EFICIENŢĂ ECONOMICĂ - sjea-dj.spiruharet.ro · Toate drepturile asupra acestei ediții sunt rezervate editurii. Orice reproducere integrală sau parțială, prin orice procedeu,

ELENA BICĂ DRAGOȘ GEORGE ILIE

EFICIENŢĂ ECONOMICĂ

Editura SITECH

Craiova, 2015

Referenți științifici: Prof. univ. dr. Ion Viorel Matei

Conf. univ. dr. Simion Ciună

© 2015 Editura Sitech Craiova Toate drepturile asupra acestei ediții sunt rezervate editurii. Orice reproducere integrală sau

parțială, prin orice procedeu, a unor pagini din această lucrare, efectuate fără autorizația edito-

rului este ilicită și constituie o contrafacere. Sunt acceptate reproduceri strict rezervate utilizării sau citării justificate de interes științific, cu specificarea respectivei citări.

© 2015 Editura Sitech Craiova

All rights reserved. This book is protected by copyright. No part of this book may be reprodu-

ced in any form or by any means, including photocopying or utilised any information storage and retrieval system without written permision from the copyright owner.

Editura SITECH face parte din lista editurilor românești de prestigiu, recunoscute de către

CNATDCU, pentru Panelul 4, care include domeniile: științe juridice, sociologice, politice și

administrative, științe ale comunicării, științe militare, informații și ordine publică, științe eco-nomice și administrarea afacerilor, științe psihologice, ale educației, educație fizică și sport.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BICĂ, ELENA Eficienţă economică / Bică Elena, Dragoș George Ilie. –

Craiova : Sitech, 2015

Bibliogr.

ISBN 978-606-11-4663-5

I. Dragoș George Ilie

658.1

Editura SITECH Craiova, România

Aleea Teatrului, nr. 2, Bloc T1, parter

Tel/fax: 0251/414003

E-mail: [email protected]

ISBN 978-606-11-4663-5

5

CUPRINS

INTRODUCERE .............................................................................. 7

CAPITOLUL I FUNDAMENTELE TEORETICE ALE EFICIENŢEI

ECONOMICE................................................................................... 9 1.1. Definiţia şi conceptul de eficienţă economică ......................... 9 1.2. Eficienţa economică ca sistem. Indicatorii cu caracter

general ai eficienţei economice .............................................. 15 1.3. Optimul economic sau criteriul de optimalitate ..................... 20 1.4. Indicatorii de evaluare a eficienţei economice la nivel

microeconomic, mezoeconomic şi macroeconomic ............... 26

CAPITOLUL II TIPOLOGIA DE INDICATORI AI EFICIENŢEI

ECONOMICE. DEPENDENŢE FUNCŢIONALE ŞI

EFECTE PROPAGATE ................................................................ 39 2.1. Indicatorii generali ai eficienţei economice ........................... 40 2.2. Indicatorii de bază ai eficienţei economice ............................ 52 2.3. Indicatorii specifici ai eficienţei economice .......................... 62

CAPITOLUL III EFICIENŢA ECONOMICĂ LA NIVEL SOCIAL ..................... 77

3.1. Eficienţa economică şi echitatea ............................................ 77 3.2. Criteriul de optimalitate al lui Vilfredo Pareto ...................... 81 3.3. Criteriul de optimalitate Nicholas Kaldor – John Hicks ........ 84 3.4. Externalităţile şi eficienţa economică .................................... 87

CAPITOLUL IV DETERMINAREA INFLUENŢEI FACTORULUI TIMP

ASUPRA EFICIENŢEI ECONOMICE ....................................... 96 4.1. Necesitatea şi posibilitatea cuantificării factorului timp ........ 96 4.2. Eficienţa economică şi capitalizarea ...................................... 99 4.3. Factorii de actualizare .......................................................... 109 4.4. Actualizarea indicatorilor de eficienţă la diferite momente . 115

6

CAPITOLUL V EFICIENŢA ECONOMICĂ ŞI RENTABILITATEA ............. 126

5.1. Definiţia rentabilităţii ........................................................... 126 5.2. Rentabilitatea economică ..................................................... 128 5.3. Rentabilitatea financiară ...................................................... 132 5.4. Rentabilitatea comercială ..................................................... 135 5.5. Rentabilitatea capitalului real .............................................. 137

5.5.1. Interdependenţa dintre capitalul real şi cel financiar ... 138 5.5.2. Eficienţa capitalului fix ................................................. 141

5.5.2.1 Capitalizarea şi investiţiile de capital ...................... 141

5.5.2.2 Indicatorii de apreciere a eficienţei capitalului fix .. 145

5.6. Eficienţa economică şi costurile capitalurilor ...................... 154 5.7. Structura capitalului şi efectul de levier ............................... 159

CAPITOLUL VI PRAGUL DE RENTABILITATE LA NIVEL

MICROECONOMIC ................................................................... 165 6.1. Definirea pragului de rentabilitate ....................................... 165 6.2. Calcularea pragului de rentabilitate ..................................... 167 6.3. Indicatorii utilizaţi în analiza managerială privind marja

de libertate în activitatea desfăşurată ................................... 174 6.4. Impactul evoluţiei condiţiilor de exploatare asupra

pragului de rentabilitate........................................................ 179 6.5. Sensibilitatea rezultatului exploatării în raport cu nivelul

de activitate .......................................................................... 182 6.6. Pragul de rentabilitate şi optimizarea capacităţilor de

producţie ............................................................................... 186

CAPITOLUL VII ELABORAREA DE STUDII DE FEZABILITATE ÎN

PROCESUL DE OBŢINERE A CREDITELOR BANCARE 189 7.1. Documentaţiile tehnico-economice privind realizarea unei

investiţii ................................................................................ 189 7.2. Studiile de fezabilitate .......................................................... 197

BIBLIOGRAFIE .......................................................................... 222

7

INTRODUCERE

Ultimii ani au demonstrat că efectele externalităţilor

negative ale sistemului bancar pot fi devastatoare pentru eco-

nomie. În aceşti ani, mai mult ca oricând, atât activitatea de

creditare cât şi activitatea agenţilor economici a fost subordo-

nată exclusiv profitului şi cuceririi unor noi segmente de piaţă

cu orice preţ. Introducerea standardelor internaţionale de calitate

deşi pe hârtie a fost posibilă, în practică a lipsit cu desăvârşire.

Realitatea ultimilor ani a demonstrat că rolul profitului

nu trebuie fetişizat. Scăderea veniturilor provocată de criză a

dus imediat la scăderea profiturilor şi deci la scăderea drastică

a eficienţei economice. Cei care au resimţit într-o măsură mai

mică efectele crizei economice au fost cei care au avut capita-

luri corespunzătoare. Scăderea efecienţei economice a avut

efect ulterior şi asupra activităţii de creditare care s-a restrâns

considerabil. Capitalul reprezintă într-o relaţie de creditare nu-

cleul dur al acesteia. Pe de o parte reglementările bancare limi-

tează posibilitatea acordării de credite de către o bancă de mă-

rimea capitalurilor acestora, iar pe de altă parte, normele inter-

ne ale fiecărei bănci prevăd că sumele maxime ce se pot acorda

sub formă de credite nu pot să depăşească de un anumit număr

de ori capitalurile agenţilor economici. În aceste condiţii ma-

nagementul trebuie să acorde o mai mare importanţă capitaliză-

rii tuturor subiecţilor economici.

Efectele negative ale crizei mondiale a creditului s-au

resimţit asupra activităţii firmelor şi prin intermediul structurii

capitalurilor lor. Societăţile care au avut o structură a capitalu-

rilor în cadrul căreia capitalurile împrumutate au avut o ponde-

re mare au resimţit din plin efectele crizei creditului. Creşterea

cursului valutar, a dobânzilor bancare dar şi limitarea accesului

la creditele bancare au provocat grave dezechilibre în activita-

tea agenţilor economici. Falimentele au început să apară şi nu

se vor opri aici. Pentru a evita astfel de situaţii se impune o

8

structură a capitalurilor orientată spre capitalizarea agenţilor

economici şi care să aibă ca punct de plecare raportul dintre

rentabilitatea economică şi rata dobânzii la creditele contractate.

Se impune astfel o nouă abordare a conceptului de efi-

cienţă economică prin faptul că finalitatea acestuia nu trebuie

să fie în mod obligatoriu profitul ci capitalurile viitoare care

vor constituii forţa productivă pentru obţinerea unor profituri

stabile în timp.

Eficienţa economică ca raport între efecte şi eforturi se

manifestă la nivelul individului, al firmei şi la nivel social. Le-

găturile care se stabilesc între ele sunt influenţate de o serie de

factori de natură economică, socială, politică care se manifestă

pe parcursul întregului proces de realizare a efectelor prin an-

trenarea de eforturi. Prin efectele pe care le generează şi prin

eforturile pe care le antrenează fiecare individ sau firmă contri-

buie la creşterea economică generală şi în final la bunăstarea

socială. Noul concept de eficienţă economică trebuie să cuanti-

fice în ce măsură individul sau firma se poate bucura în final de

creşterea economică şi de progresul la care au contribuit.

Indicatorii de evaluare ai eficienţei economice la nivel

micro, mezo şi macroeconomic constituie unul din instrumen-

tele fundamentale în elaborarea politicilor şi strategiilor mana-

geriale la nivel de activitate economică, ramură sau economie

naţională.

Nu am putut prezenta toţi indicatorii eficienţei econo-

mice, dar am atras atenţia asupra implicaţiilor viitoare pe care

le pot avea anumite efecte şi care în prezent nu pot fi percepti-

bile datorită tocmai acţiunilor pe termen mediu şi lung. Unul

dintre acestea este impactul asupra mediului înconjurător prin

prisma degradării continue şi limitării resurselor naturale.

9

CAPITOLUL I

FUNDAMENTELE TEORETICE ALE EFICIENŢEI

ECONOMICE

Obiective:

•Înţelegerea şi definirea conceptului de eficienţă economică

•Prezentarea sistemului de indicatori cu caracter general ai efi-

cienţei economice

•Cunoaşterea conţinutului optimului economic şi a criteriului

de optimalitate

Una din cerinţele fundamentale ale economiilor moderne

de astăzi este ca activităţile şi procesele economice să se des-

făşoare în condiţii de eficienţă. Profitul a devenit ţinta oricărui

agent economic în lupta pentru supravieţuire şi cucerirea unor

noi segmente de piaţă.

1.1. Definiţia şi conceptul de eficienţă economică

Lupta acerbă pentru existenţă de-a lungul timpului a

impus în toate sectoarele economico-sociale desfăşurarea pro-

ceselor în condiţii de eficienţă. Astfel, preocupări privind con-

ceptul de eficienţă apar încă din cele mai vechi timpuri, Aristo-

tel asociind noţiunea de eficienţă cu schimbarea. Preocupările

teoretice ale grecilor privind noţiunea de eficienţă precum şi

desfăşurarea activităţilor cu caracter economico-social în con-

diţii de eficienţă au fost dezvoltate în timp de diversele şcoli

ale gândirii economice, majoritatea scoţând în evidenţă locul

extrem de important pe care îl ocupă categoria eficienţei eco-

nomice în viaţa şi evoluţia societăţii umane pe pământ.

10

În antichitate cuvântul care era asociat cu o acţiune

apropiată ca înţeles cu eficienţa de astăzi era latinescul efficere,

care însemna a efectua, grecii considerând că simpla acţiune

prin care se pune în mişcare ceva poate schimba actuala ordine.

A pune în mişcare ceva nu era sinonim cu a obţine ceva pozi-

tiv, satisfăcător, mulţumitor, rezumându-se doar la acţiunea

care pune în mişcare eforturile. Latinescul effices-eficacis pre-

supunea şi obţinerea de efecte peste eforturile făcute, aducând

satisfacţia dorită. Aceşti termeni folosiţi încă din antichitate au

stat la baza noţiunilor moderne de astăzi prin care se exprimă

eficienţa şi eficacitatea.

În societatea contemporană, termenii au căpătat valenţe

noi fiind folosiţi în procesul decizional al oricărei entităţi eco-

nomice. Fără eficienţă nici o activitate socio-umană şi econo-

mică nu îşi poate atinge scopul. În condiţiile în care resursele

au un caracter limitat, folosirea eficientă a acestora devine o

necesitate obiectivă a lumii în care trăim.

Eficienţa economică poate fi definită ca fiind o noţiune

extrem de complexă ce pune în legătură efectele obţinute cu

eforturile antrenate pentru producerea lor într-o perioadă de

timp bine determinată. Raportarea efectelor la eforturi se im-

pune a fi făcută în dinamică pentru o mai bună reflectare a di-

agnosticului unei activităţi economice. Raportarea la un anume

moment dat constituie o radiografie de moment a activităţii

economice şi nu oferă informaţii despre trendul acelei activi-

tăţi. Analiza în dinamică1 cercetează fenomenele şi procesele

economice care antrenează eforturi şi generează efecte pe tim-

pul transformării continue, scoţând în evidenţă valoarea acesto-

ra la diverse perioade de timp.

Categoria de eficienţă economică nu trebuie limitată

doar la raportul dintre efecte şi eforturi sau invers. Ea nu trebu-

ie scoasă dintr-un anumit context la un moment dat, în sensul

1 Moroşan Iosefina, Analiza Economico-Financiară, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti 2006, p.16

11

că valorile acestor raporturi trebuie comparate cu valorile

obţinute într-un anumit domeniu, ramură, sector sau economie.

Aceste comparaţii permit şi stau la baza luării unor decizii ma-

nageriale care au ca scop fie maximizarea eforturilor fie mini-

mizarea cheltuielilor.

Având în vedere că eficienţa economică operează cu

valoarea în sensul maximizării ei, trebuie întotdeauna să se

ţină cont de posibilitatea alegerii dintr-o multitudine de varian-

te de politici şi instrumente economice, comparându-le din

punct de vedere al eforturilor, efectelor şi raporturilor dintre

acestea.

Eficienţa economică are un caracter general2 atunci

când se referă la o activitate care însumează şi înglobează mai

multe activităţi, unităţi economice, subramuri şi ramuri ale unei

economii, dar şi un caracter parţial atunci când se referă la părţi

componente ale unei unităţi economice, subramuri sau ramuri

ale unei economii naţionale.

Sunt situaţii în anumite sectoare de activitate când cos-

tul realizării unui produs parţial care intră în componenţa unui

produs final finit este mai mare decât valoarea cu care acesta s-

ar vinde singur pe piaţă. Însă vânzarea produsului finit general

asigură o acoperire a tuturor costurilor produselor parţiale care

au intrat în componenţa sa, asigurând obţinerea unui profit.

Eficienţa parţială poate înregistra şi valori negative situaţie în

care rezultatele sunt mai mici decât eforturile făcute pentru

obţinerea lor. Această situaţie pare una de ineficienţă, însă nu

trebuie să ridice semne de întrebare atâta timp cât eficienţa ge-

nerală este una cu caracter pozitiv, în sensul că rezultatele ge-

nerale sunt mai mari decât eforturile generale.

Pentru a exemplifica mai corect am reprezentat în figu-

ra nr.1.1. o eficienţă parţială care corespunde dreptunghiului

0,2,2’,2 şi o stare de ineficienţă parţială care corespunde drep-

2 Vasilescu Ion, Românu Ion, Cicea Claudiu, Investiţii, Editura Economică,

Bucureşti, 2000, p.73

12

tunghiului 0,-1,-1’,1. Proiectând dreptunghiul stării de inefici-

enţă deasupra axei (0) observăm că rămâne o parte haşurată

care reprezintă starea de eficienţă economică generală a

activităţii economice respective.

2 2’

0

1 2

-1 -1

Figura nr. 1.1. Eficienţa parţială şi eficienţa generală a unei activităţi

În literatura de specialitate se face o distincţie între di-

feritele categorii de eficienţă luând în considerare influenţa fac-

torului timp asupra fenomenelor şi proceselor studiate. Astfel

putem vorbi de o eficienţă statică3, caz în care se determină la

un moment dat cantitatea de efecte care se poate produce cu un

anumit consum de resurse şi tendinţa schimbării preţului pe

care îl acceptă consumatorii în comparaţie cu costurile corecte

ale resurselor consumate. Unii autori disting în cadrul eficienţei

statice o eficienţă alocativă şi o eficienţă productivă. Conform

conceptului de eficienţă alocativă, consumatorii sunt dispuşi să

plătească o sumă egală cu cea a eforturilor antrenate de efectu-

area unui anumit produs. Aceasta echivalează cu o recunoaştere

a costurilor de producţie pe piaţa liberă. Spre deosebire de efi-

cienţa alocativă, eficienţa productivă este o categorie care vi-

3 Zaman Gheorghe, Marinela Geamănu, Eficienţă Economică, Editura Fun-

daţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006, p.15

13

zează strict costurile de producţie ale unei entităţi economice

prin prisma minimalizării acestora.

Una din problemele delicate ridicate de realitatea eco-

nomică a fost abordarea diverselor categorii de eficienţă în evo-

luţia fenomenelor şi proceselor studiate. Asa cum am arătat an-

terior, o radiografie a unei activităţi ne arată starea acesteia la

un moment dat dar nu spune nimic despre trendul acesteia.

Problema care se ridică este aducerea la un numitor comun a

efectelor şi eforturilor la diverse perioade de timp în sensul

omogenizării lor. Aceasta presupune exprimarea în aceleaşi

unităţi de măsură şi făcând corecţiile necesare în funcţie de

evoluţia altor factori şi procese economice (inflaţie, evoluţia

cursurilor de schimb, politica monetară şi financiară etc.). În

dinamică, evoluţia eficienţei economice poate fi redată ca în

figura nr.1.2.

Efecte 4

3

2

1

0 Eforturi

1 2 3 4 Figura nr.1.2. Evoluţia în dinamică a eficienţei economice

Evoluţia eficienţei economice în dinamică are forma

unei curbe care poate fi atât ascendentă cât şi descendentă. O

evoluţie ascendentă reflectă o îmbunătăţire a activităţii econo-

mice cu repercursiuni asupra creşterii pozitiei de piaţă a firmei,

îmbunătăţirii salarizării muncii, şi de ce nu în final o creştere

economică de ansamblu a întregii societăţi. O evoluţie descen-

14

dentă ridică reale semne de întrebare asupra viabilităţii afacerii

care în condiţiile perpetuării ei şi apariţiei stării de ineficienţă

poate duce la faliment.

Comparaţia dintre eforturi şi efecte poate fi făcută fie

raportând efectele la eforturi, fie invers, fie ca diferenţă între

eforturi şi efecte. Aşadar avem următoarele situaţii:

a) Raportând efectele la eforturi, eficienţa economică devine:

Ef =e

E

în care:

Ef = eficienţa

E = efectele

e = eforturile

-dacă efectele sunt mai mari ca eforturile, atunci Ef este

mai mare ca 1 ceea ce reflectă o stare de eficienţă economică;

-dacă efectele sunt mai mici ca eforturile atunci Ef este

subunitar ceea ce reflectă o stare de ineficienţă;

-în situaţia în care Ef este egal cu 1 rezultă că efectele

sunt egale cu eforturile (situaţie mai rar întâlnită în practică)

situaţie care poartă denumirea de punct mort sau prag de ren-

tabilitate.

b) Raportând eforturile la efecte, eficienţa economică devine

Ef=E

e , situaţie în care indicatorul trebuie să fie subunitar pen-

tru a reflecta o stare de eficienţă. Când raportul este supraunitar

există o stare de ineficienţă iar când este egal cu 1 avem de a

face cu un punct mort sau prag de rentabilitate.

c) Ca diferenţă între efecte şi eforturi, eficienţa economică se

scrie Ef = E-e, caz în care diferenţa trebuie să fie mai mare ca

zero pentru a avea o stare de eficienţă. Când diferenţa este mai

mică de zero este vorba de ineficienţă iar cand diferenţa este

egală cu zero, punct mort sau prag de rentabiliate.

15

În cazul eficienţei determinată ca raport între eforturi şi

efecte, raportul trebuie maximizat iar când se determină ca ra-

port între eforturi şi efecte trebuie minimizat. Ca diferenţă, tre-

buie sa aibă întotdeauna valori pozitive.

Reprezentarea grafică a stării de punct mort sau prag de

rentabilitate este redată în figura nr.1.3.

Efecte E

e

punct mort

Eforturi Figura nr.1.3. Punctul mort sau pragul de rentabilitate

Dreapta E reprezintă dreapta efectelor, dreapta e este

cea a eforturilor iar intersecţia dintre ele reprezintă punctul

mort sau pragul de rentabilitate. În punctul de intersecţie, efec-

tele sunt egale cu eforturile.

1.2. Eficienţa economică ca sistem. Indicatorii cu caracter

general ai eficienţei economice

Raportarea efectelor la eforturi în contextul determinării

eficienţei unei activităţi economico-sociale şi umane trebuie să

se facă ţinând cont de o multitudine de aspecte ce caracterizează

efectele şi eforturile, altfel rămâne doar o formulă de principiu.

Combinarea resurselor materiale şi umane în vederea

realizării de bunuri care să satisfacă nevoile umane are loc în

cadrul unui sistem. Având în vedere caracterul limitat al resur-

selor şi particularităţile bunurilor ieşite din sistem, s-a constatat

că volumul, structura şi intensitatea nevoilor umane se modifi-

că mai rapid decât structura şi calitatea resurselor economice şi

16

bunurilor4. Se impune aşadar determinarea eficienţei economi-

ce prin prisma teoriei sistemelor. Presupunem următorul sistem

(figura nr.1.4.).

Eforturi SISTEM Efecte

(intrări) (ieşiri)

FLUX ECONOMIC

Figura nr.1.4. Eficienţa economică şi teoria sistemelor

Prezintă o maximă importanţă pentru determinarea co-

rectă a eficienţei, cuantificarea cât mai exactă a eforturilor sub

forma intrărilor precum şi a efectelor sub forma ieşirilor.

O primă clasificare a eforturilor le împarte în eforturi

primare şi eforturi derivate. În cadrul eforturilor primare dis-

tingem resursele naturale care au un caracter limitat şi popu-

laţia privită cantitativ şi structural. Ca eforturi derivate distin-

gem: stocurile de active circulante, cunoştinţele umane, po-

tenţialul inovaţional, stocul de învăţământ, cultură etc. De re-

marcat faptul că una dintre cele mai importante resurse pe care

societatea le are la îndemână este potenţialul uman care este

deopotrivă o resursă primară, privit din punct de vedere cantita-

tiv, dar şi o resursă derivată sub forma cunoştinţelor, îndemâ-

nării, priceperii etc. Legea rarităţii resurselor şi bunurilor este

cea care guvernează corelaţia dintre creşterea nevoilor umane

şi cantitatea de resurse.

O altă clasificare a eforturilor ţine cont de teoria com-

binării şi substituirii factorilor de producţie, împărţind eforturi-

le în eforturi clasice (capitalul, munca, pamântul) şi neoeforturi

(capitalul uman, informaţia, cunoaşterea, tehnologiile).

O a treia clasificare împarte eforturile în:

4 Băbeanu Marin, Microeconomie, Editura Universitaria, Craiova, 2004, p.6

17

-eforturi parţiale (eforturile făcute într-o perioadă de

timp, de obicei de un an de zile; cheltuielile anuale de pro-

ducţie; consumul anual dintr-o anumită resursă etc.)

-eforturi totale care privesc întreaga perioadă de

funcţionare a unui obiectiv de investiţii (investiţia totală).

După caracterul muncii încorporate, eforturile sunt:

-eforturi cu munca vie,

-eforturi cu munca materializată.

Combinarea efortului în cadrul sistemului este con-

diţionată de o serie de elemente printre care:

-specificul activităţii desfăşurate în cadrul entităţii eco-

nomice,

-gradul de înzestrare tehnică a capacităţilor de productie,

-abilitatea echipei manageriale.

În ceea ce priveşte analiza efectelor din sistem, una din

coordonatele esenţiale a acestora o reprezintă diversitatea. As-

tfel, putem clasifica efectele după următoarele criterii:

a) după caracteristicile fizice sunt produse (bunuri ma-

teriale, corporale, tangibile) şi servicii (bunuri imateriale, in-

corporale, intangibile).

b) după destinaţie se clasifică în efecte folosite în pro-

cesul de producţie şi efecte folosite pentru consum.

c) după momentul în care apar sunt efecte imediate şi

efecte viitoare. Unul din efectele viitoare cu o importanţă deo-

sebită în evoluţia societăţii umane îl reprezintă rezultatul pro-

cesului de învăţământ ale cărui efecte se repercutează asupra

generaţiilor viitoare.

d) după locul în care apar sunt efecte directe la nivelul

activităţii care constituie obiectul analizei (unitate economică,

ramură, sector) şi efecte indirecte care apar ca urmare a consu-

mului produselor şi serviciilor de către beneficiari manifestân-

du-se în special prin gradul de satisfacţie pe care îl generează.

e) după gradul de cuprindere sunt efecte brute şi efecte

nete. Efectele brute le includ pe cele nete, în sensul că acestea

18

din urmă se obţin scăzând din primele, unele posturi bilanţiere

referitoare la cheltuieli. Exemplu: profitul net se obţine după

scăderea din profitul brut a cheltuielilor cu impozitul pe profit.

f) după capacitatea de a se combina şi substitui în cadrul

consumului sunt efecte complementare şi efecte substituibile.

g) în funcţie de perioada pentru care se folosesc sunt

efecte durabile şi efecte nedurabile.

h) după modul în care circulă de la unităţile generatoare

la beneficiari sunt efecte comerciale, efecte necomerciale şi

efecte mixte.

i) după activitatea la care se referă în cadrul sistemului

sunt efecte generale şi efecte parţiale.

j) în funcţie de capacitatea de a se produce efectiv sunt

efecte planificate şi efecte efective.

Neavând pretenţia că am epuizat toate criteriile de clasi-

ficare ale efectelor generate de un sistem economic, atragem

atenţia asupra implicaţiilor viitoare pe care le pot avea anumite

efecte şi care în prezent nu pot fi perceptibile datorită tocmai

acţiunilor pe termen mediu şi lung. Unul dintre acestea este

impactul asupra mediului înconjurător prin prisma degradării

continue şi limitării resurselor naturale.

Am considerat necesară abordarea efectelor şi eforturi-

lor ca mai sus pentru o înţelegere cât mai bună a indicatorilor

cu caracter general ai eficienţei economice.

În funcţie de modul în care se raportează efectele şi

eforturile întâlnim patru mari categorii de indicatori5.

A) Indicatori care raportează efectele (E) la eforturi (e),

eficienţa economică (Ef) determinându-se astfel:

Ef =e

E

În acest caz indicatorul exprimă câte efecte se obţin la o unitate

de efort iar scopul este maximizarea lui. Dacă raportăm spre

exemplu profitul la volumul total al cheltuielilor antrenate pen- 5 Zaman Gheorghe, Marinela Geamănu, op.cit., p.18

19

tru producerea lui, vom afla cât profit se realizează cu o unitate

de cheltuială. Dacă raportăm produsul intern brut la numărul de

locuitori vom afla care este produsul intern brut pe cap de locu-

itor, determinând astfel un indicator extrem de important în

analiza economiei naţionale în raport cu alte economii.

B) Indicatori care raportează eforturile (e) la efecte (E),

eficienţa economică (Ef) devenind:

Ef =E

e

Indicatorul exprimă câte eforturi au fost consumate pentru rea-

lizarea unei unităţi de efect, scopul fiind minimizarea lui. Dacă

raportăm spre exemplu cheltuielile cu salariile la nivelul eco-

nomiei naţionale la produsul intern brut vom determina ce vo-

lum de salarii este necesar pentru a realiza o unitate de produs

intern brut. Dacă se realizează o investiţie productivă şi se ra-

portează volumul investiţiilor la volumul producţiei obţinute se

determină câte investiţii au fost necesare pentru realizarea unei

unităţi de productie.

C) Indicatori care raportează efecte parţiale (Ep) la

efecte totale (Et), eficienţa devenind:

Ef =Et

Ep

Menţionăm că efectele parţiale sunt mai mici ca efectele totale.

Spre exemplu profitul (efect parţial) faţă de cifra de afaceri

(efect total), sau la nivel macroeconomic, valoarea nou creată

într-o anumită ramura (efect parţial) faţă de produsul intern

brut (efect total).

Spre deosebire de primele două categorii de indicatori,

care trebuiau fie maximizaţi (categoria A), fie minimizaţi (ca-

tegoria B), aceştia oferă mai mult informaţii despre ponderea

unei categorii de efect parţial în totalul efectelor, oferind in-

formaţii esenţiale pentru analiza economico-financiară cât şi

pentru compararea cu niveluri similare din ramura respectivă

sau cu alte economii. Spe exemplu, dacă raportăm valoarea nou

20

creată dintr-o anumită ramură la produsul intern brut se obţine

un nivel al eficienţei care constituie un reper pentru cei care

aplică programele guvernamentale în analiza macroeconomică,

valoarea acestuia putând fi fie maximizată fie minimizată dacă

interesele o cer şi sunt în concordanţă cu politicile şi strategiile

guvernamentale viitoare. Dacă raportăm spe exemplu la nivel

microeconomic profitul la cifra de afaceri vom afla care este

ponderea profitului în cifra de afaceri putând face o comparaţie

cu firme similare din ramură. Este adevarat că în cazul acestui

indicator este de preferat să îl maximizăm. În schimb, dacă ra-

portăm profitul aferent activităţii excepţionale (la nivelul unui

agent economic) la cifra de afaceri, în cazul acesta recoman-

dăm minimizarea lui, având în vedere caracterul accidental,

aleatoriu al activităţii excepţionale în comparaţie cu activitatea

de exploatare propriu-zisă.

D) Indicatori care raportează eforturi partiale (ep) la

eforturi totale (et), eficienţa (Ef) fiind:

Ef =t

p

e

e

în care eforturile parţiale sunt mai mici decât eforturile totale.

Această categorie de indicatori reflectă care este ponderea unui

anumit efect parţial în cadrul efectelor totale, putând fi, fie ma-

ximizaţi fie minimizaţi în funcţie de interesele economice avute

în vedere. Dacă spre exemplu raportăm cheltuielile cu salariile

la cheltuielile totale de producţie vom afla care este ponderea

cheltuielilor cu salariile în totalul cheltuielilor de producţie.

1.3. Optimul economic sau criteriul de optimalitate

Optimul economic reprezintă acea variantă de eficienţă

economică, dintr-o multitudine de variante analizate în care se

obţine maximum de efect la o unitate de efort dată, sau acea

variantă a eficienţei economice care presupune antrenarea celor

mai mici resurse pentru realizarea unei unităţi de efect dată.

21

Dacă analizăm variantele de eficienţă ca raport între efecte şi

eforturi atunci optimul economic este acea varianta a eficienţei

care are valoarea cea mai mare. La fel stau lucrurile când cal-

culăm eficienţa ca diferenţă între efecte şi eforturi. În schimb

dacă variantele de eficienţă sunt calculate ca raport între efor-

turi şi efecte atunci optimul economic se realizează în cazul

variantei cu valoarea cea mai mică.

Optimul economic presupune existenţa unui criteriu de

optimalitate în funcţie de care să se facă judecăţile de valoare

referitoare la diferitele categorii de eficienţă, ceea ce presupune

un criteriu de maximizare a eforturilor. În aceste condiţii, orice

structură de management va urmări pe de o parte maximizarea

rezultatelor în condiţiile unui volum şi a unei structuri date a

cheltuielilor iar pe de altă parte minimizarea cheltuielilor pen-

tru obţinerea unui anumit cuantum de efecte.

În teoria şi practica economică se pot întâlnii trei si-

tuaţii care caracterizează evoluţia efectelor în raport cu efortu-

rile (în condiţii de eficienţă):

1) Efectele şi eforturile cresc liniar (fig. nr.1.5.)

2) Efectele cresc parabolic cu eforturile (fig. nr.1.6.)

3) Efectele cresc exponenţial cu eforturile (fig. nr.1.7.)

Deşi în cele trei figuri există mai multe variante de efi-

cienţă, în cazul fiecăreia numai una este optimă.

Efecte

Ef3

E3

Ef2

E2

Ef1

E1

0 e1 e2 e3 Eforturi

Figura nr. 1.5. Evoluţia liniară a efectelor şi eforturilor

22

În cazul unei evoluţii liniare a efectelor cu eforturile,

optimul economic se obţine în punctul Ef1 deoarece acesta este

punctul în care se obţine maximum de efect la o unitate de

cheltuială.

Efecte

Ef3

E3

Ef2

E2

Ef1

E1

0 e1 e2 e3 Eforturi

Figura nr. 1.6. Evoluţia efectelor parabolic cu eforturilor

Această situaţie este cea mai des întâlnită în practică. La început

efectele cresc mai rapid decât eforturile urmând după aceea ca piaţa

să atingă un anumit grad de saturaţie6, caz în care efectele încep să

crească mai încet decât eforturile. Pe segmentul de curbă Ef1 –Ef2

efectele cresc mai rapid ca eforturile iar pe segmentul Ef2-Ef3 efecte-

le cresc mai încet ca eforturile. În acest caz punctul optim este Ef2.

Efecte

Ef3

E3

Ef2

E2

Ef1

E1

0 e1 e2 e3 Eforturi

Figura nr. 1.7. Evoluţia efectelor exponenţial cu eforturile

6 Vasilescu Ion, Românu Ion, Cicea Claudiu, op. cit., p.73

23

Această situaţie este mai puţin întâlnită în practică deşi este cea

mai convenabilă. La început efectele cresc într-o măsură mai

mică decât eforturile (curba Ef1 –Ef2), urmând ca apoi să creas-

că mai repede (curba Ef2-Ef3). În acest caz optimul economic

este Ef3.

Punctele Ef1 (fig.1.5.), Ef2 (fig.1.6.) şi Ef3 (fig.1.7.) re-

prezintă niveluri optime absolute în care se obţine maximum de

rezultate la o unitate de resurse din variantele de eficienţă posi-

bile. Deşi există în fiecare figură mai multe variante de efici-

enţă, doar una singură este optimă. De aici se desprinde con-

cluzia că orice variantă optimă este eficientă, însă nu orice va-

riantă eficientă este optimă.7

Pentru a exemplifica mai bine legătura dintre optim şi

eficient, să presupunem că la nivelul mai multor unităţi de pro-

ducţie de acelaşi fel se fabrică un produs identic. Toţi producă-

torii au aceleaşi costuri pentru fabricarea produsului, însă fieca-

re îl vinde pe piaţă la valori diferite. Varianta optimă este cea a

producătorului (P4) care obţine un preţ mai mare, deoarece la

aceiaşi unitate de cheltuială el obţine o cantitate de efect mai

mare (fig. nr.1.8.).

Figura nr.1.8. Realizarea de efect net la acelaşi efort total

Să presupunem acum situaţia inversă, în care fiecare

producător vinde produsul cu acelaşi preţ, deci obţine acelaşi

7 Zaman Gheorghe, Marinela Geamănu, op. cit., p.22

70 70 70 70

2060

4070

0

50

100

150

P1 P2 P3 P4

Efect net

Efort total

24

efect brut total. Însă fiecare producător are un cost de producţie

diferit. În acest caz varianta optimă este a producătorului (P3)

care are costul de producţie cel mai mic, deoarece în cazul lui,

diferenţa dintre efectul brut total şi efortul total va fi cea mai

mare (fig. nr.1.9.).

Figura nr.1.9. Necesarul de efort total la acelaşi efect brut

Dacă privim criteriul optimalităţii din punct de vedere

sistemic putem spune ca avem un optim parţial care reflectă

maximizarea raportului dintre efecte şi eforturi la nivelul diferi-

telor părţi ale sistemului (activitate economică, atelier de pro-

ducţie, entitate economică) şi un optim total care reflectă ma-

ximizarea eficienţei la nivelul întregului sistem studiat.

Dacă avem în vedere un număr limitat de variante efici-

ente care se compară, optimul astfel găsit are un caracter rela-

tiv. Poate avea şi un caracter absolut, caz în care trebuie să sa-

tisfacă toate cerinţele avute în vedere la analiză si să privească

toate variantele de eficienţă. Acest lucru este practic imposibil

fie datorită informaţiilor limitate pe care le are la dispoziţie

analistul, fie datorită interpretărilor subiective care se dau.

Având în vedere diversitatea domeniilor investigate criteriile

de optimalitate pot fi diferite. În general ele se transpun intr-o

funcţie obiectiv folosind programarea matematică ce permite

stabilirea punctelor de maxim şi de minim dintr-o multitudine

de variante. Funcţia obiectiv are ca scop fie maximizarea rezul-

tatelor fie minimizarea resusrselor consumate pentru produce-

rea lor. Creşterea eficienţei economice nu poate fi din păcate

7050

3060

7090

11080

0

50

100

150

P1 P2 P3 P4

Efect net

Efort total

25

rezultatul final al unor metode sau modele matematice. Ea se

realizează efectiv ţinând seama de un complex de factori care

acţionează nemijlocit în mod direct asupra activităţilor econo-

mice, cât şi indirect. Putem face o clasificare8 a acestor factori

după mai multe criterii şi anume:

1) După impactul pe care îl au asupra creşterii eficienţei

economice sunt:

-factori de impact direct, care vizează în special ele-

mente care participă direct în cadrul procesului de producţie

(forţa de muncă, managementul, organizarea producţiei şi mar-

ketingul vânzărilor, resursele naturale, capitalul fix, structura

capitalului fix, tehnologiile utilizate, progresul tehnic încorpo-

rat etc.),

-factori de impact indirect care vizează elemente exteri-

oare activităţii economice analizate cum ar fi: creşterea econo-

mică la nivelul întregii economii naţionale, perfecţionarea pro-

cesului de învăţământ la scară naţională, structura nevoilor

umane.

2) După caracterul lor sunt:

-factori tehnici care au în vedere măsurile introduse

pentru promovarea progresului tehnic concretizat într-o mai

bună prelucrare a materiilor prime şi sporirea randamentului

capitalului fix.

-factori economici de o importanţă extremă având în

vedere pârghiile şi instrumentele cu care operează ( creditul,

dobânda, masa monetară, cursul de revenire, politicile comer-

ciale etc.),

-factori naturali (climă, relief, bogăţia solului, şi subsolu-

lui, amplasarea în regiuni comerciale puternic dezvoltate etc.),

-factori sociali şi politici. Un factor politic foarte impor-

tant care se manifestă în zilele noastre este integrarea în Uniu-

nea Europeană cu repercursiuni adânci asupra celorlalţi factori

enumeraţi anterior.

8 Vasilescu Ion, Românu Ion, Cicea Claudiu,op. cit., p.85

26

3) După sfera de cuprindere sunt factori generali cum ar

fi progresul tehnic şi învăţământul şi factori specifici cum ar fi

creşterea exportului anumitor categorii de produse.

Acţiunea conjugată a factorilor enumeraţi face posibilă

creşterea eficienţei economice şi atingerea criteriului de opti-

malitate. Evoluţia acestor factori este strâns legată în timp, cei

mai semnificativi în acest sens fiind calitatea capitalului uman,

fix şi circulant.

1.4. Indicatorii de evaluare a eficienţei economice la nivel

microeconomic, mezoeconomic şi macroeconomic

Indicatorii de evaluare a eficienţei economice la nivel

micro, mezo şi macroeconomic constituie unul din instrumen-

tele fundamentale în elaborarea politicilor şi strategiilor mana-

geriale la nivel de activitate economică, ramură sau economie

naţională. Aceşti indicatori se pot calcula fie odată cu întocmi-

rea prognozelor şi bugetelor de venituri şi cheltuieli, având un

caracter orientativ pentru activitatea desfăşurată, fie după în-

cheierea exerciţiilor financiare, caz în care au un caracter cert,

exprimând starea de sănătate a activităţii sau sistemului anali-

zat. Indicatorii de evaluare a eficienţei economice la cele trei

niveluri au un caracter foarte complex putând fi calculaţi pentru

diferite produse şi tipuri de activitate, caz în care au un caracter

analitic şi parţial; pe anumite sisteme si subsisteme, caz în care

au un caracter sintetic; sau pe un proces cumulativ, caz în care

au un caracter complex. Indiferent de caracterul acestora, ei se

pot determina fie la anumite perioade de timp “pozând” practic

activitatea sau sistemul la un moment dat, sau fie în evoluţie

sau în dinamică, caz în care ne arată “filmul” activităţii sau sis-

temului analizat.

A) Indicatorii de evaluare a eficienţei economice la ni-

vel macroeconomic pot fi sintetizaţi astfel:

27

a) Productivitatea socială a muncii (Ws) determinată ca

raport între produsul intern brut (PIB) şi numărul de salariaţi

care au contribuit cu munca lor la realizarea acestuia (Ns):

Ws =Ns

PIB

Cu cât valoarea indicatorului este mai mare cu atât reflectă o

utlizare mai eficientă a resurselor materiale şi umane la nivelul

economiei naţionale. Cu cât valoarea este mai mică cu atât ara-

tă o utilizare necorespunzătoare a resurselor materiale, financi-

are şi umane. Este un indicator care prin comparaţie la nivelul

economiilor naţionale reflectă o imagine despre modul în care

sunt folosite productiv resursele materiale, financiare şi umane

ale economiilor naţionale în raport cu alte economii.

b) Eficienţa mijloacelor fixe (Efmf) determinată ca ra-

port între produsul intern brut (PIB) şi volumul valoric al mij-

loacelor fixe (Mf)

mfEf =Mf

PIB

Cu cât valoarea acestuia este mai mare cu atât reflectă o utiliza-

re cât mai bună a mijloacelor fixe la nivelul economiei naţiona-

le. Cu cât valoarea lui este mai mică cu atât reflectă o utilizare

necorespunzătoare a mijloacelor fixe. Progresul tehnic încorpo-

rat în mijloacele fixe joacă un rol esenţial în creşterea eficienţei

economice a mijloacelor fixe. Îmbunătăţirea calităţii mijloace-

lor fixe antrenate în procesele de producţie poate fi făcută în

condiţiile promovării unor politici investiţionale eficiente care

au ca scop retehnologizarea, modernizarea şi înlocuirea mijloa-

celor fixe depăşite fizic şi moral.

c) Eficienţa investiţiilor (Efi) determinată ca raport între

produsul intern brut (PIB) şi investiţiile realizate la nivelul

economiei naţionale (I)

I

PIBEf i

28

În cazul acestui indicator există un decalaj de timp între numă-

rător şi numitor, în sensul că investiţiile sunt realizate în anu-

mite perioade de timp iar efectele apar ulterior într-o perioadă

viitoare. În mod strict matematic indicatorul ar trebui să rapor-

teze produsul intern brut din anul (t), spre exemplu, cu in-

vestiţiile din anul (t-1) sau (t-2) sau (t-3). Însă este dificil să se

facă acest lucru având în vedere că investiţiile realizate pot

avea şi alte efecte pe orizontală care să se reflecte în produsul

intern brut chiar din anul în care se face investiţia. Cert este

însă un lucru, investind, investim în creşterea economică şi în

final în creşterea bunăstării sociale. Dezvoltarea durabilă şi

creşterea economică nu pot fi concepute decât pe fondul unui

ritm ridicat al investiţiilor. Pentru a susţine acest ritm este ne-

cesar un aport extern sub forma capitalului extern atras pentru

realizarea unei investiţii. Investiţiile care contribuie la sporirea

capitalului fix sunt cunoscute sub denumirea de investiţii nete.

Dacă ţinem cont de faptul că o parte din amortizare este folosită

pentru realizarea de investiţii noi, atunci valoarea totală a in-

vestiţiilor va cuprinde investiţiile nete, amortizarea destinată in-

vestiţiilor şi capitalul extern atras pentru realizarea de investiţii.

În procesul de realizare a investiţiilor în decursul unui

an avem de a face cu o valoare a investiţiilor neterminate la

începutul perioadei, investiţiile realizate în acea perioadă, pu-

nerile în funcţiune de capital fix, o serie de cheltuieli care nu

contribuie la sporirea capitalului fix şi investiţiile neterminate

existente la sfârşitul perioadei. Relaţia care asigură egalitatea

dintre acestea poartă denumirea de balanţa investiţiilor9 şi se

determină astfel:

10 IChPII ikft

în care:

I0=investiţiile neterminate la începutul perioadei

It= investiţia totală realizată în perioada analizată


29

Pkf=punerile în funcţiune de capital fix

Chi=cheltuieli aferente investiţiilor dar care nu contribuie la

sporirea volumului capitalului fix

I1=investiţiile neterminate la sfârşitul perioadei

d) Rata investiţiilor nete (Rin) determinată ca raport

între investiţiile nete (In) şi produsul naţional net (PNN),

100PNN

IR n

in

Cu cât acest indicator este mai mare cu atât reflectă o creştere a

investiţiilor nete în produsul naţional net oferind informaţii

despre dirijarea eforturilor investiţionale.

e) Ponderea investiţiilor productive în totalul investiţii-

lor (Pip) determinată ca raport între investiţiile productive (Ip)

şi investiţiile totale (It),

100It

IpPip

Pe lângă investiţiile productive orientate spre creşterea capita-

lului fix, într-o economie se fac şi investiţii social-culturale ca-

re nu au un caracter productiv. Deşi investiţiile productive au

un rol foarte mare în dezvoltarea economică, dacă ne grăbim să

afirmăm că, cu cât acest indicator este mai mare, este mai bine,

cu atât vom greşi mai repede având în vedere faptul că efectele

pe care le au investiţiile social culturale se manifestă pe termen

mediu şi lung iar efectele lor sunt foarte greu de cuantificat.

f) Coeficientul eficienţei economice a investiţiilor, re-

prezintă mai mult decât o radiografie la un moment dat a acti-

vităţii analizate, el stabilind care este sporul de efecte anuale

care revin la un leu investit, tratând analiza în dinamică la nive-

lul unei perioade astfel:

-coeficientul eficienţei economice nete a investiţiilor:

1

h

n

t

hEf

I

PNNC

în care:

30

nEfC este coeficientul eficienţei economice nete a investiţiilor

hPNN este sporul de produs naţional net al anului h

1htI este investiţia totală din anul h-1

Exprimă care este sporul de produs naţional net obţinut într-un

an ce revine la o unitate de investiţii realizată în anul anterior.

-coeficientul eficienţei economice brute a investiţiilor

exprimă care este sporul de produs naţional brut obţinut într-un

an ce revine la o unitate de investiţii realizată în anul anterior:

1

h

b

t

h

EfI

PNBC

în care:

bEfC este coeficientul eficienţei economice brute a investiţiilor

hPNB este sporul de produs naţional brut al anului h

1htI este investiţia totală din anul h-1

g) Eficienţa utilizării resurselor energetice (Efre), ex-

primată ca raport între produsul intern brut (PIB) şi consumul

de energie exprimat în kwh sau tone de combustibil convenţio-

nal (Ce).

e

reC

PIBEf

Indicatorul arată câtă energie se utilizează la nivelul economiei

naţionale pentru a produce o unitate de produs intern brut şi se

găseşte în literatura de specialitate sub denumirea de energoin-

tensivitate10.

B) Indicatori de evaluare a eficienţei economice la nivel

de ramură, sunt în general asemănători ca mod de calcul cu cei

determinaţi la nivel macroeconomic cu deosebirea că efectele

şi eforturile vizează ramurile economiei naţionale care fac obi-

ectul analizei. În plus faţă de aceştia, fiecare ramură prezintă

10 Zaman Gheorghe, Marinela Geamănu, op.cit., p.27

31

indicatori specifici în funcţie de particularităţile fiecarei ramuri.

