45
ECONOMIE INTERNAŢIONALĂ DISCIPLINĂ OPŢIONALĂ LA SPECIALIZAREA DREPT, AN I Lect. univ. dr. Liliana SCUTARU 1

ECONOMIE INTERNATIONALA - CURS DREPT, AN I, partea I.doc

Embed Size (px)

Citation preview

ECONOMIE INTERNAŢIONALĂ

DISCIPLINĂ OPŢIONALĂ LA SPECIALIZAREA DREPT, AN I

Lect. univ. dr. Liliana SCUTARU

1

CUPRINS

Cap. 1. Introducere. Ce este economia internaţională?

Cap 2. Politica comercială. Instrumente şi măsuri de politică comercială folosite pe plan internaţional2.1 Definirea politicii comerciale şi obiectivele ei 2.2 Instrumente de politică comercială tarifară (vamală). Tariful vamal2.3 Teritoriul vamal, uniunea vamală şi zona de liber schimb2.4 Clauza naţiunii celei mai favorizate şi clauza regimului naţional

Cap. 3. Cooperarea economică internaţională, componentă a relaţiilor economice internaţionale3.1. Definirea cooperării şi colaborării internaţionale3.2. Forme de alianţe competitive: contractul de licenţă şi contractul de franşiză3.3. Forme de cooperare industrială: coproducţia şi subproducţia3.4. Cooperarea prin Societăţi mixte

2

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE. CE ESTE ECONOMIA INTERNAŢIONALĂ?

1.1 Introducere

Creşterea şi dezvoltarea economică, factori inseparabili şi care se întrepătrund permanent stau la baza întregului progres al omenirii.

Societatea umană nu s-a dezvoltat uniform, pe tot globul pământesc, datorită diferenţelor în ceea ce priveşte abundenţa sau lipsa de resurse naturale, dar şi diferenţelor de organizare a comunităţilor umane.

Dezvoltarea economică a diferitelor teritorii a condus, în cele din urmă, la apariţia unor forme economice organizate în mod unitar, în cadrul unor teritorii delimitate, respectiv în cadrul statelor naţionale formate şi extinse odată cu apariţia şi dezvoltarea capitalismului.

Caracterul de naţional este dat de faptul că acest ansamblu de schimburi de activităţi se realizează între membrii unei anumite comunităţi umane, într-un teritoriu bine delimitat, aparţinând unui stat naţional.

Existenţa economiilor naţionale şi dezvoltarea acestora au adus cu sine şi legăturile dintre diversele economii naţionale, ca forme de convieţuire şi de acces la resursele celuilalt sau de transfer a realizărilor unuia către celălalt. Economia internaţională este expresia unui sistem de interdependenţe între economiile naţionale.

Odată cu apariţia statelor naţionale şi consolidarea economiilor naţionale apar şi strategii naţionale de dezvoltare.

Unii economişti de renume, ca Adam Smith, vedeau numai în relaţiile externe ale economiei naţionale o resursă de îmbogăţire naţională.

Adam Smith considera că “dacă o ţară străină ne poate furniza bunuri mai ieftine decât le-am produce noi, e mai bine să le cumpărăm de la ea, cu o parte din produsul activităţii noastre, utilizat într-un mod din care putem trage oarecare folos. Activitatea unei ţări nu e utilizată cu cel mai mare avantaj când e îndrumată către producţia unui articol pe care ea îl poate cumpăra mai ieftin decât ar fi costul lui de producţie”.

Adam Smith a prezentat o adevărată teorie cu privire la relaţiile economice externe, care, la vremea sa, erau cu preponderenţă relaţii comerciale. Acesta a susţinut ideea unei politici liberale economice în relaţiile externe, care să asigure naţiunii britanice o reală sursă şi metodă de îmbogăţire.

Adam Smith recunoaşte ca deosebit de mari avantajele oferite de comerţul exterior şi anume:

pe de o parte, faptul că acesta dă producătorului intern şansa de a-şi desface pe piaţa externă acea parte a producţiei realizate care nu are cerere pe piaţa internă;

pe de altă parte, creează astfel mijloacele de plată pentru a aduce din afară pe piaţa internă acele produse care sunt cerute de aceasta şi pentru care producătorii autohtoni nu au înclinaţia sau disponibilitatea de a le produce.

David Ricardo, continuând şi dezvoltând această orientare a lui A. Smith, afirmă că “într-un sistem de perfectă libertate a comerţului, fiecare ţară îşi consacră în mod natural capitalul şi munca acelor genuri de activităţi care îi sunt cele mai avantajoase”.

David Ricardo a încercat să rezolve două probleme legate de comerţul internaţional: teoria costurilor comparative şi teoria echilibrării automate a balanţei de plăţi externe.

3

Conform teoriei costurilor comparative şi a avantajului relativ în comerţul internaţional, rezultă că fiecare ţară se va specializa în producerea şi exportul acelor produse pentru care are cei mai abundenţi şi ieftini factori de producţie, ceea ce face ca diviziunea internaţională a muncii să se adâncească, conducând spre maximizarea eficienţei economice.

Atât A. Smith cât şi D. Ricardo consideră comerţul internaţional ca aducător de avantaje pentru economiile participante şi ambii pun aceste avantaje în strânsă şi obiectivă legătură cu adâncirea diviziunii internaţionale a muncii, cu specializarea producătorilor, dar şi a economiilor naţionale, pe acele produse care le asigură cele mai reduse costuri şi cel mai mare profit.

Producţia de mărfuri şi crearea noii pieţe mondiale au condus, pe de o parte, la apariţia concurenţei internaţionale, iar pe de altă parte, la apariţia primelor concepte teoretice privind atitudinea necesară faţă de comerţul internaţional, fie la export, fie la import. Astfel s-au conturat politici liberale (comerciale) care serveau intereselor unor exportatori şi politici protecţioniste, care apărau interesele noilor veniţi pe arena producţiei de mărfuri, a industrializării şi apoi a comerţului internaţional.

Economia unei ţări nu poate exista şi nu poate fi viabilă decât în cadrul şi în legătură cu economiile celorlalte ţări.

Economia mondială se bazează pe un amplu sistem de interdependenţe economice internaţionale. În cadrul acestui sistem de conexiuni, interesele şi problemele economiilor naţionale se întrepătrund şi numai în virtutea acestor legături şi raporturi calitative diferite ele pot exista şi progresa.

Sistemul complex de interdependenţe economice existent s-a format după cel de-al doilea război mondial sub influenţa profundelor schimbări în diviziunea mondială a muncii şi a revoluţiei ştiinţifico-tehnice.

Interdependenţele economice internaţionale se adâncesc şi se diversifică continuu, în strânsă legătură cu:

– schimbările politice care au loc pe arena mondială;– modificarea structurii lumii contemporane din punctul de vedere al nivelului de

dezvoltare economică;– adâncirea diviziunii internaţionale a muncii, îndeosebi ca urmare a revoluţiei

ştiinţifico-tehnice;– diversificarea centrelor de putere pe plan economic internaţional;– evoluţia preţurilor internaţionale şi a problemelor valutar-financiare sub influenţa

unor factori contradictorii.Astfel, schimbarea configuraţiei politice a lumii după cel de-al doilea război mondial, ca

urmare a prăbuşirii sistemului colonial, a accentuat lupta pentru independenţa de stat şi formarea a numeroase economii naţionale. Aceste ţări au intrat în noi raporturi cu numeroase alte state în vederea valorificării resurselor materiale şi umane, pentru făurirea unor economii interdependente. Schimbarea radicală a raporturilor politice de dependenţă, a contribuit în mod hotărâtor la dezvoltarea interdependenţelor economice internaţionale.

După cum subliniază unii cercetători, multe dintre popoarele astăzi subdezvoltate cunoşteau, la momentul pierderii independenţei, un grad de civilizaţie superior pentru epoca respectivă (incaşii, aztecii, indienii etc.). Metropolele capitaliste au distrus, însă, complet sau în mare parte aceste civilizaţii formate de-a lungul veacurilor, întrerupând cursul normal al evoluţiei lor.

Economia mondială modernă cuprinde nu numai economiile naţionale, dar şi o serie de organizaţii, instituţii internaţionale. Apar, pe de o parte, organizaţiile economice internaţionale, care, la un anumit moment, se transformă în subiecţi derivaţi de drept internaţional, cu tendinţe

4

de a deveni subiecţi direcţi de drept internaţional. Transferul de competenţe peste atributele naţionale le dă acestora dreptul, cum este cazul Parlamentului European, de a se substitui statelor, în anumite limite şi competenţe, chiar în relaţiile internaţionale (rol consultativ). Pe de altă parte, se observă întâi apariţia şi intensificarea rolului unor instituţii şi organisme internaţionale în procesele mondoeconomice. FMI, BERD, Banca Mondială se implică şi dau economiei mondiale impulsuri sau semnale clare de interferenţă.

O altă caracteristică o reprezintă intensificarea integrărilor regionale şi interregionale sau a globalizării unor fenomene economice.

Asimetria profundă dintre nivelurile de dezvoltare ale statelor, situaţie specifică în care se află economia mondială contemporană, influenţează în mare măsură interdependenţele economice internaţionale. Datele statistice arată faptul că peste jumătate din populaţia globului (56,1%) se află în ţările cu economie subdezvoltată, în care PNB variază de la ţară la ţară între 90$ şi 499 $/locuitor şi acestea contribuie doar cu 8,5% la producţia mondială. Ţările dezvoltate, deşi reprezintă doar 18,7% din populaţia lumii, deţin peste 68% din producţia mondială.

Decalaje mari se menţin şi în ceea ce priveşte productivitatea muncii sociale. Astfel, între ţările dezvoltate din punct de vedere economic şi cele mai puţin dezvoltate, raportul este de 13:1.

În ultimele decenii au avut loc schimbări în ceea ce priveşte centrele de putere economică. Unele dintre acestea au dispărut sau şi-au pierdut din importanţă, în schimb altele au apărut şi au tendinţa să se dezvolte. Având în vedere numai trei centre de putere din Europa Occidentală, America de Nord şi Asia de Sud-Est şi un singur indicator (PIB) este evident că Asia de Sud-Est şi, în primul rând Japonia şi, mai ales, China, continuă să avanseze spre primul loc, SUA are tendinţa să decadă, dar vin puternic din urmă ţările din Europa Occidentală.

