70
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopa sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopa sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl Departamentul de Învăţământ la Distanţă şi Formare Continuă Facultatea de Ştiinte Economice Coordonator de disciplină: Lect. Dr. Felicia Dumitru

economie europeana

Embed Size (px)

DESCRIPTION

economie

Citation preview

1

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl

Departamentul de Învăţământ la

Distanţă şi Formare Continuă

Facultatea de Ştiinte Economice

Coordonator de disciplină: Lect. Dr. Felicia Dumitru

2

2008-2009

Suport de curs – învăţământ la distanţă

UVT ECONOMIE EUROPEANĂ

3

SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

= INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

= TEMĂ DE REFLECŢIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOL SAU SECŢIUNE

INFORMAŢII SUPLIMENTARE PUTEŢI GĂSI PE PAGINA WEB A U.V.T. LA ADRESA www.didfc.valahia.ro SAU www.id.valahia.ro .

4

Tematica cursului

1. Capitolul I. Uniunea europeană – definiţie,

cauze, etape.

2. Capitolul II. Politica bugetară. 3. Capitolul III. Politica agricolă comună 4. Capitolul IV. Principalele instituţii europene

5

CAPITOLUL I

UNIUNEA EUROPEANĂ-DEFINIŢIE, CAUZE, ETAPE

1. Cuprins 2. Obiectiv general 3. Obiective operaţionale 4. Timpul necesar studiului capitolului 5. Dezvoltarea temei 6. Bibliografie selectivă 7. Temă de reflecţie 8. Modele de teste 9. Răspunsuri şi comentarii la teste Cuprins Integrare economică, definiţie, etape, forme Planul Schuman, -„O idee nouă pentru Europa”. Piaţa unică, trăsătura esenţială a integrării economice. Evoluţia UE Principalele instituţii ale UE Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind

mecanismul integrării economice interstatale la scară mondială şi rolul acestor forme integraţioniste în economia mondială.

Obiective operaţionale: Construcţia europeană, istoricul ei, principiile care stau la baza legislaţiei comunitare şi principalele politici derulate în spaţiul european.

= 4 ore

6

CAPITOLUL I

UNIUNEA EUROPEANĂ-DEFINIŢIE, CAUZE, ETAPE

1. Uniunea europeană. Definiţie, cauze, etape

1.1. Integrare economică. Caracteristica esenţială a evoluţiei economiei

mondiale din a doua jumătate a secolului al XX-lea, integrarea economică

interstatală, a determinat apariţia unor noi dimensiuni atât în relaţiile economice

dintre ţări, cât şi în cooperarea economică internaţională şi a dus la formarea unor noi

centre de putere care au exercitat şi exercită o influenţă mare asupra raportului de

forţe din lumea contemporană.

În literatura de specialitate, pentru noţiunea de integrare economică se

regăsesc diferite accepţiuni, astfel:

Şcoala franceză reprezentată de P. Racine, susţine că prin integrare

economică interstatală se trece de la microspaţii la macrospaţii la „crearea unor

ansambluri economice tot mai vaste” care să determine creşterea productivităţii a

muncii şi a calităţii superioare a mărfurilor.

În opinia acestui autor „naţiunea nu mai oferă economiei moderne un cadru

suficient de creştere. Numai în marile spaţii se poate folosi pe deplin capacitatea de

producţie, căreia progresul tehnic îi măreşte cu fiecare zi limitele”;

Şcoala anglo-saxonă dă o definiţie pragmatică a integrării economice,

inspirată din ideologia neoliberalismului şi anume că aceasta defineşte „… absenţa

discriminărilor sau eliminarea progresivă a discriminărilor, în raporturile economice

între diferite ţări”;

Definiţia „sociologică” este extinsă la totalitatea fenomenelor economice, şi

anume că, mai multe elemente economice sunt integrate dacă relaţiile dintre ele devin

stabile şi eficiente din punct de vedere economic;

Integrarea economică pe grade de adâncime sau extindere, al cărui autor J.

Weilter susţine că există o integrare de gradul I – în care structurile producţiei şi

schimburilor sunt ordonate, mai mult sau mai puţin spontan, urmată de o integrare de

gradul II – în care instituţiile interguvernamentale şi autorităţile supranaţionale joacă

un rol hotărâtor în dezvoltarea şi orientarea schimburilor şi de o integrare de gradul

Definiţie, etape,

forme

7

III, stadiul suprem considerat ca ideal al sferei valorii umane care reprezintă de fapt,

spiritul integrării interstatale;

În dicţionarul de economie contemporană integrarea economică este definită

ca reprezentând „realizarea unei unificări complete între economii mai înainte

distincte. Prin aceasta înţelegând nu numai o unificare vamală, dar, de asemenea, o

liberalizare a tuturor operaţiunilor comerciale sau financiare, astfel încât posibilităţile

de iniţiativă, în ansamblul teritoriului, să fie pentru fiecare de competenţa ţărilor în

cauză, identice cu cele care existau anterior în fiecare teritoriu”. Această definiţie are

mai multe limite, deoarece:

nu subliniază faptul că integrarea economică este un proces complex de

dezvoltare a economiei mondiale;

nu permite accesul la legăturile de dependenţa şi interdependenţa interstatală;

nu evidenţiază factorul care a avut un rol esenţial în procesul integrării –

revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană.

În literatura economică din România se apreciază, că, “integrarea economică

internaţională este un proces complex de dezvoltare a economiei mondiale, care se

bazează pe o treaptă calitativ nouă, superioară a interdependenţelor şi specializărilor

între economiile diferitelor state. Este determinată de un ansamblu de factori, între

care un rol esenţial îl are revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană”.

Schimbările profunde şi complexe petrecute în economia mondială după cel

de-al doilea război mondial şi apariţia altor state suverane a necesitat stabilirea unor

noi tipuri de relaţii economice, a unor noi interdependenţe economice şi noi centre de

putere economică. Un rol determinant în acest proces, l-a avut revoluţia tehnico-

ştiinţifică declanşată în anii 1950-1955, care a determinat schimbări profunde în

repartiţia pe ramuri, în diviziunea internaţională a muncii şi în comerţul exterior.

Cauzele integrării economice sunt multiple, determinate de:

1. Apariţia şi manifestarea în forme tot mai acute a contradicţiei între

posibilităţile de sporire a producţiei şi capacitatea restrânsă de absorbţie a pieţelor

naţionale, care nu a fost resimţită imediat după cel de-al doilea război mondial,

deoarece refacerea economică nu era încheiată iar potenţialul tehnico-economic abia

făcea faţă cerinţelor interne. Sub influenţa revoluţiei tehnico-ştiinţifice, acest potenţial

s-a refăcut pe baze moderne şi a determinat nu numai depăşirea relativ rapidă a

nivelului anterior de dezvoltare economico-socială, dar şi apariţia unei contradicţii

Cauzele

integrării economice

8

specifice între posibilităţile de producţie mari şi foarte mari ale marilor firme şi cadrul

îngust sau foarte îngust al pieţelor naţionale;

2. Gradul înalt de concentrare a producţiei şi de centralizare a capitalurilor,

pe de o parte, limitele şi restricţiile mişcării libere a capitalurilor şi forţei de muncă,

pe de altă parte, deoarece, pe măsura refacerii potenţialului tehnico-economic (sub

influenţa revoluţiei tehnico-ştiinţifice), s-au produs mutaţii profunde în raportul de

forţe economice din cadrul diferitelor ţări ceea ce a determinat creşterea gradului de

concentrare a producţiei şi de centralizare a capitalului, element hotărâtor care asigură

succesul pe orice piaţă.

3. Necesitatea capitalurilor din ţările situate într-o anumită zonă de a-şi

promova şi apăra „în comun” interesele, ameninţate de concurenţi internaţionali

foarte puternici. Exemplul cel mai evident îl constituie ţările din Europa Occidentală

deoarece fiecare ţară în parte s-a simţit prea slabă în faţa concurenţei SUA şi a

Japoniei pe pieţele mondiale şi în faţa penetraţiei extrem de puternice a marilor

monopoluri.

4. Constituirea unor mari firme (de stat sau mixte), care prin activitatea lor

depăşesc graniţele naţionale şi devin companii transnaţionale ce prin măsuri comune

caută să-şi asigure funcţionarea optimă într-un spaţiu lărgit. Obiectivul esenţial al

progresului firmelor multinaţionale integrate internaţional a fost uniunea vamală. De

aceea s-a pus problema unirii ţărilor respective în cadrul Comunităţii Economice

Europene, în acest fel putând să promoveze în comun cele mai noi cuceriri ale ştiinţei

şi tehnicii şi să învingă în lupta de concurenţă.

5. Interesele comune ale ţărilor dezvoltate de a menţine şi dezvolta relaţiile cu

fostele ţări coloniale, devenite independente, furnizoare în cea mai mare parte de

resurse naturale şi materii prime.

Integrarea economică a avut şi are forme specifice în diferite ţări şi regiuni ale

lumii în funcţie de nivelul lor de dezvoltare. În general se apreciază că procesul de

integrare a parcurs următoarele etape:

Prima etapă a procesului de integrare a avut o evoluţie triplă: în Europa

Apuseană, în Europa Răsăriteană şi pe continentul Americii de Nord. În Europa

Occidentală, prima organizaţie care a constituit o formă de integrare economică

internaţională a fost Comunitatea Europeană a cărbunelui şi oţelului (CECO), care a

luat fiinţă în aprilie 1951 pe baza planului Schuman (pe atunci ministru de externe al

Principalele etape şi forme de integrare economică

9

Franţei), prin semnarea Tratatului de la Paris de către RFG, Franţa, Italia, Belgia,

Olanda şi Luxemburg, tratat care a intrat în vigoare în august 1952. Ţările semnatare

ale acestui tratat îşi propuneau unirea eforturilor pentru scoaterea din criză a

industriei carbonifere şi a celei siderurgice şi crearea unei „pieţe comune” pentru

ramurile respective. În Europa Răsăriteană, în 1949, a luat fiinţă Consiliul de Ajutor

Economic Reciproc (CAER), la care au participat: Albania, Bulgaria, Cehoslovacia,

Polonia, România, Ungaria şi Uniunea Sovietică. Conform statutului, CAER-ul era o

organizaţie economică internaţională cu caracter guvernamental care avea ca scop

unirea şi coordonarea eforturilor membrilor săi în vederea accelerării progresului

economic şi tehnic, ridicării nivelului de industrializare al ţărilor cu o industrie mai

puţin dezvoltată şi creşterii neîntrerupte a productivităţii muncii. Pe continentul

Americii de Nord s-a realizat o integrare economică între SUA şi Canada care, spre

deosebire de cele din Europa, nu a avut la bază acorduri între state, ci prin

întrepătrunderile unor mari întreprinderi din cele două ţări şi, în mod deosebit, prin

extinderea sferei de acţiune a capitalurilor din SUA în Canada. Acest proces a fost

facilitat de alianţa celor două ţări în timpul celui de-al doilea război mondial şi întărit

de legislaţiile lor naţionale.

A doua etapă a procesului de integrare a început prin semnarea la Roma, în

anul 1957, a două tratate şi formarea Comunităţii Europene a Energiei Atomice

(EURATOM) şi Comunităţii Economice Europene (Piaţa Comună), la ele participând

aceleaşi şase ţări ca şi în cadrul CECO. În timp ce CECO şi EURATOM privesc

sectoare extrem de importante dar limitate, Comunitatea Economică Europeană

(CEE) viza ansamblul economiei şi politicii statelor membre. Unul din fondatorii

Pieţei Comune, W. Hallstein, o compara cu o rachetă în trei trepte: 1. Uniunea

vamală, 2. Uniunea economică şi, 3. Uniunea politică. Ca o reacţie faţă de

constituirea CEE, la 4 ianuarie 1960 a fost semnată Convenţia de la Stockholm, prin

care a luat fiinţă Asociaţia europeană a Liberului Schimb (AELS), între Austria,

Danemarca, Elveţia, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia, Suedia. La AELS au mai

aderat ulterior: Finlanda (1961), Irlanda (1970), Liechtenstein (1973) ultimele două

având statut de asociaţi. Tot în anul 1960, prin tratatul încheiat la Montevideo, s-a

constituit Asociaţia Latino-Americană a Comerţului Liber (ALALC) care a grupat

iniţial: Argentina, Brazilia, Chile, Mexic, Paraguay, Uruguay, Peru. La ALALC au

aderat ulterior ţările din Piaţa Comună din America Centrală, prin semnarea în

Semnarea la

Roma în 1975 a două tratate

10

decembrie 1960, la Managua, a Tratatului general de integrare economică de către

Guatemala, Salvador, Honduras, Nicaragua, şi în 1963 de către Costa Rica. În Africa,

în anul 1963 s-a creat organizaţia Unităţii Africane, care a impulsionat procesul de

apropiere dintre ţări, prin crearea Comunităţii Economice a Statelor din Africa de

Vest (CEDEAO), iar în 1964 a Uniunii Vamale şi Economice a Africii Centrale

(UDEAC), la care au luat parte iniţial: Camerun, Republica Africa Centrală, R.P.

Congo, Gabon şi Ciad (aceasta din urmă părăsind-o în 1969). În Asia, pe baza

acordului de la Bangkok, din august 1967, a luat fiinţă Asociaţia Naţiunilor din Asia

de Sud-Est (ASEAN), la care au luat parte reprezentanţi din Filipine, Indonezia,

Malaezia, Singapore şi Thailanda.

A treia etapă a început prin semnarea la Paris, în anul 1973, a unui tratat de

fuziune a celor trei comunităţi (CECO, EURATOM, CEE), având aceleaşi organe de

conducere şi un buget comun. Noul ansamblu integraţionist a luat denumirea oficială

de Comunitate Europeană, cu un sistem instituţional specific. Caracteristic acestei

etape a integrării economice vest-europene este creşterea considerabilă a numărului

de ţări „asociate” la CEE. Aceste ţări, deşi nu au drepturi depline, au în vedere

cooperarea comercială, tehnică şi financiară, şi încheierea de acorduri comerciale cu

fiecare ţară membră AELS. O caracteristică importantă a integrării economice, în

cadrul celei de-a treia etape, a fost trecerea la sistemul de securitate economică

colectivă pe continentul sud-american. În acest sens, în anul 1972 a fost creată Piaţa

comună din Caraibe s-a înfiinţat zona Caraibilor (CARICOM) prin care se urmărea

reducerea şi eliminarea treptată a decalajelor dintre ţările membre.

A patra etapă a integrării economice interstatale este marcată de schimbările

profunde ce au avut şi au loc în patru regiuni importante ale lumii:

a) În Europa occidentală prin aderarea Greciei (1981), Spaniei şi Portugaliei

(1986), Piaţa Comună era formată acum din 12 membri. Ulterior la 1 noiembrie 1993

prin semnarea Tratatului de la Maastricht a luat fiinţă Uniunea Europeană care

dispune de noi dimensiuni politice şi economice, prin intenţia de promovare a unei

politici externe active, ca şi introducerea din anul 2002 a unei monede unice,

acordarea de cetăţenie europeană, drept de vot rezidenţilor străini etc. Ca urmare a

cererilor de aderare ale Austriei, Finlandei şi Suediei numărul de membri a ajuns la

15, ulterior UE lărgindu-se continuu prin aderarea de noi membri. De altfel, începând

cu 1 ianuarie 1993 UE şi AELS formează una dintre marile pieţe integrate ale lumii

Semnarea la Paris în anul 1973 a unui

tratat de fuziune a celor trei comunicaţii

Schimbări

profinde ce au avut loc în patru regiuni ale lumii

11

cunoscute sub denumirea de Spaţiul Economic European (SEE) care se întinde de la

Marea Mediterană până la Oceanul Îngheţat de Nord.

b) În Europa Răsăriteană cea de-a patra etapă a integrării economice s-a

caracterizat prin desfiinţarea CAER. Analizând eşecul CAER, Lionel Stoleru – fost

ministru al planului din Franţa – arată că, de fapt, prin desfiinţarea CAER a avut loc

anihilarea unui dublu eşec şi anume: un eşec în ceea ce priveşte scopul urmărit:

coordonarea planurilor naţionale ale ţărilor participante nu s-a realizat niciodată şi un

eşec în funcţionare, care s-a concentrat, în special, în domeniul preţurilor.

c) Ca reacţie la tendinţa de extindere şi consolidare a UE în America de Nord

a intrat în vigoare începând cu 1 ianuarie 1994 – Acordul Liberului Schimb Nord-

American (ALENA) format din SUA, Canada şi Mexic, ce dispune de peste 400

milioane de consumatori.

d) În Asia din regiunea Pacific este în curs de definitivare cea mai mare

organizaţie integraţionistă mondială – Cooperarea Economică a Asiei Pacific

(APEC), formată prin tratatul semnat la Jakarta în noiembrie 1994.