Vom prezenta în continuare câţiva indicatori consideraţi rele-

vanţi pentru nivelul mezo al economiei:

a) productivitatea socială a muncii (Wsr), determinată

ca raport între valoarea adăugată la nivel de ramură (VAr) şi

numărul de salariaţi ai ramurii (Nsr):

r

rr

Ns

VAWs

b) eficienţa mijloacelor fixe (rmfEf ), determinată ca ra-

port între valoarea adăugată la nivel de ramură (VAr) şi mijloa-

cele fixe la nivel de ramură (Mfr):

r

rmf

Mf

VAEf

r

c) eficienţa investiţiilor (Efir), determinată ca raport în-

tre valoarea adăugată la nivel de ramură (VAr) şi investiţiile la

nivel de ramură (Ir):

r

rr

I

VAEfi

d) coeficientul eficienţei economice nete a investiţiilor

1

h

n

t

h

EfI

VANC

în care:

nEfC este coeficientul eficienţei economice nete a investiţiilor

ΔVANh este creşterea de valoare adăugată netă într-o ramura în

anul h

Ith-1 sunt investiţiile totale în ramură în anul h-1

e) coeficientul eficienţei economice brute a investiţiilor

1

h

b

t

h

EfI

VABC

32

în care:

bEfC este coeficientul eficienţei economice brute a investiţiilor

ΔVABh este creşterea de valoare adăugată brută într-o ramură

în anul h

Ith-1 sunt investiţiile totale în ramură în anul h-1

C) Indicatori de evaluare a eficienţei economice la nivel

microeconomic. Dintre aceştia, cei mai frecvent utilizaţi sunt:

1. Productivitatea muncii11 (W) arată cu ce eficienţă a

fost cheltuită munca. Se poate calcula fie ca productivitate me-

die a muncii cât şi ca productivitate marginală.

-productivitatea fizică a muncii (Wf) se determină ca

raport între volumul producţiei exprimat în unităţi fizice (Qf) şi

numărul de salariaţi (Ns), sau timpul efectiv lucrat (T)

Ns

QfWf ; sau

T

QfWf

-productivitatea valorică a muncii (Wv) ca raport între

volumul producţiei exprimat valoric (Qv) şi numărul de sala-

riaţi (Ns) sau timpul efectiv lucrat (T)

Ns

QvWv ; sau

T

QvWv

În primul caz indicatorul reprezintă cantitatea de bunuri

obţinute de către un salariat sau într-o unitate de timp (oră, zi,

an). În al doilea caz reflectă valoarea bunurilor obţinute de că-

tre un salariat sau într-o unitate de timp (oră, zi, an).

Dacă cele patru rapoarte de mai sus ar fi fost invers,

adică raportam numărul de salariaţi sau timpul lucrat la volu-

mul fizic sau valoric al producţiei, atunci indicatorii ar fi ex-

primat care este cantitatea de timp sau numărul de salariaţi ne-

cesare pentru obţinerea unui bun exprimat fizic sau valoric.

Cu cât nivelul productivităţii muncii, calculat ca raport

între efecte (producţie) şi eforturi (numărul de salariaţi sau tim-

pul de muncă) este mai mare, cu atât ar fi reflectat o eficienţă


33

crescută a folosirii mâinii de lucru şi timpului alocat. Într-o

economie de piaţă, creşterea productivităţii muncii este o

cerinţă fundamentală în procesul de creştere salarială.

Dacă ţinem cont de faptul că timpul efectiv lucrat poate

fi exprimat în număr de ore, zile sau ani, atunci productivitatea

muncii12 poate fi:

-productivitate medie anuală (Wa), ca raport între pro-

ducţia fizică sau valorică (Q) şi numărul de salariaţi (Ns)

Ns

QWa

-productivitate zilnică (Wz), ca raport între producţia

fizică sau valorică (Q) şi produsul dintre numărul de salariaţi

(Ns) şi numărul de zile lucrate (Nz)

NzNs

QWz

-productivitate orară (Wh), ca raport între producţia fi-

zică sau valorică (Q) şi produsul dintre numărul de salariaţi

(Ns) numărul de zile lucrate (Nz) şi numărul de ore lucrate

(Nh)

NhNzNs

QWh

Productivitatea muncii mai poate fi calculată folosind

ca efecte cifra de afaceri şi valoarea adăugată. Acest lucru este

specific în ramuri în care nu se realizează o producţie fizică

propriu-zisă (comerţ, servicii etc.).

Productivitatea marginală13 a muncii ne arată cu cât

creşte producţia fabricată, cifra de afaceri, valoarea adăugată,

etc. (efectele) prin utilizarea suplimentară a unei unităţi de timp

de muncă.

12 Moroşan Iosefina, op. cit., p.158 13 Morosan Iosefina, op. cit., p.158

34

T

QWm

în care:

Wm = productivitatea marginală a muncii

ΔQ = variaţia producţiei

ΔT = creşterea cu o unitate a fondului de timp.

Între productivitatea medie a muncii şi productivitatea

marginală există o strânsă corelaţie, în sensul că dacă producti-

vitatea marginală este mai mică decât productivitatea medie

atunci rezultă că ultima unitate de efort antrenat (resursa uma-

nă) duce la scăderea productivităţii medii. În situaţia inversă,

rezultă că dacă se urmăreşte creşterea productivităţii medii a

muncii atunci este necesar aportul unei unităţi suplimentare de

efort (resursa umană). Pentru a determina corelaţia dintre pro-

ductivitatea marginală şi productivitatea medie putem să folo-

sim un coeficient de elasticitate (Cw) calculat ca raport între

productivitatea marginală (Wm) şi productivitatea medie (W)

W

WmCw

În cazul în care raportul este supraunitar rezultă o eficienţă crescă-

toare; când raportul este subunitar şi pozitiv eficienţa descreşte iar

când raportul este negativ apare situaţia de ineficienţă.

Folosind metodele din analiza financiară se poate de-

termina care este influenţa modificării productivităţii muncii

asupra producţiei exerciţiului, profitului, cifrei de afaceri, ren-

tabilităţii economice a activului, rentabilităţii financiare, etc.

2. Eficienţa capitalului fix (Efkf), ca raport între volu-

mul producţiei (Q) şi capitalul fix (Kf)

Kf

QEf kf

Pentru o apreciere cât mai bună a eficienţei capitalului fix este

necesară o prezentare în dinamică a capitalului fix la un mo-

ment dat sub forma valorii medii anuale a capitalului fix con-

form relaţiei:

35

EkfIkfSKf 0

în care:

Kf = valoarea medie anuală a capitalului fix

S0 = stocul de capital fix existent la începutul perioadei

Ikf = valoarea medie a intrărilor de capital fix

Ekf = valoarea medie a ieşirilor de capital fix

“Capitalul fix este acea parte a capitalului tehnic, productiv,

care participă la mai multe procese de producţie, cu întreaga

valoare de întrebuinţare, se consumă şi îşi transmite valoarea în

noile bunuri în mod treptat şi se înlocuieşte la anumite intervale

de timp când este uzat fizic şi moral”14.

Structura cea mai generală a capitalului fix este dată pe

de o parte de echipamentele de producţie care cuprind agregate

şi instalaţii de lucru, maşini, unelte, utilaje, aparate de măsură

şi control, etc., iar pe de altă parte mijloace fixe care cuprind

clădiri şi construcţii speciale, spaţii comerciale şi de depozitare,

hale de producţie şi montaj etc.

Din punct de vedere al destinaţiilor sale alternative ca-

pitalul fix are un carater limitat, fiind foarte rigid mai ales cu

cât aparatul tehnic de producţie este mai specializat.

Din totalul capitalului investit, capitalul fix reprezintă

partea cea mai importantă. În mecanismul de reproducţie deţine

rolul principal şi este condiţionat, în mare măsură de dinamica

calităţii celorlalţi factori de producţie.

În masura în care factorii de producţie se modifică şi

modernizează, se constată, odată cu sporirea volumului capita-

lului fix, schimbări majore, îndeosebi în ceea ce priveşte calita-

tea şi structura acestuia. Pe măsura adâncirii progresului tehnic,

creşte ponderea capitalului fix activ (utilaje, maşini şi instalaţii

de lucru), cu precădere a celor care prezintă un grad ridicat de

14 Pîrvu Gheorghe, Economie, manual universitar, Editura Universitaria

Craiova, 2001, p.103

36

automatizare. Intensificarea proceselor de producţie şi scurtarea

perioadei de asimilare a celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi

tehnicii, determină un proces tot mai accentuat de întinerire a

capitalului fix, crescând ponderea maşinilor şi instalaţiilor cu

vârstă mică, aparţinând ultimelor generaţii de tehnologii.

Crearea infrastructurii tehnice necesare de către între-

prinderi permite ca cea mai mare parte a investiţiilor de capi-

tal fix să fie îndreptată spre înlocuiri de maşini şi utilaje, spre

modernizări, reutilări, uneori spre reprofilări cerute de noile

condiţii ale pieţei şi mai puţin spre crearea de noi capacităţi,

respectiv suprafeţe construite.

Structura capitalului fix şi dinamica acesteia este de-

terminată de o serie de factori cu caracter ciclic, sau neciclic.

Dintre aceştia merită a fi consemnaţi şi reţinuţi: intrarea în cir-

cuitul economic a unor noi materii prime şi epuizarea altora,

ciclurile tehnologice legate de ritmul apariţiei inovărilor, ciclul

de viaţă fizică şi economică a diferitelor componente ale capi-

talului fix, inovaţiilor, descoperirilor ştiinţifice, durata cicluri-

lor de viaţă a produselor, mediul economic internaţional, etc.

3. Rata profitului15 (Rp) se determină ca raport între

profitul unităţii economice (P) şi cheltuielile antrenate pentru

producerea lui (Ch)

100Ch

PRp

Cu cât indicatorul este mai mare, cu atât reflectă o capacitate

mai mare a firmei de a produce profit.

Se mai poate determina ca raport între profit (P) şi cifra de afa-

ceri (CA)

100CA

PRp

În funcţie de scopul analizei se poate lua în calcul fie

profitul brut fie cel net al firmei.


37

Indicatorii prezentaţi la nivel microeconomic sunt cei

mai reprezentativi, în practică fiind utilizaţi şi alţi indicatori,

unii din ei fiind abordaţi în capitolele următoare. Dacă ar fi să

facem o clasificare a indicatorilor eficienţei economice la nivel

microeconomic atunci ar fi: indicatori care apreciază eficienţa

economico-financiară (rata profitului, cheltuieli la 100 lei veni-

turi sau producţie); indicatori care reflectă eficienţa folosirii

factorilor de producţie (productivitatea muncii, eficienţa capita-

lului fix); indicatori care apreciază eficienţa consumului şi

structurii consumului de resurse materiale şi a rezultatelor

(ponderea cheltuielilor materiale în total cheltuieli, ponderea

capitalului fix în totalul capitalului, consumul specific de mate-

riale pentru realizarea unei unităţi fizice de producţie etc.).

Concepte cheie: eficienţă, eficacitate, efecte, eforturi, eficienţă

statică, eficienţă în dinamică, eficienţă alocativă, eficienţă pro-

ductivă, ineficienţă, punct mort, prag de rentabilitate, flux eco-

nomic, intrări, ieşiri, optim economic, criteriu de optimalitate,

grad de saturaţie, productivitatea socială a muncii, eficienţa

capitalului fix, eficienţa investiţiilor, investiţii nete, balanţa in-

vestiţiilor, productivitate marginală a muncii, rata profitului

Aspecte şi întrebări recapitulative:

•Definiţia conceptului de eficienţă economică

•Principalele deosebiri dintre eficienţa alocativă şi eficienţa

productivă

•Argumente pentru calculul eficienţei economice în dinamică

•Starea de punct mort sau prag de rentabilitate

•Clasificarea efectelor şi eforturilor

•Indicatorii cu caracter general ai eficienţei economice

•Optimul economic şi criteriul de optimalitate

•Clasificarea factorilor cu influenţă asupra eficienţei economice

•Indicatori de evaluare a eficienţei economice la nivel macroe-

conomic

38

•Indicatori de evaluare a eficienţei economice la nivel mezoe-

conomic

•Indicatori de evaluare a eficienţei economice la nivel microe-

conomic

Bibliografie selectivă

• Băbeanu Marin, Microeconomie, Editura Universitaria, Cra-

iova, 2004

• Moroşan Iosefina, Analiza Economico-Financiară, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti 2006

• Pîrvu Gheorghe, Economie, manual universitar, Editura Uni-

versitaria Craiova, 2001

• Vasilescu Ion, Românu Ion, Cicea Claudiu, Investiţii, Editura

Economică, Bucureşti, 2000

• Zaman Gheorghe, Marinela Geamănu, Eficientă Economică,

Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006

39

CAPITOLUL II

TIPOLOGIA DE INDICATORI AI EFICIENŢEI

ECONOMICE. DEPENDENŢE FUNCŢIONALE ŞI

EFECTE PROPAGATE

Obiective:

•Prezentarea indicatorilor generali ai eficienţei economice

•Cunoaşterea şi însuşirea indicatorilor de bază ai eficienţei

economice din activitatea investiţională

•Utilizarea indicatorilor specifici ai eficienţei economice

•Determinarea eficienţei economice cu ajutorul regresiei simple

şi multiple

•Cunoaşterea modelului Leontieff al balanţei legăturilor dintre

ramuri. Analiza Input-Output

Indicatorii eficienţei economice au un caracter deosebit

de complex putând fi împărţiţi în indicatori generali ai efici-

enţei economice, indicatori de bază ai eficienţei economice, şi

indicatori specifici ai eficienţei economice. Dintre aceştia, o

importanţă deosebită o prezintă indicatorii activităţii investiţio-

nale, cu atât mai mult cu cât investiţiile reprezintă principalul

mod de dezvoltare a capacităţilor productive din economie,

contribuind în final la accelerarea creşterii economice. Însă vo-

lumul investiţiilor depinde de eficienţa capitalului fix şi de

producţia ce urmează a fi realizată. Se impune aşadar determi-

narea producţiei pentru fiecare ramură, de bază sau conexă şi

pe totalul economiei naţionale. Modelul balanţei legăturilor

dintre ramuri este cel care pune în evidenţă corelaţiile existen-

te între ramurile economiei naţionale, respectiv între producţia

ramurii de bază şi producţia ramurilor conexe.

40

2.1. Indicatorii generali ai eficienţei economice

În categoria indicatorilor generali ai eficienţei economi-

ce intră:

1.Profitul. Reprezintă unul dintre cei mai importanţi

indicatori de apreciere a eficienţei economice la nivel microe-

conomic, de mărimea acestuia depinzând posibilitatea reinves-

tirii în capital productiv cu implicaţii asupra dezvoltării viitoare

a firmei. Paul Heyne puncta în lucrarea “Modul economic de

gândire” remarca făcută de Frank Kniglet conform căruia “pro-

babil nici o noţiune sau concept nu este folosit în discuţiile

economice cu o varietate uluitoare de înţelesuri de sine stătă-

toare mai mare ca profitul”.16

Profitul reprezintă principalul indicator calitativ care

exprimă eficienţa activităţii productive17, fiind conform con-

cepţiei globale ca o rezultantă dintre efortul economic concreti-

zat în costurile de producţie şi efectul economic concretizat în

veniturile obţinute. În unele ţări ca Franţa sau Italia, pentru pro-

fit este utilizată noţiunea de beneficiu.18

Profitul este rezultatul activităţii desfăşurate la nivel de

unitate economică pe cele trei nivele ale sale (exploatare, fi-

nanciar şi excepţional). Dacă privim doar activitatea de exploa-

tare, atunci la nivelul acesteia se calculează rezultatul din ex-

ploatare (RE) ca diferenţă dintre veniturile din exploatare (VE)

şi cheltuielile din exploatare (CE), astfel:

RE = VE – CE

16 Heyne Paul, Modul economic de gândire, Editura Didactică şi Pedagogi-

că, Bucureşti, 1991, p.201 17 Bistriceanu Ghe. şi colectiv, Lexicon de finanţe-credit, contabilitate şi

informatică financiar-contabilă, vol I, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1981 18 Antoniu N., Adochiţei M., Cristea H., Neagoe I., Dumitrescu D., Ilie V.,

Finanţele întreprinderilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993,

p.114

41

Acest nivel al activităţii este cel de bază pentru firmă,

adică reflectă activitatea propriu-zisă de producţie şi comercia-

lizare corespunzator obiectivului de activitate declarat (de ex:

vânzarea de produse finite obţinute în cadrul activităţii de pro-

ducţie, vânzarea de mărfuri în cadrul activităţilor cu caracter

comercial, prestarea serviciilor, executarea lucrărilor etc.).

La cel de al doilea nivel al activităţii firmei (nivelul fi-

nanciar) se determină rezultatul financiar (RF) ca diferenţă din-

tre veniturile financiare (VF) şi cheltuielile financiare (CF):

RF = VF – CF

În cadrul acestei activităţi intră spre exemplu dobânzile

bonificate de bănci la disponibilităţile la termen sau la vedere

ale firmei (ca venituri financiare) şi dobânzile plătite de firmă

la creditele bancare (ca şi cheltuieli financiare).

Rezultatul din exploatare (RE) împreună cu rezultatul

financiar (RF) formează rezultatul curent (RC) al firmei:

RC = RE + RF

La nivelul activităţii excepţionale se determină rezulta-

tul excepţional (REx) ca diferenţă dintre veniturile excepţionale

(VEx) şi cheltuielile excepţionale (CEx):

REx = VEx - CEx

Această activitate nu are un caracter permanent, venitu-

rile şi cheltuielile putând apare în orice moment în funcţie de

conjunctura economică.

Cumulând rezultatul curent (Rc) cu rezultatul excepţio-

nal (REx) obţinem rezultatul brut al exerciţiului (RB):

RB = RC + REx

Corectând rezultatul brut (RB) cu impozitul pe profit

(Ip) obţinem rezultatul net al exerciţiului (RN):

RN = RB - Ip

Schematic structura profitului (rezultatului net) poate fi

reprezentată ca în tabelul nr.2.1

Profitul ca diferenţă dintre venituri şi cheltuieli intră

sub incidenţa criteriului maximizării.

42

Tabelul nr.2.1 Structura profitului Venituri din exploatare Venituri financiare Venituri excepţionale

Cheltuieli din exploatare Cheltuieli financiare Cheltuieli excepţionale

Rezultatul din exploatare Rezultatul financiar Rezultatul excepţional

Rezultatul curent

Rezultatul brut

(-) Impozitul pe profit

Rezultatul net (profitul)

“Profiturile există şi continuă să existe fără să fie reduse

la zero de concurenţă. Aceasta se întâmplă din cauza incertitu-

dinii, în absenţa căreia toţi ar cunoaşte ce este relevant pentru

obţinerea de profit, toate şansele de profit ar fi exploatate şi în

consecinţă, peste tot, profitul ar fi egal cu zero”.19

Mărimea profitului este influenţată de o serie de factori

printre care:

-Volumul, structura şi calitatea producţiei. Volumul

producţiei este primul factor care influenţează masa profitului

cu condiţia ca producţia să fie absorbită în întregime de piaţă,

iar produsele să satisfacă nevoile consumatorilor la cel puţin

nivelul produselor similare ale concurenţei. Structura pro-

ducţiei trebuie să fie elastică în condiţiile schimbării nevoilor

umane, ceea ce se manifestă prin renunţarea la fabricarea anu-

mitor produse şi introducerea pe piaţă a unor produse care să

corespundă noilor cerinţe. Calitatea producţiei este un factor

cheie în maximizarea profitului în condiţiile în care este însoţi-

tă şi de un marketing adecvat. Calitatea producţiei permite

obţinerea unor marje de profit mai mari.

-Nivelul costurilor de producţie. În condiţiile în care

piaţa nu mai este dispusă să ofere preţuri mai mari pentru pro-

dusele firmei, scăderea costurilor de producţie duce la creşterea

profitului.

-Nivelul preţurilor de vânzare. Este cunoscut faptul că

preţul vinde marfa. Sunt situaţii în care un produs mai slab cali-

19 Heyne Paul, op. cit., p.201

43

tativ se poate vinde mai bine deoarece are un preţ mai mare iar

piaţa îl percepe ca fiind calitativ, şi invers când un produs bun

nu se vinde pe piaţă deoarece are un preţ mai mic. Politica

preţurilor trebuie dusă foarte abil atât la preţurile cu ridicata cât

şi la cele cu amănuntul.

-Nivelul productivitaţii muncii. Creşterea productivităţii

muncii reflectă într-o unitate economică asimilarea şi utilizarea

progresului tehnic, creşterea calificării forţei de muncă, folosi-

rea intensivă a acapacităţilor de producţie şi a forţei de muncă,

toate cu consecinţe asupra influenţării masei profitului.

-Remunerarea din profit a factorilor de producţie, în

sensul alocării unor sume mai mari pentru capitalizare şi mai

mici pentru dividende, asigurând astfel o capacitate de autofi-

nanţare mai mare. Profitul poate fi privit astfel şi ca o compen-

saţie pentru riscurile pe care şi le asumă posesorii factorilor de

producţie materializate în pierderea capitalului.20

-Viteza de rotaţie a capitalului, cu cât este mai mare cu

atât permite reluarea unor cicluri prodcutive noi ca o consecinţă

a recunuaşterii pe piaţă a efectelor capitalului antrenat.

Profitul poate fi privit ca o consecinţă a riscului când

prevezi viitorul cu o acurateţe mai mare decât majoritatea ce-

lorlalţi concurenţi.21

2. Numărul de salariaţi. Nu întâmplător numărul de sa-

lariaţi este prezentat ca indicator după profit. Profitul pe salari-

at reprezintă astăzi un indicator extrem de apreciat în analiza

economico-financiară şi de bursă care se face cu ocazia lărgirii

unor parteneriate de afaceri sau listărilor la bursă. Nu în ultimul

rând, reprezintă un indicator cu care administratorii afacerilor

vin să-şi justifice realizările în faţa posesorilor de acţiuni. În

economia contemporană se manifestă o tendinţă de externaliza-

re a unor categorii de personal cum ar fi administratorii de

20 Adochiţei M., Finanţele întreprinderii, Universitatea Româno-Americană,

Tipografia Syilvi, Bucureşti, 1992, p.172 21 Heyne Paul, op. cit., p.207

44

reţea, personalul cu întreţinerea curăţeniei, secretare, şoferi etc.

Aceasta nu presupune că respectivele categorii de personal pă-

răsesc sau nu mai lucrează pe aceleaşi poziţii. Presupune doar

că ele nu mai figurează ca şi angajaţi ai unităţii respective. În

felul acesta profitul obtinut (P) se raportează la un număr mai

mic de salariaţi (Ns), indicatorul profit pe salariat (Ps) fiind

mai mare. Aceasta arată posibililor parteneri de afaceri dar şi

celor interesaţi la bursă, că respectiva unitate economică des-

făşoară activitatea cu un personal calificat în condiţii de efici-

enţă economică sporită.

Ns

pPs

Numărul de salariaţi se exprimă în om/ore, om/săptamână,

om/lună sau om/an. Plecând de la relaţia de mai sus şi îm-

părţind numitorul şi numărătorul cu cifra de afaceri (CA) şi vo-

lumul valoric sau fizic al producţiei (Q) obţinem:

WQ

CARp

Ns

Q

Q

CA

CA

PPs

în care Rp reprezintă rata profitului iar W productivitatea mun-

cii. Folosind şi alte metode de analiză factorială a profitului pe

salariat putem stabili influenţa modificării productivităţii mun-

cii, timpului mediu lucrat de un salariat, structurii producţiei

fabricate, gradului de valorificare a producţiei fabricate, costu-

rilor unitare, profitului mediu la un leu cifră de afaceri.

3. Productivitatea muncii. În activităţile de producţie,

de investiţii, social culturale etc., capitalul uman reprezintă cea

mai importantă resursă. Acesta pune în mişcare atât capitalul

fix cât şi capitalul circulant reprezentând liantul dintre toţi fac-

torii de producţie. Preocupările manageriale pe linia personalu-

lui presupun o mai bună perfecţionare a acestuia precum şi o

fidelizare faţă de firmă. Politica de personal joacă un rol extrem

de important în asigurarea proceselor economice cu capital

uman şi constituie baza procesului de folosire eficientă a aces-

tuia. Productivitatea muncii, aşa cum am mai arătat în capitolul

45

anterior, se poate calcula fie raportând efectele (producţia) la

eforturi (numărul de salariaţi şi timpul efectiv lucrat) fie invers.

În primul caz fiecare manager este preocupat de creşterea vo-

lumului producţiei pe unitatea de timp de lucru sau pe salariat.

În al doilea caz este interesat de reducerea timpului efectiv de

lucru şi a numărului de slariaţi ce revine la o unitate de pro-

ducţie. În funcţie de modul de exprimare a producţiei (fizic sau

valoric) avem productivitate fizică medie a muncii şi producti-

vitate valorică medie a muncii iar în funcţie de unitatea de timp

avem productivitate medie anuală, productivitate medie zilnică

şi productivitate medie orară. Analiza situaţiei generale a pro-

ductivităţii muncii prin compararea pe de o parte a productivi-

tăţii exprimată în funcţie de producţia fizică şi valorică, cifra de

afaceri şi valoarea adăugată iar pe de altă parte prin compararea

productivităţii exprimate pentru unităţi diferite de timp, poate

identifica evoluţia elementelor ce diferenţiază indicatorii valo-

rici utilizaţi în calculul productivităţii şi rezervele de timp neu-

tilizate. Creşterea productivităţii muncii reprezintă o constantă

a activităţii economice având în vedere că fiecare modificare a

ei în sensul creşterii, are influenţe asupra modificării producţiei

exerciţiului, profitului aferent cifrei de afaceri, rentabilităţii

economice a activului, rentabilităţii financiare, costului pe uni-

tatea de produs, profitului pe unitatea de produs, profitului total etc.

4. Capacitatea de producţie reprezintă producţia maxi-

mă care se poate obţine într-o anumită perioadă de timp în

condiţiile utilizării depline a capitalului fix şi a capitalului

uman şi în condiţiile organizării optime a producţiei şi a mun-

cii. Capacitatea de producţie se poate exprima astfel:

-în unităţi fizice (metri pătraţi, tone, metrii liniari, me-

trii cubi etc.) în cazul în care producţia este omogenă;

-în unităţi convenţionale (motoare, perechi pantofi etc.)

în cazul în care producţia este asemănătoare;

-în unităţi monetare (lei, dolari, euro etc.) în situaţia în

care producţia este eterogenă.

46

În cazul unor obiective din sfera socială sau culturală,

capacitatea de producţie se exprimă sub forma capacităţii de

folosinţă (numărul de locuri într-o bibliotecă, numărul de paturi

în spital etc.). În literatura de specialitate apar trei categorii re-

feritoare la capacitatea de producţie:22

-capacitatea de producţie teoretică, reprezentând pro-

ducţia maximă finită într-o anumită perioadă de timp dată în

condiţiile în care mijloacele fixe sunt folosite fără întreruperi,

într-un regim normal de lucru;

-capacitate de producţie suplimentară, adică surplusul

de mijloace fixe existente la dispoziţia unităţii economice dar

care se află în conservare;

-capacitate de producţie normală, adică nivelul mediu al

capacităţii de producţie necesar pentru a răspunde solicitărilor

potenţiale de produse finite.

Gradul de utilizare a capacităţii de producţie (Gu) se

determină ca raport între producţia obţinută (Q) şi capacitatea

maximă de producţie (Qmax)

maxQ

QGu

În condiţiile în care acest indicator este mai mic ca 1

rezultă că există un cost al subactivităţii, respectiv un cost al

neutilizării capitalului fix. Printre factorii cei mai importanţi

care influenţează gradul de utilizare a capacităţii de producţie

sunt: structura capitalului fix, gradul de utilizare a timpului şi

randamentul capitalului fix.

După cum se constată din cele prezentate anterior, ca-

pacitatea de producţie este un indicator de volum, care nu ţine

cont de cheltuielile necesare pentru obţinerea producţiei. Între

capacitatea de producţie şi eficienţa economică nu există o le-

gătură liniară, în sensul că eficienţa economică poate să crească

mai repede decât capacitatea de producţie şi invers. În aceste

22 Moroşan Iosefina, op. cit., p.173

47

condiţii se impune găsirea unei capacităţi de producţie optime

pentru care eforturile totale sunt minime.

Capacitatea de producţie optimă reprezintă acel nivel al

capacităţii de producţie pentru care efortul total care revine la

o unitate de capacitate este minim. Pentru minimizarea efortu-

lui total pe unitate de capacitate de producţie în vederea deter-

minării capacităţii optime, trebuie urmărite o serie de criterii

astfel:

-creşterea productivităţii muncii, care la unităţile de

producţie cu serie mare pare mai uşor de realizat având în ve-

dere specificul procesului de producţie;

-practicarea unei politici investiţionale orientate spre

modernizarea capitalului fix şi introducerea noilor cuceriri ale

progresului tehnic;

-reducerea costului unitar de productie;

-minimizarea cheltuielilor de transport a materiilor pri-

me şi a produselor finite;

-aplicarea unor forme moderne de organizare a pro-

ducţiei.

Aplicarea şi respectarea criteriilor de mai sus va duce la

minimizarea cheltuielilor pe unitate de capacitate, cheltuieli

care sunt grupate în două mari categorii: cheltuieli pentru pro-

ducţie şi cheltuieli pentru investiţii.

Cheltuielile pentru investiţii se exprimă sub forma in-

vestiţiei specifice (Is) determinată ca raport între volumul in-

vestiţiilor (I) şi capacitatea de producţie (q)

q

IIs

Costul unitar al producţiei (c) se exprimă ca raport între

costul producţiei anuale (C) şi capacitatea de producţie (q) cal-

culată pe o perioadă de un an

q

Cc

48

În practică nu se pot însuma cele doua categorii de chel-

tuieli deoarece sunt efectuate la momente diferite de timp. Pen-

tru a putea efectua însumarea lor se calculează un indicator

numit cheltuieli echivalente astfel:

TCIK , sau DCIK

în care:

K= cheltuieli echivalente

I= volumul investiţiilor

C= costul producţiei anuale

T= termenul de recuperare a investiţiei

D= durata de funcţionare a capacităţilor de producţie

Dacă variantele de investiţii care se compară nu prevăd

aceiaşi capacitate de producţie, se calculează un indicator nu-

mit cheltuieli specifice echivalente care exprimă efortul total ce

revine la o unitate de capacitate23

DcIsq

DCI

q

Kk

în care:

k= cheltuieli specifice echivalente

K= cheltuieli echivalente

I= volumul investiţiilor

C= costul producţiei anuale

c= costul unitar al producţiei

q= capacitatea de producţie

D= durata de funcţionare a capacităţilor de producţie

Is= investiţia specifică

Capacitatea de producţie optimă se determină folosind

relaţia care exprimă cheltuielile echivalente specifice.

Când se doreşte modernizarea capacităţilor de producţie

pentru a răspunde mai bine cererii de pe piaţa internă sunt ne-

cesare eforturi investiţionale suplimentare. Folosind modelarea

economică se pot stabilii natura şi amploarea acţiunii de mo-


49

dernizare a unui centru de profit. În teoria şi practica economi-

că se foloseşte “teoria arborelui de decizii” care presupune par-

curgerea mai multor etape şi anume:

-determinarea domeniului de existenţă a mulţimii deci-

ziilor de dezvoltare şi restructurare, caz în care se operează cu

trei noţiuni: decizie, acţiune şi eveniment. Decizia stă la baza

acţiunii, acţiunea stă la baza evenimentului. În funcţie de eve-

nimentul produs se poate lua o decizie în continuare.

-construirea arborelui de decizii care presupune fie con-

struirea deciziilor pornind de la obiectivul final înapoi până la

prima decizie fie construirea deciziilor pornind de la prima de-

cizie spre obiectivul final.

-determinarea variantei etalon; această variantă nu este

cea optimă, existând riscul de a obţine pierderi.

-determinarea variantei optime, care elimină orice risc

privind obţinerea de pierderi.

5. Valoarea productiei. Reprezintă totalitatea veniturilor

realizate din activitatea de baza sau pe total activitate, având avan-

tajul că spre deosebire de exprimarea producţiei în unităţi fizice

reflectă şi influenţa modificării structurale a acesteia din punct de

vedere al complexităţii şi calităţii sortimentelor fabricate. Gradul

de realizare a programului de fabricaţie pe total unitate economi-

că24, când producţia este eterogenă, se caracterizează printr-un

indicator numit coeficientul mediu de sortiment, astfel:

00

0min

pq

pqk s

în care:

sk =coeficientul mediu de sortiment

0min pq =valoarea recalculată a producţiei fabricate în limite-

le programate (se compară valoarea efectivă cu valoarea pro-


50

gramată a producţiei pe fiecare sortiment, luându-se în calcul

valoarea minimă)

00 pq =valoarea programată a producţiei fabricate

Dacă valoarea coeficientului este egală cu unu rezultă că pro-

gramul de fabricaţie a fost realizat integral la toate sortimente-

le. Dacă valoarea este mai mică decât unu, rezultă că există cel

puţin un produs la care programul de fabricaţie nu a fost reali-

zat 100%. Modificarea valorii producţiei pe sortimente se re-

flectă în producţia obţinută destinată livrării, cifra de afaceri,

costul pe produse, profitul pe produs, profitul total, cheltuieli

fixe la 1000 lei cifră de afaceri, rentabilitatea economică.

În practică sunt frecvente situaţiile când producţia se

realizează în mod diferit pe sortimente, având în vedere schim-

bările intervenite în opţiunea pieţei dar şi dificultăţile care pot

să apară la un moment dat în procesul de producţie. Modifica-

rea structurii producţiei de la o perioadă la alta este reflectată

cu coeficientul mediu de structură

gka 100

în care:

ak =coeficientul mediu de structură

g =suma abaterilor negative ale producţiei pe sortimente

Dacă valoarea coeficientului este egală cu 100 rezultă că pro-

gramul de producţie a fost realizat integral sau neândeplinit în

aceiaşi proporţie la toate sortimentele. Dacă valoarea coeficien-

tului este mai mică ca 100 rezultă că programul a fost realizat

în proporţii diferite pe sortimente.

6. Cheltuielile de producţie cuantifică eforturile totale

făcute de un agent economic pentru realizarea producţiei, cu-

prinzând: cheltuielile privind materiile prime si meterialele

consumabile, combustibil, energie, apă, alte cheltuieli materia-

le, lucrări şi servicii prestate de terţi, impozite, taxe şi vărsă-

minte asimilate, salariile personalului, asigurările şi protecţia

socială, alte cheltuieli de exploatare. Se pot calcula fie pe total

51

activitate fie pe produs. În condiţiile în care volumul producţiei

vândute pe piaţă rămâne constant se impune scăderea perma-

nentă a cheltuielilor de producţie.

După comportamentul pe care îl au faţă de volumul

producţiei, se împart în:

-cheltuieli variabile, care osciliează în funcţie de volu-

mul producţiei (cheltuieli cu materii prime şi materiale, salarii-

le personalului productiv, cheltuieli cu lucrările şi serviciile

prestate de terti),

-cheltuieli fixe, sunt constante pe termen scurt în raport

cu volumul producţiei (amortizarea). Intră aici şi o serie de

cheltuieli indirecte cu caracter fix cum ar fi materialele şi sala-

riile care nu se referă strict la activitatea de producţie.

După modul în care se identifică şi repartizează pe pro-

dus sunt:

-cheltuieli directe, care vizează în mod direct activitatea

de producţie,

-cheltuieli indirecte care vizează activităţi adiacente (sa-

lariile personalului TESA, energie etc.).

7. Rentabilitatea calculată ca raport între profit şi chel-

tuieli sau cifra de afaceri, reprezintă un indicator esenţial în su-

pravieţuirea firmei pe piaţă şi va fi tratat cu importanţa cuveni-

ta în capitolele următoare.

8. Consumurile specifice calculate, avâd la bază cea de a

doua categorie a indicatorilor generali ai eficienţei economice şi

anume ca raport între eforturi şi efecte. Criteriul eficienţei eco-

nomice care se aplică în cazul consumurilor specifice este crite-

riul minimizării. Aceste consumuri ne arată care este mărimea

unui anumit tip de cheltuială care revine la o unitate de efect. La

nivel microeconomic avem spre exemplu: investiţii la un leu

producţie; cheltuieli totale la un leu producţie; costuri salariale la

unitatea de producţie. La nivel macroeconomic pot fi calculaţi

sub forma investiţiilor raportate la produsul intern brut sau va-

loarea adaugată; cheltuieli cu salariile la produsul intern brut etc.

52

2.2. Indicatorii de bază ai eficienţei economice

Aceşti indicatori se referă în principal la activitatea in-

vestiţională, cei mai importanţi fiind25:

1.Volumul investiţiei sau valoarea capitalului investit.

Realizarea unui obiectiv de investiţii presupune efectuarea unor

eforturi investiţionale care ţin strict de realizarea obiectivelor

de investiţii, dar şi a unor cheltuieli care se fac pe parcursul

realizării investiţiei şi care nu se reflectă efectiv în creşterea

noilor capitaluri fixe. Totuşi acest efort trebuie cuantificat în

ansamblul său folosind următoarea egalitate:

st ChMCII

în care:

It=volumul total al investiţiei sau valoarea capitalului

investit

I=investiţia ce rezultă din calculaţia devizului general

MC=necesarul de mijloace circulante pentru a pune în

funcţiune obiectivul de investiţii

Chs=alte cheltuieli care sunt necesare pentru pregătirea

forţei de muncă, supravegherea şantierului, etc.

Investiţia conform devizului general cuprinde atât o in-

vestiţie directă (concretizată în creşterea efectivă a capitalului

fix) cât şi o investiţie colaterală efectuată pentru o serie de lu-

crări adiacente cum ar fi reţeaua de energie electrică, realizarea

drumurilor de acces etc. Investiţia se materializează în capital

fix care participă efectiv la procesul de producţie (maşini, utila-

je, instalaţii de lucru) şi în capital fix care nu participă în mod

activ la procesul de producţie (hale, depozite, etc).

2.Investiţia specifică arată care este efortul investiţional

care revine la o unitate de capacitate de producţie sau pentru a

realiza o unitate din valoarea producţiei, astfel:

25 Gheorghe Zaman, Marilena Geamănu, op.cit., p.42

53

q

II t

S , sau Q

II t

S

în care:

Is=investiţia specifică

It=investiţia totală

q=capacitatea de producţie

Q=volumul producţiei

Cu cât valoarea indicatorului este mai mare cu atât situaţia este

mai nefavorabilă, în sensul că pentru a realiza aceiaşi unitate de

capacitate de producţie este necesar un efort investiţional mai

mare. Investiţia specifică calculată prin raportarea investiţiei

totale la capacitatea de prodcuţie se foloseşte în domenii de ac-

tivitate unde producţia este omogenă la nivelul obiectivului

analizat. În situaţia când creşte gradul de eterogenitate a pro-

ducţiei se recurge la cea de a doua relaţie de calcul, înlocuindu-

se capacitatea de producţie cu volumul productiei.

Să presupunem o investiţie de 2500 mii lei pentru reali-

zarea unei secţii de profile metalice liniare cu o capacitate de

producţie de 8300 metrii liniari. Investiţia specifică va fi

2,3018300

2500000SI lei metru liniar

Dacă valoarea producţiei secţiei este de 3800 mii lei, atunci

investiţia specifică devine

65,03800000

2500000SI lei la un leu producţie

În situaţia în care vrem să modernizăm secţia de profile metali-

ce putem face o investiţie suplimentară care să aibă ca rezultat

creşterea capacităţii de producţie dar şi creşterea valorii pro-

ducţiei. În acest caz investiţia specifică va fi

0qq

II

m

m

Sm

în care:

ISm=investiţia specifică modernizării

54

Im=investiţia desitinată modernizării, dezvoltării sau retehnolo-

gizării

qm=capacitatea de producţie după modernizare

q0=capacitatea de producţie înainte de modernizare

Indicatorul exprimă care este efortul investiţional necesar pen-

tru a creşte capacitatea de producţie cu o unitate fizică.

În exemplul nostru să presupunem că investiţia pentru moder-

nizare este de 1500 mii lei iar capacitatea de producţie după

modernizare este de 11300 metrii liniari, atunci investiţia spe-

cifică modernizării va fi

5003000

1500000

830011300

1500000

SmI lei metru liniar

Se observă că investiţia specifică în exemplul nostru a crescut

ca urmare a faptului că noile utilaje sunt orientate mai mult

spre calitate şi mai puţin spre creşterea cantitativă a capaci-

tăţilor de producţie. Dacă valoarea producţiei (Q) va creşte du-

pă modernizare ajungând la suma de 6900 mii lei atunci in-

vestiţia specifică va fi

0QQ

II

m

m

S

în care:

IS= investiţia specifică modernizării

Im=investiţia destinată modernizării, dezvoltării sau retehnolo-

gizării

Qm=valoarea producţiei după modernizare

Q0= valoarea producţiei înainte de modernizare

48,03100000

1500000

38000006900000

1500000

SI lei la un leu

producţie, ceea ce reflectă în acest caz o situaţie favorabilă prin

diminuarea investiţiei specifice de la 0,65 lei la 0,48 lei pentru

un leu productie.

În practică este foarte important să se compare variante-

le investiţionale pentru a o alege pe cea mai bună. În situţia în

55

care vrem să optăm pentru o altă variantă de investiţii care are

fie investiţia totală, fie capacitatea de producţie egale cu cele

din prima variantă, atunci lucrurile stau simplu în sensul că se

calculează investiţia specifică şi se alege varianta cu investiţia

specifică cea mai mică. Dacă însă în varianta a doua de in-

vestiţii cresc şi investiţiile şi capacitatea de producţie sau vo-

lumul producţiei, atunci se calculează o investiţie specifică

pentru comparaţii astfel:

12

12

qq

III SC

, sau

12

12

QQ

III SC

în care:

ISC=investiţia specifică pentru comparaţii

I2=investiţia variantei a doua

I1=investiţia primei variante

q2=capacitatea de producţie în varianta a doua

q1=capacitatea de producţie în prima variantă

Q2=valoarea producţiei în varianta a doua

Q1=valoarea producţiei în prima variantă

Indicatorul arată care este necesarul suplimentar de investiţii în

varianta 2 faţă de varianta 1 pentru a obţine o capacitate supli-

mentară de producţie de o unitate în varianta 2 faţă de varianta

1. Pentru a avea logică relaţiile este necesar ca I2> I1,

q2> q1 şi Q2> Q1.

În exemplul nostru dacă avem posibilitatea realizării secţiei de

profile metalice şi cu o investiţie de 3500 mii lei care să dea o

capacitate de producţie de 9800 metrii liniari şi o valoare a

producţiei de 4500 mii lei, atunci avem

66683009800

25000003500000

SCI lei pe metru liniar

sau 42,138000004500000

25000003500000

SCI lei la un leu producţie

56

De aici rezultă că sunt necesari 1,42 lei investiţie suplimentară

în varianta 2 faţă de varianta 1 pentru a obţine un leu producţie

suplimentară în varianta 2 faţă de varianta 1.

3. Durata de execuţie a lucrărilor de investiţii. În proce-

sul investiţional se va urmări ca durata de execuţie a lucrărilor

de investiţii să fie cât mai mică. În această perioadă de timp se

imobilizează fonduri foarte mari iar obiectivul investiţional nu

produce profit. În acest sens se recomandă o conlucrare foarte

bună între beneficiar, proiectant, constructor, finanţator cât şi

încercarea de a pune în funcţiune obiective parţiale pe timpul

duratei de execuţie pentru obţinerea de profituri care reduc

efortul investitional.

Realizarea unei investiţii durează mai mulţi ani. Chiar

dacă volumul capitalului investit pe total este egal în toate vari-

antele de investiţii, contează modul în care acesta este eşalonat

pe ani. Să presupunem ca avem 3 variante de investiţii (V1,

V2, V3) în care valoarea investiţiei este aceiaşi dar este reparti-

zată altfel pe ani (tabelul nr.2.2.).

Tabelul nr.2.2. Exemplu de eşalonare în timp a investiţiilor

Anul/Varianta V1 V2 V3

Anul 1 300 100 500

Anul 2 100 400 200

Anul 3 600 500 300

Volumul investiţiei 1000 1000 1000

Imobilizări totale 1700 1600 2200

Analizând situaţia, pare la prima vedere că toate varian-

tele se prezintă la fel. Trebuie însă să ponderăm fiecare suma

investită cu numărul de ani pentru care este imobilizată, obţi-

nând astfel imobilizările totale pentru fiecare variantă. În vari-

anta 1 se observă că suma de 300 lei este imobilizată pe trei ani

(anul 1, 2 şi 3). Suma cheltuită în anul 2 de 100 de lei este

imobilizată 2 ani (anul 2 şi 3). Suma de 600 lei cheltuită în anul

3 este imobilizată 1 an (anul 3).

Imobilizările totale în varianta 1 sunt:

57

1700 lei=300 lei x 3 ani + 100 lei x 2 ani + 600 lei x 1 an





Se observă că totalul imobilizărilor este mai mic în varianta 2

(1600 lei) ceea ce o face cea mai avantajoasă. Cea mai slabă

variantă este varianta 3 în care imobilizările sunt cele mai mari

(2200 lei).

Să presupunem acum că avem trei variante de investiţii

la care investiţiile totale sunt diferite (Tabelul nr.2.3)

Tabelul nr.2.3. Exemplu de eşalonare în timp a investiţiilor

Anul/Varianta V1 V2 V3

Anul 1 500 - -

Anul 2 200 600 300

Anul 3 100 100 -

Anul 4 - 200 900

Volumul investiţiei 800 900 1200

Imobilizări totale 2800 2200 1800


2800 lei=500 lei x 4 ani + 200 lei x 3 ani + 100 lei x 2 ani




1800 lei=300 lei x 3 ani + 900 lei x 1 an

Putem fi tentaţi să credem că varianta trei este cea mai puţin

avantajoasă având în vedere că are volumul investiţiei cel mai

mare (1200 lei). În realitate aceasta este cea mai avantajoasă

pentru că are volumul imobilizărilor cel mai mic (1800 lei).

Din aceste două exemple se observă influenţa pe care o are

timpul în realizarea obiectivelor de investiţii, influenţă care va

fi abordată pe larg în capitolele următoare.

58

4. Durata de funcţionare a investiţiei sau durata de viaţă

a investiţiei. Constituie o noţiune cu semnificaţii multiple re-

zultate din interesele pe care le urmărim. Dacă privim din

punct de vedere al legiuitorului, avem de a face cu o durată fis-

cală, contabilă, care este durata normală de funcţionare a mij-

loacelor fixe corespunzător normelor legale care reglementează

amortizarea. Dacă privim din punct de vedere al caracteristici-

lor tehnice funcţionale specifice capitalului fix, avem de a face

cu o durată tehnică de funcţionare a mijloacelor fixe care poate

să fie mai mare sau mai mică decât durata contabilă. Dacă pri-

vim din punct de vedere al duratei de viaţă a produselor fabri-

cate cu investiţia respectivă, avem de a face cu o durată comer-

cială a mijloacelor fixe. Dacă privim din punct de vedere al in-

teresului investitorilor pentru protecţia juridică asupra dreptului

de concesiune, avem de a face cu o durată juridică.

