Economie mondială (anul I universitar)

1. Precizări şi recomandări privind desfăşurarea activităţilor la disciplina: Economie mondială

Codul cursului – ZRIF-RISE2010009 Denumirea cursului – Economie mondială

Tip curs – obligatoriu

Durata cursului/Nr. credite – 42 ore (28 curs +14 seminar) /4 credite Manualul de curs recomandat – Moisuc C., Pistol L., Gurgu E., Economie internaţională. Probleme globale ale economiei mondiale, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006 Caietul de aplicaţii şi studii de caz recomandat: Moisuc C., Pistol L., Gurgu E., Economie internaţională. Probleme globale ale economiei mondiale, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006

2

Obiectivul principal al cursului – Disciplina Economie mondială are un rol de „interfaţă” între disciplinele teoretice Economie Politică, Curente de gândire economică etc. şi disciplinele de specialitate din domeniul marketingului şi tehnicilor tranzacţiilor comerciale ( Marketing internaţional, Relaţii valutare, Comerţ internaţional, Negocieri comerciale, Tehnici de comercializare, de expediţie şi transport etc.). Menirea cursului de Economie mondială, care se predă în anul I, constă în studierea problemelor globale ale economiei mondiale, pregătind disciplinele de Marketing şi Tehnica tranzacţiilor comerciale. Modul de stabilire a notei finale - Însuşirea de către studenţi a cunoştinţelor presupune consultaţii pe Internet, la TVRM, în revista Opinia Naţională şi un complex de alte mijloace precum studiul individual, dezbateri, referate, studii de caz, recenzii etc.. Promovarea evaluărilor pe parcurs. Subiectele de examen vor fi sub formă de test grilă care va conţine aproximativ 20 de întrebari şi vor fi alcătuite din manual şi din caietul de aplicaţii şi studii de caz. Consultaţii pentru studenţi cu titularul cursului, cadrul didactic, – în fiecare săptămână în ziua de marţi între orele 13,00-21,00

Adresa de e-mail pentru contactul cu studenţii: Lect. univ. dr. Miltiade Stanciu – e-mail : miltiade_stanciu@yahoo.com, adresa la facultate – Splaiul Independentei nr. 313, telefon Facultatea de Marketing si AEI : 316.97.85/88/89, interior 151

3

2. Conţinutul tematic al cursului Tema nr. 1. Economia mondială ca ştiinţă economică - Teoria mondoeconomică: concepte, legităţi şi categorii - Probleme metodologice ale studierii economiei internaţionale - Tendinţe fundamentale în economia internaţională contemporană Tema nr. 2 Economia naţională şi economia internaţională. Tipologia economiilor naţionale - Economia naţională – celula de bază a economiei internaţionale - Necesitatea obiectivă a încadrării economiilor naţionale în circuitul economic mondial - Criterii de analiză comparată a economiilor naţionale - Tipologia economiilor naţionale în economia internaţională contemporană Tema nr. 3 Ordinea economică internaţională şi problemele subdezvoltării economice în lumea contemporană - Conceptul şi coordonatele ordinii economice internaţionale - Direcţiile de acţiune pentru instaurarea unei noi ordini economice internaţionale - Subdezvoltarea economică şi dimensiunile ei calitative şi cantitative - Condiţii şi factori ai reducerii decalajelor şi lichidării subdezvoltării economice - Strategii naţionale şi internaţionale ale dezvoltării economice Tema nr. 4. Problemele globale ale economiei mondiale actuale şi crizele economice internaţionale - Principalele probleme globale şi trăsăturile lor de bază - Teorii şi modele de abordare globală (mondială) a economiei internaţionale - Criza economică internaţională contemporană: dimensiuni şi

4

geneză - Tipologia crizelor economice internaţionale sectoriale Tema 5. Populaţia mondială şi problemele dezvoltării economice - Principalele tendinţe în evoluţia populaţiei mondiale - Mutaţii în evoluţia structurii populaţiei mondiale - Raportul populaţie – resurse – dezvoltare - Criza demo-economică Tema 6. Agricultura mondială şi alimentaţia în lume - Funcţiile agriculturii în lumea contemporană - Structura producţiei agricole mondiale - Căi şi factori de sporire a producţiei agricole - Starea alimentaţiei în lume - Criza agroalimentară mondială - Gradul de securitate alimentară mondială - Comerţul mondial cu produse agroalimentare - Organisme economice internaţionale în domeniul agriculturii Tema 7. Resursele naturale mondiale – forţe motrice şi limite ale dezvoltării - Resursele naturale mondiale şi criteriile evaluării lor - Resursele naturale şi creşterea economică - Criza de materii prime şi resurse energetice Tema 8. Industria mondială şi strategii de dezvoltare - Locul industriei în cadrul economiilor naţionale şi în economia internaţională contemporană - Modificări structurale în industria mondială - Decalaje industriale şi strategii de industrializare Tema 9. Echilibrul ecologic naţional şi mondial - Echilibrul ecologic şi criza acestuia - Economie şi ecologie. Ecodezvoltarea - Politici ecologice naţionale şi efectele lor asupra relaţiilor economice internaţionale

