126
UIVERSITATEA “AL. I. CUZA” IAŞI FACULTATEA DE ECOOMIE ŞI ADMIISTRAREA AFACERILOR MASTER DE SPECIALIZARE: SISTEME IFORMAŢIOALE PETRU AFACERI AUL II ECOOMIE ŞI GLOBALIZARE Disciplină opţională SUPORT DE CURS Titular de disciplină, Lect.univ.dr. LIVIU-GEORGE MAHA IAŞI, 2011

Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

U�IVERSITATEA “AL. I. CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE ECO�OMIE ŞI ADMI�ISTRAREA AFACERILOR

MASTER DE SPECIALIZARE:

SISTEME I�FORMAŢIO�ALE PE�TRU AFACERI

A�UL II

ECO�OMIE ŞI GLOBALIZARE Disciplină opţională

SUPORT DE CURS

Titular de disciplină,

Lect.univ.dr. LIVIU-GEORGE MAHA

IAŞI, 2011

Page 2: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

2

CUPRI�S

1. GLOBALIZAREA VIEŢII ECO�OMICE................................................................................................. 4

2. TEORII ALE COMERŢULUI I�TER�AŢIO�AL. DIVIZIU�EA MO�DIALĂ A MU�CII.......... 10

2.1. TEORIA AVANTAJELOR ABSOLUTE – ADAM SMITH ................................................................................. 12 2.2. TEORIA COSTURILOR COMPARATIVE ....................................................................................................... 13 2.3. TEORIA VALORILOR INTERNAŢIONALE – J. ST. MILL............................................................................... 15 2.4. REFORMULAREA TEORIEI COSTURILOR COMPARATIVE ÎN TERMENII ....................................................... 17 COSTURILOR DE SUBSTITUŢIE ........................................................................................................................ 17 2.5. TEORIA DOTĂRII CU FACTORI DE PRODUCŢIE – TEOREMA HECKSHER-OHLIN.......................................... 18

3. COMERŢUL I�TER�AŢIO�AL – FLUX PRI�CIPAL AL CIRCUITULUI ECO�OMIC MO�DIAL ....................................................................................................................................................... 21

4. POLITICI COMERCIALE. I�STRUME�TELE POLITICII COMERCIALE TARIFARE ŞI �ETARIFARE................................................................................................................................................. 24

4.1. POLITICA COMERCIALĂ TARIFARĂ .......................................................................................................... 26 4.2. POLITICA COMERCIALĂ NETARIFARĂ ...................................................................................................... 28

4.2.1. Instrumente de limitare cantitativă directă a importurilor ............................................................ 29 4.2.2. Instrumente de limitare indirectă indirectă a importurilor prin mecanismul preţului................... 30 4.2.3. Barierele netarifare valutare şi financiar-bancare ........................................................................ 30 4.2.4. Măsuri şi reglementări restrictive de ordin administrativ şi tehnic ............................................... 31

5. POLITICA COMERCIALĂ PROMOŢIO�ALĂ.................................................................................... 33

6. REGLEME�TAREA MULTILATERALĂ A RELAŢIILOR ECO�OMICE I�TER�AŢIO�ALE35

6.1. ACORDUL GENERAL PENTRU TARIFE ŞI COMERŢ – GATT ...................................................... 35 6.2. ACORDUL GENERAL PENTRU COMERŢUL CU SERVICII – GATS ............................................ 39 6.3. ORGANIZAŢIA MONDIALĂ A COMERŢULUI – WTO................................................................... 40 6.4. CONFERINŢA NAŢIUNILOR UNITE PENTRU COMERŢ ŞI DEZVOLTARE – UNCTAD................................. 42 6.5. FONDUL MONETAR INTERNAŢIONAL - FMI ................................................................................ 44 6.6. BANCA MONDIALĂ ........................................................................................................................... 46

6.6.1. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare - BIRD................................................. 46 6.6.2. Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare - AID......................................................................... 48 6.6.3. Corporaţia Financiară Internaţională - CFI ................................................................................. 48 6.6.4. Agenţia de Garantare a Investiţiilor Multilaterale - MIGA ........................................................... 49 6.6.5. Centrul Internaţional de Soluţionare a Litigiilor privind Investiţiile - CISLI ................................ 49

7. TE�DI�ŢE Î� COMERŢUL I�TER�AŢIO�AL DI� PERIOADA POSTBELICĂ......................... 50

8. COMERŢUL I�TER�AŢIO�AL – REGIO�ALIZARE SAU GLOBALIZARE? ............................. 58

9. I�TEGRAREA ECO�OMICĂ.................................................................................................................. 66

9.1. STADII ALE PROCESULUI DE INTEGRARE ECONOMICĂ.............................................................................. 67 9.2. FACTORII DETERMINAŢI AI ARANJAMENTELOR PREFERENŢIALE ............................................................. 68 9.3. AVANTAJE ALE PROCESULUI DE INTEGRARE ECONOMICĂ ....................................................................... 71 9.4. EVOLUŢIA PROCESULUI DE INTEGRARE ECONOMICĂ............................................................................... 73 9.5. PROCESUL DE INTEGRARE ECONOMICĂ ÎN EUROPA ................................................................................. 80

10. TIPOLOGIA FORMELOR DE AFACERI I�TER�AŢIO�ALE....................................................... 86

11. I�TER�AŢIO�ALIZAREA FIRMEI.................................................................................................... 94

11.1. ALEGEREA METODEI DE INTRARE PE PIAŢA INTERNAŢIONALĂ .............................................................. 94 11.2. DECIZIA DE EXPORT .............................................................................................................................. 96 11.3. METODE DE EXPORT ........................................................................................................................... 100 11.4. MIX-UL DE MARKETING AL EXPORTURILOR ........................................................................................ 101 11.5. CLAUZELE INCOTERMS................................................................................................................... 103

12. SOCIETĂŢILE TRA�S�AŢIO�ALE ................................................................................................. 106

Page 3: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

3

13. I�STRUME�TE ŞI MODALITĂŢI DE PLATĂ I�TER�AŢIO�ALE........................................... 109

13.1. INSTRUMENTE DE PLATĂ INTERNAŢIONALE ........................................................................................ 109 13.2. MODALITĂŢI ŞI ACORDURI DE PLATĂ INTERNAŢIONALE ..................................................................... 110

13.2.1. Acreditivul documentar .............................................................................................................. 111 13.2.2. Incasso-ul documentar ............................................................................................................... 112 13.2.3. Ordinul de plată ......................................................................................................................... 113 13.2.4. Scrisoarea de garanţie bancară ................................................................................................. 113

TESTE GRILĂ .............................................................................................................................................. 115

BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................................... 124

Page 4: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

4

1. GLOBALIZAREA VIEŢII ECO�OMICE

Schimburile comerciale au loc preponderent între firme din ţări diferite, entităţi

juridice independente, chiar dacă, în ultima perioadă, un rol semnificativ îl deţin fluxurile de

bunuri şi servicii din cadrul firmelor multinaţionale. Mediul tranzacţiilor economice, în

general, este format din reglementări, instituţii şi organizaţii care-şi dobândesc legitimitatea

prin tratativele dintre guvernele statelor-naţiune. În plus, politicile statelor influenţează

destul de mult dinamica şi distribuţia geografică a fluxurilor comerciale. Dreptul comerţului

internaţional şi uzanţele de afaceri sunt, într-o anumită măsură, determinate de sistemele

juridice naţionale şi practicile reprezentative de afaceri (de exemplu, sistemul continental-

european, cel anglo-saxon etc.).

Globalizarea poate fi considerată un proces de creştere a interdependenţelor

economice între ţări şi a integrării pieţelor mondiale. Cu alte cuvinte, globalizarea

economică este definită prin trăsătura ei esenţială – intensificarea mobilităţii internaţionale a

factorilor de producţie, a ideilor şi tehnologiilor.

În literatura de management, globalizarea este definită ca un proces complex,

multidimensional, care cuprinde, în proporţii diferite, regiuni şi ţări diferite şi determină

schimbări structurale ale firmelor, industriilor şi pieţelor în întreaga economie mondială.

Cel mai adesea, autorii din domeniu vorbesc de o dublă semnificaţie a globalizării:

globalizarea pieţelor (a fluxurilor comerciale şi financiare) şi globalizarea producţiei

(procese de producţie la nivel global).

Procesul de internaţionalizare implică simpla extindere a activităţilor economice

între statele-naţiune şi este, în esenţă, un proces cantitativ care determină creşterea ariei

geografice a activităţilor economice.

Procesul de globalizare este calitativ diferit de internaţionalizare. El cuprinde nu

doar expansiunea geografică a activităţilor economice peste graniţele naţionale, ci şi

integrarea funcţională a unor asemenea activităţi dispersate internaţional.

Evoluţia către o astfel de economie globală (economie mondială globalizată)

presupune creşterea ca importanţă a relaţiilor intra-regionale (integrarea economică

regională), a conexiunilor între firmele multinaţionale şi a relaţiilor intra-firmă, a fluxurilor

financiare şi valutare aproape independente de cadrul instituţional/reglementativ al statelor

Page 5: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

5

etc. Dacă vechea economie mondială era caracterizată de relaţii internaţionale în care

principalul rol îl jucau fluxurile economice între state, economia mondială globalizată este

marcată de conexiuni şi reţele globale, precum sistemele informaţionale, procese de

producţie globale şi tranzacţii monetare pe întreg spaţiul economiei mondiale, independente

de sistemele economice naţionale.

Conceptul de economie globală nu este unul recent. Cu peste două decenii în urmă,

Peter Drucker vorbea de economia transnaţională, ca realitate diferită de economia

mondială. Spre deosebire de economia mondială în care unitatea esenţială este statul

naţional, economia transnaţională include patru unităţi importante: statele naţionale, formele

de integrare regională, corporaţiile transnaţionale şi economia mondială propriu-zisă, bazată

pe fluxuri informaţionale1.

Răspândirea în literatura de specialitate şi pătrunderea în limbajul comun a acestui

concept sunt de dată ceva mai recentă. Practic, odată cu noile tehnologii informaţionale şi

de comunicaţii (Internet, digitalizarea telecomunicaţiilor, transporturile containerizate etc.),

economia globală a devenit o sintagmă larg acceptată.

John Dunning defineşte economia globală în mod evolutiv, prin raportare la

dinamica producţiei internaţionale şi a politicilor guvernamentale în domeniul mobilităţii

internaţionale a capitalurilor, în special, al investiţiilor străine directe. Practic, economistul

britanic foloseşte propria sa teorie a afacerilor internaţionale (aşa-numita „paradigmă Oli”)

pentru a explica economia globală2. Pe baza acestei paradigme, Dunning identifică cinci

stadii de evoluţie a economiei globale, care, deşi nu reflectă în exclusivitate dezvoltarea

producţiei internaţionale, se suprapun în mare parte peste aceasta:

Stadiul Perioada Caracteristici generale Caracteristici ale afacerilor internaţionale

I Mijlocul sec. al XIX-lea – primul război mondial

• Revoluţie a producţiei şi metodelor organizaţionale; • Noi forme de transport şi energie; • Politici economice liberale; • Apariţia firmelor multi-produs şi multi-fabrică; • Avantajele de localizare se bazează doar pe dotarea cu resurse naturale a ţărilor.

• Avantajele de proprietate constau din active intangibile; • Organizarea activităţilor firmelor multinaţionale este monocentrică.

1 P. Drucker – Realităţile lumii de mâine, Ed. Teora, 1999 2 J. Dunning – Multinational Enterprises and the Global Economy, Addison-Wesley Publishing Company, 1993, p. 599-617

Page 6: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

6

II Perioada interbelică • Politici economice keynesiene; • Protecţionism; • Colapsul pieţei internaţionale de capital; • Relaxarea politicilor anti-trust; • Avantaje de localizare conferite de dotarea cu factori naturali şi restricţii de import; • Creşterea rolului investiţiilor străine directe (ISD) în Canada şi Australia.

• Maturizarea firmelor multinaţionale americane şi europene; • Investiţii directe în căutarea de pieţe (defensive); • Majoritatea multinaţionalelor erau organizate ca „federaţii” de filiale şi afiliate străine; • Cîştigurile extrase, în principal, din avantaje de proprietate.

III 1945 – sfârşitul anilor ‘60 • Hegemonia tehnologică şi economică a SUA; • Consolidarea instituţiilor economice internaţionale (FMI, BM şi GATT); • Liberalizarea comerţului; • Creşterea cererii de materii prime şi alimente; • Creşterea ISD vest-europene; • Politicile keynesiene în vogă; • Creşterea comerţului intra-ramură; • Avantaje de localizare „create”: capital uman, tehnologie şi antreprenoriat.

• Creşterea importanţei tuturor drepturilor de proprietate, ca formă de avantaj competitiv; • Internalizarea devine un avantaj semnificativ; • Creşterea numărului de multinaţionale şi de filiale în străinătate; • Mutaţii în organizarea firmelor multinaţionale: de la mono şi etno-centric la policentric; • Emergenţa reţelelor de filiale strict controlate.

IV Sfârşitul anilor ’60 – mijlocul anilor ‘80

• Integrarea economică regională, în principal, în Europa; • Mutaţia politicilor macroeconomice ale ţărilor în dezvoltare de la substituirea importurilor la promovarea exporturilor; • Începutul liberalizării politicilor ISD ale ţărilor în dezvoltare.

• Orientarea firmelor multinaţionale către integrarea şi controlul activităţilor din străinătate; • Trecerea la organizarea geocentrică; • Dezvoltarea formelor alternative de afaceri internaţionale – accent pe formarea de filiale în proprietate integrală; • Aplicarea formelor de organizare eterogenă specifice industriilor şi firmelor multinaţionale; firmele europene şi japoneze investesc mult în SUA, care sunt cel mai mare receptor şi furnizor de ISD.

V Mijlocul anilor ’80 - prezent

• Noile tehnologii ale informaţiei şi comunicării; • Noi tehnologii de transport;

• Firmele multinaţionale accentuează rolul „capabilităţilor”; • Descentralizarea

Page 7: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

7

• Biotehnologii şi noi materiale; • Progresul metodelor de organizare şi fabricaţie; • Liberalizarea pieţelor de capital; • Liberalizarea, dereglementarea şi privatizarea economiilor în dezvoltare; • Creşterea susţinută a comerţului internaţional; • Creşterea şi extinderea în ritm exponenţial a ISD; • Resursele naturale devin din ce în ce mai puţin importante; • Avantajele localizării sunt aproape în totalitate „create”.

organizării şi emergenţa stratehiilor „transnaţionalizate” – globalizare şi localizare; • Apariţia multinaţionalelor din ţările în dezvoltare; • Creşterea accelerată a numărului alianţelor startegice.

Globalizarea poate fi explicată prin următoarele caracteristici3:

- pieţe de capital dereglementate, cu posibilitatea de transfer rapid al capitalurilor;

- tehnologii ale informaţiei şi comunicaţiilor care fac posibile acţiunile la distanţă, în timp

real;

- pieţele financiare la termen foarte active şi dinamice, susţinute de noi forme ale

activelor financiare, ca opţiunile şi instrumentele derivate, care permit speculatorilor să

efectueze tranzacţii în orice monedă peste tot în lume unde există oportunităţi de câştig;

- mobilitate sporită şi răspândire geografică mai mare a investiţiilor directe;

- reacţii rapide şi intercondiţionate la evoluţiile pieţelor financiare şi valutare, pe care

operaţiunile se derulezaă non-stop, timp de 24 de ore;

- emergenţa reţelelor media globale, interconectate cu reţele de comunicare globale;

- mobilitate sporită, dar imperfectă, a resurselor umane în economia mondială;

- accelerarea schimbărilor tehnologice care determină creşterea numărului de achiziţii şi

fuziuni, dar şi competiţia mai intensă a firmelor.

Trăsătura definitorie fundamentală a economiei mondiale postbelice o constituie

intensificarea fără precedent a interdependenţelor economice dintre ţările lumii. Acest

proces a avut loc ca rezultat al dezvoltării forţelor de producţie şi al adâncirii diviziunii

mondiale a muncii, sub impulsul revoluţiei ştiinţifico-tehnice. Aceasta a generat un proces

de internaţionalizare a producţiei, într-o lume compusă din economii naţionale între care 3 M. Desai – Globalizaţion, 6either Ideology 6or Utopia, Centre for Study of Global Governance, London School of Economics, 2002

Page 8: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

8

există mari inegalităţi sub aspectul nivelului de dezvoltare, al dimensiunii potenţialului

economic şi al puterii.

În condiţiile unor astfel de disparităţi, procesul global de adâncire a disparităţilor nu

trebuie înţeles ca un sistem universal de dependenţe reciproce şi egale. Din contra,

schimburile dintre ţări aparţinând unor categorii diferite nu reprezintă, de regulă, un sistem

echilibrat de relaţii normale de interdependenţă. De cele mai multe ori, interdependenţele

dintre ţările dezvoltate şi cele slab dezvoltate, dintre ţările mari şi ţările mici, dintre ţările

bogate şi cele sărace, îmbracă forme contradictorii; ele reprezintă pentru unele relaţii de

dominaţie, iar pentru celelalte relaţii de dependenţă4.

Dominaţia, aşa cum e definită de Fr. Perroux, constă în capacitatea unei ţări de a

exercita influenţe disimetrice şi ireversibile asupra partenerilor ei. Capacitatea de dominaţie

a unei economii naţionale depinde, în principal, de dimensiunea, natura activităţilor

economice care fac obiectul producţiei naţionale şi al specializării internaţionale şi de

capacitatea informaţională. Împreună, aceste elemente conferă o anumită forţă contractuală

sau putere de negociere. Reversul factorilor care generează capacitatea de dominaţie creează

premisele dependenţei.

În general, angrenarea în diviziunea internaţională a muncii implică pentru statele

naţionale un anumit grad de dependenţă faţă de exterior. În literatura de specialitate, acesta

este estimat prin coeficienţii de comerţ exterior – exprimă ponderea exporturilor (E),

respectiv a importurilor (I) în produsul naţional brut (PNB):

100×=P6B

ECe

100×=P6B

ICi

Nivelul acestor coeficienţi variază în funcţie de potenţialul economic şi nivelul de

dezvoltare a fiecărei ţări. Datele statistice denotă:

- o pondere scăzută a exporturilor şi importurilor în PNB pentru ţările dezvoltate şi

în curs de dezvoltare care dispun de un potenţial ridicat (SUA, China, Japonia etc.);

- coeficienţi de comerţ exterior ridicaţi pentru ţările dezvoltate şi în curs de

dezvoltare cu un potenţial mic şi mijlociu;

4 I. Ignat, S. Pralea – Economie mondială, Ed. Synposion, Iaşi, 1994, p. 20-21

Page 9: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

9

- pentru ţările cu un potenţial similar, coeficienţii sunt cu atât mai ridicaţi, cu cât

nivelul lor de dezvoltare este mai înalt.

În economia mondială contemporană, cele mai semnificative cazuri de dependenţă

sunt: dependenţa comercială şi tehnologică a majorităţii ţărilor în curs de dezvoltare faţă de

cele industriale avansate, dependenţa financiară a statelor independente, dependenţa

alimentară a ţărilor sărace aşezate în zonele aride ale Globului, dependenţa ţărilor

nedeţinătoare de hidrocarburi, dependenţa faţă de anumite surse de materii prime naturale

etc.

Page 10: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

10

2. TEORII ALE COMERŢULUI I�TER�AŢIO�AL. DIVIZIU�EA MO�DIALĂ A MU�CII

Conceptul de diviziune mondială a muncii exprimă relaţiile ce se stabilesc între

economiile naţionale cu privire la distribuirea activităţilor economice între ele şi arată

modul de înserare, poziţia şi locul fiecărei ţări şi grup de ţări în economia mondială.

Diviziunea mondială a muncii se concretizează în ansamblul tipurilor şi formelor de

specializare a ţărilor lumii în anumite sectoare, ramuri şi subramuri de activitate, în scopul

valorificării pe piaţa externă a resurselor de care dispun. Ea înregistrează permanente

mutaţii sub influenţa a numeroşi factori economici, ştiinţifico-tehnici, politici, demografici,

instituţionali etc.

Asemenea factori au determinat o continuă diversificare a tipurilor şi formelor de

specializare internaţională şi a naturii complementarităţilor care subzistă la baza lor. În

prezent, pot fi distinse cinci tipuri de specializare internaţională, şi anume:

- specializarea intersectorială – bazată, iniţial, pe complementaritatea dintre sectorul

industrial şi cel agricol;

- specializarea interramuri (echipamente – bunuri industriale de consum);

- specializarea intraramuri (bunuri industriale de consum – bunuri industriale de consum,

echipamente - echipamente);

- specializarea organologică;

- specializarea tehnologică.

***

Primele încercări de analiză teoretică a comerţului exterior au fost întreprinse de

reprezentanţii curentului de gândire mercantilist: William Stafford şi Thomas Mun în

Anglia, Colbert şi Antoine de Montchrestien în Franţa, Ivan Tihonovici Posoşkov în Rusia

etc. Valoarea teoretică a concluziilor lor este limitată de circumscrierea demersului analitic

doar în sfera circulaţiei5.

5 Pralea, S. (coord.), Maha, L., Bălţătescu, S. – Teoria comerţului internaţional, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 2006

Page 11: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

11

În consecinţă, investigaţiile lor rămân la nivelul superficial al căilor de îmbogăţire a

naţiunii prin schimburile comerciale externe.

Se ştie că pentru mercantilişti, metalele preţioase, înseosebi aurul şi argintul,

reprezintă personificarea universală a bogăţiei. Aurul este “nervul războiului” şi “substitutul

nevoilor tuturor oamenilor” (A. de Monchrestien), iar “bogăţia nu constă în a avea mai mult

aur sau mai mulţi bani, ci în a avea mai mulţi decât restul lumii sau decât vecinii“6.

Animaţi de un asemenea scop, ei nu vedeau altă posibilitate de mărire a stocului de

aur, în afara extracţiei, decât comerţul exterior. Potrivit concepţiei mercantiliste,

specificitatea comerţului exterior constă tocmai în faptul că, spre deosebire de circulaţia

internă a mărfurilor care nu măreşte cantitatea de aur şi de bani, excedentul exporturilor faţă

de importuri poate servi acestei cauze. În acord cu aceasta, recomandările lor de politică

comercială sunt orientate spre maximizarea exporturilor şi limitarea importurilor.

Semnificativ este faptul că, deşi inconsistentă, mentalitatea “mercantilistă” a primatului

exporturilor faţă de importuri răzbate până în zilele noastre.

În concluzie, încercările de analiză teoretică ale mercantiliştilor au fost orientate doar

spre avantajele pe care comerţul exterior le generează şi măsurile de politică comercială

adecvate pentru însuşirea lor.

***

Limitele abordării mercantiliste au fost bine sesizate de către economiştii clasici

(mai ales Adam Smith şi David Ricardo), care, spre deosebire de înaintaşi, şi-au plasat

analiza nu numai în domeniul circulaţiei, ci, în primul rând, în sfera producţiei. Spre

deosebire de mercantilişti, ei caută posibilitatea măririi gradului de bunăstare, nu într-un

sold activ permanent al balanţei comerciale, ci în structura producţiei ţărilor participante la

schimb.

Astfel, abordarea teoretică a comerţului exterior în opera clasicilor capătă noi

obiective: pe de o parte, se încearcă definirea criteriilor de fundamentare a specializării

internaţionale, iar, pe de altă parte, se urmăreşte identificarea cauzelor, dezvăluirea

specificităţii şi explicarea avantajelor generate de comerţul exterior.

Definind sfera de cuprindere a obiectului analizei teoretice a schimburilor comerciale

externe, economiştii clasici se înscriu ca adevăraţii fondatori ai teoriei comerţului

internaţional. Principalele componente ale teoriei clasice a comerţului internaţional sunt:

6 citat după Marcy G., Economie internationale, PUF, Paris, 1976, p.12

Page 12: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

12

- teoria avantajelor absolute, elaborată de Adam Smith (1723-1790);

- teoria costurilor comparative, iniţiată de Robert Torrens (1780-1864) şi desăvârşită de

David Ricardo (1772-1823);

- teoria valorilor internaţionale, al cărei autor este John Stuart Mill (1806-1873).

2.1. Teoria avantajelor absolute7 – Adam Smith

A. Smith, în lucrarea Avuţia naţiunilor8, formulează teza ce avea să rămână cunoscută

în literatura economică drept “teoria avantajelor absolute”. Potrivit acesteia, avantajele

obţinute prin schimburile comerciale cu străinătatea decurg din diferenţele dintre costurile

absolute înregistrate în producţia aceleiaşi mărfi în ţări diferite. Diferenţele respective se

materializează în avantaje absolute şi sunt considerate drept singura cauză a comerţului

dintre ţări.

Smith, în calitate de economist al perioadei manufacturiere, în care Anglia se

confrunta cu problema cuceririi pieţelor, simte nevoia să ofere un criteriu de orientare a

structurii exporturilor britanice. În acest sens, pe lângă valoarea explicativă, el învesteşte

criteriul avantajelor absolute şi cu valoare normativă (proiectivă, de recomandare). Astfel,

pentru o ţară, apare recomanadabilă specializarea internaţională în producţia acelor bunuri

pentru care dispune de avantaje absolute faţă de străinătate, respectiv de costuri absolute

mai mici. Ele vor fi exportate în schimbul importurilor care n-ar putea fi produse în interior

decât cu costuri absolute mai mari decât în străinătate.

Pentru exemplificare, facem apel la binecunoscutul model ipotetic clasic, care ia în

consideraţie două ţări: Anglia şi Portugalia, respectiv două mărfuri: vinul şi stofa:

Marfa Ţara

Vin Stofă

Anglia 200 ore 100 ore Portugalia 100 ore 200 ore

Se presupune că Anglia produce vinul cu un cost de 200 ore de muncă, iar stofa cu

100 ore. La rândul ei, Portugalia poate produce aceeaşi cantitate de vin cu 100 ore de muncă

şi aceeaşi cantitate de stofă cu 200 de ore muncă.

7 Pralea, S. (coord.), Maha, L., Bălţătescu, S. – Teoria comerţului internaţional, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 2006 8 Smith, A., Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol. I şi II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1965

Page 13: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

13

În baza recomandărilor lui Smith, Portugalia se va specializa în producţia de vin, pe

care îl produce cu cost absolut mai mic, iar Anglia, din acelaşi motiv, în producţia de stofă.

Procedându-se astfel, la nivel internaţional, cantitatea produsă din fiecare marfă va

creşte, iar comerţul exterior va permite celor două ţări partenere să-şi sporească bunăstarea.

Explicaţia oferită de Smith ar părea verosimilă în situaţia pe care el o ia în

consideraţie, adică atunci când o ţară dispune de avantaje absolute la unele marfuri şi de

dezavantaje absolute la altele, iar partenerii săi sunt într-o situaţie inversă.

Dar, chiar într-o asemenea situaţie, generalizarea apare discutabilă. Ne referim la

situaţia în care o ţară dispune de superioritate absolută faţă de străinătate la producţia unor

mărfuri inferioare sub aspectul gradului de prelucrare. Chiar dacă nivelul costurilor absolute

este mai mic, specializarea internaţională în asemnea produse ar atrage pierderi sub aspectul

gradului de valorificare a factorilor de producţie. Ţara în cauză ar putea fi mai avantajată

specializându-se şi exportând produse superior prelucrate, chiar dacă nivelul costurilor

interne este mai mare decât în străinătate. În baza acestei observaţii, valabilitatea

explicaţiilor formulte de Smith apare strict limitată la cazul când superioritatea absolută faţă

de străinătate pentru unele produse este dublată de superioritatea absolută faţă de celelalte

bunuri autohtone.

Insuficienţa teoriei lui Smith apare mult mai evidentă în situaţia invocată de D.

Ricardo: diferenţele sub aspectul costurilor absolute nu permit nici o explicaţie şi nu oferă

nici un criteriu de orientare a specializării şi schimburilor internaţionale atunci când o ţară

dispune de avantaje absolute faţă de străinătate în producţia tuturor mărfurilor.

2.2. Teoria costurilor comparative9

Sesizând principala insuficienţă a concepţiei lui Smith şi preluând o serie de teze

formulate de Robert Torrens, D. Ricardo, în lucrarea sa Despre principiile economiei

politice şi impunerii10, definitivează teoria costurilor comparative. În accepţiunea

ricardiană, cauza schimburilor comerciale internaţionale nu constă în diferenţele de cost

absolut, ci în diferenţele dintre costurile comparative pentru acelaşi produs, în ţări diferite.

Pentru a-şi expune concepţia, Ricardo formulează faimosul său exemplu în termenii

următori: “Anglia ar putea fi în aşa fel condiţionată de împrejurări, încât pentru a produce

9 Pralea, S. (coord.), Maha, L., Bălţătescu, S. – Teoria comerţului internaţional, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 2006 10 Vezi Ricardo, D., Opere alese, vol. I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1959

Page 14: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

14

stofe să necesite munca a 100 de oameni timp de un an, iar dacă ar încerca să obţină vinul,

s-ar putea să aibă nevoia de munca a 120 de oameni pe aceeaşi perioadă de timp. De aceea,

Anglia va găsi că este în interesul ei să importe vin şi să-l cumpere prin exportul de stofă.

Pentru producţia vinului în Portugalia s-ar putea cere doar munca a 80 de oameni timp de un

an; iar pentru a produce stofa în aceeaşi ţară s-ar putea cere munca a 90 de oameni pe

aceeaşi perioadă de timp. Ar fi, prin urmare, avantajos pentru ea să exporte vin în schimbul

stofei. Acest schimb s-ar putea face chiar dacă marfa importată de Portugalia ar putea fi

produsă de ea cu mai puţină muncă decât în Anglia. Deşi ar putea să facă stofa cu munca a

90 de oameni, ea ar importa-o dintr-o ţară în care se cere munca a 100 de oameni pentru a o

produce…”11.

Din textul de mai sus rezultă că, asemenea lui Smith, Ricardo îşi dezvoltă

raţionamentul pe baza unui model ipotetic care ia în consideraţie două ţări şi două produse.

Însă, ipotezele lui Ricardo privind costurile exprimate în muncă pentru fiecare produs,

diferă de cele presupuse de Smith. Ele vizează situaţia în care o ţară dispune de superioritate

absolută în producţia tuturor bunurilor, iar partenerul ei de schimb, de inferioritate absolută

generală.

Concret, se consideră că:

• Anglia poate produce vinul cu 120 ore de muncă (sau cu munca a 120 de lucrători)

şi stofa cu 100 de ore;

• Portugalia poate obţine aceleaşi cantităţi de vin cu 80 de ore de muncă şi de postav

cu 90 de ore de muncă.

Marfa Ţara

Vin Stofă

Anglia 120 100 Portugalia 80 90

Într-o astfel de situaţie, conform postulatelor lui Smith, schimburile comerciale dintre

cele două ţări nu ar avea nici o motivaţie.

Pentru a soluţiona un asemenea caz, Ricardo formulează un nou criteriu de

specializare, potrivit căruia fiecare ţară este avantajată, dacă se specializează şi exportă

acele produse pentru care dispune de cea mai mare superioritate comparativă sau, la

limită, de cea mai mică inferioritate comparativă. Conform acestui principiu, consacrat

în literatură sub denumirea de “criteriul costurilor comparative”, explicaţia de esenţă a

11 Ibidem, p.127

Page 15: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

15

diviziunii muncii şi a schimburilor comerciale internaţionale rezidă în diferenţele dintre ţări

sub aspectul costurilor comparative.

2.3. Teoria valorilor internaţionale12 – J. St. Mill

După cum am arătat, prin întreaga sa teorie, Ricardo acreditează ideea că diviziunea

internaţională a muncii, fondată pe principiul costurilor comparative în condiţiile liberului

schimb, avantajează întreaga lume, ca şi fiecare ţară în parte.

Totuşi, în exemplul său, presupune că vinul produs de 80 de portughezi se schimbă pe

stofa produsă de 100 de englezi, fără a se preocupa de modul de repartiţie între parteneri a

avantajului ce decurge din participarea la comerţul internaţional (adică de repartiţia

câştigului de 30 de ore sau de munca a 30 de lucrători între cele două ţări).

Această problemă a fost preluată de J.St.Mill prin “teoria valorilor internaţionale”

dezvoltată în capitolul al XVIII-lea al lucrării sale Principii de economie politică13. Potrivit

continuatorului lui Ricardo, pentru ca cele două ţări să nu piardă, este necesar ca raportul de

schimb internaţional să se situeze între limitele valorilor de schimb naţionale ale fiecăruia

din cele două bunuri comercializate.

Ca şi Ricardo, Mill consideră că în condiţii de autarhie, pe plan intern, raportul de

schimb între mărfuri, se stabileşte după regula: “muncă egală contra muncă egală.” Adică o

marfă produsă într-un anumit număr de ore sau de un anumit număr de lucrători se schimbă

pe o cantitate din altă marfă, obţinută cu acelaşi număr de ore de muncă sau de acelaşi

număr de lucrători.

Dar însuşi Ricardo constată că “aceeaşi regulă care reglementează valoarea relativă a

mărfurilor într-o ţară nu reglementează şi valoarea relativă a mărfurilor schimbate între

două sau mai multe ţări”14. Ca urmare, “Anglia ar da produsul a 100 de oameni, pentru

produsul muncii a 80”15.

Rezultă că în cazul exemplului ricardian, în condiţii de autarhie rapoartele de schimb

ar fi:

o Pentru Portugalia: 1 unitate de vin=8/9 unităţi de stofă

o Pentru Anglia: 1 unitate de vin=12/10 unităţi de stofă

12 Pralea, S. (coord.), Maha, L., Bălţătescu, S. – Teoria comerţului internaţional, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 2006 13 Vezi Todosia, M., Doctrine economice contemporane, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985, p.139 14 Ricardo, D., Op.cit., p.126 15 Idem, p.127

Page 16: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

16

Acestea sunt limitele între care, potrivit opiniei lui Mill, pot varia rapoartele

internaţionale de schimb.

Presupunând că în relaţiile dintre cele două ţări s-ar adopta raportul de schimb al

Portugaliei în condiţii de autarhie, adică 1 unitate de vin=0,89 unităţi de stofă, avanatajul ar

reveni în exclusivitate Angliei. Comparativ cu situaţia de autarhie, când în Anglia pentru o

unitate de vin se plăteau 1,2 unităti de stofă, prin importul vinului, fiecare unitate din acestă

marfă va fi plătită cu 0,89 unităţi de stofă. Deci, Anglia economiseşte 0,31 unităţi din marfa

dată ca monedă de schimb (stofa). În cazul practicării acestui nivel al raportului de schimb,

Portugalia se va afla exact în aceeaşi situaţie ca în condiţii de autarhie, fără a pierde sau

câştiga ceva.