Creşterea sau scăderea preţurilor la materii prime, materiale şi combustibili (de exemplu petrol), majorarea sau reducerea dobânzilor la creditele acordate diferitelor ţări, precum şi ponderea mare a datoriilor externe ale unor ţări, au făcut să crească sensibilitatea economiilor naţionale faţă de evoluţia şi tendinţele vieţii economice internaţionale, ceea ce au imprimat interdependenţelor dintre ţări o dinamică pe care n-au avut-o până acum.

În cel de-al treilea raport către Clubul de la Roma, intitulat “Restructurarea ordinii internaţionale” sunt evidenţiate tipurile de interdependenţe Nord-Sud, dintre ţările bogate şi ţările sărace.

În primul rând, sunt interdependenţele generate de nevoia de alimente; unele ţări au surplusuri, în timp ce altele au deficite alimentare.

În al doilea rând, sunt interdependenţele generate de nevoia de energie şi minerale, în condiţiile în care cererea şi oferta au traiectorii geografice diferite.

În al treilea rând, apar interdependenţe generate de posibilitatea dereglării echilibrului ecologic sau de problema apărării mediului înconjurător.

În al patrulea rând, sunt speranţele de a reduce decalajele izbitoare dintre bogaţii şi săracii lumii.

În concluzie, interdependenţele economice înseamnă cooperare reciproc avantajoasă, între state suverane, bazate pe principiile dreptului internaţional, pentru progresul fiecărei naţiuni.

5

1.2. Diviziunea mondială a muncii şi specializarea internaţională a economiilor naţionale

Prin diviziunea mondială a muncii se înţeleg relaţiile care se stabilesc între statele lumii în procesul dezvoltării producţiei şi comerţului mondial, precum şi rolul şi locul fiecărui stat în circuitul mondial al valorilor materiale.

În decursul evoluţiei sale istorice, diviziunea mondială a muncii a cunoscut mai multe schimbări, ca urmare a dezvoltării economiilor naţionale, a modificării structurii acestora şi, pe baza lor, a specializării în producţie a diferitelor ţări.

Specializarea internaţională are ca scop adaptarea potenţialului economic naţional, a economiei interne, la cerinţele pieţei mondiale.

Factorii care determină specializarea internaţională a economiilor naţionale sunt: condiţiile naturale, care pot favoriza un anumit fel de producţie (cafea, orez, citrice,

extracţia unor minereuri etc.); mărimea teritoriului şi a populaţiei – ţările au un potenţial diferit şi, implicit, posibilităţi

diferite de a se specializa în producţie; nivelul aparatului de producţie şi gradul său de diversificare, inclusiv calificarea forţei

de muncă, disponibilităţile de capital etc.; tradiţiile economice, care pot favoriza sau defavoriza specializarea în producţia de un

anumit fel; factorii extraeconomici (războaiele, asuprirea colonială, menţinerea unor puternice

rămăşiţe feudale sau a unor mentalităţi anacronice).În actuala diviziune mondială a muncii există ţări cu grade diferite de specializare

internaţională. Astfel, în partea superioară a ierarhiei ţărilor lumii se află grupul statelor care se bazează pe tehnica modernă, care au specializare internaţională de înaltă eficienţă, ceea ce le permite să deţină o pondere însemnată din totalul exporturilor mondiale. La antipodul acestora, la baza “scării ierarhice” se află ţările slab dezvoltate, a căror specializare internaţională este unilaterală şi care deţin o pondere infimă în PNB însumat în exporturile mondiale. Între aceste două mari grupări se află ţările în curs de dezvoltare şi cu nivel mediu de dezvoltare. Aceste grade diferite de specializare internaţională reflectă, în esenţă, potenţialul economic al statelor.

Caracteristică perioadei postbelice este tendinţa generală de creştere a dependenţei statelor de piaţa externă, de accentuare a interdependenţelor între ţările lumii, reflectată de creşterea cotei de export în producţia mondială, manifestată prin următoarele fenomene:

În primul rând, se constată o tendinţă de restructurare a diviziunii internaţionale a muncii, de afirmare a ţărilor în curs de dezvoltare pe piaţa produselor manufacturate. Un număr de 15 ţări în curs de dezvoltare realizează peste 80% din exporturile totale de produse manufacturate.

În al doilea rând, în deceniile şapte-opt ale sec. XX, s-a conturat o nouă structură în diviziunea internaţională a muncii: ţările dezvoltate s-au specializat în domeniile tehnicii moderne şi ultramoderne, în timp ce ţările în curs de dezvoltare devin producători şi furnizori de produse industriale de bază şi clasice.

În al treilea rând, în ţările dezvoltate se manifestă o anumită reorientare spre produsele de bază şi o creştere a coeficientului de corelaţie între industria prelucrătoare şi cea extractivă.

Aceasta se explică, pe de o parte, prin ieftinirea relativă a unor resurse în ţările dezvoltate, iar pe de altă parte, prin politica deliberată a statelor respective de limitare a dependenţei faţă de sursele de aprovizionare (în general, ţări din lumea a treia).

În al patrulea rând, se constată unele regrupări în rândul ţărilor în curs de dezvoltare, de natură să genereze restructurări în diviziunea internaţională a muncii. Astfel, după ce, începând

6

de la mijlocul secolului al XX-lea unele ţări din Asia de Sud-Est au dezvoltat industria textilă (în urma reducerii unor astfel de capacităţi în Japonia), producătorii din Hong-Kong sau Singapore s-au orientat spre articole de modă, iar producţia textilă de serie – care solicită un volum mare de muncă inferior calificată – s-a deplasat spre ţările vecine.

În al cincilea rând, după 1975, s-a conturat tot mai mult un proces complex şi contradictoriu de adaptare a diviziunii mondiale a muncii la noile condiţii de acces la resursele naturale, îndeosebi la combustibili, la modificarea radicală a raportului de schimb între principalele categorii de produse care fac obiectul comerţului internaţional.

Cu toate schimbările produse, nu a fost depăşită diviziunea muncii bazată pe schimbul inegal şi dependenţa externă, pe discriminări şi restricţii în schimbul mondial de valori.

Ca urmare, ţara mai avansată îşi vinde mărfurile peste valoarea lor, deşi mai ieftin decât ţările concurente. Ţara mai favorizată primeşte mai multă muncă în schimbul unei cantităţi mai mici de muncă.

7

CAPITOLUL 2. POLITICA COMERCIALĂ. INSTRUMENTE ŞI MĂSURI DE POLITICĂ COMERCIALĂ FOLOSITE PE PLAN INTERNAŢIONAL

2.1. Definirea politicii comerciale şi obiectivele ei

Politica comercială este o parte componentă a politicii economice a unui stat care vizează sfera relaţiilor economice externe ale acestuia, fiind un atribut al suveranităţii oricărui stat independent.

Într-un sens mai larg, prin politică comercială se înţelege totalitatea reglementărilor adoptate de către stat (cu caracter juridic, administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar etc.) în scopul promovării sau al restrângerii schimburilor comerciale externe şi al protejării economiei naţionale de concurenţa străină.

Principalul obiectiv pe termen lung pe care statele îl urmăresc prin intermediul instrumentelor şi măsurilor de politică comercială este stimularea dezvoltării economiei naţionale la adăpost de concurenţa străină. De aici rezultă că politica comercială a unui stat trebuie să îndeplinească trei funcţii principale:

a) promovarea relaţiilor economice internaţionale prin impulsionarea exporturilor;b) protejarea economiei naţionale de concurenţa străină prin reglementarea şi controlul

importurilor;c) realizarea unui echilibru dinamic în balanţa comercială şi de plăţi şi, concomitent,

sporirea rezervei valutare a statului.Dintre obiectivele pe termen scurt şi mediu pe care statele le urmăresc cu ajutorul

instrumentelor şi măsurilor de politică comercială menţionăm:– perfecţionarea structurii schimburilor comerciale externe;– restrângerea sau stimularea comerţului cu anumite produse sau grupe de produse;– modificări în orientarea geografică a schimburilor comerciale;– îmbunătăţirea raportului de schimb prin sporirea puterii de cumpărare a exporturilor.Aceste obiective pot diferi de la un stat la altul, în funcţie de o serie de condiţii interne şi

internaţionale şi de interesele economice ale fiecărei naţiuni.În condiţiile adâncirii interdependenţelor economice internaţionale, a devenit o necesitate reglementarea relaţiilor economice dintre state, urmărindu-se prin aceasta coordonarea modului de acţiune a statelor în domeniul politicilor comerciale. Reglementările pot fi: - bilaterale;

– regionale;– multilaterale (această tendinţă a apărut în perioada postbelică).

Prin intermediul politicii comerciale se acţionează cu trei categorii principale de instrumente şi măsuri:

a) de natură tarifară (vamală);b) de natură netarifară;c) de natură promoţională (de promovare şi de stimulare).În general, primele două categorii de instrumente vizează cu precădere importul, iar cea

de-a treia vizează exportul.

8

2.2 Instrumente de politică comercială tarifară (vamală)

Politica vamală este realizată cu ajutorul reglementărilor adoptate de stat ce vizează controlul la trecerea frontierei de stat a mărfurilor şi a mijloacelor de transport, prin îndeplinirea formalităţilor vamale şi plata taxelor vamale (impunerea vamală).Instrumentele principale cu ajutorul cărora se realizează politica vamală sunt:

Tarifele vamale, ce cuprind taxele vamale care se percep asupra mărfurilor importate sau exportate;

Legile vamale, codurile şi regulamentele vamale.În cadrul politicii vamale, impunerea vamală a jucat şi continuă să joace rolul principal.

Ea îndeplineşte trei funcţii:a) de natură fiscală, taxele vamale fiind o sursă de venit la bugetul de stat;b) de natură protecţionistă (protejează economia naţională de concurenţa străină în

sensul că taxa vamală percepută la import ridică preţul mărfurilor importate, reducându-i forţa concurenţială în raport cu produsul indigen);

c) de negociere, în sensul că statele pot negocia într-un cadru bilateral sau multilateral concesii vamale, reciproce sau nereciproce, care pot stimula schimburile comerciale.

Tariful vamal

Catalogul care cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale, precum şi taxele vamale percepute asupra fiecărui produs sau grupă de produse poartă denumirea de tarif vamal.

De-a lungul timpului s-au făcut mai multe încercări de clasificare a mărfurilor, luându-se ca bază diferite criterii: originea mărfurilor (animală, vegetală, minerală), gradul lor de prelucrare (materii prime, produse finite) sau o combinaţie a acestor două criterii.

În anul 1950 Biroul de Statistică al ONU a elaborat o Clasificare tip standard pentru comerţul internaţional (Standard International Trade Clasification- S.I.T.C.). Această clasificare, care a suferit o serie de modificări în decursul timpului, a fost făcută din nevoi de ordin statistic care să permită urmărirea la nivel internaţional a evoluţiei comerţului exterior al tuturor statelor lumii.

