EDITORIAL

Iată un generos proiect. O bună inițiativă. Plecată din București, România, din entuziasmul unor tineri – bănuiesc, nu avem dovezi – care, sperăm, va prinde. Adică cele trei zile de voie bună, prieteneală și comu-nicare inter și multiculturală, să se extindă. Trei zile în care pe Strada Armenească s-a derulat un festival arme-nesc. Teoretic. Căci partici-parea unor grupuri artistice și contribuția membrilor din alte etnii a dat culoare și farmec, prin cîntece, dans și cuvinte meșteșugite ideii că orice am face suntem îm-preună. Un împreună care mai scîrțîie pe alocuri prin lume, un together, ensem-ble, zusahmen sau vmeste greu de asumat într-o real-itate mult mai complexă. Și totuși. Și totuși a doua ediție a Festivalului Strada Arme-nească a fost un succes. Și totuși – fără totuși! – Festi-valul Strada Armenească a adunat în trei zile cîteva mii

de oameni, nu doar armeni – de unde să strîngi atîția prin București? – ci mai ales români, curioși să vadă pe viu ce e și cu armenii aștia. Sigur că toată lumea știe de Varujan Vosganian de ani în șir fiind o prezență ac-tivă și vorbăreț-zîmbăreață pe la televiziuni sau pe unde apucă. Sigur că toată lumea românească îl cunoaște pe Varujan Pambuccian ca lider al grupului minorităților – altele decît maghiarii – din Par-lamentul României, care a asigurat, cu răbdare și mult calm, echilibrul politic românesc în momente de cumpănă. Dar puțină lume (româneasco-nearmeneas-că) știau de calitățile de en-tertainer ale celor doi oame-ni politici dedați la animarea unei serbări populare. Căci o mare serbare populară a fost – și sperăm că va mai fi – această Stradă Ar-menească. Nu facem un bilanț, artistic, financiar, cu-

linar sau bahic, dar a ieșit bine. Toată a lumea s-a ales cu ceva. Că a cumpărat ar-tizanat sau că a băut un suc sau o bere. Că a căs-cat gura la desenele lui Cik Damadian sau expoziția cu fotouri de prin Armenia, sau a făcut ochii mari la anunțuri-le bilingve, românești-arme-nești (oare nu trebuia scris și pe ungurește, ca să nu ex-iste probleme cu minoritatea maghiară?) care anunțau kareciur (bere). Programul a fost complex și bine asortat pentru dimensiunile actuale ale manifestării. Ideea de a internaționaliza Festivalul nu e rea. De a se creea în același timp cîte o stradă armeneas-că prin mai multe colțuri ale lumii în același timp e gen-eroasă. Poate aduna în jurul ei mulți oameni sub semnul prieteniei și bucuriei de a trăi. Pe același pământ. Faptul că există cîte o Strada Ar-menească prin diferite orașe ale României – și lume – ne spune ceva. Că mulți dintre

Bedros Horasangian :

Armenian Street Festival

4

armenii aceștei lumi NU trăi-esc în țara lor. Care e țara lor? Regatul Armean nu mai există de multă vreme. Re-publica Armeană creată în 1918 s-a năruit în doar cîțiva ani după ce a fost împărțită între URSS și viitoarea Re-publică Turcia. Abia după explozia URSS-ului s-a născut o nouă Armenie. Pe resturile rămase RSS Ar-menia. Este asta Armenia? Nu spunem mai mult, este o realitate. Tocmai de aceea există cîte o Stradă Arme-nească prin te miri ce oraș din lume, pentru că arme-nii sunt dincolo de țara lor și dincoace de trecutul lor. În Republica Armenia, la Erevan, nu există o stradă armenească. Pentru că ei, armenii din Armenia, sunt în țara lor. Strada Armenească e a armenilor care nu trăiesc în Armenia. Ei sunt cei care sunt armeni la Paris, New York , Beirut, Paris, Veneția, Buenos Aires sau Marsilia, în mod cert la Los Angeles sau Stuttgart, unde am și eu prieteni. Poate nu ar fi o idee rea ca la Erevan să existe, începînd cu 2015, o stradă Armenească. Care să adune toate străzile armenești din lume. Care să pună laolaltă, armeni și nearmeni de pre-tutindeni într-o generoasă înfrățire. Mai ales că în 2015 se va comemora 100 de ani de la ceea ce am tot numit DOSAR 1915. Strada Ar-menească ar putea fi un nou început pentru destinul – Khîsmet!- întregii omeniri. Nu doar de Strada Armene-ască e nevoie. De pace și prietenie de care s-a ales praful în ultimul secol XX. Avem nevoie de multe stră-zi pentru a recreea țesătura

vitală a viitoarei omeniri. Și de strada românească, tur-cească, evreiască – Ia, uite, ce face Bedros, i-a pus pe turci înaintea evreilor, tre-buie schimbat, nu putem lăsa așa ceva! – bulgărescă

sau chinezească, tot așa pînă ce adunăm toată ome-nirea pe străzi pentru a ne bucura și nu a protesta. Ok-toberfest este altceva decît Euromaidan-ul din Kiev care a generat morți și răniți. Stra-

AA

AR R

T13 - 14 / 2014

E V E N I M E N Tda, străzile, au devenit noua agoră a lumii moderne. De-pinde ce facem cu ea, cu ele. Cu străzile. Este vorba de a forța imposibilul, rațiunea, logica și faptele concrete ale unei realități brutale care au făcut să fim unde suntem. Omenirea, la început de secol XXI este la marginea unei noi provocări. Ce se întîmplă acum în Ucraina, Fîșia Gaza sau poate explo-da în Caucaz este o problemă a tuturor. Globalizarea ne-a adus pe o altă spirală a co-municării. Vrem, nu vrem, ne place sau nu. Suntem peste tot, suntem nicăieri. Strada Armenească ar putea arăta drumul către noi înșine. Că suntem armeni, evrei, greci, turci, azeri sau englezi. O Stradă Armenească la Lon-dra, așa cum s-a promis, din discuțiile purtate chiar pe strada Armenească anul acesta ar fi o idee generoasă. Vom avea un duplex de stră-zi București, măcar cu Lon-dra. Fie! Hm!Să sperăm că entuziasmul tinerilor armeni bucureșteni – plecat pe romanahaiuti-un-ul plin de bune intenții neduse la capăt, dar altfel asumate cu bucurie și vesel-ie la o bere rece sau un șpriț ce fac viața frumoasă și cînd se alege praful să fie pus în practică. Prefer personajele entuziaste și păguboase ale lui William Saroyan decît acei winnners, meschini și hapsîni din romanele lui Balzac. Asa haie? ar putea întreba un armean din Lon-dra vigilent și atent la acu-ratețea informațiilor din care a făcut bani în City și casă în West End. Garabet, do you know, Balzac is Armenian? I didn’t know till now!

Ca să nu lungim vorba – nu știu cum să traduc ergan-parak - mă bucur că Fes-tivalul Strada Armenească a fost un succes și un prilej de bucurie pentru toată lumea. Sper din toată ini-ma ca acesta să devină o marcă înregistrată – Aman, of,ov bidi vaze tuhteră îne ? - ( cine o să alerge să facă hîrtiile!) a bucuriei de a trăi. Fie ca mesajul armenilor, un popor care a trecut prin

multe, să fie bine înțeles și asumat de toată lumea. Ci-neva ar trebui să compună un Armenian Street Festival. Cine ar putea să-l convingă pe Paul McCartney? Ar fi ceva extraodinar. Eu, unul, m-aș bucura cel mai tare. Și nici nu aș cere bani la Uni-unea Armenilor din România pentru idee.

:)))))))))))))))))))))))))))))))))))Asta e tot.

6

„Delicatese și mirodenii par-fumate, coniac vechi și nease-muit vin de rodii: toate acestea le puteți găsi pe Strada Arme-nească”, – este al doilea an cînd la știrile de seară televiziunea română anunță festivalul arme-nesc din București. Timp de trei zile, între 1 și 3 august, de di-mineața devreme pînă seara tîr-ziu, în Cartierul Armenesc din București s-au împrăștiat cu-lorile și aromele armenești, au răsunat cîntecele și dansurile, vorbele, rîsetele și aplauzele. Drapelului armenesc i s-au alăturat cel grecesc și israelian, iar ritmurilor amețitoare țigănești le-au urmat sirtaki-ul grecesc și Hava Nagila evreias-că. Mii de bucureșteni s-au

adunat în curtea bisericii

armenești și pe Strada Armene-ască, grupuri-grupuri, s-au lipit de posterele povestind despre istoria armenilor din România și de standurile cu publicații, podoabe, faimoasa cafea arme-nească, coniac și prăjituri. Prin-tre corturile și standurile mul-ticolore întîlneai scamatori și ghicitoare care să-ți prezică vi-itorul, ici-colo auzeai strigătul tînărului vînzător de ziare, sub privirile tale meșterul argintar făurea podoabe, iar pictorul desena măiestrite litere arme-nești. Copiii zburdau în curtea bisericii, iar cei mari depănau amintiri la umbra restaurantului armenesc, la un pahar de cafea și sirop.După cum transmite corespondentul Armenpress, părea că Strada

Armenească și-a regăsit su-flarea și ritmul de odinioară, cînd, cu cîteva secole în urmă, aici s-au așezat armenii și și-au deschis prăvăliile și atelierele, au ridicat biserică, au înființat școală și tipografie. În Cartierul Armenesc, din chiar centrul Bucureștiului, trăiau alături în bună înțelegere români, arme-ni, evrei, greci și țigani, iar pe Strada Armenească treceau per-sonalitățile românești și arme-nești ale vremii.Aceasta este atmosfera pe care organizatorii festivalului, Uni-unea Armenilor din România și Organizația Tinerilor Armeni, au dorit să o readucă la viață, in-vitîndu-i pe vecinii greci , evrei și țigani, anul acesta și pe polo-nezi, să retrăiască împreună

ARMENPRESS : FESTIVALUL „STRADA ARMENEASCĂ” A ÎNSUFLEȚIT BUCUREȘTIUL

E V E N I M E N T

AA

AR R

T13 - 14 / 2014

trecutul, împărtășind bucuriile de astăzi. Primăria Bucureș-tiului s-a alăturat proiectului, punînd la dispoziție o uriașă scenă în aer liber și închizînd circulația pe stradă pentru trei zile. Festivalul a fost anunțat prin afișe în diverse cartiere bucureștene, iar radioul, televi-ziunea, de agențiile de presă și ziarele au difuzat materiale speciale despre desfășurarea programului. Festivalul a fost difuzat și online, în regim live streaming.Programul festivalului a fost di-vers, pentru toate categoriile de vîrstă, pentru toate gusturile și preferințele. La ediția din acest an o notă specială au insuflat-o invitații din Armenia: Aram MP3 (care a reprezentat Ar-menia la Eurovision), Susanna Petrosian și Elisabeta Adighian.Ediția a doua a festivalului, la fel ca și anul trecut, a debu-tat cu un concert de duduk ar-menesc, oferit de Trio Sonus din Timișoara, în interpretarea minunată a lui Cosmin Bălean. Seara a fost continuată de Su-sanna Petrosian și formația de dansuri armenești „Var-tavar” din București, urmate de ansamblul de dansuri grecești „Asteria” și „Astarakia” și re-citalul susținut de „Arkadia” (solistă Silvana Argyro).În zilele următoare au avut apariții captivante trupele țigănești „Mahala Rai Banda” și „Romafest”, evreiești „Haz-amir” și „Bucharest Klezmer Band”, poloneză „Dom Polski”, română „Green Tea”. Frații Capriel și Garbis Dedeian, bi-necunoscuți publicului melo-man din București, au umplut cu sonorități de jazz strada și curțile învecinate, iar trupa de dansuri „Gherla-Armenopolis” și-a marcat prima apariție în București.