Un raţionament similar conduce la concluzia că, dacă pe plan internaţional s-ar

impune raportul de schimb al Angliei (1 unitate de vin = 1,2 unităţi de stofă), avantajul ar

reveni, în exclusivitate, Portugaliei.

În realitate, probabilitatea este mult mai mare ca raportul de schimb să se stabilească

între aceste limite. Ca urmare, fiecare partener îşi va însuşi o parte mai mare sau mai mică

din câştigul generat de comerţul exterior. În cazul raportului de schimb propus de Ricardo

(1 unitate de vin=1 unitate de stofă), faţă de autarhie, Anglia economiseşte 0,2 unităţi de

stofă, iar Portugalia obţine un excedent de 0,11 unităţi de stofă.

În general, consideră Mill, mărimea acestei părţi, respectiv, nivelul raportului de

schimb depinde de intensitatea cererii străine pentru bunurile fiecărei ţări.

***

Dintre contribuţiile şcolii neoclasice la dezvoltarea teoriei comerţului internaţional,

pot fi reţinute două variante ale teoriei costurilor comparative:

- teoria costurilor de oportunitate/substituţie;

- teoria dotării cu factori de producţie (modelul H-O-S).

Page 17: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

17

2.4. Reformularea teoriei costurilor comparative în termenii

costurilor de substituţie16

Reformularea teoriei clasice a comertului internaţional în termenii costurilor de

oportunitate sau de substituţie a fost iniţiată de Alfred Marshall şi dezvoltată de Gottfried

Haberler17. O sinteză reuşită a contribuţiei lor este realizată de G. Marcy, în lucrarea

Economie internationale18.

Însă, este de precizat că, permiţând formalizarea matematică şi analiza în termeni mai

riguroşi, reformularea în termenii costurilor de substituţie este preluată în majoritatea

tratatelor consacrate de relaţii economice internaţionale19.

Alfred Marshall preia ipoteza clasică a asimilării naţiunii cu agentul economic şi îi

atribuie, ca şi acestuia din urmă, propria scară de opţiuni de combinaţii de factori de

producţie şi de preferinţe de consum. El elimină din teoria comerţului internaţional teoria

valorii – muncă şi conduce analiza ofertei şi cererii de exporturi şi importuri în termenii

raţionamentului marginalist. Alături de curbele de indiferenţă ale producţiei şi consumului,

Marshall defineşte şi introduce în teoria comerţului internaţional curba ofertei – cererii

reciproce. Cu acest instrumentar, dezvoltă un model de analiză a comerţului dintre două ţări

în condiţiile costurilor de producţie constante şi ale specializării complete.

G. Haberler lărgeşte câmpul investigaţiilor prin abandonarea ipotezei costurilor de

producţie constante şi a specializării complete. El consideră fiecare naţiune ca un complex

de factori care, prin diversa lor combinare, permit producţia diferitelor mărfuri. Dintre

acestea, unele pot implica costuri constante, altele costuri crescânde sau descrescânde. Este

vorba, bineînţeles, nu de costurile clasice exprimate în consum de muncă, ci de costurile de

oportunitate sau de substituţie.

Pentru definirea lor, avem in vedere că, din punct de vedere al unei singure ţări, în

condiţiile deplinei utilizări, producţia unui bun nu poate fi lărgită decât în detrimentul altuia.

Cu alte cuvinte, obţinerea unei cantităti adiţionale dintr-un produs va avea drept cost

de substituţie sau de oportunitate cantitatea din cea de-a doua marfă, la producţia

căreia va trebui să se renunţe.

16 Pralea, S. (coord.), Maha, L., Bălţătescu, S. – Teoria comerţului internaţional, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 2006 17 Haberler, G., The Theory of International Trade, William Hodge and Co. Ltd., London, 1936. 18 Vezi: Marcy, G., Economie Internationale, PUF, Paris, p. 94-170. 19 Vezi: Kindleberger Ch., International Economics, 1968, p. 96-114; Lindert P., ş.a., Economie

internationale, Economica, Paris, 1981, p. 17-67; Meade G., A Geometry of International Trade, Londres, 1952; Barne R., Economie politique, PUF, Paris, 1965, p. 600-603; Hebler R., International Trade – Theorie

and Empirical Evidence, Prentice – Hall Inc., New Jersey, 1972, p. 29-50 etc.

Page 18: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

18

2.5. Teoria dotării cu factori de producţie – teorema Hecksher-Ohlin20

Teoria dotării cu factori de producţie este cea de-a doua variantă neoclasică a

modelului costurilor comparative, pe care îşi propune să-l explice şi să-l dezvolte.

Paternitatea acestei teorii revine economistului suedez Eli Heckscher, prin articolul intitulat

“The effect of foreign trade on the distribution of income”, publicat în 1919, în Ekonomisk

Tidskrift (vol. XXI, p. 497-512), rămas necunoscut până în anul 195021.

După reluarea tezelor lui Heckscher, de către conaţionalul său, Bertil Ohlin, în

cunoscuta lucrare Interregional and International Trade, în literatură se vorbeşte de

teorema Heckscher-Ohlin.

Obiectivele formulate explicit de către autori22 au fost:

1. de a construi o teorie a comerţului internaţional compatibilă cu teoria

interdependenţei reciproce a preţurilor, aşa cum a fost ea dezvoltată de Walras, Menger,

Jevons, Marshall, Clark, Fischer, Pareto şi Cassel (deci, independentă de teoria clasică a

valorii-muncă);

2. de a demonstra că diviziunea internaţională a muncii se explică prin diferenţele în

ce priveşte dotarea cu factori de producţie a fiecărei ţări;

3. de a analiza influenţa comerţului internaţional asupra preţului factorilor de

producţie

Consecvenţi acestor obiective, reprezentanţii şcolii suedeze elimină teoria valorii-

muncă din teoria comerţului internaţional şi conduc raţionamentul în termenii preţurilor

exprimate în monedă.

Preţurile sunt considerate identice cu costurile de producţie. Acestea, la rândul lor, se

compun din preţurile factorilor utilizaţi la producţia bunurilor respective.

Dacă două ţări au aceeaşi dotare cu factori (în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate)

şi utilizează o tehnică de producţie identică, atunci costurile de producţie şi implicit,

costurile comparative vor fi aceleaşi.

Pentru ca să existe diferenţe între costurile comparative, Heckscher consideră că sunt

necesare două condiţii:

20 Pralea, S. (coord.), Maha, L., Bălţătescu, S. – Teoria comerţului internaţional, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 2006 21 Tradus din suedeză de S. Laursen, acest articol a fost inserat în lucrarea lui Howard S.E. şi Metzler L.A., Readings in the Theory of International Trade, American Economic Association, Philadelphia, 1950, p.272-300 22 Ohlin, B., Interregional and International Trade, Oxford University Press, London, 1967, p.IX

Page 19: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

19

1. dotarea proporţională cu factori să difere de la o ţară la alta;

2. să difere proporţia factorilor utilizaţi în producţia fiecărui bun.23

La rândul său, Ohlin, bazându-se pe aceeaşi identitate între costurile de producţie şi

preţurile mărfurilor, consideră că acestea din urmă depind de raportul dintre cerere şi ofertă.

Cererea de bunuri depinde de nevoile şi preferinţele consumatorilor, precum şi de

veniturile indivizilor.

La rândul ei, oferta de mărfuri este condiţionată de oferta de factori şi de condiţiile

fizice ale producţiei, adică de funcţiile de producţie.

Deoarece factorii de producţie sunt presupuşi de aceeaşi calitate, funcţiile de

producţie sunt identice pentru acelaşi produs. Ca urmare, diferenţele dintre

preţurile/costurile relative se datorează fie condiţiilor cererii de mărfuri, fie diferenţelor sub

aspectul ofertei de factori de producţie.

Considerând că, de regulă, diferenţele privind cererea au o influenţă mai mică decât

cele care se referă la oferta de factori, Ohlin ajunge şi el la concluzia că factorul determinant

al diferenţelor dintre preţurile relative generatoare de comerţ exterior îl constituie dotarea

diferită cu factori de producţie a fiecărei ţări.

Pe scurt, fiecare ţară are interes să producă bunurile care încorporează în

proporţie mare factorul relativ abundent şi ieftin şi să importe bunurile a căror

producţie necesită cantităţi mari de factor rar şi scump24.

În această perspectivă, comerţul exterior apare ca un schimb de factori abundenţi

contra factorilor rari.

În concepţia reprezentanţilor şcolii suedeze, libera circulaţie a mărfurilor

compensează parţial imobilitatea factorilor de producţie. Totodată, ea tinde să egalizeze

preţurile absolute şi relative ale factorilor, adică tinde să egalizeze salariile, rata dobânzii şi

renta funciară.

Mecanismul explicativ al tendinţei de egalizare este simplu: pentru satisfacerea cererii

suplimentare de export creşte cererea de factor relativ abundent şi ieftin şi, în consecinţă,

preţul acestuia urcă, iar importurile măresc, de fapt, oferta de factor rar şi scump, aşa încât

preţul acestuia va avea tendinţă de scădere.

*

23 Howard, S.E., Readings in the Theory of International Trade, American Economic Association, Philadelphia, 1950, p.277-278 24 Ohlin, B., Op.cit., p.7

Page 20: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

20

Noţiunea de noua teorie a comerţului internaţional desemnează de fapt o suită de

teze şi teorii, care contestă anumite aspecte ale teoriei tradiţionale şi formulează noi

elemente de răspuns la problemele fundamentale ale analizei teoretice a schimburilor

internaţionale. Noua teorie nu reprezintă un corp unitar şi nu infirmă teoria tradiţională.

Suita de teorii care formulează noi explicaţii la problemele esenţiale propuse de teoria

tradiţională, referitoare la determinanţii comerţului internaţional şi efectele politicilor

comerciale, se înscriu drept completări şi alternative ale tezelor teoreticienilor clasici şi

neoclasici25:

- teoreticienii ofertei aduc în discuţie faptul că diferenţele în dotarea cu factori de producţie

nu constituie singura sursă a avantajelor comparative; în condiţiile economiei moderne,

diferenţele în ceea ce priveşte stocul de cunoştinţe tehnice şi organizatorice, diferenţele în

calitatea muncii, nivelul productivităţii etc. au o importanţă decisivă;

- Paradoxul lui Leontieff: numeroase verificări empirice ale modelului H-O-S au pus în

discuţie ipoteza omogenităţii factorilor de producţie. Conform teoriei dotării cu factori de

producţie, SUA ar fi trebui să exporte bunuri intensive în capital şi care încorporează puţină

muncă. Totuşi, pe baza datelor statistice, Leontieff ajunge la concluzia că SUA participă la

diviziunea mondială a muncii bazându-se pe o specializare caracterizată de produse care

conţin relativ mai multă muncă decât capital. Paradoxul este explicat prin productivitatea

mai mare a muncitorilor americani faţă de cei străini, datorită, mai ales, educaţiei,

calificării, eficacităţii antreprenorilor, spiritului de iniţiativă, organizării întreprinderii etc.

- controverse asupra ipotezei identităţii funcţiilor de producţie (tehnologiilor):

realitatea ne arată că pluralismul tehnologic caracterizează producţia aceluiaşi bun în ţări

diferite.

- o altă ipoteză de bază a noii teorii a comerţului internaţional este concurenţa imperfetă

(diferenţele de dimensiune generatoare de economii de scară, efectele de distorsionare a

concurenţei prin politicile guvernamentale şi diferenţele sociale şi culturale).

- abandonarea caracterului static al analizei şi dinamizarea teoriei comerţului

internaţional (studiul variaţiei avantajelor comparative generate de modificările în

dimensiunea, structura şi calitatea dotării cu factori, respectiv: acumularea capitalului,

creşterea populaţiei, creşterea productivităţii, perfecţionarea tehnologiei etc.).

25 Pralea, S. (coord.), Maha, L., Bălţătescu, S. – Teoria comerţului internaţional, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 2006

Page 21: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

21

3. COMERŢUL I�TER�AŢIO�AL – FLUX PRI�CIPAL AL CIRCUITULUI ECO�OMIC MO�DIAL

Bunurile materiale şi serviciile rezultate din activităţile care constituie obiectul

specializării internaţionale sunt destinate atât satisfacerii nevoilor interne, cât şi

schimburilor între economiile naţionale.

Ansamblul raporturilor ce se stabilesc între agenţii economici aparţinând diferitelor

ţări, generate de schimburile, tranzacţiile şi transferurile cu caracter economic realizate

între economiile naţionale, formează sistemul relaţiilor economice internaţionale.

Acest sistem cuprinde26:

- relaţiile comerciale internaţionale generate de schimburile de mărfuri corporale sau

necorporale (schimb de cunoştinţe ştiinţifico-tehnice, de servicii de turism, transport,

asigurări, servicii bancare, tehnice etc.);

- relaţiile financiar-valutare, care exprimă totalitatea raporturilor generate de

mişcările internaţionale ale fondurilor băneşti ocazionate de operaţiunile comerciale,

necomerciale şi financiare, realizate în valută, între agenţii economici - persoane fizice sau

juridice, aparţinând unor state diferite;

- relaţiile de cooperare economică internaţională, care exprimă raporturile

contractuale de conlucrare dintre parteneri din ţări diferite având ca obiect realizarea în

comun a unor activităţi din domeniile producţiei, cercetării ştiinţifice, dezvoltării

tehnologice, comercializării sau financiar-valutare.

Amplificarea şi diversificarea specializării internaţionale, progresele în domeniile

transporturilor, comunicaţiilor şi informaticii au stimulat şi facilitat considerabil relaţiile

economice dintre ţări. Sub influenţa acestor factori, obiectul acestor relaţii s-a diversificat,

şi, prin repetabilitate, aceste schimburi au dobândit caracterul de flux.

6oţiunea de flux economic internaţional desemnează forma concretă de realizare a

schimburilor reciproce de activităţi, care depăşesc caracterul sporadic în relaţiile dintre

parteneri din ţări diferite.

Orice flux economic internaţional se defineşte prin următoarele elemente27:

26 Spiridon Pralea – Politici şi reglementări în comerţul internaţional, Ed. Fundaţiei Academice “Gh. Zane”, Iaşi, 1999, p. 9-10 27 Spiridon Pralea – Op. cit., p. 11

Page 22: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

22

- obiectul schimbului – valori materiale, băneşti şi spirituale sau activităţi terţiare şi de

cooperare;

- orientarea geografică;

- o anumită frecvenţă, valoare, volum şi importanţă.

Totalitatea fluxurilor de valori materiale şi băneşti, de rezultate ale creaţiei

ştiinţifico-tehnice şi ale activităţilor prestatoare de servicii care fac obiectul schimbului

reciproc de activităţi dintre economiile naţionale, privite în strânsa lor împletire şi

intercondiţionare, alcătuiesc circuitul economic mondial.

Din punct de vedere al naturii fizice a obiectului, fluxurile componente ale

circuitului economic mondial pot fi:

- fluxuri comerciale: fluxuri de mărfuri corporale şi fluxuri de mărfuri

necorporale/comerţ invizibil (fluxurile de tehnologie sub forma licenţierii, brevetelor de

invenţie, a operaţiunilor de know-how, consulting-engineering etc; fluxurile de prestări de

servicii etc.);

- fluxuri de cooperare economică internaţională;

- fluxuri financiar-valutare.

Caracteristicile circuitului economic mondial28:

- caracterul obiectiv – fiecare ţară, indiferent de mărime sau aşezare geografică, resimte

necesitatea participării la circuitul economic mondial pentru lărgirea pieţei de aprovizionare

şi desfacere, plasamente sau surse de capitaluri şi tehnologii etc.;

- caracterul concret istoric – se referă la faptul că formele şi mecanismele de derulare a

fluxurilor componente diferă, ca esenţă sau mod de manifestare, de la o perioadă la alta;

- accelerarea vitezei de evoluţie – este atestată de ritmurile rapide de creştere a

fluxurilor comerciale;

- diversificarea tot mai mare a fluxurilor componente şi, în cadrul acestora,

accentuarea diversificării conţinutului lor;

- adâncirea interdependenţelor dintre fluxurile componente – fluxurile de mărfuri

antrenează nu numai pe cele valutare, ci şi relaţiile de cooperare, fluxurile de cunoştinţe

tehnico-ştiinţifice etc.

Mutaţii în compoziţia comerţului mondial:

- reducerea substanţială a ponderii produselor de bază în exporturile mondiale (de la 56%

în 1950 la 29% în ultimii ani);

28 Idem, p. 12-14

Page 23: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

23

- creşterea ponderii produselor manufacturate în exporturile mondiale (de la 43% în 1950

la 71% în ultimii ani):

- diversificarea gamei produselor ce fac obiectul comerţului internaţional şi creşterea

ponderii ramurilor de vârf în schimburile internaţionale de produse manufacturate;

- creşterea ponderii fluxurilor comerţului invizibil în ansamblul comerţului internaţional,

de la 5% la începutul secolului al XX-lea la circa 25% în prezent.

Page 24: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

24

4. POLITICI COMERCIALE. I�STRUME�TELE POLITICII COMERCIALE TARIFARE ŞI �ETARIFARE

În sens larg, conceptul de politică comercială ar reprezenta intervenţia statului

pentru reglementarea activităţii de comerţ interior şi exterior. Dat fiind faptul că pe plan

intern această intervenţie este mai redusă ca importanţă, în literatura şi practica de

specialitate acest concept a fost circumscris domeniului comerţului exterior. Astfel, politica

comercială vizează promovarea şi realizarea intereselor comerciale ale unui stat în raport cu

străinătatea, într-un anumit context internaţional, determinat de starea economiei mondiale

într-o perioadă dată. Ea se înscrie ca o componentă principală a politicii economice a unui

stat, fiind considerată o latură a funcţiei externe a statului şi un atribut al suveranităţii

naţionale. Tariful vamal al unei ţări, ca şi moneda naţională constituie un simbol al

suveraniăţii statului respectiv.

Realităţile contemporane impun, însă, o nuanţare a acestor abordări, în sensul luării

în consideraţie şi a practicilor comerciale ale marilor firme multinaţionale, a reglementărilor

comerciale promovate de organizaţiile internaţionale (GATT, OMC, UNCTAD etc.), a

procesului de integrare economică la nivelul diferitelor spaţii geografice (UE, NAFTA,

MERCOSUR etc.)

Politica comercială ar putea fi definită ca totalitatea măsurilor şi acţiunilor

întreprinse de stat, prin intermediul organismelor guvernamentale cu mijloace şi

instrumente specifice, concepute în optica anumitor idei şi doctrine economice, politice şi

sociale, pentru reglementarea relaţiilor comerciale externe, în scopul maximizării

avantajelor obţinute din specializarea internaţională şi comerţul exterior29.

Principalul obiectiv pe termen lung al politicii comerciale îl constituie optimizarea

participării ţării la diviziunea mondială a muncii. Pe termen mediu şi scurt, sunt

urmărite şi obiective mult mai concrete, cum ar fi30:

- dezvoltarea producţiei naţionale în diferite ramuri de activitate, prin protecţie faţă de

concurenţa externă;

- creşterea gradului de utilizare a forţei de muncă şi, în general, a factorilor de producţie;

- îmbunătăţirea structurii fizice şi geografice a comerţului exterior; 29 Spiridon Pralea – Op. cit., p. 100 30Idem, p. 100-101

Page 25: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

25

- stabilitatea schimburilor comerciale externe;

- îmbunătăţirea raportului de schimb;

- echilibrarea balanţei comerciale şi a balanţei de plăţi;

- achitarea datoriei externe;

- procurarea de venituri pentru bugetul de stat;

- protecţia veniturilor anumitor categorii sociale.

În concordanţă cu aceste obiective, politica comercială îndeplineşte două funcţii

principale:

- funcţia de protejare a economiei naţionale;

- funcţia de promovare a relaţiilor comerciale externe.

Gama măsurilor şi instrumentelor de politică comercială este deosebit de variată,

statele recurgând la combinarea unor elemente de natură diversă cum sunt cele de ordin

economic, juridic, vamal, fiscal, valutar, administrativ, fito-sanitar, tehnic, ecologic etc.

După natura şi efectele măsurilor şi instrumentelor utilizate, politicile comerciale

pot fi:

- tarifare – au o acţiune indirectă, de influenţare de către stat şi nu de determinare

expresă a volumului şi structurii activităţii economice de comerţ exterior;

- netarifare – se bazează pe instrumente cu acţiune directă de dimensionare, de exemplu,

a cantităţilor şi proporţiilor fluxurilor comerciale;

- promoţionale – vizează stimularea exporturilor31.

Unele instrumente se aplică cu ocazia sau se referă la momentul trecerii mărfurilor

peste frontiera vamală, în timp ce altele acţionează în celelalte etape ale încheierii şi

derulării tranzacţiilor, pe parcurs intern sau extern. Măsurile şi instrumentele care

acţionează asupra fluxurilor comerciale în momentul trecerii frontierei vamale constituie

obiect al politicii vamale, aceasta fiind principala componentă a politicii comerciale a unui

stat.

Politica vamală cuprinde ansamblul instrumentelor, măsurilor şi dispoziţiilor legale

care reglementează intrarea şi ieşirea mărfurilor în şi din ţară.

Regimul vamal constă în totalitatea dispoziţiilor legale privind taxele şi celelalte

instrumente vamale şi formalităţile de aplicare a lor. El este instituit printr-o serie de acte

normative, dintre care cele mai importante sunt: Codul vamal, Regulamentul vamal (care

detaliază prevederile codului), Tariful vamal şi convenţiile vamale la care a aderat statul

respectiv. Cadrul instituţional prin intermediul căruia sunt executate atribuţiile vamale este

31 Spiridon Pralea – Op. cit., p. 103-104

Page 26: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

26

alcătuit, în principal, din Administraţia vamală, coordonată de Direcţia Generală a Vămilor,

care, de regulă, are ca for tutelar Ministerul Finanţelor sau, mai rar, Ministerul, respectiv,

Departamentul Comerţului Exterior.

Spaţiul geografic pe care se aplică acelaşi regim vamal poartă numele de teritoriu

vamal. În principiu, teritoriul vamal coincide cu teritoriul naţional. El este mai redus decât

teritoriul naţional în situaţiile în care statele respective instituie în anumite regiuni porturi

franco, antrepozite vamale sau zone de comerţ liber. Când un stat aderă la o uniune vamală

sau la o zonă de liber schimb, teritoriul vamal este mai extins decât cel naţional, însumând

suprafaţa tuturor statelor membre.

4.1. Politica comercială tarifară

Principalele instrumente de politică comercială tarifară sunt taxele vamale şi tariful

vamal32. Prin intermediul lor statul creează un anumit cadru pentru tranzacţiile comerciale

internaţionale, stimulând sau restricţionând desfăşurarea lor, dar lăsând la latitudinea

importatorilor şi exportatorilor decizia de vânzare-cumpărare.

Taxa vamală reprezintă un impozit indirect (taxă fiscală indirectă) prelevat asupra

mărfurilor care trec frontiera vamală.

După natura fluxurilor la care se aplică, taxele vamale pot fi:

- taxe de export – au o arie de aplicabilitate mai restrânsă, deoarece statele sunt

interesate, de cele mai multe ori, de promovarea exporturilor; când sunt aplicate, totuşi, ele

se referă la materii prime sau la produse simplu transformate (vizând încurajarea industriilor

naţionale de prelucrare) sau la produsele deficitare (pentru a nu afecta consumul intern);

- taxe de tranzit – au şi ele o importanţă redusă, deoarece fluxurile de tranzit oferă

avantajul utilizării căilor şi a mijloacelor de transport şi a unor substanţiale încasări din

servicii prestate (întreţinere, depozitare, transbordare etc.);

- taxe de import – au cea mai mare pondere în totalul taxelor vamale.

După modul în care sunt stabilite, taxele vamale pot fi:

- taxe vamale autonome – au un caracter necontractual, fiind stabilite în mod unilateral

de autorităţile guvernamentale ale statului care le aplică, independent de partenerii

32 Idem, p. 106

Page 27: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

27

comerciali vizaţi (sunt instituite pentru produse care provin din ţări cu care nu s-a încheiat

nici o convenţie comercială);

- taxe vamale convenţionale – au un caracter contractual, fiind stabilite pe bază de

acorduri sau convenţii comerciale bi sau multilaterale (de exemplu, clauza naţiunii celei mai

favorizate); au un nivel mult mai redus faţă de cele autonome, situându-se, de regulă, sub

10%;

- taxe vamale preferenţiale – reprezintă o derogare de la clauza naţiunii celei mai

favorizate şi au nivelul cel mai redus (de exemplu, se aplică în cazul comerţului UE cu ţările

asociate);

- taxe vamale de retorsiune – sunt instituite ca răspuns faţă de ţările care practică

politica de dumping, de susţinere a exporturilor prin subvenţii sau de discriminare a

importurilor (cele mai frecvente sunt taxele antidumping şi taxele compensatorii).

După modul de aplicare şi percepere, taxele vamale pot fi:

- taxe vamale ad-valorem – sunt cele mai frecvente şi sunt percepute ca procent din

valoarea mărfurilor importate (de exemplu, 15% din preţul produsului importat); valoarea în

vamă a mărfurilor importate este stabilită, de obicei, pornind de la preţul de tranzacţie al

acestora, înscris în contract, în factură şi în documentele de transport;

- taxe vamale specifice – se stabilesc şi sunt plătite ca o prelevare bănească pe fiecare

unitate de volum fizic din mărfurile importate (de exemplu, 1.000 RON/tonă); sunt

practicate de un număr redus de ţări (Elveţia), reduc risul preţurilor de facturare artificiale,

dar sunt şi insensibile faţă de oscilaţia preţurilor;

- taxe vamale mixte – presupun aplicarea unei taxe ad-valorem peste o taxă specifică; ele

corectează astfel dezavantajul diminuării efectului protecţionist al taxei specifice odată cu

scumpirea mărfurilor din import (SUA, Austria etc.)

Tariful vamal este actul normativ, adoptat de forul legiuitor, prin care se

înregistrează şi clasifică mărfurile ce pot face obiectul tranzacţiilor de comerţ exterior şi

taxele vamale prelevate asupra lor. În partea introductivă, tariful vamal cuprinde textul legii

pe baza căreia se aplică şi anumite explicaţii privind modul de utilizare a lui. În continuare,

în nomenclatorul vamal, mărfurile sunt grupate pe poziţii şi subpoziţii, după anumite

criterii, cum sunt: criteriul alfabetic, al originii (vegetale, animale sau minerale) mărfurilor,

al gradului de pelucrare (materii prime, semifabricate şi produse finite) sau un criteriu

combinat.

Corespunzător fiecărei categorii de mărfuri sunt precizate taxele aplicabile asupra

lor la trecerea frontierei. Un număr mic de state (India, China, Brazilia, Pakistan, Malaezia

Page 28: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

28

etc.) au înscrise în tarifele lor atât taxe de import, cât şi de export. De regulă, tarifele vamale

cuprind numai taxe de import, grupate pe una sau mai multe coloane. După numărul de

coloane, tarifele vamale pot fi33:

- tarife vamale simple – cuprind o singură coloană de taxe aplicabile importurilor,

indiferent de provenienţă (Argenitna, Brazilia, Mexic, Panama, Arabia Saudită, Malaezia,

Tunisia, Etiopia);

- tarife vamale compuse – cuprind două sau mai multe coloane de taxe vamale,

diferenţiate pe mărfuri şi ţări de provenienţă; cele mai întâlnite sunt cele cu trei coloane (una

cuprinde taxele vamale autonome, una pentru cele convenţionale şi una pentru cele

preferenţiale).

4.2. Politica comercială netarifară

Barierele netarifare cuprind o mare varietate de măsuri şi instrumente de natură

diferită, aplicate în afara tarifului vamal, în scopul distorsionării volumului, structurii sau

orientării geografice a fluxurilor de comerţ exterior34. Cel mai frecvent, ele vizează

limitarea importurilor, având fie o acţiune directă, de limitare cantitativă, fie una indirectă,

creând un cadru comercial restrictiv.

Instrumentele de politică comercială netarifară ar putea fi clasificate după natura lor

în următoarele grupe35:

- instrumente de limitare directă a cantităţilor importate;

- instrumente de limitare indirectă a volumului importurilor, prin mecanismul preţului;

- bariere netarifare valutare şi financiar-bancare;

- măsuri şi reglementări restrictive de ordin administrativ şi tehnic.

33 Spiridon Pralea – Politici şi reglementări în comerţul internaţional, Ed. Fundaţiei Academice “Gh. Zane”, Iaşi, 1999, p. 120 34 A. Ghibuţiu – Politici comerciale în relaţiile economice internaţionale, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti., 1984, p. 107-127 35 Spiridon Pralea – Op. cit., p. 123-124

Page 29: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

29

4.2.1. Instrumente de limitare cantitativă directă a importurilor36:

- Embargoul – reprezintă, din punct de vedere comercial, ansamblul de măsuri aplicate

de un stat pentru interzicerea importului de mărfuri (şi capitaluri) dintr-o ţară sau a

exporturilor sale, spre o anumită ţară; în caz de conflict, aceste măsuri pot fi însoţite şi de

oprirea ieşirii din porturi a navelor ţării vizate şi/sau sechestrarea tuturor bunurilor sale

aflate pe teritoriul naţional al ţării care instituie embargoul;

- Interdicţiile sau prohibiţiile la import – sunt instrumente cu caracter radical, care

interzic total sau parţial, pe durată nelimitată sau, temporar, importul unor mărfuri din alte

sau din anumite ţări; ele pot fi practicate din motive economice (de protecţie a unor ramuri

economice, de echilibrare a balanţei de plăţi) sau politice;

- Contingentarea importurilor – constă în limitarea fermă şi, adesea, diferenţiată pe ţări,

a cantităţii sau valorii importurilor unor mărfuri pentru o anumită perioadă de timp, de

regulă, un an; contingentele pot fi globale (instituie plafoane pentru anumite mărfuri

indiferent de ţara de origine) şi bilaterale/individuale (stabilesc limite cantitative sau

valorice numai pentru anumite ţări şi sunt înscrise, de obicei, în acordurile comerciale

încheiate de statele respective);

- Licenţele de import – însoţesc restricţia impusă de contingentare, îmbrăcând forma

unor autorizaţii, eliberate de autorităţile centrale, care conferă dreptul importatorului de a

achiziţiona de pe una sau mai multe pieţe externe, într-o perioadă dată de timp, o anumită

marfă, specificată cantitativ sau valoric; licenţele pot fi automate (nu au scop restrictiv,

acordându-se necondiţionat, la cerere şi au doar un scop administrativ şi statistic) şi

neautomate (se acordă pe baza unor anumite criterii şi cuprind o serie de restricţii);

- Restricţiile „voluntare” la export – constau într-un angajament al exportatorului de a-

şi limita exporturile sale, la anumite limite convenite, situate mult sub nivelul posibil al

importului, în condiţii normale; exportatorii acceptă aceste limitări pentru a evita instituirea

de taxe autonome, cu acţiune mai restrictivă şi de mai lungă durată;

- Acordurile sectoriale de comercializare ordonată – se încheie cu participarea

deschisă şi oficială a guvernelor şi cuprind, pe lângă limitarea volumului importurilor, şi

prevederi privind preţurile, clauzele de salvgardare etc. („Aranjamentul Multifibre” a stat la

baza comerţului internaţional cu textile în ultimele decenii).

36 Idem, p. 124-124

Page 30: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

30

4.2.2. Instrumente de limitare indirectă indirectă a importurilor prin mecanismul

preţului37:

- Prelevările variabile – constau în aplicarea unor taxe care acoperă ca mărime

diferenţele dintre preţurile interne şi cele externe, la anumite produse sau grupe de produse;

spre deosebire de taxele vamale, nivelul acestor prelevări diferă de la o perioadă la alta, în

funcţie de evoluţia decalajului de preţuri (de exemplu, politica agricolă a Uniunii Europene

presupune protejarea producţiei comunitare prin practicarea unor astfel de prelevări în cazul

produselor agricole);

- Preţurile minime sau maxime de import – distorsionează volumul valoric al

importurilor efectuate, prin condiţionarea încadrării într-un anumit plafon al preţului

produselor achiziţionate din exterior; preţurile minime de import se aplică la mărfurile

pentru care preţurile interne sunt mai ridicate decât cele mondiale; preţurile maxime de

import reprezintă plafoane peste care importurile nu sunt admise, aplicându-se pentru

contracarea strategiei unilaterale de ridicare a preţului de către exportator, mai ales atunci

când acesta se bucură de o situaţie de cvasi-monopol pe o piaţă;

- Impozitele şi alte taxe fiscale – deşi prevederile GATT şi convenţiile dintre state cu

privire la evitarea dublei impuneri susţin că mărfurile din import trebuie supuse la acelaşi

regim fiscal ca şi cele indigene, pot apărea discriminări, ca urmare a diferenţelor dintre

sistemele naţionale de impunere, a sistemului complicat şi diversificat de taxe fiscale

practicate, a bazelor diferite de impunere fiscală etc.

4.2.3. Barierele netarifare valutare şi financiar-bancare38:

- Restricţiile valutare limitează importul prin plafonarea sau interzicerea completă a

acordării sumei de valută pentru efectuarea plăţilor;

- Controlul plăţilor în valută se poate realiza prin numeroase măsuri ca: obligativitatea

obţinerii autorizaţiilor prealabile pentru efectuarea plăţilor în valută, verificarea preţului de

import şi a volumului valoric al importului pentru a evita depunerea valutei necheltuite la

băncile străine, limitarea sau interzicerea exportului de capital sau a plăţilor pentru dobânzi,

dividende etc.;

37 Spiridon Pralea – Op. cit., p. 127-137 38Idem, p. 138-139

Page 31: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

31

- Devalorizarea monedei naţionale generează un puternic efect restricţionist asupra

importurilor, prin scumpirea acestora în monedă naţională;

- Diferenţierea cursurilor de schimb constituie un important instrument de discriminare

a importurilor pe categorii de produse, operaţiuni şi ţări partenere; acordarea valutei pentru

achitarea importurilor la un curs de schimb mai mare (devalorizat) atrage scumpirea

mărfurilor respective în monedă naţională;

- Depozitele prealabile la import presupun obligativitatea agentului economic

importator de a depune, de regulă cu şase luni înaintea efectuării operaţiunii, a unei cote-

părţi din valoarea importurilor, în valută, la dispoziţia statului, în contul organelor vamale;

nefiind purtătoare de dobândă, aceste depozite determină apariţia de pierderi care trebuie

recuperate prin creşterea preţului pe piaţa internă;

- Discriminările în regimul acordării creditelor de import prin plafonarea acestora,

practicarea unor dobânzi şi scheme de plată dezavantajoase etc.

