MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELORACADEMIA DE POLIŢIE ,,Alexandru Ioan Cuza”

FACULTATEA DE POLIŢIE

DISCIPLINA: DREPT CIVIL

TEMA: EFECTELE SPECIFICE CONTRACTELOR SINALAGMATICE

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC:Conf. Univ. Dr. Mara Ioan

ABSOLVENT, Cotuţ Doru-Alexandru

Bucureşti2012

EFECTELE SPECIFICE CONTRACTELOR SINALAGMATICE

CUPRINS:

INTRODUCERE ........................................................................................................................................... 3

CAP. 1. DESPRE CONTRACT ŞI EFECTELE SALE ÎN GENERAL ................................................. 6

1. 1. DEFINIŢIA CONTRACTULUI...................................................................................................................61. 1. 1. NOŢIUNEA DE „CONTRACT” ÎN PERSPECTIVA VECHII LEGISLAŢII......................................................61. 1. 2. DESPRE „VOINŢA JURIDICĂ” ÎN ÎNCHEIEREA CONTRACTELOR...........................................................61. 2. INTENŢIA. NOUTATE INTRODUSĂ DE CODUL CIVIL ÎN VIGOARE......................................................71. 3. CLASIFICAREA CONTRACTELOR CONFORM CODULUI CIVIL.............................................................91. 4. EFECTELE GENERALE ALE CONTRACTELOR.....................................................................................121. 4. 1. PREZENTARE GENERALĂ..................................................................................................................121. 4. 2. EFECTELE FAŢĂ DE PĂRŢI...............................................................................................................141. 4. 3. EFECTELE FAŢĂ DE TERŢI.................................................................................................................151. 4. 3. 1. Excepţii de la principiu relativităţii contractelor.........................................................................17Stipulaţia pentru altul...................................................................................................................................17Promisiunea faptei altuia.............................................................................................................................181. 4. 3. 2. Simulaţia - excepţie de la principiul opozabilităţii faţă de terţi...................................................191. 5. EFECTUL TRANSLATIV DE PROPRIETATE..........................................................................................23

CAP. 2. EXCEPŢIA DE NEEXECUTARE A CONTRACTULUI ....................................................... 29

2. 1. NOŢIUNE..............................................................................................................................................292. 2. CONDIŢII..............................................................................................................................................292. 2. EFECTELE EXCEPŢIEI DE NEEXECUTARE A CONTRACTULUI............................................................31

CAP. 3. REZOLUŢIUNEA ŞI REZILIEREA CONTRACTULUI ...................................................... 32

3. 1. NOŢIUNE ŞI DEFINIȚIE. REGLEMENTAREA ÎN CODUL CIVIL DE LA 1864 ŞI ÎN CODUL CIVIL ÎN VIGOARE......................................................................................................................................................323. 2.. REZOLUŢIUNEA ŞI REZILIEREA CONTRACTULUI ÎN VECHEA LEGISLAŢIE CIVILĂ.........................343. 3. REZOLUŢIUNEA JUDICIARĂ. CONDIŢIILE REZOLUŢIUNII JUDICIARE..............................................433. 3. 1. CONDIŢIA NEEXECUTĂRII DETERMINANTE.......................................................................................453. 3. 2. CONDIŢIA CA NEEXECUTAREA SĂ FIE IMPUTABILĂ PĂRŢII CARE NU ŞI-A ÎNDEPLINIT OBLIGAŢIA...483. 3. 3. CONDIŢIA PUNERII ÎN ÎNTÂRZIERE A DEBITORULUI..........................................................................493. 4. REZOLUŢIUNEA UNILATERALĂ..........................................................................................................513. 4. 1. NOTIFICAREA DEBITORULUI ŞI ACORDAREA UNUI TERMEN DE EXECUTARE....................................513. 4. 2. DECLARAŢIA UNILATERALĂ DE REZOLUŢIUNE................................................................................533. 4. 3. NOTIFICAREA REZOLUŢIUNII ŞI COMUNICAREA ACESTEIA...............................................................543. 5. DOMENIUL DE APLICARE A REZOLUŢIUNII/REZILIERII....................................................................55REDUCEREA PREŢULUI. REDUCEREA CONTRAPRESTAŢIEI...........................................................................573. 6. EFECTELE REZOLUŢIUNII/REZILIERII................................................................................................583. 6. 1. EFECTELE REZOLUŢIUNII ŞI REZILIERII ÎNTRE PĂRŢI........................................................................593. 6. 2. EFECTELE REZOLUŢIUNII ŞI REZILIERII FAŢĂ DE TERŢI. DESFIINŢAREA DREPTURILOR SUBSECVENTE

.....................................................................................................................................................................623.7. DISTINCŢIA DINTRE REZOLUŢIUNE ŞI REZILIERE..............................................................................63

CAP. 4. RISCUL CONTRACTULUI ...................................................................................................... 65

4. 1. RISCUL CONTRACTULUI ÎN VECHEA REGLEMENTARE......................................................................654. 2. RISCUL CONTRACTULUI ÎN ACTUALA REGLEMENTARE. MODIFICĂRILE ADUSE DE CODUL CIVIL

.....................................................................................................................................................................68

1

4. 3. RISCUL CONTRACTELOR COMERCIALE.............................................................................................71

CONCLUZII .............................................................................................................................................. 75

Bibliografie: ................................................................................................................................................. 77

2

Introducere

Legislaţia1 şi doctrina2 contemporane, bazate pe ideile, principiile şi normele

sistemului de drept continental identifica două criterii de calificare a contractului civil, şi anume

acordul de voinţă şi scopul juridic. Ultimul se apreciază ca o direcţionare subiectivă  a acordului

de voinţe, şi este totalmente supusă discreţiei parţilor de a produce efecte juridico-civile. În

temeiul acestor criterii de calificare uniformă a contractelor civile,  întelegerea contractuală

devine obligatorie între părţi, independent de alţi factori obiectivi, cum ar fi forma pe care o

îmbracă înţelegerea, sau transmiterea efectivă a bunului/dreptului în temeiul ei, sau mai ales,

recunoaşterea de catre legiuitor a  prezentei cauze în calitate de conţinut al contractului,

sancţionat de dreptul pozitiv. Altfel vorbind, construcţia contractului civil este bazată pe

principiile consensualismului, percepţie bazată pe reguli morale de a-ţi respcta promisiunea, a fi

de bună-credinţă, a respecta interesele celuilalt.

În literatura germană3 poate fi întâlnită opinia conform căreia contractul este un acord

între parteneri de a reglementa raporturile juridice sau un acord de voinţă între două sau mai

multe persoane pentru a ajunge la un rezultat juridic. Această noţiune nu se regăseşte într-un act

codificat al statului german, de aceea primeşte o dezvoltare teoretică în doctrină 4. Ideea

încuviinţării acestei noţiuni în circuitul ştiinţific german constă în depăşirea tratării fenomenului

juridic de contract doar prin prisma actului juridic civil, care înclina spre formula raportului

juridic. Dezvoltând această concepţie a unicităţii contractului şi dorind să remarce deosebiea lui

de alte entitaţi conexe, civiliştii ruşi au abordat mai multe noţiuni de contract civil prinre care

„contractul – reprezintă o formă aparte a raportului juridic obligaţional, bazată pe voinţa liber

exprimată a părţilor, ce constă în aprecierea şi realizarea acţiunilor sale faptice în scopul

realizarii consecinţelor juridice în interese personale”5. Incercarea savanţilor civilişti

contemporani de  a cerceta contractul prin prisma altor categorii juridice, fără referinţă legală la

raportul juridic obligaţional sau apropierea de formatul actului juridic civil nu este o noutate

pentru doctrină, dar un mecanism de reglementare, utilizând noţiunea contractului pentru

gruparea normelor de drept, ce individualizează anumite categorii de contrate juridico-civile

(vânzarea, locaţiunea, antrepriza, mandatul). În acest sens se utilizează noţiunea integrată

(complexă) a contratului care include în sine acordul privind apariţia obligaţiei contratuale,

forma care imbracă această obligaţie, şi în final, însăşi această obligaţie contractuală până la

momentul stingerii ei.1 D. Cimil, „Reflecţii asupra contractului civil”, dreptprivat.wordexpres.com 2 D. Cimil, op. cit. 3 L. Shchennikova, „Despre dreptul contractual şi elementele sale esenţiale” , Legislaţie nr. 5 / 2003, art. 19-204 V. B. Bonţol, „Conceptul de contract în dreptul civil”, Jurisprudenţă 2005, art. 525 D. Cimil, op. cit.

3

Astăzi, contractul este privit drept un acord de voinţă în legislaţia multor state, inclusiv

în Republica Moldova, care îl defineşte drept „acordul de voinţă realizat între două sau mai

multe persoane prin care se stabilesc, se modifică sau se sting raporturi juridice”. Definiţii

asemănătoare se regăsesc şi în Codul Civil al Quebecului (contractul este „un acord de voinţă, în

conformitate cu care una sau mai multe persoane se obligă faţă de una sau mai multe persoane să

săvârşească anumite acţiuni”) sau în Regulile generale de Drept Civil ale R.P.Chineze, adoptate

în 1986, („un acord care instituie, modifică sau stinge relaţii civile între părţi”).

Consensualismul este principiul, iar formalismul exceptia anatomiei construcţiei

conratuale, iar în materie legală naţională se exprimă prin prevederile art. 679 CC „contractul se

consideră încheiat dacă părţile au ajuns la un acord privind toate clauzele lui esenţiale”. Conform

opiniei6 prof. L.Pop „prin principiul consensualismului se inţelege că singura condiţie necesară şi

suficientă pentru încheierea uni contract este simpla manifestare sau exteriorizare a vointei libere

si neviciate a părţilor contractante, voinţele concordante ale părţilor nu este  necesar să îmbrace o

formă specială de exteriorizare”. Dar observăm că legea civilă condiţioneaza naşterea raportului

contractual nu numai de ajungerea la „simpla manifestare sau exteriorizare a voinţei libere şi

neviciate a părţilor contractante”, dar şi de abordarea mutuală a tuturor clauzelor esenţiale. În

mod evident, această postcondiţie nu reprezintă un indice al principiului formalismului juridic,

deoarece nerespectaea formalităţilor prevăzute de lege, poate lovi contractul de nulitate absolută,

iar în cazul când nu se sancţionează de lege cu nulitate absoluta, se antreneaza alte consecinţe

juridice, cum ar fi inopozabilitaea fatţă de terţi, sau imposibilitatea probei.

Consecinţa juridică a faptului  neajungerii de către parţi la un acord privind toate

clauzele esenţiale ale contractului diferă de consecinţele relatate ale principiului formalismului,

şi anume neîncheierea contractului, înseamnă inexistenţa lui în calitate de fapt juridic generator

de drepturi şi obligaţii civile. Aşa se face că formarea contractului în concepţia legislaţiei7 şi

jurisprudenţei contemporane8, presupune nu numai abordarea acordului de voinţă, dar şi

examinarea în fond a elementelor structurale ale contractului, a condiţiilor lui esentiale, necesare

pentru valabilitatea juridică a contractului. Implimentarea mecanismului de reglementare prin

intermediul clauzelor esenţiale reprezintă o desfaşurare logică şi necesară a procesului juridic de

formare legală a contractelor civile, care permite să orientăm părţile la etapa negocierilor,

relevând mai faci natura contractului care va fi conceput.

Un alt caracter juridic al contractului civil, prelevat din literatura juridică

contemporană9 reprezintă integritatea contractului, caracter legat de natura sistemică a

6 P. Liviu. „Tratat de drept civil: Obligaţiile. Vol.2: Contractu”l.Bucureşti: Universul juridic, 2009, p.389.7 D. Cimil, op. cit.8 D. Cimil, op. cit.9 B. I. Punginsky, „ Teorie şi practică managerială contractuală”, 2008, p. 7 .

4

contractului civil şi bazată pe interdependenţa juridică a întregului şi a parţilor componente ale

contractului. Integritatea organică a contractului este relevantă în cazul stabilirii coraportului

dintre notiunile ca fapte juridice, acte juridice civile, raporturi juridice şi contracte civile. Daca

într-un raport juridic, stabilit între părţi persistă mai multe acte juridice civile, iar între ele există

legătură juridică, acest lucru nu înseamnă ca suma lor formează un contract civil. La fel, orice

contract civil generează mai multe oblgaţii civile în funcţie de natura şi esenţa înţelegerii,

precum şi a scopului urmărit. Acest lucru, nu înseamna că categoria de obligaţie civilă urmează a

fi asimilată integral de categoria de contract şi invers. În acest cotext de idei, poate fi supusă

criticii şi tendinţa unor autori10 de a examina esenţa contractual civil prin prisma raportului

juridic civil. Ultimele studii academice în domeniul reglementării contractuale  susţin ideea că

categoria raport juridic civil nu poate fi utilizată pentru explicarea esenţei contractului civil,

deoarece, contractul reprezintă în sine un mecanism de reglemetare a activităţii subiecţilor, pe

când raportul juridic nu îndeplineşte această funcţie. Recunoaşterea contractului în calitate de

raport juridic civil l-ar lipsi de facultatea regulatorie al contractului, pe când pierderea acestui

potenţial ar însemna cedarea acestei funcţii.

10 C. Bîrsan, „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Editura Hamangiu 2008, p. 10.

5

Cap. 1. Despre contract şi efectele sale în general

1. 1. Definiţia contractului

1. 1. 1. Noţiunea de „contract” în perspectiva vechii legislaţii

Potrivit art.. 942 din Codul Civil de la 1864, "Contractul este acordul între două sau mai

multe persoane spre a constitui sau a stinge între dînşii un raport juridic". Actualul Cod Civil

defineşte contractul în art. 1166 ca fiind “acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu

intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”. Dacă în vechea reglementare factorul

esenţial se sintetiza în sintagma acordului de voinţă, în legislaţia în vigoare se completează cu

noţiunea intenţiei în ceea ce priveşte rolul contractului în concordanţă cu raportul juridic urmărit de

părţi. Contractul este sinonim cu convenţia deoarece au aceeaşi semnificaţie. De altfel, practica

judiciară11 foloseşte termenii de contract şi convenţie cu acelaşi înţeles. Contractul este definit ca

fiind actul juridic civil ce constă în acordul de voinţe încheiat între două sau mai multe persoane, în

scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice.

1. 1. 2. Despre „voinţa juridică” în încheierea contractelor

Cu privire la voinţa juridică şi limitele acesteia în contract oamenii sunt liberi să încheie

orice convenţie. O persoană încheie un contract pentru că aşa doreşte ea şi şi-a manifestat

consimţământul în acest sens. În sistemul Codului civil contractele sunt guvernate de principiul

libertăţii de voinţă, sau, cum a mai fost denumit, principiul libertăţii contractelor12. În ce priveşte

conţinutul contractului şi forma să, părţile sunt libere să încheie orice convenţie. Astfel, sunt libere

să încheie orice fel de contracte, să stipuleze orice clauză doresc, să modifice sau să stingă o

obligaţie. Principiul libertăţii contractelor se manifestă, sub aspectul formei, prin consensualism.

Aceasta înseamnă că, părţile sunt libere să îmbrace contractul în forma pe care o doresc. Potrivit

principiului consensualismului, contractele se pot încheia valabil şi produc efecte juridice prin

simplul consimţământ al părţilor, indiferent de forma în care acesta se exprimă. În temeiul

principiului libertăţii contractuale, părţile îşi creeaza singure, prin voinţa lor, legea care le va

guverna raporturile juridice respective. Cu toate acestea Codul Civil limitează această libertate a

voinţei în texteul său întrucât “Părţile sunt libere să incheie orice contracte şi să determine conţinutul

acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri”. Limitele, de

11 C. Bîrsan, Drept civil, „Teoria generală a obligaţiilor”, Editura Hamangiu 2008 p. 12.12 C. Bîrsan, idem. p.15-16.

6

asemenea întărite de art. 11 Cod Civil, sunt esenţiale în conturarea unei societăţi dominate de

legalitate şi ordine socială. Prin ordine publică înţelegem totalul normelor juridice şi al principiilor

generale ale dreptului, care consacră orânduirea socială şi economică. Dispoziţiile legale care

interesează ordinea publică sunt, în totalitatea lor, normele imperative de la care nu se poate deroga

prin contract, sub sancţiunea nulităţii absolute.

1. 2. Intenţia. Noutate introdusă de Codul Civil în vigoare

În ceea ce priveşte intenţia ca element constitutiv al contractului, aceasta întăreşte rolul

părţilor consolidând totodata puterea de lege a contractului dar şi sintetizând consimţământul

acestora. Art. 16 alin 2 Cod Civil analizează fapta săvârşită cu intenţie ca fiind atunci când autorul

„prevede rezultatul faptei sale şi fie urmăreşte producerea lui prin intermediul faptei, fie, deşi nu îl

urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat”. Sintagma, împrumutată din sfera

penală, poate fi asimilată şi în ceea ce priveşte ideea de a constitui, modifica sau stinge un raport

juridic. Aşadar pentru a putea vorbi de un contract valabil, Codul Civil cere posibilitatea părţilor

acestuia de a prevedea rezultatul acestuia, existând fie situaţia în care acestea urmăresc producerea

lui, fie deşi nu urmăresc acceptă posibilitatea producerii lui.

În doctrină13 s-au sintetizat mai multe idei cu privire la definirea consimţământului în

încheierea contractului. Pornind de la definiţia contractului, se poate constata că termenul de

consimţământ, în materie contractuală, are două înţelesuri. În primul rând, consimţământul are

înţelesul de manifestare de voinţă a fiecăreia dintre părţile contractante prin care se consimte la

încheierea unui contract în anumite condiţii. În acest sens se spune că o persoană şi-a dat

consimţământul. În al doilea rând, termenul desemnează acordul de voinţă, concursul sau întâlnirea

concordată a cel puţin două voinţe, a debitorului care se obligă şi a creditorului faţă de care se

obligă14. Consimţământul de a contracta, pe lângă voinţa exteriorizată de a încheia un contract,

presupune şi existenţa unui proces psihologic, fiind rezultatul unei operaţiuni mentale. Nevoile

omului, influenţate de caracterul social, moral, economic precum şi de alte atribute ale mediului în

care acesta trăieşte, sunt reflectate în mintea lui conturându-se progresiv. Astfel, omul, care iniţial

simte lipsa unui anumit factor din mediul său, dezvoltă în interiorul său dorinţa. Odată cu definirea

dorinţei, se va reflecta şi asupra modalităţi de satisfacere a acesteia. Ulterior acest proces psihologic

este intersectat de deliberare, care constă în cântărirea avantajelor şi dezavantajelor pe care le

prezintă dorinţele precum şi în mijloacele de realizare a acestora. Întregul proces de formare a

voinţei juridice are ca finalitate luarea hotărârii de a contracta, hotărâre care constituie

consimţământul părţii contractante. Se observă prezenţa în conţinutul consimţământului a două 13 L. Pop, „Tratat de drept civil. Obligaţiile Volumul II Contractul”, Editura Universul juridic 2009, p. 144.14 L. Pop, ibidem.

7

elemente: unul intern (voinţa internă) şi unul extern (voinţa declarată). Această dualitate trebuie să

se contureze în concordanţă deplină pentru a se putea realiza un consimţământ valid. Sintagma “cu

intenţie” folosită de legiuitor în art. 1166 Cod Civil are incidenţă asupra primului element al

procesului psihologic şi anume asupra voinţei interne. Importanţa intenţiei în încheierea contractelor

civile se observă în momentele în care între elementul intern şi voinţa declarată nu există

concordanţă. De exemplu, o persoană propune unei alte persoane să-i vândă un anumit bun la preţul

de 100 Euro deşi în forul să interior s-a hotărât ca vânzarea să aibă loc la preţul de 500 Euro. Care

dintre cele două elemente ale consimţământului va fi protejată de lege?

În dreptul german15 a fost constituită teoria declaraţiei de voinţă potrivit căreia,

elementul extern, obiectiv va avea prioritate faţă de cel intern, subiectiv. În acest caz vânzătorul se

va obliga să-şi vândă bunul la preţul stipulat în exteriorizarea consimţământului său. În doctrina

dreptului francez al secolului trecut16 această situaţie are o altă rezolvare, de data aceasta prioritate

având voinţa internă a vânzătorului. În prezent se promovează un sistem mixt, adică se face un

compromis între cele două teorii: teoria voinţei interne (subiectivă) şi teoria declaraţiei de voinţă

(obiectivă)17. Astfel, eficacitatea unei declaraţii de voinţă nu se află doar în voinţa internă sau voinţa

declarată ci în acţiunea comună a celor două elemente. Cu toate acestea dezbaterea este plasată pe

terenul probelor, afirmându-se că “voinţa declarată prelevează asurpa voinţei reale, dacă nu se poate

obţine proba disconcordanţei lor”18. În ceea ce priveşte dreptul nostru privat, având ca temei textul

Codului civil în vigoare, în caz de neconcordanţă între voinţa internă şi declaraţia de voinţă se

acordă prioritate voinţei interne sau reale. În sprijinul acestei soluţii invoc textele art. 1266 Cod

Civil unde se subliniază că interpretarea convenţiilor se face după voinţa concordată a părţilor şi nu

după sensul literal al termenilor. Nu este mai puţin adevărat că de la principiul voinţei interne nu se

poate deroga în materie de probe, sau atunci când există neconcordanţă între mărturie şi înscris.

În condiţiile dreptului nostru, soluţia cea mai potrivită este aceea a compromisului care

trebuie admis între cele două teorii. Argumentul care poate motiva această teorie mixtă este

multiplicarea continuă a excepţilor de la principiul voinţei interne, între care: contractele pentru a

căror valabilitate sau probaţiune, după caz, este obligatorie forma scrisă, contractele tipizate, între

care un loc important îl ocupă contractele de adeziune şi contractele impuse etc19.

15 L. Pop, op. cit., 2009 p, 147.16 L. Pop, ibidem.17 L. Pop, ibidem.18 Fr. Terré, Ph. Silmer, Yv. Lequette, p. 109.19 L. Pop, op. cit. 2009, p. 149.

8

1. 3. Clasificarea contractelor conform Codului civil

Codul Civil în vigoare prezintă o clasificare a contractelor în funcţie de anumite criterii,

fără a le preciza expres. Atunci când ne referim la conţinutul contractelor drept criteriu de

clasificare a acestora avem în vedere “obligaţiile ce revin părţilor, mai exact împărţirea

obligaţiilor între părţile contractante”20. Aşadar, după criteriul conţinutului lor contractele,

conform art. 1171 Cod Civil, contractele sunt sinalagmatice şi unilaterale. Contractele

sinalagmatice (bilaterale) se caracterizează prin reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor ce

revin părţilor contractante. Conform art. 1171 Cod Civil “contractul este sinalagmatic atunci

când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente”. Aşa fiind, înseamnă că

fiecare dintre părţile contractului sinalagmatic are, concomitent, atât calitatea de creditor, cât şi

pe cea de debitor. Astfel, întâlnim contractul de vânzare cumpărare, de închiriere, de transport

etc. În caz contrar suntem în prezenţa unui contract unilateral. Codul Civil subliniază

posibilitatea existenţei obligaţiilor în sarcina ambelor părţi, fapt omis de Codul Civil de la 1864.

Aşadar contractul rămane sinalagmatic chiar dacă ulterior încheierii lui se nasc obligaţii în

sarcina ambelor părţi. De exemplu, în cazul unui contract de depozit gratuit, dacă depozitarul

face anumite cheltuieli de conservare a bunului depozitat, deponentul va fi obligat să-i restituie

aceste cheltuieli, depozitarul având dreptul să refuze restituirea bunului, până ce cheltuielile vor

fi acoperite. Se observă că în acest caz, interdependenţa şi reciprocitatea obligaţiilor este

inexistentă, întrucât obligaţia deponentului se naşte dintr-un fapt juridic, iar aceasta este necesara

pentru a se omite îmbogăţirea fără justă cauză a celui de-al doilea21.

După scopul urmărit de părţi contractele pot fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

Contractul cu titlu oneros este acel contract prin care fiecare parte urmăreşte să obţină un folos,

un echivalent, o contraprestatie, în schimbul obligaţiei ce-şi asumă. Cauza juridică a obligaţiei

fiecărei părţi include, ca element esenţial, reprezentarea contraprestatiei la care se obligă cealaltă

parte, sau cum se exprimă în art. 1172 Cod Civil “fiecare parte urmăreşte să îşi procure un

avantaj”. Prin esenţa lor, unele contracte sunt oneroase: vânzare-cumparare, locaţiune etc., pe

când altele nu pot fi oneroase (ex: comodatul)22. Dacă la un împrumut de folosinţă s-ar stipula un

preţ pentru folosinţa bunului, ne-am găsi în prezenţa unui contract de locaţiune.

Prin acordul lor de voinţe, părţile pot da caracter oneros sau gratuit convenţiei. Un

mandat sau un depozit poate fi oneros sau gratuit, conform inţelegerii părţilor.

20 C. Bîrsan, op. cit. 2008 p. 24.21 Conform art. 1345 Cod Civil, „Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în masura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri”.22 Contractul de comodat este un contract prin care una dintre părţi, numită comodant, transmite în folosinţa temporară şi gratuită unei alte părţi, denumite comodatar, un bun determinat cu obligaţia ca aceasta din urmă să-l înapoieze, în individualitatea sa, comodantului.

9

Acest tip de contracte cuprinde două subdiviziuni: contracte comutative şi contracte

aleatorii. Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi a

obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă (art.

1173). Contractul aleatoriu, conform aceluiaşi articol, prin natura lui sau prin voinţa părţilor,

oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce

depinde de un eveniment viitor şi incert.

Contractul gratuit este acel contract prin care una din părţi se obligă să procure

celeilalte un folos patrimonial, fără a primi nimic în schimb. Există unele contracte care prin

esenţa lor sunt gratuite: donaţia, comodatul etc., iar altele nu pot avea niciodata caracter gratuit

(contractele de vânzare-cumparare, schimb, locaţiune).

Contractele cu titlu gratuit se împart în liberalităţi şi contracte dezinteresate.

Liberalitatea este acel contract gratuit prin care debitorul îşi asumă obligaţia de a da creditorului

un bun, fără a primi în schimb nici un echivalent. Prin astfel de contracte, patrimoniul debitorului

se diminuează. Cel mai concludent exemplu de libertate este donaţia.

Contractul dezinteresat este acel contract gratuit prin care debitorul îşi asumă obligaţia

de a face creditorului un seviciu neremunerat, fără a-şi diminua prin aceasta patrimoniul sau.

Sunt asemenea contracte: mandatul, comodatul, depozitul etc.

Este important să nu se confunde contractele unilaterale şi sinalagmatice cu contractele

cu titlu oneros şi cu titlu gratuit.

Interesul practic al distincţiei contractelor în oneroase şi gratuite este determinat de

aspectul consecinţelor pe care le produc.

După modul de formare, contractele se clasifică în: contracte consensuale, contracte

solemne şi contracte reale.

Prin contract consensual se inţelege acel contract care se încheie prin simplul acord de

voinţă al părţilor, simpla lor manifestare de voinţă, neînsoţită de nici un fel de formă, fiind

suficientă pentru formarea valabilă a contractului23. Dacă totuşi părţile hotărăsc să însoţească

manifestarea de voinţă cu un înscris, o fac pentru a-şi asigura un mijloc de probă, nu pentru a da

valabilitate contractului. În sistemul nostru de drept acest tip de contracte reprezintă regula, fiind

cele mai fregventate. Astfel de contracte sunt contractul de vânzare cumpărare (cu unele excepţii

prevăzute de lege), contractul de mandat, de închiriere a unor bunuri mobile ş.a.