1.2. Planul Schuman, -„O idee nouă pentru Europa”. În primăvara anului

1950 Robert Schuman, ministrul francez de afaceri externe, om de mare încredere

pentru americani şi britanici, propunea reintegrarea Germaniei Federale în concertul

statelor occidentale. Reuniunea celor trei guverne a fost programată la 10 mai 1950,

Franţa asumându-şi responsabilităţile pentru acest eveniment. Blocajelor politice li se

adăugau şi dificultăţile economice, datorate, în special, crizei de subproducţie.

Cererea de oţel a scăzut, implicit şi preţul, ceea ce dădea impresia că producătorii

tradiţionali existenţi între cele două războaie trebuiau să-şi reconstituie un nou cartel

cu scopul de a limita concurenţa. În plină fază de reconstrucţie, economiile ţărilor

Europei Occidentale nu-şi puteau permite să lase industriile de bază la latitudinea

speculaţiei sau crimei organizate. Pentru a dezlega acest amalgam de dificultăţi în faţa

căruia diplomaţia tradiţională părea depăşită de evenimente, Robert Schuman a

recurs la geniul inventiv al unui om încă necunoscut de marele public, dar care

deţinea o experienţă excepţională de-a lungul unei lungi şi bogate cariere

internaţionale, Jean Monnet, care fusese numit de Charles de Gaulle în 1945 comisar

francez pentru modernizare, în scopul asigurării redresării economice a ţării. De

altfel, Monnet a fost unul dintre oamenii cei mai influenţi din Europa occidentală,

deoarece încă de la primul război mondial el a organizat structurile de aprovizionare

Planul Schuman – “O idée nouă

pentru Europa”

12

în comun cu forţele aliate. Secretar general adjunct al Societăţii Naţiunilor, bancherul

Statelor Unite în Europa Orientală şi în China, Jean Monnet a fost unul dintre

consilierii ascultaţi de preşedintele Roosvelt şi artizanul „Victory Program” care a

asigurat superioritatea militară a Statelor Unite asupra forţelor Axei. Fără un mandat

politic, acest om pragmatic sfătuia şi guvernele ţărilor Europei Occidentale. Ministrul

francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman, încredinţase comisarului său

preocupările sale privind Germania, fiind obsedat de a face totul pentru ca un război

între două naţiuni să fie pentru totdeauna imposibil. Jean Monnet care s-a impus cu

mica sa echipă de specialişti, a reflectat asupra acestei probleme, principala sa grijă

fiind politica internaţională, deoarece a estimat că războiul rece s-a născut din

competiţia între cele două mari părţi ale Europei.

Organizaţia Europeană de Cooperare Economică(OECD), creată în anul 1948

nu avea decât atribuţii de coordonare şi nu putea împiedica redresarea economică a

ţărilor europene în cadrul naţional. Instituţia Consiliului Europei creat la 5 mai 1949

arăta că, guvernele nu erau dispuse să-şi amputeze prerogativele. Ansamblul

consultativ nu avea decât puteri deliberative, fiecare dintre rezoluţiile sale trebuiau

aprobate cu o majoritate de două treimi şi puteau fi blocate de votul Consiliului de

Miniştri. Jean Monnet a fost convins că, era iluzoriu să-şi creeze dintr-o dată un

edificiu complet instituţional, fără a declanşa rezistenţe din partea statelor care

considerau că întreaga iniţiativă era sortită eşecului . Conducătorii statelor nu aveau

încă maturitate pentru a consimţi transferurile masive de suveranitate iar

susceptibilităţile naţionale erau încă vii după sfârşit recent al războiului. Pentru a

reuşi trebuiau să se limiteze atât la anumite obiective stabilite pentru domenii precise,

cu o mare contribuţie psihologică, ca şi pe un mecanism de decizii în comun cu noi

competenţe. Jean Monnet, împreună cu colaboratorii săi apropiaţi au redactat în

ultimele zile ale lunii aprilie 1950 o notă succintă în care expuneau motivele şi

dispoziţiile unei propuneri ce bulversa toate schemele clasice diplomatice. Jean

Monnet, fără a proceda la tradiţionalele consultări după serviciile prestate în

ministere, avea grijă ca această muncă să fie făcută cu mare discreţie, în scopul

ocolirii inevitabilelor obiecţii sau a unor contrapropuneri care ar fi alterat caracterul

evoluţiilor revoluţionare, ca şi beneficiul cu efect surpriză. Documentele confidenţiale

i-au fost înmânate lui Bernard Clappier, Jean Monnet ştiind că decizia ministrului

putea să modifice cursul evenimentelor. La întoarcerea dintr-un week-end din

13

regiunea sa Loraine, Robert Schuman îşi anunţa colaboratorii: „am citit acest proiect;

mă ocup eu de treaba asta”, iniţiativa fiind de domeniul responsabilităţilor politice. În

timp ce ministrul francez îşi apăra propunerea în dimineaţa zilei de 9 mai, în faţa

colegilor săi din guvern, un emisar al cabinetului său îi transmite cancelarului

Adenauer „un proiect”, pe care acesta l-a aprobat imediat, deoarece atingea un

obiectiv major, dublul acord al guvernelor francez şi german. Robert Schuman şi-a

făcut apoi publică declaraţia asupra acestui proiect, într-o conferinţă de presă care a

durat timp de 16 ore, ţinută în salonul Orologiului din Ministerul de Externe al

Franţei. Acest program a fost precedat de câteva fraze introductive: „Nu mai este

vorba de cuvinte spuse în van, ci de un act îndrăzneţ constitutiv. Franţa a acţionat şi

consecinţele pot fi imense. Sperăm că ele vor fi. A acţionat în mod esenţial pentru

pace. Pentru ca pacea să se întâmple cu adevărat trebuie mai întâi să existe o Europă.

Cinci ani aproape zi de zi după capitularea Germaniei, Franţa a îndeplinit primul act

decisiv al construcţiei Europei asociind la aceasta Germania. Condiţiile Europene

trebuie să fie pe de-a-ntregul transformate. Această transformare va face posibile alte

acţiuni imposibile până în această zi. Europa ce se va naşte din asta, va fi o Europă

puternică, unită şi şarmantă. O Europă unde nivelul de viaţă va creşte datorită unirii

producţiilor şi extinderii pieţelor care vor determina scăderea preţurilor”.

În acest moment tonul unirii a fost dat. Nu era vorba de un nou aranjament

tehnic supus unui târg de negociatori. Franţa întindea mâna Germaniei propunându-i

să se asocieze ca parteneri egali în sânul unei noi entităţi, mai întâi însărcinată să

administreze în comun cărbunele şi oţelul din cele două ţări dar să pună şi prima

piatră a federaţiei europene.

Declaraţia care a animat spiritele a formulat şi câteva principii definitorii:

Europa nu se va face dintr-o dată, ci prin realizări concrete. Trebuie mai întâi

să se stabilească „solidarităţi de fapte”.

Opoziţia seculară dintre Franţa şi Germania trebuie eliminată; propunerea

trebuie să atingă în principal aceste două ţări, dar ea este deschisă pentru toate

celelalte naţiuni europene care le împărtăşesc obiectivele.

Acţiunea imediată trebuie să ducă până la un punct „limitat dar decisiv”, iar

producţia franco-germană a cărbunelui şi oţelului, va trebui plasată sub Înalta

Autoritate Comună.

Principii

definitorii

14

Fuziunea acestor interese economice va contribui la creşterea nivelului de trai

şi la asigurarea unei stabilităţi economice

Deciziile Înaltei Autorităţi Comune vor uni şi ţările care vor adera. Aceasta va

fi compusă astfel, din personalităţi independente pe o bază paritară iar deciziile sale

vor fi executorii.

Pentru ca iniţiativa franceză, devenită franco-germană să aibă toate şansele de

a deveni realitate, trebuia acţionat rapid. Franţa convoacă la 20 iunie 1950 la Paris o

conferinţă interguvernamentală sub preşedinţia lui Jean Monnet. Cele trei ţări din

Benelux şi Italia au răspuns la apel şi au participat la masa negocierilor unde Monnet

a precizat spiritul discursurilor care urmau să înceapă: „Noi suntem aici pentru a

îndeplini o faptă comună, nu pentru a negocia avantaje, dar pentru a ne căuta propriile

avantaje într-un avantajul comun. Se va întâmpla doar dacă vom elimina din

discursurile noastre toate sentimentele particulare pentru ca astfel să se poată găsi o

nouă soluţie. În măsura în care noi, reuniţi aici, ne vom schimba metodele, starea de

spirit a tuturor europenilor se va schimba din aproape în aproape, cu totul?”

Discuţiile au permis, de la început, evoluţia edificiului internaţional avut în

vedere. Independenţa şi puterile Înaltei Autorităţi nu au fost puse în discuţie, pentru

că acestea constituiau punctul central a propunerii. La cererea Ţărilor de Jos s-a

înfiinţat un Consiliu de Miniştri format din reprezentanţii tuturor statelor. Formarea

unui plen parlamentar şi a unei Curţi de Justiţie vor completa elementele care au stat

la baza structurii sistemului instituţional al actualei UE.

Negociatorii nu au pierdut niciodată din vedere că au un mandat politic pentru

a constitui o organizaţie total nouă care are anumite obiective şi utilizează metode

specifice. Esenţial era ca această instituţie să nu se deprecieze pe parcursul creării şi

să ofere propriilor organisme interguvernamentale clasice următoarele obiective:

unanimitate exigentă în luarea deciziilor; contribuţii financiare naţionale; supunerea

executivului reprezentanţilor statelor naţionale la deciziile uniunii. La 18 aprilie 1951,

tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) a fost semnat şi

ratificat de cele 6 state semnatare. Astfel la 10 august 1952, Înalta Autoritate

prezidată de Jean Monnet s-a putut instala la Luxemburg. Jean Monnet aprecia că:

„Propunerile lui Schuman sunt revoluţionare sau nu reprezintă nimic. Principiul lor

fundamental este delegarea suveranităţii într-un domeniu limitat, dar decisiv. Un plan

care nu pleacă de la acest principiu nu poate aduce nici o contribuţie utilă la

15

soluţionarea marilor probleme care ne slăbesc. Cooperarea între naţiuni, oricât de

importantă ar fi, nu duce la nici un rezultat. Ceea ce trebuie căutat este o fuziune de

interese ale popoarelor europene, şi nu doar echilibrul acestor interese.”

Pornind de la aceste aprecieri, se pot evidenţia principalele probleme care au

stat la naşterea Comunităţii Europene, ca şi principiile novatorii ale acesteia. Pentru a

trage concluziile privind negocierile Tratatului de la Paris, timp de aproape un an s-au

ridicat o serie de probleme fundamentale la care Monnet a încercat să dea

răspunsurile cele mai adecvate, deoarece nu era vorba de o negociere diplomatică

clasică. Personalităţile desemnate de cele 6 guverne s-au reunit pentru a crea un

sistem nou juridico-politic durabil.

Preambulul tratatului CECO a fost constituit din 5 paragrafe scurte ce

conţineau toată filozofia care a inspirat continuu pe promotorii construcţiei europene

şi constituiau totodată elemente care au stat la construcţia acesteia, şi anume:

considerând că pacea mondială nu poate fi supravegheată decât prin eforturi

creatoare în măsura pericolelor care le ameninţă;

convinşi că aportul pe care îl aduce o Europă organizată şi animată, poate

servi civilizaţiei şi este interseparabil pentru menţinerea relaţiilor pacifiste;

conştienţi că Europa se va construi prin realizări concrete, creând mai întâi o

solidaritate de fapt şi apoi prin stabilirea bazelor comune de dezvoltare economică;

îngrijoraţi de urmările expansiuni producţiilor lor fundamentale asupra creşteri

nivelului de trai şi a progresului în ceea ce priveşte pacea;

hotărâţi să înlocuiască rivalităţile seculare cu o fuziune de interese comune

esenţiale, care se ducă la fondarea şi instaurarea unei comunităţi economice puternice,

mai largi şi mai profunde între popoarele care până acum erau rivale şi să pună

bazele instituţiilor capabile să orienteze un destin împărtăşit de toţi.

„Pacea mondială ”, „realizările concrete”, „solidaritatea de fapt”, „fuziunea

intereselor esenţiale”, „comunitatea”, „destinul împărţit” sunt tot atâtea cuvinte cheie

care au impus germenul spiritului şi totodată metoda comunitară care îşi păstrează şi

astăzi întreaga lor putere mobilizatoare. Dacă tratatul CECO, care susţinea gestiunea

pieţei cărbunelui şi oţelului nu mai reprezintă aceeaşi importanţă pe care o avea

pentru economia europeană în anii '50, principiile instituţionale pe care le-au

formulat, îşi păstrează întreaga actualitate. Dinamica acestui tratat nu a încetat să-şi

5 paragrafe constituie

preambulul tratatului

CECO

16

aducă roadele şi să alimenteze o viziune politică care a dus la eliminarea rivalităţilor

şi repunerea în cauză a experienţei comunitare.

De cele de mai sus se poate degaja, 4 principii reieşite din planul Schuman şi

care constituie baza edificiului comunitar actual şi anume:

Superioritatea instituţiilor prin aplicarea în relaţiile internaţionale a

principiilor de egalitate, de arbitraj şi de conciliere existente în interiorul propriei

democraţii, ceea ce constituie un progres al civilizaţiei. Primii fondatori au trăit

aceeaşi experienţă de tulburări, de violenţă şi de arbitraj care însoţeau războiul. Tot

efortul lor tindea să creeze o comunitate de drept, unde legea devine forţă. J. Monnet

îl cita adesea pe filozoful elveţian Amiel: „Experienţa fiecărui om începe din nou;

doar instituţiile devin mai înţelepte; ele acumulează experienţa colectivă şi din

această experienţă atât de înţeleaptă oamenii supuşi aceloraşi reguli nu vor vrea să-şi

schimbe natura ci numai comportamentul în mod gradat”.

Planificarea şi democratizarea relaţiilor între state, conjugarea spiritului de

dominare şi de naţionalism erau motivaţiile profunde de care şi-au dat seama primii

fondatori ai Comunităţii Europene dar conţinutul politic i-au situat la înălţimea.

marilor realizări istorice.

Independenţa organismelor comunitare pentru ca instituţiile să-şi

îndeplinească îndatoririle, fapt pentru care trebuiau să dispună de o autoritate proprie.

În acest sens, Înalta Autoritate CECO a conferit trei garanţii de care beneficiau

instituţiile comunitare şi anume:

Numirea membrilor (azi mulţi comisari) efectuată de comun acord între

guverne. Nu este vorba de delegaţi naţionali, ci de personalităţi care îşi exercitau

puterea lor de înţelegere colegială şi nu puteau primi instrucţiuni de la statele

membre. Funcţia publică europeană este supusă la aceeaşi şi unică problemă

comunitară;

Independenţa financiară, concretizată prin participare cu resurse proprii, şi

nu, ca în cazul organizaţiilor internaţionale, prin vărsământul contribuţiilor naţionale

(problemă care putea fi repusă în cauză).

Responsabilitatea Înaltei Autorităţi (azi, a Comisiei Comunităţii Europene),

exclusiv înaintea Adunării, (azi Parlamentul European) care poate vota, după un vot

calificat majoritar şi cenzura eventualele probleme ce nu se încadrează în prevederile

actului de constituire.

4 principii reieşite din

planul Schuman

Independenţa organismelor comunitare

17

Colaborarea între instituţii deoarece dependenţa Înaltei Autorităţi era pentru J.

Monnet, cheia boltei noului sistem politico-economico-social şi se preconiza, de-a

lungul negocierilor, posibilitatea ca statele membre să aibă posibilitatea de a-şi

valorifica interesele naţionale, mijlocul cel mai sigur de a împiedica comunitatea în

devenire să fie limitată la obiective prea tehnice şi să poată interveni, în mod egal, în

sectoarele unde erau luate decizii de natură macroeconomică ce intrau în competenţa

guvernamentală. În acest fel a fost creat pe lângă Înalta Autoritate, un Consiliului de

Miniştri, al cărui rol a fost strict limitat, nu trebuia să decidă în unanimitate, ci în

majoritate, părerea sa nefiind luată în seamă decât în cazuri limită. Înalta Autoritate

păstra monopolul iniţiativei legislative, prerogativă ce intră şi în competenţele

actualei Comisii Europene care a fost şi este esenţială pentru că oferă anumite

garanţii, astfel încât ansamblul intereselor comunitare să fie apărate. Din anul 1951,

dialogul este organizat în cadrul celor 4 instituţii pe bază de egalitate şi colaborare, nu

de subordonare. Astfel fiecare stat îşi exercită funcţiile proprii din interiorul

sistemului decizional.

Egalitatea între state, care va exista atâta timp cât principiul responsabilităţilor

lor în cadrul Consiliilor va rămâne să negocieze delicata problemă a ponderii

voturilor ce revin fiecărui stat. Ţările din Benelux şi Italia care se temeau de a fi puse

în minoritate în ceea ce priveşte ponderea producţiei de cărbune şi oţel, pledau pentru

regula de unanimitate. Germania, preconiza un sistem de reprezentare proporţională

cu producţia realizată ceea ce ducea la înfricoşarea partenerilor săi.

