinţe ascunse:
aceea de a controla puterea Germaniei, expunând-o.
După prăbuşirea zidului Berlinului, „în ochii elitelor politice germane, calitatea de
membru în instituţii (Comunitatea Europeană) nu mai era un instrument de politică ci un cadru
normativ de a face politică” [106, p.26]. Elitele politice germane favorizează aprofundarea pe
merite proprii (lucru întâlnit şi în poziţia SUA referitoare la aderarea TECO la NATO). Clasa
politică germană ar prefera o UE puternică, a cărei conducere politică să revină cuplului
franco-german. În termenii reformei instituţionale, preferinţa Bonn-ului pentru o mai mare
integrare spre o guvernare efectivă de către instituţiile europene şi legitimitate democratică
pentru acţiunile sale este mai aproape de poziţia Benelux decât de cea a Parisului. Extinderea
integrării spre Est a devenit o grijă naţională la Bonn. Dualismul produs de preferinţele pentru
aprofundare şi cele pentru lărgire modelează raţionamentul german asupra organizării viitoarei
Europe. Dacă Germania este obsedată de stabilitatea Europei de Est şi Franţa de puterea RFG,
atunci axa Paris-Bonn se cere a fi reajustată: ambele ţări trebuie să definească o viziune
comună pentru Europa. Fără o asemenea decizie, unitatea Europei în cadrul UE nu va reuşi.
În opinia autorului, confirmată de alţi autori, ca Europa nu trebuie să progreseze în ritmul celui mai
lent membru [31; 34, p.58]. Comisia este de părere că o Europă cu mai multe viteze este
preferabila uneia „à la carte”. Franţa şi Germania au în vedere integrarea UEO în UE. Este unul
dintre punctele care formează o poziţie comună pregătită pentru CIG, la Fribourg, la 27 februarie
1996. Anglia preferă lărgirea UE spre Est ca o soluţie de a dilua UE, prin creşterea diversităţii
UE. Alte avantaje pentru Londra ar decurge din prăbuşirea PAC. Anglia pare mai decisă să
cheltuie bani în TECO decât în UEM, o potenţială uniune socială şi o supranaţionalitate extinsă,
cu vot majoritar şi putere executivă în Bruxelles. Benelux ar dori o aprofundare înaintea lărgirii
şi progrese pe linia integrării supranaţionale. Este singurul lucru pe care îl pot face ţările mici,
pentru a se feri de influenţele unor state mari. Spania nu are interese deosebite în lărgire şi atrage
atenţia asupra Mediteranei.
Conform sintezei ziarului Figaro, principalul promotor al aprofundării integrării este
Germania, secondat de Austria, Belgia, Luxembourg, ceilalţi membri ai UE, mai puţin
Anglia, Finlanda, Suedia şi Danemarca. În favoarea lărgirii spre Est se pronunţă Germania şi
Anglia, cu mai multă putere decât Franţa, care vede în TECO rivali la produsele agricole.
Spania, Irlanda, Portugalia au reţineri faţă de TECO, probabil din cauza posibilei reorientări
a fondurilor structurale. Pentru a evita ca integrarea europeană să nu fie depăşită de
liberalizarea schimburilor, UE nu are altă soluţie decât să-şi aprofundeze integrarea. Azi,
staus-quo-ul instituţional implică slăbirea integrării europene. UE trebuie să aprofundeze
44
integrarea politică şi monetară. Pericolul vine nu de la liber-schimbul mondial, ci de la
identitatea europeană limitată la economie.
Consiliul European, reunit la Madrid în 1995, a luat decizii asupra ocupării forţei de muncă,
monedei unice şi asupra lărgirii UE spre TECO şi spre Mediterana; a salutat semnarea noii
Agende Transatlantice şi a Planului mixt UE-SUA, la Madrid; a salutat semnarea la Madrid a
acordului-cadru interregional între UE şi Mercosur, semnarea în Mauritius a Convenţiei revăzute
Lome IV între UE şi statele ACP. În finalul summet-ului, a avut loc o întâlnire cu şefii de state
sau guverne UE+12. Concluziile preşedinţiei au cuprins şi bazele Europei viitorului. Printre
acestea, figurează şi „ducerea la buri sfârşit a adaptării Tratatului asupra Uniunii Europene” [64,
p.24; 70].
La 13 aprilie 1996, la Verona, miniştrii de finanţe ai UE au căzut de acord asupra liniilor directoare
ale unui nou dispozitiv de asigurare, începând cu 1999, a stabilităţii schimburilor între statele care vor
face parte din uniunea monetară şi cele care vor rămâne provizoriu în afară (SME-II). Numai Anglia nu
s-a asociat proiectului. SME-II se va baza pe o grilă de parităţi care va lega de Euro fiecare din devizele
rămase în afara UEM, cu rate centrale care vor fi fixate în acord cu Banca Centrală Europeană.
Diferenţele culturale dintre ţările europene continuă să fie un obstacol important în calea Europei unite,
de aceea tot mai multe studii fac apel la sociologia politică, la sociologia culturii, pentru a accelera
desprinderea de vechile şi atât de comodele prejudecăţi. Dacă Jean Monnet ar trebui să ia totul de la
capăt, ar trebui să înceapă cu cultura, este de părere Jean-Marc Siroen.
Apar dificultăţi şi în alte domenii. Cât despre libera circulaţie a persoanelor, un episod
interesant al dezbaterii asupra fotbaliştilor. UEFA a fost nevoita sa se plieze regulilor europene şi
să nu mai limiteze numărul străinilor într-o echipă. Teza de faţă este interesată cel mai mult în
asumarea de către UE a unei identităţi mai clare pe scena (cel puţin politică) mondială dominată
de SUA şi pe care Japonia apare ca figurant. Comunitatea a încheiat acorduri europene cu
Ungaria, Polonia şi fosta Cehoslovacie la 16 decembrie 1991, cu România la 1 februarie 1993 şi
cu Bulgaria la 8 martie 1993. Ungaria şi Polonia au cerut să adere la UE în aprilie 1994. Comisia
a prezentat un document descriind „pregătirea TECO pentru aderare”, care a fost examinat de
Consiliul European de la Essen (9-10 decembrie 1994). Albania şi alte state apărute în urma
dezmembrării RSFI, au emis dorinţa de a intra în UE. Rusia, Ucraina, Belarus şi alte state CSI nu
pot deveni membri ai UE, cel puţin în viziunea de azi a membrilor. Mai au pretenţii de aderare
Turcia, care a depus cererea din 1987. Ar mai putea adera şi celelalte ţări AELS. Europa Centrală
şi Orientală (ECO) se află în proximitatea geografică a UE, deci va fi legată esenţial politic,
economic, cultural de cea mai puternică regiune/organizaţie exportatoare din lume.
Destrămarea CAER a mărit însă şi importanţa Turciei şi ponderea politică în această regiune
a lumii. Din 1989 până la sfârşitul lui 1994, UE a făcut paşi importanţi spre „aproprierea” acestei
45
pieţe de peste 115 milioane consumatori. Cu CSI, totalul ar fi de 336 milioane. (anexa 19). A fost
creat BERD, s-au încheiat acorduri de asociere, s-au creat statutul de „parteneri asociaţi” la
UEO, s-a susţinut „parteneriatul pentru pace” oferit de NATO, în lipsa unor garanţii ferme de
securitate, s-a sprijinit crearea statutului de „invitat special” la Adunarea Parlamentară a
Consiliului Europei, a sprijinit admiterea în Consiliul Europei (CE) a ţărilor din ECO (TECO).
La Essen, la reuniunea din 9-10 decembrie 1994 a Consiliului, s-a pus accent pe pregătirile
perioadelor de preadeziune ale TECO la UE. UE nu este încântată de ideea admiterii rapide a altor
state, deci lasă stabilirea unui eventual calendar pe seama Conferinţei interguvernamentale. La 17
aprilie 1996, Parlamentul European a adoptat o Rezoluţie asupra pregătirii TECO de integrare în
UE. Textul, trece în revistă toată problematica aderării. El consideră că „obiectivul iniţial al
integrării europene este de constituire a unei comunităţi cât se poate de largi de state de drept
democratice, de natură federală, unde controlul democratic să fie real” [47].
Ţările lumii a treia s-au temut la un moment dat că ISD vor fi efectuate prioritar în TECO.
Acest lucru nu s-a întâmplat. Cele mai multe ISD au avut ca ţintă China, care numai în 1992 a
primit 11,156 miliarde dolari. După ea au urmat Singapore, cu 5,635 miliarde USD, Mexic, cu
5,366 miliarde USD, Malaezia, cu 4,469 miliarde USD, Argentina, cu 4,179 miliarde USD,
Thailanda, cu 2,116 miliarde USD, Brazilia, cu 1,454 miliarde USD etc. În perioada 1981-1992,
China a fost gazda celor mai mari ISD, în sumă de 33,768 miliarde USD, apoi Singapore, cu
33,012 miliarde USD, Mexic, cu 28,992 miliarde USD, Malaezia, cu 18,794 miliarde USD etc.
(anexa 11). TECO au primit foarte puţine ISD, în comparaţie cu ce se aşteptau ţările-rivale, dar şi
ele însele.
TECO sunt seducătoare pentru UE datorită salariilor mici–1,25 USD/ora în Cehia faţă de 27
USD/oră în Germania; este motivul pentru care cele 17 milioane de şomeri comunitari nu doresc
delocalizarea la care deja unele firme au apelat: VW, Audi, ABB. ABB a suprimat 40 000 de
slujbe în America de Nord şi Europa de Vest şi a creat 21 150 de noi slujbe în Est. O oră de lucru
în Polonia costă mai ieftin ca în Germania, pe când în Germania 30,33 USD. Intrarea în UE a
TECO nu se doreşte a fi coordonată. Este vorba de o competiţie între TECO, iar etapele de
pregătire şi integrare deplină propuse de occidentali par celor din Cehia, Polonia şi Ungaria prea
lungi. La Bucureşti, aceste perioade sunt luate în serios, decidenţii fiind, se pare, mai conştienţi
de mărimea decalajelor tehnologice existente. [46] Dar nu este vorba numai de acestea, este
vorba de lipsa unei memorii colective a capitalismului; în explicarea situaţiei din TECO, factorii
sociologici sunt alăturaţi celor politici, economici şi tehnologici. Si, un lucru important pentru
viteza de reacţie a TECO este faptul că fiecare TECO are o istorie diferită a libertăţii Programul
PHARE sprijină TECO, inclusiv R.Moldova; direcţiile generale de acţiune sunt prezentate pe
scurt, pe ţări, în European Business Review.
46
Programul de lucru al Comisiei prevedea aplicarea unei strategii de preadeziune definită de
Consiliul European de la Essen constituind axul central al acţiunii Comisiei în această regiune a
lumii. Pornindu-se de la analize detaliate, s-a procedat la apropierea normelor juridice şi
economice ale Europei în tranziţie de cele ale Europei Occidentale, racordarea la normele UE cu
respectarea „acguis communautaire”. Pentru apropierea legislaţiilor s-a elaborat o Carte albă. UE
acordă asistenţă tehnică TECO în scopul adoptării de politici de concurenţă fondate pe regulile
comunitare, conform acordurilor europene. UE stimulează cooperarea între autorităţile în materie
de concurenţă, pe plan bilateral şi multilateral mai ales în cadrul OMC, pentru a răspunde
provocărilor mondializării economiei, se arată în „Programul de lucru al Comisiei” pentru anii
viitori. Slovenia este ţara din Est cea mai pregătită să se integreze în spaţiul economic şi monetar
UE, deoarece îndeplineşte o mare parte a criteriilor de convergenţă. Slovenia este cea mai bine
plasată în termeni de PIB pe cap de locuitor. Urmează Cehia, Estonia, Ungaria, Slovacia,
Letonia, Polonia, Bulgaria, Lituania şi România, conform analizei din „The Economist”. In acest
context a fost realizată aderarea diferenţiată. (anexa 1)
Ca şi modelul cercurilor concentrice, integrarea diferenţiată are nevoie de un centru, ba chiar
de mai multe. Vor apărea cercuri concentrice pe idei la care subscriu mai mulţi membri. In
practică, distribuţia puterii la vârful UE va privilegia statele care vor participa la toate sferele de
integrare. Aplicarea strategiei de preadeziune definită de Consiliul European de la Essen
constituie axa centrală a eforturilor Comisiei în această regiune a lumii. Aplicarea „Cărţilor albe”
privind legislaţia şi pe produsele agricole au rol de ghid în apropierea dintre UE şi noile state
aderate şi în curs de aderare, vor favoriza acţiunile. Comunitatea a fost acuzată de lipsa unei
viziuni politice clare în ce priveşte TECO. Între UE şi TECO există o diferenţă considerabilă de
voinţă politică: TECO manifestă o voinţă foarte puternică de integrare în UE, fiind gata de orice
efort politic, lucru confirmat de Eurobarometre, în timp ce UE pare a avea alte priorităţi. TECO
deţin avantaje comparative, precum salariile mici în industriile cu o puternică intensitate a
manoperei. Există şi unele avantaje comparative în industriile cu puternică intensitate a
capitalului. În schimb, în sectoarele cu tehnologie avansata care cer capitalul uman, TECO sunt
deazavantajate. Viitorul TECO este greu de apreciat, pentru că resursele în capital uman sunt
greu de măsurat ca şi posibilităţile de reconversiune ale personalului calificat.
Rămânerea în urmă în acumularea capitalului uman adaptat la o economie liberală constituie
una dintre barierele cele mai importante în calea integrării noilor state la UE. Distanţa economică
dintre UE şi TECO nu este atât de mare, şocul integrării TECO este comparabil celui de
integrare a Greciei şi Portugaliei, Bulgariei şi României. Însă prezenţa unui număr de ţări sărace
este mai importantă decât lărgirile anterioare care riscă să modifice în mod considerabil luarea
deciziei. Integrarea în UE este pentru TECO o decizie politică (ca în cazul UE+12). Ele au
47
realizat că situaţia cea mai precară ar fi sa rămână la mijlocul drumului, într-o poziţie unde ar
trebui să suporte toate dezavantajele asocierii la UE, fără a beneficia de avantajele apartenenţei la
UE. ISD europene sunt un element capital pentru TECO. [51] Faptul că au adoptat pur şi simplu
normele fundamentale edictate de UE a facilitat enorm tranziţia (anexa 12). Este în interesul UE
sa finanţeze corespunzător integrarea TECO. Viteza de integrare creşte de la o etapa la alta a
istoriei UE. Comparând timpul scurs, pentru alte ţări membre, între semnarea acordurilor de
liber-schimb şi accesul la UEM (considerând că va intra în vigoare în 1999) se observă
accelerarea de care vorbeam: 41 de ani pentru Europa celor şase, 38 de ani pentru Grecia, 26 de
ani pentru Finlanda, Austria, Portugalia şi Suedia, 19 ani pentru Spania etc. TECO vor ca totul să
se desfăşoare în câţiva ani. Este nevoie de un calendar. Cu cât mai repede, cu atât mai bine,
deoarece presiunile Rusiei reîncep (alegerile în Ucraina, Belarusi, Serbia etc.). Interesul profund
al TECO este, de fapt, politic şi cultural în măsură egală şi economic. Pentru Vest ca şi pentru
Est, este vorba de a reuni politic, cultural, moral, cele două jumătăţi ale Europei. Perioada de
preaderare trebuie redusa. Dacă este nevoie de o etapă intermediară, ea trebuie să fie una care să
fixeze ireversibilitatea politică (CEFTA). Apoi ar urma crearea unui început de ireversibilitate
economică. Probabil ca liberul-schimb ar putea fi instaurat în anul 2010, de o manieră completă.
Dar acest lucru nu ar crea, de fapt, nici un sentiment particular de apartenenţă politică. Uniunea
vamală ar putea surveni după câţiva ani. Piaţa unică ar cere însă mai mult timp. Dar o integrare
economică progresivă, care să aibă ca ultim obiectiv aderarea, este posibilă.
Demarând ci Tratatul de la Roma (1957) încoace, integrarea a progresat din două motive: s-a
constatat că a face paşi înapoi ar costa mai mult decât a face paşi înainte; fiecare a ţinut cont de
dificultăţile pe care le impunea altuia, deci s-au realizat instituţii complexe. Pe la mijlocul anului
1998, UE-15, dispunând de „avizul” Comisiei, au indicat cu care TECO vor începe negocierile de
adeziune. Pe harta Europei, cei 12 candidaţi din Est sunt plasaţi astfel încât integrarea lor „umple
triunghiul” cu cele trei colţuri în Portugalia, Creta şi nordul Finlandei. România apare fiind cea mai
jos cu Bulgaria. Pe de altă parte, din punct de vedere strategic, România este mai departe de graniţa
rusă şi de Moscova decât Balticele sau Polonia.
Concluzii: lipseşte o viziune globală a viitorului european, o viziune împărtăşită şi mai ales
explicată oamenilor. Nu este suficient ca şefii de state sau de guverne să declare că „nu gândesc
politica naţională în afara dimensiunii europene” [81, p.23]. Suspiciunile lui Alvin Toffler se pot
adeveri. Ar trebui să gândească politica naţională în cadrul, în interiorul politicii UE (anexa 13).
Deplasarea capitalei germane de la Bonn la Berlin a însemnat o accentuare a deplasării
Germaniei spre Est. Va avea loc o mutare a centrului de greutate al Europei de pe Rin pe Oder.
Axa Paris–Bonn va fi concurată de buchetul Berlin–UE+12. Centrul de greutate al Europei se va
îndepărta de Washington şi se va apropia de Moscova în privinţa furnizării de resurse energetice.
48
Va fi favorizat „modelul social european”, la care ţin atât de mult francezii, în ciuda frânelor pe
care le pune, în viziunea americană, dinamicii economice; el este un sistem mai protector decât
cel anglo-saxon. Fără a-şi adapta structurile şi procedurile, UE se va extinde până la punctul în
care va deveni neguvernabilă. Si fără a-şi realiza un cadru de reformă fundamental pentru
politicile sale, nu va fi capabilă să-şi asigure un succes pe termen lung pentru integrarea sa
externă şi internă. Prima putere comercială a lumii, Europa (anexa 14), va rămâne deschisă spre
exterior; ea aşteaptă în mod natural de la partenerii săi comportamente asemănătoare, pentru un
comerţ internaţional fructuos şi echilibrat. Lărgindu-se spre Est, UE a încorporat multe ţări mici.
[101; 116] Din candidaţi actuali, doar Turcia este de talie relativ mai mare. Familia va avea nu
mai mulţi părinţi bogaţi, ci mai mulţi copii săraci. De aceea Comisia bugetară a PE se va
confrunta serios cu evaluarea costurilor aderării. Aşadar, trebuie acceptat un sistem de vot
majoritar care, inevitabil, va avantaja pe cei mari şi nu pe cei mici; este preţul care trebuie plătit.
Va avea loc o deplasare spre Est a fondurilor structurale, în detrimentul Sudului. Deplasarea
spre Est a unor ISD mai importante decât cele actuale va însoţi prima mişcare. Posibilitatea
conservării unor decalaje regionale, ca şi până acum, nu va dispărea. O Europă multiculturală
multinaţională, se va apropia, ca problematică, de SUA şi se va îndepărta de Japonia. Secolul
XXI este martorul deplasării marilor ansambluri către Asia–Pacific. Europa Uniunii lărgite
devine unul dintre ele, fragil, dacă elementele federale vor fi slabe, solid, dacă instrumentele
federale vor fi folosite cu inteligenţă.
1.5. Economia Japoniei
Japonia, din punct de vedere politic, reprezintă: 0,3% din suprafaţa globului (338 mii km2);
2,3% din populaţia globului (125 milioane locuitori); 15,9% din PIB-ul mondial, a doua ţara
după SUA; 7,4% din comerţul mondial. Din punct de vedere economic, Japonia reprezintă: ţara
cea mai bogată din lume (după PIB/loc, de 37.360 USD); a doua putere economică mondială,
după SUA (anexa 15, 20); 15% din PNB mondial; 60% din PNB al SUA; cel mai mare creditor
şi furnizor de ajutoare din lume; cel mai mare investitor mondial; 14% din importul mondial de
petrol (anexa 17); 5% din consumul mondial de energie; cel mai mare importator de produse
agricole; locurile 1-3 pe glob în metalurgia feroasă şi neferoasă, electronică, construcţii navale,
autovehicule, industria lemnului, petrochimie etc; cele mai mari excedente comerciale din lume
(900 miliarde USD cumulat, din 1966 în 1994); 3 dintre primele 10 companii din lume sunt
japoneze (anexa 15); 135 dintre primele 500 companii din lume sunt japoneze; 6 dintre primele
10 bănci din lume sunt japoneze; 117 dintre primele 1000 bănci din lume sunt japoneze; cele mai
multe paturi de spital la mia de locuitori din lume (15,8); ţara în care statisticile internaţionale
menţionează „zero” la capitolul „zile de lucru pierdute datorită grevelor”; cea mai mare durată a
săptămânii de lucru în industrie din lume (43 ore); cel mai mic şomaj din G7 (3,1%); cele mai
49
mici cheltuieli publice din G7 (32% din PIB); cel mai mare producător de vapoare. [57, p. 198]
Începând cu anul 1991, preţurile terenurilor au început să se reducă, provocând criza care
afectează mecanismele specifice de credit, care se bazau cvasiexclusiv pe contrapartidele
funciare posedate de firme sau particulari. Între 1984 şi 1988, dezechilibrul dintre preţurile
funciare şi factorii economici de bază, precum PIB şi preţurile de consum era flagrant. Din 1955
în 1995, preturile terenurilor rezidenţiale ale primelor 6 oraşe nipone au crescut de 100 de ori, în
timp ce salariile au crescut în termeni reali de doar 19 ori. Pentru victimele cursei privind
proprietatea din anii '80, ipoteca depăşeşte azi valoarea reală a terenului. Economia japoneză
trebuie să apeleze la o creştere sănătoasă, deconectată de mitul funciar. Evident, cei care profită
de pe urma valorii ridicate a terenurilor, susţin „sistemul de credit garantat de imobiliar ca o
specificitate a economiei japoneze, ca un mecanism esenţial pentru generarea de fonduri cu
costuri mici pentru întreprinderi şi pentru finanţarea expansiunii”.[74] Realitatea este însă
descrisă mult mai dur, în termeni de „economie neagră”, „invadarea economiei de mafie”, „bani
murdari”, „marile scandaluri în care sunt implicate organismele de credit („jusen2) în faliment”.
[85, p.64]. Tot aici citim, că Japonia trebuie să înţeleagă că de-acum încolo ar trebui mai mult sa
contribuie decât să profite de pe urma sistemului mondial de comerţ liber, sa joace un rol pe
măsura staturii sale economice, renunţând la calculele specifice a unui negustor mărunt.
În 1853, sub presiunea vaselor conduse de comandorul Perry, Japonia se deschidea spre
lume pentru prima oară. În 1945, sub ocupaţia americană, se deschidea pentru a doua oară. În
1994, primul ministru Morihiro Hosokawa vedea Japonia lansându-se în a treia deschidere,
pentru a deveni „o ţară normală”, de fiecare dată sub presiune americană.
O nouă tendinţă se desenează în Asia: furnizorii devin consumatori. Iniţial, TICD asiatice
realizau asamblajul industrial şi serveau drept bază de export spre SUA şi Europa, cu un oarecare
retur prin Japonia. Recent, industriaşii niponi au schimbat strategia, orientând vânzările spre
Asia. Delocalizând şi producţia, şi tehnicile, întreprinderile japoneze au contribuit la dezvoltarea
economică a întregii zone. Doar 34% din ceea ce produc filialele companiilor nipone în Asia este
exportat în tările de fabricaţie. Circa 66% din producţie este destinată pieţei interne a tării, 5%
SUA şi Europei, 11% altor ţări din regiune (fără Japonia) şi 16% este importat în arhipeleag.
O altă tendinţă nouă a Japoniei - importurile de produse finale au devenit un element
structural al comerţului exterior japonez. Din ce în ce mai multe întreprinderi nipone şi-au
relocalizat producţia în noile ţări industrializate din Asia, cu riscul de a importa în Japonia
produsele filialelor lor. Astfel a devenit Japonia importator net de televizoare şi magnetoscoape,
domeniu în care era nu demult primul exportator mondial. Este vorba de un fenomen ireversibil
care lasă să se întrevadă o creştere continuă a importurilor de produse finite în următorii ani. În
mod corelativ, cumpărarea din străinătate a produselor finite sau a produselor intermediare care
50
folosesc multe materii prime ar trebui să ducă la scăderea importurilor respectivelor materii
prime. Această delocalizare niponă nu face decât să înceapă. [94, p. 34] Japonia nu face decât să
recupereze întârzierea faţă de celelalte mari ţări industrializate: 20% din producţia germană este
efectuată în afara RFG şi 25% în cazul SUA faţă de doar 7% în cazul Japoniei. Cerut în 1985,
raportul Haruo Maekawa asupra posibilităţii de reformă a sistemului economic nipon a apărut în
1986. Concluzia era că Japonia trebuie să-şi transforme sistemul economic dintr-unul orientat
spre export într-unui orientat spre cererea internă. Pentru aceasta, Japonia trebuie să-şi
liberalizeze comerţul şi serviciile şi sa joace un rol mai mare în cooperarea internaţională.
Raportul Maekawa a fost primul document oficial care să declare scopul esenţial al politicii
nipone, în momentul în care resursele au atins un nivel atât de înalt. Nu se mai punea problema
veniturilor individuale şi naţionale, ci a contribuţiei la comunitatea mondială.
Guvernul nipon are acum mai puţin de-a face cu bogăţia individuală şi mai mult cu chestiuni
de scuritate internaţională şi reforme economice interne, cerute de enormele transformări
economice din Asia. Japonia în mare măsură a contribuit la dezvoltarea economiilor din Coreea
de Sud, Taiwan, Hong Kong şi Singapore. Taiwan (11.000 USD/locuitor), al 14-lea exportator
mondial, doar cu trei locuri în urma imensei Chine, este unul dintre cei mai mari doi deţinători
mondiali de rezerve în devize, alături de Japonia. Aceste performanţe economice îi conferă o
greutate mult mai mare decât o poate sugera statutul său de „paria diplomatic”.
Despre oraşul-stat-port Singapore s-a spus încă din 1983 că posedă cea mai performantă
economie din lume, datorită capacităţii sale de a ajunge simultan la o creştere rapidă, la deplina
folosire a mâinii de lucru şi la o mare stabilitate a preţurilor. O ultimă remarcă: „Singapore, care
deţine poziţia geografică centrală în zonă, devine Elveţia Asiei” [103; 139].
Tot Japonia contribuie la dezvoltarea economică din Indonezia, Thailanda şi Malaezia. PIB
în volum al primilor patru dragoni a crescut de 10 ori în ultimii 30 de ani. Succesul lor se
bazează pe export şi investiţii, ajutate enorm de rata înalta a economiilor populaţiei. Patru factori
culturali au sprijinit hoom-ul sud-est-asiatic: aptitudinile culturale pentru muncă şi economisire;
sindicatele au militat mai mult pentru creşterea salariilor decât pentru îmbunătăţirea condiţiilor
de muncă; voinţa mare a majorităţii părinţilor de a-şi vedea copiii făcând studii strălucite;
adeziunea marii majorităţi a tinerilor la valorile ascensiunii sociale.
Cele două oraşe-stat şi-au întemeiat, evident, prosperitatea, pe dinamismul comercial. Cei
patru dragoni, veritabili sateliţi, sunt dependenţi de importurile nipone. 17,4% din importurile
Hong-Kong provin din Japonia. Pentru Taiwan, procentul este de 31,2%. Pentru Singapore, de
21%. Japonia nu importă mai nimic din cele patru ţări 7 exportând, în schimb, enorm. 30,7% din
exporturile japoneze sunt efectuate în Asia de Sud-Est, faţă de 30,4% în SUA şi Canada şi 18,4%
în Europa (1992). Ceilalţi trei dragoni aplică principiile care au favorizat şi altă dată succesul:
51
economii îndreptate spre export şi cadru legislativ atrăgător pentru investiţiile străine. Japonia
este şi aici principalul partener comercial, concentrând 20% din schimburile Malaeziei, 25% din
cele ale Thailandei şi 35% din cele indoneziene. Cu excepţia Indoneziei, schimburile cu Japonia
sunt în dezavantajul membrilor ASEAN, despre care se spune că suportă o relaţie „stăpân–
sclav”. Aceştia exportă mai ales materii prime în arhipeleag, în timp ce importă de acolo, în
proporţie de 80%, bunuri de echipament. „Sfera de co-prosperitate” pe care Japonia a vrut s-o
impună cu forţa în anii '30 se recreează azi în mod pacific. În Asia de Sud-Est, firmele japoneze
domină economiile locale prin controlul strategic al tehnologiilor şi nu cele din SUA. Dacă
firmele americane persistă în tacticile de vânzări folosite în trecut în Asia de Sud-Est, se vor
vedea excluse din cadrul formării unui bloc economic regional centrat pe Japonia. În Thailanda,
uzinele nipone controlează 90% din piaţa automobilului. În Malaezia, 17.000 de malaezieni pun
în fiecare dimineaţă uniforma şi cântă imnul Matsushita. ISD nipone în zonă erau de trei ori mai
mari decât cele americane, în 1994. Japonezii preferă conducerea de către conaţionali a firmelor
delocalizate, pe când americanii preferă să pregătească la faţa locului un personal competent.
Lucrurile merg mai departe: India şi China, viitorii tigri uriaşi din Asia, pot fi pierduţi dacă
SUA nu-şi modifică strategia în zonă. Absenţa structurilor de tip OCDE sau OSCE din regiunea
Asia–Pacific fac necesare negocierile bilaterale între SUA şi statele respective. [182] Cât despre
organizaţiile regionale, ASEAN, creat în timpul războiului rece şi activat după 1990 ca urmare a
fricii de „fortăreaţa Europa”, şi-a creat propria zonă de liber-schimb (AFTA), la 28 ianuarie
1992, la al 4-lea Summit, desfăşurat la Singapore. Propunerea malaeziană de creare a unui grup
economic al Asiei de Sud-Est (EAEC), care excludea SUA şi Australia, a eşuat, transformându-
se între-un forum de dezbateri lipsit de putere. Un alt succes extern al SUA a fost crearea APEC,
în noiembrie 1989. Aceasta reduce şansele unei zone de liber-schimb la scara Asiei de Est. Pe de
altă parte, perioada tranzitorie care se deschide pentru următorii 25 de ani va fi martora unor
conflicte comerciale între membri. Tensiunile promit să se conserve între SUA şi Japonia şi între
SUA şi China, ambele ţări asiatice fiind acuzate de Washington că pieţele lor sunt prea puţin
deschise mărfurilor americane.