Contractul solemn este acel contract care se încheie valabil numai prin exprimarea

consimţământului părţilor intr-o anumită formă solemnă, prevazută ad validitatem printr-o

dispoziţie expresă a legii sau printr-o prealabilă convenţie a părtilor. Forma solemnă este ceruta

23 C. Bîrsan, op. cit. 2008 p. 22

10

însăşi pentru valabilitatea contractului. Formei solemne i se mai spune formă ad validitatem sau

ad solemnitatem. Incălcarea formei solemne atrage nulitatea absolută a contractului.

Contractul real este acel contract pentru a cărei incheiere valabilă consimţământul

părţilor trebuie să fie materializat în predarea lucrului la care se referă. Vom include în categoria

contractelor reale, contractele de împrumut (de folosinţă şi de consumaţie), depozit, gaj, precum

şi contractele de transport de mărfuri. Particularitatea acestor contracte este că, unele din

obligaţiile care alcătuiesc conţinutul contractului nu iau nastere sau nu devin exigibile decât în

momentul predării lucrului.

După modul de executare a obligaţiilor contractele pot fi: contracte cu executare

imediată şi contracte cu executare succesivă. O asemenea clasificare se face în funcţie de modul

de executare a contractelor.

Contractul cu executare imediată este acel contract care are ca obiect una sau mai multe

prestaţii care se execută instantaneu, dintr-o dată.

Contractul cu executare succesivă este acel contract în care obligaţiile părţilor (sau cel

puţin ale uneia din ele) se execută în timp, fie printr-o serie de prestaţii repetate la anumite

intervale de timp. O prestaţie continuă vom avea, de exemplu, în cazul asigurării folosinţei

lucrului, în contractul de locatiune, iar prestaţii repetate, la intervale de timp, vom avea în cazul

plăţii lunare a chiriei. Sunt contracte cu executare succesivă: contractul de muncă, contractul de

societate, contractul de asigurare etc. Suspendarea executării obligaţiilor este posibilă doar la

contractul cu executare succesivă. De asemenea, în cazul celor două forme de contracte, diferit

se va pune şi problema riscurilor contractuale.

În continuare vom trata clasificări ale contractelor propuse de Codul Civil. Concepţia

clasică liberală a impus contractul ca fiind operă a două părţi egale. Acestea decid asupra naturii

şi conţinutului contractului, inclusiv a clauzelor. Se afirmă24 însă că, practic, acordul ar fi doar

opera exclusivă a uneia din părţi, cealaltă parte având doar libertatea să adere sau nu la acel

contract. Asemenea convenţii sunt: contractele de adeziune şi contractele tipizate, pe de o parte,

şi contractele individuale şi colective, pe de altă parte.

a) Conform art. 1175 Cod Civil contractul de adeziune este acel contract ale carui

clauze sunt stabilite numai de una din părţi, cealaltă parte neavând posibilitatea de a le discuta şi

negocia, ci doar facultatea de a adera la contract, acceptându-l ca atare, sau de a nu contracta.

Spre exemplu contractul de transport C.F.R., abonamentul la radio şi televiziune, abonamentul

telefonic, contractul de furnizare a apei, gazului, electricităţii etc.

b) Contractul tipizat este acel contract care, având în vedere frecvenţa cu care este

încheiat de catre o anumită unitate (având, de multe ori, exclusivitatea prestaţiilor pe care le

24 Vezi art. 1188 Cod Civil, referitor la „Oferta de a contracta”.

11

contractează) sau datorită numărului mare de contractanţi cu care se incheie în mod distinct, este

prezentat acestora sub forma unui înscris imprimat cuprinzând principalele clauze contractuale

prestabilite şi unele rubrici albe ce urmeaza a fi completate cu datele concrete privind persoana

contractantului, bunul sau obiectul la care se referă contractul, termenul de executare etc. precum

şi data incheierii şi semnăturile părţilor.

Întâlnim asemenea contracte: în cazul inchirierii locuinţelor din fondul locativ de stat;

pentru construirea şi cumpărarea de locuinţe proprietate personală; contractul de vânzare-

cumpărare a unor mărfuri cu plata preţului în rate; contractele de prestări servicii etc.

Contractele individuale sunt acele contracte care conform concepţiei clasice, se încheie

între două sau mai multe persoane, în scopul de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic.

Contractul colectiv este acel contract care este încheiat de două sau mai multe persoane

şi produce efecte faţă de o colectivitate formată dintr-un număr mai mic sau mai mare de

persoane.

1. 4. Efectele generale ale contractelor

1. 4. 1. Prezentare generală

Efecutl imediat al oricărui contract este acela de a da naştere unor drepturi şi obligaţii.

În acest sens se vorbeşte de puterea obligatorie a contractului.

În ce priveşte raportul civil, obligaţia apare ca un o legătură juridică între subiecte

determinate, fiecărui subiect revenindu-i drepturi ori îndatoriri sau, după caz, concomitent atât

drepturi cât şi îndatoriri. Potrivit prevederilor art. 1270 Cod Civil: „Contractul valabil încheiat

are putere de lege între părţile contractante”. Însuşi legiutorul a dorit prin aceasta să sublinieze

forţa contractului între părţile care l-au încheiat. Contractul trebuie executat cu puterea legii.

Metafora folosită de legiutor în art. 1270 Cod Civil a determinat să se considere că contractul

este legea părţilor. În principiul libertăţii şi egalităţii părţilor contractante vom găsi explicaţia

puterii de lege a contractului. Desigur, părţile sunt libere să încheie sau nu contractul, dar odata

ce l-au încheiat, au obligaţia să-l respecte ca şi pe o lege.

Părţile sunt obligate să execute contractul întocmai fără rezerve. O consecinţă a puterii

obligatorii a contractului între părţi o constituie regula irevocabilităţii contractuale. Puterea

obligatorie a contractului face ca nici una din părţi să nu-l poată modifica unilateral. Revocarea

contractului va fi posibilă numai prin acordul de voinţă al ambelor părţi. Principiul cunoaşte însă

şi unele excepţii. Astfel, este posibilă denunţarea unilaterală a unui contract, dar numai în

cazurile prevăzute de lege. Este ceea ce afirmă şi art. 1270 alin. 2 Cod Civil, care prevede că

12

revocarea sau modificarea contractului este posibilă nu numai prin consimţământul părţilor, dar

şi din „cauze autorizate de lege”.

În ceea ce priveşte interpretarea contractelor, Codul Civil, cuprinde o secţine întreagă

acelor probleme ridicate de subiectivismul contractual.

În momentul soluţionării litigiilor între părţi, judecătorului nu-i este permis să intervină

în contract, să-i schimbe natura juridică, conţinutul, să înlature sau să adauge unele clauze. El va

trebui să dea curs voinţei părţilor aşa cum a fost materializată în contract.

Judecatorul are obligaţia interpretării contractului, adică de determinare a conţinutului

concret al acestuia, a sensului şi întinderii exacte a obligaţiilor cărora le-a dat naştere.

Necesitatea interpretării contractului este absolută atunci când clauzele contractului sunt

incomplete, neclare ori contradictorii, sau când voinţa declarată nu corespunde voinţei interne a

părţilor contractante.

Regulile generale de interpretare a contractelor sunt următoarele:

Se va acorda prioritate voinţei reale a părţilor. Regula îşi găseşte corespondentul în art.

1266 Cod Civil, care spune că o convenţie se va interpreta după „voinţa concordată a părţilor, iar

nu după sensul literal al termenilor”. Instanţa aşadar va ţine seama atât de inteţia creditorului cât

şi de cea a debitorului, de elementele lor comune raportate la cauza contracuală, în interpretarea

contractuală.

În opera de interpretare, judecatorul va avea în vedere că pe langa efectele arătate

expres în contract, acesta mai poate produce şi alte efecte care ţin de natura contractului.

Regulile speciale de interpretare a contractelor sunt următoarele:

Interpretarea sistematică a clauzelor contractului. În acest sens, art. 1267 Cod Civil

decide că „clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din

ansamblul contractului”.

În situaţia clauzelor îndoielnice (cele susceptibile de mai multe inţelesuri), regulile vor

fi: clauzele îndoielnice se interpreteaza în sensul în care rezultă din natura contractului şi

obiectul contractului (art. 1268 alin. 1 Cod Civil). În acest sens, articolul următor detaliază

interpretarea clauzelor îndoielnice prin raportarea lor la natura contractului, la împrejurările în

care a fost încheiat, la interpretarea dată anterior de părţi, la sensul atribuit în general clauzelor şi

expresilor în domeniul uzanţelor; clauzele îndoielnice se interpretează în intelesul în care ele pot

produce un efect, iar nu în acela în care nu ar putea produce (art. 1268 alin. 3 Cod Civil); în

situaţia în care chiar dacă se aplică regulile de interpretare, contractul rămâne tot neclar, „acesta

se interpretează în favoarea celui care se obligă”(art. 1269 alin. 1 Cod Civil). O situaţie expres

prevăzută de Codul Civil apare în cazul stipulaţiilor înscrise în contractul de adeziune, care se

vor interpreta (dacă după aplicarea regulilor de interpretare contractul rămâne neclar) în favoarea

13

celui care le-a propus; de asemenea clauzele particulare, îşi vor produce efectele doar în cazurile

în care au fost expres prevăzute conform art. 1268 alin. 5 Cod Civil.

La interpretarea contractului, Codul Civil mai instituie câteva reguli: conform art. 1268

alin. 4, „Contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părţile şi-au propus a contracta, oricât

de generali ar fi termenii folosiţi”.

Aşadar, în aplicarea regulilor menţionate interpretul trebuie să pornească de la premisa

că acestea alcătuiesc un tot indisolubil şi că ele trebuie să fie aplicate împreună, în îmbinarea pe

care clauzele fiecărui contract o impun25.

1. 4. 2. Efectele faţă de părţi

Contractul este obligatoriu între părţi. Conform art. 1270 alin. 1 Cod Civil, „Contractul

valabil încheiat are putere de lege între părţi”. Din acest principiu se desprin două idei: 1) de la

această obligativitate părţile nu se pot sustrage. Contractul va putea inceta numai prin acordul

părţilor, sau în cazuri expres prevăzute de lege (art. 1270 alin. 2 Cod Civil); 2) obligativitatea

priveşte, în primul rând, părţile contractante, fapt ce implică relativitatea contractelor. În virtutea

forţei obligatorii, partea contractantă care are calitatea de titular de drepturi dobândite prin

contract, este îndreptăţită să pretindă părţii obligate satisfacerea acestor drepturi.

În doctrină26 s-a sintetizat ideea conform căreia „există o simetrie între modul de

încheiere al contractului şi modul de modificare, desfacere ori desfiinţare a acestuia”. În temeiul

contractului, ca acord de voinţă al părţilor iau naştere obligaţii contractuale, de la care părţile nu

pot abdica prin voinţa lor unilaterală. Aceasta reprezintă o deosebită însemnătate nu numai în

ceea ce priveşte raporturile dintre părţi, dar şi pentru certitudinea şi eficienţa raporturilor juridice,

în general. În acest sens, contractele iau naştere prin acordul de voinţă al părţilor, se sting,

modifică ori încetează tot prin acordul de voinţă al părţilor. Aceasta poate fi considerată o regulă

conturată de art. 1270 alin. 2 Cod Civil, dar care are îşi are excepţiile sale (atunci când este

posibilă denunţarea unilaterală a contractului27).

Cu toate acestea, există şi cazuri de încetare, modificare ori suspendare a forţei

obligatorii a contractului, altele decăt acordul părţilor ori denunţarea unilaterală. Un astfel de caz

îl întâlnim în cazul contractelor intuitu personae, care se caracterizează prin aceea că este

încheiat în considerarea unei anumite persoane, ale cărei calităţi sunt necesare pentru fiinţa

25 C. Bîrsan, op. cit. 2008 p. 5826 C. Bîrsan, op. cit. 2008 p. 5927 În acest sens în cazul contractului de locaţiune, dacă locaţiunea a fost făcută fără determinarea duratei, oricare dintre părţi poate cere denunţarea contractului prin notificare conform art. 1816 alin. 1 Cod Civil.

14

însăşi a a contractului. Astfel, în cazul contractului de mandat, art. 2030 Cod Civil prevede

posibilitatea încetării acestuia în caz de deces, incapacitate sau faliment a oricărei dintre părţi.

De asemena, întâlnim ipoteza de suspendare a puterii obligatorii a contractului, atunci

când pe parcursul unui contract cu executare succesivă, intervine un caz de forţă majoră, care

împiedică pentru un anumit timp, executarea obligaţiilor. Pe durata lui sunt suspendate efectele

obligatorii, ele revenind în momentul în care cazul de forţă majoră încetează. În unele cazuri,

prelungirea în timp a forţei majore până la un moment în care executarea contractului devine, în

mod obiectiv, fără interes,rezultînd problema, nu numai a suspendării, dar chiar a încetării

efectelor contractului.

1. 4. 3. Efectele faţă de terţi

Principiul relativităţii contractelor. Conform art. 1280 Cod Civil „Contractul

produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel”, dispoziţie care consacra

principiul relativităţii efectului puterii obligatorii a contractului. Potrivit principiului relativităţii,

contractul nu poate produce efecte decât între părţile contractante. Deoarece n-au participat la

încheierea contractului, terţii nu pot fi tinuţi la executarea unor obligaţii şi nici să exercite

drepturi (res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest). Terţii sunt acele

persoane care nu au luat parte direct sau prin reprezentant la încheierea contractului.

Doar părţile contractante au calitatea de creditor şi debitor. Reţinem principiul

potrivit căruia, un contract nu are nici un efect faţă de terţi. Cu alte cuvinte, convenţia nu le este

opozabilă.

Există o categorie intermediară de persoane care, deşi n-au participat la încheierea

contractului, ca urmare a legăturilor pe care le au cu părţile, nu pot fi consideraţi terţi. Interesul

practic al distincţiei este incontestabil.

a) În primul rând, intră în această categorie succesorii (acele persoane care fie în

temeiul legii, fie al unui act juridic, dobândesc drepturi şi obligaţii de la o alta, pe care o succed).

Această categorie de avânzi - cauză28 se împarte în trei grupe: succesorii universali, succesorii cu

titlu universal, succesorii particulari.

Succesorii universali dobândesc, în principiu, totalitatea drepturilor şi obligaţiilor

patrimoniale ale autorului lor, considerate ca o universalitate juridică. Sunt succesori universali,

moştenitorul legal unic al unei persoane sau legatarul universal căruia testatorul i-a lăsat întreaga

avere succesorală. Un asemenea succesor devine debitor sau creditor în locul autorului său.

28 Persoană care nu a participat la încheierea contractului, dar faţă de care contractul produce efectele sale datorită raportului prin care sunt legate de părţile contractante. Cele trei caregorii de avânzi-cauză sunt succesorii universali, succesorii cu titlu particular şi creditorii chirografari.

15

Succesorii cu titlu universal dobândesc din patrimoniul defunctului o fracţiune din

totalitatea drepturilor şi obligaţiilor acestuia considerată ca o universalitate juridică. Succesorii

cu titlu universal beneficiază de drepturi şi răspund de obligaţii numai în limitele fracţiunii pe

care au dobândit-o. De la regula că succesorul universal sau cu titlu universal dobândeste integral

sau parţial drepturile şi obligaţiile autorului, există următoarele excepţii:

1. Situaţia acelor contracte care se sting prin moartea părţilor contractante, efectele lor

netransmiţându-se succesorilor. Astfel, este cazul contractelor încheiate intuitu personae (ex:

contractele de societate de persoane, mandat, de locatiune a lucrurilor.

2. Atunci când părţile pot decide ele însele ca obligaţia să nu se transmită urmaşilor

după moartea lor.

Succesorii particulari sunt acele persoane care dobândesc de la autorul lor unul sau mai

multe bunuri determinate (ex: printr-un legat se lasă un autoturism unei persoane), în principiu,

ele fiind ţinute numai de obligaţiile pe care autorul le avea cu privire la bunul în cauză. Faţă de

restul patrimoniului defunctului, succesorul particular este terţ. Contractele referitoare la bunul

transmis sunt opozabile succesorului particular, cu condiţia, însă ca ele să fie anterioare

transmisiunii.

b) Creditorii chirografari ai părţilor sunt acei creditori a căror creanţă nu este însoţită

de nici o garanţie reală sau personală, realizarea creanţei fiind asigurată doar prin „Garanţia

comună a creditorilor” asupra patrimoniului debitorului29. Practic, un asemenea creditor este, faţă

de contractul întocmit de debitorul său, un terţ. Contractul nu produce nici un efect asupra lor.

Cu toate că aceştia pot recurge la acţiunea oblică30 pentru a-şi apăra interesele, nu exercită un

drept al lor.

Cu toate acestea, creditorii chirografari nu pot fi indiferenţi faţă de actul încheiat de

debitor. S-ar putea ca debitorul să-şi diminueze patrimoniul său, care constituie garanţia comună

a creditorilor chirografari, prin contracte frauduloase. Astfel, dacă orice act nefraudulos le este

opozabil, contractele încheiate prin care s-au lezat drepturile creditorilor, nu vor mai fi opozabile

acestora. În temeiul art. 1562 Cod Civil, ei vor putea recurge la actiunea pauliană.

Fraudarea creditorilor chirografari mai poate avea loc şi prin intermediul unor

contracte simulate de debitor, situaţie în care, asemenea acte nu vor fi opozabile creditorilor. Cu

privire la creditorii chirografari reţinem că, spre deosebire de situaţia terţilor desăvârşiţi, între

creditorul chirografar şi debitorul lui - parte a contractului - exista anumite raporturi concretizate,

29 Conform art. 2324 alin. 1 Cod Civil, „Cel care este obligat personal, răspunde cu toate bunurile sale mobile si imobile, prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie comună a creditorilor săi”.30 Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie) este acţiunea civilă prin care creditorul chirografar exercită în numele debitorului său, substituindu-i-se, drepturile şi acţiunile patrimoniale neexercitate de către acesta.

16

între altele, în ideea de garanţie comună, ce fac ca situaţia acestui creditor să se deosebeasca de

aceea a terţilor.

1. 4. 3. 1. Excepţii de la principiu relativităţii contractelor

Stipulaţia pentru altul

Stipulaţia pentru altul este acel contract prin care o persoană numită promitent se obligă

faţă de o altă persoană numită stipulant să execute o anumită prestaţie în folosul unei terţe

persoane, numită beneficiar, care nu participă şi nici nu este reprezentată la încheierea

contractului31.

Legislatia franceză32 a consacrat expres stipulaţia pentru altul, fapt împrumutat şi de

noua legislaţie românească. De exemplu în contractul de rentă viageră este posibil să se instituie

o rentă viageră în favoarea unui terţ.

În contractul de asigurare, în materia asigurărilor facultative, asiguratul poate conveni

cu asigurările ca acestea să plateasca indemnizaţia de asigurare unei persoane straină de

contractul de asigurare. (ex: în cazul asigurarilor de personae în caz de deces).

În contractele de transport pe cale ferată, auto, maritime, fluviale sau aeriene,

expeditorul poate conveni cu cărăuşul ca marfa să fie predată unui destinatar persoană fizică sau

juridică şi care nu este în contractul de transport.

Stipulaţia pentru altul, pentru a fi valabilă, trebuie sa îndeplinească urmatoarele

condiţii:

- fiind un contract, trebuie să întrunească toate condiţiile de validitate ale oricărui

contract;

- să existe voinţa certă de a se obliga în folosul altei persoane;

- beneficiarul trebie să fie determinat, sau cel puţin determinabil la data încheierii

stipulaţiei, şi să existe în momentul în care promitentul trebuie să îşi execute obligaţia (art. 1285

Cod Civil).

Instituţia juridică a stipulaţiei pentru altul implică trei categorii de rapoturi:

a) Raportul dintre stipulant şi promitent. Interes prezintă doar stipulaţia în favoarea

altuia şi cum pot părţile contribui la executarea contractului. Dacă promitentul nu execută

obligaţia faţă de terţul beneficiar, stipulantul va putea cere rezoluţiunea contractului, însă, dacă

există interes în menţinerea contractului, stipulantul va putea opta şi pentru obligarea

promitentului să execute obligaţiile. În cazul în care se produce o pagubă în patrimoniul 31 Vezi art. 1284 şi urm. Cod Civil32 Art. 1121 Cod Civil Francez

17

stipulantului, ca urmare a neexecutării obligaţiei faţă de terţ, stipulantul va putea cere obligarea

promitentului la plata daunelor interese.

În sfârşit, stipulantul va putea opune în cazul când contractul are un caracter

sinalagmatic, excepţia de neexecutare a obligaţiei faţă de terţ, dacă promitentul ar cere

stipulantului să-şi execute obligaţia sa.

b) Raporturile dintre promitent şi terţul beneficiar. Mai întâi se impune precizarea că,

terţul nu este obligat să accepte stipulaţia creată în favoarea sa.

Dacă însă a acceptat stipulaţia, în favoarea sa se nasc o serie de consecinţe juridice.

Fiind creditorul promitentului, terţul beneficiar îl poate convinge pe promitent să-şi execute

obligaţia. Nu va putea promova actiunea în rezolutiune, deoarece, nu a fost parte în contract.

Terţul poate să-şi exercite dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei (art. 1284

alin. 2 Cod Civil). De asemenea promitentul va putea opune beneficiarului numai apărările

întemeiate pe contractul care cuprinde stipulaţia (art. 1288 Cod Civil).

c) Raporturile dintre stipulant şi terţul beneficiar. Stipulaţia nu creeaza raporturi de

obligaţie între stipulant şi terţ. Unele legături juridice se vor crea însă între cei doi. Mecanismul

stipulaţiei mai poate fi folosit de stipulant pentru a plăti o datorie anterioară pe care o avea faţă

de terţul beneficiar. O asemenea operaţie se aseamană foarte mult cu delegaţiunea. În ceea ce

priveşte revocarea stipulaţiei, stiupulantul este singurul în măsură să o facă, fără ca moştenitorii

săi să aibe acest drept (art. 1287 alin. 1 Cod Civil). Există şi o excepţie expres prevăzută de

Codul Civil, în cazul în care executarea obligaţiei ar fi de interes pentru promitent. În acest caz,

stipulantul nu va putea revoca stipulaţia.

Promisiunea faptei altuia

Promisiunea faptei altuia, este considerată o excepţie aparentă de la principiul

relativităţii33. Prin acest tip de contract, o persoană (debitorul), se obligă faţă de creditor să

determine pe o terţă persoană să-şi asume un anume angajament juridic în folosul creditorului

din contract. Contractul având ca obiect promisiunea faptei altuia, se încheie între debitor şi

creditor. Terţa persoană este şi rămăne străină de contract, efectele producându-se numai între

debitor şi creditor.

În realitate, promiţând fapta altuia, debitorul îşi asumă el o obligaţie, aceea de a

determina un terţ să ia parte la un anumit angajament faţă de creditor. Terţul nu devine obligat

prin contractul dintre debitor şi creditor, acesta putând să refuze implicarea în acest contract.

33 C. Bîrsan, op.cit. 2008 p. 69

18

Obligaţia terţului faţă de creditor este rezultatul nemijlocit al manifestării lui de voinţă,

manifestare care îl face să devină parte contractantă.

Exemple de promisiune a faptei altuia sunt numeroase. De pildă, un coproprietar, se

angajează să-i determine şi pe ceilalţi coproprietari să înstrăineze cota lor parte dintr-un bun

indivizibil aceluiaş cumpărător. Coproprietarul îşi asumă faţă de cumpărător obligaţia de a-i

determina şi pe ceilalţi coproprietari să contracteze. Aceştia for deveni obligaţi faţă de

cumpărător numai dacă, personal, vor consimţi să-şi vândă cotele părţi. Raportul juridic dintre

cumpărător şi coproprietari ia naştere în pofida unui contract de vânzare-cumpărare şi nu ca efect

a contractului de promisiune a faptei altuia. Bineînţeles însă, dacă debitorul nu va reuşi să-i

determine pe ceilalţi coproprietari să contracteze, va fi ţinut să repare prejudiciul cauzat în

temeiul art. 1283 alin. 1 Cod Civil.

Aşadar promisiunea faptei altuia are următoarele trăsături caracteristice34:

1) promisiunea faptei altuia nu constituie o excepţie de la principiul relativităţii. Terţa

persoană va fi obligată doar prin propria voinţă şi nu ca efect al contractului dintre părţi.

2) obligaţia asumată de debitorul promisiunii faptei altuia este o obligaţie de rezultat.

Aceasta va fi considerată ca executată în momentul în care terţa persoană îşi asumă angajamentul

amintit.

3) obligaţia debitorului încetează de îndată ce terţa persoană şi-a asumat faţă de creditor

angajamentul promis. Debitorul nu este obligat, în lipsă de stipulaţii contrare, să garanteze faţă

de creditor, că terţul îşi va executa angajamentul lui.

1. 4. 3. 2. Simulaţia - excepţie de la principiul opozabilităţii faţă de terţi

Simulaţia este o operaţie juridică ce constă în încheierea unui contract aparent, care dă

impresia creării unei situaţii juridice diferită de cea reală, şi încheierea concomitentă a unui alt

contract, secret, în care sunt precizate adevaratele raporturi juridice pe care părţile înţeleg să le

stabilească în realitate35. Practic sunt încheiate două contracte: unul ascuns, numit şi secret sau

contraînscris şi altul aparent, numit simulat sau public. Scopul simulaţiei poate consta şi în

fraudarea terţilor. Deosebirea de dol presupune în situaţia simulaţiei, faptul ca ambele părţi

contractante să convină să lezeze interesele unui terţ pe când la dol, o parte recurge la manopere

frauduloase pentru a induce în eroare cealaltă parte contractantă. Doar contractul secret conţine

voinţa reală a părţilor, pe când contractul public exprimă situaţia nereală dorită de părţi. Este

absolut necesar ca actul secret să fi fost încheiat anterior sau concomitent cu actul aparent sau

34 C. Bîrsan, op. cit. 2008 p. 70.35 Art. 1289-1294 Cod Civil reglementează instituţia sumulaţiei.

19

public. În doctrină36, simulaţia este privită şi ca o excepţie de la principiul opozabilităţii faţă de

terţi. Conform art. 1281 Cod Civil „Contractul este opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere

drepturilor şi obligaţiilor născute în contract. Terţii se pot preleva de efectele contractului însă

fără a avea dreptul de a cere executarea lui”.

Formele pe care le poate îmbraca simulaţia sunt diferite. Astfel, contractul public poate

fi fictiv când părţile lasă impresia ca el ar exista, deşi în realitate el nu există. De exemplu, pentru

a evita urmărirea unor bunuri de către creditor, debitorul încheie un contract cu un terţ, prin care

se prevede că i s-ar vinde anumite bunuri. În acelaşi timp, debitorul şi terţul încheie un act secret,

în care ei recunosc ca vânzarea consemnată în actul public este fictivă, iar bunurile nu au ieşit

din patrimoniul debitorului.

Se mai poate recurge la deghizarea contractului. Deghizarea este totală când ascunde

natura contractului real şi parţială, când se ascund numai unele elemente ale actului secret.