Acest sistem de clasificare este în vigoare şi astăzi şi statele raportează informaţii statistice cu privire evoluţia comerţului lor exterior. Această clasificare este pe cinci cifre (secţiuni, diviziuni, grupe, subgrupe şi poziţii tarifare).

Tot în 1950, din iniţiativa GATT, a fost adoptată la Bruxelles Convenţia privind clasificarea mărfurilor în tarifele vamale, potrivit căreia a fost elaborat un nomenclator de bază unic denumit iniţial Nomenclatorul Vamal de la Bruxelles (N.V.B) şi ulterior Nomenclatorul Consiliului de Cooperare Vamală de la Bruxelles (N.C.C.V.). Şi acesta a suferit o serie de modificări pe parcurs, ajungând la o clasificare pe patru cifre (secţiuni (21), capitole (99), poziţii şi subpoziţii tarifare).

La el au aderat aproximativ 150 de state ale lumii. Însă, unele state membre ale GATT nu au aderat la acest nomenclator (SUA, Canada), acestea având nomenclatoare proprii (pentru import şi export) mult mai detaliate.

În iunie 1983 la Bruxelles, sub egida Consiliului de Cooperare Vamală, s-a adoptat Convenţia privind sistemul armonizat de descriere şi codificare a mărfurilor. Acest sistem prezintă următoarele caracteristici principale:

a) are la bază cele două nomenclatoare cel mai larg răspândite pe plan internaţional

9

(S.I.T.C. şi NCCV);b) clasificarea mărfurilor are la bază criteriul combinat al originii şi gradului de

prelucrare a mărfurilor;c) este flexibil, în sensul că poate fi folosit ca atare sau luat ca bază pentru o formă prescurtată sau mai detaliată de clasificare;

d) prezintă o serie de avantaje esenţiale în raport cu vechile sisteme de clasificare a mărfurilor şi anume:

facilitează derularea schimburilor comerciale internaţionale prin atenuarea sau eliminarea divergenţelor cu privire la încadrarea tarifară a produselor şi, implicit, cu privire la determinarea nivelului taxelor vamale aplicabile;

facilitează colectarea, compararea şi analiza datelor statistice referitoare la schimburile comerciale internaţionale;

satisface, simultan, nu numai necesităţile de codificare ale autorităţilor vamale, ci şi cele ale organismelor de statistică, ale producătorilor, comercianţilor şi cărăuşilor.

Până în prezent au aderat la acest sistem de descriere şi codificare a mărfurilor marea majoritate a statelor lumii, inclusiv România. Tarifele vamale folosite pe plan internaţional sunt de două feluri:

- simple;- compuse.Tarifele vamale simple cuprind o singură coloană de taxe vamale pentru toate produsele

supuse impunerii vamale, indiferent de provenienţa lor (taxe convenţionale). Acestea sunt folosite, de regulă, de unele ţări în curs de dezvoltare.

Tarifele vamale compuse au două sau mai multe coloane de taxe vamale şi au cea mai largă răspândire pe plan internaţional, fiind folosite nu numai de ţările dezvoltate, ci şi de cele în curs de dezvoltare sau în tranziţie.

2.3 Teritoriul vamal, uniunea vamală şi zona de liber schimb

Teritoriul vamal este acel teritoriu în interiorul căruia se aplică un anumit regim vamal, o anumită legislaţie vamală. De regulă, teritoriul vamal al unui stat coincide cu teritoriul său naţional.În unele cazuri, avem de-a face fie cu extinderea teritoriului vamal, fie cu restrângerea acestuia.

Dacă două sau mai multe state convin să formeze împreună o uniune vamală, atunci teritoriul vamal însumează teritoriul statelor participante la această uniune. În acest caz are loc extinderea teritoriului vamal.

Ţările care participă la formarea uniunii vamale desfiinţează, dintr-o dată sau treptat, barierele tarifare şi netarifare în relaţiile comerciale reciproce (pentru toate bunurile sau numai pentru o parte dintre acestea), iar în relaţiile cu terţii aplică o politică comercială comună şi un tarif vamal comun.

Uniunile vamale reprezintă principala formă de extindere a teritoriului vamal şi sunt de două feluri:

a) perfecte ( complete), când sunt vizate toate produsele care se schimbă reciproc şi cu terţii;

b) imperfecte (incomplete), când sunt vizate numai o parte din produsele care se schimbă reciproc şi cu terţii.

Zonele de liber schimb sunt o formă secundară de extindere a teritoriului vamal. În cazul acestora, ţările participante la zonă elimină, dintr-o dată sau treptat, barierele tarifare şi netarifare

10

în relaţiile comerciale reciproce pentru toate produsele sau numai pentru o parte dintre acestea, iar în relaţiile cu terţii nu instituie o politică comercială comună, fiecare ţară membră păstrându-şi independenţa în materie de politică comercială.

Zonele de liber schimb sunt de două feluri:- perfecte (complete);- imperfecte (incomplete).Primele vizează toate produsele care se schimbă reciproc, iar celelalte vizează numai o

parte din produsele care se schimbă reciproc.Restrângerea teritoriului vamal reprezintă exceptarea de la regimul vamal în vigoare a

unei porţiuni dintr-un stat naţional (un port, o parte dintr-un port sau altă zonă comercială sau industrială). În aceste zone nu se percep taxe vamale de import. Aceste zone exceptate de la regimul vamal în vigoare al unui stat poartă denumirea de zone libere. Pe plan internaţional ele au diferite denumiri, ca de exemplu: zone portuare scutite de impozite, zone libere comerciale, zone economice speciale (în China), porturi libere etc. Tot aici intră şi antrepozitele vamale.

Zonele economice speciale, care au început să fie create în China în ultimii 20 ani, păstrează caracteristica zonelor libere (scutite de taxe vamale de import), dar prezintă şi unele particularităţi:

a). dimensiunea acestora este mare şi foarte mare (mii de hectare) în raport cu zonele libere obişnuite care au o dimensiune mai redusă;b). obiectivul urmărit prin constituirea acestor zone este atragerea capitalului străin căruia i se acordă facilităţi însemnate pentru a pune în valoare resursele naturale însemnate şi forţa de muncă imensă de care dispun zonele respective.Antrepozitele vamale sunt depozite în care pot fi depuse şi păstrate mărfuri importate sau

mărfuri străine aflate în tranzit pe o perioadă determinată de timp, fără a se plăti taxele vamale de import, dar cu plata legală a taxelor de depozitare. Acestea pot fi plasate în centrele comerciale şi industriale mai importante sau în zone care facilitează tranzitul mărfurilor.

Prin crearea de zone libere, inclusiv antrepozite vamale, statele urmăresc o serie de obiective: - promovarea şi dezvoltarea regiunilor respective;

- punerea în valoare a resurselor naturale interne şi a forţei de muncă disponibile;- încurajarea tranzitului pe teritoriul ţării respective;- sporirea încasărilor la bugetul statului etc.

2.4 Clauza naţiunii celei mai favorizate şi clauza regimului naţional

Un rol important pe linia dezvoltării relaţiilor economice şi comerciale dintre state revine negocierii de tratate, acorduri şi a altor convenţii economice.

Tratatele comerciale sunt convenţii internaţionale care reglementează schimburile de mărfuri dintre două sau mai multe state, precum şi toate problemele care derivă din acestea. Împreună cu problemele comerciale propriu-zise se reglementează şi probleme privind transportul internaţional al mărfurilor pe calea maritimă şi fluvială, iar convenţiile respective poartă denumirea de tratate de comerţ şi navigaţie.

Pe baza acestor tratate, dar şi în absenţa lor, statele negociază acorduri comerciale şi de plăţi pe termene diferite, precum şi alte acorduri economice.

Tratatele de comerţ şi navigaţie şi, în absenţa lor, acordurile comerciale şi de plăţi cuprind o serie de clauze esenţiale care stau la baza relaţiilor economice dintre state, cum sunt:a) clauza naţiunii celei mai favorizate;b) clauza regimului naţional (a tratamentului naţional).

11

a) Clauza naţiunii celei mai favorizate este acea prevedere înscrisă în tratatele de comerţ şi navigaţie (sau în acordurile comerciale şi de plăţi) potrivit căreia părţile semnatare se obligă să-şi acorde reciproc toate avantajele pe care le-au acordat sau le vor acorda în viitor ţărilor terţe în domeniul relaţiilor comerciale.

Această clauză face referire la avantajele pe care statele semnatare se obligă să şi le acorde reciproc în domeniile perceperii taxelor vamale la import, export şi tranzit, eliberării licenţelor de import-export, tranzitului de mărfuri, navigaţiei maritime şi fluviale, precum şi situaţiei juridice a agenţiilor şi reprezentanţelor comerciale şi a persoanelor juridice ale unei ţări care exercită fapte de comerţ pe teritoriul celeilalte ţări.

În practica relaţiilor economice internaţionale, clauza naţiunii celei mai favorizate poate fi înscrisă sub două forme, şi anume:- necondiţionată (principiul egalităţii de tratament);- condiţionată (principiul compensaţiei).

Forma necondiţionată a clauzei presupune obligaţia asumată de părţile contractante de a-şi acorda reciproc, în mod automat şi fără alte compensaţii, toate privilegiile şi avantajele acordate sau care vor fi acordate în viitor ţărilor terţe în domeniul relaţiilor comerciale.

Forma condiţionată presupune obligaţia părţilor contractante de a extinde automat şi gratuit asupra celuilalt stat semnatar al tratatului numai acele avantaje şi privilegii pe care le-a acordat sau le va acorda în viitor unei ţări terţe, fără nici un fel de compensaţie din partea acesteia. În caz contrar, cealaltă parte contractantă poate obţine avantajele şi privilegiile respective numai în schimbul unor compensaţii corespunzătoare. Cu alte cuvinte, pentru extinderea asupra unui stat semnatar a privilegiilor şi avantajelor pe care celălalt stat semnatar le-a acordat sau le va acorda unei ţări terţe, în schimbul unor compensaţii echivalente, statul semnatar respectiv trebuie să acorde, la rândul său, privilegii şi avantaje corespunzătoare în schimbul celor pe care le primeşte din partea celuilalt stat semnatar.

b) Clauza regimului naţional este acea prevedere înscrisă în tratatele economice prin care părţile se obligă să acorde persoanelor fizice sau juridice ale unui stat semnatar, care exercită fapte de comerţ sau alte activităţi economice pe teritoriul celuilalt stat semnatar, aceleaşi drepturi şi obligaţii în materie economică, ca şi naţionalilor.