8

Diminețile, teatrul „Ion Creangă” și „MiniArtShow” au organizat spectacole inter-active pentru cei mici, după amiaza studenții de la actorie din București au pus în scenă fragmente din romanul „Car-tea șoaptelor” al lui Varujan Vosganian, iar la Centrul Cul-tural Armean au fost proiectate filmele „Armenopolis” și „Cînd moartea întîrzie să apară”, pe motive din „Cartea șoaptelor”. În curtea bisericii au fost ex-puse lucrări ale cunoscutului

desenator Cik Damadian și fotografii din seria „Armeni în România-Poveștile oame-nilor de lîngă noi” de Andreea Tănase. Muzeul armean și-a de-schis porțile în fața numeroșilor vizitatori, iar editura „Ararat” a întins chiar pe stradă mii de cărți, care au trecut din mînă în mînă în doar cîteva minute.În ultima zi festivalul s-a legat prin duplex cu festivalul Stra-da Armenească de la Lon-dra. Festivalul s-a încheiat cu spectacolul însuflețit al trupei

„Vartavar” (condusă de Bella Mardichian), căreia la final i s-au alăturat și spectatorii. Pînă seara tîrziu, pe strada arhiplină a domnit entuziasmul și voia bună.Manifestarea armenească s-a transformat într-o sărbătoare populară și expresie de solidari-tate. În cele trei zile circa 15 mii de oameni au fost prezenți la sărbătoarea armenească. Depu-tatul Varujan Pambuccian, care timp de trei zile – împreună cu talentatul tînăr Hrant Jaghin-ian – a condus festivitatea cu pricepere, a reușit să creeze cu publicul o puternică legătură sufletească, ceea ce a asigurat succesul festivalului și simpatia față de armeni. Varujan Pam-buccian speră ca ideea festiva-lului să se extindă la anul și la armenii din Paris, iar în scurt timp asemenea festivaluri ar-menești să fie organizate și în alte orașe europene.“Armean estem, cinstit estem. Și dumneavoastră, dacă veți cumpăra de la aceste tarabe mirodeniile Orientului, veți

-

E V E N I M E N T

AA

AR R

T13 - 14 / 2014

vedea cât de cinstiți sunt ar-menii, care, ca orice negustor, vă păcălesc puțin, dar o să ple-cați mulțumiți”, presa română citează cuvintele lui Varujan Vosganian. “Așa cum s-au așezat armenii aici, la Bucureș-ti, așa au făcut și la Suceava, Bacău, și acolo sunt străzi ar-menești și la anul o să avem Strada Armenească în multe orașe din țară, România o să fie o mare stradă armenească în care armenii și românii și toți ceilalți împreună ne vom bucu-ra”, a afirmat Vosganian, în de-schiderea evenimentului.„Strada Armenească se trans-formă într-un loc de întîlnire a culturilor și națiunilor, în-tr-un simbol al prieteniei între popoare”, – spune ambasadorul Armeniei, Hamlet Gasparian, în cuvîntul său de salut cu ocazia celei de a 2-a ediții a festivalului.“Bucuria e mare, că pe un nume de stradă se așează o civilizație, o cultură, un popor, poporul armean”, spune, la rîndul său, liderul comunității evreiești, Aurel Veiner.Printre altele, în locurile unde s-au așezat, armenii atrag în manifestările lor și alte mi-norități, precum și personal-ități române și străine. Așa s-a întîmplat la începutul lunii iul-ie, la Gherla, cînd la sărbătoarea Sfîntului Grigore Luminătorul – declarată zi oficială a orașului – au participat nu numai liderii autorităților locale, ci și primari dintr-o seamă de orașe europene înfrățite cu Gherla, și la sfîrșitul lui iulie, la Dumbrăveni, cînd la Festivalul cultural au participat academicieni români și per-sonalități cunoscute din lumea artei. Același tablou îl avem la Cluj, Iași, Constanța, Botoșani, Bacău sau Gheorgheni.

ARMENPRESS

10

La Festivalul „Strada Armene-ască”, bucureștenii au dat buluc la mâncare ca la Erevan. Varu-jan Pambuccian a fost maestrul de ceremonii.Giuvaergii, argintari, cafegii, cofetari, desenatori, pictori,

bucătari și alți negustori au recreat pentru trei zile, în weekend-ul ce a trecut, pe stra-da Armenească și în curtea Bisericii Armenești din București o at-mosferă asemănătoare unui bazar din Erevan, capitala Ar-

Din presa română/EVZ.RO : Cafea la nisip cu coniac Ararat, kebap de pui și giuvaergii cu dichis pe „Ulița Armenească”

meniei, cu acazia Festivalului „Strada Armenească, aflat la cea de-a doua ediție. Bucurește-nii au putut să asculte, gratis, muzică popuară armenească, să cumpere tot felul de suveniruri din argint și pietre semiprețioa-se sau să se înfrupte din prepa-rate specifice armenești.(…)

De la eveniment nu putea să lipsească deputatul minorității armene din România, Varu-jan Pambuccian. Îmbrăcat cu o vestă tradițională armeneas-că, fără nasturi și cu o cipilică specifică pe cap, politicianul a fost un veritabil maestru de ceremonii și explica orice, ori-cui îl întreba ceva. „Am făcut festivalul vara, cât mai aproape de Vartavar, o mare sărbătoare armenească care celebrează apa! Un eveniment similar se desfășoară și la Londra, dar al nostru e de mult mai mare am-ploare, deși noi, aici, suntem cinci mii, iar în Anglia sunt peste zece mii! Noi am avut, în trei zile, peste 20.000 de vizita-tori!”, e mândru nevoie-mare, Varujan Pambuccian.

Liberalul Varujan Vosganian a apărut, sâmbătă, 1 august, într-o ipostază inedită, în direct la TV.

“S-a vorbit deja despre mân-dria de a fi român și a fost

pusă această mândrie, uneori, în forme unidimensionale. Ei bine, eu vin de la un eveni-ment bucureștean (…) Strada Armenească, unde ne-am întâl-nit cu reprezentanți ai evreilor, ai polonezilor, ai grecilor, ai romilor și toți suntem români. De aceea mi-am permis să vin cu această haină cu care am apărut pe scenă în urmă cu o oră și să vă aduc salutul tuturor

Vosganian, apariție inedită la TV: “Toți suntem români”

românilor de acolo, indiferent de etnia lor”, a explicat Varujan Vosganian apariția din cadrul emisiunii “Dincolo de știri”, de la Antena 3.

-

ACTUALITATE

AA

AR R

T13 - 14 / 2014

-

E V E N I M E N T

AA

AR R

T

Interesul bucureştenilor pentru a doua ediţie a Festivalului Stra-da Armenească i-a copleşit pe membrii comunităţii. Complexul armenesc a fost luat practic cu asalt, iar strada a devenit prea mică. Curiozitatea oame-nilor de a cunoaşte cultura şi tradiţiile minorităţii armene s-a văzut la toate corturile in-stalate pe stradă. Mulţi români au vrut să afle cum se scrie nu-

mele lor în limba armenească, au cumpărat cărţi, au vizionat proiecţii documentare şi i-au aplaudat la scenă deschisă pe dansatori şi cântăreţi. Comu-nitatea armeană vrea să facă o tradiţie din acest festival, care va fi organizat anual în primul weekend din luna august. 2015 va fi marcat de evenimente comemorative ale genocidului armenilor.„Credeam că toată lumea ne ştie istoria şi cultura. Mare greşeală am făcut. În 2013 am avut pe gardul Bisericii Armeneşti o expoziţie cu personalităţile poporului nostru. Am avut sur-priza să constatăm că mulţi nu le ştiau. Apoi, am vrut să trezim şi mai mult curiozitatea oame-nilor şi am organizat primul festival. Nu a fost bine media-tizat. Doar vreo 6 mii de oame-ni ne-au vizitat în 2013. Anul acesta, în schimb, strada era prea mică pentru cei care ne-au vizitat. Estimăm că au ven-it 20-25 de mii de oameni”, a relatat pentru ziarul PUTEREA vicepreşedintele Uniunii Ar-menilor din România, Sirun Terzian. În 2013, organizatorii festivalului au oferit vizitato-rilor un „Paşaport Strada Arme-

PUTEREA.RO : Festivalul Strada Armenească, un succes copleşitor pentru comunitate

nească”, urmând ca în fiecare an să se pună câte o ştampilă în el şi să ofere un cadou. „Anul acesta am dat câte o carte cu negustorii armeni”, spune Sirun Terzian, care este şi managerul tipografiei şi Editurii ARARAT. La Festivalul Strada Armeneas-că, pe o lungime de 50 de metri, a fost organizată „Strada de carte armeană”. În prima zi a festivalului au fost oferite spre vânzare 1.000 de volume, iar în cea de-a doua, 1.500. „În 10 minute s-a vândut tot. Şi expo-zanţii au fost impresionaţi. În cea de-a treia zi, mulţi au rămas fără marfă. La fel de bine prim-it a fost şi ziarul pe care l-am scos cu ocazia festivalului. Iar am greşit, pentru că am tipărit doar 6 mii de exemplare, iar cererea a fost mult mai mare”, spune Sirun Terzian. Pe zona stradală alternau atelierele de creaţii şi hand made, iar cafene-aua a fost realizată în stil ori-ental. De mare interes a fost şi cortul unde bucureştenii au vrut să vadă cum se scrie în limba armeană numele lor. Perma-nent, 5-6 persoane aşteptau la coadă să vadă caligrafia arme-nilor.