Din punct de vedere al categoriei de eficienţă economi-

că, ceea ce ne interesează este acea durată de funcţionare a obi-

ectivului de investiţii în care obţinem profit. Aceasta se poate

împărţi la rândul ei în durata de atingere a parametrilor proiec-

taţi, durata normală de funcţionare şi durata în care producţia

înregistrează un declin. În timpul duratei de atingere a parame-

trilor proiectaţi, costurile de producţie scad iar valoarea pro-

ducţiei creşte. În perioada duratei normale de funcţionare se

înregistrează cel mai mare profit. În perioada de declin profitul

scade urmând ca obiectivul să genereze pierderi. După încheie-

rea duratei de viaţă a investiţiei, prezintă interes valoarea rezi-

duală26, care exprimă valoarea posibilă de recuperat prin vânza-

re, valorificarea pieselor şi subansamblelor rezultate la casare.

Valoarea reziduală poate fi mai mare ca valoarea ramasă nea-

mortizată determinând un câştig de capital peste valoarea ră-

masă a mijlocului fix sau invers. Primul caz se manifestă în

condiţiile unei durate de viaţă mai mici decât durata tehnică de

funcţionare. În cazul leasingului spre exemplu, cumpărătorul

26 Stancu Ion, Finanţe, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p.308

59

este interesat de o valoare reziduală cât mai mică, pentru a re-

duce efortul investiţional la sfârşitul contractului, iar vânzătorul

este interesat de o valoare reziduală care să acopere cheltuielile

rămase neacoperite cu fabricarea şi menţinerea în stare de

funcţionare a bunului respectiv.

5. Termenul de recuperare a investiţiei sau durata de

recuperare a investiţiei (Tr) reprezintă perioada în care in-

vestiţiile se recuperează integral din profit şi se calculează ca

raport între investiţia efectuată (I) şi profitul anual (Pa).

Pa

ITr

Să considerăm că avem o investiţie în sumă totală de 8324 mii

lei şi un profit de 1200 mii lei anual. Atunci termenul de recu-

perare a investiţiei este

9,61200000

8324000Tr ani

Cu cât termenul de recuperare a investiţiei este mai mic cu atât

reflectă o situaţie mai avantajoasă pentru firmă.

Spuneam în capitolele anterioare că se impune uneori

darea în folosinţă a unor capacităţi parţiale de producţie caz în

care se obţine un profit suplimentar iar termenul de recuperare

este mai mic. Să presupunem în exemplul nostru că profitul

parţial obţinut este în sumă de 800 mii lei. Termenul de recupe-

rare a investiţiiei devine

2,61200000

8000008324000

Tr ani

În cazul în care se fac modernizări, dezvoltări sau re-

tehnologizări ale obiectivelor deja existente atunci termenul de

recuperare va fi

0

Im

PPamTr

în care:

Tr = termenul de recuperare a investiţiei

60

Im = investiţia pentru modernizare

Pam = profitul anual obţinut după modernizare

P0=profitul înainte de modernizare

Să presupunem în exemplul nostru că investiţia pentru moder-

nizare este de 1280 mii lei iar profitul după modernizare este

de 1400 mii lei, atunci termenul de recuperare este

4,612000001400000

1280000

Tr ani

Termenul de recuperare de 6,4 ani este mai mic ca cel iniţial de

6,9 ani deoarece este de presupus că modernizarea şi retehno-

logizarea sunt făcute cu scopul de a creşte eficienţa în folosirea

capitalului fix.

În situaţia în care se compară mai multe variante de in-

vestiţii la care fie volumul investiţiilor, fie profitul sunt identi-

ce, atunci se alege varianta cu termenul de recuperare cel mai

mic. În situaţia în care volumul investiţiilor creşte iar profitul

creşte şi el, ceea ce interesează este perioada de timp în care se

recuperează investiţia suplimentară din sporul de profit realizat.

Să presupunem că avem şi o altă variantă de investiţii în care

investiţiile sunt de 8000 mii lei iar profitul obţinut de 800 mii

lei. Atunci termenul de recuperare devine

81,08000001200000

80000008324000

Tr ani

Comparând cele două date obţinute rezultă că este mai mare

gradul de eficienţă al investiţiei suplimentare.

6. Coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor

(Cef) este inversul termenului de recuperare a investiţiilor şi ne

arată care este volumul profitului anual care revine la o unitate

de efort investiţional.

I

PaCef

în care:

Cef = coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor

Pa = profitul anual

61

I = investiţia realizată

Cu cât acest indicator este mai mare cu atât reflectă o situaţie

mai favorabilă pentru firmă. El are o evoluţie direct proporţio-

nală cu masa profitului şi invers proporţională cu efortul in-

vestiţional. Dacă facem o analiză pe cele două varinate in-

vestiţionale prezentate ca exemplu la termenul de recuperare a

investiţiei, atunci avem:

-coeficientul primei variante

14,08340000

1200000Cef lei

-coeficientul celei de a doua varinate

1,08000000

800000Cef lei

Rezultă că varianta întâi este cea mai bună.

Coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor poate fi de-

terminat şi pentru obiective care se modernizează, dezvoltă şi

retehnologizează în mod similar ca mai sus

Im

PaPamCef

în care:

Cef = coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor

Pam = profitul anual după modernizare

Pa= profitul înainte de modernizare

Im = investiţia realizată cu modernizare

7. Randamentul economic al investiţiei. După ce in-

vestiţia se recuperează din profitul anual obţinut, beneficiarul

investiţiei se bucură de obţinerea unui profit în continuare, care

va rămâne la dispoziţia sa şi va fi repartizat în funcţie de intere-

sele acţionarilor. Putem spune că deja începe perioada în care

obiectivul investiţional produce pentru cel care şi-a asumat ris-

cul investiţiei. Randamentul economic al investiţiei (R) se cal-

culează ca raport între profitul care rămâne la dispoziţia firmei

după ce se recuperează efortul investiţional din profitul anual

(Pd) şi investiţia efectuată (I)

62

100I

PdR

Profitul care rămâne la dispoziţia firmei se determină scăzând

din valoarea profitului total obţinut, valoarea investiţiei efectu-

ate. Să presupunem că avem următoarele trei variante de in-

vestiţii: Varianta Profit total Valoarea

investiţiei

Profit final Randamentul

economic

V1 8000 7000 1000 0,14%

V2 3000 500 2500 5%

V3 6000 5500 500 0,09%

Randamentul economic cel mai mare este al variantei a doua cu

toate că aceasta a vut profitul total cel mai mic.

Folosirea indicatorilor de mai sus face ca determinarea

eficienţei economice să aibă un caracter foarte complex, luarea

deciziilor la nivelul managementului având loc numai după o

fundamentare riguroasă a tuturor variantelor de acţiune posibile.

2.3. Indicatorii specifici ai eficienţei economice

În funcţie de specificul fiecărei ramuri a economiei

naţionale se pot calcula şi alţi indicatori care nu privesc neapă-

rat conceptul de eficienţă economică în formula sa clasică dar

care au o importanţă foarte mare în analiza economico-

financiară la nivelul fiecărei ramuri. În continuare sunt prezen-

taţi foarte pe scurt principalii indicatori specifici unor ramuri

ale economiei naţionale27.

1. În industria petrolului:

-factorul de asigurare (f) calculat în ani ca raport între rezervele

totale despre care se cunosc că există (Rz) şi producţia anuală a

sondelor (Qs)

Qs

Rzf


63

Indicatorul arată numărul de ani pentru care rezervele de petrol

descoperite pot satisface nivelul actual al producţiei.

În afară de acesta se mai calculează:

-investiţia specifică a zăcământului ca raport între investiţia

aferentă unei variante investiţionale şi capacitatea anuală de

producţie a variantei respective;

-investiţia specifică a extracţiei petrolului ca raport între in-

vestiţiile alocate extracţiei şi producţiei sondelor noi;

-investiţia specifică pentru comparaţii cu alte ramuri ca raport

între investiţiile totale şi producţia sondelor exprimată în com-

bustibili convenţionali.

2. În industria energiei electrice şi termice:

-cheltuieli anuale recalculate în funcţie de investiţia necesară

construirii centralei electrice, cheltuielile anuale cu întreţinerea

şi funcţionarea centralei şi capacitatea anuală de producţie;

-cheltuieli specifice actualizate în funcţie de investiţia dintr-un

anumit an, cheltuielile anuale de producţie, capacitatea anuală

de producţie exprimata în kwh, coeficienţii de actualizare;

-siguranţa în funcţionare care priveşte aspecte referitoare la

timpii de funcţionare şi nefuncţionare, durata de remediere a

defecţiunilor, probabilitatea de a funcţiona la un moment dat,

fiabilitatea în exploatare;

-coeficientul de avarie calculat ca raport între durata totală a

unei avarii şi suma dintre durata totală a unei avarii şi durata de

funcţionare efectivă într-un interval de timp, ponderate cu 100;

-coeficientul relativ de indisponibilitate din cauze accidentale

determinat ca raport între durata oprililor accidentale şi suma

dintre durata oprililor accidentale şi durata de exploatare între

două accidente, ponderat cu 100.

3. În agricultură:

-pierderea de venit net agricol este produsul dintre venitul net

obţinut anual la hectar, aria ce va fi scoasă din circuitul agricol

şi durata scoaterii terenului din folosinţa agricolă.

64

4. În ramura construcţiilor:

-suprafaţa ocupată de întregul obiectiv de investiţii, suprafaţa

clădită, suprafaţa construită desfăşurată, suprafaţa utilă, supra-

faţa de producţie, suprafaţa de circulaţie;

-gradul de ocupare a terenului ca raport între suprafaţa cladită

şi suprafaţa ocupată de întregul obiectiv de investiţii ponderat

cu 100;

-densitatea construcţiilor ca raport între suprafaţa construită des-

făşurată şi suprafaţa ocupată de întregul obiectiv de investiţii;

-gradul de folosire a suprafeţei construite desfăşurate ca raport

între suprafaţa utilă şi suprafaţa construită desfăşurată;

-gradul de folosire în scopuri productive a suprafeţei construite

desfăşurate ca raport între suprafaţa productivă şi suprafaţa

construită desfăşurată.

5. În comerţul interior:

-adaosul comercial, ca diferenţă între volumul vânzărilor de

mărfuri şi costul mărfurilor vândute,

-viteza de rotaţie a mărfurilor determinată ca raport între volu-

mul vânzărilor şi stocul mediu al mărfurilor.

6. În ramuri cu activitate de comert exterior:

-ponderea producţiei destinată exportului în total producţie,

-importul anual pentru producţie,

-aportul valutar anual ca diferenţă între valoarea producţiei des-

tinată exportului exprimate în valută şi volumul importului

pentru producţia ce face obiectul exportului exprimat în valută,

-aportul valutar specific ca raport între aportul valutar anual şi

producţia destinată exportului,

-profitul în valută, ca diferenţă între producţia exportată exprimată

în valută şi cheltuielile necesare efectuării producţiei exportate

calculate în valută la preţurile existente pe piaţa internaţională,

-cursul de revenire brut corectat ca raport între preţul intern de

export exprimat în lei corectat cu o serie de posturi bilanţiere

ca TVA-ul, profitul şi prelevările la bugetul statului şi preţul

extern franco-frontiera română exprimat în valută.

65

7. În ramurile social culturale: indicele de locuibilitate, in-

dicile de folosinţă a unei clădiri de locuit, necesarul de locuinţe etc.

2.4. Metode economico-matematice de determinare

a eficienţei cu ajutorul regresiei simple şi multiple

Aşa cum am mai arătat în capitolele anterioare, evoluţia

în dinamică a efectelor depinde de evoluţia eforturilor antrenate

pentru producerea lor. Analiza sau prognoza unui efect poate fi

făcută în teorie şi practică ţinând cont de evoluţia unui singur

efort sau evoluţia mai multor eforturi. Putem exemplifica as-

tfel, în cazul indicatorilor de eficienţă economică, evoluţia

acestora sub forma unor funcţii matematice în care indicatorul

care îl analizăm este considerat o variabilă dependentă iar cei-

lalţi factori (legaţi în general de consumul de resurse) sunt con-

sideraţi variabile independente.

Dacă analizăm variabilele dependente în funcţie de o sin-

gură variabilă independentă atunci putem vorbi de o regresie sim-

plă28. Funcţiile matematice care determină variabila dependentă în

funcţie de variabilele independente pot fi de mai multe tipuri.

În situaţia în care rezultatul analizat are o evoluţie linia-

ră în funcţie de variabila independentă atunci funcţia matemati-

că este o dreaptă de forma

xaay 10

y

y2

y1

x1 x2 x Figura. nr.2.1. Reprezentarea grafică a evoluţiei liniare a variabilei

dependente în funcţie de variabila independentă


66

în care:

y este variabila dependentă

x este variabila independentă

a0 şi a1 sunt coeficienţi de proporţionalitate

În situaţia în care evoluţia rezultatului analizat are for-

ma unei parabole, funcţia matematică este de forma: 2

210 xaxaay

y

y2

y1

x1 x2 x

Figura. nr.2.2. Reprezentarea grafică a evoluţiei parabolice a variabi-

lei dependente în funcţie de variabila independentă

În situaţia în care variabila dependentă are o evoluţie

rapidă faţă de variabila independentă atunci funcţia este expo-

nenţială de forma: xbay

y

y2

y1

x1 x2 x

Figura. nr.2.3. Reprezentarea grafică a evoluţiei exponenţiale a vari-

abilei dependente în funcţie de variabila independentă

În cazul în care evoluţia fenomenului dependent este

uniform accelerată, ascendent sau descendent, se utilizează

funţiile logaritmice de forma:

67

xay blog

Dacă variabila dependentă studiată priveşte atingerea

unor limite superiaore sau inferioare, creşteri şi apoi des-

creşteri, funcţia poate să fie de forma:

dxc

bxay

În funcţie de evoluţia fenomenului studiat în raport cu

variabilele independente se pot folosii şi alte funcţii:

-funcţia putere bxay

-funcţiile iraţionale xbay

-parabola semicubică 3xbay

-parabola lui Neile 3 2xcxbay

Să considerăm volumul producţiei (Q) că depinde de o

singură variabilă independentă (volumul capitalului K) iar evo-

luţia este de tip liniar:

KbaQ

în care:

Q-volumul producţiei

K-capitalul

a-nivelul de pornire care este constant

b-coeficient de elasticitate

Coeficientul de elasticitate sau de regresie (b) ne arată cu cât se

modifică producţia (Q) când variabila independentă (capitalul)

variază cu o unitate valorică sau fizică. Pentru a putea determi-

na coeficienţii (a) şi (b) se apelează la seriile cronologice ale

înregistrărilor statistice referitoare la producţie şi capital pe un

număr de ani cu ajutorul metodei celor mai mici pătrate rezol-

vând sistemul de ecuaţii:

KbanQ

2KbKaKQ

în care (n) este numărul de ani sau numărul de observaţii statistice.

68

Informaţiile statistice necesare rezolvării sistemului pentru Q şi

K se iau din evidenţele unităţilor economice dacă analiza are

loc la nivel microeconomic sau din anuarul statistic dacă anali-

za este la nivel mezo sau macroeconomic. Să presupunem că

avem în final după rezolvarea sistemului următoarea ecuaţie de

regresie simplă: KQ 9,03900

Asta înseamnă că dacă factorul de producţie capital creşte cu o

unitate atunci valoarea producţiei creşte cu 0,9 unităţi. În si-

tuaţia în care coeficientul de regresie are valori pozitive atunci

producţia are o evoluţie direct proporţională cu capitalul. Când

coeficientul de regresie are valori negative atunci putem spune

că variabila dependentă este invers proporţională cu variabila

independentă, ecuaţia fiind de forma

xbay

În acest caz, dacă variabila independentă (x) creşte cu o unitate

atunci variabila dependentă (y) se reduce cu valoarea coeficien-

tului (b).

Alte exemple de regresie simplă liniară:

NbaPIB

KbaPIB

pbaE

ipbaCP

în care:

PIB- produsul intern brut

N-numărul de salariaţi la nivelul economiei naţionale

K-capitalul

E-exportul

p-preţul extern

CP-consumul populaţiei

Ip-indicele preţurilor de vânzare a bunurilor şi serviciilor

a-nivelul de pornire

b-coeficientul de regresie

Un caz particular îl constituie funcţia trend atunci când

variabila independentă este timpul (t)

69

tbay

Însă în teoria şi practica economică sunt situaţii în care

eficienţa economică a unei variabile dependente este analizată

în funcţie de evoluţia mai multor variabile independente caz în

care regresia este multiplă.29 Sintetic, aceasta se poate scrie sub

forma unei relaţii de genul:

nn xaxaxaay .....22110

în care:

y-variabila dependentă

x1,…,xn – variabilele independente

a0-constanta

a1,…,an-coeficienţi de regresie

În acest caz, modificarea cu o unitate a variabilelor indepen-

dente are o influenţă pozitivă sau negativă asupra variabilei

dependente dată de valoarea coeficienţilor a1,…,an. Spre exem-

plu la nivel macroeconomic, evoluţia produsului intern brut

(PIB) în funcţie de capitalul angajat (K) şi de numărul de sala-

riaţi (N) este

KaNaaPIB 210

Funcţiile matematice prezentate au o importanţă deose-

bită şi în procesul de prognoză a investiţiilor, caz în care trebu-

ie parcurse câteva etape şi anume:

-alegerea variabilei dependente, respectiv a indicatoru-

lui care se vrea prognozat şi variabilele independente,

-preluarea datelor statistice referitoare la evoluţia în

timp a variabilei dependente şi a celor independente,

-stabilirea funcţiei care face legătura între variabilele

independente şi variabila dependentă,

-determinarea coeficienţilor de elasticitate sau de regresie,

-calcularea variabilei dependente,

-prognoza variabilei dependente cu ajutorul funcţiei

alese şi calculul necesarului de investiţii.


70

Determinarea volumului de investiţii necesar dezvoltă-

rii constituie o activitate extrem de importantă care pune în

ecuaţie o variabilă dependentă şi mai multe variabile indepen-

dente, acestea din urmă cu o acţiune foarte complexă asupra

procesului investiţional. Pentru o determinare cât mai exactă a

necesarului de investiţii se impune determinarea mai întâi a

volumului producţiei în funcţie de evoluţia principalilor factori

de producţie (munca şi capitalul). Cea mai des utilizată funcţie

de producţie este de tipul COBB-DOUGLAS şi este de forma30: cb LKaQ

În care:

Q-volumul valoric al producţiei

K-capitalul pus în funcţiune

L-forţa de muncă sub forma numărului de salariaţi

a-factor de proporţionalitate şi exprimă care este influenţa altor

factori în afară de capital şi forţa de muncă, care sunt necuanti-

ficaţi în funcţia de producţie,

b- coeficient de elasticitate a producţiei faţă de capital şi ex-

primă care este influenţa capitalului fix din punct de vedere

calitativ asupra producţiei

c-coeficient de elasticitate a producţiei faţă de forţa de muncă

şi exprimă care este influenţa forţei de muncă din punct de ve-

dere calitativ asupra producţiei.

Cunoscând valorile din seriile statistice pentru pro-

ducţie, forţă de muncă şi capital, se pot determina şi valorile

factorului de proporţionalitate şi a coeficienţilor de elasticitate

prin metoda celor mai mici pătrate aducând funcţia la forma:

LaKbaQ loglogloglog

Coeficienţii de elasticitate exprimă care este aportul factorilor de

producţie la realizarea producţiei. Când b+c=1 rezultă o funcţie

(homotetică), de tip Cobb-Douglas. În situaţia în care b+c<1, dez-

voltarea producţiei are un caracter extensiv în sensul că sporirea


71

acesteia are loc în mai mare măsură pe baza factorilor calitativi. În

situaţia în care b+c>1, dezvoltarea producţiei are un caracter in-

tensiv (pe seama factorilor cantitativi). Cu ajutorul acestei funcţii

putem evalua eficienţa relativă a factorilor de producţie, putem să

determinăm care este necesarul de capital fix pentru realizarea

unei anumite producţii. De asemenea putem să determinăm ce

posibilităţi există pentru a substituii factorii de producţie.

Influenţa cantitativă a capitalului fix pus în funcţiune

este dată de volumul acestuia iar influenţa calitativă de randa-

mentul acestuia. În ceea ce priveşte munca, influenţa cantitati-

vă este dată de numărul de salariaţi iar influenţa calitativă de

productivitatea muncii.

2.5. Modelul Leontieff al balanţei legăturilor dintre ramuri.

Analiza input-output

În cadrul unei activităţi economice, eforturile antrenate

vizează fie strict această activitate, fie alte activităţi cu care ac-

tivitatea economică analizată are legături de producţie şi desfa-

cere. Astfel, avem de a face cu eforturi directe care se materia-

lizează strict în realizarea obiectivului de investiţii (maşini, uti-

laje, etc.), eforturi colaterale materializate în linii de transport,

căi de acces, conducte de apă, gaze etc. şi eforturi conexe care

se fac în alte ramuri furnizoare de materii prime, materiale,

combustibili pentru activitatea din ramura analizată.

Să presupunem că avem trei ramuri şi anume: industria

constructoare de maşini, industria metalurgică şi industria elec-

trotehnică. Pentru realizarea producţiei în cele trei ramuri, între

acestea se stabileşte un flux comercial în sensul că:

-industria metalurgică şi industria electrotehnică livrează către

industria constructoare de maşini, materia primă şi echipamen-

tele necesare construcţiei maşinilor,

-industria metalurgică şi industria constructoare de maşini li-

vrează către industria electrotehnică materia primă şi maşini şi

utilaje necesare realizării echipamentelor electronice,

72

-industria constructoare de maşini şi industria electrotehnică livrează către industria metalurgică o parte din capitalul fix şi aparatura necesară dezvoltării producţiei. Aşadar, efortul total necesar pentru realizarea producţiei din ramura constructoare de maşini cuprinde efortul direct fă-cut în ramura respectivă cât şi eforturile făcute în celelalte două

ramuri astfel încat: cxcldt eeee

în care: et=efortul total; ed=efortul direct; ecl=efortul colateral; ecx=efortul conex. Schematic legătura dintre cele trei ramuri poate fi reda-tă în figura nr.2.4.

V1

V3 V2

Figura nr.2.4. Legătura input-output între trei ramuri de producţie

Vectorii V1, V2 şi V3 exprimă fluxurile care au loc între cele trei ramuri în sensul că efectele dintr-o ramură devin eforturi în celelalte două şi invers. Cu alte cuvinte, efectele dintr-o ramură constituie intrări pentru celelalte ramuri care generează la rân-dul lor alte efecte sub forma ieşirilor (fig. nr.2.5.) ieşiri din R1 ieşiri din R2

intrări pentru R2 intrări pentru R3

ieşiri pentru R2 ieşiri pentru R3

intrări pentru R1 intrări pentru R2 ieşiri din R3 / intrări pentru R1

ieşiri din R1 / intrări pentru R3

Figura nr.2.5. Legătura intrări-ieşiri între trei ramuri de producţie

R1 R2

R3

R1

R2

R3

73

Să presupunem că la nivelul economiei naţionale avem

(n) ramuri producătoare. Ramura numărul 1 are o producţie Q1,

generează fluxuri pentru celelalte ramuri sub forma producţiei

consumate în acestea q11, q12,…,q1n şi are o producţie destinată

consumului neproductiv notată cu QN1. Ramura numărul 2 are

o producţie Q2, generează fluxuri pentru celelalte ramuri sub

forma producţiei consumate în acestea q21, q22, …,q2n şi are o

producţie destinată consumului neproductiv notată cu QN2.

Ramura numărul n are o producţie Qn, generează fluxuri pentru

celelalte ramuri sub forma producţiei consumate în acestea qn1,

qn2, …,qnn şi are o producţie destinată consumului neproductiv

noatată cu QNn. Legăturile structural materiale şi valorice din-

tre ramurile producţiei pot fi stabilite cu următoarea realaţie:

i

n

j

iji QNqQ 1

în care:

Qi=valoarea producţiei din ramurile producătoare

qij=producţia ramurii (i) consumată în ramura (j)

QNi=producţia ramurii (i) pentru consumul neproductiv

Această relaţie se mai poate scrie şi astfel:

Q1=q11+q12+…+q1n+QN1

Q2=q21+q22+…+q2n+QN2

……………………..

Qn=qn1+qn2+…+qnn+QNn

Raportând producţia livrată de ramura (i) către ramura (j) pen-

tru a produce o unitate de producţie în ramura (j), la producţia

ramurii (j), vom obţine un coeficient tehnic astfel:

j

ij

ijQ

qa

în care:

aij=coeficient tehnic care exprimă ponderea consumului ramurii

(j) de la ramura (i) în producţia totală a ramurii (j)

74

qij=producţia livrată de ramura (i) către ramura (j) pentru a

produce o unitate de producţie în ramura (j)

Qj=producţia ramurii (j)

Astfel sistemul de mai sus devine:

Q1=a11Q1+ a12Q2+…+ a1nQn+QN1

Q2=a21Q1+ a22Q2+…+ a2nQn+QN2

…………………………………..

Qn=an1Q1+ an2Q2+…+ annQn+QNn

sau sub formă restrânsă

ij

n

i

iji QNQqQ 1

Dacă notăm cu A matricea coeficienţilor tehnologici care ex-

primă consumurile directe, cu Q vectorul ramurilor şi cu QN

vectorul coloană al producţiei finale, atunci:

nnnn

n

n

aaa

aaa

aaa

A

...,

...,

...,

21

22221

11211

;

nQ

Q

Q

Q...

2

1

;

nQN

QN

QN

QN...

2

1

rezultă că QNAQQ

Relaţia fundamentală a balanţei legăturilor dintre ramuri elabo-

rată de economistul american W. Leontieff este:

QNAEQ1

în care:

E=matricea unitate

(E-A)-1=matricea inversă a lui Leontieff

A=matricea consumurilor directe.

După stabilirea producţiei în fiecare ramură şi pe total econo-

mie, cu ajutorul relaţiei de mai sus, se stabileşte nivelul in-

vestiţiilor care trebuie realizate pentru a putea asigura suportul

material.

75

Concepte cheie: profit, rezultat din exploatare, rezultat finan-

ciar, rezultat curent, rezultat excepţional, productivitatea mun-

cii, politica de personal, capacitatea de producţie, capacitatea

de producţie optimă, gradul de utilizare a capacităţii de pro-

ducţie, investiţia specifică, costul unitar al producţiei, cheltu-

ieli echivalente, teoria arborelui de decizii, valoarea producţiei,

coeficientul mediu de sortiment, coeficientul mediu de structu-

ră, consumuri specifice, rentabilitate, volumul investiţiei, in-

vestiţia specifică pentru comparaţii, durata de execuţie a lucră-

rilor de investiţii, durata de funcţionare a investiţiei, termenul

de recuperare a investiţiei, coeficientul de eficienţă economică

a investiţiei, randamentul economic al investiţiei, regresie sim-

plă, regresie multiplă, balanţa legăturilor dintre ramuri.


•Profitul şi structura profitului

•Factorii care influenţează mărimea profitului

•Definiţia capacităţii de producţie şi gradul de utilizare a capa-

cităţii de producţie

•Etapele teoriei arborelui de decizii

•Valoarea producţiei şi coeficientul mediu de sortiment şi de

structură

•Indicatorii de bază ai eficenţei economice a investiţiilor

•Volmul investiţiei şi investiţia specifică

•Randamentul economic al investiţiei

•Durata de execuţie a lucrărilor de investiţii şi durata de

funcţionare

•Indicatorii specifici ai eficienţei economice

•Tipuri de regresie simplă şi multiplă

•Relaţia fundamentală a balanţei legăturilor dintre ramuri

76


• Antoniu M., Adochiţei M., Cristea H., Neagoe I., Dumitrescu

D., Ilie V., Finanţele întreprinderilor, Editura Didactică şi Pe-

dagogică, Bucureşti 1993

• Heyne Paul, Modul economic de gândire, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti 1991

• Moroşan Iosefina, Analiza Economico-Financiară, Editura




• Zaman Gheorghe, Marinela Geamănu, Eficientă Economică,


77

CAPITOLUL III

EFICIENŢA ECONOMICĂ LA NIVEL SOCIAL

Obiective:

•Sublinierea controverselor legate de funcţia bunăstării sociale

•Prezentarea criteriilor de optimalitate Pareto şi Kaldor-Hicks

•Cunoaşterea conţinutului externalităţilor economice

•Însuşirea modalităţilor de internalizare a externalităţilor negative

•Prezentarea eficienţei economice prin prisma raportului dintre

costul social şi beneficiul social.

Eficienţa economică ca raport între efecte şi eforturi se

manifestă la nivelul individului, al firmei şi la nivel social. Le-

găturile care se stabilesc între ele sunt influenţate de o serie de

factori de natură economică, socială, politică care se manifestă

pe parcursul întregului proces de realizare a efectelor prin an-

trenarea de eforturi. Prin efectele pe care le generează şi prin

eforturile pe care le antrenează fiecare individ sau firmă contri-

buie la creşterea economică generală şi în final la bunăstarea

socială. Se pune întrebarea în ce măsura individul sau firma se

poate bucura în final de creşterea economică şi de progresul la

care au contribuit.

3.1. Eficienţa economică şi echitatea

Eficienţa economică socială apare astfel ca o "coreţie"

aplicată eficienţei individuale şi la nivel de firmă în sensul scă-

derii acestora din urmă dar şi ca un "bonus" care poate fi acordat

ulterior prin repartizarea efectelor cumulate la nivel naţional.

Corecţia aplicată se realizează prin sistemul de impozite

şi taxe iar bonusurile acordate prin redistribuirea veniturilor,

78

fiecare individ, firmă sau domeniu de activitate aflându-se sub

incidenţa unor instrumente de politică socială.

Intervenţia publică trebuie văzută ca o modalitate de

creştere a eficienţei economice şi de consolidare a echităţii la

nivel social. Cea mai vizibilă intervenţie publică o constituie

efectele publice pe care firme private nu le-ar putea oferii sau

dacă le-ar putea oferii ar putea fi încălcate principii precum

nonrivalitatea sau nonexclusivitatea (furnizarea de energie

electrică, apă, sistemul de sănătate, de învăţământ etc.).

Sistemul impozitelor şi subvenţiilor constituie o a doua

modalitate de intervenţie publică în economie, care corectează

fie eficienţa producătorului fie eficienţa consumatorului. Prin

aplicarea impozitului pe profit scade spre exemplu eficienţa

producătoului. Prin aplicarea taxei pe valoarea adăugată scade

eficienţa consumatorului (individul) prin faptul că trebuie să

suporte un preţ mai ridicat pentru produsele respective.

Spre deosebire de impozite şi taxe, subvenţiile au efec-

tul invers în sensul reducerii costurilor de producţie şi în final

scăderii preţurilor pe care le suportă consumatorul.

Intervenţia publică prin norme şi legi poate constituii o

limitare a eficinţei iar pe de altă parte o întărire a echităţii la

nivel social. O astfel de măsură o poate constituii impunerea

prin lege a unor preţuri care limitează eficienţa la nivelul pro-

ducătorului dar creşte echitatea şi bunăstarea socială.

De-a lungul timpului s-au manifestat mai multe contro-

verse cu privire la relaţia dintre eficienţă şi echitate determinate

de apariţia unor stări conflictuale între acestea. Este ştiut faptul

că la nivel de individ acesta doreşte creşterea propriei bunăstări

cât de mult, însă corecţia aplicată eficienţei acţiunilor acestuia,

pentru a putea redistribuii veniturile la nivel social, poate duce

la apariţia dezinteresului în acţiunile sale.

Pe de altă parte, creşterea echităţii prin stabilirea unor

preţuri maxime poate să ducă la o folosire ineficientă a resurse-

lor naturale cu caracter limitat.

79

Echitatea nu trebuie confundată cu egalitatea, ea reflec-

tând modul în care efectele economice sunt distribuite între

membrii societaţii. În acest sens în literatura de specialitate

apar termeni precum echitate orizontală, echitate verticală,

echitate de distribuţie, echitatea înzestrării cu resurse, echitatea

proceselor, echitatea rezultatelor etc.

În situaţia în care indivizii au aceleaşi venituri şi plătesc

aceleaşi impozite avem de a face cu o echitate orizontală. Im-

pozitarea progresivă (la venituri mai mari se plătesc impozite

mai mari) este o formă a echităţii pe verticală. Corectitudinea

în procesul de redistribuire a rezultatelor din economie între

indivizi exprimă spre exemplu echitatea de distribuţie.

Având în vedere caracterul limitat al resurselor natura-

le, diversele şcoli de gândire economică au abordat problema

echităţii înzestrării cu resurse în mod diferit. În accepţiunea

unora, resursele ar trebui protejate şi conservate pentru ca şi

generaţiile viitoare să poată beneficia de ele. Alte şcoli au optat

pentru consumul acestora care să satisfacă în mod deosebit ne-

voile generaţiilor actuale. La nivel de individ putem exemplifi-

ca prin faptul că este echitabil pentru părinţi să decidă să dimi-

nueze consumul lor transferând astfel o parte din rezultatele

acumulate către copii săi.

Echitatea proceselor şi echitatea rezultatelor sunt impo-

sibil de realizat având în vedere abilităţile manageriale diferite

ale fiecărui individ în ansamblul său.

În conformitate cu dicţionarul MacMillan de Economie

Modernă, optimul social reprezintă combinaţia cea mai bună a

resurselor societăţii, a structurii producţiei şi a distribuţiei veni-

turilor, de aici rezultând că optimul social presupune o alegere

între mai multe variante. Abordarea optimului social este foarte

complexă, putând genera paradoxuri, cu atât mai mult cu cât

ideia unui optim social se bazează pe o ficţiune care presupune

un echilibru între bunăstarea socială şi constrângerea socială.

80

Bunăstarea socială poate fi considerată o variantă avan-

sată a bunăstării individuale. Dacă se vrea construcţia unei

funcţii a bunăstării sociale, atunci ea va fi o funcţie de niveluri

de utilitate ale indivizilor din întreaga societate.

Prin prisma diferitelor abordări, ale acestei funcţii, s-a

considerat că bunăstarea socială este o sumă de bunăstări indi-

viduale, pe de o parte, că bunăstarea socială este bunăstarea

individuală a celui mai defavorizat membru al societăţii, pe de

altă parte, sau că bunăstarea socială depinde de gradul de aver-

siune faţă de inegalitate.

Controversele legate de funcţia bunăstării sociale sunt

de departe a fi închise. Din perspectiva justiţiei sociale, în

abordarea utilitaristă, bunăstarea socială reprezintă gradul de

fericire a fiecărui individ. În lucrarea « The Standard of Li-

ving » apărută în 1985, Sen A. face o analiză pe această temă

arătând că un utilitarist ar propune transferul unei lire de la un

sărac pentru care viaţa nu reprezintă nici o plăcere către un bo-

gat care obţine maxim de satisfacţie dintr-un efort oarecare.31

Rawls J. abordează din alt punct de vedere justiţia socială,

considerând că egalitatea ca trăsătură acceptabilă a societăţii poate

fi posibilă în condiţiile unei ignoranţe puternice astfel încât să fie pe

cât posibil eliminate privilegiile ori preferinţele injuste32.

Unii autori consideră că societatea propusă de Rawls

este foarte departe de a putea fi realizată33 formulând ca şi cri-

tică faptul că ea nu elimină gradul de proliferare a riscului.34

În concluzie, putem aprecia că optimul social este in-

fluenţat de o serie de externalităţi negative sau pozitive asupra

cărora se poate acţiona prin acţiune publică şi prin compensaţii

care au scopul de a restabili bunăstarea la un moment dat. 31 Sen A., The Standard of Living, Cambridge University Press, Cambridge,

1989, cap. 15 32 Rawls J., A Theory of Justice, Oxford Univerity Press, Oxford, 1971, p.217 33 Nozick R., Anarchy, Utopic and the State, Basil Blackwell, Oxford 1974, p.175 34 Harsanzi J.C. Cardinal Welfare, individualistic ethics and interpersonal

comparisons of utility, Journal of Political Economy, 73, 1974, p.309-321

81

3.2. Criteriul de optimalitate al lui Vilfredo Pareto

Vilfredo Pareto, economist italian, studiind inegalităţile

ce priveau distribuţia veniturilor în Italia, a observat că bogaţia

totală era deţinută de un număr foarte mic de persoane, în

schimb un număr mare de persoane deţinea un procent foarte

mic din bogătia ţării. Formula în care s-a concretizat această

observaţie a consacrat un procent de 20% pentru populaţia ţării

care deţinea 80% din bogăţia totală.

Ducând mai departe această idee şi alţi economişti s-au

alăturat concepţiei denumind-o legea lui Pareto. La rândul său

Joseph Juran a observat în analizele sale acest fenomen formu-

lând principiul general "puţinul esenţial şi mulţimea fără valoare".

Această formulă a lui Pareto creată în mod empiric s-ar

traduce din punct de vedere al eficienţei economice astfel:

"20% din eforturi au generat 80% din efecte". Alte exemple ar

putea fi formulate astfel: "20% din defecte cauzează 80% din

probleme" sau "20% din munca depusă consumă 80% din tim-

pul şi resursele necesare", "20% din valoarea stocurilor de ma-

terii prime, materiale, mărfuri ocupă 80% din spaţiul de depo-

zitare", "80% din stocurile firmei sunt contractate de la 20%

din furnizori", "20% din portofoliul de clienţi aduce 80% din

veniturile firmei".

Pentru mulţi poate pare o nostimadă aplicarea acestor

procente în luarea deciziilor la nivel managerial, însă ceea ce

trebuie să reţinem cu adevărat din principiul Pareto este faptul

că trebuie să ne concentrăm mai mult pe creşterea productivi-

tăţii muncii şi nu pe creşterea efortului, pe selectarea acelui

efort care generează cele mai multe rezultate.

În viaţa de zi cu zi trebuie să reţinem faptul că trebuie

să ne concentrăm asupra problemelor care prezintă interes şi

care ne afectează viaţa într-o proporţie foarte mare.

82

În legătură cu bunăstarea socială, funcţia bunăstării so-

ciale nu cuantifică întotdeauna dacă o schimbare la nivel social

are implicaţii pozitive sau negative asupra dezvoltării societăţii.

Vilfredo Pareto aprecia că dacă o schimbare nu produ-

ce efecte negative asupra indivizilor, ba din contră le amelio-

rează într-o oarecare măsură situaţia acestora, atunci ar trebui

considerată un pas înainte faţă de situaţia precedentă.

Criteriul de optimalitate Pareto s-ar putea formula stfel:

bunăstarea socială creşte în măsura în care creşte bunăstarea

individuală a unui singur individ fără să fie afectată situaţia ce-

lorlalţi indivizi şi invers, bunăstarea socială scade în măsura în

care interesele unui singur individ au fost afectate în sens nega-

tiv chiar dacă interesele celorlalţi rămân neschimbate.

Studiile asupra eficienţei alocative ale lui Pareto s-au

concretizat în aşa-zisa Diagramă a lui Pareto folosită cu succes

în evaluarea sistemelor economice, intervenţiilor guvernamen-

tale şi reglementărilor politice.

Însă pentru a fi atins maximul de eficienţă la nivelul

unei economii trebuie avute în vedere mai multe aspecte. În

primul rând este necesar ca toate bunurile şi serviciile să fie

alocate aşa încât ratele marginale de substituire între produse să

fie aceleaşi pentru toţi asigurând maxim de satisfacţie pentru

consumatori. În alte condiţii consumatorii sunt tentaţi să facă

schimburi de produse în vederea maximizării funcţiei lor de utili-

tate. În al doilea rând realocarea unui factor de productie în vede-

rea creşterii producţiei unui bun nu trebuie să genereze o scădere

de producţie la un alt bun iar costul producţiei să fie minim prin

găsirea unei "formule" de distribuţie a factorilor de producţie între

bunuri şi servicii. Optimul repartiţiei factorilor de producţie este

atins când ratele marginale de substituire tehnică între factorii de

producţie sunt identice în toate situaţiile. În al treilea rând, realo-

carea factorilor de producţie pentru crearea unui anumit bun nu

trebuie să ducă la creşterea satisfacţiei unui consumator în detri-

mentul altuia. În funcţie de acest aspect, criteriul de optimalitate a

83

lui Pareto ar putea fi formulat astfel: îmbunătăţirea situaţiei unui

individ nu duce la înrăutăţirea situaţiei economice a altor indivizi

(nici măcar a unuia singur).35

Diagrama Pareto poate fi obţinută numai în condiţii de

concurenţă perfectă atât pe piaţa eforturilor (factorilor de pro-

ducţie) cât şi pe piaţa efectelor (bunurile şi serviciile). Cât timp

această perfecţiune nu este atinsă optimul lui Pareto nu poate fi

atins. Totuşi diagrama Pareto reprezintă un instrument impor-

tant în aprecierea eficienţei măsurilor guvernamentale.

Pareto considera că bunăstarea socială creşte în con-

diţiile în care bunăstarea unui individ creşte. Dacă măsurile gu-

vernamentale duc la îmbunătăţirea situaţiei unui singur individ

în condiţiile în care bunăstarea tuturor celorlalţi indivizi rămâ-

ne neschimbată, atunci ele sunt eficiente. Este foarte greu însă

să găseşti politici guvernamentale cu efecte neutre mai ales că

principala modalitate de acţiune este redistribuirea veniturilor

între indivizi. Criteriul de optimalitate în ceea ce priveşte inter-

venţiile guvernamentale este din ce în ce mai greu de atins. Ne-

reuşita porneşte chiar cu instalarea unui nou guvern care a fost

făcută în detrimentul altuia cu adepţi şi interese diferite în pla-

nul cetăţeanului.

O analiză pertinentă ce ar putea fi făcută acţiunilor gu-

vernamentale este cea a analizei cost beneficiu. În acest sens

trebuie ales proiectul cu cel mai bun raport între cost şi benefi-

ciu. Dificultăţile apar şi în analiza cost beneficiu când se com-

pară efectele realizate în sectoare precum învăţământul, sănăta-

tea, cultura. Aceste efecte sunt pe termen lung şi este greu de

cuantificat mărimea lor raportată la unităţile monetare cheltuite

în prezent pentru realizarea lor în viitor.

Diagrama Pareto sau metoda ABC cum mai este cunos-

cută în literatura de specialitate presupune mai multe etape în

procesul aplicării ei.36 În primul rând identificarea fenomenului

35 Zaman Gheorghe, Marinela Geamănu, op. cit., p.55 36 Moroşan Iosefina, op. cit., p.34

84

şi a parametrului specific. În al doilea rând determinarea valori-

lor parametrului specific şi ordonarea în ordinea descrescătoare

a parametrului specific a componentelor fenomenului. În al tre-

ilea rând calcularea valorilor cumulate ale parametrului specific

şi trasarea graficului.

În legătură cu alocarea optimă a resurselor în literatura

de specialitate se disting două tipuri de alocare:

-o alocare puternic optimală Pareto, caz în care situaţia

este preferată de un singur individ şi atât (Strongly Pareto op-

timal allocation),

-o alocare slab optimală Pareto caz în care se acceptă o

alocare optimă a resurselor de către toate firmele (Weakly Pa-

reto optimal allocation).

Indiferent de neajunsurile pe care le prezintă eficienţa

Pareto, aceasta este un criteriu important în evaluarea sisteme-

lor economice folosindu-se frecvent în analiza unor indicatori

şi elemente de bilanţ precum: cifra de afaceri, costurile, furni-

zorii, stocurile etc.

3.3. Criteriul de optimalitate Nicholas Kaldor – John Hicks

Economiştii Nicholas Kaldor şi John Hicks au plecat în

analizele lor de la faptul că Pareto recunoştea ca principală fisură

a criteriului său lipsa de compensare între cei care câştigă şi cei

care pierd.37 Aceştia au remarcat că pierderile celor care pierd pot

fi compensate, în principiu, de la cei care câştiga în situaţia în care

cei care câştigă, câştigă mai mult decât cei care pierd.

Analiza cost-beneficiu capătă un aspect mai practic prin

aplicarea criteriului Kaldor-Hicks, noul principiu bazându-se

pe faptul că dacă beneficiile sunt mai mari decât pierderile re-

zultate dintr-o acţiune publică, atunci acea acţiune publică tre-

buie aplicată devenind de interes public.

37 Boardmann, A., Greenberg, D., Vinsig, A., and Weiner, D., Cost-Benefit

Analysis: Concepts and Practice, Prentice Hall, New Jersey, 1996

85

Spre deosebire de optimul lui Pareto care se reducea la

un singur individ în condiţiile în care ceilalţi nici nu pierd nici

nu câştigă, optimul Kaldor-Hicks acceptă ideea pierderilor la

nivelul unor grupuri de indivizi în condiţiile în care se înregis-

trează câştiguri mai mari la nivelul altor grupuri de indivizi.

Criteriul de optimalitate Kaldor-Hicks presupune ca scăderea

bunăstării unui grup de indivizi să fie mai mică decât creşterea

bunăstării unui alt grup de indivizi, iar pe total societate să

existe o compensaţie a celor care pierd printr-un sistem de re-

distribuire a veniturilor. Să presupunem că sporirea bunăstării

unui grup de indivizi are loc sub formă exponenţială (fig. nr.

3.1). În acelaşi timp, pierderea unui alt grup de indivizi are ace-

iaşi evoluţie. Conform graficului curba (C) reprezintă creşterea

bunăstării iar curba (P) scăderea bunăstării. Să presupunem că

x1 = -y1. Conform optimului Kaldor-Hicks, segmentul de axă x1

x2 trebuie să fie mai mare decât y1 y2. În acest fel pierderile în-

registrate prin curba (P) pot fi compensate de câştigurile

obţinute prin curba (C).

X2

Curba C

X1

0

Y1

Curba P

Y2

Figura nr.3.1. Creşterea şi scăderea bunăstării

în eficienţa Kaldor-Hicks

La începutul cercetării lor, cei doi economişti conside-

rau că dacă compensaţia poate fi plătită, este mai puţin impor-

86

tant dacă este plătită sau nu. Existenţa compensaţiei, deşi ne-

distribuită, mărea eficienţa economică la nivel social, regula de

bază în analiza cost-beneficiu fiind aceea că trebuie aprobate

doar acele proiecte în care beneficiile nete sunt pozitive. Dacă

se distribuie compensaţia, atunci criteriul Kaldor-Hicks se re-

duce tot la criteriul Pareto pentru că în final toţi membrii socie-

tăţii câştigă. Din punct de vedere al eficienţei economice a re-

surselor societăţii, optimul Kaldor-Hicks devine posibil în con-

diţiile maximizării valorii acestora. Deşi acceptă ideia de per-

danţi, şi nu oricum, în sensul că aceştia sunt rezultatul acţiunii

celor care caştigă, în final cei care pierd sunt compensaţi. Re-

ducerea criteriului prin compensaţie la optimul Pareto nu pre-

supune că toţi membrii societăţii îşi îmbunătăţesc situaţia si-

multan.

Creşterea bunăstării individuale în ritmuri diferite poate

fi redată ca în figura nr.3.2.