Donaţia este deghizată când este făcută printr-un contract (act public) cu titlu oneros.

În acest contract, donatorul declară în mod mincinos că a primit o contraprestaţie (de

regulă, un echivalent bănesc, un preţ) în schimbul dreptului (real sau de creanţă) transmis de el.

Donaţia deghizată (actul real, sincer) este prin urmare ascunsă sub aparenţa unui

contract cu titlu oneros (actul public, dar mincinos).37

Donaţia deghizată care îndeplineşte condiţiile pentru valabilitatea contractelor şi

condiţiile speciale de fond pentru donaţii este valabilă.

În privinţa formei, este necesară şi suficientă respectarea formei cerute de lege pentru

contractul care deghizează donaţia şi nu este obligatorie forma autentică (art. 1011 alin. 2 Cod

Civil).

Sancţiunea nerespectării formei contractului care deghizează donaţia va fi însă nulitatea

absolută a donaţiei deghizate.

Sarcina probei simulaţiei incumbă celui care are interesul să dovedească faptul că, în

realitate, contractul cu titlu oneros ascunde o donaţie, adică părţilor şi succesorilor lor universali

sau cu titlu universal.

Proba simulaţiei poate fi făcută prin orice mijloc de dovadă.38

36 C. Bîrsan, op. cit. 2008, p. 77.37 „Caracterul gratuit al unui act care, aparent, îmbracă o formă oneroasă se poate deduce din disproporţia între preţul stipulat şi valoarea reală a bunurilor în momentul transmisiunii.” T.S., Col.civ., Dec. nr. 805/1953, C.D. /1952-1954, p. 119.38 Simulaţia, care prin ea însăţi nu constituie o cauză de nulitate, duce totuşi la nulitate, atunci când se dovedeşte că a avut drept scop a frauda legea, eludând prohibiţiunea bazată pe o piedică legală. Prin urmare, donaţiunile deghizate, adică ascunse sub forma unui contract cu titlu oneros (în speţă, vânzare-cumpărare de imobil), sunt valabile dacă părţile pot să dispună şi să primescă cu titlu gratuit şi dacă asemenea donaţii au o cauză licită.” T.M., Bucureşti, Dec. nr. 1855/1968, R.R.D., nr. 7/1969, p. 167.„O donaţie deghizată urmează a fi considerată validă când intervine între persoane capabile de a transmite şi de a primi, cu condiţia ca actul prin care se realizează transmiterea să înfăţişeze o operaţie juridică cu titlu oneros şi să fie îndeplinit cu respectarea formalităţilor legale necesare pentru validarea lui, pentru că niciun text de lege nu interzice

20

Codul Civil stabileşte în favoarea moştenitorilor rezervatari o prezumţie relativă

conform căreia „Până la dovada contrară, înstrăinarea cu titlu oneros către un descendent ori un

ascendent privilegiat sau către soţul supravieţuitor este prezumată a fi donaţie dacă înstrăinarea

s-a făcut cu rezerva uzufructului, uzului ori abitaţiei sau în schimbul întreţinerii pe viaţă ori a

unei rente viagere. Prezumţia operează numai în favoarea descendenţilor, ascendenţilor

privilegiaţi şi a soţului supravieţuitor ai defunctului, dacă aceştia nu au consimţit la înstrăinare”

(art. 1091 alin. 4 Cod Civil).

Deghizarea nu poate fi invocată, în acest caz, de un moştenitor în linie dreaptă sau de

soţul supravieţuitor, care a consimţit la încheierea actului39.

Simulaţia se poate realiza şi prin interpunere de persoane. Simulaţia poartă în cazul

acestor donaţii asupra persoanei adevăratului donatar.

Ea este folosită atunci când adevăratul donatar este incapabil să primească liberalitatea

de la donator sau gratificarea sa de către un donator nu ar fi agreată de familia donatorului sau de

opinia publică.

Contractul de donaţie aparent se încheie între donator şi o persoană interpusă, care

apare ca donatar, iar prin contraînscris (actul real secret) se stabileşte persoana adevăratului

donatar, căruia persoana interpusă va trebui să îi transmită bunul.

Contractul de donaţie public va trebui să îndeplinească toate condiţiile de fond şi de

formă ale donaţiilor.

Actul secret şi real va trebui să îndeplinească condiţiile prevăzute de lege pentru

categoria respectivă de acte.

Sancţiunea nulităţii relative prevăzute de art. 992 Cod Civil pentru încălcarea

incapacităţilor de a dispune şi respectiv de a primi cu titlu gratuit, se aplică şi liberalităţilor

deghizate sub forma unui contract cu titlu oneros sau făcute unei persoane interpuse.

Sunt prezumate până la proba contrară ca fiind persoane interpuse ascendenţii,

descendenţii şi soţul persoanei incapabile de a primi liberalităţi, precum şi ascendenţii şi

descendenţii soţului acestei persoane.

Scopurile urmărite prin simulaţie pot fi licite sau ilicite.

a se face pe cale indirectă un act care poate fi valabil pe cale directă. Proba că nu a existat preţ este neconcludentă.” Trib. Bucureşti, dec. nr. 2678/1954, J.N., nr. 1/1955, p. 124.

39 „Instanţele nu pot constata fără probe, numai pe baza prezumţiei legale, că un act de vânzare-cumpărare, privind pe un succesibil în linie dreaptă, este în realitate o donaţie deghizată şi să dispună rezoluţiunea acesteia în limitele cotităţii disponibile, atâta timp cât actul nu s-a făcut cu sarcina unei rente viagere sau cu rezervă de uzufruct, deoarece textul instituie prezumţia de liberalitate numai în situaţia în care în actul de înstrăinare cu titlu oneros se prevede o asemenea sarcină sau dezmembrământ al proprietăţii.” T.S., S.c., Dec. nr. 1150/1984, R.R.D., nr. 6/1985, p. 64.

21

Acţiunea care poate fi promovată pentru stabilirea caracterului simulat al operaţiei este

acţiunea în simulaţie. O asemenea acţiune poate fi promovată de o parte contractantă împotriva

celeilalte părţi contractante.

Chiar dacă contractul public este autentic, pot fi făcute probe şi împotriva lui, fie prin

contraînscrisuri, fie prin martori şi prezumţii, atunci când prin această probă nu se urmăreşte

combaterea faptelor atestate de autoritatea care autentifică, ci declaraţiile facute de părţi şi

cuprinse în act.

De regulă, terţul lezat prin contractul simulat promovează acţiunea în simulaţie.

Deoarece pentru el contractul are valoarea unui fapt juridic, dovada contractului secret va putea

fi facută prin orice mijloc de probă.

Între părţile contractante simulaţia nu poate fi dovedită decât printr-un contraînscris

care ar modifica actul aparent care se pretinde simulat. Excepţie de la această regulă există atunci

când contractul s-a încheiat prin fraudă, dol sau violentă, sau când părţile au un început de

dovadă scrisă, împrejurare în care este admisibilă şi proba testimonială, inclusiv prezumţiile40.

Terţii pot promova acţiunea în simulaţie împotriva contractului public sau împotriva

contractului secret.

Problema care se pune este ce efecte va produce simulaţia odată constatată. Vom

distinge efectele simulaţiei în ceea ce priveşte raporturile dintre părţi şi succesorii universali ai

acestora; efectele simulaţiei faţă de terţi; efectele simulaţiei în raporturile dintre terţi.

În cazul în care simulaţia este ilicită, sancţiunea ei va fi nulitatea contractului.

Dimpotrivă, dacă simulaţia a fost licită, sancţiunea va fi inopozabilitatea.

În raporturile dintre părţile contractante şi succesorii universali ai acestora, prioritatea

aparţine voinţei lor reale, cu alte cuvinte, contractului secret. Acest contract va trebui să

îndeplineasca însă şi condiţiile de formă şi fond cerute de lege.

Faţă de tertii de bună-credinţă contractul secret este inopozabil. Pentru ei are valoare

contractul public, aparent, în care este cuprinsă vointa declarată a părţilor, deşi ea nu este cea

reală.

În ce priveste efectele simulaţiei în raporturile dintre terţi, problema apare atunci când

se naşte un conflict între terţi, interesul unora fiind să invoce contractul public faţă de părţi, iar al

celorlalţi să invoce contractul secret. În acest caz vor avea castig de cauză acei terţi care se

prevalează cu buna-credinţă de cuprinsul actului public.

1. 5. Efectul translativ de proprietate

40 Spre exemplu prezumţia prevăzută de art. 1091 alin. 4 Cod Civil.

22

În temeiul anumitor contracte, dreptul de proprietate asurpa unui bun se poate trasnmite

din patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane. Acest fapt este datorat efectului

traslativ de proprietate care necesită o atenţie specială, în ceea ce priveşte legislaţia în vigoare.

Este important a se face deosebirea între momentul încheierii contractului (acordul de

voinţă al părţilor) şi predarea efectivă a bunului. Conform Codului civil în vigoare se va face

deosebire între ele întrucăt „Drepturile reale se constituite şi se transmit prin acordul de voinţă al

părţilor chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri

determinate, ori prin individualizarea bunurilor, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri de

gen” (art. 1273 alin. 1 Cod Civil). De exemplu, în cazul unui contract de vânzare-cumpărare a

unui bun mobil individual determinat, proprietatea bunului se va trasmite în momentul încheierii

acordului de voinţă al părţilor. Cumpărătorul devine proprietar atunci când împreună cu

vânzătorul au căzut de acord asupra încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat, sau

preţul nu a fost plătit (art. 1674 Cod Civil, despre transmiterea proprietăţii în contractul de

vânzare cumpărare).

Cu toate acestea, prin excepţie, contractul poate conţine o stipulaţie prin care vânzătorul

îşi rezervă proprietatea bunului până la plata intergală a preţului, chiar dacă bunul a fost predat

(art. 1684 Cod Civil).

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte transferul proprietăţii bunurilor de gen, legiuitorul a

consacrat reguli diferite. În acest caz trasmiterea proprietăţii va opera în momentul

individualizării bunului, bineînţeles fiind îndeplinită condiţia, ca anterior individualizării

bunurilor de gen, părţile să fi încheiat contractul.

Efectul translativ de proprietate are importanţă în ceea ce priveşte suportarea riscului

contractului, precum şi soarta fructelor produse de bunul supus trasnferului dreptului de

proprietate. În cazul bunurilor de gen, individualizarea lor menţine suportarea riscului

contractului asupra debitorului obligaţiei de predare a bunului până la momentul individualizării.

În cazul bunurilor individual determinate situaţia actuală s-a schimbat radical faţă de cea

prevăzută în Codul Civil de la 1864. Tratarea riscului contractelor o vom face separat datorită

complexităţii acesteia.

Cu privire la soarta fructelor produse de bun, art. 1273 alin. 2 Cod Civil prevede:

„Fructele bunului sau dreptului transmis se cuvin dobânditorului de la data trasnferului

proprietăţii bunului ori, după caz, a cesiunii dreptului, afară de cazul în care prin lege sau prin

voinţa părţilor se dispune altfel”. Astfel, vânzătorul, la momentul predării bunului va fi ţinut să

predea şi fructele produse de bunul respectiv din momentul încheierii contractului de vânzare

cumpărare, acestea aflându-se în proprietatea cumpărătorului, bineînţeles cu dreptul de a primi

cheltuielile necesare pentru culegerea lor (art. 550 alin. 4 Cod Civil).

23

Cu toate acestea, în cazul unui contract lovit de nulitate, situaţia fructelor va fi stabilită

de starea subiectivă a dobânditorului astfel:

În cazul dobânditorului de bună-credinţă, deşi acesta va fi obligat să restituie bunul

adevăratului proprietar, va putea păstra fructele dobândite de pe urma bunului. În Codul Civil de

la 1864, potrivit art. 483, proprietarul putea să-şi revendice fructele unui bun al său după ce au

fost culese de altul, el putând însă să renunţe la ele, fie înainte de a fi culese, fie ulterior culegerii

acestora, o eventuală convenţie încheiată în acest sens nefiind supusă vreunei formalităţi

prevăzute de lege. Ca atare în cazul în care avem de-a face cu un antecontract de vânzare-

cumpărare, acesta nu are nici o influenţă asupra reţinerii fructelor culese de cumpărător, căruia

vânzătorul i-a predat folosinţa, tocmai în vederea culegerii fructelor, chiar şi în cazul în care

convenţia nu se încheie în formă autentică. Temeiul juridic al cumpărătorului de a poseda

imobilul îl constituie convenţia părţilor prin care a fost transmisă folosinţa bunului, deci posesia

de bună-credinţă a acestuia41. Acest fapt este în vigoare şi în prezent. Potrivit art. 948 alin. 1 Cod

Civil „Posesorul de bună-credinţă dobândeşte dreptul de proprietate asupra fructelor bunului

posedat”. În alineatul următor se menţionează că acesta va trebui să fie de bună-credinţă la data

perceperii fructelor. Aşadar în momentul în care el devine posesor de rea-credinţă, va putea

păstra fructele culese până în acel moment, urmând ca fructele culese ulterior să le predea

adevăratului proprietar al bunului.

În cazul dobânditorului de rea-credinţă, păstrarea fructelor nu va mai putea opera. El va

fi ţinut atât la restituirea bunului, cât şi la restituirea fructelor, precum şi la posibile daune-

interese pentru adevăratul proprietar al bunului. De asemenea el poate fi obligat să plătească

acele fructe pe care le-a omis să le culeagă (art. 948 alin. 5 Cod Civil).

O situaţie specială, în ceea ce priveşte efectul translativ de proprietate, apare în cazul

trasmiterilor succesive a unui bun mobil.

În această situaţie se va pune problema cărui dobânditor îi va fi recunoscut dreptul de

proprietate asupra bunului. Conform art. 1275 alin. 1 Cod Civil „Dacă cineva a transmis succesiv

către mai multe persoane proprietatea unui bun mobil corporal, cel care a dobândit cu bună-

credinţă posesia efectivă a bunul este titularul dreptului, chiar dacă titlul său are dată ulterioară”.

Se observă înclinarea legiuitorului spre a oferii posesiei efective a bunului putere mai mare decât

momentului încheierii contractului.

În cazul în care niciunul dintre dobânditori nu a intrat în posesia efectivă a bunului, şi

creanţa de predare a bunului va fi expirată, va avea prioritate cel care a sesizat cel dintâi instanţa

de judecată. Interpretând cele două reglementări, se observă din nou avantajul posesiei de bună-

credinţă căci, în cazul în care creanţa de predare a bunului unuia dintre dobânditori nu va fi

41 Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 689 din 13 aprilie 1982, R.R.D. nr. 3/1983, p.64.

24

exigibilă, se va proceda la aşteptarea pentru îndeplinirea termenului de predare, urmând ca apoi

să poată avea prioritate dobânditorul care a sesizat mai întâi instanţa de judecată. Dacă în

interiorul termenului de predare, vânzătorul va preda până la urmă bunul, chiar dacă instanţa

fusese sesizată anterior de către alt cumpărător, dreptul de proprietate va reveni celui care

beneficiază de posesia efectivă.

În ceea ce priveşte buna-credinţă a posesorului, Codul Civil spune că „Este de bună-

credinţă dobânditorul care, la data intrării în posesie, nu a cunoscut şi nici nu putea să cunoască

obligaţia asumată anterior de înstrăinător”. Aşa cum am mai precizat, buna-credinţă se rezumă

strict la data intrării în posesie, ceea ce presupune că, în cazul în care dobânditorul află ulterior

de faptul că înstrăinătorul a mai transmis succesiv acel bun mobil, acest lucru nu va influenţa

calitatea subiectivă a dobânditorului.

Aşadar, efectul translativ de proprietate se produce din momentul realizării acordului de

voinţă (solo consensus). Cu toate acestea, legislaţia în vigoare, permite anumite excepţii care

trebuiesc aduse în vedere când se pune problema transferului de proprietate.

Art. 1674 Cod Civil prevede în acest sens că „Cu excepţia cazurilor prevăzute de lege

ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută, de drept

cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul

nu a fost plătit încă.

„Drepturile reale se constituie şi se transmit prin acordul de voinţe al părţilor,

chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri

determinate ori prin individualizarea bunurilor, dacă acordul poartă asupra unor bunuri

de gen” (art. 1273 alin. 1 Cod Civil).

Fructele bunului sau dreptului transmis se cuvin dobânditorului de la data transferului

proprietăţii bunului ori, după caz, a cesiunii dreptului, afară de cazul în care prin lege sau prin

voinţa părţilor se dispune altfel.

Dispoziţiile în materie de carte funciară, precum şi dispoziţiile speciale referitoare la

transferul anumitor categorii de bunuri mobile rămân aplicabile.

În lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului

rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost

transferată dobânditorului. În cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare,

pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie (art. 1274 alin. 1

Cod Civil).

Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a bunului.

El nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare

ar fi fost executată la timp.

25

Dacă cineva a transmis succesiv către mai multe persoane proprietatea unui bun mobil,

cel care a dobândit cu bună-credinţă posesia efectivă a bunului este titular al dreptului, chiar dacă

titlul său are dată ulterioară.

Este de bună-credinţă dobânditorul care, la data intrării în posesie, nu a cunoscut şi nici

nu putea să cunoască obligaţia asumată anterior de înstrăinător.

Dacă niciunul dintre dobânditori nu a obţinut posesia efectivă a bunului mobil, va fi

preferat cel al cărui titlu are dată certă anterioară (art. 1275 C.civ.).

Prin excepţie, transferul imediat al dreptului de proprietate şi al riscurilor nu

operează în următoarele situaţii:

a) Când obiectul contractului este un drept real asupra unui imobil tabular.

Art. 885 Cod Civil prevede că: „Sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, drepturile

reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de

terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat

înscrierea”.

Drepturile reale se vor pierde sau stinge numai prin radierea lor din cartea funciară cu

consimţământul titularului dat prin act autentic notarial. Acest consimţământ nu este necesar

dacă dreptul se stinge prin împlinirea termenului arătat în înscriere ori prin decesul sau, după caz,

prin încetarea existenţei juridice a titularului, dacă acesta era o persoană juridică.”

b) Când vânzătorul nu este proprietarul bunului în momentul încheierii

contractului, ci vinde bunul altuia (art. 1683 C.civ.).

c) Când obiectul contractului nu este un bun individual determinat, ci un bun de

gen, care trebuie individualizat ulterior.

În cazul bunurilor de gen, transferul dreptului de proprietate şi a riscurilor pieirii

fortuite a bunului se produce în momentul individualizării lor.

Atunci când vânzarea are ca obiect bunuri de gen, proprietatea nu se transferă

cumpărătorului decât după individualizarea acestora prin predare, numărare, cântărire, măsurare

ori prin orice alt mod convenit sau impus de natura bunului prevede art. 1678 C.civ.

În cazul obligaţiilor alternative, proprietatea şi riscurile se transferă în momentul în care

cumpărătorul face alegerea bunului.

Soluţia problemei în cazul obligaţiilor facultative este aceeaşi ca şi în cazul obligaţiilor

cu obiect unic, cu distincţiile pe care le-am făcut mai sus, după cum acest obiect este un bun

individual determinat sau un bun de gen.

d) În cazul vânzării bunurilor viitoare.

Lucrul care se vinde trebuie să existe în momentul încheierii contractului.

26

Bunul viitor, cum ar fi o recoltă viitoare, poate fi vândut, dar transferul dreptului de

proprietate şi al riscurilor va avea loc, după caz, din momentul creării sale (dacă este vorba

despre un bun individual determinat) sau după apariţia sau crearea lor, urmată de individualizare,

în cazul bunurilor de gen viitoare.

e) Dacă părţile au amânat printr-o clauză specială transferul dreptului de

proprietate pentru un moment ulterior încheierii contractului.

Momentul ulterior al transferului dreptului de proprietate, care nu trebuie confundat cu

momentul ulterior al predării bunului după încheierea contractului, poate fi determinat printr-un

termen suspensiv sau printr-o condiţie suspensivă care amână transferul dreptului de proprietate

până la realizarea ei.

Vânzătorul va rămâne proprietar până la realizarea condiţiei, care va produce efecte

retroactive.

Nu mai puţin în cazul pieirii fortuite a lucrului, pendente conditione, riscul este suportat

de proprietarul sub condiţie rezolutorie, adică de vânzător;

Art. 1684 prevede în sensul celor de mai sus că „Stipulaţia prin care vânzătorul îşi

rezervă proprietatea bunului până la plata integrală a preţului este valabilă chiar dacă bunul a fost

predat. Această stipulaţie nu poate fi însă opusă terţilor decât după îndeplinirea formalităţilor de

publicitate cerute de lege, după natura bunului”.

f) În cazul cumpărării mărfurilor într-o unitate cu autoservire.

În acest caz, vânzătorul face oferta publică de vânzare prin expunerea mărfurilor în

acest scop, iar acceptarea cumpărătorului are loc în momentul în care el a preluat marfa şi a pus-

o în coş.

Contractul ar trebui să fie încheiat în acest moment şi nu în momentul plăţii.

Totuşi, atât în literatura juridică cât şi în practica judiciară, în ipoteza în care vânzarea

se face pe preţ fix, ca în cazul magazinului cu autoservire, contractul se consideră încheiat şi deci

cumpărătorul devine proprietarul mărfii, doar din momentul în care a achitat preţul ei la casă.

În cazul în care cel care a luat bunul pleacă fără să plătească, el săvârşeşte infracţiunea

de furt, şi nu doar o neexecutare de plată a preţului unui contract de vânzare-cumpărare deja

încheiat.

g) în cazul vânzării cu plata preţului în rate şi rezerva proprietăţii.

Art. 1755 prevede că: „Atunci când, într-o vânzare cu plata preţului în rate, obligaţia de

plată este garantată cu rezerva dreptului de proprietate, cumpărătorul dobândeşte dreptul de

proprietate la data achitării ultimei rate din preţ; riscul bunului este însă în sarcina

cumpărătorului de la momentul predării acestuia.”

27

28

Cap. 2. Excepţia de neexecutare a contractului

2. 1. Noţiune

Excepţia de neexecutare a contractului este o cauză justificativă de neexecutare a

obligaţiilor şi reprezintă posibilitatea oricărei dintre părţile contractului sinalagmatic, de a refuza

să-şi execute obligaţia asumată, atata vreme cât cealaltă parte nu-şi execută obligaţia corelativă 42.

Este o consecinţă a reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor în cadrul contractelor

sinalagmatice. Practic, o parte amâna executarea propriei obligaţii, până ce partea cealaltă îşi va

executa obligaţia sa. Daca legea permite părţilor, ca în caz de neexecutare, să recurgă la

rezoluţiune, a fortiori, partea care nu se află în culpă, poate suspenda executarea obligaţiei sale

până în momentul în care partea adversă îşi va executa obligaţia sa.

Temeiul juridic al excepţiei de neexecutare îl constituie interdependenţa obligaţiilor

reciproce din contractul sinalagmatic, împrejurarea că fiecare dintre aceste obligaţii constituie

cauza juridică a celeilalte obligaţii. Această excepţie este o sancţiune specifică faptului că partea

care pretinde executarea contractului nu înţelege să-şi îndeplinească îndatoririle contractuale pe

care şi le-a asumat43.

Excepţia de neexecutare nu trebuie pronunţată în instanţa judecatorească. Cu toate

acestea, nimic nu împiedică partea să o invoce şi în faşa instanţei. Este situaţia când o parte ar

acţiona în judecată cealaltă parte pentru a fi obligată la executarea contractului, dar aceasta din

urmâ invoca excepţia de neexecutare.

Efectele excepţiei de neexecutare nu sunt de neglijat. Fără să anihileze forţa obligatorie

a contractului, ea suspendă executarea obligaţiei, împiedică cealaltă parte să procedeze la

executarea contractului. Invocând aceasta excepţie, creditorul este apărat de eventualul concurs

al celorlalţi creditori ai contractantului.

În actuala legislaţie civilă, excepţia de neexecutare constituie o „cauză justificată de

neexecutare a obligaţiilor contractuale” fiind expres reglementată de art. 1556 Cod Civil.

2. 2. Condiţii

Pentru a putea fi invocată excepţia de neexecutare a contractului trebuie să fie întrunite

următoarele condiţii44:

42 Vezi art. 1556 alin. 1 Cod Civil.43 C. Bîrsan, op. cit. 2008 p. 86.44 C. Bîrsan, op. cit. 2008 p. 87.

29

1) obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract. Nu ar fi

posibilă invocarea excepţiei de neexecutare a obligaţiei pe motivul că cealaltă parte nu şi-a

îndeplinit obligaţiile pe care şi le asumase prin alt contract decât cel în discuţie;

Excepţional, este admisă posibilitatea invocării acesteia şi când o obligaţie îşi are

temeiul într-un fapt extracontractual, dar în strânsă legătură cu obligaţiile asumate. Este vorba de

contractele sinalagmatice numite şi imperfecte, respectiv contracte concepute iniţial drept

unilaterale, când, pe parcursul existenţei lor, se naşte o obligaţie şi în sarcina creditorului faţă de

debitorul contractului. De obicei această ultimă obligaţie născută ulterior are ca temei un fapt

extracontractual. De pildă, dacă depozitarul unui lucru face anumite cheltuieli pentru conservarea

lui (cheltuieli generate de un fapt extracontractual) el este îndreptăţit a reţine lucrul dacă

deponentul lui nu va achita cheltuielile făcute pentru conservarea bunului. Dreptul de retenţie

examinat aici este o excepţie de neexecutare a contractului;

2) din partea celuilalt contractant, să existe o formă de neexecutare, chiar parţială, dar

suficient de importantă;

3) părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligaţiile reciproce.

Dacă un astfel de termen a fost stipulat, înseamnă că părţile au renunţat la simultaneitatea

obligaţiilor şi nu mai există temeiul de invocare a excepţiei de neexecutare. Lipsa simultaneităţii

poate proveni şi din natura obligaţiei de executat sau din lege. Nici în acest caz nu este posibil a

se invoca excepţia de neexecutare;

4) neexecutarea să nu se datoreze faptei înseşi a celuia care invocă excepţia, faptă ce l-a

împiedicat pe celălalt să-şi execute obligaţia;

5) nu se cere ca debitorul să fi fost pus întârziere45;

6) are loc direct între părţi, fără a fi necesară intervenţia instanţei de judecată. Este

posibil ca partea faţă de care îşi produce efectele excepţia de neexecutare, să sesizeze instanţa ori

de câte ori pretinde că invocarea ei s-a făcut abuziv. Astfel de exemplu, cel căruia i se opune

excepţia de neexecutare a contractului poate să ceară instanţei să constate că neexecutarea nu a

fost posibilă datorită faptei însuşi a celuia care invocă excepţia, sau că neexecutarea obligaţiei de

către cel care i se opune este numai parţială, sau de mică însemnătate, şi deci nu justifică refuzul

celeilalte părţi de a-şi executa obligaţiile.

Excepţia de neexecutare a contractului funcţionează exclusiv în favoarea părţii care o

invocă. Dacă sunt îndeplinite condiţiile, excepţia de neexecutare se invocă, între părţile

contractante, de către partea contractantă îndeptăţită, în puterea sa, fără intervenţia judecătorului.