În consecinţă, viitorul imediat aparţine lumii chineze şi AFTA, care nu par ameninţate de
conflicte reale de interese. ISD japoneze în 2004 au fost de 41 mlrd USD. În perioada 1951-
1994, ele au însumat 463 mlrd USD. În 2004, ISD japoneze au privilegiat SUA (17,8 mlrd
USD), Asia (9,7 mlrd USD), UE (6 mlrd USD), America Latină (5,2 mlrd USD).
Trei etape au marcat progresul ultrarapid al prezenţei japoneze în lume:
1) scenariul clasic: industriile nipone îşi vând mărfurile pe pieţele mondiale prin
intermediul reţelelor de distribuţie convenţionale, străine sau japoneze;
2) industriile japoneze care au mijloace îşi instalează direct în străinătate propriile uzine de
52
producţie, chiar şi birouri de concepţie a produsului; delocalizarea permite adaptarea la cererea
locală;
3) apariţia pe pieţele străine a băncilor, a societăţilor de asigurare şi a caselor de comerţ
nipone; delocalizarea mediului financiar permite multiplicarea răscumpărărilor de întreprinderi.
Sfidarea sud-est-asiatică continuă, de la 4% din PNB mondial în 1960, economiile asiatice
au trecut la 25% azi şi vor opta pentru 30% în anul 2000, apreciază Le Monde unul dintre
efectele expansiunii Asiei orientale. „Un continent economic s-a născut”, parafrazează celebrul
titlu „S-a născut o stea”. Asia orientală este animată de o prodigioasă energie vitală. O energie
care poate condiţiona şi riscuri, odată atins un anumit palier de dezvoltare.
Rolul chinezilor emigraţi este esenţial în această lume. În Singapore, unde reprezintă 75% din
populaţie, deţin supremaţia economică, nu şi pe cea politică. În Malaezia, unde reprezintă 31% din
populaţie, la fel, deşi produc 60% din PNB. În Thailanda sunt 10% chinezi care produc 30% din
PNB.
Stocul de capitaluri venite din Hong Kong în China reprezenta 23 miliarde USD în 1992, iar
fluxul era de 7,7 miliarde USD în acelaşi an. Stocul de capitaluri taiwanez era de 10 miliarde
USD. Ţările asiatice nu au de gând să se închisteze într-o relaţie exclusivă cu America de Nord.
De aceea au menţionat în Declaraţia de la Bogor (lângă Jakarta, în noiembrie 1994) că APEC va
rămâne deschisă lumii, deci şi Europei, pentru a contrabalansa abordarea regionalistă.
Situaţia din zonă are însă o dimensiune de insecuritate, datorită relaţiilor dintre China, care
are un diferend ce o opune unui număr de patru stat-membre ASEAN, în chestiunea suveranităţii
asupra Mării Chinei de Sud. Eforturile Pekinului de a-şi asigura controlul Mării Chinei sunt o
modalitate de a face presiuni asupra Japoniei, al cărei comerţ trece în mare parte prin aceste ape.
Pumnul de fier chinez în Tibet se explică parţial prin nevoia de a dispune de o bază solidă în
Asia centrală în viitoarea geopolitică a regiunii.
China şi o nouă putere musulmană ar putea, în viitor, peste 10-20 de ani, face o alianţa care
să aibă ca obiectiv comun stăvilirea Rusiei. Cu cât China va deveni mai puternică, cu atât Rusia
va avea nevoie de sprijinul Occidentului, estimează Brian Beedham, redactorul-şef adjunct de la
„The Economist”. Cu cât China va fi mai puternică, cu atât Japonia va simţi concurenţa
respectivă mai dur, ceea ce o va orienta din nou spre SUA.
Japonia este primul creditor al Chinei: între 1990 şi 1995 i-a acordat 810 miliarde USD sub
formă de împrumuturi; o a patra linie de credit pentru 1996-1998 se ridică la 580 miliarde USD.
Poziţia Chinei faţă de Taiwan, mai ales în preajma alegerii din martie 1996 a preşedintelui Lee
Teng-hui, a iritat însă Japonia. Cotidianul economic Nihon Keizai a putut chiar să scrie: „Tokyo
nu va putea evita să revizuiască raporturile nipono-chineze şi nipono-taiwaneze” [102, p.45]. Ca
o recunoaştere a importanţei Asiei de Sud-Est în creşterea comerţului internaţional, prima
53
conferinţa ministerială a OMC va avea loc la Singapore, în decembrie 1996.
Deci, Japonia a atins o maturitate economică pentru care a făcut eforturi de economisire, de
investiţii, de frustrări sociale deosebite. După 50 de ani de creştere la adăpost american, Japonia,
plină de încrederea în sine pe care i-o dă puterea economică actuală, îşi întoarce privirile spre
Asia. Dacă la 1853 se spunea „Datsu-Ah, Nyun-Oh” („Leave Asia, Turn to the West”), acum se
spune „Datsu-Oh, Nyun-Ah” („Leave the West, Turn to Asia”).
54
CAPITOLUL II.
PROBLEME PRIVIND CREŞTEREA ECONOMICĂ A REPUBLICII
MOLDOVA ÎN CONTEXTUL FLUXURILOR COMERCIALE A
CELOR TREI POLI
2.1. Probleme privind creşterea economică: aspecte metodologice
În opinia noastră, politicile economice regionale pot contribui la ameliorarea economică a
ţării numai după crearea, în ţara respectivă, a condiţiilor generale de dezvoltare.
Industrializarea activităţilor umane presupune anumite transformări structurale ale economiei.
Actualmente investiţiile, de exemplu în Republica Moldova, sunt concentrate în câteva oraşe,
restul teritoriilor se confruntă cu probleme tot mai grave inclusiv în lipsa locurilor de muncă,
emigrarea populaţiei, reducerea veniturilor populaţiei, în bugetul local etc. O astfel de
dezvoltare a economiei poate fi numită centro–periferică: centru se dezvoltă, periferia - nu.
Dacă guvernul Republicii Moldova nu va interveni prin crearea unor politici teritoriale,
mecanisme economice de susţinere a „periferiei” ţării, atunci dezvoltarea centro-periferică va
polariza şi mai mult teritoriile după nivelul de dezvoltare. Structura economică centro-
periferică a Republicii Moldova se transformă într-un sistem autoreglat, modificarea sistemului
devenind imposibilă. În aceste condiţii economia ţării, provizoriu pe o perioadă scurtă, are
nevoie să revină la sistemul de planificare. Metoda planificării a fost profanată de regimul
totalitar. În principiu planificarea, în linii mari este utilizată în toate ţările industrial puternic
dezvoltate. Numai prin metoda planificării economiei utilizând la maximum pârghiile
economice pentru realizarea planului, industria Republicii Moldova poate fi teritorial
omogenizată, se pot crea locuri de muncă pe întregul teritoriu ci nu numai în câteva oraşe ale
ţării. Investiţiile trebuie direcţionate în primul rând în sectoarele strategice. Investiţiile trebuie
direcţionate la substituirea produselor de import cu produse autohtone, în dezvoltarea
infrastructurii productive, la crearea unui şir de centre industriale. În această activitate de
redirecţionare a investiţiilor de la centru la periferii, firesc e, vor apărea şi multe probleme.
Problemele soluţionate creează premise mai bune pentru o dezvoltare mai echilibrată a
„centrelor”.
Un indicator al calităţii funcţionării economiei este criteriul soldul export–import. În anul
1999 (EX–IM) a constituit minus 123 mln dol. SUA. În anii urmatori 2000, 2001, 2002, 2003,
2004, 2005, 2006 criteriul (EX–IM) a constituit respectiv:
55
- 2,5 · 123 · 106; - 2,65 · 123 · 106; - 3,21 · 123 · 106 ; - 4,98 · 123 ·106;
- 6,4 · 123 · 106; - 9,9 · 123 · 106; - 15 · 123 · 106 dol SUA.
Conform calculelor noastre, în anul 2007 EX-IM = - 9,9 · 123 · 106 , iar EXIM = 3. (În anul
2006 EXIM = 2,51, conform informaţiei oficiale acest raport este diminuat cu 20%, deci de facto
raportul este egal cu 2,51 : 1,2 ≈ 3). Soluţionăm sistemul de ecuaţii:
⎭⎬⎫
⎩⎨⎧
=⋅⋅−=−
3:1012320 6
EXIMIMEX
.
Şi obţinem: în anul 2007 EX = 1,23 · 109 dol SUA (în cel mai bun caz) şi
IM = 3,69 · 109 dol SUA. Sau în lei importul în anul 2007 atinge la 44,28 · 109 lei. Pentru
comparaţie: în anul 2006 PIB al Republicii Moldova a constituit 44,1 · 109 lei, în anul 2007
autorităţile prognozează o creştere cu 7%, adică până la 47,1 · 109 lei; conform calculelor noastre
creşterea PIB în anul 2007 nu va depăşi 4% şi PIB va constitui 45,86 · 109.
O creştere atât de considerabilă a importului în Republica Moldova contribuie la reducerea
potenţialului productiv al agriculturii şi al ţării. Guvernului îi revin probleme foarte complexe în
reducerea importului în Republica Moldova. Afirmaţia o exemplificăm prin principiile de
funcţionare a sistemelor: sistemul funcţionează în anumit mod, fiecărui element îi revin anumite
funcţii de a se conforma, de a participa în procesul de autoreglare a sistemului în ansamblu; dacă
sistemul este distructiv, atunci elementele - componente distructive contribuie la eliminarea
elementelor constructive şi invers. În economia Republicii Moldova importul s-a transformat
într-un sistem “distructiv”. Reorientarea acestui sistem în unul constructiv este o problemă a
guvernului ce trebuie soluţionată. La soluţionarea problemei reducerii importului pot contribui
politicile bugetare, fiscale, cursul de schimb al valutei naţionale. Aprecierea leului în anul 2007
de la 13,05 01.01.2007 până la 11 lei la 31.12.2007 a contribuit la importaturi cu un venit
(pentru economia naţională pierderi) de 3,69 · 109 (13,05 - 11) = 3,69 · 109 · 2,05 = 7,56 · 109 (lei),
iar la export pierderi de 1,23 · 109 · 2,05 = 2,52 · 109 (lei). Pierderile sumare ale Republicii Moldova
în urma unei politici monetare neadecvate situaţiei economice în anul 2007 au constituit 7,56 · 109 +
2,52 · 109 = 10,08 · 109 (lei). Ameliorarea economiei Republicii Moldova poate deveni realitate
dacă guvernul ţării prin politicile sale economice va contribui la protejarea producătorului
agricol în competiţia acestuia cu producătorii străini; va contribui la creşterea preţurilor la
produsele agroalimentare în scopul creşterii potenţialului productiv al agriculturii; la creşterea
exportului produselor agricole finale, la reducerea exportului de materii prime agricole; va
optimiza structura exportului, importului; va diversifica partenerii în relaţiile economice
internaţionale; va restricţiona investiţiile străine, producătoare de servicii în Republica Moldova
56
(aceste investiţii de tipul Union Fenosa, telecomunicaţii, hoteliere, etc. sunt identice cu importul
serviciilor); va crea centre industriale în toate raioanele ţării (tot prin intermediul pârghiilor
economice), va contribui prin metode, mecanisme economice la crearea infrastructurii
productive; va contribui la dezvoltarea teritorială a ţării (în acest scop este necesar un indicator
sau un complex de indicatori unic ce ar cuantifica, ar exprima printr-un numerar, printr-un
scalar nivelul de dezvoltare teritorială); va crea un mecanism de responsabilitate a
executanţilor din teritoriu în ce priveşte crearea infrastructurii respective. Republica Moldova
actualmente are nevoie de un plan de dezvoltare teritorială, de legiferare a acestuia. Lipsa
căilor ferate în oraşele Orhei, Soroca creează probleme grave pentru dezvoltarea teritorială în
cea mai mare parte a ţării.
Problemele teritoriale trebuie corelate cu problemele creşterii economice. Republica
Moldova, fiind relativ teritorial mică, trebuie să se transforme într-un conurban, adică într-un
şir de oraşe legate printr-un sistem de comunicaţii, cu reţele comune, care în dezvoltarea sa se
complementează reciproc. Crearea conurbanului trebuie să se bazeze pe exploatarea cât mai
eficientă a terenurilor, inclusiv şi a celora cu destinaţii agricole; pe extinderea reţelelor de
transport, inclusiv a celor feroviare, de telecomunicaţii, acvatice, energetice; de protejare a
mediului ambiant, sănătăţii populaţiei; pe creşterea calităţii vieţii populaţiei în baza dezvoltării
infrastructurii sociale; pe crearea unor activităţi productive pentru populaţia rurală; pe crearea
tehnologiilor de producere a energiei electrice în baza energiei solare, a vântului, a apei,
utilizării complexe a acestora, în baza folosirii combustibilului vegetal; pe crearea a noi
produse finale, servicii, tehnologii de tratare, de educaţie, de producere etc.; pe creşterea
rezervelor de apă care pot avea câteva utilităţi: pentru irigare, pentru creşterea peştelui; pe
activităţi de restabilire a râurilor din ţară, prin crearea de-a lungul acestora a unui şir de lacuri,
curăţirea lor; pe activităţi de producere a unor produse unice după calitate pe plan mondial.
Conurbanul poate fi creat în baza unei infrastructuri instituţionale, ce ar conţine un şir de
legi, inclusiv legea industriei locale, a creării oraşelor, a planificării oraşelor, a dezvoltării
infrastructurii productive, sociale. Numai dezvoltarea industrială a Republicii Moldova poate
contribui la dezvoltarea agriculturii. În toate ţările industriale puternic dezvoltate agricultura este
subvenţionată din contul industriei. Raportul producţiei industriale către producţia agricolă în
statele-membre ale UE variază de la 18 în Germania până la 1,8 în Grecia. În Republica
Moldova acest raport este de 0,98. Industria ţării trebuie sa depăşească producţia agricolă de cel
puţin 2 ori pentru a contribui la subvenţionarea agriculturii. Problema principală a Republicii
Moldova este dezvoltarea industriei.
Conurbanizaţia Republicii Moldova poate fi realizată prin crearea câtorva centre atractive.
Actualmente atractiv este doar Chişinăul. Cu astfel de centre conurbanice trebuie „acoperite”
57
toate localităţile ţării. În acest scop, sunt necesare amplasarea unor servicii guvernamentale (de
talie republicană) în conurbane, în dependenţă de specificul acestora; unele funcţii ale
structurilor guvernamentale de transmis conurbanelor; de deschis aici bănci comerciale, diverse
asociaţii, uniuni, structuri de investigaţii ştiinţifice; de dezvoltat în conurbane infrastructura
productivă, socială, instituţională, centre de instruire si perfecţionare a specialiştilor, de creat în
conurbane consilii mixte constituite din reprezentanţii guvernului şi a structurilor publice locale.
Oraşele, orăşelele mici din ţară trebuie transformate în suporturi pentru satele din
preajma acestora prin crearea filialelor în sate a structurilor productive, neproductive,
dezvoltarea reţelelor de comunicaţii. Crearea centrelor industriale în localităţile rurale la
prima vedere este mai costisitoare decât utilizarea în continuare a centrelor, menţinerea
periferiilor. Strategia de a atrage munca de la periferii în centre este greşită, necesar este a
crea industrii, de exemplu electronice, de asamblare, de confecţionare, de procesare, de
ambalare, de reparaţie etc., acolo unde sunt braţe de muncă, la sate. În satele din Republica
Moldova este necesar a crea infrastructuri (condiţii) industriale de mică capacitate, însă mult
diversificate. În acest scop este necesară integrarea orăşelelor şi a satelor prin activităţi
complementare; oraşele ce utilizează forţa de muncă din sate trebuie să achite în bugetul
acestora o anumită plată; de introdus o taxă mult majorată pentru utilizarea pământului şi
amplasarea unor întreprinderi în localităţile supraaglomerate, de redus această taxă pentru
amplasarea întreprinderilor în localităţile subaglomerate; de stimulat crearea filialelor
universitare din Chiţinău într-un şir de oraşe din ţară şi nu numai; de organizat laboratoare,
structuri ştiinţifice, de proiectare în conurbane pentru crearea produselor, tehnologiilor
tangibile, intangibile, a metodelor de procesare a materiei prime agricole, de producere şi
utilizare raţională a energiei electrice.
Evoluţia potenţialului productiv al Republicii Moldova poate fi exprimat printr-o schema-
bloc sistemică. Sub impactul factorilor exogeni (planurile de materii prime, utilaje, echipamente,
resurse energetice, muncă calificată) sistemul productiv îsi reduce activitatea. În consecinţă
minimul locurilor de muncă este în descreştere, minimul şomerilor – în creştere; puterea de
cumpărare a societăţii se reduce (fig. 2.1.1).
58
Fig. 2.1.1. Schema-bloc a desfăşurării regresului economic Sursa: elaborată de către autor.
Conform acestei scheme s-au desfăşurat procesele economice din Republica Moldova
după anii ’90, secolul XX. Numărul considerabil de şomeri, deschiderea frontierilor, cererea din
ţările vecine de forţă de muncă ieftină au contribuit la exodul forţei de muncă din ţară în alte ţări.
Emigrarea forţei de muncă din Republica Moldova a contribuit la creşterea puterii de
cumpărare a societăţii. Capacităţile de producere, sub impactul factorilor distructivi nu mai pot
acoperi cu mărfuri şi servicii banii proveniţi de la munca de peste hotare a cetăţenilor ţării.
Creşterea puterii de cumpărare şi reducerea capacităţilor productive au contribuit la creşterea în
continuare a importului (fig. 2.1.2).
Fig. 2.1.2. Schema-bloc a regresului economic
Sursa: elaborată de către autor.
Confirmarea creşterii importului, reducerii exportului este reprezentată de datele statistice. În anul
1999 exportul net (EX-IM) a constituit minus 123 mln dol SUA; în anul 2006 EX-IM = − 15 · 123 · 106
.
Baza dezvoltării economiei este Cererea (fig. 2.1.3). Creşterea cererii favorizează
comercializarea. În consecinţă producătorii îşi majorează potenţialul productiv, angajează
suplimentar muncitori, contribuie la reducerea şomajului (fig. 2.1.3).
Emigrarea forţei de muncă
Creşterea importului
Regres economic
Contribuie la falimentarea
producătorului autohton
Reducerea activităţii
productive
Reducerea locurilor de
muncă
Numărul şomerilor
creşte
Factorii distructivi exogeni
Capacităţile productive
subdezvoltate
Factor distructiv
endogen
Economia regresează
Puterea de cumpărare a societăţii se
reduce
59
Fig. 2.1.3. Schema-bloc a creşterii producerii, reducerii şomajului
Sursa: elaborată de către autor.
În acest caz, cererea este un reglator constructiv al desfăşurării progresului economic.
În Republica Moldova creşterea puterii de cumpărare a societăţii, bazate pe banii de la
munca din exterior, s-a transformat într-un reglator distructiv (fig. 2.1.4).
Fig. 2.1.4. Schema-bloc a exodului forţei de muncă
Sursa: elaborată de către autor.
Reducerea capacităţilor de producţie în Republica Moldova se face sub influenţa a mai
multor factori: sub presiunea importului; datorită lipsei unei politici economice externe adecvate
situaţiei actuale; sub impactul unor factori politici (regiunea de Est); datorită lipsei unei politici
economice de stimulare a acumulărilor productive, crearea capacitătilor de producţie, stimulare
şi protejare a producătorului autohton.
Fluxul de muncă din Republica Moldova, de bani în Republica Moldova, de mărfuri în
ţară, reducerea capacităţilor de producere din ţară nu poate să se menţină până la nesfârşit.
Sub impactul unor factori politici, sociali, exodul de forţă de muncă din ţară va genera
două probleme: va crea un deficit de forţă de muncă în ţară; nu va stimula creşterea cererii prin
banii din exterior. În o astfel de situaţie, care este inevitabilă, economia Republicii Moldova se
va confrunta cu probleme financiare grave. Schema desfăşurării unui colaps economic poate fi:
Creşterea cererii
Creşterea producerii
Progres economic
Creşterea puterii de cumpărare a
societăţii
Creşterea cererii
Creşterea importului
Regres economic
Exodul forţei de muncă
Reducerea posibilităţilor de producţie
autohtonă
60
cererea societăţii de mărfuri şi servicii din lipsa suportului financiar din exterior se reduce;
importatorii, care constituie un sistem bine organizat instituţional şi financiar, vor falimenta; în
consecinţă, numărul şomerilor va creşte considerabil; veniturile în bugetul de stat se vor reduce;
multe activităţi, actualmente susţinute de remitenţe (educaţia, ocrotirea sănătăţii, serviciile
telecomunicaţiilor, achitările serviciilor comunale etc.), vor deveni imposibile. Republica
Moldova în următorii 15-20 de ani se va confrunta cu probleme economice fără precedent. În
acest context, problemele care pot apărea potenţial, trebuie formulate astăzi. Republica Moldova
şi-a dezvoltat economia tradiţională din contul factorilor extensivi: mai multă tehnică, de regulă
de o eficienţă redusă, mai multă muncă manuală, valorificarea suprafeţelor etc. Aceste
posibilităţi de antrenare în procesele economice a resurselor suplimentare au avut o justificare:
de creat locuri de muncă la sate prin cultivarea tutunului, sfeclei de zahăr, legumelor etc.
Tehnologiile primitive de cultivarea a acestor culturi, exodul forţei de muncă peste hotare
servesc argumente suplimentare că posibilităţile dezvoltării extensive a economiei Republicii
Moldova sunt limitate. Reducerea factorilor productivi antrenaţi în economie devine o problemă
de primă importanţă. Republica Moldova are de soluţionat probleme de perfecţionare a
tehnologiiilor productive, de creştere a calităţii muncii prin pregătirea specialiştilor. Iniţierea
producerii, ameliorării industriei devine problematică din cauza cererii reduse la produsele
industriale. Dacă rata antrenării în procesele productive a muncii (sub presiunea exodului
emigrant), a resurselor naturale se reduce (cazul Republicii Moldova), atunci problema poate fi
soluţionată prin intermediul politicilor economice direcţionate spre creşterea acumulărilor
productive. Deci, o problemă de primă importanţă pentru guvernele ţării (pentru a anticipa
colapsul economic potenţial) este crearea potenţialului productiv de o eficienţă economică
performantă. La soluţionarea problemei poate contribui considerabil metoda de imitare a
variantelor (Anexa 1).
Modelul matematic utilizat permite imitarea, înscenarea situaţiilor economice posibile,
producerea „materiei prime” pentru procesarea de către experţi la adoptarea deciziilor.
Problemele dezvoltării economice a Republicii Moldova, ordonate după nivelul de primă
importanţă, pot fi soluţionate în baza anumitelor programe (planuri). Restricţiile dezvoltării
economice le constituie anumite resursele de provenienţă de import antrenate în procesul
productiv al ţării. Fie în intervalul (t, t+1) Rt+1 : Rt = r – rata antrenării în acest interval;
resursele exogene Rt , Rt+1 . Dacă, începând cu momentul t rata constituie r1 <r, deci Rt+1 < r1 ,
programele de utilizare a resurselor – restricţii sunt eficiente. În caz contrar (r1 ≥ r), programele
se cer revăzute. Relaţia Rt+1 < Rt contribuie la diminuarea importului, la creşterea potenţialului
economic şi deci şi a consumului neproductiv.
61
2.2. Modalităţi de soluţionare a problemelor economice globale
În perioada de soluţionare a problemelor generate de penuria de investiţii, exodului muncii
din ţară, firesc e să apară necesitatea renovării tehnologiilor productive, deci, a creşterii
acumulărilor productive. În consecinţă, provizoriu, consumul neproductiv se va reduce, parţial,
impactul negativ al creşterii investiţiilor în favoarea „viitoarelor generaţii” poate fi atenuat prin
perfecţionarea structurii produsului final destinat consumului. Problemele economice cu care
Republica Moldova se va confrunta nu vor putea fi soluţionate fără creşterea considerabilă a
acumulărilor productive. Posibilităţile generaţiei actuale de a investi în crearea unor fonduri
principial noi, sunt limitate. Deci, guvernul (şi cele ulterioare) poate să pună această “povară”
financiară pe umerii generaţiei actuale prin admiterea unui anumit deficit bugetar, cât şi pe
umerii generaţiilor următoare prin crearea datoriei de stat.
Datoria de stat este o modalitate de a transmite povara cheltuielilor financiare actuale
generaţiilor următoare. În acest context, sunt necesare anumite criterii de suport şi transmitere a
datoriei de stat între generaţii. Stabilirea teoretică a criteriilor este mult problematică. Nu pot fi
aduse argumente teoretice în favoarea unei generaţii şi în detrimentul alteia. În acest caz poate fi
utilizat criteriul acumulărilor de capital fix: fiecare generaţie trebuie să acumuleze capital fix
într-un volum egal capitalului preluat de la generaţia precedentă. Datoria de stat corelează cu
impactul unui şir de factori exogeni, endogeni, climaterici, sociali, demografici, de nivelul de
dezvoltare a economiei naţionale, a progresului tehnico-ştiintific. Datoria de stat poate creşte în
momentele de avânt tehnologic, de „explozie” a progresului tehnico-ştiitific. Datoria de stat,
oricât de necesară ar fi, nu trebuie să depăşească 3% din PIB.
Reglarea deficitului bugetar, adică şi a cuantumului datoriei de stat se face prin politicile
fiscale, prin politicile monetare. Alte posibilităţi reglatorii nu există. Fiecare modalitate de
reducere a datoriei de stat are specificul său. Finanţarea deficitului bugetar prin împrumuturi,
prin creşterea masei monetare aflate în circulaţie, generează creşterea preţurilor, creşterea poverii
asupra bugetului, reduce nivelul de trai al populaţiei. Variante de achitare a datoriilor de stat pot
fi: povara datoriei de stat este suportată de generaţia actuală; povara este repartizată între
generaţii omogen. În prima variantă statul recurge la mărirea impozitelor, la emisii de bancnote
monetare suplimentare. În acest caz, veniturile nominale ale populaţiei cresc, impozitele fiind
progresiste, încasarile în buget cresc; preţurile cresc, veniturile disponibile ale populaţiei se
reduc.
Datoria de stat (DS) poate fi considerată un sistem reglat: în calitate de reglatori ai
sistemului sunt cuantumul impozitelor (R1) şi cuantumul cheltuielilor guvernamentale (R2)
(fig.2.2.1).
62
Fig. 2.2.1. Reglarea fiscală a datoriei de stat
Sursa: elaborată de către autor.
În acest caz datoria de stat totalmente este finanţată din contul politicii fiscale, a reducerii
cheltuielilor guvernamentale; povara datoriei de stat o suportă actuala generaţie.
O altă modalitate de achitare a datoriei de stat – „monetizarea” datoriei (fig. 2.2.2)
Fig. 2.2.2 Reglarea monetară a datoriei de stat Sursa: elaborată de către autor
Finanţarea deficitului bugetar prin împrumutul de stat contribuie la creşterea masei monetare
în circulaţie.
Conform [3, p.243], produsul dintre masa monetară (M) şi viteza circulaţiei banilor este
DS
Emisia HV
Emisia bancno-telor
monetare
+ Intrari Iesiri
DS diminuată
Datoria de stat
Creşterea impozitelor
R1
Reducerea cheltuielilor
guvernamentale R2
+
DS diminuată
ieşiri
Probleme socio-economice
intrări
63
egală cu produsul dintre preţ (P) şi volumul de mărfuri şi servicii (Y), adică MV = PY, sau
VPYM = . De unde creşterea masei monetare poate fi determinată: (2.1)
VVMY
YMP
PMM ∆
∂∂
+∆∂∂
+∆∂∂
=∆ (2.2)
Deci:
VVPYY
VPP
VYM ∆−∆+∆=∆ 2 (2.3)
Creşterea procentuală constituie:
VPYV
VPY
VPYY
VP
VPYP
VYMV
VPYMY
VPMP
VY
MM
÷∆−÷∆+÷∆=÷∆−÷∆+÷∆=∆
22
VV
YY
PP
MM ∆
−∆
+∆
=∆ (2.4)
Creşterea ofertei de bani )(MM∆ pentru acoperirea cererii de bani, generat de creşterea
volumului producerii )(YY∆ nu contribuie la rezolvarea problemei datoriei de stat. Aceasta este o
creştere de echilibrare a cererii generate de YY∆ . O creştere a masei monetare
MM∆ peste
cuantumul YY∆ creează guvernului posibilităţi de achitare a datoriilor de stat. Preţurile în această
situaţie vor constitui o creştere procentuală:
VV
YY
MM
PP ∆
+∆
−∆
=∆ (2.5)
Dacă viteza circulaţiei este constantă 0=∆V atunci
YY
MM
PP ∆
−∆
=∆ (2.6)
În această situaţie datoria de stat se achită prin „monetizare”. Din considerentele
guvernului, achitarea datoriei de stat prin metoda „monetizării” presupune anumite priorităţi:
guvernul nu are de achitat procente suplimentare pentru credite: povara datoriei de stat o
suportă generaţia curentă, nu este transferată generaţiilor viitoare; creşterea masei monetare îi
trece pe contribuabili la o altă scară de achitare a impozitelor şi, deci, acestea cu un venit
nominal (doar nominal) mai mare, achită impozite mai mari (fiindcă sistemul de impozitare
este progresist). Metoda „monetizării” datoriei de stat transformă inflaţia într-un impozit,
repartizează veniturile populaţiei în contul guvernului. Firesc, această metodă nu poate depăşi
cuantumul critic al masei monetare, în caz contrar poate genera o hiperinflaţie.
Inflaţia se transforma într-un impozit (camuflat), contribuie la repartiţia unei părţi a masei
64
monetare în favoarea statului (G(M)). Cuantumul bunurilor (V), ce pot fi achiziţionate de către
stat, sunt în dependenţă directă de G(M) şi în dependenţă inversă de preţurile (P), adică:
)()(
MPMGV = , (2.7)
care mai poate fi interpretată cu puterea reală de cumpărare a bunurilor de către guvern.