J. Monnet era convins că principiul de egalitate între statele membre ducea la

crearea unor noi mentalităţi, dar era şi conştient de dificultatea convingerii celor 6 ţări

de dimensiuni diferite, să renunţe la facilităţile care le dădeau dreptul de veto.

„Puterea de a spune nu, era siguranţa marilor în raporturile lor între ei, ci şi a micilor

contra marilor” aprecia J. Monnet. Preşedintele conferinţei se întâlneşte la Bonn, pe 4

aprilie 1951, cu cancelarul Adenauer pentru a-l convinge de virtuţile principiului de

egalitate, spunându-i: „Eu sunt autorizat să vă propun ca raporturile între Germania şi

Franţa în comunitate să fie conduse pe principiul egalităţii Consiliului, ca şi al

ansamblului în toate instituţiile europene, actuale şi ulterioare ..... Voi adăuga

personal, în acest spirit, că s-a avut în vedere oferta uniunii, care stă la originea

acestui tratat, şi cred că acest lucru a fost înţeles, încă de la prima noastră întâlnire.

Colaborarea între instituţii

Egalitatea între

state

18

Spiritul discriminării a fost cauza multor neplăceri în lume, Comunitatea a făcut un

efort pentru a-l da înapoi.”

Răspunsul cancelarului a venit imediat: „Dumneavoastră ştiţi că sunt ataşat

egalităţii de drepturi pentru ţara mea, în viitor, deoarece conlucrarea pe marile

domenii ţine din trecut. Sunt bucuros să vă dau întregul meu acord propunerii

dumneavoastră căci eu nu pledez pentru o Comunitate unde să fie egalitate totală”.

Astfel s-a pus unul dintre fundamentele juridice, purtător de morală, care a dat şi dă

sens noţiunii de Comunitate. CECO este prima piatră a construcţiei europene. În

absenţa unui tratat de pace între vechile ţări beligerante prima Comunitate europeană

este totodată un act de încredere între Franţa şi Germania, ca şi între toţi partenerii

lor, de eliminare a greşelilor trecute şi un act de credinţă într-un viitor comun. În

ciuda salturilor bruşte ale istoriei şi opoziţiilor naţionaliste, lucrarea începută în 1950

nu a mai fost oprită. Eşecul proiectului comunităţii europene de apărare, din 30

august 1954, după respingerea tratatului din 27 mai 1952 de către toate naţiunile

francofone nu a spart elanul iniţial. La iniţiativa oamenilor de stat din Benelux, Paul

Henri Spaak, Jean Beyen şi Joseph Bech, la Messine, în iunie 1955, s-a decis

continuarea drumului început. La 25 martie 1957, s-a semnat Tratatul de la Roma şi

astfel s-a format Comunitatea Economică Europeană şi totodată, s-a creat şi

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) ca urmare a unor

evenimentele externe, criza ce viza Canalul de Suez şi represiunea din Ungaria. Toate

aceste evenimente au determinat Europa Occidentală să-şi strângă rândurile. Mai

mult, alături de probleme comune anterioare s-au adăugat şi cele privind politicile

agricole, comerciale, regionale, sociale, de cercetare a mediului înconjurător,

educaţionale, inclusiv cele ce priveau cooperarea cu lumea a treia. În 1972

Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit al Marii Britanii s-au integrat în Comunitate şi

ulterior Grecia, Spania şi Portugalia, ceea ce a dus la completarea flancului

meridional al Europei comunitare.

Slăbită după dublu şoc petrolier di 1973 şi 1979, Comunitatea rezistă totuşi

forţelor centrifuge şi îşi consolidează coeziunea şi prin concretizarea elementelor

viitorului Sistem Monetar European, început din 1979. O asemenea politică a creat

gradual condiţiile unui lent dar irezistibil drum spre Uniunea Economică şi

Monetară, care a dus la adoptarea monedei EURO în 1 ianuarie 2002 de către 11 state

ale Uniunii. În acest context, Banca Naţională a României, ţinând seama de condiţiile

19

impuse pentru ca România să devină membru al UE începând cu anul 2007, a decis

că de la 3 martie 2003, moneda de referinţă în schimburile comerciale să fie EURO.

Cu toate demersurile făcute, aflate în permanentă evoluţie, Europa nu scapă

unor crize: criza instituţională din 1965, când un stat membru tinde să repună în

cauză votul majoritar; criza financiară, marcată de inadaptarea resurselor proprii la

puternicele măriri de cheltuieli, legate de dimensiunea noilor politici şi costurilor ce

vizau politica agricolă comună etc. Cu toate problemele apărute fiecare stat membru

reacţionează la exigenţele comunităţii şi nu are în vedere părăsirea acesteia.

În 1984, Parlamentul European adoptă un proiect de tratat asupra UE care

propune instituţiilor să efectueze un salt calitativ pentru integrarea lor. Semnând

Actul unic, în 1986, statele membre au avut ca sursă de inspiraţie metoda

instituţională a planului Schuman. În acest fel, s-a completat tratatul de la Roma cu o

serie de obiective precise, coroborate în jurul obiectivului major al creării marii pieţe

fără frontiere, fapt pentru care s-a întocmit un calendar pentru realizarea acestora şi s-

au revizuit procesele decizionale, deciziile trebuind să fie luate acum de către o

majoritate calificată. Astfel, s-a redat speranţa a milioane de cetăţeni europeni pentru

un viitor comun şi li s-au oferit şi mijloacele de adaptare la noile condiţii. În timp ce

instituţiile europene desăvârşesc piaţa internă şi măresc dimensiunea economică şi

socială a Europei comunitare, istoria economică şi socială a Europei comunitare,

renaşte imprevizibil şi testează capacităţile europenilor de a se adapta noilor condiţii

aprobate.

Prăbuşirea zidului Berlinului urmată de reuniunea germană la Bonn din 1989,

ca şi democratizarea ţărilor Central şi Est Europene eliberate de tutela Uniunii

Sovietice, confruntată cu propria sa dizolvare în decembrie 1991, transformă, profund

structura politică a continentului. Încă odată statele sunt confruntate cu o dilemă, fie

adoptarea conduitei politice naţionale care privilegia interesul imediat, fie o mare

viziune şi gestiune, concentrate pentru un în viitor comun. Pentru respectarea

angajamentului lor european şi clarvăzător asupra necesităţii integrării marilor

transformări în perspectiva comună, statele membre s-au angajat într-un proces de

aprofundare a UE şi au negociat un nou tratat, ale căror linii directoare sunt adoptate

de Consiliul European de la Maastricht, din 9-10 dec 1991. Tratatul Uniunii

Europene (TUE), intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, fixează statelor membre un

program ambiţios:

20

uniunea monetară care să înceapă în anul 1993 şi care s-a finalizat odată cu

introducerea monedei unice EURO la 1 ianuarie 2002;

noi politici comune;

cetăţenie europeană;

crearea unei politici externe şi de securitate comună;

securitatea internă.

Tratatul de la Maastricht a determinat statele membre să negocieze un nou

tratat care a fost semnat la Amsterdam la 2 octombrie 1997, prin care sunt definite

politicile şi mijloacele Uniunii, mai ales în domenii ce vizează, cooperarea în justiţie,

libera circulaţie a persoanelor, politica externă şi de sănătate publică. Parlamentul

European, expresie democratică directă a Uniunii Europene are în atribuţie noi

competenţe, ceea ce confirmă rolul său colegislator.

1.3 Piaţa unică, trăsătura esenţială a integrării economice. „Piaţa unică” a

constituit prevederea esenţială înscrisă în toate înţelegerile, convenţiile sau tratatele

încheiate, care urma să fie realizată treptat şi în forme extrem de diferite. Importanţa

şi scopul creării pieţei unice sunt relevate de multe organizaţii economice

internaţionale care folosesc în denumirea lor oficială noţiunea de „piaţa comună”.

Principalele avantaje şi raţiuni economice care justifică existenţa unei pieţe

unice pentru mai multe ţări sunt:

1. Permite o productivitate suplimentară a muncii sociale şi, deci, creşterea

nivelului general de viaţă deoarece, fiind suprimate obstacolele în calea schimbărilor,

piaţa unică are o sferă mai largă de activitate, a interesului economic de a produce

mai ieftin şi mai bun;

2. Concurenţa este mai intensă, deoarece consumatorii beneficiază de preţuri

mai scăzute şi de o mare varietate de bunuri iar pe piaţa unică producătorii sunt

constrânşi să producă mai ieftin şi de calitate;

3. Permite o producţie de serie mare, ceea ce duce la scăderea costurilor de

producţie şi la creşterea profiturilor;

4. Contribuie la optimizarea investiţiilor de capital în echipamente de

producţie moderne care să determine optimizarea capacităţilor de producţie;

5. Permite folosirea mai raţională şi eficientă a forţei de muncă, migrarea

liberă de capital fiind însoţită de migrarea forţei de muncă.

Piaţa unică,

trăsătura esenţială a integrării economice

21

Avantajele pieţei unice sunt evidente pentru toate ţările integrate şi sunt

privite din diferite unghiuri de vedere. Totuşi, piaţa unică are şi anumite limite

determinate de:

posibilitatea ca piaţa naţională a unor ţări să asigure statului anumite privilegii

pentru a se impune pe piaţa mondială;

legislaţiile socială şi fiscală, precum şi reglementările juridice nu suferă nici

un fel de fracţionări ca în cazul menţinerii pieţei naţionale;

frontierele economice naţionale determină un control care poate să ducă, în

final, la economii de energie şi de bani;

lipsa unor îngrădiri externe, astfel că normele naţionale de comportament

economic pot fi mai uşor multiplicate şi impuse;

evitarea unor divergenţe în politică economică, deoarece măsurile nu depind

deloc de alţi parteneri statali.

Raţiunea economică a pieţei unice este de fapt deschiderea mai largă a

concurenţei şi liberalizarea pieţei monetare care a dus la scăderea costurilor şi, în

final a preţurilor.

Realizarea pieţei unice a avut în vedere două principii, şi anume:

Integrarea nu trebuie să fie gândită în termenii abolirii frontierelor naţionale,

ci în cei ai lărgirii „comunităţii de interese”; Integrarea nu poate fi gândită până la

capăt în termenii regionalismului deoarece, pentru a ajunge la raţionalizare

economică, trebuie să se facă apel la puterea de organizare naţională.

Problema fundamentală a Pieţei unice este de a stabili care funcţii ale vieţii

economice internaţionale trebuie să fie centralizate şi care să fie lăsate în competenţa

ţărilor, întreprinderilor şi chiar indivizilor.

Argumentând o astfel de distincţie, J. Tinbergen consideră că există 4

categorii de politici economice cu efecte specifice:

a) politici cooperatoare, care se referă la instrumentele de acţiune economică

utilizate de o ţară ce pot avea efecte pozitive, şi asupra altor ţări (de exemplu, politica

de luptă contra inflaţiei):

b) politici antagonice, atunci când sunt folosite de o ţară „A”, pot să aibă

efecte opuse atât în economia ţării respective, cât şi în alte economii naţionale;

c) politici neutre, care nu au efecte notabile în afara ţării care le pune în

aplicare;

4 categorii de

politici economice cu

efecte specifice

22

d) politici mixte, cum ar fi de exemplu, creşterea cheltuielilor publice într-o

ţară poate avea efecte mixte în cazul când acestea sunt în situaţia de inflaţie.

De aceea, conchide Tinbergen, integrarea economică trebuie definită ca acel

tip de politică ce se bazează pe o centralizare optimă şi care dă naştere „…celei mai

dezirabile structuri a economiei internaţionale”.

În concluzie: aşa cum se prezintă în majoritatea lucrărilor de specialitate

apărute, Europa, leagănul istoric al ştiinţei moderne, ce şi-a amplificat continuu

reţeaua de universităţi, de centre de cercetare, laboratoare industriale, de I.M.M.-uri

inovatoare, dispune de un potenţial de „materie cenuşie” dintre cele mai bogate din

lume, deoarece fiecare ţară are tradiţiile sale ştiinţifice, forţele şi specializările sale.

Cu toate acestea, de multe ori, cercetătorii nu sunt ascultaţi de atunci când se lansează

în proiecte comune sau îşi asigură un loc în cadrul acestora. Încă de la începutul

anilor '80, programele-cadru ale Uniunii Europene au impulsionat o apropiere într-un

nou sistem de cooperare şi au contribuit la crearea unei „Europe a cercetării”. Se

construiesc astfel reţele de cercetare, plecând de la priorităţi reuşite în urma unor

consultări atât cu instanţele politice competitive, privind instrumentele specifice

cercetării ştiinţifice, cât şi cu reprezentanţii utilizatorilor. Aspirând la proiecte ce

răspund solicitărilor unei societăţi aflate în continuă mişcare, bugetul alocat a fost

mărit în funcţie de sarcinile şi obiectivele cercetării ştiinţifice. Scopul acestor

programe este de a promova cooperarea între parteneri în diferite ţări, pentru

finanţarea cercetărilor transnaţionale şi favorizarea coordonării infrastructurile

ştiinţifice cu cele tehnologice.

Această politică a cooperării va permite defalcarea impozitelor, confruntarea

rezultatelor, realizarea studiilor multidisciplinare şi comparative, transferurile şi

protejarea noilor cunoştinţe ştiinţifice şi ale know-how-ului, crearea sau întărirea

reţelelor de comunicaţii, rezolvarea problemelor principale privind accesul la

Centrele de Excelenţă, ca şi la echipamentele cele mai avansate. Fondată pe

cooperare, o asemenea apropiere între ţări UE, lărgeşte potenţialul de cercetare şi de

colaborare, precum şi o valoare adăugată mare la progresul omenirii. Programele-

cadru ale UE se impun puţin câte puţin, ca nişte instrumente de expansiune, datorită

acordurilor cu numeroase ţări de pe alte continente, care oferă cercetătorilor lor un

acces la expertize şi la Centrele de Excelenţă din Europa. Susţinătorii Uniunii

23

Europene sunt cei care susţin, în unanimitate problemele şi mizele situate în amonte

şi în avalul cercetării.

Domenii precum formarea şi informarea, situate în amontele cercetării,

constituie elemente indispensabile pentru o veritabilă cultură ştiinţifică. Inovarea,

situată în avalul cercetării, va permite continuarea acestor cercetări şi transformarea

lor în beneficii tangibile pentru societate. Dar aceste elemente nu trebuie să se situeze

la periferia cercetării, ci să joace un rol cheie pentru pătrunderea în cadrul societăţii

cunoaşterii care se construieşte şi în care UE joacă un rol important.

În acest context, un veritabil spaţiu european al cercetării începe să se

profileze, în care, una din cele mai preţioase bogăţii este inteligenţa omului.

1.4. Evoluţia UE. U.E. are misiunea de a organiza relaţiile între statele

membre şi între popoarele lor într-o manieră coerentă şi pe baza solidarităţii dintre

ele. Principalele obiective ale U.E. sunt:

să promoveze progresul economic şi social (piaţa unică a fost stabilită în

1993, moneda unică a fost lansată în 1999);

să afirme identitatea U.E. pe scenă internaţională (prin ajutorul umanitar către

ţările ce nu sunt membre, politica externă şi de securitate comună, acţiunea în crizele

internaţionale, de asemenea prin poziţii comune în cadrul organizaţiilor

internaţionale);

să introducă cetăţenia europeană – care nu va înlocui cetăţenia naţională ci o

va completa şi va conferi un număr de drepturi civile şi politice cetăţenilor europeni;

să extindă zona libertăţii, securităţii şi justiţiei – legat de operaţiunile de pe

piaţa internă şi mai ales de libertatea de mişcare a persoanelor;

să păstreze şi să întărească legislaţia U.E. existentă – integrarea legislaţiei

adoptată de instituţiile europene, conform cu tratatele fundamentale;

o uniune mai strânsă cu toate popoarele europene în cadrul căreia deciziile

trebuie să reflecte pe cât posibil interesele tuturor cetăţenilor U.E;

ajutorul acordat pe termen lung de către U.E. ţărilor în dezvoltare este acela de

a sprijini dezvoltarea rurală de a-i determina pe toţi locuitorii statelor să nu părăsească

meleagurile natale şi să gestioneze mai eficient resursele naturale locale.

Scopul creării U.E a fost construirea unei pieţe comune şi armonizarea

politicilor economice între statele membre, pentru a se asigura o dezvoltare

economică echilibrată, o stabilitate continuă şi armonioasă, o creştere a standardelor

Evoluţia UE

Principalele

obiective ale UE

24

de viaţă şi relaţii strânse în cadrul ţărilor membre. Scopul final al creării U.E. – piaţa

internă complet liberă pentru circulaţia mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi

capitalului.