Operând ca o modalitate de realizare a justiţiei private46, ea nu trebuie cerută instanţei de

judecată, şi nu este necesară nici condiţia puneriii n întârziere a celeilalte părţi. Este suficient să 45 Vezi art. 1522 Cod Civil.46 L. Pop, „Tratat elementar de drept civil”, Editura Universul Juridic, 2012, p. 276.

30

fie opusă părţii care cere executarea. Ea este un remediu preventiv, în sensul că întâmpină

situaţia în care una dintre părţi îşi vede executată propria obligaţie şi nu mai poate obţine nimic

de la cealaltă parte.

Pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului, nu este necesară îndeplinirea

nici unei condiţii de formă47. Nici măcar nu este necesară acordarea termenului suplimentar de

executare, punerea în întârziere. Execpţia de neexecutare poate fi invocată şi in faţa instanţei de

judecată, ca mijloc de apărare a pârâtului, conform hotărârii date de Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie48.

2. 2. Efectele excepţiei de neexecutare a contractului

În ceea ce priveşte efectele juridice, excepţia de neexecutare suspendă executarea

prestaţiei celui care o invocă, asemănător cu situaţia când el ar beneficia de un termen.

Contractul rămâne temporar neexecutat, dar continuă să existe, iar părţile pot fi considerate

liberate de obligaţiile lor. Cu alte cuvinte, efectul excepţiei de neexecutare constă în suspendarea

efectului forţei obligatorii a contractului. Partea care invocă excepţia de neexecutare a

contractului, nu poate fi urmărită silit în justiţie pentru executarea obligaţiilor sale. Excepţia de

neexecutare a contractului se invocă pe riscul creditorului, întrucât, instanţa, verificând

îndeplinirea condiţiilor excepţiei, ar putea să îl oblige pe cel care a invocat-o la daune-interese

dacă respectivele condiţii nu au fost îndeplinite.

De asemenea, excepţia de neexecutare a contractului, poate fi opusă nu numai celeilalte

părţi, ci tuturor persoanelor ale căror pretenţii se întemeiază pe acel contract. Aşadar, ea poate fi

îndreptată şi faţă de un creditor al celeilalte părţi care solicită obligarea la executare pe calea

acţiunii oblice, sau terţului beneficiar din stipulaţia pntru altul.

Excepţia de neexecutare a contractului este considerată atât un mijloc de apărare a

părţii care o invocă, cât şi un mijloc de presiune asupra celeilalte părţi. Având dreptul să refuze

executarea prestaţiilor sale, debitorul, care în acelaşi timp este şi creditor, poate evita concursul

eventual al celorlalţi creditori ai contractului.

47 Cu excepţia cazului în care contractul dintre părţi stipulează condiţii formale speciale de operare a excepţiei de neexecutare. De exemplu părţile pot să prevadă exigenţa punerii în întârziere pentru invocarea ulterioară a excepţiei de neexecutare.48 Î.C.C.J. , S. Com., D. Nr. 3786/ 16 decembrie 2008.

31

Cap. 3. Rezoluţiunea şi rezilierea contractului

3. 1. Noţiune şi definiție. Reglementarea în Codul Civil de la 1864 şi în Codul Civil în vigoare.

În contractele sinalagmatice, datorită reciprocităţii şi conexităţii obligaţiilor ce se nasc

din aceste contracte, obligaţia unei părţi constituie cauza juridică a obligaţiei celeilalte părţi.

Partea în privinţa căreia nu s-a executat are alegerea fie să silească pe cealaltă parte să

execute convenţia, când aceasta este posibil, fie să ceară desfiinţarea cu daune-interese.

Desfiinţarea contractului, de regulă sinalagmatic, cu executare instantanee, la cererea

uneia dintre părţi pentru motivul că cealaltă parte nu şi-a executat obligaţiile la care s-a îndatorat,

poartă denumirea de rezoluţiune.

Această instituţie este preluată din dreptul canonic fiind transpusă în legislaţia noastră

prin însuşirea concepţiei franceze cu privire la teoria rezoluţiunii.

Termenul de rezoluţiune era expres utilizat în dispoziţiile art.1320, 1365, 1366 şi 1368

Codul Civil de la 1864. Deseori erau folosiţi alţi termeni pentru a desemna rezoluţiunea.

Astfel, chiar în art. 1021 Codul Civil (de la 1864) se utilizează termenul desfiinţare, iar

în art. 1320 şi 1365 Cod Civil în loc de rezoluţiune se foloseşte termenul stricarea vânzării sau a

contractului.49 Precizăm faptul că aceste texte se completează şi cu alte prevederi speciale

aplicabile numai în anumite contracte, spre exemplu contractul de vânzare-cumpărare: art. 1320,

1328, 1331, 1347, 1349,1365,1366, 1368 din Codul Civil de la 1864 etc.

Deseori, rezoluţiunea este desemnată prin alţi termeni. Astfel, chiar în art. 102 Cod

Civil se utilizează termenul de desfiinţare, iar art. 1320 şi 1365 C.civ. în loc de rezoluţiune

foloseşte termenul stricarea vânzării sau a contractului.

Codul Civil actual reglementează în cadrul Cărţii a V-a („Despre obligaţii”),

Titlul V(„Executarea obligaţiilor”), Capitolul II („Executarea silită a obligaţiilor”), Secţiunea a

5-a („Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor”), pe parcursul a şase articole, această

instituţie (art. 1549-1554), prin raportare la reziliere, accentuând astfel faptul că dispoziţiile

referitoare la rezoluţiune se aplică şi în cazul rezilierii, însă menţionează în mod expres acele

trăsături ce sunt proprii doar rezilierii.

De plano, precizăm faptul că dispoziţiile referitoare la rezoluţiunea contractului se

completează cu cele privitoare la rezoluţiunea unui anumit contract stipulat în mod expres de

noul legiuitor pe parcursul conturării regimului juridic al acestuia. Spre exemplu, noul Cod

49 I.Adam, „Drept civil.Teoria generala a obligatiilor”, Editura All Beck, Bucuresti, 2004, p.91-92.

32

Civil,cu ocazia reglementării contractului de vânzare-cumpărare, menţionează în mod expres

cazurile în care se poate cere rezoluţiunea contractului: art. 1700; art. 1725; 1728; 1757 etc.50

Precizăm faptul că noul legiuitor51 reglementează expressis verbis dreptul creditorului

la rezoluţiunea contractului pentru cauză de neexecutarea a prestaţiilor de către debitor în situaţia

în care acesta nu a cerut executarea silită a obligaţiilor contractuale (art. 1549 alin.1 din noul Cod

Civil).

Coroborând dispoziţiile art.1549 alin.1 cu cele ale art.1516 din Codul Civil, remarcăm

faptul că creditorul unei obligaţii neexecutate are un drept de opţiune, astfel acesta poate, la

alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin:

a) să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei;

b) să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea contractului sau, după caz,

reducerea propriei obligaţii corelative;

c) să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru

realizarea dreptului său.

Instrumentul cel mai eficace, care are rolul de a repune părţile în situaţia anterioară, „ca

şi cum contractul nu ar fi existat“52 este rezoluţiunea, care la fel ca şi excepţia de neexecutare,

este o instituţie prin care se sancţionează neexecutarea obligaţiilor asumate prin contract.

Spre deosebire însă de posibilitatea invocării excepţiei de neexecutare a contractului,

rezoluţiunea contractului prezintă importanţă pentru desfiinţarea contractului, în timp ce în cazul

invocării excepţiei partea care a invocat-o rămâne legată de contract, iar dacă cealaltă parte îşi

execută obligaţiile, atunci şi partea care s-a prevalat de excepţie de neexecutare va trebui să-şi

execute propriile obligaţii.

În situaţia în care partea căreia i s-a opus excepţia nu procedează la executarea

obligaţiei sale, atunci cealaltă parte are interesul de a desfiinţa contractul prin rezoluţiune.

La contractele sinalagmatice, după cum am mai arătat, o parte are posibilitatea de a

invoca excepţia de neexecutare a contractului, în cazul în care cealaltă parte nu-şi îndeplineşte

obligaţia sa. De asemenea, partea are posibilitatea de a alege între executarea silită a contractului

şi rezoluţiunea acestuia.

Din cele expuse mai sus definim rezoluţiunea ca fiind o sancţiune a neexecutării

culpabile a uneia dintre obligaţiile care-şi servesc reciproc de cauză, izvorâtă dintr-un contract

sinalagmatic cu executare imediată, constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea

părţilor în situaţia existentă anterior încheierii sale, fie pe cale judiciară (rezoluţiunea

50 I. F. Popa, „Rezoluțiunea și rezilierea contractelor în noul Cod Civil I”, în RRDP nr. 5/2010, p. 134.51 Se face referire la Codul Civl adoptat prin Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil publicată in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 511, din 24 iulie 2009.52 I. Adam, op.cit. 2004, p. 91.

33

judiciară), la cererea părţii care şi-a executat obligaţia, fie pe cale convenţională, când părţiile

stipulează de comun acord desfiinţarea contractului pentru neexecutare (rezoluţiunea

convenţională).

3. 2.. Rezoluţiunea şi rezilierea contractului în vechea legislaţie civilă

Codul Civil de la 1864, aşa cum am precizat anterior, cuprindea o reglementare sumară

a rezloţiunii şi reglementări particulare mai amănunţite pentru rezoluţiunea şi rezilierea unor

contracte speciale (în materie de vânzare-cumpărare, de schimb, în materie de locaţiune, în

materie de rentă viageră). Acele texte permiteau cu greu o identificare a sursei ideologice a

reglementării rezoluţiunii. În esenţă., rezoluţiunea este văzută ca o sancţiune53 a „neexecutării

culpabile”54 care constă în desfiinţarea contractului cu efect retroactiv. Unii autori55 consideră,

pentru a evita contradicţiile legate de folosirea improprie a termenului de sancţiune, că

rezoluţiunea este o tehnică originală de desfiinţare a contractului. Cea mai importantă trăsătură a

rezoluţiunii în vechiul Cod Civil este reprezentată de modalitatea în care aceasta operează. În

sprijinul acestei idei putem afirma că rezoluţiunea în cele mai multe cazuri se va încadra în sfera

rezoluţiunii judiciare. Astfel o parte nu se poate elibera de un contract din proprie iniţiativă, nici

măcar în ipoteza neexecutării obligaţiilor celeilalte părţi, fără a se adresa în prealabil

judecătorului. Acest fapt implică o condiţie de exerciţiu a dreptului de a cere rezoluţiunea.

Pe de altă parte, în cadrul procesului generat de acţiunea în rezoluţiune, judecătorul are

un rol semnificativ. În primul rând el verifică dacă executarea obligaţiei prezintă interes pentru

creditor. Pe urmă procedează la identificarea oportunităţii rezoluţiunii în raport cu neexecutarea

existentă56. De asemenea, judecătorul are posibilitatea de a pronunţa o rezoluţiune parţială a

contractului, în situaţia în care executarea parţială a obligaţiei nu este lipsită de interes pentru

creditor. În cele din urmă instanţa poate acorda un termen debitorului pentru a-şi executa

obligaţia.

Cu toate acestea, părţile au rolul lor în privinţa pronunţării rezoluţiunii. Creditorul are

puterea de a renunţa la cererea sa de rezoluţiune. Debitorul obligaţiei neexecutate poate să-şi

execute oricând prestaţiile evitând astfel pronunţarea rezoluţiunii cu condiţia ca acţiunea să nu fi

intrat în sfera autorităţii de lucru judecat57.

53 C. Stănescu, C. Bîrsan, „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Editura All Educational Bucureşti, 1988 p.86.54 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, „Tratat de drept civil român”, vol. 2, Editura All, Bucureşti, 1998, p. 539.55 Th. Genicon, „Résolution du contract pour inéxecution”, Paris, 2007, p. 11.56 V. Stoica, „Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile”, Editura ALL, Bucureşti, 1997. P. 114.57 I. F. Popa, loc. Cit. , 5/2010, pp.110-111.

34

Prin excepţie, rezoluţiunea judiciară poate fi înlăturată şi înlocuită cu rezoluţiunea

convenţională prin inserarea în contract a clauzelor rezolutorii (pactele comisorii). În doctrina

românească58 este sintetizată o clasificare a acestor pacte comisorii de patru grade, cel mai

eficient fiind pactul comisoriu de gradul IV, conform căruia, în ipoteza neexecutării obligaţiilor

debitorului, contractul este desfinţat de drept fără termen de graţie, fără intervenţia instanţei, fără

nicio altă formalitate. Aceste clauze contractule au rolul de a reduce sau de a elimina puterea

judecătorului în privinţa oportunităţii rezoluţiunii şi realizează un „transfer de putere” în

favoarea creditorului. Totuşi, inserarea lor în conţinutul contractului nu generează decât o într-o

anumită măsură o rezoluţiune unilaterală concretizată în ideea de îndreptăţire a creditorului să

aprecieze oportunitatea rezoluţiunii. Uneori, efectele declarării rezoluţiunii, chiar şi în cazul

pactului comisoriu de gradul IV, sunt în realitate subordonate judecătorului, care constată dacă

au fost îndeplinite în fapt toate condiţiile necesare pentru ca pactul să fie rezolvit.

Pactul comisoriu de gradul I. Este clauza contractuală prin care părţile prevăd că, în

cazul în care una dintre ele nu execută prestaţiile ce le datorează, contractul se desfiinţează, adică

va fi supus rezoluţiunii.

O asemenea clauză nu face decât să prevadă aplicarea art.1549 din noul Cod Civil, care

consacră dreptul creditorului de a cere rezoluțiunea, precum și a art.1516 alin.2 care

reglementează dreptul de opțiune al creditorului, trebuind să se dea curs tuturor regulilor

prevăzute pentru rezoluţiunea judiciară, cu posibilităţiile de apreciere recunoscute instanţei

judecătoreşti, inclusiv posibilitatea de acordare a termenului de graţie.

Altfel spus, un asemenea pact nu va avea ca urmare desfiinţarea de drept a contractului,

ci partea interesată trebuie să se adreseze instanţei de judecată, urmând astfel toată procedura

rezoluţiunii judiciare.

Astfel, pentru a se putea produce rezoluțiunea, va fi necesar ca partea care nu și-a

executat obligația în mod culpabil să fie pusă în întârziere, instanța putând acorda debitorului un

termen de grație în funcție de circumstanțe.

În acest sens, în contractele sinalagmatice, acest fel de pact comisoriu este inutil, el

găsindu-şi aplicarea şi eficienţa în contractele în care rezoluţiunea nu e prevăzută de lege, cum ar

fi contractul de rentă viageră, aici dispozițiile legale privitoare la rezoluțiune au caracter

excepțional și supletiv. Rezultă că în temeiul acestui pact comisoriu credirentierul poate cere

rezoluțiunea judiciară a contractului pentru neîndeplinirea obligației, ceea ce nu ar fi fost posibil

în lipsa acestei clauze exprese.

Pactul comisoriu de gradul II. Este clauza prin care părţile convin că în cazul în care o

parte nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte are dreptul să desființeze contractul pe cale

58 V. Stoica, „Pactele comisorii exprese”, în Dreptul nr. 2/1997, p. 17.

35

unilaterală. În acest caz rezoluţiunea nu mai are caracter judiciar, desfiinţarea contractului

operând pe baza declaraţiei unilaterale de rezoluţiune a părţii interesate.

În acest caz debitorul se poate libera de datorie prin executarea obligației până în

momentul punerii sale în întârziere. Punerea în întârziere constituie mijlocul necesar de

exercitare a dreptului de opțiune a creditorului și stabilirea datei după care debitorul nu se va

mai putea libera valabil.59

Prin existența unui asemenea pact, creditorul își poate exercita dreptul de a desființa

contractul prin notificarea scrisă adresată debitorului.

Creditorul păstrează dreptul de opțiune prevăzut de art.1549 alin.1 din noul Cod Civil,

“dacă nu cere executarea silită a obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluţiune,

precum şi la daune-interese, dacă i se cuvin”, deşi rezoluțiunea nu mai are caracter judiciar.

Totuşi, rolul instanţei nu este înlăturat totalmente, ci doar minimalizat. Instanţa sesizată

de partea care nu şi-a executat obligaţia va putea totuşi să constate că, deşi obligaţia nu a fost

îndeplinită la termen totuşi ea a fost executată înainte de a fi avut loc declaraţia de rezoluţiune.

Astfel, instanţa nu poate acorda un termen de graţie, dar va putea să constate că rezoluţiunea nu a

avut loc.

Pactul comisoriu de gradul III. Constă în clauza prin care se prevede că, în cazul în

care una dintre părţi nu îşi va executa obligaţiile sale, contractul se consideră rezolvit de drept.60

Aceasta înseamnă că instanţa de judecată nu este îndreptăţită să acorde termen de graţie

şi să se pronunţe referitor la oportunitatea rezoluţiunii contractului. Creditorul îşi păstrează

dreptul de opțiune între a cere rezoluțiunea contractului sau de a cere obligarea debitorului la

daune-interese.

Pentru a asigura eficienţă acestui tip de pact comisoriu, este necesară punerea în

întârziere a debitorului obligaţiei neexecutate. Această formalitate fiind efectuată, rezoluţiunea

va opera de drept, instanța de judecată nu mai pronunță rezoluțiunea, ci doar constată dacă

această sancțiune a operat pe baza condițiilor prevăzute de părţi.

Totuşi dacă instanţa sesizată de cel acţionat în judecată va constata că acesta a

îndeplinit obligaţia, chiar tardiv, dar înainte de punerea sa în întârziere rezoluţiunea contractului

nu se va aplica.

Pactul comisoriu de gradul IV. Este acea clauză contractuală prin care părţile prevăd

că, în cazul neexecutării obligaţiei, contractul se consideră desfiinţat de plin drept, fără a mai fi

necesară punerea în întârziere şi fără intervenţia instanţei de judecată.

59 I. Adam, „Drept civil. Obligatiile. Contractul”, Editura C.H. Beck, București, 2011, p. 435.60 C.Statescu, C.Barsan, „Drept civil. Teoria generala a obligatiilor” , Editura Hamangiu, 2008, p. 84.

36

O asemenea stipulaţie are drept efect desfiinţarea necondiţionată a contractului, de

îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire.

În prezenţa acestui pact, rolul instanţei este înlăturat în totalitate în privinţa pronunţării

rezoluţiunii, ea putând eventual constata dacă sunt îndeplinite toate condiţiile cuprinse în pact.

Dacă în cuprinsul acestui pact comisoriu expres se va insera prevederea potrivit căreia

creditorul va aprecia dacă este necesară desfiinţarea contractului, atunci el va avea un drept de

opţiune între rezoluţiunea de plin drept, având ca temei pactul, şi executarea obligaţiei. Clauzele

prin care s-ar renunța la acest ultim drept trebuie să fie clar exprimate.

Inserarea în contract a unui asemenea pact comisoriu expres presupune doar că se

renunță, în mod anticipat, la caracterul judiciar al rezoluțiunii. Chiar dacă nu mai este necesară

punerea în întârziere a debitorului, totuşi voința creditorului trebuie să se manifeste, indiferent de

forma de exprimare.61

O importantă prevedere cuprinde art. 1552 alin.2 din Codul Civil, potrivit căreia

declaraţia de rezoluţiune trebuie făcută în termenul de prescripţie prevăzut de lege pentru

acţiunea corespunzătoare acestora. De asemenea în alin.3 al aceluiaşi articol se arată că

declaraţia de rezoluţiune se înscrie în cartea funciara sau, după caz, în alte registre publice,

pentru a fi opozabilă terţilor.

În legătură cu toate pactele comisorii este necesar a fi făcută observaţia generală că

singurul în drept a aprecia dacă este cazul să se aplice rezoluţiunea este creditorul, care şi-a

executat sau se declară gată să-şi execute obligaţiile. Înscrierea în contract a unui pact comisoriu

expres nu înlătură posibilitatea acestuia de a cere executarea silită a contractului şi de a nu se

ajunge la rezoluţiune.

Debitorul care nu şi-a executat obligaţiile nu are dreptul de a pretinde rezoluţiunea

contractului, chiar dacă în cuprinsul acestuia a fost inserat un pact comisoriu expres de gradul

IV.

Concluzionând cele sintetizate mai sus, putem afirma că în dreptul românesc

rezoluţiunea era în principal judiciară, întrucat îndeplinirea condiţiilor de invocare a dreptului de

a solicita rezoluţiunea este supravegheata de instanţa de judecată. Hotărârea judecătorească este

actul prin care rezoluţiunea se realizează, cu excepţia situaţiilor speciale a rezoliţiunii de drept, a

pactelor comisorii care prevăd rezoluţiunea extrajudiciară.

Pentru a se putea cere rezoluţiunea contractului, trebuiesc îndeplinite anumite condiţii,

consacrate de doctrină62.

În primul rând pentru invocarea rezoluţiunii este necesară existenţa unui contract

sinalagmatic. Această idee se bazează pe argumentul că, de regulă „cauza este fundamentul 61 Trib. Suprem, secț. Civ., dec. nr. 2390/1972.62 I.F. Popa, „Rezoluțiunea și rezilierea contractelor în noul Cod Civil II”, în RRDP nr. 6/2010, p. 86.

37

rezoluţiunii, şi astfel, numai lipsirea de cauză prin neexecutare este în măsură să atragă după sine

rezoluţiunea”63. În spiritul acestui argument adăugăm şi importanţa reciprocităţii şi a

interdependenţei obligaţiilor parţilor. Cu toate acestea se admite ideea că rezoluţiunea se poate

extinde şi la aşa-numitele contracte „sinalagmatice imperfecte”, pentru neexecutarea obligaţiilor

contractuale survenite64.

Fundamentul juridic al rezoluţiunii este reprezentat de condiţia neexecutării

obligaţiilor de către una din părţi. Pentru o corectă justificare a acestei condiţii facem trimitere

la noţiunea de cauză. Astfel dacă neexecutarea, executarea defecuoasă, respectiv executarea cu

întârziere a prestaţiilor goleşte de conţinut cauza obligaţiei creditorului ea va lipsi de interes

continuarea contractului, condiţia fundamentală a rezoluţiunii fiind îndeplinită. Acest lucru

implică ideea că neexecutarea trebuie să fie esenţială sau deteminantă, iar acest caracter

determinant trebuie reliefat de importanţa juridică în accepţiunea creditorului. În acest context se

poate admite că rezoluţiunea poate avea loc şi în ipoteza unei neexecutări parţiale, dacă partea

rămasă neexecutată priveşte o obligaţie determinantă sau o parte semnificativă65.

O altă condiţie, în general acceptată de doctrină66, şi conturată de legislaţia în vigoare

este determinată de culpa (vinovăţia) debitorului în neexecutarea obligaţiei sale. Se susţine

necesitatea ca debitorul să se fi aflat în culpă pentru neexecutarea obligaţiilor sale sau ca, cel

puţin neexecutarea obligaţiilor să ii poată fi imputată. Codul Civl, potrivit art. 1548, obligă

debitorul să-şi demonstreze nevinovăţia prin introducerea prezumţiei de culpă. Astfel, în cazul în

care debitorul nu-şi execută obligaţia datorită unor factori care nu ţin de persoana sa (cauze

fortuite independente de voinţa sa, caz de forţă majoră), este îndatorat sa dovedească acest lucru.

Într-o versiune mai modernă se poate vorbi de imputabilitatea executării care poate sau nu să

includă noţiunea de culpă dar care mai degrabă este o noţiune care ţine de o repărţiţie a riscurilor

contractuale şi se confundă cu neexecutarea67. Astfel în cazul în care bunul vândut are anumite

vicii, cumpărătorul poate introduce acţiunea în rezoluţiune chiar dacă nu se constată vreo culpă

în sarcina vânzătorului.

O altă condiţie pentru exercitarea rezoluţiunii este punerea în întârziere a

debitorului. În realitate această condiţie nu priveşte mecanismul rezoluţiunii, acţiunea în justiţie

fiind oricum un mijloc suficient pentru punerea în întârziere a debitorului.

Efectele rezoluţiunii. Indiferent dacă avem de-a face cu rezoluţiunea judiciară sau cu

rezoluţiunea convenţională efectele sunt aceleaşi: desfiinţarea retroactivă a contractului. În

63 I. F. Popa, loc. Cit. 5/2010, p. 114.64 De exemplu, în cazul contractului de depozit gratuit, în care depozitarul pretinde deponentului cheltuielile necesare pentru conservarea bunului.65 Vezi art. 1551 alin. 1 Cod Civil.66 C. Bîrsan, op. cit., , 2008, p. 90. 67 I. F. Popa, loc. Cit. 5/2010, p. 116.

38

dreptul român, efectele rezoluţiunii sunt prezentate după cele ale nulităţii, stabilindu-se o

adevărată unitate de efecte în ceea ce priveşte cele două forme de încetare a contractului.

Caracterul retroactiv al rezoluţiunii conduce la desfiinţarea contractului din momentul

încheierii lui, cu efectul repunerii părţilor în situaţia anterioară. Dacă prin neexecutarea

obligaţiilor creditorului, debitorul a încercat şi un prejudiciu, pe lânga rezoluţiunea contractului

creditorul va putea solicita şi obligarea debitorului la plata daunelor interese.

Rezoluţiunea poate genera şi unele obligaţii extracontractuale, cum ar fi, de exemplu,

obligarea debitorului la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea degradărilor produse

din culpa sa bunului. Deoarece prin rezoluţiune se consideră că nu a existat niciodată convenţia,

partea va trebui să restituie şi fructele culese.

Aşadar, în raport cu părţile contractului, putem afirma că efectul rezoluţiunii constă în

repunerea acestora în situaţia anterioară (restitutio în integrum). Codul Civil oferă instituţiei

restituirii un întreg titlu. Restituirea poate fi de două tipuri, în natură şi prin echivalent. Conform

art. 1554 Cod Civil, în care sunt reglementate efectele rezoluţiunii, contractul desfiinţat prin

rezoluţiune se consideră că nu a fost încheiat niciodată, iar obligaţiile prestate vor fi restituite.

Tot în acest articol este reglementat şi efectul rezilierii, care constă în desfiinţarea contractelor

doar pe viitor.

Cu toate acestea, repunerea în situaţia anterioară cunoaşte anumite excepţii. Printre

acestea se reţin:

a) ipoteza desfiinţării contractului pe motiv de minoritate, în care minorul va fi obligat

să restituie doar partea de care a profitat din prestaţiile executate;

b) dacă cel care solicită rezoluţiunea este de rea-credinţă, nu va avea dreptul la

restituirea obligaţiilor prestate în baza contractului desfiinţat, iar dacă ambele părţi se află în

aceeaşi situaţie subiectivă, niciuna dintre ele nu va avea dreptul la restituirea prestaţiilor;

c) imposibilitatea materială de executare a obligaţiei de restituire împiedică doar

restituirea în natură, generând automat la restituirea prin echivalent68.

Se face diferenţă în funcţie de starea subiectivă a debitorului obligaţiei de restituire în

cazul în care bunul supus restituirii este înstrăinat sau pierdut. În acest sens, partea supusă la

restituire este ţinută să plătească valoarea bunului, fie din momentul dobândirii, fie din momentul

înstrăinării. Astfel dobânditorul de bună-credinţă va înapoia preţul cel mai mic, pe când

dobânditorul de rea-credinţă va fi ţinut la inapoierea preţului cel mai mare.