Creşterea masei monetare până la un anumit nivel favorizează statul să profite de anumite
resurse, însă creşterea masei monetare generează creşterea preţurilor, şi deci în consecinţă
posibilităţile statului de a profita de masa monetară suplimentară se reduce. Deficitul optim al
bugetului de stat poate fi determinat din ecuaţia:
0)(
)()()()(2
11
=−
=MP
MPMGMPGdM
MdV (2.8)
Sau
0)()()(
)(1)()(
2 =×−×=MPMG
dMMdP
MPdMMdG
dMMdV (2.9)
De unde obţinem:
dM
MdPMPMG
dMMdG )(
)()()(×= (2.10)
Înmulţim ambele părţi ale relaţiei (2.10) cu 0)(≠
MGM şi obţinem:
dM
MdPMP
MdM
MdGMG
M ()(
((
×=× (2.11)
Relaţia dM
MdGMG
M ((
× semnifică cu câte procente va creşte puterea de cumpărare a masei
monetare, aflate la dispoziţia statului, dacă masa monetară va creşte cu un procent. Elasticitatea
puterii de cumpărare a masei monetare aflate la dispoziţia statului o notăm prin EG.
Similar poate fi interpretată şi expresia PEdM
MdPMP
M=×
)()(
- elasticitatea puterii de
cumpărare a masei monetare, aflate la dispoziţia societăţii.
Deci, monetizarea datoriei de stat trebuie efectuată până când va fi satisfăcută condiţia: EG =
EP .
Problema deficitului bugetar, adică a datoriei de stat interne, este specifică tuturor
statelor. În scopul restricţionării cererii, metoda monetizării datoriei de stat trebuie suplimentată
cu metoda creşterii impozitelor, reducerii cheltuielilor guvernamentale. Şi această metodă este
65
restricţionată de social-politicul ţării. Societatea nu poate accepta reducerea în permanenţă a
venitului disponibil. Soluţionarea problemei datoriei de stat, a deficitului bugetului de stat poate
fi găsită în creşterea activităţilor economice, în diversificarea acestora. Creşterea masei monetare
neasigurate cu mărfuri şi servicii contribuie la creşterea economiilor populaţiei, la creşterea
ofertei pentru efectuarea investiţiilor. Astfel, economiile populaţiei (S), impuse de penuria de
mărfuri şi servicii, pot fi transformate în reglator al procesului investiţional (I), adică:
Fig. 2.2.3. Utilizarea economiilor populaţiei pentru extinderea investiţiilor Sursa: investigaţiile autorului
Economiile populaţiei (Fig. 2.2.3) contribuie la creşterea locurilor de muncă şi, deci, la
creşterea veniturilor în buget, la reducerea deficitului bugetar, a datoriei de stat. O formă de
orientare a economiilor populaţiei în sectorul investiţional ar fi punerea în circulaţie a hârtiilor de
valoare investiţionale, a acţiunilor, reducerea ratei bancare. În situaţiile când procentele, generate
de datoriile de stat, cresc mai repede decât PIB, guvernul este impus de situaţia economică să
admită un deficit al Bugetului de Stat. Deficitul bugetar, majorarea impozitelor constituie o
povară financiară pentru generaţia actuală; emisia HV, în scopul acoperirii datoriei de stat,
constituie o transmitere a datoriei de stat pentru achitare generaţiilor viitoare.
Hârtiile de valoare, în viziunea generaţiei actuale, sunt considerate active; pentru generaţiile
viitoare sunt pasive şi vor fi acoperite prin intermediul impozitelor. Deci HV sunt o forma de
impozitare a generaţiilor viitoare.
2.3. Eficientizarea funcţionării economiei Republicii Moldova în contextul globalizării
SUA ocupă un loc deosebit de leader în economia mondială. Graţie potenţialului său,
economia SUA în multe determină direcţiile de dezvoltare ale altor ţări şi mediul economic
mondial. Actualmente, statistica ne oferă un tablou amplu al parametrilor calitativi ai
economiilor ţărilor dezvoltate. În epoca tehnologiilor de vârf, a progresului tehnico-ştiinţific,
conform estimărilor autorului, este necesar a lua în consideraţie aşa criterii ca nivelul eficienţei
economice, potenţialul tehnico-ştiinţific, elasticitatea economiilor naţionale, direcţiile
investiţii
Economii
+
Creşterea investiţiilor
ieşiri intrări
Necesităţi investiţionale
66
progresului tehnico-ştiinţific în domeniul cercetare–dezvoltare. SUA investesc sume
considerabile în ramuri cu productivitate înaltă, în produse cu înalt grad de tehnicitate şi
inteligenţă ce permit a renova businessul modern. Dispunând de un potenţial economic major, în
anii '90 SUA şi-au extins considerabil relaţiile economice externe. Guvernul SUA întreprinde
măsuri eficiente pentru a-şi promova interesele economice pe toate continentele. În acelaşi timp,
există o concurenţă acută pentru piaţa internă. Atractivitatea ei se resimte prin volumul pieţei
(peste 300 milioane locuitori) şi puterii mari de cumpărare a populaţiei. Deprecierea dolarului
SUA faţă de euro favorizează economia SUA, defavorizând-o pe cea a UE.
În perioada postbelică pe arena economică mondială s-a evidenţiat Japonia. Japonia după
potenţialul economic ocupă locul doi după SUA. Economia niponă de două depăşeşte economiile
tuturor ţărilor asiatice. Japonia deţine 12% din producţia industrială mondială. Ocupă locul de
frunte în domeniul construcţiei de vapoare, automobile, utilaj, roboţi, electronică de uz casnic,
după pescuit etc. Ramurile prioritare sunt telecomunicaţiile, microelectronica, materiale optice,
aeronautica, medicina, biotehnologia, ecologia şi şi alte direcţii cu potenţial tehnico-ştiinţific.
Spre deosebire de SUA, modelul economic al Japoniei presupune implicarea activă a statului în
viaţa economică. Perturbările din economia Japoniei se datorează vulnerabilităţii faţă de factorii
economici externi. Puterea economică a Japoniei nu se datorează atât de mult capitalului precum
în politica economică echilibrată, corespunzătoare situaţiei economice.
Priorităţile relaţiilor economice externe se bazează pe asigurarea securităţii economice a
ţării, pe asigurarea poziţiilor de lider în economia mondială, în procesele de integrare, pe
fortificarea poziţiilor financiare, economice şi tehnologice în comerţul internaţionale şi în
domeniul investiţiilor. Geografic exportul nipon este orientat spre SUA, iar al UE spre ţările
ASEAN. Ponderea ţărilor din Asia de Sud-Est constituie 38% la export şi 25% la import.
Conform investigaţiilor autorului, din totalul ISD japoneze, 42,2% au fost direcţionate spre
SUA, 15,3% spre UE, 24,2% spre Asia, 0,9% spre Africa, 9,3% spre America latină, 1-2% spre
Asia mică şi Oceania. Economia Republicii Moldova este neglijabil mică în comparaţie cu aceşti
rechini economici.
Dezvoltarea socioeconomică a Republicii Moldova este caracterizată de un şir de indici şi
indicatori. La nivelul macro-, în linii mari, cuantificarea dezvoltării poate fi reprezentată de
funcţia Y=F (Xj), j= 1,2,…,n, unde Y – PIB, Xj – factorii productivi, n - numărul factorilor
productivi. În acest caz, dacă economia ţării este în ascensiune, vor fi satisfăcute condiţiile:
0⟩∂∂
jXF , j = 1,2,…,n ; 02
2
⟨∂∂
jXF , j =) 1,2,…,n (2.12)
Dacă numărul factorilor productivi este agregat până la doi (capital şi muncă) X1 = K,
X2 = L, atunci funcţia F(K,L) suplimentar va satisface condiţiile:
67
1. PIB va fi zero, dacă K sau L este zero.
2. Creşterea PIB este generată de creşterea factorilor productivi: pentru K1>K1 PIB
F(K2, L) > F (K1, L)< pentru L2>L1, PIB F(K1 L2)>F(K1 L2). (2.13)
3. Creşterea capitalului sau a muncii asupra nivelului necesar va contribui la reducerea PIB.
Cu alte cuvinte, eficienţa factorilor inductivi este în descreştere, activitatea productivă presupune
antrenarea ambilor factori, în ţară există un anumit nivel de antrenare a factorilor productivi;
depăşirea acestui nivel sau antrenarea factorilor sub acest nivel contribuie la reducerea PIB. În
sistemul economic, în raport cu nivelul fondurilor productive, a muncii antrenate în procesul
productiv pot exista 9 cazuri (tabelul 2.3.1):
Tabelul 2.3.1.
Combinaţiile posibile ale factorilor de producţie
Capitalul
Munca
K<K*
K=K*
K>K*
L<L* (1.1) (1.2) (1.3)
L=L* (2.1) (2.2) (2.3)
L>L* (3.1) (3.2) (3.3) Sursa: elaborat de autor.
Cazul (1.1) – economia este subdotată, munca şi capitalul sunt sub nivelul necesarului.
Cazul (1.2) – în ţară nivelul dotării cu fonduri productive este optim, munca însă este insuficientă
pentru asigurarea funcţionării acestora. În acest caz, este justificată imigraţia muncii, în caz contrar
nivelul PIB se va reduce.
Cazul (1.3) – economia are două probleme: să-şi reducă nivelul factorilor productivi care au
depăşit cuantumul optim, să stimuleze imigrarea muncii din alte ţări.
Cazul (2.1) – economia a soluţionat pozitiv problema şomajului, însă PIB poate fi majorat din
contul dotării suplimentare a sectorului productiv cu fonduri;
Cazul (2.2) – economia funcţionează optim: şi munca şi capitalul au realizat nivelul firesc;
Cazul (2.3) – în economie nivelul şomajului este zero, însă PIB poate fi majorat dacă nivelul
fondurilor productive va fi redus;
Cazul (3.1) – economia este subdotată cu fonduri productive şi supradotată cu muncă; sunt
necesare eforturi pentru stimularea acumulărilor investiţiilor productive pentru emigrarea muncii.
Cazul (3.2) – nivelul fondurilor productive este optim, emigrarea muncii în alte ţări trebuie
susţinută.
Cazul (3.3) - în economie s-au efectuat în plus acumulări productive ineficiente, nivelul şomajului
este mai mare decât cel firesc.
Cazul (2.1) – când fondurile productive sunt mult reduse, iar în ţară există munca respectivă a fost
68
specifică Germaniei şi Japoniei după anul 1945. Creşterea economică a acestor ţări a fost realizată în
baza stimulării creşterii investiţionale productive.
În anii 1948-1972 producţia pe capital în Japonia a crescut anual cu 8,2%, s-a majorat de 7
ori; în Germania anual cu 5,7%, a crescut de 4 ori; în SUA creşterea anuală a constituit 2,2, în
această perioadă producţia per capita a crescut de 1,7 ori.
Succesele economice ale Germaniei şi Japoniei au avut la bază multe explicaţii, inclusiv
„măiestria”, „arta” acestor ţări de a folosi parametrii reglatori: cota-parte a acumulărilor
productive din produsul final (5) şi cota-parte (coeficientul) a deprecierilor fizice şi morale a
fondurilor productive (δ). PIB pe capital ƒ (k), unde k – înzestrarea tehnică a muncii a fost în
creştere datorită creşterii reglatorului S şi valorii intime a coeficientului de apreciere δ.
Fondurile productive, care trebuiau să se deprecieze în această perioadă, au fost distruse în
anii de război. Fondurile nou-create în Germania, în Japonia au contribuit la creşterea PIB per
capita cu o rată mai mare decât în SUA, unde din ƒ (k) sunt scăzute deprecierile fizice şi morale
ale fondurilor productive. Elaborarea funcţiei de producţie pentru economia Republicii Moldova
este problematică din cauza lipsei de informaţie. În baza informaţiei disponibile, cu toate
aspectele dubioase, este propusă funcţia Y = K0,1 L0,6, unde productivitatea muncii
4.04.0
KLK
LYy =⎟
⎠⎞
⎜⎝⎛== , k – înzestrarea tehnică a muncii. (2.14)
Investiţiile în capitalul fix din contul tuturor surselor de finanţare, ponderea în PIB constituie
cca 16% . Fondurile productive din Republica Moldova funcţionează 40 şi mai mulţi ani, deci,
coeficientul de depreciere este 1:40=0,025. Dezvoltarea economică va fi stabilă dacă
0,16 · k0,4 = 0,025 · k, de unde înzestrarea tehnică a unui lucrător va constitui cca k* = 6,41,7 ≈ 20 (mii
lei).
Eficientizarea funcţionării economiei Republicii Moldovei poate fi realizată prin reducerea
perioadei de depreciere fizică şi morală a fondurilor productive de la 40 de ani până la 20 de ani
(adică de la 2,5% până la 5%); acumulările productive majorate de două ori, de la 16% până la 32%.
În situaţia când volumul acumulărilor productive creşte, economia se ameliorează, creşte
potenţialul productiv, în anumite cazuri se reduce consumul neproductiv, nivelul investiţiilor,
pentru care înzestrarea tehnică va deveni stabilă sau creşte. În aceste cazuri deprecierile morale
ale mijloacelor productive generează pierderi enorme. Reducerea perioadei de depreciere poate fi
impusă prin politica fiscală. Impozitul în acest caz este în dependenţă directă cu vârsta findurilor
productive şi în dependenţă inversă cu eficienţa, productivitatea acestuia.
Conform,* după PIB per capita şi cota-parte a investiţiilor productive există anumite
* Summers R., Heston F. A New Sat of International Comparation of Real Product and Price Levelsi Estimates for 130Countries / The Review of Income and Weelth, 1988, March, p. 1–25.
69
corelaţii (Tabelul 2.3.2).
Tabelul 2.3.2
Nivelul PIB per capita şi al acumulărilor productive
Cota parte a
acumulărilor
PIB per capita
0,05
0,1
0,15
0,2
0,25
0,3
0,35
0,4
104 < y < 105 SUA Canada Germania Japonia
1043< y < 104 Mexica Zambia
102 < y < 103 Etiopia Zair Ciad
Sursa: elaborat de autor.
Ţările cu rata natalităţii populaţiei umane mai mare, de regulă, dispun de o înzestrare
tehnică a muncii mai redusă şi deci un nivel de PIB per capita relativ mai mic. Creşterea
numărului populaţiei condiţionează apariţia sărăciei (tabelul 2.3.3).
Tabelul 2.3.3.
Nivelul PIB per capita şi ratei de creştere a populaţiei umane
Rata creşterii
populaţiei
PIB per capita
1
2
3
4
5
104< Y<105 Germania,
Japonia
SUA
Canada
103< Y<104 Brazilia
India
102< Y<103 Zair Zimbabve
Kenia
Sursa: elaborat de autor.
Datele statistice confirmă: acolo unde rata creşterii populaţiei umane este înaltă, PIB per
capita este redus.
Creşterea acumulărilor productive depinde de un şir de factori: de rata creşterii numărului
populaţiei, a fondurilor de amortizare, a progresului tehnico-ştiinţifică. Creşterea numărului
populaţiei cu o rată sporită, face imposibilă înzestrarea tehnică respectivă, la nivel mondial. În
consecinţă ţara devine şi mai săracă; înzestrarea redusă a economiei cu fonduri productive
creează fonduri reduse de amortizare, posibilităţile de creare a fondurilor productive devin
imposibile; progresul tehnico-ştiinţific propune mijloace de producere de performanţă,
echipamente, servicii, elemente ale infrastructurii productive la preţuri înalte. Pentru ţările sărace
70
aceste preţuri sunt inaccesibile. În aşa mod fiecare dintre factorii: creşterea numărului populaţiei,
fondul de amortizare, lipsa acestuia, preţurile înalte la produsele intelectuale, la mijloacele
efective de producere contribuie la sărăcirea în continuare a ţărilor slab dezvoltate. Progresul
tehnologic din SUA a contribuit la creşterea unui şir de indicatori: creşterea stabilă a eficienţei,
productivităţii muncii, a înzestrării tehnice a muncii. Aici important e să observăm: rata creşterii
progresului tehnologic coincide (în SUA) cu rata creşterii înzestrării progresului tehnologic.
Media acestei rate este de 2% anual. Progresul tehnologic contribuie la creşterea remunerării
muncii. Acest aspect şi mai mult polarizează ţările în ţări sărace şi ţări cu populaţie înstărită. Şi
creşterea salariilor corelează cu rata de creştere a progresului tehnologic. Preţul real al capitalului se
menţine în timp constant. În ultimii 40 de ani salariul real în SUA anual s-a majorat cu 2%, adică a
crescut de 2,21 ori; preţul real al capitalului a rămas constant. Economiile totale (ale populaţiei plus ale
guvernului) încheie nivelul stabilităţii a înzestrării muncii, contribuie deci la creşterea productivităţii,
eficienţii muncii. În SUA rezerva capitalului productiv depăşeşte PNB aproape de trei ori; deprecierea
fizică şi morală a capitalului constituie 10% din PIB; în PNB 30% constituie contribuţia capitalului.
Deci, rezerva de capital constituie 3Y, amortizarea anuală – 0,1Y, adică coeficientul de amortizare
constituie 01· Y : 3 · Y = 0,033 (3,3%).
Aşadar anual SUA îşi reînnoieşte 3,3% din capitalul productiv depăşit fizic sau moral plus
capitalul productiv suplimentar. Preţul real al capitalului îl determinăm din relaţia MPK·3=0,3;
1.033.0==MPK (10%). Productul marginal net în SUA constituie 10% - 3,3% = 6,7%, care cu
mult depăşeşte creşterea PIB, adică cu 6,7% - 2% = 4,7% Sau dacă PIB creşte anual cu 3%,
atunci 6,7% - 3% = 3,7%. Politica economică a SUA este direcţionată spre creşterea investiţiilor.
Un aport modest în creşterea economiilor îl au asigurările sociale.[64, p. p. 905-926; 100, p.606-
629].
Creşterea PIB este în scădere. În limbajul formal afirmaţia poate fi scrisă:
;0;00
;0 2
2
⟨∂∂
>⟩∂
∂⟩
∂∂
KY
LY
KY 02
2
⟨∂∂
LY (2.15)
Conform investigaţiilor lui Maldisor A.,[109, p. 124] în Canada scăderea creşterii constituie
0,3%, în Franţa – 22%, în Germania – 3,5%, în Italia – 2,1%, în Japonia – 4,9%, în Marea
Britanie – 0,3% , în SUA – 0,5%. Aceste proprietăţi ale evoluţiei PNB pot fi folosite cu succes
de ţările industrial slab dezvoltate, în particular de Republica Moldova. În ţările insdustrial
dezvoltate remunerarea muncii creşte cu aceeaşi rată de creştere a progresului tehnologic, munca
devenind scumpă. Proprietarului de capital în această situaţie economică îi convine (nu are
alternative) să reamplaseze capitalul său în ţările unde munca este mai ieftină.
Reamplasarea producţiei în alte ţări se face după anumite criterii: să se muncească şi mai
71
ieftin; produsul final al acestei munci să se bucure de CERERE. Republica Moldova doar parţial
satisface unul dintre aceste criterii. În ţară s-ar găsi braţe ieftine, dar calitatea, experienţa,
profesionalismul de cele mai multe ori nu corespund exigenţelor posibilelor reamplasării ale
unor întreprinderi străine în Republica Moldova; în ţară posibilităţile de comercializare a unor
eventuale produse sunt mult limitate, incomparabile cu potenţialul cererii în Rusia, India, China
etc.
Creşterea PNB în SUA poate fi determinată:
AAYL
LYK
KYY ∆
∂∂
+∆∂∂
+∆∂∂
=∆ (2.16)
Pentru αα −= 1LAKY
ALKLLAKKLKAY ∆+∆×−+∆×××=∆ −−−− αλαααα αα 111 )1( (2.17)
Creşterea procentuală:
AA
YLAKL
LYLAKK
KYLAK
YY ∆
×+∆×−
×+∆×=∆ −−− αααααα αα 111 1 (2.18)
Sau AA
LL
KK
YY ∆
+∆
−+∆
=∆ )1( αα (2.19)
Creşterea procentuală a PNB a SUA pe parcursul anilor 1950-1985 a constituit respectiv
3,2=1,1+0,9+1,2.
În aceste calcule elasticitatea capitalului este 3,0=α .
Preţul înalt al muncii în SUA (şi nu numai) generează un şomaj firesc care nu poate fi redus. O
angajare a muncii peste nivelul acestuia generează falimentarea activităţii respective. În SUA nu a
existat nici un an cu nivelul şomajului nul; în Marea Britanie şomajul nu s-a coborât mai jos de 9%.
Nivelul şomajului în ţările industrial puternic dezvoltate este în dependenţă de cuantumul înlesnirilor de
şomer: creşterea susţinerii materiale a şomerilor este un stimulent al şomajului. Nivelul şomajului în
SUA, începând cu anul 1950, este în creştere de la 4,5 până la 8-9% în anul 2006. Deprecierea
dolarului în mare măsură contribuie la creşterea exportului din SUA, deci, la o reducere a şomajului.
2.4. Evoluţia taxei procentuale: aspect metodologic
Un rol important în dezvoltarea economiei SUA, UE, Japoniei o are evoluţia taxei
procentuale şi a inflaţiei. Conformarea creditorilor la condiţiile inflaţiei a dat un impuls
considerabil dezvoltării economice a acestor ţări. Mecanismul creării taxei procentuale în
condiţiile inflaţioniste este tratat de diferiţi autori diferit. Unii în baza unui model de funcţionare
a economiei în ansamblu includ şi fluxurile creditar-monetare, determină modificările generate de
inflaţii. Alţi autori cu ajutorul unor modele mult agregate ameliorează poziţiile, translările CERERII şi
a Ofertei sub impactul inflaţiei. În modelele elaborate de Fisher creşterea preţurilor este echivalentă cu
72
reducerea puterii de cumpărare a banilor, inclusiv a banilor împrumutaţi. Dacă taxa procentuală
constituie r, atunci banii împrumutaţi vor „creşte” cu (1+r) ori; dacă puterea de cumpărare, scrie Fisher,
se reduce de (1+π) ori, unde π – rata creşterii preţurilor, atunci venitul real va constitui:
( )( ) 111)( −⎥
⎦
⎤⎢⎣
⎡++
=π
π rV - procentul real ex post, cunoscut numai după achitările sumare, adică posteriori.
Problema rămâne fără soluţii la momentul împrumutului de bani, când cumpărătorul şi vânzătorul de
bani pun în calcul nişte mărimi aleatoare ale inflaţiei, cuantifică doar speranţa matematică. Venitul real
la începutul afacerii este ex ante, la sfârşit – acestea ex post. Procentul „ex ante” îl asigură pe creditor
cu un anumit profit indiferent de nivelul inflaţiei. Conform ipotezei că puterea de cumpărare a banilor
în perioada de timp considerată se va reduce de (1+πs) ori, unde πs – speranţa matematică a ratei de
inflaţie. Veniturile reale ale creditorului, calculate în baza ratei probabile a inflaţiei vor constitui:
111
−++
= ss rV
ππ . (2.20)
Din această relaţie determinăm taxa procentuală ss
VVr ss ππ ππ ⋅++= (2.21)
Fisher în aşa mod a determinat taxa procentuală cu care creditorii sunt de acord să vândă
banii, numită rata de exhilibru.
Contra Fisher taxa procentuală este formată din inflaţia potenţială, care în viziunea
creditorilor poate apărea. În acest caz procentul se transformă într-un stimulent al inflaţiei. Au
sau nu dreptate creditorii când stabilesc rata inflaţiei probabile, taxa procentuală creşte. În
consecinţă ,cumpărătorii de credit sunt impuşi de situaţiile create să-şi restituie cheltuielile prin
majorarea preţurilor. În aşa mod, creditorii creează premise, ce contribuie şi ei la creşterea
inflaţiei, adică la reducerea puterii de cumpărare a banilor. În baza modelului Fisher, în
bibliografia economică se pot întâlni o serie de încercări de a determina taxa procentuală prin
metode empirice.
Cele mai frecvente forme de stabilire a taxei procentuale se reduc la analiza trendului, la
stabilirea unei dependenţe corelative:
r(t)=aπs(t)+b+c(t) (2.22)
unde a, b – parametrii ecuaţiei de regresie: c(t) – speranţa matematică a ratei creşterii
preţurilor. O deosebită importanţă în procesul de calculare a taxei procentuale îi revine
coeficientului a.
Valorile parametrului a trebuie să varieze în intervalul (0; 1). În calculele economiştilor din
SUA valorile coeficientului a se găsesc în intervalul (0,3; 0,9), de asemenea, se face o tentativă
de utilizare a unor metode econometrice pentru conformarea calculelor a modificărilor probabile
ale inflaţiei, de exemplu : r*(t)=aπ(t)+b+c(t) (2.23)
unde a, b – parametrii ecuaţiei de regresie, c(t) – un termen ce atenuează devierile
73
imprevizibile. În realitate taxa procentuală de echilibru se stabileşte cu o anumită întârziere. În
intervalul (r-1;t) taxa procentuală variază de la r(t-1) la r(t), media ponderată fiind r*. Devierile
de la r* sub impactul unui şir de factori exogeni, endogeni, a politicilor economice interne,
externe pot fi pozitive, negative. Viteza schimbării taxei procentuale r(t), dt
tdr )( este în
dependenţă directă de amplitudinea devierii taxei r(t de la taxa procentuală de echilibru r*.
Procesul economic de stabilire a taxei procentuale de echilibru poate fi formalizat:
)),(()( * trrdt
tdr−= α unde: (2.24)
α - coeficient de proporţionalitate sau .)()( *1 rtrtr αα =+ (2.25)
Notăm r(t)= u (t) · v(t); r1(t) = u1(t) v (t) + u (t) · v1 (t). (2.26)
Ecuaţia diferenţială, exprimată în variabilele u(t); v(t) va avea forma: *11 )()()()()()( rtVtutVtutVtu αα =++ (2.27)
))()()(()()( *11 rtvtvtutVtu αα =++ (2.28)
Determinăm valorile variabilei v(t) pentru care 0)()(1 =+ tvtv α ; )()( tvdt
tdv α− (2.29)
dttvtdvα−=)()( ; tetv α−=)( (2.30)
Determinăm valoarea variabilei u(t):
*)( redt
tdu t αα =× − ; dtedrtdu tα*)( = (2.31)
certu dt += *)( (2.32)
Taxa procentuală tt ecertr αα −+= )()( * ; (2.33) *)( retr t += −α (2.34)
Acest rezultat poate fi reprezentat grafic (fig. 2.4.1.).
Fig. 2.4.1. Evaluarea taxei procentuale spre cea de echilibru
(r*+G)
r*
t
74
În expresia tecrtr α
*)( = , parametrul α reprezintă impactul de lungă durată a inflaţiei
asupra taxei procentuale; taxa procentuală şi parametrul α sunt în anumită dependenţă.
Creşterea parametrului α constituie elasticitatea taxei procentuale, cu câte procente va creşte
taxa procentuală, dacă rata inflaţiei va creşte cu 1% . În acest context, apar două întrebări: există
sau nu vreo legătură între rata creşterii preţurilor şi taxa procentuală? Dacă o astfel de conexiune
există, atunci în cât timp taxa procentuală va creşte sub impactul inflaţiei?
În baza modelelor economice, propuse anterior poate fi determinat impactul proceselor
inflaţioniste asupra taxelor procentuale. De regulă, în investigaţiile economice accentul se pune pe
creşterea taxei procentuale pentru a asigura un venit net pozitiv, pentru a compensa eventualele
reduceri ale puterii de cumpărare a banilor. Calculele efectuate pentru SUA confirmă că majorarea
taxelor procentuale asigură creditorilor compensaţia pierderilor generate de procesele inflaţioniste.
Impactul inflaţiei asupra taxei procentuale în diferite perioade, în SUA, a fost diferit. Până prin anii
’60, secolul XX, în condiţiile creşterii moderate a preţurilor, legătura dintre inflaţie şi taxa
procentuală era nesemnificativă. În următorul interval (anii ’70, secolul XX), preţurile au cunoscut o
creştere semnificativă, drept consecinţă a unor modificări în politicile economice ale SUA. Inflaţia a
avut un impact considerabil asupra taxei procentuale. Pentru orice ţară rămân actuale problemele:
determinarea mecanismelor determinării inflaţiei probabilistice; determinarea reacţiei pieţei
financiare la informaţiile despre creşterea, reducerea inflaţiei, determinarea impactelor reciproce între
taxele procentuale şi inflaţie; determinarea ciclurilor oscilative în relaţia „taxă procentuală–inflaţia”.
Conform economistului I.Fisher, în economia SUA creşterea preţurilor cu un procent
contribuie la creşterea taxei procentuale cu 0,88±0,16 procente; conformările taxei procentuale
inflaţiei se realizează pe parcursul a 16,5±4,5 luni; în condiţiile modificării ratei de creştere a
preţurilor taxa procentuală nu se modifică; creşterea inflaţiei supra, subnivelul estimat, îi face pe
unii „bogaţi”, pe alţii „săraci”. Acest proces poate fi explicat doar prin intervalul mare de
conformare a taxei procentuale la „furtunile” inflaţioniste. Unii economişti afirmă că între taxa
procentuală şi inflaţie nu poate fi stabilită vreo corelaţie de lungă durată. În viziunea dumnealor
inflaţia are un impact considerabil asupra taxelor procentuale în toate sectoarele pieţei. În situaţii
riscante se găsesc creditele ipotecare de 20-30 de ani.
Concluzii: Creşterea economică a Republicii Moldova este un proces complex fără analog
în spaţiu şi timp. Condiţiile specifice şi unice ale ţării noastre impun crearea de noi mecanisme,
politici economice pentru asigurarea creşterii economice. Rata creşterii economice poate fi mai
ridicată pentru Republicii Moldova care a avut de trecut printr-o criză economică profundă în
anii ’90, secolul XX, în continuare – ratele creşterii se vor micşora. Pentru asigurarea unei
analize constructive a indicatorilor macroeconomici este necesar a elabora funcţia de producţie.
75
În economie printre multitudinea de parametri reglatori un loc important îl ocupă următorii
parametrii: cota-parte a acumulărilor productive; coeficientul deprecierilor fizice şi morale a
fondurilor productive. Creşterea acumulărilor productive contribuie la creşterea potenţialului
economic pentru următoarele generaţii. Creşterea coeficientului de depreciere fizică şi morală
contribuie la renovarea fondurilor productive, însă devin o „povară” pentru generaţia actuală.
Nivelul înalt al PIB per capita în ţările industrial puternic dezvoltate este însoţit de un nivel redus
al ratei de creştere a numărului populaţiei şi de acumularea unui volum considerabil de resurse
financiare din contul amortizaţiei fondurilor productive. Nivelul redus al PIB per capita
corelează cu nivelul redus al progresului tehnico-ştiinţific. În ţările industrial puternic dezvoltate
aportul capitalului în crearea valorii adăugate constituie o mărime constantă, cca 30% şi aportul
muncii este în creştere. Preţul real al muncii în SUA, UE, Japonia este înalt, în ţările industrial
slab dezvoltate – redus. Politica de apreciere a dolarului favorizează dezvoltarea economică a
SUA şi defavorizează economiile ţărilor unde valuta naţională, comparativ cu dolarul SUA, se
apreciază. Taxa procentuală redusă la credite defavorizează creditorii. Inflaţia şi taxa procentuală
sunt în anumită corelaţie. Din cele relatate concludem că modelele, mecanismele şi politicile
economice de dezvoltare economică din SUA, UE, Japonia pot fi numai sugestii pentru
Republica Moldova.