Acestea se referă la regimul fiscal, la condiţiile de folosire a mijloacelor de transport, a depozitelor, a instalaţiilor portuare etc.În literatura de specialitate occidentală această clauză mai este denumită şi principiul posibilităţilor egale de tratament.

12

CAPITOLUL 3. COOPERAREA ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ, COMPONENTĂ A RELAŢIILOR ECONOMICE INTERNAŢIONALE

3.1. Definirea cooperării şi colaborării internaţionale

Specializarea şi diviziunea internaţională a muncii plasează relaţiile economice internaţionale pe un nou curs, determinat atât de nevoia şi lupta pentru a accede la cele mai noi realizări ale ştiinţei şi tehnologiei universale, cât şi de accesul la resursele de capital şi de informaţii ce se formează diferit ca structură şi mărime în cadrul unor economii naţionale sau în cadrul unor uniuni de state luate separat.

Calea clasică de tip comercial de a putea avea acces la toate acestea nu mai satisface nevoile moderne şi ritmurile necesare aplicării noilor descoperiri sau ale noilor tehnologii.

Deosebirile de nivel tehnologic, de disponibilităţi de capital, de resurse ştiinţifice şi financiare dintre economiile naţionale impun noi modalităţi de conlucrare între state sau între firme din state diferite, ca şi dintre firmele situate pe teritoriul aceluiaşi stat.

În anii ’60 – ’70 au apărut în mediul internaţional şi sunt în plină afirmare în prezent o serie de forme şi tehnici de afaceri care depăşesc cadrul strict al schimbului de marfă şi orizontul de timp specific contractelor de export-import tradiţionale.

Aceste noi tipuri de operaţiuni sunt incluse în literatura de specialitate fie în categoria largă a cooperării economice internaţionale, fie în categoria alianţelor strategice, cu două mari grupări: alianţe competitive şi cooperare industrială, fie în grupul tehnicilor de transfer internaţional de tehnologie.

Alianţele competitive sunt reţele complexe de comunicaţii ce se stabilesc între firme în vederea realizării unor obiective lucrative în domeniile marketingului şi comercializării producţiei, cercetării şi dezvoltării etc. În mod obişnuit, în această categorie se includ acordurile de marketing, operaţiunile de licenţiere, franşizare, societăţile mixte.

Principalele raţiuni ale alianţelor competitive constau, în principal, în complementaritatea tehnologică, convergenţa de interese şi sporirea poziţiei competitive prin acţiune comună . Aceasta înseamnă că se pleacă de la ideea punerii în valoare a capacităţii specifice a fiecărui partener printr-un aranjament de prestaţii reciproce.

O altă raţiune a alianţelor competitive o reprezintă interesele comune ale părţilor, ce pot constitui temeiul cooperării în marketing şi producţie sub forme care merg de la simplul acord de distribuţie reciprocă a mărfurilor, până la înţelegeri privind proiectarea fabricaţiei şi dezvoltarea produsului. Specific acestor aranjamente este spiritul de conlucrare care domină relaţiile dintre parteneri, amenajarea intereselor particulare în raport cu obiectivele comune.

De aceea, alianţele sunt, de regulă, asociate cu forme de cooperare economică, ele tind să se realizeze pe o perioadă mai îndelungată de timp şi să evolueze spre formule instituţionale (de exemplu societăţi mixte).

Aceste alianţe competitive urmăresc realizarea unor scopuri strategice (denumite şi alianţe strategice), a unor obiective pe termen lung:

a) creşterea competitivităţii internaţionale;b) depăşirea unor obstacole de politică comercială;c) lupta de concurenţă.

Cooperarea industrială, conform definiţiei Comisiei Economice a ONU pentru Europa, cuprinde operaţiuni care depăşesc simpla vânzare-cumpărare de bunuri şi servicii şi presupune,

13

între părţi aparţinând unor ţări diferite, crearea comunităţii durabile de interese în domeniul producţiei, al transferului de tehnologie, al marketingului şi comercializării, în vederea asigurării pentru parteneri a unor avantaje reciproce.

Principalele caracteristici ale cooperării industriale sunt: centrul operaţiunilor este situat în domeniul producţiei, chiar dacă obiectul

cooperării poate fi mai complex, implicând activităţi comune de cercetare-dezvoltare, marketing şi comercializare, finanţare etc.

Conform abordării ONUDI, cooperarea industrială, se referă, în sens restrâns, la conlucrarea în producerea a două sau mai multe produse, în folosirea aceleiaşi tehnologii şi, în sens larg, la livrările de echipament, construcţia de obiective industriale, acţiuni de valorificare a resurselor naturale etc.

cooperarea industrială poate fi privită ca o conlucrare în management, care presupune coordonarea funcţiilor firmelor partenere în scopul creşterii competitivităţii şi stabilirea de legături durabile între parteneri din ţări diferite.

cooperarea se caracterizează printr-un regim normativ specific şi o bază juridică distinctă, conferite, pe de o pate, de nivelul şi mecanismul negocierii şi derulării acţiunilor respective, iar pe de altă parte, de caracteristicile contractului de cooperare.

În literatura de specialitate se disting două mari forme de cooperare industrială: cooperarea între firme separate: subproducţia şi coproducţia cooperarea instituţională (organică) sub forma societăţilor mixte.Între alianţele competitive şi cooperarea industrială există mai multe puncte comune, iar,

uneori ele sunt considerate ca având aceeaşi natură şi se tratează împreună (de exemplu, societăţile mixte sunt considerate, atât forme de alianţă, cât şi de cooperare).

Un loc aparte în tranzacţiile internaţionale revine exportului de obiective complexe, tranzacţiilor de anvergură care implică mari avantaje financiare, transferuri tehnologice, precum şi sisteme de contracte care impun o conlucrare intensă şi de durată între parteneri.

3.2. Forme de alianţe competitive

3.2.1. Producţia sub licenţă (licenţierea) este operaţiunea prin care o firmă (licenţiat sau beneficiar) dobândeşte, contra plăţii unui preţ, dreptul de a utiliza cunoştinţele tehnice brevetate ale unei firme (licenţiator). În esenţă, operaţiunea constă în acordarea, cu titlu oneros, a dreptului de utilizare a unei tehnologii de produs sau proces printr-un act care poartă numele de licenţiere.

Brevetul de invenţie reprezintă actul de garanţie asupra proprietăţii industriale.În ceea ce priveşte sistemele procedurale de acordare a brevetelor de invenţie, pe plan

internaţional se remarcă existenţa a două sisteme principale: sistemul atributiv şi sistemul declarativ.

Legislaţiile unor state ca Anglia, SUA, Germania, Austria, Suedia, Brazilia, Argentina, Israel, Finlanda şi a ţărilor est-europene aplică sistemul atributiv de drept al proprietăţii industriale, impunând o cercetare prealabilă a domeniului de noutate a invenţiei.

Legislaţia altor ţări, cum ar fi Belgia, Spania, Grecia, Luxemburg, Turcia şi o serie de ţări din America Latină, Asia şi Africa aplică sistemul declarativ, în sensul că nu se impune a se cerceta în prealabil existenţa elementului de noutate al invenţiei, însă cumpărătorii au posibilitatea de a solicita garanţii suplimentare, prin contracte de cesiune sau licenţă.

14

Licenţierea prezintă următoarele caracteristici principale:a) Este o formă a transferului de tehnologie. Obiectul licenţierii îl constituie

cunoştinţele tehnice care au făcut obiectul unui brevet, în speţă invenţii.b) Este un mijloc de valorificare a unor drepturi de proprietate industrială.

Specific licenţierii este faptul că se transferă în esenţă cunoştinţe tehnice, invenţii, care sunt folosite de beneficiar în activitatea sa de producţie şi permit fabricarea de produse sau realizarea de servicii.

c) Este o formă de cooperare industrială. Producţia sub licenţă presupune colaborare în producţie şi comercializare şi, de regulă, un sistem de relaţii pe termen mai lung. În multe contracte de licenţiere se încheie aranjamente complementare în baza cărora licenţiatul produce piese, subansamble, componente, care urmează să fie integrate în produsul finit, operaţiunea căpătând astfel caracteristicile unei producţii în comun. Plata se poate face şi în produsele rezultate.

d) Este o modalitate de internaţionalizare a afacerilor firmei. În cadrul formelor de internaţionalizare, licenţierea poate fi considerată ca o etapă intermediară între export (producţie internă şi comercializare la extern) şi producţia în străinătate. Aceasta reprezintă o modalitate preferată de firmele mici care nu dispun de capitalul şi experienţa necesare pentru a avea o societate mixtă sau o filială de producţie în străinătate. Totodată, licenţierea poate fi preferată atunci când ţara vizată impune restricţii la import sau la investiţiile directe, când segmentul de piaţă este restrâns sau când există oportunităţi de licenţiere a proceselor tehnologice auxiliare fără acordarea dreptului de utilizare a tehnologiei de bază.

Avantajele licenţierii internaţionale: acces pe pieţe externe dificil de penetrat; implicare redusă cu resurse şi risc scăzut; informaţii cu privire la produs şi concurenţă; costuri reduse; îmbunătăţirea calităţii livrării şi serviciilor post-vânzare.

Dezavantajele licenţierii internaţionale: posibila stimulare a unor concurenţi; lipsa controlului asupra operaţiunilor licenţiatului; slaba implicare pe piaţa licenţiatului; posibila pierdere a unor avantaje competitive; necesitatea unei organizări specifice.

Contractul de licenţă consacră acordul de voinţă al părţilor, cu privire la transferul dreptului de folosinţă al brevetului şi respectiv plata preţului, stabilind drepturile şi obligaţiile reciproce.

Licenţiatorul are două obligaţii principale:– obligaţia de remitere în baza căreia licenţiatorul trebuie să pună la dispoziţie

licenţiatului dreptul de folosinţă a brevetului (exploatarea acestuia),– obligaţia de garanţie privind existenţa şi validitatea dreptului transmis, precum şi

în legătură cu exercitarea acestuia. Licenţiatul are următoarele obligaţii:– obligaţia de a exploata licenţa, exploatarea trebuie să fie serioasă, efectivă;– obligaţia de plată a preţului stabilit prin contract.