4.2.4. Măsuri şi reglementări restrictive de ordin administrativ şi tehnic39:

- Activitatea statului ca agent economic poate fi de natură să limiteze importurile, prin

practici variate, începând cu acordarea comenzilor guvernamentale cu prioritate

producătorilor naţionali şi până la exercitarea monopolului de stat asupra comerţului

exterior cu anumite produse;

- Procedeele arbitrare de determinare a valorii vamale – cu toate eforturile depuse în

cadrul GATT pentru reglemntarea uniformă a determinării valorii în vamă pe baza

preţurilor CIF (Cost Insurance Freight) înscrise în factură, numeroase state practică alte

procedee care permit supraevaluarea vamală şi, respectiv, majorarea impunerii fiscale;

- Detalierea excesivă a nomenclatorului vamal poate crea posibilitatea încadrării

arbitrare a mărfurilor în tariful vamal;

- Formalităţile complicate la import obstrucţionează derularea normală a achiziţiilor din

exterior, prin formularistica comercială, vamală şi consulară sofisticată şi, adesea, inutilă,

prin formalităţile vamale complexe şi îndelungate de control, carantină etc.;

- Propaganda comercială în favoarea produselor autohtone prin campanii susţinute de

orientare a cererii interne spre produsele indigene („buy American goods”, „buy British

goods” etc.);

39 Spiridon Pralea – Op. cit., p. 140-143

Page 32: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

32

- Barierele netarifare de ordin tehnic rezultă din caracterul excesiv de sever, complicat

şi, mai ales, lipsit de transparenţă al normelor tehnice şi de calitate (atunci când ele se abat

de la normele şi standardele internaţionale), al normelor de ambalare, marcare şi etichetare

(afectează mai ales ţările în curs de dezvoltare care nu beneficiază de mijloacele tehnice şi

financiare necesare pentru a răspunde cerinţelor ridicate ce caracterizează la acest capitol

piaţa ţărilor dezvoltate), al normelor de protecţie a mediului înconjurător (apar cheltuieli

suplimentare pentru producători în sensul respectării anumitor parametrii legaţi de protecţia

mediului) şi al normelor sanitare şi fito-sanitare (se aplică mai ales în cazul importurilor de

produse alimentare, de medicamente, produse chimice, animale vii, seminţe, fructe, legume)

etc.

Page 33: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

33

5. POLITICA COMERCIALĂ PROMOŢIO�ALĂ

Politica promoţională cuprinde ansamblul instrumentelor şi a măsurilor cu caracter

macroeconomic, aplicate de stat pentru încurajarea producţiei de export şi facilitarea

pătrunderii, menţinerii şi dezvoltării poziţiei pe pieţele externe, în scopul maximizării

încasărilor din export.

Mecanismul naţional de dezvoltare a exporturilor reuneşte „ansamblul

instrumentelor economice specifice cu caracter tactic, utilizate atât la nivel microeconomic,

cât şi la nivel macroeconomic în scopul creşterii şi diversificării volumului exporturilor, în

strânsă concordanţă cu obiectivele strategice urmărite”40.

Gama instrumentelor şi măsurilor de politică promoţională este destul de variată.

După natura efectelor pe care le generează, putem distinge41:

- măsuri şi instrumente de stimulare a exporturilor care vizează cointeresarea

producătorilor şi, respectiv, a exportatorilor în creşterea volumului livrărilor lor pe piaţa

internaţională, în general, sau pe anumite pieţe externe, precum şi ridicarea nivelului lor de

competitivitate;

- măsuri şi instrumente de promovare a exporturilor care vizează facilitarea pătrunderii pe

pieţele externe şi crearea printre clienţii externi efectivi sau potenţiali a unei imagini

favorabile asupra produselor şi firmelor de export.

După natura lor şi modul în care sunt administrate de către stat, putem distinge:

- măsuri şi instrumente de stimulare de natură financiar-bancară: creditele utilizate

pentru stimularea exporturilor (credite pentru prefinanţarea, postfinanţarea exporturilor sau

credite de export propriu-zise), condiţii avantajoase de creditare (perioadă de rambursare,

costul creditului, rata dobânzii etc.), nivelul taxei de scont etc.;

- mecanisme de stimulare valutare – cel mai elocvent exemplu îl constituie

devalorizarea monedei naţionale sau practicarea de cursuri de schimb diferenţiate;

- concesii în ceea ce priveşte regimul fiscal: degrevarea de impozite directe (reducerea,

exonerarea sau rambursarea impozitului pe venitul firmei exportatoare, proporţional cu

volumul exporturilor), exonerarea mărfurilor exportate de impozitele indirecte pe consum

40 A. Constantinescu – Mecanisme de stimulare a exporturilor, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 53-54 41 Spiridon Pralea – Op. cit., p. 147

Page 34: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

34

(de genul TVA etc.), certificatele de credit pentru impozit (presupun acordarea de credite

exportatorilor pentru achitarea impozitelor, proporţional cu valoarea exporturilor),

reducerea, scutirea sau rambursarea de impozite şi taxe vamale pentru materiile prime,

materialele şi echipamentele importate în vederea realizării producţiei de export (admisia

temporară, sistemul draw-back); aceste facilităţi fiscale se acordă, de obicei, diferenţiat, în

funcţie de anumite criterii, cum ar fi: natura mărfii, procentul exporturilor în valoarea totală

a cifrei de afaceri, vârsta firmei, numărul de locuri de muncă nou create, gradul de acoperire

a producţiei prin contracte ferme de export, costul acţiunilor de promovare a exporturilor

întreprinse pe piaţa externă, ritmul de creştere a exporturilor etc.;

- măsuri de stimulare de ordin comercial general – cea mai importantă este crearea de

antrepozite vamale, de zone libere şi porturi franco, la care se adaugă şi: încheierea de

acorduri comerciale şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică bilaterale sau

multilaterale, convenirea acordării prin aceste înţelegeri a clauzei naţiunii celei mai

favorizate şi a clauzei regimului naţional, participarea şi adoptarea de poziţii principiale în

cadrul organizaţiilor şi aranjamentelor internaţionale multilaterale, sprijinirea reprezentării

comerciale în străinătate prin organizarea de reprezentanţe şi agenţii comerciale şi prin

consilierii şi ataşaţii comerciali permanenţi din cadrul ambasadelor, încurajarea participării

la târguri şi expoziţii internaţionale, crearea de institute de cercetare, de oficii de informare

şi documentare, birouri de consultanţă, pregătirea şi perfecţionarea specialiştilor din

domeniul comerţului exterior, crearea şi menţinerea unei imagini favorabile a ţării pe arena

internaţională;

- stimulentele bugetare – subvenţii şi prime de export42; subvenţiile sunt destinate

acoperirii unei părţi din costurile de producţie, astfel sporindu-se nivelul de competitivitate

(sub raportul preţului) al produselor autohtone.

42 Spiridon Pralea – Politici şi reglementări în comerţul internaţional, Ed. Fundaţiei Academice “Gh. Zane”, Iaşi, 1999, p. 148-163

Page 35: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

35

6. REGLEME�TAREA MULTILATERALĂ A RELAŢIILOR ECO�OMICE I�TER�AŢIO�ALE

În perioada postbelică, intensificarea raporturilor dintre ţări, globalizarea şi

caracterul tot mai complex al problemelor economiei mondiale au generat puternice presiuni

spre instituţionalizarea şi reglementarea multilaterală a relaţiilor economice internaţionale.

Ca rezultat, în prezent, cadrul instituţional internaţional cuprinde circa 350 de organizaţii

guvernamentale şi peste 3000 neguvernamentale, marea majoritate de profil economic.

Organizaţia economică internaţională este o formă de realizare a colaborării

economice dintre ţări într-un domeniu bine definit, având un cadru instituţional permanent,

constituit pe baza unui acord, care statuează principiile, procedurile de lucru, organele şi

funcţiile lor, în vederea atingerii obiectivelor propuse43.

6.1. ACORDUL GE�ERAL PE�TRU TARIFE ŞI COMERŢ – GATT

În perioada imediat postbelică, coordonarea eforturilor statelor pentru liberalizarea şi

normalizarea comerţului internaţional nu putea fi realizată în afara unui cadru instituţional

multilateral, cu caracter permanent. Astfel, Statele Unite propun în 1945 instituirea unei

Organizaţii Internaţionale a Comerţului. Propunerea a fost preluată de Consiliul Economic

şi Social al ONU, care a convocat în acest scop trei conferinţe succesive: la Londra

(octombrie 1946), la Geneva (august 1947) şi la Havana (noiembrie 1947 – martie 1948).

Carta de la Havana nu a putut intra în vigoare deoarece chiar SUA, deşi iniţiatoarea

proiectului, nu a ratificat documentul.

În aceste condiţii, tratatul de comerţ multilateral conceput cu caracter provizoriu,

semnat la 30 octombrie 1947 la Geneva, intitulat General Agreement on Tariffs and Trade –

GATT (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ) a continuat să funcţioneze. Adoptat ca un

acord în formă simplificată, el nu presupunea ratificarea de către ţările semnatare.

43 Spiridon Pralea – Op. cit., p. 177

Page 36: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

36

La început, GATT a avut un caracter restrâns atât ca participare (semnatarii iniţiali

au fost doar 23 de state ce deţineau 85% din comerţul mondial), cât şi ca problematică

(erau vizate în principal concesiile tarifare în domenii de interes pentru ţările dezvoltate).

GATT nu a rămas însă un simplu tratat de comerţ. El a devenit ulterior statutul unui

organism instituţional cu aceeaşi denumire, cu o structură organizatorică proprie, care, deşi

conceput cu caracter de provizorat, avea să dureze 46 de ani.

Structura organizatorică a GATT44:

- Sesiunea părţilor contractante – forul cel mai înalt, cu întrunire anuală;

- Consiliul reprezentanţilor – cu rol de conducere şi îndrumare a organelor subsidiare

între sesiunile anuale;

- Comitetele şi grupele de lucru specializate – desfăşurau activitate curentă în domenii

ca: buget, finanţare, concesii tarifare, balaţe de plăţi, evaluare vamală, comerţul de stat,

obstacolele tehnice, autorizaţii de import, etc.;

- Secretariatul GATT – cu funcţii administrative şi condus de un director general;

- Începând din 1964, structura organizatorică a fost completată cu Centrul de comerţ

internaţional, care din 1968, s-a transformat în Centrul comun de comerţ internaţional

GATT-U�CTAD.

Principiile esenţiale pe care s-a bazat de la început activitatea GATT vizează:

- nediscriminarea;

- reciprocitatea;

- liberalizarea prin reducerea taxelor vamale şi prohibirea barierelor netarifare;

- multilateralizarea schimburilor comerciale internaţionale.

Principalele instrumente de aplicare a nediscriminării şi reciprocităţii sunt:

- clauza naţiunii celei mai favorizate (CNCF) – presupune acordarea de către statul

donator celui beneficiar a tuturor facilităţilor comerciale convenite în favoarea oricărei terţe

ţări;

- clauza regimului naţional – părţile contractante sunt obligate să aplice produselor

importate din teritoriile celorlalţi membri tratamentul naţional în materie de impozite şi

reglementări interne.

Alte reguli esenţiale statuate la baza activităţii GATT se referă la:

- practicarea consultărilor între ţările semnatare pentru evitarea prejudicierii intereselor

lor;

44 M. Petrescu ş.a. – GATT – cadru multilateral pentru promovarea comerţului internaţional, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 20-23

Page 37: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

37

- eliminarea sau limitarea subvenţiilor la export în relaţiile reciproce dintre membrii

contractanţi;

- adoptarea deciziei de către părţile contractante prin consens general; numai în absenţa

consensului general sau la cererea expresă a uneia din părţi deciziile sunt supuse votului,

fiecare ţară dispunând de un singur vot;

- practicarea protecţiei numai pe baza tarifului vamal;

- reducerea generală şi progresivă a taxelor vamale.

Alte elemente cheie ale sistemului comercial multilateral al GATT au fost:

- clauza de salvgardare – permite unei părţi să recurgă la măsuri de urgenţă pentru

protecţia împotriva unor importuri cauzatoare de prejudicii grave producătorilor naţionali;

- excepţiile – fac posibilă neaplicarea de către una sau mai multe dintre părţi a unor reguli

GATT din motive ca: suveranitatea naţională, etica şi morala publică, securitatea internă şi

internaţională;

- derogările de la reglementările GATT – de exemplu, posibilitatea de a înfiinţa uniuni

vamale sau alte forme de integrare economică.

Activitatea în cadrul GATT s-a desfăşurat sub forma rundelor de negocieri:

- Geneva (1947)

- Annecy, Franţa (1950-1951)

- Torquay, Anglia (1950)

- Geneva (1956)

- Geneva, Runda Dillon (1960-1961)

- Geneva, Runda Kennedy (1963-1967)

- Geneva, Runda Tokyo (1973-1979)

- Geneva, Runda Uruguay (1986-1993)

Luând în consideraţie obiectivele principale ale tratativelor, istoria GATT poate fi

împărţită în două etape45:

- etapa negocierilor comerciale tarifare (primele şase runde), la care au participat

numai părţile interesate, iar concesiile acordate s-au bazat pe principiul reciprocităţii;

fiecare ţară angaja negocieri pentru un anumit produs, cu prioritate cu principalul partener

furnizor;

- etapa negocierilor comerciale multilaterale (rundele Tokyo şi Uruguay).

Odată cu deschiderea Rundei Tokyo, negocierile GATT au intrat într-o nouă etapă.

Ele şi-au lărgit sfera, atât ca număr de participanţi (99 de state), cât şi ca problematică (a

45 Spiridon Pralea – Op. cit., p. 189

Page 38: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

38

vizat atât problemele comerţului cu produse industriale, cât şi ale celui cu produse agricole,

a urmărit atenuarea obstacolelor tarifare, dar şi a celor netarifare etc.). Pe plan tarifar s-au

convenit importante reduceri sau chiar eliminări de taxe, situate ca medie între 30% pentru

produsele semifabricate, 33% pentru cele finite şi 52% pentru materii prime. Rezultatele

negocierilor netarifare s-au concretizat în revizuirea Codului antidumping şi adoptarea a

zece noi acorduri (coduri de conduită) care vizau atenuarea obstacolelor în calea comerţului

internaţional: Acordul privind obstacolele tehnice, Acordul privind normele sanitare şi

fitosanitare, Acordul privind achiziţiile guvernamentale, Acordul privind subvenţiile şi

taxele compensatorii, Acordul privind evaluarea în vamă, Acordul privind licenţele de

import etc.

Ca problematică, Runda Uruguay s-a înscris pe linia negocierilor comerciale

multilaterale, dar, prin obiective, poate fi considerată ca fiind cea mai ambiţioasă, vastă şi

complexă negociere din cei 46 de ani de existenţă a GATT. �egocierile tarifare s-au

desfăşurat după o metodă combinată care a reunit metoda produs cu produs (practicată în

primele şase runde), metoda liniară (constând în convenirea unui procent de reducere

aplicabil tuturor poziţiilor tarifare din grupă) şi metoda bazată pe formula de armonizare

(care implică o reducere mai substanţială a crestelor vamale). Sintetic, s-a obţinut o

reducere medie de circa 40% a taxelor vamale, concretizată în:

- reducerea apropiată de media de 40% a taxelor vamale la produsele industriale

importate de ţările dezvoltate;

- reduceri mai substanţiale ale crestelor tarifare pentru produsele sensibile;

- eliminarea taxelor mai mici de 5% (nivel care nu acoperă nici costul perceperii lor) – s-a

ajuns astfel ca 44% din totalul produselor să beneficieze de taxă vamală zero;

O contribuţie importantă la creşterea gradului de liberalizare tarifară au avut-o

înţelegerile plurilaterale dintre SUA, UE, Canada şi Japonia, prin care s-au convenit o serie

de reduceri de taxe vamale, care, prin mecanismul clauzei naţiunii celei mai favorizate, s-au

transmis şi asupra celorlalte state.

Pe plan netarifar, negocierile multilaterale s-au concretizat în:

- tarificarea unor măsuri – vizează în mod deosebit restricţiile cantitative şi taxele

paratarifare şi presupune cuantificarea şi includerea lor sub formă de taxe în tarifele vamale,

pentru a conferi o mai mare stabilitate şi transparenţă regimurilor de import;

- revizuirea unor coduri de conduită adoptate în Runda Tokyo (acordurile referitoare

la: măsurile antidumping, obstacolele tehnice, cele sanitare, licenţele de import, evaluarea în

vamă şi achiziţiile guvernamentale);

Page 39: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

39

- adoptarea de noi coduri de conduită (Acordul privind inspecţia înainte de expediţie,

Acordul privind regulile de origine);

- anumite reduceri sectoriale ale protecţionismului netarifar (textile şi îmbrăcăminte,

agricultură, drepturi de proprietate intelectuală etc.).

6.2. ACORDUL GE�ERAL PE�TRU COMERŢUL CU SERVICII – GATS

Adoptarea Acordului General privind Comerţul cu Servicii, abreviat GATS (General

Agreement on Trade in Services) a venit ca o consecinţă firească a ponderii importante, de

peste 25%, pe care serviciile o dobândiseră în totalul schimburilor comerciale

internaţionale. Menirea lui era de a elimina vidul juridic din domeniu, prin instaurarea unui

cadru multilateral de principii, reguli şi discipline unanim acceptate şi respectate.

Acordul este aplicabil serviciilor inetrnaţionale din toate sectoarele, cu excepţia

celor „furnizate în exercitarea puterii guvernamentale”46 (adică sunt exceptate acele servicii

care nu sunt prestate pe o bază comercială şi nici în concurenţă cu unul sau mai mulţi

furnizori de servicii).

La baza GATS au fost aplicate principiile deja consacrate în cadrul GATT:

acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate, aplicarea tratamentului naţional şi

asigurarea transparenţei legilor şi reglementărilor47. În sectoarele vizate, părţile nu vor

aplica:

- limitări ale numărului de furnizori de servicii sub formă de contingente numerice sau

desemnarea unor furnizori exclusivi etc.;

- limitări privind valoarea totală a tranzacţiilor;

- limitări privind numărul total de operaţii de servicii;

- limitări ale numărului de persoane fizice angajate;

- măsuri care restrâng sau prescriu tipurile specifice de întreprinderi prestatoare de

servicii;

- limitări privind cota de participare a capitalului străin48.

46 Actul final cuprinzând rezultatele Rundei Uruguay, Ministerul Comerţului, Bucureşti, 1994, p. 655 47 Spiridon Pralea – Op. cit., p. 226 48 Actul final cuprinzând rezultatele Rundei Uruguay, Ministerul Comerţului, Bucureşti, 1994, p. 667

Page 40: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

40

6.3. ORGA�IZAŢIA MO�DIALĂ A COMERŢULUI – WTO

Runda Uruguay s-a încheiat prin Actul final adoptat la Conferinţa Ministerială a

Comitetului de Negocieri Comerciale întrunită la Marrakesh, Maroc, la 15 aprilie 1994.

Statele participante au hotărât eliminarea situaţiei de provizorat a organismului instituţional

(GATT) prin crearea Organizaţiei Mondiale a Comerţului – WTO (World Trade

Organization). Acordul de creare a WTO era conceput ca un cadru contractual unic care

integrează şi celelalte înţelegeri convenite în cadrul Rundei Uruguay49. Ea era menită să

asigure reglementarea multilaterală a relaţiilor comerciale dintre parteneri, creând condiţii

previzibile de desăşurare a schimburilor şi să promoveze în continuare negocierile pentru

liberalizarea şi multilateralizarea comerţului.

În concordanţă cu acest obiectiv, funcţiile conferite în mod expres WTO se referă,

în principal, la:

- asigurarea unui forum pentru negocieri interguvernamentale privind relaţiile comerciale

multilaterale;

- asigurarea cadrului pentru aplicarea rezultatelor negocierilor;

- administrarea mecanismului de coordonare a politicilor comerciale;

- administrarea şi facilitarea implementării acordurilor GATT – 1947 şi GATT – 1994,

precum şi a noilor acorduri convenite în Runda Uruguay;

- supravegherea aplicării regulilor de reglementare a diferendelor;

- promovarea coperării cât mai strânse cu FMI şi BIRD pentru asigurarea coerenţei

politicii globale.

Structura organizatorică a WTO (intrată în funcţiune la 1 ianuarie 1995) cuprinde:

- Conferinţa ministerială

- Consiliul general

- Consiliul GATT pentru comerţul cu mărfuri

- Consiliul GATT pentru comerţul cu servicii

- Consiliul GATT pentru drepturile de proprietate intelectuală conexe scimburilor

comerciale;

- Grupul de arbitrare a diferendelor (Dispute Settlement Body)

49 UNCTAD – Trade and Development Report, 1994, U.N. Publications, New York and Geneva, 1994, p. 123

Page 41: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

41

- Grupul de examinare a politicilor comerciale (Trade Policy Review Body)

- Comitetul pentru buget, finanţe şi administraţie (Commitee ob Budget, Finance and

Administration)

- Comitetul pentru comerţ şi dezvoltare (Commitee on Trade and Development)

- Comitetul asupra restricţiilor balanţelor de plăţi (Commitee on Balance of Payments

Restrictions)

- Secretariatul WTO

Conţinutul noilor acorduri cu vechiul GATT rezultă din tabelul următor:

Tabelul nr. 1 - Structura acordurilor OMC

Pincipii de bază Sectoare sau probleme nou incluse GATT - agricultură;

- reglementări de sănătate pentru produsele agricole (SPS);

- standarde tehnice (TBT); - măsuri privind investiţiile; - metode anti-dumping; - metode de evaluare în vamă; - inspecţia înainte de expedierea mărfurilor; - reguli de origine; - licenţele de import; - măsuri compensatorii şi subvenţiile; - clauzele de salvgardare.

GATS (General Agreement on Trade in Services)

- mişcarea persoanelor; - transportul aerian; - serviciile financiare; - telecomunicaţiile; - transportul maritim;

TRIPS (The Agreement on Trade – Related Aspects of Intelectual Property Rights)

- copyright; - mărci de fabricaţie inclusiv mărci de

servicii; - indicaţii geografice; - proiecte industriale; - patente; - informaţii confidenţiale, inclusiv secrete

comerciale; Mecanismul de soluţionare a disputelor - proceduri quasi–automate de soluţionare a

litigiilor, bazate pe reguli generale.

Adepţii liberalizării multilaterale şi ai ”guvernanţei globale” consideră că OMC

reprezintă în sine un progres considerabil faţă de GATT, deoarece toate dezavantajele unei

organizaţii informale au fost eliminate.

Page 42: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

42

Dezavantaje GATT Avantaje OMC

Instituţie ad-hoc şi provizorie. Textul GATT nu

a fost ratificat de parlamentele ţărilor membre.

Organizaţie permanentă şi acorduri

internaţionale permanente. Bază legală

puternică.

Participanţii la sistemul multilateral erau ”părţi

contractuale”.

Participanţii sunt membrii cu drepturi depline.

GATT a adresat doar comerţul cu produse

industriale.

OMC acoperă toate tranzacţiile comerciale,

inclusiv serviciile şi proprietatea intelectuală.

Mecanismul de soluţionare a disputelor era

ineficient şi greoi.

Este quasi-automat şi eficace.

Într-un anumit sens, OMC este mai aproape de ordinea liberală a comerţului

internaţional, bazată pe reguli generale şi abstracte decât era GATT – un compromis între

puterea politică şi reguli.

6.4. Conferinţa �aţiunilor Unite Pentru Comerţ şi Dezvoltare – U�CTAD

Iniţiativa creării acestei organizaţii aparţine ONU, care, prin Hotărârea Adunării

Generale din decembrie 1962, a decis convocarea unei conferinţe pentru comerţ şi

dezvoltare, care a şi avut loc în primăvara anului 1964. La recomandarea ei, Adunarea

Generală a ONU a adoptat la 30 decembrie 1964 Rezoluţia prin care s-a instituţionalizat

Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare – UNCTAD (United 6ations

Conference for Trade and Development), ca instituţie specializată, neautonomă a ONU, cu

peste 160 de membrii. Structura organizatorică era formată din: Conferinţa UNCTAD,

Consiliul pentru Comerţ şi Dezvoltare, Organele subsidiare ale Consiliului, Secretariatul

UNCTAD etc.

Prncipalele direcţii ale reformei sistemului comercial internaţional promovate de

UNCTAD vizează50:

- aşezarea comerţului internaţional pe baze şi principii noi;

- restructurarea comerţului cu produse de bază;

50 Nicolae Sută – A şaptea reuniune ministerială a “Grupului celor 77” şi a opta sesiune U6CTAD (februrie 1992 – Cartagena), ASE, Bucureşti, 1993, p. 100-101

Page 43: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

43

- restructurarea comerţului cu produse manufacturate;

- impulsionarea relaţiilor comerciale dintre ţările cu sisteme şi niveluri de dezvoltare

diferite şi a schimburilor reciproce dintre ţările în curs de dezvoltare;

- reglementarea comerţului invizibil (îndeosebi a transporturilor maritime, finanţării

schimburilor comerciale, asigurărilor etc.), a transferului de tehnologie, a fluxurilor de

ajutor pentru dezvoltare etc.

Dezbaterile din cadrul UNCTAD s-au concretizat în adoptarea Cartei drepturilor şi

îndatoririlor economice ale statelor, potrivit căreia, relaţiile economice şi politice dintre

state vor fi guvernate de următoarele principii51:

- suveranitate, integritate teritorială şi independenţă politică a statelor;

- egalitate suverană a statelor;

- neagresiune;

- neintervenţie;

- avantaj reciproc şi echitabil;

- coexistenţă paşnică;

- egalitate în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a dispune de ele însele;

- reglementare pe cale paşnică a diferendelor;

- reparare a injustiţiilor impuse prin forţă şi care lipsesc o naţiune de mijloacele necesare

pentru dezvoltarea sa normală;

- îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale;

- respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;

- obligaţia statelor de nu urmări să-şi asigure hegemonia şi sfere de influenţă;

- promovarea justiţiei sociale şi internaţionale;

- cooperarea internaţională pentru dezvoltare;

- acces liber la mare şi de la mare pentru ţările fără litoral, cu respectarea principiilor de

mai sus.

Dintre realizările UNCTAD, putem aminti52:

- recunoaşterea problemelor ţărilor în curs de dezvoltare (accesul pe pieţe, obţinerea de

preţuri echitabile şi remuneratorii, obstacolele în calea exporturilor etc.);

- recunoaşterea necesităţii unui tratament preferenţial pentru ţările în curs de dezvoltare;

- adoptarea Sistemului Generalizat de Preferinţe – SGP (aplicat din 1971) şi, ulterior, a

Acordului privind Sistemul global de preferinţe comerciale (SGPC) – 1986.

51 Nicolae Sută – Curs de comerţ internaţional şi politici comerciale, Ed. ALL; Bucureşti, 1994, p. 270 52 Spiridon Pralea – Op. cit., p. 246-247

Page 44: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

44

Sistemul Generalizat de Preferinţe – SGP

Sistemul presupune acordarea de către statele dezvoltate în calitate de donatoare a

unor preferinţe nereciproce şi nediscriminatorii, sub forma scutirilor parţiale sau totale de

taxe vamale pentru exporturile de produse semifinite şi manufacturate provenind din ţările

în curs de dezvoltare, în calitate de beneficiare. Donatoare de preferinţe generalizate au

devenit toate ţările dezvoltate (CEE, Japonia, Norvegia, Finlanda, Suedia, Noua Zeelandă,

Elveţia, Austria, Canada, SUA, URSS etc.). Lista beneficiarilor a cuprins ţările „Grupului

celor 77” (care era compus din majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare şi o parte a celor

socialiste – inclusiv România), la care s-au adăugat de-a lungul timpului şi altele.

6.5. FO�DUL MO�ETAR I�TER�AŢIO�AL - FMI

Fondul Monetar Internaţional este o organizaţie internaţională din cadrul Naţiunilor

Unite creată în urma Conferinţei monetare şi financiare din anul 1944 de la Bretton Woods,

SUA, cu scopul facilitării cooperării valutar-financiare dintre ţările membre. Ea a fost

înfiinţată oficial pe 27 decembrie 1945, când 29 de ţări au semnat şi ratificat acordul de la

Bretton Woods, şi a început să funcţioneze la 1 martie 1947.

Obiectivele FMI53:

- promovarea cooperării internaţionale prin intermediul unei instituţii care oferă

mecanisme de consultare şi de influenţă în relaţiile valutar-financiare internaţionale;

- susţinerea expansiunii şi creşterii echilibrate a comerţului internaţional, dezvoltarea

ramurilor productive din ţările membre şi ocuparea forţei de muncă;

- promovarea stabilităţii cursului de schimb şi evitarea deprecierii monedelor în scopuri

competitive;

- facilitarea realizării unui sistem multilateral de plăţi privind tranzacţiile curente dintre

ţările membre;

- asigurarea accesului ţărilor membre la resursele FMI, în scopul eliminării deficitelor din

balanţele de plăţi;

- sprijinirea statelor membre în reducerea dezechilibrelor balanţelor de plăţi.

53 Articles of Agreement, International Monetary Fund, Washington D.C., 1985, p. 2

Page 45: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

45

Ţările membre ale FMI au următoarele drepturi54:

- dreptul de a efectua tranzacţii şi operaţii cu Fondul;

- dreptul de a cumpăra sume în valute liber utilizabile sau în DST în schimbul unor sume

echivalente în monedă naţională, în vederea echilibrării balanţei de plăţi;

- dreptul de a participa la luarea deciziilor în cadrul FMI;

- dreptul de a primi alocaţii de DST;

- dreptul de a adera la Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.

Resursele FMI se grupează în:

- resurse ordinare/obişnuite – cotele de participare ale ţărilor membre în valută, în DST

şi monedă naţională; ea se stabileşte pe baza unei formule matematice care ia în calcul

produsul naţional brut, rezervele de aur şi dolari SUA, valoarea medie a importurilor şi

variaţia exporturilor;

- resurse împrumutate – acestea proveneau, la început, de obicei de la Grupul celor 10

ţări industriale (SUA, Germania, Japonia, Marea Britanie, Franţa, Italia, Canada, Olanda,

Belgia, Suedia şi, din 1964, Elveţia – G11) pe baza Aranjamentelor Generale de Împrumut;

ulterior, prin noile acorduri de împrumut, FMI a încheiat convenţii cu 25 de ţări membre şi

bănci centrale pentru a mobiliza resursele financiare necesare.

Politici de finanţare:

- politica tranşei de rezervă – fiecare ţară dispune de o tranşă din care poate efectua

trageri destinate acoperirii deficitului balanţei de plăţi fără a avea nevoie de acceptul FMI şi

fără a fi necesară implementarea unor politici economice;

- politica tranşelor de credit – împărţite în tranşe, acestea se acordă doar pe măsură ce

statul respectiv elaborează şi aplică programe de reajustare economică;

- aranjamentele stand-by – reprezintă înţelegeri prin care ţările membre au dreptul de a

cumpăra o sumă într-o anumită valută de la FMI, în cursul unei perioade date, dacă respectă

criteriile şi condiţiile stabilite;

- facilitatea de finanţare extinsă (Extended Fund Facility – EFF) – se acordă ţărilor

membre ale căror economii înregistrează dezechilibre structurale în producţie, comerţ,

distorsiuni în nivelul preţurilor şi al costurilor;

- politica accesului lărgit (Extended Access Policy, 1981-1992) – acorda asistenţă

financiară ţărilor membre peste tranşele superioare ale aranjamentelor stand-by;

54 Gheorghe Voinea – Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2003, p. 242

Page 46: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

46

- facilitatea finanţării suplimentare – resursele disponibile ale ţărilor cu excedente erau

redistribuite ţărilor membre la care necesarul de finanţare depăşea sumele de care beneficiau

prin celelalte politici de finanţare.

Facilităţi speciale de finanţare:

- facilitatea finanţării compensatorii şi contingentate – asigura asistenţă financiară

ţărilor cu dezechilibre generate de reducerea încasărilor din exportul de bunuri şi servicii;

- facilitatea finanţării stocurilor tampon – urmărea diminuarea influenţei variaţiei

preţurilor unor produse de pe pieţele internaţionale asupra situaţiei financiare a unor ţări

membre;

- facilitatea de tansformare sistemică – urmărea sprijinirea ţărilor din Europa Centrală

şi de Răsărit care înregistrează deficite ale balanţei de plăţi din cauza unor transformări

profunde din comerţul internaţional, a trecerii la o economie de piaţă etc.

Facilităţi de finanţare destinate ţărilor cu PIB/locuitor redus:

- facilitatea de ajustare structurală;

- facilitatea de ajustare structurală extinsă;

- fondul ESAF;

- iniţiativa pentru ţările sărace foarte îndatorate55.

6.6. BA�CA MO�DIALĂ

Grupul Băncii Mondiale este format din:

- Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD)

- Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID)

- Corporaţia Financiară Internaţională (CFI)

- Agenţia de Garantare a Investiţiilor Multilaterale (MIGA)

- Centrul Internaţional de Soluţionare a Litigiilor privind Investiţiile (CISLI)

6.6.1. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare - BIRD

Obiectivele BIRD56:

55 Gheorghe Voinea – Op. cit., p. 261-272 56 Idem, p. 275-276

Page 47: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

47

- sprijinirea reconstrucţiei şi dezvoltării economiei statelor membre prin investiţii de

capitaluri în scopuri productiv, inclusiv reconstrucţia economiilor distruse de război,

reconversia ramurilor productive la nevoile de pace şi încurajarea dezvoltării ramurilor

productive în ţările mai puţin dezvoltate;

- promovarea investiţiilor străine private pe calea acordării de garanţii sau a participării la

credite şi alte investiţii ale sectorului privat;

- susţinerea creşterii echilibrate pe termen lung a comerţului internaţional şi menţinerea

echilibrului balanţei de plăţi prin încurajarea investiţiilor internaţionale;

- coordonarea împrumuturilor acordate sau garantate de bancă cu împrumuturi din alte

surse, în vederea realizării cu prioritate a proiectelor de dezvoltare urgente şi eficiente în

ţările membre;

- sprijinirea tranziţiei statelor de la economia de război la economia de pace.

Capitalul propriu al BIRD provine din contribuţiile statelor membre. Capitalul iniţial

a fost de 10 miliarde dolari SUA, împărţit în 100.000 de acţiuni, în valoare de 100.000 USD

fiecare, disponibile pentru subscriere membrilor57. Ulterior, capitalul băncii a fost majorat

prin decizia statelor membre. Astfel, peste 40% din capital provine de la şapte ţări

dezvoltate (SUA, Japonia, Germania, Marea Britanie, Franţa, Canada şi Italia). Capitalul de

pe pieţele financiare internaţionale se mobilizează prin emisiunea şi vânzarea obligaţiunilor

şi prin credite bancare. Resursele BIRD provin şi din veniturile realizate din plasamente,

împrumuturi, dobânzi şi comisioane.