Gabriela DINESCU

12

A C U M 7 5 D E A N I

I u l i e 1 9 3 9

Vara își intrase în drepturi și în comunitatea armeană din România. Armenii, mai ales cei cu dare de mână își permiteau să își ia fiecare o binemeritată vacanță. Somitățile comunității petreceau fiecare pe unde își permiteau. Revista Ararat ne in-formează : ”PSS Arhiepiscopul Husik, Șeful eparhiei pleacă zilele acestea la Vatra Dornei spre a-și face cura obișnuită. Cu această ocazie, PSS se va opri câteva zile la Cernăuți ca oaspete al IPSS Mitropolitul Visarion al Bucovinei.Șeful eparhiei se va înapoia în Capi-tală la 5 august. ” Bătrânul Arhi-episcop avea desigur sănătatea zdruncinată iar problemele din Eparhia sa nu-l ocoleau. Tot aici aflam:”SS Arhiepiscopul Husik și-a luat însărcinarea să ceară Patriarhului Ierusalimului să recomande un Arhimandrit cult, prezentabil, și activ, în fine, potrivit în toate privințele pentru demnitatea de vicar al Arhiepiscopatului nostru. Din nefericire în răspunsul său, Pa-triarhul spune că în momentul de față n-are la dispoziție pe nimeni pe care să-l trimeată în România că însăși Patriarhia duce lipsă de clerici pentru con-ducerea diferitelor comunități armenești.”Existau și alte mari probleme în sânul bisericii pe care desigur că tot Arhiepiscopul Husik trebuia

să le deslușească. Din motive ce momentan ne scapă, aflăm că în 1939 Biserica Armeană nu era subvenționată de către statul român.Alte culte prime-au însă subvenții. Deci:”Către Ministerul de Finanțe – Binevoiți a încuviința să se deschidă pe seama acestui Minister un credit extraordinar cu acoperire din fondul de deschidere prevăzut în bugetul general al statului pe exercițiul în curs. Creditul solicitat va fi destinat sub-venționării cultului armeano grigorian care este singurul cult istoric și recunoscut de stat care nu primește nici un ajutor pentru întreținerea nevoilor sale. Este nedrept ca această biserică atât de veche existând din sec.IV să fie pusă în stare de inferiori-tate sub acest raport față de alte culte necreștine subvenționate

AA

AR R

T13 - 14 / 2014

de stat cum sunt cultul maho-medan sau cel mozaic… ” Mai mult decât atât, o altă problemă persista, problemă de care din nou Biserica trebuia să se pre-ocupe în primul rând. Vartan Mestugean se autosesizează în Ararat și scrie, tot scrie, în sper-anța că îl va auzi cineva: ”La periferiile Capitalei, spre Co-lentina mai ales, printre refu-giații armeni domnește cea mai neagră mizerie. Acești nevoiași locuesc claie peste grămadă în câte o încăpere neigienică.Copiii sunt sdrențăroși și n-au nici cămăși pe ei. Odăile în cari locuesc sunt atât de mici încât copiii sunt siliți să-și facă lecțiile întinși pe brânci pe par-doseală. Unii dintre ei între-bați de noi în privința hranei au răspuns că de multe ori se culcă fără să mănânce nimic.” Nu știm ce măsuri s-au luat la vremea respectivă dar oricum, alte comentarii sunt de prisos.Și în sfârșit aflăm că:”La 25 Iunie, Sf.Grigore Luminăto-rul s-a serbat ca de obicei cu mare solemnitate la biserica armeano catolică din Frumoasa în prezența unui mare număr de credincioși armeni și nu numai, veniți de peste tot. La banchetul ce a urmat a vorbit Dl.Av.Eug. Zacharias iar Kemancistul Ru-pen a delectat pe comeseni cu arii armenești.” Deci, nimic la Gherla, nimic la Dumbrăveni. Se pare că la aceea vreme, Fru-moasa era etalonul armenilor maghiarizați. Tare ciudat. Ori-cum, Arhiepiscopul Husik de la București nu a participat. La fel se întâmplă și astăzi. Ecu-menismul, atunci ca și acum a fost și este doar de fațada.Vara..în comunitatea interbe-lică armeană..în România.

Eduard ANTONIANANR Buzău, album al fam. Ghica

14

Între 30 iunie și 6 iulie, la Gherla, istoricul oraș Arme-

nopolis, s-au desfășurat Zilele Orașului, care au coincis cu sărbătoarea Sfîntului Grigore Luminătorul. Primarul Gher-lei, Marius Sabo, a lansat iniți-ativa de a declara tradiționala sărbătoare spirituală armeană drept zi a orașului încă din 2012, după semnarea acordului de înfrățire cu orașul Idjevan din Armenia. Iată că este deja al doilea an de cînd zilele orașu-lui se tranformă într-un festival internațional, la care participă delegații ale orașelor surori din Elveția, Franța, Germania, Ungaria și Polonia. Momentele

principale ale variatului

program au avut loc la 4 și 5 iulie și s-au axat pe evenimen-tele armenești. În acest scop sosireră la Gherla ambasadorul Armeniei, Hamlet Gasparian, și ambasadorul Elveției, Jean-Hu-bert Lebet, la inițiativa căruia specialiștii elvețieni au reabili-tat orologiul istoric al catedralei armeano-catolice Sfînta Treime din Gherla.La 4 iulie, la ceremonia de deschidere a festivităților, ce a avut loc pe stadionul orășenesc, au participat reprezentanți ai autorităților județene clujene și municipale din Gherla, ai conducerii Uniunii Armenilor din România, ambasadorii Ar-meniei și Elveției, delegații

orașelor europene înfrățite cu Gherla.Luînd cuvîntul la ceremonia de deschidere, ambasadorul armean, Hamlet Gasparian, le-a transmis gherlenilor me-sajul de felicitare al ministrului Diasporei al Republicii Arme-nia, doamna Hranuș Hakobian, și le-a mulțumit autorităților române și responsabililor locali pentru grija față de conservarea bogatului patrimoniu cultural armenesc din România și față de nevoile comunității armene locale.În dimineața zilei următoare, ambasadorul Armeniei a par-ticipat la întîlnirea delegaților orașelor înfrățite ce s-a ținut

Zilele orașului Gherla, istoricul Armenopolis, au fost marcate cu mare fast

AA

AR R

T13 - 14 / 2014

COMUNITATEla primăria Gherlei, în cadrul căreia au fost dezbătute chesti-uni privind eficiența cooperării la nivel descentralizat.După aceea, oaspeții de pes-te hotare au fost prezenți, ală-turi de autoritățile județene și municipale, precum și de conducerea Uniunii Armenilor din România, la slujba festivă oficiată în catedrala armeano-catolică Sfînta Treime închinată Sfîntului Grigore Luminătorul, care a fost transmisă integral în direct de posturile de televi-ziune TVR3, TVR-Cluj și TVR Plus.“Gherla a devenit loc de întâl-nire europeană, lucru firesc, de vreme ce aceasta este de secole o răscruce a națiunilor, cul-turilor și tradițiilor”, a declarat ambasadorul Hamlet Gaspari-an imediat după slujbă, la cer-emonia solemnă a punerii în funcțiune a noului și unicului mecanism al orologiului cate-dralei armene. “Gherla ne este dragă mai ales nouă, armenilor, întrucât constituie o parte a istoriei poporului nostru. Ar-menii din România sînt acea verigă, acea legătură umană care ne unește unii cu ceilalți, care poartă acea solidaritate și prietenie prin care vrem să să clădim o lume mai bună și un viitor mai bun”.După ceremonie, postul de televiziune TVR3 a continuat transmisia în direct din curtea catedralei armene, difuzînd o emisiune cu participarea am-basadorului Hamlet Gasparian, a renumitului jazzman Harry Tavitian, a vicepreședintelui UAR, Sirun Terzian, și a di-rectorului muzeului armean din Gherla, Mircea Tivadar, transmisie în care vorbitorii au discutat timp de o oră despre patrimoniul armenesc, proble-mele armenilor, marcarea a 100

16

de ani de la Genocidul Armean. Moderatorul Sebesi Karen a adresat întrebări despre trecutul și prezentul Armenopolisului armenesc și primarului Mari-us Sabo și președintelui filialei transilvănene a Uniunii Arme-nilor din România, Ioan Esz-tegar. Emisiunea a fost integral retransmisă, în reluare în seara zilei următoare.În timpul festivităților, am-basadorul Armeniei a acordat interviuri diverselor mijloace românești de informare.Programul artistic armenesc a fost încununat de Harry Tavitian care, în seara zilei de 5 iulie, în catedrala armeană, a interpretat măiastre prelucrări de jazz ale nestematelor mu-zicii vechi religioase și laice armenești.În cadrul programului cul-tural armenesc a fost prezen-tat filmul documentar despre Gherla-Armenopolis (regizor Florin Kevorkian – în noul cin-ematograf al orașului), a fost lansată ultima traducere în lim-ba română din volumele mon-ografiei Gherlei întocmite de binecunoscutul istoric Szongott Kristoff, iar în sălile sediului Uniunii Armenilor au avut loc expuneri de materiale tipărite, fotografii și obiecte ce atestă patrimoniul armenesc din Tran-silvania. Partea concertistică a fost completată de soprana Vik-toria Petrosian, care a interpre-tat piese religioase și clasice ar-menești, iar în incinta parohiei armeano-catolice oaspeții străini, localnicii, sutele de ar-meni veniți din toată România și din țările vecine au degustat bucatele bucătăriei armenești tradiționale locale.

armenpress

AA

AR R

T13 - 14 / 2014

COMUNITATEÎn zilele de 25-26 iulie, la Dumbrăveni a fost organizat Festivalul Cultural Dumbăveni 2014. Primăria orașului Dum-brăveni și filiala locală a Uni-unii Armenilor din România cu sprijinul Administrației ariilor protejate Târnava Mare și Po-dișul Hârtimbaciului au reunit în acest „oraș armenesc” din Transilvania artiști și intelectu-ali de seamă.Festivalul a fost deschis la castelul Apafi – Colecția Muzeală Transilvană Armene-ască, cu expoziția pictorului Mihai Nechita-Burculeț, unde au rostit discursuri de salut și apreciere doamna primar Georgeta Irimie, ambasadorul Armeniei, Hamlet Gasparian, poetul și redactorului-șef al revistei Vatra Veche, Nicolae Băciuț și – dintre organizatori – dr. Vasile Habor. Seara, în catedrala armeano-catolică Sf. Elisabeta, a răsunat muzica cla-sică în interpretarea pianistului Horia Mihail și a violonistu-lui Gabriel Croitoru. În prima parte a zilei următoare, la Sala de conferințe a Ocolului Silvic Dumbrăveni au susținut con-ferințe remarcabilul pictor și scriitor Gheorghe Anghel, pro-fesor la Universitatea Națională de Arte din București, și acade-micianul Răzvan Theodorescu, fost ministru al culturii. Acesta din urmă, vorbind despre Dum-brăveniul medieval, a sublini-at rolul important pe care l-au avut armenii în istoria întregii Transilvanii.

