conf.univ.dr. George Pruteanu ELEMENTE ESENŢIALE DE TEHNICĂ

MEDIATICĂ (I, „Gutenberg”)

I. SEMNUL I.1 Semne diacritice

Semnele diacritice sunt acele semne care, plasate deasupra, dedesubtul sau (nu e cazul în limba română) în interiorul unor litere, le modifică statutul şi pronunţia. În limba română, diacriticele sunt: punctul pe i, sedila sub s sau t, accentul circonflex pe i sau a (şi, în mod excepţional, accentul ascuţit pe unele litere), „căciula“ pe a şi, rar, trema. Ne vom ocupa, pe scurt, şi de tildă, semn care, specific fiind, ca diacritic, limbii spaniole, e folosit în spaţiul românesc în unele tipuri de lucrări ca diacritic special sau/şi ca semn tipografic.

I.1.1 Semne diacritice româneşti I.1.1.1 Sedila I.1.1.2 Accentele Accentele sunt trei la număr:

à = grav á = ascuţit â = circonflex

O paranteză: â din a sau î din i ? Iniţiativa Academiei, din 17 februarie 1993, prin care s-a

reintrodus în ortografia românească litera â (în afara cuvîntului „român“ şi a derivatelor sale, unde figura din 1965), a fost o eroare. (Cei doi lingvişti membri ai Academiei au votat unul „împotrivă“, celălalt „abţinere“. Toate institutele de lingvistică din ţară au dezaprobat decizia).

Pentru detalii, v. şi Stelian Dumistrăcel, Lupta în jurul literei â şi demnitatea Academiei Române, Tipo-milx, Iaşi, 1993 • Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Ed. Polirom, Iaşi, 1997.

Celelalte două accente sunt extrem de puţin folosite în limba română. Lingvista Tatiana Slama-Cazacu recurge, în scrierile sale, la distincţia (prin accent) între cuvîntul şi (cu sensul de adăugare) şi cuvîntul şí (cu sensul de de asemenea): Ion şi Victor pleacă deseară

1

Ion spune că şí Victor trebuie să contribuie.

I.1.2 Alte semne diacritice I.1.2.1 Tilda Tilda ~ este curentă în spaniolă unde, plasată

deasupra unei consoane, marchează pronunţia ei „muiată“. Cuvîntul niña se citeşte aproximativ „nin¼a“, adică asemănător cu pronunţia ardelenească „bin¼e“, „un¼e“ (în loc de „bine“, „unde“).

În româneşte, tilda se utilizează în texte cu caracter lingvistic, unde i se conferă două funcţionalităţi: plasată deasupra vocalelor, are rolul convenţional de a marca pronunţarea „nazală“:

I.2. Semne de punctuaţie I.2.1 Punctele de suspensie I.2.1.1 Nu vom discuta aici despre folosirea punctelor de suspensie în scopuri stilistice, deoarece acest subiect excede materia cursului nostru. Ne vom ocupa doar de utilizările cu scop tehnic-redacţional.

I.2.2 Cratima şi alte linioare

I.2.2.1 Cratima Cratima, adică linioara foarte scurtă (-) are utilizări gramaticale (marchează omisiunea regulată a unei litere: să-<m>i dai, spune-<î>i; leagă cuvintele compuse: redactor-şef, Alba-Iulia sau grupuri de cuvinte: rînduri-rînduri, două-trei ore), asupra cărora, cum am mai spus, nu e cazul să insistăm aici. I.2.2.2 Linia de dialog sau de pauză. Linia de dialog sau de pauză (–) este o linioară net mai lungă decît cratima.

I.2.3 Apostroful În afara funcţionalităţilor gramaticale şi a abrevierilor de tipul anii ’90, pe care nu le analizăm în acest curs, e de spus doar că apostroful este folosit, în anumite situaţii, ca un fel de ghilimele, precum se va arăta la I.2.4.3.

I.2.4 Ghilimelele I.2.4.1 Ghilimelele normale au rostul de a marca fie faptul că dăm cuvintelor pe care ele le cuprind un sens aparte faţă de cel propriu („standard“), fie faptul că acele cuvinte nu ne aparţin, sunt reproduse întocmai din spusele altcuiva. I.2.4.1.1 Ghilimelele iterative. I.2.4.2 Ghilimelele numite franţuzeşti, de forma « », se folosesc în situaţia în care, în cadrul unui pasaj în ghilimele apar alte cuvinte care trebuie să se afle în ghilimele.

I.2.4.3 În mod excepţional, în situaţia că avem nevoie de ghilimele în ghilimele în ghilimele (ceea ce nu e recomandabil, e

2

preferabil să se recurgă la altă formulare), se plasează apostroful de „deschidere“ şi de „închidere“, (adică ‘ ’), pe post de ghilimele.