5

- Colaborarea internaţională pentru protecţia mediului înconjurător - Convenţii şi organisme Tema 10. Organizaţii şi instituţii internaţionale - Raportul dintre bilateralism şi multilateralism în colaborarea economică internaţională - Multiplicarea şi diversificarea organizaţiilor economice internaţionale - Tipologia organizaţiilor internaţionale - Contribuţia organizaţiilor economice internaţionale la dezvoltarea colaborării economice dintre state Tema 11. Transnaţionalizarea vieţii economice. Societăţile transnaţionale (STN) şi efectelor contradictorii asupra relaţiilor economice internaţionale - Tendinţe în procesul transnaţionalizării vieţii economice - Conceptul de societate transnaţională - Factorii şi forţele de dezvoltare a societăţilor transnaţionale - Societăţile transnaţionale – principalul vehicul al investiţiilor internaţionale - Indicele de transnaţionalizare - Rolul şi efectele activităţii societăţilor transnaţionale Tema 12. Integrarea economică inter-statală - Concepţii şi tendinţe ale procesului de mondializare (globalizare) a activităţii economice - Premisele obiective ale procesului de mondializare economică - Integrarea economică internaţională: teorii, tipuri, forme - Uniunea Europeană - România şi Uniunea Europeană. Asocierea şi aderarea României: prezent şi perspective - Integrarea economică nord-americană (NAFTA) - Integrarea economică în spaţiul ţărilor în curs de dezvoltare din America Latină şi Africa - Integrarea economică în Zona Pacificului (APEC)

6

3.Bibliografie minima obligatorie Moisuc C., Pistol L., Gurgu E.

Economie internaţională. Probleme globale ale economiei mondiale, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005.

Bal A. (coord). Economie Mondială, Editura ASE, Bucureşti, 2006.

Bari I. Globalizare şi probleme globale, Editura Economică, Bucureşti, 2002.

Bondrea A. Aurelian, Popescu A. Ion, Constantinescu I. Mădălina

Globalizarea: mit şi realitate, Editura Economică, Bucureşti, 2004.

4.Bibliografie facultativa I. Bari

Probleme globale contemporane, Editura Economica, Bucureşti, 2003.

Miron D.

Integrarea economică regională, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000.

Mazilu A.

Transnaţionalele şi competitivitatea – o perspectivă est-europeană, Editura Economică, Bucureşti, 1999

7

5.Prezentarea lecţiilor (capitolelor)

Introducere în tema tratată Economia mondială este o categorie economică ce reflectă o realitate istorică a evoluţiei unor probleme globale ale societăţii umane pe plan atât naţional, cât şi planetar, dar şi a interdependenţelor comerciale, financiare, tehnologice şi de altă natură ce iau naştere şi se dezvoltă între ţările lumii, în cadrul unor mecanisme şi structuri instituţionale şi funcţionale internaţionale. Concepte cheie economie internaţională, economie mondială relaţii economice internaţionale mondializare avantaj comparativ absolut avantaj comparativ relativ ordinea economică internaţională subdezvoltarea economică decalaje economice globalizare criză globală, crize economice internaţionale

8

demografie politici demo-economice factori extensivi si intensivi de dezvoltare a agriculturii criza agro-alimentara creştere economică criza resurselor naturale politici de gestionare a resurselor naturale dinamica şi structura industriei mondiale raportul industrie-dezvoltare strategii de dezvoltare economică şi industrială ţări industriale ecodezvoltare politici ecologice

bilateralism multilateralism instituţie internaţională, organizaţie internaţională Sistemul Naţiunilor Unite societăţi transnaţionale structuri transnaţionale managementul societăţilor transnaţionale relaţiile societăţilor internaţionale integrare economica inter-statală Uniunea Europeana aderare instituţiile Uniunii Europene spaţiul economic european Acordul de Comerţ Liber Nord American Zona de Comerţ Liber a Americilor Cooperarea Economică Asia Pacific

I. ECONOMIA MONDIALĂ CA ŞTIINŢĂ ECONOMICĂ Concept, legităţi

şi categorii mondo-

În obiectul de studiu al Economiei Internaţionale se includ: economiile naţionale, diviziunea mondială a muncii, mecanismele fundamentale şi instituţiile corespunzătoare acestora;

9

economice

Premisele şi procesul formării şi dezvoltării economiei interna-ţionale

Compo-

nentele de bază ale

economiei internaţio-

nale ca sistem

mondial Metodolo-gia econo-miei inter-naţionale ca ştiinţă.

problemele globale care apar în diferite sfere ale vieţii economice; incidenţele problemelor globale asupra economiei internaţionale şi a ansamblului economiei mondiale.

Economia mondială este expresia unui sistem de interdependenţe. Economiei mondiale îi este proprie concurenţa.

În diferitele zone ale economiei mondiale se remarcă o alternare a fazelor de expansiune şi a celor de recesiune. Economia mondială este eterogenă.

Dintre premisele formării şi dezvoltării economiei internaţionale menţionăm: dezvoltarea factorilor de producţie; apariţia pieţei mondiale; economia deschisă orientată către piaţă; saltul de la nivelul microeconomic la cel macroeconomic şi la cel mondoeconomic.

Stadiile mondializării economiei: mondializarea prin comerţul exterior; tendinţa de echilibrare a balanţelor comerciale; transnaţionalizarea; puternica integrare a activităţii economice la scară planetară; tendinţa de globalizare a economiei.