La rîndul său, vorbind despre rolul și amprenta armenilor în viața românească, ambas-adorul Hamlet Gasparian și-a exprimat încrederea că institu-tul de armenologie deschis la începutul acestui an la Univer-sitatea Babeș-Bolyai din Cluj va contribui la studierea și promovarea patrimoniului ar-menesc. „Eu cred că acestea le vor fi multora de folos, mai ales tinerilor, pentru a-și recăpăta și reconfirma identitatea, chi-ar și pentru noi, armenii din Armenia, pentru completarea identității noastre naționale cu fragmentele ce lipsesc și care se află risipite în întreaga lume”, a spus ambasadorul Armeniei.Seara, în catedrala armeano-catolică Sf. Elisabeta a răsunat din nou muzica clasică în in-terpretarea remarcabilului vi-olonist, laureat al mai multor premii internaționale, Alexandru Tomescu , în cadrul cvartetului Ad Libitum. Festivalul a fost încheiat de spectacolul oferit de ansamblul de dansuri armenești din Gherla.Cu ocazia festivalului, ambas-adorul armean a avut întreved-

eri cu doamna primar Georgeta Irimie și senatorul Viorel Ar-caș, pe tema strîngerii relațiilor la nivel descentralizat.Dumbrăveniul este considerat unul dintre „orașele armenești” din Transilvania în care ar-menii s-au așezat la sfîrșitul secolului al 17-lea, contribuid în mare măsură la dezvoltarea orașului. Astăzi în oraș se înalță bisericile, școlile, clădirile ad-ministrative construite odinio-ară de armeni. Spiritul arme-nesc al orașului este încă treaz, aici funcționează Fundația Armeană Dumbrăveni condusă de neobositul Ioan Călinescu, iar acum trei ani s-a deschis Colecția Muzeală Transilvană Armenească. În fiecare an, la jumătatea lunii august, în catedrala armeano-catolică Sf. Elisabeta se oficiază, în rit armean, slujba prile-juită de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, care îi re-unește pe armenii din România și din alte țări.La inițiativa Ambasadei Ar-meniei, în octombrie 2012 a fost semnat un Pact de Amiciție între Dumbrăveni și orașul Noiemberian din Armenia.

FESTIVALUL CULTURAL DE LA DUMBRĂVENI

Ambasadorul Hamlet Gasparian, dl. Ioan Călinescu, președinte filiala UAR-Dumbrăveni și acad. Răzvan Theodorescu

18

Baron Berci, ați împlinit de curînd o venerabilă vîrstă,

devenind un fel de reper în co-munitatea noastră. Dar, dinco-lo de această aniversare fru-moasă, vîrsta Dumneavoastră vă face depozitarul unor amint-iri și realități ale comunității noastre ce se întind pe durata a două-trei generații, pînă în perioada interbelică. Vă pro-pun ca, pe parcursul acestui interviu, să ne povestiți cîte ceva despre viața armenească de atunci, așa cum s-a întipărit aceasta în amintirea Dumneav-oastră.Pentru început, spuneți-ne cum a ajuns familia Dumneavoastră în România?

Părinții mei sînt refugiați din Turcia. Eu au găsit găzduire la

Galați, unde, ajutați fiind, îmi amintesc că stăteau cu bunicul, bunica și trei unchi ai mei, frații mamei. În scurt timp, din pove-stiri știu că ei au ajuns la Ploieș-ti, tot prin cunoștințe. Avînd și un cerc de cunoscuți, le era mai ușor. Așa au trăit ani de zile, această familie despărțită și bineînțeles, căutînd de lucru. Au găsit pe ici pe colo cîte ceva de muncit și și-au încropit o oarecare situație. Însă erau mulțumiți că au găsit găzduire și și-au putut întreține zilele.Bunicii, împreună cu doi din-tre unchii mei, au plecat la Paris ca să caute de lucru. Între timp, părinții mei s-au stabilit la Ploiești. La Paris, tot prin cunoscuți, au căpătat de lucru și pînă la urmă, au înființat un laborator de lactate, împre-

ună cu alți colegi, făcîndu-și o situație. Părinții mei, care se știau dinainte de a ajunge în România, s-au căsătorit la Galați, unde eu m-am și născut. Fratele meu mai mic, Varujan, s-a născut la Ploiești. Mai țin minte și acum casa cu pridvor, în care eram răsfățatul familiei.În familia noastră, mai aveam o străbunică, și aceasta refugiată din Turcia. Era foarte bătrînă și a încetat din viață la peste 100 de ani, la Ploiești. Neavînd acte, nici nu mai știa exact cîți ani are.

Din ce parte a Turciei se refu-giase familia Dumneavoastră?

Din povestite, știu că tata era din Izmit, iar mama din Izmir.La Ploiești, întîi au lucrat în manufactură pînă cînd, strîngîndu-și un oarecare cap-ital, au făcut tovărășie cu un alt armean cu care au dus-o pînă la o vîrstă foarte înaintată. Cu timpul, comunitatea din Ploiești s-a format și s-a așe-zat. Toți erau oameni harnici, care prin muncă asiduă și-au făcut o situație. Eram vecini cu familiile Kîrmîzian și Casaba-lian. Din comunitate, îmi mai amintesc de familiile Kîrzîlian, Șahbalian, Harutiunian, Za-doian, Șarafian, Varjabedian, Altiocaian, Amirian, Hangian, Eghiaian, Kademgian, Azarian.

Așadar, părinții Dumneavoastră s-au asociat cu un conațional…

Era o asociere efectivă, care a durat pînă la schimbarea regimului. Atunci tatăl meu s-a angajat în comerțul de stat, unde a lucrat pînă la pensionare.

În ce perioadă s-au asociat?

BERCI MARGARIAN

„Numai prin școală putem păstra limba și identitatea armenească”

secretar general al Uniunii Armenilor din România

AA

AR R

T13 - 14 / 2014

I N T E R V I UÎnainte de război. După care, încheindu-se războiul, au ter-minat treptat și comerțul. Tatăl meu a ieșit la pensie și, după scurtă vreme, s-au mutat la Bu-curești. Casa din Ploiești, ne-a fost, bineînțeles, naționalizată. Se afla pe Calea Cîmpinei și era o casă bătrînească, cu prid-vor, o curte mică. La început au fost chiriași în ea, după care au cumpărat-o, devenind pro-prietari. Naționalizarea casei s-a făcut sub forma vînzării obligatorii către stat. Ori o vindeau statului, ori ar fi fost dărîmată. Așa de mică a fost suma primită de la stat, încît eu și cu fratele meu ne-am pricop-sit cu cîte un frigider. Cam asta a fost „valoarea” casei.Eu avînd serviciu în Bucureș-ti – eram în Ministerul Petro-lului atunci – am căpătat un apartament cu două camere într-un bloc în care ne-am dus viața mama, tata, fratele meu și cu mine. Chiar dacă au fost condițiile grele, ne-am des-curcat. Străbunica murise la Ploiești, înainte de a ne muta. Tatăl meu avea o pensie, mama era casnică, iar eu proaspăt an-gajat.După mutarea la București, s-au stins rînd pe rînd, întîi mama mea, apoi tatăl meu. În viața lor înduraseră suferințe enorme și nu și-au sfîrșit zilele în mod normal. În felul lui, fiecare s-a îmbolnăvit de la suferințele avute.Ca o paranteză, pot spune – din auzite – că bunica, Hripsime, era din Kayseri. De cînd o știam eu, nimeni nu o chema pe nume, toată lumea îi spunea Hagi Nené. Aproape că îi și uitasem numele. Ea era vorbi-toare doar de turcă, pentru că – după cum povestea – pe vremea copilăriei ei, cine vorbea altfel era pedepsit cu tăierea limbii. Nu reușise, din cauza spaimei,

să lege un cuvînt pe armenește. Din acest motiv, la noi în casă se vorbea armeana și turca, ca să ne înțelegem cu ea.Tatăl meu, Măgărdici, era un om liniștit. A fost unul din șapte frați, risipiți în întrea-ga lume. Mama, Vartuhi, la vremea ei, picta. Învățase la Robert College, o prestigioasă școală americană din Istanbul. Era o gospodină desăvîrșită și ne-a crescut pe mine și pe frate-le meu în condiții civilizate, cu grijă pentru școală și învățătură, astfel încît eu am ajuns inginer, iar fratele meu, Varujan, a de-venit medic.

Am făcut o radiografie în ado-lescență la fratele Dumneavoas-tră, la Policlinica Sahia…

Da, la Sahia, a fost pînă la urmă și director acolo. Însă iradierea, boala, nu l-au iertat. A încetat din viață încă tînăr.În viața sa a avut și un ac-cident. La Gura Ocniței era schelă petrolieră, unde el era angajat ca medic. Într-o zi, cîți-va muncitori, vrînd să înfru-musețeze curtea și intrarea, au asfaltat, trecînd cu asfaltul și

peste capacul de la canal. Acest lucru a blocat evacuarea gaz-elor care au intrat în locuință și, cînd fratelui meu a aprins un chibrit, s-a declanșat o ex-plozie. Fratele meu a căpătat răni la față și la mîini, vindecar-ea necesitînd timp îndelungat. Și, ca fapt divers: directorul schelei, inginerul șef, cei care răspundeau de protecția muncii, cu toții erau înnebuniți și se te-meau că cine știe ce vor păți din cauza faptului că eu lucram la minister. Nu am avut decît compătimire pentru ei, pent-ru că niște oameni nesocotiți au „reușit” să asfalteze tocmai gura de aerisire. Rănile fratelui meu s-au vindecat destul de greu. El a mers pe specializa-rea radiologie și astfel a putut să profeseze. Desigur că, pen-tru orice medic tînăr dornic de afirmare, erau specializări mai interesante, cum ar fi chirurgia. Însă forțat de împrejurări, frate-le meu s-a axat pe radiologie, fiind foarte apreciat în dome-niul său.Norocul nostru a fost că am avut părinți cumsecade și muncitori, care ne-au crescut și ne-au educat cum se cuvenea. Nenorocirea

20

este că l-am pierdut pe fratele meu.Copilăria timpurie v-ați pe-trecut-o la Ploiești. Spuneți-mi ce vă amintiți Dumneavoastră despre acea viață armenească, despre acea atmosferă arme-nească din Ploiești văzută prin ochii unui copil?

Printre armenii din Ploiești erau vreo cinci-șase familii avute, care aveau magazine și se ocu-pau cu negustoria. Una dintre aceste familii, Șahbalian, avea fabrică de textile (fiul familiei, Armand, erau mai mare ca noi).

Oamenii munceau de dimineață pînă seara. Nu se munceau opt ore, ci zi lumină, se venea acasă seara la ora 10. O familie de intelectuali armeni erau Maga-nienii, dintre copiii lor, Setin, Anahid, Mari și Ulnia, mai trăi-esc astăzi ultimele două surori.

Tanti Ani, care într-o vreme a constituit stîlpul limbii armene în comunitate…

Și tatăl lor, Nșan Maganian, care le-a fost profesor tuturor copiilor armeni din Ploiești. Ca pro-fesoară, Ulig [fostă profesoară

la școala armeană din Bucureș-ti, autoare a manualului de limbă armeană] îi moștenește pe ambii părinți, întrucît și mama lor, Zaruhi, a fost, de asemenea, profesoară.

Dumneavoastră, copiii din co-munitatea din Ploiești, cum v-ați primit educația armenească? În famile, la școală improvizată…?