I.2.5. Paranteze I.2.5.1 Normale. Parantezele normale ( ) se

folosesc în numeroase scopuri stilistice asupra cărora nu vom insista aici, deoarece aceste aspecte nu se încadrează în economia cursului nostru. I.2.5.2 Drepte. Parantezele drepte [ ] se utilizează în

următoarele situaţii: • atunci cînd e nevoie să se deschidă paranteze într-un text aflat

deja între paranteze: • atunci cînd, citînd un text, intervenim cu o precizare. Pentru a

o delimita de textul din care cităm, o vom introduce între paranteze drepte, recurgînd şi la alt tip de literă (de pildă, drepte, dacă textul citat e cu cursive):

• atunci cînd din textul pe care-l reproducem lipsesc, dincolo de voinţa noastră, cuvinte, rînduri sau pasaje, se folosesc punctele de suspensie între paranteze drepte: [...].

1.2.4.3 Croşete. Parantezele croşete sunt mai rar folosite, în special de către îngrijitorii de ediţii pentru a marca elementele (litere, cuvinte) pe care le-au introdus în scopul clarificării / corectării textului.

I.2.5.4 Bare. În mod excepţional, unii autori dau barelor oblice funcţie de paranteză în paranteză:

I.2.6 Bare I.2.6.1 Bara oblică: / Dacă lăsăm deoparte utilizările de tip

aritmetic (2/3=două treimi) sau calendaristic (23/07/2001=23 iulie 2001), bara oblică poate marca:

• repartizarea: • opoziţia a două elemente (caz în care se citeşte versus sau

contra): • alternativa („sau“): • tandemul („şi-şi“, „sau-sau“, „şi-sau“) • bara oblică se foloseşte (din economie de spaţiu) şi pentru

transcrierea sub formă de text continuu, ca proza, a poeziilor, plasîndu-se între două versuri pentru a le delimita. Între versuri se află o singură bară oblică, iar între strofe, două bare oblice.

I.2.6.2 Bara oblică inversă („back slash“): \ Bara oblică inversă nu se foloseşte decît în redactarea căii („path“) unui fişier de compiuter şi rolul ei este de a marca separarea nivelurilor de

3

subordonare în arborele care sistematizează conţinutul respectivului/ei hard disk, dischete, CD.

I.2.6.3 Bara verticală: | Bara verticală, simplă „|“ sau dublă „||“ nu este utilizată decît în dicţionare, unde desparte sensuri ale aceluiaşi cuvînt.

I.3 Alte semne (tipografice) I.3.1 Spaţiul Acest „semn“, cel mai „simplu“ din toate, este şi unul dintre cele mai complexe. Spaţiul este golul alb (adică fără nimic imprimat pe el) dintre litere (cînd e cazul) sau dintre cuvinte. Spaţiul alb dintre rînduri, dintre paragrafe sau dintre capitole poartă numele de blanc şi va fi tratat separat ( v. IV.3). Spaţiul apare între litere în situaţia scrierii „rărite“, „spaţiate“ (sau expandate), cu scopul sublinierii, al evidenţierii: Vreau să s u b l i n i e z acest cuvînt. În acest caz, şi semnele de punctuaţie vor fi spaţiate corespunzător:

Trebuie, c u o r i c e p r e ţ , c h i a r a l v i e ţ i i , să învingem!

I.3.2 Asteriscul Asteriscul („steluţa“) poate fi întîlnit în două ipostaze: A) în interiorul textului; B) în blancul dintre alineate. I.3.3 Bulina („bumbul“) Bulina (•) este folosită în situaţii precum următoarele: • liste în care ordinea elementelor este relativ indiferentă, unde, aşadar, nu e potrivită numerotarea, deoarece ar da impresia că elementul cu numărul 3 e mai puţin important ca elementul cu numărul 2 ş.a.m.d.; • enunţuri de mici dimensiuni, într-o ordine relativ întîmplătoare (cum ar fi grupajele de scurte ştiri). h: se obţine în fontul „Marlett“, tastînd „h“;

i: idem, tastînd „i“; n: idem, tastînd „n“; : se obţine în fontul „Wingdings“, tastînd Alt+0164;

g: se obţine în fontul „Marlett“, tastînd „g“; : se obţine în fontul „Wingdings“, tastînd „s“;

: idem, tastînd „u“. I.3.4 Paragraful

4

Semnul de paragraf (§ – se obţine tastînd Alt+0167) este utilizat (de obicei în texte cu caracter ştiinţific) pentru delimitarea mai evidentă a paragrafelor. Semnul este urmat fie de numere de ordine, fie de titluri.

I.3.5 Semne „fanteziste“ În afara semnelor expuse pînă aici (să le zicem „clasice“), se pot folosi, pentru o redactare (tehnoredactare) mai vioaie, şi alte semne, mai mult sau mai puţin figurative, cărora li se atribuie funcţionalităţi convenţionale în contextul respectiv. Dintre cele pe care ni le furnizează setul de fonturi standard al programului „Word 97“ şi care se întîlnesc destul de frecvent în publicaţiile noastre, reproducem aici cîteva: : se obţine în fontul „Wingdings“, tastînd „F“; : idem, tastînd „«“; : idem, tastînd „&“;

I.4 Semne de corectură

Prezentăm, mai jos, semnele principalelor operaţii de corectură, folosite şi pentru textul de carte şi pentru cel de publicaţie periodică:

5

II. LITERA Există multe modalităţi de clasificare a literelor (caracterelor) tipografice. Una tradiţională, de pildă, este cea în familii de litere. Pentru acest curs, însă, în cele ce urmează, am ales modalităţile de clasificare cele mai uzuale şi mai practice.