Evoluţia construcţiei comunitare europene, începând cu Declaraţia Schuman

şi până în prezent este marcată de următoarele momente de mare importanţă,

momente ce caracterizează binomul aprofundare – extindere al acestei construcţii:

1950, mai – Robert Schuman ministrul de externe al Franţei, inspirat de Jean

Monnet, propune planul ce va sta la baza Comunităţii Europene a Cărbunelui şi

Oţelului (CECO);

1951 – este semnat Tratatul de la Paris, pentru constituirea C.E.C.O., de către

Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda şi intră în vigoare pe 25 iulie

1952;

1953 - Piaţa Comună a Cărbunelui şi Oţelului devine funcţională. Cele şase

state fondatoare înlătură barierele vamale şi restricţiile cantitative pentru materiile

prime menţionate;

1957 – sunt semnate tratatele care instituie Comunitatea Europeană a Energiei

Atomice (E.U.R.A.T.O.M.) şi Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.)de către

cele şase ţări, tratatele de înfiinţare sunt cunoscute sub numele de Tratatele de la

Roma şi intră în vigoare pe 1 ianuarie 1958;

1967 – intră în vigoare Tratatul de fuziune – Tratat de constituire unui singur

Consiliu şi a unei singure Comisii a Comunităţilor Europene, luând fiinţă

Comunitatea Europeană;

1973 – aderă Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie;

1981 – aderă Grecia;

1986 – aderă Spania şi Portugalia;

1987 – intră în vigoare Actul European (A.U.E.) care adaugă o dimensiune

politică procesului de cooperare Comunitară;

1989 – înlăturarea regimurilor totalitare din Europa Centrală şi de Est şi

lansarea programului PHARE;

1991 – este semnat Acordul European cu Polonia şi Ungaria;

1993, februarie – acordul de Asociere al României la U.E. şi intră în vigoare

la 1 februarie 1996 având ca obiectiv fundamental pregătirea integrării României la

U.E.;

Evoluţia

construcţiei comunitare europene

25

1993 – tratatul de la Maastricht intră în vigoare iar Comunitatea Europeană

devine Uniunea Europeană;

1994 – Consiliul European de la Essen adoptă strategia de preaderare;

1995 – aderă Austria, Finlanda şi Suedia; Iar Estonia, Letonia, Lituania

înaintează cererile de aderare la U.E.;

1996 – Cehia înaintează cererea de aderare la U.E. şi se semnează Acordul

European cu Slovenia;

1997 – este adoptată Agenda 2002 pentru o Europă mai puternică şi mai

extinsă care tratează reforma instituţională a U.E. prezintă viziunea asupra extinderii

Uniunii şi opiniile Comisiei cu privire la cererile de aderare la U.E. ale celor zece ţări

central şi est europene;

1998 – încep negocierile cu celelalte state candidate anterior menţionate;

1999 – are loc lansarea monedei unice europene, de către cele 11 state

europene care au îndeplinit criteriile de convergenţă prevăzute la Maastricht (Franţa,

Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Austria, Italia, Spania, Portugalia, Finlanda,

Irlanda);

1999 – Consiliul European de la Helsenki reafirmă caracterul inclusiv al

procesului de extindere şi decide deschiderea negocierilor de aderare cu încă şase ţări

candidate : România, Bulgaria, Lituania, Letonia, Malta şi Slovacia: se acordă Turciei

statutul de ţară candidată la U.E.;

2000 – are loc la Bruxelles lansarea oficială a negocierilor de aderare a

României, Slovaciei, Estoniei, Lituaniei, Maltei şi Bulgarirei;

2000 – Consiliul European de la Nissa se pronunţă în favoarea accelerării

negocierilor de aderare cu statele candidate şi apreciază pozitiv efortul acestora de a

îndeplini condiţiile pentru adoptarea şi aplicarea „aquis”-ului comunitar. Conferinţa

Interguvernamentală s-a încheiat cu un acord politic privind un nou tratat, Tratatul de

la Nissa.

2001 – este lansat procesul de reflecţie asupra viitorului Europei, proces în

care sunt implicate şi stele candidate;

2001 – la reuniunea de vârf a Consiliului European de la Göteborg a fost

stabilită o dată ţintă a finalizării negocierilor cu statele candidate cele mai avansate; a

fost afirmat obiectivul participării acestora la alegerile pentru Parlamentul European

26

din 2004 şi a fost stabilită identificarea susţinerii României şi Bulgariei, pentru a

recupera decalajul faţă de restul statelor membre.

Tratatul de la Paris din 1951 a întemeiat Comunitatea europeană a Cărbunelui

şi Oţelului (CECO) iar Tratatul de la Roma din 1957 Comunitatea Economică

Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a energiei Atomice (C.E.E.A.)

constituind împreună Comunităţile Europene. Tratatul de la Roma a fost modificat în

1986 prin semnarea Acordului Unic European, şi în 1991 prin semnarea Tratatului

asupra Uniunii adoptat la Maastricht.

La 1 Mai 2004 aderă la UE următoarele state: Polonia, Ungaria, Cehia,

Slovacia, Slovenia, Malta, Cipru, Estonia, Lituania şi Letonia.

Potrivit tratatului de la Roma (1957) şi a dispoziţiilor adoptate ulterior de către

instituţiile sale, Uniunea Europeană urma să se realizeze treptat, pe etape, mai întâi

sub forma unei uniuni vamale şi apoi a unei uniuni economice şi monetare, implicând

în prima etapă, asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor, iar în a doua etapă libera

circulaţie a capitalurilor, serviciilor, forţei de muncă şi adoptarea monedei unice în

interiorul comunităţii. Într-o etapă viitoare se prevede şi realizarea uniunii politice a

ţărilor membre.

În concepţia tratatului de la Roma, Uniunea Economică şi Monetară implică

pe lângă unificarea politicilor economice generale şi sociale ale ţărilor membre şi

punerea în circulaţie a unei monede unice. Prevederile referitoare la Uniunea

Economică şi Monetară aveau un caracter general, sarcina concretizării lor revenind

organelor comunitare create ulterior. Se apreciază că Uniunea Vamală este o realizare

prea fragilă, singură nefiind în măsură să susţină edificarea pieţei unice şi a altor

obiective cuprinse în tratat, fapt ce impune ca uniunea economică să treacă printr-o

uniune monetară.

Reuniunea la nivel înalt a U.E. din 10 septembrie 1991, care a avut loc la

Maastricht (Olanda) a decis cea mai importantă reformă din istoria Uniunii. La

această reuniune, şefii de stat şi de guvern ai ţărilor membre ale U.E. au căzut de

acord asupra proiectului de tratat cu privire la Uniunea.Economică şi Monetară şi

introducerea monedei unice EURO.

Referitor la importanţa Tratatului de la Maastricht, Jacques Delores ( preşedintele

Comisii Europene) aprecia: „Paralelismul indispensabil între economic, social şi

monetar, legătura irevocabilă în ultima fază între monede, gestiunea comună a

27

anumitor politici şi abandonarea suveranităţii ce decurge din acestea – toate acestea

vor fi realizate prin U.E.M. – ambiţie economică profund politică şi totodată

embrionul clar al unei veritabile comunităţi de destin”.

1.5. Principalele instituţii ale UE. U.E a inclus cele trei comunităţi europene

care aveau instituţii comune. Actul Unic European semnat în anul 1986, a permis

Comunităţii Europene să creeze o piaţă unică, în interiorul căreia frontierele au fost

practic, desfiinţate.

Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, a dus la

creşterea statelor membre ale Uniunii Europene, care şi în baza tratatelor încheiate la

Paris şi Roma, consimt să-şi transfere o parte din atribuţiile suveranităţii lor unor

instituţii independente, care să reprezinte, în acelaşi timp, interesele naţionale şi pe

cele comunitare. Prima revizuire a Tratatului de la Maastricht, prevăzută în cadrul

Conferinţei interguvernamentale, iniţiată în martie 1996, şi-a propus realizarea unei

reforme instituţională care să ducă la o funcţionare eficientă a Uniunii cu un număr

sporit de membri.

Instituţiile Uniunii Europene, intercorelate şi complementare sunt:

Parlamentul European, garantul democraţiei în toate statele membre, este

fondatorul democratic prin excelenţă al UE. Membrii săi sunt aleşi prin vot direct

universal, din cinci în cinci ani, de către cei peste 400 de milioane de cetăţeni ai

statelor membre. Prin aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei, numărul membrilor

Parlamentului European a ajuns la 626, fiecare stat membru fiind reprezentat

proporţional cu mărimea teritoriului său.

Membrii Parlamentului European sunt grupaţi în funcţie de partidele politice

cărora le aparţin şi nu în funcţie de naţionalitate, ceea ce a dus la crearea unei

adevărate mişcări politice transnaţionale.

Principalele funcţii ale Parlamentului European sunt de a participa la procesul

legislativ şi de a controla activitatea.

Consiliul Uniunii Europene este principala instituţie cu putere de decizie. Este

format din reprezentanţii la nivel ministerial ai fiecărui stat membru, care au abilităţi

să negocieze şi să ia hotărâri ce angajează guvernele respective. Componenţa sa se

schimbă în funcţie de probleme înscrise în ordinea de zi(de exemplu, problemele

agricole sunt dezbătute de miniştrii agriculturii, problemele şomajului de către

Parlamentul

European

Consiliul Uniunii

Europene

28

miniştrii muncii şi protecţiei sociale), fiecare ministru răspunzând în faţa

Parlamentului ţării sale de deciziile luate, care nu pot fi însă modificate.

Consiliul European are ca atribuţii:

asigurarea coordonării politicilor economice ale statelor membre;

are putere legislativă, pe care o împarte în anumite domenii cu Parlamentul

European (aceste două instituţii, împreună, controlează şi bugetul european);

ratifică acordurile internaţionale negociate de către Comisia Europeană;

în calitate de reprezentant al statelor membre, adoptă legislaţia Uniunii sub

formă de reglementări şi directive, care devin obligatorii pentru toate statele membre,

constituind parte a legislaţiilor naţionale(statele îşi stabilesc atât obiectivul urmărit cât

şi modalităţile de realizare a acestuia); de menţionat că directivele europene fixează

numai obiectivul şi lasă statelor membre libertatea de a-şi alege cele mai potrivite căi

pentru a le îndeplini.

Preşedinţia Consiliului European este asigurată prin rotaţie, timp de şase luni,

de câte un stat membru. Ministrul statului respectiv conduce şedinţele Consiliului.

Fiecare stat membru are un birou de reprezentare permanentă la Bruxelles, al cărui

personal este alcătuit din diplomaţi sau persoane oficiale din ministerele naţionale.

Şefii acestor delegaţii se reunesc o dată pe săptămână în cadrul comitetului

reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre(COREPER). Propunerile, materialele

supuse dezbaterilor şi deciziile Consiliului sunt pregătite de COREPER, cu ajutorul

unor comitete-echipă de specialişti ai ministerelor naţionale de resort. Consiliul

dispune de un Secretariat general, cu sediul la Bruxelles, care pregăteşte şi aplică

deciziile.

Adoptarea deciziilor luate de Consiliu necesită unanimitatea pentru

problemele fundamentale (cum ar fi primirea de noi state membre, modificarea

tratatelor sau lansarea unei noi politici comunitare), sau majoritatea calificată, de cele

mai multe ori. Actul Unic European şi Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii

Europene au mărit numărul deciziilor care necesită majoritatea calificată, sporind

eficienţa instituţiei şi accelerând procesul legislativ. Numărul de voturi alocate

statelor membre este proporţional cu mărimea teritoriului lor, astfel: Franţa,

Germania, Italia şi Marea Britanie - câte zece voturi; Spania-opt; Belgia, Grecia,

Olanda şi Portugalia - câte cinci; Austria şi Suedia - patru; Danemarca, Finlanda şi

Irlanda – trei; Luxemburg - două voturi. Nici un stat membru nu poate bloca singur o

Atribuţiile Consiliului European

29

propunere. Din totatulul de 87 de voturi pentru blocarea adoptării legislaţiei sunt

necesare cel puţin 26 de voturi împotrivă. Consiliul European a devenit cel mai

înalt organ legislativ al UE, din acesta făcând parte miniştri afacerilor externe,

preşedintele şi un vice-preşedinte al Comisiei Europene. În Tratatul de la Maastricht

se prevede: „Consiliul European va oferi Uniunii dinamismul necesar dezvoltării sale

şi va defini liniile politice generale ale acesteia”

Fără a lua decizii obligatorii din punct de vedere legal, Consiliul European

direcţionează şi dinamizează întreaga activitate a Uniunii. Hotărârile sale se situează

mai ales în sfera iniţiativelor politice majore, (ca adoptarea de orientări politice

comune) sau contribuie la rezolvarea problemelor spinoase, blocate la nivel

ministerial. De asemenea, Consiliul European, joacă un rol esenţial în soluţionarea

problemelor curente ale vieţii internaţionale, prin politica externă şi de securitate

comună (PESC), un mecanism destinat alinierii poziţiilor diplomatice ale statelor

membre şi prezentării unei opţiuni comune.

Comisia Europeană constituie instituţia executivă, care are rolul de apărător

al tratatelor şi deţine puteri de iniţiativă legislativă şi executivă. Comisia Europeană

care reprezintă „interesul general” este independentă de statele membre ale Uniunii şi

constituie mecanismul cel mai dinamic şi singurul care are drept de iniţiativă

legislativă (cu rare excepţii iniţiativa legislativă poate fi luată şi în cadrul P.E.S.C. şi

J.A.I.)”. Acest fapt îi conferă un loc aparte în construcţia comunitară, constituind, de

fapt, esenţa administraţiei Uniunii Europene şi barometrul fidel a tuturor încercărilor

de reformă instituţională. Rolul Comisiei este acela de a veghea la respectarea

prevederilor tratatelor, de a iniţia o propunere pentru legislaţia Uniunii şi de a asigura

aplicare legislaţiei adoptate. Începând din 1995 mandatul Comisiei este de cinci ani şi

coincide cu cel al Parlamentului. Prin efectivul său de 16 mii salariaţi, Comisia

Europeană este cea mai numeroasă instituţie a U.E.

Curtea de Justiţie, a fost creată pentru rezolvarea problemelor juridice şi

promovează regulile „dreptului european”, care se aplică tuturor statelor membre UE

din acest domeniu. Curtea Europeană de Justiţie este garantul aplicării dreptului

comunitar, soluţionând disputele dintre statele membre , dintre comisie şi statele

membre, dintre instituţiile U.E., dintre persoane fizice şi juridice şi Uniune. Prin

dispoziţiile Tratatului de la Maastricht, Curtea beneficiază de puterea de a sancţiona

statele membre care nu-i aplică dispoziţiile sau nu implementează normele dreptului

Comisia

Europeană

Curtea de

Justiţie

30

comunitar. Curtea este constituită din 15 judecători asistaţi de 9 avocaţi generali. Din

1989 a fost creat şi Tratatul de Primă Instanţă, format din 15 judecători. Membrii

acestor instanţe cu sediul la Luxemburg sunt numiţi pentru o perioadă de şase ani, cu

posibilitatea prelungirii mandatului, de comun acord cu guvernele tarilor membre.

Rolul Curţii Europene de Justiţie este foarte important deoarece articolele, tratatele şi

legislaţia care decurg din ele sunt parte a legislaţiei naţionale, a statelor membre.

Interpretarea lor unitară şi neechivocă a permis constituirea dreptului european

favorizând procesul integrării europene.

Curtea de Conturi, controlează aspectele financiare ale activităţii instituţiilor

comunitare precum şi ale organismelor consultative care exprimă interese economice,

sociale şi regionale.

Serviciul de funcţionari europeni, este format din personalul tuturor

instituţiilor UE, independent de guvernele statelor membre.

Limbile principale de lucru sunt engleza şi franceza, dar la toate întâlnirile

oficiale se asigură traducerea în şi din toate cele unsprezece limbi oficiale vorbite de

ţările membre (daneza, engleza, finlandeza, franceza, germana, greaca, italiana,

olandeza, portugheza, spaniola şi suedeza). De asemenea, toate documentele oficiale

sunt traduse şi tipărite în aceste unsprezece limbi.

Curtea de Conturi

Serviciul de funcţionari

europeni

31

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate şi monografii.

1. Colectiv – „Economie politică”, ASE, Bucureşti, 1995.

2. E. Dobrescu – „Integrarea Economică Europeană”, Editura All Beck,

2001

3. F. Baudhrein – „Dictionnaire de l’économie contemporaine”, Editon

Gerard & Co, Verviers, 1968.

4. G. Ferréol (coord.) – „Dicţionarul Uniunii Europene”, Iaşi, Editura

Polirom, 2001.

32

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Precizaţi, care sunt cauzele integrării economice ?