Educația armenească a fost pur familială. Nu știu ca cineva să se fi abătut de la obiceiurile ar-menești. După cît știa și putea fiecare transmitea mai departe tradițiile și limba armenească. În plus, domnul Nășan Magan-ian ne-a fost profesor de limbă armeană. În principal activitatea se desfășura la Clubul „Raffi”. Clubul era la etajul clădirii, iar noi copiii jucam fotbal într-un gang, la parter, și abia de aducea domnul Nășan sus, la lecțiile de armeană. De cum scăpam de la lecții fugeam tot la bătut min-gea. Eram eu, Setin Maganian, Sebuh Amirian, frații Ervant și Kirkor Altiokaian. Cîteodată, cînd eram mai mulți, ne duce-am pe terenuri libere să batem mingea, copiii armeni între noi.Una dintre distracțiile copiilor, în afară de fotbal, era ping-pong-ul. Organizam mini-cam-pionate de ping-pong la care era mare animație. Cei mari asistau la întrecerile noastre, uneori in-trînd și ei în joc.Aveam cor la care participau și cei mai mari dintre noi, copi-ii. Cei bătrîni, cînd se adunau, cîntau cîntece tradiționale. Aproape că nu era întîlnire între bărbați (femeile se întîlneau sep-arat) care să nu se încheie cu cîn-tece naționale, neaoșe, transmise din generație în generație. Corul menținea tradițiile de sărbători, membrii corului colindau case-le armenești din Ploiești.Tanti Ani ( în mijloc) alături de părinți Zaruhi și Nșan

I N T E R V I U

AA

AR R

T13 - 14 / 2014

Un amănunt dramatic, pe care eu atunci nu-l înțelegeam: la întîlnirile de familiale, care aveau loc în zilele de duminică sau de sărbători, noi copiii nu participam la adunările băr-baților, pe noi ne trimeteau să ne jucăm în camerele alăturate. Prin educația pe care o aveam, nimeni nu îndrăznea să stea lîngă adulți, bărbați sau fe-mei. De regulă, aceste întîlniri se terminau în lacrimi. Noi nu înțelegeam de ce plîng cei mari, cînd fusese atîta veselie înainte. Și nici nu îndrăzneam să între-băm, atunci cînd îi vedeam triș-ti și înlăcrimați. Nu plîngeau în fața noastră, dar veneau triști. Iar dacă ne scăpa mingea sau se întîmpla altceva și îi surprin-deam, îi auzeam plîngînd pur și simplu. Erau oameni care suferiseră cumplit, văzuseră po-gromuri, trăiseră fuga și exilul…

Unii au văzut ororile genocid-ului…

Le-au văzut cu ochii lor. Unii aveau rude moarte, dispărute. Ne-au spus – mai tîrziu – că pretutindeni au fost orori, nu numai în teritoriile Armeniei istorice, ci prigoana a fost și în celelalte provincii turcești. Bunicul din partea mamei, fiind intelectual, a fost condamnat la moarte și dus la Izmir. A fost salvat, l-au scăpat armenii.

Așadar, generația care a văzut ororile masacrelor nu a vorbit cu copiii, nu le-a spus nimic, nici un amămunt…

Absolut nimic, nimeni nicio-dată. Numai că s-a întîmplat acest lucru. Ceea ce știe toată lumea. Doar străbunica ne pove-stea că li se tăia limba celor care vorbeau altă limbă decît turca…

Povestiți-ne acum cîte ceva de-spre Dro. Ce vă amintiți despre perioada șederii lui la Ploiești?

El era director general la societatea Petrolmina, o rafinărie peste drum de calea ferată, în fața Gării de Sud. Acolo avea an-gajați cîțiva armeni, printre care și Misak Torlakian. Mi-l amintesc pe Dro că venea la club la „Raffi” unde întotdeau-na povestea, ținea discursuri înflăcărate, iar toată lumea avea un respect deosebit pen-tru el. Prin cunoștințele pe care le avea, el era deasupra tuturor și reușea să cucerească audito-riul. Cînd venea el se umplea sala, iar cei prezenți îl admirau și aplaudau. Îmi amintesc că, odată, cînd ne apucase ploaia la plecarea de la club, Dro ne-a luat pe mine și pe mama cu mașina lui – pe atunci nici nu prea erau mașini în Ploiești – și ne-a dus acasă.

Era un motor al comunității…

Insufla viață comunității, după cîteva vorbe pe care le spunea

anima asistența. Era un om de mare valoare, care impunea prin prezența sa. Era faimos, se auzise de vitejiile sale. Se știa despre el că era comandant de oști care, pe unde s-a dus, s-a încununat de glorie. Era un mare om care impunea respect, era deosebit față de toți ceilalți.

Chiar dacă impunea un anumit respect, Dro v-a dus cu mași-na cînd ploua, deci era, totuși, apropiat de membrii comu-nității, nu era distant…

Absolut. Era comunicativ, ex-plica dacă ceva nu era bine înțe-les. Pentru el comunitatea era o mare familie.

Care era atmosfera, care erau relațiile în comunitate?

În comunitate fiecare îi respecta pe ceilalți. Cu toții erau trecuți prin suferință, ceea ce impunea solidaritate și respect reciproc.La familia Kîrmîzian stătea Misak Torlakian, care a locuit la ei ani de zile.

Vi-l amintiți și pe Torlakian?

Sigur că da! Venea la noi în casă. Lucra la rafinăria lui Dro. Cu părul lui creț, Torlakian era o figură. Mă mir cum nu l-a dibuit poliția.

Stătea clandestin aici, se as-cundea într-un fel aici…

Era musafir… Nici nu se știa dacă îl chema așa sau nu. Îl știam de Misak. Era foarte apropiat de copii, de oameni în general.

Generalul Dro

22

Era pe atunci o viață, un anumit spirit comunitar din care mai vedeți astăzi ceva?

Doar adunările de aici. Astăzi nu mai există nici spiritul fa-milial de atunci.

Ce v-ați dori, la modul ideal, să vedeți că este astăzi în comunitate din ceea ce ați văzut pe vremuri, în copilăria Dumneavoastră?

Spiritul de atunci nu mai este posibil astăzi, întrucît condițiile s-au schimbat. Pe atunci suferința comună îi unea pe armeni. Acum viața este in-comparabil mai bună. Impor-tant este ca cei din conducerea comunității să promoveze soli-daritatea și spiritul armenesc.

Spuneați că pe vremuri în familie se transmitea limba armeană, tradițiile, identitatea națională se transmitea de la o generație la alta prin voința familiei…

Pentru că se vorbea armenește. Astăzi multe familii sînt mixte și, în general, se vorbește limba română. Sînt puține familii în care se vorbește limba armeană. Ceea ce a dispărut acum este spiritul de familie. Sînt familii mixte, care greu se acomodează

– se acomodează, totuși – și nu mai există acea coeziune a fam-iliei. Au dispărut marile reuni-uni de familie.

Limba armeană Dumneavoas-tră ați primit-o din familie și ați făcut cursurile acelea cu dom-nul Maganian. Era prețuită limba armeană în familie. Este adevărat că astăzi sînt multe familii mixte, dar, totuși, limba armeană este un pilon al iden-tității noastre.

Tata nu admitea altă limbă de comunicare între noi. Limba este coloana vertebrală a iden-tității, pe care se bazează foarte multe. Astăzi multe familii sînt mixte, iar mediul școlar este mult mai extins ca înainte și se vorbește numai românește peste tot. Și se mai vorbește și armeana în familiile armeneș-ti, dar armeana este din ce în ce mai puțin prezentă. Bătrînii sînt puțini, iar limba armeană

are din ce în ce mai puțini vor-bitori.

Ce mesaj, ce îndemn le-ați transmite celor de astăzi prin prisma celor văzute și trăite de Dumneavoastră?

Celor de astăzi le-aș spune să se înnobileze învățînd și vorbind armeana. Avem două cursuri de limbă armeană, susținute de Narine Bogdan-Căuș și Arșalu-is Paronian, pe care le sprijin-im să-și atingă țelul revigorării limbii armene în comunitate. Numai prin școală putem păstra limba și identitatea armenească și de acum înainte.

Vă mulțumesc pentru amabilitate și, din partea redacției revistelor „Ararat” și „Nor Ghiank”, vă urez ani mulți cu sănătate și de acum înainte.

Interviu realizat deVartan Martaian

Misak Torlakian

AA

AR R

T13 - 14 / 2014

I N T E R V I U

Fatih Akîn este unul din cineaștii turci de frunte, care

s-a născut în Germania și prin filmele sale a câștigat multă simpatie în rîndul publicului. De multă vreme se vorbea în cercurile cineaștilor despre ulti-ma sa peliculă „The Cut”. Titlul filmului, în engleză, se traduce literal „Tăietura”dar avînd în vedere subiectul filmului, se mai poate traduce și „Măce-lul”. Filmul ce se va prezenta pentru prima oară la Veneția, povestește destinul unui om din timpul genocidului din 1915, care își pierde cele două fiice ale sale și eforturile lui de a le regăsi. Firește cu acest conținut filmul va stîrni ecouri contro-versate. Evident că în pragul comemorării 1915, vor apare felurite fenomene în cercuri-le artistice turcești. Filmul lui Akîn s-ar putea să fie primul din cele ce vor mai urma. În cele ce urmează redăm, fragmentar, in-terviul colaboratorului nostru Evrim Kaya cu Fatih Akîn.

- În interviul nostru precedent ați spus că știți foarte puține despre armeni. După cît se pare acum situația e alta. De unde a apărut ideea de a face un film despre ar-menii din 1915?

- Am avut ideea de a face un film despre Hrant Dink, și am scris un scenariu pe baza a 12 materiale apărute în AGOS. De fapt era un proiect avangardist, însă nu am găsit un actor turc

să preia rolul lui Dink. Era clar că încă nu sosise timpul. Un alt vis era un film despre emi-granții din Anatolia care se duc în America…În cele din urmă părți din scenariul cu Dink in-troduse în povestea asta au dus la „The Cut”.

- Cunosc afinitățile dumneav-oastră față de Scorsese. A scrie în colaborare cu Mardik Mar-tin trebuie să fie emoționant.

- Scrisesem scenariul în ger-mană. Când a reieșit că voi turna filmul în engleză, am avut nevoie de cineva care era mai mult decît un traducător. Imediat m-am gîndit la Mardik Martin care inițial m-a refuzat spunînd „nu mai lucrez, m-am retras” . Însă citind povestea „The Cut”-ului s-a cutremu-rat. Toată viața visase un ast-fel de film. S-a apucat de lucru și a personalizat scenariul, l-a corectat, i-a conferit mai multă profunzime, și, o spun în sens pozitiv, l-a americanizat. Pot spune fără teamă că lucrînd cu el mi-am îmbogățit viața. El este prietenul meu cel mai vîrstnic și învățător.

- Cum ați ales actorii?

- Ca și în filmele mele preceden-te, pentru acest film am încercat să aleg actorii cei mai buni. Am urmărit, pe cît posibil, să lucrez cu actori armeni. Dar pînă la urmă nu m-am înțeles. Acto-rul principal Tahar Rahim este algerian, iar rolul soției sale îl deține Hindi Zahra care e ma-rocană. Sunt mulțumit și de ac-torii turci. Cu mare dăruire și-a jucat rolul actorul din Istanbul Bartu Kuciukciaghlaian.