II.1 Clasificarea după dimensiune (corp) Dimensiunea unui caracter sau, în limbajul uzual al mediilor

tipografice şi gazetăreşti, corpul, se exprimă în puncte tipografice. Un

6

punct tipografic este egal cu 0,376 mm. II.2 Clasificarea după desenul literei

II.2.1 Fonturi cu serif (Antiqua) În multe lucrări de specialitate, caracterele cu serif sunt

asimilate caracterelor Antiqua. Printre sutele de fonturi cu serif, cele mai cunoscute sunt: Times, Garamond, Bodoni, Palatino, Benguiat Book, Bookman, Century. Caracteristicile lor comune constau în: a) existenţa serifelor şi b) linii de grosimi diferite în interiorul literei.

II.2.2 Fonturi fără serif (Grotesc) Fonturile fără serif (asimilate în multe lucrări cu fonturile de tip

Grotesc) au apărut mult mai tîrziu decît cele cu serif. Ele au părut „groteşti“ unor contemporani mai tradiţionalişti. Printre sutele de fonturi fără serif, cele mai cunoscute sunt Futura, Helvetica, Franklin, Arial, Univers. Caracteristicile lor comune sunt: a) lipsa serifelor şi b) linii de grosime egală în orice punct al literei.

II.2.3 Alte tipuri de fonturi În afara celor două categorii discutate mai sus, care sunt cele

mai uzitate, există, desigur, o imensă varietate de alte fonturi. Dintre acestea, în spaţiul sumar al cursului de faţă, le vom menţiona doar pe cele de tip Fractur sau Gotic,pe cele de tip caligrafic, imitînd scrierea de mînă, potrivite pentru felicitări, dedicaţii, scrisori intime (Coronet, Lucida Handwriting)pe cele de tip Courier (cu toate literele de aceeaşi lăţime, ca la maşina de scris, adică, de ex., litera i este la fel de lată ca litera m),pe cele de tip fals-relief, bune pentru titluri (Umbra), pe cele de tip „scriere veche românească“ şi, în fine, marea varietate de fonturi fanteziste (Goudy, Matisse, Copperplate etc.): II.3 Clasificarea după funcţionalitate II.3.1 De rînd II.3.2 Verzale II.3.3 Capităluţe II.2.5 Indice II.2.5 Exponent

Cea mai obişnuită utilizare a caracterelor plasate în poziţia de exponent este cea pentru marcarea trimiterilor la notele suplimentare ale textului (aşa-zisele „note de subsol“, adică acele completări, comentarii, indicaţii bibliografice, precizări etc., pe care autorul nu găseşte necesar să le lase chiar în cuprinsul textului propriu-zis):

exemplu1, exemplu2, exemplu3.

7

II.2.6 Letrină Letrina este o literă a cărei înălţime ocupă 2-5 rînduri (şi chiar mai mult), fiind „îngropată“ într-un dreptunghi la începutul textului (al capitolului, al paragrafului). II.2.7 Caligrama Caligrama este un fel cu totul aparte de poezie (mai exact: de a pune în pagină poezia). Literele şi cuvintele sunt aşezate nu în rînduri obişnuite de tipar, ci sub forma unor „desene“ (constituite de înseşi rîndurile de text) aflate într-o legătură mai directă sau mai subtilă cu conţinutul de idei şi emoţii al textului. ( Sursă, pentru amîndouă: volumul Guillaume Apollinaire, Scrieri alese, Ed. Univers, Bucureşti, 1971, ediţie alcătuită şi îngrijită de Virgil Teodorescu, cuvînt înainte de Vasile Nicolescu, pp. 339 şi, respectiv, 178).

II.2.7 Acrostih Acrostihul este o poezie astfel compusă încît, dacă se citesc, pe verticală, primele litere (sau ultimele) ale fiecărui vers, acestea compun un cuvînt, o sintagmă, o propoziţie etc.

II.4 Clasificarea după tip (stil) II.4.1 Caractere drepte Caracterul drept este, putem spune, cel „normal“, adică cel mai

obişnuit. Liniile sale verticale cad perpendicular pe linia rîndului, iar grosimea liniilor este – nu intrăm în amănunte – cea firească. (În limbajul programelor de procesare de text ale compiuterelor este denumit „Regular“). II.4.2 Caractere cursive (italice)

Caracterul cursiv (italic) este cel înclinat spre dreapta, cu o înfăţişare întrucîtva asemănătoare cu scrisul de mînă. (În limbajul programelor de procesare de text ale compiuterelor este denumit „Italic“).

II.4.3 Caractere aldine („bold“) Caracterul aldin este cel cu aspect de caracter drept ale cărui

linii sunt vizibil mai groase (mai negre) decît la caracterul drept normal. (În limbajul programelor de procesare de text ale compiuterelor este denumit „Bold“).