15

Din punctul de vedere al întinderii obligaţiilor cesionarului, contractele de licenţă se împart în două categorii:

– licenţă pentru tehnologia curentă, care dă licenţiatului acces la tehnologia de care dispune licenţiatorul la momentul încheierii contractului;

– licenţă pentru tehnologia curentă şi viitoare, care dă acces la tehnologia dezvoltată de licenţiator în perioada de valabilitate a contractului.

De regulă, obiectul transferului se prezintă sub forma unui pachet, care cuprinde mai multe elemente:

brevete, mărci de fabrică/comerţ, drepturi de autor; specificaţii de produs şi proces; proceduri de control a calităţii; programe de producţie şi manuale de instrucţiuni; sarcina obţinerii unor performanţe; programe de formare tehnică şi profesională; informaţii privind produsul şi piaţa acestuia.

Principala componentă a transferului rămâne însă folosirea brevetelor. Totodată, de cele mai multe ori cunoştinţele patentate sunt însoţite de elemente tehnice şi tehnologice nebrevetabile (know-how). Pe de altă parte, transferul de know-how se poate face şi independent de licenţă, printr-un contract de vânzare a cunoştinţelor nebrevetate.

Know-how-ul este reprezentat de ansamblul cunoştinţelor tehnice, nebrevetabile, deţinute de o firmă, în legătură cu fabricarea unui produs sau aplicarea unor tehnologii industriale, pe care aceasta înţelege să le păstreze în secret, pentru a le exploata ea însăşi şi/sau a le transmite, în anumite condiţii, terţilor interesaţi.

Preferinţa pentru know-how este generată adesea de procedura greoaie, îndelungată şi costisitoare, implicată de înregistrarea invenţiilor şi eliberarea brevetelor, timp în care elementele de noutate tehnică cuprinse în cererea de brevet se pot perima.

În cadrul know-how-ului, spre deosebire de licenţa de brevet, în sarcina ambelor părţi apare obligaţia de a păstra secretul asupra acestuia.

Contradicţii şi abuzuri în licenţierea internaţionalăCesionarea licenţelor de producţie reprezintă o cale eficientă de realizare a transferului

internaţional de tehnologie către ţările în curs de dezvoltare.În cadrul UNCTAD s-a considerat necesar să se inventarieze tipurile de abuzuri şi de

restricţii care pot apărea în cazul licenţierii internaţionale, deoarece marile societăţi din ţările dezvoltate, care oferă aceste brevete, în lupta lor pentru supremaţie pot să abuzeze de statele mai puţin dezvoltate.

Un abuz cu efecte nefaste îl constituie clauza achiziţionărilor legate, prezentă în majoritatea acordurilor, care implică obligativitatea pentru cesionar de a cumpăra, odată cu licenţa şi elementele tehnico-materiale ale aplicării ei (maşini, echipamente etc.).

Un alt procedeu care contravine interesului cesionarului este transmiterea de tehnologie prin sistemul licenţelor grupate, procedeu agreat de furnizorii de licenţe. Acest sistem constă în obligaţia cesionarului interesat în cumpărarea unui brevet, să cumpere un număr determinat de alte brevete, cu care acesta se corelează. Acest sistem este interzis în legislaţia unor ţări, totuşi se încearcă promovarea acestui sistem în relaţiile internaţionale.

16

De asemenea, se consideră ca fiind un abuz, sau cel puţin o practică ilicită, durata îndelungată a plăţii către cesionant, adică a transferării veniturilor (a unei părţi din ele), provenite din aplicarea în producţie a procedeului care face obiectul licenţei.

Nivelul ridicat al preţurilor pretinse de cesionanţi reprezintă un alt abuz. În general, se consideră că preţurile sunt excesiv de mari, iar când numărul deţinătorilor este mic, preţul înregistrează, cu atât mai mult creşteri însemnate (uneori se întâlneşte preţul de monopol).

3.2.2. Distribuţia sub franşiză (franşizarea)

Franşizarea este, în esenţă, un aranjament comercial prin care o persoană, cedentul, acordă unei alte persoane, beneficiarul, permisiunea de a se folosi în afaceri de drepturi intelectuale şi materiale aparţinând cedentului.

În literatură se vorbeşte de două tipuri de franşizare:1. franşiza pe produs (cel din “prima generaţie”), care se aplică în relaţiile

- dintre producător şi detailist (exemplu: staţiile de benzină);- dintre producător şi angrosist (exemplu: produse Coca-Cola);- variante combinate (exemplu: Coca-Cola).

2. franşizarea formulei de afaceri (a doua generaţie), caz în care se află beneficiarul unei afaceri complete (Mc Donald’s sau Kentucky Friend Chicken).

Din punctul de vedere al conţinutului, operaţiunea de franşizare prezintă următoarele patru caracteristici:

1. se bazează pe un contract prin care cedentul permite beneficiarului să desfăşoare activităţi lucrative sub numele său (sau sub un nume asociat cu cedentul) şi în conformitate cu o formulă de afaceri agreată de acesta;

2. cedentul asigură beneficiarului asistenţă tehnică, materială şi, uneori, financiară atât înaintea angajării afacerii, cât şi în timpul derulării acesteia;

3. cedentul are drept de control asupra modului în care beneficiarul derulează afacerile;4. beneficiarul este proprietar al afacerii sale, fiind o persoană juridică distinctă de cedent.

El foloseşte propriul capital şi îşi asumă riscurile afacerii.Franchisingul este o operaţiune complexă, care îmbină elemente şi obiective specifice mai

multor tipuri de tranzacţii internaţionale. În primul rând, este o formă de valorificare a drepturilor de proprietate intelectuală (utilizarea în afaceri a mărcii, numelui de comerţ, drept de autor, know-how etc.).

În al doilea rând, este o formă de marketing şi distribuţie internaţională.În al treilea rând, este un mijloc de promovare a afacerilor printr-un management eficient

(implicarea IMM).În al patrulea rând, este o formă de alianţă competitivă, o tranzacţie în care se îmbină

aspectele comerciale, cu cele de alianţă şi cooperare.Factorii care au contribuit la dezvoltarea franşizării:declinul industriei producătoare tradiţionale şi avansul sectorului serviciilor (sunt potrivite

pentru activităţi de servicii);creşterea atracţiei pentru activităţi antreprenoriale individuale, revitalizarea liberei

iniţiative, stimularea IMM;multe firme mari tind să adopte politici de “dezinvestire”, vânzând o parte din afaceri

unor investitori independenţi;

17

crearea unui cadru legislativ adecvat în ţările occidentale (SUA, UE, Australia) prin apariţia contractului de franşizare.

ExempluFranchising la McDonald’s în RomâniaÎn primul rând, suma necesară pentru a prelua un contract de franşizare de la McDonald’s

este de 175.000 $, cu posibilitatea de a plăti în lei la cursul zilei. Această sumă este folosită pentru a acoperi costul mediu de deschidere a restaurantului (materii prime, unele obiecte de inventar, salarii etc.) şi pentru a constitui un depozit de siguranţă (aproape 15.000 $).

În al doilea rând, beneficiarul trebuie să ofere clienţilor condiţii de calitate a alimentelor, servire rapidă, o justă valoare a meniului servit asemănătoare celor oferite de restaurantele din reţeaua McDonald’s.

McDonald’s oferă beneficiarilor: amplasamentul viitorului restaurant; oferă know-how şi informaţii despre producătorii naţionali serioşi şi cu preţuri

rezonabile; asigură instruirea personalului pe o perioadă de 9-14 luni.Obligaţiile beneficiarului: plăteşte 5% din vânzări pentru dreptul de folosinţă a numelui de marcă; plăteşte 18% din vânzări pentru chirie; contribuie cu 4% din vânzări pentru constituirea unui fond de marketing, cheltuit

pentru a face cunoscută firma la nivel naţional; 1% din vânzări pentru publicitate locală prin sponsorizări etc.

3.3. Forme de cooperare industrială

Principalele forme de cooperare industrială între firme separate sunt1. Coproducţia (sau producţia în comun)2. Subproducţia (sau subcontractarea) În ambele cazuri, partenerii au în vedere existenţa ori dezvoltarea tehnologică şi creşterea

productivităţii şi competitivităţii prin acţiunea comună în producţie şi, de multe ori, şi în marketing şi comercializare.

Deosebirile dintre cele două forme de cooperare ţin în principal de natura raporturilor dintre părţi (asimetrică în subproducţie, echilibrată în coproducţie), precum şi mecanismul şi orizontul temporal al operaţiunilor (pe termen scurt la subproducţie şi pe termen lung la coproducţie).

Pe de altă parte, societăţile mixte sunt considerate în literatură atât forme de alianţe strategice, cât şi modalităţi de realizare a cooperării în afaceri în întreprinderi comune.

3.3.1. Coproducţia reprezintă o formă de cooperare industrială ce presupune un grad ridicat de complexitate tehnică a activităţii şi de complementaritate a potenţialului partenerilor. Ea constă în înţelegerea dintre două firme din ţări diferite de a fabrica independent, sub aspect tehnic, anumite subansamble şi de a-şi livra elementele fabricate pentru a se efectua asamblarea în vederea obţinerii produsului finit. Aceasta este coproducţia organică, care se bazează pe o specializare de tip organologic pe piese, subansamble etc.

Obiectul coproducţiei organice poate fi un bun imobil (clădiri, autostradă, cale ferată etc.) sau un bun mobil (autovehicul, maşină, utilaj etc.).

18

În cazul în care obiectul este un bun imobil, asamblarea lui se face la locul de amplasare, prin livrarea de către fiecare din parteneri a componentelor fabricate şi participarea în comun la operaţiunea de asamblare.

Dacă produsul finit este o maşină, un utilaj etc., asamblarea se poate realizare în trei modalităţi:

asamblarea în întreprinderile ambilor parteneri, prin livrarea reciprocă a subansamblelor fabricate de fiecare. Această modalitate se practică în cazul în care componentele livrate sunt de volum şi greutate aproximativ egală şi când ambii parteneri dispun de condiţii optime de asamblare;

asamblarea în întreprinderea unuia dintre parteneri, de regulă a celui care fabrică subansamblurile cu volumul şi greutatea cea mai mare, din motive de economie de cheltuieli de transport;

asamblarea într-o terţă ţară, care reprezintă o piaţă importantă de desfacere a produselor rezultate din coproducţie. Această modalitate se practică în cazul în care operaţiunea de montaj nu este complicată şi nu implică aparatură, spaţii etc. speciale.

Coproducţia organică cunoaşte o extindere notabilă în toate relaţiile internaţionale: în cadrul acestora, atât în industria prelucrătoare, cât şi în construcţii, exploatarea şi valorificarea unor zăcăminte etc.