Economia internaţională este un sistem alcătuit din componente fundamentale – economiile naţionale, societăţile transnaţionale, organizaţiile economice inter-statale – şi elemente derivate, de conexiune: diviziunea internaţională a muncii, relaţiile economice internaţionale, ordinea economică internaţională, problemele globale şi soluţionarea lor. Determinate de primele, acestea din urmă, la rândul lor, le influenţează dezvoltarea.

Cercetarea economiei internaţionale necesită urmărirea evoluţiei istorice reale a fenomenelor şi reflectarea lor adecvată.

Cercetarea se face pe baza analizei şi sintezei. Pe baza analizei, părţile constitutive ale economiei internaţionale sunt, mai întâi, descompuse în elemente componente, ceea ce permite separarea esenţialului de neesenţial, pentru ca, în cele din urmă,

10

prin sinteză, unitatea întregului să fie refăcută Un rol deosebit în evaluarea economiei

internaţionale îl au studiile de conjunctură economică internaţională şi comparaţiile internaţionale.

Comparaţiile internaţionale stabilesc măsura dezvoltării, permit fiecărei ţări să se edifice asupra locului pe care-l ocupă în economia mondială, să-şi elaboreze o ordine de priorităţi, o strategie adecvată de dezvoltare.

Principalele tendinţe şi caracteristici ale economiei internaţionale:

• ţările dezvoltate trec din era geopolitică în era geoeconomică;

• intensificarea competiţiei pentru tehnologiile de vârf;

• competenta ecologică; • transnaţionalitatea; • concentrarea atenţiei asupra producţiei

flexibile; • modificarea priorităţilor politicii economice.

II. ECONOMIA NAŢIONALĂ ŞI ECONOMIA INTERNAŢIONALĂ

Necesitatea obiectivă a

partici-pării

statelor la schimburile economice

inter-naţionale

Economia naţională este o entitate rezultată din dezvoltarea schimbului reciproc de activităţi între membrii unei comunităţi umane, pe ansamblul teritoriului unui stat.

Performanţa unei economii naţionale este condiţionată într-o măsură însemnată de participarea sa la circuitul economic mondial, la afacerile internaţionale. Retragerea, prin absurd, a unora dintre economiile naţionale din circuitul economic mondial ar însemna o întoarcere la primitivism.

Criterii şi indicatori de analiză comparată a economiilor naţionale:

- indicatori de dinamică; - indicatori de nivel economic; - indicatori de structură; - indicatori ai potenţialului economic absolut;

11

Tipologia

economiilor

Avantajul comparativ

- indicatori ai potenţialului economic relativ; - indicatori tehnico-calitativi şi de eficienţă. Pentru o justă comparare internaţională a

statelor lumii nu este recomandată folosirea unui singur indicator, oricât de important ar fi el, deoarece s-ar putea ajunge la o imagine neconformă cu realitatea.

Printre cele mai frecvente criterii de grupare a economiilor naţionale sunt:

- gruparea după potenţialul economic; - gruparea după nivelul de dezvoltare

economică; - gruparea după mecanismul economiei

naţionale; - gruparea după nivelul calităţii vieţii; - gruparea după criteriul financiar. Avantajul comparativ este un principiu, o

teorie cu privire la rolul comerţului exterior în dezvoltarea ţărilor partenere la schimburile internaţionale.

Avantajul comparativ absolut presupune că spe-cializarea internaţională a unor ţări are ca efect obţi-nerea acelor bunuri reţinute spre a fi produse de ea cu costuri mai mici. Exportul acestor mărfuri poate să asigure aducerea în ţară a altor bunuri, care, dacă ar fi produse de întreprinderi autohtone, ar avea costuri mai mari. Principiul este cunoscut şi ca teorie a costurilor comparative absolute (A. Smith).

Avantajul comparativ relativ presupune că fiecare ţară se specializează în producerea şi exportul acelor bunuri pe care le produce cu costuri relativ mai scăzute, cu sacrificarea unor şanse mai puţine şi a căror eficienţă este relativ mai mare, comparativ cu aceea a altor ţări. Invers, fiecare ţară va căuta să importe acele bunuri pe care le produce la costuri mai mari, a căror eficienţă este relativ mică, comparativ cu aceea a altor ţări (David Ricardo).

12

III. ORDINEA ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ ŞI PROBLEMELE SUBDEZVOLTĂRII ECONOMICE ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ Caracterul

multidi-mensional al ordinii economice internaţi-

onale

Decalajele economice şi tipologia

lor

Ordinea economică internaţională reflectă: structurile de bază ale economiei mondiale, tipurile de specializare economică internaţionala, mecanismele comerciale, mecanismul preţurilor, mecanismul monetar şi financiar internaţional, raportul de forţe social-politic internaţional, caracterizând starea calitativă a economiei mondiale în raport cu elementele pe care le reflectă.

Subdezvoltarea economică şi dimensiunile ei cantitative şi calitative:

- nivel de trai şi de viaţă scăzut, concretizat în sărăcie absolută;

- stare precară de sănătate a populaţiei; - grad redus de asigurare a educaţiei, a servi-

ciilor sociale în general; - limitarea libertăţilor individuale şi colective; - neputinţa populaţiei de a-şi decide şi

controla propriul destin. Subdezvoltarea este una din problemele

globale ale economiei mondiale. Decalajele economice sunt discrepanţele

cantitative şi calitative între nivelurile de dezvoltare economică a ţărilor, măsurate prin compararea unor indicatori macroeconomici ca: PIB, PNB/loc., structura de ramură a economiei, ponderea diferitelor ramuri în formarea PIB, producţia şi consumul/loc., structura comerţului exterior.