TEMĂ DE REFLECŢIE

Reflectaţi asupra: Analiza procesului integraţionist la nivel mondial după al

doilea război mondial; Analizaţi evoluţia procesului integraţionist în Europa;

Identificaţi cauzele care au dus la respingerea ratificării Constituţiei Europene; Care

va fi evoluţia UE?

33

MODELE DE ÎNTREBĂRI

1. Ce înseamnă „integrare economică”?

2. Care au fost cauzele integrării economice?

3. Care sunt avantajele care justifică existenţa unei pieţe unice pentru mai

multe ţări?

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI 1. vezi pg. 6-7. 2. vezi pg. 7-8. 3. vezi pg. 20-21.

34

CAPITOLUL II UNIUNEA EUROPEANĂ-DEFINIŢIE,

CAUZE, ETAPE

1. Cuprins 2. Obiectiv general 3. Obiective operaţionale 4. Timpul necesar studiului capitolului 5. Dezvoltarea temei 6. Bibliografie selectivă 7. Temă de reflecţie 8. Modele de teste 9. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins Modalităţi de stabilire a bugetului UE Veniturile bugetare ale Uniunii Europene Veniturile extrabugetare Destinaţia cheltuielilor bugetare Evaluarea programelor comunitare Realizarea unui sistem elaborat de audit şi de control Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind etapele

stabilirii bugetului comunitar, evaluarea programelor comunitare. Obiective operaţionale: Însuşirea cunoştinţelor referitor la

sursele de venituri şi destinaţia cheltuielilor bugetului comunitar.

= 3 ore

35

CAPITOLUL II

POLITICA BUGETARĂ

2. Politica bugetară

2.1. Modalităţi de stabilire a bugetului UE. Bugetul Uniunii Europene este

acel act prin care autorizează anual finanţarea ansamblului de activităţi şi de

intervenţii comunitare, resursele necesare, priorităţile şi obiectivele stabilite. Evoluţia

sa de-a lungul timpului reflectă transformarea succesivă a construcţiei europene. În

anul 1970, bugetul comunităţii a fost de 3,6 miliarde de scuzi (19 scuzi/ locuitor şi

an) şi era constituit exclusiv din cheltuieli agricole, destinate realizării politicilor

agricole comune. În anul 2000 bugetul UE a atins 93 miliarde de Euro (250 EURO/

locuitor şi an), ceea ce a permis orientarea întregii palete politică economică a UE,

fiind destinat pentru: cheltuieli agricole, ajutoare pentru dezvoltarea regiunilor,

cheltuieli de cercetare, de educaţie, de formare şi cooperare internaţională cu restul

lumii etc. Totuşi, cheltuielile totale al bugetului UE nu sunt constituite din credite

pentru plăţi decât într-o proporţie de 1,1% din PNB al statelor membre. Mai mult

pentru a traduce ideile politicilor comunitare, ca şi pentru a pregăti execuţia bugetară,

toate cheltuielile trebuie votate de Parlament şi Consiliu European astfel încât să fie

utilizate în paralel pentru supravegherea aplicării dreptului comunitar.

Prin Agenda 2000 s-a propus programarea financiară plurianuală, adaptată

noilor priorităţi ale Uniunii. Încă din anul 1988, bugetul anual al Uniunii era stabilit

în respectul cadrului financiar pe termen (“perspective financiare”) care defineşte

maximul anual de cheltuieli. În 1999 în cadrul negocierilor realizate de “Agenda

2000” au fost adoptate şi viitoarele priorităţi ale uniunii, perspectivele financiare

pentru 7 ani, acoperind perioada 2000-2006. Acest cadru a stabilit marile orientări

bugetare pe mai mulţi ani, de către Parlamentul European, ceea ce uşurează adoptarea

anuală a bugetului, care are nevoie şi de acord Consiliului European, ambele fiind

considerate “autoritatea bugetară” a UE). Pe de altă parte, instaurarea unei plafonări

plurianuale ajută la controlul evoluţiei cheltuielilor UE.

Perspectivele financiare pentru perioada 2000-2006 indică evoluţia creditelor

care au fost şi sunt acordate pentru lărgirea UE ţărilor Central şi Est europene, fără a

Modalităţi de

stabilire a bugetului UE

36

se lua în calcul şi principalele priorităţi ale UE. Contribuţiile statelor membre la

bugetul european (în raport cu nivelul PNB realizat de fiecare) au fost stabilite la

nivelul PNB realizat în anul 1999.

Bugetul anual este reglementat prin tratatul de instituţionalizare a Comunităţii

Europene, modificat prin tratatul de la Amsterdam (art. 268-280) prin care s-au fixat

şi procedurile de stabilire a bugetului. Comisia Europeană elaborează “anteproiectul

bugetului” plecând de la estimarea nevoilor şi priorităţilor politicilor UE pentru anul

viitor. Acest document este prezentat Consiliului European care-l adoptă după ce a

fost îmbunătăţit, şi întocmeşte un “proiect de buget” care este transmis Parlamentului

European.

Competenţele înscrise în Proiectul de Buget sunt de natura cheltuielilor, astfel:

pentru cheltuielile obligatorii(care decurg obligatoriu din tratate europene sau

acte specifice), Parlamentul European nu poate decât să propună anumite modificări

care intră în competenţa Consiliului European ce deţine puterea de a fixa nivelul

acestor cheltuieli (40% din cheltuielile obligatorii sunt destinate sprijinirii pieţelor

produselor agricole);

pentru alte cheltuieli “non-obligatorii”, Parlamentul European poate modifica

proiectul bugetului (60% din cheltuieli). După lecturarea de către fiecare instituţie,

Parlamentul European este acela care definitivează bugetul iar preşedintele cel care

semnează.

În practică, procedura de semnare a bugetului se bazează pe diferite

aranjamente interinstituţionale, între Parlament, Consiliul şi Comisia Europeană care,

prin cooperare, stabilesc bugetul anual şi convin dinainte asupra modului de

exercitare a competenţelor pe care le au asupra acestui act. Ultimul acord

interinstituţional, semnat în anul 1999, în principiu, este valabil pentru perioada 2000-

2006. Puterea asupra bugetului o deţine Parlamentul European care poate să-şi

exprime priorităţile politice. Parlamentul European adoptă în fiecare an, în decembrie,

bugetul necesar UE care, odată cu intrarea în vigoare dotează uniunea cu resursele

financiare de care are nevoie în anul următor. Conform tratatelor încheiate la

Luxemburg în anii 1970 şi 1975, sunt stabilite şi resursele proprii ale Comunităţii

Europene iar Parlamentul European şi Consiliul European sunt cele două puteri care

au autoritate bugetară.

Competenţele

din Proiectul de Buget sunt de

natura cheltuielilor

astfel:

37

Parlamentul European este cel care are ultimul cuvânt asupra cheltuielilor

alocate în favoarea:

regiunilor (Fondul European de Dezvoltare Regională);

luptei împotriva şomajului mai ales în rândul tinerilor şi femeilor (Fondul

Social European);

programelor culturale şi de educaţie (Erasmus, Socrate) care sunt un puternic

argument pentru încadrarea în limita unui plafon conform codicilului cu Consiliul

European şi Comisia Europeană.

În ceea ce priveşte cheltuielile agricole, Parlamentul European poate propune

modificări dar ultimul cuvânt îl are Consiliul European. În cazul în care Parlamentul

şi Consiliul nu se pun de acord asupra evoluţiei cheltuielilor, după lecturarea

bugetului (perioada mai - decembrie), Parlamentul are dreptul de a respinge întregul

buget iar procedura trebuie reluată. Semnătura preşedintelui Parlamentului European

dă bugetului putere executorie.

Parlamentul European adoptând bugetul, este şi cel care controlează modul de

execuţie. Cu alte cuvinte, parlamentul exercită un control continuu asupra gestiunii

creditelor, conduce permanent acţiunile pentru ameliorarea prevenirii, detectării şi

reprimării fraudelor şi, totodată cel care evidenţiază evoluţia efectelor finanţărilor

efectuate plecând de la bugetul comunitar. Parlamentul apreciază în fiecare an

responsabilitatea politică a Comisiei Europene înainte de a-şi da acordul la execuţia

bugetului.

2.2. Veniturile bugetare ale Uniunii Europene. UE este finanţată, în

principal, din resurse puse la dispoziţia sa de către statele membre şi care devin de

drept: “resurse proprii”, fixate prin decizia Consiliului European luată în unanimitate

şi ratificată de parlamentele naţionale. De exemplu, în perioada 2000-2006 aceste

resurse nu vor putea depăşi 1,27% din PNB-ul UE.

Modalităţile de realizare a bugetului în ansamblu, în fiecare an, sunt

determinate în funcţie de totalul cheltuielilor decise de autoritatea bugetară

(Parlamentul European şi Comisia Europeană) care au ca sarcină stricta respect a

principiului echilibrului. Execuţia bugetară impune respectarea egalităţii cheltuielilor

cu veniturile, deoarece bugetul nu poate fi deficitar.

În general, se cunosc 4 resurse proprii. Primele două, sunt “resurse proprii

tradiţionale” şi reprezintă 14% din totalul resurselor proprii formate din aportul

Venituri

bugetare ale UE

38

agriculturii (percepute pentru importurile produselor agricole provenind din ţările

UE) şi drepturile de vamă (provenite din tariful vamal comun aplicat schimburilor

realizate cu ţările din afara UE). Argumentul pentru reducerea tarifelor vamale şi

pentru lărgirea succesivă a UE este că aceste resurse sunt insuficiente pentru

finanţarea bugetului şi sunt completate de alte două resurse:

TVA care a reprezentat 35 % din totalul resurselor proprii în anul 2000 (este

vorba de o contribuţia statelor membre privind aportul din TVA de 1% care se va

diminua la 0,75% în 2002 şi la 0,50% în 2004).

resursă bazată pe PNB-ul fiecărui stat membru ce are un caracter

complementar şi permite finanţarea bugetului; această resursă a reprezentat în anul

2000 aproximativ jumătate din totalul resurselor proprii, sistem ce permite Uniunii

finanţarea în mod stabil şi continuu a ansamblului politicilor sale. Există şi alte

modalităţi de construire a bugetului, de mai mică importanţă, care vizează impozitele

funcţionarilor europeni, amenzile aplicate de Comisie întreprinderilor pentru a

împiedica concurenţa în interiorul UE, ca şi soldul pozitiv al exerciţiului bugetar

precedent.

2.3. Veniturile extrabugetare. Veniturile extrabugetare provin din două

fonduri, Fondul European de Dezvoltare şi Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi

Oţelului. Astfel:

1. Fondul European de Dezvoltare (FED) serveşte la finanţarea proiectelor

economice şi a celor privind dezvoltarea Statelor Africane, a insulelor Caraibe şi ale

Pacificului (statele ACP) şi dispune de un buget specific, separat de bugetul UE.

Dispune, de asemenea, de procedurile decizionale şi de gestiune bugetară proprii.

Cheltuielile FED-ului au fost apreciate în anul 2000 la 2 miliarde EURO.

2. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi a Oţelului (CECO), fondată în anul

1951 pentru a încadra şi promova aceste sectoare economice, dispune de un buget

propriu pentru cheltuieli operaţionale. Aceste cheltuieli sunt reintegrate bugetului

general în anul 2002, atunci când tratatul care le-a instituit a expirat. În anul 2002

bugetul CECO s-a situat la aproximativ 180 milioane EURO.

2.4. Destinaţia cheltuielilor bugetare. Cheltuielile bugetare ale UE de 93

miliarde de EURO în anul 2000 au 6 mari categorii de destinatari:

1. cheltuieli agricole,

2. politica de coeziune a ţărilor membre;

Resurse ce completeză finanţarea bugetului

Veniturile

extrabugetare provin din două

fonduri

Destinaţia

cheltuielilor bugetare

39

3. politicile interne pentru cercetare, educaţie, transport;

4. politicile externe;

5. pregătirea pentru primirea de noi membre;

6. cheltuieli administrative şi cheltuielile agricole.

2.4.1. Cheltuielile agricole

Politica cheltuielilor agricole(PAC) comună, din punct de vedere istoric este

cea mai bine fundamentată. În acest sector, transferul competenţelor statelor membre

către UE este marcat, în principal, de finanţarea agriculturii europene. Ponderea

cheltuielilor agricole în ansamblu bugetului UE s-a diminuat, în acelaşi timp în

ultimii ani, odată cu dezvoltarea şi a altor politici comunitare. În anul 2000

cheltuielile agricole au reprezentat 44% din cheltuielile UE, ceea ce a însemnat

aproximativ 41 miliarde EURO.

Obiectivele urmărite de PAC, fixate prin tratate, justifică importanţa bugetară

a acestui sector care vizează:

creşterea competitivităţii agriculturii;

asigurarea unui nivel de viaţă echitabil pentru populaţia agricolă;

stabilitatea pieţelor;

garantarea securităţii aprovizionărilor;

asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori.

Toate aceste obiective au fost atinse, dar politica agricolă comună a fost

reformată în ultimii, ani în noul context internaţional şi în funcţie de cerinţele impuse

pentru protecţia mediului înconjurător. Două mari reforme ale PAC au intervenit în

anii 1992 şi 1999. Fondate pe preţuri mai competitive şi pe sprijinul direct al

agricultorilor, aceste reforme au permis reducerea excedentelor de produse agricole,

încetinirea exodului rural şi îmbunătăţirea calităţii mediului înconjurător pentru a

descuraja producţia intensivă şi favoriza menţinerea culturilor tradiţionale, ca şi

dezvoltarea noilor activităţi (de exemplu cele turistice). Datorită acestor noi obiective,

în viitor PAC se va sprijini pe un al doilea stâlp, politica de dezvoltare rurală, unde

vor fi alocate mai mult de 10% din totalul cheltuielilor agricole în perioada 2000-

2006.

2.4.2. Politica de coeziune economică şi socială

Coeziunea economică şi socială a UE a devenit unul din obiectivele majore al

construcţiei europene, care trebuie să permită:

Cheltuielile

agricole

Politica de coeziune

economică şi socială

40

- reducerea inegalităţilor şi acumulării bogăţiilor între regiuni;

- ameliorarea situaţia serviciilor;

- favorizarea dezvoltării armonioase a diferitelor regiuni europene;

- protejarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului înconjurător.

O asemenea politică trebuie să asigure pentru toţi cetăţenii europeni

beneficiile şi avantajele marii pieţe comunitare ca şi cele privind crearea Uniunii

Economice şi Monetare. În cest scop UE a consacrat în anul 2000 aproape 23 de

miliarde de Euro pentru modernizarea structurilor economice şi sociale ceea ce a

reprezentat mai mult de 35% din buget. Din totalul propunerilor Comisiei Europene

în cadrul “Agendei 2000”, Consiliul European a confirmat necesitatea concentrării

cheltuielile Fondurilor structurale (Fondurile europene de dezvoltare regională -

FEDER, Fondul social european -FSE, Fondul European de Orientare şi Garanţii

Agricole - FEOGA) spre regiunile care au nevoie. Principalele obiective urmărite de

Politica Economică şi de Coeziune Socială au fost :

obiectivul numărul 1: promovarea dezvoltării regiunilor celor mai sărace şi

favorizarea modernizării structurilor economice. Aceste regiuni sunt acelea în care

PIB este redus, sunt situate la periferia UE (Acores, Madire, Insulele Canare) sau care

au o densitate a populaţiei extrem de redusă (cum este cazul anumitor regiuni nordice

ale Uniunii);

obiectivul numărul 2: susţinerea reconversiei economice şi sociale a zonelor

aflate în dificultate, pentru a cunoaşte regiunile industriale care suferă mutaţii socio-

economice importante şi greu de realizat, regiunile rurale care dispar încet(regiunile

unde s-a produs o restructurare a sectorului de pescuit);

obiectivul numărul 3: susţinerea adaptării şi modernizării politicilor şi

sistemelor de educaţie şi de formare a forţei de muncă. Este vorba de ajutorarea

şomerilor, tinerilor, muncitorilor şi cetăţenilor UE să găsească de lucru, să se

adapteze mutaţiilor economice, să aibă acces pe parcursul vieţii lor la educaţie şi la

formare profesională.

În perioada 2000-2006, ¾ din totalul Fondurilor structurale vor fi consacrate

obiectivului numărul 1, restul fiind împărţit în mod egal între obiectivele 2 şi 3.

Fondul de Coeziune a fost create în anul 1993 şi este destinat statelor membre al căror

PIB este sub 90% din media comunitară şi contribuie la finanţarea proiectelor în

domeniile infrastructurii transporturilor şi mediului înconjurător.

Principalele

obiective urmărite de

Politica Economică

41

2.4.3. Cheltuieli destinate politicilor interne

În afara celor două capitole specifice politicilor interne, celelalte politici

interne ale UE deţin 6,5% din buget (acestea au depăşit 4 miliarde Euro în 1993 şi 6

miliarde în 2000) au ca destinaţie realizarea extinderii pieţei interne sau au diferite

destinaţii.