II.4.4 Caractere cursiv-aldine („bold italic“) Caracterul cursiv-aldin este cel cu aspect de caracter cursiv

(adică înclinat spre dreapta) ale cărui linii sunt vizibil mai groase (mai negre) decît la caracterul cursiv obişnuit. Avem de-a face, evident, cu

8

un cumul de trăsături: cursiv + aldin. (În limbajul programelor de procesare de text ale compiuterelor este denumit „Bold Italic“).

II.4.5 Alte tipuri („light“ şi „extra-bold“) Caracterele „light“

Caracterele „light“ au liniile componente mai subţiri şi sunt mai înguste decît celelalte. Un text cu asemenea caractere are un aspect mai condensat, mai luminos şi, efectiv, ocupă mai puţin spaţiu.

Caracterele „extra-bold“ Caracterele extra-bold nu sunt altceva decît caractere bold

(aldine) şi mai negre (mai groase). Aşa cum am spus, ele nu servesc autorilor pentru a evidenţia idei, ci doar tipografilor, pentru a realiza efecte grafice în pagină, pentru a face mai vizibile unele titluri etc.

II.5 Evidenţieri II.5.1 Prin tip (stil) Despre evidenţierile unor pasaje din text prin tipuri (stiluri) diferite de literă (drept, cursiv, aldin, cursiv-aldin) am discutat la II.4. II.5.2 Prin funcţionalitate Despre evidenţierile unor pasaje din text prin funcţionalitatea literei (de rînd, verzală, capităluţă, indice, exponent, letrină, caligramă, acrostih) am discutat la II.2. Ne vom ocupa, în cele ce urmează, de alte tipuri de evidenţieri. II.5.3 Prin subliniere O anumită literă dintr-un cuvînt sau un grup de litere poate fi scoasă (scos) în evidenţă, prin subliniere la propriu, cu o linie subţire dedesubt. (La maşina de scris, sublinierea şi spaţierea sunt singurele modalităţi de evidenţiere).

II.5.4 Prin dublă subliniere Calculatoarele (programul Word ş.a.) oferă şi posibilitatea

scoaterii în evidenţă a unor litere sau grupuri de litere prin subliniere cu linie dublă.

II.5.5 Prin marcare Calculatoarele (programul Word ş.a.) oferă şi posibilitatea

scoaterii în evidenţă a unor litere sau grupuri de litere prin marcare („highlight“).

În periodice (cu excepţia celor de profil lingvistic), marcarea literelor e foarte rară. O întîlnim adesea în manualele de limbi străine.

II.5.6 Prin culoare

9

Litere sau grupuri de litere pot fi evidenţiate şi prin folosirea altei culori decît în restul textului (lucru posibil şi la maşinile de scris cu bandă în două culori, de obicei negru şi roşu).

III. CUVÎNTUL

„A scrie înseamnă a medita asupra cuvintelor“ GASTON BACHELARD

III.1 Evidenţieri III.1.1 Prin spaţiere*

Între literele unui cuvînt, există o distanţă ideală, optimă, pe care atît maşina de scris, cît şi compiuterul sau dispozitivele de cules pentru tipar o stabilesc în mod automat, implicit.

Dacă, însă, dorim să scoatem în evidenţă un cuvînt sau un pasaj, putem recurge la o distanţare anormală a literelor între ele:

În acest exemplu, e v i d e n ţ i e r e a e realizată prin spaţiere (expandare).

III.1.2 Prin alt font În mod normal (şi tradiţional), un text se redactează în întregime

cu un singur font (Times New Roman, Arial, Helvetica etc.). În ultima vreme, însă, cîştigă teren soluţia evidenţierii unor

cuvinte prin culegerea lor cu alt font. Chiar noi am recurs, în cursul de faţă (v. paragraful anterior:

…în meniul Format, submeniul Font..., tabul Character Spacing, opţiunea Spacing, alegem Expanded, iar alături, în caseta By, alegem numărul… etc.)

la diferenţierea cuvintelor care reprezintă comenzi de calculator (taste, opţiuni) prin culegerea lor cu alt font decît cel din restul textului, şi anume Courier. III.1.3 Prin chenar La evidenţierea prin chenar a cuvintelor se recurge destul de rar. În ziarele şi revistele obişnuite se foloseste acest procedeu, de regulă, într-un singur caz: se încadrează astfel, cu chenar negru gros, numele persoanelor recent decedate.

Volumul, proaspăt ieşit de sub tipar, conţine articole de Dan Marinescu, Mircea Gavrilescu, , ,Mircea Ion Sterescu

* În limbajul programelor de procesare de text (Word ş.a.), spaţierea

poartă numele de expandare.

10

Stoian, Petre Copcea şi alţii.

III.2 Cuvinte despre cuvinte Sinonime. Antonime. Acronime. Eponime Paronime. Omonime. Antroponime. Pseudonim Geonim.

Criptonim. Cognomen. Patronime. Asteronim.

Toponime. Hidronime. Astronime. Barbarism. Idiotism Diminutiv. Hipocoristic. Eufemism. Cacofonie.

III.3 Abrevieri şi locuţiuni filologice uzuale Apud (după). Cap. = capitol(ul).

Cf. = confer. Ed. = ediţie sau (în funcţie de context) editura. E.g. = exempli gratia = de exemplu.