Tipologia decalajelor economice: - decalaje cantitative – valori absolute, între

di-feriţi indicatori comparaţi; - decalaje calitative – reliefate prin comparaţii

structurale; - decalaje absolute – caracterizate prin

diferenţa în mărime absolută între indicatorii de nivel;

13

Strategii şi programe internaţi-onale de

colaborare pentru

dezvoltarea economii-lor sub-

dezvoltate

- decalaje relative – manifestate prin deosebiri comparabile în privinţa ponderii şi ritmurilor înregistrate de indicatorii macroeconomici utilizaţi.

Strategii naţionale de depăşire a subdezvoltării economice:

- dezvoltarea agriculturii în corelaţie cu promo-varea unor politici de industrializare a produselor agricole;

- promovarea în întreaga economie naţională a progresului tehnico-ştiinţific, a investiţiilor şi inova-ţiilor ;

- formarea cadrelor calificate şi înalt speciali-zate în concordanţă cu nevoile economiei şi cu ten-dinţele de perspectivă din ştiinţă şi tehnică;

- formarea capitalului şi realizarea de investiţii.

Lichidarea subdezvoltării implică: investiţiile străine directe de capital ale societăţilor transnaţionale (STN); realizarea transferului de tehnologie, de experienţă de management, producţii mai mari de export etc.

IV. GLOBALIZAREA ECONOMIEI INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE

Factorii determi-nanţi ai

procesului de globali-

zare Probleme

Globalizarea poate fi definită ca procesul deo-sebit de dinamic al creşterii interdependenţelor dintre statele naţionale, ca urmare a extinderii şi adâncirii legăturilor transnaţionale în sferele vieţii economice, politice, sociale şi culturale, având drept implicaţie faptul că problemele devin mai curând globale decât naţionale, cerând la rândul lor o soluţionare globală.

Factori determinanţi ai globalizării: evoluţiile rapide în domeniul tehnologiilor, extinderea cooperării la nivel de corporaţii, expansiunea turismului interna-ţional, tendinţele de liberalizare în numeroase domenii.

În contextul adâncirii interdependenţelor state-

14

globale şi modele

mondiale de abordare şi soluţionare

a lor Dimensi-

unile crizei globale a economiei mondiale

lor, au apărut probleme noi cu caracter global, cu efecte negative asupra tuturor ţărilor lumii. Printre aceste probleme menţionăm: materiile prime, resursele energetice, populaţia, alimentaţia, echilibrul ecologic, subdezvoltarea, decalajele dintre state, dezarmarea şi securitatea internaţionala.

Pentru soluţionarea acestor probleme este necesar să fie promovat modele de dezvoltare raţionale şi realiste, care să pornească de la utilizarea raţională a resurselor, eliminând risipa, consumurile parazitare, efectele negative ale acţiunii omului asupra mediului ambiant, să asigure eliminarea treptată a marilor decalaje actuale, dezvoltarea echilibrată a fiecărei ţări şi a economiei mondiale în ansamblu.

Economia mondială cunoaşte o criză profundă, care cuprinde toate laturile vieţii sociale şi se manifestă la scara întregii planete, afectând situaţia economică a tuturor statelor. Este o criză de sistem, care nu-şi poate găsi soluţii în cadrul actualelor relaţii economice şi politice internaţionale; se impun soluţii radicale, care să modifice ordinea economică internaţională.

Între cauzele crizei globale, cea principală constă în accentuarea decalajelor între ţările dezvoltate şi ţările subdezvoltate şi în curs de dezvoltare. Criza globală are la bază cauze interne, specifice diferitelor ţări şi grupe de ţări, şi cauze mondoeconomice.

Tipologia crizelor economice internaţionale sectoriale şi interdependenţa lor. Distingem:

– crize cu caracter ciclic; – crize neciclice: conjuncturale şi structurale. Crizele structurale se grupează după

următoarele criterii: – criteriul aparatului de producţie; – criteriul diviziunii muncii şi mecanismelor

15

economice internaţionale; – principiile ordinii economice internaţionale.

V. POPULAŢIA MONDIALĂ ŞI PROBLEMELE DEZVOLTĂRII ECONOMICE Principalele tendinţe în evoluţia şi structura populaţiei mondiale Raportul

populaţie – dezvoltare

Principalele tendinţe în evoluţia şi structura populaţiei mondiale:

– ritmul creşterii populaţiei mondiale s-a accele-rat de la o perioadă la alta;

– repartizarea pe glob a populaţiei este inegală;

– marea majoritate a populaţiei este concentrată în regiunile rămase în urmă din punct de vedere economic;

– ritmuri mai rapide de creştere se înregistrează în Africa şi America Latină;

– mai mult de jumătate din populaţia mondială revine Asiei;

– ponderea populaţiei ţărilor dezvoltate este în scădere;

– cel mai scăzut ritm de creştere al populaţiei pe glob îl înregistrează Europa;

Evoluţia demografică este influenţată de urbanizare, învăţământ, calorii şi proteine/loc., populaţia activă în agricultură, industrie, construcţii, locuinţe/familie, ocrotirea sănătăţii ş.a.