BIRD acordă împrumuturi pe termen lung în vederea realizării unor programe de

dezvoltare economică în ţările membre, care sunt garantate de guvern. Acestea au sporit de

la 1.130 milioane USD în 1967 la 221.823 milioane USD în 1999. În acelaşi timp, s-a

înregistrat o creştere a numărului proiectelor, ca urmare a implicării BIRD în realizarea unor

programe de dezvoltare în ţările membre şi în tranziţia la economia de piaţă58.

Acordul de împrumut dintre o ţară membră şi BIRD cuprinde: condiţiile generale,

împrumutul, execuţia proiectului, clauze financiare, data intrării în vigoare, reprezentantul

împrumutului, tragerea sumelor din împrumut, iar în anexă se reflectă descrierea

proiectului, achiziţionarea de servicii de consultanţă şi programul de implementare. BIRD

susţine prin creditele acordate diverse sectoare din economiile ţărilor membre: agricultura,

politicile economice, electricitate, mediu, finanţe, petrol şi gaze, populaţie, sănătate,

57 BIRD – Articles of Agreement, art. II, sect. 2 58 Gheorghe Voinea – Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2003, p. 281

Page 48: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

48

alimentaţie, managementul sectorului public, protecţia socială, telecomunicaţii, transporturi,

dezvoltare urbană etc59.

6.6.2. Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare - AID

AID a fost înfiinţată în 1960, ca agenţie interguvernamentală, de către ţări dezvoltate

şi în curs de dezvoltare, în vederea creditării în condiţii avantajoase a ţărilor mai puţin

dezvoltate din punct de vedere economic. Resursele financiare ale AID sunt constituite din:

subscripţiile iniţiale ale membrilor, subvenţii periodice furnizate de ţările membre

dezvoltate, contribuţii speciale sau voluntare, transfer de venituri nete de la BIRD, venituri

din activitatea Agenţiei.

Creditele acordate de către AID au termene mari de rambursare, nu sunt purtătoare

de dobânzi, dar pentru sumele acordate se percep comisioane. Se urmăresc în prezent o serie

de obiective prioritare: sprijinirea luptei împotriva sărăciei prin ameliorarea serviciilor

sanitare, lărgirea posibilităţilor de educare şi formare etc.; protecţia mediului înconjurător

prin gestiunea resurselor forestiere, eficienţa utilizării şi conservării energiei; susţinerea

politicilor macroeconomice şi sectoriale prin credite destinate producţiei, infrastructurii,

investiţiilor.

6.6.3. Corporaţia Financiară Internaţională - CFI

CFI şi-a început activitatea în 1956 cu scopul de a promova dezvoltarea economică

prin încurajarea extinderii întreprinderilor private în ţările membre, îndeosebi în zonele mai

puţin dezvoltate, fără garanţii guvernamentale. Acţionează în următoarele direcţii60:

- acordă sprijin în vederea finanţării dezvoltării întreprinderilor particulare prin investiţii

fără garantarea rambursării de către guvern şi în cazul în care nu este disponibil capitalul

privat;

- stimulează investiţiile proprii, participarea capitalului străin şi promovarea competiţiei

în economia naţională;

- acordă asistenţă tehnică în fundamentarea planurilor de afaceri, identificarea pieţelor

produselor şi mobilizarea fondurilor necesare invstiţiilor în sectorul privat;

59 The World Bank – Annual Report, 2001, p. 27 60 Gheorghe Voinea – Op. cit., p. 289

Page 49: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

49

- sprijină procesul de privatizare, prin investiţii şi asistenţă tehnică, şi urmăreşte impactul

acesteia asupra economiei ţărilor membre şi asupra mediului.

6.6.4. Agenţia de Garantare a Investiţiilor Multilaterale - MIGA

Agenţia de Garantare a Investiţiilor Multilaterale a fost înfiinţată în anul 1988 cu

scopul promovării investiţiilor de capital străin, a completării programelor naţionale şi

regionale de garantare a investiţiilor, a atenuării riscurilor necomerciale, a impulsionării

fluxurilor de capital către ţările în curs de dezvoltare şi a extinderii cooperării

internaţionale61. Astfel, în principal Agenţia emite garanţii, inclusiv coasigurare şi

reasigurare contra riscurilor necomerciale (riscul de transfer de valută, exproprierea şi

măsurile similare, război şi tulburări civile etc.) privind investiţiile într-o ţară membră, care

vin din alte ţări membre62.

6.6.5. Centrul Internaţional de Soluţionare a Litigiilor privind Investiţiile - CISLI

Centrul Internaţional de Soluţionare a Litigiilor privind Investiţiile oferă facilităţi

pentru soluţionarea, prin acord sau arbitraj, a litigiilor privind investiţiile care apar între

ţările membre şi reprezentanţi ai altor ţări membre, pe baza Convenţiei asupra rezolvării

disputelor privind investiţiile (1966)63.

61 Legea nr. 43/1992 pentru ratificarea Convenţiei de Constituire a Agenţiei Multilaterale de Garantare a Investiţiilor, Monitorul Oficial, nr. 43/14.05.1992 62 Gheorghe Voinea – Op. cit., p. 291-294 63 Idem, p. 294

Page 50: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

50

7. TE�DI�ŢE Î� COMERŢUL I�TER�AŢIO�AL DI� PERIOADA POSTBELICĂ

Evoluţia schimburilor comerciale internaţionale

Începutul de secol al XX-lea părea să prefigureze un progres ireversibil pe calea

schimburilor comerciale libere, prin integrarea în economia mondială a multor naţiuni din

afara Occidentului. Semnarea a numeroase tratate bilaterale de comerţ, bazate pe clauza

naţiunii celei mai favorizate, au permis instituirea unui regim de liber-schimb. Barierele

netarifare (contingentele, licenţele de import şi export, interdicţiile etc.) nu erau mai deloc

folosite.

Primul război mondial a creat condiţiile unei intensificări a politicilor protecţioniste:

probleme economice şi financiare în cazul noilor state din Europa Centrală şi de Est, mişcări

naţionaliste în Asia şi America Latină, deficite publice şi inflaţie în majoritatea ţărilor

occidentale. Marea criză din anii ’30 a accentuat protecţionismul agricol al ţărilor

industriale şi protecţionismul industrial al ţărilor agrare; politicile deflaţioniste, urmate de

devalorizări succesive au adâncit efectele depresiunii, cu efecte dramatice asupra multor ţări

exportatoare de produse agricole şi materii prime. Perioada de după primul război mondial

este marcată de o diminuare evidentă a fluxurilor comerciale şi de capital de pe piaţa

mondială, mai ales, ca urmare a războaielor tarifare şi a măsurilor protecţioniste de natură

netarifară.

Intervenţia statului, practicată pe scară largă în anii ’20, nu aduce o relansare a

comerţului mondial şi nici o reluare a creşterii economice, ci prelungeşte stagnarea,

întăreşte naţionalismul economic, prin exacerbarea protecţionismului64. Realitatea

demonstrează că tocmai ţările în dezvoltare, care au liberalizat comerţul exterior şi

schimburile valutare, au dereglementat pieţele interne, au privatizat întreprinderile

industriale şi au stimulat afacerile prin rate moderate ale impozitelor şi contribuţiilor

sociale, s-au bucurat de o creştere economică solidă şi de stabilitate socială. Rata de creştere

economică a ţărilor care au optat pentru deschidere spre piaţa mondială a fost dublă

comparativ cu cea a ţărilor adepte ale protecţionismului. De asemenea, gradul de inechitate

64 Hayek, Friederich A. – Drumul către servitute, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993

Page 51: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

51

socială, proporţia sărăciei, corupţia şi ineficienţa serviciilor publice sunt mult mai mari în

ţările protecţioniste decât în cele integrate în economia mondială65.

Unii consideră că globalizarea şi comerţul liber sunt cauze ale diminuării veniturilor

reale ale angajaţilor slab calificaţi, disoluţia clasei de mijloc şi creşterea şomajului în ţările

dezvoltate. În realitate, nu globalizarea şi diminuarea competitivităţii internaţionale

provoacă fenomene sociale negative, ci reglementările economice, politicile sociale

costisitoare şi rigidităţile pieţei muncii.

Cadrul instituţional postbelic, întemeiat pe GATT, a fost denumit după formula

sistemul multilateral de comercializare mondială sau sistemul comerţului mondial. În

esenţă, acesta are la bază conceptele de avantaj comparativ şi competiţie liberă pe pieţele

internaţionale, concepte constitutive ale doctrinei liberului-schimb. Cu toate acestea,

sistemul mondial de comercializare a funcţionat ca un compromis între interesele politice

ale statelor şi interesele economice ale comercianţilor. Din acest melanj între protecţionism

şi liber-schimb, a rezultat o liberalizare graduală a fluxurilor comerciale, uneori cu sincope,

în care ţările participante la schimburi, dar mai ales cele membre GATT, au aplicat bariere

tarifare şi netarifare.

Negocierile desfăşurate în cadrul rundei Uruguay şi înfiinţarea Organizaţiei

Mondiale a Comerţului păreau să dea câştig de cauză tranzacţiilor comerciale pretutindeni

în lume, să accelereze aşa-numitul proces de globalizare comercială66. În realitate, însă, au

fost realizate progrese pe calea liberalizării schimburilor comerciale, dar ponderea lor nu

relevă existenţa pieţelor libere globale. Evoluţiile din ultimul timp în starea de spirit a

opiniei publice, în discursul politic, în viziunea şi activitatea unor organizaţii internaţionale

şi chiar în dezbaterea academică nu corespund acestei tendinţe de liberalizare.

Majoritatea studiilor care vizează economia mondială din perioada postbelică

prezintă comerţul internaţional ca fiind dominat de viziunea liberală67. Valoarea comerţului

internaţional a crescut în perioada 1950-2000 de peste 19 ori, cu o rată medie anuală de

circa 8%. Ritmul de creştere este impresionant, ţinând cont de faptul că reprezintă dublul

ritmului de evoluţie al PIB-ului mondial. Exceptând anii 1974-1985, în întreaga perioadă

comerţul internaţional a înregistrat creşteri ridicate, schimbări structurale şi mutaţii ale

distribuţiei geografice. Ponderea ţărilor dezvoltate a crescut de la 18% în 1960 la circa 30%

în 2000.

65 Lukas, A. – WTO Report Card III. Globalization and Developing Countries, Center for Trade Policy, CATO Institute, June 20, 2000, p.21 66 Hill, Ch.W.L. – International Business, McGrow-Hill, 2000, p. 325 67 Gilpin, Robert – The Political Economy of International Relations, Princeton University Press, 1987, p. 121

Page 52: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

52

Tabel 7 – Creşterea anuală a volumului exporturilor şi producţiei mondiale

(1960-2001)

Specificare 1960-1969 1970-1979 1980-1985 1985-1990 1991-2001 1. Exporturile mondiale de produse Totale 8,5 5,5 2,0 6,0 5,5 Agricole 4,0 3,0 1,0 2,0 3,5 Miniere 6,5 2,5 -2,5 5,0 3,5 Manufacturate 10,5 7,5 4,5 6,5 6,0 2. Producţia mondială Totală 6,0 4,0 1,5 3,0 2,0 Agricolă 2,5 2,5 3,0 2,0 2,0 Minieră 5,0 3,5 -2,5 3,0 1,5 Manufacturată 7,5 4,5 2,5 3,5 2,5 3. Raportul ratelor de creştere (exporturi/producţie) Totale 1,4 1,4 1,3 2,0 2,75 Agricole 1,6 1,2 0,3 1,0 1,75 Miniere 1,3 0,7 1,0 1,7 2,34 Manufacturate 1,4 1,7 1,8 1,9 2,40

Sursa: World Trade Report 2003; Grimwade, Nigel – International Trade, Routledge, London, 2000

Se poate observa că raportul între creşterea exportului mondial şi cea a producţiei

mondiale pentru perioada 1950-2001 este de aproximativ 1,6, iar pentru perioada 1991-2001

de 2,75, fapt care denotă o creştere fără precedent a fluxurilor comerciale internaţionale.

În prezent, sub aspectul orientării geografice, circuitul economic mondial se prezintă

ca un ansamblu de curente de schimburi, dintre diferite state, grupe de ţări sau zone

geografice. Dintre acestea cele mai bine conturate în prezent sunt68:

- fluxurile schimburilor reciproce dintre ţările aparţinând aceleiaşi grupe, comunităţii

economice sau zone geografice (schimburile dintre ţările UE, NAFTA, fluxurile

transatlantice, transpacifice, dintre ţările Europei centrale şi de Răsărit etc.);

- fluxurile de schimb dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, numite fluxuri

Nord-Sud;

- fluxurile de schimb dintre ţările europei Centrale şi de Răsărit şi cele dezvoltate

- fluxurile de schimb dintre ţările Europei Centrale şi de Răsărit şi cele în curs de

dezvoltare.

68 Spiridon Pralea – Op. cit., p.32

Page 53: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

53

Gradul de deschidere a pieţelor

Pe ansamblul economiei mondiale, gradul de deschidere comercială (măsurat ca

raport între exporturi plus importuri şi PIB cumulat) a crescut de la 22% în 1950, la peste

35% în 199869.

Tabel 8 – Ponderea comerţului internaţional în PIB (1928 – 2001)

Regiunea 1928 1938 1948 1958 1968 1979 1990 2001 Europa de Vest 33 24 35 33 34 48 46 59 Europa de Est 30 25 25 25 40 40 41 56 America de Nord 10 8 11 9 10 19 19 24 America Latină 45 30 30 30 21 27 29 43 Asia 32 27 25 26 21 27 29 43 Africa 60 50 50 58 37 56 53 48 Orientul Mijlociu 60 50 50 46 38 48 49 - Total mondial 24 19 22 22 22 35 34 44

Sursa: World Trade Report, 2003; World Development Indicators, 2003

Sub aspectul dinamicii, deceniile postbelice au demonstrat o amplificare fără

precedent a volumului fizic şi valoric al comerţului mondial. După anul 1950, pe parcursul a

patru decenii exporturile mondiale au crescut de aproape 50 de ori, depăşind cifra de 3000

miliarde dolari70.

Cele mai integrate regiuni din punct de vedere comercial sunt Europa de Vest şi

Asia, cu o pondere a comerţului intra-regional de 67,5% şi, respectiv, 49,7%. Mai mult,

comerţul intra-regional al Europei de Vest (în care UE reprezintă peste 95%) reprezintă

peste 30% din comerţul mondial cu produse. Proximitatea geografică şi alţi factori

importanţi (apropierea culturală, circumstanţele istorice, complementaritatea economiilor

etc.)determină orientarea preponderentă a comerţului zonelor limitrofe către regiunile

nucleu: Europa de Est exportă peste 55% din produse în Europa de Vest, America Latină

exportă peste 60% din produse în America de Nord etc.

Imaginea creată ar fi falsă, dacă ne-am opri doar asupra acestor date. Comparându-

le, însă, cu cele din 1913, se poate constata că nici gradul deschidere sau intensitate

comercială şi nici ratele de creştere a fluxurilor comerciale nu diferă semnificativ, pe

69 Grimwade, N. – International Trade, Second Edition, Routledge London, 2001, p. 212 70 H. de Bernoist – Conjuncture Economique au premier semestre 1990, Journal Officiel de la Republique Francaise, Paris, 1990, p. 34, în Spiridon Pralea – Politici şi reglementăriîn comerţul internaţional, Ed. Fundaţiei Academice “Gh. Zane”, Iaşi, 1999, p. 14

Page 54: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

54

regiuni sau pe întreaga economie mondială. Este de remarcat faptul că gradul de intensitate

comercială al economiei mondiale din 1913 a fost recuperat abia la începutul anilor ’9071.

Tabel 9 – Exportul de produse al ţărilor dezvoltate

Anii Specificare 1890 1913 1929 1928 1950 1970 1992

Ţări dezv. occidentale 11,7 12,9 9,8 6,2 7,8 10,2 14,3 SUA 6,7 6,4 5,0 3,7 3,8 4,0 7,5 Europa de Vest 14,9 18,3 18,3 7,1 13,4 17,4 21,7 CEE – 12 - - - - 12,9 16,7 21,1 Japonia 5,1 12,6 13,6 13,0 6,8 9,7 8,8

Sursa: Bairoch, P. – Globalisation. Myths and Realities. One century of external trade and foreign investment, în Boyer,

Robert and Drache, Daniel (eds.) – States against Markets. The limits of globalisation, Routledge, London, 1997, p. 179

Prin urmare, globalizarea comercială este mai puţin importantă, iar datele privind

creşterea schimburilor comerciale internaţionale nu atestă neapărat existenţa unei ordini

economice liberale în perioada postbelică. Deşi sistemul multilateral de comerţ internaţional

creat prin intermediul GATT este considerat o expresie a liberalismului comercial, el nu

ilustrează decât parţial acest aspect. Doar 40% din articolele sale cuprind referiri la

tratamentul nediscriminatoriu al partenerilor comerciali, restul fiind stipulări pentru

tratamentul diferenţiat şi special sau aplicarea de exceptări. Forţând nota, se poate spune că

liberul schimb a fost consacrat ca excepţie în comerţul internaţional postbelic.

Dinamica schimburilor comerciale internaţionale

Cronologic, principalele tendinţe care au marcat dinamica comerţului internaţional

sunt:

- creşterea relativ înaltă, de durată şi progresivă a comerţului mondial, până în anul 1974;

pentru exporturile mondiale ritmurile medii de creştere au fost de 6,5 ori în perioada 1950-

1960 şi 9,2% în 1960-197072;

- mişcările neregulate ale ritmurilor după izbucnirea crizei energetice, în perioada 1975-

1985; pe fondul fenomenelor de recesiune şi stagnare, creşterile spectaculoase (de peste

25% în 1978-1979) alternează cu ritmuri scăzute şi chiar negative (-1,3% în 1981, -7,1% în

1982, -1,6% în 1983) ale evoluţiei comerţului mondial;

- reluarea creşterii în ritmuri mai susţinute începând cu anul 1986.

71 Işan, Vasile – Op. cit., p. 228 72 *** - Handbook of international Trade and Development Statistics, United Nations, 1984

Page 55: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

55

Pot fi sintetizate şi o serie de tendinţe referitoare la dinamica comerţului mondial în

ceea ce priveşte participarea diferitelor ţări şi grupe de ţări la dinamica comerţului mondial:

- dinamica accentuată a comerţului internaţional al ţărilor industriale avansate, îndeosebi

al Japoniei şi al ţărilor vest-europene; mai totdeauna, comerţul dintre ţările dezvoltate a

reprezentat mai mult de jumătate din totalul mondial73;

- expansiunea exporturilor şi importurilor ţărilor bogate în petrol, mai ales în perioada

“boom”-urilor petroliere;

- creşterea rapidă, în deceniile opt şi nouă, a comerţului exterior al noilor ţări

industrializate;

- perturbarea evoluţiei comerţului exterior al ţărilor Europei Centrale şi de Est, resimţită

după 1983, şi agravată după 1990, concretizată în ritmuri negative sau inferioare mediei

mondiale;

- ritmuri de creştere inferioare mediei mondiale pentru grupul ţărilor cel mai puţin

dezvoltate pentru aproape întreaga perioadă, din 1950 până în prezent.

Se poate observa cu uşurinţă că în perioada 1950-1970, valoarea comerţului

internaţional a crescut în proporţie de 80% pe seama sporirii cantităţilor comercializate;

între 1971 şi 1980, scumpirea mărfurilor a fost factorul care a contribuit cu peste 70% la

creşterea volumului valoric al comerţului mondial. După 1981, influenţa factorului

cantitativ devine din nou preponderentă, ridicându-se la un nivel de circa 85%.

Sub aspectul compoziţiei, pot fi observate următoarele mutaţii74 survenite în

structura comerţului mondial pe grupe de mărfuri:

- reducerea substanţială a ponderii produselor de bază în exporturile mondiale, de la

56% în 1950 la 24,4% în 199275. Această tendinţă a fost întreruptă, pentru scurt timp, de

creşterea ponderii combustibililor ca urmare a şocurilor petroliere. Însă, după fiecare

moment critic, tendinţa s-a restabilit. Explicaţia acestui fenomen este legată de efectele

progresului tehnic asupra cererii de materii prime. Pentru produsele care încorporează un

nivel mai înalt de tehnologie, ponderea materiilor prime în costul de producţie este foarte

mică, între 1 şi 3%. De asemenea, apariţia noilor materiale de substituire (superpolimerii,

fibrele optice, ceramica industrială, materialele compozite etc.), cu caracteristici tehnice

superioare şi preţuri mai scăzute, a dus la scăderea cererii mondiale pentru anumite categorii

de materii prime naturale.

73 Neme, Colette – Economie internationale. Fondements et politiques, Litec, 1996, p. 11-12 74 Spiridon Pralea – Op. cit., p. 16-18 75 Neme, Colette – Op. cit., Litec, 1996, p. 26

Page 56: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

56

- creşterea ponderii produselor manufacturate în exporturile mondiale, de la 43% în

1950, la 73% în 1992; această tendinţă a fost favorizată de: accentuarea deplasării la scară

mondială a ramurilor industriale mari consumatoare de materii prime (siderurgie, construcţii

navale etc.) către ţările abundente în factori de acest fel, de gradul înalt de internaţionalizare

a producţiei din ramurile de vârf (construcţii auto, aeronautică, informatică etc.) care

antrenează livrări reciproce de subansambluri pentru crearea produselor complexe şi de

creşterea producţiei de înlocuitori sintetici şi a altor materiale de substituire; este de

remarcat şi efectul multiplicării schimburilor intrafirmă în cazul companiilor multinaţionale.

- diversificarea gamei produselor ce fac obiectul comerţului internaţional şi creşterea

ponderii ramurilor de vârf în schimburile internaţionale de produse manufacturate,

concretizată, mai ales în cazul ţărilor industriale avansate, prin ritmul rapid de reînnoire a

producţiei de export şi creşterea ramurilor de vârf în structura acesteia. Spre deosebire de

produsele intensive în muncă şi capital, produsele din domeniile electronicii,

telecomunicaţiilor, industriei aero-spaţiale, automatizării, aparaturii optice etc. se

caracterizează printr-o intensitate ridicată a cunoştinţelor ştiinţifice. Piaţa acestor produse

tinde să devină mai importantă decât piaţa produselor tradiţionale, progrese deosebite fiind

înregistrate de ţările recent industrializate din America Latină, din Asia de Sud-Est, de ţările

petroliere şi de alte ţări în curs de dezvoltare, mai avansate din punctul de vedere al

industrializării.

- creşterea ponderii fluxurilor comerţului invizibil în ansamblul comerţului

internaţional, de la 5% la începutul secolului al XX-lea, la circa 20% în prezent. Tendinţa

este specifică mai ales ţărilor industriale avansate, fiind explicată prin locul din ce în ce mai

important pe care l-au căpătat activităţile terţiare şi producţia de cunoştinţe ştiinţifice şi

tehnologii noi. Dintotdeauna, o pondere importantă în exporturile lor au avut-o

transporturile, asigurările, serviciile bancare şi financiare. În ultimele decenii, o mare

amploare au luat-o turismul internaţional, prestările externe de servicii, asistenţa în

construcţii şi arhitectură, comunicaţiile, prelucrarea de date, consultanţa etc. Se poate vorbi

şi de o integrare la nivel mondial şi a pieţelor de servicii. Totuşi, în timp ce pe ansamblul

economiei mondiale, în 2001, exporturile de bunuri reprezentau peste 18% din PIB-ul

mondial şi 24% din producţia mondială de bunuri, exporturile de servicii comerciale se

situau doar la un nivel de 4,15% din PIB şi circa 7% din producţia de servicii76.

Dimensiunea globalizării nu este aceeaşi ca şi în cazul bunurilor materiale. Totuşi, fluxurile

comerţului invizibil au căpătat continuitate şi stabilitate, mai ales în cadrul relaţiilor

76 Işan, Vasile – Op. cit., p. 230-231

Page 57: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

57

reciproce dintre ţările avansate, precum şi în raporturile acestora cu ţările terţe. Pe primele

locuri se află: SUA, Marea Britanie, Franţa şi Germania, urmate de Italia, Japonia, Olanda şi

Belgia. Circa două treimi din comerţul internaţional cu brevete şi licenţe şi patru cincimi din

cel cu servicii în general se derulează între ţările industriale avansate77.

Nu poate fi negat progresul realizat în liberalizarea schimburilor comerciale prin

intermediul GATT, prin diminuarea substanţială a nivelului taxelor vamale aplicate

importurilor de produse manufacturate şi prin restrângerea la minimum a folosirii barierelor

netarifare. Totuşi, sistemul negocierilor multilaterale, prin reciprocitatea care-i stă la bază –

concesii acordate pentru inputuri din ţările partenere în schimbul beneficiilor obţinute

pentru exporturi pe piaţa lor, porneşte de la o premisa mercantilistă că importurile sunt

negative pentru o economie, în timp ce exporturile sunt benefice. Cu alte cuvinte, o ţară ar

trebui să importe cât mai puţin şi să exporte cât mai mult.

Se poate spune că, în cea mai mare parte a economiei postbelice, ordinea economică

internaţională liberală a coexistat cu sisteme economice interne dominate de statul

providenţial în ţările dezvoltate şi de doctrina dirijistă a dezvoltării în ţările din lumea a

treia.

77 Spiridon Pralea – Op. cit., p. 18

Page 58: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

58

8. COMERŢUL I�TER�AŢIO�AL – REGIO�ALIZARE SAU

GLOBALIZARE?

Analiza repartiţiei geografice a comerţului mondial pe principalele grupe de ţări

pentru perioada de după 1950, pe parcursul a patru decenii, evidenţiază o serie de tendinţe,

precum78:

- preponderenţa ţărilor avansate, care, spre sfârşitul perioadei reprezentau circa 70%

din exporturile şi importurile mondiale. Considerat pe grupe de produse, ele deţineau o

pondere mai mare (78,7%) la comerţul cu produse manufacturate, în timp ce ponderea, deşi

mai mică (49,1%) în comerţul cu produse de bază, le situa pe aceeaşi poziţie fruntaşă.

- o pondere mică şi în scădere (de la 30,8% la 19%) pentru ţările în curs de

dezvoltare. Tendinţele de redresare înregistrate după 1972 – în special pe baza celor

datorate ascensiunii ţărilor exportatoare de petrol – a fost anihilată de reducerea preţului

ţiţeiului. De asemenea, creşterile spectaculoase ale ţărilor cu industrializare rapidă au fost

absorbite de deteriorarea poziţiei ţărilor cu nivel scăzut de dezvoltare în schimburile

internaţionale.

- o pondere redusă de circa 8-10% a ţărilor din Centrul şi Estul Europei, pe parcursul

întregii perioade postbelice, fapt aflat în discordanţă cu procentul deţinut de 35% din

producţia industrială mondială. Poziţia acestora se deteriorează şi mai semnificativ după

1990, odată cu demararea amplului proces de restructurare economică şi tranziţie către o

economie de piaţă.

Din punct de vedere al orientării geografice a principalelor curente de schimb, la

nivelul începutului anilor ’90, reţeaua comerţului mondial era compusă din următoarele

fluxuri79:

- fluxurile schimburilor comerciale reciproce ale ţărilor industriale avansate – 55%;

- fluxul comercial Nord-Sud – 26%;

78 Pralea, Spiridon – Op.cit., pag. 18-19 79 Sută, Nicolae – Comerţ internaţional şi politici comerciale, Ed. ALL, Bucureşti, 1997, pag. 50-57

Page 59: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

59

- comerţul dintre ţările Europei Centrale şi de Răsărit şi cele dezvoltate – 9,8%; ulterior

transformărilor politice din 1989, aceste ţări se orientează preponderent către comerţul cu

Uniunea Europeană;

- fluxul Sud-Sud – 5%;

- fluxul schimburilor comerciale reciproce ale ţărilor Europei Centrale şi de Răsărit –

4,2%.

Orientarea geografică a principalelor curente de schimb şi ponderea diferitelor state

în comerţul internaţional atestă polarizarea acestuia în jurul ţărilor industriale avansate.

Acestea constituie principalul client şi furnizor, atât pentru ele însele, cât şi pentru ţările în

curs de dezvoltare. Regionalizarea descrie creşterea integrării societale în cadrul unei

regiuni şi procesul nedirecţionat de interacţiuni economice şi sociale stabilite între state sau

regiuni situate în acelaşi spaţiu geografic.80

Datele statistice prezentate de OECD demonstrează clar că, în ciuda ratelor mari de

creştere a volumului, există un nivel redus de deschidere a ţărilor către exterior, atât în cazul

ţărilor dezvoltate, cât şi a celor în curs de dezvoltare. În anii ’90, exporturile şi importurile

ţărilor OECD cu UE reprezentau circa 12% din PIB cumulat, cu 1% mai mult decât în 1980,

şi dublu faţă de 1960. Totuşi, nivelul este unul scăzut, ceea ce ne poate face să credem că

ţările dezvoltate au rămas relativ închise, dezvoltând relaţii cu precădere între ele.

Orientarea fluxurilor comerciale ale acestor ţări este predominant regională şi către

partenerii dezvoltaţi din zonă. Putem remarca faptul că doar 4% din PIB-ul ţărilor OECD

reprezintă valoarea comerţului cu ţări din afara organizaţiei.

Aceeaşi tendinţă se manifestă şi în cazul celorlalte ţări sau zone integrate

economice: Uniunea Europeană, SUA şi, mai ales, Japonia. Aceasta din urmă importă mai

puţin din ţările OECD şi din SUA faţă de perioada anterioară, în timp ce comerţul Uniunii

Europene este orientat cu precădere către ţările membre (peste 65%).

Tabelul nr. 8.1 – Structura geografică a comerţului OECD (procent din PIB nominal)

Sursa importurilor Destinaţia exporturilor Sursa / Destinaţia

1962 1972 1982 1992 1996 1999 1962 1972 1982 1992 1996 1999 OECD 6,14 8,10 10,52 11,48 12,56 12,96 5,89 7,98 10,17 11,28 12,63 13,02 - UE 3,56 4,87 6,07 6,75 7,06 7,03 3,56 4,79 6,29 6,90 7,23 7,21 - SUA 1,22 1,26 1,63 1,71 2,03 2,13 0,86 1,38 1,65 1,88 2,30 2,72 - alţii 1,35 1,97 2,82 3,01 3,47 3,81 1,48 1,82 2,23 2,50 3,11 3,09 Non-OECD

2,33 2,32 4,53 3,38 4,21 4,02 2,29 2,19 4,08 3,23 4,15 3,36

OECD

AsiaSE China

0,22 0,36 0,92 1,31 1,81 1,93 0,25 0,38 0,80 1,21 1,66 1,41

80 Walter, Wyatt Andrew – Regionalism, Globalization and World Economic Order, în Regionalism in World Politics, Edited by Louise Fawcett & Andrew Hurrel, Oxford University Press, 1995, pag. 74, preluat din Mihalea Luţas – Op. cit., pag. 45

Page 60: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

60

OPEC 0,66 0,81 2,13 0,82 0,79 0,63 0,33 0,41 1,41 0,60 0,50 0,40 OECD 1,86 3,55 5,09 6,02 7,18 7,50 2,29 3,01 4,35 5,32 5,95 5,49 - UE 0,71 1,18 1,50 1,68 1,93 2,12 0,99 1,16 1,75 1,79 1,73 1,64 - alţii 1,14 2,37 3,60 4,34 5,25 5,38 1,30 1,86 2,61 3,53 4,22 3,86 Non-OECD

1,02 1,06 2,63 2,80 3,52 3,57 1,51 1,11 2,37 2,10 2,48 1,99

AsiaSE China

0,11 0,29 0,82 1,52 2,02 2,09 0,09 0,18 0,56 0,87 1,09 0,30

SUA

OPEC 0,26 0,22 0,99 0,55 0,60 0,44 0,18 0,23 0,72 0,36 0,32 0,22 OECD 5,42 4,15 4,72 3,38 3,90 3,59 4,18 5,59 6,68 5,54 4,97 5,85 - UE 0,89 0,72 0,79 0,91 1,08 0,99 0,98 1,40 1,82 1,80 1,37 1,73 - SUA 2,97 1,92 2,22 1,42 1,74 1,54 2,32 2,95 3,35 2,60 2,46 2,94 - alţii 1,56 1,50 1,70 1,05 1,09 1,07 0,88 1,24 1,51 1,14 1,14 1,17 Non-OECD

3,83 3,56 7,36 2,89 3,70 3,55 3,89 3,82 6,03 3,59 3,97 3,80

AsiaSE China

0,94 0,99 2,41 1,51 2,23 2,03 1,52 1,55 2,34 2,44 2,97 2,81

Japonia

OPEC 1,12 1,50 4,45 1,05 1,03 0,94 0,52 0,61 2,00 0,51 0,38 0,31 OECD 11,07 13,42 17,93 18,09 19,10 20,50 10,35 13,47 17,05 17,40 20,15 21,61 - UE 7,57 10,19 13,19 13,75 14,31 15,03 7,44 10,16 13,31 13,81 15,35 16,18 - SUA 1,75 1,43 2,04 1,55 1,77 2,07 1,04 1,36 1,55 1,34 1,68 2,25 - alţii 1,75 1,80 2,70 2,78 3,02 3,40 1,87 1,95 2,19 2,24 3,12 3,18 Non-OECD

4,16 3,68 6,18 3,53 4,00 4,39 3,35 3,04 5,46 3,30 4,19 3,97

AsiaSE China

0,27 0,29 0,57 1,00 1,33 1,58 0,28 0,25 0,51 0,71 1,16 0,91

UE

OPEC 1,20 1,38 2,82 0,74 0,67 0,59 0,55 0,60 2,07 0,73 0,62 0,56

Sursa: OECD, 1998

Aşa cum relevă datele din tabelul nr. 8.1, cea mai mare parte a exporturilor statelor

analizate se îndreaptă către ţări care, geografic, se află în apropiere. Astfel, SUA face

comerţ în principal cu Canada, Japonia cu Statele Unite, China şi Taiwanul cu Hong-Kong-

ul etc. Ţările membre ale Uniunii Europene exportă în aceeaşi zonă, comerţul intra-

comunitar crescând cu rate de 2-6% în perioada de după 1985. Faptul este cu atât mai

important, cu cât ponderea acestuia în comerţul mondial a crescut de la 13,5% în 1960 la

24,5% în 1994, în timp ce comerţul cu ţările extra-comunitare a scăzut de la 20,5% în 1960

la 15% în 199481.