O situaţie aparte, reglementată în art. 1642 Cod Civil, o constituie pierirea fortuită a

bunului supus restituirii. Şi în această situaţie calitatea subiectivă a părţii supuse la restituire are

influenţă diferită asupra efectelor. Aşadar în cazul în care debitorul obligaţiei de restituire este de

68 I. F. Popa, loc. cit. 5/2010, p. 118.

39

bună-credinţă, acesta este liberat de restituirea bunului însă este ţinut sa predea creditorului fie

îndemnizaţia încasată pentru această pierire, fie dreptul de a încasa dacă nu s-a încasat această

îndemnizaţie. Chiar dacă este de bună-credinţă, însă obligaţia de restituire provine din culpa sa,

debitorul va fi ţinut să restituie în echivalent bunul pierit, cu excepţia cazului în care dovedeşte

că bunul ar fi pierit şi în mâna creditorului. Debitorul de rea-credinţă va fi ţinut la restituirea în

echivalent a bunului care piere fortuit. Şi în această situaţie, dovedirea că bunul ar fi pierit şi în

mâinile creditorului, înlătură obligaţia acestuia de restituire. Este evident că şi în acest caz

debitorul de rea-credinţă, va fi ţinut să înapoieze sumele primite ca urmare a pieririi fortuite a

bunului. De asemenea, debitorul este ţinut să înapoieze creditorului obligaţiei de restituire

fructele bunului, din ziua în care debitorul a aflat că dispune de bun printr-un contract anulabil.

În raport cu terţii, restituirea cunoaşte o serie de reguli şi numeroase excepţii. În

principiu efectul rezoluţiunii este identic cu cel al nulităţii. Astfetl, conform principiului

resolutio jure dentis resolvitur jus accipientis, desfiinţarea drepturilor transmiţătorului se va

răsfrânge şi asupra drepturilor subdobânditorului. Desigur şi acest principiu cunoaşte la rându-i

mai multe limitări, cum ar fi menţinerea actelor de conservare, dobândirea fructelor de către

posesorul de bună-credinţă, situaţia art. 1648 Cod Civil, conform căruia acţiunea în restituire

poate fi invocată şi impotriva terţilui dobânditor, cu execepţia regulilor de carte funciară, a

efectelor dobândirii de bună credinţă a bunului mobil, a regulilor uzucapiunii. Există

posibilitatea ca incapabilul să restituie în întregime, atunci când cu intenţie, sau din culpă gravă,

a facut ca obligaţia de restituire să fie imposibil de executat.

În concepţia actualei legislaţii rezoliţiunea, alături de celelalte “mijloace de protecţie a

creditorului în caz de neexecutare”69, din punct de vedere terminologic trece prin mai multe

denumiri. Terminologia rezoluţiunii diferă, iniţial ea fiind cuprinsă indirect în art. 1321 Cod

Civil, desemnând o cauză de încetare a contractului, alături de executare, acordul de voinţă al

părţilor, denunţarea unilaterală, expirarea termenlului, îndeplirirea sau neîndeplinirea condiţiei,

imposibilitatea fortuită ş.a. Codul Civil oferă posibilitatea creditorului de a alege între anumite

remedii în caz de neexecutare fără justificare a obligaţiei de către debitor. Acest element de

noutate adoptat de Codul Civil este privit de doctrină70 ca un drept de opţiune al creditorului între

remediile pentru neexecutare. Alegerea sa este limitată, sub un dublu aspect:

a) remediile utilizate trebuie să fie prevăzute de lege, sau cel puţin în acord cu spiritul

ei. Codul Civil prevede următoarele remedii pentru neexecutarea contractului: excepţia de

neexecutare (art. 1556), executarea silită în natură a obligaţiei (art. 1527-1529), acordarea unui

termen suplimentar de executare a obligaţiei de către debitor (art. 1522 – această măsură este

prezentă în toate legislaţiile moderne, fiind considerată un remediu), executarea prin echivalent 69 I. F. Popa, loc. cit. 5/2010, p. 133.70 I. F. Popa, loc. Cit. 6/2010, p. 83.

40

sau daunele-interese (art. 1530-1548), rezoluţiunea sau rezilierea (art. 1549-1554), reducerea

prestaţiilor (art. 1551).

b) alegerea creditorului nu este complet discreţionară, ea putând fi cenzurată de

judecător sau chiar de lege. Judecătorul poate să aprecieze că nu sunt întrunite condiţiile

rezoluţiunii ci doar cele ale executării prin echivalent, limitând astfel dreptul de opţiune al

creditorului. Textele legale uneori limitează şi ele opţiunea creditorului în ceea ce priveşte

remediile din care acesta poate alege. Dacă creditorul a acordat un termen suplimentar de

executare a obligaţiei, în acest interval nu are dreptul sa invoce niciun alt remediu, mai puţin

excepţia de neexecutare şi ulterior să solicite şi daune interese pentru întârziere (art. 1522 Cod

Civil).

Dacă există o ierarhie în ceea ce constă opţiunea acestor remedii? Acest lucru nu reiese

din textele legale, care ar fi contrară cu însăşi noţiunea de opţiune. Cu toate acestea, se consideră,

datorită notorietăţii principiului şi totodată, anumitelor reglementări particulare, că legislaţia

actuală privilegiază executarea în natură a obligaţiei, iar că rezoluţiunea rămâne un ultim

remediu, fiind utilizată în cazuri de excepţie. Executarea în natură este primă, din moment ce

creditorul în momentul în care pune debitorul în întârziere, este obligat să-i acorde un termen de

executare, fapt întâlnit şi în cazul rezoluţiunii unilaterale a contractului (art. 1550, 1552 Cod

Civil). De asemnea, cumpărătorului unui bun imobil are posbilitatea, în temeiul legii, de a plătii

preţul chiar dacă termenul convenit a expirat şi acesta nu a primit declaraţia vânzatorului de

rezoluţiune. Dreptul creditorului de a invoca rezoluţiunea este limitat de caracterul determinat

(fapt apreciat de instanţa de judecată sau de creditor în cazul rezoluţiunii extrajudiciare).

În continuare vom analiza rezoluţiunea reglementată de Codul Civil în vigoare în raport

cu legislaţia anterioară, subliniind elementele de noutate aduse de legiuitor.

Aşa cum am mai arătat, rezoluţiunea poate fi de două tipuri, legislaţia în vigoare

aducând acest element de noutate în favoarea creditorului, care are posibilitatea de a opta din mai

multe remedii pentru a-şi proteja drepturile. Astfel, el poate alege între rezoluţia judiciară şi

rezoluţia extrajudiciară unilaterală. Conform art. 1550 Cod Civil, rezoluţiunea poate fi dispusă de

instanţă, la cerere sau, după caz, poate fi declarată unilateral de partea îndreptăţită. Dacă dreptul

de opţiune al creditorului între remediile posibile ale neexecutării pare să fie limitat, dimpotrivă,

dreptul creditorului de a opta între cele două tipuri de rezoluţiune este pur potestativ71. Acest

drept de opţiune reprezintă o noutate absolută în peisajul juridic românesc, pe care o regăsim în

dreptul italia (art. 1453-1454 Cod Civil it.), şi în Anteproiectul Catala privind reforma dreptului

obligaţiilor (art. 1158 alin. 2 Anteproiect), ambele reprezentând probabil surse de inspiraţie ale

legiuitorului român.

71 I. F. Popa, loc. Cit. 6/2010, p. 83.

41

Rezoluţiunea judiciară este supusă, în principiu, aceloraşi reguli pe care

jurisprudenţa72 le-a sintetizat în Codul civil de la 1864, cu mici excepţii în ceea ce priveşte

condiţia culpei debitorului în neexecutarea contractului. De această data, Codul Civil aduce

nominalizarea lor printre articolele sale.

Rezoluţiunea unilaterală reprezintă o premieră pentru dreptul pozitiv românesc. În

esenţă, acest tip de rezoluţiune presupune posibilitatea creditorului, chiar şi în lipsa unui pact

comisoriu expres, de a invoca rezoluţiunea contractului pentru neexecutare, fără a apela la

organele judiciare sau la orice altă autoritate competentă, exterioară propriei voinţe. Deşi această

posibilitate este supusă îndeplinirii anumitor condiţii (prevăzute de art. 1550, 1551, 1552 Cod

Civil) ea este independentă cu desăvârşire de apelul la instanţa de judecată. Instanţei îi revine

rolul de a verifica ulterior corectitudinea şi oportunitatea invocării rezoluţiunii.

Legat de oportunitatea rezoluţiunii unilaterale, trebuie subliniat că această manieră de

desfiinţare a contractului implică un risc semnificativ pentru cel care o invocă. Dacă în ipoteza

rezoluţiunii judiciare, creditorul nu riscă decât eventualele cheltuieli judiciare şi posibile daune-

interese, în cazul rezoluţiunii unilaterale, riscă mai mult. În primul rând, instanţa poate constata

exercitarea rezoluţiunii ca fiind abuzivă. În această situaţie, actul unilateral de invocare a

rezoluţiunii este nul, şi că la data declarării rezoluţiunii aveam de-a face cu un contract în

vigoare. O asemenea consecinţă poate produce rezultate patrimoniale nefavorabile creditorului

abuziv. Pe de altă parte, mecanismul utilizat pentru notificările prealabile rezoluţiunii unilaterale,

constituie tehnici juridice demne de atenţie maximă, în cazul în care creditorul doreşte să

utilizeze acest tip de rezoluţiune. În cazul în care creditorul are îndoieli cu privire la temeinicia

invocării rezoluţiunii, este recomandat să apeleze la rezoluţiunea judiciară, întrucăt riscul la care

se supune este mai mic.

Cu toate aceste avantajele practice pe care le aduce rezoluţiunea unilaterală sunt

dominante neajunsurilor pe care le incubă. Faţă de riscul exercitării abuzive a rezoluţiunii

unilaterale, se desprinde beneficiul rapidităţii încetării relaţilor contractuale, în cazurile în care

contractul reprezintă o povară excesivă pentru creditor.

Rezoluţiunea de drept. Art. 1550 alin 2 Cod Civil spune că “în cazurile anume

prevăzute de lege sau dacă părţile au convenit astel, rezoluţiunea poate opera pe deplin drept”.

Acest caz de rezoluţiune poate avea loc fără îndeplinirea formalităţilor prealabile obişnuite

(notificarea prevăzută de art. 1522 Cod Civil pentru rezoluţiunea unilaterală). Acest tip de

rezoluţiune se regăseşte în cazurile în care contractul stipulează un termen esenţial în favoarea

creditorului, care se va fi scurs fără ca debitorul să-şi execute obligaţiile esenţiale şi fără ca

creditorul să fie interesat în acodarea unui termen suplimentar de executare. Regăsim acest tip de

72 I. F. Popa, loc. Cit. 6/2010, p. 84.

42

rezoluţiune în art. 1457 Cod Civil italian, care prevede că în cazul în care contractul prevede un

termen esenţial de executare, împlinindu-se acel termen, fără să fie executată obligaţia,

rezoluţiunea operează de drept.

Pentru a înţelege corect cele două tipuri de rezoluţiune (şi reziliere) se impune

analizarea lor sub aspectul condiţiilor de invocare şi sub aspectul efectelor pe care îl produc.

3. 3. Rezoluţiunea judiciară. Condiţiile rezoluţiunii judiciare

Codul Civil de la 1864 reglementa rezoluţiunea judiciară în cadrul dispoziţiilor art.

1020 şi art. 1021. Rezoluţiunea judiciară este reglementată în Codul Civil în vigoare pe parcursul

mai multor texte de lege, de la art. 1549 la art. 1554.

Potrivit art. 1549 din noul Cod Civil,  legiuitorul consacră dreptul creditorului la

rezoluţiune, precum şi la daune interese dacă i se cuvin.

Soluţiile la care s-a oprit legiuitorul în alin.2 sunt pe deplin justificate. Dacă executarea

este divizibilă este firesc ca rezoluţiunea să survină exclusiv pentru acea parte din contract care

nu a fost executată, fără ca rezoluţiunea „să atingă” partea din act care a fost sau poate fi

executată.

Prin intermediul dispoziţiilor art. 1550 Cod Civil, este reglementată procedura de

operare a rezoluţiunii judiciare, precizându-se faptul că aceasta va fi dispusă de instanţa de

judecată la cererea părţii îndreptăţite. În acest context, menţionăm faptul că noul legiuitor,

prin art. 1551 alin.1 teza I din Codul Civil în vigoare, restricţionează dreptul creditorului de a

cere rezoluţiunea unui contract atunci când neexecutarea provenită din partea debitorului este de

mică însemnătate.

Totuşi, potrivit art. 1551 alin.1 teza a II-a, în cazul contractelor cu executare succesivă,

creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un

caracter repetat. Mai mult, textul de lege statuează în legătură cu această chestiune că „orice

stipulaţie contrară este considerată nescrisă“.

Observăm că tratamentul juridic diferă în ce priveşte sintagma „mică însemnătate“, în

sensul că în cazul contractelor cu executare uno ictu supuse rezoluţiunii creditorul nu are dreptul

să ceară rezoluţiunea când neexecutarea este de mică însemnătate, pe când în cazul contractelor

cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere chiar dacă neexecutarea este de mică

însemnătate, însă are caracter repetat.

Prin urmare, legiuitorul stipulează în art. 1551 alin. 2 din noul Cod Civil că în ipoteza

în care neexecutarea este de mică însemnătate, creditorul nu are dreptul la rezoluţiune, însă va

43

avea totuşi dreptul la reducerea proporţională a prestaţiei sale dacă, după împrejurări, acest lucru

este posibil.

În situaţia în care instanţa de judecată nu va încuviinţa reducerea proporţională a

prestaţiilor, din diverse motive, cum ar fi: imposibilitatea reducerii, afectarea echilibrului valoric

dintre prestaţiile părţilor etc, legiuitorul prevede în art. 1551 alin. 3 Cod Civil dreptul creditorului

la daune-interese care să acopere prejudiciul suferit de acesta.

În final, art. 1554 Cod Civil stipulează expressis verbis efectele rezoluţiunii judiciare,

efecte care sunt acelaşi ca şi în cazul rezoluţiunii.

Analizând comparativ reglementarea cuprinsă în Codul Civil de la 1864 şi cea cuprinsă

în Codul Civil în vigoare, cel dintâi act normativ diferenţiază rezoluţiunea judiciară de

rezoluţiunea convenţională în cadrul dispoziţiilor art.1021 Cod Civil prin precizarea pe care o

face, şi anume „Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei, care, după circumstanţe, poate

acorda un termen părţii acţionate”.

Prin urmare, rezoluţiunea judiciară trebuie cerută instanţei, în timp ce rezoluţiunea

convenţională operează numai în virtutea unui pact comisoriu expres; în schimb, Codul Civil ]n

vigoare oferă o reglementare mai amplă rezoluţiunii convenţionale, precizând în mod expres

modul în care aceasta operează.73

În consecinţă, Codul Civil diferenţiază rezoluţiunea judiciară de cea convenţională prin

prisma modului de operare. Fără a intra în prea multe detalii, precizăm faptul că legiuitorul

stipulează că rezoluţiunea convenţională poate fi declarată unilateral de către partea îndreptăţită

printr-o notificare scrisă adresată debitorului, atunci când părţile au convenit astfel, sau poate

opera ope legis în virtutea unui pact comisoriu expres, de gradul IIsau III, în condiţiile prevăzute

de părţi prin clauza rezolutorie inserată în contract.

Rezoluţiunea judiciară este rezoluţiunea pronunţată de instanţele de judecată la cererea

uneia dintre părţi, ca urmare a neexecutării obligaţiei celeilalte părţi din cauze imputabile

acesteia.

Nu trebuie însă ignorat faptul că rezoluţiunea nu este obligatorie pentru creditor, el are

posibilitatea de a opta între a cere pronunţarea rezoluţiunii contractului sau obligarea debitorului

la executare74. Prin urmare, creditorul are posibilitatea, în conformitate cu dispoziţiile art.

1516 coroborate cu prevederile art. 1549 din noul Cod Civil, de a alege între desfiinţarea şi

menţinerea contractului.

73Cod Civil ]n vigoare reglementează în cadrul Cărţii a V-a („Despre obligaţii”), Titlul V(„Executarea obligaţiilor”), Capitolul II („Executarea silită a obligaţiilor”), Secţiunea a 5-a („Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor”), pe parcursul a şase articole, această instituţie (art. 1549-1554).74 Art. 1549 alin. 1 Cod Civil.

44

De altfel, rezoluţiunea are un caracter facultativ şi pentru instanţa de judecată care este

liberă să aprecieze dacă se impune sau nu desfiinţarea contractului.

Aşa cum am menţionat pe parcursul analizării domeniului de aplicare al acestei

instituţii, rezoluţiunea judiciară se aplică tuturor contractelor cu titlu oneros sau cu titlu gratuit şi

poate fi introdusă numai de partea care a executat obligaţiile contractuale sau este pe cale să le

execute.

Codul Civil, prevede în art.1560 alin.1 imposibilitatea creditorul de a avea dreptul la

rezoluţiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate, cu excepţia situaţiei când, fiind

vorba de o obligaţie cu executare succesivă, neexecutarea are caracter repetat.

De asemenea în Codul Civil este introdus art.1560 privitor la posibilitatea reducerii

prestaţiilor, care se va acorda proportional, după împrejurări şi numai dacă aceasta este posibilă.

Dacă reducerea prestaţiilor nu poate avea loc, creditorul nu are dreptul decât la daune-interese.

Condiţiile rezoluţiunii judiciare sunt similare celor reţinute în Codul Civil de la 1864.

Diferenţierea adusă de actuala legislaţie constă în detalierea reglementărilor, menită să evite

discuţiile legate de numărul şi condiţiile rezoluţiunii. Doctrina susţine existenţa unei singure

condiţii prealabile de invocare a rezoluţiunii şi anume condiţia neexecutării determinate75. Ea

reiese din neexecutarea obligaţiilor de către debitor şi rezidă din prevederile art. 1551 Cod Civil.

3. 3. 1. Condiţia neexecutării determinante

Neexecutarea poate să reprezinte o neîndeplinire propriu-zisă a obligaţiilor contractuale

sau o executare defectuoasă (sub aspectul timpului, locului sau modalităţiilor de executare). Pe

de altă parte pentru a fi îndeplinită această condiţie, se cere ca neexecutarea să aibă un caracter

determinant, adică să privească un element al prestaţiei sau o prestaţie esenţială, din prisma

cauzei contractului pentru creditor. Această calitate a neexecutării este transpusă prin prisma

rezilierii chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat. Nu are

importanţă dacă avem de-a face cu executarea unei obligaţii principale sau a uneia accesorii,

atâta timp cât aceasta are un aspect hotărâtor în economia contractului76.

Neexecutarea constituie orice înfrângere sau executare necorespunzătoare a unei

obligaţii contractuale, orice neconcordanţă între prestaţia promisă de creditor prin contract şi

prestaţia efectiv executată de debitor intră în sfera noţiunii de neexecutare77.

75 I. F. Popa, loc cit. 6/2010, p. 88.76 În actuala reglementare decăt să se facă trimitere la caracterul determinant şi esenţial al neexecutării, se lasă condiţia “neexecutării suficient de importante.” Chiar dacă această condiţie este interpretată diferit de doctrină, profitându-se de permisivitatea sa, în final este folosită ca o neexecutare fundamentală, sau neexecutare determinantă.77 V.Stoica, „Drept civil. Drepturi reale principale, vol. II”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 58.

45

În cazul în care neexecutarea nu indeplineşte condtiţiile specifice rezoluţiunii

(neexecutarea minoră în cazul contractelor uno ictu sau neexecutare minoră repetată în cazul

contractelor succesive), creditorul are dreptul la reducerea proporţională a prestaţiilor, fiind lipsit

în această situaţie de posibilitatea invocării rezoluţiunii. Dacă reducerea prestaţiilor nu este

posibilă, conform art. 1551 lin. 3 Cod Civil el are dreptul la daune-interese.

Neexecutarea îmbracă forme multiple. Ea poate fi totală sau parţială, din punct de

vedere cantitativ sau calitativ, temporară sau definitivă şi ireversibilă, pozitivă sau negativă78.

Neexecutarea este totală dacă debiorul nu a executat nimic din obligaţiile asumate sau

dacă defectele calitative ale prestaţiei sunt atât de mari încât lipsesc prestaţia de orice valoare

economică sau de orice interes pentru creditor.

Neexecutarea este parţială dacă debitorul a executat o anumită cantitate din prestaţiile

asumate sau a executat integral aceste prestaţii, dar în mod defectuos, astfel încât, deşi păstrează

interesul creditorului, totuşi valoarea lor economică este diminuată în raport cu ceea ce s-a

contractat iniţial79.

În cazul neexecutării parţiale partea din obligaţia neexecutată trebuie să fi fost

considerată esenţială la încheierea contractului. Revine instanţei judecătoreşti dreptul de

apreciere asupra măsurii în care neexecutarea parţială justifică rezoluţiunea contractului.

În funcţie de neexecutarea obligaţiei, totală sau parţială, vom fi în prezenţa unei

rezoluţiuni totale sau parţiale. Distincţia este necesară deoarece în cazul rezoluţiunii totale se

produce restitutio in integrum, iar în cazul rezoluţiunii parţiale se produce partium restitutio.

De asemenea, Codul Civil inserează dispoziţia din art.1549 alin.2, potrivit căreia

rezoluţiunea poate avea loc numai pentru o parte a contractului, cu condiţia ca executarea să să

fie divizibilă.

Conform art.1530 Cod Civil “ Creditorul are dreptul la daune-interese pentru

repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară

a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei.”

Însă pentru debitorul aflat în întârziere se stabileşte un regim de răspundere mult mai

grav prevăzut în art.1525 din noul Cod Civil “ Debitorul răspunde, de la data la care se află în

întârziere, pentru orice pierdere cauzată de un caz fortuit, cu excepţia situaţiei în care cazul

fortuit îl liberează pe debitor de însăşi executarea obligaţiei.”

Tot astfel, Codul Civil stabileşte în art.1536 faptul că, în cazul altor obligaţii decât cele

având ca obiect plata unei sume de bani, executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la

daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere

78 I. F. Popa, loc. Cit. 6/2010, pp. 88-89. 79 I. Adam, op. cit., 2010 p. 406.

46

asupra echivalentului în bani al obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penală

ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei.

Întârzierea în executarea obligaţiei este o formă de neexecutare şi poate îmbrăca situaţia

unei neexecutări temporare sau a unei neexecutări definitive. Neexecutarea temporară este

situaţia în care obligaţia nu este executată la termen, dar poate fi executată ulterior, fără să-şi

piardă interesul pentru creditor, iar neexecutarea definitivă este situaţia în care obligaţia nu mai

poate fi executată sau, deşi s-ar mai putea executa, nu ar mai prezenta interes pentru creditor

după scadenţă80.

Codul Civil în vigoare nu prevede nici o altă condiţie pentru invocarea rezoluţiunii

judiciare. Din punct de vedere substanţial, singura condiţie pentru a solicita rezoliţiunea judiciară

este existenţa unei neexecutări determinante (sau repetate în cazul rezilierii) a obligaţiilor.

Doctrina81 face referire la faptul că nu se poate reţine ca şi condiţie culpa sau vinovăţia

debitorului. În ceea ce priveşte punerea în întârziere, ea este considerată, în cele mai multe

cazuri, o condiţie subînţeleasă, în ce priveşte rezoluţiunea judiciară.

3. 3. 2. Condiţia ca neexecutarea să fie imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit

obligaţia

Dacă neexecutare s-a datorat unei cauze fortuite, independente de voinţa debitorului, nu

se va pune problema rezoluţiunii, ci aceea a riscului contractului conform principiului res perit

debitor.

În acest sens s-a decis că „în principiu, debitorul este răspunzător pentru neexecutarea

obligaţiilor sale, afară numai dacă ar dovedi că neexecutarea este imputabilă unor cauze

exterioare”. Instanţa sesizată cu o acţiune în rezoluţiune este obligată să verifice şi să aprecieze

în ce măsură neexecutarea obligaţiei este gravă şi dacă această neexecutare se datorează unor

cauze imputabile debitorului82.

80 I. Adam, Drept civil. Obligatiile. Contractul, op. cit., p. 410.81 Cazurile de foţă majoră, sau caz fortuit vor înlătura de cele mai multe ori răspunderea contractuală a debitorului. Este important de subliniat că actuala legislaţie tratează ambele ipoteze de nerăspundere separat. Nu în toate aceste situaţii este înlăturată răspunderea contrctuală (de exemplu garanţia pentru vicii ascunse nu poate fi înlăturată de faptul că sursa defectului este un caz fortuit, mai ales în situaţiile în care defectul este este inclus, de regulă, în sfera de acţiune a cazului fortuit).

82 Trib. Suprem, secţ. Civ., dec. nr. 366/1971.

47

Această concepţie este consacrată de Codul Civil care în cadrul dispoziţiilor art. 1634

alin.1 dispune: „Debitorul este liberat atunci când obligaţia sa nu mai poate fi executată din

cauza unei forţe majore, a unui caz fortuit ori a unor alte evenimente asimilate acestora,

produse înainte ca debitorul să fie pus în întârziere”.

În Codul Civil în vigoare debitorul este ţinut să răspundă personal pentru îndeplinirea

obligaţiilor sale. Dacă părţile nu dispun altfel, potrivit art. 1519 Cod Civil, debitorul va răspunde

şi pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care se foloseşte pentu executarea

obligaţiilor contractuale.

De asemenea, se prevede că debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a

prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii

contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei grave a

acestuia. Chiar şi în acest din urmă caz, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa

directă şi necesară a neexecutării obligaţiei83.

Potrivit art. 1534 Cod Civil se are în vedere situaţia în care, prin acţiunea sau omisiunea

sa culpabilă, creditorul a contribuit la producerea prejudiciului, legiuitorul stipulând că

despăgubirile datorate de debitor se vor diminua în mod corespunzător. Această dispoziţie se

aplică şi atunci când prejudiciul este cauzat în parte de un eveniment al cărui risc a fost asumat

de creditor. De la această regulă face excepţie cazul în care debitorul nu datorează despăgubiri

pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligenţă.

Legiuitorul a stabilit un criteriu obiectiv de apreciere a vinovăţiei făptuitorului unei

fapte ilicite contractuale când a prevăzut în art.1480 alin.1 din noul Cod Civil că “ Debitorul este

ţinut să îşi execute obligaţiile cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea

bunurilor sale. “

În materie de executare a contractelor, prin culpă se înţelege orice fapt de neconformare

a debitorului în îndeplinirea obligaţiilor84. Legiuitorul noului Cod Civil în art.1548 consacră o

prezumţie de culpă în sarcina debitorului unei obligaţii contractuale, care derivă din simplul fapt

al neexecutării.

3. 3. 3. Condiţia punerii în întârziere a debitorului

Punerea în întârziere a debitorului beneficiează de o atenţie specială care se vede şi din

reglementarea ei amănunţită (art. 1521-1526 Cod Civil). Punerea în întârziere poate avea loc de

drept (situaţii prevăzute de art. 1522 Cod Civil), ipoteză în care creditorul nu trebuie să

efectueze o comunicare instanţei sale de a opţine o executare, ci este automat somat să execute, 83 A. G. Atanasiu ş.a., „Noul Cod Civil. Note. Corelaţii. Explicaţii.”, Editura C.H.Beck, Buc, 2011, p. 572.84 I. Adam, op. cit., 2010, p. 413.