Se constată o reducere a ratei mortalităţii pe plan mondial, urmare a perfecţionării forţelor de producţie, însoţită de creşterea productivităţii muncii şi reducerea preţurilor.

Interdependenţa populaţie-forţă de muncă – resursele dezvoltării

– Raportul dintre populaţie şi forţa de muncă este guvernat de factorii demografici, resursele natu-rale, alimentaţia şi mediul ambiant.

– Nivelul de dezvoltare al fiecărei economii naţionale, forţa sa productivă şi condiţiile generale de trai sunt puternic influenţate de efectivul,

16

Fenomene şi politici

demo-eco-nomice

calitatea şi distribuirea forţei de muncă pe ramuri de activitate.

– Efectivul forţei de muncă depinde atât de structura populaţiei, cât şi de asigurarea unui echilibru stabil şi de durată între oferta şi cererea de muncă.

– Calitatea forţei de muncă se află în relaţie de dependenţă cu nivelul de instruire profesională.

– Distribuirea resurselor de muncă pe ramuri, sectoare şi în profil teritorial exprimă amplitudinea procesului dezvoltării economice.

Fenomene şi politici demo-economice. Avem în vedere:

– promovarea activităţilor prevăzute prin strate-giile internaţionale în materie de populaţie;

– acordarea de asistenţă în domeniul activită-ţilor referitoare la populaţie;

– crearea condiţiilor pentru ca ţările în curs de dezvoltare să devină capabile să facă faţă problemelor proprii;

– acordarea unei atenţii particulare grupelor de populaţie care sunt cele mai dezavantajate.

VI. AGRICULTURA MONDIALĂ ŞI ALIMENTAŢIA ÎN LUME Raportul

agricultură-dezvoltare-alimentaţie

Alimentaţia în lume este asigurată în proporţie de 90% de către agricultură.

Agricultura creează locuri de muncă pentru populaţie, resurse de materii prime pentru industria prelucrătoare, resurse valutare rezultate din exportul de produse agroalimentare sau din economisirea valu-tei prin înlocuirea importurilor.

Agricultura menţine şi asigură mediul ambiant. Creşterea şi dezvoltarea ei impun soluţionarea unor probleme majore, printre care:

– dotarea cu factori de producţie; – chimizarea; – irigaţiile;

17

Starea alimentaţiei

în lume.

Criza agro-alimentară

– mecanizarea; – forţă de muncă calificată. Tendinţe şi programe în dezvoltarea

producţiei agricole şi alimentare: – înfăptuirea reformelor agrare; – diversificarea producţiei agricole; – cooperarea sub diverse forme; – armonizarea intereselor naţionale cu cele

comunitare. Caracterul global al problemei alimentaţiei a

făcut să sporească preocuparea statelor lumii pentru găsirea, în afara schimburilor şi cooperării bilaterale, a unor modalităţi şi căi de intensificare a colaborării multilaterale, de instituţionalizare a acestei cooperări.

În pofida unor progrese înregistrate în ultimii 20 de ani, a reducerii numărului absolut al persoanelor care au acces insuficient la hrană, totuşi acest număr rămâne ridicat: aproximativ o persoană din cinci nu se hrăneşte suficient. Circa 2/3 din populaţia globului, în majoritate din ţările sărace, cunoaşte fenomene de foamete şi subalimentaţie, în timp ce o minoritate, situată mai ales în ţările industrializate, consumă peste normele raţionale.

Cauzele crizei agroalimentare: factorii naturali, creşterea demografică, starea înapoiată a agriculturii în ţările în curs de dezvoltare, interdependenţa cu alte probleme globale, sporirea preţurilor la petrol, reformele proprietăţii, liberalizarea economiei ş.a.

Soluţii şi căi de depăşire a crizei agroalimentare: dezvoltarea unei infrastructuri agricole în ţările în curs de dezvoltare, schimbări radicale în sistemul de dis-tribuire a alimentelor, reorientarea politicilor agrare, formarea şi dezvoltarea unor deprinderi corecte de consum, existenţa mijloacelor financiare necesare în vederea asigurării hranei.

18

VII. RESURSELE NATURALE MONDIALE Resursele naturale şi creşterea

economică Dinamica resurselor, producţiei, comerţului şi utilizării resurselor naturale

Criza de resurse

naturale: cauze,

forme de

Creşterea economică este necesară pentru că ea dă posibilitatea comunităţii să consume mai multe bunuri şi servicii, ducând astfel la îmbunătăţirea reală a standardelor de viaţă. Cu toate acestea, o creştere economică accelerată poate duce la epuizarea resur-selor naturale şi la agravarea problemelor legate de poluarea mediului.

Resursele naturale sunt bunurile şi forţele naturii utilizate ca: mijloace de muncă, surse de energie, ma-terii prime şi materiale, obiecte de consum.

Resursele naturale ocupă un loc important în reproducţia socială, toate activităţile economice având ca punct de pornire resursele naturale.