Cercetarea şi dezvoltarea tehnologică constituie una din cheile viitorului

european. În completarea şi susţinerea eforturilor naţionale, UE conduce o politică de

cercetare proprie, având un program cadru de cercetare, plurianual care a dispus de 15

miliarde EURO pentru perioada 1992-2002, destinate susţinerii unităţilor centrale de

cercetare din întreprinderi şi universităţi existente în diferite state membre. Bugetul

politicii de cercetare-dezvoltare a atins în anul 2000 4% din totalul cheltuielilor

anuale, ceea ce nu reprezintă, în prezent, decât aproximativ 4% din totalul

cheltuielilor publice de cercetare din Europa.

Domeniul cel mai dotat, alături de cel al cercetării este acela al reţelelor

transeuropene de transporturi, de energie şi de telecomunicaţii. Aproape 700 miliarde

EURO din anul 2000 din bugetul UE au avut ca obiectiv favorizarea punerii în

funcţiune a unei reţele globale coerente, în aşa fel încât aceste artere vitale ale pieţei

unice mari să poată contribui dinainte la competitivitatea economiei, ameliorarea

serviciilor, ca şi la coeziune economică şi socială în Europa unită.

UE a alocat, de asemenea, peste 480 milioane EURO în anul 2000 pentru

diverse acţiuni în domeniile educaţiei, formării profesionale şi tineretului pentru a

promova mobilitatea elevilor şi a-i încuraja, astfel încât să efectueze o parte din

studiile lor în alt stat membru. În anul 1998, programul Socrates a permis mobilitatea

a 200.000 de studenţi. În acelaşi an, programul Leonardo da Vinci a susţinut peste

700 de proiecte transnaţionale destinate ameliorării formării profesionale în Europa.

De asemenea prin programele “Tinereţe pentru Europa” şi “Serviciu voluntar

european” s-au susţinut în anul 1998 proiecte interesante, la care au participat peste

80.000 de tineri. Printre alte politici interne, citez cu titlu de exemplu proiecte precum

cele privind protecţia mediului înconjurător(160 milioane EURO), audio-vizualului şi

culturii(10 milioane de EURO), informarea şi comunicarea(105 milioane EURO) şi

multe altele.

Cheltuieli destinate politicilor

interne

42

2.4.4. Cheltuieli destinate politicilor externe

Politica externă reprezintă un ansamblu de acţiuni întreprinse de instituţiile

UE cu alte ţări. Această politică de mare importanţă, se referă la ajutorul comunitar

pentru dezvoltarea şi susţinerea ţărilor Central şi Est europene, cărora, în anul 2000

de exemplu, li s-a acordat 5 mld. EURO, ceea ce reprezintă aproximativ 5,1% din

bugetul general.

UE este şi un actor mondial de prim-plan în ceea ce priveşte ajutoarele

umanitare, în special a celui alimentar. În anul 2000, de exemplu, Oficiul de ajutor

umanitar(ECHO) a dispus de 475 milioane EURO destinate ajutorului alimentar.

Aceste acţiuni demonstrează şi solidaritatea UE cu regiunile victime ale catastrofelor

naturale (cum a fost, de exemplu, ajutorul dat ţărilor din America Centrală după

uraganul Mitch din anul 1998). Ţările din întreaga zonă Mediteraneană, primesc

ajutoare anuale pentru favorizarea dezvoltării lor economico-sociale, ca şi pentru

procesul de pace din Orientul Apropiat (în anul 2000 acest ajutor a fost de

aproximativ 1,1 mld. EURO).

UE nu a lăsat în afară nici ţările foste membre ale URSS, în prezent membre

ale CSI(Comunitatea Statelor Independente) cărora, prin programul TACIS, le-a

acordat aproximativ 450 mil. EURO pentru asistenţă tehnică şi redresare a propriilor

economii. În acelaşi scop UE a acordat sume importante regiunii Balcanilor, din care

360 de milioane au fost destinaţi pentru reconstruirea Kosovo imediat după războiul

din primăvara anului 1999.

Cooperarea economică şi financiară a UE cu ţările în curs de dezvoltare din

America Latină şi Asia, este bine cunoscută, fiind destinată sprijinirii unor domenii

variate, în special pentru sănătate şi educaţie(numai în anul 2000 acest sprijin a fost

de peste 450 mil. EURO). Uniunea Europeană finanţează şi acţiuni privind

democraţia şi respectarea drepturilor omului, măsuri privind apărarea pădurilor

tropicale şi a mediului înconjurător care a început să fie afectat de aşa numitul efect

de seră etc. Acordurile de pace încheiate cu multe state permit navelor europene să

aibă acces la anumite zone de pescuit oceanic. În acest scop numai în anul 2000 s-au

alocat fonduri de aproximativ 280 mil. EURO. O parte din bugetul destinat

politicilor externe o deţin acţiunile consacrate cooperării cu ţări dezvoltate precum

Japonia şi SUA, ca şi pentru participări la anumite activităţi ale organizaţiilor

internaţionale.

Cheltuieli destinate politicilor externe

43

2.4.5. Cheltuieli administrative

Cheltuielile totale destinate pentru funcţionarea ansamblului de instituţii

europene, cheltuielile salariale şi pensiile funcţionarilor au reprezentat 4,7 miliarde de

EURO în anul 2000, aproximativ 5% din totalul cheltuielilor. Instituţiile funcţionează

cu 32 de mii de funcţionari, echivalentul cu efectivele serviciului public ale uni oraş

cum ar fi Viena sau a ministerului francez al agriculturii (de exemplu).

2.4.6. Execuţia şi controlul bugetului

Articolul 274 al tratatului Comunităţii Europene dispune: “Comisia Europeană

trebuie să execute bugetul pe propria răspundere”. Totodată, repartizarea

competenţelor este clară: Parlamentul European şi Consiliul European deci

cheltuielile ce se vor efectua. Comisia Europeană execută deciziile lor bugetare. În

practică, Comisia Europeană se sprijină pe statele membre pentru gestionarea

anumitor politici. Cheltuielile agricole, cele ce provin din ajutoarele directe pentru

agricultură sau din cumpărarea şi stocajul unor produse pentru susţinerea cursului de

schimb, sunt efectuate în statele membre de către organizaţii naţionale, special

abilitate pentru aceasta, în condiţii fixate de comunitate. În ceea ce priveşte Fondul

structural, instituţiile europene hotărăsc cadrul de plată şi condiţiile de execuţie.

Administraţiile statelor membre (state, regiuni, departamente) selectează proiectele de

finanţare şi gestiunea lor cotidiană. Comisia Europeană se asigură, în parteneriat cu

statele membre, dacă proiectele au un scop bun şi dacă nu sunt depăşite cu mult

sumele alocate.

În afara responsabilităţii generale de bună gestiune a ansamblului de

cheltuieli, Comisia Europeană este însărcinată cu execuţia directă, prin serviciile sale,

a unei părţi din bugetul comunitar, mai ales din domeniul politicilor interne

(cercetare, educaţie, formare) şi a activităţilor externe.

Astfel, în domeniul cercetării, Comisia Europeană, pe baza obiectivelor şi

priorităţilor politice ale Uniunii, (al 15-lea program-cadru de cercetare în perioada

1998-2002), a lansat cererile de oferte, a primit propunerile de proiecte de cercetare,

le-a selectat şi a alocat fondurile necesare pentru a se asigura de buna lor utilizare.

Această obligaţie a gestiunii directe s-a dezvoltat recent, şi constituie o sfidare pentru

administraţia Uniunii. Efectivele şi mijloacele administrative care le-au fost

consacrate trebuie în permanenţă întărite iar metodele de gestiune, constant

modernizate. Personalul şi mijloacele administrative sunt utilizate pentru a concepe şi

Cheltuieli

administrative

Execuţia şi controlul bugetului

44

administra acţiunile bugetare. Instituţiile fac apel, la rândul lor, la un personal extern

pentru anumite responsabilităţi de gestiune precis definite, a căror durată variază de la

câteva luni la câţiva ani. Aceste responsabilităţi se referă, în principal, la acţiuni

externe, dar şi la educaţie şi formarea tineretului.

Uniunea, susţine financiar, în fiecare an realizările sau proiectele în care se

recunoaşte dimensiunea europeană. “AMI”, “cereri de ofertă” şi “aviz de piaţă”

acţionează în domenii diverse cum ar fi cultura, cercetarea, surse noi de energie,

politica oraşului, susţinerea IMM-urilor, telecomunicaţiile sau multimedia. UE

finanţează de exemplu, parţial, proiecte de cercetare şi de dezvoltare tehnologică de

importanţă strategică care regrupează întreprinderi, laboratoare, birouri de studii din

diferite ţări europene. Proiectele selectate sunt cele care corespund cel mai bine

obiectivelor Uniunii şi care prezintă un plus de garanţie tehnică şi financiară.

2.5. Evaluarea programelor comunitare. Bugetul comunitar, oricare ar fi

modul prin care este realizat, trebuie sa răspundă unei cereri esenţiale, şi anume

cercetarea permanentă a eficacităţii politicii bugetare. Instituţiile europene nu sunt

mulţumite de susţinerea anumitor tipuri de proiecte şi trebuie să se asigure că aceşti

bani de la buget sunt cheltuiţi eficient şi obiectivele stabilite au fost bine atinse. În

această optică, Comisia Europeană şi-a dezvoltat în ultimii ani activităţile de evaluare

a programelor de cheltuieli, conducându-se după un principiu dublu:

a). înainte de a propune o cheltuială, programul trebuie verificat, după metode

riguroase, dacă activităţile şi mijloacele prevăzute vor permite obiectivele fixate;

b). odată ce programul a fost realizat, trebuie făcut un bilanţ al rezultatelor

obţinute pentru a fi siguri că obiectivele au fost atinse cu un preţ minim.

Miza acestei politici este de a concilia imperativele politice (sprijinirea de

către UE a ţării aflate în criză) cu exigenţa constantă ca banii cetăţeanului european să

fie cheltuiţi eficient.

2.6. Realizarea unui sistem elaborat de audit şi de control. Controalele

interne care sunt efectuate pentru a vedea modul în care s-au cheltuit banii

comunitari ca şi plata lor efectivă, sunt efectuate de către aşa numitele “celulele

financiare” ale diferitelor “servicii gestionare de credite”, ca şi de către “serviciul

central al controlului financiar”. Acest control prealabil se face pe baza documentelor

justificative pentru cheltuielile efectuate în cooperare cu serviciile de control din

statele membre. În prezent, este în curs de definitivare o reformă care vizează, printre

Evaluarea

programelor comunitare

Realizarea unui sistem elaborat de audit şi de

control

45

altele, posibilitatea de încredinţare a responsabilităţii controalelor în mod exclusiv

serviciilor gestionare şi să dezvolte o funcţie de audit intern pentru controalele

locale.

Cheltuielile comunitare sunt supuse auditului Curţii de Conturi Europene,

creată în anul 1975 la Luxemburg, fiind compusă din 15 membri numiţi pentru o

perioadă de 6 ani de Consiliul UE după consultarea cu Parlamentul European.

Membrii Curţii de Conturi sunt aleşi dintre personalităţile care aparţin fiecărei ţări din

UE, ca şi din instituţiile de control extern sau cei ce posedă o calificare pentru această

funcţie.

Curtea de Conturi verifică legalitatea şi regularitatea veniturilor şi

cheltuielilor UE, iar raporturile întocmite în urma controalelor, sunt publicate sub

formă de rapoarte generale anuale şi rapoarte speciale. Curtea de Conturi avizează şi

gestiunea financiară a bugetului comunitar. Pentru fiecare titlu se dă o “declaraţie de

asigurare” pe baza unui examen amănunţit privind impactului financiar direct. În

calitate de organ de control politic şi democratic, Parlamentul European ia parte la

controlul veniturilor şi cheltuielilor bugetare. Anual, bazându-se pe raportul Curţii de

Conturi, Parlamentul examinează modul în care Comisia Europeană a administrat şi

executat bugetul în anul precedent. O asemenea procedură numită de “descărcare a

bugetului” duce la absolvirea de orice alte probleme colaterale.

Instituţiile europene create în 1999 şi “Oficiul european de luptă antifraudă

(OLAF)”, pot lansa anchete din proprie iniţiativă pentru toate activităţile ilegale

susceptibile de a atinge interesele comunitare. Este vorba de anchete administrative

interne ale instituţiile comunitare sau de controale şi verificări în statele membre,

conform acordurilor de cooperare în vigoare. Statele membre au un rol cheie în lupta

antifraudă, pentru acţiunea de colectare a resurselor şi pentru a asigura plata a peste

80% din creditele înscrise în buget. Colaborarea lor este esenţială. În plus, statele

deţin singure puterea de a conduce investigaţii judiciare iar OLAF transmite statului

în cauză, informaţiile culese privind faptele susceptibile de urmărire penală.

46

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate şi monografii.

.

1. M. Diaconescu – Economie europeană – Editura Uranus, Bucureşti,

2004

2. P. Fontaine – „Une idée neuve pour l’Europe”, Communautés

européennes, 2000.

3. P. Fontaine – „Construcţia europeană de la 1945 până în zilele noastre”,

Iaşi, Editura Institutul European, 1998.

4. R. Erbes – „L’intégration économique internationale”, Presse

Universitaires de France, Paris, 1996.

47

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Care sunt etapele elaborării bugetului comunitar ?

TEMĂ DE REFLECŢIE

Reflectaţi asupra actualul buget al UE care a făcut obiectul unor dezbateri aprinse.

Credeţi că anumite sectoare şi/sau ţări sunt defavorizate?

48

MODELE DE ÎNTREBĂRI

1. Care sunt modalităţile de stabilire a bugetului UE?

2. Din ce sunt alcătuite veniturile bugetare ale UE? Dar veniturile

extrabugetare?

3. În ce constau cheltuielile bugetare?

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI 1. vezi pg. 35-37 2. vezi pg. 37-38. 3. vezi pg. 38-43.

49

CAPITOLUL III POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ

1. Cuprins 2. Obiectiv general 3. Obiective operaţionale 4. Timpul necesar studiului capitolului 5. Dezvoltarea temei 6. Bibliografie selectivă 7. Temă de reflecţie 8. Modele de teste 9. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins Pilonul I – Agricultura Pilonul II – Dezvoltarea rurală Reforma PAC Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind

dezvoltarea agriculturii în Uniunea Europeană şi reforma politicii agrare comune.

Obiective operaţionale: Însuşirea principiilor care stau la baza PAC şi a obiectivelor PAC.

= 3 ore

50

CAPITOLUL III

POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ

3. Politica agricolă comună

3.1. Pilonul I – Agricultura Politica Agricolă Comună (PAC) are ca scop

dezvoltarea unui sistem agricol modern, care să asigure un nivel de viaţă echitabil

populaţiei rurale, stabilizarea pieţelor şi asigurarea aprovizionării la preţuri rezonabile

a consumatorilor. Pentru realizarea acestor obiective, s-a constituit un sistem complex

de reguli şi mecanisme care reglementează producţia, procesarea şi comerţul cu

produse agricole.

Aproximativ 90% din producţia agricolă în statele membre ale Uniunii Europene

este reglementată în cadrul aşa-numitor „organizaţii comune de piaţă" (excepţie fac, de

exemplu, alcoolul şi cartofii). Treptat organizaţiile comune de piaţă le-au înlocuit pe cele

naţionale pentru produsele/sectoarele care cad sub incidenţa PAC.

Pentru implementarea măsurilor comune de reglementare a pieţelor, Comunitatea

are la dispoziţie următoarele instrumente: preţurile, intervenţia pe piaţă, ajutoarele

financiare, cotele de producţie, protecţia vamală comună.

Pieţele produselor agricole în Uniunea Europeană funcţionează pe baza unui

sistem complex de reglementare a preţurilor de comercializare a produselor. Astfel,

anual se stabilesc de către Consiliu trei niveluri de preţ pentru produsele de sub incidenţa

PAC: preţul indicativ, preţul de intervenţie şi preţul prag.

Preţul indicativ. Autorităţile comunitare consideră că la acest preţ trebuie să se

realizeze tranzacţiile cu produse agricole pe Piaţa Internă, pentru a asigura un standard

„rezonabil" al veniturilor producătorilor agricoli. Este un preţ „artificial" şi este, în

general, mai mare decât preţul mondial.

Preţul de intervenţie. Este preţul minim garantat pe care agricultorii din statele

membre îl pot obţine pentru producţia comercializată pe piaţa internă. Atunci când oferta

pentru unele produse agricole este mai mare decât cererea (în special la cereale, produse

lactate, carne de vită, de porc, zahăr, orez), Comunitatea intervine prin achiziţia şi

stocarea produsului respectiv, nepermiţând scăderea preţului de piaţă sub preţul de

intervenţie şi asigurând fermierilor garanţia unor venituri minime. Preţul de intervenţie

Politica agricolă

comună

Tipologia

preţurilor în UE

51

este mai mic decât preţul indicativ dar mai mare decât nivelul preturilor practicate pe piaţa

mondială.