- Fotografia este impresionantă.

- Filmul se derulează în jurul periplului eroului principal. Am făcut eu personal această călătorie. Turcia, Siria, Liban, Florida, Minneapolis, Dakota de Nord. Am precizat locațiile de filmare, și pînă la urmă am decis Iordania, Cuba, Canada, Malta și Germania, unde au avut loc filmările. Am montat o lentilă panoramică pe camera de luat ve-deri, dar desigur pe o peliculă de 35 mm. Era un sentiment ca de vis. Am renunțat la nuanțele etno-grafice ale duducului, am preferat muzica heavy metal, cîtă vreme și povestea e heavy metal.

Regizorul turc FATIH AKÎN vorbește despre ultimul său film „MĂCELUL”

24

- Era de așteptat ca filmul să fie prezentat la Cannes. De ce ați decis pentru Veneția?

- Am simțit că, deoarece sprijin-indu-se pe filmele mele anteri-oare vor fi niște așteptări ale or-ganizatorilor față de mine iar eu, în loc să țin seama de așteptările altora prefer să navighez con-form așteptărilor mele. Organi-zatorii festivalului de la Veneția au privit filmul, au fost impre-sionați, și imediat l-au trecut pe lista filmelor festivalului.

- Dar armenii din film de ce vorbesc englezește?

- Mai mulți organizatori au rid-icat această problemă. Dar ce „Amerikis, Amerikis” a lui Elia Kazan, în ce limbă a filmat? Dar Bertolucci „Ultimul împărat” ? Iar Polansky în „Pianistul” polo-nezii cu engleza lor cu accente poloneze, germanii vorbesc în germană iar rușii în rusă…

- Uneori în AGOS vorbim de-spre Holocaust pentru care s-au făcut filme importante. Dar 1915 nu a fost reprezen-tat într-un mod adecvat. Apoi am auzit de filmul tău și ne-am emoționat. Ce crezi despre asta?

- Mai întîi trebuie spus că acest film nu este despre genocid. S-ar putea face și un film despre geno-cid, deși nu sunt sigur. Am adoptat stilul „western”. Sergio Leone sau John Huston sunt înaintașii mei. Atom Egoian mi-a dat câteva cos-tume etnice dar nu pot spune că filmul meu are vreo tangență cu „ARARAT”-ul. Inspirația majoră vine de la „America, America” lui Elia Kazan. Unii au considerat și acel film că ar fi despre genocid, dar eu nu cred asta.

- Le arătați cinefililor turci una din paginile cele mai întunecate din istoria lor. Ce poate spune acest film celor care îl vor primi cu interes sau cu îngrijorare? Ce puteți spune în privința asta?

Un grup ultranaționalist turc, l-a amenințat pe renumitul regizor turco-german Fatih Akîn, pentru filmul său ce se va proiecta în curând „The Cut” care explorează teme legate de genocidul armean.O revistă numită „Otuken” publicație a Asociației Turanice Turce, a publicat o declarație pe site-ul său spunând că nu va permite ca filmul să fie proiec-tat în Turcia după ce a desco-perit că regizorul turco-german a acordat un interviu publicației armene AGOS.„Noi avertizăm deschis ziarul AGOS al fasciștilor armeni și așa zișilor intelectuali.” se

- În videoclipul lui Michael Jackson, spre sfîrșit, partenera lui Jackson îngrozită strănută. Brusc apare Jackson și spune „e doar un film”. Și eu, celor care așteaptă cu îngrijorare le voi da același răspuns. Dar sunt convins că spectatorii tur-ci, a căror părticică sunt și eu, e obligată să privească acest film. Un astfel de film, desigur, va conține și violență, dar seară de seară știrile zile nu conțin mai puțină violență. În fine, nu am făcut filmul dintr-o perspectivă politică. Doresc ca filmul să fie prezentat onorabil în Tur-cia. Oamenii așezați conforta-bil în scaunele lor odihnitoare din marile săli de proiecție, și ei să judece. Dacă vom reuși, înseamnă că suntem o soci-etate democratică. Đacă nu, în-seamnă că suntem dominați de teamă și suntem încă o jucărie a diavolului.

Traducere după AGOS (a.s.)

spune în mesaj. „ Acest film nu va fi proiectat în nici un cine-matograf din Turcia. Noi ur-mărim evenimentele cu cagule-le noastre albe și cu steagurile azere”.Cagulele albe sunt o referință clară la asasinarea jurnalistului armean Hrant Dink, care a fost ucis în plină zi la Istanbul la 19 ianuarie 2007, iar asasinul, Ogun Samast, purta o cagulă albă atunci când a tras în redac-torul șef al AGOS-ului.În noul film a lui Akîn, Taar Ra-him, un actor francez de orig-ine algeriană, joacă rolul unui armean ce trăiește la Mardin, în sud-estul Turciei, și care su-

praviețuiește genocidului din 1915 și începe o călătorie care îl duce în America în căutarea celor două fiice ale sale.Ultranaționaliștii turci au pre-tins că filmul „este un prim pas din cei câțiva pe care trebuie să-i facă Turcia ca să accepte minciuna cu așa zisul genocid”, se spune în declarație.Filmul va fi pe ecrane în toamna aceasta, după ce va fi prezentat la festivalul in-ternațional al filmului de la Veneția.

traducere după ASBAREZ (a.s)

REGIZORUL FATIH AKÎN AMENINȚAT DE NAȚIONALIȘTII TURCI PENTRU FILMUL CE SE REFERĂ LA GENOCID

AA

AR R

T13 - 14 / 2014

DOSAR 1915

Apropierea comemorării anu-lui de tristă amintire 1915, care conține cea mai mare dramă din istoria armenilor precipită lucrurile. Apar numeroase stu-dii, noi sau reeditate, apar noi situații politice – cum este cea din Irak și Siria, unde alungar-ea creștinilor este o curățare etnică „ce poate duce la Geno-cid” – cum declara recent Ba-rack Obama, care, altminteri nu-și asumă Genocidul Armean din 1915 la modul oficial – e limpede că toate argumentele puse în joc de cercetătorii și istoricii DOSAR-ului 1915 nu pot schimba decisiv lucrurile. De ce? Pentru că drama arme-nilor - și umanității întregi - din politică și geostrategică în 2014. Reacțiile diverselor can-celarii occidentale – Președin-tele Hollande a promis că va fi la Erevan pe 24 aprilie 2015 – este strîns legată de evoluțiile politice de ultimă oră. Și de poziționarea Armeniei, ca stat, pe eșichierul politic internațion-al, și de poziționarea armenilor de pretutindeni față de 1915, cît și de ziua de azi. Ce se întîmplă în Orientul Mijlociu, în Irak,

Siria, Fîșia Gaza sau în Turcia – unde Fostul premier Regep Er-dogan a devenit președinte – se leagă în mod cert de jocul din-tre Rusia și Uniunea Europe-ană/NATO. Armenia prinsă în aceste malaxor de evenimente va trebui să-și gestioneze atît prezentul, cît și trecutul.Nu mai insistăm cu aceste considerații – pe care le-am mai avansat , dar merită spuse apăsat de fiecare dată, ci vrem să mai aducem în atenția opiniei publice noi

testimonii, mai vechi sau mai noi, despre ce s-a consumat acum 100 de ani. Două cărți ne sunt acum la îndemînă. Ambele prin bunăvoința unor prieteni, universitari români, precum profesorii Dr. Andrei Pippidi, respectiv Dr. Mircea Angheles-cu. Cărora le mulțumesc mult și pe această cale. Primul mi-a dăruit, cu prilejul participării la masa rotundă de la TVR despre Genocidul Armean (probabil s-a orientat către mine pentru

Noi studii și mărturii despre Genocidul Armean din 1915

Fayez el Ghossein

26

că eram singurul cu cărțile pe masă !!!) volumul „Il Beduino misericordioso. Testimonio di un arabo musulmano sullo ster-minio degli armeni”( Editione originala in lingua araba, 1917, ediția în limba italiană 2005, traducere de Vasken Pambaki-an, apărută la Editione Angelo Guerini e Associati SpA, după o ediție în limba franceză din 1917). O mărturie de nepre-cupețit a unui martor ocular în timp real. Și foarte-foarte importantă, pentru că vine din partea unui musulman. Încercam mai de multă vreme să inițiez o cerce-tare despre genocid din surse arabe. Necunoașterea lim-bii arabe, dar răsuceli proprii existențiale au împiedicat o cercetare sistematică. Iată că ipoteza mea că există mărturii ale arabilor despre crimele făcute de turcii otomani se con-firmă. Să nu uităm că în 1915 arabii din Imperiul Otoman erau și ei supuși multor vexațiuni și abuzuri, ceea ce a și dus la revolta arabă,în care s-au implicat și britanicii, nu doar prin Colonelul Lawrence, cu care turcii erau deja în răz-boi. În mod cert cercetarea pre-sei timpului și a altor publicații arabe din epocă poate scoate

la lumină alte mărturii și

documente. Cine a fost Fayez el Ghossein? Spune chiar autorul, într-o prefață a cărții lui, din 21 septembrie 1916. La Bombay, unde se refugiase pentru a nu fi arestat de autoritățile otomane. Mărturisește el însuși:” Sunt un beduin, tatăl meu este o căpe-tenie a tribului Sulut din Ledja (Hauran). Am studiat la Con-stantinopol, apoi, după ter-minarea studiilor am fost numit vali de Damasc, apoi kaimakam al vilayet-ului Mamuret Ul-

Aziz( Kharput), apoi am urmat o carieră de avocat la Damasc”. Și tot așa, viața lui și a familiei este presărată de numeroase evenimente care se consumă în perimetrul Van, Bitlis, Alep și Erzerum. Adică exact acolo unde au avut cele mai teribile atrocități împotriva armenilor.