Problematica resurselor naturale este deosebit de complexă, ridicând o serie de aspecte majore, printre care:

• Concentrarea resurselor în anumite ţări presu-pune numai în unele cazuri şi supremaţia aceloraşi ţări în producţia mondială.

• Repartizarea inegală între ţări a resurselor şi consumului de materii prime provoacă dezechilibre, tensiuni în viaţa economică şi politică internaţională.

• Pentru majoritatea ţărilor în curs de dezvol-tare, materiile prime reprezintă principalele produse de export.

• Producţia şi comercializarea unor importante resurse sunt controlate de câteva monopoluri care îşi impun condiţiile.

• Majoritatea ţărilor dezvoltate sunt dependente de importul de materii prime.

Cauze ale crizei resurselor naturale: risipa de resurse pe care o presupune cursa înarmărilor, stagnarea sau restrângerea activităţilor economice în ţările dezvoltate, diminuarea cererii de produse

19

manifestare şi căi de depăşire

industriale a ţărilor în curs de dezvoltare, noile bariere protecţioniste ale comerţului mondial ş.a.

Forme de manifestare: relativa insuficienţă a materiilor prime minerale şi organice în raport cu modul tehnic de producţie; dezechilibre între sectorul primar şi cel secundar ale economiei; dezechilibre structurale specifice pe ţări şi grupe de ţări; politicile monopoliste.

Căi de depăşire a crizei: conlucrarea tuturor ţărilor în descoperirea de resurse naturale; strategii de folosire raţională şi de economisire; asigurarea comercializării materiilor prime la preţuri remuneratorii pentru producători şi echitabile pentru consumatori.

Politici de gestionare a resurselor naturale: – economisirea resurselor prin promovarea

pro-gresului tehnic, prin perfecţionarea tehnologiilor de prelucrare;

– intensificarea eforturilor în domeniul cercetă-rilor geologice;

– dezvoltarea tehnologiei extracţiei şi înnobilării mineralelor;

– îmbunătăţirea proprietăţilor unor înlocuitori a căror producere solicită o cantitate mai mică de energie;

– extinderea activităţilor de reciclare a materialelor;

– măsuri economice şi legislative care să stimuleze prelungirea vieţii utile a bunurilor şi materialelor.

VIII. INDUSTRIA MONDIALĂ ŞI STRATEGII DE DEZVOLTARE

Tendinţe în dinamica şi structura

Tendinţe în dinamica şi structura industriei mon-diale:

– tendinţa de reducere a ponderii unor

20

industriei mondiale. Raportul industrie-dezvoltare Strategii naţionale şi interna-ţionale de

industriali-zare şi res-tructurare a industriei

subramuri în totalul valorii adăugate în industria prelucrătoare (siderurgia, derivate din petrol, hârtie şi produse din hârtie, produse metalice, textile) şi de creştere a ponderii altor subramuri (maşini electrice, produse chimice, produse de plastic etc.);

– tendinţa de reducere a ponderii ţărilor dezvoltate în producţia mondială şi de creştere a ponderii ţărilor în curs de dezvoltare în producţia mondială;

– tendinţa de delocalizare a unor industrii din ţările dezvoltate în ţările în curs de dezvoltare.

Industrializarea rapidă rămâne motorul creşterii economice în ţările dezvoltate (termenii de ţări dezvoltate şi ţări industriale sunt sinonimi), o soluţie incontestabilă şi o cale strategică pentru dezvoltarea economică pe termen lung a ţărilor în dezvoltare (emancipare econo-mică = industrializare)

Strategii de dezvoltare economică şi industrială a ţărilor în curs de dezvoltare:

– dezvoltarea economico-industrială bazată pe substituirea importurilor;

– dezvoltarea economico-industrială orientată spre promovarea exporturilor.

Strategiile şi planurile de industrializare trebuie să fie elaborate pe termen lung, clar definite, funda-mentate în primul rând pe efortul naţional propriu.

Strategii de dezvoltare economică şi industrială la nivel subregional şi interregional:

– promovarea comerţului direct între ţările în curs de dezvoltare;

– constituirea unor aparate instituţionale care să permită consultarea şi coordonarea în vederea determi-nării unor mai bune condiţii de achiziţionare a tehnologiilor;

– armonizarea şi coordonarea politicilor

21

economice în domeniul industrial; – adoptarea de măsuri pentru sprijinirea proce-

selor de integrare economică; – încheierea de acorduri pe termen lung

privind specializarea producţiei. Cooperarea dintre ţările în curs de dezvoltare

şi ţările dezvoltate implică o serie de cerinţe, printre care:

• consultări asupra disponibilităţilor factorilor de producţie şi a costurilor acestora;

• consultări asupra posibilităţilor şi condiţiilor de investiţii;

• reamplasarea unor capacităţi de producţie din ţările dezvoltate şi crearea unor noi instalaţii industriale în ţările în dezvoltare;

• accesul ţărilor în dezvoltare la cunoştinţele tehnice şi tehnologice avansate.

IX. ECHILIBRUL ECOLOGIC NAŢIONAL ŞI MONDIAL Economie şi ecologie. Ecodezvol-

tare

Politici ecologice

naţionale şi

Ecodezvoltarea este o relaţie complexă între dezvoltarea economică şi mediul natural, dezvoltare bazată pe reconcilierea omului cu natura şi cu sine însuşi, adică acea dezvoltare economică bazată pe res-pectarea cerinţelor echilibrului ecologic, pe asigurarea dezvoltării durabile.