2.5. Fluxurile de schimburi comerciale pe plan mondial
Relaţiile economice internaţionale se derulează într-un spaţiu restrâns, dar cu largă circulaţie şi
importanţă pentru diferite categorii economice ce reflectă o realitate istorică a evoluţiei unor
probleme globale ale societăţii umane pe plan atât naţional, cât şi planetar, precum şi a interrelaţiilor
comerciale, financiare, tehnologice şi de altă natură ce se stabilesc şi se dezvoltă între naţiunile
diferitelor state, teritorii, în cadrul unor mecanisme şi structuri instituţionale şi funcţionale
internaţionale. Una dintre tendinţele de bază ce rezultă din analiza economiei internaţionale constă în
creşterea importanţei schimburilor economice externe pentru dezvoltarea economică a fiecărui stat,
mai mare sau mai mic, dezvoltat sau în curs de dezvoltare. Tendinţa este exprimată de corelaţia
dintre dinamica producţiei şi cea a comerţului exterior, ritmul de creştere a comerţului devansând
ritmul de creştere a producţiei atât la scară naţională, cât şi la scară regională sau internaţională. În
consecinţă, cota de export, de import, ponderea comerţului exterior în PIB au o tendinţă de creştere.
Decalajele economice ce caracterizează economia internaţională contemporană, decalaje
care despart lumea în ţări bogate şi ţări sărace, constituie un fenomen imoral pentru echilibrul şi
dezvoltarea însăşi a ţărilor economic avansate. În pofida unor eforturi depuse de ONU, de a
stăpâni decalajele şi evoluţia lor, realităţile denotă că acestea nu se atenuează, ci se adâncesc,
apar noi decalaje în zona tehnologiei, educaţiei, alimentaţiei etc., care subminează dezvoltarea
76
echilibrată a economiei internaţionale, generând conflicte economice, sociale, politice şi chiar
militare în diferite zone ale lumii. Preocupările pentru lichidarea subdezvoltării şi instaurarea
unei noi ordini economice internaţionale au rămas totuşi la stadiul de programe, exerciţii
teoretice.
Tipologia economiilor naţionale presupune o analiză comparată a două sau mai multe state
şi desprinderea propriei strategii de pătrundere pe piaţa ţărilor selectate ca partenere. În aceste
condiţii, gruparea statelor pe baza unor criterii şi indicatori ştiinţific fundamentaţi stă la baza
elaborării cercetării de marketing: ţări mari şi mici; ţări dezvoltate şi în curs de dezvoltare; cu
potenţial financiar variat şi cu mecanisme economice bazate pe reglementări elaborate de
guvernele statelor respective. Pe baza acestor cercetări se desprinde tipul de economie naţională
care poate fi variat∗. O ţară poate să aibă un mecanism economic de piaţă, un potenţial economic
mare, un nivel de dezvoltare redus, o calitate a vieţii precară, un grad ridicat de participare la
circuitul economic internaţional şi să dispună de fonduri financiare în vederea unor investiţii
externe. În 2006, schimburile comerciale dintre Uniunea Europeană (UE-27) şi CSI a înregistrat
o creştere considerabilă: importurile au crescut la 177,5 b.n. euro şi exporturile la 105,8 b.n.
euro. Creşterea importurilor produselor energetice a generat:
• balanţa comercială UE-27 cu ţările CSI este negativă; deficitul a atins 71,7 bilioane euro în
2006 ce este echivalent cu o creştere de 22,6% în raport cu 2005;.
• ţările CSI şi Rusia în parte sunt principalii parteneri comerciali ai UE, deoarece ele au
totalizat cca 70% din exporturile UE, cca 80% din importuri;
• cele mai importante bunuri sunt petrolul şi produsele petroliere, în export domină
automobile, produse finale;
• Germania, Italia şi Polonia reprezintă cca 50% din exporturile, importurile cu ţările CSI (fig.
2.5.1).
∗ Sava E. Mecanisme economice de demonopolizare, demonopsonizare a exporturilor, importurilor: aspectul metodologic. Revista Economica, 2007, nr.4, p. 109-112
77
-120
-80
-40
0
40
80
120
160
200
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006
importexportbalanta
Fig. 2.5.1. Schimburile comerciale UE-27 cu ţările CSI, 2000-2006 (miliarde euro)
Tabelul 2.5.1
Evoluţia balanţei comerciale 2000 2001 1002 2003 2004 2005 2006 Exportul 33,5 45,2 49,1 53,8 66,7 81,8 105,8 Importul 76,5 80,0 80,5 86,7 105,9 140,3 177,5 Balanţa comercială -42,7 -34,7 -31,4 -32,9 -39,2 -58,5 -71,7
Sursa: Eurostat (Comext), 2007.
Schimburile comerciale dintre UE-27 şi ţările CSI au crescut considerabil în 2000-2006,
volumul total al importurilor UE este superior exporturilor (tabelul 2.5.1). Între 2004 şi 2006,
importurile şi exporturile au crescut mai rapid ca între 2000 şi 2003, foarte probabil din cauza
creşterii preţurilor la energie. Balanţa comercială în prezent este deficitară, depăşind 42,7
miliarde euro în 2000 la 71,7 miliarde în 2006. În 2006, mărfurile exportate au constituit 105,8
miliarde euro, pe când importurile au crescut la 177,5 miliarde.
În fig. 2.5.2 şi 2.5.3 este indicată ponderea schimburilor UE-CEI în import-export în 2006.
Cu 13% de la valoarea totală de import al UE în 2006, CSI ocupă un loc important de rând
cu SUA. China rămâne partenerul principal (14%). Din cadrul CSI, Rusia rămâne ţara cu
ponderea cea mai mare (10%).
78
Importanţa relativă al CSI ca partener comercial al UE
Fig. 2..5.2. Principalii parteneri în exportul UE-27, 2006
Fig. 2.5.3. Principalii parteneri în importul UE-27, 2006
Sursa: Eurostat (Comext), 2007. Sursa: Eurostat (Comext), 2007.
Vorbind despre exporturi, autorul constată că ţările CSI sunt cel de-al doilea partener al UE-
27 (9%, din care 6% revin Rusiei) după SUA.
În cadrul CSI, Rusia ocupă locul întâi pe piaţa exporturilor al UE, deoarece ea reprezintă
68,4% din exporturile totale ale UE către ţările CSI în 2006, sau în valoare totală de 72,4
miliarde euro. Ele sunt urmate de Ucraina (17,2%), Kazahstan şi Belarus (între 4 şi 5%), pe când
toate celelalte ţări din CSI au înregistrat o parte inferioară de 2%. Se observă o situaţie similară
la importuri: cu o valoare totală de 140,5 miliarde euro, Rusia reprezintă 79,2% din importurile
totale ale CEI. Kazahstanul ocupă locul doi cu o pondere de 7,8%. Ucraina, fiind o piaţă
importantă de export pentru UE, reprezintă o pondere mai puţin importantă (tabelul 2.5.2.).
Investigaţiile privind schimburile dintre statele-membre UE cu ţările CSI, Germania s-a situat în
fruntea grupei în domeniul exporturilor (30,7%), pentru import (19,7%). Privind exporturile către
CSI, ea este urmată de Italia şi Polonia cu o parte respectivă de 10,2% şi 7,8%. Toate statele-
membre ale UE au înregistrat o creştere a exporturilor către ţările CSI între 2000 şi 2006.
Limitaţi în termeni absoluţi, exporturile Estoniei şi Portugaliei au evoluat în particular rapid în
această perioadă, cunoscând o creştere anuală respectivă de 34,5% şi 32,7%.
Vizând cota importurilor Germania, Italia şi Olanda sunt principalii parteneri ai CSI cu o
pondere respectivă de 19,7%, 12,1% şi 10,1% din schimbul total UE cu CSI în 2006. Printre
aceste ţări, Olanda a cunoscut un ritm de creştere mediu anul mare (27% pe an între 2000 şi
2006). Luxembourg a cunoscut o creştere a importurilor mare în această perioadă, aproape
dublându-se între 2005 şi 2006, pe când ponderea lor absolută a diminuat modest.
Tabelul 2.5.2
Schimbul dintre UE-27 cu partenerii din CSI (milioane euro)
Export Import Ponderea
exportului UE către CSI, 2006
Ponderea importului UE către CSI, 2006
Tările 2000 2004 2005 2006 Creşter
ea anuală medie 2000-2006
% % cum
2000 2004 2005 2006 Creşterea
anuală medie 2000-2006
% % cum
CSI 33828 66679 91755 105774 20,9 100 100 76516 105890 140262 177507 15,1 100 100 Rusia 22738 46030 56880 72356 21,3 68,4 68,4 63777 83954 112613 140546 14,1 79,2 79,2 Ucraina 5454 10583 13260 28233 22,3 17,2 85,6 4807 8458 8656 9930 12,9 5,6 84,8 Kazahstan 1427 3261 3576 5000 23,2 4,7 90,4 3821 6933 10278 13907 24,0 7,8 92,6 Belarus 1694 2649 3234 4382 17,2 4,1 94,5 1330 2666 3415 4421 22,2 2,5 95,1 Azerbaidjan 362 1246 1495 1953 32,4 1,8 96,4 994 1292 2507 5442 32,8 3,1 98,2 Moldova 610 915 1079 1179 11,8 1,1 97,5 270 520 435 556 12,8 0,3 98,5 Uzbekistan 584 459 590 623 1,1 0,6 98,1 653 618 529 1077 8,7 0,6 99,1 Georgia 375 610 678 922 16,2 0,9 98,9 235 314 278 485 12,8 0,3 99,4 Turkmenistan 201 416 331 361 10,2 0,3 99,3 258 641 904 569 14,1 0,3 99,7 Armenia 271 338 433 476 9,8 0,5 99,7 131 247 528 333 16,9 0,2 99,9 Tadjikistan 42 67 88 121 19,4 0,1 99,8 100 219 104 222 14,3 0,1 100,0 R.Kirghiză 71 97 110 169 15,7 0,2 100,0 140 30 17 18 -29,0 0,0 100,0 Sursa: Eurostat (Comext), 2007
80
Patru ţări au înregistrat un excedent important în 2006. Printre ele Slovenia şi Danemarca au
înregistrat un excedent (cca +0,6 miliarde). Deficitul mai mare a fost observat la Italia şi Olanda
(10 miliarde euro pentru ambele). În anexa 16 sunt redate schimburile dintre UE-27 cu ţările CSI
(milioane euro). Uniunea Europeană (UE-27) a devenit primul partener comercial al Rusiei,
reprezentând cca 45% din importul şi exportul în 2005. Graficele 4 şi 5 prezintă principalii
parteneri comerciali al Rusiei în 2005. UE a constituit principala sursă de importat din Rusia cu o
pondere de 44%. 8% din importurile totale ruse proveneau din Ucraina şi 7% din China.
Importanţa relativă a CSI ca partener comercial al UE
Fig. 2.5.4. Principalii parteneri ai Rusiei în import,
2005 Fig. 2.5.5. Principalii parteneri ai Rusiei în export,
2005 Sursa: Eurostat (Comext), 2007. Sursa: Eurostat (Comext), 2007.
Privitor la exporturile Rusiei, ponderea deţinută de UE-27 în 2005 constituia 47%. China şi
Ucraina ocupau locul doi şi trei cu 5% din exporturile totale ruse. Valoarea totală a exporturilor
ruse spre Elveţia corespundea aproximativ cu cele ale Japoniei şi SUA împreună. În fig. 4 şi 5 se
face referinţă la 2005. Toate aceste ţări aveau un dificit comercial mai mult sau puţin important.
Olanda a înregistrat cel mai mare dificit (-11,4 miliarde euro) şi Finlanda cel mai mic (-1,5
miliarde euro). Exporturile Germaniei către Rusia au crescut la 23,1 miliarde euro şi rămân a fi
principalul partener al Rusiei din UE. Italia şi Finlanda au urmat pe locul trei şi patru (Fig. 2.5.4;
2.5.5.).
În 2006, Germania a fost principalul partener UE al Rusiei privind importul, ridicându-l la
29 miliarde euro. Pe pozitia doi, Olanda a înregistrat o creştere anuală putermică între 2000 şi
2006, importul din Rusia sporind la 17 miliarde euro. Produsele primare, energia, reprezintă 70%
de la valoarea totală de importuri ale UE, provenite din CSI. Exporturile UE către ţările CSI
rămân dominante prin produse manufacturate (88% din exportul total în 2006). „Maşini şi
echipament de transport” constituie esenţa exporturilor totale aleUE, urmate de „Alte articole
manufacturate” (26%). 70% din importuri ale UE sunt de provenienţă din ţările CSI şi sunt
Tabelul 2.5.3.
Schimburile comerciale dintre UE cu ţările CSI la principalele grupe de produse (milioane euro)
Export Import Balanţa comercială
2000
2004
2000
2004
2005
2006
2000
2004
2005
2006
Creşterea
anuală 2000-2006,
%
Ponderea
comerţului
UE-27 2006,
%
2000
2004
2005
2006
Total 33828 66679 81755 105774 21 100 76516 105890 140626 177507 15 100 -42688 -39211 -58506 -71733 Produse primare 5428 7073 8239 10801 12 10 47539 68692 99311 124599 17 70 -42111 -61619 -91073 -113798 alimentare 3868 5270 6058 7688 12 7 1071 1171 1473 1549 6 1 2797 4100 4585 6139 Materii prime 943 1213 1325 1708 10 2 5796 6493 6408 7443 4 4 -4853 -5280 -5084 -5735 Energie 617 590 856 1405 15 1 40673 61028 91431 115606 19 65 -40055 -60438 -90574 -114201 Produse manuafcturate 27530 85571 71847 92881 22 88 18358 23336 25673 31231 9 18 9172 35236 46174 61650
Produse chimice 4718 9209 11751 15431 22 15 3323 4187 4761 5414 8 3 1395 5022 6990 10017 Mişini şi echipament de transport
12513 31122 38348 49508 26 47 1663 2156 2455 2252 5 1 10850 28966 35893 47256
Alte articole manufacturate 10299 18241 21748 27942 18 26 13372 16993 18456 23565 10 13 -3072 1248 3292 4377
Altele 870 1035 1670 2093 16 2 10619 13863 15278 21678 13 12 -9749 -12828 -13608 -19585 Sursa : Eurostat (comext), 2007
82
compuse din materii prime; energia reprezintă 65%. S-a înregistrat un deficit de 113,8 miliarde
euro la produsele primare contra unui excedent de 61,7 miliarde euro pentru produsele
manufacturate.
Deficitul comercial în schimburile cu produse primare în esenţă resultă din volumul enorm
al importurilor de produse energetice, provenite din ţările CSI (115,6 miliarde euro în 2006).
Importul de produse energetice a crescut în medie cu 19% pe an între 2000 şi 2006. Excedentul
comercial în schimbul de produse manufacturate se atribuie exportului de maşini şi echipament de
transport spre ţările CSI, având o creştere spectaculoasă între 2000 şi 2006 (creştere medie anuală de
26%, tabelul 2.5.3. Valoarea importurilor de petrol de provenienţă din CSI este echivalentă practic
cu exportul de produse din UE-27 către CSI.
Importurile UE-27 provenite din ţările CSI sunt, în esenţă, legate de petrol. Valoarea
importurilor de petrol şi produse petroliere atinge 102,6 miliarde euro în 2006 şi reprezintă
57,8% din importurile totale provenite din CSI (40,3% din importurile totale ale UE de aceste
produse provin din ţările CSI). Fierul şi oţelul urmează cu o pondere de 5,0% de la valoarea
totală a importurilor, apoi metalele neferoase (4,9%), gazul natural şi gazul manufacturat (4,3%).
15% din importurile totale de gaz ale UE-27 provin din ţările CSI.
Exporturile din UE-27 către ţările CSI includ automobilele cu o pondere de 10,4% din exportul
total către ţările CSI în 2006 (tabelul 2.3.6). Valoarea lor a sporit mai mult de cinci ori între 2000 şi
2006. Printre alte categorii de produse la export către CSI figurează maşini şi echipament de
telecomunicaţii care a sporit de patru ori după 2000, produsele medicale şi farmaceutice urmând cu
4,6%.
În tabelul 2.5.4 sunt indicate principalele produse pe care UE le importă din diferite ţări ale CSI.
De exemplu: „fier şi oţel” (121 milioane euro) au fost în principal importante din Armenia în 2006.
Volumul lor a constituit 36,4% din importul total al UE provenit din Armenia, însă doar 1,4% din
totalul produselor de fier şi oţel importate din CSI. Datele corespunzătoare exportului UE către
partenerii comerciali din CSI sunt indicaţi în tabelul 5. Exporturile de maşini şi echipament industrial
spre Kazahstan în 2006, de exemplu, s-a ridicat la 539 mln. euro, ceea ce corespunde 10,8% din
exporturile totale UE-27 spre aceste ţări. În restul, aceste produse corespund la 6,3% din valoarea
totală a exporturilor de maşini şi aparate industriale spre mai multe ţări CSI. Altfel-spus, Kazahstanul
absorbe doar 6,3% din aceste produse, pe când 93,7% rămân a fi repartizate între alte ţări CSI
(tabelul 2.5.5).
Tabelul 2.5.4 Importul UE-27 în parteneriat cu CSI: principalele produse (milioane euro)
2000 2004 2005 2006 Creşterea anuală 2000-2006, %
Ponderea comerţului UE-27 2006, %
Ponderea importului UE de produse, provenite din ţările CSI,
2006, %
Armenia 67 fier şi oţel
7 47 189 121 59,4 36,4 1,4
Azerbaidjan 33 petrol 932 1228 2355 5071 32,6 93,2 4,9 Belarus 33 petrol 233 1143 1767 2484 48,3 56,1 2,4 Georgia 33 petrol 141 133 82 280 12,1 57,6 2,4 Kazah- stan
33 petrol 2738 5539 8526 11401 26,6 82,0 11,1
R.Kirgiză 26 fibre textile
12 10 5 4 -18,3 19,7 0,0
Moldova 84 confecţii şi accesorii
88 88 94 133 7,1 23,9 17,4
Rusia 33 petrol 28709 42251 65545 82408 19,2 58,6 80,3 Tadjikistan 68 metale
neferoase 28 119 36 168 64,7 75,9 0,0
Turkmenistan 33 petrol 150 224 330 333 14,2 58,6 0,3 Ucraina 67 fier şi
oţel 836 2367 2550 3162 54,8 31,8 35,8
Uzbekistan 34 gaz natural şi manufactu-rat
1 36 127 233 177,2 21,7 3,1
Sursa : Eurostat (comext), 2007
Tabelul 2.5.5
Exporturile UE-27 spre partenerii CSI: principalele produse (milioane euro)
2000 2004 2005 2006 Creşterea
anuală 2000-2006,
%
Ponderea comerţului UE-27 2006, %
Ponderea importului UE de produse, provenite
din ţările CSI, 2006, % Armenia 65 art.
minerale, nemetalice
83 97 109 102 3,4 21,4 5,2
Azerbaidjan 89 art manufacturate diverse
10 15
Belarus 33 petrol 10 15 51 302 75,0 15,5 7,7 Georgia 72 maşini şi
aparate speciale
168 285 358 610 24,0 13,9 7,7
Kazahstan 74 maşini ind. 182 317 382 539 19,9 10,8 6,3 R.Kirgiză 78 automobile 9 21 20 29 21,6 17,1 0,3 Moldova 33 petrol 85 50 106 146 9,5 12,4 1,8 Rusia 78 automobile 1410 3666 4287 7453 32,0 10,3 68,1 Tadjikistan 74 maşini ind. 2 11 18 31 53,5 26,7 12,8 Turkmenistan 33 petrol 30 72 50 52 9,4 14,5 0,6 Ucraina 78 automobile 332 1022 1220 2092 35,9 11,5 19,1 Uzbekistan 72 maşini şi
aparate 80 91 99 80 0,1 12,9 1,0
Sursa : Eurostat (comext), 2007
85
Concluzii: strategiile naţionale de dezvoltare reprezintă un ansamblu de obiective, surse şi
măsuri privind valorificarea factorilor interni şi externi ai dezvoltării. În Republica Moldova,
aceste strategii urmăresc crearea, dezvoltarea şi modernizarea unor ramuri şi subramuri ale
industriei, agriculturii, transporturilor, construcţiilor industriale şi civile, comerţului, reţelei de
învăţământ, sănătate şi a altor servicii în scopul depăşirii treptate, a stării de subdezvoltare, a
reducerii şi, în final, a eradicării decalajelor economice. Strategiile naţionale de dezvoltare a
Republicii Moldova nu pot urma un model unic de industrializare, dezvoltare a agriculturii,
ştiinţei şi tehnicii etc. Dezvoltarea economică a Republicii Moldova trebuie să aibă un caracter
echilibrat, în aşa mod, ca o ramură sau subramură economică să nu se dezvolte în detrimentul
altor ramuri sau subramuri. Industria ţării trebuie creată, dezvoltată şi modernizată, dar nu prin
neglijarea agriculturii şi altor ramuri tradiţionale. Strategia dezvoltării Republicii Moldova în
condiţiile resurselor limitate trebuie să stabilească priorităţi în dezvoltarea unor ramuri ale
industriei, ale agriculturii sau serviciilor, în dezvoltarea şi modernizarea agriculturii şi a
subramurilor ei, care asigură resursele alimentare, dar şi de materii prime; trebuie să se bucure de
mare atenţie asigurarea nevoilor de bază ale populaţiei şi industriei. Procesul de industrializare
trebuie să se bazeze pe asigurarea bunurilor necesare agriculturii şi populaţiei. Strategia naţională
de dezvoltare trebuie să se bazeze pe crearea şi utilizarea tehnicilor şi tehnologiilor adecvate,
moderne, capabile să asigure atât nevoile populaţiei, cât şi modernizarea structurilor economice
din diferite ramuri ale industriei, agriculturii, transporturilor etc. Practica internaţională
demonstrează că un grup de ţări în curs de dezvoltare - Coreea de Sud, Singapore, Taiwan,
Israel, Brazilia, Mexic ş.a. - au dezvoltat ramuri de vârf ale tehnologiei modeme: electronica,
energia nucleară, telecomunicaţiile, mijloacele de transport etc., astfel reducând exportul de
produse slab prelucrate, materie primă brută (la un preţ de vânzare inferior), sporind exportul de
produse cu un grad de tehnicitate şi inteligenţă superior.
86
CAPITOLUL III.
MODALITĂŢILE DE COOPERARE A REPUBLICII MOLDOVA CU
CENTRELE DE PUTERE ECONOMICĂ
3.1. Particularităţile dezvoltării economice a Republicii Moldova
Strategia prooccidentală a Republicii Moldova, potenţial poate avantaja economia naţională.
Orientarea a început odată cu obţinerea suveranităţii Republicii Moldova. O perioadă
Moldova nu era bine direcţionată vis-à-vis de vectorul orientării strategice.
Strategia europeană a Republicii Moldova include o serie de domenii de activităţi: analiza
cadrului legislativ al Republicii Moldova; analiza cadrului instituţional; formularea problemelor
existente; formularea priorităţilor pe termen scurt şi mediu.
Structura activităţilor este caracteristică pentru strategiile de asociere ale fostelor şi actualelor
ţări candidate la aderare la UE. Astfel, Strategia europeană a Republicii Moldova trebuie să devină
documentul care va concretiza modul de realizare a obiectivului de integrare a Republicii Moldova în
UE formulat în Concepţia integrării Republicii Moldova în UE. Datorită structurii sale, Strategia
europeană a Republicii Moldova permite nu numai să fie formulate sarcinile şi obiectivele de
activitate, dar reprezintă şi documentul de bază de la care poate fi pornită elaborarea Planului
naţional de armonizare legislativă, dat fiind faptul că fiecare paragraf conţine o informaţie despre
cadrul legislativ în domeniul respectiv. De asemenea, Strategia permite să se facă concluziile
necesare cu privire la modificarea cadrului instituţional, necesar pentru cooperarea eficientă şi
ulterior integrarea Republicii Moldova în UE, şi să fie estimate necesităţile financiare ale acestui
proces. Aderarea Republicii Moldova este un proces de durată lungă. Pe parcursul acestei perioade
vor avea loc mai multe schimbări atât în situaţia internaţională, cât şi cea internă. Din acest motiv,
Strategia europeană va necesita revizuiri şi adaptări permanente la zi, cu reformularea obiectivelor pe
termen scurt şi mediu.
Obiectivul principal al reformelor iniţiate la începutul anilor ’90 în Republica Moldova a
fost trecerea la o economie de piaţă viabilă, eficientă. Până în prezent s-a reuşit următoarele:
[111, p. 134] deetatizarea economiei şi crearea unui sector privat, în care se produce peste 2/3
din PIB; liberalizarea preţurilor şi dispariţia deficitului de mărfuri şi servicii; introducerea
monedei naţionale şi controlul inflaţiei; crearea elementelor-cheie ale infrastructurii pieţei:
sistemul comercial, sistemul bancar, sistemul de consalting şi audit, sistemul publicitar, sistemul
de asigurare, sistemul de învăţământ economic; depăşirea izolării economice şi diversificarea
fluxurilor comerciale externe, pătrunderea pe noi pieţe de desfacere, mai competitive şi mai
stabile.
Analizând datele din tabelele 3.1.1 şi 3.1.2 se poate concluzionat că Moldova a devenit ţara
87
cea mai săracă din regiune.
Tabelul 3.1.1
Republica Moldova: Indicatori economici selectivi
Producţia şi preţurile 2003 2004 2005 2006
PIB nominal (în milioane MDL) 27,619 32,032 36,755 42,585
Creşterea PIB real 6.6 7.4 7.1 6.0
Preţurile de consum (la sfârşitul perioadei) 15.7 12.6 10.0 9.0
Sectorul extern
Soldul contului curent (în % din PIB) -6.8 -2.7 -5.6 -5.4
Total datoria externă (în % din PIB) 88.7 63.8 54.7 51.3
Total serviciul datoriei (în % din exportul
mărfurilor şi serviciilor)
19.8 21.3 20.2 14.5
Rezervele oficiale brute (în milioane dolari SUA) 302 470 597 750 Sursa: Departamentul statistică, R.Moldova, materiale 2007 şi investigaţiile autorului.
Sărăcia Moldovei se datorează rezultatelor reformelor, amestecului masiv din exterior, dar şi
existenţei unui important sector subteran, precum şi a diferenţierii crescânde din societate.
Republica Moldova a devenit o ţară fără o clasă socială medie, societatea pomenindu-se divizată
într-o minoritate foarte bogată şi influentă şi o majoritate foarte săracă şi disperată. Potrivit
investigaţiilor sociologice, 20% din cei mai prosperi cetăţeni acaparează peste 50% din veniturile
totale ale populaţiei, pe când 20% din cei mai săraci – doar circa 3 la sută.
Aceasta este o diferenţiere oficială. Dar dacă ţinem cont de economia subterană, în cadrul
căreia distribuirea veniturilor se face într-un mod şi mai neechitabil, apoi ne dăm seama că în
realitate discrepanţa dintre cei bogaţi şi cei săraci este cu mult mai mare decât cea calculată
pornind de la datele statistice oficiale.
În fine, Republica Moldova s-a transformat în ultimul deceniu într-o ţară foarte coruptă,
fenomen alimentat în mare măsură de regimul criminal din regiunea separatistă a Transnistriei,
regim care după cum se ştie, a fost creat special pentru a şantaja Republica Moldova şi a o
menţine sub influenţa Rusiei. Oricum, potrivit evaluărilor agenţiei Transparency International,
în anul 2000 Moldova a fost plasată, la capitolul „corupţie”, pe locul al 14 dintre ţările
chestionate, iar în anul 2002, deja pe al 10-lea. În urma reformelor, în Republica Moldova a
fost constituită o economie formată din patru sectoare economice, şi anume: sectorul privat sau
capitalist; sectorul public; economia naturală; economia subterană. În anii 2000-2003 în
sectorul public a fost creat circa un sfert din PIB oficial. Sectorului capitalist, adică cel privat,
ce include de regulă şi economia naturală, îi revine cealaltă parte, preponderentă, a PIB oficial.
88
Tabelul 3.1.2.
Principalii indicatori socioeconomici ai Moldovei comparativ
cu vecinii săi cei mai apropiaţi (anul 2002)
Ţara
Indicatorul
Mol
dova
Rom
ânia
Ucr
aina
Bul
gari
a
Alb
ania
Cro
aţia
Bel
orus
ia
1. Populaţia (mil.) 4,3 22,4 49 7,9 3,1 4,7 10
2. PIB total (PPC) miliarde $
9 144 189 47 12 35 75
3. Creşterea economică anuală – 1990-2000 (%)
-10 -1,7 -8 -4,3 1 2,8 -1
4. PIB per capita (PPC), $
2100 6400 3800 5700 3500 8000 7500
5. Datoria externă (mil.$)
1500 11800 10300 9900 1100 11000 2300
6. Importul (la vamă), (mil.$)
1600 16200 17200 7200 1300 9000 8000
7. Exportul (la vamă) (mil.$)
884 12000 16700 5000 300 4500 7500
Sursa: Răilean V., Borş V. R. Moldova şi integrarea economică europeană. – Chişinău: 2000, p.13.
Dar, pe lângă sectoarele oficiale, în economia moldovenească există şi un mare sector
subteran, mărimea căruia nu este integral reflectată în statistica oficială. Acest sector, după
unele calcule, constituie circa 60-70% din mărimea PIB oficial. În cele ce urmează vom
încerca să estimăm mărimea PIB pe locuitor real, diferit de cel oficial.
Tabelul 3.1.3.
Nivelul PIB în diferite ţări
Statul
Anul
integră-
rii
Populaţia
(mil.)
Suprafaţa
(km²)
PIB 2006
(mlrd. dolari
intl.)
PIB per
capita
(dolari
intl.)