Etc. (de la et caetera = şi celelalte, şi altele). Se citeşte „etcétera“, nu „etţetera“, „eţetera“, nici „etîcî“.

F.a. = fără an. Ibid. = ibidem. Id. = idem (la fel). Id est = adică. Infra = mai jos (în paginile următoare). Loc.cit. = loco citato (locul citat). Op.cit. = opus citatum (lucrarea citată).

11

P. = pagina. Supra = mai sus (în paginile anterioare). Ş.a. = şi alţii. Ş.a.m.d .= şi aşa mai departe. Ş.c.l. = şi celelalte.

V. = vezi. III.4 Miscellanea

Anagramă. Cuvînt (sau grup de cuvinte) format prin schimbarea ordinii literelor altui cuvînt (sau grup de cuvinte). Locuţiune. Grup de cuvinte cu înţeles unitar care joacă rolul unei singure părţi de vorbire (substantiv, verb etc.) şi în care elementele componente au adesea alte sensuri decît atunci cînd sunt separate. Lecţiune. Lecţiunea este modul anume, particular, bazat pe cercetări şi argumente proprii, al unui editor de a citi un cuvînt care în manuscrisul original este în mod obiectiv greu de descifrat (din motive ca: grafie ilizibilă, pată de cerneală, hîrtie arsă sau roasă în locul respectiv, decolorare totală a cernelii etc.). Sintagmă. În mod curent, în limbajul uzual (deci nu în accepţie strict lingvistică), prin sintagmă se înţelege un grup aleatoriu de cuvinte cu un minim înţeles unitar. De pildă, în fraza În chioşcul de alături, au tot felul de mărfuri aduse din Turcia de indivizi dubioşi, grupuri ca în chioşcul de alături, tot felul, tot felul de mărfuri, din Turcia, indivizi dubioşi sunt sintagme, în timp ce grupuri ca chioşcul de, au tot, aduse din, Turcia de indivizi nu sunt sintagme, ci simple grupuri de cuvinte. Lapsus. Cuvîntul lapsus are, în limbajul curent, înţelesul de „neputinţă momentană de a-ţi aminti un lucru pe care-l cunoşti în mod cert“. Nu de acest înţeles ne vom ocupa aici, ci de acela căruia marele psihiatru austriac Sigmund Freud („părintele“ psihanalizei, adică al metodelor practice de scrutare a subconştientului) i-a consacrat o atenţie specială în studiile sale desprea ceea ce a numit acte ratate (actes manqués). Pe această linie, lapsusul cunoaşte două variante: lapsusul în vorbire (lapsus linguae) şi lapsusul în scriere (lapsus calami).

IV. PAGINA IV.1 Formate de hîrtie Formatele de hîrtie pleacă de la coala de bază standard, A0, cu suprafaţa de cca 1 metru pătrat (exact: 0,99995 m2), cu dimensiunile de

12

841/1189 mm. Formatele standard următoare se obţin, fiecare, prin înjumătăţirea celui anterior pe latura lungă. Astfel, formatul A1 = 594/841 mm 59/84 cm; A2 = 420/594 mm 42/59 cm; A3 = 297/420 mm 30/42 cm; A4 = 210/297 mm 21/30 cm; A5 = 148/210 mm 15/21 cm; A6 = 105/148 mm 11/15 cm; A7 = 79/105 mm 8/11 cm; A8 = 58/79 mm 6/8 cm. În caseta tehnică a multor cărţi, formatul este menţionat sub forma, de pildă: 16/70x100, ceea ce înseamnă că o coală lungă de 100 de cm şi lată de 70 a fost pliată de opt ori, obţinîndu-se 16 pagini.

IV.2 Pagina de „manuscris“ Foaia obişnuită are formatul A4, cu dimensiunile de 210/297 mm. De regulă, aceasta se scrie pe o singură faţă (numită recto, abreviat R°), lăsîndu-se mai mult spaţiu – cca 4 cm – în stînga pentru îndosariere. (Dacă, în mod cu totul excepţional, vom scrie şi pe cealaltă parte, numită verso, abreviat V°, trebuie avut în vedere ca spaţiul mai mare liber să fie, aici, în dreapta). § Ce înseamnă „o pagină“, ca text?

„O pagină“, în limbajul redacţiilor din întreaga lume, nu înseamnă oricît text ar încăpea pe faţa foii A4. Există un standard internaţional care stabileşte dimensiunile (de conţinut) ale unei pagini la cca 2.000 de semne (inclusiv spaţiile).

Cu fontul Times New Roman, de pildă, o pagină de cca 2000 de semne se obţine folosind corpul 15 sau 16 (în funcţie de cît de lat reglăm rîndul), cu distanţa standard dintre rînduri (un rînd; mai sus, în chenare, am exemplificat şi variantele „aerisite“, la 2 şi 3 rînduri) şi dintre litere (necondensat*, neexpandat – v. şi cap. III.1.1). § Modul de aliniere a rîndurilor În covîrşitoarea majoritate a cazurilor, rîndurile textului de pe

pagina de manuscris dactilografiată sau printată se prezintă sub forma alinierii la stînga.