Ecodezvoltarea reprezintă o nouă strategie de evoluţie a economiei mondiale, care are drept scop îmbunătăţirea calităţii vieţii şi protejarea naturii, în pa-ralel cu menţinerea unor ritmuri de creştere economică relativ înalte.

Mediul înconjurător, ca problemă globală, şi mediul înconjurător, ca problemă naţională, se află într-o strânsă interdependenţă.

Problematica ecologică trebuie să se afle în

22

efectele lor asupra

relaţiilor economice internaţi-

onale

Colaborarea internaţi-

onală pentru protecţia mediului

înconjură-tor

prim-planul preocupărilor fiecărei naţiuni; printre aceste preocupări se înscriu:

• organizarea unor structuri administrative adecvate la nivelul guvernelor, sub forma ministerelor mediului, şi apariţia şi instituţionalizarea unor organisme neguvernamentale;

• elaborarea de norme şi standarde ecologice ridicate, pentru a asigura produse ,,curate” sub aspect ecologic, care să răspundă exigenţelor consumatorilor;

• utilizarea unor instrumente economice care să determine forţele pieţei să acţioneze în scopul protejării şi îmbunătăţirii calităţii mediului;

• favorizarea ramurilor, subramurilor, întreprin-derilor, produselor cu grad redus de poluare;

• influenţarea comportamentului poluatorilor prin măsuri şi instrumente de natură fiscală (taxe şi impozite), prin introducerea de stimulente şi cons-trângeri ecologice care să aibă ca efect direct instalarea de echipamente de control şi reducere a poluării.

Colaborarea internaţională în domeniul protecţiei mediului ambiant şi-a găsit expresia, printre altele, în convenţii, programe şi organisme naţionale şi internaţionale, conferinţe mondiale ş.a.:

– ONU – Conferinţa mondială de la Stockholm din anul 1972 – Declaraţia şi Planul mondial de acţiune privind mediul ambiant.

– UNEP – Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu, organism coordonator al activităţilor desfăşu-rate în alte organisme şi instituţii

23

Convenţii, programe şi organisme naţionale şi internaţi-

onale

specializate ale ONU – FAO, UNESCO, ONUDI, OIM.

– Sistemul mondial de supraveghere continuă a mediului (GEMS).

– Sistemul internaţional de referinţă (INFOTERRA).

– Organizaţii internaţionale neguvernamentale.

– UICN (Uniunea Internaţională pentru Conser-varea Naturii), Fundaţia Mondială pentru Natură – WWF, Greenpeace ş.a.

X. INSTITUŢIONALIZAREA INTERNAŢIONALĂ Bilateralism şi multila-teralism în

colaborarea economică

interna-ţională

Organizaţii

guverna-mentale şi

neguverna-mentale

internaţi-onale

Bilateralismul şi multilateralismul sunt noţiuni care reflectă parteneriatul într-un raport economic; în viaţa economică se întâlnesc două genuri de manifestare a bilateralităţii şi multilateralităţii:

– unul, bazat pe realitatea obiectivă a relaţiilor economice;

– celălalt, bazat pe existenţa obiectivă a politi-cilor economice ale statelor.

Bilateralitatea şi multilateralitatea se manifestă ca un mecanism care constă în colaborare, iar rezultatul acesteia este un câştig economic pentru parteneri.

Instituţia internaţională este un instrument

fundamental al colaborării multilaterale. O organizaţie internaţională este o asociaţie

de state, constituită printr-un tratat, dotată cu o constituţie şi cu organe comune, având o personalitate juridică distinctă de aceea a statelor membre. Instituţionalizarea multilateralismului ia

24

Sistemul Naţiunilor

Unite

forme variate: unele instituţii sunt denumite conferinţe şi, deşi nu sunt organizaţii internaţionale, îndeplinesc funcţii similare lor (exemplu: Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare – UNCTAD, care este un organism al ONU). Nu întotdeauna se foloseşte denumirea de organizaţie pentru instituţiile internaţionale; sunt utilizate şi denumiri ca: reuniuni, agenţii, fonduri, centre.

Pentru determinarea conţinutului şi sferei de ac-ţiune a organizaţiilor internaţionale, trebuie să se por-nească de la următoarele criterii:

• reprezentarea pe care o realizează; • obiectul activităţii; • gradul de universalitate. Organizaţiile guvernamentale sunt create printr-

un instrument juridic care stabileşte acordul statelor im-plicate (tratat, pact, constituţie, cartă etc.). Organizaţiile neguvemamentale sau asociaţiile internaţionale sunt instituţii create printr-o iniţiativă privată sau mixtă.

Toate aceste organisme promovează o serie de programe şi convenţii internaţionale în vederea solu-ţionării şi atenuării problemelor globale, îmbunătăţirii nivelului tehnic al producţiei, a condiţiilor de parti-cipare la circuitul economic mondial şi la diviziunea internaţională a muncii, promovării cooperării interna-ţionale, sprijinirii reconstrucţiei economice a ţărilor cu nivel de dezvoltare inferior.