Tabelul nr. 8.2 – Exporturile/Importurile UE ca procent din PIB

An 1960 1985 1990 1995 2007 UE – 12 6,0 14,4 8,7 - - UE - 15 - - - 8,9 - UE-27 - - - - 26,4 Sursa: Comisia Europeană

Pe ansamblul perioadei 1960-2000, comerţul intra-comunitar a crescut cu peste

1200% în termeni reali, cu un ritm mediu anual de creştere de 6,7%, comparativ cu o

81 Dent, C. – The European Economy. The Global Context, Routledge, London, 1997, pag. 169

Page 61: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

61

creştere de doar 730% în ceea ce priveşte comerţul cu restul lumii82. Printre factorii cei mai

importanţi identificaţi drept determinanţi, se numără: creşterea venitului naţional,

dezarmarea tarifară promovată în cadrul GATT şi similaritatea privind nivelul de venit între

statele membre ale UE83. Nu pot fi neglijate efectele procesului de integrare comercială,

baza construcţiei europene, precum şi măsurile leegate de consolidarea unei pieţe unice la

nivelul continentului european.

Tendinţa prezentă în cazul Uniunii Europene de concentrare a importurilor şi

exporturilor către celelalte ţări europene este confirmată şi de evoluţiile din cadrul celorlalte

blocuri regionale, aşa cum reiese din tabelul următor:

Tabelul nr. 8.3 – Ponderea comerţului intra-regional în comerţul total

1962 1994 Asia de Est - 11 33 50 Europa – 32 65 73 UE – 12 49 58 UE – 15 56 64 AELS – 6 22 12 Emisfera Vestica – 34 48 50 MERCOSUR – 4 6 19 �AFTA – 3 36 43 Africa - 48 4 3

Sursa: Frankel, J. – Regional Trading Blocks in the World Economic System, Washington, DC, Institute for International Economics, 1997

Evoluţia ponderii comerţului intra-grup din ultimii ani ne îndreptăţesc să spunem că

tendinţa de concentrare a schimburilor comerciale la nivel regional a rămas valabilă, ea

manifestându-se mai pregnant în cazul statelor europene, unde ponderea acestuia în totalul

comerţului exterior a rămas la un nivel semnificativ.

Tabelul nr. 8.4 - Structura comerţului exterior al principalelor grupări regionale

Gruparea regională

Destinaţia exporturilor 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007

Intra-trade 7,73% 9,21% 9,77% 9,74% 8,65% 8,95% 7,98% 7,75%

Extra-trade 92,27% 90,79% 90,23% 90,26% 91,35% 91,05% 92,02% 92,25%

Comunitatea Andină

Total 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00%

Intra-trade 23,97% 23,39% 23,42% 24,48% 25,56% 25,21% 24,75% 24,96%

Extra-trade 76,03% 76,61% 76,58% 75,52% 74,44% 74,79% 75,25% 75,04% ASEA�

Total 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00%

82 Badinger, Harald; Breuss, Fritz – What Has Determined the Rapid Post-War Growth of Intra-EU Trade?, în Review of World Economics, vol. 140, nr. 1, 2004, pag. 32 83 Idem, pag. 47

Page 62: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

62

Intra-trade 68,00% 67,91% 68,02% 68,77% 68,49% 67,77% 68,30% 68,09%

Extra-trade 32,00% 32,09% 31,98% 31,23% 31,51% 32,23% 31,70% 31,91% UE (27)

Total 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00%

Intra-trade 20,97% 17,27% 11,48% 11,99% 12,64% 12,88% 13,56% 14,13%

Extra-trade 79,03% 82,73% 88,52% 88,01% 87,36% 87,12% 86,44% 85,87% MERCOSUR

Total 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00%

Intra-trade 55,64% 55,52% 56,58% 56,04% 55,82% 55,77% 53,87% 51,34%

Extra-trade 44,36% 44,48% 43,42% 43,96% 44,18% 44,23% 46,13% 48,66% �AFTA

Total 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00% 100,00%

Sursa: WTO

Chiar la nivel de state, analiza principalelor destinaţii ale exporturilor şi a

principalelor ţări de origine a importurilor demonstrează concentrarea comerţului exterior la

nivel regional. Astfel, aproape o treime din exporturile SUA au ca destinaţie Canada şi

Mexic, peste 30,5% din exporturile Japoniei merg către China, Coreea de Sud şi Taiwan,

peste trei sferturi din exporturile Canadei au ca piaţă de desfacere SUA, în timp ce economii

precum Germania sau Marea Britanie exportă, în principal, pe piaţa Uniunii Europene. Date

fiind condiţiile specifice legate de structura importurilor principalelor state dezvoltate,

printre cele mai importante surse se regăsesc, pe lângă partenerii din regiune, şi China şi ţări

exportatoare de petrol şi alte materii prime.

Tabelul nr. 8.5 – Pieţe de export (2007)

Exporturi Importuri Ţara de destinaţie a

exporturilor Pondere în total

exporturi Ţara de origine a

importurilor Pondere în total

importuri Canada 21,4% UE 18% UE 21,3% China 16,9% Mexic 11,7% Canada 15,7% China 5,6% Mexic 10,6

SUA

Japonia 5,4% Japonia 7,4% SUA 20,4% China 20,6% China 15,3% SUA 11,6% UE 14,8% UE 10,5% Coreea de Sud 7,6% Arabia Saudită 5,7%

Japonia

Taiwan 6,3% EAU 5,2% UE 64,7% UE 59,5% SUA 7,6% China 7,1% Elveţia 3,8% SUA 5,9% China 3,1% Elveţia 3,9%

Germania

Rusia 2,9% Rusia 3,7% UE 57,5% UE 55,2% SUA 14,7 SUA 8,5% Elveţia 1,8% China 7,5% China 1,7% Norvegia 4,6%

Marea Britanie

Japonia 1,7% Japonia 2,5% Sursa: WTO

Page 63: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

63

Cele mai integrate regiuni din punct de vedere comercial sunt Europa de Vest,

America de Nord şi Asia, cu o pondere a comerţului intra-regional de 67,5% şi, respectiv,

49,7%. Mai mult, comerţul intra-regional al Europei de Vest (în care UE reprezintă peste

95%) reprezintă peste 30% din comerţul mondial cu produse. Proximitatea geografică şi alţi

factori importanţi (apropierea culturală, circumstanţele istorice, complementaritatea

economiilor etc.) determină orientarea preponderentă a comerţului zonelor limitrofe către

regiunile nucleu: Europa de Est exportă peste 55% din produse în Europa de Vest, America

Latină exportă peste 60% din produse în America de Nord etc84.

Tabelul nr. 8.6 – Evoluţia nivelului de regionalizare a comerţului mondial

Regiunea 1928 1938 1948 1958 1968 1979 1990 1995 1. Ponderea comerţului intra-regional (%) Europa de Vest 51 49 43 53 63 66 72 69 Europa de Est 19 14 47 61 64 54 46 26 America de Nord 25 23 28 32 37 30 32 36 America latină 11 18 20 17 19 20 15 21 Asia (inclusiv Australia şi N. Zeelandă) 46 52 39 41 37 41 45 51 Africa 10 9 8 8 9 6 6 10 Orientul Mijlociu 5 4 21 12 8 6 8 8 Total mondial 39 37 33 40 47 46 52 49 2. Intensitatea comerţului intra-regional (a) Europa de Vest 1,31 1,14 1,21 1,38 1,51 1,57 1,60 - Europa de Est 4,36 2,61 10,22 7,62 7,30 7,88 10,88 - America de Nord 2,59 2,91 2,39 3,07 3,57 3,63 3,50 - America latină 1,37 2,30 1,71 1,95 3,55 3,80 3,53 - Asia (inclusiv Australia şi N. Zeelandă) 2,61 2,83 2,74 3,15 2,84 2,77 2,31 - Africa 2,37 1,73 1,27 1,38 1,91 1,24 2,48 - Orientul Mijlociu 7,56 3,47 9,55 4,25 3,00 1,17 2,23 - Total mondial 1,85 1,92 2,43 2,65 2,81 2,64 2,62 - 3. Indicele înclinaţiei de a comercializa extra-regional (b) Europa de Vest 0,30 0,21 0,31 0,26 0,21 0,28 0,23 - Europa de Est 0,25 0,23 0,14 0,11 0,16 0,20 0,24 - America de Nord 0,09 0,06 0,09 0,07 0,07 0,15 0,14 - America latină 0,43 0,27 0,27 0,27 0,18 0,22 0,25 - Asia (inclusiv Australia şi N. Zeelandă) 0,21 0,16 0,18 0,18 0,15 0,19 0,19 - Africa 0,56 0,48 0,49 0,45 0,37 0,48 0,47 - Orientul Mijlociu 0,57 0,49 0,41 0,52 0,35 0,56 0,51 - Total mondial 0,21 0,16 0,19 0,16 0,15 0,23 0,21 - Sursa: OMC (1997)

Pot fi folosite două mărimi care să reflecte gradul de integrare la nivel regional a

unei ţări din punctul de vedere al comerţului mondial:

1. Indicele intensităţii comerţului intra-regional (Iij) se determină astfel:

Iij = Xij / Mj

84 Işan, Vasile – Op.cit., pag. 223

Page 64: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

64

unde:

i şi j – ţările regiunii;

Xij – ponderea exporturilor ţării i în ţara j;

Mij – ponderea ţării j în exporturile mondiale;

Iij > 1 reflectă înclinaţia ţării de a comercializa intra-regional.

2. Indicele înclinaţiei de a comercializa extra-regional (Rij) se determină astfel:

Rij = ti * Rj

unde:

ti – exporturile ţării i / PIB;

Rj – ponderea comerţului extra-regional în totalul mondial.

Pentru a evita problemele care pot apare din faptul că este necesar a fi calculată

ponderea regiunii în comerţul mondial, unii autori propun determinarea indicelui intensităţii

comerţului intra-regional, care ne dă o măsură mai exactă a orientării geografice a

fluxurilor comerciale.

Evoluţiile din comerţul mondial ne îndreptăţesc să vorbim mai mult de o

intensificare a procesului integrării regionale, decât de globalizare, aceasta din urmă vizând

mai ales ţările dezvoltate (triada – NAFTA; UE; Asia – Japonia, Australia, Noua Zeelandă,

Coreea de Sud, Hong-Kong, Singapore, Taiwan). Astfel, în 2001, ponderea ţărilor

dezvoltate şi a noilor ţări industrializate din Asia în exportul mondial era de 76%, iar

ponderea UE (15), NAFTA şi Japoniei era de 62%. Schematic, relaţiile comerciale ale

triadei pot fi reprezentate în figura nr. 5.7.

NAFTA desfăşoară comerţ intra-regional în proporţie de aproximativ 40%, exportă

17,2% din total în UE şi 21% în Asia. Importă peste 17% din UE şi 22% din Asia (11% din

Japonia). UE – 15 exportă intra-regional 62% din total, exportă în NAFTA 10%, iar în Asia

8%. Importă 8% din NAFTA şi 7% din Asia (4% din Japonia). Asia exportă intra-regional

48,7%, iar în celelalte regiuni exportă 25% în NAFTA şi 16% în UE. Importurile din

NAFTA se ridică la 24%, iar cele din UE la 17% din total85.

85 Işan, Vasile – Op.cit., pag. 226

Page 65: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

65

Figura nr. 8.1 – Relaţiile comerciale ale triadei

Comerţul în triadă reprezintă 76% din total pentru NAFTA, 80% pentru UE şi 90%

pentru Asia dezvoltată. Dacă la centrele triadei adăugăm şi sateliţii comerciali – ţări ale

căror fluxuri comerciale se desfăşoară în proporţie de peste 60% cu triada – ponderea totală

a zonelor integrate comercial se ridică la aproximativ 80% din comerţul mondial.

Regionalizarea reprezintă şi o provocare majoră pentru regimul comercial al OMC.

În ultimele decenii aceste acorduri au luat o amploare deosebită, acoperind o parte

importantă din comerţul mondial. Răspândirea rapidă, anvergura tot mai mare şi natura

schimbătoare a acestor acorduri au pus problema compatibilităţii cu un regim internaţional

bazat pe liberalizarea comerţului86.

Principala temere este legată de faptul că blocurile regionale tind să creeze o

discriminare împotriva nemembrilor (mai ales în cazul UE şi NAFTA). De asemenea, noile

reguli comerciale şi vamale (reguli privitoare la origine, de exemplu) au dus la creşterea

costurilor şi, de aceea, la noi piedici în calea comerţului internaţional.

Organizaţia Mondială a Comerţului ar trebui să asigure compatibilitatea dintre

acordurile regionale şi comerţul multilateral continuu, deşi realitatea acestui început de nou

secol arată că principiile şi regulile sale nu pot fi eficiente în combaterea tendinţelor

protecţioniste ale acordurilor regionale. Oricum continuarea negocierilor multilaterale poate

să aducă progrese şi în acest domeniu, astfel încât regionalizarea să nu reprezinte un pericol

în calea liberalizării schimburilor comerciale la nivel global.

86 Gilpin, Robert – Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, pag. 89-90

�AFTA 391 intra-reg.

UE - 27 1417 intra-reg.

Asia 520 intra-reg.

991mld.$

2291 mld.$ 1066 mld.$

171

171

207

179

233 267

Page 66: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

66

9. I�TEGRAREA ECO�OMICĂ

O caracteristică dominantă a economiei mondiale contemporane o constituie apariţia

şi dezvoltarea sistemelor de integrare a unor economii naţionale la scară regională.

Proliferarea aranjamentelor comerciale preferenţiale, asociată termenului de

regionalism/regionalizare prin prisma apropierii geografice a ţărilor participante, a

reprezentat o tendinţă semnificativă în comerţul internaţional al ultimelor decenii. O mare

parte din schimburile comerciale au loc în cadrul unor astfel de grupări, create pe baza unui

proces de integrare comercială, în primul rând. De exemplu, peste 30% din exporturile şi

importurile mondiale se derulează în interiorul a două zone integrate comercial: Uniunea

Europeană şi Acordul 6ord-American de Liber Schimb (NAFTA).

Astfel, în analiza factorilor care au influenţat semnificativ evoluţia comerţului

internaţional nu poate fi neglijat rolul pe care l-a jucat procesul de integrare economică, în

general. Fenomenul de regionalizare de concretizează în intensificarea schimburilor

comerciale intra-grup şi prin creşterea importanţei acordurilor de integrare economică, care

prezintă diferite grade de armonizare şi concertare a politicilor comerciale ale statelor

partenere, de natură, uneori, să impună un adevărat protecţionism colectiv.

Integrarea reprezintă un proces prin care două sau mai multe pieţe naţionale,

iniţial separate, se unesc pentru a forma o singură piaţă comună, o nouă entitate

economico-socială, care se substituie treptat structurilor iniţiale.

Realizarea cu succes a acestui obiectiv presupune parcurgerea unei perioade de

tranziţie, care să permită realizarea ajustărilor necesare funcţionării eficiente a viitorului

spaţiu integrat. În cadrul acestei etape, are loc un transfer treptat al unei părţi a suveranităţii

naţionale către unele instituţii comune, care obţin astfel un caracter supranaţional.

Page 67: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

67

9.1. Stadii ale procesului de integrare economică

Experienţa ultimelor decenii a evidenţiat existenţa mai multor forme de integrare

economică, care ţin, de fapt, de intensitatea procesului de integrare şi de gradul de

realizare a obiectivelor pe care acesta le presupune87:

- sistemul de preferinţe vamale, care presupune adoptarea de către un ansamblu de

teritorii vamale a unor avantaje vamale, aplicabile doar în interiorul său (Commonwealth-ul

britanic, Teritoriile Uniunii Franceze, Benelux-ul şi posesiunile sale);

- zonele de comerţ liber implică eliminarea tuturor obstacolelor vamale şi comerciale

dintre două sau mai multe ţări, care îşi păstrează, însă, fiecare propriile tarife vamale şi

regimuri comerciale faţă de terţi (Asociaţia Europeană a Liberului Schimb, Zona Australia –

Noua Zeelandă);

- uniunea vamală constituie un nivel mai avansat al procesului de integrare,

presupunând, pe lângă eliminarea totală a obstacolelor tarifare şi comerciale dintre statele

partenere, şi adoptarea unui tarif vamal comun faţă de terţele ţări;

- uniunea economică presupune, pe lângă crearea unei uniuni vamale, şi armonizarea

tuturor elementelor care formează cadrul instituţionalizat al economiei.

Evoluţiile recente din economia mondială şi experienţa unor grupări regionale care

au parcurs toate aceste faze ale procesului de integrare au adăugat două noi stadii celor

enunţate anterior. Deşi uniunea economică poate funcţiona eficient şi fără o monedă unică,

87 Ion Ignat - Uniunea Europeană. De la Piaţa Comună la moneda unică, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, pag. 14

Page 68: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

68

un pas înainte îl poate constitui crearea unei uniuni economice şi monetare, care să

desăvârşească procesul de integrare economică prin instituirea unei monede unice şi a unei

politici monetare comune. De asemenea, există teoreticieni şi specialişti în domeniu care

consideră integrarea economică doar un proces premergător realizării unui deziderat mult

mai important pe scena relaţiilor internaţionale, în general, şi anume uniunea politică.

Prima uniune vamală (Zollverein) a fost înfiinţată în anul 1834, prin ridicarea

barierelor vamale, iniţial, între 18 state prusace, număr care se va extinde ulterior la 25. În

timp, uniunea vamală a permis crearea unei comunităţi economice confederative, pe baza

căreia şi în contextul unor evoluţii politice corespunzătoare, s-a format, în 1871, statul

german.

Istoria prezintă, însă, şi situaţii inverse, în care integrarea politică a precedat

integrarea economică. De exemplu, SUA şi Elveţia (Confederaţia Helvetică) au ajuns la

stadiul de integrare totală pornind de la un proces de integrare politică, prin parcurgerea

unui proces de durată şi nu lipsit de dificultăţi. Statelor Unite le-au fost necesare peste două

secole pentru a pune în aplicare toate prevederile economice ale Constituţiei din 1776, mai

ales a celor privind politicile comerciale practicate faţă de terţi. De asemenea, trecerea de la

integrarea politică a Elveţiei din secolul al XIV-lea la cea economică a durat până la

sfârşitul secolului al XIX-lea.88

9.2. Factorii determinaţi ai aranjamentelor preferenţiale

Dezvoltarea exponenţială a proceselor de integrare economică la scară regională

ridică problema motivaţiei care stă la baza deciziei politice a unui stat de a adera la o astfel

de grupare şi a factorilor specifici care au determinat proliferarea acestui gen de acorduri,

mai ales începând cu anii ‘80.

Deşi grupările se concretizează în creşterea gradului de liberalizare a comerţului în

interiorul lor, se pare că, paradoxal, unul din scopurile principale ale încheierii unor

asemenea acorduri îl reprezintă câştigarea unei cât mai mari puteri de piaţă pe plan mondial.

În acelaşi timp, statele participante pot evita, astfel, efectele negative ale puterii exercitate

de alţi competitori. O dimensiune mai mare a producţiei şi a pieţei oferă membrilor unei

grupări regionale o putere mai mare de negociere pe plan internaţional şi o capacitate

crescută de coordonare a măsurilor de politică comercială.

88 Luţas, Mihaela – Integrarea economică europeană, Editura Economica, Bucureşti, 1999, pag. 35

Page 69: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

69

Acordurile preferenţiale încurajează, pe de altă parte, comerţul dintre parteneri, care,

fiind apropiaţi din punctul de vedere al localizării geografice, oricum prezentau o tendinţă

de intensificare a schimburilor. De asemenea, o piaţă lărgită permite înregistrarea unui venit

naţional mai mare şi o accelerare a procesului de creştere economică, posibilitatea

exploatării economiilor de scară, alocarea resurselor către cele mai eficiente activităţi

economice89, o mai mare varietate a sortimentelor de produse diferenţiate, costuri de

producţie mai scăzute etc.

Un alt argument în favoarea integrării regionale îl constituie uşurinţa cu care astfel

de acorduri pot fi implementate. Spre deosebire de dificultatea obţinerii unui consens la

nivel planetar, necesar în cazul unor acorduri multilaterale, negocierile între state apropiate

din punct de vedere geografic, cu interese comune şi cu experienţă semnificativă în ceea ce

priveşte schimburile reciproce, aduc rezultate pozitive într-un timp mult mai scurt.

O altă explicaţie pentru creşterea rapidă a numărului şi dimensiunii acestor grupări o

reprezintă faptul că, pentru o ţară, metoda cea mai simplă de a evita tratamentul

discriminatoriu impus de o astfel de grupare o reprezintă integrarea propiu-zisă90. Nu de

puţine ori, state mici şi mai puţin dezvoltate şi-au exprimat intenţia de a adera la forme de

cooperare regională cu scopul obţinerii unui acces uşor pe pieţele unor state mai dezvoltate

şi evitării efectelor unor bariere comerciale protecţioniste.

Integrarea economică poate stimula procesul de reformă economică, poate influenţa

în sens pozitiv atragerea de investiţii străine, poate induce un transfer de tehnologie.

Dezvoltarea companiilor multinaţionale şi strategia acestora de a-şi plasa capacităţile de

producţie cât mai aproape de sursele cele mai avantajoase de factori de producţie

sttimulează statele în curs de dezvoltare să se implice activ în crearea şi dezvoltarea unor

grupări regionale, cu scopul atragerii unor fluxuri cât mai semnificative de investiţii străine

directe91.

Procesul de integrare economică nu poate fi detaşat complet de activitatea politică,

de multe ori, decizia înfiinţării unei grupări regionale sau refuzul de a participa la o astfel de

asociere fiind rezultatul acţiunii unor grupuri de interese92. Uneori, guvernele se angajează

pe calea integrării regionale, tocmai pentru a scăpa de presiunile unor grupuri de

89 Grossman, G.M., Helpman, E. – Innovation and Growth in the Global Economy, MIT Press, Cambridge, MA, 1991 90 Whalley, J. – Why Countries Seek Regional Trade Agreements? în Frankel, J. – The Regionalization of the World Economy, Chicago University Press, Chicago, 1998 91 Ethier, W. – The 6ew Regionalism, în Economic Journal, 108, 1149-61, 1998 92 Grossman, G.M., Helpman, E. – The Politics of Free Trade Agreements, în American Economic Review, 85, 667-90, 1995

Page 70: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

70

producători în favoarea protejării excesive a unei industrii anume sau stimulării unei

anumite ramuri economice93.

Totodată, comerţul internaţional este considerat ca fiind un factor de creştere a

nivelului de securitate la scară regională, schimburile comerciale crescând încrederea dintre

parteneri şi oferind vecinilor statutul de parteneri. Numeroşi specialişti au considerat

extinderea atât de rapidă a Uniunii Europene către Europa Centrală şi de Est ca având la

bază, mai mult, argumente politice şi de securitate şi, mai puţin, o argumentaţie economică

solidă.

John Ikenberry94 a prezentat diversitatea formelor de regionalism de-a lungul a două

axe: mod de organizare şi motive principale ce stau la baza integrării regionale. Acordurile

regionale pot fi motivate de consideraţii politice sau de consideraţii economice. Ele pot fi

unipolare sau multipolare şi, de asemenea, pot fi ierarhice sau descentralizate. În aceasta

matrice, de exemplu, APEC trebuie plasat în colţul din stânga-jos, NAFTA în colţul din

stânga-sus şi UE în colţul din dreapta-jos. Nu există multe exemple contemporane de

acorduri regionale unipolare, ierarhice şi motivate politic. Conceptul japonez din anii 1930

de Mare Sferă de Co-prosperitate din Asia de Est a fost singurul exemplu de acest fel.

Figura nr. 9.1 – Motivaţii principale ale integrării regionale

Sursa: John Ikenberry - The Political Economy of Asia-Pacific Regionalism, 2000

93 Maggi, G., Rodriguez-Clare, A. – The Value of Trade Agreements in the Presence of Political Pressures, în Journal of Political Economy, 106, 574-601, 1998 94 John Ikenberry – “The political economy of Asia-Pacific regionalism”, East Asian Economic Perspective, 2000, pag. 35 – 61

Page 71: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

71

Pentru o serie de ţări în curs de dezvoltare, iniţierea şi dezvoltarea grupărilor

regionale a constituit o modalitate eficientă de pătrundere pe anumite pieţe de desfacere,

efectele pozitive fiind multiplicate la scară regională. În plus, pot fi menţionate şi alte

aspecte definitorii pentru dezvoltarea acestui proces95: redefiniri în raportul de forţe pe plan

comercial la scară internaţională; creşterea numărului participanţilor la negocierile

internaţionale, ceea ce îngreunează negocierile; utilizarea cu precădere, ca mijloace de

protecţie, a barierelor netarifare şi paratarifare; diferenţierile instituţionale şi nivelurile de

dezvoltare diferite ale statelor participante la schimburile comerciale internaţionale;

“Internalizarea” crescândă a fluxurilor comerciale şi de investiţii, care duce la modificarea

mecanismelor de control al aplicarii şi respectarii conduitei comerciale multilaterale.

În concluzie, integrarea economică poate fi considerată rezultatul acţiunii unui

complex de factori determinanţi, dintre care cei cu caracter economic şi politic deţin o

pondere semnificativă. De exemplu, crearea Comunităţii Economice Europene poate fi pusă

pe seama, atât a decalajului economic dintre SUA şi Europa la sfârşitul celui de-al doilea

război mondial, cât şi a unor factori politici: relaţiile tensionate dintre Franţa şi Germania,

contracararea influenţei URSS etc. În afară de premisele economice şi politice, au fost aduşi

în discuţie chiar factori geografici şi culturali. Paul Krugman apreciază că proximitatea

geografică dă naştere unor blocuri comerciale „naturale”, create între parteneri care

derulează între ei o parte semnificativă din fluxurile lor comerciale96. Samuel Huntington

prezintă cultura drept o forţă care uneşte şi divide totodată; în consecinţă, ţările cu afinităţi

culturale cooperează economic şi politic, iar organizaţiile internaţionale, cum ar fi de

exemplu Uniunea Europeană, formate din state cu trăsături culturale comune, au mai mult

succes decât cele care încearcă să transceadă culturile97.

9.3. Avantaje ale procesului de integrare economică

Aderarea unei ţări la un spaţiu integrat economic produce efecte benefice pe

multiple planuri asupra performanţelor economice. Principalele avantaje ale integrării

economice pot fi sintetizate astfel98:

95 Dumitru Miron –“ Integrarea economică regională – de la prototip, la producţia de serie”, Editura Sylvi, 2000, pag. 19 96 Melo, J. de, Panagariya, A. – „6ew Dimensions in Regional Integration”, Cambridge University Press, 1995, pag. 63, în Kicsi, Rozalia, Burciu, Aurel – Blocurile comerciale în economia globală, Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava 97 Huntington, S.P. – Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Editura ANTET, 1997, pag. 3 98 Idem, pag. 29

Page 72: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

72

Economiile de scară (determinate de producţia de serie mare)

Sunt o consecinţă a posibilităţii dimensionării optime a întreprinderii, ce permite

obţinerea unor costuri medii unitare mai mici cu implicaţii favorabile asupra preţurilor de

vânzare şi a ratei profitului. Acest lucru are drept efect imediat şi o creştere semnificativă a

competitivităţii pe piaţa mondială.

Firmele se vor putea evidenţia mai bine pe piaţa mai amplă a unui spaţiu inetgrat.

Piaţa internă, actualmente limitată şi de putere de cumpărare scăzută, nu va mai constitui o

piedică în dezvoltarea de capacităţi de producţie care să permită obţinerea de economii de

scară, costuri de producţie mai mici, deci şi profituri mai mari.

Intensificarea concurenţei în cadrul noii pieţe mărite

Extinderea pieţei de la nivel naţional la cel regional duce la o intensificare a

concurenţei, fapt determinat de imposibilitatea existenţei unui singur producător pentru o

anumită categorie de bunuri. Într-o zonă integrată economic, fiecare producător poate

adopta o dimensiune optimă a producţiei, generând costuri mai mici şi efecte favorabile

pentru consumatori: preţuri mai mici, calitate mai bună, stimularea inovaţiei şi introducerea

progresului tehnic.

Economisirea de devize convertibile cu efecte benefice asupra balanţelor de plăţi

Rezervele de devize convertibile au un rol important în susţinerea monedei naţionale

şi în finanţarea deficitelor balanţei de plăţi. Avantajele sunt cu atât mai evidente în

perspectiva aderării la o uniune monetară (zona euro, de exemplu), fapt ce ar diminua

considerabil costurile de tranzacţie pentru agenţii economici şi ar oferi o mai mare

stabilitate veniturilor obţinute din activitatea de comerţ exterior.

Posibilitatea de a dezvolta anumite activităţi care nu pot fi abordate eficient de către

anumite ţări în mod individual, datorită limitelor impuse de piaţa internă. Alte impedimente

care pot fi depăşite sunt cele legate de folosirea ineficientă a unor resurse materiale,

cheltuielile prea mari pentru activităţile de cercetare-dezvoltare, dificultatea susţinerii noilor

industrii etc.

Creşterea puterii de negociere în raport cu ţările terţe sau faţă de alte grupuri

regionale, în funcţie de noul nivel al indicatorilor economici determinanţi: produsul naţinal

brut, volumul comerţului exterior, nivelul tehnologic, capacitatea de finanţare externă etc.

Formularea mai coerentă a politicii economice naţionale în contextul în care

aceasta nu se mai formulează în funcţie doar de opţiunile unilaterale ale acelei ţări. Într-un

cadru integrat, politica economică trebuie să ţină seama şi de constrângerile impuse de

ceilalţi membri, crescând totodată şi riscul unui eventual eşec.

Page 73: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

73

Procesul de integrare economică antrenează transformări structurale, care urmăresc

eliminarea discrepanţelor care există între diferitele zone ale spaţiului economic integrat.

Procesul de integrare economică oferă posibilitatea accelerării dezvoltării

economice şi utilizării la un nivel mai ridicat a factorilor de producţie.

9.4. Evoluţia procesului de integrare economică

Specialiştii în comerţ internaţional sunt de părere că modelul contemporan al

integrării economice a evoluat, el fiind susţinut de trei valuri succesive de regionalizare a

comerţului internaţional.99

Primul val de regionalizare a început în anii ’60, odată cu crearea Comunităţilor

Europene, continuând în Africa şi extinzându-se în America Centrală şi de Sud, Asia de

Sud-Est şi Orientul Mijlociu, scopul principal fiind acela de a impulsiona schimburile

intraregionale şi de a compensa lipsurile sistemului comercial multilateral. Deşi lipsa de

implicare a SUA100 a determinat un impact relativ scăzut la nivel mondial, acest val de

regionalism a marcat debutul unui proces de mare complexitate, ce a continuat până în

prezent.

Al doilea val de regionalizare a comerţului internaţional a debutat la mijlocul anilor

‘80, perioadă în care s-a remarcat o deplasare dinspre sistemul comercial multilateral spre

acordurile regionale, pe fondul adâncirii procesului de integrare europeană101 şi schimbării

politicii comerciale a SUA102. Acestea au lansat propunerea de creare a unei zone de liber

schimb la nivel nord-american, dând astfel un semnal pozitiv procesului de regionalizare a

fluxurilor comerciale. Totodată, poate fi remarcat un reviriment al vechilor zone comerciale

preferenţiale, Pactul Andin şi Piaţa Comună a Americii Centrale cunoscând un proces de

revigorare la începutul anilor 1990, şi o reconsiderare a procesului de integrare în Africa.

99 Miron, Dumitru - Integrarea economică regională – de la prototip, la producţia de serie, Editura Sylvi, 2000, cap. I 100 SUA considerau initiativele regionale drept o frână în calea liberalizarii multilaterale; au adoptat o atitudine anti-regionalizare şi au susţinut cauza comerţului liber promovat de GATT. Totuşi, CEE s-a bucurat de sprijinul SUA, întrucât o Europa unită reprezenta o contrapondere însemnata la ameninţarea din partea URSS. 101 Intrarea în vigoare a Pieţei Comune a Comunităţii Economice Europene, a marcat intrarea în faza de integrare economică profundă a ţărilor din această organizaţie. 102 Paul Krugman apreciază schimbarea de optică a SUA în privinţa integrării la nivel regional ca fiind rezultatul progresului lent al negocierilor în cadrul GATT/OMC

Page 74: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

74

Specialiştii apreciază că, în prezent, parcurgem cel de-al treilea val de regionalizare,

numit “regionalism deschis”, care a debutat odată cu crearea APEC (Forumul de Cooperare

Economică din Zona Asia-Pacific) la începutul anilor 1990. Dumitru Miron exprima ideea

centrală a acestui nou curent, ca fiind maniera cea mai adecvată de a face compatibile

exacerbarea aranjamentelor comerciale preferenţiale, în cadrul cărora se derulează peste

60% din comerţul mondial cu normele de conduită ale sistemului comercial gestionate de

OMC.

Regionalismul deschis (neoregionalismul) prezintă o serie de caracteristici distincte:

- în timp ce primele două valuri de regionalizare au dus la crearea de organizatii între state

cu acelaşi nivel de dezvoltare, neoregionalismul este cunoscut pentru alianţele între statele

industrializate şi cele în dezvoltare (un exemplu elocvent este NAFTA – SUA, Canada,

Mexic);

- dacă regionalismul primelor valuri s-a limitat la crearea de acorduri comerciale între

economii din aceeaşi zonă, regionalismul deschis nu se mai limitează la economiile vecine.

(poate fi menţionat cazul APEC şi proiectul Zonei de Comerţ Liber a Americilor);

- noile aranjamente regionale nu sunt exclusiviste, o ţară putând fi simultan membru al mai

multor grupări regionale; acest lucru poate fi extrem de util în promovarea extinderii

liberului schimb la scară mondială;

- în vreme ce precedentele valuri de regionalizare s-au limitat la integrarea de suprafaţă,

noul regionalism este mai ambiţios, un număr tot mai mare de acorduri recente tinzând

către o integrare profundă, pe model european, cu armonizarea măsurilor legislative,

liberalizarea mişcării factorilor de producţie şi alte măsuri integraţioniste.

Regionalismul deschis reprezintă, astfel, calea cea mai eficientă de echilibrare a

celor două alternative posibile: aranjamente multilaterale nediscriminatorii sau

aranjamente regionale preferenţiale.

Pe ansamblu, procesul de regionalizare a fost unul dintre dominanţele perioadei

postbelice. Perioada de după ce de-al doilea razboi mondial a cunoscut o proliferare fără

precedent a acordurilor de integrare, fiind încheiate în această perioadă aproximativ o sută

de acorduri regionale, cel mai adesea între ţări aparţinând aceleiaşi regiuni103.

Unele dintre acordurile regionale şi-au atins doar parţial obiectivele – în special cele

încheiate între ţări din Africa şi America Latina în cadrul primului val de regionalizare din

anii ’60 – ‘70; un al doilea val, mai fructuos, s-a dezvoltat începând cu sfârşitul anilor ’80.