48

sau punerea în întârziere poate fi superfluă cum este cazul încălcării obligaţiei de a nu face.

Desigur că, în toate situaţiile prevăzute de lege, notificarea prevăzută de art. 1523 nu poate fi

condiţie pentru invocarea rezoluţiunii judiciare. Consecinţa este aceea că în situaţiile de mai sus,

debitorul nu poate să împiedice rezoluţiunea executându-şi obligaţiile, în cursul procesului, iar

instanţa nu poate să refuze creditorului rezoluţiunea atâta timp cât acesta dovedeşte că există o

ipoteză de punere de drept în întârziere a debitorului.

Pe lângă punerea de drept în întârziere, care are un caracter de excepţie, punerea în

întârziere poate avea loc prin notificarea cererii de executare a creditorului adresată debitorului.

În Codul Civil, forma notificării nu prezintă importanţă, cât timp ea asugură o comunicare

corectă. Poate fi considerată o comunicare corectă somaţia trimisă prin executorul judecătoresc,

cererea de chemare în judecată, dar şi altă comunicare care conform art. 1522 alin. 2 Cod Civil

“asigură dovada comunicării”. Cu toate acestea, dovada trebuie să conţină un termen în care

debitorul are posibilitatea să-şi execute obligaţia, în lipsă, considerându-se că debitorul

beneficiază de un termen rezonabil de executare.

Parte din efectele punerii în întârziere sunt enumerate de art. 1522 alin. 4 şi 5 Cod

Civil. În primul rând creditorul poate să suspende executarea propriilor obligaţii până la

împlinirea termenului prevăzut în notificarea de executare (sau a unui termen rezonabil, dacă nu

s-a prevăzut un anume termen). În al doilea rând, deşi creditorul poate să solicite daune-interese

pentru întârzierea în executare (dacă dovedeşte că i s-a cauzat un prejudiciu), el nu mai are

dreptul să folosească celelalte remedii oferite lui (executarea silită în natură sau rezoluţiunea

contractului) decât în cazul în care debitorul îi comunică anticipat (anterior termenului fixat sau

rezonabil) că nu-şi va executa obligaţia. În al treilea rând, dacă punerea în întârziere s-a realizat

direct pe calea chemării în judecată, iar debitorul şi-a realizat într-un termen rezonabil obligaţiile,

creditorul pierde dreptul de a obţine cheltuielile sale de judecată avansate. În sfârşit, efectul

principal al punerii în întârziere constă în acela că debitorul răspunde pentru orice pierdere

cauzată de un caz fortuit, cu excepţia situaţiei în care cazul fortuit îl eliberează pe debitor de

însăşi executarea obligaţiei (art. 1525 Cod Civil).

Deşi Codul Civil în vigoare nu prevede expres, punerea în întârziere reprezintă o

conexiune notabilă cu toate remediile oferite creditorului în ipoteza neexecutării obligaţiilor de

către debitor. Aşadar, existenţa unei puneri în întârziere reprezintă un mijloc de probă indirect al

neexecutării din partea debitorului. Sub acest aspect, punerea în întârziere este utilă şi atunci

când legea nu o cere ca atare, ea având calitatea de a “pregăti drumul” spre rezoluţiune. Prin

intermediul său se poate proba refuzul debitorului de a-şi executa obligaţiile în natură. În ceea ce

priveşte rezoluţiunea unilaterală, punerea în întârziere întruneşte elementele unei condiţii

prealabile. Art. 1552 alin. 1 Cod Civil este mult mai explicit, enunţând că “rezoluţiunea sau

49

rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când părţile au

convenit astfel, când debitorul se afla de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligaţia

în termenul fixat prin punerea în întârziere”. Deci pentru a se putea invoca rezoluţiunea

unilaterală, este esenţială punerea în întârziere a debitorului, dacă nu există o clauză contractuală

care să stipuleze că nu este necesară o asemenea punere în întârziere şi să-i confere drepturi

suplimentare creditorului (pact comisoriu) sau dacă nu cumva debitorul este de drept pus în

întârziere, aflându-se în una din situaţiile prevăzute de art. 1523 Cod Civil.

Observând necesitatea punerii în întârziere în cazul rezoluţiunii unilaterale, se pune

problema dacă aceasta este esenţială în ceea ce priveşte rezoluţiunea judiciară., decât cele incluse

în art. 1523 Cod Civil. Răspunsul este negativ. În fapt, dacă creditorul a formulat o acţiune în

rezoluţiune, fără să-l informeze pe debitor, acesta poate să-şi execute oblgaţiile într-un termen

rezonabil de la data la care i-a fost comunicată cererea de chemare în judecată85. Aşadar, instanţa

îi va acorda un termen de executare, numai dacă, termenul scurs de la scadenţa contractuală şi

până la termenul de judecată la care se pune problema acordării unui termen suplimentar, nu

poate fi considerat un termen rezonabil în condiţiile art. 1522 alin. 3 Cod Civil. Dacă în acest

termen debitorul îşi execută obligaţiile, instaţa va respinge cererea de rezoluţiune. În această

situaţie, creditorul riscă irosirea cheltuielilor de judecată avansate şi poate risca şi plata de daune-

interese dacă cealaltă parte dovedeşte că i s-a cauzat un prejudiciu prin chemarea abuzivă în

judecată, bineînţeles în cazul în care creditorul nu l-a pus în întârziere pe debitor anterior

chemării în judecată. În cazul în care debitorul, dimpotrivă, nu-şi execută obligaţia într-un

termen rezonabil, instanţa va pronunţa rezoluţiunea, dacă se constată o neexecutare cu caracter

dominant.

Putem trage concluzia că, în cazul rezoluţiunii judiciare, punerea în întârziere nu este

necesară (întrucăt chemarea în judecată reprezintă o punere în întârziere), dar ea produce totuşi

efecte datorită valenţelor conferite de Codul Civil cererii de chemare în judecată86.

3. 4. Rezoluţiunea unilaterală

În ceea ce privesc condiţiile rezoluţiunii unilaterale, care de altfel este un element de

noutate absolută în raport cu vechea reglementare legală, putem afirma că rămăne valabilă

condiţia de fond a rezoluţiunii, şi anume neexecutarea determinantă, element esenţial în

conturarea atât a rezoluţiei judiciare, cât şi a celei unilaterale. Ceea ce deosebeşte cele două tipuri

de rezoluţiune se regăseşte la nivelul condiţiilor formale. Dacă în cazul rezoluţiunii judiciare,

lipsa punerii în întârziere nu reprezintă un impediment de prnunţare a rezoluţiunii, ci doar un risc 85 Chemarea în judecată, conform art. 1522 alin. 5 Cod Civil, reprezintă prin ea însăşi o punere în întârziere.86 I. F. Popa, op. Cit., 6/2010, p. 92.

50

al creditorului, în cazul rezoluţiunii unilaterale întâlnim un număr de trei acte juridice cu

fizionomie proprie acestui tip de desfiiţare a contractului: a) punerea în întârziere şi acordarea

unui termen de executare; b) declaraţia unilaterală de rezoluţiune; c) notificarea declaraţiei

unilaterale de rezoluţiune. Aşadar, odata aflat în prezenţa unei situaţii de neexecutare

determinantă, creditorul este obligat să acorde un termen suplimentar de executare debitorului o

dată cu punerea sa în întârziere87. Dacă debitorul nu îşi execută obligaţiile în termenul acordat,

creditorul poate să declare rezoluţiunea contractului. Această rezoluţiune tebuie comunicată

debitorului pentru a fi efectivă.

3. 4. 1. Notificarea debitorului şi acordarea unui termen de executare

Codul Civil este legat de instituţia rezoluţiunii care în ierarhia remediilor pentru

neexecutare este o ultima ratio. Făcând o comparare cu modelul „nachfrist”88, ajungem la

concluzia că cele două remedii sunt aproximativ identice. Nachfrist-ul este compus din două

elemente: notificarea propriu-zisă şi termenul suplimentar de executare, care în mod normal sunt

cristalizate într-un act unic. Ideea se bazează pe faptul că, dacă debitorul nu îşi execută obligaţia

la timp, sau o execută defectuos, este firesc şi omenesc să i se atragă atenţia printr-o notificare şi

totodată să i se acorde timp pentru a-şi executa obligaţia, pentru a-şi clarifica situaţia

contractuală. Notificarea va avea şi rolul de a proba indirect neexecutarea esenţială a

contractului. Exact aceasta este şi concepţia delimitată de Codul Civil în vigoare.

În prima fază, creditorul somează debitorul să-şi execute obligaţiile (operaţie numită

“notificare” de art. 1552 alin. 1 Cod Civil), dar de asemenea, creditorul trebuie să „acorde

debitorului un termen de executare, ţinând seama de natura obligaţiei şi de împrejurări” (art.

1522 alin. 3 Cod Civil). Dacă notificarea nu conţine un asemenea termen se prevede că debitorul

are totuşi la dispoziţie un termen rezonabil, calculat din ziua notificării.

În interiorul acestui termen suplimentar, debitorul are dreptul să-şi execute obligaţiile,

chiar dacă această executare iese din termenele contractuale, iar creditorul este obligat să le

primească. Tot în acest termen, creditorul poate ridica excepţia de neexecutare şi poate beneficia

de posibile daune-interese, însă nu va mai fi îndreptăţit să apeleze la vreunul din remediile

oferite de art. 1516 Cod Civil. Abia după expirarea termenului suplimentar creditorul poate

declara rezoluţiunea/rezilierea contractului.

87 Acest termen de executare reprezintă o inclinare a balaţei legii civile înspre posibilitatea executării în natură a obligaţiei în defavoare pronunţării rezoluţiunii. 88 Model aplicat oricărui tip de neexecutare cu exceptţia imposibilităţii. Această soluţie este adoptată de legislaţiile civile europene fiind privit ca un model modern. Se întâlneşte în legislaţia austriacă, maghiară, portugheză, finlandeză, suedeză şi slovenă. În traducere liberă „nachfrist” = „prelungire”.

51

Se reţine că atat notificarea căt şi acordarea unui termen suplimentar prin notificare

reprezintă o condiţie prealabilă a declarării rezoluţiunii unilarterale89. Din art. 1552 alin. 1 Cod

Civil, se deduce că rezoluţiunea sau rezilierea poate avea loc prin notificarea scrisă debitorului,

atunci când părţile au convenit astfel, debitorul se afla de drept în întârziere, ori când acesta nu a

executat obligaţia în termenul fixat prin punerea sa în întârziere90. Deşi principiul este acela că

rezoluţiunea/rezilierea unilaterală se poate invoca după notificarea prealabilă şi după acordarea

unui termen suplimentar textul legal prevede două excepţii:

1) posibilitatea în care părţile au stipulat o derogare de la principiile notificării

prealabile şi a termenului suplimentar, oferind creditorului posibilitatea invocării rezoluţiunii sau

rezilierii unilaterale fără aceste formalităţi;

2) dacă debitorul se află de drept în întârziere (ipotezele prevăzute de art. 1523 Cod

Civil).

Mai departe, o executare peste termenul suplimentar, nu este admisibilă pentru că ea

este prezumată că nu mai foloseşte creditorului. Singurul care este în măsură să înlăture această

prezumţie este creditorul. Există totuşi o excepţie prevăzută de art. 1728 Cod Civil, unde se arată

că în cazul vânzării unui bun imobil, debitorul poate să-şi execute obligaţia de plată a preţului

după expirarea termenului, chiar dacă în contract este stabilit că la expirarea termenului este de

drept în întârziere, cu condiţia ca cel din urmă să nu fi primit declaraţia de rezoluţiune din partea

creditorului.

3. 4. 2. Declaraţia unilaterală de rezoluţiune

Actul central al rezoluţiunii îl reprezintă declaraţia unilaterală de rezoluţiune. Acestuia

Codul Civil îi atribuie un efect major şi anume desfiinţarea contractului. La fel ca în dreptul

comparat, declaraţia de rezoluţiune unilaterală a contractului este văzută ca un act unilateral cu

un puternic caracter formal. Acest formalism este dat de gravitatea actului, ca act care pune capăt

unei relaţii contractuale şi dă naştere dreptului la restituire.

Conform art. 1550 alin. 1 Cod Civil contractul poate fi desfiinţat în cazul unei

neexecutări esenţiale prin declaraţie unilaterală din partea creditorului. Conform art. 1552 Cod

Civil, declaraţia de reziliere poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului. Aşadar,

declaraţia de rezoluţiune trebuie să imbrace forma unei notificări. Această notificare terbuie să

fie în formă scrisă. De asemenea ea trebuie să indice suficient de clar intenţia creditorului de a

pune capăt relaţiei contractuale91.

89 I. F. Popa, loc. cit. 6/2010, p. 96.90 Vezi subcapitolul 3. 3. 3.91 I. F. Popa, loc. Cit. 6/2010, pp. 97-99.

52

În ceea ce priveşte termenul în care poate fi acordată declaraţia de rezoluţiune, legea nu

prevede nicio condiţionare. De aceea se deduce că aceasta poate fi dată oricând după momentul

acordării termenului suplimentar, şi implicit după expirarea termenului suplimentar sau a

întrunirii condiţiilor prevăzute în cuprinsul unui pact comisoriu. Cu toate acestea declaraţia de

rezoluţiune este limitată în timp la termenul de prescripţie prevăzut de lege pentru acţiunea

corespunzătoare acestora.

Care ar fi efectul declaraţiei unilaterale de rezoluţiune/reziliere? În principiu declaraţia

unilaterală de rezoluţiune sau reziliere trebuie considerată că face să înceteze contractul, cu

efecte retroactive, în cazul rezoluţiunii, sau cu efecte numai pe viitor, în cazul rezilierii. Acestea

sunt reglementate de art. 1554 alin. 1 Cod Civil şi au caracter general.

Utiluzarea termenului de notificare, determină constatarea că efectele declaraţiei de

rezoluţiune sunt subordonate efectelor unei notificări de rezoluţiune, care pot fi cuprinse în

acelaşi act sau nu. Fiind vorba de notificare, implică existrnţa unui act care trebuie comunicat

debitorului pentru a avea efect. De aceea doctrina92 susţine ideea potrivit căreia declaraţia de

rezoluţiune este un act juridic unilateral supus comunicării, şi că efectele sale juridice sunt

intermediate de notificarea rezoluţiunii contractului şi de comunicarea acesteia debitorului.

Odată fiind îndeplinită condiţia comunicării se poat afirma că efectele declaraţiei de rezoluţiune

sunt aceleaşi cu ale rezoluţiunii.

O asemenea declaraţie rezoluţiune nu este necesară în ipoteza rezoluţiunii de drept

prevăzută de art. 1550 alin. 2, sau atunci cănd există un pact comisoriu care indică expres că o

asemenea declaraţie nu este necesară şi că la împlinirea termenului de executare contractul este

desfiinţat de drept.

Nu se poate omite caracterul irevocabil al declaraţiei de rezoluţiune. Potrivit art. 1552

alin. 4 Cod Civil, declaraţia de rezoluţiune este irevocabilă, de la data comunicării ei către

debitor sau de la data la care sunt întrunite termenele prevăzute la alin. 1”. Se subînţelege că

declaraţia de rezoluţiune poate fi liber revocată până în momentul ajungerii ei la destinatar, fiind

în concordanţă cu modelul ofertei de a contracta.

3. 4. 3. Notificarea rezoluţiunii şi comunicarea acesteia

În dreptul comparat93, efectivitatea unei declaraţii de rezoluţiune este subodonată

comunicării acesteia debitorului care a comis neexecutarea obligaţiei esenţiale. Deşi nu preve

92 I. F. Popa, loc. Cit. 6/2010, p. 98.93 Este vorba de modelul Nachfrist, model aplicat oricărui tip de neexecutare cu exceptţia imposibilităţii. Această soluţie este adoptată de legislaţiile civile europene fiind privit ca un model modern. Se întâlneşte în legislaţia austriacă, maghiară, portugheză, finlandeză, suedeză şi slovenă.

53

expres acest lucru, Codul Civil în vigoare are acelaşi punct de vedere utilizând sintagma

„notificare scrisă a debitorului”. Aşa cum am mai arătat, o notificare poate să curpindă declaraţia

de rezoluţiune, sau să o însoţească. Trebuie făcută distincţia dintre notificarea de rezoluţiune şi

notificarea prealabilă rezoluţiunii. Astfel, dacă prima însoţeşte sau cuprinde declaraţia de

rezoluţiune şi are rolul de a face să fie efectivă această declaraţie, cea de-a doua are semnificaţia

unei condiţii, întotdeauna prealabilă emiterii declaraţiei de rezoluţiune. În dreptul comparat se

face distincţie între cele două şi sub aspectul formei de comunicare a acestora, ceea ce este omis

în dreptul român94.

Analiza notificării rezoluţiunii unilaterale este intim legată de aeea a comunicării ei

debitorului. Nu există un text expres de lege care să reglementeze această comunicare.

Folosindu-ne de prevederile art. 1522 alin. 2 Cod Civil, deducem că această notificare se poate

face prin executor judecătoresc, sau prin orice altă metodă care asigură dovada comunicării. Alte

referinţe apar în conţinutul art. 1326 alin. 2 şi 3 Cod Civil referitor la comunicarea şi efectele

actelor unilaterale supuse comunicării. Potrivit acestor texte comunicarea se face prin orice

mijloace adecvate, după împrejurări, iar efectele actului unilateral se produc la momentul în care

comunicarea ajunge la destinatar.

O situaţie aparte este întâlnită în cazurile în care după momentul expirării termenului

prevăzut de art. 1552 alin.1 Cod Civil dar anterior momentului comunicării declaraţiei de

rezoluţiune, debitorul îşi execută obligaţia, va mai opera rezoluţiunea? În această situaţie credem

că doar creditorul poate să hotărască dacă acceptă sau nu executarea. El este în măsură să

deosebească dacă obligaţia executată este în concordaţă cu nevoile contractuale urmărite la

momentul încheierii contractului, sau nu.

3. 5. Domeniul de aplicare a rezoluţiunii/rezilierii

Dacă regimul de aplicare a rezoluţiunii şi rezilierii în ceea ce priveşte Codul Civil de la

1864 era orientat spre contractele sinalagmatice (fără a distinge tipul acestora), actuala

reglementare cuprinde o serie de derogări de la regimul juridic general al rezoluţiunii.

În primul rând se poate vorbi de excepţii generate de specificul fiecărui contract şi pe

care nu le putem concretiza în excepţii de la principiile generale prevăzute în art. 1549-1554 Cod

Civil. Întâlnim precizări pe care legiuitorul le aduce în privinţa rezoluţiunii/rezilierii în funcţie de

specificitatea fiecărui contract special, şi implicit, anumite derogări de la regimul general. În

această privinţă se pot reţine: rezoluţiunea vânzării pentru neplata preţului (art. 1724 Cod Civil).

Identic se prezintă art. 1700 (rezoluţiunea pentru evicţiune); 1710-1711 (rezoluţiunea pentru vicii

ascunse); rezoluţiunea în cazul vânzării unor bunuri mobile (art. 1725 instituie un regim specific 94 I. F. Popa, loc. Cit. 6/2010, p. 101.

54

parţial derogator de la dreptul comun); rezoluţiunea specială în cazul vânzării de bunuri imobile

pentru neexecutarea obligaţiei de plată a preţului în termenul contractual esenţial ( art. 1728 Cod

Civil instituie reguli derogatorii de la dreptul comun, permiţând debitorului executarea obligaţiei

chiar după expirarea termenului esenţial, dacă nu i-a fost comunicată declaraţia de rezoluţiune;

rezoluţiunea pentru excedent sau pentru minusuri cu privire la imobile (art. 1743 Cod Civil);

rezilierea contractului de locaţiune (art. 1791 Cod Civil pentru vicii ascunse, 1792 pentru lipsa

calităţilor convenite ale bunului dat în locaţiune, 1794 pentru schimbarea destinaţiei bunului dat

în locaţiune); rezoluţiunea contractului de rentă viageră la cererea credirentierului (art. 2251 Cod

Civil95) ş.a.

Codul Civil instituie o serie de excepţii propriu-zise de la regimul general al

rezoluţiunii/rezilierii contractului. De această dată avem de-a face cu excepţii care disting net

rezoluţiunea în cazul unor contracte speciale de aceea din dreptul comun, sau care nu permit

rezoluţiunea în situaţii în care dreptul comun ar permite, în mod obişnuit.

O astfel de excepţie este stipulata în art. 2263 Cod Civil în privinţa rezoluţiunii

contractului de întreţinere. Conform legii, în situaţia în care “comportamentul celeilalte părţi

face imposibilă executarea contractului în condiţiile conforme bunelor moravuri (...)” sau când

debitorul nu îşi execută în mod culpabil obligaţia de înterţinere, rezoluţiunea nu poate fi

pronunţată decât de instanţă. Aceasta nu este decât o excepţie de la principiul general al

rezoluţiunii unilaterale consacrat de art. 1552 Cod Civil.

O altă excepţie, care era reglementată şi în vechea legislaţie, este imposibilitatea de a

declara rezoluţiunea în cazul jocului şi pariului. Conform art. 2264 Cod Civil, obligaţiile născute

din jocuri şi pariuri, nu sunt înzestrate cu sancţiune juridică, ceea ce se presupune că nu se poate

cere în justiţie executarea lor.

În ceea ce priveşte convenţia de partaj, situaţia legală cotidiană este complet diferită de

cea reglementată în vechiul Cod Civil. Conform art. 680 Cod Civil, partajul are efecte

consitutive, pentru că „fiecare coproprietar devine proprietar exclisiv al bunirilor (...) nu mai

devreme de data încheierii actului, în cazul împărţelii voluntare, sau, după caz, de la data

rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti”. De asemenea, art. 684 alin. 1 Cod Civil prevede că

“partajul prin bună învoială poate fi desfiinţat pentru aceleaşi cauze ca şi contractele” de unde se

poate desprinde ideea clară că el poate fi supus rezoluţiunii pentru neexecutarea obligaţiei de

plată a sultei, sau pentru neexecutarea altor obligaţii, bineînţeles vorbind de o neexecutare

esenţială96.

95 Spre deosebire de vechea legislaţie, Codul Civil actual permite credirentierului, necondiţionat să ceară şi să declare rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei de plată a rentei .96 Vezi subcapitolul 3. 3. 1.

55

Raportându-ne la Codul Civil în vigoare, se pune problema extinderii dreptului de a

cere rezoluţiunea şi asupra unora dintre contractele unilaterale, cu titlu oneros. Doctrina a rămas

împărţită în această privinţă, unii autori97 susţinând faptul că în cazul acestor tipuri de contracte

nu poate fi vorba de o rezoluţiune, ci de o decădere a debitorului din beneficiul termenului

suspensiv de executare, în ipoteza în care acesta nu îşi execută o serie de obligaţii al căror temei

real este în realitate extracontractual, şi că, de fapt, contractul nu încetează, ci îşi produce în

continuare efectele generând, ca urmare a decăderii debitorului din beneficiul termenului, o

obligaţie de restituire a unui bun sau a unor bunuri. Alţi autori98 consideră că este normală

extinderea rezoluţiunii şi asupra contractelor unilaterale, întrucât, pe parcursul executării unui

astfel de contract pot surveni obligaţii care să genereze între părţi un raport similar contractelor

sinalagmatice, astfel încât nu există nici un motiv real de a prohibi în aceste cazuri aplicabilitatea

rezoluţiunii. Nici actuala reglementare nu lămureşte această chestiune. Nici o dispoziţie nu

specifică expres posibilitatea extinderii rezoluţiunii şi asupra contractelor unilaterale. Spre

exemplu, în cazul contractului de depozit, observăm că obligaţia de restituire a depozitarului (art.

2116-2117 Cod Civil) este subordonată unei răspunderi a acestuia pentru neîndeplinirea

obligaţiilor, dar că restituirea nu implică o rezoluţiune a contractului. În cazul contractului de

comodat (art. 2155, 2156 Cod Civil), privind obligaţia de restituire a bunului luat în comodat,

duce la concluzia că nu se referă la o rezoluţiune a contractului, ci la decăderea comodatarului

din beneficiul termenului suspensiv de restituire a bunului ca urmare a abaterii sale de la

obigaţiile care îi revin în temeiul contractului de comodat. Acest fapt este indirect stipulat în art.

1417 Cod Civil care spune că „debitorul decade din beneficiul termenului dacă se află în stare de

insolvabilitate, sau, după caz, de insolvenţă declarată în condiţiile legii, precum şi atunci când, cu

intenţie, sau din culpă gravă, diminuează prin fapta sa garanţiile constituite ăn favoarea

creditorului sau nu constituie garanţiile promise”. Această idee apare, de această dată mai

explicită, în cazul contractului de împrumut de consumaţie. Astfel, art. 2161, 2162 şi 2164 Cod

Civil ne duc la concluzia că obligaţia de restituire a împrumutului poate să fie executată şi

înainte de termen dacă debitorul este decăzut din beneficiul termenului suspensiv şi nu datorită

unei eventuale rezoluţiuni a contractului. În ceea ce priveşte contractul de împrumut cu dobândă,

exact ca şi sub reglementare anterioară, se poate susţine că acesta este sinalagmatic în limita

dobânzii şi că neplata dobânzilor poate atrage rezoluţiunea contractului, după cum în egală

măsură, se poate susţine că şi obligaţia de restituire se poate întemeia pe o decădere a

împrumutatului din beneficiul termenului suspensiv. Nimic din prevederile art. 2167-2170 Cod

Civil privitoare la împrumutul cu dobândă, nu dau vreo lămurire sub acest aspect.

97 V. Stoica, op. cit. p. 48. 98 L. Pop, „Tratat de drept civil. Obligaţiile. Volumul II. Contractul” Editura Universul Juridic, 2009, p. 731.

56

Reducerea preţului. Reducerea contraprestaţiei

Conform art. 1551 Cod Civil, creditorul are dreptul la rezilierea sau rezoluţiunea

contractului numai dacă există o neexecutare esenţială din partea debitorului, iar în ipoteza în

care neexecutarea nu are acest caracter el are dreptul la ”reducerea proporţională a prestaţiei sale

dacă, după împrejurări, aceasta este posibilă” (alin. 2). Pe de altă parte art. 1549 alin. 2 Cod Civil

prevede posibilitatea unei rezoluţiuni parţiale a contractului, dacă executarea este divizibilă. Este

discutabil dacă remediul reducerii prestaţiei nu se identifică cu rezoluţiunea parţială. Reducerea

prestaţiei va avea loc proporţional cu partea neexecutată a prestaţiei reciproce a debitorului. În

cazul în care reducerea prestaţiei nu poate avea loc, aflându-ne în ipoteza unei obligaţii

indivizibile, creditorul va avea doar dreptul la daune-interese. Dar creditorul va putea invoca

reducerea prestaţiilor unilateral, în aceleaşi condiţii cu ale rezoluţiunii unilaterale? În cazul unei

rezoluţiuni parţiale, toate celelalte condiţii (cu excepţia neexecutării determinante) sunt

îndeplinite. Aşadar creditorul este îndreptăţit să invoce unilateral reducerea proporţională a

prestaţiei. În fapt această reducere se confundă cu excepţia de neexecutare în momentul când

creditorul nu îşi executase o parte din obligaţii şi ulterior află că debitorul se abate de la regulile

contractului. Aici creditorul poate să refuze în continuare executarea propriei prestaţii99.