Despre ele depune mărturie aceste musulman, care fuge de frica autorităților turcești, de la Diarbekir la Bassora, și apoi în India, la Bombay, Mumbay-ul de azi. O carte care vorbește de-spre barbarie, ce să mai spui la propoziția un solo kurdo ucide 5000 armeni,omul povestește ce vede și aude în jurul lui.To-tul a ieșit din normal, o lume răvășită de ură și violență.Dar nu lipsesc și gesturi care atestă omenia altora. Postfața acestei ediții, semnată de Pietro Kuci-ukian explicitează personalita-tea acestui arab care, în doar 50 de pagini, aduce o mărturie de necontestat – istoricul american Justin Mac Carthy chiar neagă existența lui Gos-sein, după cum mărturisește un expert în subiect precum istori-cul german, Hilmar Kaiser, ci-tat de Kuciukian.Pînă să închei aceste sumare impresii de lec-tură să atragem atenția că în acest an a apărut, tot la Guerini E Asociatti volumul „Presenza Armena in Italia.1915-2000” semnat de Agop Manoukian și prezentat recent de Anahid Ter Minassian în „France Ar-menie”. Aviz celor interesați, inclusiv eu.Dr. Mircea Anghelescu mi-a atras atenția (de trei ani altfel, dar au și cărțile destinul lor, ca și oamenii) asupra celui mai important studiu apărut în Italia pe această temă. „Il Genocido degli Armeni (Societa editrice il Mulino, 2006) și este semnat de profesorul Marcello Flores, care predă istoria comparată la facultatea de litere de la Uni-versitatea din Siena. Este o panoramare completă a ches-tiunii armenești din Imperiul Otoman, din secolele trecute și pînă la revoluția Junilor Turci, războaiele balcanice și „Marele Război”, așa cum a fost denu-

AA

AR R

T13 - 14 / 2014

DOSAR 1915mit Primul Război Mondial. Traseul prezentării evenimen-telor istorice este completat de subtile analize și puneri în context, tocmai pentru a scoate în evidență caracterul pre-meditat și dinamica deciziilor care au dus la Genocid. Avem exprimat un punct de vedere clar și incriminatoriu despre responsabilii genocidului, care au condus Imperiul Otoman pînă la prăbușirea lui. Extrem de percutante observații, fără parti-pris-uri și partizanate po-litico-ideologice. Cum se mai practică, mai ales în mediile universitare americane, subiect asupra căruia voi reveni cu exemple concrete despre ac-tivitatea istoricilor americani negaționiști. Am făcut recent un rapid tur de orizont, iar re-zultatele sunt - și nu prea – sur-prinzătoare. Revenind la cartea profesorului Marcello Flores, să menționăm în mod special ultimele două capitole ( „Gius-tizia e vendetta” și, mai ales „La memoria e la storia”, nu cred că mai trebuie traduse titlurile ci doar urmărit conținutul) care fac bună translație între ce s-a întîmplat și ce este. Aș propune ca aceste volume, cu circulație restrînsă să intre în atenția al-tor edituri care să le traducă. Inclusiv în limba română. DO-SARUL 1915 rămâne în con-tinuare deschis.

DOSAR 1915 îngrijit deBedros Horasangian

Turcia și fantomele armenești Pe urmele genocidului

Laure MARCHAND Guillaume PERRIEREditura Actes sudPrefață de Taner Akcam

Primul genocid al secolului XX rămîne nepedepsit. Turcia con-tinuă să nege masacrarea a sute de mii de armeni otomani în timpul Primului Război Mon-dial și se străduiește să șteargă urmele crimei.Prezenți în Turcia pentru aproape un deceniu, doi jurnaliști, Laura Marchand și Guillaume Perri-er, au realizat un studiu amplu despre memoria genocidului în Turcia de astăzi. Ei au desco-perit supraviețuitori, armeni convertiți la islam descendenți ai unor turci care au salvat ar-meni, mărturii îngropate în tăcere, tradiții și biserici care au supraviețuit unui secol de ne-gare și ostilitate. De la Istanbul la granița cu Irakul, de la Marea Neagră la Marea Mediterană, cei doi autori au adunat dovezi mult mai vii și multe despre genocid.În pragul centenarului geno -cidului , aceste reportaje și aceste povești schițează portre-tul unei țări bolnave de negare, bântuită de un trecut care nu trece. Deși sunt turci care luptă cu curaj împotriva ideologiei oficiale, cum ar fi Taner Akcam, care prefațează această carte.Nu în cele din urmă, Turcia și Fantomele armenești con-tribuie la dezbaterea, în curs de desfășurare în Franța, cu privire la incriminarea negării Genocidului armean, adoptată în ianuarie 2012 și apoi respinsă de Consiliul Constituțional. Dar președintele Francois Hollande a promis un nou proiect de lege.

preluare de pehttp://www.actes-sud.fr

APARIȚIE EDITORIALĂ ÎN FRANȚAMărturii despre Genocidul armean

28

Luna trecută, comunitatea romanhayilor a pierdut o

distinsă doamnă, pe Doamna Viky Kricorian. În ultima zi a lunii iunie, în New York, s-a stins din viață, în tăcere, Ver-chin Tateosian-Kricorian, soția domnului Manug-Nonu Kri-corian, departe de țara ei dragă Armenia, departe de a doua ei patrie România.Viky Kricorian a fost o per-soană deosebită, sensibilă, prietenoasă, pregătită să-și ajute conaționalii. Armeancă adevărată, îi iubea pe arme-ni indiferent de țara lor de origine sau biserica pe care o frecventau, dar în special iubea armenii patrioți. Viky Krico-rian aparținea unei generații vechi de romanahay care îndu-rase mult de pe urma istoriei, care cunoscuse mulți înain-tași patrioți, luptători pentru libertatea Armeniei. Cunoștea îndeaproape comunitatea și membrii ei, și-i trata cu respect și demnitate.Verchin-Viky Sinanian s-a născut la 21 mai 1929, în Bu-curești, în familia lui Misak și Yeranuhi Sinanian. Educația armenească, Verchin și frații ei Gaidzag și Coharig Tufenk-gian, o primesc în casă, de la părinți, oameni dotați cu dra-

goste nemărginită față de Ar-menia și neamul armenesc.Tatăl, Misak Sinanian (1889-1955), Șabin-Karahisarțhi, a văzut multe în viață. A văzut cu proprii ochi tragedia și suferințele nației sale, a văzut masacrele, caravanele morții, bestialitatea turcă, a văzut tra-gedia proprii familii: decap-itarea părinților, violul su-rorilor, uciderea fratelui. A jurat răzbunare și s-a ținut de cuvânt. S-a înrolat în trupele de voluntari armeni, și a luptat ca un tigru în bătăliile de la Sari-kamîș, Sardarabad, Zanghezur, Diliman, la apărarea Karsului, Alexandropolului și Ardahanu-lui. Ceea ce a văzut nu a păstrat pentru el, a povestit copiilor și generației tinere pentru ca ei să cunoască adevărul și să lupte pentru drepturile nației armene. Stabilit în București, el devine unul din negustorii de vază ai comunității, dar Misak se im-plică și în viața comunității. A fost membru fondator al soci-etăților Uniunea Luptătorilor Armeni (1927) și Societatea compatriotică Vişab a Șabin Karahisarțiilor (1929), a fost membru în conducerea So-cietății Aghkadahnam de aju-torare al nevoiaşilor, a fost membru în comitetul de con-

ducere al şcolii armene din Bu-curești.Mama, Yeranuhi Kalaigian (1896-1978), Bolsahay, femeie cu educație armeană superioară primită în școlile din Constan-tinopole, s-a ocupat de creșterea și instruirea copiilor, fiind pri-ma lor profesoară de limbă, cul-tură și religie armeană.Verchin Sinanian nu a urmat școala armeană, ea s-a instruit în școlile normale românești unde a primit o educaţie aleasă. Cu toate acestea limba armeană o stăpânea la perfecție. Pentru aprofundarea ei și învățarea limbii franceze, primește lecții particulare de la profesorul Hacig Inghilizian, profe-sor diplomat în Elveția cu experiență pedagogică în Con-stantinopol, institutor la şcolile armenești din Constanța și Bu-cureşti. De la el avea să-și în-sușească și cunoștințele de artă, de desen și pictură.

La o vîrstă timpurie Verchin Sinanian se mărită cu Zaven Tateosian, fiul secretarului Eparhial, Peniamin Tateosian, Koniațhi, luptător național, fon-dator, și el, al Uniunii Luptăto-rilor Armeni. Zaven Tateosian tânăr bucureştean respectat în cercurile comunităţii, a fost

Ne-a părăsit o Doamnă a comunității armene

Verchin M. Tateosian-Kricorian

(1929-2014)

AA

AR R

T13 - 14 / 2014

IN MEMORIAMactiv în cadrul organizațiilor de tineret, membru Homenăt-men, coleg și prieten cu viitorul Catolicos Levon Balgian, actor amator în colectivul de teatru al Casei de Cultură Stepan Șahu-mian din Capitală.Persecuțiile regimului comu-nist de pe urma cărora au suferit multe familii armene, au făcut ca, la începutul anilor 1960, Zaven și Verchin Tateosian să părăsească România, să emi-greze în Statele Unite și să se stabilească în New York împre-ună cu mama lui Viky și părinții lui Zaven.Viața de emigrant nu a fost ușoară dar, cu muncă și credință în Dumnezeu, soții Ta-teosian reușesc să-și creeze o viață confortabilă. Vine însă anul 1978, un an rău pentru familia Tateosian, în acest an Verchin își pierde întâi mama, apoi soțul.După mulți ani, în decembrie 1990, Verchin se recăsătorește cu Manug-Nonu Kricori-an, unul dintre membrii re-spectați ai comunității armene din București și New York. Descendent al unei familii cu rădăcini în pământul Armeniei și României, licențiat al Con-servatorului din București, compozitor și muzicolog, Nonu Kricorian, a fost dirijorul cor-ului bisericii armene din Bu-curești, profesor de muzică și director al Școlii Armene din Capitală.Alături de Nonu Kricorian Ver-chin avea să-și petrecă aproape un sfert de veac din viață, Nonu fiind suportul ei moral în peri-oada grea a vieții, sprijinul în ultimele ei zile.

Verchin Tateosian-Kricorian a fost atașată de comunitate și a depus o intensă activitate în cadrul comunităților armene din București și New York.

În New York, Verchin Tate-osian-Krico-rian a avut o situație finan-ciară prosperă și a putut să facă opere de b i n e f a c e r e , să-i ajute pe nevoiași, să ajute Armenia și organizațiile a r m e n e ș t i . Soții Krico-rian au donat mult către in-stituțiile arme-nești din New York și au aju-tat financiar prietenii și conaționalii.Verchin Tateosian-Kricori-an nu a avut copii dar a iubit mult copiii. A fost, împreună cu soțul ei Zaven, fondatoar-ea Școlii Armene Surp Kricor Lusavorici din Woodside, New York care și-a dechis portile la 24 septembrie 1977. Soții Ta-teosian au ajutat la finanțarea localului școlii, au făcut parte din comitetul ei de conducere, iar Doamna Viky a fost timp de opt ani președinta comitetului școlar. Să adăugăm că, în anii `80, Nonu Manug Kricorian a fost director al acestei școli.

Devotată credinței și bisericii, Doamna Viky a fost mulți ani în conducerea Catedralei Surp Kricor Lusavorici din Man-hattan și în conducerea organ-izației Hay Ocnutian Miutiun – The Armenian Relief Society.Din punct de vedere profesion-

al Verchin Tateosian-Kricorian a lucrat domeniul financiar, la Banca Chase Manhattan Bank și a avut, astfel, posibilitatea să-și ajute, cu sfaturi financiare și de investiții, conaționalii.

Doamna Viky a avut mulți prieteni și cunoștea multă lume, era în legătură telefonică cu roman-hayi din întreaga lume, din California, Armenia, Franța, Argentina, lucru ce făcea ca notele de plată telefonice să fie, de multe ori, ridicate iar tele-fonul ei în permanență ocupat.

Doamna Viky nu a lăsat urmași dar a lăsat amintiri frumoase, a lăsat un nume de respectat și admirat. Dumnezeu să-i odih-nească sufletul nobil.