PIB per
capita
(PPC¹)
EU15=100
Locuri²
2005
Contribuţii
la
buget (2005)
Austria 1995 8,1 83.858 306,83 37.688 111,4 18 2.209
Belgia 1958 10,4 30.510 364,98 35.068 105,8 24 4.091
Danemarca 1973 5,4 43.094 252,46 46.691 117,9 14 2.066
Finlanda 1995 5,2 337.030 190,92 36.522 104,7 14 1.512
Franţa 1958 59,6 547.030 2113,42 33.855 98,5 78 16.888
Germania 1958/1990
82,4 357.021 2799,75 33.785 102,4 99 21.313
89
Grecia 1981 11,0 131.940 219,58 20.006 73,1 24 1.848
Irlanda 1973 4,0 70.280 200,10 48.753 135,9 13 1.366
Italia 1958 57,3 301.320 1718,90 29.635 99,2 78 13.996
Luxem-
burg 1958 0,4 2.586 33,57 73.147 226,9 6 238
Portugalia 1986 10,5 92.931 229,88 22,677 65,8 24 1.385
Olanda 1958 16,2 41.526 622,77 38.180 103,8 27 5.412
Regatul
Unit 1973 59,3 244.820 2196,83 36.429 102,6 78 12.339
Spania 1986 41,6 504.782 1124,46 27.175 84,2 54 8.901
Suedia 1995 8,9 449.964 354,02 39.101 100,3 19 2.817
Total
(UE-15) - 380,3 3.283.692 12672,41 33.234 100 570 96.381
Bulgaria 2007 7,7 111.001 25,80 3.328 31,3 18 -
Cipru 2004 0,7 9.250 16,90 20.866 70,2 6 157
Estonia 2004 1,4 45.226 12,73 9.424 55,9 6 99
Letonia 2004 2,3 64.589 15,72 6.793 44,3 9 126
Lituania 2004 3,5 65.200 24,89 7.268 48,7 13 211
Malta 2004 0,4 316 5,43 13.742 67,9 5 51
Polonia 2004 38,2 312.685 285,71 7.487 45,6 54 2.367
Republica
Cehă 2004 10,2 78.866 121,79 11.929 66,2 24 999
România 2007 22,1 238.391 79,91 3.603 28,0 35 -
Slovacia 2004 5,4 48.845 46,23 8.549 54,7 14 382
Slovenia 2004 2,0 20.253 36,94 18.527 73,7 7 285
Ungaria 2004 10,1 93.030 107,93 11.059 56,5 24 896
Total
(UE-27) - 484,3 4.322.989 13452,39 27.776 88,2 785 -
Moldova - 3,6 33.843 2,98 828 7,7 - -Sursa: Eurostat, 2007, p. 128 şi investigaţiile autorului. 1 PPC: Indexul de volum al PIB în funcţie de paritatea puterii de cumpărare per capita este afişat relativ la
media Uniunii Europene (UE15), care a fost stabilită la 100. Dacă valoarea atribuită unui stat este mai mare de 100, atunci acest stat are un PIB per capita peste media UE şi viceversa. Valorile se bazează pe o sursă Eurostat.
2 Locuri: La 1 ianuarie 2007. 3 Apariţia Republicii Moldova în acest tabel are doar rol comparativ.
90
În comparaţiile internaţionale, în cazul ţărilor mai puţin dezvoltate, PIB se calculează de
regulă după metoda parităţii puterii de cumpărare. Atunci când sunt analizate performanţele
economice ale ţărilor din Europa Centrală şi de Est, această metodă este folosită atât în lucrările
ştiinţifice publicate în Uniunea Europeană, cât şi în documentele oficiului de statistică al UE –
Eurostat.
Din tabelul 3.1.3 se observă că există o mare diferenţă între mărimea PIB calculat pentru
diferite ţări. Diferită este şi metoda de calculare, urmând diferite metodologii. Această diferenţă,
însă, este de proporţii diferite, de la ţară la ţară. Astfel, dacă în anul 1996 raportul dintre paritatea
puterii de cumpărare către cursul valutare era, în cazul Republicii Moldova, egal cu 4,5, apoi în
cazul României şi Bulgariei acest raport era de 4,2; a Ucrainei – de 3,78; Rusiei – 2,31; Croaţiei
– 1,4, pe când al Austriei – de doar 0,771. De notat că acest raport diferă nu numai de la ţară la
ţară dar şi de la un an la altul, în anul 2000 şi 2002 acest raport fiind pentru Republica Moldova
egal cu circa 5. În anii 1995-2003 PIB al ţării estimat potrivit cursului valutar de schimb,
constituia între 1,3 – 1,9 miliarde USD, pe când mărimea lui, calculată după metoda parităţii
puterii de cumpărare, era cuprinsă între 7-9 mlrd. de dolari. Promovarea în Republica Moldova a
politicii de stabilizare macroeconomică s-a soldat în ultimii ani cu ritmuri relativ stabile de
creştere a produsului intern brut (6,1% în 2001, 7,8% în 2002, 6,3% în 2003). Creşterea
cumulativă a PIB în perioada anilor 2000-2003 a fost de 24,1%. Dinamica pozitivă s-a
datorat creşterii cererii interne şi externe, în principal în urma majorării veniturilor populaţiei
în aria de activitate a rezidenţilor moldoveni. În primele şase luni ale anului 2004, PIB
marcând valoarea nominală de 12995 mil. lei a crescut în termeni reali cu 6,5% comparativ cu
perioada similară a anului precedent. Rata de creştere a fost practic identică celei înregistrate în
ianuarie-iunie 2002 şi 2003 (de 6,4% şi 6,5%, corespunzător) ce justifică aşteptările în
menţinerea ritmului de creştere economică în 2004 la nivel de 6-7%2.
După cum am observat în cea de-a doua jumătate a secolului XX, în virtutea unor factori
obiectivi cum ar fi sporirea presiunii fiscale şi creşterea ponderii serviciilor în PIB, în întreaga lume a
luat amploare economia subterană. De aceea, atunci când se calculează PIB real este necesar să se
ţină cont şi de proporţiile economiei subterane, mai cu seamă în cazul ţărilor unde acest sector este
deosebit de important. Dacă în ţările Uniunii Europene în economia subterană se creează suplimentar
bunuri egale cu 10-15% faţă de PIB oficial (excepţie – Italia, Spania şi Belgia, unde acest indicator
este de circa 20-25%), apoi într-un şir de ţări din spaţiul ex-sovietic, ca de exemplu în Rusia, Ucraina
şi Moldova, ponderea acestui sector este mult mai mare, ridicându-se până al peste 70 la sută.
În anul 2002, estimat potrivit metodei parităţii puterii de cumpărare şi cu luarea în calcul a
1Anuarul statistic al Republicii Moldova. – Chişinău, 2001, p.513. 2 Tendinţe în economia Moldovei. – Chişinău, 2004, p.11.
91
sectorului subteran, PIB pe locuitor constituia circa 3600-3800 dolari.
În anii 1993-2003, din cauza crizei economice, o parte considerabilă a populaţiei a fost
obligată să plece peste hotare. Nu se cunoaşte cifra exactă a persoanelor aflate în prezent la lucru în
alte ţări, dar potrivit unor estimări aproximative numărul lor se ridică până la aproximativ 600 000
persoane, dintre care în Rusia activează până la 200 000 persoane; în Italia – circa 120 000;
Portugalia, Grecia, Turcia, Cehia, Israel, Spania – între 30 000 şi 80 000. În anul 2002, în mod
oficial, adică înregistrată la punctele vamale şi prin sistemul bancar, în Republica Moldova a fost
transferată o sumă egală cu cca 300 milioane dol. SUA, iar în 2003 deja de aproape – 400 mil. dol.
SUA. Evident, această sumă este prea mică pentru a reflecta real câştigurile a peste jumătate de
milion de cetăţeni aflaţi în străinătate. Conform celor mai simple calcule, această sumă depăşeşte 1
miliard dol. SUA anual. Anul 2006 a fost caracterizat de o încetinire a creşterii economice,
produsul intern brut în preţuri comparabile s-a majorat cu 4,0 la sută, faţă de 7,5 la sută în 2005 şi
7,4 la sută în 2004.
Ritmul mai modest de creştere se explică prin reducerea în termeni reali a producţiei de
bunuri atât în sectorul industrial, cât şi în agricultură, fiind totodată, afectat de adâncirea
contribuţiei negative a exporturilor nete. Un impact negativ asupra activităţii economice din anul
2006 l-au avut şocurile externe, anume dublarea preţurilor la gazele naturale şi interdicţiile
impuse de Federaţia Rusă la importurile producţiei agricole şi a vinurilor din Republica
Moldova.
Produsul intern brut (PIB), estimat în preţuri curente pentru anul 2006, a constituit 44068,8
mil. lei. Corespunzător, volumul PIB pe cap de locuitor a constituit 12291,9 lei (echivalentul a
cca 936,0 dolari SUA), fiind în creştere nominală cu 17,3 la sută faţă de anul 2005. Deflatorul
PIB, ce caracterizează dinamica nivelului general al preţurilor în economie, a constituit 12,6 la
sută (comparativ cu 9,3 la sută în anul 2005).
Pe categorii de resurse, similar anilor precedenţi, creşterea PIB a fost determinată de
majorarea valorii adăugate brute din sectorul serviciilor cu 7,7 la sută faţă de anul 2005, inclusiv
în construcţii – cu 16,3 la sută şi în transport şi comunicaţii – cu 14,8 la sută. Impozitele nete pe
produs şi import au înregistrat, de asemenea, o creştere cu 10,8 la sută, deşi această creştere a
fost cu 10,9 puncte procentuale inferioară celei înregistrate în anul 2005. Rezultatele atinse au
fost erodate de declinul cu 7,0 la sută şi cu 4,1 la sută, respectiv, în industrie şi în sectorul
agricol.
Structura PIB a urmat tendinţa anilor precedenţi: cota dominantă de 56,0 la sută a revenit
sectorului serviciilor, agricultura deţinând 15,1 la sută din PIB (faţă de 16,4 la sută în anul 2005),
industria – 14,4 la sută (faţă de 15,8 la sută), impozitele nete pe produs şi import – 16,8 la sută
(faţă de 16,0 la sută) şi serviciile intermediarilor financiari indirect măsurate (SIFIM) – minus
92
2,3 la sută. La creşterea reală a PIB cea mai mare contribuţie din componentele ofertei au avut-o
serviciile – cu 4,2 puncte procentuale şi impozitele nete – cu 1,7 puncte procentuale. Industria şi
agricultura au avut o contribuţie negativă de 1,1 şi 0,6 puncte procentuale, respectiv.
Din punctul de vedere al utilizării PIB, creşterea cererii agregate interne cu 8,6 la sută s-a
manifestat prin sporul consumului final cu 6,7 la sută (inclusiv cel al gospodăriilor – cu 7,0 la
sută) şi majorarea formării brute de capital cu 15,1 la sută (inclusiv a formării brute de capital fix
– cu 17,4 la sută). Evoluţia exportului net de bunuri şi servicii s-a caracterizat printr-o creştere cu
10,3 la sută a importurilor faţă de creşterea de 2,8 la sută a exporturilor, ceea ce a contribuit cu
minus 8,1 puncte procentuale la creşterea reală a PIB. În structura PIB pe categorii de utilizări
ponderea consumului final în anul 2006 s-a majorat cu 3,5 puncte procentuale faţă de anul 2005,
consemnând un nivel de 113,4 la sută. Totodată, formarea brută de capital a sporit până la 34,3 la
sută din volumul PIB. Rata de investire, determinată prin raportarea formării brute de capital fix
la valoarea adăugată brută pe economie, a constituit 33,6 la sută, nivel superior celor din anii
precedenţi (29,3 la sută în anul 2005 şi 24,7 la sută în anul 2004).
În 2006 producţia industrială a întreprinderilor de toate formele de proprietate a consemnat
o scădere reală cu 6,9 la sută faţă de anul precedent, constituind 22243,2 mil. lei în preţuri
curente. Totodată, faţă de anul 1999, volumul de producţie în anul 2006 a crescut cu 69,1 la sută.
3.2. Cooperarea economică internaţională a Republicii Moldova
Orice ţară, îndeosebi cele în tranziţie la economia de piaţă are drept scop strategic să
dezvolte şi/sau să menţină un stat bazat pe lege, piaţa liberului schimb, o economie social
orientată şi o proprietate în majoritate cea privată. Conform teoriei liberului schimb şi a balanţei
de plăţi externe, cu cât o ţară exportă mai mult, cu atât mai repede se realizează creşterea
economică, respectiv, nivelul social-economic de trai al populaţiei. Exportul obţine astfel de
rezultate în cazul mărfurilor cu un grad înalt de prelucrare, iar cooperarea facilitează acest
proces.
Oamenii înţeleg diferit cooperarea. De asemenea, aceasta e tratată diferit. Însă cooperarea
este şi va rămâne cel mai eficient mijloc de realizare a unei creşteri economice echilibrate, de
restructurare şi asigurare a unei dezvoltări durabile.
Din cele prezentate mai sus rezultă locul, din ce în ce mai important, în circuitul economic
mondial, alături de schimbul de mărfuri al cooperării economice internaţionale.
Prin conţinutul şi formele pe care le ia, cooperarea economică internaţională constituie una
dintre cele mai avantajoase forme de cooperare. Ea implică conlucrarea agenţilor economici
şi/sau a statelor nu numai în sfera producţiei, ci şi în cea a cercetărilor ştiinţifice, proiectării,
finanţelor, distribuţiei şi comercializării produselor şi serviciilor, astfel antrenând nu numai
schimbul de produse finite, ci şi schimbul de factori de producţie, forţă de muncă, brevete de
93
invenţie, resurse financiare etc. E de menţionat faptul că relaţiile de cooperare au la bază
raporturile contractuale de lungă durată care conferă stabilitate pe termen lung fluxurilor pe care
le generează [22, p. 13]. În viziunea noastră, cooperarea economică internaţională este o formă
de colaborare interguvernamentală sau între agenţii economici, desfăşurată pe baze contractuale,
şi care are un caracter continuu în timp, vizând conjugarea eforturilor materiale, financiare,
tehnologice şi de resurse umane ale partenerilor pentru efectuarea unor activităţi conexe din
domeniile producţiei, circulaţiei cercetării – dezvoltării etc. În scopul obţinerii de avantaje
reciproce, cooperarea economică internaţională este nu numai un important flux al circuitului
economic mondial, ci şi o cale de stimulare şi realizare practică a fiecăruia dintre celelalte fluxuri
(comercial, de servicii, valutar–financiar ş.a.). La nivelul economiei naţionale, funcţiile
cooperării economice internaţionale se concretizează în aportul acestei activităţi la realizarea
programului şi a politicii naţionale de dezvoltare; creşterea volumului, modernizarea şi
optimizarea producţiei naţionale şi creşterea venitului naţional; majorarea gradului de utilizare şi
de valorificare a factorilor de producţie interni; dezvoltarea sistemului naţional al cercetării
ştiinţifico-tehnice; accelerarea procesului de formare a cadrelor; creşterea volumului şi
perfecţionarea structurii comerţului exterior; echilibrarea şi activizarea balanţei de plăţi, prin
sporirea volumului încasărilor valutare.
Cooperarea economică internaţională este caracterizată de caracterul complex şi este de
menţionat faptul că extinderea cooperării exprimă o tendinţă de deplasare a relaţiilor economice
internaţionale din sfera circulaţiei în cea a producţiei; desfăşurarea unor activităţi care nu sunt
posibil sau raţional de efectuat de către un singur agent economic; este continuă şi stabilă în
timp; generează fluxuri de valori materiale şi spirituale, în ambele sensuri, inclusiv o gamă largă
de avantaje reciproce; implică mai puţin prezenţa banilor în calitate de mijloc de plată
internaţional.
Cooperarea economică internaţională poate să se desfăşoare în diferite domenii:
cooperarea în producţie; cooperarea ştiinţifico-tehnică; cooperarea în domeniul comercializării şi
marketingului; cooperarea financiar-bancară; cooperarea în domeniul serviciilor de turism;
cooperarea în transporturi şi comunicaţii etc.
Referindu-ne la Republica Moldova, principala formă de cooperare economică internaţională –
cooperarea în producţie – este pe larg răspândită, consecinţele cooperării economice internaţionale
asupra economiilor naţionale, respectiv, a agenţilor economici fiind multiple. Ea stimulează creşterea
economică şi diversificarea economiei prin crearea de obiective în diferite ramuri sau prin extinderea
celor existente. Cooperarea economică internaţională permite valorificarea superioară a resurselor
naturale şi umane. Ea asigură adaptarea producţiei la cerinţele pieţelor interne şi externe,
impulsionează diversificarea producţiei destinate exporturilor. Însă unicul factor fără de care este
94
imposibilă cooperarea economică internaţională este factorul uman. Deci, de noi înşine depinde
prosperarea noastră personală şi a Republicii Moldova, în general, de mai departe.
Integrarea Republicii Moldova în circuitul comercial internaţional. Deşi temelia globalizării
o constituie nu atât internaţionalizarea schimburilor de mărfuri, cât mai ales internaţionalizarea
producţiei, comerţul internaţional joacă un rol primordial în acest proces. În condiţiile
globalizării are loc accelerarea ritmurilor de dezvoltare a schimburilor internaţionale. Astfel, în
ultimele două decenii volumul comerţului internaţional a crescut cu ritmuri de două ori mai
înalte decât cele de creştere a producţiei mondiale. Paralel cu aceasta are loc şi o diversificare
însemnată a formelor şi a structurii comerţului internaţional. Cu cele mai înalte ritmuri se
dezvoltă comerţul cu servicii, cu produse de înaltă tehnologie, cu obiectele proprietăţii
intelectuale (brevete, patente, invenţii etc.).
Comerţul exterior a devenit unul dintre principalii factori ai creşterii economice. Pentru
Moldova, însă, care are o piaţă internă redusă şi este atât de dependentă de importuri, comerţul
exterior este primul factor al creşterii economice. În ultimii ani, odată cu aderarea Republicii
Moldova la Organizaţia Mondială a Comerţului (iulie 2001) şi admiterea la Pactul de Stabilitate
pentru Europa de Sud-Est (iunie 2001), condiţiile de desfăşurare a relaţiilor comerciale externe s-au
îmbunătăţit substanţial. Astfel, pe lângă acordurile de liber schimb pe care le are încheiate cu
România şi cu încă 10 ţări din CSI, inclusiv cu Rusia şi Ucraina, în cadrul Pactului, Moldova este pe
cale de a semna acorduri similare cu Macedonia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina, Albania, Serbia,
Bulgaria ş.a [111, p. 50-142]. Moştenirea trecutului în acest domeniu a fost, însă, grea şi până în
prezent mai rămânând încă ostaticii ei. După cum se ştie, temelia economiei mondiale o
constituie diviziunea internaţională a muncii, specializarea ţărilor în conformitate cu principiul
avantajelor comparative. În urma destrămării URSS comerţul exterior al Moldovei (în care se
includea deja şi comerţul cu fostele republici unionale) s-a redus brusc, constituind în anii 1991
şi 1992, doar circa 50% din volumul anului precedent. A urmat o perioadă când volumul valoric
al exportului şi importului moldovenesc au crescut continuu până în anul 1997. În anii 1998 şi
1999, în urma crizei financiare din Rusia, volumul comerţului exterior moldovenesc s-a redus de
aproape două ori. Începând cu anul 2000, schimburile comerciale pornesc din nou pe panta
urcuşului, (fig.3.2.1.).
95
1110 1111 1224
15861880
2052
1662
10401247
14601681
2190
0
500
1000
1500
2000
2500
mil USD
1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003
Volumulvaloric alcomertuluiexterior
Fig. 3.2.1. Dinamica volumului valoric al comerţului exterior în perioada 1992-2003 Sursa: Comerţul exterior al Republicii Moldova. – Chişinău, 2003, p.18.
„Necorelaţia” s-a aprofundat şi din cauza că în anii „crizei de tranziţie” volumul producţiei
industriale a scăzut mai mult decât cel al producţiei agricole. În 1998 producţia agricolă constituia
55% din volumul anului 1990, pe când cea industrială – doar 32%. E de menţionat că în însăşi
structura producţiei industriale s-au produs o serie de fenomene negative – ponderea industriei
alimentare a crescut de la 38% (1990) până la circa 58 (2000), în timp ce ponderea industriei
constructoare de maşini s-a redus în acest răstimp de la 21% la 6%. Pentru economiile în tranziţie,
exportul reprezintă un factor esenţial al creşterii economice. Fiind o modalitate de participare la
schimburile internaţionale şi o sursă de venituri în valută străină, exportul permite, de asemenea,
achiziţionarea unor resurse necesare pentru activitatea productivă internă. Plus la aceasta, pentru
economiile mici, care au un potenţial productiv mare şi o piaţă internă cu capacitate redusă,
exporturile sunt o formă de plasare a producţiei exces pe pieţele de desfacere străine. În ţările
dependente de import, printre care şi Republica Moldova, exporturile sunt o necesitate vitală,
acestea asigurând o acoperire a importurilor, respectiv un echilibru pe piaţa comercială externă. Cu
alte cuvinte, posibilităţile de creştere economică sunt determinate în mod direct de volumul
exporturilor.
96
45,4
58,4
70,766,7
73,7
59,4
81,683,886,386,3
66,7
93,493,498
110,6
6262,5
100,1
62,5
101,5
55,4
74,779,8
69,3
109,3
55,7
78,383,485,4
115,2
60,5
80,888,4
75,5
107
0
20
40
60
80
100
120
mil. USD
ianuarie februarie martie aprilie mai iunie iulie
Evolutia lunara a importurilor
20032004200520062007
Fig. 3.2.2 Evoluţia volumului lunar al exporturilor în Republica Moldova (2003-2007) Sursa: Direcţia principală Promovarea comerţului exterior al Ministerului Economiei al RM.
Exporturile de mărfuri realizate în luna iulie 2007 s-au cifrat la 107,0 mil. dolari SUA, cu
7,1% mai puţin faţă de luna precedentă şi cu 41,7% mai mult comparativ cu luna iulie 2006. În
ianuarie-iulie 2007 exporturile au totalizat 703,6 mil. dolari SUA, volum superior celui realizat
în perioada corespunzătoare din anul 2006 cu 29,5% (fig.3.2.2).
Exporturile către ţările Uniunii Europene (UE–27) au însumat 350,7 mil. dolari SUA (cu 36,1%
mai mult faţă de ianuarie-iulie 2006), reprezentând 49,8% din total exporturi (47,4% în ianuarie-iulie
2006).
Ţările CSI au fost prezente în exporturile Moldovei cu o proporţie de 40,1% (ianuarie-iulie
2006 – 44,3%), ce corespunde unei valori de 282,1 mil. dolari SUA. Exporturile de mărfuri către
aceste ţări au crescut cu 17,2% comparativ cu perioada similară din anul 2006. Analiza evoluţiei
exporturilor pe ţări relevă că majorarea livrărilor către România (+44,2%), Germania (de 1,8 ori),
Ucraina (+23,2%), Elveţia (de 4,6 ori), Italia (+21,4%), Polonia (de 1,9 ori), Kazahstan (de 2,0
ori), Belarusi (+19,7%), Bulgaria (de 2,0 ori), Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord
(+44,2), Federaţia Rusă (+4,7%), Turcia (+10,0%) etc., a contribuit la creşterea în total exporturi
respectiv cu 6,2%, 3,7%, 2,8%, 2,7%, 2,5%, 2,0%, 2,0%, 1,4%, 1,4%, 1,1%, 1,0%, 0,3%.
Reducerea substanţială a livrărilor de băuturi alcoolice (-48,3%) a generat diminuarea pe
total exporturi cu 10,6 la sută. Totodată, s-au majorat exporturile de metale comune şi articole
din acestea (de 2,5 ori), materiale textile şi articole din acestea (+23,2%); produse vegetale
(+32,3%); maşini şi aparate; echipamente electrice; aparate de înregistrat sau de reprodus sunetul
97
şi imaginile (de 1,6 ori); grăsimi şi uleiuri animale sau vegetale (de 1,9 ori); produse minerale
(de 2,0 ori), articole din piatră, ipsos, ciment, ceramică, sticlă şi din materiale similare (de 1,8
ori); încălţăminte, pălării, umbrele şi articole din acestea (+34,8%), care au influenţat creşterea în
total exporturi respectiv cu 7,0%, 5,2%, 3,9%, 3,2%, 2,8%, 2,8%, 2,1%, 1,1%.
În luna iulie 2007 importurile de mărfuri au însumat 299,9 mil. dolari SUA, cu 0,8% mai
mult faţă de luna anterioară şi cu 32,9% - comparativ cu luna iulie 2006.
63,181,6
111,1
140,4
197,3
84,2
113,6
142,5
179,2
259,5
103,8
144,9
187,2
217,8
290,3
112,4
143,9
202,3202,3
264,8
107,2
139,8
182,3
210
294,5
105,9
149,1
187,5
218,1
297,5
122,8
146,9
188,9
225,7
299,9
0
50
100
150
200
250
300
mil. USD
ianuarie februarie martie aprilie mai iunie iulie
evolutia lunara a exporturilor
20032004200520062007
Fig. 3.2.3. Evoluţia lunară a importurilor în R.Moldova
Sursa: Direcţia principală Promovarea comerţului exterior al Ministerului Economiei al RM.
În ianuarie-iulie 2007 importurile au marcat 1903,8 mil. dolari SUA, volum superior celui
înregistrat în perioada corespunzătoare din anul 2006 cu 37,2% (fig.3.2.3).
Importurile din ţările Uniunii Europene (UE-27) au însumat 873,0 mil. USD (cu 43,7% mai
mult decât în ianuarie-iulie 2006), reprezentând 45,8% din total importuri (43,8% în ianuarie-
iulie 2006). Importurile de mărfuri provenite din ţările CSI au avut o valoare de 694,5 mil. USD
(cu 27,0% mai mult faţă de ianuarie-iulie 2006), care echivalează cu 36,5% din total importuri
(39,4% în ianuarie-iulie 2006). Rata exportului exprimă gradul de participare a unei ţări la
diviziunea internaţională a muncii şi constituie raportul dintre volumul valoric al exporturilor
către mărimea PIB. În prezent ţările „mari” ale Europei Occidentale exportă 25-30% din PIB lor,
iar „cele mici” – circa 60%. Ţinând cont de faptul că în ultimele 3-4 decenii PIB este constituit în
cea mai mare parte din valoarea serviciilor prestate şi consumate în temei în ţara de origine, pe
piaţa externă se exportă peste 70% din producţia materială, confecţionată în Germania şi Marea
Britanie, 60% - în Franţa şi Italia, 30-35% în Japonia şi 25-30% în SUA. În perioada anilor
98
1992-1998 într-un şir de ţări în tranziţie, ca Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia şi Cehia,
ponderea exportului în Produsul Intern Brut s-a ridicat până la 60-70%.
Performanţele Republicii Moldova la acest capitol sunt cu mult mai modeste, rata exportului
constituind în anii 1992-2003 doar 40-45%. Direcţia principală a evoluţiei structurii comerţului
internaţional este reducerea ponderii produselor de bază şi creşterea ponderii produselor
manufacturate, ultimele constituind deja mai mult de ¾ din volumul exportului mondial.
Pornind de la priorităţile actuale ale economiei naţionale, importul urmează să îndeplinească
două funcţii principale [139]: asigurarea economiei naţionale cu resurse energetice şi materie
primă în cantităţi tot mai mari, dar cu o pondere tot mai mică în structura importului; înzestrarea
cu utilaj şi echipament modern a procesului de respecializare a întreprinderilor moldoveneşti în
conformitate cu noile avantaje comparative.
Aceasta înseamnă, în primul rând, reutilarea industriei agroalimentare la aşa nivel încât cea
mai mare parte, dacă nu chiar toată producţia agricolă, să fie transformată în produse finite pe
teritoriul Moldovei. Cantitativ, volumul de import în Republica Moldova a avut o evoluţie
preponderent ascendentă în primii ani de tranziţie, ajungând la o valoare maximă în anul 1997 -
1171 mil. USD. Criza de pe piaţa Rusiei din anul 1998 a determinat o restrângere a importurilor
în anul respectiv, până la 1023 mil. dol. SUA. Adevăratele efecte ale crizei s-au resimţit însă abia
în anul 1999, când importurile au scăzut de aproape două ori. Începând cu anul 2000 volumul
importurilor a început să crească an de an, ajungând în anul 2003 la o cifră record de circa 1400
mil. USD.
Uniunea Europeană nu este încă principalul partener comercial al ţării noastre, cu ea vom
începe analiza partenerilor comerciali, deoarece una dintre condiţiile de aderare la Uniunea
Europeană este anume trecerea acesteia pe prima poziţie în comerţul exterior al Moldovei. Or,
cum vom observa ceva mai târziu, în prezent Moldova se află pe ultimul loc între ţările europene
în privinţa ponderii comerţului său exterior cu UE. Doar un sfert din comerţul exterior al
Moldovei are ca partener ţările Uniunii Europene.
Tabelul 3.2.1.
Evoluţia structurii geografice a comerţului exterior al Republicii Moldova
în anii 1994-2003 (în % din total)
1994 1997 2000 2002 2003
exp. imp. exp. imp. exp. imp. exp. imp. exp. imp.
1. CSI 72 72 70 52 58 33 54 39 52,3 42,8
2. UE 7 10 10 20 22 28 23 27 23,4 27,5
3. ŢECO 18 10 11 19 14 24 14 19 16,7 18,2 Sursa: Calculat după anuarele de comerţ exterior ale RM
99
Cifrele de mai sus demonstrează că în perioada anilor 1992-2003 a avut loc o schimbare
importantă a structurii geografice a comerţului exterior, deşi o cotitură categorică a fluxurilor
comerciale spre Uniunea Europeană încă nu s-a produs. Ponderea UE în volumul total al
comerţului exterior moldovenesc rămâne a fi încă destul de modestă. (Vom remarca că în anul
1995, când a obţinut statutul de ţară asociată la UE, ponderea comerţului cu ţările UE-15 era
pentru Bulgaria egală cu 38%; pentru Cehia – 56%; Letonia – 47%; România – 51%).
Pe parcursul anilor 1994-2002, ponderea UE în comerţul moldovenesc a crescut de la 8,5%
în anul 1994 până la 25% în 2002. În aceeaşi perioadă ponderea CSI s-a redus de la 72% în 1994
până la 46% în anul 2002. Datele statistice (fig.3.2.4) atestă o tendinţă stabilă de creştere a
volumului (dar mai ales a ponderii) comerţului cu UE, tendinţă ce devine mai pronunţată din
anul 1998, după intrarea în vigoare a Acordului de Parteneriat şi Cooperare (la 1.07.1998) între
Moldova şi Uniunea Europeană. Deşi ponderea comerţului cu ţările UE a crescut de la an la an,
această creştere s-a datorat în cea mai mare parte creşterii volumului importurilor.