25

Contribuţia organisme-lor econo-mice inter-naţionale la atenuarea şi soluţionarea probleme-lor globale

26

XI. TRANSNAŢIONALIZAREA VIEŢII ECONOMICE. SOCIETĂŢILE TRANSNAŢIONALE (STN) ŞI EFECTELE LOR CONTRADICTORII ASUPRA RELAŢIILOR ECONOMICE INTERNAŢIONALE Societăţi

multinaţi-onale şi societăţi

transnaţi-ţonale. Tipuri, domenii

Factorii şi pieţele de dezvoltare

a STN Manage-mentul

STN

Societăţile transnaţionale (STN) sunt societăţile ale căror sedii sociale se află într-o ţară determinată şi care-şi exercită activitatea în exterior prin intermediul filialelor şi sucursalelor pe care le controlează, bazate pe o strategie gândită la scară mondială.

În funcţie de criteriul orientării investiţiilor de capital se disting două tipuri de structuri transnaţionale:

– structura introvertită, care presupune o activi-tate orientată prioritar spre interior;

– structura extrovertită, care se formează în condiţiile unui accent sporit pus pe activitatea externă.

Domenii de activitate a STN: producerea de calculatoare electronice, industria de software, electronică industrială şi echipament electric, industria aerospaţială şi de apărare, industria chimică, industria farmaceutică, industria de automobile, industria petrolului, domeniul bancar.

Factorii de dezvoltare, de creştere a taliei STN:

– integrarea internaţională pe orizontală; – integrarea internaţională pe verticală; – conglomerarea internaţională. STN tind să-şi lărgească continuu sfera de

dominaţie, atât în interiorul ţării de origine, cât şi pe pieţe situate în diferite alte ţări. Orice firmă transna-ţională îşi desfăşoară activitatea pe piaţa internă, în cazul societăţii-mamă, pe pieţe străine, în cazul filiale-lor, şi pe pieţe internaţionale, când au loc schimburi între unităţile componente şi restul lumii.

În ce priveşte managementul STN, distingem:

27

Relaţiile STN cu statele – gazdă

– centralizarea – tipul etnocentric de organizare;

– descentralizarea – tipul policentric de organizare.

STN au capacitatea de a se adapta permanent la noi structuri organizatorice, la noi formule manage-riale, specifice fie nu numai unei ramuri de activitate, ci şi unui anumit segment, dar şi fiecărei etape în parte. Într-o epocă a inovaţiei organizate, flexibilitatea şi ,,managementul schimbării” sunt provocări care se ridică în faţa STN.

Relaţiile STN cu ţara lor de origine apar ca relaţii între parteneri. Statul intervine pentru a tempera politica economică agresivă a vreunei firme naţionale.

Relaţiile dintre STN şi statele pe teritoriul cărora ele îşi desfăşoară activitatea (state-gazdă) sunt foarte complexe şi diferite, în funcţie de apartenenţa statului-gazdă la grupul ţărilor dezvoltate sau la acela al ţărilor în curs de dezvoltare.

CAP. XII. INTEGRAREA ECONOMICĂ INTERSTATALĂ Concepţii şi factori privind

integrarea economică interstatală

Literatura de specialitate conferă noţiunii de integrare economică interstatală numeroase sensuri, între care:

- trecerea de la microspaţii la macrospaţii, „crearea unor ansambluri economice tot mai vaste”;

- absenţa discriminărilor, sau eliminarea progresivă a discriminărilor, în raporturile economice dintre diferite ţări;

- stabilitatea şi eficienţa economică a relaţiilor dintre state.

Factorii determinanţi: armonizarea şi

concentrarea politicilor comerciale şi economice;

28

Tipuri şi forme ale integrării economice interstatale

creşterea economică; lichidarea subdezvoltării, contracararea efectelor relaţiilor externe inechitabile, liberalizarea schimburilor.

Tipuri de integrare interstatală: Zona de comerţ liber, Uniunea Vamală, Piaţa Comună şi Uniunea economică.

Uniunea Europeană (UE) - istoricul liberalizării comerciale în Europa; - structura şi instituţiile Uniunii Europene; - politica Uniunii Europene: Politica

Agricolă Comunitară, Politica Monetară Europeană, Politica Comunitară în domeniul concurenţei, Politica Socială Comunitară, Politica externă şi de securitate comună.

- pregătirea ţărilor asociate din Europa Centrală şi de Est pentru aderarea la Uniunea Europeană.

România şi Uniunea Europeană. Asocierea şi aderarea României: prezent şi perspective:

- principalele prevederi ale Acordului de Asociere a României la Uniunea Europeană;

- relaţiile comerciale ale României cu ţările membre ale Uniunii Europene;

- stadiul actual al pregătirii României pentru aderarea la Uniunea Europeană;

- politicile sectoriale. Integrarea în alte zone - Spaţiul Economic European; - Acordul de Comerţ Liber Nord American

– NAFTA; - Integrarea Americii Latine – Zona de

Comerţ Liber a Americilor – FTAA, Piaţa Comună a Americii Centrale – CACM, Comunitatea Caraibelor – CARICOM, Zona de

29

Comerţ Liber MERCOSUR; - Cooperarea Economică Asia Pacific –

APEC; - Asociaţia Latino-Americană a Liberului

Schimb – ALALC; - Comunitatea Economică din Africa de Vest –

CEAO; - Comunitatea Economică a Statelor din

Africa Centrală – CEEAC.