Edvard JEAMGOCIAN

30

S-a încheiat la Plovdiv (Bul-garia) cel de-al 15-lea Cam-pionat european de șah indi-vidual femei. Șahistele din Armenia s-au clasat astfel: GM Danielian Elina locul 14 cu 7,5 puncte; IM Mkrtchian Lilit locul 16 cu 7puncte; WGM Kursova Maria locul 34 cu 6,5 puncte; IM Golojan Lilit lo-cul 57 cu 5,5puncte; Sargsyan Shushanna locul 82 cu 5puncte. La concurs au participat 116 concurente. Câștigătoare a fost GM Gunina Valentina cu 9 puncte.

A 11-a ediție a Festivalului Inter-național de Film Golden Apricot a avut loc la Erevan între 13-20 iulie și a fost dedicat aniversării a 90 de ani de la nașterea marelui regizor Serghei Parajanov. Clasi-cul film “Culoarea rodiei” a fost proiectat, în prezența văduvei artistului dar și a multor cineaști care au lucrat cu regizorul.Spre deosebire de anii prece-denți, în acest an filmele tematice nu sunt grupate, dar programul festivalului păstrează cele patru categorii de concurs. Filmele au fost prezentate în patru secțiuni : filme de lung metraj, documen-tare, film de scurt metraj și Pano-rama armeană.Vice-președintele festivalului, Ara Khanjyan a spus că pentru această ediție au aplicat 1.500 de producții (din 95 de țări), din care au fost selectate 70 de filme pentru a participa în concurs, printre care 10 filme artistice internaționale, 12 documentare internaționale, 18 la secțiunea Panorama armeană (șapte filme, șase filme de scurt metraj și cin-ci documentare) și 30 de filme la secțiunea scurt metraj.Programul de informare “Arme-nii, o vedere din interiorul și din afară” a prezentat 18 filme de au-tori armeni și străini care vorbesc despre Armenia.

Programul “Retrospective” a in-clus cinci regizori, recunoscuți la nivel internațional: Serghei Parajanov, Kim Ki-Duk, Tszya Chzhan-Key, Otar Iosseliani și Amos Gitai.

Festivalul de film colaborează cu o serie de ambasade străine din Armenia (franceză, germană, american, poloneză și israeliană). Prin eforturile organizatorilor Festivalului Golden Apricot și ONG-ul turc Anadolu Kyultur, o platformă comună de film Tur-cia-Armenia a fost înființată în anul 2008. În acest an acest proiect a fost finanțat de Ambasada Statelor Unite ale Americii în Armenia. De la înființare pînă în prezent acest proiect/platformă a finanțat realizarea a 15 filme.Ambasadorul german în Arme-nia, Rainer Morel a declarat că festivalul de film este un eveni-ment de mare importanță nu doar pentru Armenia, dar și pentru alte țări. “Putem spune cu siguranță că Armenia a câștigat o reputație mare în lume, ca urmare a acestui festival”, a adăugat Excelența Sa.

Gayane MkrtchyanArmeniaNow

Armencele la al 15-lea Campionat european de șah

Festivalul Internațional de Film “Golden Apricot” – ediția a 11-a

Redactor şef : Mihai STEPAN-CAZAZIAN

Redactori : Eduard ANTONIAN, Vartan MARTAIAN

Fotoreporter : Mihai GHEORGHIU

Colaboratori : Carmen DROPOL (Constanţa). Tiberiu COSOVAN (Suceava)

Corespondenţi din străinătate :Elena CHOBANYAN

(Erevan)Edvard JEAMGOCIAN

(New York),Anton Lanis ŞAHAZIZIAN

(Toronto),Giuseppe MUNARINI

(Padova)Cristina POPA

(Karabagh)Sergiu SELIAN

(Australia)Tehnoredactare :

Ovidiu PANIGHIANŢPagină web :

www.araratonline.come-mail :

redactia@araratonline.comAdresa redacţiei:

Bd Carol I Nr. 43, Bucureşti – 2 Tel. / Fax: (4021) 314.67.83

I.S.S.N.1220-9678Tiparul executat la ARARAT s.r.l.

ARA

RA

T13 - 14 / 2014

REDACŢIA ARARAT

Unul din cei mai buni 101 scenariștiCo-scenarist la filmul „The Cut” regizat de Fatih Akîn

Născut la 16 septembrie 1936, este un scenarist american de origine armeană. El s-a născut în Iran dar a crescut în Irak. Deși provenea dintr-o fami-lie înstărită, el a părăsit țara spre a evita serviciul militar. Sosește la New York fără un ban și e nevoit să spele vase ca să plătească taxele la Univer-sitatea din New York, pe care

o absolvă cu Premiul Mahler. Apoi obține masteratul în 1968. Tot aici îl întîlnește pe Martin Scorsese, în calitate de coleg, în 1961. Cei doi se împriete-nesc și lucrează la primele proiecte ale lui Scorsese, pre-cum It’s Not Just You, Mur-ray, și Mean Streets. Adesea ei scriau scenariile în ger și zăpadă. Mardik a contribuit și la scrierea scenariului filmelor lui Scorsese precum New York, New York, și Raging Bull.A predat cursul de scenarii la Universitatea din New York, în anii 1968-1973. În acel an se mută la Hollywood, ca și Scor-sese cu care scrie, în colabo-rare, scenariul la Mean Streets care are un enorm succes. A lucrat pentru Chartof-Winkler Productions, în anii următori, scriind scenarii precum Ultimul Vals (1978) Valentino (1977), iar apoi Taurul Furios (1980). În prezent el s-a retras din ac-tivitatea de scenarist dar predă, din 1990, ca Lector Senior la prestigioasa USC pentru cine-matografie-televiziune.Filmul De la Bagdad la Hol-lywood în care Mardik Martin este și actor, e un fel de autobi-ografie a scenaristului.

Portret : MARDIK MARTIN

GRĂTARIADA ed i ț ia a I I -a

Str. Armeneascăfoae dependentă de festival

apareîn

week-end

Anul II1 - 3 august

2014

Când să scriu câteva cuvinte des-pre Strada Armenească – un colț de lume din vechea Mahala Ar-

menească, din care au supraviețuit Biseri-ca, Școala, Sediul Arhiepiscopiei care este o casă Melik și ea, ca și faimoasa Casă Melik, azi Muzeul Pallady, care nu a avut nici o legătură cu familia Me-lik, așa cum a avut Mateiu Caragiale în căutare de ponturi fine, adică o partidă matrimonială prin care să se pricop-sească, și o tot curta pe Mme Melik, văduvoaie la vremea aceea, așa cum rezultă din faimoasa corespondență cu amicul lui Boicescu, minunate texte cu frăgezimi de limbă română, ce pot con-cura cu gustul fin al tartinelor cu icre negre consumate cu un pahar de șam-panie Chandon Mouet sau Veuve Clic-quot, ca pînă la urmă Mateiu Caragiale să pună mână pe Domnișoara Sion, cu douăzeci de ani mai mare ca el, dar și cu casă făloasă pe Luca Stroici 7, stradă ce pleacă din Piața Gemeni, trece pe lîngă Biserica Popa Rusu și se varsă în Vasile Lascăr, de unde începe Batiștei, cumva închizând perimetrul Mahalalei Armenești, unde a locuit și pictorul Ab-gar Baltazar ( Toamnei colț cu Corbeni),

mai jos de casa Paleologilor - Mihail, avocatul, Conu Alecu, scriitor și om de lume și încă junele Toader, om școlit prin străinătățuri, ajuns Ambasador și Ministru la vârsta la care săracu Mateiu tînjea să prindă măcar un post de consul, de care nu a avut parte însă - de pe Ar-menească propriu-zisă, pe unde a șezut la junețe și Nicolae Steinhardt și avoca-tul Aznavurian, băgat la zdup de comu-niști pe vremea lui Dej, azi mai putând fi văzuți prin preajmă maestrul Ion Di-chiseanu, regizorul Mircea Daneliuc, reconvertit la o proză de bună calitate, povestea legată de Paul Zarifopol și Lisette Manisalian, vecini de stradă pe Spătarului, care a produs scena cu Rașelica din Craii, ehe, fum, dar câte nu sunt de plimbat și amintit legat de Strada Armenească – cum ziceam, am văzut la TVR 2 un film despre Rodii și un sat din Armenia la 6 km. de granița cu Iranul. Rodiile ca simbol național dar și un fruct plin de vitamine. De povestit, poate cu altă ocazie. Emoționant, ce să zic. Și mi-am propus și eu să mănânc de fiecare An Nou câte o rodie. Sunt, zicese, foarte sănătoase. Ceea ce doresc tuturor celor care se abat pe Strada Armenească.

Rodiile de pe Strada Armenească

Bedros Horasangian

- Cu cine se învecinează Rusia? - Cu cine vrea!

Radio Erevan răspunde cititorilor

- Soţul meu vine în fiecare seară beat acasă şi înjură conducerea. Ce să fac? - Încercaţi să îl loviți cu volumele lui Marx.Încă o întrebare: - Cu care volum? Şi peste ce?

Desen de Cik Damadian

Postat de Cristina pe un blog

Cum mergi pe bulevardul Carol și treci de Piața Ro-setti și de magazinul Wag-ner Arte, după intersecția unde se construiește un zgârie cer albastru, prima la stânga este strada Arme-nească. La intrare, chiar sub turnul de sticlă, stă piti-tă o biserică mare și albă. Cu arhitectura ei carac-teristică podișului înalt de lângă Ararat, Biserica Ar-menească a avut de suferit în ultimii ani într-o poveste asemănătoare celei a Cate-dralei Sf. Iosif. Din cauza fundației blocului de ală-turi, adâncă de aproape 30 de metri, bisericuța s-a cam desfăcut în bucăți și a fost recent restaurată. Acum stă bine în picioare, lângă centrul comunității armene din București, și el cu o ar-hitectură care amintește de clădirile Erevanului.Pe strada Armenească, dacă nu mergi la restauran-tul coreean, trebuie să mergi

să te plimbi. Altfel, n-ai cine știe ce atracții. (...)Multe semne de avertizare. Câine periculos. Stăpân fe-roce. De înțeles, amândouă atenționările. Câinii de pe Armenească sunt pericu-loși pentru că au diaree, iar stăpânii sunt feroce de nervoși pentru că nu găseș-ti un petic de asfalt nea-tins de câinii ăia periculoși. Altfel, frumoasă stradă, mai ales că o vezi bine din mijlocul străzii, locul des-tinat pietonilor care nu au loc pe trotuarele pline de mașini. Case bătrâne și ve-sele sau mai triste, cu ochii larg deschiși,... sau strâns închiși, cu balcoane, cu terase, cu breton, cu cozi. Spre capătul celălalt dai de strada Popa Rusu, unde dacă e vară, poți să faci es-cală la un ceai în grădină la Metoc. Dacă nu e vară, și nu e, ne uităm cu jind la poarta închisă și plecăm spre zări de soare pline prin labirintul de străzi de pe lângă Armenească.

DE CE MERGEM PE STRADA ARMENEASCĂ?