3. 6. Efectele rezoluţiunii/rezilierii

Conform art. 1554 alin. 1 Cod Civil “Contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră

că nu a fost încheiat niciotată. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută, în

acest caz, să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite”. Rezoluţiunea are ca primă regulă

desfiinţarea contractului, iar efectele acestei desfiinţări sunt retroactive. Pentru a rezolva

chestiunea clauzelor menite să producă efecte şi în cazul rezoluţiunii, art. 1554 alin. 3 Cod Civil

instituie o regulă accesorie conform căreia “rezoluţiunea nu produce efecte asupra clauzelor

referitoare la soluţionarea diferendelor ori asupra celor care sunt destinate să producă efecte chiar

în caz de rezoluţiune”. De asemenea, în materie de reziliere, art. 1554 alin. 3 Cod Civil prevede

că efectele acesteia se produc numai pe viitor.

Rezoluţiunea produce efecte între părţile contractului şi faţă de terţi. Indiferent că este

judiciară sau convenţională, efectul principal constă în desfiinţarea contractului, atât pentru

trecut (ex tunc), cât şi pentru viitor (ex nunc).

99 I. F. Popa, loc. cit. 6/2010, p. 109.

57

În privinţa efectelor rezoluţiunii, Codul Civil, a inserat în art.1554 alin.1, dispoziţia

conform căreia “Contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată

încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută, în acest caz, să restituie

celeilalte părţi prestaţiile primite”.

O singură excepţie a fost formulată în alin.2 al aceluiaşi articol, prevedere conform

căreia, “rezoluţiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluţionarea

diferendelor, ori asupra celor care sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluţiune” .

Astfel, eficienţa prevederilor la momentul încheierii contractului în privinţa celor două situaţii

exceptate, nu va putea fi modificată pe calea rezoluţiunii.

Analizând aceste dispoziții se poate observa că legiuitorul noului Cod civil prevede

principiul retroactivității, caracteristic instituției rezoluțiunii.

3. 6. 1. Efectele rezoluţiunii şi rezilierii între părţi

Repunerea părţilor în situaţia anterioară. La fel ca şi în reglementarea veche efectele

rezoluţiunii şi rezilierii au în centrul lor ideea restituirii prestaţiilor. Reglementarea de bază este

cuprinsă în art. 1635-1649 Cod Civil. Conform art. 1635, regulile titlului intitulat “restituirea

prestaţiilor” se aplică în toate situaţiile în care avem de-a face cu desfiinţarea unui contract cu

efect retroactiv (rezoluţiunea, nulitatea, condiţia rezolutorie), în cazul imposibilităţii fortuite de

executare cu efecte retroactive, în cazul în care condiţia viitoare nu s-a mai împlinit.

Desfiinţarea unilaterală sau judiciară a contractului are ca efect desfiinţarea temeiului

juridic care leagă părţile. O asemenea desfiinţare are un efect oarecum simetric invers

contractului desfiinţat, ceea ce numeşte doctrina franceză „le contract synallagmatique

renversé”100. Principiul general care reglementează acest raport este acela că, dacă prestaţiile

reciproce, sau unele din acestea nu au fost executate, nu va mai trebui ca ele să fie executate nici

în viitor, precum şi că, dacă prestaţiile au fost executate, se impune restituirea acestora101.

Se impune a se face distinţia între situaţia juridică generată de rezoluţiune şi cea a

executării prin echivalent. Pentru cea de-a doua există o reglementare specială în Codul Civil,

fiind vorba de art. 1530-1546. Regulile cuprinse aici se referă la situaţia în care creditorul unei

obligaţii a suferit un prejudiciu. În acest caz debitorului îi revine obligaţia de a repara integral

acest prejudiciu dacă acesta este urmarea neexecutării culpabile a obligaţiilor sale. Întregul set de

100 Expresia aparţine lui J. Carbonnier, şi care s-a incetăţenit în dreptul francez.101 I. F. Popa, loc. Cit. 6/2010, p. 112.

58

reguli se subordonează noţiunii de răspundere contractulală102. Executarea prin echivalent este

independentă de restituirea prestaţiilor. Ea reprezintă o modalitate de a conferi satisfacţie

creditorului în ipoteza în care executarea voluntară sau executarea silită în natură nu îi procură

avantajul scontat la data încheierii contractului103. Din nou, se va face referire la noţiunea de

cauză. Executarea prin echivalent poate fi cumulată cu executarea silită în natură sau cu

executarea voluntară în natură dar defecuoasă. Pe de altă parte ea include nişte reguli generale de

răspundere legate de contract, o anumită parte a sa (cea dedicată daunelor-interese moratorii)

poate fi cumulată cu răspunderea generală de restituirea prestaţiilor.

Dimpotrivă, dreptul restituirii prestaţiilor conferă conturul unor obligaţii legale de

restituire, putem spune al unei răspunderi legale care are o natură extracontractuală (pentru că

legătura contractuală nu mai există). Adesea însă, această răspundere poate fi asociată sau

îmbinată cu executarea prin echivalent. De exemplu, daunele-interese moratorii vor putea fi

cumulate cu restituirea prestaţiilor. Textele referitoare la restituiri sunt obscure în privinţa acestui

posibil cumul, putând să se lase impresia că toate efectele rezoluţiunii sunt limitate la ceea ce

presubune restituirea prestaţiilor şi nu şi la o reparare a prejudiciului aferent, dacă acesta există.

În realitate, restituirea prestaţiilor şi obligaţiile aferente de despăgubire pentru folosinţa bunului

sau pentru deteriorarea sau pierirea sa nu sunt decât precizări legate de restituirea propriu-zisă,

fără ca aceasta să însemne că i se refuză dreptul creditorului de a beneficia de o reparare cât mai

corectă a prejudiciului, reparare care desigur nu poate să depăşească limitele conferite de

executarea prin echivalent. Ideea este argumentată de art. 1637 Cod Civil care afirmă că

“restituirea prestaţiilor are loc chiar dacă, potrivit legii, nu sunt datorate daune-interese” ceea ce

a contrario înseamnă că daunele interese pot fi cumulate cu restituirea prestaţiilor104.

Modalităţile restituirii. Regula de bază este aceea că restituirea prestaţiilor se va face

în natură (art. 1639 Cod Civil). În ipoteza în care restituirea nu este posibilă în natură, restituirea

se va face prin echivalent (art. 1640 alin. 1 Cod Civil).

O altă regulă privitoare la restituirea prestaţiilor este aceea că, la restituirea în natură a

acestora se va ţine seama de momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie (art.

1640 alin. 2 Cod Civil).

A treia regulă apare în situaţia în care debitorul se află în imposibilitatea de a restitui

prestaţiile în natură sau este împiedicat de un impediment serios ori dacă restituirea priveşte

prestarea unor servicii deja efectuate. În acest caz restituirea se va face în echivalent, adică în

bani. Imposibilitatea de a restitui în natură apare atunci când un impediment material (pierirea

102 Răspunderea contractuală este definită ca fiind obligaţia debitorului de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor născute dintr-un contract valabil încheiat.103 Vezi art. 1538 Cod Civil.104 I. F. Popa, loc. Cit. 6/2010, p. 113

59

bunului, consumarea bunului consumptibil, dispariţia bunului etc.) sau legal (situaţia minorului

ţinut la restituire în limita profitului său, sau situaţia întrăinării bunului) împiedică realizarea

restituirii în natură105.

Aceste reguli generale sunt însoţinte de o serie de alte reguli complementare care au

rolul de a oferi o restituire obiectivă prin echivalent, fiind impregnate de ipotezări specifice

răspunderii delictuale sau contractuale106.

De exemplu, în ipoteza debitorului de bună-credinţă, se va ţine seama de cea mai mică

dintre valorile pe care bunul le-a avut la data primirii, pieririi sau, după caz, a înstrăinării (art.

1641 alin. 1 Cod Civil). De asemenea, dacă bunul piere fără culpa debitorului, el va fi ţinut la

restituirea îndemnizaţiilor de asigurare primite sau să cedeze dreptul de a le încasa creditorului,

şi nu va fi ţinut să restituie contravaloarea folosinţei bunului decât dacă bunul era de susceptibil

de deteriorare rapidă.

În ceea ce priveşte tratamentul debitorului de rea-credinţă, regulile se modifică radical,

conform art. 1642 Cod Civil. El va fi obligat să restituie valoarea cea mai mare dintre cele pe

care bunul le-a avut la momentul primirii, pieririi sau întrăinării, în cazul în care a distrus sau a

înstrăinat bunul, sau contractul s-a desfiinţat din culpa sa. El va fi ţinut să plătească şi

contravaloarea bunului pierit fără culpa sa decât dacă dovedeşte că bunul ar fi pierit şi dacă s-ar

fi aflat în posesia creditorului. Mai mult decât atât, debitorul de rea-credinţă este ţinut şi la

restituirea contravalorii folosinţei bunului.

Reguli speciale de restituire. În situaţia în care bunul ce face obiectul restituirii a pierit

parţial, legiuitorul prevede o serie de reguli speciale în materie de restituire (art. 1643 Cod Civil).

Aşadar, dacă pierirea parţială este generată de folosirea normală a bunului, sau dintr-o

împrejurare neimputabilă debitorului, atunci debitorul nu este legat de despăgubiri. Dacă însuşi

creditorului obligaţiei de restituire a bunului, îi este imputabilă cauza restituirii, debitorul va

trebui să restituie bunul în starea în care se afla la momentul introducerii acţiunii, fără

despăgubiri, dar numai dacă degradarea sau pierirea parţială nu îi este datorată debitorului

reituirii. În ceea ce priveşte restituirea fructelor, regulile rămân identice cu cele consacrate de

Codul Civil de la 1864. Astfel, posesorul de bună-credinţă va dobândi fructele bunului supus

restituirii, dar va suporta de asemenea cheltuielile făcute pentru producerea lor. Acesta va putea

să ofere o îndemnizaţie în ceea ce priveşte folosinţa bunului, doar în cazul în care această

folosinţă este obiectul principal al prestaţiei, sau în cazul în care bunul, prin natura lui, era supus

105 Regula consacrată de art. 1640 Cod Civil.106 Răspunderea delictuală reprezintă specia de răspundere juridică prin intermediul căreia o persoană care a cauzat alteia un prejudiciu este obligată să-l repare.Spre deosebire de răspunderea civilă contractuală, care presupune încălcarea unei obligații contractuale, răspunderea delictuală se naște de regulă ca urmare a nesocotirii unei obligații legale.Condițiile generale ale răspunderii sunt: (i) existența unui prejudiciu, (ii) fapta ilicită, (iii) raportul de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită și (iv) culpa.

60

unei deprecieri rapide. Atunci când cel care este supus restituirii este de rea-credinţă, sau cauza

restituirii îi este imputabilă lui, el va fi ţinut la predarea fructelor culese de pe urma bunului sau

pe care putea să le dobândească, şi de asemenea să îl îndemnizeze pe creditor pentru folosinţa

bunului. Cu toate acestea, în baza îmbogăţirii fără just temei, debitorul restituirii are dreptul la

compensarea cheltuielilor făcute pentru producerea fructelor107.

O regulă importantă, o găsim în privinţa restituirii prestaţilor de către incapabili (art.

1647 Cod Civil). Persoana cu capacitate restrânsă nu poate fi ţinută la restituirea prestaţiilor

decât în limita înbogăţirii. Există şi excepţie, care se referă la incapabilul care cu intenţie sau din

culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă. În acest caz el va fi obligat la restituirea

integrală a prestaţiei.

Restiuirea în natură, sau prin echivalent, poate fi dublată de o cerere de despăgubiri

(daune-interese), în măsura în care creditorul a suferit un prejudiciu ca urmare a neexecutării

obligaţiei contractuale. În cazul daunelor-interese, se reţine o condiţie esenţială, prealabilă

acordării lor, şi anume neexecutarea culpabilă a obligaţiilor (art. 1530 Cod Civil). Bineînţeles, pe

lăngă elementu culpă, pentru acordarea de dezpăgubiri, trebiesc întrunite şi celelate elemente ca:

prejudiciul, fapta ilicită constând în neexecutarea culpabilă a obligaţiei şi raportul de cauzalitate

între cele două. Se face trimitere asupra art. 1533 Cod Civil în care este reglementată

previzibilitatea prejudiciului. Conform articolului sus menţionat, debitorul va răspunde numai

pentru acel prejudiciu pe care l-a prevăzut sau pe care putea să-l prevadă drept urmare a

neexecutării, la momentul încheierii contractului.

3. 6. 2. Efectele rezoluţiunii şi rezilierii faţă de terţi. Desfiinţarea drepturilor

subsecvente

În vechea legislaţie era consfiinţită regula desfiinţării drepturilor terţilor constituite de

către dobânditorul iniţial între momentul încheierii contractelor şi cel al desfiinţării acestora.

Regula este consacrată şi în actuala legislaţie în art. 1648 Cod Civil. Evitâd să vorbească despre

desfiinţarea actelor subsecvente, legiuitorul se rezumă să aprecieze că „acţiunea în restituire

poate fi exercitatată şi impotriva terţului dobânditor”. Mai departe sunt menţionate excepţii de la

această regulă:

a) acţiunea în restituire nu poate fi formulată faţă de terţul dobânditor, dacă regulile de

carte funciară îl împiedică să o facă. Este vorba de decăderea din dreptul de acţiune tabulară.

Conform art. 909 alin. 2 Cod Civil se prevede un termen de 5 ani pentru acţiunea îndreptată

107 Conform art. 1345 Cod Civil „Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri.”

61

împotriva dobânditorului de bună-credinţă printr-un act cu titlu gratuit al proprietăţii. De

asemenea în aliniatul următor se prevede un termen de decădere de 3 ani sau un an pentru

acţiunea în rectificare tabulară faţă de terţul subdobânditor de bună-credinţă108.

b) acţiunea în restituire nu poate fi îndreptată împotriva dobânditorului de bună-

credinţă a unui bun mobil, dacă acesta dovedeşte întrunirea tuturor condiţiilor pentru dobândirea

proprietăţii asupra bunurilor mobile prin posesie de bună-credinţă. Această ipoteză este

reglementată de art. 937 Cod Civil conform căruia persoana care cu bună-credinţă încheie un act

cu titlu oneros translativ de proprietate având ca obiect un bun mobil cu un nepropietar, devine

proprietarul acelui bun din momentul intrării în posesie efectivă. Reglementarea prinde forme de

excepţie în cazul în care bunul mobil fusese pierdut sau furat, nudul proprietar având acţiune în

restituire faţă de posesorul de bună-credinţă într-un termen de decădere de 3 ani. Conform art.

938 alin. 2 „buna-credinţă trebuie să existe la data intrării în posesia efectivă a bunului”. De

asemenea dispoziţiile art. 939 şi 940 Cod Civil reglementează uzucapiunea mobiliară a bunurilor

mobile corporale şi a titlurilor la purtător, constituind alte modalităţi de dobândire, diferite de art.

937 Cod Civil109.

c) restituirea nu va putea fi solicitată nici terţului care auzucapat bunul ce face obiectul

acţiunii în restituire. În acest sens art. 930 Cod Civil reglementează uzucapiunea imobiliară

extratabulară. Conform acestuia, posesorul, în anumite situaţii reglementate expres de legislaţie,

şi îndeplinind condiţia unui termen de uzucapiune de 10 ani, poate să îşi înscrie dreptul de

proprietate în cartea funciară. În articolul următor, conform uzucapiunii imobiliare tabulare, cel

care şi-a înscris nelegitim drepturile de proprietate asupra unui imobil (sau alte drepturi reale) în

cartea funciară, dobândeşte proprietatea bunului imobil dacă posedă neviciat timp de 5 ani după

momentul înregistrării cererii de înscriere.

d) toate actele juridice, cu excepţia celor de dispoziţie şi cu excepţia celor cu executare

succesivă (care vor putea fi menţinute cel mult un an de la data desfiinţării actului constitutiv,

dacă au fost supuse formalităţiilor prevăzute de lege), vor putea vi menţinute conform art. 1649

Cod Civil, dacă au fost făcute în favoarea unui terţ de bună-credinţă110.

3.7. Distincţia dintre rezoluţiune şi reziliere

108 Instituind această regulă, legiuitorul consacră indirect o modalitate distinctă de dobândire a dreptului de proprietate corelată cu uzucapiunea tabulară, prevăzută de art. 931 Cod Civil.109 Art. 937 Cod Civil reglementează condiţiile de valabilitate necesare pentru a se putea invoca dobândirea dreptului de proprietate prin posesia de bună-credinţă asupra unui bun mobil. De asemenea, art 939 şi 940 Cod Civil, reglemenntează alte condiţii de dobândire decât cele prevâzute la art. 937 Cod Civil.110 Conform art. 938 Codi Civil, „Este de bună-credinţă posesorul care nu cunoştea şi nici nu trebuia, după împrejurări, să cunoască lipsa calităţii de proprietar a înstrăinătorului.”

62

Prima precizare este aceea că cele două instituții privesc categorii de contracte diferite.

În ceea ce priveşte domeniul de aplicare al rezoluţiunii, aceasta se aplică numai contractelor

sinalagmatice cu executare dintr-o dată, uno ictu. Rezilierea reprezintă o sancțiune civilă

aplicabilă contractelor sinalagmatice cu executare succesivă.

Deci, domeniul de aplicare al rezoluţiunii cuprinde toate contractele sinalagmatice, cu

titlu oneros, atât comutative, cât şi aleatorii, însă cu anumite excepţii: contractul de rentă viageră,

contractul de joc şi prinsoare, contractul de împărţeală.

Un alt aspect privește dreptul creditorului de a cere rezilierea contractului, chiar dacă

neexecutarea este de mică însemnătate, dar repetată, dispoziție inserată în art.1551 alin.1 din

noul Cod civil, “ Creditorul nu are dreptul la rezoluţiune atunci când neexecutarea este de mică

însemnătate. În cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere,

chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat. Orice stipulaţie

contrară este considerată nescrisă”. Astfel, rezoluțiunea se poate cere doar în condițiile probării

unei neexecutări însemnate a contractului.

Dacă neexecutarea contractului priveşte o obligație adiacentă, care este posibil să nici

nu fi fost avută în vedere de părți la momentul încheierii contractului, Codul Civil permite

creditorului ca acesta să ceară şi să obțină rezilierea contractului, dacă ignorarea acestei obligații

care tulbură buna executare a contractului, are caracter repetat.

Ultimul aspect vizează efectele pe care le produc, astfel rezoluțiunea desființează

contractul cu efect retroactiv, ex tunc, în timp ce rezilierea desface contractul numai pentru

viitor, ex nunc.

În scopul evitării eventualelor confuzii, precizăm că neîndeplinirea din culpa

debitorului a obligației sale asumate printr-un contract de vânzare-cumpărare nu atrage

rezilierea, ci rezoluțiunea acestuia, chiar dacă obligația se efectuează în timp, deoarece efectul

principal al contractului se produce uno ictu. În consecință, contractul se va desființa

retroactiv.111

111 I. Adam, op. cit., p. 453.

63

Cap. 4. Riscul contractului

4. 1. Riscul contractului în vechea reglementare

Asemenea excepţiei de neexecutare şi rezoluţiunii ori rezilierii contractului, problema

riscului contractelor se pune tot în cazul contractelor sinalagmatice. Această insituţie, a „riscului

contractului”, apare în cazul în care una dintre părţi este împiedicată de un caz fortuit sau de

forţă majoră, deci independent de orice culpă, să-şi îndeplinească obligaţiile contractuale pe care

şi le-a asumat112.

Forţa majoră este o împrejurare de fapt, imprevizibilă şi de neînlăturat, care împiedică

în mod obiectiv şi fără nici o culpă din partea debitorului, executarea obligaţiei contractuale a

acestuia113. Cazul fortuit, este tot o împrejurare de fapt imprevizibilă şi de neînlaturat, care

împiedică în mod obiectiv şi fără nici o culpă a debitorului executarea obligaţiei sale, numai că,

spre deosebire de forţa majoră, are un caracter intern114.

În aceste condiţii va putea creditorul (care este debitorul obligaţiei imposibil de

executat) să-i pretindă celeilalte părţi să-şi execute obligaţia? De exemplu, după încheierea

contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul aflându-se în imposibilitatea de a preda bunul

vândut deoarece acesta a pierit din caz de forţă majoră, va putea să pretindă de la cumpărător

plata preţului? Cu alte cuvinte se iveşte problema care parte va suporta riscul contractului în caz

de imposibilitate fortuită de executare.

Pentru a putea evidenţia evoluţia legislaţiei româneşti în vigoare, pregum şi pentru a

sublinia modificările moderne aduse de intrarea în vigoare a actualului Cod Civil, vom face o

prezentare şi a vechii abordări legislative. Acest lucru este important datorită modificărilor

radicale aduse de noua legislaţie.

Aşadar, în vechea legislaţie, regula era că riscul contractului va fi suportat de debitorul

obligaţiei de executat. Anumite particularităţi se găseau în cazul contractelor translative de

proprietate privind bunuri certe.

Regula menţionată, înseamnă că, debitorul obligaţiei imposibil de executat nu va putea

pretinde celeilalte părţi să-şi execute obligaţia corelativă, dar nici cealaltă parte nu va putea

pretinde despăgubiri pentru neexecutare de la debitorul oblgiaţiei imposibil de executat.

112 C. Bîrsan, „Drept civil Teoria generală a obligaţiilor”, Editura Hamangiu 2008 p. 93.113 Art. 1351 alin. 2 Cod Civil prevede că „Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil”.114 Art. 1351 alin. 3 Cod Civil prevede defineşte cazul fortuit ca „este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.”

64

Temeiul juridic al regulii se găseşte şi în interdependenţa şi reciprocitatea obligaţiilor,

întrucât fiecare din obligaţiile reciproce este cauza juridică a celeilalte. Aşa fiind, neexecutarea

uneia lipseşte de suport juridic pe cealaltă, care, astfel, nu va mai trebui executată115.

În conformitate cu art. 1423 din Codul Civil de la 1864, în materie de închiriere, dacă

în timpul locaţiunii, lucrul închiriat piere în totalitate, prin caz fortuit, contractul se consideră de

drept desfăcut. Aceasta înseamnă că închirietorul nu va avea dreptul să pretindă chiria de la

chiriaş. Închirietorul este debitorul obligaţiei imposibil de executat (obligaţia de a procura

folosinţa bunului) şi deci suportă riscul contractului.

Aceeaşi situaţie este consacrată şi de actuala legislaţie. Conform art. 1818 Cod Civil,

„dacă bunul este distrus în întregime, sau nu mai poate fi folosit potrivit destinaţiei stabilite,

locaţiunea încetează de drept”.

În cazul contractului de antepriză, potrivit art. 1481 vechiul Cod Civil, dacă înainte de

predare, lucrul confecţionat de anteprenor piere în mod fortuit, anteprenorul nu va putea pretinde

de la comitent plata pentru munca investită în confecţionarea lucrului. Anteprenorul are în cazul

analizat, calitatea de debitor al unei obligaţii imposibil de executat şi de asemenea va suporta

riscul contractului.

În situaţia în care obligaţia a devenit numai parţial imposibil de executat, se pot întâlni

două soluţii: fie reducerea în mod corespunzător a contraprestaţiei ce ar urma să fie executată de

către cealaltă parte, caz în care debitorul unei obligaţii imposibil de executat va suporta riscul

contractului numai în măsura părţii imposibil de executat; fie soluţia desfiinţării sau desfacerii în

întregime a contractului, în măsura în care partea ce ar putea fi executată nu asigură satisfacerea

scopului pentru care contractul a fost încheiat (în această situaţie, riscul contractului este suportat

integral de debitorul obligaţiei imposibil de executat, asemenea situaţiei în care întreaga obligaţie

nu s-ar fi putut executa)116.

Particularităţi ale riscului contractului apar în cazul contractelor translative de

proprietate. În aceste cazuri, în care obiectul contractului este un bun cert, insituţia capătă o

soluţie specifică. Avem de-a face cu obiectul contractului care a pierit dintr-o cauză fortuită,

înainte de a fi predat către transmiţător.

De exemplu, în cazul unui contract de vânzare-cumpărare, după încheierea contractului,

dar înainte de predarea bunului de către vânzător, lucrul piere dintr-o cauză de forţă majoră, fără

nici un fel de culpă a vânzătorului. Va putea vânzătorul să ceară totuşi preţul bunului, întrucât el

şi-a transmis proprietatea în momentul încheierii contractului? Într-o asemenea situaţie,

115C. Bîrsan, op. cit. 2008 p. 94. 116 C. Bîrsan, idem 2008 p. 94.

65

cumpărătorul ar fi dobânditorul unui drept de proprietate aflat în imposibilitatea de a se bucura

de folosinţa lui şi implicit de posesie sau dispoziţie, ceea ce presupune existenţa unui nonsens117.

În vechea reglementare funcţiona regula conform căreia în cazul contractelor translative

de proprietate, riscul contractului îl siportă acea parte care avea calitatea de proprietar al lucrului

la momentul pieririi fortuite a acestuia – res perit domino.

Trebuie avut în vedere, că în considerarea acestei reguli, transferul proprietăţii în

contractele translative de proprietate având ca obiect bunuri certe operează imediat,

concomintent cu încheierea contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat încă, iar preţul nu a

fost plătit. Art. 971 din Codul Civil de la 1864 spunea că „în contractele ce au ca obiect translaţia

propietăţii, sau a unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul

consimţământului părţilor, şi lucrul rămâne în rizi-pericolul dobânditorului, chiar dacă nu i s-a

făcut tradiţiunea bunului”.

Pe temeiul acestui principiu, în exeplul de mai sus, în contractul de vânzare-cumpărare,

riscul contractului îl va suporta cumpărătorul (aici creditor al obligaţiei imposibil de executat),

deoarece el a devenit proprietarul bunului prin simplul fapt al încheierii contractului, chiar dacă

lucrul nu îi fusese predat. El va trebui aşadar să achite preţul bunul pierit către vânzător, deşi

acesta nu va mai fi în măsură să predea bunul pierit. Această regulă era una severă, încurajând o

soluţie neechilibrată.

Este evident că în cazul bunurilor de gen ea nu putea opera, întrucât dreptul de

proprietate în cazul acestui tip de bunuri nu operează în momentul încheierii contractului, ci în

momentul delimitării bunului, prin inividualizarea lor. În consecinţă, în cazul bunurilor de gen,

dacă acestea pier până în momentul predării, riscul va fi suportat de debitorul obligaţiei imposibil

de executat adică de vânzător.

De asemenea în cazul trasmiterii proprietăţii asupra bunurilor certe, riscul contractului

putea fi suportat de către vânzător, numai dacă inainte de predare acesta fusese pus în întârziere

cu privire la neexecutarea la termen a obligaţiei de predare.

Riscul contractului translativ de proprietate asupra unui bun cert mai era suportat tot de

către vânzător dacă transferul dreptului de proprietate nu se făcea la momentul încheierii

contractului ci la un moment anterior, iar bunul piere înainte de transferul de proprietate.

Asemenea cazuri se întâlnesc: când părţile au convenit ca transferul proprietăţii să opereze la un

anumit termen (această situaţie este în concordanţă cu regula sus-menţionată, întrucât riscul

contractului este suportat de proprietarul bunului la momentul pieririi); când este vorba de bunuri

viitoare, transferul operând la momentul predării lor; când este vorba de bunuri imobile în

sistemul de publicitate al cărţilor funciare, teransferul operând la momentul întăbulării.