Preţul prag. Produsele agricole de import cu un preţ mai mic decât preţul prag nu

pot pătrunde în Uniunea Europeană. Raţiunea este că după adăugarea cheltuielilor

specifice de transport si comercializare preţul produselor importate devine mai mare decât

preţurile produselor interne. Nivelul preţului prag se obţine prin aplicarea taxelor vamale la

nivelul preţului mondial.

Această categorie cuprinde: plăţi directe, refinanţări la export şi alte ajutoare

financiare.

Plăţile directe sunt formate din ajutoarele pentru producţie şi plăţile compensatorii.

Subvenţiile pentru producţie se aplică produselor al căror consum ar fi descurajat în

situaţia unui preţ prea mare, obţinut spre exemplu prin impunerea unui nivel ridicat al

protecţiei vamale. Ele se calculează şi se acordă fie pe unitate de produs, fie la

suprafaţă, sau pe cap de animal.

Astfel de ajutoare se acordă pentru: ulei de măsline, seminţe oleaginoase, carne

de oaie, tutun. Tot în această categorie se . încadrează şi plăţile care au ca scop

influenţarea unor anumite comportamente ale producătorilor (cum sunt primele pentru

calitatea la grâu dur, primele pentru vacile care alăptează, prime pentru sacrificare),

precum şi plăţile pentru procesare (ajutoare pentru uscarea cerealelor/seminţelor,

pentru procesarea fructelor/legumelor).

Plăţile compensatorii au fost introduse în 1992, pentru a compensa pierderile

suferite de fermieri în urma scăderii nivelurilor preţurilor de intervenţie la un nivel apropiat

de preţurile mondiale. în acest fel, o parte din eforturile financiare pentru subvenţionarea

agriculturii au trecut de la consumatori (care subvenţionau prin preţurile mari plătite) la

contribuabili. Plăţile compensatorii se acordă fie sub forma unei sume anuale fixe la hectar

- indiferent deci de cantitatea produsă - fie pe cap de animal. Fermierii trebuie să

îndeplinească unele cerinţe pentru a beneficia de plăţi compensatorii, precum respectarea

unor standarde de mediu şi ocupare.

Produsele pentru care se acordă plăţi directe sunt: culturi arabile, inclusiv

cereale, cartofi pentru amidon, in fără destinaţia fibre, ulei de măsline, leguminoase cu

seminţe, in, cânepă, viermi de mătase, banane, stafide, tutun, seminţe, hamei, orez, carne

de vită şi viţel, lapte şi produse lactate, carne de oaie şi capră.

Ajutoarele financiare (Subvenţii)

52

Producătorii agricoli pot primi diverse alte ajutoare financiare, acordate fie din bugetul

comun, fie individual din statele membre, în ambele situaţii cu respectarea condiţiilor

stabilite de Comunitate. Spre exemplu, ajutoare financiare suplimentare se acordă:

În situaţii când are loc o scădere justificabilă a veniturilor din producţia şi

comercializarea unui produs, cum ar fi în cazul unor calamităţi naturale;

Pentru îngheţarea voluntară a terenurilor şi sau conferirea unei alte destinaţii, cum

ar fi cultivarea cu plante pentru biomasă;

Pentru comercializarea produselor lactate;

Asociaţiilor de producători/comercianţi care doresc să implementeze anumite

măsuri de creştere a calităţii produselor.

Statele membre pot acorda ajutoare suplimentare fermelor mici care nu

beneficiază în proporţie egală cu cele mari de sprijinul comunitar, etc).

Din cauza nivelului mai ridicat al preţurilor produselor agricole pe Piaţa Internă faţă

de piaţa mondială, exportatorii comunitari sunt compensaţi cu sume de bani

reprezentând diferenţa de preţ. Restituţiile la export reprezintă de fapt subvenţii directe la

export.

Prin obţinerea diverselor ajutoare financiare, producătorii agricoli europeni sunt

încurajaţi să producă mult. însă, cu cât producţia este mai mare, cu atât sunt mai mari şi

costurile pentru finanţarea PAC. De aceea, pentru a preveni şi limita supraproducţia a

fost introdus sistemul, cotelor de producţie. Cotele reprezintă cantităţi maxime admise

pentru producţia anumitor produse (lapte, legume/fructe, zahăr, cartofi pentru amidon,

banane, furaje uscate, in şi cânepă pentru fibre, ulei de măsline, tutun). Cotele se stabilesc

anual, la nivel comunitar, iar apoi se negociază şi se repartizează pe ţări, şi în continuare

pe ferme, la nivel naţional. Pentru depăşirea cotelor se aplică penalizări.

3.2. Pilonul II – Dezvoltarea rurală. Dezvoltarea rurală a devenit al doilea

pilon al PAC după elaborarea de către Comisie a documentului strategic Agenda 2000.

Măsurile de dezvoltare rurală sunt de două feluri:

Pensionarea înainte de limita de vârstă: se acordă sprijin financiar pentru fermierii

şi lucrătorii agricoli în vârstă de peste 55 ani care se retrag din activităţile/muncile agricole

cu caracter comercial înainte de vârsta legală de pensionare. Sprijinul este condiţionat de

îndeplinirea anumitor cerinţe de vechime în muncă şi/sau participare la o schemă de

asigurări sociale.

Restituţiile la

export

Ajutoare

financiare

Dezvoltarea

rurală, măsurile de dezvoltare

53

Agricultura ecologică: se acordă sprijin financiar pentru promovarea metodelor de

producţie agricolă care au în vedere protejarea mediului înconjurător şi conservarea

patrimoniului rural. Sprijin pentru zonele defavorizate: Se acordă sprijin financiar pentru

fermierii din zonele defavorizate (cum ar fi cele montane) sau cele cu probleme

specifice de mediu, pentru a asigura continuitatea exploatării terenurilor, un standard de

viaţă echitabil pentru fermieri, conservarea peisajului ambiant şi protejarea mediului.

Plăţile se acordă numai în condiţiile respectării stricte a standardelor de mediu, inclusiv a

metodelor de producţie ecologice.

A doua categorie a măsurilor de dezvoltare rurală sunt cele de modernizare şi

diversificare a exploataţiilor agricole.

Investiţii: se acordă sprijin financiar pentru investiţiile în exploataţiile agricole care

au ca scop eficientizarea producţiei, diversificarea acesteia, îmbunătăţirea calităţii

produselor, inclusiv prin standarde de igienă şi de sănătate, protejarea mediului sau

îmbunătăţirea condiţiilor de viată ale animalelor. Se acordă de asemenea sprijin financiar

pentru investiţii în ameliorarea procesului de prelucrare şi comercializare a produselor

agricole, în scopul creşterii competitivităţii şi valorii adăugate a producţiei agricole.

Instalarea fermierilor tineri: se acordă sprijin pentru înfiinţarea de ferme de către

persoanele cu vârsta de maxim 40 de ani, care nu au mai condus anterior o fermă

agricolă. Activităţi de formare profesională: în special în domeniile calităţii produselor şi

protejării mediului. Conservarea şi protejarea pădurilor: se acordă sprijin financiar

pentru ocrotirea patrimoniului forestier. Sprijin pentru alte activităţi: reparcelarea

terenurilor, dezvoltarea serviciilor în mediul rural, renovarea satelor, protejarea

patrimoniului, promovarea turismului şi activităţilor meşteşugăreşti ş.a.

Măsurile de politică agricolă comună sunt finanţate din bugetul comunitar, prin

Fondul European de Orientare si Garantare Agricolă (FEOGA).

În cadrul Fondului există două linii de finanţare distincte: secţiunea Garantare şi

secţiunea Orientare.

a). Secţiunea Garantare finanţează:

- Funcţionarea organizaţiilor comune de piaţă;

- Măsurile acompaniatoare şi măsurile de modernizare şi diversificare a exploa-taţiilor

agricole, din cadrul celui de al doilea Pilon al PAC, dezvoltarea rurală, care nu intră sub

incidenţa Obiectivului 1 al Politicii Regionale;

Finanţarea

măsurilor de politică agricolă

comună

54

- Măsuri veterinare (vizând sănătatea şi condiţiile de creştere a animalelor) şi

fitosanitare;

- Măsuri de informare şi evaluare.

b). Secţiunea Orientare finanţează măsuri de dezvoltare rurală care intră sub

incidenţa Obiectivului 1 al Politicii Regionale (regiuni rămase în urmă), după cum

urmează:

- Investiţii în exploataţiile agricole şi în activităţi de prelucrare/comercializare a

produselor agricole;

- Sprijinirea tinerilor agricultori;

- Activităţi de formare profesională;

- Stimularea dezvoltării activităţilor neagricole (turism, servicii);

- Asistenţa suplimentară pentru păduri;

- Finanţarea programului Leader +

Leader + Este un program comunitar al cărui scop constă în încurajarea, la nivel

european, a schimbului celor mai bune practici în vederea unei agriculturi durabile

(utilizarea raţională a resurselor naturale).

3.3. Reforma PAC. Politica Agricolă Comună este criticată atât de consumatorii

europeni care trebuie să suporte, prin preţurile mari practicate la produsele agricole,

ajutoarele financiare acordate agricultorilor, cât şi de partenerii din cadrul Organizaţiei

Mondiale a Comerţului.

Reprezentanţii ţărilor net contributoare la bugetul Uniunii Europene sunt de

asemenea nemulţumiţi de politica protecţionistă practicată în domeniul agricol. Din acest

motiv Politica Agricolă Comună a fost supusă mai multor reforme. în prezent, reforma

PAC vizează:

Introducerea schemei de plăţi unice pe fermă/decuplarea majorităţii plăţilor

directe de producţie;

Condiţionarea alocării banilor de îndeplinirea anumitor norme de mediu,

siguranţă alimentară, bunăstarea animalelor etc.;

Promovarea măsurilor de dezvoltare rurală (sunt absolut necesare pentru că prin

aplicarea acestor măsuri se pot crea locuri de muncă, de exemplu în domeniul serviciilor,

care să absoarbă forţa de muncă disponibilizată în urma reformelor din agricultură);

Modularea (reducerea plăţilor directe);

Reforma PAC

55

Revizuirea politicii de piaţă (se tinde spre reducerea ajutoarelor financiare pentru

fermieri, reducerea preţurilor comunitare la produse agricole pentru a atinge un nivel cât

mai apropiat de preţurile mondiale, eliminarea cotelor, încurajarea competitivităţii etc).

56

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate şi monografii.

1. P. Fontaine – „10 lliçons sobre Europa”, Spania, 1998.

2. P. Fontaine – „Construcţia europeană de la 1945 până în zilele noastre”,

Iaşi, Editura Institutul European, 1998.

3. Qui fait quoi dans L’Union Européenne?, Commission Européenne,

Luxembourg: Office des publications officielles des Communautés européennes,

2001.

4. Broşură editată de Delegaţia Comisiei Europene în România „Instituţiile

Uniunii Europene”, Bucureşti, 1999.

57

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Precizaţi care sunt obiectivele PAC ?

TEMĂ DE REFLECŢIE

Care sunt tendinţele în evoluţia agriculturii europene şi a politicii agricole comune?

Ce trebuie făcut pentru ca agricultura românească să fie competitivă în contextul

integrării în UE?

58

MODELE DE ÎNTREBĂRI

1. Tipologia preţurilor produselor agricole.

2. Care sunt sursele de finanţare ale politicii agrare?

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI 1. vezi pg. 50-52. 2. vezi pg. 53-55.

59

CAPITOLUL IV PRINCIPALELE INSTITUŢII EUROPENE

1. Cuprins 2. Obiectiv general 3. Obiective operaţionale 4. Timpul necesar studiului capitolului 5. Dezvoltarea temei 6. Bibliografie selectivă 7. Temă de reflecţie 8. Modele de teste 9. Răspunsuri şi comentarii la teste Cuprins Principalele instituţii europene Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind

principalele instituţii europene, rolul acestora în construcţia europeană şi modul de reprezentare a statelor membre în aceste instituţii.

Obiective operaţionale: Însuşirea responsabilităţilor şi obiectivelor de bază ale fiecărei instituţiei europene.

= 4 ore

60

CAPITOLUL IV

PRINCIPALELE INSTITUŢII EUROPENE

4. Principalele instituţii europene

Instituţiile Uniunii Europene au fost create pentru a realiza "o uniune cât mai

strânsa între popoarele europene". Pe măsura ce competentele Uniunii s-au extins,

instituţiile s-au dezvoltat si au devenit mai numeroase. Agenţiile, Fundaţiile si Centrele

au fost înfiinţate pe baza deciziilor adoptate de Comisia Europeană sau de Consiliul

Uniunii Europene, dar funcţionează ca organisme cu autonomie deplină.

Cinci instituţii sunt implicate în conducerea Uniunii Europene: Parlamentul

European (ales de către popoarele statelor membre). Consiliul (reprezentând guvernele

statelor membre), Comisia (executivul si organismul cu drept de a iniţia legislaţie),

Curtea de Justiţie (care asigură compatibilitatea cu dreptul comunitar). Curtea de Conturi

(responsabilă de controlul folosirii fondurilor comunitare). Aceste instituţii sunt sprijin/te

de alte organisme: Comitetul Economic si Social si Comitetul Reg/unilor (organisme

consultative care acorda sprijin ca poziţiile diferitelor categorii sociale si regiuni ale

Uniunii Europene sa fie luate în considerare), Avocatul Poporului în Uniunea Europeană

(care se ocupă de plângerile cetăţenilor cu privire la administraţia la nivel/european),

Banca Europeana de Investiţii (instituţia financiara' a UE) si Banca Centrala

Europeană (răspunzătoare de politica monetară în zona euro).

Principalele instituţii europene sunt:

Parlamentul European

Consiliul European

Consiliul Uniunii Europene

Comisia Europeană

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene

Tribunalul de Primă Instanţă

Comitetul Economic şi Social

Curtea Europeană de Conturi

Comitetul Regiunilor

Mediatorul European

Banca Centrală Europeană

Principalele

instituţii europene

61

Banca Europeană de Investiţii

Fondul European de Investiţii

Parlamentul European reprezintă, în viziunea Tratatului de la Roma, din 1957,

"popoarele statelor reunite în cadrul Uniunii Europene". Primele alegeri directe pentru

Parlamentul European au avut loc în iunie 1979. Numărul de mandate este repartizat pe

ţâri, funcţie de mărimea acestora. Legitimat prin vot universal direct şi ales pentru un

mandat de 5 ani, Parlamentul European şi-a sporit continuu influenţa şi puterea prin

intermediul unei serii de tratate. Acestea, în mod special Tratatul de la Maastricht din 1992

şi Tratatul de la Amsterdam din 1997, au condus la transformarea Parlamentului European

dintr-un organism pur consultativ într-un parlament cu puteri legislative similare celor

exercitate de parlamentele naţionale.

Parlamentul are trei funcţii esenţiale:

alături de Consiliul Uniunii Europene, are atribuţii legislative, adică adoptă

legislaţia Uniunii (regulamente, directive, decizii). Participarea sa la procesul legislativ

contribuie la garantarea legitimităţii democratice a textelor adoptate;

împarte autoritatea în domeniul bugetar cu Consiliul Uniunii Europene, prin

urmare poate modifica cheltuielile bugetare. în ultimă instanţa, adoptă bugetul în

întregime

exercită un control democratic asupra Comisiei. Aprobă desemnarea

membrilor Comisiei şi are dreptul de a cenzura Comisia. De asemenea, exercită un

control politic asupra ansamblului instituţiilor.

Sediul Parlamentului European este la Strasbourg. unde au loc, şedinţe o săptămână în

fiecare lună. Unele şedinţe, cele pe comisii, se desfăşoară la Bruxelles, iar Secretariatul

General se afla la Luxemburg. Conform Tratatului de la Nisa, România va avea în

2007 35de membri în Parlamentul European.

Este termenul folosit pentru a denumi întâlnirile bianuale ale Şefilor de stat sau de

guvern din statele membre ale Uniunii Europene, lucrări găzduite de statul membru care

asigură preşedinţia Consiliului. Rolul principal al Consiliului European este definit de

Articolul 4 al dispoziţiilor comune din Tratatul Uniunii Europene: "Consiliul

European dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale şi îi defineşte orientările

politice generale".

Spre deosebire de Parlamentul European, Consiliu, Comisie, Curtea de Justiţie şi

Curtea de Conturi, Consiliul European nu este, din punct de vedere juridic, o instituţie a

Parlamentul

European

Consiliul European

62

Comunităţii Europene. Cu toate acestea, el joacă un rol esenţial în toate domeniile de

activitate ale Uniunii Europene, fie dând un impuls Uniunii sau definind orientările

politice generale, fie coordonând, arbitrând sau oferind soluţii în probleme dificile.