0
100
200
300
400
500
600
700
mil USD
Volumul comertului cu UE
volumul comertului cu tarile UE 107 201 255 323 364 254 315 436 611
1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2002 2003
0
5
10
15
20
25
30
Ponderea comertului cu tarile UE in% din total
8,5 12,7 13,7 15,8 22 25 25 25 25,1
1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2002 2003
Fig. 3.2.4 Evoluţia volumului comerţului cu ţările UE (1992-2003) Sursa: Datele Ministerului Economiei al Republicii Moldova.
100
În perioada anilor 1995-2003 Republica Moldova a exportat în ţările Uniunii Europene
mărfuri în valoare de 1051 milioane dolari, dar a importat în valoare de 2183 milioane. Cu alte
cuvinte, în aceşti ani volumul importurilor din UE a fost de două ori şi ceva mai mare decât cel
al exporturilor.
În perioada 1999-2003 doar un sfert din volumul total al comerţului exterior al Republicii
Moldova a revenit ţărilor Uniunii Europene. Acest indicator rămâne a fi foarte modest în
comparaţie cu indicatorul respectiv al ţărilor din Europa Centrală şi de Est. În anul 1998 cota
Uniunii Europene în volumul comerţului exterior al Ungariei era de 68%; Poloniei – de 67%;
României – 61%; Bulgariei – 48%; Sloveniei – 67%; Cehiei – 64%.
Aici se cere menţionat un lucru important, şi anume: în deceniul al nouălea ţările din Europa
Centrală şi Orientală au avut un sold pozitiv în relaţiile lor comerciale cu Uniunea Europeană,
deci, au exportat mai mult decât au importat.
Aderarea la Uniunea Europeană – obiectiv strategic prioritar al Republicii Moldova
În realizarea problemelor de stabilizare macroeconomică şi de promovare cu succes a
reformelor în ţară este absolut necesar de a promova o politică economică externă activă, de
aprofundare a proceselor de colaborare cu organizaţiile economico–financiare mondiale, de
cooperare şi integrare în diverse comunităţi internaţionale, îndeosebi cu cele europene, de
atragere a investiţiilor străine în diferite domenii ale economiei naţionale, organizarea şi
dezvoltarea zonelor antreprenoriatului liber etc. În politica economică a statului un rol deosebit
îl joacă politica comercială externă care, după cum se ştie, cuprinde totalitatea reglementărilor
cu caracter fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar, juridic, administrativ, adoptate cu scopul
promovării sau restrângerii schimburilor comerciale externe şi protejării economiei naţionale
contra concurenţei străine. Rezultă că politica comercială externă are două funcţii principale:
de promovare a relaţiilor economice externe ale ţării; de protejare a economiei naţionale de
concurenţa celorlalte ţări, prin reglementarea şi controlul importurilor, stimularea exporturilor,
echilibrarea balanţei de plăţi externe, sporirea rezervei valutare a statului şi a agenţilor
economici. Principalul obiectiv pe termen lung este stimularea dezvoltării economiei naţionale,
transformarea relaţiilor externe într-un factor important de creştere [97, p. 198].
După cum demonstrează experienţa altor state, este foarte importantă colaborarea cu
organismele financiare şi economice internaţionale care, după cum s-a dovedit, dispun de
posibilităţi esenţiale în multiple domenii. În ultimii ani ţara noastră duce o politică economică
externă activă, menită să asigure un suport din afară adecvat procesului de reformare a
economiei. Începând cu anul 1992, Republica Moldova a devenit membru al celor mai
importante organisme economice şi financiare internaţionale, fapt care ne-a permis să ne
manifestăm pe arena internaţională şi să beneficiem de împrumuturi şi credite publice
101
avantajoase. În cadrul relaţiilor Republicii Moldova cu organismele internaţionale, un loc de
frunte îl ocupă colaborarea cu Uniunea Europeană (UE). Republica Moldova, prin aşezarea sa
geografică şi prin complementarităţile sale naturale şi, mai ales economice, precum şi prin
tradiţii, model de civilizaţie, spiritualitate, aparţine spaţiului european. Opţiunea apropierii
Moldovei de Comunitatea Europeană, demersurile pentru a deveni ţară asociată şi, în
perspectivă, membră cu drepturi depline a Comunităţii Europene, urmăresc dezvoltarea puternică
a relaţiilor ei tradiţionale, pe toate planurile, cu ţările Europei, aprofundând în acelaşi timp
relaţiile economice şi cu ţările respective din CSI. În Programul de activitate a Guvernului pentru
perioada 1999-2002 se subliniază că integrarea în Uniunea Europeană este obiectivul strategic
prioritar al politicii externe a Republicii Moldova [133]. Intenţia de a ne apropia de Uniunea
Europeană este firească. Practic, majoritatea ţărilor ex-socialiste şi-au declarat drept politică
prioritară aderarea la această comunitate de state dezvoltate. Republica Moldova, printre primele
din ţările CSI, a fost primită în Consiliul Europei, în noiembrie 1994 a semnat Acordul de
parteneriat cu Uniunea Europeană, care fusese deja ratificat de către toate statele-membre,
activează un comitet pentru relaţiile dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană, se
pregătesc acorduri în diferite domenii. Totuşi, la toţi indicatorii dezvoltării economice şi sociale
ne situăm departe sub nivelul mediu al statelor-membre ale Uniunii Europene. Se presupune că
am avea nevoie de circa 40 de ani pentru a obţine performanţele necesare ca Moldova să devină
membră a acestei comunităţi [76]. Drept început al colaborării în cauză poate fi considerată ziua
de 18 decembrie 1989, când între URSS şi Comunitatea Europeană a fost semnat Acordul
privind Comerţul şi Cooperarea Economico-Comercială, la care Republica Moldova a devenit
parte componentă în baza dreptului de succesiune la tratare. O etapă nouă, destul de importantă
în relaţiile cu Uniunea Europeană, este Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC), semnat la 28
noiembrie 1994 şi ratificat la 3 noiembrie 1995 de către Parlamentul Republicii Moldova, care
reprezintă un mecanism juridic mai perfect şi mai cuprinzător de reglementare a relaţiilor între
părţi. Pe parcursul anului 1999 a fost finalizată procedura de ratificare a acestui Acord de
Parteneriat şi Cooperare, intrând în vigoare la 1 iulie 1998 pentru o durată iniţială de 10 ani, ca
document politic de bază ce stabileşte cadrul general de colaborare între Republica Moldova şi
Uniunea Europeană în toate aspectele. Pentru aprofundarea relaţiilor cu Uniunea Europeană a
fost creat comitetul mixt de cooperare „Moldova–Uniunea Europeană”, care în şedinţe anuale,
analizează situaţia şi elaborează măsuri de extindere a relaţiilor dintre Republica Moldova şi
Uniunea Europeană. Perspective avantajoase de cooperare şi integrare promite crearea zonei
Dunării de Jos, la care participă Republica Moldova, România şi Ucraina.
Consiliul Europei reunit la Copenhaga în anul 1993 a definit şi precizat condiţiile pe care
trebuie să le îndeplinească ţările asociate din Europa Centrală şi de Est în vederea aderării la
102
Uniunea Europeană, condiţii definite sub forma unor criterii. Situaţia actuală a Republicii
Moldova este precară atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional şi această situaţie persistă
sau se schimbă extrem de lent. Republica Moldova este o ţară cu economie mică, dependentă
mult de importul de energie şi de pieţele externe de desfacere, cu situaţia generală influenţată
puternic de conflictul transnistrean soluţionarea căruia depinde într-o măsură decisivă de factorii
externi.
Printre aceşti factori o importanţă crescândă o are Uniunea Europeană, indiferent de
voinţa ei. Se pune întrebarea, dacă Republica Moldova creează probleme în relaţiile cu
Uniunea Europeană. S-ar părea că nu, fiindcă devenind vecina UE, ţara noastră a nimerit pe
agenda ei, care în sfârşit a adoptat o viziune cu privire la relaţiile UE–Moldova. Comisia
Europeană a adoptat mai multe documente – Comunicatul despre Europa lărgită şi Politica
noii vecinătăţi, Strategia politicii europene de vecinătate şi Raportul de ţără a Moldovei, se
lucrează asupra Planului de acţiuni Republica Moldova–UE. E cert, mai întâi la Bruxelles a
apărut Planul de acţiuni, iar apoi şi Strategia, şi Raportul. Deşi Comunicarea Comisiei
Europene din 11 martie 2003 şi toate documentele de program care au apărut ulterior au
menţionat în mod special principiul abordării diferenţiate a relaţiilor UE cu vecinii săi, pe
cele 33 de pagini ale Strategiei politicii europene de vecinătate cuvântul „Moldova se
întâlneşte de 10 ori, iar separat Moldovei i se acordă o singură dată spaţiul unui rând de text.
Autorul extinderii UE, Comisarul European Gunter Verheugen, care un an în urmă califica
Moldova ca ţară cu regim semidictatorial, în decembrie 2003 vizitează Chişinăul, menţionând că
Moldova trebuie să urmeze calea trasată de Politica noii vecinătăţi şi în nici un caz să nu tindă spre
participarea la Procesul de Stabilizare şi Asociere. [138] În februarie Verheugen declară că Moldova,
depunând un efort suficient, poate să întreacă unele ţări Balcanice (pe calea spre UE, n.a.). Puţin mai
târziu tot Verheugen declară că nici o fostă republică sovietică în viitorii 20 de ani nu va deveni
membră a UE.
Politicile UE rămân în continuare dominate de aşa–numita abordare regională, în pofida
declaraţiilor de diferenţiere, şi nu este clar dacă UE într-adevăr are intenţia de a se angaja în relaţii
mai strânse cu Republica Moldova şi de a contribui efectiv la soluţionarea problemelor existente.
Comisia Europeană, fiind sub presiunea evenimentelor, pe de o parte are puţin timp la dispoziţie
pentru elaborarea documentelor de program. Pe de altă parte însă, mandatul actualei Comisii expiră
la sfârşitul acestui an şi probabil şi aceasta se răsfrânge negativ asupra calităţii documentelor. Astfel,
după cum am menţionat, întâi a apărut Planul de acţiuni, abia apoi Strategia şi Raportul de ţară, deşi
totul ar trebui să fie invers. Planul de acţiuni se bazează foarte mult pe Acordul de Parteneriat şi
Cooperare, dar nici Republica Moldova şi nici Comisia Europeană n-au făcut o evaluare detaliată şi
corectă a rezultatelor implementării şi eficienţei APC, programului TACIS etc. Strategia în afară de
103
faptul că nu conţine o abordare diferenţiată a ţărilor, este destul de vagă, mai ales în ceea ce priveşte
esenţa viitoarelor acorduri europene de vecinătate. Semnalele confuze şi contradictorii, care parvin
uneori de la Bruxelles la Chişinău, îşi pierd orice urmă de valoare pe fundalul criticilor aduse UE de
către analiştii de la Chişinău cu privire la standardele duble, utilizate de UE. De asemenea,
influenţează negativ inexistenţa unei delegaţii a UE la Chişinău, prin intermediul căreia s-ar putea
întreţine un dialog mult mai eficient decât prin intermediul delegaţiei de la Kiev.
Lipsa perspectivei clare de aderare este mai greu de acceptat în condiţiile unei interminabile
discuţii despre faptul, dacă perspectiva europeană este o precondiţie pentru reforme sau invers şi
aceasta în situaţia când răspunsul există de mult pentru alţii, dar nu şi pentru Moldova. Mai mulţi
experţi menţionează că într-un stat slab dezvoltat şi o ţară săracă este foarte greu să convingi
societatea ea să efectueze reforme (deseori dureroase) fără a spune care este scopul final.
O altă problemă a UE cu consecinţe nefaste pentru Moldova, este că relaţiile cu Moldova
sunt promovate de UE ţinându-se cont de interesele Rusiei. Jumătate de secol în urmă populaţia
din actualul teritoriu al Moldovei a suferit din cauza Pactului Molotov-Ribbentrop, iar acum,
susţin unii analişti, situaţia se repetă: UE şi SUA au încheiat un fel de „acord de neagresiune” cu
Rusia, din cauza căruia suferă tot Moldova, care nu e în stare să soluţioneze de sine stătător
conflictul transnistrean. Neavând aliaţi în soluţionarea conflictelor, Republica Moldova este pusă
la cheremul Rusiei (neformal – a Transnistriei, dar lucrul acesta îl înţeleg, deşi nu-l recunosc toţi
cei implicaţi în discuţii). Nesoluţionarea conflictului poate stopa viitoarea integrare a Moldovei
în UE, mai ales că şi aici Moldova nu are susţinători. Este adevărat că UE a declarat că se va
implica în soluţionarea conflictului transnistrean, dar refuză practic orice instrument privind
această implicare, ceea ce reduce intenţia de declaraţie.
În pofida deficienţelor şi problemelor cu care se confruntă UE, tot mai mulţi experţi şi
politicieni sunt de părerea că pentru Republica Moldova cel mai important factor, atât în ceea ce
priveşte dezvoltarea economică, cât şi soluţionarea conflictului transnistrean, este apropierea de
UE. Pentru reuşita acestei politici UE trebuie să aibă posibilitatea să influenţeze asupra relaţiilor
sale cu Republica Moldova, şi acest lucru este greu de realizat în cadrul Acordului de Parteneriat
şi Cooperare. O soluţie ar fi ca statele–membre ale UE, şi nu Comisia Europeană, să fie mult mai
active în promovarea relaţiilor cu Republica Moldova (există deja exemple bune în acest sens:
Rusia a semnat acorduri cu Franţa şi Italia cu privire la liberalizarea regimului de vize).
Actualmente, UE încearcă să promoveze politica condiţionalităţii, oferind unele concesii în
schimbul promovării reformelor democratice. Practica recentă demonstrează că această politică
nu este prea eficientă, probabil din cauza că oferta UE nu este consistentă. Ca să obţină mai mult
în sensul securităţii şi stabilităţii la viitoarea sa frontieră cu Republica Moldova, UE trebuie să
folosească un şir de instrumente, printre care cele mai importante ar fi următoarele.
104
1. Perspectiva de aderare. Acesta este instrumentul principal, care a impulsionat foarte mult
reformele din statele ce au aderat recent la UE.
Pentru Republica Moldova ar putea fi stabilite două faze. La prima fază Moldovei i s-ar
promite asocierea prin semnarea în 2007 a unui acord european de vecinătate şi asociere. În
funcţie de rezultatele implementării Planului de acţiuni, Moldova ar putea să rămână cu statut de
vecin sau să devină membru asociat al UE. Îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga, la faza a
doua, ar trebui să se încununeze cu aderarea Moldovei la UE.
2. Liberalizarea regimului de vize. UE ar putea perfecta vize Schengen multiple pe termen
mai lung pentru diverse categorii de persoane. De exemplu, persoanele şi delegaţiile oficiale
(membrii guvernului, parlamentarii), oamenii de afaceri, cercetătorii ştiinţifici ar trebui să
beneficieze de vize Schengen multiple pe 3-5 ani, studenţii, elevii, lectorii universitari - pe 1-2
ani ş.a.m.d. Euroconsulatele trebuie să se transforme din idee în realitate.
Liberalizarea regimului de vize ar contribui la intensificarea contactelor de la om la om, aşa
cum prevede Planul de acţiuni şi ar reduce foarte mult corupţia în domeniu.
3. Gestionarea proceselor migraţionale, prin legalizarea migranţilor ilegali, care n-au admis
alte încălcări ale legii, şi stabilirea unor cote, iniţial pentru muncitorii sezonieri, ulterior şi pentru
alte categorii.
4. Deschiderea asimetrică şi reală a pieţei UE pentru producătorii din Republica Moldova.
Este extrem de important ca această deschidere să se refere la produsele din Transnistria, astfel
ca oamenii de afaceri de acolo să fie interesaţi să se înregistreze ca agenţi economici legali ai
Republicii Moldova.
5. Susţinerea societăţii civile şi a presei independente din Republica Moldova.
Monitorizarea alegerilor de către UE, nu numai OSCE.
6. Deschiderea Delegaţiei Uniunii Europene la Chişinău, nominalizarea unui reprezentant
special pentru reglementarea conflictului transnistrean.
7. Implicarea reală a UE în soluţionarea conflictului transnistrean. Aici UE poate folosi
diverse mijloace. De exemplu, statele-membre ale Uniunii Europene ar putea participa la acţiuni
în cadrul unei forţe militare multinaţionale, cu scopul dezarmării unităţilor paramilitare din
Transnistria şi apoi a menţinerii păcii. UE ar putea folosi ca mijloace de discriminare pozitivă
liberalizarea regimului de vize pentru cetăţenii din dreapta Nistrului, deschiderea pieţei pentru
agenţii economici moldoveni care au relaţii oficializate cu bugetul ţării. Totodată, UE poate
utiliza şi mijloace represive contra liderilor transnistreni (refuzul de a le emite vize, blocarea
conturilor în băncile europene şi altele).
Dar pentru aceasta UE trebuie să-şi definească politica sa oficială în soluţionarea conflictului
transnistrean şi să promoveze această politică consecvent, orientându-se nu atât la interesele
105
Rusiei, ci a securităţii şi stabilităţii regionale. Colaborarea cu Rusia, Ucraina, SUA şi OSCE
trebuie să fie promovată permanent, nu de la caz la caz. Un ajutor real în acest sens îl poate
acorda un grup ad-hoc de monitorizare în care să intre reprezentanţi ai UE şi Moldovei.
Experienţa anilor precedenţi demonstrează că UE poate influenţa puternic situaţia din ţările din
afara sa, şi nici unul din obiectivele enumerate mai sus nu este imposibil de atins, dar condiţia
cea mai importantă este ca UE să ia decizia politică şi să deschidă perspectiva aderării pentru
Republica Moldova. Uşa care nu este închisă înseamnă pur şi simplu că este deschisă şi trebuie
recunoscut oficial acest lucru.
3.3. Evoluţia indicatorilor macroeconomici în relaţiile economice internaţionale ale
Republicii Moldova
Indicatorii economici din ultimii ani confirmă că Republica Moldova se confruntă cu
probleme economice grave (tab. 3.3.1).
Volumul comerţului exterior cu bunuri şi servicii s-a majorat faţă de anul 2005 cu 10,4 la
sută: exporturile cu 1,9 la sută, importurile cu 15,1 la sută. Gradul de acoperire a importurilor
prin exporturi a constituit 49,0 la sută şi s-a redus comparativ cu anul precedent cu 6,4 puncte
procentuale.
Tabelul 3.3.1
Balanţa de plăţi a Republicii Moldova, mil USD
2004 2005 2006
Contul curent -57.56 -241.41 -398.96
Bunuri şi servicii -780.56 -1,21448 -1,59689
Bunuri -754.17 -1191.50 -1,59090
Export (FOB) 994.07 1,10458 1,05348
Import (FOB), din care: -1,748.24 -2,296.08 -2,644.38
Import de resurse energetice (fără
energie electrică)
-308.57 -425.86 -544.89
Servicii -26.39 -22.98 -5.99
Export 336.88 402.38 482.46
Import -363.27 -425.36 -488.45 Sursa: Situaţia economică a Republicii Moldova, Raport anual 2006, p.15 .
106
Deficitul din comerţul exterior cu bunuri şi servicii a atins nivelul de 1596,9 mil. USD.
Diferenţa dintre exporturi şi importuri de bunuri s-a ridicat la 1590,9 mil. USD (preţuri FOB), cu
33,5 la sută mai mult în comparaţie cu 2006 şi cu cea din anul 2005. Raportul soldului comercial
cu bunuri către PIB s-a majorat cu 7,5 puncte procentuale şi a constituit 47,4 la sută.
E de menţionat că deficitul comercial în valoare absolută a devansat exporturile de bunuri cu
537,4 mil. USD. Balanţele comerţului exterior cu bunuri au fost deficitare pentru toate grupurile
de ţări, însumând cu ţările Uniunii Europene: 450,2 mil. USD, cu ţările balcanice: 426,2 mil.
USD, cu ţările CSI: 633,5 mil. USD.
Exporturile de bunuri înregistrate în balanţa de plăţi au scăzut comparativ cu anul precedent cu
4,6 la sută şi au însumat 1053,5 mil. USD, din care exporturile spre CSI – 423,4 mil. USD (s-au
redus cu 24,6 la sută), iar spre restul lumii – 630,1 mil. USD (s-au majorat cu 16,0 la sută) (tabelul
3.3.2).
În conformitate cu datele BNS, exporturile s-au concentrat în proporţie de 80,9 la sută către
11 ţări – Federaţia Rusă (17,3 la sută), România (14,8 la sută), Ucraina (12,2 la sută), Italia (11,1
la sută), Belarusi (7,0 la sută), Germania (4,9 la sută), Polonia (3,7 la sută), Turcia (2,7 la sută),
Marea Britanie (2,6 la sută), Kazahstan (2,3 la sută) şi Franţa (2,3 la sută).
Importurile de bunuri înregistrate în balanţa de plăţi au crescut în 2006 faţă de anul 2005 cu
15,2 la sută şi au atins valoarea de 2644,4 mil. USD (preţuri FOB), importurile din CSI au
totalizat 1005,2 mil.USD, sporind cu 11,5 la sută, din restul lumii – 1639,2 mil. USD,
majorându-se cu 17,5 la sută. În conformitate cu datele BNS, 76,8 la sută din totalul importurilor
de bunuri au fost efectuate din 8 state: Ucraina (20,9 la sută), România (17,7 la sută), Federaţia
Rusă (15,2 la sută), Germania (7,3 la sută), Italia (5,8 la sută), Turcia (3,9 la sută), Polonia (3,2 la
sută) şi Belarus (2,8). Cadrul legal de derulare a relaţiilor de colaborare dintre Republica
Moldova şi Uniunea Europeană reprezintă Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC) semnat la
28 noiembrie 1994 (în vigoare din 1 iulie 1998). Documentul de bază care vizează
implementarea APC reprezintă Planul de Acţiuni Republica Moldova–Uniunea Europeană (RM-
UE). Pe parcursul anului 2006 Banca Naţională a Moldovei a implementat toate măsurile
prevăzute în Planul de Acţiuni RM-UE, în particular măsurile aferente obiectivului
„Consolidarea creşterii economice şi asigurarea durabilităţii acesteia pe termen mediu”,
domeniului „Economie de piaţă funcţională” etc.
107
Tabelul 3.3.2
Exporturile de bunuri din Republica Moldova pe grupuri de ţări, 2004-2006
Ponderea în total 2004 2005 2006
2005 2006
2006 faţă de 2005
Mil USD %
UE-25, total 296.24 324.09 367.99 29.7 35.0 113.5
UE-15, din care 264,24 251,16 269,03 23,0 25,6 107,1
Italia 136,43 133,44 116,87 12,2 11,1 87,6
Germania 71,28 47,43 51,92 4,3 4,9 109,5
Marea Britanie 10,02 11,14 27,34 1,0 2,6 de 2,5 ori
Franţa 11,31 16,49 23,85 1,5 2,3 144,6
Belgia 11,78 14,56 14,13 1,3 1,3 97,0
Austria 10,03 11,68 13,14 1,1 1,2 112,5
UE-10, din care 31,94 72,91 98,90 6,7 9,4 135,6
Polonia 6,55 25,30 39,22 2,3 3,7 155,0
Slovenia 1,70 15,06 22,72 1,4 2,2 150,9
Ungaria 14,47 14,74 14,63 1,4 1,4 99,3
Ţările Balcanice, din care 117,91 146,06 202,16 13,4 19,2 138,4
România 98,92 111,66 155,56 10,2 14,8 139,3
Turcia 12,27 24,66 28,46 2,3 2,7 115,4
Bulgaria 5,49 7,63 14,11 0,7 1,3 184,9
CSI, din care 502,43 551,36 424,13 50,5 40,3 76,3
Rusia 353,33 347,48 182,01 31,8 17,3 52,4
Ucraina 64,76 99,91 128,79 9,2 12,2 128,9
Belarusi 58,65 71,16 73,96 6,5 7,0 103,9
Kazahstan 15,43 17,30 24,15 1,6 2,3 139,6
Alte ţări, din care 38,66 69,75 57,32 6,4 5,5 82,2
SUA 42,70 37,48 16,22 3,4 1,5 43,3
Elveţia 1,10 7,39 14,23 0,7 1,4 192,6
Total 985,18 1091,26 1051,60 100,0 100,0 96,4 Sursa: BNS, 2006, p.18.
108
În anul 2006 Republica Moldova a beneficiat de un grant în mărime de 1,2 mil. euro în
cadrul Programului Comisiei Europene de Securitate Alimentară (Food Security Programme
2006) (tabelul 3.3.3).
Pe parcursul anului 2006 au fost efectuate plăţi vizând rambursarea creditelor acordate de
către Comunitatea Europeană în mărime totală de 3,8 mil. dolari SUA (3,0 mil. euro) şi achitate
dobânzi în valoare totală de 0,1 mil. dolari SUA (0,08 mil. Euro).
Decalajul considerabil în evoluţia exporturilor şi importurilor a determinat acumularea în
trimestrul I, 2007 a unui deficit al balanţei comerciale în valoare de 476,5 mil. dolari SUA, cu
190,1 mil. dolari SUA (de 1,7 ori) mai mare faţă de cel înregistrat în perioada similară din anul
2006. În ţările CSI balanţa comercială s-a încheiat cu un deficit de 193,3 mil. dolari SUA
(trimestrul I, 2006 – 108,2 mil. dolari SUA), iar în ţările Uniunii Europene - de 188,7 mil. dolari
SUA (trimestrul I, 2006 – 111,6 mil. dolari SUA).
Tabelul 3.3.3
Activitatea de comerţ exterior a Republicii Moldova în trimestrul I, 2007
Trimestrul I, 2007 Structura, %
trimestrul I
mil. USD
în % faţă de
trimestrul I
2006 2006 2007
Export – total din care: 270,6 107,8 100,0 100,0
ţările Uniunii Europene (UE-27) 146,7 135,9 43,0 54,2
ţările CSI 91,3 72,4 50,2 33,7
alte ţări 32,6 de 1,9 ori 6,8 12,1
Import – total din care: 747,1 139,0 100,0 100,0
ţările Uniunii Europene (UE-27) 335,4 de 1,5 ori 40,8 44,9
ţările CSI 284,6 121,5 43,6 38,1
alte ţări 127,1 de 1,5 ori 15,6 17,0
Deficitul balanţei comerciale –
total, din care:
476,5
de 1,7 ori - -
ţările Uniunii Europene (UE-27) 188,7 de 1,7 ori - -
ţările CSI 193,3 de 1,8 ori - -
alte ţări 94,5 141,8 - - Sursa: Statistica R.Moldova, informaţie operativă, 2007, p.1-6.
109
Tendintele comertului exterior al RM
171,5233,4 248 251 270,6251,1
340,1440,8
537,4
747,1
-79,6 -106,7
-286,4
-476,5
-192,8
-600
-400
-200
0
200
400
600
800
1000
trimestrul I
2003
trimestrul I
2004
trimestrul I
2005
trimestrul I
2006
trimestrul I
2007
mil
USD
exportimportdeficitul balantei comerciale
Fig. 3.3.1 Tendinţele comerţului exterior al Republicii Moldova, trimestrul I, 2007 Sursa : BNM, 2007
Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Japoniei întreţin legături economice de lungă
durată. Aşa a fost semnat Acordul de grant privind extinderea proiectului de asistenţă tehnică
pentru sectorul agricol (2KR) în valoare de 230 mln. yeni japonezi sau circa 2 mln. USD (fig.
3.3.1).
Semnarea a avut loc în cadrul întrevederii prim-ministrului cu Ambasadorul Extraordinar şi
Plenipotenţiar al Japoniei în Republica Moldova, Mutsuo Mabuchi.
Guvernul japonez acordă asistenţă tehnică Moldovei, în special în unul dintre cele mai
importante sectoare ale economiei - agricultura. Japonia este prima ţară care a demarat procesul
de susţinere a Moldovei în conformitate cu declaraţiile făcute la Bruxelles, în cadrul şedinţei
grupului consultativ al donatorilor pentru Moldova din 12 decembrie 2006. Japonia a susţinut
restructurarea datoriilor externe ale Moldovei şi implementarea reformelor economice prin
intermediul proiectelor investiţionale şi surselor financiare oferite de donatori. Japonia salută
modul în care este realizat proiectul 2KR, remarcându-se că Moldova este un model în acest
sens. Ambasadorul (Mutsuo Mabuchi) a confirmat intenţia fermă a ţării sale de a continua
colaborarea cu Moldova şi de a oferi tot sprijinul necesar în vederea dezvoltării ei economice.
Referindu-ne la dezvoltarea relaţiilor de cooperare dintre cele două state, autorul ajunge la
concluzia că în domeniul comercial-economic există un potenţial nevalorificat şi au optează pentru
impulsionarea şi extinderea în continuare a colaborării reciproc avantajoase în toate sferele de interes
comun.
110
Există şi unele divergenţe în stabilirea unor relaţii economice normale. Aşa de exemplu una
dintre cele mai mari fabrici de vinuri din Republica Moldova, Mileştii Mici, care a intrat în
cartea recordurilor Guinness cu cea mai mare colecţie de vinuri din lume, susţine că o firma
japoneza şi-a însuşit „ilegal” marca sa comercială. Potrivit administraţiei companiei, incidentul
este examinat în instanţele de judecată din Japonia. Unii analişti economici susţin că motivele
incidentului ar putea fi căutate şi la Chişinău. Directorul general al fabricii de vinuri de la
Milestii Mici, Mihai Măciucă, a relatat postului BBC că incidentul a fost descoperit în timpul
depunerii cererii de înregistrare internaţională a mărcii comerciale Mileştii Mici, la Organizaţia
Mondială a Proprietăţii Intelectuale, conform Aranjamentului de la Madrid. Această înregistrare
urma să fie realizată în urma înregistrării locale, care a avut loc în Moldova. Compania japoneză
„As-Set Com” din Japonia deja a înregistrat această marcă şi se ocupă cu importul vinurilor
moldoveneşti de la alţi producători din Moldova. Considerăm că şi firma producătoare trebuia să
ţină cont de numele firmei. Compania japoneză „As-Set Com” ar fi putut influenţa exportul
produselor Mileştii Mici pe teritoriul Japoniei. Urma ca firma importatoare (reprezentanul oficial
al Întreprinderii „Mileştii Mici”, compania japoneză „Winex” LTD – n.r.) şi producătorul să
plătească pentru utilizarea mărcii. Ceea ce nu este corect. Noi nu estimăm adesea pierderile, dar
uneori putem pierde piaţa, piaţa Japonie, de exemplu. În primele trei luni ale 2007, doar Mileştii
Mici au vândut în Japonia vinuri în valoare de aproximativ 60 mii de euro. Pentru Mileştii Mici,
Japonia este cap de listă între ţările unde îşi exportă vinurile. Întreprinderea este prezentă pe
piaţa niponă din 2006. Iar japonezii preferă vinuri spumante şi de colecţie.