E L

P

0

Figura nr.3.2. Creşterea bunăstării sociale în ritmuri diferite

Creşterea bunăstării după curba E are loc exponenţial,

în cazul dreptei L liniar iar în cazul curbei P parabolic. Dacă

scăderea bunăstării unor indivizi ar avea loc în ritmuri diferite

ca şi creşterea celorlalţi, atunci bunăstarea socială cumulată de

la cei care câştigă va recompensa pierderile de bunăstare de la

cei care pierd.

Criteriul de optimalitate Kaldor-Hicks implică criteriul

de optimalitate Pareto însă viceversa nu este posibilă. Având la

87

bază ideia în conformitate cu care creşterea bunăstării unora

duce la înrăutăţirea bunăstării altora, criteriul Kaldor-Hicks pa-

re unul apropiat de realitate în timp ce optimul Pareto rămâne

doar cu caracterul de echitate şi etică.

Compensaţia propusă de Nicholas Kaldor reflectă punc-

tul de vedere al celor care pierd, în sensul ca suma minimă pe

care cei care pierd o vor accepta este mai mică decât suma ma-

ximă pe care câştigătorii o vor plăti. Compensaţia propusă de

John Hicks reflectă punctul de vedere al câştigătorilor în sensul

că "suma maximă pe care perdanţii sunt dispuşi să o ofere

câştigătorilor, pentru a prevenii schimbarea este mai mică decât

suma minimă pe care câştigătorii o vor accepta ca mită pentru a

renunţa la schimbare."38

Criteriul Kaldor-Hicks constituie unul din instrumentele

importante de apreciere a proiectelor prin prisma analizei cost-

beneficiu. Spre exemplu dacă se doreşte construcţia unei ter-

mocentrale pe baza emisiunii de obligaţiuni se au în vedere atât

interesele proprietarului termocentralei cât şi cele ale populaţiei

din zonă care sunt atât legate de energia electrică şi termică

furnizată către aceştia dar şi de faptul că beneficiari energiei

pot fi şi finanţatori câştigând din dobânzile la obligaţiunile sub-

scrise. În situaţia în care beneficiile termocentralei sunt mai

mari decât costurile realizării ei, atunci proiectul va fi acceptat

în conformitate cu criteriul Kaldor-Hicks.

3.4. Externalităţile şi eficienţa economică

În cadrul analizei eficienţei economice, se pune întreba-

rea: în ce măsura un individ, un agent economic sau grup de

indivizi influenţează prin activităţile desfăşurate eficienţa eco-

nomică a unor terţe persoane. Rezultatele acţiunii indivizilor

sau firmelor pot să fie benefice sau dăunătoare pentru alţi indi-

vizi sau firme. Dacă rezultatul acţiunii lor este negativ pentru


88

alte persoane, literatura de specialitate denumeşte aceste influ-

enţe externalităţi negative şi le defineşte ca fiind acele conse-

cinţe ale unui proces productiv concretizate în prejudicii, cos-

turi suplimentare aduse unor terţe persoane fizice sau juridice.

Efectele negative se pot concretiza în:

-efecte de imagine, în sensul că cei care suportă preju-

diciile (de exemplu datorită poluării) pot să piardă încrederea

clienţilor lor datorită livrării unor produse mai poluate;

-efecte financiare în sensul reducerii preţurilor la pro-

dusele fabricate şi astfel diminuării marjei de profit;

-efecte tehnologice în sensul schimbării structurii costu-

rilor de producţie.

Spre exemplu să presupunem amplasarea unei fabrici

de compuşi chimici pe Valea Prahovei în amonte de staţiunile

montane dar în imediata lor apropiere. Deversarea în râul Pra-

hova a deşeurilor chimice poluează apa provocând prejudicii

celor care şi-au deschis o păstrăvărie dar şi celor care se ocupă

tu turismul rural. Acţiunea negativă se răsfrânge asupra propri-

etarilor de păstrăvării şi celor de pensiuni montane în două eta-

pe: prima etapa este dată de acţiunea directă a factorilor nocivi

asupra procesului lor de producţie şi asupra naturii iar cea de a

doua prin scăderea eficienţei economice a acestora. Acţiunea în

prima etapa poate avea loc astfel:

-contaminarea atmosferică, a apelor de suprafaţă, subte-

rane şi marine,

-distrugerea solului prin acţiunea directă a rezidurilor,

-poluarea fonică şi termică prin zgomot, căldură, radiaţii,

-contaminarea bilogică (viruşi, bacterii etc.),

-degradarea peisajului în urma construirii de locuinţe

necontrolat, defrişării pădurilor etc.

Dacă pe piaţă nu ar fi luate măsuri speciale, producăto-

rii de externalităţi negative39 nu şi-ar asuma răspunderea pentru

39 William J. Baumol, On taxation and the control of Externalities, The

American Economic Review, vol. 62, no.3, p.307-322, iunie 1972

89

prejudiciile generate, externalităţile negative fiind reflectate în

continuare în costul suportat de societate care determină aloca-

rea ineficientă a resurselor.

Fundamentele teoretice ale conceptului de externalităţi

au fost puse de A. Marshall, ulterior fiind dezvoltate de Arthur

Cecil Pigou-economist englez, în lucrarea “The Economics of

Welfare”. Desigur, în exemplul nostru, amplasarea fabricii într-

o zonă turistică are şi efecte pozitive asupra economiei din zo-

nă în sensul că duce la o ocupare mai mare a forţei de muncă,

dezvoltă serviciile de transport etc., aceste efecte fiind cunos-

cute sub denumirea de externalităţi pozitive, iar teoria externa-

lităţilor negative şi pozitive şi-a propus să determine impactul

pe care îl au acestea asupra unor terţe persoane.

Impactul externalităţilor negative se răsfrânge asupra

terţilor la nivelul relaţiei cost-beneficiu în sensul că măresc

costurile acestora şi micşorează beneficiile. Majorarea costuri-

lor la nivelul indivizilor sau firmelor se va reflecta ulterior în

majorarea costului social.

Costul extern reprezintă costul pe care un furnizor de

externalităţi negative îl generează terţilor şi pentru care nu plă-

teşte nici o compensaţie. Costul social apare astfel ca o sumă

de costuri externe la care se adaugă şi costurile private necesare

furnizorului de externalităţi negative pentru desfăşurarea pro-

ducţiei. În timp s-a pus problema reducerii costului social prin

reducerea prejudiciilor create terţelor persoane care nu au legă-

tură cu procesul de producţie în cauză. Reducerea costului ex-

tern poate fi făcută atât prin luarea unor măsuri la nivelul furni-

zorului de externalităţi care vizează reducerea poluării fie prin

suportarea de către acesta a unor taxe pe care să le plătească

celor afectaţi. Economistul A.C. Pigou în lucrarea “The Eco-

nomics of Welfare” propunea introducerea unor taxe asupra

generatorului de externalităţi, principiu îmbrăţişat şi de alţi

economişti care susuţineau că într-o economie competitivă, taxele

90

ar putea fi folosite în situaţia externalităţilor ca un instrument

de corecţie în alocarea resurselor40.

Intervenţia statului poate fi cea mai în măsură să rezol-

ve perceperea indirectă a acestor taxe însă trebuie avute în ve-

dere şi costurile angrenate de acţiunea de introducere şi perce-

pere a taxei la nivel guvernamental şi care în final duc la

creşterea costului social al problematicii în cauză.

Internalizarea externalităţilor negative apare ca un pro-

ces în care costurile externe sunt suportate de producător, aces-

tea adăugându-se la costurile private. Consecinţele se resimt

asupra creşterii preţului de vânzare a produselor şi asupra scă-

derii cererii pentru produsele respective. Internalizarea externa-

lităţilor negative se poate realiza prin perceperea de taxe şi im-

pozite generatorului de externalităţi. Internalizarea externali-

tăţilor negative a impus dezvoltarea principiului «poluatorul

plăteşte» în conformitate cu care acesta trebuie să suporte inte-

gral plata daunelor cauzate de poluare, costurile privind îmbu-

nătăţirea tehnologiilor şi costurile legate de refacerea stării de

sănătate. Taxele propuse de Arthur Cecil Pigou în 1920 vizau

apropierea costului privat cât mai mult de costul social având

ca bază de determinare cantităţile de emisii poluante. Acestea

generau la rândul lor costuri administrative mari privind stabili-

rea nivelului şi colectarea taxelor. În afară de acestea se pot

folosii şi alte taxe precum accizele, însă datorită faptului că nu

au o legătură directă cu sursa de poluare sunt mai puţin eficien-

te ca taxele percepute pe emisii directe.

Introducerea de taxe şi internalizarea externalităţilor

negative duce la creşterea preţurilor pe piaţă şi la scăderea ce-

rerii care se manifestă în reducerea producţiei. Acţiunea inter-

nalizării externalităţilor negative poate fi redată grafic ca în fi-

gura nr.3.3. După internalizare, producţia iniţială (Q) scade

ajungând la (q) iar preţul iniţial (P) scade până la (p). Internali-

40 Vassilis T. Rapanos, A note on externalities and taxation, The Canadian

Journal of Economics, vol 25, no.1, februarie 1992, p.226-232

91

zarea externalităţilor negative prin introducerea unor corecţii

are ca efecte: reducerea poluării, crearea unei culturi de pro-

tecţie a mediului la nivelul agenţilor economici, dezvoltarea de

tehnologii nepoluante etc.

O metodă propusă de unii specialişti a fost metoda unor

aşa-zise “tichete de poluare” care s-ar distribuii contra cost de

către organele statului întreprinderilor care au procese de pro-

ducţie polunate. Cantitatea acestora ar fi limitată, companiile

care doresc dezvoltarea producţiei putând cumpăra de la stat

noi emisiuni de tichete. În situaţia în care o companie care nu

poluează la nivelul tichetelor pe care le deţine poate vinde ti-

chetele sale unei alte companii care poluează mai mult, cantita-

tea de poluare rămânând la nivel social neschimbată. Cei care

susţin o astfel de alternativă consideră că principalele avantaje

ar fi: cel care contaminează plăteşte; nivelul poluării e limitat

de valoarea tichetelor emise de autorităţi; exercitarea de presi-

uni asupra unor industrii pentru reducerea poluării; companiile

care dau faliment îşi vând drepturile de contaminare unor com-

panii mai eficiente.

Cost marginal cu poluarea internalizată

B

P

Cost marginal cu poluarea

p A externalizată

Cererea

Cantitatea de produs

q Q poluant

Figura nr.3.3. Reducerea cantităţii de produse poluante prin

internalizarea costurilor poluării (Sursa: Victor Platon, Finanţarea

activităţilor de protecţie a mediului, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p.21)

92

Din punct de vedere al eficienţei economice prezintă in-

teres orice reducere a costurilor. În cazul externalităţilor nega-

tive costul social reprezintă suma dintre costul privat şi costul

extern. Criteriul de optim al eficienţei în cazul externalităţilor

negative s-ar realiza odată cu scăderea ponderii costului extern

în totalul costului social. Reprezentarea grafică a unui astfel de

optim ar putea fi redată ca în figura nr.3.4.

Un astfel de optim s-ar realiza în momentul în care curba CP

intersectează curba CS şi curba CE intersectează axa 0Q. Aceasta

este o situaţie imaginară deoarece întotdeauna vor exista externalităţi

negative. Dacă acceptăm acest lucru de la bun început, atunci opti-

mul ar avea în vedere reducerea ponderii costului extern în costul

social, situaţie care s-ar reprezenta grafic ca în figura nr.3.5.

Costuri CS Costul social

CP Costul privat

CE Costul extern

0 Q Producţia

Figura nr.3.4. Criteriul optimului în cazul externalităţilor negative

Costuri CS

CP

CE

0 Q

Figura nr.3.5. Evoluţia costului social în funcţie de componentele

sale CP şi CE

93

În exemplul cu fabrica de compuşi chimici amplasată

pe Valea Prahovei am considerat că are şi efecte benefice pen-

tru zonă: ocuparea forţei de muncă, dezvoltarea unor industrii

pe orizontală etc.

Externalităţile pozitive cuprind acele avantaje sau fo-

loase de care beneficiază terţe persoane de pe urma unei activi-

tăţi productive fără să plătească nimic. Plecând de la această

definiţie, putem aprecia că atunci când am considerat ocuparea

forţei de muncă o externalitate pozitivă, am făcut-o puţin cam

forţat deoarece indivizii muncesc efectiv pentru salariile lor.

Exemplul clasic de externalitate pozitivă este cel sugerat de J.

Meade referitor la polenizarea florilor pomilor fructiferi. Albi-

nele care aparţin apicultorului polenizează florile pomilor pro-

prietarului de livezi sporind randamentul datorită polenizării.

Mărimea avantajelor sau foloaselor de care beneficiază

terţe persoane de pe urma unui proces productiv reprezintă be-

neficiul extern. Beneficiul privat reprezintă ceea ce câştigă cei

implicaţi direct în procesul respectiv. Astfel, beneficiul social

apare ca o însumare a beneficiului extern cu cel privat. Consi-

derăm că o astfel de situaţie trebuie încurajată, statul putând-o

încuraja prin folosirea de subvenţii sau reducerea unor impozite

şi taxe. Acordarea unor subvenţii se poate face fie generatoru-

lui de externalităţi pozitive fie consumatorilor. Astfel producţia

creşte, crescând odată cu ea şi nivelul preţurilor datorită sporirii

cererii.

Să ne imaginăm că după 10 ani de funcţionare a fabricii

de compuşi chimici pe Valea Prahovei, proprietarii au obţinut

beneficiile scontate iar terţe persoane s-au bucurat de externali-

tăţi pozitive sub forma beneficiilor externe. Însă natura a fost

degradată în aşa fel încât turismul a devenit impracticabil, ge-

nerând externalităţi negative foarte mari.

În aceste condiţii este necesar ca valoarea beneficiului

social să fie mai mare decât valoarea costului social. În situaţia

inversă, efectele pot fi extrem de negative la nivelul societăţii,

94

astfel de afaceri trebuind să fie oprite. Relaţia de eficienţă prin

prisma raportului dintre costul social şi beneficiul social poate

fi redată schematic ca în figura nr.3.6.

Punctul de intersecţie al dreptei BS cu dreapta CS re-

prezintă momentul în care beneficiul marginal este egal cu cos-

tul marginal ceea ce interesează din punct de vedere al efici-

enţei fiind partea haşurată.

Internalizarea externalităţilor pozitive presupune încu-

rajarea generatorilor de externalităţi pozitive de a-şi mări vo-

lumul producţiei în scopul creşterii beneficiului extern.

Atât internalizarea externalităţilor negative cât şi inter-

nalizarea externalităţilor pozitive presupun procedee şi măsuri

specifice din partea autorităţilor, fiind o problemă extrem de

delicată în actualele condiţii pe care le parcurge societatea

umană.

Beneficii BS

Costuri

Preţuri

CS

E

P1

Producţia

Q1

Figura nr.3.6. Evoluţia costului social în funcţie de componentele

sale CP şi CE

Concepte cheie: echitate, eficienţă economică socială, bunăs-

tare socială, diagrama Pareto, eficienţă Pareto, eficienţă Kal-

dor-Hicks, externalităţi, marja de profit, costul extern, costul

social, costul privat, internalizarea externalităţilor negative,

beneficiul extern, beneficiul privat, beneficiul social, internali-

zarea externalităţilor pozitive,

95


•Eficienţa economică şi echitatea

•Criteriul de optimalitate al lui Vilfredo Pareto

•Diagrama Pareto

•Criteriul de optimalitate Kaldor-Hicks

•Asemănări şi deosebiri între eficienţa Pareto şi eficienţa Kaldor-

Hicks

•Externalităţile şi eficienţa economică

•Internalizarea externalităţilor negative

•Internalizarea externalităţilor pozitive


• Harsanzi J.C. Cardinal Welfare, individualistic ethics and

interpersonal comparisons of utility, Journal of Political Eco-

nomy, 1974,

• Nozick R., Anarchy, Utopic and the State, Basil Blackwell,

Oxford 1974,

• Rawls J., A Theory of Justice, Oxford Univerity Press, Ox-

ford, 1971,

• Sen A., The Standard of Living, Cambridge University Press,

Cambridge, 1989, cap. 15

• William J. Baumol, On taxation and the control of Externalities,

The American Economic Review, vol. 62, no.3, iunie 1972

96

CAPITOLUL IV

DETERMINAREA INFLUENŢEI FACTORULUI TIMP

ASUPRA EFICIENŢEI ECONOMICE

Obiective:

•Conştientizarea necesităţii cuantificării factorului timp

•Cuantificarea impactului eficienţei economice asupra capitalizării

•Exemplificarea modului de calcul al dobânzii simple şi com-

puse pe un exemplu concret

•Prezentarea şi exemplificarea factorilor de actualizare

•Actualizarea indicatorilor de eficienţă la diferite momente

4.1. Necesitatea şi posibilitatea cuantificării factorului timp

Timpul acţionează asupra întregii societăţi umane în

sensul cel mai strict al evoluţiei sale pe pamânt. Transformările

care au loc în timp asupra tuturor activităţilor economico-

sociale şi umane, reclamă ca o necesitate obiectivă găsirea unor

metode şi instrumente prin care aceste transformări se pot cu-

antifica la un anumit moment al existenţei pentru a putea anti-

cipa viitorul.

Orice acţiune umană presupune consumarea unor efor-

turi la momentul producerii ei; efectele însă nu se resimt ime-

diat. Sunt situaţii în care efectele activităţilor economice se re-

simt după un număr foarte mare de ani. De asemenea, tran-

sformările politice actuale pot genera efecte care se cuantifică

numai după schimbarea unor generaţii. În aceste condiţii oa-

menii caută răspuns în timp la o serie de întrebări precum: Voi

câştiga mai bine în viitor?, Sunt mai bun ca acum 10 ani?, Ca-

re va fi valoarea banilor peste 5 ani?, Îmi voi recupera în timp

investiţia făcută ? etc. Răspunsul la aceste întrebări va veni

97

numai dacă vom putea cuantifica impactul factorului timp în

analiza fenomenelor şi proceselor studiate.

Aşa cum am mai spus, o apreciere a rezultatelor la un

moment dat nu constituie decât un clişeu, o radiografie de mo-

ment. Un film format din mai multe clişee arată însă o istorie, o

evoluţie. Să presupunem că avem următoarea evoluţie a efici-

enţei economice calculată ca raport între efecte şi eforturi într-

un interval de 5 ani.

Anul 1 Anul 2 Anul 3 Anul 4 Anul 5

Eforturi 300 600 700 800 1000

Efecte 2000 1800 1700 1500 1200

Eficienţă 6,6 3 2,4 1,8 1,2

În anul 5 eficienţa este de 1,2, deci suntem eficienţi,

efectele sunt mai mari ca eforturile iar raportul dintre acestea

este supraunitar. Dar cum suntem faţă de anul întâi? - mult mai

puţin eficienţi! Dacă considerăm că inflaţia s-a resimţit în

această perioadă, atunci nici măcar nu am mai obţinut valoarea

efectelor la nivelul primului an. Filmul acestei activităţi eco-

nomice poate însă să ne spună următoarele: În timp ce rezulta-

tele au scăzut vizibil, eforturile sau triplat, am devenit din ce în

ce mai puţin eficienţi; dacă mai continuăm aşa s-ar putea să

ieşim de pe piaţă.

Pentru a putea însă compara rezultatele fiecărui an tre-

buie să le aducem la un numitor comun care să ţină seama de

transformările survenite în timp la nivelul economiei naţionale

în ceea ce priveşte evoluţia inflaţiei, a cursurilor de schimb, a

măsurilor de politică monetară etc.

Tehnica prin care se aduc toate valorile economice şi

monetare la un numitor comun care face posibilă comparaţia

dintre ele se numeşte tehnica actualizării. Mai este cunoscută în

literatura de specialitate şi sub denumirea de tehnica discontă-

rii. Folosind-o, putem face aprecieri pertinente asupra evoluţiei

98

fenomenelor şi proceselor economice, putem să diagnosticăm

exact starea de sănatate a unei afaceri, putem prognoza volu-

mul investiţiilor viitoare etc. "Principiul actualizării reprezintă

o modalitate de a acorda timpului un preţ"41. Preţul timpului

este mai mare sau mai mic în funcţie de mărimea perioadei

analizate şi de intensitatea cu care s-au manifestat elementele

externe procesului analizat (taxa scontului, inflaţia, cursul de

revenire etc.).

Timpul are un preţ în tot ceea ce facem, însă atunci

când facem un efort investiţional în care antrenăm capitaluri,

resurse umane, risc şi incertitudine, preţul timpului (mai mare

sau mai mic) trebuie apreciat cât mai exact. Aprecierea timpu-

lui poate fi făcută atât fizic (ore, zile, ani) cât şi valoric sub

forma influenţelor asupra valorilor actualizate. Fizic va fi nece-

sar de ştiut care sunt duratele necesare pentru proiectarea şi

elaborarea documentaţiilor tehnico-economice, pentru execuţia

lucrărilor de investiţii, pentru atingerea parametrilor proiectaţi,

de recuperare a fondurilor de investiţii cheltuite, durata de

funcţionare a obiectivelor respective, perioadele de graţie şi

termenele de rambursare a creditelor bancare. Valoric, legătura

dintre investiţii şi timp urmăreşte randamentul economic al in-

vestiţiilor; programarea realizării investiţiilor prin optimizarea

funcţiei cost-durată; efectul economic al imobilizărilor de fon-

duri; efectul uzurii morale etc.

În situaţia în care se fac calcule de eficienţă care nu ţin

seama de influenţa factorului timp atunci acestea se concreti-

zează sub forma indicatorilor statici. Când calculele de efici-

enţă ţin cont de influenţa factorului timp atunci se concretizea-

ză sub forma indicatorilor dinamici. Indicatorii statici compară

mărimi economice eşalonate în perioade diferite de timp. Teh-

nica discontării utilizează pentru comparaţie şi indicatori statici

de eficienţă. Între indicatorii statici şi cei dinamici există o du-

blă legătură şi anume: pe de o parte indicatorii dinamici se


99

compun dintr-o succesiune de indicatori tip "clişeu" care sur-

prind activităţile analizate la un anume moment, iar pe de altă

parte indicatorii statici pot descrie în dinamică un fenomen

analizat dacă vizează o succesiune de date cronologice.

4.2. Eficienţa economică şi capitalizarea

Eficienţa economică presupune obţinerea de beneficii

peste costurile activităţii, profitul fiind ţelul suprem al oricărui

agent economic. Obţinerea de profit presupune implicit şi re-

distribuirea unei părţi din acesta pentru mărirea capitalurilor

productive în vederea consolidării afacerii.

Înţelegerea şi definirea conceptului de capitalizare tre-

buie să plece în primul rând de la reproductibilitatea capitalu-

lui, respectiv de la conceptul de reproductibilitate totală, adică

de la proprietatea capitalului de a se reproduce în condiţiile

obţinerii de valoare adăugată. Numai în condiţiile obţinerii de

valoare adăugată, noţiunea de capitalizare poate fi definită,

pornind de la procesul acumulării unei părţi din valoarea adău-

gată şi destinată apoi constituirii de noi capitaluri.

Capitalul acumulat şi folosit a reprezentat pentru gândi-

torii din domeniul economic punctul de plecare în tendinţa de a

demonstra forţa şi bogăţia societăţii de-a lungul timpului. Teo-

riile care s-au conturat în jurul conceptului de capitalizare au

oscilat între cele care consideră creşterea capitalului o condiţie

a dezvoltării unei societăţi şi cele care consideră capitalizarea

un scop în sine.

În concepţia lui A. Smith avuţia naţiunii depinde de

munca utilizată productiv care, la rândul ei, este strâns legată

de dimensiunea capitalului avansat şi acumulat. Creşterea pro-

ductivităţii muncii şi sporirea avuţiei depind de mijloacele,

bunurile, valorile acumulate care se folosesc sub formă de capital.

A. Smith consideră că în starea primitivă a societăţii, în care

nu există nici o diviziune a muncii, în care schimburile se fac

100

rar şi în care fiecare om se îngrijeşte singur de toate cele ce îi

sunt trebuincioase, nu e nevoie să se acumuleze sau să se adune

capital dinainte pentru a duce mai departe economia societăţii.

Acumularea de capital devine esenţială în vederea asi-

gurării unor condiţii de muncă pentru câţi mai mulţi membrii ai

societăţii, care în condiţiile diviziunii muncii produc o avuţie

mai mare.

Acumularea de capital reprezintă la A. Smith o lege a

progresului din două motive: în primul rând, productivitatea

muncii este mai mare datorită utilizării capitalului fix şi în al

doilea rând sporirea avuţiei ţării crea un avantaj în relaţiile ex-

terne cu alte ţări. Acumularea de capital contribuia la progresul

economic prin adâncirea diviziunii muncii şi utilizarea pe scară

largă a maşinilor. În lucrarea “Avuţia Naţiunilor, cercetare asu-

pra naturii şi cauzelor ei”, A. Smith consideră că în măsura în

care acumularea de capital e anticipat necesară pentru a conti-

nua această mare perfecţionare a forţelor productive ale muncii,

acumularea duce în mod firesc la această perfecţionare. Per-

soana care îşi foloseşte capitalul sau întrebuinţând munca alto-

ra, voieşte, desigur, să-l folosească în aşa fel, încât să producă

o cantitate cât mai mare de produse. De aceea , ea se stră-

duieşte atât să facă o repartiţie de muncă cât mai nimerită între

muncitorii săi, cât şi să le furnizeze cele mai bune maşini, pe

care le poate inventa sau îşi poate permite să le cumpere. De

asemenea, autorul consideră că munca nu numai că se măreşte

în fiecare ţara o dată cu creşterea capitalului, care o îtrebuinţea-

ză, dar, ca urmare a acestei creşteri, aceeaşi cantitate de muncă

produce o mai mare cantitate de produse. Acestea sunt, în ge-

neral, în concepţia lui A. Smith efectele creşterii capitalului

asupra activităţii economice şi forţelor productive ale acesteia.

La polul opus se situează concepţia lui Marx, conform

careia capitalismul nu este decât o maşină care transformă

plusvaloarea în capital adiţional, iar scopul final este creşterea

ei continuă. Gilbert Abraham Frois arăta că în conformitate cu

101

analiza critică a lui Marx asupra modului de producţie capita-

list, clasa capitaliştilor, îmboldită de obţinerea profitului, tran-

sformă plusvaloarea într-un nou capital şi acumulează astfel

mijloace de producţie suplimentare care îi permit să extorcheze

şi mai multă plusvaloare, care va fi capitalizată la rândul ei. Ori

datorită progresului tehnic această acumulare se realizează în

forme noi, care modifică profund condiţiile acumulării ulterioa-

re. Această capitalizare a plusvalorii, transformarea banilor

într-un nou capital determină schimbări calitative, o evoluţie a

compoziţiei capitalului şi crearea unei armate industriale de

rezervă.42

Detaşându-ne de concepţiile prezentate mai sus privind

capitalizarea, încercăm în continuare să definim conceptul de

capitalizare, care reprezintă conform dicţionarului de termeni şi

expresii utilizate în tranzacţiile de bursă43, transformarea unui

capital în cheltuială pentru un activ de pe urma căruia se

aşteaptă obţinerea de beneficii cu o valoare care va depăşii va-

loarea capitalului cheltuit. Dacă avem în vedere această de-

finiţie, atunci ea este valabilă pentru investitorul pe piaţa de

capital care trasformă un capital în cheltuială pentru a procura

titluri de valoare pe piaţa de capital şi a obţine un profit sub-

stanţial care să îi permită reîntregirea capitalului aruncat pe pi-

aţă. În funcţie de titlul de valoare achiziţionat de pe piaţă,

creşterea capitalului investit se poate face în mod diferit. Dacă

se cumpără acţiuni şi se urmăreşte atât creşterea preţului cât şi

distribuirea de dividende, atunci creşterea capitalului are loc

atât cu valoarea dividendelor cât şi cu diferenţa de preţ dintre

momentul achiziţionării şi momentul vânzării. La fel stau lu-

crurile şi în cazul obligaţiunilor, când capitalul creşte cu valoa-

rea dobânzii încasate la scadenţă şi cu diferenţa de preţ. Acesta

42 Abraham-Frois Gilbert, Economie Politicǎ, Editura Humanitas, Bucureşti,

1994, p.89-90 43 Popescu Vergil, Dumitrescu Maria Ana, Dicţionar de termeni şi expresii

utilizate în tranzacţiile de bursǎ, Editura Metropol, Bucureşti, 1994, p.17

102

este exemplul cel mai complex când se urmăreşte creşterea ca-

pitalului, atât ca urmare a unor scopuri speculative, cât şi ca

urmare a remunerării efective a titlurilor respective. Când se

urmăreşte fie un scop speculativ, fie remunerarea titlului res-

pectiv, atunci capitalizarea va avea un suport fie în diferenţa de

preţ dintre momentul achiziţionării şi momentul vânzării, fie

din dividende, dobândă, discount etc., în funcţie de titlul cum-

părat.

În cazul achiziţionării de acţiuni, capitalizarea are loc ca

urmare a creşterii capitalului astfel:

Cc = Pv-Pc + D

în care:

Cc = creşterea capitalului; Pv = preţul de vânzare al acţiunii;

Pc = preţul de cumpărare al acţiunii; D = dividendul obţinut

În cazul obligaţiunilor, formula este valabilă cu deose-

birea că dividendul este înlocuit cu un venit fix de această dată,

adică cu dobânda.

Dacă în cazul acţiunilor se urmăreşte capitalizarea in-

vestitorului prin obţinerea de dividende, atunci această proce-

dură devine greoaie şi riscantă deoarece datorită strategiilor de

dezvoltare viitoare ale emitentului este posibil ca acesta să nu

distribuie de loc dividende. De asemenea, trebuie să se ţină

cont şi de natura acţiunilor cumpărate deoarece chiar dacă se

distribuie dividende, acţiunile preferenţiale au prioritate faţă de

acţiunile ordinare.

Dacă privim lucrurile din prisma emitentului de titluri

de valoare pe piaţa de capital atunci conform aceluiaşi dicţio-

nar, capitalizarea reprezintă procesul de transformare în capital

propriu a unei părţi din profitul rezultat din activitatea unei so-

cietăţi. Aceasta poate fi numită o capitalizare directă a emiten-

tului, care însă va duce în final la o capitalizare indirectă de-

terminată de creşterea cursului acţiunilor pe piaţă datorită îm-

103

bunătăţirii indicatorilor de solvabilitate ai societăţii care stau la

baza deciziei de a cumpăra acţiuni pe piaţă de la acel emitent.

Tot prin prisma emitentului, capitalizarea poate fi aso-

ciată şi cu valoarea şi structura capitalului pe acţiuni al unei

companii. Astfel, capitalul poate fi deţinut sub formă de acţiuni

comune, acţiuni preferenţiale, acţiuni comune cu drept de vot

restricţionat, acţiuni fără drept de vot, acţiuni preferenţiale

convertibile, acţiuni preferenţiale cu dividend variabil, acţiuni

preferenţiale cumulative, noncumulative, etc.

Dacă compania emite acţiuni dintr-o singură categorie

atunci avem de a face cu o capitalizare directă. În condiţiile în

care dispune de diferite tipuri de emisiuni de capital atunci

avem de a face cu o capitalizare diferenţiată sau structurată. De

pildă, emisiunea de protecţie este o măsură de contracarare a

preluării forţate care constă în emiterea de acţiuni preferenţiale

şi garanţii cu clauze al caror efect, în cazul preluării, ar provoca

investitorilor pierderi mari. Emisiunea primară presupune emi-

terea de titluri financiare în scopul obţinerii de mijloace finan-

ciare necesare dezvoltării. Emisiunea suprasolicitată presupune

o emisiune primară la care subscrierea depăşeşte emisiunea în

sine, ceea ce atrage creşterea pe piaţă a preţului titlurilor nou

emise. În toate cele trei cazuri scopul final este acelaşi, creşte-

rea şi protecţia capitalurilor companiei.

Dacă avem în vedere evaluarea unei întreprinderi rezul-

tată din înmulţirea cursului acţiunilor sale într-o zi de referinţă

cu numărul titlurilor de acelaşi fel emise atunci avem de a face

cu o capitalizare bursieră. Cu alte cuvinte, capitalizarea bursie-

ră redă valoarea totala de piaţă a capitalului pe acţiuni al unei

societăţi comerciale. Dacă privim acest concept în dinamică

atunci ar trebui comparate valori la două intervale de timp de

pe piaţă. Dacă cursul acţiunilor creşte atunci putem aprecia că

are loc o capitalizare propriu-zisă.

Capitalizarea se referă şi la evaluarea unei companii la

preţul de piaţă al acţiunilor şi altor titluri de valoare emise de

104

aceasta. Din acest punct de vedere ea reprezintă un proces de

comensurare la un moment dat a valorii capitalurilor şi nu se

referă la un proces de creştere a acestora. Pe lângă acţiuni se

iau în considerare şi alte titluri de valoare emise precum obli-

gaţiunile, biletele la ordin, cambii, trate etc.

Capitalizarea este asimilată uneori cu calcularea capitalu-

lui total al unei întreprinderi. Considerăm că acest concept este

mai complex deoarece ia în considerare toate capitalurile şi nu

numai cel care are la bază emisiunea de acţiuni. Aici intră pe

lângă acest capital şi rezervele, fondurile proprii, conturile între-

prinzătorului particular, în general toate capitalurile proprii.

Dacă este privită ca o tehnică de evaluare a activelor

financiare ale întreprinderii, atunci capitalizarea vizează dispo-

nibilităţile financiare sub forma monedei de cont, depozitelor la

termen, numerarului în casierie, deţinerea de titluri de valoare

emise de alte companii, împrumuturile acordate, alte valori.

Cea care prezintă interes deosebit din punct de vedere

economic este capitalizarea înţeleasă ca proces de creştere a

capitalului productiv ca urmare a repartizării unei părţi din va-

loarea adăugată şi care ulterior este folosit pentru dezvoltarea

activităţii în condiţii de profitabilitate. Acest proces de creştere

a capitalurilor se poate realiza în mod diferit în funcţie de teh-

nicile utilizate şi de domeniile de activitate.

În primul rând, este vorba de creşterea capitalului social

al firmei prin emisiunea adiţională de acţiuni şi certificate de

participaţiune. Certificatele de participaţiune sunt documente

care atestă dreptul proporţional de participare la constituirea

unui patrimoniu comun de asociaţi, fonduri sau capital.

În al doilea rând, capitalizarea se poate realiza prin

transformarea în capital pe acţiuni emise a profiturilor nete

reţinute şi a rezervelor. Acest procedeu permite transformarea

rezervelor care până acum au constituit doar o sursă de asigurare

împotriva unor riscuri viitoare, în capital productiv în adevăra-

tul sens al cuvântului. Pentru a se realiza o capitalizare de suc-

105

ces este necesar să se transforme concomitent în capital pe

acţiuni emise şi profiturile nete reţinute. În acest fel încrederea

investitorilor în companie nu va fi afectată de loc, cu consecinţe

asupra menţinerii unui curs favorabil de piaţă al acţiunilor.

Acoperirea întreprinderii cu fonduri proprii reprezintă

tot o capitalizare, însă una cu o arie mai restrânsă deoarece în

categoria de fonduri proprii ale unei companii intră pe lângă

capitalul social şi rezervele, profitul obţinut şi nerepartizat,

aportul întreprizătorilor etc. Acest proces permite mai de grabă

creşterea solvabilităţii societăţii decât capacitatea de producţie

a acesteia, având în vedere că profitul nerepartizat, rezervele şi

alte fonduri nu intră efectiv în procesul de producţie. Totuşi

acoperirea cu fonduri proprii a companiei este avantajoasă

deoarece crescând solvabilitatea, accesul în bănci la creditare

este mai simplu, creditele contribuind apoi la accelerarea pro-

cesului de capitalizare.

Investirea de fonduri într-o firma ( investirea iniţială a

proprietarilor plus profiturile reinvestite) contribuie la capitali-

zarea unei companii. Chiar dacă se realizează un transfer de

proprietate în cazul investiţiilor iniţiale într-o companie deja

existentă, fondurile procurate vor fi folosite pentru creşterea

capitalurilor care produc efectiv. De asemenea reinvestirea pro-

fiturilor are loc numai după realizarea unor studii de fezabilita-

te foarte bine documentate , iar dacă sunt în tocmai respectate,

efectele scontate pe hârtie se vor transpune şi în teren prin

creşterea capitalurilor.

Punerea unor baze solide pentru realizarea unei capita-

lizări durabile se poate realiza cel mai bine cu ajutorul credite-

lor pentru investiţii. Această afirmaţie se bazează pe de o parte

pe controlul foarte strict al băncilor în asemenea cazuri dar şi

pe efectele economice pozitive care pot fi realizate cu ajutorul

investiţiilor.

Pentru realizarea acestui deziderat este necesară o capi-

talizare puternică a sectorului bancar care să permită dislocarea

106

unor surse pe termen lung către agenţii economici. În acest

sens capitalizarea la nivelul sistemului bancar se realizeaza prin

creşterea capitalurilor ca urmare a unei administrări eficiente a

activelor şi pasivelor băncii, constituirii unui nivel adecvat al

rezervelor minime obligatorii, constituirii de provizioane speci-

fice de risc de credit chiar dacă scade profitabilitatea băncii.

Capitalizarea agenţilor economici prin creditele de in-

vestiţii nu poate fi concepută decât în contextul capitalizării

societăţilor bancare, această combinaţie având cele mai poziti-

ve efecte asupra economiei naţionale în sensul capitalizării ei.

Toate înţelesurile conceputului de capitalizare prezenta-

te până acum se referă fără doar şi poate la forţa unei companii

de a produce şi de a face faţă relaţiilor de piaţă în care este

prinsă dar mai ales la procesul de creştere a capitalurilor pentru

întărirea potenţialului productiv care este capabil să genereze

profituri mai mari. Capitalizarea companiilor permite funcţio-

narea unor sectoare de activitate puternice şi eficiente în eco-

nomia naţională, de a căror forţă economică va depinde în final

întregul proces de capitalizare a unei economii naţionale.

În calculele de eficienţă a unui capital plasat pe piaţă

dobânda reprezintă instrumentul etalon de remunerare a acestu-

ia. Dobânda simplă se calculează după formula:

trK

D d

100360

În care:

D este dobânda cuvenită la capitalul C pentru numărul

(t) de zile

K este valoarea capitalului plasat pe piaţă

rd este rata dobânzii

t este perioada de timp pentru care capitalul este indis-

ponibilizat.

Să presupunem că o bancă acordă un împrumut în sumă

de 150.000 lei unui agent economic cu o dobândă de 13% pe

107

an pe o perioadă de 240 de zile. Dobânda datorată de agentul

economic va fi

99,12999240100360

13150000

D lei

În practică există o diferenţă între calculul dobânzilor la

un credit acordat de bancă şi modul de calcul al dobânzilor bo-

nificate de bănci la depozitele populaţiei şi ale agenţilor eco-

nomici. Să presupunem că o persoană fizică constituie un de-

pozit la o bancă pentru care primeşte o dobândă de 13% pe an

pe o perioadă de 240 de zile. Dobânda primită de persoana fizi-

că după împlinirea numărului de 240 de zile va fi

12821240100365

13150000

D lei

Se observă că dobânda este mai mică decât în primul caz

deoarece în formulă s-a considerat numărul de zile ale unui an ca

fiind 365. Această situaţie este aplicată frecvent de bănci în prac-

tică cu scopul de aşi maximiza profitul, pe principiul bine cunos-

cut conform căruia "cei care deţin aurul stabilesc regulile". Capi-

talul persoanei fizice plasat sub forma depozitului bancar va fi

după 240 de zile 162821 lei (150000 lei + 12821 lei).

Pentru a stimula populaţia să depună economiile la

bănci, acestea din urmă au promovat depozitele bancare în care

dobânda calculată pentru prima lună se adaugă la capital mă-

rind valoarea acestuia. Pentru a doua lună dobânda se calculea-

ză la valoarea capitalului mărit şi aşa mai departe. În exemplul

nostru dobânda calculată după 30 de zile este:

160230100365

13150000

D

Dobânda pentru a doua luna va fi:

1619100365

13)1602150000(

D

Dobânda pentru a treia lună va fi:

108

163730100365

13)16191602150000(

D

Şi aşa mai departe până în ultima lună.

Acest mod de calcul al dobânzii permite capitalizarea ei

(transformarea dobânzii în capital), dobânda fiind cunoscută

sub denumirea de dobândă compusă. Din punct de vedere ma-

tematic, relaţia dobânzii compuse se poate scrie astfel: n

dn rKK )1(0

În care:

K0 este capitalul iniţial

Kn este capitalul după (n) ani


n este numărul de ani

În exemplul nostru dacă persoana fizică ar depune la

bancă cei 150000 lei pe o perioadă de 2 ani atunci capitalul va fi:

191535)13,01(150000 2

2 K lei

Prin prisma teoriei actualizării sau discontării am aflat

care este preţul capitalului de 150000 lei după 2 ani. Valoarea

acestuia după 2 ani este 191535 lei. În acest moment persoana

fizică poate să ia o hotărâre privind decizia de a plasa capitalul.

Va studia în acest sens ofertele celorlalte unităţi bancare şi o va

alege pe cea mai avantajoasă pentru ea. De asemenea va ţine

cont de evoluţia prognozată a inflaţiei care erodează valoarea

capitalului său. Să presupunem că persoana fizică va primi pes-

te doi ani o moştenire prin bancă de la o mătuşă decedată în

suma de 191535 lei. Respectiva persoana fizică vrea să ştie ca-

re este valoarea prezentă a acestei sume de bani luând ca reper

rata dobânzii.Valoarea prezentă a sumei de 191535 lei va fi:

150000)13,01(

1915352

K lei

Se observă că valoarea prezentă a unei sume viitoare es-

te dată de inversul capitalizării după formula:

109

n

d

n

r

KK

)1(0

În care:

K0 este valoarea prezentă a capitalului Kn

Kn este valoarea capitalului în anul (n)


n este anul pentru care se calculează valoarea prezentă

4.3. Factorii de actualizare

Dobânda simplă şi dobânda compusă reprezintă două in-

strumente extrem de importante în tehnica actualizării sau dis-

contării. Însă dobânda nu este singurul instrument care determi-

nă schimbarea valorii unui capital în viitor şi invers. Pe piaţă

acţionează o multitudine de factori cum ar fi inflaţia, cursul de

schimb, taxa scontului şi reescontului, riscurile tehnologice şi de

valorificare a produselor. Acţiunea acestora trebuie cuantificată

atât pentru viitor cât şi pentru prezent, în teoria şi practica eco-

nomică folosindu-se o serie de factori de actualizare44.

Când vrem să aflam cât devine o sumă iniţială de un leu

peste un număr de ani când ştim ritmul anual de creştere, atunci

se foloseşte factorul de capitalizare sau de fructificare astfel:

nar1

în care:

ra este rata de actualizare

n este numărul de ani.

Exemplu: un agent economic are o producţie totală pe

care o valorifica la un preţ de 1.000.000 lei. Să se determine ce

preţ va trebui să aibă producţia peste 3 ani ştiind că rata in-

flaţiei este de 4%.

nan rpp 10


110

864.124.104,01000.000.13

3 p lei

Producătorul va trebui să-şi valorifice peste 3 ani pro-

ducţia la un preţ de 1.124.864 lei. Dacă o valorifică la un preţ

mai mic atunci valoarea viitoare a producţiei este mai mică ca

cea prezentă existând riscul să-şi diminueze indicatorii de efi-

cienţă economică.

Când producătorul încheie un contract "futures" pentru

producţia sa, conform căruia el va trebui să vândă producţia

peste n ani la un preţ fix de Pn lei cunoscând preţul din prezent

P0 se poate calcula rata de actualizare astfel:

13

0

3 P

Pra

Astfel calculată rata de actualizare, producătorul o poa-

te compara cu inflaţia şi poate să vadă dacă a încheiat contrac-

tul în condiţii avantajoase sau nu.

Exemplu: Să considerăm un producător care trebuie să

asigure peste 3 ani un volum al producţiei de 2.000.000 lei pen-

tru a putea rezista pe piaţă. In condiţiile în care liniile de pro-

ducţie asigură un ritm mediu anual de creştere a producţiei de

6% să se determine care va fi producţia în anul curent. Se plea-

că de la relaţia factorului de capitalizare

nan rQQ 10

238.679.1

06,01

000.000.2

133

30

ar

QQ lei

Când vrem să aflăm cât valorează în prezent o sumă de

un leu care se aşteaptă să fie realizată în viitor, după n ani, se

foloseşte factorul de discontare sau de actualizare.

naR1

1

Acesta este inversul factorului de fructificare fiind folo-

sit cu precădere în determinarea valorii profitului şi a costurilor

viitoare.

111

Exemplu: să considerăm un agent economic care reali-

zează un profit de 100.000 lei. Acesta doreşte să afle care va fi

valoarea prezentă a profitului său obţinut în al patrulea an şti-

ind că rata inflaţiei este de 7%.

289.76

07,01

1000.100

1

14403

arPP lei

Un profit de 100.000 lei care se obţine în anul 4 are o

valoare prezentă de 76.289 lei.

Exemplu: un agent economic dispune de un utilaj des-

pre care cunoaşte că va mai funcţiona încă 2 ani. Costul de în-

locuire în anul al doilea este de 50.000 lei iar rata de actualizare

de 11%. Să se determine care va fi valoarea prezentă a utilajului.

581.40

11,01

1000.50

1

12

n

a

npr

VUVU lei

Costul de înlocuire al utilajului de 50.000 lei valorează

în prezent 40.581 lei.

Factorul de capitalizare pe an permite calcularea

creşterii valorii unei sume alocată constant, la sfârşitul unui

număr de ani când se cunosc rata de dobândă sau rata de capi-

talizare.

a

n

a

R

R 11

Exemplu: un agent economic intenţionează să realizeze

peste 4 ani o investiţie în sumă de 2.200.000 lei. În momentul

de faţă nu dispune de suma necesară, dar poate să economi-

sească din profitul anual obţinut o sumă de 150.000 lei anual pe

care să o depună la bancă unde primeşte o dobândă de 10% pe

an. Să se detemine dacă suma capitalizată în cel de al patrulea

an va fi suficientă pentru realizarea investiţiei.

150.696

1,0

11,01000.150

4

4

S lei

112

Suma capitalizată an de an, la sfârşitul anului patru va fi

de 696.150 lei sumă ce cuprinde atât sumele depuse de 600.000

lei (150.000 lei în fiecare an) cât şi dobânzile bancare. Suma nu

este suficientă pentru realizarea investiţiei de 2.200.000 lei.

Factorul fondului de reducere arată care este suma

economisită sau câştigată în fiecare an pentru a obţine o sumă

de un leu peste un număr de ani.

11 n

a

a

R

R

Exemplu: să presupunem că un agent economic doreşte

să realizeze o investiţie de 5.000.000 lei peste 3 ani. În momen-

tul de faţă nu dispune de aceşti bani dar poate să cumpere obli-

gaţiuni municipale cu o dobândă de 20% pe an. Să se determi-

ne care este suma pe care trebuie să o investească în obligaţiuni

municipale pentru a obţine peste 3 ani suma de 5.000.000 lei.