Alinierea bloc este mai „elegantă“ dar: 1) la maşina de scris este aproape imposibilă, iar 2) la compiuter, dacă utilizatorul nu e suficient

13

de competent, generează inestetice şi derutante spaţii inegale între cuvinte.

Alinierea centrată (simetrică) se foloseşte doar în texte fanteziste, de reclamă, umor, anunţuri etc., precum şi la punerea în pagină a unor tipuri de poezii, dar niciodată în texte sobre, „serioase“, redactate în proză.

Alinierea la dreapta o vom întîlni destul de des în paginarea unor articole în ziare sau reviste, dar niciodată în prezentarea unei dactilograme sau a unui print şi nici în pagina de carte. IV.2.1 Alineatul – paragraful Într-un text, în expunere survin anumite momente în care ideea face, ca să ne exprimăm astfel, o „cotitură“, sau momente în care se schimbă punctul de vedere, sau momente în care se trece la un alt aspect al aceleiaşi probleme etc. În toate aceste cazuri, o veche tradiţie aplică soluţia alineatului.

IV.3 Pagina de carte Analizînd o pagină de carte, distingem următoarele elemente: • oglinda paginii, adică dreptunghiul ocupat de rîndurile textului. O punere în pagină elegantă, generoasă, presupune o oglindă a paginii mică. Dimpotrivă, la cărţile tipărite ieftin, oglinda paginii merge pînă la cîţiva milimetri de marginea hîrtiei; • coloncifrul, adică cifra care, plasată în stînga, dreapta sau mijloc, jos sau sus, indică numărul paginii. Anumite pagini (cele de gardă, cele de început de capitol) nu au coloncifru; • colontitlul, adică titlul capitolului în curs (sau al cărţii), repetat în partea de sus a fiecărei pagini; paginile de început de capitol nu au colontitlu; • blancul (albitura), adică zonele albe (fără text) din jurul oglinzii paginii şi dintre capitole sau (uneori) dintre paragrafe; • subsolul, adică partea de jos a paginii în care, sub o linie fină, de o lungime între 1/3 şi 1/2 din lungimea rîndului, se află notele. IV.3.1 Pagini prototipice de carte Prima pagină numerotată a unei cărţi este pagina de gardă. Pagina de gardă ori este albă complet, ori conţine doar numele autorului şi titlul cărţii pe scurt (titlu fals), cu verzale de mică dimensiune. Versoul paginii de gardă este alb, ori este utilizat ca pagină de copyright şi fişă de catalog. ISBN este prescurtarea pentru International Standard Book Number (Codul Standard Internaţional al Cărţii) şi constă într-o succesiune de patru grupuri de cifre.

IV.4 Pagina de ziar

14

Într-un ziar obişnuit, cele mai importante pagini sunt considerate, în ordine: prima pagină, ultima şi pagina a treia. Prima şi ultima sunt ca nişte „coperte“.

În genere, paginile ziarului sunt structurate tematic: politică internă, aspecte sociale, probleme economice, finanţe, învăţămînt, agricultură, cultură, spectacole, sport, viaţa internaţională, divertisment, mică şi mare publicitate etc.

V. TEXTUL V.1 Evidenţieri

V.1.1 Prin lăţime (zaţ) Un anume pasaj poate fi pus în evidenţă prin culegerea lui cu un

zaţ mai îngust decît restul textului. V.1.2 Prin chenar Un pasaj poate fi scos în evidenţă şi prin încadrarea lui într-un dreptunghi, care poate fi cu linie unică, dublă, triplă; subţire, groasă; una subţire şi una groasă etc.

V.1.3 Prin raster .... V.1.4 Prin formă

Un text poate fi scos în evidenţă, în cadrul paginii, şi prin forma zaţului său. În mod normal (şi dominant în proporţie de 98%), zaţul este dreptunghiular.

V.2 Tipuri generice de text, din punctul de vedere al conţinutului

V.2.1 Antum / postum

Se numesc texte antume acele texte care au fost tipărite în

Această distincţie răspunde la întrebarea: TEXTUL A FOST TIPĂRIT SAU NU ÎN TIMPUL VIEŢII AUTORULUI?

timpul vieţii autorului (cu sau fără consimţămîntul său, cu sau fără ştiinţa sa). Texte postume sunt cele care au văzut pentru prima oară lumina tiparului după moartea autorului. V.2.2 Olograf / plastografie

15

Această distincţie răspunde la întrebarea: CINE A AŞTERNUT PE HÎRTIE TEXTUL?