Exemple 1. O societate ungară şi una austriacă au încheiat un acord de cooperare pentru producerea

în comun a autocarelor. Partenerul austriac produce cea mai mare parte a elementelor autocarelor care au nevoie de întreţinere: motorul, cutia de viteze şi mecanismele de transmisie, şasiul etc. Partea ungară fabrică caroseria, echipează şi finisează interiorul, efectuează montajul. Fiecare partener este responsabil de procedeele tehnice pe care le foloseşte pentru fabricarea părţii ce-i revine. Comercializarea se face sub o marcă comună, pieţele împărţindu-se astfel: piaţa Europei Răsăritene este rezervată exclusiv partenerului ungar, în timp ce pieţele occidentale sunt, în cea mai mare parte, împărţite între cei doi parteneri.

2. Acordul dintre un mare constructor de echipament greu din SUA şi o întreprindere poloneză pentru punerea la punct şi construirea în comun a unui tractor pe şenile de mare putere, într-o nouă concepţie. Diviziunea muncii se prezintă astfel: know-how-ul aparţine firmei nord-americane, iar construcţia are loc, atât în Polonia, cât şi în SUA, fiecare dintre parteneri producând anumite componente ale tractorului.

Cea de-a doua variantă a coproducţiei este cunoscută sub denumirea de “program comun de producţie” şi constă în înţelegerea dintre agenţii economici din ţări diferite, privind partajarea gamei de produse, adică fabricarea de către fiecare a unui segment al nomenclatorului de produse, urmând apoi un schimb, astfel încât fiecare partener să dispună de întreaga gamă de produse.

Acest tip de coproducţie are o aplicare tot mai largă în industria chimică şi farmaceutică, în industriile ce produc mijloace de transport etc., în general în ramuri care se caracterizează printr-o largă gamă de produse.

Această variantă de coproducţie are la bază diviziunea internaţională, intraramură a muncii, adică specializarea pe produse finite etc.

În situaţii frecvente, coproducţia prin program comun se combină parţial cu coproducţia organică.

19

Fiecare partener va avea dreptul să comercializeze întreaga gamă de produse, acestea vânzându-se sub o marcă proprie. În ceea ce priveşte pieţele, are loc o împărţire a lor în funcţie de considerente care ţin, atât de cooperarea respectivă, dar şi de politica economică externă a statelor de origine ale partenerilor.

ExempluO societate din Germania a încheiat un acord de cooperare cu o societate din Cehia,

pentru a fabrica în comun motoare Diesel. Aceste motoare sunt produse în două serii: seria A – modele mici – este produsă de către întreprinderea cehă şi seria B – modele mai mari – de către întreprinderea germană.

Anumite elemente ale ambelor serii sunt produse în totalitate numai de către unul dintre parteneri (în Cehia – cele care solicită un consum mare de forţă de muncă şi în Germania – cele cu un grad ridicat de tehnicitate).

În ceea ce priveşte comercializarea produselor, întreprinderea cehă are dreptul exclusiv de a vinde pe piaţa propriei ţări, iar întreprinderea germană dispune de exclusivitate în vânzarea pe pieţele vest-europene. Pe pieţele est-europene, cei doi parteneri pot concura şi fiecare dintre ei poate să-şi rezerve, dacă doreşte, dreptul exclusiv de vânzare pentru seria pe care o fabrică. În practică, ei se pun de acord, de la caz la caz, pentru a evita să facă oferte în condiţii mai avantajoase, unul decât altul.

România participă la această formă de cooperare, în ambele variante, atât cu ţările vecine, cât şi cu ţările occidentale dezvoltate.

De exemplu: cu o societate cehă cooperează prin coproducţie organică în producerea unui tip de avion şi a unor locomotive electrice de capacitate, ce nu se realizează în nici una din cele două ţări, iar cu Ungaria pentru fabricarea anumitor tipuri de vagoane. Coproducţia prin partajarea gamei de produse este utilizată pentru cooperarea cu firma CIBA-CEGY din Elveţia, pentru producerea unor medicamente.

Avantajele coproducţiei sunt deosebit de importante. Printre acestea: potenţează eforturile partenerilor, deoarece fiecare va executa acele

subansambluri, sau va fabrica acele articole pentru care este mai bine specializat şi dotat tehnic comparativ cu partenerul său (avantaj comparativ). Se realizează, astfel, o reducere a costurilor unitare de producţie, creşterea competitivităţii prin preţ a produselor şi ridicarea nivelului tehnico-funcţional al acestora;

creşterea nivelului calitativ al produselor rezultate din cooperare, folosindu-se specialişti, experienţă de producţie, abilitate tehnică, anumite procedee de fabricaţie specifice etc.;

fiind o cooperare de tip structural, bazată pe specializare, în care interesele părţilor sunt convergente, coproducţia are un caracter stabil şi durabil, fapt ce duce la o colaborare riguroasă a activităţilor şi elaborarea unei strategii optime de firmă;

prin coproducţie sunt înlăturate dificultăţile pe care le ridică cerinţele lărgirii capacităţilor de producţie cărora întreprinderile mici sau mijlocii le fac faţă destul de greu;

nu afectează autonomia părţilor contractante, pentru că fiecare partener este independent în organizarea producţiei în propria firmă şi poate angaja şi alte raporturi de cooperare în alte forme cu terţii.

Această formă de cooperare prezintă şi unele dificultăţi şi inconveniente: din punct de vedere tehnic, este necesară o riguroasă sincronizare a executării

20

subansamblelor şi o maximă promptitudine a livrărilor. De multe ori, datorită transportului defectuos, ambalajului necorespunzător, nesincronizarea în producţie, se încalcă graficul de livrări, producând perturbaţii în procesul de producţie al celuilalt partener. Încercarea de a crea stocuri de rezervă duce la creşteri suplimentare a costurilor, diminuând avantajele de preţ.

3.3.2. Subproducţia este o formă de cooperare internaţională între o firmă principală – numită ordonator şi o firmă secundară subproducătoare, prin care ultima se angajează să producă pentru cea dintâi, fie un produs finit, fie anumite componente, piese, subansambluri etc., care urmează să fie încorporate în produsul finit.

Subproducţia este întâlnită în literatura de specialitate şi sub denumirea de subcontractare, sau de prelucrare pe bază de contract.

Subproducţia are două variante de bază:1. producerea de produse finite;2. producerea de subansambluri. variante care pot fi numite:a. subproducţia de capacitate (conjuncturală, concurenţială);b. subproducţia de specialitate (structurală, complementară).

a) Subproducţia de capacitate presupune fabricarea de către subcontractanţi a unor produse finite identice cu cele realizate de ordonator, care preia producţia executantului şi o desface sub marcă proprie, permiţând eventual şi subcontractantului să o comercializeze, pe o arie limitată şi, de regulă, sub aceeaşi marcă ca şi restul producţiei.

Exemplu: Un şantier naval românesc a încheiat un contract cu o firmă norvegiană prin care se obligă

să producă pentru aceasta 12 nave cu o capacitate de 7300 tdw. Vasele respective urmează să fie utilizate de firma norvegiană după cum crede de cuviinţă (să le închirieze, să le vândă sub propria marcă etc.). Ordonatorul norvegian a stabilit concepţia (forma şi dimensiunile) de producţie şi a furnizat şantierului românesc documentaţiile şi planul de lucru, motoarele, elicele, aparatura de navigaţie şi de telecomunicaţii. Plata s-a făcut printr-o anumită sumă de bani, într-o valută convertibilă.

Principala cauză a subproducţiei de capacitate este de ordin conjunctural, atunci când apare un decalaj între cererea brusc crescută şi insuficienta capacitate de producţie de care dispune ordonatorul, ceea ce implică apelarea la subproducători, care dispun de capacităţi de producţie insuficient utilizate, dar care nu sunt cunoscuţi pe piaţă şi nu posedă reţele proprii de distribuţie.

Există şi soluţia ca ordonatorul să-şi sporească propria capacitate de producţie, dar aceasta poate fi făcută după un timp determinat şi cererea trebuie satisfăcută rapid, sau ordonatorul nu este dispus să investească, până nu are certitudinea că cererea va fi persistentă, de durată. Subproducătorii, întreprinderi de proporţii mai reduse, se pot adapta mai elastic fluctuaţiilor conjuncturale.

Anumite întreprinderi mari recurg la subcontractarea internaţională şi pentru că au procese de producţie foarte complicate (complexe) şi este dificil să se calculeze cu precizie repartizarea cheltuielilor generale în costul de producţie pe produs. Ele folosesc subcontractarea pentru a dispune de un element util de comparaţie.

21

Avantajele subproducţiei de capacitate: ordonatorul poate satisface cu promptitudine cererea (poate utiliza în mod

profitabil conjunctura favorabilă apărută pe piaţă); pentru ordonator este un mijloc de a evita investiţiile în noi capacităţi; nivelul deteriorării conjucturii şi al reducerii cererii se transferă prin subproducţia

de capacitate de la ordonator la subproducător; subproducătorul beneficiază pe perioada contractului de o anumită asistenţă

tehnică şi financiară acordată de ordonator; dacă producţia este pe o perioadă mai îndelungată, atunci subproducătorul poate

înregistra şi importante acumulări; pentru economia ţării subproducătoare, ea contribuie la sporirea exportului unor

produse manufacturate şi obţinerea de valută.În cazul subproducţiei de capacitate relaţia ordonator-subproducător este marcată de

preponderenţa elementului tehnic, de subordonare, în dauna celui funcţional, de conducere.

b) Subproducţia de specialitate reprezintă înţelegerea dintre un ordonator şi un (mai mulţi) subproducători, în virtutea căreia ultimul produce un subansamblu, component, reper, piesă etc., (în care acesta este specializat) care urmează să se includă în produsul de bază fabricat de ordonator.

Principalele motivaţii ale acestui tip de subproducţie se referă la: profilarea subproducătorului pe componentele respective şi, în legătură cu aceasta, dotarea tehnică corespunzătoare, specializarea forţei de muncă şi obţinerea unei producţii calitativ superioare şi cu costuri mai reduse. Acestea duc la creşterea competitivităţii produsului finit, îmbunătăţirea rentabilităţii economice globale a producţiei.

În relaţiile dintre parteneri apare şi se adânceşte o diviziune tehnică a muncii, temeiul complementarităţilor economice dintre firmele respective.

Exemplu:O firmă franceză a decis să fabrice prin subcontractare un element necesar asamblării unui

aparat hidraulic; piesa a fost iniţial concepută din oţel turnat şi subcontractantul trebuia să o facă la fel – fără a fi însă ferm condiţionat. El a propus o nouă soluţie: turnarea din fontă maleabilă. Noua soluţie a dus la micşorarea costului de producţie cu 25% şi menţinerea calităţii.