103 Regionalismul a dobândit acest sens “politic” în cadrul rundei de negocieri Uruguay, regionalizarea desemnând, mai degrabă, procesele de integrare economică.

Page 75: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

75

În anii ’90, numeroase acorduri s-au născut din dezintegrarea relaţiilor economice din fostul

bloc sovietic, anvergura acorduri ramânând limitată, însă, în cele mai multe cazuri.

În ultimele decenii s-au născut importante grupări regionale în America de Nord –

Acordul 6ord-American de Liber Schimb (6AFTA), în America de Sud – Piaţa Comună a

Sudului (MERCOSUR), în Asia de Est – Zona Asiatică de Liber Schimb (AFTA) şi Asociaţia

6aţiunilor din Sud-Estul Asiei (ASEA6).

În Europa, continent pe care procesul de integrare este cel mai avansat, diferitele

acorduri şi tratate formează trei cercuri de integrare. Centrul este constituit de Uniunea

Europeană, care a integrat progresiv un număr tot mai mare de ţări. Economia norvegiană şi

cea islandeză întreţin relaţii strânse cu UE prin intermediul prevederilor Spaţiului Economic

European (SEE)104. Un al treilea cerc este format din ţările în curs de dezvoltare cu care

Uniunea Europeană a încheiat diferite acorduri comerciale. Printre acestea se numără ţări

din Africa-Caraibe-Pacific, Mexic, cu care a fost semnat în martie 2000 un acord de liber

schimb, şi ţările MERCOSUR105.

Pe continentul american, integrarea regională a căpătat un nou impuls în 1988, prin

încheierea unui acord de liber schimb foarte complex între SUA şi Canada; ulterior,

prevederile acestuia au fost extinse şi asupra Mexicului, odată cu intrarea în vigoare a

acordului NAFTA, la 1 ianuarie 1994. Înca din 1990, SUA au prevăzut extinderea

procesului de integrare regională la nivelul întregului continent prin Iniţiativa pentru

Americi, proiectul fiind abandonat din cauza disputelor pe care le-a stârnit pe plan intern. În

plus, integrarea Americii Latine a continuat cu succes în cadrul Pieţei Comune a Sudului

(MERCOSUR).

Ţările din zona Asia-Pacific au avut mai puţine iniţiative pe planul integrării

regionale. Australia şi Noua Zeelandă au început în 1965 un proces de liberalizare a

schimburilor comerciale, acordul din 1983 ducând, în 1990, la eliminarea drepturilor de

vamă şi a restricţiilor cantitative vizând comerţul exterior şi prevăzând introducerea de

reguli comune pentru subvenţii, cereri de ofertă, servicii sau politică a concurenţei.

Asociaţia 6aţiunilor din Sud-Estul Asiei (ASEAN), constituită la început pe o bază

politică şi diplomatică, a introdus, la sfârşitul anilor ’70, taxe vamale preferenţiale pentru

anumite produse, urmând o evoluţie progresivă, până la crearea unei zone de liber schimb în

anul 2003.

104 Într-o situaţie asemănătoare se află şi Elveţia. 105 Sachwald, Frederique - Integrarea regională şi mondializarea, de la comerţ la instituţii, în Serge Cordellier (coord) - “Mondializarea dincolo de mituri”, Editura TREI, Bucureşti, 2002, pag. 119-131

Page 76: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

76

Corespunzător acestor evoluţii, acordurile de integrare nu au progresat doar prin

extinderea geografică, ci şi prin lărgirea domeniilor de negociere. De exemplu, la nivel

european se ajunge la nivelul creării unei uniunii economice şi monetare, fiind demarată şi

instituirea unei uniuni politice. Toate grupările regionale au vizat, cel puţin, liberul schimb,

acest lucru presupunând abolirea ansamblului de bariere netarifare dintre ţările membre şi,

deci, armonizarea unui mare număr de reglementări106, precum şi de soluţionare a

diferendelor107.

În prezent, o imagine sintetică a procesului de integrare regională, în funcţie de

notificările făcute către GATT/OMC, poate fi prezentată astfel:

Tabelul nr. 9.1 - Situaţia acordurilor regionale notificate la GATT/OMC (2009)

�r.

crt. Forma de integrare �umărul de acorduri

1. Zone de liber schimb 148

2. Uniuni vamale 19

3. Acorduri de integrare economică 68

4. Acorduri comerciale preferenţiale 13

5. TOTAL 248

Se poate observa cu uşurinţă dimensiunea globală care poate fi asociată procesului

de integrare regională, numărul mare de acorduri semnate acoperind toate continentele

lumii, aproape fiecare ţară fiind semnatară a cel puţin unui tratat comercial regional.

În prezent, cele mai importante acorduri regionale sunt:

• AELS (EFTA)- European Free Trade Association

• UE (27)- Uniunea Europeană

• NAFTA- North American Free Trade Agreement

• Pactul Andin (Comunitatea Andină) – Andean Community

• CACM - Central American Common Market

• CARICOM - Caribbean Common Market

• MERCOSUR - Southern Common Market 106 Armonizare este un termen generic: eliminarea obstacolelor pe care le puteau reprezenta reglementările naţionale a trecut prin principiul recunoaşterii reciproce dintre ţările membre. 107 Frederique Sachwald – “Les realites de l’integration regionale”, RAMSES 97, Dunod, Paris, 1996, pag. 16

Page 77: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

77

• CEMAC - Economic and Monetary Community of Central African States

• COMESA - Common Market for Eastern and Southern Africa

• ECCAS - Economic Community of Central African States

• ECOWAS - Economic Community of West African States

• SADC - South African Development Community

• WAEMU - West African Economic and Monetary Union

• ASEAN - Association of South-East Asian Nations

• GCC - Gulf Co-operation Council

• SAPTA - South Asian Preferential Trade Arrangement

Dimensiunea procesului de integrare economică poate fi apreciată pe baza

evidenţierii ponderii deţinute de comerţul intra-grup în totalul comerţului exterior al statelor

membre. O astfel de analiză ne permite să apreciem gradul de regionalizare la nivelul

fiecărui continent şi importanţa pe care acesta o deţine în relaţiile comerciale ale statelor

lumii. De departe, cea mai mare pondere în total a comerţului intra-regional o deţine

continentul european - aproape trei sferturi din exporturile şi importurile acesteia

desfăşurându-se între statele membre, pe locul secund situându-se continentul nord-

american cu o pondere de 51% a comerţului intra-regional. Cel mai puţin integrat din acest

punct de vedere este continentul african, doar 10% din exporturi având ca destinaţii ţări

africane.

Figura nr. 9.2 - Exporturile intra si extra regionale de marfă în

principalele regiuni (2007)

Page 78: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

78

Rolul procesului de integrare economică în stimularea comerţului la nivel regional

poate fi evidenţiat prin analiza ponderii în total exporturi a exporturilor intra-grup, pentru

cele mai reprezentative grupări regionale. Se poate observa, astfel, o corelaţie aproape

perfectă între ierarhia principalelor regiuni din punctul de vedere al ponderii comerţului

intraregional şi ordinea principalelor grupări din punctul de vedere al ponderii comerţului

intra-grup: Uniunea Europeană – 68%, NAFTA – 51%, ASEAN – 25%, MERCOSUR –

14% şi Comunitatea Andină – 8%.

Figura nr. 9.3 - Ponderea în totalul exporturilor de marfă în principalele grupări regionale (2007)

O analiză retrospectivă a evoluţiei exporturilor de mărfuri a principalelor grupări

economice evidenţiază clar tendinţa de creştere a acestora, de multe ori, dinamica acestora

fiind peste media mondială.

Tabelul nr. 9.2 - Valoarea exporturilor de marfă a principalelor grupări economice (1997-2007, mld. USD)

1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007

Total 5591.0 5501.0 5712.0 6456.0 6191.0 6492.0 7585.0 9220.0 10485.0 12113.0 13950.0

America de Nord si Europa AELS 126.5 121.2 127.8 142.5 143.4 153.6 175.5 208.2 237.7 273.4 313.2

UE (27) - - 2357.0 2452.6 2469.5 2637.6 3148.9 3762.4 4065.9 4590.9 5319.7

NAFTA 1014.0 1013.9 1070.6 1224.9 1147.5 1106.2 1162.9 1323.3 1478.6 1674.8 1853.4

America Centrala si de Sud Pactul Andin 24.8 21.9 23.2 26.2 25.3 26.0 30.0 38.9 51.4 64.8 76.2

CACM 12.0 14.0 14.8 15.5 14.4 16.7 18.0 19.9 21.7 24.2 27.1

CARICOM 6.3 5.8 6.4 8.1 7.8 7.3 9.0 11.1 14.9 20.1 21.4

Page 79: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

79

MERCOSUR 83.2 81.4 74.3 84.6 87.8 88.8 106.1 135.8 164 190.2 223.9

Africa CEMAC 7.4 5.8 6.7 8.4 8.4 8.9 11.6 16.6 22.9 27.1 29.4

COMESA 27.6 23.1 23.9 31.3 28.4 28.8 37.5 49.1 65.8 81.9 97.0

ECCAS 14.1 10.9 12.7 17.2 16.0 18.5 22.5 32.0 49.4 61.5 72.2

ECOWAS 25.3 20.4 24.4 30.3 27.6 29.5 37.0 53.7 67.1 77.8 85.7

SADC 49.9 42.4 44.0 50.3 48.5 51.5 61.7 79.4 97.8 116.4 139.2

WAEMU 7.3 7.6 7.7 6.7 7.0 8.7 9.9 11.6 12.7 14.0 14.5

Asia si Orientul Mijlociu ASEAN 355.9 331.1 362.1 432.0 387.6 407.4 474.8 568.9 655.2 770.7 864.4

GCC 133.0 96.0 118.2 176.0 160.2 167.9 212.7 285.2 397.6 480.4 549.9

SAPTA 53.9 52.6 55.0 64.2 64.4 70.8 84.0 105.2 132.6 158.0 185.1

WTO (153) 5416.4 5356.3 5550.1 6217.3 5970.8 6266.3 7305.2 8842.1 9979.4 11472.9 13193.2

Tabelul nr. 9.3 - Valoarea importurilor de marfă a principalelor grupări economice (1997-2007, mld. USD)

1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007

Total 5739.0 5683.0 5921.0 6727.0 6485.0 6744.0 7863.0 9569.0 10857.0 12428.0 14244.0

America de �ord si Europa AELS 113.7 120.1 116.5 119.5 119.3 124.3 143.1 168.0 187.0 211.9 248.2

UE (27) - - 2419.1 2579.9 2549.4 2672.1 3214.2 3854.5 4222.3 4829.9 5573.9

NAFTA 1214.7 1281.4 1425.7 1686.8 1582.7 1604.3 1726.6 2011.7 2287.4 2543.8 2706.3

America Centrala si de Sud Pactul Andin 30.8 30.4 22.3 24.5 27.2 28.4 30.6 36.9 46.3 56.3 70.1

CACM 16.6 19.6 20.2 21.9 23.1 26.2 28.2 32.1 36.3 41.5 47.3

CARICOM 12.4 12.5 12.4 14.1 14.0 14.1 15.1 17.0 20.4 23.0 25.2

MERCOSUR 100.9 99.2 82.7 89.9 84.2 62.3 69.1 95.1 113.9 140.6 184.4

Africa CEMAC 4.2 4.1 3.9 3.8 5.1 5.9 6.3 7.3 8.9 10.9 13.7

COMESA 39.3 42.2 38.7 36.5 37.5 36.9 39.7 50.5 65.3 72.1 88.5

ECCAS 8.0 7.7 7.9 7.9 9.6 11.2 13.9 15.6 20.2 23.4 30.0

ECOWAS 20.9 21.1 21.8 20.9 23.6 19.7 25.9 32.7 43.0 46.3 59.3

SADC 52.2 47.7 45.4 48.2 46.9 48.9 65.5 84.8 99.0 117.8 140.9

WAEMU 7.2 7.8 8.1 7.4 7.4 7.9 10.2 12.4 14.4 15.4 18.6

Asia si Orientul Mijlociu ASEAN 381.9 287.3 309.8 380.7 347.1 366.8 411.8 513.8 603.1 688.0 774.0

GCC 83.6 84.0 78.3 85.4 90.4 99.3 117.3 154.3 188.3 223.8 295.5

SAPTA 68.4 67.4 73.5 80.6 77.6 84.5 105.2 140.7 194.3 235.2 283.6

WTO (153) 5573.8 5532.4 5793.7 6581.0 6319.1 6566.4 7650.6 9282.4 10513.0 12015.5 13717.0

Toate aceste evidenţe statistice ne îndreptăţesc să considerăm procesul de

regionalizare ca unul dominant în economia mondială. De aici, se justifică şi interesul pe

care acest domeniu îl trezeşte în rândul specialiştilor, precum şi importanţa evaluarea

impactului pe care intensificarea acestor procese integraţioniste îl are asupra pocesului de

liberalizare a comerţului mondial.

Page 80: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

80

9.5. Procesul de integrare economică în Europa

Ţările semnatare ale Tratatului de la Roma, împreună cu cele care au aderat ulterior

(Marea Britanie, Irlanda, Danemarca în 1973, Grecia în 1981, Spania şi Portugalia în 1986,

Suedia, Finlanda şi Austria în 1995, Estonia, Lituania, Letonia, Polonia, Ungaria, Cehia,

Slovacia, Slovenia, Cipru şi Malta – 1 mai 2004, România şi Bulgaria – 1 ianuarie 2007) au

parcurs un drum lung, conflictual şi controversat. De la Roma la Maastricht a curs un timp

în care, în baza unei legităţi proprii şi prin voinţă politică, integrarea europeană a evoluat

prin aprofundare şi prin extindere, apropiindu-se de obiectivul fundamental - unitatea

politică.

Începutul colaborării dintre ţările Europei Occidentale este marcat de crearea

Organizaţiei Europene de Cooperare Economică şi de derularea Planului Marshall.

Acesta îşi propunea, în afară de administrarea planului, şi crearea unui mecanism de

coordonare a politicilor economice din cele 16 ţări beneficiare. Aceste iniţiative, urmate de

multe altele, se vor concretiza în crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului

(CECO) la 18 aprilie 1951. Aceasta urmărea realizarea a două obiective importante:

realizarea primelor forme de integrare economică şi reconcilierea franco-germană. S-a

creat, astfel, o piaţă comună pentru două produse strategice: cărbunele şi oţelul.

În paralel, procesul de integrare al Belgiei, Olandei şi Luxemburgului, iniţiat mult

mai devreme, se va finaliza prin semnarea tratatului care instituia Uniunea Economică

BE6ELUX. Prin aceasta, ţările membre doreau să îşi apere în comun interesele economice

faţă de terţi, prin coordonarea politicilor economice, sociale şi financiare, asigurându-se

libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, capitalului şi serviciilor.

Actul de constituire al Comunităţii Economice Europene, Tratatul de la Roma

(1957), enunţa rolul pe care această structura îl va avea: o dezvoltare armonioasă a

activităţilor economice, o expansiune continuă şi echilibrată, o stabilitate în creştere, o

ridicare accelerată a nivelului de trai, prin instituirea unei pieţe comune şi prin apropierea

progresivă a politicilor economice a ţărilor membre.

Trebuiau, astfel, întreprinse o serie de acţiuni concrete, care să permită atingerea

obiectivelor stabilite: eliminarea treptată a drepturilor de vamă şi a restricţiilor cantitative la

circulaţia mărfurilor între statele membre, instituirea unui tarif vamal comun, eliminarea

Page 81: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

81

tuturor obstacolelor ce impiedicau libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor,

o politică agricolă comună, reglementări comune în domeniul transporturilor, susţinerea

dezvoltării economice prin crearea unei Bănci Europene de Investiţii, prin crearea unor

fonduri speciale destinate finanţării unor obiective de interes comun.

Prin Tratatul de la Roma se urmărea, în primul rând, realizarea unei uniuni vamale,

prin înlăturarea obstacolelor existente în calea schimburilor economice dintre ţările membre

şi stabilirea unei politici comerciale comune faţă de exterior. În al doilea rând, era vizată

formarea unei pieţe comune, prin care, la libera circulaţie a mărfurilor – a bunurilor şi

serviciilor, se adăuga şi cea a capitalurilor şi persoanelor, iar, în al treilea rând, se avea în

vedere armonizarea legislaţiilor naţionale în vederea evitării distorsiunilor rezultate din

elaborarea politicilor economice naţionale în scopul realizării unui ansamblu economic

coerent.

O importanţă deosebită a fost acordată formării unei pieţe comune agricole.

Obiectivele principale au fost: libera circulaţie a produselor agricole între ţările Uniunii

Europene, în condiţii similare celor din pieţele naţionale (unicitatea pieţei, instituirea unor

preferinţe comunitare la frontiere în favoarea agriculturii ţărilor respective) şi solidaritatea

financiară a statelor membre108.

Cu timpul, politica agricolă comunitară a fost completată cu o serie de măsuri care

vizau creşterea competitivităţii produselor agricole, controlul ofertei agricole pentru evitarea

acumulării de excedente şi costuri financiare ridicate, creşterea eficienţei folosirii fondurilor

destinate acestui domeniu. Astfel, reducerile de preţ practicate până în anii ’90 au fost

înlocuite cu un sistem de subvenţii directe. În condiţiile unor discuţii tot mai aprinse pe

marginea acestei politici agricole, eforturile de reformulare vor constitui pe viitor o temă viu

disputată.

Pentru funcţionarea efectivă a unei pieţe comune, a fost necesară şi asigurarea liberei

circulaţii a factorilor de producţie. Libera circulaţie a forţei de muncă a fost instituită încă

din 1968 şi a fost completată, mai ales în domeniul protecţiei sociale, de adoptarea Cartei

Comunitare a Drepturilor Sociale Fundamentale ale Angajaţilor şi prin semnarea

Acordului de la Schenghen vizând suprimarea treptată a controalelor la frontierele

comune.

Liberalizarea serviciilor s-a realizat mult mai lent decât în domeniul bunurilor. În

anii ‘90, însă, organizarea acestui domeniu s-a făcut pe baza a două principii: realizarea

108 Gabriela Carmen Pascariu - Uniunea Europeană. Politici şi pieţe agricole, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, pag. 79

Page 82: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

82

treptată a liberei circulaţii a produselor financiare şi aplicarea aceluiaşi tratament serviciilor

financiare ca şi în cazul altor bunuri şi servicii.

Iniţial, cooperarea economică s-a limitat strict la domeniul producţiei de cărbune şi

oţel. Treptat însă, necesitatea unor politici industriale la nivel comunitar a devenit tot mai

evidentă. Strategiile din acest domeniu au urmărit asigurarea competitivităţii industriei

europene, stimularea dinamismului industriei şi cercetării, menţinerea unui nivel tehnologic

ridicat şi preocuparea continuă pentru inovaţie.

S-a recurs la o serie de intervenţii care vizau, pe de o parte, controlul ajutoarelor de

stat ale ţărilor membre, şi, pe de altă parte, sprijinirea iniţiativelor naţionale în domeniul

unde se impunea acest lucru.

Un loc important a fost acordat dimensiunii internaţionale a acestor strategii şi

relaţiilor comerciale cu alte zone ale lumii. Aceasta viza competitivitatea produselor,

comparativ cu principalii parteneri şi rivali industriali (Japonia şi SUA), dar şi în relaţiile cu

noile ţări industrializate.

Uniunea Monetară realizată în prezent a presupus parcurgerea mai multor etape

dificile de negocieri care vizau armonizarea politicilor economice, unificarea

reglementărilor fiscale, convergenţa legislaţiilor în domeniu, crearea Sistemului Monetar

European şi a unităţii de cont europene, înlocuirea, în final, a monedelor naţionale cu o

monedă unică, euro.

Avantajele considerate certe ale unei uniuni monetare sunt:

- U.E.M. este “complementul logic al marii pieţe şi al integrării financiare; moneda comună

este o contra-parte a integrării pieţelor naţionale de factori de producţie (mai ales muncă şi

capital) şi a pieţelor de bunuri”; uniunea monetară condiţionează şi determină creşterea

mobilităţii bunurilor şi factorilor de producţie;

- cu o monedă unică riscul de schimb intra-european dispare şi se elimină costurile datorate

recurgerii la diferite instrumente de acoperire a acestui risc;

- se elimină costurile de tranzacţie datorate “trecerii de la o monedă la alta” (se estimează o

reducere de 0,5 % din PNB al UE, variind între 0,1% pentru ţările cu monedă puternică şi

1% pentru ţările cu monedă slabă);

- posibilitatea reducerii costurilor de intermediere bancară şi convergenţa ratelor dobânzii;

- întărirea disciplinei financiare, reducerea instabilităţii şi incertitudinii, dezvoltarea

cooperării economice;

- atragerea unei fracţiuni importante a economiei mondiale sub forma investiţiilor directe şi

de portofoliu.

Page 83: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

83

Argumentele aduse în general împotriva unei monede unice sunt :

- moneda unică, eliminând variaţiile nominale de schimb ale cursurilor, face mai dificile

ajustările pe termen scurt ;

- fiecare naţiune îşi pierde suveranitatea în politica monetară (determinarea ratei de inflaţie

şi arbitrarea între inflaţie şi şomaj) ;

- consecinţe regionale nedorite, generate de neconcordanţa între evoluţia aproape uniformă

a salariilor nominale şi productivităţile mai scăzute ale regiunilor periferice şi de mişcările

de forţă de muncă şi de capital între regiuni; o politică de redistribuire a veniturilor,

stimularea delocalizărilor de forţă de muncă spre regiunile periferice ar constitui soluţia

eliminării acestui dezavantaj.

Pentru a crearea zonei euro, au fost definite în cadrul Tratatului de la Maastricht

criteriile macroeconomice pe care trebuia să le respecte orice stat dornic de a participa la

procesul de integrare monetară:

- inflaţia nu trebuia să fie mai mare de 1,5% faţă de media a trei state cele mai performante;

- deficitul public nu trebuia să depăşească 3% din PIB ;

- datoria publică trebuia să fie cel mult 60 % din PIB ;

- dobânda pe termen lung nu trebuia să depăşească cu mai mult de 2% media primelor trei

ţări membre cele mai performante.

Alături de aceste criterii, se consideră a fi deosebit de importante pentru stabilitatea

unei uniuni monetare: convergenţa ritmurilor de creştere economică şi coerenţa

fenomenelor de specializare.

Cooperarea economică dintre Uniunea Europeană şi ţările din fostul bloc socialist a

început imediat după 1989, prin suprimarea cotelor la importul unor produse şi prin

extinderea sistemului generalizat de preferinţe, premise către o liberalizare a schimburilor

comerciale. În acelaşi timp, Uniunea Europeană a acordat o asistenţă financiară

considerabilă prin intermediul Programului PHARE - iniţial conceput pentru Polonia şi

Ungaria şi extins, apoi, la alte ţări din Centrul şi Estul Europei (Cehia, Slovacia, România şi

Bulgaria), Programul ISPA şi Programul SAPARD.

Aderarea ţărilor est-europene, mai sărace decât Spania şi Portugalia la momentul

aderării, cu sectoare agricole mari şi aflate într-un amplu proces de tranziţie la economia de

piaţă s-a dovedit a fi de la început un proces complicat şi dificil de previzionat.

Cu toate acestea, Uniunea Europeană şi-a formulat clar obiectivele strategice ale

extinderii către Est. În primul rând, se urmăreşte garantarea păcii şi stabilităţii pe continent,

prin garantarea democraţiei, aplicarea legilor, respectarea drepturilor omului şi protecţia

Page 84: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

84

minorităţilor. Cel de-al doilea obiectiv se referă la crearea unei pieţe deschise şi

competitive, care să ofere condiţiile unei dezvoltări economice durabile, premisă necesară

ridicării standardelor de viaţă în ţările aflate în tranziţie.

Cadrul juridic al relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi ţările aflate în tranziţie a fost

reprezentat de acordurile comerciale semnate imediat după 1989, transformate apoi în

acorduri de asociere (numite şi Acorduri Europene). Acestea se refereau la comerţul

bilateral, vizând liberalizarea treptată a schimburilor comerciale, la domeniul politic şi la

alte domenii de cooperare, recunoscând intenţia ţărilor asociate de a deveni membre ale

Uniunii Europene (fapt confirmat ulterior, când aceste ţări şi-au depus individual

candidaturile).

România a încheiat Acordul European în februarie 1993, acesta intrând în vigoare în

februarie 1995, după ratificarea sa de către toate ţările membre. Cu timpul, Uniunea

Europeană a devenit principalul partener comercial şi de investiţii, dar şi cea mai importantă

piaţă de desfacere pentru exportul României. Ţara noastră absoarbe circa 5% din exporturile

Uniunii Europene în cele 13 ţări Central şi Est Europene şi acoperă 6% din importul

acesteia provenit din aceleaşi ţări. După volumul schimburilor comerciale cu Uniunea

Europeană, România ocupa în 1998 locul 6 cu exporturi de 5.122 mld. euro şi importuri de

6.275 mld. euro.

Noua configuraţie a Europei a determinat o atitudine clară a Uniunii Europene

privind posibilitatea de a primi noi membri. Astfel, cu ocazia Summit-ului de la Copenhaga

din anul 1993, ţările membre au convenit că statele asociate din Europa Centrală şi de Est,

care doresc, vor putea deveni membre ale Uniunii Europene de îndată ce vor fi îndeplinite

condiţiile economice şi politice impuse.

Criteriile, numite şi “criteriile de la Copenhaga”, pe care România trebuia să le

îndeplinească pot fi grupate astfel:

- criterii politice: stabilitatea instituţiilor democratice, supremaţia legii, respectarea

drepturilor omului, respectarea şi protecţia minorităţilor;

- criterii economice: existenţa economiei de piaţă funcţionale, capacitatea de a face

faţă presiunii concurenţei din Uniunea Europeană;

Obligatoriu este ca România să poată să îşi asume obligaţiile ce decurg din calitatea

de membru, să adere la obiectivele uniunii politice, economice şi monetare.

Un an mai târziu, la Essen, s-au stabilit paşii de intrare a ţărilor asociate pe piaţa

internă a Uniunii Europene, prin evidenţierea a trei domenii: concurenţa, controlul

ajutoarelor de stat şi acquis-ul comunitar. Ultimul element se referă la o imagine de

Page 85: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

85

ansamblu a legislaţiei comunitare pe care România, ca şi celelalte ţări candidate, trebuiau să

o adopte în propria legislaţie, pentru reglementarea fiecărui sector al pieţei interne.

Consiliul European de la Luxemburg din 12 decembrie 1997 a declanşat procesul

propriu-zis de aderare, proclamând principiul conform căruia toate statele candidate vor

adera la Uniune pe baza aceloraşi criterii şi vor participa cu un statut egal la procesul de

aderare. Totodată, la Luxemburg s-a decis ca negocierile de aderare să înceapă în 1998 cu 6

ţări candidate: Cehia, Estonia, Ungaria, Polonia, Slovenia şi Cipru.

România a început negocierile de aderare împreună cu Bulgaria, Letonia, Lituania,

Malta şi Slovacia abia în anul 2000, după Conferinţa de la Helsinki. Recomandarea

Comisiei pentru România s-a făcut sub rezerva alocării mai eficiente a resurselor bugetare

necesare centrelor de îngrijire a copiilor şi a reformei structurale a instituţiilor din acest

domeniu.

În urma invitaţiei primite, România a elaborat un Program �aţional pentru

Adoptarea Acquis-ului (PNAA), prin care se detalia modul în care se vor respecta

priorităţile parteneriatului pentru aderare şi modul de pregătire a aderării la Uniunea

Europeană. Acest program includea calendarul realizării priorităţilor şi obiectivelor,

precizându-se chiar şi resursele umane şi financiare ale României şi ale Uniunii Europene

folosite.

Dintre factorii determinanţi ai realizării criteriilor economice de aderare a României

şi diminuare a decalajelor existente faţă de Uniunea Europeană, putem aminti: modul şi

ritmul în care este realizată reforma internă, liberalizarea şi amplificarea schimburilor

comerciale şi strategiile de dezvoltare pe termen scurt şi mediu.

Pe viitor, România trebuie să urmărească consolidarea şi menţinerea stabilităţii

macroeconomice, obţinerea unei creşteri economice reale, pe baza realizării unei producţii

de mărfuri şi de servicii viabile şi vandabile. Este foarte importantă elaborarea unor politici

industriale active, care să ducă la consolidarea firmelor competitive din industrie şi din

domeniul serviciilor. E nevoie de eforturi deosebite pentru depăşirea dificultăţilor existente,

adoptarea tehnologiilor de vârf folosite pe plan mondial, atragerea de capitaluri şi

specializarea forţei de muncă pentru domeniile deficitare.

Page 86: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

86

10. TIPOLOGIA FORMELOR DE AFACERI I�TER�AŢIO�ALE

Din punct de vedere al metodelor de intrare pe piaţa internaţională, caracteristic

literaturii de marketing internaţional, distingem (Figura 2):

- exporturi (directe şi indirecte);

- operaţiuni de cooperare (contracte), numite şi aranjamente colaborative;

- investiţii străine directe109.

Din punct de vedere al organizării afacerilor internaţionale, caracteristic literaturii

de management internaţional, distingem mai multe etape/faze ale internaţionalizării. Pe

măsură ce firma acumulează resurse şi experienţă, îşi dezvoltă capitalul uman şi produsele,

ea creşte gradul de control managerial şi internalizează, în final, toate fazele producţiei şi

distribuţiei. Grafic, stadiile dezvoltării afacerilor internaţionale ale firmei pot fi prezentate

astfel:

109 Vasile Işan - Tranzacţii comerciale internaţionale, vol. I, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2005, p. 41-42

Exp. ocazional

Filiale de prod în joint-venture

Sucursale şi filiale de vânzări

Filiale de ansamblare

Manag. exp. prin dep. distinct

Manag. exp. în cadrul firmei

Filiale de producţie total integrate

Grad de control managerial

Timp

Figura 1 Stadiile dezvoltării afacerilor internaţionale

Întreprindere locală

Întreprindere globală

Page 87: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

87

AF

AC

ER

I IN

TE

RN

ION

AL

E

EXPORT

CONTRACTE DE COOPERARE

INV. DIRECTE ÎN STRĂINĂTATE

DIRECT

INDIRECT

Firme de export

Distribuitori-imp.

Agenţi de export

Piggy-back mark.

Vânz.dir. la client

Agenţi externi

Exp. complexe

Filială de vânzare

Alianţe strategice

Contract. manag.

Prod. sub contract

Com. în compens.

Francizare

Licenţiere

FILIALE PROPRII

JOINT-VENTURE

Filiale de vânzări

Part. majoritară

Part. minoritară

Filiale de prod.

Achiziţii

Fuziuni

Greenfield invest.

Sursa: Olav J. Sorensen - Alternative Ways of Choosing International Market Entry Models, Aaborg University, Centre for International Studies, 996, p. 9

Figura 2 Tipologia afacerilor internaţionale în relaţie cu metodele de intrare pe piaţă

Page 88: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

88

Combinarea tuturor criteriilor care pot fi luate în calcul la stabilirea unei tipologii

a afacerilor internaţionale poate duce la o reprezentare de felul următor110:

1. Exportul şi importul

Exportul şi importul de produse şi servicii reprezintă principalele forme de afaceri

internaţionale. Vânzarea şi cumpărarea internaţională de produse şi servicii sunt practicate

atât de firmele naţionale, de toate categoriile (mici, mijlocii şi mari), cât şi de firmele

multinaţionale. În acest domeniu, acţionează, însă, şi firme specializate în tranzacţii

comerciale internaţionale, precum: case de comerţ, companii de managementul exporturilor,

importatori-distribuitori etc. Deşi reprezintă primul pas în procesul de internaţionalizare a

firmei, exportul nu constituie o afacere simplă (multe firme rămân la nivelul exportului

indirect). Cel mai adesea, însă, exporturile firmei se dezvoltă stadial, iar frecvenţa şi

răspândirea exportului ca tip de tranzacţie comercială internaţională a devenit o constantă a

ultimilor ani. De exemplu, în 2001, exporturile mondiale de produse şi servicii au fost de

110 Idem, p. 46

Joint-venture

Licenţiere Contractarea

producţiei

Sucursală în străinătate

Joint-venture

Export

Licenţiere Contractarea

producţiei

Joint-venture

Sucursală în străinătate

Filială în

străinătate

Mare

Mică

Scăzută

Complexitatea pieţei

Ridicată

Div

ersi

tate

a pr

oduc

ţiei

Figura 3

Page 89: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

89

7.444 mld. USD (din care 5.984 mld. USD exporturi de produse şi 1.460 mld. USD

exporturi de servicii), iar ritmul de creştere a fost de 5% pentru produse şi de 6% pentru

exportul de servicii (dublul ritmului de creşterii al producţiei industriale şi al PIB-ului

mondial)111.

2. Licenţierea şi francizarea

Acestea sunt principalele forme de tranzacţionare a drepturilor de proprietate

intelectuală, sub forma patentelor sau brevetelor, mărcilor, know-how-ului, copyright-ului şi

formatelor sau pachetelor de afaceri.

*

Licenţierea este o tranzacţie comercială prin care proprietarul unui activ intangibil

(brevet, marcă, copyright, know-how etc.) vinde unui cumpărător (acordă licenţa) dreptul

de a-l utiliza, în schimbul plăţii unei sume de bani, numită redevenţă. Valoarea redevenţei

depinde de valoarea de piaţă a proprietăţii intelectuale respective şi de estimarea profiturilor

viitoare aşteptate de licenţiat.

Transferul de active intangibile sub forma licenţei este, de obicei, însoţit de asistenţă

tehnică şi de alte servicii comerciale. Firmele care vând licenţe îşi propun:

- să obţină venituri suplimentare din drepturile de proprietate deţinute;

- să dobândească un avantaj tactic sau strategic pe pieţele externe;

- să aibă acces mai facil pe o piaţă externă, care ar putea fi utilizată ulterior pentru alte

tipuri de tranzacţii comerciale;

- să fie prezente pe o piaţă externă unde temporar nu se pot face investiţii directe.

Valoarea comerţului cu licenţe a fost de peste 60 mld. USD în 2001 (încasări din

redevenţe), cele mai reprezentative fiind firmele americane (peste 60%), cele japoneze

(circa 15%) şi firmele germane (aprox. 5%). Preponderent, licenţele sunt vândute de

companiile multinaţionale filialelor din străinătate. De exemplu, în cazul SUA, peste 70%

din licenţe se tranzacţionează intra-firmă112.

*

Francizarea este o tranzacţie comercială prin care deţinătorul unui activ intangibil

special (marcă, nume de marcă, tehnică de marketing sau sistem de afaceri) vinde unui

cumpărător dreptul de utilizare, în schimbul plăţii unei taxe.