Se numeşte text olograf un text scris chiar de mîna autorului

său. (E de reţinut, deci, că noţiunea de text olograf nu are sens în legătură cu texte scrise la maşina de scris, produse de o imprimantă sau tipărite). Text plastografiat (plastografie) este un text în care a fost imitat scrisul autorului adevărat. În general, cînd nu e vorba de o simplă farsă, un asemenea procedeu are scopuri net frauduloase. Se produc astfel documente false (adică atribuite cuiva care de fapt nu le-a scris), se modifică testamente, chitanţe etc. Plastografiile sunt dovedite prin analiză grafologică (analiza particularităţilor specifice ale scrisului unui individ), prin analiza fizico-chimică a cernelii, a hîrtiei ş.a.m.d. ( Pentru mai multe amănunte, vezi: Doru Cosma, De la Dante la Zola (cap. I.L.Caragiale, plagiator?), Ed.Sport-Turism, Buc., 1978 • Yolanda Eminescu, Pledoarii celebre (cap. Pledoaria lui Delavrancea în procesul Caragiale-Caion), Ed. Acad. RSR, 1973 V.2.3 Cert / apocrif

Din punctul de vedere pe care se situează această distincţie, un text cert este acela care, fără nici un dubiu, a fost conceput şi scris (sau dictat) chiar de autorul căruia îi este atribuit.

Această distincţie răspunde la întrebarea: CINE A CONCEPUT ŞI ELABORAT TEXTUL?

Un text apocrif este acela în legătură cu care se bănuieşte, doar, mai mult sau mai puţin întemeiat, cine este autorul, dar nu există probe irefutabile, incontestabile că într-adevăr aşa stau lucrurile. V.2.4 Original / compilaţie

Un text original – în sensul distincţiei cu care operăm aici – este cel care a fost conceput, în esenţa sa structurală, de către autorul său. (Rezultatul poate fi foarte bun, bun sau slab – nu asta are importanţă aici). Originalitatea nu înseamnă automat valoare. Fireşte că originalitate absolută nu există şi că orice lucrare înglobează în ea un cuantum de elemente de la antecesori.

Această distincţie răspunde la întrebarea: TEXTUL E ÎN ÎNTREGIME CONCEPUT DE AUTORUL SĂU SAU E ALCĂTUIT DIN ELEMENTE PRELUATE DE LA ALŢII?

16

Compilaţia este textul produs prin punerea cap la cap (cu mici elemente de legătură şi quasi-comentariu) a unor bucăţi preluate (în mod cinstit, cu indicarea surselor) de la alţi autori. Pentru o lucrare informativă şcolară (şi chiar universitară, pînă la un anumit nivel), compilaţia este admisibilă. V.2.5 Valoare / nonvaloare / kitsch

Această distincţie răspunde la întrebarea: TEXTUL ARE SAU NU VALOARE?

Să spunem din capul locului că, în vreme ce distincţiile anterioare operau cu elemente cu un grad pronunţat de obiectivitate, aproape tehnice, aceasta din urmă se situează pe terenul extrem de delicat al axiologicului. Valoarea este rezultatul unei judecăţi şi depistarea ei presupune competenţă, adică inteligenţă, gust, cultură, sensibilitate, discernămînt, onestitate ş.a. § Kitsch. La origine, cuvîntul kitsch desemna un produs executat repede şi de mîntuială, cam ceea ce argoul românesc numeşte „fuşăraie“ (sau „fuşereală“). Conceptul a avut o evoluţie complexă şi azi el are înţelesul de lucrare cu pretenţii artistice complet lipsită de bun-gust şi valoare. Adesea, amestecul de „utilitar“ şi „estetic“ produce kitsch: gondola cu termometru, coupe-papier cu Crist pe cruce.

Recomandăm, pentru aprofundare: Abraham Moles, Psihologia kitschului, trad. de M.Rădulescu, Ed. Albatros, 1980.

V.2. Pre-texte Înţelegem prin pre-texte (a nu se confunda cu „pretexte“ = motive) textele, orale sau scrise, care preced, cronologic, contactul cu un anume text.

V.3 Texte „satelit“ („remorcă“) Imaginînd o carte „completă“, adică una care are toată gama de texte „satelit“ („remorcă“), vom găsi în componenţa ei: V.3.1 Ante-texte Am numit astfel textele-„satelit“ care se află, de regulă, înaintea lucrării propriu-zise. Pagina tehnică iniţială.

Dedicaţia. Motto Mulţumiri.

17

Prefaţa editurii (editorului). Prefaţa traducătorului.

Prefaţa autorului. Prefaţa. Tabel bio-bibliografic. Studiul introductiv. Nota asupra ediţiei Abrevieri. V.3.2 Post-texte. Addenda..

Postfaţă. Glosar. Note. Indice de nume.

Indice de materii. Lista ilustraţiilor (iconografie). Cuprins sau Sumar sau Tablă de materii. Caseta tehnică. Colofon. Erata.

V.4 Citatul şi regulile sale

9. Pentru orice citat trebuie indicată sursa: • dacă e un citat dintr-o emisiune radio, se vor preciza:

numele persoanei din care am citat; numele postului de radio; titlul emisiunii; data; ora;

• dacă e un citat dintr-o emisiune de televiziune, indicaţiile vor fi perfect similare celor de mai sus;

• dacă e un citat dintr-o publicaţie periodică, se vor indica: numele autorului, titlul articolului, denumirea publicaţiei (cu indicarea localităţii unde apare, dacă e o publicaţie locală sau regională), numărul curent, data completă, pagina;

• dacă e un citat dintr-o carte, se vor indica: numele autorului, traducătorul dacă e cazul, titlul cărţii, editura, localitatea, anul, pagina;

• dacă e un citat de pe Internet, se vor indica: numele autorului, denumirea saitului, data;

• dacă e un citat dintr-o foaie volantă („fluturaş“, manifest, prospect publicitar etc.) se vor indica: tipul

18

respectivei foi volante, emiţătorul, locul de unde a fost ridicată. (Elementele culese cu aldine în cele şase situaţii de mai sus reprezintă minimul admisibil).