111
SINTEZA REZULTATELOR OBŢINUTE În teză sunt analizate tendinţele în dezvoltarea relaţiilor economice dintre cei trei poli
economici ai lumii; sunt formulate problemele generale, comune pentru cele mai diverse
activităţi economice dintre ţările dezvoltate; este propusă o tratare sistemică a dezvoltării
relaţiilor comerciale dintre ţări, modele de dezvoltare: sunt elaborate modele matematice ale
proceselor economice (aspectul economic); sunt enumerate bazele dezvoltării economice din
Republica Moldova însoţite de un şir de caracteristici cantitative, calitative.
Aportul dezvoltării componentelor export–import în dezvoltarea economică a Republicii
Moldova este enorm. Orientarea strategică a vectorului economic prin specificul său contribuie
la soluţionarea şi altor probleme economice, care sunt doar adiacente economiei Moldovei. În
teză se propune o metodologie de determinare a efectelor indirecte, consecinţe ale activităţilor de
orientare strategică pe piaţa mondială. În lucrare sunt examinate şi analizate problemele
activităţilor comerciale din Republica Moldova în comparaţie şi ţările ce au avansat accelerat
spre o economie mai prosperă, sunt aduse argumente privind determinarea soluţiilor specifice ale
Moldovei şi preluate din experienţa altor ţări, este analizată dinamica activităţilor comerciale din
ultimii cinci ani, desfăşurarea activităţilor comerciale externe ale Republicii Moldova cu ţările
avansate şi învecinate în ultimii ani; sunt evidenţiate zonele strategice în care Republicii
Moldova s-ar promova, premisele pentru dezvoltarea acestora, este elaborată o tratare
matematică a exigenţelor la nivelul mondial faţă de firmele autohtone, este argumentat propusă
necesitatea creării unei structuri eficiente din economia naţională pentru elaborarea unor
mecanisme eficiente de promovare a produselor, serviciilor şi imaginii ţării şi agenţilor
economici peste hotare, de rând cu structurile deja existente, mecanisme de asigurare a unei
dezvoltări durabile a economiei Republicii Moldova; este analizată evoluţia activităţilor
economice, inclusiv o tratare conceptuală a dezvoltării durabile în Republica Moldova; sunt
propuse modalităţi de funcţionare şi racordare a economiei Moldovei la cel european; se face o
trecere în revistă a metodelor de soluţionare a problemelor de organizare privind activităţile de
promovare a relaţiilor cu cei trei poli.
În teză este propusă o tratare nouă şi în mod analitic este determinat impactul strategiei şi
politicii economice asupra dezvoltării economice a unor ţări dezvoltate, cât şi a noilor state
industrializate. În teză sunt analizate un şir de probleme din activităţile comerciale, sunt propuse
metode şi mecanisme economice de soluţionare a lor. Teza are un pronunţat aspect conceptual,
metodologic, imperativ; are o importanţă deosebită pentru practicieni, pentru firmele comerciale,
industriale, pentru dezvoltarea în continuare a imaginii pozitive a Republicii Moldova; conţine un şir
de concluzii şi propuneri în vederea dezvoltării economiei naţionale vis-à-vis de economiile ţărilor
avansate.
112
CONCLUZII ŞI PROPUNERI
Cercetările ştiinţifice cu privire la evoluţia dezvoltării economice ale celor trei lider (poli)
economici SUA, UE şi Japonia, problemele cu care se confruntă economia Republicii Moldova şi
soluţionarea acestora în contextul globalizării permite să facem un şir de concluzii şi propuneri.
Concluzii:
1.Republica Moldova se găseşte la intersecţia intereselor economice a celor trei poli
economici, suplimentar şi al Rusiei. Nici una din aceste forţe economice nu vor soluţiona
problemele economice ale Republicii Moldova. Ţara noastră singură trebuie să-şi soluţioneze
problemele, să se conformeze la politicile economice exogene.
2.Economia Republicii Moldova este marginalizată de monopolişti în situaţia când ţara
cumpără produse şi de monopsonişti - când vinde.
3.Republica Moldova în dezvoltarea sa economică pune accentul pe ramura agriculturii.
Agricultura nici într-o ţară nu poate fi dezvoltată fără suportul ramurii industriale. Industria în
Republica Moldova este subdezvoltată.
4.Cei trei poli economici SUA, UE şi Japonia au devenit lideri economici datorită alocaţiilor
considerabile efectuate de către acestea în domeniul cercetare-dezvoltare, inclusiv în metodele de
organizare, ghidare, gestionare economică, în crearea politicilor economice adecvate problemelor
curente.
5.În Republica Moldova ramura industrială este subdezvoltată; producţia industrială în
expresie valorică este depăşită de cea agricolă. Numai dezvoltarea considerabilă a industriei ar
putea favoriza dezvoltarea economică a ţării, inclusiv a agriculturii. În toate ţările, industrial
puternic dezvoltate, agricultura este subvenţionată din contul industriei. Republica Moldova nu a
reuşit să-şi creeze infrastructura instituţională similară cu a SUA, UE, Japoniei; ea este
„prizoniera” mentalităţii trecutului său economic şi nu permite utilizarea tehnologiilor de vârf în
economie.
6.Strategia Republicii Moldova de a atrage munca de la periferiile ţării în oraşe este economic
nejustificată; emigrarea forţei de muncă din Republica Moldova a contribuit la: creşterea puterii de
cumpărare a societăţii; capacităţile de producere se află sub impactul factorilor distructivi, a creşterii
necontrolate a importului şi nu mai pot acoperi cererea cu mărfuri; banii aduşi de rezidenţii ţării sunt
orientaţi spre dezvoltarea ţărilor străine; politicile economice nu sunt orientate spre dezvoltarea
domeniului cercetare-dezvoltare, a industriei, spre creşterea potenţialului economic al agriculturii;
într-o ţară prosperă doar băncile comerciale prosperă, agricultura este sortită la regres. Republica
Moldova în elaborările politicilor economice n-a reuşit să utilizeze din plin experienţa polilor
economici mondiali.
113
Propuneri:
1.Guvernul Republicii Moldova trebuie să intervină prin elaborarea unor politici teritoriale,
mecanisme economice de susţinere a periferiei oraşelor. În Republica Moldova este necesar a
motiva structura centro-periferică prin elaborarea programelor economice cu scopul dezvoltării
periferiilor. Prin pârghii economice investiţiile productive trebuie direcţionate la substituirea
produselor de import cu produsele autohtone; la dezvoltarea infrastructurii productive, la crearea
unui şir de centre industriale, satelite ale oraşelor Chişinău, Bălţi, Cahul, Orhei, Soroca, Comrat,
Căuşeni.
2.Republica Moldova trebuie să-şi elaboreze o politică bugetar-monetară adecvată
situaţiei economice actuale, să-şi protejeze producătorul autohton în competiţia cu producătorii
străini. Ameliorarea economiei Republicii Moldova poate deveni realitate dacă guvernul ţării
prin poticile sale economice va contribui la protejarea agriculturii, la creşterea preţurilor la
produsele agroalimentare în scopul creşterii potenţialului productiv al agriculturii, la creşterea
exportului produselor agricole finale, la reducerea exportului de materii prime agricole, la
optimizarea structurii exportului, importului, la diversificarea partenerilor economici, la
restricţionarea investiţilor străine, producătoare de servicii în Republica Moldova, la crearea
centrelor industriale în toate raioanele ţării, la crearea infrastructurii productive, la dezvoltarea
teritorială a ţării.
3. În Republice Moldova trebuie creată o reţea de oraşe legate printr-un sistem de
comunicaţii cu reţelele comune în care dezvoltarea să se complementeze reciproc, să se bazeze
pe exploatarea eficientă a terenurilor, inclusiv a celor cu destinaţii agricole, pe extinderea
reţelelor de transport, energetice, de protejare a mediului, pe creşterea calităţii vieţii, pe crearea
tehnologiilor de producere a energiei electrice în baza energiei solare, a vântului, apei,
combustibilului vegetal, pe crearea a noi produse finale, servicii, tehnologii de tratare, de
producere, pe creşterea rezervelor de apă.
4. În satele din Republica Moldova este necesar a crea infrastructuri industriale cu
capacităţi mici, însă mult diversificate; a organiza laboratoare, structuri ştiinţifice, filiale de
proiectare pentru producerea produselor, tehnologiilor tangibile, intangibile, utilizarea metodelor
de procesare a materiei prime agricole, a deşeurilor etc.
5.Pentru dezvoltarea agriculturii în Republica Moldova este necesar de dezvoltat industria
ţării. Agricultura trebuie subvenţionată din contul ramurii industriale.
6.Problemele Republicii Moldova pot fi soluţionate dacă autorităţile vor studia în
profunzime problemele partenerilor economici externi.
7.Dezvoltarea economică a Republicii Moldova poate fi realizată numai dacă se va trece
la sistemul planificat de dezvoltare economică, care va fi implementat nu prin directive, ci prin
114
intermediul pârghiilor economice.
8.În Republica Moldova sunt necesare stimularea prin pârghii economice crearea
instituţiilor transnaţionale în domeniul cercetare–dezvoltare în scopul dezvoltării sectorului
producerii ideilor, dezvoltării intelectuale a societăţii, actualizării cererii la produsele
intelectuale, stimulării proceselor de educaţie, cercetare. În consecinţă, domeniul cercetare-
dezvoltare, prin crearea potenţialului ştiinţifico-practic, va antrena în Republica Moldova şi alte
companii transnaţionale din SUA, Japonia, UE.
115
BIBLIOGRAFIE 1. Legea privind bazele activităţilor economice externe în Republica Moldova (Nr. 849-XII din
03.01.1992) 2. Legea cu privire la tariful Vamal, R.Moldova, – Nr. 1380-XIII din 20.11.1997. 3. Legea privind perfecţionarea mecanismului de reglementare a comerţului exterior. R.Moldova, – Nr.
777 din 13.09.97 4. Protocolul de aderare al Republicii Moldova la Acordul de la Marrakesh privind constituirea
Organizaţiei Mondiale a Comerţului semnat la Geneva la 8.05.2001. 5. Legea pentru aderarea Republicii Moldova la Organizaţia Mondială a Comerţului. Monitorul Oficial
al R.Moldova, nr.59-61/397 din 07.06.2001. 6. Legea R.Moldova Nr. 451-XV din30.07.2001 privind licenţierea unor genuri de activitate. 7. Legea R.Moldova Nr. 1327 din 03.12.2001 privind instituirea Camerei de licenţiere. 8. Legea R.Moldova Nr.820 din 17.02.2000 privind măsurile antidumping, compensatorii şi de
salfgardare. 9. Legea R.Moldova Nr.65-XV din 12.04.2001 privind mărcile şi denumirile de origine a produselor. 10. Legea R.Moldova nr.1079-XIV din 23.06.2000 privind brevetele de invenţie. 11. Hotărârea Guvernului RM privind îndeplinirea angajamentelor asumate de R.Moldova faţă de OMC,
Nr.1035, din 16.10.2000. 12. Anexa la Hotărârea Guvernului Republicii Moldova Nr. 1035, din 16 octombrie 2000. 13. Hotărârea Guvernului R.Moldova, nr. 1009 „Cu privire la inspecţia înainte de expediţie a mărfurilor
importate” din 27.09.2001 (abrogată). 14. Hotărârea Guvernului RM Nr.1139 „Despre aprobarea Acordului privind prestarea serviciilor de
inspecţie înainte de expediţie” din 25.10.2001. 15. Hotărîrea Guvernului RM Nr.1230 „Cu privire la modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului
RM Nr.1009 din 27.09.2001” din 13.11.2001. 16. Legea Republicii Moldova „Cu privire la investiţiile in activitatea de întreprinzător” Nr. 81-XV din
18/03/2004, publicata în Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 64-66 din 23/04/2004 17. Legea Republicii Moldova „Cu privire la investiţiile în activitatea de întreprinzător” Nr. 81-XV din
18/03/2004, publicata în Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 64-66 din 23/04/2004 18. Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) din 30.10.1947, intrat în vigoare la 01.01.1948. 19. Acordul privind înfiinţarea Organizaţiei Mondiale a Comerţului (Acordul OMC), semnat la
Marrakesh la15.04.1994, intrat în vigoare la 01.01.1995. 20. Abenhaim Lucien. Nouveaux enjeitx de sânte publique: en revenir au paradigme du risque. Revue des
affaires sociales, 2000. 21. Albert M. Capitalism contra capitalism. – Bucureşti: Humanitas, 1994. 22. Albu A. Cooperarea economică internaţională. – Bucureşti: Economica, 1995, p.13. 23. Kojima K. A Macroeconomic Approach of Foreign Direct Inveslment, Hitotsubashi Journal, 1993. 24. A Three Years Perspective, World Bank, Annual Bank Conference, Washington, 1994. 25. After The Cold War: International Institutions and State Strategies in Europe, 1989-1991, Cambridge
MA: Harvard University Press, 1993 26. Albu L. Modificări structurale şi performanţă economică în România, Centrul de Politici Economice,
2003. 27. Annuaire des produits de base 1995, CNUCED
116
28. Atkinson A. Economics for the New Europe. – London, 1991. 29. Bal A. şi al. Economie mondială. – Bucureşti: Ed. ASE, 2006, 552 p. 30. Behar P. Une geopolitique pour 1'Europe. Ver une nouvelle Eurasie? – Paris, Des jongueres. 1992 31. Belii I. Globalizarea în gândirea economică. – Bucureşti: Ed. Economică, 2000. 32. Blaug M. Teoria economică în retrospectivă. – Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică, 1992. 33. Bobircă A. Economia serviciilor internaţionale. – Bucureşti: Ed. Economică, 2005, p.349 34. Bonciu F. Atragerea şi monitorizarea investiţiilor străine directe. – Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1997. 35. Bonciu F. Investiţiile străine directe în România în contextul Europei Centrale şi de Est, -B.: Centrul
de Politici Economice, 2002. 36. Briggs David. România: on the starting blocks, on running out of steam? Business Europa, 2000. 37. Brown J. Introduction to the world economy. – New York, 1990. 38. Brunn D. Le commerce internaţional au XXe siecle. – Montreuil, 1986, p. 158 39. Bruno M. Stabilization a Reform in Easten Europe, I. M. Staff Paper, 1992. 40. Buckley P. The Limits of Explanation: Testing the Inter- nalization Theory of the Multinaţional
Enlreprise, Business Sludies, 1998. 41. Calancea E. Implicaţia politicii monetare ale SUA şi impactul ei asupra relaţiilor cu Uniunea
Europeană. Materialele Conferinţa internaţională, Ştiinţa, busi-nessul, societatea: evoluţii şi intercorelări în condiţiile integrării în spaţiul economic european (12-14 februarie 2004), Vol. II, ASEM. pp.102-104.
42. Camdessus Michel. Bilan du monde, 1996, p. 4. 43. Cataramă Gh.V. Achiziţiile şi fuziunile internaţionale – forme de expansiune ale societăţilor
transnaţionale. Teză de doctorat. – Bucureşti: ASEB, 2004, p. 44. Caves Richard E., Frankel Jeffry A., Jones Ronald W. World Trade and Payments, Harper-Collins. –
New York, 1999. 45. Căpăţină G. Managementul complexului agroindustrial al R.Moldova în contextul integrării
economice în Uniunea Europeană. Chişinău: UASM, 2006, p.295. 46. Chistruga B. Integrarea postindustrială a ţărilor Europei Centrale şi de Est: realităţi şi
perspective. – Ch.: ASEM, 2007.- 480 pag. 47. Chistruga B. Prerogativele ÎMM ale Republicii Moldova în asigurarea avantajului competitiv pe
pieţele externe. Revista „Drept, economie şi informatică”, ASEM, Universitatea Galaţi, Chişinău, 2005, Nr.1(7), p.50-54
48. Chistruga B. Valorificarea potenţialului uman în economia de piaţă organizată a ţărilor Europei Centrale şi de Est. Revista „Economie şi Sociologie”, Chişinău, 2005, Nr.1, p.90-95
49. Conflict Among Nations. Trade Policies in the 1990s, Westview Press, Boulder, Colorado, USA, 1992.
50. Corbo V., Coricelli F. Reforming Central and Eastern European Economies, World Bank, 1991. 51. David O. Dezvoltarea economică şi ecologică. Teză de doctorat. – Bucureşti: ASEB, 2003, p. 224. 52. Dăianu D., Voinea L. Winners and Lossers of European Integration A Book of România, 2001. 53. Deniau Jean-Francois. La decouverte de 1'Europe, Seuil. – Paris, 1994. 54. Dinu M., Socol C., Marinaş M. Modelul european de integrare. – Bucureşti: Editura Economică, 2005,
160 p. 55. Dmitrişen O. Integrarea Republicii Moldova în economia mondială. – Chişinău, 1998. 56. Dobrotă, N. ABC-ul economiei de piaţă modernă – Bucureşti, Ed. Economică, 1991. 57. Donnet Pierre-Antoine. Le Japon achete le raonde. – Seuil, 1991, p. 254.
117
58. Drăgan G. Relaţii economice internaţionale. – Bucureşti: Ed. Economică, 2004. 59. Dumitrescu S. Economie mondială. – Bucureşti: Ed. Economică, 2002. 60. Dunning J. Multinaţional Entreprise and global Economy, England, Edison Wesley Publishing
Wokingham, 1993. 61. Dunning J. Multinaţional Entreprises and the Global Economy. Addison - Wesley, 1993. 62. Dunning, J. Technology and the Changing Boundaries of Firms and Governments. OECD. – Paris:
Cedex, 1997. 63. Folcuţ O. Avantajul comparativ competitiv: pe exemplul relaţiilor României cu Uniunea Europeană.
Teză de doctorat. –Bucureşti: ASEB, 2004, p.202. 64. Feldstein M.S, Social Security, Induced Retirement and Aggregate Capital Accumulation.
Journal of Political Economz. 1982 (IX-X-1974), p. 905-926 65. Foucher M. Fronts et frontieres. Un tour du monde geopolitique, Fayard, 1991. 66. Friedman B. Price Inflation, Portofolio Choise, and Nominal Interest Rates. Amer. Econ. Rev. 1980.
V. 70. № 1. 67. Friedman B. Who Puts Inflation Premiuim Into Nominal Ineterst Rates? J. Finance. 1978. – V.33. –
№ 3. 68. Friedman M. Schwartz A. Monetary Trends in the United States and the United Kingdom. Chicago,
1982. 69. Gates Bill. "Bussines @ the Speed of Thought", 1999 70. Greene R., Elffers J. Succes şi putere – 48 de legi pentru a reuşi în viaţă. – Bucureşti: Teora,
2002, 464 p. 71. Gelb Alan Gray, G. The Transformation of Economies in Central and Eastern Europe. – World Bank,
2001. 72. Gibson W. Price Expectations Effects on Interest Rates // J. Finance. – 1970. – V.25. – № 1. 73. Gribincea A. La nouvelle Europe face aux flux de capitaux et de main-d'œvre. Materialele
conferinţei şt.internaţionale, Simposia Professorum, seria Economie, 13-14 oct. 2006, ULIM, Chişinău: CED UASM, 2007, p.148-150
74. Gribincea A. Occidentul, Japonia şi SUA: aliaţi sau concurenţi. Analele ULIM, seria Economie, 2007, -Chişinău: ULIM, 2007, p. 28-30
75. Gribincea A. Modelarea matematică a dinamicii investiţiilor pe piaţe departe de saturaţie. Revista ştiinţifică: „Studii Economice”, an I, nr. 3, 2007, p. 406-425
76. Guţu I.T. Republica Moldova: economia în tranziţie. – Chişinău, 1998, p.301-302. 77. Held D. Transformări globale: politică, economie, cultură. – Bucureşti: Antet, 2001. 78. Hettne B. Comparing Regionalisms. Implications of Global Development. – New York, 2001. 79. Huntington S. Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale. – Bucureşti: Ed. Antet, 1999. 80. Hunya Gabor. Impact of FDI on Economic Growth and Restructuring in CEECS, The Viena Institute
for Economic Studies, 2002. 81. Ignat I. Uniunea Europeană. De la Piaţa Comună la moneda unică. -Bucureşti: Ed. Economica,
2002, 200 p. 82. In Search of a New World Order, The Brookings Institutionş. Washington DC, 1992. 83. International Direct Investment Statistics Yearbook 2005, OECD. 84. Integrarea Republicii Moldova şi României în structurile economice europene. – Chişinău,1996,
p.25. 85. Investiţiile de capital străin şi rolul lor în trecerea către economia de piaţă în ţări din Europa Centrală şi
de Est. Teză de doctorat. – Bucureşti: ASEB, 2004, p. 83
118
86. Jackson John H. The World Trading System, Cambridge. MIT Press, 1989. 87. Keizer Bernard, Kenigswald Laurent. La triade économique et financiere: Amerique du Nord, Asie de
l'Est, Europe de l'Ouest. Seuil. – Paris, 1996. 88. Kennedy Paul, Naissance et declin des grandes puissances. –Paris: Payot, 1991 89. Kim B. Poverty and informai economy parlicipation in tran- sition countries: evidence from România,
University of Essex, 2002. 90. Kotano I, Japanese market economy sysiem: it' s strenghts and weaknesses. – New York, 1999. 91. Krkoska L. FDI Financing of Capital Fonnation in Central and Eastern Europe, EBRD Paper, 1994. 92. Krugman P., Obstfeld M. Internaţional Economics. Theory and Policy., Iarper Collins College. – New
York, 1994. 93. Krugman Paul. Geography and Trade, Cambridge, MIT Press, 1991. 94. L'investissement exterieur direct. Comparaison des politiques francaise et japonaise, - Grenoble:
Presses Universitaires de Grenoble, 1990, p. 34. 95. La situation economique et sociale dans le monde 2005, Nations Unies. New York. 96. Lavigne M. The Economics of Transilion: From Socialist Economy to Market Economy, Chatham,
1999. 97. Lazăr C., Gorincu G., Enache L. Teoria economică generală. – Bucureşti, 1993, p.217-221. 98. Le commerce internaţional 2005, GATT. Geneve, OMC, 2006, 264 p. 99. Leon Pierre. Histoire economique et sociale du monde. – Paris: Armând Colin, 1977. p. 79 100. Leimer D.R and Lesnoy S.D. Social Security and Private Saviag: New Time Series Evidence // Journal pf Political Economz 90 (VI-1982) p.606-629. 101. L'evaluation de la reforme structurelle: leçons pour l'avenir, Rapport de l'OCDE. – Paris, 2006. 102. Lipset Seymour Martin, American Exceptionalism: A Double-Edged Sword, W.W.Norton. – New York, 1996. 103. Liviu I. Relaţiile economice şi politice dintre cei trei poli ai lumii actuale: SUA, UE,
Japonia. Teza dr. –Bucureşti: ASE, 1996, p. 192 104. Lizondo S. Foreign Direct investment in Determinants and Systemic Consequences of
International Capital Flows, FMI. – Washington, 1991. 105. Maddison Angus. L'economie mondiale 1820-1992, Analyse et statistiques, OCDE. – Paris, 1995. 106. Manuel de statistiques du commerce 2006, UNCTAD. 107. McRAE Hamish, The World in 2020, Harper-Collins Publishers, Glasgow, 1994. 108. Messerlin Patrick, VELLAS Francois, Conflits et negociations dans le commerce internaţional.
L'Uruguay Round. – Paris: Economica, 1989. 109. Maldisor A. Phase of Capitalist Development International Financial Statistics, Oxford
University Aress, 1982, p. 163 110. Mitchell Joyce M., Mitchell William C. Political Analysis & Public policy: An Introduction to
Political Science, Rând McNally & Company. – Chicago, 1969. 111. Moldovanu D. Economia Moldovei în capcana globalizării şi tranziţiei. – Chişinău, 2004. 112. Moisuc C., Pistol L., Gurgu E. Economie internaţională: probleme globale ale economiei
mondiale. B.: România de mâine, 2001, p.256 113. Mureşan M., Josan A. Istoria economiei europene: de la revoluţia industrială la Uniunea Europeană.
– Bucureşti: Ed. ASE, 2005, 394 p. 114. Negriţoiu M. Investiţiile străine şi tranziţia la economia de piaţă. – Bucureşti: Ed. Economica, 1995. 115. Nelson C. Schwert G. Short-Term Interest Rates as Predictors of Inflation: On testing the
Hypothesis That the Rate of Interest in Constant. Amer. Econ. Rev. – 1977. –№ 1. 116. Note d'information sur les positions des Etats membres de l'UE dans la perspective de la CIG de
1996, Parlement Europeen, 31 juillet 1995.
119
117. Pascal D. Eliminarea barierelor din calea sectorului privat. – Bucureşti: Ed. Antet, 1997. 118. Paşti V. România în tranziţie. Căderea în viitor. – Bucureşti: Nemira,1995. 119. Păun C. Păun L. Investiţiile străine directe. – Bucureşti: Ed. Economică, 2002, p. 186. 120. Philip A.. Histoire des faits economiques et sociaux. -Paris: Aubier-Montaigne, 1963, p. 148 121. Plan F. Review and Outlook for Eastern Europe. – Washington, 2001. 122. Popescu G. Economie euroregională: euroregiunea Giurgiu-Ruse. De la sărăcie la dezvoltarea
economică. Studii şi cercetări. – Bucureşti: Ed. ASE, 2003, 135 p. 123. Popescu I. Uniunea statelor europene. Alternativă la sfidările secolului al XXI-lea. – Bucureşti:
Editura Economică, 2005, 384 p. 124. Porter M. The Competitive Advantage of Nations. – New York, 1990. 125. Poster M. The Competitive Advantage of Nations. – London, 2002. 126. Raport sur le commerce mondial 2006, A Tendences recentes du commerce internationale. -
Geneve. OMC. p. 49 127. Rapport sur le fonctionnement du traite sur l'union europeenne dans la perspective de la CIG de
1996 -mise en oeuvre et developpement de 1'Union, Rapporteurs Jean-Louis. 128. Rethinking America's Security. Beyond Cold War to the New World Order, W.W.Norton &
Company. – New York, 1992. 129. Rugman A. Internalization as a General theory ofForeign Direct Investment, Weltwirtschaft Archiv
voi. 116, 1980. 130. Roşca P. Cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională. Analale ULIM, 2007, nr.5,
p.118-125 131. Roşca P. Evoluţia economiei Republicii Moldova în perioada de tranziţie: situaţia actuală,
probleme, perspective. Analale ULIM, 2007, nr.5, p.6-21 132. Sargent T. Rational Exoectations, the Real Rate of Interest, and the Natural Rate of
Unemployment. Brooking Papers Econ. Activity. – 1973. – № 2. 133. Sava E. Abordarea macro- şi microeconomică a elementului investiţional – cheie - rata dobânzii.
Simpozion internaţional al tinerilor cercetători .-Chişinău: Departamentul Editorial-Poligrafic ASEM, 2003, p. 139-140.
134. Sava E. Aspecte ale dinamicii agregatelor politicii monetare a RM (1993-2001) // Analele ATIC.- Chişinău: Evrica, 2003, p. 152-153.
135. Sava E. Cadrul instituţional al pieţei monetare din R.Moldova. Analele ştiinţifice ale USM, vol.2 .- Chişinău: CE USM, 2003, p.119-123.
136. Sava E. Consideraţii privind sistemul bancar mondial. Perspectivele activităţii bancare din Romania. Conferinţa Ştiinţifică internaţională „Problemele actuale ale dezvoltării social-economice a Republicii Moldova şi experienţa de dezvoltare a altor ţări în acest domeniu”. – Chişinău: USM, 2006, p. 139-144.
137. Sava E, Controlul financiar al resurselor financiare publice. Conferinţa Ştiinţifică internaţională „Problemele actuale ale dezvoltării social-economice a Republicii Moldova şi experienţa de dezvoltare a altor ţări în acest domeniu”. – Chişinău, USM, 2006, p. 56-58.
138. Sava E. Economia deschisă: modelul matematic. Analele ştiinţifice ale USM. Vol.2 .-Chişinău: CE USM, 2004, p. 215-217.
139. Sava E. Elaborarea modelului matematic macroeconomic al Republicii Moldova în baza sistemului de reper al Japoniei. Conferinţa internaţională „Relaţiile Moldo-Japoneze la începutul Mileniului III”. – Chişinău: CEP USM, 2005, p. 176-178
140. Sava E. Firma şi teoriile ei moderne. Tranziţia economică: tendinţe de mondializare şi cazul Moldovei.- Chişinău: IMI, 1999.-p. 86-89.
141. Sava E. Foreign direct investments in context of globalization. The international economic conference „Identity, Globalization and Universality in the Eastern and Central Economic Area – Evolutions and Involutions in the Modern and Contemporary Period: Experiences, Meanings, Lessons”, Romania , -Sibiu, Universitatea „Lucian Blaga”. 2006, 414-419
120
142. Sava E. Impactul cursului de schimb dolar–leu asupra economiei naţionale. Simpozion Internaţional „Investiţii, Cunoaştere, Eficienţă”. Romania, -Bucureşti: ASE, 2005, p. 995-1002
143. Sava E. Impactul euro asupra economiei europene şi a Republicii Moldova. Analele ştiinţifice ale USM. – Vol.2. – Chişinău: CE USM, 2002, p. 344-347.
144. Sava E. Impactul politicii monetare asupra economiei naţionale. Conferinţa internaţională „Politica macroeconomică şi rolul statului în organizarea activităţii economice eficiente”. – Chişinău: Departamentul Editorial-Poligrafic, ASEM, 2003, p. 129-136.
145. Sava E. Instituţii şi instrumente aferente a politicii monetare în cadrul Uniunii Monetare Europene. Conferinţa Ştiinţifică Internaţională „Filosofia, sociologia, politică, şi tânăra generaţie”. – Chişinău: CE USM, 2003, p. 351-355.
146. Sava E. Interacţiunea politicii monetare cu sectorul real al economiei. Conferinţa Corpului didactoco-ştiinţific „Bilanţul activităţii ştiinţifice a USM în anii 2000-2002”. – Chişinău: CE USM, 2003, p. 201-202
147. Sava E. Relansare bugetară cu reglare monetară în economia R. Moldova. Analele ştiinţifice ale USM, vol.2 .- Chişinău: CE USM, 2003, p.116-118.