626.373.1

12,01

2,0000.000.5

30

S lei

Dacă agentul economic va cumpăra obligaţiuni munici-

pale în valoare de 1.373.626 lei care asigură o dobândă de 20%

atunci în anul al treilea va avea suma de 5.000.000 lei necesară

investiţiei.

Exemplu: un agent economic cumpără 4 maşini de îm-

buteliat băuturi răcoritoare cu o durată de funcţionare de 8 ani.

După durata de funcţionare pot fi vândute la o valoare rezidua-

lă de 20% din preţul iniţial de cumpărare în valoare de

7.000.000 lei. Ştiind că amortizarea obţinută poate fi investită

într-o activitate în care eficienţa este de 11% să se determine

care este fondul de amortizare anual. Suma care urmează să fie

amortizată este

000.600.580,0000.000.7 S lei

Diferenţa de 1.400.000 lei (7.000.000-5.600.000) repre-

zentând 20% se va recupera din vânzarea maşinilor. Fondul

anual de amortizare va fi:

113

211.472

111,01

11,0000.600.5

8

FA lei

Factorul de anuitate arată care este valoarea unei su-

me obţinută sau cheltuită anual pe o anumită perioadă de ani la

momentul actual.

a

n

a

n

a

RR

R

1

11

Are o mare aplicabiliate în evaluarea investiţiilor în

condiţiile în care sumele care trebuiesc actualizate sunt egale în

timp.

Exemplu: după ce a realizat o investiţie, un agent eco-

nomic obţine venituri anuale de 100.000 lei timp de 3 ani. Dacă

rata inflaţiei este de 5% să se determine care este valoarea ac-

tualizată a acestui flux de venituri (FV).

000.27575,2000.10005,005,01

105,01000.100

3

3

FV lei

Valoarea veniturilor de 300.000 lei (100.000 lei pe an

timp de trei ani) este în prezent de 275.000 lei.

Factorul de recuperare a capitalului arată cât trebuie

plătit anual pentru a rambursa integral un împrumut într-un

număr de n ani şi o rată de dobândă stabilită. Este inversul fac-

torului de anuitate.

11

1

n

a

a

n

a

R

RR

Exemplu: un agent economic contractează un împrumut

de 1.000.000 lei pe o perioadă de 5 ani cu o dobândă de 9%. Să

se determine cât plateşte agentul economic pentru rambursarea

totală a împrumutului şi a dobânzilor aferente anual.

811.259109,01

09,009,01000.000.1

5

5

aS lei

114

Pentru a rambursa integral împrumutul şi dobânzile afe-

rente, agentul economic trebuie să plătească anual 259.811 lei

incluzând atât rata de credit cât şi dobânda aferentă.

Să presupunem că în acelaşi exemplu banca acordă o

perioadă de graţie de 2 ani. Atunci în primii doi ani agentul

economic plăteşte numai dobânzi fără să achite nimic din cre-

dit. În primul an dobânda este

000.90360100360

9000.000.1

D lei

În cel de al doilea an dobânda este tot 90.000 lei. Pentru

perioada următorilor trei ani se aplică formula factorului de

recuperare a capitalului

310.379109,01

09,009,01000.000.1

3

3

3

S lei

În primul caz când nu are perioadă de graţie agentul

economic va plăti o sumă totală de 1.299.055 lei (259.811 lei în

fiecare an timp de 5 ani). În cel de al doilea caz va plăti o sumă

totală de 1.317.930 lei (90.000+90.000+349.310 timp de 3 ani).

Suma este mai mare în cel de al doilea caz deoarece dobânzile

plătite sunt mai mari. Cu alte cuvinte perioada de graţie l-a cos-

tat pe agentul economic suma de 18.875 lei (1.317.930-

1.299.055). Situaţia a doua are avantajul că în primii doi ani

agentul economic a suportat un efort investiţional mai mic,

doar 180.000 lei (90.000+90.000) faţă de 519.622 lei (259.811

lei pe an timp de doi ani) în primul caz.

Având în vedere cele de mai sus, cu ajutorul factorilor

de actualizare putem să facem actualizarea elementelor analiza-

te la orice moment din an, găsind răspunsuri la întrebări pre-

cum: cât devine o sumă de azi în viitor?, cât trebuie să econo-

misim pentru a putea avea o anumită sumă în viitor?, cât de

mare poate fi un împrumut ştiind posibilităţile anuale de ram-

bursare? etc. Tehnici pe cât de simple pe atât de valoroase în

viaţa economică cât şi în viaţa de zi cu zi.

115

4.4. Actualizarea indicatorilor de eficienţă la diferite

momente

Aşa cum am văzut în paragraful anterior, actualizarea

indicatorilor de eficienţă se poate face în orice moment. Dacă

analizăm un obiectiv de investiţii, atunci trebuie precizat că pe

parcursul realizării acestuia există mai multe momente impor-

tante45 care delimitează la rândul lor etape în derularea proce-

sului investiţional.

Primul moment în viaţa unei investiţii îl reprezintă

momentul luării deciziei de investiţii (Fig.nr.4.1.-punctul z).

Acesta poate fi luat după ce în prealabil au fost făcute tatonări

şi chair antrenate unele costuri cu obţinerea de informaţii refe-

ritoare la domeniul respectiv: dacă piaţa are capacitatea de ab-

sorbţie a produselor finite, dacă există cerere sau nu, care este

poziţia concurenţei etc.

Eficienţa F

+ E

g d G

0 z y y1 x x1 x2 S Timp

A D

B

C minim

- Fig.nr.4.1. Reprezentarea grafică a momentelor de referinţă

şi a etapelor de realizare a unui obiectiv de investiţii

Costurile antrenate în perioada de timp cuprinsă între 0

şi momentul deciziei de investiţii fac ca eficienţa să fie negati-

vă fiind reprezentată în figura nr.4.1. de segmentul AB.


116

După ce momentul luării deciziei de investiţii a fost luat

urmează o perioadă de elaborare a documentaţiilor tehnico-

economice privind execuţia obiectivului de investiţii, precum şi

de obţinere a avizelor şi aprobărilor necesare realizării obiecti-

vului (Fig.nr.4.1.-zy). Aceasta presupune o cunoaştere foarte

bună din partea beneficiarului a timpului necesar eliberării au-

torizaţiilor deoarece unele implică o procedură stabilită prin

lege şi pot să se întindă pe o perioadă mult mai mare decât cea

anticipată iniţial. Eficienţa în această perioadă este negativă

(Fig.nr.4.1.-segmentul BC).

Când autorizaţiile şi aprobările au fost obţinute iar indi-

catorii calculaţi în studiile de fezabilitate sunt acceptaţi din

punct de vedere al eficienţei urmează momentul începerii lu-

crărilor de investiţii (Fig.nr.4.1.-y). Acesta marchează începu-

tul unei perioade care a fost prezentată în capitolele anterioare

şi anume durata de execuţie a lucrărilor de investiţii. În cadrul

acesteia fondurile investiţionale se transformă în capital fix,

urmărindu-se ca perioada de timp să fie cât mai scurtă. Pe par-

cursul acesteia sunt antrenate costuri foarte mari, profit nu se

obţine decât în măsura în care se dau în folosinţă capacităţi

parţiale de producţie, eficienţa fiind negativă (Fig.nr.4.1.-

segmentul Cx). Am considerat punerea în funcţiune a unor obi-

ective parţiale pe timpul duratei de execuţie începând din mo-

mentul (y1) caz în care valorile negative ale eficienţei încep să

se reducă.

La finalul duratei de execuţie urmează momentul pune-

rii în funcţiune a capitalului fix (Fig.nr.4.1.-x) marcând totoda-

tă şi începutul duratei de funcţionare a capitalului fix

(Fig.nr.4.1.-xS). În cadrul duratei de funcţionare a capitalului

fix distingem o durată de atingere a parametrilor proiectaţi

(Fig.nr.4.1.-xx1), o durată normală de funcţionare (Fig.nr.4.1.-

x1x2) şi o durată de declin a producţiei (Fig.nr.4.1.-x2S).

117

În situaţia în care eficienţa scade sau valorile sale devin

negative se impune scoaterea din funcţiune a capitalului fix,

moment marcat pe grafic cu S.

În situaţia în care investiţia ar fi fost făcută din credite

pe termen mediu şi lung, atunci în intervalul duratei de

funcţionare a obiectivului de investiţii regăsim şi perioada de

rambursare a creditelor.

Cunoscând momentele şi etapele realizării unei in-

vestiţii putem să actualizăm indicatorii la fiecare moment de pe

graficul din figura 4.1. Pentru a uşura scrierea în continuare a

formulelor vom nota cu (D) durata de funcţionare a obiectivu-

lui şi cu (d) durata de realizare.

Am prezentat în capitolele anterioare randamentul eco-

nomic al investiţiei ca un indicator static calculat ca raport între

profitul care rămâne la dispoziţia beneficiarului obiectivului de

investiţii (Pd ) şi valoarea investiţiei efectuată (I)

I

PR d

Pentru a calcula randamentul economic în formă dina-

mică, trebuie să actualizăm atât profitul cât şi investiţiile la

unul din momentele de pe grafic. Să presupunem că la momen-

tul punerii în funcţiune a obiectivului de investiţii (Fig.nr.4.1.-

x). Folosind formula factorului de actualizare, profitul la mo-

mentul punerii în funcţiune a obiectivului devine:

nD

n

d

x

d naPP

1

1

1

În care: x

d aP profitul actualizat la momentul punerii în funcţiune (x)

D durata de funcţionare a obiectivului de investiţii

n1

1factorul de actualizare

α coeficientul de actualizare

118

ndP profitul disponibil în anul (n)

Aplicând formula factorului de fructificare, investiţia

actualizată devine

1

0

1d

n

n

n

x

a II

În care: x

aI investiţia actualizată la momentul punerii în funcţiu-

ne (x)

d durata de execuţie a investiţiei

nI investiţia anuală

n1 factorul de actualizare

α coeficient de actualizare

Se pune întrebarea când folosim factorul de actualizare

şi când pe cel de capitalizare. Dacă valoarea analizată a fost

înregistrată înainte de momentul punerii în funcţiune (cum ar fi

investiţiile) atunci folosim factorul de fructificare. Dacă valoa-

rea analizată a fost înregistrată după momentul punerii în

funcţiune (cum este cazul profitului) folosim factorul de actua-

lizare.

După actualizarea profitului şi a investiţiilor randamen-

tul în formă dinamică este

x

a

x

d

aI

PR a

Ţinând cont de aprecierile teoretice exprimate anterior

şi folosindu-ne de graficul din figura 4.1. vom încerca să

exemplificăm actualizarea randamentului economic şi la alte

momente.

►Actualizarea la momentul luării deciziei de investiţii.

Investiţiile totale actualizate sunt

dg

nnn

z

a II1 1

1

119

În care: z

aI investiţiile actualizate la momentul luării deciziei de

investire

g perioada de elaborare a documentaţiilor tehnico-

economice


nI investiţiile anuale

1

1 factor de actualizare

Este de preferat ca valoarea obţinută să fie cât mai

aproape de valoarea indicatorului static ceea ce presupune în

aceleaşi condiţii de eficienţă, reducerea duratei de proiectare şi

a duratei de execuţie dar şi o imobilizare a fondurilor in-

vestiţionale într-o proporţie mai mare spre sfârşitul duratei de

execuţie.

Profitul actualizat la momentul luării deciziei de in-

vestiţii este

Ddg

nnd

z

d naPP

1 1

1

În care: z

d aP profitul actualizat la momentul luării deciziei de in-

vestiţii

g perioada de elaborare a documentaţiilor tehnico-

economice


D durata de funcţionare

ndP profiturile anuale

1


Valoarea în dinamică astfel obţinută trebuie să fie cât

mai mare ştiind fiind faptul că în perioada de elaborare a do-

cumentaţiei tehnico-economice nu se obţine profit iar pe par-

120

cursul duratei de execuţie se obţine profit numai dacă se dau în

folosinţă capacităţi de producţie parţiale. O valoare actualizată

cât mai mare depinde de obţinerea de profit calculat în mod

static cât mai mare, obţinerea unor profituri mai mari la începu-

tul perioadei de funcţionare a obiectivului de investiţii, reduce-

rea duratei de execuţie şi de elaborarea documentaţiei tehnico-

economice, asigurarea unei desfaceri a producţiei pe o perioadă

cât mai mare etc.

Randamentul economic actualizat la momentul luării

deciziei de investiţi devine

z

a

z

da

z

I

PR a

În care: z

aI investiţiile actualizate la momentul luării deciziei de

investiţii z

d aP profitul actualizat la momentul luării deciziei de in-

vestiţii

Studiu de caz: Un agent economic doreşte realizarea

unui obiectiv de investiţii pentru care este necesară o durată de

elaborare a documentaţiei tehnico-economice (g) de un an, o

durată de execuţie a obiectivului (d) de doi ani iar durata de

funcţionare a obiectivului de investiţii (D) este de zece ani. În

perioada de execuţie face o investiţie de 50.000.000 lei în pri-

mul an şi o investiţie de 100.000.000 lei în al doilea an. Profitul

obţinut de la momentul luării deciziei este :

Anul 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13

profit 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100

Ştiind că valoarea coeficientului de actualizare (α) este

de 11% să se determine randamentul actualizat al investiţiilor

la momentul adoptării deciziei de investiţii.

Investiţia actualizată este 113,5 milioane lei

121

5,11373,010081,050

11,01

1100

11,01

150

1

132

1

dg

nn

z

aI

Profitul actualizat este 197,9 milioane lei

Ddg

nnd

z

d naPP

1 1

1

Având în vedere că profitul se obţine începând cu

anul 4 de la momentul (z) şi că se obţine 10 ani cât este durata

de funcţionare a obiectivului atunci profitul actualizat devine:

9,197

11,01

1100

11,01

190

11,01

180

11,01

170

11,01

160

11,01

150

11,01

140

11,01

130

11,01

120

11,01

110

131211

10987

654

z

d aP

Rezultă că randamentul actualizat va fi 74,15,113

9,197z

aR lei

profit disponibil actualizat la un leu investiţii.

►Actualizarea la momentul începerii lucrărilor de in-

vestiţii. Având în vedere că atât efectuarea investiţiilor cât şi

obţinerea profitului sunt ulterioare momentului începerii lucră-

rilor, vom folosi în continuare tot factorul de actualizare.

Investiţiile actualizate sunt

d

nnn

y

a II1 1

1

În care: y

aI investiţiile actualizate la momentul începerii lucrări-

lor de investiţii



122

1


Profitul actualizat este

Dd

nnd

y

d naPP

1 1

1

În care: y

d aP profitul actualizat la momentul începerii lucrărilor

de investiţii




1

1 factor de actualizare.

Randamentul actualizat va fi

y

a

y

dy

aI

PR a

În care: y

aI investiţiile actualizate la momentul începerii lucrări-

lor de investiţii y

d aP profitul actualizat la momentul începerii lucrărilor

de investiţii.

Randamentul se mai poate calcula folosind profitul total

actualizat după următoarea formulă:

y

a

y

ty

aI

PR a

Menţionăm că profitul total cuprinde toate profiturile

anuale obţinute inclusiv pe cele care au asigurat acoperirea

cheltuielilor investiţionale.

►Actualizarea la momentul scoaterii din funcţiune a

capitalului fix. Având în vedere că acest moment este ulterior

123

realizării profiturilor şi efectuării efortului investiţional, vom

folosi pentru actualizare factorul de fructificare n1 .

În aceste condiţii investiţia actualizată devine

1

0

1Dd

n

n

n

S

a II

În care: S

aI investiţiile actualizate la momentul scoaterii din

funcţiune a capitalului fix


D durata de realizare a investiţiei


n1 factor de fructificare.

Având în vedere că în perioada de funcţionare a obiec-

tivului de investiţii nu se mai fac cheltuieli de investiţii atunci

investiţia actualizată devine

1

0

11

0

111D

n

Dd

Dn

n

n

n

n

Dd

n

n

n

S

a IIII

Profitul total actualizat este

nD

n

d

S

d naPP

1

0

1

În care: S

d aP profitul actualizat la momentul scoaterii din

funcţiune a capitalului fix



n1 factor de fructificare.

Randamentul actualizat va fi

S

a

S

dS

aI

PR a

124

În care: S

aI investiţiile actualizate la momentul scoaterii din

funcţiune a capitalului fix S

d aP profitul actualizat la momentul scoaterii din

funcţiune a capitalului fix.

Se observă din cele prezentate că actualizarea datelor se

poate face fie înainte de adoptarea deciziei de investiţii fie ulte-

rior în orice moment până la scoaterea din funcţiune a capitalu-

lui fix. Dacă actualizarea se face înainte de adoptarea deciziei

de investiţii, ea serveşte la alegerea variantei optime dintr-o

multitudine de variante de investiţii posibile. Dacă se face ulte-

rior ajută la determinarea gradului de recuperare a fondurilor

investite şi a randamentelor scontate iniţial.

Indicatori precum randamentul economic sau termenul

de recuperare a investiţiei au aceeaşi mărime indiferent de

momentul actualizării, ceea ce diferă fiind mărimea elemente-

lor componente (efectele şi eforturile)46.

Concepte cheie: tehnica discontării, indicatori statici, indica-

tori dinamici, capitalizare, dobânda simplă, factori de actualiza-

re, factorul de capitalizare, rata de actualizare, factor de discon-

tare, factor de capitalizare pe an, factorul fondului de reducere,

factorul de recuperare a capitalului,


•Necesitatea şi posibilitatea cuantificării factorului timp

•Conţinutul tehnicii discontării

•Eficienţa economică şi capitalizarea

•Conţinutul capitalizării

•Factorii de actualizare

•Momentele de referinţă şi etapele de realizare a unui obiectiv

de investiţii


125

•Actualizarea la momentul începerii lucrărilor de investiţii

•Actualizarea la momentul luării deciziei de investiţii

•Actualizarea la momentul scoaterii din funcţiune a capitalului

fix


• Abraham-Frois Gilbert, Economie Politică, Editura Humani-

tas, Bucureşti, 1994

• Popescu Vergil, Dumitrescu Maria Ana, Dicţionar de termeni

şi expresii utilizate în tranzacţiile de bursă, Editura Metropol,

Bucureşti, 1994



•Zaman Gheorghe, Marinela Geamănu, Eficienţa Economică,


126

CAPITOLUL V

EFICIENŢA ECONOMICĂ ŞI RENTABILITATEA

Obiective:

•Înţelegerea şi definirea conceptului de rentabilitate

•Prezentarea sistemului de indicatori ai rentabilităţii economice

•Calcularea rentabilităţii financiare

•Calculul rentabilităţii comerciale

•Prezentarea interdependenţei dintre capitalul financiar şi capi-

talul real

•Determinarea eficienţei economice a capitalului fix

•Determinarea efectului de levier-structura capitalurilor

5.1. Definiţia rentabilităţii

Indicatorii de rentabilitate fac parte din categoria indicato-

rilor de eficienţă care exprimă rezultatele unei activităţi sub forma

raportului dintre efecte şi eforturi. Rolul esenţial în calcularea in-

dicatorilor de rentabilitate ca raport între efecte şi eforturi revine

profitului care este raportat la diverse elemente din activul bi-

lanţului unui agent economic. De ce rate de rentabilitate? Pentru

că profitul în mărime absolută nu trebuie fetişizat. O analiză raţio-

nală şi pertinentă presupune cuantificarea aportului diferitelor

elemente bilanţiere la realizarea profitului, oferind informaţii des-

pre capacitatea acestora de a genera profit.

Rentabilitatea reprezintă aşadar capacitatea unui agent

economic de a obţine profit, indicatorii de reantabilitate rele-

vând măsura în care anumite componente ale activităţii contri-

buie la realizarea profitului. Determinarea ratelor de rentabilita-

te îşi are originea chiar în lupta pentru supravieţuire pe piaţă,

timpul impunând ca o necesitate obiectivă compararea cu anu-

127

mite niveluri considerate optime în ramurile din care face parte

activitatea. Obţinerea a 100 de lei profit faţă de 130 de lei pro-

fit, cât obţine un alt agent economic nu spune nimic. Însă dacă

ştim că cei 100 de lei au fost realizaţi cu un efort investiţional

de 50 de lei, iar cei 130 de lei au fost realizaţi cu un efort in-

vestiţional de 30000 lei, atunci lucrurile se schimbă radical. Cel

care a obţinut profitul de 100 de lei este mult mai rentabil decât

cel care a obţinut profitul de 130 de lei.

În teoria şi practica financiară se operează cu mai multe

rate de rentabilitate cele mai des utilizate fiind: rata rentabili-

tăţii economice, rata rentabilităţii financiare, rata rentabilităţii

comerciale şi rata rentabilităţii resurselor consumate.

Nivelurile ratelor de rentabilitate considerate a fi una-

nim acceptate ca fiind juste diferă de la ramură la ramură. As-

tfel, în comerţ, construcţii, industria prelucrării lemnului, valo-

rile acestora sunt mai mari, în schimb în metalurgie, industria

extractivă, având în vedere volumul mare al capitalurilor avan-

sate, rentabilităţile sunt mai mici. Aceste niveluri sugerate ca

fiind juste se găsec în Regulamentul nr.7/2003 privind modifi-

carea şi completarea Regulamentului nr.5/2002 privind clasifi-

carea creditelor şi plasamentelor precum şi constituirea, regula-

rizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit.

Considerăm unanim acceptate următoarele niveluri de rentabi-

litate pentru diverse ramuri ale economiei naţionale: comerţul

între 6 şi 9%; chimia între 3 şi 6%; industria extractivă între 3

şi 4%; industria echipamentelor între 3 şi 6%; transportul 3-

6%; industria pielăriei 5-7%; agricultura 3-6%; construcţiile 4-

8%; metalurgia 3-4%; industria lemnului 4-8%; leasingul 3-

6%. Sigur că nivelurile sunt mai mari sau mai mici în practică

în funcţie de capacitatea fiecărei firme de a obţine profit, însă

nivelurile exagerat de mari faţă de ceea ce se consideră a fi un

nivel normal pot fi sancţionate în practică. Astfel unităţile ban-

care când analizează rentabilitatea unui agent economic din

ramura comerţ iar indicatorul are o valoare de 80%, sigur banca

128

va considera o chestiune de conjunctură (dacă este real) sau va

adânci şi mai mult analiza. Un astfel de nivel exagerat de mare

va fi cu siguranţă depunctat în ratingul sau scoringul făcut de

bancă.

Analiza ratelor rentabilităţii trebuie corelată şi cu alţi

indicatori ai activităţii economice la nivel de agent economic

pentru a reflecta o imagine cât mai fidelă asupra activităţii. Nu

trebuie omisă nici influenţa factorului timp şi analiza în dina-

mică a ratelor de rentabilitate. O rentabilitate în scădere pe ul-

timii ani reflectă scăderea capacităţii agentului economic de a

obţine profit, implicând găsirea cauzelor care au dus la o ase-

menea situaţie. Diminuarea continuă a profitului (dacă nu este

corectată la timp) poate genera lipsă de lichidităţi care de cele

mai multe ori când se cronicizează duce la faliment.

5.2. Rentabilitatea economică

Atât în teoria cât şi în practica economică, există mai

multe moduri în care se poate calcula rentabilitatea economică.

În principiu ea se determină ca raport între profitul total şi acti-

vul sau capitalurile antrenate pentru producerea profitului.

O primă modalitate de calcul a rentabilităţii economice

(Re) este ca raport între profitul total (Pt) şi activul total (At)

astfel:

100t

t

eA

PR

Profitul total încorporează profitul la nivelul activităţii

de exploatare, la nivelul activităţii financiare şi la nivelul acti-

vităţii excepţionale. Activul total cuprinde activele imobilizate

şi activele circulante. În categoria activelor imobilizate intră:

imobilizări necorporale (cheltuieli de constituire şi de cercetare

dezvoltare, imobilizări în curs, provizioane pentru deprecierea

imobilizărilor necorporale); imobilizări corporale (terenuri,

clădiri, construcţii speciale, maşini şi utilaje, alte imobilizări

129

corporale, imobilizări în curs, provizioane pentru deprecierea

imobilizărilor corporale); imobilizări financiare (titluri de par-

ticipare, alte titluri imobilizate, creanţe imobilizate, provizioa-

ne pentru deprecierea imobilizărilor financiare); creanţe co-

merciale cu scadenţă mai mare de un an. În categoria activelor

circulante intră: stocurile de materii prime, materiale consuma-

bile, obiecte de inventar, stocuri aflate la terţi, producţie în curs

de execuţie, produse, animale, mărfuri, clienţi şi conturi asimi-

late, alte creanţe, furnizori debitori, decontări cu asociaţii

prvind capitalul, conturi de regularizare şi asimilate, titluri de

plasament, conturi la bănci, casa. Nu întâmplător am făcut

această descriere a activului total. Scopul a fost să se desprindă

foarte clar faptul că rentabilitatea economică reprezintă capaci-

tatea a tot ceea ce dispune un agent economic de a produce profit.

O a doua modalitate de a determina rata rentabilităţii

economice (Re) este ca raport între profitul din exploatare (Pe)

şi activul din exploatare47(Ae) astfel:

100Ae

PeRe

Calculul în acest mod al ratei de rentabilitate este ex-

trem de important deoarece reduce analiza capacităţii de a crea

profit la nivelul activului din exploatare respectiv la nivelul

activităţii de bază a agentului economic. În sistemul de analiză

a ratingului de către bănci cu o cazia acordării unor credite

acesta este primul indicator de rentabilitate calculat deoarece

celelalte două activităţi (financiară şi excepţională) deşi pot

aduce profit derivă din activitatea de bază şi pot avea un carac-

ter temporar. Sunt foarte numeroase situaţiile în practică, când

pentru a obţine credite bancare, agenţii economici işi măresc în

ultimele luni profitul pe seama operaţiunilor contabile la nive-

lul activităţii excepţionale. Această situaţie este strict taxată de

unităţile bancare prin calcularea indicatorului rentabilităţii ca

mai sus. Utilizarea profitului din exploatare permite calculul 47 Zaman Gheorghe, Marinela Geamănu, op. cit., p.76

130

ratei de rentabilitate independent de fluxurile extraordinare, de

structura capitalurilor şi de politica fiscală.

O a treia modalitate de determinare a ratei de rentabili-

tate economică (Re) este luând în considerare excedentul brut

de exploatare (EBE) astfel:

100t

eA

EBER

Excedentul brut de exploatare se obţine scăzând din va-

loarea adăugată la care se adaugă subvenţiile pentru exploatare,

cheltuielile cu personalul şi impozitele şi taxele. Partea cea mai

însemnată din excedentul brut de exploatare o reprezintă valoa-

rea adăugată ca surplus de venituri peste valoarea consumuri-

lor, ca bogăţie creată în urma valorificării activului total al fir-

mei. Având în vedere că excedentul brut de exploatare nu cu-

prinde amortizările şi provizioanele, rata rentabilităţii calculată

astfel este independentă de politica privind amortizarea capita-

lului fix.

O a patra modalitate de determinare a rentabilităţii eco-

nomice (Re) ţine cont de profitul total (Pt) şi capitalurile per-

manente (Kp) astfel:

100p

te

K

PR

Cu cât indicatorul este mai mare cu atât reflectă o capa-

citate mai mare a capitalurilor permanente de a crea profit.

În practica şi teoria internaţională, rentabilitatea eco-

nomică se calculează astfel48:

TA

EBITROA

În care:

ROA= rata rentabilităţii economice cu traducere în limba en-

gleza “return of assets”


131

EBIT=rezultatul înaintea plăţii impozitelor şi dobânzilor cu

traducere în limba engleză “earning before interests and taxes”

TA= activul total cu traducere în limba engleză “total assets”

Indicatorul este extrem de utilizat de către bănci în procesul de

analiză privind acordarea de credite bancare. Incluzând dobân-

da în rezultatul obţinut băncile au o imagine mai fidelă despre

capacitatea de a plătii dobânda a agentului economic, indicato-

rul astfel calculat excluzând riscul de neplată a dobânzii. Toto-

dată prin includerea impozitelor în rezultat băncile au interesul

ca agentul economic să pună pe primul plan plata impozitelor

către bugetul de stat pentru a nu fi în situaţia de a avea blocate

conturile în urma înfinţării de popriri. Blocarea conturilor ar

echivala cu o blocare a activităţii la nivelul fluxurilor financiare

şi de aprovizionare, cu repercursiuni în rambursarea creditelor

bancare.

Asupra mărimii ratei rentabilităţii economice acţionea-

ză o multitudine de factori dintre care amintim: structura vân-

zărilor, preţul unitar de vânzare, costurile unitare, viteza de ro-

taţie a activelor circulante, randamentul activelor imobilizate,

randamentul activelor circulante.

Exemplu: un agent economic din ramura comerţ a înregistrat la

sfârşitul perioadei exerciţiului financiar următoarea structură a

posturilor bilanţiere de activ, pasiv şi cont de profit şi pierderi

-excedent brut din exploatare 56.103 lei

-profit din exploatare 36.709 lei

-profit total 26.161 lei

-profit înaintea plăţii impozitului şi dobânzii 37.354 lei

-activ din exploatare 251.000 lei

-total activ 279.493 lei

-capitaluri permanente 108.941 lei

Să se determine ratele de rentabilitate economică utilizând

formulele prezentate mai sus.

%9493.279

161.26100

t

te

A

PR

132

%14000.251

709.36100

e

ee

A

PR

%20493.279

103.56100

t

eA

EBER

%24941.108

161.26100

p

te

K

PR

%13493.279

354.37100

TA

EBITRe

Primul rezultat de 9% încadrează agentul economic în li-

mitele prezentate în paragraful anterior pentru ramura de comerţ,

fiind considerat un nivel bun de rentabilitate având în vedere că

desfăşoară o activitate de vânzare cu amănuntul într-un singur

spaţiu comercial. Nivelul de 14% al rentabilităţii la nivelul activi-

tăţii din exploatare este considerat normal faţă de cel anterior

deoarece la nivelul activităţii din exploatare profitul este mai mare

ca profitul total. Aceasta se datorează obţinerii de pierderi la nive-

lul activităţii financiare şi excepţionale. Nivelul de 13% al rentabi-

lităţii este considerat de bancă bun deoarece se situează peste ni-

velul acceptat prezentat în paragraful 5.1.

5.3. Rentabilitatea financiară

Rentabilitatea financiară (Rf) reflectă capacitatea capi-

talului propriu de a produce profit, fiind determinată ca raport

între profitul net (Pn) şi capitalul propriu (Kpr) astfel:

100pr

nf

K

PR

Desfăşurarea unei activităţi economice presupune alo-

carea atât a unor capitaluri proprii cât şi a unor capitaluri îm-

prumutate. În categoria capitalurilor proprii intră: capitalul so-

cial, (subscris vărsat, patrimoniul regiei), contul întreprinzăto-

rului individual (aport cash, aport în natură), prime legate de

133

capital, rezerve, rezultatul reportat, rezultatul exerciţiului, fon-

durile şi repartizările la fondurile de dezvoltare. Capitalurile

indiferent dacă sunt proprii sau împrumutate presupun anumite

costuri. Dacă rata rentabilităţii financiare este mai mare decât

costurile capitalurilor proprii, atunci posesorii acestora pot be-

neficia de o valoare suplimentară.

Profitul net reprezintă un indicator extrem de relevant

asupra performanţelor economico-sociale, de modul de reparti-

zare al acestuia depinzând viitorul agenţilor economici. Profitul

net poate să fie distribuit fie pentru conservarea rezultatelor fie

pentru distribuirea rezultatelor. Când se optează pentru conser-

varea rezultatelor atunci aceasta se poate realiza prin constitui-

rea de rezerve impuse de lege, rezerve impuse prin statut şi re-

zerve decise de adunarea generală a acţionarilor. Dacă se op-

tează pentru distribuirea rezultatelor atunci aceasta se poate

realiza prin acordarea de dividende pentru acţiunile ordinare

sau privilegiate, prime acordate personalului etc. Conservarea

rezultatelor asigură protecţie şi autofinanţare, în timp ce distri-

buirea remunerează posesorii de capitaluri.

Cu cât indicatorul este mai mare cu atât reflectă o capa-

citate mai bună a capitalului propriu de a crea profit.

În practică se întâlnesc situaţii când în componenţa ca-

pitalurilor proprii sunt incluse şi diferenţele din reevaluare,

subvenţiile pentru investiţii şi provizioanele reglementate. În

acest caz valoarea indicatorului este mai mică şi se calculează

astfel:

100prl

nf

K

PR

În care:

Rf = rentabilitatea financiară

Pn = profitul net

Kprl = capitaluri proprii în sens larg

Exemplu: un agent economic are următoarea structură a

posturilor bilanţiere de pasiv - capital social 200 lei, contul în-

134

treprinzătorului individual (aport cash) 300 lei, contul între-

prinzătorului individual (aport în natură) 300 lei, rezerve 5628

lei, rezultatul reportat 70255 lei, diferenţe din reevaluare 1000

lei, subvenţii pentru investiţii 5000 lei, provizioane reglementa-

te 400 lei, profit net 14967 lei. Să se determine rentabilitatea

financiară a agentului economic şi să se compare cele două re-

zultate.

1) %5,19100702555628300300200

967.14100

pr

nf

K

PR

2) %01,1810040050001000683.76

967.14100

prl

nf

K

PR

Rata rentabilităţii în cel de al doilea caz este mai mică deoarece

au fost luate în calculul capitalurilor şi diferenţele din reevalua-

re, subvenţiile pentru investiţii şi provizioanele reglementate.

Printre factorii utilizaţi în procesul managerial de

creştere a rentabilităţii financiare se numără: creşterea profitu-

lui, structura capitalurilor proprii şi împrumutate şi viteza de

rotaţie a activelor circulante. Cu cât viteza de rotaţie a activelor

circulante este mai mare (în condiţiile menţinerii profitului uni-

tar pe produs) cu atât profitul total va fi mai mare şi va duce la

creşterea rentabilităţii financiare. Viteza de rotaţie a activelor

circulante diferă de la ramură la ramură fiind mai mare în ra-

mura de comerţ şi mai mică în industria grea. Însă creşterea

rentabilităţii financiare trebuie căutată în procesul de repartiţie

a profitului net. Repartizarea profitului net pentru creşterea ca-

pitalurilor proprii constituie fundamentul creşterii rentabilităţii

financiare. Constituirea de rezerve49 la nivelul unui agent eco-

nomic are o justificare economică bine determinată, constituind

o măsură de protecţie în procesul de capitalizare. Eventualele

pierderi obţinute de societate la sfârşitul unui an diminuează

capitalurile proprii putând provoca grave dezechilibre în proce-

sul de acumulare a capitalului. Rezervele constituite protejază

49 Ilie Dragoş, Creditarea Durabilă, Editura Sitech, Craiova, 2005, p.36

135

capitalul de erodarea provocată de pierderi. Având în vedere

importanţa constituirii de rezerve, legea stipulează obligativita-

tea acesteia în proporţie de până la 20 la sută din capitalul soci-

al sub forma rezervelor legale. Se poate considera acest procent

ca fiind prea mic, având în vedere necesitatea menţinerii capi-

talului la un nivel corespunzător în activitatea economică. Este

de preferat mărirea acestui procent până la 35 la sută şi întări-

rea astfel a rolului statului în procesul de capitalizare prin mă-

suri legislative. Încorporarea profiturilor în capitaluri constituie

o dovadă de maturitate în cunoaşterea jocurilor pe piaţă având

în vedere faptul că în loc să primească dividende utilizate pen-

tru nevoi personale, acţionarii hotărăsc lăsarea la dispoziţia so-

cietăţii a acestora pentru capitalizare.

Vom demonstra în continuarea acestui capitol că rata

rentabilităţii financiare depinde de gradul de îndatorare al fir-

mei şi de rata rentabilităţii economice.

5.4. Rentabilitatea comercială

Rentabilitatea comercială (Rc) asigură legătura dintre

profit şi cifra de afaceri, în practică existând mai multe moduri

de determinare a acesteia.

O prima modalitate raportează profitul brut (Pb) la cifra

de afaceri (CA)

100CA

PR b

c

Cu cât valoarea indicatorului este mai mare cu atât pro-

fitul obţinut la un anumit volum al cifrei de afaceri este mai

mare. Din punct de vedere contabil, cifra de afaceri cuprinde

soldul conturilor 701, 702, 703, 704, 705, 706, 707, 708 referi-

toare la veniturile din vânzarea produselor finite, veniturile din

vânzarea semifabricatelor, veniturile din vânzarea produselor

reziduale, veniturile din lucrări executate şi serviciile prestate,

veniturile din studii şi cercetări veniturile din redevenţe, locaţii

136

şi chirii, venituri din vânzarea mărfurilor şi venituri din activi-

tăţi diverse.

O a doua modalitate de determinare a rentabilităţii co-

merciale (Rc) o constituie raportarea profitului net (Pn) la cifra

de afaceri (CA) astfel:

100CA

PR n

c

Valoarea astfel calculată va fi mai mică decât în primul caz

deoarece profitul brut a fost corectat cu impozitul pe profit.

Specialiştii recunosc faptul că această rată a rentabilităţii co-

merciale are o valoare informaţională restrânsă deoarece profi-

tul net este influenţat şi de rezultatul financiar şi excepţional

precum şi de politica de ordin fiscal a firmei. Totuşi aceştia re-

cunosc importanţa ratei rentabilităţii comerciale dacă se core-

lează în analiză cu rentabilitatea economică şi rentabilitatea

financiară.

O a treia modalitate de calcul raportează marja brută

(Mb) la cifra de afaceri (CA)

100CA

MR b

c

Marja brută reprezintă diferenţa dintre cifra de afaceri şi costul

vânzărilor. Se mai întâlneşte sub denumirea de profit operaţio-

nal50 în literatura de specialitate. Costul vânzărilor este costul

de cumpărare al mărfurilor vândute, costul de producţie al pro-

duselor finite vândute, lucrărilor executate şi serviciilor presta-

te de terţi. Calculul marjei brute se face cu scopul de a vedea

dacă aceasta acoperă cheltuielile de distribuţie şi cheltuielile

financiare pentru a putea remunera proprietarii capitalurilor.

Asupra volumului marjei brute acţionează o serie de factori

printre care: volumul producţiei obţinute, structura producţiei

vândute, costul de producţie unitar, preţul de vânzare pe produs

fără TVA. Pentru majorarea marjei brute, în procesul decizio-


137

nal trebuie acţionat pentru: practicarea unor politici de preţuri

care să aibă la bază creşterea calităţii produselor, diminuarea

costurilor unitare de producţie, comercializarea unor produse

cu o marjă de profit mai mare faţă de valoarea medie pe firmă,

creşterea producţiei în condiţiile în care are desfacere asigurată.

Exemplu. Un agent economic desfăşoară atât o activita-

te de producţie cât şi o activitate de comercializare obţinând la

sfârşitul anului următoarele venituri totale:

-venituri din vânzarea mărfurilor 1.300.000 lei

-venituri din vânzarea producţiei 1.800.000 lei

-venituri din lucrări executate şi servicii prestate 100.000 lei.

Costul de cumpărare al mărfurilor vândute a fost de 1.000.000

lei. Costul de producţie al produselor finite vândute, al lucrări-

lor executate şi serviciilor prestate pentru terţi a fost de

1.600.000 lei. Se cunoaşte profitul brut de 150.000 lei şi impo-

zitul pe profit de 32.000 lei. Să se determine ratele de rentabili-

tate comercială.

%68,4100000.100000.800.1000.300.1

000.150100

CA

PR b

c

%68,3100000.200.3

000.32000.150100

CA

PR n

c

%75,18100000.200.3

000.600.2000.200.3100

CA

MR b

c

5.5. Rentabilitatea capitalului real

Capitalul real este cunoscut în literatura de specialitate

ca semnificând capitalul fix şi capitalul circulant antrenat în

procesul de productie. Rentabilitatea capitalului real (Rkr) ex-

primă capacitatea capitalului real de a obţine profit determi-

nându-se ca raport între profitul din exploatare (Pe) şi valoarea

medie a capitalului fix (Kf) şi capitalului circulant (Kc).

138

100cf

e

KRKK

PR

Profitul luat în considerare este cel din exploatare deoarece

aceea este activitatea de bază a firmei unde capitalul real este

implicat în procesul de creare de valoare adăugată. Considerăm

că atunci când se analizează rentabilitatea capitalului real tre-

buie să se ţină seama de interdependenţa care există între capi-

talul real şi capitalul financiar în procesul de producţie.

5.5.1. Interdependenţa dintre capitalul real şi cel financiar

Pentru a scoate în evidenţă interdependenţa dintre capi-

talul real şi cel financiar, trebuie să se plece chiar de la circuitul

capitalului. Nu trebuie căutată însă, o interpretare filosofică a

legăturilor dintre capitalul real şi cel financiar, în sensul identi-

ficării sursei de costituire a acestora din punct de vedere crono-

logic. Ar trebui să se plece de la o stare de fapt dată, în care atât

capitalul real cât şi capitalul financiar sunt constituite şi dispo-

nibile pentru a intra într-un proces de producţie. Odată intrate

în acest proces, se va urmării modul în care participă efectiv la

realizarea bunurilor, se completează reciproc sau se substituie

acolo unde este cazul.

Formarea capitalului real este condiţionată de existenţa

capitalului financiar. Fără capital financiar procesul de pro-

ducţie nu ar fi posibil. Capitalul real nu poate produce fără

existenţa capitalului financiar care este utilizat în acest stadiu

pentru plata forţei de muncă, chirii, asigurări ale capitalului fix

şi circulant etc. Obţinerea capitalului bănesc are loc numai du-

pă valorificarea mărfurilor în care s-a încorporat o parte însem-

nată din valoarea capitalului fix şi cel circulant. Totuşi valorifi-

carea mărfurilor depinde în mare măsură şi de capitalul finan-

ciar avansat pentru acţiuni de promovare, reclamă, publicitate,

transport etc.

139

Capitalul financiar este prezent în toate stadiile proce-

sului de producţie şi de valorificare a bunurilor obţinute. Totuşi

nu trebuie trasă o concluzie pripită în conformitate cu care ca-

pitalul financiar este preponderent sau influenţează în cea mai

mare măsura procesul de producţie. În realitate, gradul de me-

canizare, modernizare a capitalului fix precum şi calitatea capi-

talului circulant utilizat contribuie decisiv la valorificarea ulte-

rioară a mărfurilor în condiţii de profitabilitate.

Interdependenţa dintre capitalul real şi cel financiar de-

păşeşte sfera producţiei şi se conturează şi după obţinerea resurse-

lor financiare în urma valorificării mărfurilor. În această fază, este

necesar de studiat modul în care resursele financiare obţinute se

împart ulterior în capital fix, capital circulant şi capital financiar

pentru a participa la un nou proces de producţie şi de a defini as-

tfel, ceea ce se numeşte viteza de rotaţie a capitalului.

După ce mărfurile se valorifică se obţin disponibilităţi

băneşti care constituie surse pentru reluarea procesului de pro-

ducţie. O parte din aceste surse refac capitalul fix sub forma

amortizării, capitalul circulant finanţând costurile acestuia şi

capitalul financiar reîntregindu-l. În condiţiile în care resursele

disponibile nu sunt suficiente pentru reconstituirea celor trei

capitaluri apar primele dezechilibre între acestea, în sensul că

pentru a acoperii o parte din acestea în detrimentul altora se

găsec alte surse necorespunzătoare provenind din neplata furni-

zorilor, forţei de muncă, datoriilor la bugetul de stat, nerambur-

sarea creditelor bancare etc.

Dacă se depăşeşte sfera producţiei se poate vorbi de o

interdependenţă a capitalului real şi celui financiar în funcţie de

mişcările care au loc pe piaţa acestora. Cererea şi oferta de ca-

pital real este influenţată de raportul dintre cerere şi oferta de

capital finaciar prin preţul capitalului financiar determinat pe

piaţa sa. Dacă se analizează sectoarele în care capitalul financi-

ar este folosit împreună cu capitalul real la realizarea procese-

lor de producţie, atunci se poate afirma că disponibilitatea de a

140

folosi capital financiar pentru dezvoltări viitoare influenţează

volumul şi structura capitalului real.

Proporţia în care se combină cele două capitaluri este

un alt aspect al interdependenţei dintre ele (Fig. nr.5.1.).

CAPITAL

REAL

Cr1

Cr2 CAPITAL

FINANCIAR

Cf1 Cf2 Fig. nr. 5.1. Curba elasticităţii capitalului

Cu cât curba se apropie de axa orizontală, cu atât creşte

gradul de elasticitate şi lichiditate a capitalului total avansat, iar

cu cât se apropie de verticală cu atât devine mai rigid.

Interdependenţa dintre capitalul real şi cel financiar face

posibilă reproductibilitatea acestuia. Reproductibilitatea capita-

lului utilizat în procesul de producţie depinde şi de o serie de

factori cum ar fi: organizarea producţiei, management, forţa de

muncă etc. Dacă capitalul are capacitatea de a se reproduce,

asta nu înseamnă că o va face implicit. Reproducerea capitalu-

lui presupune un proces economic în care pe lângă capitalul

avansat intră şi alţi factori externi, se crează bunuri iar apoi se

valorifică în condiţii de profitabilitate regenerând sursele de

capital iniţiale.

Reproductibilitatea capitalului nu trebuie privită numai

în sens strict referitor la proprietatea acestuia de a se reproduce,

ci trebuie legată concomitent de capacitatea capitalului de a

obţine valoare adăugată. În acest sens reproductibilitatea poate

fi:

141

a) reproductibilitate totală, atunci când capitalul utilizat

în procesul de producţie se reîntregeşte şi concomitent se

obţine şi valoare adăugată;

b) reproductibilitate parţială, atunci când capitalul se

reîntregeşte şi nu se obţine valoare adăugată;

c) reproductibilitate deficitară, atunci când capitalul se

utilizează fără capacitatea de a se reîntregi în totalitate, ci doar

parţial.

5.5.2. Eficienţa capitalului fix

Capitalul fix reprezintă un factor de producţie cu o im-

portanţă foarte mare în procesul de producţie, având în vedere

modul în care participă la procesul de producţie, cum se con-

sumă şi îşi transmite valoarea în noile bunuri şi cum se înlocu-

ieşte când este uzat fizic şi moral. La nivel decizional trebuie să

existe o grijă permanentă pentru funcţionarea în bune condiţii a

capitalului fix, pentru scoaterea din producţie a celui uzat fizic

şi moral dar şi pentru promovarea unei politici investiţionale

care să ducă la sporirea acestuia

5.5.2.1 Capitalizarea şi investiţiile de capital

Una din pârghiile cu care se poate acţiona eficient asu-

pra creşterii capitalurilor întreprinderii o constituie investiţiile

de capital. Decizia de investiţii presupune alocarea cea mai efi-

cientă a capitalurilor pentru a se obţine în final o creştere efec-

tivă a acestora. Alocarea capitalurilor proprii sau împrumutate

pentru active fixe sau financiare în procesul de investire, pre-

supune de fapt o transformare a capitalurilor şi nu o capitaliza-

re a întreprinderii. Procesul de capitalizare se consideră finali-

zat în momentul în care această transformare a capitalurilor

prin intermediul investiţiilor va determina obţinerea de profi-

turi care ulterior vor putea fi repartizate pentru creşterea efecti-

vă a capitalurilor.