Caracteristicile subproducţiei de specialitate sunt:– Subproducţia este un mijloc de simplificare a structurilor întreprinderilor, a

organizării şi funcţionării lor;– Ordonatorul este scutit să organizeze stocarea de subproduse şi de piese care îi

parvin în flux continuu de la subproducător şi, deci, nu va mai investi în amenajarea de depozite, pentru angajarea unor salariaţi în plus etc.;

– Subproducţia de specialitate este o cooperare structurală. Cauza nu este fluctuaţia conjuncturală a cererii, ci calculul economic;

– Subproducţia de specialitate este, în acelaşi timp, o cooperare complementară, deoarece se bazează pe complementaritatea tehnică a partenerilor;

– Asistenţa tehnică şi financiară se reduce în cazul subproducţiei de specialitate.În cazul subproducţiei de specialitate relaţia ordonator-subproducător este dominată de

aspectele de ordin funcţional, conlucrativ, în dauna celor ierarhice, de subordonare.

22

3.4. Societăţile mixte

Noţiunea de societate mixtă a fost utilizată în mai multe sensuri în literatura de specialitate: ca un acord între două sau mai multe părţi pentru a lucra împreună în cadrul unui proiect de afaceri; ca un aranjament între două sau mai multe firme independente pentru organizarea producţiei şi marketingului; o societate constituită de parteneri din ţări diferite, de regulă, pe relaţiile Nord-Sud şi Vest-Est (în practica europeană).

În prezent, se consideră că societatea mixtă este o formă de cooperare (sau, de alianţă strategică) prin care doi sau mai mulţi parteneri din ţări diferite desfăşoară în comun, în cadrul unei entităţi independente, cu personalitate juridică, activităţi de producţie, marketing şi comercializare, financiare etc., prin partajarea beneficiilor şi riscurilor afacerii.

Cooperarea prin societăţi mixte prezintă câteva caracteristici:a) Relaţiile dintre părţi sunt de lungă durată, iar partenerii participă în comun la

gestionarea afacerilor şi răspund solidar. Prin aceasta, societăţile mixte se deosebesc de consorţii, care au caracter temporar, se constituie, de regulă, pentru un singur proiect de afaceri şi se bazează pe raporturi creditor-debitor.

b) Cooperarea are un caracter organic (sau instituţionalizat) în sensul că partenerii deţin părţi dintr-o societate, care poate fi nou-creată sau rezultată din transformarea unei societăţi existente (prin preluare de acţiuni de către unul din parteneri).

În literatura de specialitate se arată că societăţile mixte se deosebesc de filiala din străinătate, prin aceea că relaţiile dintre parteneri sunt de natura cooperării, iar regimul juridic este în multe ţări, îndeosebi în cele în curs de dezvoltare, unul special.

c) Cooperarea are un caracter complex şi evolutiv, în sensul că ea poate să se refere atât la acţiuni de marketing şi comercializare (societăţi mixte de comercializare, ca formă de distribuţie), cât şi la activităţi productive (formă de cooperare în producţie) sau cele bancare (băncile mixte). Totodată, cooperarea prin societăţi mixte reprezintă o componentă a strategiei de internaţionalizare, care să ducă la dezvoltarea afacerilor sub forma investiţiilor directe sau la achiziţii şi fuziuni pe piaţa mondială.

Astfel, în cadrul a ceea ce se numeşte strategia de integrare succesivă, o firmă poate începe prin crearea unor consorţii sau a altor forme de interdependenţă temporară, trece apoi la stadiul societăţii mixte, pentru ca, în final să procedeze la o preluare sau fuziune.

O altă strategie este numită “pânza de păianjen” şi este utilizată în special în industria automobilelor; ea constă în crearea unei reţele de alianţe strategice şi cooperări, care gravitează în jurul marilor producători.

Extinderea cooperării prin societăţi mixte are la bază o serie de raţiuni/avantaje atât pentru firmele din ţara exportatoare, cât şi pentru partenerii lor din ţara gazdă.

În primul rând, societăţile mixte reprezintă o cale avantajoasă a transferului de tehnologie, atât pe relaţia Nord-Nord, cât şi pe relaţia Nord-Sud şi Vest-Est. Deţinătorul de tehnologie o poate valorifica atât prin aport la capitalul social, cât şi prin acordarea de licenţe, franşize sau vânzarea de know-how către societatea mixtă.

În al doilea rând, societăţile mixte pot reprezenta un mijloc eficient de acces la noi resurse, permiţând diversificarea şi sporirea afacerilor. Acest argument este valabil mai ales atunci când este vorba de relaţii între firme mari, consacrate pe piaţă şi firme mici şi mijlocii, cu o mai redusă experienţă.

O formulă de succes în anii ’80 – ’90 a reprezentat-o aşa numitul capital de risc, respectiv suportul de capital, acordat de mari firme unor întreprinzători, firme mici, pentru valorificarea comercială a unei noi tehnologii sau a unei idei de afaceri.

23

Un factor important în relaţiile Nord-Sud sau Vest-Est îl constituie accesul partenerilor occidentali la o forţă de muncă bine calificată în condiţiile unui cost relativ redus, ceea ce permite creşterea competitivităţii şi lărgirea ariei de comercializare.

În al treilea rând, societăţile mixte sunt căi avantajoase de penetrare pe pieţe externe, îndeosebi cele afectate de bariere comerciale sau puţin deschise spre comerţul internaţional. În unele ţări, îndeosebi în cele în curs de dezvoltare, aceste forme de cooperare sunt preferate investiţiilor directe; în unele cazuri, ele se bucură de un regim favorizant, în ceea ce priveşte acordarea de garanţii pentru finanţare, regimul fiscal (de exemplu, Arabia Saudită, India, Mexic, China) sau prioritate la achiziţiile de stat (China).

Din perspectiva ţărilor în curs de dezvoltare, ca gazde ale societăţilor mixte, se pot evidenţia următoarele avantaje:

acces la tehnologiile industriale moderne; dezvoltarea industriei, a infrastructurii etc.; transfer de metode moderne de gestiune şi organizare a producţiei; utilizarea şi perfecţionarea forţei de muncă; utilizarea reţelelor de comercializare occidentale pentru promovarea exportului; economisirea/posibilitatea sporirii resurselor valutare etc.În practică, totuşi, această formă de cooperare întâmpină dificultăţi şi prezintă limite:În primul rând, unele studii arată că în societăţile mixte cooperarea dintre părţi se

caracterizează prin instabilitate, multe societăţi fiind desfiinţate după un număr de ani (între 50 şi 70%).

În al doilea rând, mulţi parteneri occidentali acuză dificultăţile de control şi coordonare în cadrul societăţilor mixte, îndeosebi cele create în ţările în curs de dezvoltare.

În al treilea rând, partenerii sunt preocupaţi de posibilitatea pierderii controlului asupra propriilor tehnologii şi pieţe sau de favorizare a concurenţilor. Astfel, un partener poate intra în alianţe strategice cu un concurent al asociatului său în societate, după cum societatea mixtă poate deveni concurent direct al firmelor asociate.

După obiectul de activitate, societăţile mixte pot fi grupate în şase categorii:a) Societăţi în domeniul cercetării-dezvoltăriiSocietăţile în activitatea de cercetare fundamentală se întâlnesc rar, deoarece

profitabilitatea lor nu poate fi anticipată; riscul mare, nevoia de capital, dotare şi personal înalt calificat, termenul îndelungat de recuperare a investiţiei, fac ca ele să fie un fenomen aproape sporadic.

Societăţile în domeniul cercetării aplicate au o frecvenţă mai mare de apariţie. Ele sunt caracterizate prin faptul că partenerii care cooperează sunt firme puternice din punct de vedere financiar, iar activitatea se desfăşoară cu tehnologii avansate, cu posibilităţi certe de aplicare. Specificul acestor societăţi mai constă şi în faptul că aportul partenerilor este în mare măsură în formă fizică (spaţiu, materiale diverse, aparatură de laborator, aparatură electronică etc.). De cele mai multe ori. Firmele cooperante sunt concurente în domeniul respectiv, dar forţa financiară şi dorinţa de a-şi consolida poziţia pe piaţa internaţională, de a reduce riscurile şi costurile şi de a-şi crea noi posibilităţi de extindere a gamei de produse, în domenii de vârf, le determină să apeleze la unirea eforturilor cu alte firme, din acelaşi domeniu sau din domenii complementare. Trebuie menţionat faptul că, de multe ori, firmele fondatoare sunt cu capital de stat, deoarece acestea îşi “pot permite” să îşi asume riscuri mari.

b) Societăţi comune în domeniul explorării şi exploatării resurselor naturale

24

Asemenea societăţi sunt printre primele care s-au constituit de-a lungul timpului. De obicei, asocierea se face cu parteneri locali, din ţara în care se exploatează resursele respective. Scopul lor îl reprezintă valorificarea profitabilă a unor resurse în apropierea pieţelor de desfacere.

Ele se constituie având ca motivaţii principale împărţirea riscurilor privind exploatarea resurselor şi a costurilor ridicate de explorare şi exploatare. În număr mare, ele se întâlnesc în Australia (în domeniul minier), în Canada (pentru exploatarea petrolului), în ţările africane (pentru diferite minereuri şi lemn), în ţările asiatice şi sudamericane (pentru petrol, lemn, metale şi altele).

c) Societăţi comune în engineering şi construcţii Se practică în mod frecvent între întreprinderile mici şi mijlocii şi se combină cu alte

forme de cooperare. Astfel, firme din ţări dezvoltate constituie societăţi comune pentru construirea de obiective industriale la cheie, obiective din infrastructură etc., de regulă în ţări în curs de dezvoltare, iar, mai recent, în ţări aflate în tranziţie. De exemplu, multe societăţi comune cu capital american şi al unor firme din Hong Kong au constituit asemenea obiective în China.

d) Societăţile comune în producţie au o pondere remarcabilă în totalul societăţilor. Obiectivele lor pot fi: producţia în comun a anumitor bunuri, penetrarea pe o anumită piaţă, prin asocierea cu o firmă deja prezentă pe piaţa respectivă, anihilarea efectelor protecţioniste ale ţării sediu, reducerea costurilor de transport, folosirea reţelei de distribuţie a partenerului local, a metodelor avansate de management etc.

e) Societăţile comune în comercializare au cea mai largă răspândire, reprezentând 50% şi peste, din totalul societăţilor cu capital străin şi autohton. Practica internaţională evidenţiază existenţa unor societăţi al căror obiect de activitate îl reprezintă numai cumpărarea în comun, de regulă specializate pe materii prime. Partenerii unei asemenea societăţi nu concurează, ci caută să negocieze împreună preţurile de cumpărare cu furnizorii lor, creându-se o relaţie preferenţială. De obicei, mărfurile astfel procurate sunt folosite în societate, se revând sau sunt folosite în mod independent de către parteneri, în firmele lor.