148. Sava E. Structura şi locul pieţei monetare în sistemul economic. Analele ştiinţifice ale USM, vol.2 .- Chişinău: CE USM, 2003, p.113-115.
149. Sava E. The World Economy in 2002-2003. Analele ştiinţifice ale USM. – Vol.2. – Chişinău: CE USM, 2004, p. 175-180.
150. Sava E. Ţăruş V. Impactul investiţiilor străine directe asupra performanţelor economiei naţionale. Analele ştiinţifice ale USM, vol.2 .- Chişinău: CE USM, 2003, p. 119-123
151. Sava E. Utilizarea instrumentelor politicii monetare în scopul asigurării stabilităţii financiare a economiei naţionale a R.Moldova. Analele ATIC.- Chişinău: Evrica, 2003, p. 171-173.
152. Sava E. Монетаристкие модели валютного курса. Analele ştiinţifice ale USM. – Vol.2 . – Chişinău: CE USM, 2004, p. 218-220.
153. Stiglilz J. Globalizarea, speranţă şi deziluzii. – Bucureşti: Ed. Economică, 2003. 154. Summary of Market Acces Problems in Japan, Commission of the European Communities, 21
fevrier 1995. 155. Summers L. The Nonadjustment of Nominal Interest Rates. A Study of the Fisher Effect.
Macroeconomics, Prices and Quantities. Wash., 1983. 156. Sută N. Curs de comerţ internaţional şi politici comerciale. – Bucureşti:, Ed. Ceres, 1992. 157. Sută N. Integrarea economică europeană. – Bucureşti: Ed. Economică, 1999, p. 47. 158. Sută-Stelejan Sultana. Doctrine şi curente în gândirea economică modernă şi contemporană.
Editura ALL, Bucureşti, 1992. 159. Tobă A., Solomon A., Badea P. Politici comerciale externe contemporane. Craiova:
SITECH, 2002, 196 p. 160. Trade and Protectionism, A Special Business Report, Oxford Analytica Limited, 1990. 161. Trebilcock M.J., Howse Robert. The Regulation of International Trade, Routledge. – London,
1995. 162. Vasiliu I.E. Globalizarea şi experienţa asiatică. Diplomaţia economică românească în Asia. Teză
de doctorat. –Bucureşti: ASEB, 2002, p.298. 163. Авдокушкин E. Ф. Международные экономические отношения. 6 - изд., пераб. и доп.
–М.: Изд._книг. Центр «Маркетинг», 2001, 340 с. 164. Алейнікова О.В. Економічна політика інноваційного розвитку держави в ринкових умовах:
Автореф. дис... канд. екон. наук: 08.01.01 /Дніпропетр. держ. аграр. ун-т. — Д., 2004. — 20 с 165. Бадулин Василий Дмитриевич. Международное техническое содействие и проблемы его
адаптации в условиях перехода от централизованной системы управления к рыночной экономике: Дис. ... канд. экон. наук: 08.00.14 Москва, 2000 191 с.
121
166. Белянова Е. Рынок ссудново капитала и система процентных ставок в США в начале 80-х годов: структурные характеристики. Проблемы международных валютно-финаисовых отношений капитализма в первои половине 80-х годов. – М.: ИМЕМО АН СССР, 1986.
167. Васильев M.С. Трансформация модели развития стран Восточной и Юго-Восточной Азии в послекризисный период, 1997-1998 гг.: Дис.... канд. экон. наук: -Москва, 2000.– 209с.
168. Горянська Т.В. Вільні економічні зони: механізм формування й функціонування: Автореф. дис... канд. екон. наук: 08.01.01 / Донец. нац. ун-т. – Донецьк, 2004. – 16 с.
169. Джонстон Дж. Эконометрические методы. – М.: Статистика, 1980. 170. Диярханов Видади Мирзевич. Роль малого и среднего бизнеса в развитии новых
индустриальных стран (На примере Южной Кореи и Тайваня): Дис. ... канд. экон. наук: 08.00.14. Москва, 2000. – 147 с.
171. Диярханов В.М. Роль малого и среднего бизнеса в развитии новых индустриальных стран (На примере Южной Кореи и Тайваня): Дис. ... канд. экон. наук : 08.00.14 Москва, 2000, 147 с.
172. Елова М.В. Мировая экономика: введение во внешнеэкономическую деятельность. –М.: Лотос, 2005, 248 с.
173. Ищенко Л.С. Модель открытой экономики: внешнеэкономическая безопасность России: Дис. ... канд. экон. наук: 08.00.14 Москва, 2000. – 177 с.
174. Колесов В.П. Мировая экономика. Экономика зарубежных стран. –М.: Флинта, 2007, 480 с.
175. Круглова И.А. Внешнеторговые отношения в регионе Центральной и Восточной Европы: Дис. ... канд. экон. наук: 08.00.14. -СПб., 2000. – 220 с.
176. Ломакин В.К. Мировая экономика. –M.: UNITY, 2005, 728 p. 177. Макогонова Н.В. Экономические кризисы в условиях глобализации: Автореферат
диссертации (08.00.01). M.: МГУ им. М.В.Ломономова, 2003. – 23 с. 178. Панченко К.В. Вплив транснаціональних корпорацій на структурні зрушення в країнах з
перехідною економікою: Автореф. дис... канд. екон. наук: 08.05.01 /Київ. нац. ун-т ім. Т.Шевченка. – К., 2004. – 20 с.
179. Рыбкин С.А.. Разработка эколого-экономического сопровождения внешнеторговой деятельности: Дис. ... канд. экон. наук: 08.00.14 Москва, 2000. – 181 с.
180. Сбітнєв А.В. Вдосконалення механізму регулювання зовнішньоекономічної діяльності України щодо міжнародних організацій (на прикладі вступу до СОТ): Автореф. дис... канд. екон. наук.: 08.05.01 /; НАН України. Ін-т світ. економіки і міжнар. відносин. – К., 2004.–17 с.
181. Серебрякова Л. Инфлация и кредитные отнашения // Денги и кредит. – 1981. – № 12. 182. Тасмагамбетова Д.Т. Деятельность ООН в условиях глобализации: Автореферат
диссертации. – Алматы, 2001. – 30 с. 183. Фролов Евгений Александрович. Исследование функций международного маркетинга в
системе международных экономических отношений: Дис. ... канд. экон. наук: 08.00.14 Москва, 2000. – 174 с.
184. Шевчук В.О. Взаємодія платіжного балансу і економічного зростання у країнах з транзитивною економікою: Автореф. дис... д-ра екон. наук: 08.05.01 / Київ. нац. екон. ун-т. – К., 2004. – 34 с.
185. Шлыков Олег Васильевич. Корпоративные стратегии предпринимательства в современной мировой экономике: Дис. ... канд. экон. наук: 08.00.14 Ростов н/Д, 1999. – 150 с.
186. Энтов Р. Проблемы движения цен в условиях современново капитализма (на примере США): Дис….докт. экон. Наук. М.: ИМЭМО, 1977.
187. World Customs Organization, www . wcoomd.org. 188. www . seerecom.org/TTFSE 189. www . jpp.md 190. www . mec.md 191. www . statistica.md
122
ADNOTARE la teza de doctor în economie cu tema
„Relaţiile economice dintre ţările triadei: probleme şi perspective” În condiţiile aprofundării relaţiilor de piaţă în R.Moldova se caută continuu şi se utilizează
cele mai raţionale, eficiente forme şi metode de organizare a relaţiilor economice externe, de participare în diviziunea internaţională a muncii, găsirea unei „nişe” pe piaţa mondială, aprofundarea relaţiilor economice internaţionale cu ţările lumii, inclusiv cu cei trei poli economici.
Scopul şi obiectivele tezei constă în elaborarea unei metode moderne de estimare a relaţiilor economice internaţionale, calcularea principiilor de orientare în spaţiul economic internaţional, estimarea relaţiilor economice dintre cei trei poli economici, care corespunde condiţiilor actuale de piaţă în cadrul căruia aceste ţări funcţionează, găsirii unor priorităţi strategice pentru economia şi politica economică externă a R.Moldova.
In baza analizei impactului procesului de interacţiune economică dintre ţările industrial dezvoltare, cu precădere dintre cei trei poli economici - „triadei”, asupra creşterii economice, s-au elaborat recomandări concrete în vederea formării politicii economice de lansare şi interacţiune în economia mondială şi naţională. Prin estimarea şi evaluarea mecanismelor de interacţiune a diferitor forme de şi orientare economică (SUA, Japonia, UE), s-a demonstrat oportunitatea cercetării interacţiunii economice şi importanţa acesteia pentru creşterea economică naţională.
In lucrare au fost examinate evoluţia, formele, modalităţile de integrare a ţărilor triadei în spaţiul economic mondial, avantajele şi dezavantajele, precum şi posibilităţile de aplicare a practicii de interacţiune a acestora în economia naţională sub aspectul formării unei strategii economice externe. A fost studiat şi elaborat modelul interacţinii grupelor de ţări industriale. S-au evidenţiat particularităţile metodice ce determină conţinutul şi structura relaţiilor economice internaţionale, precum şi specificul realizării principiilor generale şi relevarea criteriilor de bază privind alegerea metodelor de estimare a politicilor economice dintre cei trei poli economici mondiali, formularea recomandărilor privind cerinţele unice de formare a legităţilor economice, ţinând cont de particularităţile dezvoltării relaţiilor trilaterale, determinarea principiilor puse la baza stabilirii vectorului priorităţilor economice externe, selectarea celei mai raţionale baze de repartizare a priorităţilor economice şi a metodicii de creare a unui sistem flexibil de orientare în spaţiul economic mondial, elaborarea propunerilor vizând rapoartele interne şi externe ale polilor economici mondiali. A fost evaluată dinamica dezvoltării activităţii economice externe a sectorului real. Sunt elucidate cauzele ce împiedică dezvoltarea prosperă a relaţiilor economice dintre cei trei poli concurenţi, inclusiv sistemul complex de competiţie şi colaborare.
In conformitate cu scopurile stabilite, în teză au fost examinate mecanismele economice ale celor trei lideri, etapele elaborărilor economice strategice, aspecte metodologice privind problemele creşterii economice, modalităţi de soluţionare a problemelor economice globale, implementării strategiei economice externe, fiind argumentat impactul acestei strategii asupra creşterii economice în Republica Moldova şi alte ţări. In acelaşi timp, s-a evaluat efectul economic, condiţionat de factorul integrării şi globalizării economice, evoluţia indicatorilor macroeconomici în relaţiile economice internaţionale ale R.Moldova.
Concluzile şi recomandările ce rezultă din cercetarea respectivă pot fi utilizate de către ministerele de resort ale Republicii Moldova în cazul elaborării strategiilor referitoare la intensificarea procesului investiţional, de integrare şi colaborare economică, bazate pe suportul creşterii economice. Concomitent, materialele tezei pot fi destinate personalului managerial din instituţii economice şi politice în vederea direcţionării optimale a vectorului politicii economice externe, eficientizării securităţii economice şi a managementului de ţară.
123
ANNOTATION to the Thesis for the doctor degree in economy on the theme: “Economic relations
between the countries of a triad: problems and prospects ” The aim of the present dissertation is a theoretical and methodological study of the concept of integration of the industrial and banking capital in the Republic of Moldova. In conditions of a deepening of market relations in Republic Moldova are constantly found
and used the most rational both effective forms and methods of the organization of the external economic relations, participation in the international division of labour, a finding of "niche" and positioning in the international market, a deepening of the international economic relations with the countries of the world, including three economic poles.
On the basis of the analysis of process of economic interaction between industrially developed countries, including the countries of "triad", on economic growth. Concrete recommendations on formation of economic policy of concurrence and interaction of national economies are developed. Through a prism of an estimation and the analysis of mechanisms of interaction of various economic forms and orientations (USA-Japan-EC), efficiency of the international economic interaction and its value for national economic growth is proved.
In work forms and ways of integration of the countries of "triad", benefit and lacks of this process, and also an opportunity of its realization during their interaction in economic in a context of creation of the external economic strategy are examined development. The model of economic interaction of group of industrially developed countries is investigated and developed.
The methodological features determining the maintenance and structure of the international economic relations are revealed. Specificity and performance of the general principles and criteria at the choice of methodology of an estimation of the external economic relations between three poles of economic is given estimations. Offers on perfection of economic mutual relations, definition of a vector of the external economic preferences, a choice of an optimum basis of distribution of economic preferences and a technique of creation of flexible system of orientation in economic space, development of conclusions from mutual relations of the countries of "triad" are generated.
The reasons, preventing to effective development of economic relations between three competitive economic poles, including too complex system of cooperation and a competition are analysed.
According to objects in view, in work economic mechanisms of the countries of "triad", development cycles and introductions of strategy, the methodological parties{sides} of economic growth, ways of the decision of global problems, introductions of the external economic strategy are examined, emphasizing influence which is rendered with the given strategy on economic growth in Republic Moldova. Simultaneously at observance of strategy of creation adequate to world experience and functioning of group of the countries during integration and globalizations which can have a positive effect for a national economy. In favour of the given position the powerful arguments proving necessity of coordination of investment and financial strategy are resulted. Simultaneously, materials of work can be used by managers of a various level for definition of a vector of an economic and political orientation, can promote increase of efficiency of economic safety and management of the country.
124
Аннотация к диссертации на соискание ученой степени доктора экономических наук на тему:
„Экономические отношения между странами «триады»: проблемы и перспективы” в условиях углубления рыночных отношений в Республике Молдова постоянно
изыскиваются и используются свмые рациональные и эффективные формы и методы организации внешнеэкономических отношений, участие в международном разделении труда, нахождении „ниши” и позиционирование на международном рынке, углубление международных экономических отношений со странами мира, включая три экономических полюса.
На основе анализа процесса экономического взаимодействия между индустриально развитыми странами, включая страны „триады”, на экономический рост. Разработаны конкретные рекомендации по формированию экономической политики вхождения и взаимодействия национальных экономик. Через призму оценки и анализа механизмов взаимодействия различных экономических форм и ориентаций (США–Япония-ЕС), доказана эффективность международного экономического взаимодействия и её значение для национального экономического роста.
В работе рассмотрены развитие, формы и способы интеграции стран «триады», выгоды и недостатки этого процесса, а также возможности его реализации в процессе их взаимодействия в мировой экономике в контексте создания внешнеэкономической стратегии. Исследована и разработана модель экономического взаимодействия группы индустриально развитых стран.
Выявлены методологические особенности, определяющие содержание и структуру международных экономических отношений. Дана оценки специфика и выполнения общих принципов и критериев по выбору методологии оценки внешнеэкономических отношений между тремя полюсами мировой экономики. Сформированы предложения по совершенствованию экономических взаимоотношений, определение вектора внешнеэкономических предпочтений, выбор оптимальной основы распределения экономических предпочтений и методика создания гибкой системы ориентации в экономическом пространстве, разработка выводов из взаимоотношений стран «триады».
Проанализированы причины, мешающие эффективному развитию экономических отношений между тремя конкурентными экономическими полюсами, включая слишком сложную систему сотрудничества и конкуренции.
Согласно поставленных целей, в работе рассмотрены экономические механизмы стран «триады», этапы разработки и внедрения стратегии, методологические стороны экономического роста, способы решения глобальных проблем, внедрения внешнеэкономической стратегии, подчеркивая влияние, которое оказывает данная стратегия на экономический рост в Республике Молдова. Одновременно при соблюдении адекватной мировому опыту стратегии создания и функционирования группы стран в процессе интеграции и глобализации, которая может иметь положительный эффект для экономику страны. В пользу данного положения приведены весомые аргументы, доказывающие необходимость координации инвестиционной и финансовой стратегий. Одновременно, материалы работы могут быть использованы менеджерами различного уровня для определения вектора экономической и политической направленности, могут способствовать повышению эффективности экономической безопасности и управлению страной.
125
Cuvinte-cheie: relaţii economice internaţionale, relaţii economice externe, comerţ internaţional,
priorităţi economice, vectorul priorităţilor, relaţii bi- şi trilaterale, triadă, cei trei poli economici.
Ключевые слова: международные экономические отношения, внешнеэкономические
связи, международная торговля, экономические приоритеты, вектор предпочтений, двух и
трехсторонние отношения, триада, три экономических полюса.
Key words: International economic relations, External economic relations, International
trade, economic priorities, the priorities vector, two and tree dimensional relations, triad, the three
economic poles.
126
Anexa 1 Caracteristica ţărilor UE-27
Ţara / caracteristici Suprafaţa (în km2)
Populaţia (locuitori)
PIB per capita /
stand PPS (previz 2007)
Şomajul (estimare 2004)
Telefoane celulare (la 100 de locuitori)
Deşeuri produse (kg/pers)
Austria 83,858 8,188,207 120.0 4.40% 98 627 Belgia 30,510 10,289,088 117.3 12% 88 469 Bulgaria 110,910 7,537,929 34,5 12.7% 68 471 Cehia 78,866 10,249,216 76.9 10.6% 106 278 Cipru 9,250 771,657 82.8 3.2% 90 730 Danemarca 43,094 5,384,384 125.6 6.2% 96 696 Estonia 45,226 1,408,556 65.1 9,6% 93 449 Finlanda 337,030 5,190,785 115,4 8.9% 96 445 Franţa 547,030 60,180,529 107.3 10.1% 74 567 Germania 357,021 82,398,326 107.7 10.6% 86 600 Grecia 131,940 10,665,989 83.6 10% 84 433 Irlanda 70,280 3,924,140 140.1 4.3% 94 869 Italia 301,230 57,998,353 100.6 8.6% 98 538 Letonia 64,589 2,348,784 53.1 8.8% ... 311 Lituania 65,200 3,592,561 56.6 8% 89 366 Luxemburg 2,586 454,157 255.6 4.5% 114 668 Malta 316 400,420 67.6 7% 77 572 Marea Britanie 244,820 60,094,648 116.8 4.8% 89 600 Olanda 41,526 16,150,511 125.3 6% 83 624 Polonia 312,685 38,662,660 52.3 19.5% 60 256 Portugalia 92,391 10,102,022 68.9 6.5% 93 434 România 237,500 22,271,839 37.1 6.3% 47 378 Slovacia 48,845 5,430,033 59.7 13.1% 79 274 Slovenia 20,253 1,935,677 82.8 6.4% 93 435 Spania 504,782 40,217,413 98.3 10.4% 92 662 Suedia 449,964 8,878,085 116.1 5.6% 109 464 Ungaria 93,030 10,045,407 63.8 5.9% 86 506 Cele 3 ţări candidate Croaţia 56,542 4,496,869 51.0 13.8% 64 282 Fosta Republică Iugoslavia Macedonia
25,333 2,045,262 27.0 38% - -
Turcia 780,580 68,109,469 32.2 9.3% 49 458 PIB conform standardului PPS: Utilizarea Standardelor referitoare la puterea de cumpărare (PPS) elimină diferenţele între ţări, permiţând realizarea unor comparaţii mai relevante între PIBul din diferite ţări. Dacă indicatorul unei ţări este mai mare de 100 atunci nivelul PIB-ului ţării respective este mai mare decât media pe Uniunea Europeană şi invers. Deşeuri produse anual, în kg per persoană (2004): Cea mai mare parte din cantitatea totală provine din gospodării, deşi sunt incluse şi deşeuri similare din alte surse: comerţ, birouri şi instituţii publice. Surse: Eurostat-2007, Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor-2007, OECD-2007, investigaţiile autorului
Importul de bunuri UE, total, mii euro 2006-09 2006-10 2006-11 2006-12 2007-01 2007-02 2007-03 2007-04 2007-05 2007-06 2007-07 2007-08 Zona euro (13 ţări)
117462.2 118692.8 117644.7 120322.8 120009.7 122346.4 117673.8 119248.6 119108.6 121236.6 124096.7 126625.0
Zona euro (12 ţări)
117071.2 118096.1 117880.7 119636.9 120328.6 121661.9 117196.4 118424.6 119830.5 120787.1 124005.5 :
UE-27 114126.9 114842.2 115105.4 116053.3 116066.4 117974.6 114476.0 114077.1 114552.4 117029.3 120719.6 120215.0
UE-25 114043.7 114540.1 115503.5 115858.7 116524.9 117471.5 113515.1 112862.8 114784.0 116689.0 120660.8 :
UE-15 122167.9 121405.4 121277.3 124959.3 - - - - - - - -
127
Anexa 2
Comerţul mondial cu produse la începutul sec. XXI
128
129
. Anexa 3
Dinamica PIB-ului mondial
Sursa: investigaţiile autorului în baza datelor ONU, OCDE
130
Anexa 4
Fluxurile comerciale dintre poli economici ai lumii
131
Anexa 5
PIB-ul primelor ţări din top, USD (anul 2006)
Denumirea ţărilor Mărimea, USD World / total mondial 65,000,000,000,000 United States / SUA 12,980,000,000,000 European Union / Uniunea Europeană 12,820,000,000,000 China / China 10,000,000,000,000 Japan / Japonia 4,220,000,000,000 India / India 4,042,000,000,000 Germany / Germania 2,585,000,000,000 United Kingdom / Marea Britanie 1,903,000,000,000 France / Franţa 1,871,000,000,000 Italy / Italia 1,727,000,000,000 Russia / Rusia 1,723,000,000,000 Brazil / Brazilia 1,616,000,000,000 Korea, South / R.Coreea 1,180,000,000,000 Canada / Canada 1,165,000,000,000 Mexico / Mexic 1,134,000,000,000 Spain / Spania 1,070,000,000,000 R.Moldova 4,100.000.000Sursa: Raport OECD, UNCTAD, 10 aprilie 2007, investigaţiile autorului
132
Anexa 6
Principalel fluxuri financiare
133
Anexa 7
Cheltuieli pentru protecţia socială, în % din PIB în ţările UE, 2004
134
Anexa 8
Schimbări relative în producţia de energie primară (pe tipuri de combustibil) în UE-25
Energie renovabilă Energie nucleară Gaz natural Petrol brut
Combustibil solid
Producţia de energie renovabilă în ţările UE-25, 2004
135
Anexa 9
Principalele origini de import a energiei primare în UE-25, 2004, %
136
Anexa 10
Rata de creştere a volumul PIB-lui pe ţări, %
UE-25 SUA
Japonia
Productivitatea muncii, într-o oră de muncă pe ţări, 1995, 2004
Rata inflaţiei în unele ţări
137
Anexa 11
Principalii actori ai comerţului mondial cu bunuri, miliarde euro
UE-25 UE-15 SUA China Japonia Canada Elveţia Norvegia
Ponderea exportului de bunuri, %
Sursa: Raport Eurostat, 2007 şi investigaţiile autorului
138
Anexa 12
Ponderea importului de bunuri UE, 2004, %
Sursa: Raport Eurostat, 2007 şi investigaţiile autorului
139
Anexa 13
Principalii parteneri la export din UE-25, %
Principalii parteneri la import în UE-25, %
Sursa: L’EUROPE EN CHIFFRES — Annuaire Eurostat 2006-07, p. 198
140
Anexa 14
Comerţul intra şi extra UE-25, %
Sursa: L’EUROPE EN CHIFFRES — Annuaire Eurostat 2006-07, p. 199
141
Anexa 15
142
Anexa 16
143
Anexa 17
143
Anexa 18
144
Anexa 19
Schimburile dintre UE –CSI
Export Import Balanţa comercială 2000 2004 2005 2006 Creşterea
anuală 2000-2006, %
Ponderea comerţului UE-27 2006, %
2000 2004 2005 2006 Creşterea anuală 2000-2006, %
Ponderea comerţului UE-27 2006, %
2000 2004 2005 2006
UE-27 33828 66679 81755 105774 20,9 100 76516 105890 140262 177507 15,1 100 -42688 -39211 -58506 -71733
Belgia 1384 2417 2787 2686 17,7 3,5 1975 3624 4620 5193 17,5 2,9 -591 -1207 -1853 -1507
Bulgaria 302 269 299 390 4,4 0,4 1884 2121 925 1071 -9,0 0,6 -1581 -1852 -626 -681
R.Cehă 799 1431 1977 2637 22,0 2,5 2739 3025 4596 5788 13,3 3,3 -1940 -1594 -2619 -3152
Danemarca 594 1029 1238 1594 14,9 1,5 478 724 913 1029 13,8 0,6 216 305 328 588
Germania 9784 20758 54150 32459 22,2 30,7 17031 19599 25853 34900 12,7 19,7 -7254 1159 -1703 -2441
Estonia 136 370 536 804 34,5 0,8 505 850 956 1695 22,4 1,0 -369 -480 -420 -892
Irlanda 227 254 293 341 7,0 0,3 25 64 72 82 22,2 0,0 202 190 221 259
Grecia 404 373 396 585 6,3 0,6 1502 2711 4017 4471 19,9 2,5 -1097 -2338 -3621 -3886
Spania 713 1189 1371 1848 17,2 1,7 2784 4644 6511 8667 20,8 4,9 -2071 -3455 -5140 -6811
Franţa 2789 5015 5367 6583 15,5 6,2 5822 9207 10992 129898 15,0 7,3 -2853 -4193 -5625 -6414
Italia 3541 7049 8461 10813 20,5 10,2 10813 13206 16938 21480 12,1 12,1 -7273 -6157 -8477 -10647
Cipru 10 21 21 25 16,4 0,0 202 144 136 166 -3,2 0,1 -192 -123 -144 -141
Letonia 176 364 508 815 29,1 0,8 587 933 1189 1319 14,5 0,7 -410 -570 -650 -505
Lituania 523 1221 1685 2390 28,8 2,3 1783 2658 3891 4311 16,1 2,4 -1240 -1437 -2207 -1921
Luxembourg 42 95 100 189 26,2 0,2 25 75 64 158 36,0 0,1 17 21 36 11
Ungaria 773 1404 1868 3035 25,5 2,9 3180 3722 4886 6323 11,9 3,5 -2407 -2318 -3023 -3196
Malta 2 5 11 12 31,9 0,0 14 2 5 7 -9,9 0,0 -11 3 6 5
Olanda 2296 4536 6184 7417 21,5 7,0 4293 7998 13921 18017 27,0 10,1 -1997 -3463 -7737 -10600
Austria 1107 2284 2950 3657 22,0 3,5 1825 2211 3262 3193 9,8 1,8 -720 73 -313 464
Polonia 2292 4740 6263 8285 23,9 7,8 5861 6913 9193 12323 13,2 6,9 -3568 -2173 -2930 -4039
Portugalia 25 80 108 138 32,7 0,1 331 996 689 1152 23,1 0,5 -305 -916 -580 -1014
România 417 428 780 1231 19,7 1,2 1850 3371 4514 5479 19,8 3,1 -1433 -2942 -3734 -4249
145
Slovenia 278 650 820 1089 25,2 1,0 280 351 406 451 8,2 0,3 -2 300 414 619
Slavacia 308 590 813 1111 23,8 1,0 2597 2723 3577 4828 10,1 2,6 -2289 -2133 -2764 -3517
Finlanda 2397 4885 6597 7150 20,0 6,8 3590 5566 6844 8029 14,4 4,5 -1194 -870 -247 -879
Suedia 841 2034 2426 2808 22,3 2,7 1021 2072 3184 3998 25,5 2,3 -180 -38 -759 -1190
Marea Britanie
1625 3187 3771 4725 19,5 4,5 3758 6389 8128 10700 19,1 6,0 -2134 -3201 -4357 -5975
Sursa: Raport OECD, UNCTAD, 10 aprilie 2007, investigatiile autorului
146
Anexa 20
Localizarea Japoniei
Economia Japoniei este a doua în lume, după cea a SUA, cu un PIB de 543.133 miliarde
yeni (circa 4.664 miliarde USD) în 2005, ceea ce echivalează cu un PIB per capita de peste 36.000 USD.
După câteva decenii de creştere rapidă, economia Japoniei a înregistrat o stagnare la începutul anilor '90. Încercarea de relansare din anii 1995-1996 nu a putut fi susţinută, fenomen repetat şi în anii următori, când, după un start încurajator, economia niponă a fost obligată să revină la nivele de creştere modestă (pentru 2005 a fost înregistrată o creştere economică nominală a PIB de 2,7% în termeni reali).
Din ce cauza sunt însă alarmaţi oficialii europeni în ceea ce priveşte rata de schimb a yenului? Pentru ca în anii recenţi, economia europeană s-a dovedit a nu mai fi la fel de dependentă de cea americană. În schimb, ponderea schimburilor comerciale cu Asia a crescut constant. De aceea o rată de schimb EUR/JPY în zona 157 (adică un euro tare şi un yen slab) face ca exporturile europene către Japonia sa fie mult dezavantajate. EUR/JPY a crescut 12,58% în 2006 şi 0,41% în 2007. Ca să nu mai vorbim de yuanul chinez, ţinut în mod vădit şi artificial “sus” de Beijing. Dar acesta este meciul preferat al americanilor…
ABREVIERI ŞI ACRONIME AELS Asociaţia Europeană a Liberului Schimb AFTA Acordul american de comerţ liber AI Autorutele informaţiei APEC Cooperarea Economică Asia-Pacific ASE Asia de Sud-Est BERD Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare CE Consiliul Europei CEE Comunitatea Economică Europeană CI Comerţul internaţional CIG Conferinţa interguvernamentală CTN Corporaţii transnaţionale EAEC Grupul economic de cooperare al Asiei de Sud-Est EBC Comunitatea Europeană pentru Afaceri ECO Europa Centrală şi Orientală EI Exporturi internaţionale ESDI Identitatea europeană de securitate şi apărare FMI Fondul Monetar Internaţional GATT Acordul General pentru Tarife şi Comerţ GIS Societatea globală a informaţiei G7 Grupul celor 7 state industrializate G7+1 Grupul celor 7 state industrializate + Rusia II Importuri internaţionale IME Institutul Monetar European ISD Investiţii străine directe NAFTA Acordul Nord-American de Comerţ Liber NATO Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord OCDE Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică OCE Organizaţia de cooperare economică OMC/WTO Organizaţia Mondială a Comerţului OSCE Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa PAC Politica agricolă comună PCC Politici comerciale comune PESC Politică externă şi de securitate comună PIB Produsul Intern Brut PNB Produsul Naţional Brut SI Societatea informaţiei TCI Teoria comerţului internaţional TD Ţări dezvoltate TECO Ţări din Europa Centrală şi Orientală TES Spaţiul economic transatlantic TICD Ţări în curs de dezvoltare TIS Societatea tehnologică a informaţiei TT Ţări în tranziţie UE Uniunea Europeană UEO Uniunea Europei Occidentale UEM Uniunea economică şi monetară UN Organizaţia Naţiunilor Unite UNCTAD Conferinţa Naţiunilor Unite de Comerţ şi Dezvoltare