142

În mod aparent, investiţia se prezintă ca o operaţiune de

modificare şi creştere a patrimoniului iniţial. În realitate, ea

presupune alocarea capitalurilor în activităţi lucrative, profita-

bile, care să crească valoarea capitalurilor iniţiale. Astfel, eta-

pele procesului de capitalizare a întreprinderii prin intermediul

investiţiilor sunt următoarele:

-transformarea capitalurilor proprii sau împrumutate în

capital real (fix şi circulant),

-susţinerea în continuare a capitalului real cu capital fi-

nanciar, în condiţiile obţinerii de pierderi ca urmare a neatinge-

rii în fazele inferioare ale investiţiei a parametrilor prevăzuţi în

studiile de fezabilitate,

-producerea de capital financiar de către capitalul real da-

torită obţinerii de profit în urma atingerii parametrilor prevăzuţi,

-repartizarea profitului în vederea creşterii capitalului

financiar sau realizării de noi investiţii.

Remunerarea capitalurilor sub formă de dividende face

atractivă întreprinderea pe piaţa de capital, determinând o capi-

talizare bursieră a acesteia. Creşterea capitalurilor prin alocarea

profiturilor rămase determină o capitalizare internă efectivă sub

forma creşterii capitalurilor proprii.

În funcţie de obiectul investiţiilor, capitalizarea între-

prinderii poate fi externă sau internă. Capitalizarea internă este

rezultatul final al procesului de alocare a capitalurilor prin care

se achizitionează mijloace fixe şi circulante, se dezvoltă apara-

tul productiv precum şi reţeaua de distribuţie. Capitalizarea ex-

ternă este rezultatul plasării capitalurilor pe piaţa de capital,

crescând participarea întreprinderii la capitalurile altor socie-

tăţi. Motivaţia capitalizării interne este dată de strategia de pro-

dus a întreprinderii şi urmăreşte consolidarea poziţiei de piaţă

la produsele sale, în timp ce capitalizarea externă presupune

diversificarea activităţii pentru diminuarea riscurilor.

Riscul nerealizării capitalizări prevazute în fundamenta-

rea deciziei de investiţii depinde de natura investiţiilor realizate

143

şi anume: de înlocuire, de modernizare, de dezvoltare, strategi-

ce. Investiţiile de înlocuire sau de modernizare au un risc foarte

scăzut deoarece corecţiile realizate sunt nesemnificative asupra

tehnologiei de fabricaţie existentă la un moment dat. Datorită

riscului scăzut, aceste tipuri de investiţii se pot finanţa relativ

uşor prin credite bancare în condiţii avantajoase de rambursare

şi garantare. Investiţiile de dezvoltare a unor capacităţi de pro-

ducţie presupun un risc mare deoarece extinderea acestor active

implică lărgirea pieţelor de aprovizionare şi desfacere, de capi-

tal şi a forţei de muncă. Investiţiile strategice implică cel mai

mare risc deoarece presupun crearea unor filiale noi în străină-

tate, fuziunea sau schimbarea întregii tehnologii. Datorită ris-

curilor pe care le implică investiţiile de dezvoltare şi cele stra-

tegice, finanţarea lor se impune a fi făcută din surse proprii

deoarece accesul la credite se limitează.

Fundamentarea deciziei de investiţii şi respectiv de

capitalizare a întreprinderii se poate face pe baza valorii actuale

nete care se cere a fi maximizată. Prin prisma procesului de

capitalizare, valoarea actuală netă se determină ca diferenţă în-

tre capitalizarea viitoare şi capitalul investit. Capitalizarea vii-

toare presupune o evaluare viitoare a întreprinderii la preţul de

piaţă, investiţia fiind cu atât mai eficientă cu cât această evalua-

re viitoare este mai mare decât capitalul investit iniţial.

Dacă ne raportăm la rata medie a dobânzii ca un ran-

dament de referinţă în materie de capitalizare prin investiţii,

atunci cea mai indicată este calcularea ratei interne de rentabili-

tate (RIR) determinată astfel:

1

CII

VRCFVRIR

În care:

RIR este rata internă de rentabilitate

CFV sunt cash-flow-urile viitoare

VR este valoarea reziduală

CII sunt cheltuielile iniţiale de investiţii

144

Dacă rata internă de rentabilitate este mai mare decât

rata dobânzii atunci investiţiile pot produce efectele scontate

asupra capitalizării întreprinderii. În situaţia în care rata internă

de rentabilitate este egală sau mai mică decât rata dobânzii

creşterea capitalurilor poate fi nesemnificativă, situaţia prezen-

tând interes doar din punctul de vedere al conservării acestora.

În selectarea strategiilor de capitalizare este benefică

combinarea criteriului valorii actuale nete cu rata internă de

rentabilitate. Combinarea celor două criterii elimină imper-

fecţiunile unuia sau altuia şi nu pot să ducă în final decât la o

capitalizare a întreprinderii urmare obţinerii efectelor scontate.

În analiza procesului de capitalizare prin intermediul

investiţiilor prezintă o importanţă semnificativă momentul în

care capitalurile investite se recuperează integral, după acest

moment, fluxurile de trezorerie constituindu-se ca un surplus la

capitalul investit. Termenul de recuperare a capitalului investit

exprimă numărul de ani în care acesta se recuperează şi se de-

termină ca raport între capitalul investit şi cash-flow-urile me-

dii anuale actualizate. Cu cât acest termen este mai mare cu atât

procesul de capitalizare este mai lent şi invers. Alegerea in-

vestiţiei depinde în ultimul rând de strategia utilizată în proce-

sul de capitalizare, fie una agresivă dar cu riscuri mai mari fie

una mai înceată dar cu riscuri mai mici.

Diferenţa dintre durata de viaţă a investiţiei şi termenul

de recuperare a capitalului investit reprezintă practic cea mai

importantă etapă a procesului de capitalizare, deoarece în acest

interval capitalurile investite încep sa producă peste valoarea

lor iniţială iar dacă aceasta se relizează în condiţii de profitabi-

litate, capitalizarea poate fi realizată efectiv, mărirea capitaluri-

lor prin repartiţia profiturilor fiind doar o chestiune de timp. În

această etapă apare şi excedentul brut de exploatare în valori

pozitive, determinat ca diferenţă dintre cifra de afaceri şi suma

costurilor variabile şi a celor fixe.

145

5.5.2.2 Indicatorii de apreciere a eficienţei capitalului fix

Eficienţa capitalului fix (Rkf) se poate calcula în mai

multe moduri în funcţie de efectul ales pentru raportarea la ca-

pitalul fix.

1. Ca raport între profitul din exploatare (Pe) şi valoarea medie

a capitalului fix Kf

100f

e

kfK

PR

În literatura de specialitate îl mai întâlnim şi sub denumirea

rentabilitatea capitalului fix, putând fi calculat şi în funcţie de

profitul total anual sau profitul net anual.

2. Ca raport între producţia exercitiului (Q) şi valoarea medie a

capitalului fix Kf

100f

kfK

QR

Indicatorul se poate calcula în mai multe moduri în funcţie de

cum se exprimă producţia (producţie fizică sau producţie valo-

rică). Exprimă producţia care se obţine prin utilizarea unei uni-

tăţi de capital fix. Valoarea acesteia diferă în funcţie de dome-

niul de activitate şi de gradul de mecanizare a mijloacelor fixe.

3. Ca raport între cifra de afaceri (CA) şi valoarea medie a ca-

pitalului fix Kf

100f

kfK

CAR

4. Ca raport între profitul din exploatare (Pe) şi valoarea medie

a capitalului fix Kf

100f

kfK

VAR

146

Cu cât valoarea acestor indicatori este mai mare cu atât

reflectă o utilizare cât mai bună a capitalului fix în procesul de

producţie.

Adâncind analiza asupra indicatorilor de mai sus se

constată că există o dependenţă funcţională între gradul de în-

zestrare tehnică a muncii, structura tehnologică a capitalului fix

şi ponderea profitului în cifra de afaceri.

-gradul de înzestrare tehnică a muncii (Gzm) exprimă care este

valoarea capitalului fix care revine pe un salariat, determinân-

du-se ca raport între capitalul fix (Kf) şi numărul de salariaţi

(Ns) astfel:

s

f

zmN

KG

-structura tehnologică a capitalului fix (ST) se determină ca

raport între capitalul fix activ (Kfa-acea parte a capitalului care

participă nemijlocit în mod direct la realizarea produselor fini-

te-utilaje, maşini etc.) şi totalul capitalului fix (Kf)

100f

fa

K

KST

Valoarea acestui indicator trebuie să fie cât mai mare deoarece

capitalul fix activ este cel care participă nemijlocit la realizarea

producţiei.

Pe lângă indicatorii prezentaţi se mai pot folosii şi alţii

dintre care cei mai importanţi sunt51:

a) coeficientul de uzură a capitalului fix

100f

uK

AC

În care:

Cu -coeficientul de uzură a capitalului fix

A-amortizarea totală

Kf-capitalul fix la valoarea de inventar


147

Indicatorul exprimă starea funcţională a utilajelor. Cu cât este

mai mic cu atât reflectă faptul că uzura fizică şi morală a afec-

tat într-o măsură mai mică rezultatele economice. Cu cât acesta

este mai mare cu atât uzura fizică şi morală a acţionat în sens

negativ asupra rezultatelor economice.

b) coeficientul de reînnoire a capitalului fix

100f

fn

rK

KC

În care:

Cr -coeficientul de reînnoire a capitalului fix

Kfn-valoarea capitalului fix pus în funcţiune într-o anumită pe-

rioadă de timp (n)

Kf- valoarea capitalului fix existent la sfârşitul perioadei pentru

care se face calculul

Reînnoirea capitalului fix este cerută de acţiunea uzurii fizice şi

morale în timp şi se realizează cu ajutorul investiţiilor. Compa-

rarea celor doi coeficienţi de mai sus stă la baza deciziilor pri-

vind înnoirea capitalului fix. Dacă coeficientul de uzură este

mai mare decât coeficientul de reînnoire atunci se impune lua-

rea de măsuri pentru efectuarea de investiţii privind înlocuirea

capitalului fix.

c) coeficientul de eficienţă economică a modernizărilor

de capital fix

100kfm

mCh

EC

În care:

Cu - coeficientul de eficienţă economică a modernizărilor de

capital fix

E-efectele obţinute după modernizarea capitalului fix (încasări

suplimentare, spor de producţie etc.)

Chkfm-cheltuielile făcute cu modernizările de capital fix (de

menţionat că aceste cheltuieli cuprind pe lângă cheltuielile cu

capital fix şi o serie de cheltuieli referitoare la materiile prime,

148

materialele, salariile pe care le reclamă noul capital fix moder-

nizat).

d) ponderea mijloacelor fixe modernizate în totalul mij-

loacelor fixe

100

t

m

f

f

mfM

MP

În care:

Pmf-ponderea mijloacelor fixe modernizate în totalul mijloace-

lor fixe

Mfm-numărul mijloacelor fixe modernizate

Mft-numărul mijloacelor fixe totale

e) economia relativă de personal “arată cu cât ar trebui

să crească numărul de salariaţi pentru a realiza un volum de

producţie superior dacă nu ar fi crescut productivitatea muncii

ca urmare a acţiunilor de modernizare şi reutilare”52

m

mmr

W

Q

W

QE

În care:

Qm –producţia realizată după modernizarea capitalului fix

W-productivitatea înainte de modernizarea capitalului fix

Wm-productivitatea după modernizarea capitalului fix.

f) rezerva potenţială de producţie, determinată ca dife-

renţă între producţia pe care o poate realiza capitalul fix într-o

perioadă de timp şi producţia efectivă realizată de capitalul fix.

În condiţiile în care cererea de pe piaţă creşte, rezerva potenţia-

lă de producţie arată în ce măsură unitatea poate să facă faţă

unei astfel de cereri. Un exemplu elocvent în acest sens îl re-

prezintă cererea de apă minerală în perioadele cu temperaturi

caniculare, practica dovedind că unităţile producătoare nu au

putut face faţă cererii.

g) gradul de folosire a suprafeţelor de producţie


149

100u

p

sS

SG

În care:

Gs- gradul de folosire a suprafeţelor de producţie

Sp-suprafaţa afectată desfăşurării procesului de producţie

Su-suprafaţa utilă

Indicatorul este relevant pentru a determina o mai bună com-

partimentare a suprafeţelor disponibile având în vedere că une-

le suprafeţe sunt afectate capitalului fix activ sub forma maşini-

lor, utilajelor iar altele sunt delimitate de însăşi clădirile şi ha-

lele de producţie.

h) ponderea cheltuielilor cu amortizarea în totalul chel-

tuielilor materiale

100m

AA

Ch

ChP

În care:

AP - ponderea cheltuielilor cu amortizarea în totalul cheltuieli-

lor materiale

ACh -cheltuielile cu amortizarea capitalului fix

MCh -cheltuielile cu materialele

O amortizare cât mai mare ca pondere în totalul cheltuielilor

materiale reflectă un nivel ridicat de tehnologie. Aceasta permi-

te practicarea unei politici privind amortizarea în cote cât mai

mari şi pe perioade scurte de timp.

Amortizarea reprezintă expresia valorică a gradului în

care un capital fix s-a uzat în urma participării la un ciclu de

producţie. Nivelul amortizării continuă să constituie o proble-

mă larg dezbătută la nivelul specialiştilor şi autorităţilor din

ţara noastră. Cotele de amortizare pot să fie constante, caz în

care amortizarea este liniară; pot să fie descrescătoare, caz în

care amortizarea este regresivă, sau pot să crească, caz în care

amortizarea este progresivă.

150

În practică se pot întâlnii trei situaţii privind stadiul

amortizării valorii iniţiale a capitalului fix (Fig. nr.5.2).

1. Durata de utilizare a capitalului fix este mai mare ca durata

de recuperare (dreapta D1). Aceasta este situaţia cea mai favo-

rabilă, în care capitalul fix a fost recuperat integral funcţionând

în continuare. Posibilitatea menţinerii capitalului fix în funcţiu-

ne după durata de recuperare este o problemă delicată în sensul

că trebuie avut în vedere că produsele obţinute să răspundă

cerinţelor de calitate impuse pe piaţă şi să nu se facă cheltuieli

suplimentare pentru menţinerea în funcţiune. O asemenea si-

tuaţie s-a întâlnit în economia noastră cu marile capitaluri din

întreprinderi care deşi s-au recuperat integral prin amortizare

au funcţionat în continuare generând produse de slabă calitate

şi implicând cheltuieli pentru întreţinere şi reparaţii mai mari

ca valoarea lor iniţială.

Durata de

utilizare (Du)

D1

A

D3

D2 Durata de recuperare (Dr)

0 B C

Fig.nr.5.2. Prezentarea grafică a situaţiei de echilibru dintre durata

de utilizare şi durata de recuperare

2. Durata de utilizare este egală cu durata de funcţionare. În

ceea ce ne priveşte considerăm această situaţie ca fiind ideală

neexistând riscuri privind efectuarea unor cheltuieli suplimen-

tare privind întreţinerea şi repararea. Totodată reflectă o politi-

151

că extrem de inteligentă privind introducerea progresului tehnic

şi înlocuirea rapidă a capitalului fix.

3. Durata de funcţionare este mai mică ca durata de recuperare

caz în care valoarea capitalului fix prin intermediul amortizării

nu a fost recuperată pe perioada de funcţionare normală a capi-

talului fix. În aceste condiţii se impune prelungirea duratei de

funcţionare dar fără un nivel suplimentar de cheltuieli de în-

treţinere şi funcţionare.

Având în vedere cele de mai sus precum şi necesitatea

recuperării valorii iniţiale a capitalului fix prin amortizare pe

perioada duratei de funcţionare se va urmării minimizarea ariei

triunghilului ABC din fig.nr.5.2.

Creşterea eficienţei capitalului fix este o necesitate

stringentă a zilelor noastre, influenţată de o serie de factori.

Unul dintre aceştia îl constituie preţul de achiziţie al utilajelor,

dar nu trebuie acţionat neapărat în sensul diminuării lui. Se pu-

ne problema şi din punctul de vedere al finanţării care asigură

acoperirea peţului. Când deja relaţia dintre furnizorul de utilaje

şi cumpărător devine tradiţională, finanţăriile se asigură din

linii de finanţare externă în care băncile celor doi parteneri pre-

ia riscul tranzacţiei. În aceste condiţii se pot obţine utilaje de

foarte bună calitate la preţuri competitive. Atunci când nu exis-

tă o relaţie tradiţională se poate apela la leasing pentru finanţa-

rea preţului, metoda de finanţare care a fost special concepută

pentru achiziţionarea de capitaluri fixe direct productive. Deşi

este mai scump ca şi costuri, leasingul permite utilizarea capi-

talului fix chiar dacă nu se dispune de preţul integral, doar pe

baza unui avans. Utilizatorul exploatează capitalul fix iar în

valoarea creata de acesta achită pe parcursul contractului de

leasing sumele aferente plus dobânda. Utilizatorul capitalului

nu este proprietarul capitalului fix decât la sfârşitul contractului

după ce plăteşte valoarea reziduală. În afară de leasing, pe plan

intern se mai poate apela la creditele bancare care astăzi sunt

152

foarte diversificate şi răspund cerinţelor oricăror nevoi de fi-

nanţare.

Un al doilea factor care influenţează eficienţa capitalu-

lui fix îl constituie randamentul utilajelor. Acesta este strict le-

gat de concepţia inovatoare care a stat la baza conceperii maşi-

nilor si utilajelor, reclamând materii prime şi materiale de cali-

tate pentru prelucrare şi care au fost prevăzute în prospectul de

funcţionare. Respectarea întocmai a cerinţelor legate de

funcţionarea utilajelor conduce la un randament mai mare al

acestora în procesul de producţie.

Un al treilea factor este legat de durata de funcţionare a

capitalului fix. Aceasta trebuie să fie pe cât se poate mai mare

ca durata de recuperare a investiţiilor privind achiziţia. O dura-

tă de funcţionare mai mică ca durata de recuperare generează

riscul apariţiei unor cheltuieli suplimentare privind întreţinerile

şi reparaţiile.

Gradul de promovare al progresului tehnic constituie un

al patrulea factor extrem de important în creşterea eficienţei

capitalului fix. Piaţa a demonstrat în ultimul timp în ţara noas-

tră că numai cei ce deţin utilaje performante au putut rezista pe

piaţă. Acest lucru a presupus realizarea de investiţii pentru re-

tehnologizare şi modernizare în perioada de tranziţie la econo-

mia de piaţă. Încorporarea progresului tehnic este un factor ca-

re contribuie şi la reducerea substanţială a costurilor de pro-

ducţie prin reducerea cheltuielilor cu forţa de muncă, reducerea

costurilor de energie electrică etc.

Durata dintre două reparaţii şi nivelul calitativ al aces-

tora influenţează eficienţa economică a capitalului fix în sensul

că trebuie să fie cât mai scurtă şi să se execute cu piese şi

subansamble de caliate, originale. Volumul cheltuielilor cu în-

treţinerea şi funcţionarea utilajelor trebuie să fie cât mai redus.

Prin politica unor furnizori de capitaluri fixe a fost posibil ca

anumite cheltuieli făcute cu întreţinerea şi funcţionarea capita-

lului fix să fie mai mari ca şi valoarea unor părţi componente

153

ale acestuia, ceea ce determină utilizatorii să solicite înlocuirea

unor subansamble întregi în cazul defectării sau funcţionării la

parametrii de mai slabă calitate.

Într-o economie de piaţă în continuă schimbare trebuie

să se anticipeze cât mai exact cerinţele viitoare ale consumato-

rilor pentru că în funcţie de acestea se achiziţionează utilaje

care să facă produsele cerute pe piaţă. Această cerinţă se impu-

ne având în vedere şi duratele mari de funcţionare a capitalului

fix (peste 8 ani), piaţa putând avea o evoluţie diferită şi pe pe-

rioade scurte de timp în ceea ce priveşte definirea produselor.

Pe timpul duratei de funcţionare a capitalului fix pot intervenii

schimbări majore în concepţia producătorilor, exigenţa consu-

matorilor, posibilităţile de aprovizionare cu unele materii prime etc.

Nu în ultimul rând, creşterea eficienţei economice a

capitalului fix este influenţată şi de politica internalizării exter-

nalităţilor pozitive. Influenţele pozitive pe care le are producţia

realizată într-o unitate economică în ramura respectivă, în me-

diul social şi natural precum şi în industria orizontală pot gene-

ra prin internalizarea externalităţilor pozitive un interes mai

mare în exploatarea capitalului fix respectiv.

Creşterea eficienţei capitalului fix poate fi realizată şi

prin promovarea unei politici fiscale adecvate din partea statu-

lui faţă de producătorii care reinvestesc profiturile în achiziţio-

narea de utilaje noi prin: scutiri la plata impozitului pe profit,

anularea unor taxe vamale, acordarea de facilităţi pentru cei

care angajază muncă salariată din rândul şomerilor, subvenţio-

narea costurilor la creditele bancare acordate pentru achiziţio-

narea de utilaje pentru producţia destinată exportului etc.

154

5.6. Eficienţa economică şi costurile capitalurilor

Capitalizarea ca proces de creştere a capitalurilor se

impune a fi tratată şi sub aspectul costurilor pe care le implică

şi care uneori nu sunt de loc de neglijat. În aceste condiţii, de-

cizia de mărire a capitalurilor care aparţine proprietarilor unei

societăţi comerciale trebuie bine fundamentată aşa încât riscuri-

le legate de creşterea costurilor acesteia asupra activităţii eco-

nomice să poată fi cunatificabile şi controlabile în acelaşi timp.

Practica a dovedit că o slabă determinare a acestor costuri dato-

rate superficialităţii în decizia de capitalizare dar şi condiţiile

de piaţă care se schimbă mereu, au dus la un eşec total sau în

cele mai bune situaţii efectele acestor decizii nu s-au resimţit

pană la urmă în creşterea capitalurilor.

Investitorii de capital dar şi managerii acestora când

fundamentează decizia de creştere a capitalurilor au în vedere

acelaşi obiectiv şi anume maximizarea valorii de piaţă a între-

prinderii prin capitalizare. Pentru realizarea acestui deziderat,

reducerea costurilor capitalurilor mobilizate devine o prioritate.

Având în vedere sursele de procurare a capitalurilor (propri si

împrumutate) costurile capitalizării trebuie tratate separat pe

fiecare sursa în parte iar acolo unde acestea se interpun, costul

capitalului trebuie tratat ca medie a costurilor specifice surselor

de finanţare a întreprinderii.

Capitalurile aflate la dispoziţia unui agent economic în

procesul de capitalizare pot fi:

-capitaluri proprii - fie din aportul de capital al acţiona-

rilor sau al asociaţilor, fie din autofinanţare prin reinvestirea

unei părti din profitul net,

-capitaluri împrumutate - de pe piaţa monetară şi de ca-

pital,

-capitaluri condiţionale, caz în care decizia investitoru-

lui le poate schimba natura.

155

Pentru o întreprindere, măsurarea obiectivă şi riguroasă

a costului capitalului nu este posibilă deoarece calculul său se

bazează pe previziuni supuse incertitudinii.

Structura capitalurilor întreprinderii reprezintă suma

ponderilor de participare a acestor surse de finanţare la consti-

tuirea capitalurilor investite în întreprinderi. Costul capitalului

este definit ca medie a costurilor specifice surselor de finanţare

a înterprinderii. Costul mediu ponderat al capitalului la valoa-

rea lui de piaţă sau la valoarea lui contabilă este suma costuri-

lor diferitelor surse de finanţare, ponderată cu cota parte a fie-

căruia dintre ele în finanţarea totală.53

Costul capitalurilor proprii este dat de valoarea de piaţă

a acestora la un moment dat şi care trebuie suportată de între-

prindere în momentul în care asociaţii s-ar retrage din societate.

Pentru a se determina această valoare este necesară actualizarea

permanentă a fluxurilor viitoare de trezorerie, iar rata de actua-

lizare privită ca rată de remunerare sau cost al capitalului va

ţine cont de riscul de exploatare al societăţii. Costul capitaluri-

lor proprii prezintă interes şi în situaţia finanţării întreprinderii

atât prin capitaluri proprii cât şi împrumutate deoarece remune-

rearea creditorilor sub formă de dobândă are prioritate. Acţio-

narii vor fi deci remuneraţi cu diferenţa dintre fluxurile nete de

trezorerie şi dobânzile plătite. Pentru a putea fi remuneraţi este

necesar ca aceste fluxuri nete de trezorerie să fie pozitive, si-

tuaţie în care valoarea de piaţă a capitalurilor proprii este egală

cu valoarea de piaţă a întreprinderii minus valoarea de piaţă a

datoriilor.

Costul autofinanţării prin reinvestirea profitului, încor-

porarea rezervelor sau provizioanelor în capitaluri, prezintă un

interes deosebit din partea acţionarilor deoarece poate fi consi-

derat “preţul” renunţării la profituri de către acţioanari şi astfel

folosirea lor în scopuri productive şi nu în scopuri personale.

53 Stancu Ion, op. cit., p.364-365

156

Autofinanţarea pe seama profitului se consideră uneori

ca neavând costuri. Dar sursa acesteia este profitul net reinves-

tit şi trecut la rezerve. Pe perioada în care este ţinut sub forma

rezervelor acceptăm acest punct de vedere dar, în momentul

când rezervele sunt încorporate în mărirea capitalului social

atunci problema trece în sfera capitalurilor proprii prezentate

mai sus, iar costul autofinanţării este egal cu costul capitaluri-

lor proprii.

Autofinanţarea din provizioane este posibiliă numai du-

pă crearea acestora, dar crearea efectivă a lor presupune reali-

zarea unor cheltuieli certe recunoscute de toate standardele in-

ternaţionale de contabilitate care în final duc la reducerea profi-

tului. Costul autofinanţării prin provizioane poate fi considerat

egal cu valoarea provizioanelor constituite iniţial.

Costul capitalului împrumutat se poate determina cu

certitudine având în vedere condiţiile contractuale în care se

acordă un credit (suma împrumutului este cunoscută, scadenţa

este certă, există prioritate în recuperarea creditului în caz de

faliment). Există totuşi o incertitudine privind fluctuaţiile vii-

toare ale dobânzii pe piaţă dar la scadenţă valoarea absolută

este cunoscută cu certitudine.

Până în prezent, băncile au comunicat agenţilor econo-

mici ca şi cost al creditului-dobânda bancară. În realitate, băn-

cile încasau de la agenţii economici mult mai mult. Pe lângă

dobânda bancară, băncile mai percep diverse comisioane de

gestiune, întocmire documentaţie, analiză credit, constituire

ipoteci, comisioane de neutilizare, etc. Introducerea obligativi-

tăţii băncilor de a afişa costurile reale ale unui credit este bene-

fică, cu atât mai mult cu cât la nivel microeconomic se produ-

ceau anumite dezechilibre în fluxurile de trezorerie, datorită

necunoaşterii lor.

În situaţia în care este finanţată în mod global activita-

tea agenţilor economici, este foarte greu de făcut o repartizare a

costurilor pe fiecare activitate în parte. O dificultate apare şi în

157

situaţia în care activitatea se derulează centralizat în cadrul

unui grup, deoarece grupul contractează creditele cu o anumită

dobândă şi le redistribuie în cadrul unităţilor componente cu

dobânzi diferenţiate.

Costul capitalurilor condiţionale se referă la preţurile de

subscripţie, de răscumpărare sau de conversiune pe care le im-

plică exercitarea unor drepturi ale investitorilor în funcţie de

titlurile de valoare pe care le deţin de la emitent (acţiuni, obli-

gaţiuni, drepturi). În funcţie de interesele investitorilor pe piaţă,

aceştia pot să uzeze de drepturile lor izvorâte din deţinerea de

capitaluri condiţionale participând, transformând sau renunţând

la capitalurile deţinute. Astfel, în cazul deţinerii de obligaţiuni

convertibile în acţiuni, investitorul poate renunţa la calitatea de

împrumutat şi poate deveni posesor al unei părţi din capitaluri-

le societăţii prin transformarea obligaţiunilor în acţiuni. Preţul

de conversiune este preţul prestabilit al acţiunilor comune la

care se efectuaează conversiunea obligaţiunilor. Preţul de con-

versiune este stabilit la emisiune fără a se lua în considerare

evoluţia ulterioară a preţului celor două tipuri de certificate.

În cazul obligaţiunilor revocabile, preţul de răscumpă-

rare este format din valoarea nominală plus dobânda acumulată

de la ultima plată şi premiul de răscumpărare în cazul când

preţul obligaţiunilor pe piaţă este peste valoarea lor nominală.

Achiziţionarea unor noi emisiuni de către acţionarii

vechi datorită deţinerii de drepturi, scuteşte societatea emitentă

de cheltuielile de desfacere a acţiunilor pe piaţă. De aceea, so-

cietatea oferă acţionarilor dreptul de a cumpăra acţiuni din no-

ua emisiune la un preţ mai mic decât cel curent al pieţii, numit

preţ de subscripţie.

Având în vedere cele prezentate, se desprinde concluzia

că este foarte dificil de cuantificat costul suportat de întreprin-

dere în procesul capitalizării ei. Totuşi se desprind două aspec-

te foarte importane.

158

În primul rând, costul capitalizării întreprinderii trebuie

tratat prin prisma preţurilor pe care le implică achiziţionarea de

capitaluri. În al doilea rând, costul capitalizării trebuie tratat ca

un preţ al renunţării la capitaluri în cazul aporturilor proprii,

preţ care se actualizează prin actualizarea fluxurilor de trezore-

rie viitoare; preţ al capitalurilor împrumutate şi preţ al capitalu-

rilor condiţionale.

Această tratare este cea mai portivită deoarece tratarea

costurilor prin prisma preţurilor de procurare a unor eventuale

bunuri care ar intra în categoria capitalului real (maşini, utilaje,

mărfuri, materii prime etc.) este nerelevantă deoarece aceste

bunuri chiar dacă participă la realizarea unui ciclu de producţie

sau a mai multora, nu este obligatoriu ca rezultatele acţiunii lor

productive să permită creşterea capitalurilor la dispozitia între-

prinderii şi ca atare să contribuie la procesul de capitalizare.

La polul opus conceptului de capitalizare se situează

decapitalizarea, care reprezintă procesul de erodare treptată a

capitalurilor ca urmare a acţiunii directe sau indirecte, imediate

sau continue a numeroşi factori interni sau externi. Costurile

decapitalizării devin de această dată efecte, cu implicaţii nega-

tive în activitatea economică. Decapitalizarea la rândul său ge-

nerează dezechilibre în activitatea întreprinderilor mergând pâ-

nă la faliment. Dintre factorii care acţionează cel mai intens în

sensul decapitalizării economiei naţionale enumerăm : obţine-

rea de pierderi din activitatea de exploatare, financiară şi ex-

cepţională, deprecierea monedei naţionale, inflaţia, realizarea

de investiţii neproductive care nu ating parametrii proiectaţi,

blocajul financiar s.a. Manifestarea acestui fenomen în econo-

mia naţională din ultimii ani, reclamă cu necesitate cunoaşterea

cauzelor şi terapiilor de evitare.

159

5.7. Structura capitalului şi efectul de levier

Structura capitalurilor constituie un element esenţial pen-

tru orice întreprindere, deoarece de modul în care capitalurile îm-

prumutate se combină cu cele proprii depind rezultatele economi-

ce exprimate prin profit şi în final procesul de capitalizare.

În funcţie de termenele pentru care se găsesc la dispo-

ziţia întreprinderii, distingem în cadrul structurii financiare:

-capitaluri permanente, alocate pe o perioadă mai mare de

un an de zile, destinate realizării investiţiilor în mijloace fixe, şi

-capitaluri pe termen scurt, alocate pe o perioadă mai

mică de un an de zile, destinate finanţării nevoilor de exploatare.

Dacă privim structura financiară a întreprinderii din

punct de vedere al costului capitalurilor, atunci această structu-

ră are două dimensiuni. În primul rând, una externă determina-

tă de cerinţele investitorilor în materie de profitabilitate iar în al

doilea rând una internă determinată de strategia gestiunii finan-

ciare. Ţinând cont de provenienţa capitalurilor, proprii şi îm-

prumutate, costul mediu ponderat al capitalului se calculează

după următoarea relaţie (Modigliani, Miller 1963):

CT

DATKd

CT

CPRKfinKec

În care:

Kec = costul mediu ponderat al capitalului

Kfin = costul capitalurilor proprii, sau rentabilitatea sconta-

tă de acţionari

Kd = costul cpitalurilor împrumutate, sau dobânda scontată

de creditori

CT = capitaluri totale (CPR + DAT)

CPR = capitaluri proprii

DAT = datorii

Scăderea costurilor capitalurilor în vederea creşterii

rentabilităţii presupune realizarea unei structuri financiare op-

160

time a cărei ţintă să reprezinte creşterea valorii de piaţă a între-

prinderii pe cele două componente ale sale:

-valoarea de piaţă a capitalurilor exprimate ca acţiuni;

-valoarea de piaţă a datoriilor totale.

Suma dividendelor şi creşterea sau descreşterea cotaţiei

acţiunilor determină rentabilitatea acţiunilor, în timp ce ratele

dobânzilor şi fluctuaţiile cursului bursier al obligaţiunilor de-

termină rentabilitatea obligaţiunilor.

Influenţa structurii capitalurilor asupra valorii între-

prinderii s-a concretizat în teoria şi practica financiară în urmă-

toarele relaţii matematice (Modigliani, Miller 1958):

CPR

DATKdKecKecKfin

CPR

DATRdccRfin ReRe

În care:

Kec = costul mediu ponderat al capitalului

Kfin = costul capitalurilor proprii

Kd = costul cpitalurilor împrumutate

DAT = capitaluri împrumutate

CPR = capitaluri proprii

Rfin = rentabilitatea financiară a întreprinderii

Rec = rentabilitatea economică

Rd = rata dobânzii

LEVIERUL = DAT/ CPR

EFECTUL DE LEVIER = (Kec-Kd) x DAT/CPR sau

(Rec–Rd) x DAT/CPR

Având în vedere comportamentul acţionarilor şi cel al

creditorilor faţă de riscul investirii capitalurilor ce le deţin, în

practică se constată uneori costuri mai mici aferente capitaluri-

lor împrumutate faţă de cele ale capitalurilor proprii, creşterea

îndatorării întreprinderii devenind astfel o modalitate de

creştere a rentabilităţii. Dacă costurile procurării capitalurilor

161

scad datorită creşterii ponderii capitalurilor împrumutate,

atunci este de presupus că şi rentabilităţile vor creşte.

Din cea de a treia relaţie se observă că dacă rata dobân-

zii este mai mică decât rentabilitatea economică a întreprinde-

rii, creşterea gradului de îndatorare are un efect benefic asupra

valorii rentabilităţii financiare.

Creşterea rentabilităţii financiare (Huminiuc 2008) atât

ca urmare a reducerii costurilor capitalurilor cât şi ca urmare a

raportului de inferioritate între rata dobânzii şi rentabilitatea

economică duce la repartizarea unor dividende mai mari cuve-

nite acţionarilor. În aceste condiţii valoarea de piaţă a acţiunilor

creşte ceea ce implică de fapt o capitalizare bursieră. Dacă di-

videndele sunt retrase în întregime de către acţionari în loc să

fie lăsate la dispoziţia societăţii sub formă de capitaluri, deşi

are loc o capitalizare bursieră, procesul de capitalizare la nive-

lul întreprinderii nu va fi pe deplin realizat. Trebuie precizat că

pe măsura creşterii ponderii în structura financiară a capitaluri-

lor împrumutate, creşte şi riscul financiar şi odată cu acesta

pretenţiile acţionarilor într-o remunerare mai mare a capitaluri-

lor proprii. Dacă ţinem cont de faptul că în condiţiile creşterii

riscului financiar, ridicarea dividendelor devine deja o priorita-

te, atunci capitalizarea societăţii este pusă pe locul al doilea cu

implicaţii grave asupra viitorului său.

Realizarea procesului de capitalizare la nivelul între-

prinderii are loc dacă profitul nu este distribuit sub formă de

dividende şi este lăsat în continuare la dispoziţia întreprinderii

sub formă de rezerve sau fonduri. În momentul în care aceste

rezerve sau fonduri se transformă în capital putem vorbi de o

capitalizare propriu-zisă.

Corelaţia dintre valoarea întreprinderii ca expresie a

procesului de capitalizare, costul procurării capitalurilor şi

structura financiară a întreprinderii este foarte complexă şi

adesea contradictorie, fiind infuenţată de numeroşi factori in-

terni şi externi.

162

Exemplu: un agent economic prezintă conform tabelului de mai

jos următoarea situaţie în evoluţie a posturilor sale bilanţiere pe

patru ani consecutivi (31.12.2005, 31.12.2006, 31.12.2007,

31.12.2008).

Post bilanţier 31.12.2005 31.12.2006 31.12.2007 31.12.2008

Credite bancare

pe termen scurt

10000 11000 15000 30000

Credite bancare

pe termen mediu

şi lung

100000 120000 170000 400000

Leasing parc auto 200000 220000 250000 500000

Capital social 190000 200000 200000 200000

Fond de dezvolta-

re

50000 60000 50000 60000

Rezerve 10000 11000 10000 20000

Profit total 60000 70000 90000 200000

Activ total 500000 700000 1000000 3000000

Menţionăm că rezultatele pe anii 2005, 2006, 2007 sunt reale,

exerciţiile financiare fiind închise. Activitatea anului 2008 este

încă la început de lună ianuarie, datele din tabel fiind cele

prognozate de agentul economic care intenţionează şi o majora-

re a creditelor sale şi a leasingului pentru dezvoltare. Ştiind că

rata dobânzii la creditele bancare şi de leasing a fost de 10%

fixă pe cei trei ani încheiaţi şi va fi de 9% pentru anul 2008 să

se determine ce influenţă va avea creşterea gradului de îndato-

rare din anul 2008 asupra activităţii economice a agentului

economic şi să se facă o analiză pe cei trei ani încheiaţi.

Rezolvare. În capitalurile împrumutate ale agentului economic

sunt incluse următoarele posturi bilanţiere din tabel: creditele

bancare pe termen scurt, creditele bancare pe termen lung şi

leasingul. În categoria capitalurilor proprii intră următoarele

posturi bilanţiere: capital social, fond de dezvoltare şi rezerve.

Ştiind că rentabilitatea economică este raportul dintre profitul

163

total şi activul total, atunci tabelul de mai sus se poate scrie în

formă restrânsă astfel: 31.12.2005 31.12.2006 31.12.2007 31.12.2008

Capitaluri

împrumutate

310000 351000 435000 930000

Capitaluri

proprii

250000 271000 260000 280000

Rentabilitate

economică

12% 10% 9% 6%

Rata dobân-

zii

10% 10% 10% 9%

Pentru anul 2005 efectul de levier este

%48,2250000

310000%)10%12(

În anul 2005 efectul de levier fiind pozitiv a avut o influenţă

benefică asupra rentabilităţii financiare, creşterea gradului de

îndatorare în acest an influenţând pozitiv rentabilitatea financi-

ară.


%0271000

351000%)10%10(

În anul 2006 creşterea gradului de îndatorare a avut o influenţă

nulă asupra rentabilităţii financiare deoarece rentabilitatea eco-

nomică a fost egală cu rata dobânzii.


%67,1260000

435000%)10%9(

În anul 2007 creşterea gradului de îndatorare a avut un efect de

măciucă asupra activităţii financiare.

Pentru activitatea prognozată a anului 2008 efectul de levier

este

%96,9280000

930000%)9%6(

164

Dacă agentul economic îşi va creşte capitalurile împrumutate

atunci influenţa gradului de îndatorare va avea un efect negativ

(de măciucă) asupra rentabilităţii financiare.

Concepte cheie: rentabilitate economică, active imobilizate,

active circulante, excedent brut de exploatare, valoare adăuga-

tă, rezultatul înaintea plăţii impozitului şi dobânzilor, rentabili-

tate financiară, rentabilitate comercială, marja brută, profit ope-

raţional, rentabilitatea capitalului real, gradul de înzestrare teh-

nică a muncii, structura tehnologică a capitalului fix, coeficien-

tul de uzură a capitalului fix, uzură fizică, uzură morală, coefi-

cientul de reînnoire a capitalului fix, amortizare, amortizare

liniară, amortizare regresivă, amortizare progresivă, efect de

levier, efect de măciucă, structura capitalului.


•Rentabilitatea-concept

•Indicatorii rentabilităţii economice

•Calculul rentabilităţii financiare

•Calculul rentabilităţii financiare din practica şi teoria inter-

naţională

•Calculul rentabilităţii comerciale

•Eficienţa capitalului fix

•Capitalizarea şi investiţiile de capital

•Structura capitalului şi efectul de levier


•Ilie Dragoş, Creditarea Durabilă, Editura Sitech, Craiova 2005

•Moroşan Iosefina, Analiză Economico-Financiară, Editura


•Stancu Ion, Finanţe, Editura Economică, Bucureşti, 1997

•Vasilescu Ion, Românu Ion, Cicea Claudiu, Investiţii, Editura




165

CAPITOLUL VI

PRAGUL DE RENTABILITATE LA NIVEL

MICROECONOMIC

Obiective:

•Definirea şi calcularea pragului de rentabilitate

•Determinarea indicatorilor utilizaţi în analiza managerială pri-

vind marja de libertate

•Studierea impactului evoluţiei condiţiilor de exploatare asupra

pragului de rentabilitate

•Determinarea sensibilităţii rezultatului exploatării în raport cu

nivelul de activitate

•Reliefarea rolului pragului de rentabilitate în optimizarea ca-

pacităţilor de producţie

6.1. Definirea pragului de rentabilitate

Pragul de rentabilitate constituie un indicator foarte im-

portant în activitatea unei firme deoarece el semnifică acel

moment de la care firma poate obţine profit sau pierderi. “Pra-

gul de rentabilitate reprezintă nivelul de activitate sau cifra de

afaceri pe care o firmă trebuie să o realizeze pentru a acoperii

în întregime cheltuielile sale fixe şi variabile şi de la care nu

realizează nici pierdere nici beneficii, pentru care marja costu-

lui variabil finanţează exact suma cheltuielilor fixe”.54

Pragul de rentabilitate este un indicator financiar care

reflectă acel nivel al activităţii exprimat prin volumul şi valoa-

rea producţiei în care încasările firmei sunt egale cu costurile

totale de producţie fixe şi variabile. Acest indicator permite

determinarea volumului producţiei pentru ca firma să obţină


166

profit. El poate fi calculat pe ansamblul unităţii economice sau

pe diferite activităţi şi produse. În literatura de specialitate se

mai întâlneşte şi sub denumirea de punct mort.

Toate vânzările care se realizează peste nivelul pragului de ren-

tabilitate aduc profit. Realizarea unor vânzări sub nivelul pra-

gului de rentabilitate va genera pierderi.

În domeniul investiţiilor financiare reprezintă un preţ la

care o tranzacţie nu generează nici pierdere nici profit. Dacă ne

referim la tranzacţiile cu opţiuni, pragul de rentabilitate se cal-

culează în mai multe moduri:

-preţul de exercitare la care se adaugă prima (în cazul opţiuni-

lor call long şi call short neacoperite),

-preţul de exercitare din care se scade prima (în cazul opţiuni-

lor put long şi put short neacoperite),

-preţul de vânzare short al acţiunii de bază la care se adaugă

prima (în cazul opţiunilor short acoperite şi acţiunea de bază

short).

Pentru a aprecia mai corect performanţele unui agent

economic sau a unor subdiviziuni de producţie, se impune ana-

liza care se bazează pe “relaţia unităţi fizice-unităţi valorice”55.

Ca atare pragul de rentabilitate poate fi măsurat atât în unităţi

fizice cât şi în unităţi valorice.

Pentru calculul pragului de rentabilitate sunt necesare

cuantificarea cheltuielilor fixe şi variabile. Cheltuielile fixe ră-

mân constante pe parcursul desfăşurării procesului de producţie

în categoria lor intrând: amortizarea capitalului fix, chiriile,

primele de asigurare, cheltuielile cu publicitatea şi reclama,

dobânzile la împrumuturi, taxele de proprietate, salariile perso-

nalului administrativ şi financiar contabil. Cheltuielile variabile

se referă la consumul de capital circulant atât în sfera formării

stocurilor cât şi a desfacerii produselor şi cuprind: cheltuieli cu

materiile prime, materialele, mărfurile, salariile celor care sunt

55 Narcis Eduard Mitu, Ioana Ecaterina Mitu, Performanţa Întreprinderii pe

baza cifrei de afaceri, Tribuna Economică, nr.12/2006, p.62-64

167

remuneraţi la vânzări, comisioanele, cheltuielile de inventar

etc. Acestea variază în funcţie de volumul vânzărilor în timp ce

cheltuielile fixe sunt invariabile.

Unii economişti fac distincţie între ceea ce se cheamă

pragul de rentabilitate contabil şi pragul de rentabilitate finan-

ciar. “Mărimea critică a vânzărilor întreprinderii la care se

obţine acoperirea cheltuielilor totale din veniturile totale repre-

zintă pragul de rentabilitate contabil al întreprinderii”.56 Ace-

laşi autor consideră că pragul de rentabilitate financiar exprimă

mărimea critică a vânzărilor întreprinderii pentru care valoarea

actualizată a încasărilor din livrarea de produse şi servicii, in-

clusiv din vânzarea pe piaţa secundară a afacerii este cel puţin

egală cu valoarea actualizată a plăţilor materiale, salariile, fi-

nanciare şi fiscale, inclusiv a capitalului investit.

6.2. Calcularea pragului de rentabilitate

Dacă pragul de rentabilitate se exprimă în unităţi fizice,

atunci acesta exprimă numărul de produse care trebuie realizat

şi distribuit pentru a menţine un anumit volum al cheltuielilor

fixe. În acest punct, marjele individuale însumate ale produse-

lor distribuite acoperă necesarul de cheltuieli fixe. Pragul de

rentabilitate în unităţi fizice se calculează cu ajutorul relaţiei:

CVuPu

CFPR

În care:

PR = pragul de rentabilitate exprimat în unităţi fizice

CF= cheltuielile fixe

Pu = preţul unitar de vânzare

CVu=cheltuielile variabile unitare

Exemplu: Un agent economic produce şi comercializează ci-

ment pentru care cheltuielile fixe sunt în sumă de 2000000 lei,

56 Ion Stancu, Măsurarea performanţei întreprinderii, Economie teoretică şi

aplicată, nr.1/2006, p.11

168

preţul unitar de vânzare a unui sac de ciment 30 lei şi cheltuie-

lile variabile unitare pentru un sac de ciment 20 lei. Rezultă că

pragul de rentabilitate va fi 2000002030

2000000

PR saci de

ciment

Acest mod de calcul al pragului de rentabilitate (în uni-

tăţi fizice) poate fi făcut în cazul în care producţia este omoge-

nă sau se produce un singur tip de produs (industria zahărului,

cimentului, industria minieră, extractia de ţiţei etc.).