Majoritatea acestor forme de societăţi sunt firme care vând în comun produsele partenerilor sau alte produse. Ele se constituie datorită dorinţei unuia sau ambilor parteneri de a penetra pe o anumită piaţă, de a-şi extinde gama produselor comercializate, de a putea realiza legături de durată, de a avea acces la canalele de distribuţie ale partenerului şi de a beneficia de experienţa, cunoştinţele şi relaţiile acestuia pe piaţa respectivă.

f) Societăţile comune în servicii reprezintă un fenomen relativ nou, cu o extindere remarcabilă în ultimii 10 ani. Ele au apărut ca urmare a dezvoltării noilor tehnologii care au încurajat expansiunea deosebită a serviciilor.

Domeniile concrete în care se realizează această cooperare sunt: băncile, transporturile, consultanţa, ingineria, instituţiile financiare, asigurările, telecomunicaţiile, reţelele de date şi atele. Cea mai mare parte a lor se află situate în ţările dezvoltate. Motivaţiile specifice ţin de nevoia permanentă de a fi prezent şi activ pe piaţa internaţională, de nevoia de informare şi racordare la sistemele internaţionale de comunicaţii. Multe dintre aceste societăţi s-au înfiinţat în domenii specializate.

3.5. Tranzacţii comerciale internaţionale

25

3.5.1. Exportul de obiective industriale este o formă de tranzacţii internaţionale care îmbină aspecte specifice exportului tradiţional cu elemente care ţin de investiţiile directe în străinătate; totodată, prin caracteristicile sale – valoarea ridicată a tranzacţiei, derularea pe termen mijlociu şi lung, coparticiparea partenerilor la realizarea şi darea în funcţiune a obiectivului, transferul de tehnologie etc. el poate fi încadrat în cooperarea industrială.

Operaţiunea constă în construirea de obiective industriale în ţara beneficiarului prin efectuarea de către exportator – singur sau împreună cu terţe firme – a unor activităţi cum sunt următoarele:

furnizarea şi montarea instalaţiilor tehnologice; executarea lucrărilor de montaj, construcţii şi inginerie civilă; aprovizionarea cu factori de producţie; formarea forţei de muncă etc.La realizarea şi punerea în funcţiune a obiectivului sunt, de regulă, asociate şi firme

locale, inclusiv firma beneficiară.

Principalele caracteristici ale exportului de obiective industriale sunt următoarele: reprezintă un sistem de relaţii funcţionale între firmele participante – exportator,

beneficiar, subcontractanţi, organisme publice, societăţi financiar-bancare etc. – în care se îmbină activităţi comerciale, de cooperare şi investiţii, prestaţii intelectuale şi materiale, procese de producţie şi schimb etc.;

tranzacţiile sunt, de regulă, de valori foarte ridicate şi se derulează pe o perioadă îndelungată de timp; ca atare, şi riscurile asociate acestor operaţiuni sunt mai numeroase şi au un impact mai mare asupra rezultatelor economico-financiare ale părţilor implicate;

de multe ori, încheierea contractului se face în urma unei licitaţii organizate de reprezentanţii firmei beneficiare, câştigătorul acesteia procedând de obicei, la subcontractarea unor activităţi cu furnizori, firme de consulting-engineering, antreprenori etc., din ţara beneficiară şi din terţe ţări;

baza contractuală a tranzacţiei poate fi reprezentată de mai multe contracte separate, un contract global sau un contract “la cheie”.

Contracte separateÎn cazul în care se adoptă această formulă se încheie între beneficiar şi firme terţe

contracte pentru: furnizări de utilaje şi tehnologii, licenţieri, construcţii şi lucrări de infrastructură etc.

Răspunderea faţă de cumpărător revine fiecărui contractant pentru prestaţia datorată conform contractului; exportatorul este răspunzător în limita contractului direct încheiat cu importatorul, coordonarea lucrărilor fiind în sarcina cumpărătorului.

Contracte globaleÎn acest caz, între exportator şi importator se încheie un contract combinat, care se referă

atât la lucrările de construcţii montaj şi infrastructură, cât şi la furnizarea de instalaţii şi materiale şi prestarea de servicii.

Exportatorul îşi asumă faţă de client răspunderea pentru ansamblul lucrărilor şi livrărilor, chiar dacă executarea unora dintre acestea este transferată unui subcontractant.

Contracte la cheie

26

În acest caz, exportatorul îşi asumă faţă de client responsabilitatea realizării întregului obiectiv industrial – proiectare, punere în funcţiune, asistenţă şi exploatare, potrivit prevederilor contractuale, în baza unui preţ stabilit.

O variantă a exportului de obiective complexe este cunoscută în literatură sub denumirea de cooperare tripartită şi, este vorba de realizarea unui proiect industrial pentru un beneficiar prin coparticiparea a două sau mai multe firme din terţe ţări.

Exportul de obiective complexe, în general, şi cooperarea tripartită, în special, pot fi realizate în două mari modalităţi:

fără constituirea unei grupări instituţionale, partenerii acţionând independent; prin crearea unui consorţiu, a unei asociaţii fără personalitate juridică sau o

societate.

3.5.2. Consultanţa şi asistenţa inginereascăPrin consultanţă se înţelege acordarea de asistenţă în vederea organizării unei activităţi

economice, a perfecţionării conducerii şi a funcţionării unor întreprinderi ori instituţii prin formularea unor recomandări de ordin economic sau tehnic.

Activitatea de asistenţă inginerească reprezintă ansamblul de operaţiuni, care urmăresc efectuarea de investiţii în condiţii de eficienţă maximă şi care cuprind totalitatea activităţilor anterioare, concomitente şi ulterioare care însoţesc realizarea unui proiect.

Diversificarea şi amplificarea activităţilor economice şi tehnice, ce necesită informaţii complete şi o experienţă vastă în domenii de strictă specializare, au determinat fuziunea operaţiunilor de consultanţă şi asistenţă inginerească cu ceea ce este cunoscut sub denumirea de consulting-engineering.

Activitatea de consulting-engineering cuprinde o gamă largă de operaţiuni, de la simpla consultaţie acordată beneficiarului într-o anumită problemă până la realizarea unui obiectiv “la cheie”, incluzând pregătirea specialiştilor şi a personalului necesar funcţionării normale a obiectivului.

Prestaţiile sunt efectuate de firme specializate care dispun de mijloacele necesare: dotări materiale şi personal calificat, cunoştinţe teoretice şi practice vaste, posibilităţi largi de informare etc.

Principalele surse de acordare a serviciilor sunt:– întreprinderi sau birouri specializate (inclusiv instituţii de cercetare-proiectare);– compartimente de proiectare-dezvoltare din cadrul unor firme mari care produc

echipamente şi/sau realizează lucrări “la cheie”;– instituţii de învăţământ superior;– specialişti în domeniu;– constructori locali, mai ales pentru lucrările de construcţie civilă.Serviciile de consultanţă – care sunt solicitate cel mai frecvent de beneficiarii de credite şi

sunt utilizate pentru implementarea unor proiecte economice. Se pot clasifica în patru categorii, în funcţie de natura serviciilor procurate:

studii de preinvestiţii; servicii de pregătire proiecte, devize etc.; servicii de execuţie; asistenţa instituţională şi funcţională.

27

3.5.3. Licitaţiile internaţionaleLicitaţiile sunt pieţe de mărfuri care concentrează cererea şi oferta într-o perioadă

determinată şi într-un anumit loc, oferta fiind prezentată, fie ca o partidă efectivă de mărfuri, fie scriptic sub formă de documentaţie.

Scopul licitaţiei este de a selecta acel vânzător care acordă condiţiile cele mai avantajoase şi mai ales preţul cel mai redus (licitaţii de cumpărare) sau acel cumpărător care oferă cele mai bune condiţii şi preţul cel mai ridicat (licitaţii de vânzare).

Licitaţiile internaţionale sunt forme de comercializare pe piaţa mondială a unor mărfuri specifice, individualizate, în special produse de valoare ridicată, bunuri de echipamente, inclusiv obiective economice complexe.

Licitaţiile, ca forme de comercializare, prezintă o serie de caracteristici distinctive care le deosebesc de alte tehnici de comercializare, şi anume:

se desfăşoară pe bază de regulamente proprii, care cuprind metode şi norme speciale, cu caracter general sau specific naturii obiectului comercializat, legislaţiei şi reglementărilor care guvernează organizarea lor;

reduc rolul negocierilor, deoarece se fac pe bază de oferte; sunt bazate pe concurenţă (în primul rând, preţul); se fac prin acţiunea de adjudecare; sunt tranzacţii prompte care duc la încheierea operativă a contractelor.Licitaţiile internaţionale pot fi organizate de firmele producătoare sau de către cele

cumpărătoare, de comercianţi, de intermediari, de agenţi sau firme specializate, de regulă cu participarea băncilor care finanţează operaţiunile de comerţ exterior, a unor delegaţi oficiali ai camerelor de comerţ, autorităţilor judecătoreşti etc.

Licitaţiile pot fi clasificate după diferite criterii:a) după regimul juridic şi posibilităţile de participare se disting: licitaţii deschise (publice), la care numărul de participanţi este nelimitat, putând lua

parte, cu şanse egale, toate firmele interesate; licitaţii închise (limitate), organizate numai pentru un anumit număr de firme

specializate, invitate de organizatori;b) după frecvenţa organizării, licitaţiile pot fi: periodice, care au loc cu regularitate la anumite date, în anumite locuri; ocazionale, organizate atunci când este necesar, având în cele mai multe cazuri caracter

nerepetabil;c) după funcţia pe care o îndeplinesc şi poziţia organizatorilor în actul de vânzare-

cumpărare, distingem: licitaţii pentru vânzare (de export); licitaţii pentru cumpărare (de import).d) după mărimea partizilor de mărfuri comercializate, licitaţiile pot fi: cu ridicata; cu amănuntul.e) după natura obiectului tranzacţiei există: licitaţii pentru produsele de bază; licitaţii pentru produse finite; licitaţii pentru servicii.

28