111 Idem, p. 48 112 Idem, p. 49

Page 90: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

90

Francizarea este considerată o formă specială de licenţiere, implicând totuşi o relaţie

mai integrată de afaceri între parteneri. Prin francizare, controlul managerial este mai strict,

iar tranzacţia iniţială este urmată de instruirea personalului, consulting, asistenţă juridică

etc. De regulă, francizorul vinde sisteme complexe sau formate de afaceri (business

format), care cuprind toate aspectele constitutive ale unui mod de a oferi servicii sau

produse (de la procurarea materialelor sau a inputurilor, până la strategia publicitară)113.

Francizarea s-a răspândit considerabil în ultimele cinci decenii, ca metodă

alternativă de distribuţie şi dezvoltare a afacerilor. Majoritatea tranzacţiilor cu francize se

efectuează în domeniul serviciilor:

- restaurante fast-food (McDonald’s - peste 31.000 de localuri în aproape toate ţările

lumii, Pizza Hut, Burger King, Kentucky Fried Chicken etc.);

- hotelărie (Hilton, Hospitality Inns, Best Western, Holiday Inn etc.);

- închiriere autoturisme (Budget and Avis Car Rental).

3. Aranjamentele colaborative

Aranjamentele colaborative reprezintă un termen generic pentru mai multe forme de

cooperare internaţională în producţie, distribuţie, marketing, cercetare-dezvoltare,

management şi dezvoltarea proiectelor complexe pentru lucrări publice, obiective

industriale sau energetice.

Contractarea managementului este o tranzacţie comercială prin care o firmă

furnizează managementul unui client din străinătate (de regulă, tot o firmă), în schimbul

plăţii unei taxe (de obicei, pe o perioadă de 3-5 ani, în funcţie de amploarea proiectului).

Clientul extern contribuie cu fondurile necesare întreprinderii iar furnizorul oferă know-

how-ul de management.

Contractarea manufacturării sau a prelucrării industriale este tranzacţia prin

care o companie industrială contractează parţial sau total fabricarea produselor sale cu firme

din străinătate, cu scopul de a vinde pe piaţa respectivă, fie pe terţe pieţe. Controlul asupra

marketingului şi distribuţiei produselor este reţinut de firma contractoare. Frecvent, această

operaţiune este asociată cu transferul de tehnologie (prin licenţiere) şi oferirea de asistenţă

tehnică.

113 Idem, p. 49-50

Page 91: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

91

Proiectele „la cheie” (turnkey projects) sau exporturile complexe sunt tranzacţii

comerciale complexe prin care o firmă, singură sau în consorţiu cu alte firme, se angajează

să proiecteze, să construiască şi să echipeze o capacitate de producţie sau servicii. De

obicei, această tranzacţie presupune şi instruirea personalului care va fi angrenat în

activitatea respectivă.

Tranzacţiile comerciale pe bază de reciprocitate implică vânzarea unor produse

sau servicii, condiţionată de cumpărarea, de aceeaşi valoare sau de o valoare mai mică, a

altor produse/servicii de la importator sau de la o terţă persoană. Această practică mai poartă

numele de compensaţie. În funcţie de natura acordului între părţi, aceasta poate fi parţială

sau totală. Ele se pot prezenta sub mai multe forme:

- barterul sau trocul - cea mai simplă formă a compensaţiei, reprezentat de schimbul de

bunuri contra bunuri;

- operaţiunile de off-set - producţia cu participarea importatorului;

- operaţiunile switch - presupun implicarea unei terţe persoane;

- operaţiunile buy-back - presupun rambursarea creditelor în produse114.

Alianţele strategice internaţionale nu sunt tranzacţii comerciale propriu-zise, ci ele

cuprind, într-o accepţiune mai largă, toate operaţiunile de cooperare internaţională (inclusiv

participaţiile de capital în firme mixte sau joint-venture).

În sens restrâns, alianţele strategice sunt forme de colaborare internaţională între

firme, mai puţin formale, care vizează creşterea competitivităţii lor, prin: cercetare-

dezvoltare, marketing, distribuţie, furnizare de subansamble etc. Toate acestea sunt

efectuate în comun, dar nu implică formarea de noi entităţi economice sau fuziunea celor

existente. În general, este vorba de cooperare informală între două sau mai multe companii

cu sediul în ţări diferite.

În principiu, alianţele strategice au avantaje însemnate pentru parteneri115:

- facilitează intrarea pe o piaţă externă greu accesibilă prin competiţie deschisă;

- diminuează costurile de cercetare-dezvoltare şi potenţează lansarea de noi produse;

- determină stabilirea de standarde tehnologice.

114 Idem, p. 51-54 115 Idem, p. 55

Page 92: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

92

4. Joint-ventures

În sens restrâns, joint-ventures constituie doar acele tranzacţii care presupun

combinarea controlului managerial şi a proprietăţii într-o întreprindere economică, sub una

din următoarele trei forme:

- joint-venture între o firmă locală şi o firmă străină; aceasta duce la crearea unei noi

firme la care atât multinaţionala străină, cât şi compania locală deţin acţiuni;

- joint-venture între o firmă străină şi una locală de stat sau administraţia publică locală

(se întâlnesc mai ales în domeniul extracţiei şi rafinării petrolului);

- joint-venture între două sau mai multe companii străine, fără nici o participaţie de

capital local; acest tip de joint-venture mai este numit şi consorţiu (industriile extractive).

Pentru ţara gazdă, acest tip de afacere pare optim, deoarece combină avantajele

investiţiilor străine (import de capital, transfer de tehnologie şi calificări manageriale) cu

posibilitatea de control asupra resurselor.

5. Achiziţiile şi fuziunile

Achiziţia este cumpărarea de acţiuni, într-o proporţie suficientă pentru a deţine

controlul asupra acelei firme.

Fuziunea este unirea a două sau mai multor organizaţii sub o singură proprietate,

prin preluarea directă de către una dintre ele a activelor şi pasivelor nete ale celorlalte.

Pot exista următoarele tipuri de fuziuni şi achiziţii:

- orizontale - între firme din aceeaşi industrie;

- verticale - sunt tranzacţii între firme din industrii diferite, dar situate pe un lanţ de

ofertă, în amonte şi aval de ramura economică a firmei care achiziţionează activele celorlalţi

(motivul poate fi asigurarea facilă a aprovizionării cu materii prime, materiale şi

subansamble, controlul distribuţiei şi vânzărilor etc.);

- circulare - implică firme din industrii diferite, dar care au canale de distribuţie similare;

- conglomerat - au loc între firme care au puţine similarităţi în producţie şi management,

care se aliază pentru a crea o bază economică mai largă şi un potenţial mai mare de profit.

Page 93: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

93

6. Greenfield investment

Este un tip de tranzacţie care se concretizează în construcţia de filiale proprii în

străinătate, compania mamă păstrând controlul managerial asupra resurselor şi

competenţelor transferate în ţara respectivă. În acelaşi timp, firma menţine controlul şi

asupra operaţiunilor desfăşurate de filială pe diferite pieţe.

Ca dezavantaje, poate fi menţionat costul mare al unei astfel de operaţiuni, generat

atât de capitalurile şi resursele implicate, cât şi de operaţiunile administrative şi juridice

necesare116.

116 Vasile Işan - Tranzacţii comerciale internaţionale, vol. I, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2005, p. 65-67

Page 94: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

94

11. I�TER�AŢIO�ALIZAREA FIRMEI

11.1. Alegerea metodei de intrare pe piaţa internaţională

În alegerea metodei de intrare pe piaţa internaţională este important de cunoscut, în

primul rând, impactul pe care alegerea unui anumit tip de tranzacţie îl va avea asupra

activităţii firmei.

Tabelul 2 Caracteristici generale ale afacerilor internaţionale

Forma de afacere Durata Participarea

de capital Transferul

altor resurse şi drepturi

Metoda de transfer

Modul de compensare

Export Termen scurt

- - Piaţa Plata valorii

Licenţiere Limitată de contract

- Limitat Mixtă Redevenţe

Francizare Limitată de contract

- Limitat - consulting şi

asistenţă

Piaţa Redevenţe

Contract de management

Limitată de contract

- Limitat Piaţa Sumă globală

Redevenţe Subcontractarea producţiei

Limitată de contract

- Scăzut Piaţa Adaos comercial

Exporturi complexe Limitată - Limitat în timp Piaţa Sumă globală

Alianţe strategice Limitată - Limitat şi reciproc

Mixtă -

Joint-venture Nelimitată Parţială Limitat Internă firmei

Dividende

Achiziţii/fuziuni Nelimitată Totală Total Internă firmei

Profituri

Investiţii noi (Greenfield investment)

Nelimitată Totală Total Internă firmei

Profituri

Sursa: Vasile Işan - Tranzacţii comerciale internaţionale, vol. I, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2005, p.

104

Page 95: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

95

De obicei, sunt puse în balanţă costurile şi beneficiile pe care alegerea unei anumite

metode le implică. Acestea sunt prezentate sintetic în tabelul următor:

Tabel 3 Avantajele şi dezavantajele metodelor de intrare pe piaţa internaţională

Metoda de intrare Avantaje Dezavantaje Exportul • Capacitatea de a realiza

economii de cost din localizare şi economii de cost din curba experienţei

• Costuri de transport • Bariere comerciale şi necomerciale • Probleme cu agenţii locali de marketing

Licenţierea • Cheltuieli de capital reduse • Cheltuieli operaţionale scăzute în raport de venituri • Riscuri financiare şi comerciale mici

• Absenţa controlului asupra tehnologiei • Incapacitate de a realiza economii de scală din localizare şi curba experienţei • Imposibilitatea angajării în coordonare strategică globală

Francizarea • Cheltuieli de dezvoltare (investiţii) scăzute • Venituri suplimentare relativ mari în raport de costurile operaţionale • Riscuri mici

• Absenţa controlului asupra calităţii • Coordonare strategică globală slabă

Proiectele „la cheie” (turnkey projects)

• Capacitatea de câştig ridicat pe seama calificărilor tehnologice în ţările unde ISD sunt restricţionate

• Crearea de competitori eficienţi • Absenţa controlului afacerilor pe termen lung

Înfiinţarea de firme mixte (joint-venture)

• Acces la cunoştinţele şi celelalte active intangibile ale partenerului local • Împărţirea costurilor şi riscurilor • Acceptabilitate politică în ţara gazdă

• Absenţa controlului asupra tehnologiei • Incapacitate de coordonare strategică globală

Înfiinţarea de filiale proprii (wholly owned subsidiaries)

• Protejarea tehnologiei • Capacitatea de coordonare strategică globală • Capacitatea de a realiza economii de scală din localizare şi experienţă

• Cheltuieli de dezvoltare mari • Grad de risc ridicat

Sursa: J. Hough, E.W. Neuland - Global Business Environments and Strategies, Oxford University

Press, 2001, p. 282

Page 96: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

96

11.2. Decizia de export

Firma decide în mod deliberat să-şi internaţionalizeze activitatea. Opţiunea pentru

extinderea activităţii peste graniţe este de natură strategică şi se subordonează obiectivelor

mai generale ale firmei. De acelaşi tip este şi decizia privind alegerea între formele de

internaţionalizare posibil a fi abordate. Se consideră că există cinci modalităţi potenţiale de

alegere între diferitele forme de afaceri internaţionale117:

- alegerea potrivit tradiţiilor ramurii economice în care activează firma;

- alegerea întâmplătoare, datorată unei comenzi sau solicitări venite din străinătate;

- alegerea predeterminată;

117 J. Olav Sorensen - Alternative Ways of Choosing International Market Entry Modes, Aalborg Universitz, 1996

Alegerea metodelor de intrare

Moduri fără capital Moduri cu investiţii de capital

Figura 4 Alegerea ierarhizată a metodei de intrare

Export

Export direct

Exp. indirect

Alte forme

Licenţiere

Contr. de cerc. dezv.

Alianţe

Alte forme

Acorduri contarctuale Joint-ventures Filiale proprii

Partic. 50%

Partic. maj.

Partic. min.

Alte forme

Achiziţii

Greenfield

Sursa: Y. Pan, D. Tse - The Hierarchical Model of Market Entry Modes, JIBS, 31, 4, (200), p. 538

Page 97: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

97

- alegerea în funcţie de contingente (circumstanţele mediului de afaceri fac posibilă orice

formă de afaceri internaţionale);

- alegerea strategică (opţiunea pentru o formă de afaceri internaţionale este o componentă

a strategiei generale).

Dintre ele, cea strategică este considerată ca fiind cea mai bună, deoarece există

argumente puternice ca alegerea tipului de afacere internaţională să fie parte integrantă din

strategia firmei, să includă în analiză condiţiile interne ale firmei, condiţiile externe ale

mediului de afaceri etc118.

118 Vasile Işan – Op. cit., p. 312

Figura 5 Stadiile exportului firmei

Preangajarea

- Companiile vând bunuri şi servicii doar pe piaţa internă - Iau în considerare exportul, dar fac exporturi ocazionale

Exportul avansat

- Companiile devin exportatori permanenţi - Dobândesc experienţă pe piaţa internaţională - Pot folosi strategii alternative

Exportul iniţial

- Companiile fac exporturi sporadice, ca parte marginală a activităţii lor - Încep să caute oportunităţi pe pieţele de export - Nu sunt pregătite să opereze constant comenzi de export

Stadiul 1

Stadiul 2

Stadiul 3

Page 98: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

98

În principiu, decizia de export trebuie să răspundă la următoarele întrebări:

1. Ce şi cât se exportă? - Răspunsul la această întrebare reprezintă o evaluare a

condiţiilor de producţie ale firmei, a resurselor financiare şi de marketing şi a

compatibilităţii tranzacţiilor cu obiectivele generale ale firmei.

2. Unde se exportă? - Această întrebare vizează analiza şi selecţia pieţei/pieţelor de export.

3. Cum se exportă? - Urmăreşte opţiunea pentru o modalitate de export119.

Decizia de export are la bază o serie de factori:

- factori activi generaţi de schimbarea strategică iniţiată de firmă;

- factori pasivi care se circumscriu reacţiilor firmei la presiunile şi schimbările mediului

de afaceri.

Tabel 4 Clasificarea motivelor de export120

Factori Interni Externi

Factori activi • Atitudinile manageriale • Obiectivele creşterii afacerilor şi profitului • Avantaje de marketing • Economii de scală (dimensiune)

• Oportunităţile pieţelor internaţionale • Existenţa agenţilor schimbării (agenţii guvernamentale, asociaţii industriale de comerţ, bănci, camere de comerţ etc.)

Factori pasivi • Diversificarea riscului • Extinderea vânzărilor unui produs sezonier • Capacitate excedentară

• Comenzi externe nesolicitate • Piaţă internă îngustă • Piaţă internă în stagnare sau declin

Odată ce firma a hotărât că se va angaja în activitatea de export, următorul pas în

procesul decizional este să selecteze piaţa ţintă şi să identifice partenerii potenţiali. Această

etapă necesită un proces laborios de cercetare a pieţei, planificare a activităţilor şi

competenţelor diverselor departamente funcţionale şi ajustarea continuă a informaţiilor şi

acţiunilor în funcţie de performanţele înregistrate.

Procesul de selecţie a pieţei de export implică evaluarea compatibilităţii între

cerinţele potenţiale ale pieţei şi capacitatea firmei de a îndeplini acele cerinţe, în funcţie de

calificările, resursele şi capacităţile tehnice, financiare şi umane de care dispunem.

119 Idem, p. 313 120 Idem, p. 315

Page 99: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

99

Problema definirii pieţei implică, totodată, segmentarea pieţei de export pe grupuri

de clienţi sau consumatori, relevante în termeni de răspuns potenţial la strategiile de

marketing. Orice segmentare trebuie evaluată în termeni de121:

- măsurabilitate - gradul în care segmentele pot fi identificate şi măsurate sub raportul

dimensiunii şi al puterii de cumpărare;

- accesibilitate - gradul în care segmentele rezultate pot fi efectiv atinse şi deservite;

problemele de comunicare creează dificultăţi în accesul la utilizatorul final, din cauza

calificărilor inadecvate de limbaj, atitudinilor naţionaliste şi dificultăţilor exportatorului de a

înţelege sistemele media străine;

- profitabilitate - gradul în care segmentele rezultate sunt destul de largi şi/sau profitabile

pentru a justifica un efort distinct de marketing. Costurile implicate de segmentarea pieţei

pot fi destul de ridicate datorită: adaptării necesare la nevoile specifice şi cerinţele pieţelor

locale, factorilor condiţionali ai pieţei, factorilor condiţionali ai produsului (restricţii legale,

standarde tehnice etc.) etc.

- Acţionabilitatea - gradul în care pot fi formulate programe efective pentru atingerea şi

deservirea segmentelor. Segmentele care sunt măsurabile, accesibile şi potenţial profitabile

nu au valoare, dacă nu se pot dezvolta şi implementa programe de marketing pentru fiecare.

Culegerea informaţiilor pentru deciziile de export implică: surse şi metode de

colectare, procesare, analiză, interpretare şi, în unele cazuri, diseminare. Informaţiile

importante pentru decizia de export privesc: datele politice, financiare şi juridice;

infrastructura; marketingul; caracteristicile produsului.

Sursele de informaţii pot fi interne (evidenţe ale vânzărilor şi costurilor,

cunoştinţele acumulate de personalul companiei etc.) şi externe (primare sau secundare).

Sursele primare constau din colectarea de informaţii prin observare directă, experimente

controlate, anchete, sondaje etc. Sursele secundare constau din: ziare şi reviste, rapoarte

guvernamentale, publicaţii ale camerelor de comerţ şi asociaţiilor comerciale, diverse

rapoarte şi studii de cercetare etc.

Evaluarea potenţialului pieţei este un proces vital pentru decizia de export.

Potenţialul pieţei este cantitatea de produs pe care piaţa ar putea să o absoarbă, într-o

perioadă indefinită de timp, în condiţii optime de dezvoltare. Cererea pieţei pentru un

produs este volumul total care poate fi cumpărat de un grup definit de consumatori dintr-o

121 Idem, p. 319-320

Page 100: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

100

arie geografică determinată, într-o perioadă dată de timp, într-un mediu definit de

marketing şi în condiţiile unui program definit de marketing122.

Există mai multe abordări cu privire la factorii care contribuie la alegerea

modalităţii de export. O primă opinie ia în calcul:

- controlul de marketing şi management pe care doreşte firma să îl deţină;

- resursele necesare pentru organizarea tranzacţiilor de export;

- informaţiile disponibile despre pieţele internaţionale.

Alte opinii iau în considerare mai mulţi factori, ordonaţi ierarhic ca importanţă123:

1. Tipul produsului şi cantitatea exportată;

2. Profitul pieţei (mărimea, potenţialul etc.);

3. Gradul de competiţie pe piaţa ţintă;

4. Reglementările guvernamentale de natură tehnică şi administrativă;

5. Situaţia politică şi economică a ţării importatoare;

6. Existenţa unor acorduri de marketing/vânzare cu o altă firmă sau grupuri de firme;

7. Costul total al distribuţiei fizice;

8. Resursele pe care firma le poate aloca pentru forţa de vânzare pe piaţa externă.

11.3. Metode de export

Din punctul de vedere al producătorilor, există două modalităţi importante de

export:

- exportul indirect

- exportul direct

Exportul indirect are loc atunci când producătorul apelează pentru efectuarea

tranzacţiilor la organizaţii independente, localizate în ţara sa124. Există două variante pentru

care poate opta firma:

- utilizarea organizaţiilor de marketing internaţional: companii de export, case de

comerţ, intermediari de export (export jobber), comisionarii de export, casele de confirmare,

cumpărătorii rezidenţi, brokerii (curtierii), companiile de management al exporturilor,

agenţii de export etc.; 122 P. Kotler - Marketing MnagementAnalysis, Planning, Implementation and Control, 7th Edition, Prentice Hall, Englewood Cliffs, 1991, p. 243 123 Vasile Işan – Op. cit., p. 365 124 Idem, p. 367

Page 101: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

101

- exportul prin organizaţii cooperative: piggy-back marketing (o formă de vânzare a

mărfurilor unui producător prin reţeaua de distribuţie internaţională a unui alt producător) şi

combinaţiile de export/exportul grupat.

Exportul direct - producătorul vinde direct la un importator sau cumpărător

localizat pe piaţa externă. Departamentul de export poate fi implicat direct în efectuarea

vânzărilor sau poate servi ca organism de coordonare şi control a activităţii agenţilor din

străinătate. În funcţie de amploarea activităţilor de export, acest departament poate

funcţiona în cadrul companiei, poate exista separat, sau se poate prezenta sub forma unei

filiale de vânzări la export. Odată cu creşterea dimensiunii afacerilor, firma poate înfiinţa

sucursale de vânzări în străinătate, poate organiza facilităţi de depozitare care să îi asigure

un stoc permanent peste graniţe sau poate crea filiale de vânzări în străinătate şi

reprezentanţe125.

11.4. Mix-ul de marketing al exporturilor

Formularea mix-ului de marketing al exporturilor are o importanţă decisivă pentru

dezvoltarea avantajelor competitive pe pieţele internaţionale. Firma exportatoare trebuie să

se adapteze la noile realităţi, la progresele înregistrate de tehnologia informaţiei şi de mass-

media, prin stabilirea unor strategii coerente de marketing internaţional. Ea trebuie să

formuleze mix-ul de marketing astfel încât produsele să ajungă în termen optim la clienţi şi

să satisfacă în mod optim nevoile acestora126.

Cele patru componente tradiţionale ale mix-ului de marketing sunt:

- produsul;

- preţul;

- promovarea;

- distribuţia.

Abordările mai recente adaugă încă două noi elemente127:

- resursele umane;

- procesele interne şi externe ale firmei.

125 Idem, p. 382-386 126 G. Albam et. Al. - International Marketing and Export Management, Addison - Wesley, 1995 127 Chris Noonan - The CIM Handbook of Export Marketing, Butterworth - Heineman, 1996

Page 102: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

102

Fig

ura

6 -

Com

pon

ente

le m

ix-u

lui d

e m

ark

etin

g al

exp

ortu

lui

M

AR

KE

TIN

G -

MIX

Pro

cese

-

Asi

gura

rea

toat

e pr

oces

ele

sunt

ges

tion

ate

pent

ru a

sat

isfa

ce

clie

nţii

-

Pla

nifi

care

a st

rate

gică

-

Re-

engi

neer

ing-

ul p

roce

sulu

i de

afac

eri

- T

ehno

logi

a in

form

aţie

i şi d

e pr

odus

-

Cer

ceta

re ş

i de

zvol

tare

-

Log

isti

ca

dist

ribu

ţiei

-

Pro

cesa

rea

docu

men

taţi

ei

Per

son

al

- Im

pact

ul

pers

onal

ului

as

upra

act

iv. d

e m

arke

ting

-

Rel

aţia

pe

rson

alul

ui c

u cl

ienţ

ii

- R

ecru

tare

a pe

rson

alul

ui

- C

ultu

ra ş

i im

agin

ea

com

pani

ei

- In

stru

ire

şi

cali

fică

ri

- R

emun

erar

e şi

m

otiv

are

Dis

trib

uţi

e -

Can

ale

de

com

erci

aliz

are

- In

fras

truc

tura

di

stri

buţi

ei

- C

ostu

ri d

e di

stri

buţi

e -

Dif

eren

ţier

ea

prod

usul

ui p

rin

dist

ribu

ţie

segm

enta

- M

odif

icar

ea

mod

elel

or d

e di

stri

buţi

e -

Din

amic

a pi

eţei

Pro

mov

are

- C

omun

icar

e de

m

arke

ting

-

Pro

mov

area

pe

rson

ală

(vân

zare

, de

mon

stra

ţii,

desi

gn e

tc.)

-

Pro

mov

area

nzăr

ilor

(ta

ctic

i pe

term

en s

curt

) -

Rel

aţii

pub

lice

şi

pub

lici

tate

a m

ărci

i -

Mar

keti

ng d

irec

t

Pre

ţ -

Poz

iţio

nare

a în

re

laţi

ile

cu

prod

usel

e co

mpa

rabi

le

- P

reţu

l de

cata

log

- D

isco

unt-

uri

- T

erm

ene

de

vânz

are

şi d

e pl

ată

- M

arje

le

com

erci

anţi

lor

- E

lem

ente

de

valo

are

adău

gată

pe

ntru

uti

liza

tori

Pro

du

s -

Gam

a -

Por

tofo

liul

-

Am

bala

rea

- V

aria

nte

de

măr

ime

- V

aria

nte

de

prod

us (

culo

are,

gu

st e

tc.)

-

Num

e de

mar

- C

alit

ate

- G

aran

ţii

(sta

ndar

de)

- S

ervi

cii p

ost-

vânz

are

- S

peci

fica

ţii

(dis

poni

bili

tate

, ut

iliz

are

etc.

)

Sur

sa: C

h. N

oona

n -

The

CIM

Han

dboo

k of

Exp

ort M

arke

ting

, But

terw

orth

Hei

nem

an, 1

996,

p. 1

50

Page 103: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

103

11.5. Clauzele I�COTERMS

Un element important al politicii de preţ îl constituie termenii de comercializare sau

de tranzacţie. Există două sisteme de comercializare: INCOTERMS şi RAFTD. Definiţiile

termenilor de comercializare (trade terms) nu au statut de lege, dar, odată ce părţile

contractuale decid să includă o anumită clauză de livrare în contract, aceasta dobândeşte

forţă juridică.

La baza elaborării INCOTERMS a stat ideea interpretării în mod uniform a

obligaţiilor ce decurg din contractul de vânzare internaţională şi nevoia de simplificare a

operaţiunilor de negociere comercială şi de încheiere a contractelor128. Regulile

INCOTERMS au fost publicate pentru prima dată de către Camera Internaţională de Comerţ

de la Paris în 1936 şi au fost revizuite de mai multe ori, până în 2000. În general, regulile

INCOTERMS se referă la stabilirea obligaţiilor ce revin părţilor contractante, repartizarea

cheltuielilor de transport şi asigurare a mărfii de la producător la consumator, întocmirea

formalităţilor şi definirea precisă a documentelor sau mesajelor puse la dispoziţia

cumpărătorilor de către vânzător.

Condiţiile de livrare au fost sistematizate în patru grupe, în funcţie de creşterea

obligaţiilor vânzătorului. Grupa E prevede obligaţii minime pentru vânzător şi obligaţii

maxime pentru cumpărător. Grupa F stipulează, în general, că vânzătorul nu-şi asumă

cheltuieli şi riscuri pentru transportul principal, dar este obligat să predea marfa unui cărăuş

numit de cumpărător. Grupa C prevede că vânzătorul îşi asumă costurile transportului

principal, iar riscurile şi costurile aferente operaţiunilor care au loc după încărcarea şi

expedierea mărfurilor revin cumpărătorului. Grupa D prevede obligaţii maxime pentru

cumpărător. Vânzătorul suportă toate cheltuielile aferente transportului principal şi riscurile

pe acest parcurs.

Pentru transportul pe mare şi căi navigabile interne se aplică următoarele clauze:

- FAS, FOB, CFR şi CIF (vânzare la plecare);

- DES şi DEQ (vânzare la sosire);

Pentru toate modalităţile de transport, inclusiv transportul multimodal se aplică

următoarele clauze:

- EXW, FCA, CPT şi CIP (vânzare la plecare);

128 Vasile Işan – Op. cit., p. 429

Page 104: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

104

- DAF, DDU şi DDP (vânzare la sosire);

Două dintre cele mai utilizate clauze de livrare sunt FOB şi CIF.

Condiţia FOB - transferul costurilor are loc în acelaşi moment, ca şi transferul

riscurilor, adică odată ce mărfurile trec balustrada navei, în portul de încărcare.

Cumpărătorul angajează nava pe cheltuiala sa, încheind contract cu transportatorul pentru

deplasarea mărfurilor, începând cu portul de plecare convenit; avizează vânzătorul într-un

termen rezonabil privind numele navei, punctul de încărcare (dana) şi termenele de livrare.

În cazul în care nava nu soseşte la timp, în portul de încărcare sau nu e măsură să preia toată

cantitatea de marfă prevăzută, sau întrerupe încărcarea înainte de expirarea termenului fixat

pentru operaţiune, cumpărătorul va suporta toate riscurile de pierdere.

Condiţia CIF - transferul costurilor are loc în momentul ajungerii navei în portul de

destinaţie, iar transferul riscurilor are loc în portul de încărcare. Vânzătorul angajează nava,

achită costul de transport şi avizează cumpărătorul privind momentul sosirii navei în portul

de detinaţie. Taxele portuare şi costul încărcării navei sunt suportate de vânzător. Acesta

achită şi asigurarea, deşi nu preia riscurile.

Page 105: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

105

Tabelul 5

CLAUZELE I�COTERMS

Grupa Clauza Semnificaţia E Ex works (... named place) EXW Franco-uzină (depozit) locul convenit

FREE CARRIER (... named place) FCA

Franco-cărăuşie, locul convenit

FREE ALONGSIDE SHIP (... named port of Shipment) FAS

Franco de-a lungul navei ... port de încărcare convenit

F

FREE O� BOARD (... named port of shipment) FOB

COST A�D FREIGHT (... named port of destination) CFR

Costurile şi navlul achitate până la ... portul de destinaţie convenit

COST, I�SURA�CE A�D FREIGHT (... named port of destination) CIF

Costurile, asigurarea şi navlul achitate până la ... portul de destinaţie convenit

CARRIAGE PAID TO (... named place of destination) CPT

Costurile achitate până la ... locul de destinaţie convenit

C

CARRIAGE PAID TO (... named place of destination) CIP

Costurile şi asigurarea achitate până la ...

DELIVERED AT FRO�TIER (... named place of destination) DAF

Livrat la frontieră ... locul convenit

DELIVERED EX SHIP (... named port of destination) DES

Livrat, pe bordul navei ... port de destinaţie convenit

DELIVERED EX QUAY (... named port of destination) DEQ

Livrat, cheu port de destinaţie convenit

DELIVERED DUTY U�PAID (... named place of destination) DDU

Livrat, taxe vamale neachitate ... locul convenit

D

DELIVERED DUTY PAID (... named place of destination) DDP

Livrat, taxe vamale neachitate ... locul convenit

Page 106: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

106

12. SOCIETĂŢILE TRA�S�AŢIO�ALE

Frecvent, apare ideea că afacerile internaţionale, în general, şi tranzacţiile

comerciale, în special, au loc între state. Acest lucu nu este corect, deoarece, cu câteva

exceepţii, toate tranzacţiile comerciale şi de investiţii se defăşoară între firme din ţări

diferite. Prin sintagma entităţi de afaceri internaţionale vom desemna tote categoriile de

firme sau organizaţii economice care desfăşoară tranzacţii comerciale şi de investiţii pe

piaţa internaţională. Sensul este acela de entitate sau organizaţie legală care are o

structură proprie, personalitate juridică, scop lucrativ şi management propriu129.

Tabelul 6

Evoluţia firmei transnaţionale130

Tipul de firmă Caracteristicile 1. Firma multi-domestică • Operează în mai multe ţări prin filiale independente;

• Fiecare filială se concentrează pe piaţa proprie şi este liberă să acomodeze produsele la cererea respectivă; de asemenea, marketingul şi procesul de producţie sunt localizate; • Managementul este descentralizat, iar coordonarea slabă; • Economiile de scală în producţie, distribuţie şi marketing sunt scăzute, iar costurile de coordonare între compania mamă şi filiale sunt ridicate.

2. Firma internaţională • Operează diferite activităţi de afaceri în două sau mai multe ţări. Autorii nu sunt de acord asupra formelor de afaceri. Unii consideră că firmele internaţionale activează în export, licenţiere şi producţie sub contract, alţii o asimilează conceptului de multinaţională; • Componentele de bază sunt centralizate, restul descentralizate; • Filialele au autoritate asupra activităţilor, dar nu şi decizie strategică; • Coordonarea este moderată; • Integrarea filialelor în organizaţia iniţială este scăzută; • Performanţele nu sunt strict evaluate.

3. Firma globală • Operează pe majoritatea pieţelor externe şi priveşte piaţa mondială ca fiind potenţial internalizată; • Realizează produse şi servicii standardizate global; • Economiile de scală în producţie, distribuţie şi marketing sunt ridicate şi puternic centralizate; • Coordonarea este strictă şi gradul de control aproape total;

129 Vasile Işan – Op. cit., p. 70 130 Idem, p. 71-72

Page 107: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

107

• Operaţiunile din ţara de origine există doar ca o parte integrantă a operaţiunilor globale.

4. Firma transnaţională • Operează o reţea mondială de filiale proprii şi companii afiliate, întreaga piaţă mondială fiind internalizată; • Realizează produse/servicii standardizate, dar şi localizate sau regionale, combinând eficienţa pe scară globală cu avantajele localizării; • Resursele şi activităţile cheie nu sunt nici centralizate la compania mamă, nici descentralizate la filiale, ci dispersate în sisteme de specializare, pentru a se realiza simultan coordonare strictă şi flexibilitate; • Structura organizaţională este complexă, mecanismele de coordonare între centru şi filiale fiind bilaterale; • Funcţii precum cercetarea-dezvoltarea şi producţia sunt centralizate, deoarece necesită standarde uniforme, alte funcţii (marketingul şi managementul resurselor umane) sunt descentralizate.

O viziune mai realistă ar surprinde trei tipuri de entităţi de afaceri internaţionale131:

- firmele sau întreprinderile uninaţionale, indiferent de profil, au sediu permanent şi

realizează activitatea de producere a bunurilor şi serviciilor într-o singură ţară. Ele sunt în

proprietatea rezidenţilor interni sau pot reprezenta investiţii de portofoliu ale rezidenţilor

străini. Formele de afaceri practicate sunt exportul/importul şi aranjamentele colaborative.

- reţelele contractuale multinaţionale sunt asocieri de vânzători şi cumpărători din ţări

diferite, legate prin contracte pe termen lung, dar fără a deţine pachete semnificative de

acţiuni (de exemplu, relaţiile dintre firmele 6ike şi Reebok’s cu firmele asiatice cărora le

subcontractează producţia de încălţăminte, reţelele de francize ale McDonald’s şi cele ale

companiilor independente care îmbuteliază şi distribuie Coca Cola etc.).

- întreprinderile multinaţionale sunt firme care au activităţi de producţie sau servicii în cel

puţin două ţări, rezultate din investiţii directe în străinătate (cumpărarea de acţiuni, profituri

reinvestite şi împrumuturi intra-companie) efectuate de compania mamă în filiale proprii

sau companii afiliate. Firma mamă poate înfiinţa în altă ţară:

• o filială în străinătate (foreign subsidiary) - controlată în proporţie de peste

50% de compania mamă;

• o companie afiliată sau asociată (affiliated company sau foreign affiliate) -

este o companie în care investitorul deţine mai puţin de 50% din capital; controlul

aparţine partenerului de afaceri sau ambilor proprietari (aici se încadrează joint-

ventures);

131 Keith Head - Elements of Multinational Strategy, University of British Columbia, Vancouver, 2003, p. 13-14

Page 108: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

108

• o sucursală în străinătate (foreign branch) - nu este o organizaţie distinctă

de afaceri, nu are personalitate juridică, ci este parte integrantă a structurii

organizatorice a companiei proprietare132.