10. Citatul „la mîna a doua“. Dacă cităm enunţuri ale autorului A.B. pe care le-am găsit reproduse în textul (articol, carte etc.) al lui M.N. (cu alte cuvinte, dacă nu noi am extras citatul, ci l-am găsit gata cules la altcineva), e obligatoriu să precizăm acest lucru, fie sub forma: „citat în M.N., locul cutare, editură, an, pagină“, fie sub forma mai „savantă“: „apud M.N., locul cutare, editură, an, pagină“.

Despre alte abrevieri utile în tehnica citatului, v. cap. III.3.

VI.PUBLICAŢIA VI.1 Formate

Formatele specifice publicaţiilor periodice se împart, mai întîi, în două categorii distincte, sub aspectul modului de solidarizare a paginilor: A. pliate (tip „ziar“); B. legate (tip „broşură/carte“). Foarte utilizat este, pe plan mondial ca şi la noi, şi formatul următor, care este aproximativ jumătate din cel anterior (cca 29/42 cm, echivalent colii A3), numit tabloid.

VI.2. Aria de difuzare Publicaţiile de uz intern

Publicaţiile locale sau municipale Publicaţiile judeţene Publicaţiile regionale sau zonale Publicaţii naţionale

VI.3 Periodicitate Sub aspectul periodicităţii, există următoarele categorii de publicaţii: – cu mai multe apariţii zilnice:

– cu apariţie zilnică – săptămînale=hebdomadare – lunare=mensuale (12 apariţii pe an) – trimestriale (4 apariţii anual): – semestriale (două apariţii anual) sau – anuale;

VI.4 Ediţia VI.4.1 Ediţia de ziar

19

§ Ediţia I, ediţia a II-a Ediţia de ziar este forma finită a unui ziar într-un anume

loc şi într-un anume moment al zilei. § Ediţie de dimineaţă, prînz, seară § Ediţia specială

VI.4.2 Ediţia de carte Ediţia de carte este forma finită a unei cărţi într-un anume loc şi

la o anumită dată (an, lună). VI.4.2.1. Tipuri de ediţii § Incunabul § Ediţie critică § Ediţie academică § Ediţie princeps § Ediţie bilingvă § Ediţie juxtalineară § Ediţie ad usum Delphini § Ediţie anastatică § Ediţie facsimilată § Ediţie bibliofilă § Ediţie de lux § Ediţie hors commerce § Ediţie numerotată § Ediţie liliput § Ediţie de popularizare § Ediţie pirat § Ediţie definitivă (ne varietur)

VI.5 De la manuscris la chioşc Tehnoredactarea, controlată de secretarul general de redacţie, stabileşte litera textului, litera titlurilor, zaţul, modul de aliniere, numărul şi locul casetelor (v. p. urm.) şi al ilustraţiilor, legenda lor, pagina în care intră totul, eventual pagina de continuare.

Materialele astfel pregătite sunt plasate – fie ca desen rectangular pe o foaie de hîrtie, fie pe un monitor de compiuter – în machetă. Modul de machetare diferă enorm de la o publicaţie la alta, aşa că nu vom intra în detalii. ( v. şi cap. IV.4). Vom aminti, doar, orientativ, cîteva precepte quasi-generale.

20

VII. CARTEA VII.1 Editura

Activitatea de editare constă în depistarea manuscriselor demne de interes, rezolvarea problemelor legate de drepturile de autor, pregătirea textelor pentru tipar, tipărirea şi difuzarea sub forma finită de cărţi. O editură este o instituţie de cultură, nu un simplu ghişeu intermediar între autori şi tipografii.

VII.2 Cartea ca obiect

VII.2.1 Formate de carte Marea varietate de dimensiuni şi forme ale cărţilor se încadrează, totuşi, într-o clasificare, care ia drept criteriu numărul de pagini obţinute prin împăturirea colii de hîrtie iniţiale ( v. cap. IV.1).

VII.2.2 Părţile componente ale cărţii ca obiect O carte este, în primul rînd, un „obiect“ cultural, a cărui valoare se află în zona impalpabilă. Ea contează, esenţialmente, prin conţinutul ei de informaţii, idei, emoţii etc.

VII.3 Categorii de cărţi

Antologie (gr. anthos: floare; logos: discurs, gîndire) Crestomaţie: Culegere: Manual: Tratat: Breviar: Vademecum: Îndrumar (variantă: îndrumător): Îndreptar: Compendiu: Corpus: Incunabul: Baedeker: Atlas: Addendum: palimpsest. VII.3.1 Dicţionare Bilingv: Lexicon: Etimologic: De rime.

21

Invers: Frazeologic: De sinonime, antonime, neologisme, arhaisme, regionalisme,

argou etc. Enciclopedice: De discipline:

22