Analiza pragului de rentabilitate la nivel de produs se

realizează cu ajutorul mai multor indicatori57 printre care amin-

tim:

-volumul critic al producţiei

CVuPu

CFQcritic

În care:

Qcritic = volumul critic al producţiei

CF = cheltuielile fixe

Pu=preţul unitar de vânzare

CVu=cheltuielile variabile unitare

Pu-CVu=marja brută unitară asupra costului variabil

-cifra de afaceri critică

PQcriticaCAcritica

În care:

CAcritica=cifra de afaceri critică

Qcritica=volumul critic al producţiei

P=preţul de vânzare

-gradul critic de utilizare a capacităţilor de producţie

100maxQ

QcriticaGcritic

În care:

Gcritic= gradul critic de utilizare a capacităţilor de producţie


169

Qcritica=volumul critic al producţiei

Qmax=capacitatea de producţie exprimată în unităţi fizice

Modul de calcul al pragului de rentabilitate pe produs

prezintă anumite dezavantaje în industriile diversificate cum

sunt spre exemplu industria constructoare de maşini. Analiza ar

trebui realizată pentru fiecare produs în parte presupunând un

volum mare de muncă şi timp. Pe de altă parte cheltuielile fixe

se repartizează dificil pe unitatea de produs.

Pentru calculul pragului de rentabilitate (PR) în indus-

triile neomogene care realizează o gamă diversificată de produ-

se se ia în considerare volumul cifrei de afaceri (CA), cheltuie-

lile fixe (CF) şi cheltuielile variabile astfel (CV):

CVCA

CFPR

Diferenţa dintre cifra de afaceri şi cheltuielile variabile repre-

zintă marja costurilor variabile. În acest sens se urmăreşte de-

terminarea cifrei de afaceri pentru care agentul economic nu

obţine nici profit nici pierdere. Dacă cifra de afaceri este egală

cu pragul de rentabilitate atunci agentul economic nu obţine

nici profit nici pierdere. Dacă cifra de afaceri este mai mare ca

pragul de rentabilitate agentul economic obţine profit. Dacă

cifra de afaceri este mai mică decât pragul de rentabilitate

agentul economic obţine pierderi. Cifra de afaceri care asigură

acoperirea cheltuielilor şi de la care agentul economic poate

obţine beneficii se mai numeşte şi cifră de afaceri critică.

Analiza pragului de rentabilitate la nivelul firmei în ca-

zul producţiei eterogene se poate face cu ajutorul următorilor

indicatori:

-cifra de afaceri critică

CA

CV

CFCAcritica

1

În care CV/CA reprezintă cheltuielile variabile la un leu cifră

de afaceri.

170

-gradul de utilizare a capacităţilor de producţie în punctul critic

maxQ

CAcriticaGcritic

În care Qmax este capacitatea de producţie exprimată în unităţi

valorice.

-perioada critică

T

CA

CAcriticaTcritic

În care CA/T este cifra de afaceri medie pe unitatea de timp (zi,

lună, an).

Reprezentarea grafică a pragului de rentabilitate poate fi

făcută ca în figura nr.6.1.

venituri V

şi

cheltuieli P PROFIT

A C

PIERDERE

Cifra de

O CA critică afaceri

Fig. nr.6.1. Reprezentarea grafică a pragului de rentabilitate

Punctul în care dreapta veniturilor intersectează dreapta

cheltuielilor constituie pragul de rentabilitate sau punctul mort.

Proiecţia intersecţiei celor două drepte reprezintă cifra de afa-

ceri critică pentru care profitul este zero. Triunghiul AOP re-

prezintă triunghiul pierderilor iar triunghiul PVC triunghiul

profiturilor.

171

Dacă avem în vedere definiţia pragului de rentabilitate

financair dată în paragraful anterior atunci reprezentarea grafi-

că a acestuia poate fi făcută astfel:

Încasări din

V0 vânzări şi din lichidarea firmei

Prag de rentabilitate

VAN=0 Plăţi pentru

investiţii

Vânzări

VAN=valoarea actualizată netă Fig.nr.6.2. Reprezentarea grafică a pragului de

rentabilitate financiar58

Autorul (Stancu, 2006) este de părere ca la acest nivel de acti-

vitate, agentul economic are o performanţă medie la nivelul

ratei normale (medii) de rentabilitate din sectorul industrial din

care face parte.

Calcularea pragului de rentabilitate devine un instru-

ment extrem de util în procesul decizional din mai multe consi-

derente. În priml rând permite calcularea cifrei de afaceri de la

care activitatea permite obţinerea de profit (devine rentabilă).

În al doilea rând ţinând cont de influenţa factorului timp permi-

te determinarea datei de la care agentul economic obţine profit.

În cazul în care conjunctura economică devine nefavorabilă

permite agentului economic să aprecieze care este securitatea

sa şi să estimeze rapid rezultatele previzionate. De asemenea

permite: calcularea nivelului maxim al profitului care se poate

58 Ion Stancu, Măsurarea performanţei întreprinderii, Economie teoretică şi

aplicată, nr.1/2006, p.11

172

obţine dacă sunt îndeplinite anumite condiţii; calculul perioadei

de timp în care se recuperează costurile de producţie; indică

valoarea şi volumul producţiei necesar pentru realizarea unui

anumit profit etc.

Pe lângă numeroasele avantaje pe care le are utilizarea

indicatorului pragului de rentabilitate unii autori considară că

pragul de rentabilitate contabil prezintă anumite limite în sen-

sul că poate induce în eroare decizia managerială cu consecinte

grave asupra viitorului firmei. Se consideră că pragul de renta-

bilitate contabil nu ţine cont de remunerarea capitalurilor acţio-

narilor. Factorii de decizie ar putea crede că au o marjă de

acţiune cuprinsă între procentul de 100% (capacitatea normală

a activităţii) şi procentul exprimat de pragul de rentabilitate.

Neţinând cont de această marjă de remunerare a capitalurilor

acţionarilor, în mod treptat capitalurile se erodează generând o

decapitalizare a firmei sau poate să ducă la faliment. De aceea

s-a recomandat în practică determinarea pragului de rentabilita-

te financiar al cărui nivel permite recuperarea valorii iniţiale a

capitalurilor acţionarilor.

Exemlu: Un agent economic are o cifră de afaceri de

5000 mil lei. Cheltuielile fixe sunt de 300 mil lei iar cheltuielile

variabile reprezintă 85% din cifra de afaceri. Să se determine:

a) Cifra de afaceri pentru care profitul este nul. Profitul

este nul când marja costurilor variabile este egală cu cheltuieli-

le fixe

CFMCV rezultă 300CVCA

300100

85 CACA rezultă 300

100

851

CA

rezultă 2000

100

851

300

CA mil lei

b) profitul care poate fi realizat dacă cifra de afaceri

creşte cu 20%.

173

60030051006000 CFCVCACFMCVP

c) cifra de afaceri necesară pentru a menţine un profit

de 700 mil lei.

300100

851

100

85700

CACFCACACFMCVP

6666

100

851

300700

CA mil lei

d) Cifra de afaceri necesară pentru menţinerea profitului

la nivelul de 450 mil lei cât rezultă din datele iniţiale ale pro-

blemei în condiţiile în care cheltuielile fixe au crescut cu 40%.

CFCFCVCACFCVCAP100

40

120300100

85450 CACA

420100

851450

CA

5800

100

851

420450

CA mil lei

Exemplu: Un agent economic înregistrează o cifră de

afaceri de 10.000.000 lei, cheltuieli privind chiriile 3.000 lei,

prime de asigurare pentru capitalul pus în funcţiune şi pentru

clădiri 6.000 lei, cheltuieli cu publicitate reclamă 10.000 lei,

dobânzi la împrumuturi 20.000 lei, salariile personalului admi-

nistrativ 100.000 lei, cheltuieli cu materiile prime 7.000.000

lei, cheltuieli privind mărfurile 200.000 lei, salariile celor din

vânzări 300.000 lei. Să se determine pragul de rentabilitate,

cifra de afaceri critică şi profitul agentului economic precum şi

perioada de timp în care se realizaeză punctul mort.

174

Cifra de afaceri 10.000.000

Cheltuieli privind chiriile 3.000

Prime de asigurare 6.000

Cheltuieli cu publicitatea 10.000

Dobânzi la împrumuturi 20.000

Salariile personalului administrativ 100.000

CHELTUIELI FIXE 139.000

Cheltuieli cu materiile prime 7.000.000

Cheltuieli cu mărfurile 200.000

Salariile celor din vânzări 300.000

CHELTUIELI VARIABILE 7.500.000

MCV=CA-CV 2.500.000

Profit=CA-CV-CF 2.361.000

%56.5

CVCA

CFPR

556000

000.000.10

000.500.71

000.139

1

CA

CV

CFCAcritica lei

În condiţiile în care cifra de afaceri este de 556.000 lei agentul

economic nu obţine profit. Acest lucru se observă şi din în-

mulţirea procentului obţinut la pragul de rentabilitate de 5,56%

cu valoarea cifrei de afaceri de 10.000.000 lei.

20

360

000.000.10

000.556

T

CA

CAcriticaTcritic de zile

6.3. Indicatorii utilizaţi în analiza managerială privind

marja de libertate în activitatea desfăşurată

Pragul de rentabilitate ca limită minimă până unde poa-

te să coboare volumul vânzărilor unui agent economic permite

managementului să cunoască care este marja de libertate în ac-

175

tivitatea desfăşurată (marja cuprinsă între procentul de 100%

cât ar reprezenta activitatea normală a agentului economic şi

procentul exprimat de pragul de rentabilitate). Dacă pragul de

rentabilitate este 51% rezultă că între 100% şi 51% oricare ar fi

volumul vânzărilor, agentul economic obţine profit. Când vo-

lumul vânzărilor a atins nivelul de 51% în structura dată a

cheltuielilor fixe şi cheltuielilor variabile, agentul economic nu

obţine profit (profitul este zero) iar când scade sub nivelul de

51% agentul economic obţine pierderi.

În literatura de specialitate, diferenţa dintre cifra de afa-

ceri (CA) şi pragul de rentabilitate (PR) poartă denumirea de

marjă de securitate59 (MS).

PRCAMS

Aprecierea corectă a marjei de securitate permite mana-

gementului să jongleze cu elementele de preţ, piaţă, furnizori,

clienţi fără a avea riscul că activitatea poate să genereze

pierderi. Cu alte cuvinte are o “libertate mai mare de exprima-

re” în raportul dintre cererea şi oferta produselor sale.

Dacă considerăm o cifră de afaceri de 1.000.000 lei şi un prag

de rentabilitate de 700.000 lei (aferent unei cifre de afaceri cri-

tică) atunci diferenţa dintre 1.000.000 lei si 700.000 lei, în su-

ma de 300.000 lei reprezintă marja de securitate. Agentul eco-

nomic ştie în acest moment că vânzările lui pot să scadă cu

300.000 lei în oricare moment din perioada viitoare fără să

existe riscul că va obţine pierderi. Dacă însă vânzările scad cu

mai mult de 300.000 lei atunci agentul economic va obţine

pierderi iar managementul trebuie să acţioneze în sensul creşte-

rii acestora. Din punct de vedere al eficienţei, marja de securi-

tate este supusă pe undeva criteriului maximizării. Acesta se

poate realiza fie prin creşterea cifrei de afaceri fie prin stabili-

rea unui prag de rentabilitate mai mic acţionând asupra structu-

rii cheltuielilor (împărţirea cheltuielilor în fixe şi variabile).


176

Marja de securitate este un indicator extrem de eficient

în aprecierea libertăţii managementului în activităţile cu carac-

ter sezonier, când vânzările sunt mai mari în sezon şi mai mici

în extrasezon. Spre exemplu în activitatea de construcţii încasă-

rile scad în sezonul rece, caz în care managemntul cunoscând

marja de securitate poate în condiţiile diminuării drastice a

vânzărilor să se axeze spre exemplu pe lucrări interioare de

montaj şi finisaje. Există însă şi economişti care consideră că

marja de securitate poate să fie un indicator înşelător pentru

managementul de decizie, susţinând ideia în conformitate cu

care un nivel foarte scăzut al vânzărilor aproape de pragul de

rentabilitate pe o perioadă de mai mulţii ani poate duce la o de-

capitalizare a agentului economic. În acest caz consideră opor-

tună calcularea marjei de securitate în funcţie de pragul de ren-

tabilitate financiar (definit în paragraful anterior) ca diferenţă

între cifra de afaceri şi pragul de rentabilitate financiar. În ceea

ce ne priveşte susţinem la acest punct de vedere, ştiut fiind fap-

tul că activitatea nu se poate dezvolta decât acumulând noi ca-

pitaluri productive. Decapitalizarea în timp poate fi o moarte

lentă a agentului economic.

Marja de securitate constituie de asemenea un barome-

tru cu care managementul poate preîntâmpina la un moment

dat o scădere a preţurilor pe piaţă determinată de factori ex-

terni. Integrarea în Uniunea Europeană a reprezentat pentru

mulţi agenţi economici momentul reconsiderării politicilor şi

strategiilor comerciale, unul din efectele cele mai simţite fiind

scăderea nivelului preţurilor ca urmare a unor importuri de

produse de mai mare calitate din ţările europene. Dacă privim

problema prin prisma pragului de rentabilitate financiar, atunci

determinarea marjei de securitate permite managementului de

execuţie să prezinte acţionarilor o situaţie cât mai exactă despre

eventualele pericole ce pot determina remunerarea mai slabă a

capitalurilor acţionarilor.

177

Marja de securitate se poate exprima şi ca procent din

cifra de afaceri sub forma indicelui de securitate astfel:

100CA

MSIS

În exemplul de mai sus indicele de securitate devine:

%301001000000

300000IS

ceea ce indică faptul că cifra de afaceri poate scădea într-un

procent de maxim 30% din valoarea iniţială pentru a nu se

obţine pierderi.

Studiu de caz. Un agent economic înregistrează o cifră de afa-

ceri de 13.219 mil lei. Cheltuielile variabile necesare realizării

acesteia sunt în procent de 80% iar cheltuielile fixe sunt de

1.200 mil lei. Să se determine marja de securitate şi indicele de

securitate.

PRCAMS

CVCA

CFCAMS

CA

CV

CFCAMS

1

7505

13219

105751

120013219

MS mil lei

Marja de securitate este în sumă de 7505 mil lei ceea ce repre-

zintă peste jumătate din cifra de afaceri. Agentul economic

poate să scadă vânzările sale cu până la 7505 mil lei şi nu va

obţine pierderi.

Indicele de securitate este

%77,5610013219

7505100

CA

MSIS

Agentul economic ar putea suporta o scădere cu 56,77% a ci-

frei de afaceri înainte de a înregistra pierderi.

178

Să presupunem că activitatea economică are un caracter sezo-

nier iar cifra de afaceri în sumă de 13219 mil lei este realizată

astfel pe trimestre: trim I 1602 mil lei, trim II 5810 mil lei, trim

III 4111 mil lei, trim IV 1696 mil lei. Pragul de rentabilitate

este

5714

13219

105751

1200

1

CA

CV

CFPR mil lei

Acesta se atinge într-o perioadă de timp de

15536013219

5714360

CA

PRzile

Societatea are la dispoziţie o perioadă de 205 zile (360-155)

pentru a obţine beneficiu.

Dacă cumulăm cifra de afaceri, atunci la sfârşitul fiecărui tri-

mestru situaţia se prezintă astfel: trim I 1602 mil lei, trim II,

7412 mil lei, trim III 11523 mil lei, trim IV 13219 mil lei. Pra-

gul de rentabilitate în sumă de 5714 mil lei se realizează între

trimestrul I şi trimestrul II. Momentul în care va fi atins pragul

de rentabilitate se calculează astfel:

70,05810

4112

16027412

16025714

trimItrimII

trimI

CACA

CAPRm

Trimestrul II are 91 de zile. Punctul mort se va înregsitra în

ziua 63 (91 x 0,70).

În literatura de specialitate marja de securitate este con-

siderat un “indicator de poziţie” faţă de pragul de rentabilitate

cunoscut şi sub denumirea de flexibilitate absolută.60

În categoria indicatorilor de poziţie exprimaţi în mărimi

relative este şi aşa-zisul coeficient de volatilitate calculat astfel:

PR

PRreala

volCA

CACAC

60 D. Pene, Evaluation et prise de controle de l’entreprise. Les Editions

d’Organization, Paris, 1999

179

În care PRCA este cifra de afaceri aferentă pragului critic. Coe-

ficientul de volatilitate înregistrează valori mai mari când riscul

este minim. Analizând pragul de rentabilitate în raport cu cifra

de afaceri în ţările cu economie funcţională unii autori aprecia-

ză că există trei situaţii.61

a) când cifra de afaceri este cu cel puţin 10% mai mare

ca pragul de rentabilitate situaţia firmei este instabilă,

b) când cifra de afaceri este mai mare cu 20% ca pragul

de rentabilitate, situaţia este relativ stabilă,

c) când cifra de afaceri este mai mare cu peste 20% ca

pragul de rentabilitate, situaţia firmei este confortabilă.

6.4. Impactul evoluţiei condiţiilor de exploatare asupra

pragului de rentabilitate

Evoluţia dintre cererea şi oferta de bunuri atât ca produ-

se finite cât şi ca materii prime, influenţează activitatea econo-

mică pe tot parcursul desfăşurării acesteia. Inflaţia, cursul de

schimb, rata dobânzii la credite, capitalizarea bursieră sunt doar

câţiva dintre factorii care acţionează asupra structurii costurilor

unei întreprinderi. Se pune întrebarea care va fi nivelul pragului

de rentabilitate în condiţiile în care variabilele procesului de

producţie se modifică.

În primul rând în evoluţia condiţiilor de exploatare într-

o perioadă de timp au loc modificări structurale determinate de

creşterea cheltuielilor fixe, de achiziţionarea unui nou echipa-

ment, de necesitatea angajării unui personal mai calificat etc. În

condiţiile în care cheltuielile fixe cresc, cifra de afaceri creşte

dar rata marjei costurilor variabile rămâne aceiaşi atunci pragul

de rentabilitate se calculează astfel:

61 P.Vernimment, Finance d’entreprise, Analyse et gestion, Ed. Dalloz 4em

edition, Paris 1988

180

Perioada / indicator Perioada de bază (0) Perioada imediat urmă-

toare (1)

Cifra de afaceri CA0 CA1

Cheltuieli variabile

Rata marjei cheltuieli-

lor variabile

RMCV0% RMCV0%

Cheltuieli fixe CF0 CF1

Profit

-pentru perioada de bază pragul de rentabilitate va fi

0

0

0RMCV

CFPR

-pentru noua perioadă pragul de rentabiliatte va fi

0

11

RMCV

CFPR

Dacă RMCV rămâne neschimbată (aşa cum se vede şi

din tabelul de mai sus) iar CF1>CF0 rezultă că PR1>PR0. Astfel

o creştere a cheltuielilor fixe în condiţiile în care RMCV a ră-

mas neschimbată duce la un prag de rentabilitate mai mare.

Acesta este un aspect negativ pentru societate, care se vede în

situaţia de a avea un volum mai ridicat al vânzărilor pentru care

începe să obţină profit. În condiţiile date, dacă cheltuielile fixe

ar fi scăzut, atunci noul prag de rentabilitate ar fi fost mai mic.

Să presupunem că avem un agent economic care do-

reşte achiziţionarea unui utilaj nou ceea ce implică o situaţie ca

în tabelul următor:

Perioada / indicator Perioada de bază (0) Perioada de după

achiziţia utilajului (1)

Cifra de afaceri 1500 2000

Rata marjei cheltuieli-

lor variabile

40% 40%

Cheltuieli fixe 190 270

181

Rezultă 4754,0

1900 PR mil lei ; 675

4,0

2701 PR mil lei

Creşterea cheltuielilor fixe de la 190 la 270 mil lei în condiţiile

în care RMCV a rămas neschimbată a dus la un prag de renta-

bilitate mai mare cu 200 mil lei faţă de pragul de rentabilitate

din perioada de bază (675 mil lei-475 mil lei).

În al doilea rând evoluţia pragului de rentabilitate poate

fi influenţată de modificarea marjei costurilor variabile care la

rândul ei este influenţată de creşterile sau descreşterile de

preţuri la materiile prime necesare desfăşurării producţiei dar şi

de evoluţia preţurilor produselor finite. Dacă marja costurilor

variabile unitare se reduce în perioada următoare în condiţiile

în care cheltuielile fixe rămân nemodificate atunci pragul de

rentabilitate va fi

Perioada / indicator Perioada de bază (0) Perioada de după scă-

derea MCV (1)

Cifra de afaceri CA0 CA0

Marja cheltuielilor

variabile

MCV0 MCV1

Cheltuieli fixe CF0 CF0

-în perioada de bază pragul de rentabilitate va fi

0

0

0MCV

CFPR

-în perioada de după modificarea MCV, pragul de ren-

tabilitate va fi

1

0

1MCV

CFPR

Dacă MCV1 < MCV0 rezultă PR1>PR0. Influenţa scăderii MCV

asupra pragului de rentabilitate a fost nefavorabilă în sensul că

l-a stabilit la un nivel mai mare. În condiţiile în care cifra de

afaceri a rămas constantă creşterea MCV s-a datorat exclusiv

creşterii cheltuielilor variabile.

182

Exemplu: Un agent economic şi-a redus marja costuri-

lor variabile ca urmare a creşterii cheltuielilor cu aproviziona-

rea materiilor prime. Dacă cheltuielile fixe şi cifra de afaceri

sunt constante să se determine noul prag de rentabilitate.

Perioada / indicator Perioada (0) Perioada (1)

Cifra de afaceri 1500 1500

Marja cheltuielilor

variabile

400 200

Cheltuieli fixe 190 190

%5,47400

1900 PR %95

200

1901 PR

Nivelul de 95% al pragului de rentabilitate reprezintă faptul că

agentul economic obţine profit la un nivel al vânzărilor în peri-

oada următoare de peste 95% din vânzările iniţiale. Reducerea

MCV a avut o influenţă negativă asupra pragului de rentabilita-

te în sensul creşterii şi apropierii de nivelul de 100%.

6.5. Sensibilitatea rezultatului exploatării în raport

cu nivelul de activitate

Sensibilitatea rezultatului exploatării în raport cu nive-

lul de activitate se determină cu ajutorul coeficientului pârghiei

de exploatare62 astfel:

0

01

01

CA

CACA

R

RR

CA

CA

R

R

C e

ee

e

e

pe

În care:

eR este variaţia rezultatului din exploatare


183

eR este rezultatul din exploatare

CA este variaţia cifrei de afaceri

CA este cifra de afaceri

1eR este rezultatul din exploatare în perioada (1)

0eR este rezultatul din exploatare în perioada de bază

1CA este cifra de afaceri în perioada (1)

0CA este cifra de afaceri în perioada de bază

Dacă se dezvoltă relaţia de mai sus în funcţie de cheltuielile

variabile şi cheltuielile fixe care contribuie la variaţia cifrei de

afaceri rezultă că

PR

peCACA

CAC

, în care PRCA este cifra de afaceri aferentă

pragului critic. Cu cât cifra de afaceri va fi mai mare faţă de

pragul de rentabilitate cu atât coeficientul de elasticitate va fi

mai mic iar riscul în activitatea de exploatare mai redus.

Cu cât riscul economic este mai mare cu atât sensibili-

tatea rezultatului exploatării este mai mare în apropierea pragu-

lui de rentabilitate. Când coeficientul este mai mic decat 1 ris-

cul economic este foarte mare iar când este mai mare ca 1 fir-

ma îşi acoperă cheltuielile obţinând profit.

Dacă rata marjei cheltuielilor variabile (RMCV) şi chel-

tuielile fixe sunt constante atunci variaţia rezultatului din ex-

ploatare este dată de relaţia

RMCVCARe

În cazul în care cifra de afaceri creşte, coeficientul pâr-

ghiei de exploatare exprimă performanţa economică a între-

prinderii, iar când cifra de afaceri scade, coeficientul exprimă

riscul economic al activităţii.

Strâns legat de coeficientul pârghiei de exploatare, în

literatura de specialitate se calculează şi coeficientul efectului

de levier financair astfel:

184

ChfinR

R

R

R

R

R

Ce

e

e

e

i

i

ef

În care:

iR variaţia rezultatului curent înainte de deducerea impozitu-

lui

iR rezultatul curent înainte de deducerea impozitului

eR variaţia rezultatului din exploatare

eR rezultatul din exploatare

Chfin cheltuielile financiare

Acesta exprimă sensibilitatea venitului impozabil la o modifi-

care prealabilă a rezultatului exploatării.

Elasticitatea rezultatului net (Rn) la variaţia venitului

impozabil se măsoară cu ajutorul unui coeficient de elasticitate

calculat astfel

1

0

01

0

01

i

i

n

n

i

ii

n

nn

e

R

R

R

R

R

RR

R

RR

C

Având în vedere cele de mai sus se poate calcula un

coeficient de elasticitate global astfel:

PRe

e

gCACA

CA

ChfinR

RC

Acesta reflectă mărimea riscului global.

Exemplu: Să presupunem că doi agenţi economici au o structu-

ră a capitalurilor diferite. Primul agent economic se finanţează

integral din capitaluri proprii iar al doilea agent economic se

finanţează şi din surse împrumutate pentru care plăteşte în pri-

mul an 100 mil lei dobânzi iar în al doilea an 400 mil lei do-

bânzi.

185

Mil lei Indicatori Agentul economic 1 Agentul economic 2

Perioada 1 Perioada 2 Perioada 1 Perioada 2

Cifra de afaceri 4000 10000 4000 10000

Cheltuieli vari-

abile

2000 5000 1000 3000

Marja cheltuie-

lilor variabile

2000 5000 3000 6000

Rata marjei

cheltuielilor

variabile

50% 50% 75% 60%

Cheltuieli fixe 600 600 2400 2400

Rezultatul ex-

ploatării

1400 4400 600 4600

Pragul de ren-

tabilitate

1200 1200 3200 4000

Cheltuieli cu

dobânzile

0 0 100 400

Rezultatul îna-

inte de deduce-

rea impozitului

1400 4400 500 4200

Coeficientul

pârghiei de

exploatare

1,42 1,13 5 1,66

Coeficientul

efectului de

levier financiar

1 1 1,2 1,1

Coeficientul de

elasticitate

global

1,42 1,13 6 1,82

Apariţia cheltuielilor cu dobânzile şi asimilarea lor în cheltuieli fixe

a determinat creşterea riscului global. În aceste condiţii performanţa

financiară a celui de al doilea agent economic s-a deteriorat.

Exemplu: Un agent economic are o cifră de afaceri de 500000

USD. Ştiind că în perioada următoare cifra de afaceri va fi de

600000 USD, rata marjei cheltuielilor variabile de 50% şi chel-

tuielile fixe de 200000 USD să se determine care va fi variaţia

rezultatului de exploatare ştiind că rezultatul din exploatare din

perioada iniţială este de 60000 USD.

Rezultatul din exploatare pentru perioada viitoare va fi

186

1000002000005,060000011 CFRMCVCARe

400006000010000001 RRRe USD

3,32,0

66,0

500000

10000060000

40000

0

0

CA

CA

R

R

C e

e

pe

Dacă cifra de afaceri creşte cu un procent atunci rezultatul din

exploatare va creşte cu 3,3%.

6.6. Pragul de rentabilitate şi optimizarea capacităţilor

de producţie

Prezentam în capitolele anterioare capacitatea de pro-

ducţie ca fiind cantitatea maximă de producţie care se poate

realiza într-o perioadă de timp determinată în condiţiile organi-

zării judicioase a producţiei şi a muncii, utilizării depline a re-

surselor umane şi a capitalului fix. Aceasta reprezintă un ele-

ment important în procesul de recuperare a investiţiilor în sen-

sul că trebuie dimensionată foarte bine pentru a asigura recupe-

rarea efortului investiţional într-o perioadă cât mai scurtă de

timp. Printre criteriile care trebuie urmărite în procesul de op-

timizare a capacităţilor de producţie se numără: creşterea pro-

ductivităţii muncii, minimizarea cheltuielilor de transport a

materiilor prime şi produselor finite, reducerea costului unitar

de producţie, reducerea investiţiei specifice. În practică se pune

problema găsirii acelui nivel al capacităţilor de producţie care

trebuie utilizat aşa încât firma să nu obţină pierderi. Dacă se

coboară sub nivelul determinat atunci firma obţine pierderi.

Dacă însă capacităţile de producţie sunt utilizate la un nivel

peste nivelul astfel determinat, atunci firma obţine profit.

Nivelul critic al producţiei pentru care firma nu obţine

nici pierdere nici profit se numeşte prag de rentabilitate. Nive-

lul critic al folosirii capacităţilor de producţie (PR) se determi-

187

nă în funcţie de nivelul cheltuielilor fixe (CF), cheltuielilor va-

riabile (CV) şi volumul producţiei marfă (PM) astfel:

100CVPM

CFPR

Exemplu: Un agent economic obţine în urma realizării unui

obiectiv de investiţii o producţie marfă de 100 mil lei antrenând

cheltuieli fixe în sumă de 20 mil lei şi cheltuieli variabile de 70

mil lei. Pragul de rentabilitate va fi

%66,6610070100

20

PR

Când capacităţile de producţie sunt utilizate în proporţie de

66,66% atunci agentul economic nu obţine nici profit şi nici

pierderi. Când capacităţile de producţie sunt utilizate la un nivel

mai mic de 66,66% atunci agentul economic obţine pierderi. Când

capacităţile de producţie sunt utilizate la un nivel mai mare de

66,66% rezultă că agentul economic obţine profit.

Dacă nivelul cheltuielilor fixe ar fi de 15 mil lei pragul de ren-

tabilitate devine

%33,3310070100

15

PR

Odată cu scăderea cheltuielilor fixe scade şi pragul de rentabili-

tate. În aceste condiţii agentul economic trebuie să utilizeze

capacitatea de producţie în proporţie de 33,33% pentru a nu

înregistra pierderi.

Pragul de rentabilitate depinde de structura cheltuielilor

(împărţite în cheltuieli fixe şi cheltuieli variabile). Cu cât chel-

tuielile fixe sunt mai mici cu atât pragul de rentabilitate este

mai mic. De asemenea depinde şi de gradul de rentabilitate al

agentului economic, în sensul că dacă gradul de rentabilitate

este mai mare, costurile totale se vor acoperii folosind un nivel

mai mic al capacităţilor de producţie şi invers. Pragul de renta-

bilitate se poate determina în procesul de optimizare a capaci-

tăţilor de producţie atât pentru obiectivele noi de investiţii cât

188

şi pentru cele deja în funcţiune. De asemenea se poate stabili la

nivel de secţie şi de atelier.

Concepte cheie: prag de rentabilitate, cheltuieli fixe, cheltuieli

varibile, prag de rentabilitate contabil, prag de rentabilitate fi-

nanciar, marja de securitate, indicele de securitate, flexibilitate

absolută, coeficient de volatilitate, coeficientul pârghiei de ex-

ploatare, coeficientul efectului de levier financiar, coeficientul

de elasticitate global, producţie marfă.


•Definiţia şi calculul pragului de rentabilitate

•Pragul de rentabilitate contabil şi pragul de rentabilitate financiar

•Calcularea marjei de securitate

•Calcularea indicelui de securitate

•Coeficientul de volatilitate

•Sensibilitatea rezultatului exploatării în raport cu nivelul de

activitate

•Pragul de rentabilitate în optimizarea capacităţilor de producţie.


•Ion Stancu, Măsurarea performanţei întreprinderii, Economie

teoretică şi aplicată, nr.1/2006

•Moroşan Iosefina, Analiză Economico-Financiară, Editura


•Narcis Eduard Mitu, Ioana Ecaterina Mitu, Performanţa În-

treprinderii pe baza cifrei de afaceri, Tribuna Economică,

nr.12/2006

•Pene D., Evaluation et prise de controle de l’entreprise. Les

Editions d’Organization, Paris, 1999

•Vernimment P., Finance d’entreprise, Analyse et gestion, Ed.

Dalloz 4em edition, Paris 1988



189

CAPITOLUL VII

ELABORAREA DE STUDII DE FEZABILITATE

ÎN PROCESUL DE OBŢINERE A CREDITELOR

BANCARE

Obiective:

•Prezentarea documentaţiilor tehnico-economice privind reali-

zarea investiţiilor

•Prezentarea principalelor etape în realizarea unui obiectiv in-

vestiţional

•Elaborarea studiilor de fezabilitate

•Elaborarea unui flux de trezorerie

•Elaborarea unui buget de venituri şi cheltuieli

•Realizarea de proiecţii privind necesarul de fond de rulment

•Realizarea de proiecţii privind pragul de retabilitate

7.1. Documentaţiile tehnico-economice privind realizarea

unei investiţii

Realizarea unei investiţii presupune întocmirea unor

documentaţii extrem de complexe care să justifice oportunita-

tea efortului investiţional şi să asigure recuperarea investiţiei în

timp. Cele mai importante documente care se întocmesc şi sunt

necesare când se realizează o investiţie sunt: studiile de opor-

tunitate, studiile de prefezabilitate, studiile de fezabilitate, auto-

rizaţiile de construire, devizul de cheltuieli.

Identificarea posibilităţilor de a investi se face cu ajuto-

rul studiilor de oportunitate caz în care se face o evaluare a ce-

rerii privind consumul unor bunuri prin prisma avantajelor, tră-

săturilor dominante, specificului ramurii sau zonei economice

etc. Acestea au rolul de a pune în mişcare mediul de afaceri şi

atragerea unor eventuali investitori parteneri. Studiile de opor-

190

tunitate se bazează în principal pe informaţiile de care dispun

iniţiatorii unor astfel de proiecte dar şi pe estimări globale ne-

cesitând un volum mic al cheltuielilor.

Studiile de oportunitate pot avea un caracter regional,

sectorial sau special. Studiile de oportunitate regionale vizează

elemente definitorii ale unei regiuni referitoare la populaţie şi

structura profesională, exporturi şi importuri, venitul pe cap de

locuitor, infrastructura existentă, programele de dezvoltare vii-

toare care sunt susţinute de autorităţile centrale şi locale, strate-

giile de dezvoltare, sursele de finanţare, avantajele economice etc.

Studiile de oportunitate sectoriale vizează aspecte refe-

ritoare la o anumită ramură a economiei naţionale cuprinzând

informaţii despre: importanţa ramurii respective în cadrul eco-

nomiei naţionale, cererea de produse pentru produsele finite ale

ramurii respective şi tendinţele de creştere ale acesteia. În ra-

tingurile bancare calculate de băncile finanţatoare de investiţii

ramura de activitate este analizată în genaral pe cinci niveluri -

de la cel mai bun la cel mai slab astfel:

-în ascensiune cu perspective bune, protejată în situaţii

de recesiune,

-în ascensiune cu perspective bune,

-trend uşor ascendent sau chiar de stagnare,

-afectată de fluctuaţiile ciclice (sezoniere) şi climaterice,

-în declin fără perspective de redresare.

Studiile de oportunitate speciale cuprind informaţii re-

feritoare la resursele financiare şi materiale din punct de vedere

al calităţii, cantităţii şi structurii acestora. Principalele aspecte

analizate în legătură cu resursele se referă la: locul şi rolul re-

surselor în cadrul economiei naţionale, restricţiile impuse în

ceea ce priveşte exporturile şi importurile, activităţi economice

care folosec resursele respective, criteriile de eficienţă, progno-

ze privind creşterea consumului la o anumită resursă etc.

În condiţiile integrării în Uniunea Europeană se pune

problema armonizării politicilor economice promovate la nivel

191

naţional cu cele promovate în Uniunea Europeană. În aceste

condiţii studiile de oportunitate trebuie să atingă şi problema

concordanţei dintre aceste politici în viitor precum şi impactul

pe care îl au importurile de orice natură din ţările Uniunii Eu-

ropene asupra produselor şi ramurilor economiei naţionale. Es-

te de înţeles că finanţarea unor investiţii din fonduri europene

sau de la bănci cu capital străin va încuraja importul unor astfel

de produse din ţările europene.

Înainte de elaborarea studiilor de fezabilitate se impune

întocmirea unor studii de prefezabilitate care asigură o selecţie

preliminară a proiectului de investiţii. Cerinţa întocmirii studii-

lor de prefezabilitate îşi are suportul în faptul că studiile de fe-

zabilitate sunt foarte costisitoare şi este posibil ca după întoc-

mirea acestora verdictul să fie negativ iar proiectul să nu se rea-

lizeze. De aceea se impune întocmirea unui studiu mai detaliat

ca studiul de oportunitate dar mai puţin costisitor ca studiul de

fezabilitate. Astfel, studiul de prefezabilitate constă în determi-

narea cererii şi potenţialului pieţei pentru produsele ce se vor

realizate, determinarea factorilor de producţie pe care îi antre-

nează procesul de producţie respectiv, locaţia viitoarei capaci-

tăţi de producţie, forţa de muncă implicată, termenele de reali-

zare a capacităţilor de producţie. Pe lângă acestea se fac şi

anumite calcule de eficienţă care vizează costurile realizării

noilor capacităţi, sursele de finanţare şi costurile acestora, ren-

tabilităţile proiectului.

Găsirea amplasamentului optim al obiectivului de in-

vestiţii va ţine cont de factorii naturali (climă, relief); factorii

economici (costurile de transport şi cele ale utilităţilor) şi facto-

rii strategici (concordanţa cu obiectivele strategice la nivel

naţional). Se vor face referiri şi la metodele de organizare ale

activităţilor de organizare a producţiei, vânzării produselor,

gestiunii şi administrării. Forţa de muncă va fi analizată atât

din punct de vedere structural cât şi din punct de vedere al cos-

turilor pe care le implică.

192

Un element esenţial care trebuie să apară în studiul de

prefezabilitate constă în determinarea capacităţii de producţie şi

a volumului vânzărilor. Acesta trebuie urmat de dimensionarea

necesarului de materii prime şi materiale urmărindu-se şi gra-

dul de prelucrabilitate al acestora.

Studiul de prefezabilitate va conţine şi o parte tehnică

ce se va referi la tehnologiile ce se vor folosi, mijloacele fixe şi

utilajele pentru care se va opta, soluţiile de întreţinere şi înlocu-

ire a tuturor echipamentelor, costurile implicate de acestea, so-

luţiile arhitectonice etc.

Cerinţa reducerii duratei de execuţie a obiectivului de

investiţii presupune prezentarea în cadrul studiului de prefeza-

bilitate a graficului de execuţie a obiectivului şi eşalonarea în

timp a costurilor care apar pe această durată.

Nu în ultimul rând se va face o evaluare asupra oportu-

nităţii finanţării investiţiei din credite bancare şi o analiză a

costurilor cu dobânzile şi comisioanele bancare.

Importanţa determinării pragului de rentabilitate impu-

ne determinarea în această etapă a structurii costurilor împărţite

în fixe şi variabile.

Influenţele asupra mediului natural şi economic vor fi

cunatificate cu ajutorul externalităţilor pozitive sau negative,

urmărindu-se totodată soluţiile pentru internalizarea externali-

tăţilor negative.

Dacă concluziile desprinse în urma întocmirii studiului

de prefezabilitate converg către decizia de a investii atunci ur-

mătorul pas obligatoriu este întocmirea studiului de fezabilita-

te. Având în vedere importanţa deosebit de mare a acestuia în

luarea deciziei de a investi, am considerat oportună tratarea se-

parată a acestuia în paragraful următor.

O altă componentă a documentaţie de realizare a obiec-

tivelor de investiţii o reprezintă proiectul tehnic. Acesta cu-

prinde o parte scrisă şi o parte desenată oferind informaţii ex-

trem de precise în legătură cu realizarea din punct de vedere

193

tehnic a investiţiei. Partea scrisă a proiectului tehnic va cuprin-

de descrierea generală a lucrărilor, caietele de sarcini, listele cu

cantităţile de lucrări şi graficul general de realizare a obiectivu-

lui de investiţii.

Lucrările vor fi descrise urmărindu-se locaţia, detaliile

topografice, factorii naturali, organizarea şantierului şi căile de

acces, programul de execuţie şi memoriile tehnice.

Caietele de sarcini reprezintă un element important al

documentaţiei de licitaţie. În vederea diminuării cât mai mult a

efortului investiţional, investitorul caută să contracteze lucrarea

cu executanţi care vor efectua lucrările la standardele prevăzute

în proiect şi la costuri cât mai mici. Caietele de sarcini vor fi

puse la dispoziţia executanţilor şi furnizorilor de servicii care

doresc să realizeze investiţia şi cuprind elemente referitoare la:

caracteristicile fizice şi de arhitectură a lucrărilor; descrierea

amănunţită a lucrării din punct de vedere al dimensiunii, formei

şi aspectului; standardele care trebuie urmărite etc.

În vederea participării la licitaţie, beneficiarul lucrării

solicită din partea celor interesaţi prezentarea de scrisori de ga-

ranţie bancară de participare la licitaţie.63 Prin scrisoarea de

garanţie bancară, banca emitentă se angajază că plăteşte o

anumită sumă de bani organizatorului licitaţiei dacă ofertantul

se află în una din situaţiile următoare: revoca oferta după des-

chiderea acesteia şi înainte de adjudecare; revocă oferta după

adjudecare; fiind câştigătorul licitaţiei nu semnează contractul

de achiziţie în termenul de valabilitate al ofertei; fiind câştigă-

torul licitaţiei nu constituie garanţia de bună execuţie. Caietul

de sarcini va fi prezentat societăţilor bancare în vederea elibe-

rării scrisorii de garanţie de participare la licitaţie. În felul aces-

ta beneficiarul lucrării se asigură că cei care participă la lici-

taţie au intenţii serioase şi nu va fi nevoit să organizeze o noua

licitaţie pierzând timp inutil. Pot constitui obiectul caietelor de

63 Negruş Mariana, Plăţi şi garanţii internaţionale, Editura ALL, Bucureşti,

1996, p.305

194

sarcini: lucrările care se vor executa, recepţia, furnizorii de ma-

teriale, lucrările curente şi lucrările speciale.

Toate elementele necesare cunatificării valorice şi dura-

tei de execuţie a investiţiei vor fi reflectate în listele cu canti-

tăţile de lucrări. Necesitatea scurtării perioadei de execuţie a

obiectivului investiţional reclamă întocmirea în cadrul proiec-

tului tehnic a graficului general de realizare a investiţiei care va

cuprinde eşalonarea în timp a tuturor activităţilor care vor fi

executate în vederea realizării investiţiei.

În cadrul părţii desenate a proiectului tehnic vor fi pre-

zentate planurile de amplasare, topografice, de sistematizare a

terenului şi cele privind contrucţiile subterane. De asemenea

vor fi prezentate elemenetele de arhitectură, cele care privesc

infrastructura şi suprastructura, planşele principale ale obiecti-

velor, planşele generale privind execuţia instalaţiilor, dotările şi

instalaţiile tehnologice.

Având în vedere complexitatea informaţiilor prezentate

în proiectul tehnic, acesta trebuie să fie astfel elaborat încât să

asigure o informare cât mai corectă dar şi să dea posibilitatea

ofertantului să poată elabora oferta şi să analizeze toate detalii-

le constructive în vederea stabilirii valorii ofertei.

În conformitate cu legislaţia în vigoare, realizarea unui

obiectiv de investiţii presupune obţinerea certificatului de ur-

banism şi autorizaţia de construire. În practică, perioada de

obţinere a acestor două acte s-a dovedit a fi prelungită inutil de

elemenete birocratice care în unele cazuri au generat mari în-

târzieri în realizarea lucrărilor. De asemenea, greutatea cu care

s-au eliberat de către autorităţi a făcut posibilă pierderea unor

surse de finanţare cu caracter nerambursabil.

Certificatul de urbanism este un act emis de consiliul

local comunal, municipal sau judeţean în funcţie de competenţa

care este atribuită pentru construcţii, locuinţe şi anexe gospodă-

reşti. Poate fi eliberat oricărei persoane fizice şi juridice în baza

unei cereri însoţită de dovada titlului de proprietate. Din certi-

195

ficatul de urbanism rezultă regimul juridic al imobilelor, desti-

naţia, folosinţa precum şi regimul tehnic.

Autorizaţia de construire se eliberează la cereea oricărei

persoane fizice şi juridice care deţine un drept de construire, la

nivelul consiliului judeţean, primarului general sau primării.

Prin aceasta se autorizează construirea de clădiri noi sau modi-

ficarea clădirilor deja existente; repararea sau conservarea mo-

numentelor istorice, construcţiile cu caracter provizoriu etc.

În anumite situaţii, certificatul de urbanism şi autori-

zaţia de construire nu sunt suficiente pentru realizarea obiecti-

velor de investiţii. Sunt situaţii în care sunt necesare şi anumite

avize date de autorităţi precum: Ministerul Apărării Naţionale,

Ministerul Transporturilor, Ministerul Telecomunicaţiilor,

Administraţia Naţională a Drumurilor, Compania Naţională a

Apelor, Societatea de Căi Ferate etc.

Devizul de cheltuieli reprezintă documentul care cumu-

lează toate costurile necesare realizării investiţiei în faza de pro-

iectare şi analiză. Aceste costuri sunt estimative, cele mai impor-

tante fiind cele legate de achiziţionarea şi amenajarea terenului,

realizarea infrastructurii obiectivului, executarea construcţiilor şi

achiziţionarea utilajelor şi echipamentelor, organizarea şantieru-

lui, costurile finanţării bancare, instruirea personalului de exploa-

tare, probele tehnologice, fondul de rulment necesar începerii

producţiei etc. În practică există diferenţe între devizul general

estimativ şi devizul general final legate de apariţia unor cheltuieli

neprevăzute dar şi de necesitatea modificării pe perioada de exe-

cuţie a detaliilor tehnico-economice determinată de modificarea

condiţiilor de piaţă în cererea produselor.

Prezentarea şi doar succintă a documentelor necesare

pentru realizarea unui obiectiv investiţional ne creează o ima-

gine asupra complexităţii procesului de realizare a investiţiilor,

proces în care sunt implicaţi în mod nemijlocit beneficiarul,

proiectantul, finanţatorul şi executantul. Beneficiarul investiţiei este proprietarul viitorului obiectiv

de investiţii, fiind direct interesat în obţinerea unei eficienţe eco-

196

nomice cât mai ridicată prin prisma minimizării costurilor şi maximizării rezultatelor. În anumite cazuri particulare, benefi-ciarul investiţiei este şi executantul acesteia, iar când dispune de suficiente fonduri este şi finanţatorul ei.

Proiectantul se ocupă de întreaga activitate de concepere a noului obiectiv şi de elaborarea documentaţiilor tehnico-economice. Are un rol extrem de important deoarece de calita-tea proiectării depinde funcţionarea în condiţii optime şi de efi-cienţă a noului obiectiv. Activitatea de proiectare este strâns legată de activitatea de cercetare ştiinţifică, existând cazuri în care proiectantul desfăşoară o activitate proprie de cercetare.

Finanţatorul intervine ca parte în realizarea investiţiilor când beneficiarul nu dispune de suficiente fonduri pentru reali-zarea obiectivului investiţional. Poate fi o bancă, o societate de leasing, o cooperativă de credit, un consorţiu bancar.

Executantul transpune în practică detaliile tehnice şi constructive din proiectul tehnic, fiind direct răspunzător de calitatea lucrărilor efectuate şi de încadrarea în graficul de rea-lizare a investiţiei.