117 C. Bîrsan, ibidem.

66

O situaţie aparte, reglementată de Codul Civil de la 1864 în ceea ce priveşte riscul

contractului în contractele translative de proprietate, apărea dacă transferul proprietăţii este

afectat de o condiţie. Cine va suporta riscul contractului dacă bunul piere înainte de îndeplinirea

condiţiei? Se impune deosebirea după cum transferul proprietăţii este făcut sub condiţie

rezolutorie sau suspensivă.

În cazul în care cumpărătorul a cumpărat lucrul sub condiţie suspensivă, înseamnă că

transferul proprietăţii este subordonat îndeplinirii condiţiei. Dacă lucrul va pieri înainte de

îndeplinirea condiţiei, riscul va fi suportat de vânzător, acesta nefiind în măsură să-şi

îndeplinească obligaţia la momentul îndeplinirii condiţiei, deci cumpărătorul nu va mai fi obligat

să plătească preţul, chiar dacă se îndeplineşte condiţia.

Dacă înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive, obiectul a pierit fortuit numai parţial,

fără culpa vânzătorului, cumpărătorul este obligat al primi în starea în care se găseşte fără a putea

cere o scădere din preţ.

În cazul în care cumpărătorul dobândeşte sub condiţie rezolutorie, el se comportă de la

început ca şi cum ar fi proprietar pur şi simplu, dreptul său fiind afectat de îndeplinirea sau de

neîndeplinirea condiţiiei.

Dacă bunul piere înainte de îndeplinirea condiţiei, riscul contractului este suportat de

către proprietarul bunului, adică de către cumpărător.

Se poate afirma că în Codul Civil de la 1864 se concretiza ideea că ori de câte ori

transferul de proprietate a unui bun cert este afectat de o condiţie, iar bunul piere înainte de

îndeplinirea condiţiei, riscul contractului va fi suportat de către proprietarul bunului sub condiţie

rezolutorie.

Această regulă este aplicabilă şi în prima situaţie, când cumpărătorul a primit

proprietatea bunului sub condiţie suspensivă. În acest caz înseamnă că vânzătorul păstrează

proprietatea bunului sub condiţie rezolutorie, căci dacă dreptul cumpărătorului este afectat de

condiţie suspensivă, dreptul vânzătorului este afectat de condiţie rezolutorie. Aşadar, pierirea

bunului înainte de îndeplinirea condiţiei, în cazul transferului sub condiţie suspensivă, face ca

riscul contractului să fie suportat de către vânzător, care nu este decât proprietar sub condiţie

rezolutorie.

4. 2. Riscul contractului în actuala reglementare. Modificările aduse de Codul Civil

Riscul contractului este efectul specific contractelor sinalagmatice ce constă în

posibilitatea ca una din părţile contractului să suporte consecinţele imposibilităţii fortuite de

executare.

67

Regula în materie este că riscul contractului este suportat de debitorul obligaţiei

imposibil de executat. Potrivit acesteia, debitorul obligaţiei imposibil de executat nu va putea

pretinde celeilalte părţi să-şi execute obligaţia corelativă sau va trebui să restituie prestaţiile

primite (art.1557 alin.1 coroborat cu art.1635 alin.1 Cod Civil), dar nici cealaltă parte nu va

putea pretinde despăgubiri pentru neexecutarea de la debitorul obligaţiei imposibil de executat.

Este necesar ca obligaţia contractuală ce nu poate fi executată să fie suficient de importantă

pentru ca prin această neexecutare să nu mai fie satisfăcut scopul pentru care contractul a fost

încheiat, în caz contrar creditorul având dreptul doar la reducerea contraprestaţiei sale.

Riscul va trece în sarcina creditorului din momentul în care acesta a fost pus în

întârziere.

Problematica riscului contractului se află în strânsă legătură cu cea a imposibilităţii

fortuite de executare, una din cauzele de stingere a obligaţiilor. Astfel, atunci când o obligaţie

contractuală nu mai poate fi executată datorită unui eveniment de forţă majoră, şi în cazuri

speciale de caz fortuit, în principiu, se stinge. Debitorul se afla liberat de obligaţie pentru

imposibilitate de executare. Art. 1156 Cod Civil, prevede printre altele că, în cazul contractelor

ce au ca obiect un bun cert, dacă bunul piere, fără greşeala debitorului, obligaţia se stinge.

Mutatis mutandis, regula se poate extinde la toate contractele în care obligaţiile uneia dintre părţi

au devenit imposibil de executat din cauză de forţă majoră118.

În prezent, legislaţia civilă distinge între două reglementări pentru imposibilitatea

fortuită de executare. Se face referire la neexecutarea fortuită totală şi definitivă (imposibilitatea

absolută), şi a uneia temporare (imposibilitatea relativă).

Conform art 1557 alin. 1 „Atunci când imposibilitatea de executare este totală şi

definitivă şi priveste o obligaţie contractuală importantă, contractul este desfiinţat de plin drept şi

fară vreo notificare..”. Această imposibilitate fortuită de executare, trebuie asociată cauzelor

exoneratoare de răspundere desemnate prin sintagmele „forţă majoră”, şi „caz fortuit”, prevăzute

în art. 1351 Cod Civil. Forţa majoră este „este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut

invincibil şi inevitabil”, în timp ce, cazul fortuit constituie „un eveniment care nu poate fi

prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-

ar fi produs”. În ambele cazuri, răspunderea este înlăturată, dacă legea nu prevede altfel, sau dacă

părţile nu au convenit contrariul, cu precizarea că, atunci cănd legea exonerează de răspunderea

contractuală pentru cazul fortuit, ea exonerează şi pentru forţă majoră. În plus, art. 1352 prevede

că „Fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile

forţei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau

convenţiei părţilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere”.

118 L. Pop, „Tratat elementar de drept civil”, Editura Universul Juridic, 2012, p. 322 .

68

Dacă obligaţia devine numai temporar imposibil de executat, potrivit art.1557 alin.2

Cod Civil, creditorul are un drept de opţiune între suspendarea executării propriilor obligaţii şi

desfiinţarea contractului. Dacă optează pentru cea de a doua variantă este necesar ca executarea

cu întârziere să nu satisfacă scopul în vederea căruia a fost încheiat contractul.

În concluzie, putem afirma că, în cazul imposibilităţii absolute de executare a

contractului, acesta se desfiinţează automat, adică de deplin drept, fără a mai fi necesară vreo

formalitate. Imposibilitatea fortuită trebuie să privească o parte determinantă din contract, adică

o obligaşie în lipsa căreia cealaltă parte nu ar fi încheiat contractul. Soluţia desfiinţării automate

a contractului este similară celei a caducităţii acestuia pentru dispariţia unei condiţii esenţiale la

încheierea contractului. În cazul imposibilităţii fortuite de executare absolute, debitorul obligaţiei

neexecutate nu va putea răspunde pentru eventualele prejudicii cauzate creditorului prin

neexecutare119.

În cazul imposibilităţii relative de executare, creditorul va putea invoca orice remediu

pus la dispoziţia sa pentru neexecutare, cu excepţia executării silite în natură, şi a daunelor-

interese pentru partea imposibil de executat, sau pentru partea temporar imposibil de executat.

Astfel, creditorul poate să suspende executarea (excepţia de neexecutare a contractului), sau

poate să invoce rezoluţiunea contractului, cu efecte retroactive, dacă partea rămasă imposibil de

executat sau amânarea acesteia îl lipsesc pe creditor de interesul de a continua relaţia

contractuală, şi totodată întrunesc condiţiile unei neexecutări rezolutorii, rezilierea, sau reducerea

prestaţiilor (rezoluţiunea parţială)120.

În ceea ce priveşte riscul în contractele translative de proprietate, actuala reglementare

aduce noutăţi, în raport cu situaţia prevăzutp de Codul Civil de la 1864.

Sunt translative sau constitutive de drepturi reale, şi reprezintă un mod de dobândire a

drepturilor reale, contracte precum vânzarea, schimbul, şi donaţia.

Art. 1273 Cod Civil., preia principiul consacrat de art. 971 Cod Civil anterior, potrivit

căruia contractul este translativ sau constitutiv de drepturi reale prin efectul consimţământului

părţilor. Remiterea materială a bunului nu constituie o condiţie pentru ca acest transfer (respectiv

constituire) să opereze. Prin excepţie, transferul (sau constituirea) dreptului real nu are loc la

momentul încheierii contractului în următoarele cazuri121:

- atunci când transferul dreptului real este afectat de un termen sau condiţie suspensive;

- în cazul bunurilor viitoare, transferul drepturilor reale se va realiza la momentul

realizării bunului;

119 L. Pop, op. cit., 2012, p. 324.120 Toate aceste reguli sunt deduse din reglementarea cuprinsă în art. 1557 alin. 2 Cod Civil.121 C. Bîrsan, op. cit., 2008, p. 341.

69

- în cazul bunurilor de gen, transferul drepturilor reale are loc la momentul

individualizării;

- atunci când legea prevede, pentru anumite categorii de bunuri, cum sunt, de exemplu,

cele imobile (art .557 alin.4 coroborat cu art .855 Cod Civil), că transferul operează în momentul

realizării anumitor formalităţi;

- în cazul bunurilor mobile corporale, dacă au fost încheiate mai multe contracte

translative de proprietate, succesiv, către mai multe persoane, transmiterea proprietăţii va opera

la momentul în care una dintre acestea, cu bună credinţă, deci necunoscând şi neputând să

cunoască obligaţia asumată anterior de înstrăinător, va intra în posesia bunului respectiv, sau la

momentul sesizării instanţei de către prima dintre aceste persoane, dacă niciunul dintre

dobânditori nu a obţinut posesia efectivă a bunului mobil corporal şi creanţa fiecăruia de predare

a bunului este exigibilă.

Riscul în contractele translative de proprietate122 a suferit mutaţii esenţiale, în sensul că

principiul „res perit domino” a fost înlocuit de „res perit debitori”. Riscul este suportat de

transmiţător, indiferent de succesiunea celor două obligaţii, de transmitere a proprietăţii şi de

remitere a bunului, fie în considerarea calităţii sale de proprietar, fie a celei de debitor al

obligaţiei de predare, cu excepţia situaţiei în care părţile au convenit ca riscul să fie suportat de

creditorul obligaţiei de predare sau când acesta a fost pus în întârziere(art. 1274 alin 2 C. Civ.).

4. 3. Riscul contractelor comerciale

Diversificarea riscurilor contractuale este vădit mai accentuată în relaţiile comerciale

internaţionale decât în circuitul intern, această situaţie explicându-se prin existenţa unor

împrejurări precum: evenimente politice externe (lovitură de stat, razboi), acte locale de

guvernământ (măsuri protecţioniste, refuz al autorizaţiilor de import sau prohibiţie de transfer

valutar), instabilitatea de pe pieţe (fluctuaţia costurilor de producţie, adoptarea unui nou sistem

monetar, voinţa cursurilor de schimb). Evenimentele viitoare şi probabile a căror producere ar

putea provoca anumite pierderi, pot fi previzibile atunci când factorii care ar aduce pierderi pot fi

prevăzuţi cu anticipaţie şi imprevizibile, determinate de situaţii fortuite.

Neexecutarea contractului comercial internaţional datorită unei împiedicări mai presus

de voinţa părţilor, pune problema suportării riscurilor numai în cazul obligaţiilor de rezultat

122 Potrivit art.971 C.civ. anterior, în contractele ce aveau ca obiect transmiterea proprietăţii sau unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor şi lucrul rămânea în rizico-pericolul (riscul) dobânditorului chiar dacă nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului („res perit domino”). El trebuia să achite preţul lucrului pierit vânzătorului. Când, înainte de pieirea lucrului, vânzătorul era pus în întârziere pentru neexecutarea obligaţiei de predare, riscul contractului era suportat de către vânzător (art.1074 C.civ. anterior).Vânzătorul era exonerat de acest risc dacă dovedea că bunul ar fi pierit şi cumpărător dacă i-ar fi fost predat în termen (art.1156 alin.2 C.civ. anterior).

70

(transportarea unei cantităţi de marfă la destinaţia stabilită, executarea unei lucrări, culegerea

unei recolte, fabricarea unor produse etc.) iar nu şi în cazul obligaţiilor de mijloace (de diligentă

sau prudenţă), deoarece acestea din urmă impun debitorului numai o comportare corectă, care

dacă a fost urmată, prestaţia lui se consideră îndeplinită.

Evenimentul fortuit subsumat ideii de risc poate antrena o împiedicare totală sau

parţială, definitivă sau temporară a executării obligaţiei, poate provoca avarierea sau chiar

distrugerea totală a bunului, obiect material al obligaţiei123.

În prima situaţie, pierderile ocazionate se analizează ca riscuri ale contractului iar în cea

de-a doua ipoteză dobândesc semnificaţia de riscuri ale lucrului124.

Practica arbitrală de comerţ internaţional aplică în mod constant principiul general în

materia suportării riscului contractual, conform căruia aceste riscuri incumbă debitorului

obligaţiei imposibil de executat, cu condiţia ca “lex causae” să fie dreptul român. Cu alte cuvinte

“res perit debitori “, debitorul neavând dreptul de a pretinde partenerului său contractual să

execute obligaţia corelativă.

Se poate însă observa că debitorul respectiv nu va putea fi obligat la despăgubiri faţă de

creditorul prestaţiei devenită imposibil de executat. Astfel, în cazul contractului de leasing, dacă

din motive ce sunt mai presus de voinţa sa, finanţatorul în calitate de locator nu poate preda spre

folosinţă utilizatorului mijlocul de transport închiriat, suportă riscul contractului.

În această situaţie pierde chiria aferentă, dar locatarul (utilizatorul) nu va fi îndreptăţit

să pretindă despăgubiri pentru faptul că n-a putut beneficia de folosinţa mijlocului de transport

închiriat.

Practica a reţinut şi o excepţie, specifică pentru comerţul internaţional, de la regula

mentionată, în care riscul aparţine creditorului (”res perit creditori”).

Această excepţie constă în suportarea de către creditorul preţului (vânzătorul) a riscului

devalorizării monedei de plată între momentul contractării şi scadenţă, datorită aplicării

principiului nominalismului liberal, dacă părţile nu au prevăzut în contract o clauză asiguratorie

corespunzatoare.

Este însă posibil ca această situaţie excepţională să fie înlăturată, revenindu-se la

regula, în cazul în care debitorul plăţii (cumpărătorul) este în culpă, prin executarea incorectă a

obligaţiei sale monetare.

Riscurile lucrului, care constau în pierderea, distrugerea sau avarierea bunului ce

formează obiectul material al contractului, în general datorită intervenţiei unor cauze naturale iar

123Bârsan Corneliu, Dragoş-Alexandru Sitaru, “Dreptul comerţului internaţional“, Editura Univers, Bucureşti, 1990, pag. 93.124 Dragoş-Alexandru Sitaru, “Dreptul comerţului internaţional“, vol 2, partea specială, Editura Actami, Bucureşti, 1996, pag. 153.

71

uneori ca efect al unor măsuri administrative. (ca de exemplu, măsurile fitosanitare adoptate de

autorităţile statale de resort pentru prevenirea sau combaterea unor epizotii), incumbă

proprietarului (”res perit domino“).

Astfel, riscul este suportat de partea care deţine calitatea de proprietar în momentul

când se produce evenimentul fortuit. Domeniul de aplicare a acestei reguli este redus în comerţul

internaţional, vizând doar contractele translative de drepturi reale, care au ca obiect bunuri

individual determinate.

În primul rând, deoarece aceste contracte (este vorba, în principal, de contractul de

vânzare-cumpărare internaţională) au ca obiect bunuri generice (mărfuri), transferul riscurilor

operează în momentul preluării mărfii de către cumpărător125.

După cum s-a remarcat în doctrină126, regula “res perit domino” este totuşi înlăturată,

iar pe cale de consecinţă riscurile lucrului cad în sarcina debitorului obligaţiei de livrare (adică a

vânzătorului), devenită imposibil de executat, în următoarele condiţii:

- obiectul material al contractului îl constituie bunuri viitoare sau de gen, situaţie uzuală

în relaţiile comerciale internaţionale, deoarece în asemenea cazuri dreptul de proprietate nu se

transferă decât la data individualizării mărfii, care de regulă coincide cu data predării ei, până

atunci vânzătorul este debitor al obligaţiei de livrare;

- transmiterea dreptului de proprietate cu privire la lucru este subordonată unei condiţii

suspensive iar “pendente conditione” acel lucru piere fortuit; astfel, debitorul obligaţiei de livrare

nu mai poate executa respectiva obligaţie la data când ea devine exigibilă. În acest caz, riscurile

incumbă în mod normal cumpărătorului, care are calitatea de proprietar la data încheierii

contractului.

- prin contract s-a stabilit ca transmiterea dreptului de proprietate cu privire la lucru să

opereze la un anumit termen, până la împlinirea acestuia vânzătorul fiind debitorul obligaţiei de

livrare.

Această ultimă soluţie este cel mai frecvent utilizată în activitatea de comerţ

internaţional, cu scopul înlăturării regimului neconvenabil al dobândirii proprietăţii de către

cumpărător, concomitent cu încheierea contractului, ce este de natură a-l defavoriza, punându-l

în situaţia de a-şi asuma riscuri inutile. De aceea, se obişnuieşte ca în conţinutul contractului să

se stipuleze o clauză prin efectul căreia părţile convin ca momentul transmiterii dreptului de

proprietate cu privire la marfa vândută, să coincidă cu momentul predării acestei mărfi

125 Această regulă este consacrată şi în Convenţia de la Viena (11 aprilie 1980) asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri – articolul 69 alineat 1.126 O. Căpăţână, B. Ştefănescu,  „Tratat de drept al comerţului internaţional”, vol.2, partea specială, Editura Academiei, Bucureşti, 1984. pag.  75.

72

cumpărătorului. În acest mod se realizează o distribuţie echilibrată între părţi a sarcinii riscului

pierderilor fortuite.

Imperativul s-a materializat practic în clauze contractuale standardizate, fie

NCOTERMS127, fie RAFTD128, cuprinse şi în principiile UNIDROIT129, care decalează acest

moment, astfel încât până la predarea mărfii convenite riscurile să fie suportate de către

producător.

Independent de clauzele arătate, participanţii la activitatea de comerţ internaţional

urmăresc să estimeze anticipativ riscurile contractuale, prin folosirea unor formule matematice,

întemeiate pe calculul probabilităţilor. În acest sens se recurge la criteriile preconizate de

Laplace, Wald, Hurvicz sau Savage, în vederea adoptării deciziei de a contracta sau nu, iar în caz

de perfectare a operaţiunii comerciale, spre a încorpora în preţ o marjă corespunzătoare unor

eventuale evenimente fortuite, cauzatoare de prejudicii. Altfel spus, părţile optează pentru soluţia

transferului riscurilor într-un moment ulterior încheierii contractului, fie în mod direct, prin

clauze contractuale explicite în acest sens, fie în mod indirect, prin încorporarea contractuală a

unor reguli sau uzanţe codificate ce prevăd o asemenea soluţie.

Riscurile contractuale în comerţul internaţional produc o serie de consecinţe negative

asupra contractanţilor, după cum se poate lesne constata, din datele anterioare, fapt ce impune

necesitatea înlăturării sau atenuării acestor urmări nefaste, o principală modalitate de realizare a

acestui obiectiv fiind colaborarea părţilor. Obligaţia de cooperare se exprimă, în special, prin

necesitatea ca părţile să depună eforturi conjugate pentru limitarea pagubelor şi readucerea

contractului, în măsura posibilă, la situaţia normală, chiar prin renegocierea acestuia sau prin

atribuirea către un arbitru a competenţei pentru a-l readapta la noile împrejurări.

127 Regulile INCOTERMS constituie un set de reglementări internaţionale pentru interpretarea termenilor comerciali cei mai des utilizaţi în comertul exterior. Prin conţinut, ele constituie un ansamblu de termeni sau clauze comerciale prin care se determină în detaliu drepturile şi obligaţiile părţilor la un contract de vânzare internaţională.128 R.A.F.T.D. 1941 (The Revised American Foreign Trade Definitions) reprezintă corespondentul regulilor europene INCOTERMS pentru continentul nord-american.129 UNIDROIT (Institutul Internaţional pentru Unificarea Dreptului Privat) este organizaţia interguvernamentală independentă, cu sediul la Roma, înfiinţată în 1926, ca organ auxiliar al Ligii Naţiunilor, România fiind membră din 1927, pe baza aprobării date de Ministerul de Justiţie, plata cotizaţiei fiind reglementată prin O.G. nr.41/1994 (M.Of din 9 august 1994).

73

Concluzii

Tema nu-şi pierde actualitatea sa, deoarece circuitul civil este într-o continuă

dezvoltare, iar materia contractelor civile nu va fi lipsită de cazuri în care se va cere desfiinţarea

unui sau a altui contract. Pe de altă parte, se pune în discuţie adeseori, problema revenirii

consumatorului, ca parte la contract, la decizia de a încheia contractul, el fiind de cele mai multe

ori într-o necunoaştere asupra efectelor juridice pe care le poate produce un contract la care doar

a aderat sau nu este pe deplin informat cu privire la acesta.

Importanţa temei о constituie faptul că prin actualul Cod Civil, legiuitorul atribuie

noţiunilor accepţiunii diferite, având sensuri largi, ceea ce generează problema interpretării

acestor accepţiuni şi determinării sensurilor exacte ale lor, deoarece de sensul lor vor depinde

efectele ce se pot produce. De aceea am prezentat în lucrare о abordare amănunţită a acestor

accepţiuni, determinând pentru fiecare locul în cadrul efectelor specifice contractelor

sinalagmatice.

Am indicat în cazuri concrete, unde ar fi mai bine de utilizat о noţiune sau alta,

considerând că ar fi mai simplu de înţeles sensul dat prin lege şi pentru a nu se face confuzii şi

interpretării greşite.

Am văzut că ceea ce interesează, în principal, în materia rezoluţiunii şi rezilierii, este

sensul lor restrîns, ca posibilităţi de desfiinţare a contractului, fie cu efect retroactiv, fie doar

pentru viitor, pentru motivul neexecutării contractului din culpa uneia dintre părţile contractului,

cu condiţia ca cealaltă să nu fie vinovată. În această accepţiune, rezoluţiunea şi rezilierea se

prezintă ca fiind sancţiuni civile şi modalităţi ale executării silite prin echivalent, care se aplică

atunci când nu mai este posibilă executarea în natură (chiar şi silită).

Totodată am arătat şi alte sensuri ре саге le îmbracă termenii, dar care îşi au locul în

materia executării obligaţiilor (pentru rezoluţiune în caz de forţă majoră sau pentru vinovăţia

însuşi a creditorului).

În ce priveşte revocarea, aceasta este о instituţie aparte, cu natură juridică diferită de

rezoluţiune, chiar dacă ele au ca efect desfiinţarea contractului cu restituirea bunului. Revocarea

prezentîndu-se ca un beneficiu creat prin lege faţă de partea slabă a contractului, consumatorul,

în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

Totodată, fiind interesaţi de domeniul de aplicare a rezoluţiunii şi rezilierii, am ajuns la

concluzia că acesta nu se rezumă doar la contractele sinalagmatice, ci e aplicabil tuturor

contractelor, chiar şi celor unilaterale în situaţii de excepţie (cum este donaţia, depozitul gratuit,

etc.).

74

Am arătat că neexecutarea contractului ce dă drept la rezoluţiune sau reziliere nu are ca

efect despăgubirea creditorului. Repararea prejudiciului produs se va putea cere în mod paralel,

în baza dispoziţiilor generale de neexecutare a unei obligaţii şi nu ca efect al desfiinţării

contractului.

Am încercat să aduc în discuţie câteva momente referitoare la reglementarea materiei în

cazurile unor contracte speciale prezentând reguli specifice determinate de conţinutul diferit al

acestor contracte.

75

Bibliografie:

Legislaţie:

1. Constituţia României;

2. Codul Civil Român din 26 noiembrie 1864 actualizat cu modificările până la data de 18 iunie 2002;

3. Codul Civil Român adoptat prin asumarea răspunderii guvernului de către Parlamentul României prin legea

nr. 287 din 17 iulie 2009 și republicat cu modificări în 15 iulie 2011 în Monitorul Oficial Partea I nr. 505-

2011;

4. Codul de Procedură Civilă;

5. Legea nr.282/2004 privind protecţia dobânditorilor cu privire la unele aspecte ale contractelor purtând

asupra dobândirii unui drept de utilizare pe durată limitată a unor bunuri imobiliare, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr.580 din 30 iunie 2004;

6. Legea nr.282/2004 privind protecţia dobânditorilor cu privire la unele aspecte ale contractelor purtând

asupra dobândirii unui drept de utilizare pe durată limitată a unor bunuri imobiliare, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr.580 din 30 iunie 2004;

7. Legea nr.469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr.529 din 19 iulie 2002, cu modificările şi completările ulterioare;

8. Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori,

republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.305 din 18 aprilie 2008;

9. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri

proprietate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.569 din 30 iunie 2006, aprobată

cu modificări prin Legea nr.22/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.35 din 18

ianuarie 2007;

Literatură de specialitate:

10. Adam I., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;

11. Adam I., Drept civil. Obligatiile. Contractul, Editura C.H. Beck, București, 2011;

12. Atanasiu G. A. ş.a., Noul Cod Civil. Note. Corelaţii. Explicaţii., Editura C.H.Beck, Buc, 2011;

13. Beleiu, Gh., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a X-a revăzută

şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006;

14. Bîrsan, C., Drept Civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2008;

15. Bârsan C., Sitaru D., Dreptul comerţului internaţional, Editura Univers, Bucureşti, 1990;

16. Boroi, G., Drept civil. Partea generală, Persoanele, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2001;

17. Căpăţână O., Ştefănescu B,  Tratat de drept al comerţului internaţional, vol.2, partea specială, Editura

Academiei, Bucureşti, 1984;

18. Hamangiu C, Rosetti-Bălănescu B., Băicoianu Al., „Tratat de drept civil român”, vol. 2, Editura All,

Bucureşti, 1998;

19. Pop, L., Tratat de drept civil. Obligaţiile. Regimul juridic general, Editura All Beck, Bucureşti, 2006;

76

20. Pop L., Tratat de drept civil. Obligaţiile. Volumul II. Contractul Editura Universul Juridic, 2009;

21. Pop L., Tratat elementar de drept civil, Editura Universul Juridic, 2012;

22. Sitaru D., Dreptul comerţului internaţional, vol 2, partea specială, Editura Actami, Bucureşti, 1996;

23. Stoica, V., Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor, Editura All, Bucureşti, 1997;

24. Stoica V., Pactele comisorii exprese, în Dreptul nr. 2/1997;

25. Stoica V., Drept civil. Drepturi reale principale, vol. II, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006;

Publicaţii:

26. Cimil D., „Reflecţii asupra contractului civil”, dreptprivat.wordexpres.com;

27. Popa. I. F. ,Rezoluţiunea şi rezilierea în noul Cod Civil I, RRDP, nr. 5/2010;

28. Popa. I. F. ,Rezoluţiunea şi rezilierea în noul Cod Civil II, RRDP, nr. 6/2010.

77