Consiliul European reuneşte şefii de state sau guverne ai celor 27 state

membre ale Uniunii Europene şi Preşedintele Comisiei Europene. Nu trebuie

confundat cu Consiliul Europei (care este un organism internaţional) sau cu Consiliul

Uniunii Europene (care este format din miniştri ai celor douăzeci şi cinci de state

membre). Lucrările Consiliului European sunt găzduite de statul membru care asigură

preşedinţia Consiliului şi participă la viaţa politică şi evoluţia Uniunii Europene prin

întâlniri organizate cel puţin de două ori pe an (de obicei în lunile iunie şi decembrie).

Aceste lucrări se constituie într-un eveniment important: prezenţa într-un oraş european a

celor douăzeci şi cinci de reprezentanţi investiţi cu legitimitate democratică incontestabilă,

însoţiţi de alţi miniştri şi colaboratori apropiaţi, constituie - de aproape douăzeci şi cinci

de ani - un eveniment politic aşteptat cu mare interes.

Din 2002 şi în conformitate cu Tratatul de la Nisa, cel puţin un Consiliu European

per Preşedinte se ţine în Bruxelles. După extinderea Uniunii, la 1 mai 2004, s-a decis

ca toate întâlnirile Consiliului European să aibă loc la Bruxelles.

Este cunoscut şi drept Consiliul de Miniştri şi este principalul for de

decizie al Uniunii Europene. În baza Tratatului de constituire a Comunităţii Europene,

Consiliul are următoarele responsabilităţi:

este organismul legislativ al Comunităţii; în rezolvarea unei game largi de

probleme comunitare îşi exercită această putere legislativă împreună cu Parlamentul

European .

coordonează politica economică generală a Statelor Membre;

încheie, în numele Comunităţii, acordurile Internaţionale dintre aceasta şi unul

sau mai multe state sau organizaţii internaţionale;

împreună cu Parlamentul European formează autoritatea bugetară

care adoptă bugetul Comunităţii.

În baza Tratatului privind Uniunea Europeană, Consiliul Uniunii Europene:

adoptă deciziile necesare pentru definirea şi

punerea în practică a politicii externe şi de securitate comună, pe baza orientărilor generale

trasate de Consiliul European;

Consiliul Uniunii

Europene

63

coordonează activităţile statelor membre şi adoptă măsurile necesare cu privire la

cooperarea poliţienească şi juridică în materie penală.

Preşedinţia Consiliului este asigurată, prin rotaţie, de fiecare dintre Statele

Membre, pe durata unui mandat de şase luni. În Consiliu, fiecare stat are un anumit

număr de voturi, totalul fiind, în prezent, de 321. Conform Tratatului de la Nisa şi

negocierilor la capitolul 30 - Instituţii, României îi revin, la data aderării la UE, 14

voturi. Numărul total de voturi în Consiliul Uniunii Europene este de 345. Având în

vedere faptul că majoritatea calificată într-o Uniune cu 27 membri va fi de 255 voturi,

România va avea 5,49% din totalul voturilor necesare adoptării unei decizii şi 15,38%

din voturile necesare blocării deciziilor.

De la 1 iun. 2007, Comisia Europeană este formată din 27 de membri: un

preşedinte şi 24 de comisari, din care doi sunt şi vicepreşedinţi ai Comisiei. Viitoarea

Comisie Europeană, care va intra în funcţiune la 1 noiembrie 2004, va avea 25 de membri,

dintre care 1 preşedinte şi 5 vicepreşedinţi.

Comisia îndeplineşte trei funcţii de bază:

Dreptul de iniţiativă: rolul său de iniţiator al politicilor comunitare este unic.

În plus, Comisia funcţionează ca organ executiv al Uniunii Europene, veghind

la respectarea Tratatelor încheiate. Ea reprezintă interesul comun si în mare măsură,

semnifică personalitatea Uniunii. Principala sa preocupare este aceea de a apăra interesele

cetăţenilor Europei. Membrii Comisiei sunt aleşi din ţările UE, însă fiecare dintre ei depune

un jurământ de independenţă. După 1 mai, funcţionează principiul o ţară, un comisar

(conform Tratatului de la Nisa).

Ată funcţie a Comisiei este aceea de a veghea la respectarea tratatelor UE,

astfel încât legislaţi UE să fie corect aplicată de către Statele Membre, iar toţi cetăţenii şi

participanţii la Piaţa Unică să poată beneficia de condiţiile unitare asigurate.

Cea de-a treia funcţie a Comisiei este aceea de organ executiv ai Uniunii, având

responsabilitatea implementării şi coordonării politicilor. Una. dintre atribuţiile sale executive

constă în gestionarea bugetului anual al Uniunii, care s-a ridicat la 97 miliarde Euro în 1989, şi a

Fondurilor Structurale, al căror principal scop este de a elimina decalajele economice dintre zonele

mai bogate şi cele mai sărace ale Uniunii.

Şi România va avea, la data aderării la UE, 1 comisar european.

Curtea de Justiţie are competenţa de soluţionare a litigiilor în care se constituie ca părţi state membre,

instituţii comunitare, întreprinderi sau persoane fizice. Mai mult de 8600 de cauze au fost aduse în faţa

Comisia

Europeană

64

Curţii din anul 1952. de când a fost înfiinţată. în anul 1978 se soluţionau deja 200 de cazuri noi pe an,

iar în 1985, au fost pe rol peste 400 de cauze.

Curtea are rolul de a menţine echilibrul între prerogativele instituţiilor comunitare, pe de o

parte, şi între prerogativele conferite Comunităţii şi cele păstrate de statele membre, pe de altă parte.

în exercitarea atribuţiilor sale de revizuire, Curtea este deseori chemată să hotărască în probleme

de natură constituţională sau de importanţă economică majoră.

Curtea de Justiţie numără 27 judecători si 9 avocaţi generali. Judecătorii şi avocaţii

generali sunt numiţi de guvernele statelor membre de comun acord, pentru un mandat de şase

ani, cu posibilitatea de reînnoire. Ei sunt aleşi din rândul juriştilor de o incontestabilă independenţă şi

competenţă profesională.

Judecătorii îl aleg din rândul lor pe Preşedintele Curţii pentru un mandat de trei ani ce

poate fi reînnoit. Preşedintele conduce lucrările Curţii şi prezidează audierile şi dezbaterile. Avocaţii

generali acordă asistenţă Curţii în îndeplinirea atribuţiilor sale, prezentând în şedinţe deschise, în

condiţii de completă imparţialitate şi independenţă, avize referitoare la speţele judecate de către

Curte. Atribuţiile lor nu trebuie confundate cu cele ale unui procuror sau ale unui asemenea alte

oficialităţi - fiind vorba în acest caz de rolul Comisiei de a veghea asupra intereselor

Comunităţii. După aderarea la UE, România va avea un judecător la Curtea Europeană de

Justiţie şi cel puţin unul la Curtea de Prima instanţa.

Comitetul Economic şi Social (CES) este organismul consultativ european în cadrul

căruia sunt reprezentate diversele categorii de activităţi economice şi sociale. Comitetul are

rolul unui forum de dezbatere si reflexie, atât la nivel european cat şi la nivelul statelor

membre. CES este format din 317 de membri ce reprezintă patronatul, muncitorii,

agricultorii, întreprinderile mici şi mijlocii, comerţul şi asociaţiile meşteşugăreşti, cooperativele,

societăţile de întrajutorare, profesiunile liberale, consumatorii, organizaţiile pentru protecţia

mediului, familiile, ONG - urile cu caracter "social" etc.

CES are trei misiuni fundamentale:

să ofere consultanţă celor trei mari instituţii (Parlamentul European, Consiliul UE şi

Comisia);

să asigure o mai mare implicare/contribuţie din partea societăţii civile la iniţiativa

europeană şi de a edifica şi consolida o Europă apropiată cetăţenilor săi;

să sporească rolul organizaţiilor şi asociaţiilor societăţii civile în ţările ne-membre (sau

grupuri de ţâri) iar în acest scop de a promova dialogul organizat cu reprezentanţii acestora şi

Comitetul

Economic şi Social

65

constituirea unor organisme similare în zonele vizate: Europa Centrală şi de Est, Turcia, ţările

EUROMED, ACP, şi MERCOSUR etc. ("dezvoltare instituţională")

România va avea, după aderarea la UE15 membri din 344, cât va avea în momentul extinderii cu 27

de membri (conform Tratatului de la Nisa).

Curtea Europeană de Conturi are ca principală atribuţie verificarea conturilor şi a

execuţiei bugetului Uniunii Europene, cu dublul scop de a îmbunătăţi gestionarea

resurselor financiare şi informarea cetăţenilor Europei cu privire la utilizarea fondurilor

publice de către autorităţile cu responsabilităţi de gestiune!

Curtea Europeană de Conturi este formată din 27 membri provenind din cele 27

State Membre şi numiţi pentru un mandat de 6 ani. Membrii Curţii de Conturi sunt

independenţi şi au experienţă în domeniul auditării finanţelor publice. Membrii Curţii

îşi aleg Preşedintele pentru un mandat de 3 ani. La Curtea de Conturi îşi desfăşoară

activitatea profesionişti de înaltă clasă din cele 25 ţări ale Uniunii Europene, dintre care un

mare număr de auditori. Independenţa Curţii Europene de Conturi în raport cu alte

instituţii Comunitare şi cu Statele Membre garantează obiectivitatea activităţii sale de

audit. Curtea de conturi are deplină libertate în ceea ce priveşte organizarea şi

planificarea activităţii sale de audit şi publicarea rapoartelor.

Curtea de Conturi verifică dacă încasările şi cheltuielile UE s-au efectuat legal şi

corect. Se pune un accent deosebit pe corectitudinea gestionării financiare, verificându-se

daca - şi în ce măsură - au fost atinse obiectivele propuse în materie de gestiune, precum şi

costurile aferente. Curtea Europeană de Conturi garantează astfel cetăţenilor europeni că

bugetul UE a fost gestionat şi executat corect şi în modul cel mai eficient posibil.

Curtea de Conturi nu are prerogative jurisdicţionale. În cazul în care auditorii

descoperă nereguli, inclusiv fraudă, organismele comunitare competente sunt informate

neîntârziat spre a lua măsurile necesare.

După aderarea la UE, România are un membru în Curtea Europeană de

Conturi.

Înfiinţarea Comitetului Regiunilor (CR) prin Tratatul de laf Maastricht a răspuns

cererii formulate de autorităţile locale şi regionale de a fi reprezentate în Uniunea

Europeană. În prezent, Comitetul Regiunilor este un organism complementar celor trei

instituţii Comunitare (Consiliul, Comisia, Parlamentul). În sistemul instituţional

comunitar Comitetul şi-a câştigat un loc bine definit datorită experienţei politice a

membrilor săi la diferite niveluri locale şi a cunoaşterii aprofundate a problematicii

Curtea

Europeană de conturi

Comitetul Regiunilor

66

regionale şi locale. CR joacă un roi important în procesul de integrare europeană. Unul

din principalele sale obiective îl reprezintă consolidarea coeziunii economice şi sociale

a statelor membre.

CR are 317 de membri şi un număr egal de membri supleanţi, numiţi pentru o

perioadă de patru ani de către Consiliul Uniunii Europene, care îşi desfăşoară activitatea

în exclusivitate pe baza propunerilor venite din partea statelor membre. Mandatul

membrilor poate fi reînnoit. CR este un organism independent. Membrii săi nu se supun

nici unor instrucţiuni obligatorii. Ei acţionează complet independent pentru îndeplinirea

atribuţiilor specifice, urmărind interesul general al Uniunii Europene. Comitetul

Regiunilor reprezintă o "punte" de legătură între instituţiile europene şi regiunile,

comunele şi oraşele Uniunii Europene. Membrii CB deţin mandate (administrative) pe

plan regional sau local, nu funcţionează permanent la Bruxelles şi, ca urmare, menţin

constant legătura cu cetăţenii. Se reunesc de cinci ori pe an în sesiune plenară, ocazie cu

care adoptă recomandările făcute pe baza datelor furnizate de diversele comisii.

România va fi reprezentată, după aderare, de 15 membri din totalul de 344

(conform Nisa); aceştia vor fi politic responsabili în faţa electoratului de la nivel

regional sau local.

Mediatorul European (sau Ombudsman) investighează plângerile privind

funcţionarea defectuoasă a instituţiilor şi a organismelor din cadrul Comunităţii

Europene. Mediatorul nu se ocupă de plângerile care privesc administraţia naţională,

regională sau locală din Statele Membre. Cei care pot depune plângeri sunt cetăţenii

Statelor Membre sau care trăiesc într-un Stat Membru, firmele, asociaţiile sau alte

organisme înregistrate oficial în Uniunea Europeană.

Sistemul European de Bănci Centrale (SEBC) este compus din Banca Centrală

Europeană (BCE) şi toate celelalte bănci centrale naţionale ale statelor membre. Termenul

"Eurosistem" defineşte Banca Centrală Europeană şi băncile centrale/naţionale ale statelor

care au aderat la zona Euro.

Obiectivele acestui sistem sunt:

Definirea şi implementarea politicii monetare a zonei euro;

Derularea operaţiunilor externe;

Păstrarea şi administrarea rezervelor Statelor Membre;

Promovarea unui sistem eficient de plăţi;

Mediatorul European

Banca Centrală

Europeană

67

SEBC este guvernat de structurile de decizie ale BCE, şi anume Consiliul

Director şi Comitetul Executiv.

Consiliul Director este compus din membrii Comitetului Executiv şi din

guvernatorii băncilor centrale naţionale din statele zonei Euro. Comitetul Executiv este

compus din Preşedintele BCE, Vicepreşedintele ei şi alţi patru membri, aleşi dintre

profesionişti recunoscuţi în domeniul monetar bancar. Consiliul General este compus

din Preşedintele şi Vice-Preşedintele BCE, precum şi din guvernatorii băncilor centrale din

toate statele membre UE. După aderarea la UE, România va fi reprezentată în Consiliul

General de către Guvernatorul Băncii Naţionale. La momentul aderării României la

moneda unică, acesta va deveni şi membru al Consiliului Guvernatorilor.

Rolul Băncii Europene de Investiţii este de a contribui la integrarea, dezvoltarea

echilibrată şi coeziunea economică şi socială a statelor membre. înfiinţată în temeiul

Tratatului de la Roma în anul 1958, Banca Europeană de Investiţii (BEI) este instituţia

financiară a Uniunii Europene. Fondurile sale finanţează proiectele prin care se

materializează obiectivele UE în cadrul Uniunii, precum şi în alte 120 de ţări din întreaga

lume.

Structura BCE. Consiliul Guvernatorilor este format din miniştrii desemnaţi de

fiecare dintre Statele Membre, de regulă Miniştrii de Finanţe. Consiliul stabileşte

politicile de creditare, aprobă bilanţul şi raportul anual, autorizează operaţiunile de

finanţare în afara Uniunii şi ia decizii cu privire la majorările de capital. De asemenea,

numeşte membrii Consiliului Directorilor, ai Comitetului de Management şi ai

Comitetului de Audit. Consiliul Guvernatorilor cuprinde 25 de membri, câte unul din

partea fiecărui stat membru, acesta fiind, în general, ministrul de finanţe. Consiliul

Directorilor este compus din 26 de directori, câte unul din fiecare stat membru şi un

reprezentant al Comisiei şi 16 membri supleanţi; toţi aceştia sunt numiţi de către

Consiliul Guvernatorilor.

Comitetul de Management, organ executiv colegial, controlează toate operaţiunile

curente; face recomandări Directorilor cu privire la hotărârile pe care urmează sa le

adopte şi răspunde de aplicarea acestora. Preşedintele Băncii sau, în absenţa sa, unul

dintre Vicepreşedinţi, conduce şedinţele Comitetului de Management.

Comitetul de Audit verifică operaţiunile şi contabilitatea Băncii, pe baza

activităţii desfăşurate atât de organele interne de control şi audit, cât şi de auditorii

externi.

Banca

Europeană de investiţii

Structura BCE

68

După aderarea la UE, conform negocierilor pentru capitolul 30 - Instituţii,

România va deveni acţionar al Băncii, reprezentată în Consiliul Guvernatorilor de

către 1 membru si de către un număr.

69

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate şi monografii.

5. Broşură editată de Delegaţia Comisiei Europene – „Politica

industrială şi competitivitatea Uniunii Europene”, România, 1999.

6. http://europa.eu.int

7. www.infoerupa.ro

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Precizaţi raporturile dintre principalele instituţii comunitare.

70

TEMĂ DE REFLECŢIE

Care este instituţia cu cele mai complexe responsabilităţi în cadrul UE.

MODELE DE ÎNTREBĂRI

1. Care sunt sarcinile Parlamentului European? 2. Care este rolul Comisiei Europene? 3. Care sunt principalele instituţii financiare ale UE ?

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI

1. vezi pg. 61-62. 2. vezi pg. 63-64. 3. vezi pg. 66-68.