Realizarea unui obiectiv de investiţii presupune parcur-gerea mai multor etape. În cazul realizării construcţiilor acestea constau în:

-În primul rând trebuie desfăşurată o activitate de sis-tematizare a teritoriului pentru a se asigura dezvoltarea echili-brată şi totodată optimă a tuturor zonelor cu respectarea cerinţelor privind protecţia şi conservarea mediului înconjură-tor. Aceasta presupune asigurarea cu mijloace de producţie a tuturor localităţilor şi ramurilor economiei naţionale iar pe de altă parte delimitarea zonei industriale de locuinţe şi zonele populate. Un prim pas în acest sens a fost făcut în ţara noastră prin crearea parcurilor industriale care asigură desfăşurarea unor activităţi de producţie, beneficiind într-o oarecare măsură de aceiaşi infrastructură.

-În al doilea rând, proiectarea şi autorizarea construcţii-

lor. Documetaţia tehnico-economică şi de avizare presupune

întocmirea studiului de oportunitate, studiului de prefezabilita-

197

te, studiului de fezabilitate, proiectului tehnic şi obţinerea auto-

rizaţiei de construire şi a certificatului de urbanism precum şi a

celorlalte avize.

-În al treilea rând executarea lucrărilor de construcţii ca-

re asigură transpunerea în teren a detaliilor din proiectul tehnic.

-În al patrulea rând, recepţia şi darea în folosinţă a con-

strucţiilor. Recepţia atestă executarea construcţiei în condiţiile

respectării proiectului de execuţie, a normelor tehnice şi cali-

tăţii lucrărilor. În practică se întâlnesc frecvent situaţii în care

recepţia lucrării nu poate fi făcută datorită nerespectării

cerinţelor de mai sus cu efecte nedorite asupra eficienţei eco-

nomice.

7.2. Studiile de fezabilitate

Studiile de fezabilitate reprezintă fără doar şi poate cea

mai importanta documentaţie care se întocmeste în cazul reali-

zării unei investiţii. Importanţa este dată de faptul că funda-

mentarea deciziei de investiţii se face numai după ce studiul de

fezabilitate a fost întocmit şi numai dacă calculele de eficienţă

sunt pozitive şi riguros fundamentate. Antrenarea eforturilor pe

termen scurt şi obţinerea efectelor pe termen lung impune o

documentare riguroasă a tuturor posturilor de cheltuieli şi fac-

torilor care influenţează realizarea veniturilor viitoare. Punerea

în balanţă a eforturilor şi efectelor preconizate se face cu ajuto-

rul studiului de fezabilitate care este în opinia noastră

“paşaportul” investiţiei. Acest paşaport trebuie să obţină cea

mai importantă viză de la finanţator. În condiţiile în care fi-

nanţatorul este o bancă internă sau externă sau o organizaţie

mondială, studiul de fezabilitate trebuie să demonstreze cât se

poate mai concludent că efortul investiţional se recuperează

fără riscuri şi în final se obţine profit. Având toate vizele nece-

sare, paşaportul poate debloca fondurile şi poate da verde eta-

pei de execuţie a investiţiei.

198

În practică se fac însă erori în ceea ce priveşte tratarea

cu seriozitate a unui studiu de fezabilitate. Aceste cazuri se în-

tâlnesc când beneficiarul este şi finanţator, tratând cu superfici-

alitate concluziile din studiul de fezabilitate sau ignorând pur şi

simplu importanţa lui. Întărirea disciplinei faţă de studiile de

fezabilitate a fost posibilă cu ajutorul băncilor şi organismelor

internaţionale în calitate de finanţatori.

Studiul de fezabilitate reprezintă “ansamblul de piese

scrise (calcule tehnico-economice, desene, memorii de funda-

mentare, măsuri concrete de acţiune) privind necesitatea reali-

zării viitorului obiectiv, sursele de aprovizionare cu materii

prime, pieţele de desfacere, asigurarea capitalului - lichidităţi şi

credite - rezultatele scontate, amplasamentul etc.”64

Organismele internaţionale au recomandat ca pentru

evaluarea proiectelor de investiţii să se întocmească studii de

fezabilitate care să cuprindă cel puţin următoarele elemente:

datele de indentificare ale firmei care realizează investiţia; ana-

liza diagnostic a situaţiei prezente a firmei; trasarea prognozei

produselor, tehnologiilor şi factorilor de producţie; variantele

de dezvoltare şi de restructurare; calcularea indicatorilor de efi-

cienţă economică a fiecărei variante studiate; cuantificarea ris-

cului de nerealizare a profiturilor; formularea deciziei de a in-

vestii.65

Studiul de fezabilitate mai poate fi definit ca un instru-

ment utilizat în fundamentarea deciziei de finanţare a unui pro-

iect de investiţii constituindu-se ca o bază tehnică, economică

şi financiară pentru aceasta. Obiectivul de investiţii analizat cu

ajutorul studiului de fezabilitate trebuie privit ca un sistem di-

namic şi deschis de producţie şi comercializare de bunuri şi

servicii. Analiza complexă pe care o presupune se răsfrânge

64 Vasilescu Ion, Românu Ion, Cicea Claudiu, op. cit., p.56 65 W.Behrens, P.M. Hawranek, Manual for the preparation of industrial fea-

sibility studies, ONUDI, 1992

199

asupra tuturor factorilor angajaţi pentru obţinerea efectelor pe

un anumit orizont de timp.

Pentru orizontul de timp pentru care se face analiza tre-

buie să rezulte că există resurse financiare suficiente pentru a

acoperii costurile funcţionării obiectivului atât în ceea ce pri-

veşte achitarea datoriilor faţă de creditori cât şi de a a sigura

continuitatea activităţii de producţie.

În ceea ce ne priveşte, vom încerca în continuare să

prezentăm principalele elemente pe care trebuie să le conţină

un studiu de fezabilitate:

I. CAPITOL INTRODUCTIV. Având în vedere faptul

că de cele mai multe ori investiţiile complexe se finanţează cu

ajutorul băncilor şi al organismelor financiare internaţionale, la

începutul capitolului de introducere se va menţiona scopul pen-

tru care se întocmeşte studiul (contractarea unui împrumut ban-

car). Trebuie specificat creditul care se vrea contractat şi care

poate fi: credit ipotecar, credit pentru investiţii în completarea

surselor proprii, credit pentru activitatea de leasing, credit pen-

tru achiziţionarea de active, scrisoare de garanţie bancară de

garantare a plăţii ratelor scadente la creditele contractate de la

bănci externe şi de la alte instituţii financiare. Tot la scop se va

preciza şi faptul dacă este vorba de înfiinţarea unui agent eco-

nomic nou, dacă este o investiţie de restructurare, dezvoltare,

modernizare sau menţinere a capacităţilor de producţie existente.

Se va face o prezentare scurtă a agentului economic

(deoarece aceste date vor fi reluate pe larg în capitolul următor

al studiului de fezabilitate) arătând locaţia, denumirea şi obiec-

tul principal de activitate conform codurilor CAEN.

Dacă se consideră oportun (elaborarea studiului de fe-

zabilitate se face de către o societate cu renume) se vor prezen-

ta şi elementele referitoare la denumirea elaboratorului, adresă,

telefon, fax, persoanele de contact. Când finanţatorul investiţiei

este o bancă atunci studiul de fezabilitate poate fi elaborat de

aceasta contra cost.

200

În continuare se prezintă pe scurt produsele sau serviciile

care se vor realiza, în ce constă investiţia şi la cât se ridică efortul

investiţional, perioada de execuţie, stadiul în care se află proiectul

tehnic, situaţia avizelor, stadiul contractelor privind achiziţionarea

mijloacelor de producţie şi planul de finanţare a investiţiei. La

planul de finanţare se vor menţiona care sunt sursele proprii şi

care sunt cele împrumutate, perioada de acordare a creditelor, pe-

rioada de graţie, structura scadenţarului, dobânda anuală efectivă,

tranşele de punere la dispoziţie.

II. PREZENTAREA FIRMEI. Datele de identificare a

firmei sunt: denumirea, codul unic de înregistrare, numărul de

la Registrul Comerţului, adresa sediului central, anul înfiinţării,

forma juridică (societate cu răspundere limitată, societate pe

acţiuni, societate în nume colectiv, societate în comandită sim-

plă, societate în comandită pe acţiuni), felul societăţii (societate

comercială, societate agricolă, societate naţională, companie

naţională, regie autonomă, regie naţională etc.), domeniile de

activitate de bază şi auxiliare, adresă, telefon, fax, e-mail, per-

soane de contact.

Se va face o prezentare a structurii acţionariatului şi

care este contribuţia acestora la capitalul social. Totodată se

vor preciza dacă există şi alte participaţii ale principalilor

acţionari, valoarea capitalului social subscris şi vărsat.

În încheierea capitolului se va face o scurtă prezentare

istorică a agentului economic.

III. PRODUSELE ŞI PIAŢA. Capitolul va cuprinde in-

formaţii grupate în două părti:

-informaţii privind produsele şi serviciile;

-informaţii privind cererea şi oferta.

Informaţiile privind produsele şi serviciile vor face re-

ferire la: caracteristicile produselor sau serviciilor, dacă sunt

competitive sau nu, care este ciclul de viaţă al produselor. În

mod concret vor fi atinse următoarele aspecte: descrierea prin-

cipalelor produse atât pentru activitatea de bază cât şi pentru

201

cea auxiliară; tendinţele produselor din punct de vedere al per-

formanţelor tehnice şi calitative; segmentul de piaţă cărora le

sunt destinate; descrierea amănunţită a produselor însoţită de

schiţe şi fotografii; încadrarea în standardele internaţionale de

calitate; încadrarea în categoria bunurilor de larg consum, bu-

nuri de capital sau servicii; gama produselor comercializate (la

agenţii economci din sfera comerţului); specificul vânzării (cu

amănuntul sau cu ridicata); servicii post vânzare; compararea

produselor din punct de vedere calitativ cu produse similare

existente pe segmentul de piaţă actual sau pe cel care se vrea

cucerit; faza economică în care se află produsul (proiectare,

lansare, avânt, maturitate, declin).

Compararea produselor cu cele ale concurenţei pe seg-

mentul de piaţă stabilit se face de regulă de alte instituţii speci-

alizate pe plan mondial, rezultatul concluziilor din studiile

efectuate trebuind să fie anexat la studiul de fezabilitate.

Tot în legătură cu informaţiile referitoare la produse şi

servicii se va face referire şi la preţul de vânzare al acestora

precum şi la metodele de promovare şi de distribuţie. Astfel se

vor prezenta: preţurile actuale minime, maxime şi medii de pe

piaţă; factorii de influenţă a preţurilor interne şi externe; esti-

mările privind evoluţia preţurilor în perioada imediat următoa-

re. În continuare se prezintă preţurile practicate de agentul eco-

nomic la produsele sale până la data studiului de fezabilitate şi

se vor compara cu preţurile practicate pe piaţă. Se vor face

prognoze asupra nivelului preţurilor produselor agentului eco-

nomic corespunzător strategiei de comercializare. Dacă agentul

economic intenţionează să facă anumite concesii de preţ, se vor

prezenta sub ce formă vor fi făcute acestea: credite furnizor,

avansuri, plata în rate etc.

Promovarea şi distribuţia produselor joacă un rol

esenţial în vânzarea lor, de multe ori suplinind cu succes lipsa

de calitate a acestora. Este cunoscut faptul că reclama vinde

produsul. De aceea agentul economic va căuta să adopte cele

202

mai eficiente metode de promovare şi de distribuţie. În cadrul

metodelor de promovare utilizate se vor prezenta: mijloacele

mass-media utilizate (televiziune, radio, presă, postere etc.)

precum şi cataloagele, broşurile, participările la târguri şi expo-

ziţii etc.

Distribuţia produselor poate fi realizată fie prin reţeaua

proprie de magazine şi depozite (cu amănuntul şi cu ridicata)

fie prin reţeaua intermediarilor sau angrosiştilor). Se vor speci-

fica cu ce costuri se realizează promovarea produselor şi se vor

estima şi pe perioada viitoare.

În legătură cu informaţiile privind cererea şi oferta se

va face un scurt istoric al evoluţiei cererii şi ofertei precum şi o

analiză a cererii şi ofertei pe piaţa internă şi externă. În cadrul

istoricului evoluţiei cererii şi ofertei, se va evidenţia în dinami-

că, pe ultimii ani, fizic, valoric şi pe structură cererea şi oferta.

Analiza cererii şi ofertei pe piaţa internă şi externă se va

face tot în dinamică pe ultimii doi ani, fizic, valoric şi pe struc-

tură, scoţând în evidenţă dacă cererea la produsele respective

este suficent de mare pentru a acoperii oferta şi care sunt prin-

cipalii concurenţi, cotele lor de piaţă, marketingul folosit şi

condiţiile de comercializare.

IV. ANALIZA CAPACITĂŢII TEHNICE DE PRO-

DUCŢIE, A FACTORILOR DE PRODUCŢIE ŞI A COSTU-

RILOR ACESTORA. Dimensionarea optimă a capacităţilor de

producţie joacă un rol esenţial în reuşita unei activităţi de in-

vestiţii. De aceea în practică se calculează indicatori precum

pragul de rentabilitate, marja de securitate sau indicele de secu-

ritate care oferă informaţii extrem de utile managementului de

decizie. Tratarea capacităţilor de producţie se va face prin

prisma amplasării obiectivului de investiţii, tehnologiei de fa-

bricaţie şi dotărilor cu mjloace fixe. Se va face localizarea cât

mai exactă a obiectivului şi vecinătăţilor acestuia arătând care

sunt elementele de infrastructură şi utilităţile de care beneficia-

203

ză obiectivul (căi de comunicaţie, reţeaua de energie electrică,

canalizare, căi de acces etc.).

Necesitatea introducerii progresului tehnic la toate nive-

lurile activităţii de producţie impune prezentarea tehnologiilor

de fabricaţie existente atât din punct de vedere al complexităţii

acestora cât şi din punct de vedere al gradului de integrare şi

gradului de noutate. Se vor prezenta detalii ale tehnologiei de

fabricaţie: originea tehnologiei, costurile şi complexitatea aces-

teia; gradul de automatizare, timpul necesar pentru fabricarea

produselor exprimat în ore-om şi ore-maşină; descrierea fluxu-

rilor tehnologice; posibilităţile de adaptare a tehnologiilor la

schimbările apărute pe piaţă; modul de asigurare a tehnologiei

cu utilităţi şi impactul înlocuirii unor tehnologii asupra in-

vestiţilor colaterale.

Dotarea cu active imobilizate se va analiza atât la nive-

lul activelor imobilizate existente cât şi la nivelul celor noi rea-

lizate prin intermediul investiţiei. Dacă este vorba de teren

(existent sau care se va achiziţiona) se vor preciza: regimul ju-

ridic (dacă este închiriat, concesionat sau proprietate); supra-

faţa totală (din care suprafaţa construită, suprafaţa liberă şi su-

prafaţa ocupată cu căile de acces); contractul de vânzare cum-

părare sau actul legal prin care s-a dobândit proprietatea şi va-

loarea de intrare în contabilitate. Dacă este vorba de clădiri se

va preciza destinaţia, gradul de uzură şi caracteristicile con-

structive (arie utilă, arie desfăşurată, suprafaţă construită,

înălţimea etc.). Dacă este vorba de mijloace fixe se precizează:

destinaţia, tipul, marca, parametrii tehnici, economici şi

funcţionali, anul de fabricaţie, gradul de uzură fizică şi morală,

capacitatea maximă de producţie, furnizorii, argumentele care

au determinat achiziţionarea mijloacelor fixe, clasificarea şi

structura mijloacelor fixe, regimul juridic şi contabilitatea, po-

litica de amortizare, căi de sporire a eficienţei mijloacelor fixe.

În legătură cu capacităţile de producţie se va prezenta

capacitatea de producţie proiectată şi care va fi gradul de ocu-

204

pare după realizarea obiectivului investiţional. Dacă se in-

tenţionează dezvoltarea sau restructurarea capacităţilor de pro-

ducţie atunci se va prezenta evoluţia producţiei fizice şi valori-

ce realizate în ultimii ani cu evidenţierea cauzelor care le-au

generat.

Cea de a doua parte a acestui capitol (factorii de pro-

ducţie şi costurile acestora) va cuprinde informaţii referitoare la

valoarea dotărilor, cheltuielile cu forţa de muncă, costurile ma-

teriilor prime şi mărfurilor şi cheltuielile cu utilităţile.

Determinarea valorii dotărilor presupune în primul rând

actualizarea valorii contabile rămase a imobilizărilor corporale

existente. Pentru a reflecta cât mai exact valoarea rămasă ac-

tuală a cestora se vor utiliza coeficienţi de actualizare dintre

care: indicele inflaţiei, cursul de schimb valutar, indicele de

creştere a preţurilor, etc.

În al doilea rând presupune determinarea costului de in-

vestiţie. Pentru determinarea valorii imobilizărilor necorporale,

a terenului şi a construcţiilor se vor lua în considerare: cheltuie-

lile de înfiinţare, costul achiziţiei tehnologiilor, cheltuielile le-

gate de studii şi proiecte de cercetare-dezvoltare, valoarea de

achiziţie a terenului, cheltuielile efectuate pentru amenajarea

terenului, cheltuielile antrenate de obţinerea avizelor şi autori-

zaţiilor, valoarea proiectului tehnic, valoarea devizului firmei

constructoare.

Dacă agentul economic a încheiat un contract cu un an-

treprenor care va executa construcţia şi o va livra la cheie, se va

anexa la studiul de fezabilitate şi o copie după contract. În si-

tuaţia în care agentul economic execută investiţia în regie pro-

prie atunci este necesară prezentarea documentelor din care să

rezulte justificarea sumelor luate în calcul.

Pentru stabilirea valorii capitalului fix se va ţine cont de

valoarea de contract sau de ofertă, cuantumul taxelor vamale şi

a taxelor pentru avize de la organisme interne abilitate.

205

Asigurarea cu forţă de muncă pregătită corespunzător

constituie o cerinţă obiectivă pentru folosirea în condiţii cores-

punzătoare a capitalului fix. În acest sens se va descrie structu-

ra personalului şi se vor face previziuni în legătură cu aceasta

şi se vor detalia cheltuielile anuale cu forţa de muncă. Se pre-

zintă evoluţia numărului de personal şi a structurii acestuia în

ultimii ani; câţi muncitori sunt implicaţi direct în procesul de

producţie şi câţi sunt indirect productivi; câţi salariaţi lucrează

în distribuţia produselor; care este personalul administrativ şi

personalul de conducere. Se va face şi un necesar pentru peri-

oada imediat următoare a numărului de personal pe total şi pe

structură. Se va detalia modul în care este asigurată forţa de

muncă pentru viitorul obiectiv (aspecte privind recrutarea, se-

lecţia şi angajarea forţei de muncă, modalităţile de perfecţiona-

re profesională şi de conversie a forţei de muncă, stimulentele

acordate, formele de salarizare. Pentru unii ar părea ciudat că în

studiul de fezabilitate se prezintă aspecte referitoare la salariile

şi stimulentele personalului, însă practica a demonstrat că nu-

mai cu o fidelizarea corespunzătoare a personalului pot apare

rezultate satisfăcătoare. Interesul scăzut al forţei de muncă faţă

de un anumit serviciu duce la migrarea acesteia cu implicaţii

negative asupra bunei desfăşurări a proceselor de producţie şi

creşterii cheltuielilor de instruire şi perfecţionare.

Se va prezenta strategia viitoare privind recompensarea

şi remunerarea forţei de muncă pe categorii de personal şi se

vor cuantifica cheltuielile necesare în acest sens.

Estimarea costurilor capitalului circulant vizează mate-

riile prime, materialele, sursele de aprovizionare a acestora,

costurile specifice, politica stocurilor, costurile unitare şi costu-

rile anuale la materiile prime, materiale şi mărfuri.

Se vor prezenta principalele categorii de materii prime,

materiale, semifabricate şi mărfuri şi sursele lor de aprovizio-

nare. Vor fi nominalizaţi cei mai importanţi furnizori de materii

206

prime, materiale, semifabricate, mărfuri şi ponderea valorică în

totalul aprovizionărilor.

Se va estima şi durata medie de plată a furnizorilor fo-

losind relaţia:

360a

mf

mfC

SD

În care:

Dmf este durata medie de plată a furnizorilor

Smf este soldul mediu al furnizorilor

Ca este costul aprovizionărilor

În unele cazuri se poate folosi în loc de costul aprovizi-

onărilor cifra de afaceri. Furnizorii neplătiţi reprezintă credite

comerciale de care beneficiază agentul economic. Cu cât durata

medie de plata a furnizorilor este mai mare cu atât costurile

creditelor comerciale sunt mai mari, agentul economic trebuind

să aleagă între costurile creditelor bancare şi costurile credite-

lor comerciale.

Având în vedere importanţa asigurării cu capital circu-

lant a proceselor de producţie se vor prezenta eventualele con-

tracte încheiate cu furnizorii din care să rezulte costurile capita-

lului circulant şi perioada de derulare a relaţiilor comerciale.

Se vor cuantifica consumurile specifice cu referire la

duratele medii de stocare şi se va face distinct o dimensionare a

stocurilor necesare pentru punerea în funcţiune a obiectivului

de investiţii.

Cheltuielile anuale cu materii prime, materiale şi măr-

furi se vor estima în baza consumurilor specifice şi a costurilor

unitare.

Considerăm oportună prezentarea în acest capitol a

cheltuielilor cu utilităţile necesare exploatării, a surselor de

aprovizionare şi a preţurilor de achiziţie.

207

Perioada

Activitatea

Zile calendaristice Costul pe acti-

vităţi 1 2 3 4 5 ... 30 … n

A1 C1

A2 C2

A3 C3

….. ….

An Cn

Separat de graficul de mai sus se va prezenta separat un

tabel care să cuprindă în mod explicit valoarea tranşelor care se

vor deconta efectiv şi perioada efectuării acestora. Acest tabel

este extrem de important pentru proiecţia cash-flow-ului viitor

cât şi pentru avizarea tragerilor din credite bancare în cazul fi-

nanţării investiţiei de către o bancă.

În activitatea de realizare şi de eşalonare a lucrărilor de

investiţii se întâlnesc două situaţii: a) când duratele de execuţie

pentru fiecare activitate sunt cunoscute; b) când se iau în calcul

mai multe durate de realizare pentru fiecare activitate.

În cazul în care duratele activităţilor sunt imprecise66,

durata fiecărei activităţi se apreciază în trei ipostaze: durata cea

mai scurtă, durata cea mai lungă şi durata probabilă.

Când se întocmeşte graficul de realizare a investiţiei se

va ţine cont de: timpul necesar întocmirii studiilor şi proiecte-

lor tehnice, planificarea activităţilor de construcţii montaj, du-

rata de punere în funcţiune a mijloacelor fixe, programul de

pregătire a forţei de muncă etc.

V. POLUAREA ŞI PROTECŢIA MEDIULUI. În acest

capitol se va prezenta influenţa pe care o are investiţia asupra

mediului înconjurător din punct de vedere al emisiilor poluante

ce rezultă în urma procesului de producţie, cantităţilor şi com-

puşilor acestora, implicaţiilor ecologice, eventualele litigii cu

terţii, posibilităţile de diminuare a poluării, mijloacele de trata-

66 Vasilescu Ion, Românu Ion, Cicea Claudiu, op. cit. p.277

208

re şi neutralizare folosite pentru combaterea poluării, costurile

de tratare şi neutilizare.

La studiul de fezabilitate se vor anexa autorizaţiile de

mediu eliberate de autorităţile competente. În condiţiile inte-

grării în Uniunea Europeană se pune un accent deosebit pe re-

ducerea poluării, agenţii economici fiind nevoiţi să ia măsuri

drastice în acest sens, altfel riscând închiderea activităţii.

Când investiţia este finanţată de o societate bancară, se

întocmeşte o fişă de evaluare iniţială a riscului global de mediu

care cuprinde următoarele elemente:

-numele şi adresa solicitantului împrumutului bancar;

-criteriul pentru acordarea creditului

-obiectul de activitate al firmei

-valoarea împrumutului solicitat

-termenul de rambursare a împrumutului

-felul garanţiei constituite pentru acordarea împrumutu-

lui (depozite colaterale; active curente nelichide; teren fără uti-

lizare industrială anterioară sau fără industrie dezvoltată în zo-

nele adiacente; mijloace fixe; teren cu utilizare anterioară a că-

rui contaminare este cunoscută).

Pentru fiecare criteriu se acordă un punctaj şi se deter-

mină un indice al riscului de mediu care poate să aibă trei nive-

le: ridicat, scăzut şi mediu.

Tot în fişa de evaluare a riscului de mediu se precizează

dacă sunt necesare activităţi de evaluare şi raportare privind

riscul de mediu.

Când investiţia se ridică la valori mari şi este finanţată

de o societate bancară, aceasta întocmeşte un raport final de

mediu în care se precizează: numele solicitantului de credit,

adresa, obiectul de activitate, scopul acordării creditului, obli-

gativitatea şi conformarea cu reglementările privind mediul

înconjurător (dacă solicitantul creditului respectă cerinţele re-

gulamentelor şi standardelor naţionale; dacă împrumutatul a

obţinut toate avizele necesare pentru desfăşurarea activităţii;

209

dacă a fost prezentată cetăţenilor din zona respectivă evaluarea

impactului asupra mediului; dacă în ultimii ani împrumutatul a

plătit amenzi privind încălcarea normelor de mediu; dacă există

procese pe rol având ca obiect externalităţi negative; dacă

agentul economic este capabil să se alinieze la cerinţele şi stan-

dardele de producţie aplicate în ţările Uniunii Europene); con-

formitatea cu standardele sociale (respectă împumutatul actele

normative care interzic angajarea minorilor, munca forţată şi

tratamentul discriminatoriu al angajaţilor la locul de muncă; are

proiectul finanţat implicaţii negative asupra obiectivelor arheo-

logice şi culturale; dacă proiectul presupune mutarea populaţiei

din zonă etc.

În vederea atenuării impactului asupra mediului vor fi

precizate acţiunile şi măsurile care vor fi luate de beneficiarul

investiţiei şi de către finanţator pentru reducerea riscurilor lega-

te de poluare.

VI. SISTEMUL DE MANAGEMENT. În acest capitol

este studiat sistemul de management al agentului economic la

nivel informaţional, organizatoric, decizional şi metodologic.

Pentru aceasta se vor face referiri la:

-strategia activităţii viitoare şi măsurile necesare înde-

plinirii obiectivelor

-structura organizatorică (organigrama)

-echipa de conducere (abilităţi, calităţi orale, experienţă,

funcţii ocupate anterior, pregătire profesională etc.)

-sistemul managementului calităţii

-sistemul informatic ce constituie suportul tehnic în lua-

rea deciziei la toate eşaloanele.

În legătură cu managementul calităţii menţionăm că

acesta este un concept foarte complex care trebuie să fie în con-

formitate cu standardele internaţionale de calitate. Aceste stan-

darde trasează ca principale linii directoare: orientarea către

client, rolul liderului în conducerea oamenilor şi administrarea

proceselor, gradul de implicare a personalului în activitatea

210

agentului economic; creşterea continuă a eficienţei globale la

nivelul firmei; tratarea managementului ca sistem; luarea deci-

ziei numai după analiza datelor şi informaţiilor.

În urma analizei sistemului de management, concluziile

pot fi grupate ca în cazul analizei SWOT (strenghts, weaknes-

ses, opportunities, threats) în puncte tari şi puncte slabe. În

continuare enumerăm câteva puncte slabe care pot să apară în

sistemul de management: informaţia este incompletă şi distor-

sionată, deciziile managerilor nu sunt conforme cu principiul

de raţionalitate, exercitarea unei influenţe negative de către li-

derul informal asupra liderului formal, folosirea inadecvată a

tehnicilor şi metodelor aflate la dispoziţie.

VII. SITUAŢIA ECONOMICO-FINANCIARĂ. Pentru

elaborarea acestui capitol se vor folosi documentele de raporta-

re contabilă a agentului economic pe ultimii doi ani încheiaţi şi

cea mai recentă balanţă de verificare.

Analiza veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor se face

în baza contului de profit şi pierderi respectându-se următoarea

structură:

1. Cifra de afaceri

-producţia vândută

-venituri din vânzarea mărfurilor

-venituri din dobânzi înregistrate de entitate al cărei

obiect de activitate îl constituie leasingul

-venituri din subvenţii de exploatare aferente cifrei de

afaceri nete.

2. Variaţia stocului de produse finite şi a producţiei în

curs de executie.

3. Producţia realizată de entitate pentru scopurile sale

proprii şi capitalizată.

4. Alte venituri din exploatare.

TOTAL VENITURI DIN EXPLOATARE

5. Cheltuieli cu materii prime şi materiale consumabile;

alte cheltuieli externe; cheltuieli privind mărfurile.

211

6. Cheltuieli cu personalul (salarii şi indemnizaţii plus

cheltuieli cu asigurările şi protecţia socială).

7. Ajustări de valoare privind imobilizările corporale şi

necorporale, şi activele circulante.

8. Alte cheltuieli de exploatare (cheltuieli privind pres-

taţiile externe, cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte

asimilate, cheltuieli cu despăgubiri, donaţii şi activele cedate.

TOTAL CHELTUIELI DE EXPLOATARE.

REZULTATUL DIN EXPLOATARE (PROFIT SAU

PIERDERE).

9. Venituri din interese de participare.

10. Venituri din alte investiţii şi împrumuturi care fac

parte din activele imobilizate

11. Venituri din dobânzi; alte venituri financiare.

TOTAL VENITURI FINANCIARE.

12. Ajustări de valoare privind imobilizările financiare

şi investiţiile financiare deţinute ca active circulante.

13. Cheltuieli privind dobânzile; alte cheltuieli financiare.

TOTAL CHELTUIELI FINANCIARE.

REZULTATUL FINANCIAR (profit sau pierdere).

REZULTATUL CURENT (profitul sau pierderea cu-

rentă).

14. Venituri extraordinare.

15. Cheltuieli extraordinare.

REZULTATUL EXTRAORDINAR (profit sau pierdere).

VENITURI TOTALE.

CHELTUIELI TOTALE.

REZULTATUL BRUT.

16. Impozitul pe profit.

17. Alte impozite.

REZULTATUL NET.

Pe baza datelor de mai sus se va prezenta şi comenta

evoluţia şi structura veniturilor, cheltuielilor, profitului şi valo-

rii adăugate. Pentru comparabilitatea datelor se vor folosii rate-

212

le medii de creştere a preţurilor sau ratele medii de creştere a

cursului de schimb valutar.

Se va defalca cifra de afaceri pe activităţi de bază şi au-

xiliare precum şi pe secţii şi filiale.

Analiza patrimoniului agentului economic se va face pe

elemente de activ şi de pasiv respectând următoarea structură:

A. Active imobilizate

-imobilizări necorporale (cheltuieli de constituire şi de

cercetare-dezvoltare, imobilizări în curs, provizioane pentru

deprecierea imobilizărilor necorporale, alte imobilizări);

-imobilizări corporale (terenuri, clădiri, construcţii spe-

ciale, maşini şi utilaje, imobilizări în curs, provizioane pentru

deprecierea imobilizărilor corporale, alte imobilizări corporale);

-imobilizări financiare (titluri de participare, creanţe

imobilizate, provizioane pentru deprecierea imobilizărilor fi-

nanciare, alte titluri imobilizate).

B. Active circulante

-stocuri (materii prime, materiale consumabile, obiecte

de inventar, stocuri aflate la terţi, producţie în curs de execuţie,

produse, animale, mărfuri);

-creanţe (clienţi şi conturi asimilate, furnizori debitori,

decontări cu asociaţii privind capitalul, alte creanţe);

-casa şi conturi la bănci.

C. Cheltuieli în avans

D. Datorii pe termen scurt (până la un an)

E. Provizioane

F. Venituri în avans (subvenţii pentru investiţii; venituri

înregistrate în avans)

G. Capital şi rezerve

1. Capital

-capital subscris vărsat

-capital subscris nevărsat

-patrimoniul regiei

2. Prime de capital

213

3. Rezerve din reevaluare

4. Rezerve

5. Rezultatul reportat

6. Rezultatul financiar

H. Repartizarea profitului

I. CAPITALURI PROPRII TOTAL

J. Patrimoniul public

K. CAPITALURI TOTAL

Analiza datelor se efectuează în dinamică pentru cele

trei perioade (ultimii doi ani încheiaţi şi ultima balanţă de veri-

ficare) scoţând în evidenţă ponderea principalelor elemente de

activ şi de pasiv în valoarea totală a patrimoniului.

Tot în acest capitol se vor calcula şi comenta pe scurt evo-

luţia indicatorilor de solvabilitate, lichiditate, fond de rulment,

necesar de fond de rulment, marja profitului, rata rentabilităţii

economice, rata rentabilităţii financiare, rata valorii adăugate.

Având în vedere importanţa acestora în diagnosticarea activităţii,

vor fi detaliaţi cu ocazia analizei studiilor de fezabilitate.

VIII. PROIECŢIA ACTIVITĂŢII VIITOARE. Necesi-

tatea recuperării investiţiei de după perioada punerii în funcţiu-

ne reclamă realizarea de proiecţii privind fluxurile de lichidităţi

şi contul de rezultate. Pentru estimarea intrărilor şi ieşirilor de

lichidităţi se întocmeşte un flux de lichidităţi (cash-flow) care

va acoperi întreaga perioadă de funcţionare a obiectivului de

investiţii. Fluxul de numerar trebuie întocmit în baza:

-contractelor ferme de aprovizionare şi desfacere înche-

iate cu furnizorii şi clienţii garantate pe cât posibil cu instru-

mente bancare (bilete la ordin avalizate, scrisori de garanţie

bancară, acreditive etc.);

-programelor investiţionale aprobate la nivelul agenţilor

economici;

-contractelor de credit încheiate cu băncile;

-elementelor extrabilanţiere din balanţa de verificare a

agenţilor economici.

214

Structura unui flux de lichidităţi este prezentată în tabe-

lul nr.7.1.67

Tabelul nr. 7.1. Structura unui flux de lichidităţi

Anul n-1

luna

1

luna

2 …

luna

n

I. ACTIVITATEA DE

INVESTIŢII

A. Total intrări de lichidităţi din:

Capital social vărsat

Datorii financiare pe termen lung

B. Total ieşiri de lichidităţi prin:

Achiziţii de active fixe corporale,

inclusiv TVA

Achiziţii de active fixe necorporale

Dotări/Modernizări (investiţii în

curs)

C. Excedent/Deficit de flux de

lichidităţi (A-B)

(Excedent: A>B; Deficit: A<B)

D1. Rambursări de credite pe ter-

men lung

D2. Plăţi de dobânzi la credite pe

termen lung

E. Flux de lichidităţi net (C-D1-

D2)

II. ACTIVITATEA

COMERCIALĂ

F. Încasări din activitatea de ex-

ploatare, inclusiv TVA (F1+F2)

F1. Vânzări cu încasare imediată

F2. Vânzări pe credit

G. Încasări din activitatea

financiară

H. Încasări din activitatea

excepţională

I. Total Încasări (F+G+H)

67 Ilie Mihai, Tiberiu Ionuţ Mihai, Trade Finance, Editura Economică,

Bucureşti, 2002, p.361

215

J. Plăţi pentru activitatea de

exploatare inclusiv TVA

K. Flux brut, exclusiv plăţi pentru

impozite şi taxe (I-J)

L. Plăţi pentru impozite şi taxe

M1. Rambursări de credite pe

termen scurt

M2. Plaţi de dobânzi la credite pe

termen scurt

N. Plăţi excepţionale

O. Total plăţi exclusiv cele afe-

rente activităţii de exploatare

(L+M1+M2+N)

P. Flux net (K-O)

III. FLUX DE LICHIDITĂŢI

(CASH-FLOW)

R. Flux de lichidităţi al perioadei

(R = P+/-E)

S. Disponibil/Necesar de lichidi-

tăţi al lunii precedente

T. Disponibil/Necesar de lichidi-

tăţi curent (S+R)

Un alt instrument de previziune al activităţii viitoare a

unui agent economic îl constituie bugetul de venituri şi cheltuieli

a cărui structură este redată în tabelul nr.7.2.

Tabelul nr. 7.2. Structura unui buget de venituri şi cheltuieli

INDICATORI rând

Realizat

an n-1

Prevederi

an n

1 2 3 4

I. VENITURI TOTALE, din care:

(rd.02+rd.12+rd.13) 01

1. Venituri din exploatare, din care: 02

a) Venituri din activitatea de bază 03

b) Venituri din alte activităţi 04

c) Venituri din surse bugetare, din care: 05

- subvenţii pentru produse şi activităţi 06

216

- subvenţii pentru acoperirea diferenţelor

de preţ şi de tarif 07

- transferuri 08

- prime acordate de la bugetul de stat 09

- alte sume primite de la bugetul de stat 10

d) Venituri din fonduri speciale 11

2. Venituri Financiare 12

3. Venituri excepţionale 13

II. CHELTUIELI TOTALE, din care:

(rd.15+rd.33+rd.34) 14

1. Cheltuieli pentru exploatare, total, din

care: 15

a) Cheltuieli materiale 16

b) Cheltuieli cu personalul, din care: 17

- salarii brute 18

- contribuţie la asigurări sociale de stat 19

- ajutor de somaj 20

- contribuţie la asigurări sociale de sănătate 21

- alte cheltuieli cu personalul 22

c) Cheltuieli de exploatare privind amorti-

zarea şi provizioanele 23

d) Cheltuieli prevăzute de legea bugetului

de stat, din care 24

- transferuri sau subvenţii 25

e) Cheltuieli de protocol 26

f) Cheltuieli de reclamă şi publicitate 27

g) Cheltuieli cu sponsorizarea 28

h) Tichete de masă 29

I) Alte cheltuieli, din care: 30

- taxa pentru activitatea de exploatare a

resurselor minerale 31

- redevenţa din concesionarea bunurilor

publice 32

2. Cheltuieli financiare 33

3. Cheltuieli excepţionale 34

III. REZULTAT BRUT - profit (pierdere) 35

IV. FOND DE REZERVĂ 36

V. ALTE CHELTUIELI DEDUCTIBILE

CONFORM LEGII 37

217

VI. ACOPERIREA PIERDERILOR

DIN ANII PRECEDENŢI 38

VII. IMPOZIT PE PROFIT 39

VIII. PROFITUL DE REPARTIZAT,

din care: 40

1. Fondul de participare a salariaţilor la

profit, din care: 41

- cota managerului la regii autonome 42

2. Vărsăminte la buget din profitul net al

regiilor autonome 43

3. Surse proprii de finanţare, din care: 44

- cota de participare la profit a adminis-

tratorilor 45

4. Alte repartizări prevăzute de lege, din care: 46

- cota managerului la societăţile comerciale 47

- dividende cuvenite statului 48

- dividende cuvenite altor acţionari 49

IX. SURSE DE FINANŢARE A IN-

VESTIŢIILOR, din care: 50

1. Surse proprii 51

2. Alocaţii de la buget 52

3. Credite bancare: 53

- interne 54

- externe 55

4. Alte surse 56

X. CHELTUIELI PENTRU

INVESTIŢII, din care: 57

1. Investiţii, inclusiv investiţii în curs la

finele anului 58

2. Rambursări de rate aferente creditelor

pentru investiţii: 59

- interne 60

- externe 61

XI. REZERVE, din care: 62

I. Rezerve legale 63

II. Rezerve statutare 64

III. Alte rezerve (denumire şi bază legală) 65

218

Proiecţiile vor fi elaborate pornind de la nivelul preţuri-

lor la data elaborării studiului. Perioada de previziune va cu-

prinde toată durata economică de viaţă a proiectului.

Se va proceda şi la estimarea restructurată a bilanţului

conform tabelului nr.7.3.

Tabelul nr. 7.3. Estimarea restructurată a bilanţului

INDICATORI\PERIOADA

An

precedent

(anul 0)

Estimare

anul 1…

….

Estimare

anul n

Disponibilităţi băneşti

Stocuri

Active fixe

Alte active

Total active

Datorii pe termen scurt din care

-furnizori

-credite

-datorii la bugetul de stat

-alte datorii

Datorii pe termen mediu

Capital propriu din care

-profit

-provizioane

Total pasive

Cifra de afaceri

Proiecţia necesarului de fond de rulment se va face în

funcţie de modelul orientativ din tabelul nr.7.4.

Tabelul nr. 7.4. Proiecţia necesarului de fond de rulment

INDICATORI\ PERIOADA Anul 0

Data PIF

Anul 1 …..

anul n

Active curente

-mărfuri şi ambalaje

-produse şi servicii

-materiale, obiecte de inventar

-produse finite stocate

219

-creanţe comerciale

-animale

-cheltuieli în avans

-alte creanţe

Datorii pe termen scurt

-furnizori

-avansuri primite

-venituri în avans

-alte datorii pe termen scurt

Necesar de fond de rulment

Necesarul de fond de rulment reprezintă diferenţa dintre

activele curente şi datoriile pe termen scurt şi se caracterizează

prin variaţii mari datorită instabilităţii activelor curente şi dato-

riilor pe termen scurt. Dacă necesarul de fond de rulment este

pozitiv rezultă că există o insuficienţă de resurse la acest nivel

care trebuie acoperită de excedentul de fond de rulment sau

prin credite bancare. Dacă necesarul de fond de rulment este

negativ rezultă că există un surplus de resurse atrase la acest

nivel.

Proiecţia pragului de rentabilitate se face pentru fiecare

an al duratei de funcţionare a obiectivului de investiţii în

funcţie de cheltuielile variabile, cheltuielile fixe şi cifra de afa-

ceri conform tabelului nr.7.5.

Tabelul nr. 7.5. Proiecţia pragului de rentabilitate

INDICATORI\PERIOADA Anul 0 Anul 1 … anul n

Cheltuieli variabile

Cheltuieli fixe

Pragul de rentabilitate

IX. VARIANTE DE DEZVOLTARE ŞI DE RES-

TRUCTURARE. Se prezintă toate variantele de investiţii

scoţându-se în evidenţă avantajele prin prisma maximizării

efectelor şi minimizării eforturilor.

220

X. ANALIZA INCERTITUDINII, RISCULUI ŞI VA-

RIANTEI ALESE. După ce s-a stabilit varianta optimă de in-

vestiţii trebuie să se cuantifice influenţele unor factori perturba-

tori asupra acesteia. În acest sens se vor relua calculele de efi-

cienţă considerând că vânzările pot să scadă, o materie primă

poate înregistra preţuri mai mari sau forţa de muncă va fi mai

bine remunerată. În condiţiile acestor ipoteze dacă indicatorii

astfel determinaţi nu diferă foarte mult de cei calculaţi anterior

se poate trece la capitolul următor “Adoptarea deciziei de in-

vestiţii”.

XI. ADOPTAREA DECIZIEI DE INVESTIŢII. Mana-

gementul societăţii ia decizia de realizare a investiţiei preci-

zând detaliile referitoare la aceasta (furnizori, proiectant, exe-

cutant, finanţator etc.).

Concepte cheie: studiu de oportunitate, studiu de prefezabilita-

te, studiu de fezabilitate, proiect tehnic, deviz de cheltuieli,

scrisoare de garanţie bancară de participare la licitaţie, caiet de

sarcini, graficul general de realizare a investiţiei, certificat de

urbanism, autorizaţie de construire, capacitate tehnică de pro-

ducţie, bilanţ, cont de profit şi pierderi, cash-flow, buget de ve-

nituri şi cheltuieli, necesar de fond de rulment, prag de rentabi-

litate, cheltuieli fixe, cheltuieli varibile.


•Documentaţiile tehnico-economice privind realizarea investiţiilor

•Studiul de oportunitate şi studiul de prefezabilitate

•Proiectul tehnic şi caietul de sarcini

•Principalele etape în realizarea unui obiectiv investiţional

•Principalele elemente ale unui studiu de fezabilitate

•Întocmirea unui cash-flow

•Întocmirea unui buget de venituri şi cheltuieli

221


•Ilie Mihai, Tiberiu Ionuţ Mihai, Trade Finance, Editura Eco-

nomică, Bucureşti, 2002

•Negruş Mariana, Plăţi şi garanţii internaţionale, Editura ALL,

Bucureşti, 1996

•Vasilescu Ion, Românu Ion, Cicea Claudiu, Investiţii, Editura




•W.Behrens, P.M. Hawranek, Manual for the preparation of

industrial feasibility studies, ONUDI, 1992

222

BIBLIOGRAFIE

1.Abraham-Frois Gilbert, Economie Politică, Editura Humani-

tas, Bucureşti, 1994

2.Antoniu M., Adochiţei M., Cristea H., Neagoe I., Dumitrescu

D., Ilie V., Finanţele întreprinderilor, Editura Didactică şi Pe-

dagogică, Bucureşti 1993

3.Băbeanu Marin, Microeconomie, Editura Universitaria, Cra-

iova, 2004

4.Harsanzi J.C., Cardinal Welfare, individualistic ethics and

interpersonal comparisons of utility, Journal of Political Eco-

nomy, 1974

5.Heyne Paul, Modul economic de gândire, Editura Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti, 1991

6.Ilie Dragoş, Creditarea Durabilă, Editura Sitech, Craiova,

2005

7.Mihai Ilie, Mihai Tiberiu Ionut, Trade Finance, Editura Eco-

nomică, Bucureşti, 2002

8.Mitu Narcis Eduard, Mitu Ioana Ecaterina, Performanţa În-

treprinderii pe baza cifrei de afaceri, Tribuna Economică,

nr.12/2006

9.Moroşan Iosefina, Analiza Economico-Financiară, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006

10. Negruş Mariana, Plăţi şi garanţii internaţionale, Editura

ALL, Bucureşti, 1996

11. Nozick R., Anarchy, Utopic and the State, Basil Blackwell,

Oxford 1974,

12.Pene D., Evaluation et prise de controle de l’entreprise. Les

Editions d’Organization, Paris, 1999

13.Pîrvu Gheorghe, Economie, manual universitar, Editura

Universitaria Craiova, 2001

14.Popescu Vergil, Dumitrescu Maria Ana, Dicţionar de ter-

meni şi expresii utilizate în tranzacţiile de bursă, Editura Me-

tropol, Bucureşti, 1994

223

15.Rawls J., A Theory of Justice, Oxford Univerity Press, Ox-

ford, 1971

16.Sen A., The Standard of Living, Cambridge University

Press, Cambridge, 1989

17.Stancu Ion, Finanţe, Editura Economică, Bucureşti, 1997

18.Stancu Ion, Măsurarea performanţei întreprinderii, Econo-

mie teoretică şi aplicată, nr.1/2006

19.Vasilescu Ion, Românu Ion, Cicea Claudiu, Investiţii, Editu-

ra Economică, Bucureşti, 2000

20.Vernimment P., Finance d’entreprise, Analyse et gestion,

Ed. Dalloz 4em edition, Paris, 1988

21.W.Behrens, P.M. Hawranek, Manual for the preparation of

industrial feasibility studies, ONUDI, 1992

22.William J. Baumol, On taxation and the control of Externalities,

The American Economic Review, vol. 62, no.3, june 1972

23.Zaman Gheorghe, Marinela Geamănu, Eficientă Economică,


Documents

EFICIENŢĂ ECONOMICĂ - sjea-dj.spiruharet.ro · Toate drepturile asupra acestei ediții sunt rezervate editurii. Orice reproducere integrală sau parțială, prin orice procedeu,