Din punct de vedere al modului de implantare în exterior şi al strategiilor de

dezvoltare, în literatura economică sunt delimitate trei tipuri de societăţi multinaţionale:

- societăţile etnocentrate, în cadrul cărora implantarea se face prin sucursale sau filiale.

Ele rămân subordonate sub aspectul gestiunii şi strategiilor de dezvoltare societăţii-mamă şi

păstrează vizibil amprenta mediului economic naţional al ţării de origine;

- firme policentrate, a căror expansiune în exterior se realizează sub forma

întreprinderilor propriu-zise, juridic autonome faţă de societatea-mamă. Fiind constituite în

regim de întreprinderi naţionale, activitatea lor este mai compatibilă cu interesele şi

obiectivele de dezvoltare a fiecărei ţări gazdă;

- firme geocentrate, care indiferent de forma juridică de implantare – filială sau

întreprindere naţională – sunt constituite, organizate şi gestionate după o strategie concepută

direct la scară mondială. Uneori societatea-mamă se reduce la sediul staff-ului managerial,

cu identitate naţională difuză, domiciliată într-un paradis fiscal. Prezintă un înalt grad de

autonomie faţă de auorităţile guvernamentale, atât din ţara de origine, cât şi din ţările gazdă.

Ele joacă rolul de importanţi agenţi integratori ai sistemului economic mondial.

132 Vasile Işan – Op. cit., p. 73-74

Page 109: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

109

13. I�STRUME�TE ŞI MODALITĂŢI DE PLATĂ I�TER�AŢIO�ALE

13.1. Instrumente de plată internaţionale

1. Cambia cuprinde ordinul necondiţionat prin care trăgătorul cere trasului să

plătească o sumă de bani beneficiarului sau la ordinul acestuia, este plătibilă la cerere sau la

un moment definit, este datată şi semnată de trăgător133.

Cambiile internaţionale cuprind următoarele clauze: denumirea de cambie, ordinul

necondiţionat de a plăti o sumă determinată în valută, numele şi adresa persoanei care

trebuie să plătească suma, numele şi adresa beneficiarului, scadenţa, locul plăţii, data şi

locul emiterii, semnătura trăgătorului134.

2. Biletul la ordin reprezintă un instrument de plată din relaţiile economice

internaţionale prin care emitentul se angajează să plătească beneficiarului sau la ordinul

acestuia o sumă de bani, la data şi locul din document. Caracterul internaţional al biletului la

ordin presupune că cele două părţi angrenate (emitentul şi beneficiarul) sunt din ţări diferite,

şi folosirea lui se află sub incidenţa Convenţiei 6aţiunilor Unite asupra Cambiilor

Internaţionale şi Biletelor la Ordin Internaţionale (U6CITRAL).

Biletul la ordin cuprinde următoarele clauze: denumirea de bilet la ordin,

promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă determinată, scadenţa, locul plăţii şi adresa

beneficiarului, data şi locul emiterii, semnătura emitentului.

3. Cecul constituie un instrument de plată din relaţiile economice internaţionale prin

intermediul căruia titularul unui cont creditor sau beneficiarul unui credit dă ordin băncii

sale să achite suma înscrisă în document. Cecul se trage asupra unei bănci în limita

fondurilor emitentului şi cuprinde: denumirea de cec, ordinul de efectuare a plăţii, numele

133 Gheorghe Voinea – Op. cit., p. 53 134 Convenţia 6aţiunilor Unite asupra Cambiilor Internaţionale şi Biletelor la Ordin Internaţionale (U6CITRAL) şi Legea uniformă asupra cambiilor şi biletelor la ordin (Geneva, 1930)

Page 110: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

110

beneficiarului, suma care trebuie plătită, numele şi adresa trasului, locul de plată, data şi

locul emiterii, semnătura trăgătorului.

O caracteristică a cecului este proviziunea (acoperirea) cu disponibil, provenit fie

din resursele proprii ale trăgătorului depuse în bancă, fie din credite bancare contractate de

acesta135.

4. Cardul reprezintă un instrument de plată pe baza căruia deţinătorul are dreptul la

o procedură de autorizare şi plată a unor bunuri şi servicii sau de retragere a unor sume.

Cuprinde următoarele menţiuni: denumirea şi sigla emitentului (de obicei, acesta este o

bancă, dar pot fi carduri emise şi de comercianţi, magazine, companii telefonice etc.136),

holograma tridimensională care reflectă autenticitatea, numărul cardului, numele

posesorului autorizat, durata de valabilitate, semnătura trăgătorului, sfera de aplicabilitate.

Folosirea cardului produce o serie de efecte137, cum ar fi:

- elimină utilizarea numerarului;

- simplifică operaţiile efectuate de către client (nu mai este necesară completarea de

documente scrise);

- se reduce perioada de efectuare a decontărilor;

- promovează vânzările;

- costuri mai mici legate de comisioanele bancare;

- posibilitatea de a obţine credite, descoperiri de cont etc.

13.2. Modalităţi şi acorduri de plată internaţionale

Plăţile internaţionale cuprind operaţiunile de stingere a obligaţiilor din contractele

comerciale externe prin virarea sumelor corespunzătoare în valută în conturile deschise la

bănci138. Ele se grupează după natura actelor şi faptelor pe care le exprimă, în:

- plăţi comerciale: operaţiunile de stingere a obligaţiilor băneşti internaţionale provenite

din exporturi, importuri, acoperirea cheltuielilor de transport, recepţie, asigurare, transfer de

tehnologii etc.;

135 Gheorghe Voinea – Op. cit., p. 64 136 Cezar Basno, Nicolae Dardac - Operaţiuni bancare, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, p. 132 137 Gheorghe Voinea – Op. cit., p. 66 138 Idem, p. 197

Page 111: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

111

- plăţi necomerciale - plăţile în valută privind reprezentanţele diplomatice, cheltuielile de

deplasare în străinătate, plăţile privind dobânzile, cupoanele, anuităţile şi dividendele.

După modul în care se realizează, putem diferenţia:

- plăţi efective – plăţi ce se derulează după o anumită perioadă de timp de la livrarea

mărfurilor prin transferul sumelor corespunzătoare în valută;

- plăţi prin compensaţie – plăţi care nu presupun transfer bănesc.

13.2.1. Acreditivul documentar

Acreditivul documentar reflectă un angajament scris prin care o bancă se obligă să

efectueze plata în favoarea unui terţ sau, la ordinul acestuia, să plătească, să accepte sau

să negocieze efecte de comerţ, pe baza documentelor care dovedesc expedierea mărfurilor

conform contractului comercial internaţional139.

Participanţii la decontarea unui acreditiv documentar sunt:

- ordonatorul, respectiv importatorul, care cere unei bănci să se angajeze în efectuarea

plăţii;

- banca emitentă, reprezentată de o bancă comercială care se angajează faţă de

importator să plătească în anumite condiţii exportatorului contravaloarea mărfurilor livrate

conform contractului;

- beneficiarul acreditivului, respectiv societatea comercială ce livrează mărfurile la

export;

- banca confirmatoare care adaugă angajamentul propriu la cel al băncii emitente, cu

privire la plata mărfurilor din contractul comercial internaţional;

- banca avizatoare ce se angajează să anunţe exportatorul asupra deschiderii unui

acreditiv documentar;

- banca negociatoare, poate fi o altă bancă decât cea emitentă, şi este autorizată să

primească documentele privind mărfurile livrate de la exportator şi să le achite;

- banca trasă este acea bancă asupra căreia au fost trase cambii pe care le va achita la

scadenţă.

Acreditivul documentar reprezintă un angajament ferm al băncilor la efectuarea

plăţilor, independent de contractul comercial internaţional. Independenţa acestui mecanism

de plată rezultă din faptul că obligaţiile băncilor participante la decontare provin din

clauzele înscrise în acreditiv şi nu din tranzacţia comercială. Denumirea acestei modalităţi

139 Idem, p. 201

Page 112: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

112

de plată se explică prin faptul că banca este acreditată de către client să efectueze plata pe

baza documentelor care dovedesc livrarea mărfurilor, conform contractului internaţional.

Funcţiile acreditivului documentar140:

- asigură derularea schimburilor economice internaţionale, prin garantarea plăţii de către

importatori;

- oportunitatea oferită exportatorului de a contracta un credit de la banca locală pe baza

acreditivului irevocabil deschis în favoarea sa.

Clauzele acreditivului documentar:

- denumirea şi adresa băncii emitente din străinătate care deschide sau la ordinul căreia se

deschide acreditivul;

- denumirea şi adresa băncii care confirmă sau deschide acreditivul la ordinul unei bănci;

- numărul de ordine al acreditivului;

- numele şi adresa importatorului;

- numele şi adresa exportatorului;

- condiţiile pe baza cărora beneficiarul acreditivului poate primi un credit documentar;

- suma în valută care reprezintă obiectul acreditivului;

- termenele intermediare şi finale de valabilitate a acreditivului;

- descrierea mărfii pentru care se deschide acreditivul şi preţul în valută al mărfurilor;

- enumerarea documentelor de expediţie care se vor prezenta de către exportator după

livrarea mărfurilor sau prestarea serviciilor.

13.2.2. Incasso-ul documentar

Incasso-ul documentar reprezintă un mecanism de plată internaţională prin care

exportatorul trimite băncii sale documentele care dovedesc expedierea mărfurilor conform

contractului comercial internaţional. Banca respectivă remite spre încasare documentele

unei bănci din străinătate, care se angajează să le prezinte importatorului şi să solicite

achitarea contravalorii mărfurilor sau serviciilor prestate141.

Acest mecanism de plată este folost cu precădere atunci când exportatorul are

încredere în bonitatea, solvabilitatea, seriozitatea şi corectitudinea importatorului. Părţile

implicate în derularea unui incasso documentar sunt:

140 Idem, p. 203-204 141 Idem, p. 218

Page 113: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

113

- ordonatorul (emitentul) sau trăgătorul – cel care încredinţează ordinul de încasare

unei bănci;

- banca remitentă – banca căreia ordonatorul îi adresează ordinul de încasare;

- banca ce asigură încasarea sumelor – este cea care primeşte documentele de la banca

remitentă şi încasează contravaloarea lor;

- banca prezentatoare – are misiunea să prezinte documentele în conformitate cu ordinul

de încasare;

- importatorul (trasul) – lui i se prezintă documentele pentru a face plata contravalorii

mărfurilor livrate de către exportator.

13.2.3. Ordinul de plată

Ordinul de plată reprezintă o dispoziţie dată de titularul unui cont băncii sale

comerciale de a plăti o sumă în valută unei persoane fizice sau juridice142.

Părţile implicate în efectuarea plăţii prin ordin sunt:

- debitorul - ordonatorul plăţii;

- banca comercială la care îşi are deschis contul debitorul;

- banca corespondentă care plăteşte suma înscrisă în ordinul de plată;

- beneficiarul sumei plătite de către bancă.

Ordinul de plată poate fi:

- necondiţionat (simplu) - nu conţine explicaţii referitoare la scopul plăţii;

- condiţionat (documentar) - când pot fi solicitate diferite documente comerciale sau de

altă natură pentru efectuarea plăţii.

13.2.4. Scrisoarea de garanţie bancară

Părţile implicate în garanţiile internaţionale sunt:

- beneficiarul - cel care organizează licitaţia, selecţia de oferte şi vrea să primească o

sumă de bani compensatorie în cazul în care furnizorul selectat nu îşi respectă termenul de

livrare sau alte obligaţii rezultând din ofertă;

- ordonatorul - partea care nu vrea să imobilizeze o sumă de bani ca garanţie, atunci

când se prezintă la o astfel de licitaţie;

142 Idem, p. 225

Page 114: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

114

- garantul - este reprezentat de o bancă, companie de asigurări etc., care se obligă să

onoreze angajamentul în termenii garanţiei, fără a fi amestecat în disputa dintre beneficiar şi

ordonator143.

143 Idem, pag. 228-233

Page 115: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

115

TESTE GRILĂ

1. Conform modelului H-O-S:

a) dotarea cu factori de producţie este principalul criteriu de specializare a unei ţări;

b) o ţară va produce acele bunuri pentru care prezintă costuri absolute mai mici faţă de

străinătate;

c) ţările vor căuta să exporte bunurile intensive în factorul de producţie relativ abundent;

d) preţurile factorilor de producţie nu au tendinţa de egalizare.

2. Revizuirea modelului H-O-S vizează:

a) înlăturarea ipotezei omogenităţii factorilor de producţie;

b) introducerea în analiză a ipotezei concurentei perfecte;

c) luarea în calcul a identităţii tehnologiilor de fabricaţie la nivelul tuturor ţărilor;

d) doar abordarea statică a determinării avantajelor comparative.

3. Sistemul relaţiilor economice internaţionale curpinde:

a) relaţiile de cooperare economică;

b) turismul internaţional;

c) convenţiile privind respectarea drepturilor omului;

d) activitatea de creditare a statelor de către organismele financiare internaţionale.

4. Circuitul economic mondial se poate caracteriza prin:

a) ritmuri scăzute de creştere a volumului comerţului internaţional;

b) diversificarea redusă a conţinutului fluxurilot componente;

c) implicarea tuturor statelor lumii, indiferent de mărime, potenţial sau aşezare geografică;

d) creşterea interdependenţelor între fluxurile componente.

5. În ceea ce priveşte compoziţia comerţului internaţional, se poate afirma că:

a) a crescut ponderea comerţului cu produse de bază ca urmare a nevoilor din ce în ce mai

mari ale statelor dezvoltate;

b) comerţul invizibil a înregistrat un regres;

c) a crescut ponderea comerţului mondial cu servicii;

d) a crescut ponderea ramurilor industriale tradiţionale.

6. Principalul obiectiv al politicii comerciale îl constituie:

a) protecţia veniturilor anumitor categorii sociale;

b) optimizarea participării ţării la diviziunea mondială a muncii;

Page 116: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

116

c) îmbunătăţirea raportului de schimb;

d) achitarea datoriei externe.

7. Dintre funcţiile pe care le îndeplineşte politica comercială, putem aminti:

a) funcţia de protejare a economiei naţionale;

b) funcţia de evidenţă statistică a schimburilor comerciale ale ţării respective;

c) funcţia de repartiţie a venitului naţional;

d) funcţia de promovare a relaţiilor comerciale externe.

8. Politicile promoţionale:

a) vizează restrângerea importurilor;

b) vizează stimularea exporturilor;

c) folosesc ca instrument principal taxele vamale;

d) au o acţiune indirectă de limitare a importurilor.

9. Taxele vamale preferenţiale:

a) sunt stabilite în mod autonom de statul respectiv;

b) au la bază tratate şi acorduri internaţionale, fiind stabilite, mai ales, pe bază de

reciprocitate;

c) vin ca răspuns la anumite practici ale statului partener;

d) au, de obicei, un nivel mai redus decât taxele convenţionale.

10. Taxele vamale specifice:

a) se calculează ca un procent din valoarea mărfurilor importate;

b) se folosesc doar în cazul anumitor categorii de bunuri şi servicii;

c) sunt insensibile faţă de oscilaţia preţurilor;

d) sunt practicate de un număr redus de state.

11. Totalitatea dispoziţiilor legale privind taxele şi celelalte instrumente vamale, precum şi

formalităţile de aplicare a lor formează:

a) tariful vamal;

b) politica vamală;

c) regimul vamal;

d) nomenclatorul vamal.

12. Dintre instrumentele de limitare cantitativă directă a importurilor, putem menţiona:

a) interdicţiile sau prohibiţiile la import;

b) contingentarea importurilor;

c) preţurile minime sau maxime de import;

d) devalorizarea monedei naţionale.

Page 117: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

117

13. Prelevările variabile:

a) intră în categoria taxelor vamale;

b) sunt instrumente de limitare cantitativă directă a importurilor;

c) fac parte din categoria barierelor netarifare valutare şi financiar-bancare din calea

importurilor;

d) se calculează în funcţie de diferenţele care există între preţul intern şi cel de import al

mărfurilor respective.

14. Devalorizarea monedei naţionale:

a) are un efect restrictiv asupra exporturilor;

b) are un efect restrictiv asupra importurilor;

c) scumpeşte importurile în monedă naţională;

d) scumpeşte exporturile în valută.

15. În categoria măsurilor şi reglementărilor de ordin administrativ şi tehnic cu efect

restrictiv asupra importurilor sunt incluse:

a) detalierea excesivă a nomenclatorului vamal;

b) formalităţile complicate la import;

c) discriminările în regimul acordării creditelor de import;

d) diferenţierea cursurilor de schimb în funcţie de tipul de tranzacţie efectuat (export sau

import).

16. Pentru a stimula activitatea de export a firmelor autohtone, statul poate:

a) acorda subvenţii pentru reducerea costurilor de producţie;

b) întări moneda naţională în raport cu celelalte valute;

c) impune condiţii mai restrictive în acordarea creditelor pentru finanţarea producţiei pentru

export;

d) scuti firmele de plata taxelor vamale aferente materiilor prime şi materialelor importate şi

folosite pentru realizarea producţiei de export.

17. Dintre concesiile cu privire la regimul fiscal care pot stimula activitatea de export,

putem aminti:

a) manipularea nivelului taxei de scont;

b) exonerarea mărfurilor exportate de impozitele indirecte pe consum (de genul TVA);

c) admisia temporară;

d) crearea de antrepozite vamale, de zone libere şi porturi franco.

18. În cadrul GATT:

Page 118: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

118

a) fiecare ţară avea un număr de voturi în funcţie de ponderea deţinută în comerţul

internaţional;

b) activitatea s-a desfăşurat sub forma rundelor de negocieri;

c) principiile esenţiale statuate au fost: nediscriminarea, reciprocitatea, liberalizarea prin

reducerea taxelor vamale şi prohibirea barierelor netarifare şi regionalizarea schimburilor

comerciale internaţionale;

d) principalele instrumente de aplicare a nediscriminării şi reciprocităţii au fost: clauza

naţiunii celei mai favorizate şi clauza regimului naţional.

19. Conform GATS, în sectoarele vizate, părţile semnatare nu vor aplica:

a) limitări privind valoarea totală a tranzacţiilor cu servicii;

b) proceduri prudenţiale la acordarea de credite;

c) reglementări fito-sanitare cu privire la produsele agricole importate;

d) limitări privind cota de participare a capitalului străin.

20. Cambia:

a) cuprinde ordinul necondiţionat prin care trasul cere trăgătorului să plătească o sumă de

bani beneficiarului sau la ordinul acestuia;

b) este plătibilă la cerere sau la un moment definit;

c) este datată şi semnată de către beneficiar;

d) este un instrument de plată folosit în relaţiile comerciale internaţionale.

21. Folosirea cardului implică o serie de avantaje, cum ar fi:

a) eliminarea parţială a utilizării numerarului;

b) se reduce perioada de efectuare a decontărilor;

c) simplifică operaţiile efectuate de către client;

d) costuri mai mici legate de comisioanele bancare.

22. În cazul folosirii acreditivului documentar:

a) plata are la bază documentele care dovedesc expedierea mărfurilor conform contractului

comercial internaţional;

b) beneficiarul, respectiv importatorul, cere unei bănci să se angajeze în efectuarea plăţii;

c) există un angajament ferm al băncilor la efectuarea plăţilor, independent de contractul

comercial internaţional;

d) exportatorul are încredere în bonitatea, solvabilitatea, seriozitatea şi corectitudinea

importatorului.

23. În cazul folosirii incasso-ului documentar:

Page 119: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

119

a) efectuarea plăţii se face automat de către bancă la prezentarea documentelor care atestă

expedierea mărfurilor;

b) exportatorul are încredere în bonitatea, solvabilitatea, seriozitatea şi corectitudinea

importatorului;

c) este implicată o singură bancă;

d) nu există certitudinea că exportatorul îşi va încasa sumele cuvenite.

24. Tranzacţia comercială prin care proprietarul unui activ intangibil (brevet, marcă,

copyright, know-how etc.) vinde unui cumpărător dreptul de a-l utiliza, în schimbul plăţii

unei sume de bani, numită redevenţă poartă numele de:

a) francizare;

b) export direct;

c) licenţiere;

d) export complex.

25. În cazul unui joint-venture:

a) sunt înfiinţate filiale proprii în străinătate;

b) două sau mai multe firme, din ţări diferite, fuzionează pentru a forma o nouă entitate;

c) o firmă achiziţionează peste 50% din activele unei companii străine;

d) două sau mai multe firme, din ţări diferite, participă cu capital la înfiiţarea unei firme cu

capital mixt.

26. În cazul fuziunilor verticale, firmele implicate:

a) activează în aceeaşi industrie;

b) activează în industrii diferite, dar situate pe un lanţ de ofertă, în amonte sau în aval;

c) urmăresc asigurarea facilă a aprovizionării cu materii prime, materiale şi subansamble,

controlul distribuţiei şi vânzărilor etc.;

d) deşi nu au nici o legătură din punctul de vedere al obiectului de activitate, urmăresc

crearea unei baze economice mai largi, generatoare de profit.

27. Tranzacţiile comerciale pe bază de reciprocitate:

a) implică folosirea efectivă a unor valute liber convertibile;

b) se prezintă, în cea mai simplă variantă, sub forma barterului;

c) includ operaţiunile de off-set şi buy-back;

d) se prezintă şi sub forma tranzacţiilor de tip greenfield investment.

28. Alianţele strategice internaţionale:

a) sunt forme mai puţin formale de colaborare internaţională între firme din ţări diferite;

Page 120: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

120

b) vizează creşterea competitivităţii firmelor participante prin: cercetare-dezvoltare,

marketing, distribuţie, furnizare de subansamble etc.;

c) implică formarea de noi entităţi economice cu capital mixt;

d) facilitează intrarea pe o piaţă externă greu accesibilă prin competiţie deschisă.

29. Firmele care vând licenţe îşi propun:

a) să evite intrarea pe diferite pieţe externe;

b) să obţină venituri suplimentare din drepturile de proprietate deţinute;

c) să dobândească un avantaj strategic pe pieţele externe;

d) să acorde concurenţilor un avantaj tactic sau strategic.

30. În cazul creării de joint-venture:

a) investiţia este mai mare decât în cazul dezvoltării unei filiale proprii;

b) piaţa ţintă are un potenţial ridicat şi nu poate fi accesată prin alte metode;

c) pot fi evitate barierele comerciale şi necomerciale existente în calea exporturilor.

31. Dintre motivele formării de joint-venture, putem aminti:

a) creşterea riscului socio-politic;

b) valoarea investiţiei;

c) surmontarea barierelor de intrare pe piaţă;

d) potenţialul pieţei de desfacere.

32. Este dificil să separăm achiziţiile de fuziuni deoarece:

a) nu există definiţii standard care să le diferenţieze;

b) rezultatul lor este acelaşi – formarea de noi entităţi economice sub raport legal;

c) statisticile economice nu pot evidenţia strict achiziţiile de fuziuni.

33. Francizarea presupune:

a) vânzarea, de regulă, a unor sisteme complexe sau a unor formate de afaceri;

b) o relaţie mai integrată de afaceri decât în cazul licenţierii;

c) vânzarea dreptului de utilizare a unui activ intangibil special (nume de marcă, tehnică de

marketing sau sistem de afaceri) în schimbul plăţii unei taxe;

d) un control managerial mai puţin strict decât în cazul licenţierii.

34. În cadrul aranjamentelor colaborative sunt incluse:

a) exporturile complexe;

b) contractarea managementului;

c) contractarea producţiei;

d) proiectele la cheie.

Page 121: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

121

35. Suma de bani pe care o plăteşte un cumpărător proprietarului unui activ intangibil

(marcă, brevet, copyright etc.) pentru dreptul de a-l utiliza poartă numele de:

a) licenţă;

b) comision;

c) redevenţă;

d) cotă.

36. Dintre avantajele francizării, putem menţiona:

a) acces la cunoştinţele şi celelalte active intangibile ale partenerului local;

b) control asupra calităţii;

c) protejarea tehnologiei;

d) riscuri mici.

37. Dintre dezavantajele licenţierii, putem menţiona:

a) existenţa barierelor tarifare şi netarifare;

b) cheltuieli de capital ridicate;

c) costuri mari de transport;

d) absenţa controlului asupra tehnologei.

38. Orice segmentare a pieţei internaţionale trebuie să ţină cont de:

a) solvabilitate;

b) accesibilitate;

c) profitabilitate;

d) măsurabilitate.

39. Clauzele de livrare INCOTERMS:

a) urmăresc interpretarea în mod uniform a obligaţiilor ce decurg din contractul de vânzare

internaţională;

b) reprezentând o reglementare externă voinţei părţilor, nu corespund nevoii de simplificare

a operaţiunilor de negociere comercială şi de încheiere a contractelor;

c) cuprind obligaţiile ce revin părţilor contractante, repartizarea cheltuielilor de transport şi

asigurare a mărfii de la producător la consumator, întocmirea formalităţilor şi definirea

precisă a documentelor sau mesajelor puse la dispoziţia cumpărătorilor de către vânzător;

d) sunt sistematizate în patru grupe, în funcţie de creşterea obligaţiilor cumpărătorului.

40. Firmele multinaţionale:

a) desfăşoară cu precădere activităţi de export;

b) sunt asocieri de vânzători şi cumpărători din ţări diferite, legate prin contracte pe termen

lung;

Page 122: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

122

c) au activităţi de producţie sau servicii în cel puţin două ţări, rezultate din investiţii directe

în străinătate;

d) pot înfiinţa în alte ţări filiale şi sucursale.

41. Firma transnaţională:

a) are o structură organizaţională complexă;

b) nu acordă o importanţă deosebită evaluării performanţelor la toate nivelurile;

c) nu înregistrează economii de scală (dimensiune);

d) realizează produse/servicii standardizate, dar şi localizate sau regionale, combinând

eficienţa pe scară globală cu avantajele localizării.

42. Firma transnaţională:

a) centralizează la nivelul companiei-mamă politicile de marketing şi management;

b) realizează numai produse particularizate pentru diferite pieţe regionale pe care operează;

c) operează cu o reţea mondială de filiale proprii şi companii afiliate;

d) prezintă mecanisme bilaterale de coordonare între centru şi filiale.

43. Până la a ajunge firmă transnaţională, o companie trece prin mai multe etape, cum ar fi:

a) firmă regională;

b) firmă domestică;

c) firmă internaţională;

d) firmă multi-domestică.

44. Cele zece ţări central şi est europene intrate în Uniunea Europeană la 1 mai 2004 au

fost:

a) Estonia, Lituania, Letonia, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, România şi

Bulgaria;

b) Estonia, Lituania, Letonia, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Cipru şi Turcia;

c) Estonia, Lituania, Letonia, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Turcia şi Malta;

d) Estonia, Lituania, Letonia, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Cipru şi Malta.

45. Procesul de integrare economică poate îmbrăca diferite forme, cum ar fi:

a) uniunile economice;

b) sistemul de preferinţe vamale;

c) uniunile vamale;

d) zonele de comerţ liber.

46. Forma de integrare bazată pe admiterea de către un ansamblu de teritorii vamale a unor

serii de avantaje vamale, neaplicabile la zone terţe, reprezintă:

a) zona de comerţ liber;

Page 123: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

123

b) uniunea vamală;

c) sistemul de preferinţe vamale;

d) uniunea monetară.

47. Zonele de comerţ liber reprezintă:

a) o formă de integrare mai avansată decât sistemul de preferinţe vamale;

b) o treaptă intermediară între preferinţele vamale şi uniunea vamală;

c) o treaptă intermediară între uniunea vamală şi uniunea economică;

d) o formă de integrare mai avansată decât uniunea economică.

48. Ţările fondatoare ale Comunităţii Economice Europene au fost:

a) Franţa, Italia, Spania, Portugalia, Belgia, Olanda şi Luxemburg;

b) Marea Britanie, Italia, Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburg

c) Belgia, Olanda şi Luxemburg;

d) Franţa, Italia, RFG, Belgia, Olanda şi Luxemburg.

49. Comunitatea Economică Europeană a fost înfiinţată în urma semnării:

a) Tratatului de la Maastricht;

b) Tratatului de la Nisa;

c) Tratatului de la Roma;

d) Tratatului de la Amsterdam.

50. Dintre argumentele generale ale integrării economice, putem aminti:

a) intensificarea concurenţei în cadrul noii pieţe mărite;

b) creşterea puterii de negociere în raport cu ţările terţe sau faţă de alte grupări regionale;

c) economiile derivate din producţia de serie mică;

d) posibilitatea de a aborda noi domenii de activitate.

Page 124: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

124

BIBLIOGRAFIE

1. Basno, C., Dardac, N. – Operaţiuni bancare, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1996

2. Bhagwati, J. – Regionalism versus Multilateralism, Writtings on International

Economics, Delhi, Oxford University Press, 1997

3. Brăilean, Tiberiu – 6oua economie. Sfârşitul certitudinilor, Ed. Institutul European,

Iaşi, 2005

4. Constantinescu, A. – Mecanisme de stimulare a exporturilor, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1988

5. Coyle, Diane – Guvernarea economiei mondiale, Ed. Antet, Bucureşti, 2000

6. Dăianu, Daniel – Încotro se îndreaptă ţările postcomuniste?, Ed. Polirom, Iaşi, 2000

7. Dent, C. – The European Economy. The Global Context, Routledge, London, 1997

8. Frankel, J. – Regional Trading Blocks in the World Economic System, Washington, DC,

Institute for International Economics, 1997

9. Fukuyama, F. – The End of History and the Last Man, Basic Books, New York, 1993

10. Ghibuţiu, A. – Politici comerciale în relaţiile economice internaţionale, Ed. Ştiinţifică

şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984

11. Gilpin, Robert – Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global,

Ed. Polirom, Iaşi, 2004

12. Gilpin, Robert – The Political Economy of International Relations, Princeton University

Press, 1987

13. Grimwade, N. – International Trade, Second Edition, Routledge London, 2001

14. Haberler, G. – The Theory of International Trade, William Hodge and Co. Ltd, London,

1936

15. Hayek, Friederich A. – Drumul către servitute, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993

16. Head, Keith – Elements of Multinational Strategy, University of British Columbia,

Vancouver, 2003

Page 125: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

125

17. Held, D., McGrew, A., Goldblatt, D., Perraton, J. – Transformări globale. Politică,

economie şi cultură, Ed. Polirom, Iaşi, 2004

18. Henderson, D. – Anti-Liberalism 2000. The Risk of 6ew Millenium Collectivism, The

Institute of Economic Affairs, London, 2001

19. Hill, Ch.W.L. – International Business, McGrow-Hill, 2000

20. Hough, J., Neuland, E.W. – Global Business Environments and Strategies, Oxford

University Press, 2001

21. Ignat, Ion – Uniunea Europeană. De la Piaţa Comună la moneda unică, Ed.

Economică, Bucureşti, 2002

22. Ignat, I., Pralea, S. – Economie mondială, Ed. Synposion, Iaşi, 1994

23. Irwin, Douglas – Free Trade Under Fire, Princeton University Press, 2002

24. Işan, Vasile – Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2004

25. Kotler, P. – Marketing Management. Analysis, Planning, Implementation and Control,

Prentice Hall, Englewood Cliffs, 1991

26. Lukas, A. – Protection without Protectionism. Reconciling Trade and Homeland

Security, Center for Trade Policy, CATO Institute, April 8, 2004

27. Lukas, A. – WTO Report Card III. Globalization and Developing Countries, Center for

Trade Policy, CATO Institute, June 20, 2000

28. Marcy, G. – Economie internationale, PUF, Paris, 1976

29. Neme, Colette – Economie internationale. Fondements et politiques, Litec, 1996

30. Noonan, Chris – The CIM Handbook of Export Marketing, Butterworth-Heineman,

1996

31. Ohlin, Bertil – Interregional and International trade, Oxford University Press, London,

1967

32. Pascariu, Gabriela – Uniunea Europeană. Politici şi pieţe agricole, Ed. Economică,

Bucureşti, 1999

33. Petrescu, M. – GATT - cadru multilateral pentru promovarea comerţului internaţional,

Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987

34. Pralea, S. – Politici şi reglementări în comerţul internaţional, Ed. Fundaţiei Academice

“Gh. Zane”, Iaşi, 1999

35. Pralea, S. (coord.), Maha, L., Bălţătescu, S. – Teoria comerţului internaţional, ed.

Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2006

36. Sally, R. – Globalisation, Governance and Trade Policy: The WTO in perspective, LSE,

February, 2002, www.lse.ac.uk

Page 126: Economie Si Globalizare Suport de Curs Sia 2011-2012

126

37. Sally, R. – Whither the World Trading System? Trade policy reform the WTO and new

round, TIMBRO, 2002

38. Săndulescu, Ion – Reguli şi practici în comerţul internaţional, Ed. ALL, Bucureşti, 1998

39. Sorensen, Olav J. – Alternative Ways of Choosing International Market Entry Models,

Aaborg University, Centre for International Studies, 1996

40. Soros, George – Criza capitalismului global, Ed. Polirom, Iaşi, 1999

41. Sută, Nicolae – Comerţ internaţional şi politici comerciale, Ed. ALL, Bucureşti, 1997

42. Sută, Nicolae – A şaptea reuniune ministerială a Grupului celor 77 şi a opta sesiune

U6CTAD, ASE, Bucureşti

43. Voinea, Gheorghe – Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale, Ed.

Sedcom Libris, Iaşi, 2003

44. *** - Actul final cuprinzând rezultatele Rundei Uruguay, Ministerul Comerţului,

Bucureşti, 1994

45. *** - U6CTAD – Trade andDevelopment Report, UN Publications, New York and

Geneva, 1994

46. *** - Handbook of international Trade and Development Statistics, United Nations,

1984

47. *** - World Bank, Globalization, Growth and Poverty: Facts, Fearsand an Agenda for

Action, www.worldbank.org, 2001

48. *** - Convenţia 6aţiunilor Unite asupra Cambiilor Internaţionale şi Biletelor la Ordin

Internaţionale (U6CITRAL)

49. *** - Legea uniformă asupra cambiilor şi biletelor la ordin, Geneva, 1930

50. *** - World Bank – Annual Report, 2001

51. *** - World Trade Report, 2003

52. *** - World Trade Report, 2004

53. *** - World Development Report 2003

54. *** - World Development Report 2004

55. *** - World Investment Report 2003

56. *** - World Investment Report 2004