7/22/2019 Economie politica - curs 3.docx

1/4

Economie politicacurs 3

Doctrina neoclasica

Intre anii 1870-1874, pe fondul ascensiunii capitalismului, se constituie o noua teorie

denumita ulterior teoria neoclasica sau marginalista care se va constitui intr-o noua

paradigma cu rol determinant in reflectia economica in sec 20.

Gandirea neoclasica traditionala s-a bazat pe contributia a trei fondatori, respectiv

englezul William Jevons, care in anul 1871 a publicat lucrarea intitulata Teoria economiei

politice, Karl Menger, care in acelasi an a publicat fundamentele economiei politice, si un al

treilea fondator, francezul Leon Walras, care la 1874 a publicat lucrarea Elemente de

economie politica pura.

Au fost considerati drept neoclasici economistii care doreau sa evidentieze

avantajele liberalismului economic, dar care, spre deosebire de clasici, au adoptat un

demers cu totul diferit. Astfel, neoclasicismul inregistreaza anumite particularitati fata de

predecesori.

In primul rand, fata de teoria obiectiva a valorii, neoclasicii analizeaza valoarea,

plecand de la utilitate. In conceptia lor nu munca determina valoarea unei marfi, ci utilitatea

marginala a ultimei unitati consumate din bunul respectiv, de unde si denumirea de

marginalism. Prin urmare, elementul de noutate il constituie introducerea principiului

marginal in vechea teorie a valorii utilitate. In consecinta, pretul bunurilor de consum este

considerat proportional cu valoarea lor marginala.

In al doilea rand, neoclasicismul realizeaza o noua viziune asupra societatii si

activitatii economice. Accentul este pus pe calculul marginal si analiza microeconomica.

Conceptul esential al teoriei neoclasice este cel de raritate a resurselor. Asadar, obiectul de

cercetare al economiei il reprezinta alegerile rationale efectuate de indivizi, indiferent de

apartenenta lor la diferite grupuri sociale (teoria lui homo economicus) in scopul obtinerii

maximului de bunastare, respectiv satisfactie.

Economia neoclasica studiaza, prin urmare, legile generale care determina alocarea

resurselor rare de catre indivizi autonomi si rationali. De precizat, insa, este necesitatea unei

distinctii intre neoclasicism si marginalism. Acesta din urma, respectiv marginalismul,

reprezinta o tehnica de analiza si o metoda de rationament. Neoclasicismul este un curent

teoretic care intr-o perspectiva microeconomica acorda un rol central calculului in termen

de utilitate, evident in scopul realizarii echilibrului economic.

7/22/2019 Economie politica - curs 3.docx

2/4

In al treilea rand, neoclasicismul continua analiza in termen de echilibru, prin aceasta

oferind un nou fundament teoretic liberalismului. Astfel, Leon Walras a fost primul

economist care a formalizat problema echilibrului economic general.

Un alt economist italian Wilfredo Pareto introduce notiunea de optim economic.

Ulterior, economistii neoclasici au preferat sa adopte echilibrul partial al lui Alfred Marshall,

care a introduc conceptul de cerere a unui bun pe o anumita piata.

Rezultatele analizelor neoclasice sunt aplicabile deopotriva consumatorului si

producatorului. Astfel, realizarea optimului economic se afla in stransa legatura cu constul

marginal, veniturile marginale. Prin aceste elemente s-ar diferentia in mod distinctiv

neoclasicismul de marile scoli, teorii care l-au precedat.

Un alt moment de referinta l-a reprezentat Teoria keynisiste.

Lucrarea fundamentala a economistului Johm Maynar Keynes a fost publicata in

1936 si se intituleaza Teoria generala a folosirii mainii de lucru a dobanzilor si a banilor. In

aceasta lucrare, Keynes, propune o noua explicare a functionarii economiei nationale.

Pentru aceasta, el porneste de la constatarea ca economica capitalista contemporana nu

functiona conform principiilor teoriei clasice si neoclasice, care ignorau rolul monedei in

economie. Astfel, analiza intreprinsa de Keynes reprezinta o critica puternica la adresa lui

Jean Bapti Say, care sustinea ca supraproductia este imposibila, respingand totodata ipoteza

ajustarii automate a ofertei si cererii la un nivel care sa asigure ocuparea deplina a fortei de

munca.

In sinteza, principalele contributii ale teoriei keynisiste pot fi rezumate astfel:

1. In primul rand, analiza efectuata are un caracter macroeconomic. Spre deosebirede autorii liberali, care analizeaza comportamentul individual, Keynes se

preocupa de deciziile colective ale grupurilor de agenti economici. Teoria

Keynisista determina astfel, nivelul global al veniturilor si al ocuparii, respectiv al

principalelor agregate sau variabile macroeconomice.

2. A doua contributie majora se refera la crearea unui model de echilibru global ineconomie. Astfel analiza de tip keynisist sustine posibilitatea ca economia sapoata evolua pe o perioada indelungata intr-o situatie de echilibru in conditiile

unei subocupari a factorilor de productie.

3. O a treia contributie majora vizeaza explicarea ratiunilor pentru care economiacapitalista nu poate mentine automat ocuparea deplina.

4. In al patrulea rand este vorba de formularea teoriei moderne a monedei,subliniind in acest context diferenta dintre economia monetara si economia

naturala.

7/22/2019 Economie politica - curs 3.docx

3/4

5. O alta contributie majora vizeaza necesitatea interventiei statale in scopul de arelansa consumul si de a asigura ocuparea deplina a fortei de munca. Pentru

aceasta se considera necesara elaborarea si promovarea politicilor economice.

Promovata in contextul marii crize din 1929-1933, analiza keynisista reprezinta o

teorie privind atenuarea efectelor generate de aceasta criza. De altfel, importanta acestei

teorii este apreciata intr-o dubla perspectiva. Pe de o parte, ca o constructie teoretica ce

propunea inlocuirea vechii abordari clasice engleze, iar pe de alta parte ca o justificare a

interventionismului statal, de unde si numele pe care il mai are de teoria dirijismului

economic

Intreaga analiza realizata de Keynes este una macroeconomica, iar cadrul acesteia il

constuie economia nationala. Moneda este direct integrata in functionarea economiei si se

considera ca piata nu poate constitui un element de reglare a vietii economice. Conceptul

fundamental al teoriei keynisiste este cel de cerere efectiva, adica cererea anticipata de

intreprinzatori, ceea ce le permite stabilirea unui anumit nivel al investitiilor si prin urmare

al ocuparii. Statul poate actiona direct asupra cererii efective prin modificarea cheltuielilor

proprii. Astfel, relansarea economica se poate realiza prin consum sau prin investitii. Asadar,

politicile keynisiste reprezinta politici anticriza de relansare prin cerere. V=C+I, V=C+S

In general, politicile de inspiratie keynisista accentueaza importanta politicii bugetare

si fiscale, cu alte cuvinte actiunea prin intermediul bugetului public, in detrimentul sau prin

relativizarea politicii monetare.

Teoria keynisista a dat nastere la multiple interpretari datorate divergentelor

manifestate in legatura cu evaluarea aportului lui Keynes la teoria economica. Pe aceasta

baza, in perioada postbelica s-au constituit numeroase variante cunoscute sub denumirea

de neokeynisism, postkeynisism sau teoria dezechilibrelor.

Gandirea keynisista a influentat politicile economice din perioada postbelica din

principalele tari ale lumii, insa din anii 70, politicile traditionale de tip keynisist incep sa il

dovedeasca ineficacitatea. In perioada respectiva, principalele economii se confrunta cu noi

probleme, respectiv socurile petroliere, criza, datorii externe in tarile cu venituri mai reduse,

de asemenea instabilitatea si insolvabilitatea sistemului bancar. In atari conditii, asigurarea

cresterii economice a facut necesara elaborarea unor noi teorii, respectiv a unor sisteme

alternative.

Neoliberalismul si formele sale

Neoliberalismul reprezinta adaptarea teoriei clasice a liberalismului economic la

realitatile economiei postbelice. In conceptia neoliberala, concurenta nu este spontana, iar

interventia statului trebuie sa se limiteze la crearea cadrului juridic de functionare a pietei,

de actiunea armonioasa a preturilor si pentru limitarea rolului marilor monopoluri.

7/22/2019 Economie politica - curs 3.docx

4/4

In cadrul acestei orientari un loc distinct il ocupa monetarismul. Ca opozitie la

keynisism, asa-numita contrarevolutie monetarista se impune atat pe plan politic cat si

teoretic in anii 60. Liderul acestei orientari este Milton Friedman, seful scolii de la Chicago,

care stabileste faimoasa regula monetara ce devine simbolul monetarismului. In conceptia

monetarista, componenta majora a cererii globale o constituie cantitatea de bani aflata incirculatie. Prin urmare, se considera ca fenomenele de recesiune se datoreaza unei politici

monetare necorespunzatoare si interventiei statului in economie. Monetaristii considera ca

inflatia este intotdeauna de origine monetara si ca este inutila sustinerea ocuparii printr-o

politica monetara activa. Astfel, pentru Milton Friedman, reducerea inflatiei necesita

controlul masei monetare.

In anii 70 se constituie asa-numita noua macroeconomie clasica. Ea reprezinta o

ideologie conservatoare, si o varianta radicalizata a monetarismului. Noii clasici se declara

adeptii conservatorismului pe plan politic, in timp ce neokeynisistii sunt adeptii ideilor dejustitie sociala si de solidaritate. De asemenea, optiunea noilor economisti clasici pentru

exprimarea ideilor sub forma matematica, determina existenta unor deosebiri din punct de

vedere al recomandarilor de politica economica.

In domeniul maroeconomiei, in perioada respectiva, noii economisti clasici detin

intaietatea. In aceste orientari se inscriu si scoala anticipatiilor rationale, precum si scoala

alegerilor publice.

In timp ce Keynes a formulat politici de stimulare a cererii, asa-numita noua

microeconomie neoclasica propune o alta abordare, respectiv economia ofertei.

Reprezentantii acestei orientari, printre care economistul Laffer, propun o reducere

importanta a impozitelor directe si o atenuare sensibila a caracterului lor progresiv cu

implicatii favorabile asupra investitiilor si ofertei.

De asemenea, utilizarea teoriei microeconomice a fost extinsa la analiza efectelor

legilor si a dreptului, ceea ce a condus la aparitia unui nou domeniu de specializare,

cunoscut sub denumirea de drept si economie.