ECONOMIE EUROPEANAECONOMIE EUROPEANA- CURS -- CURS -

INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

Funcţionarea UE se sprijină pe următoarele instituţii: 1. Parlamentul European2. Consiliul European/Consiliul Uniunii Europene 3. Comisia Europeană 4. Curtea de Justiţie 5. Curtea de Conturi

Aceste instituţii colaborează îndeaproape cu mai multe organisme, şi anume: 1. Comitetul Economic şi Social 2. Comitetul Regiunilor 3. Mediatorul European 4. Banca Europeană de Investiţii 5. Banca Centrală Europeană

1.1.        CONSILIUL EUROPEANCONSILIUL EUROPEAN

Aceasta instituţie nu trebuie confundată cu Consiliul Europei, care este o organizaţie interguvernamentală continentală ce activează în principal în domeniul drepturilor omului, nici cu Consiliul Uniunii Europene, care reuneşte reprezentanţii celor 15 la nivel ministerial.

Consiliul European reprezintă reuniunea şefilor de stat sau de guvern din statele membre, la care participă şi preşedintele Comisiei Europene.

Reuniunile au loc de două ori pe an, în general câte două zile în lunile iunie şi decembrie.

Ia decizii în sfera iniţiativelor politice majore, cum ar fi adoptarea de orientări politice comune, contribuie la rezolvarea problemelor majore blocate la nivel ministerial, joacă rol esenţial în soluţionarea unor probleme curente din viaţa internaţională prin Politica Externa şi de Securitate Comuna (PESC – mecanism destinat alinierii poziţiilor diplomatice ale Statelor Membre şi prezentării unei opţiuni comune).

Din punct de vedere juridic, Consiliul European nu reprezintă o instituţie a Uniunii Europene, aşa cum sunt Parlamentul European, Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Curtea de Justiţie sau Curtea de Conturi, aceasta insa nu diminueaza rolul sau esential in toate

2

domeniile, pornind de la definirea şi coordonarea orientarilor politice, arbitraj, până la deblocarea dosarelor dificile.

Consiliul Uniunii Europene reprezintă o instituţie comunitară cu atribuţii legislative. Ia decizii după avizul Parlamentului sau în procedura de co-decizie cu acesta. Are rolul de a coordona politicile economice generale ale Uniunii, de a încheia în numele acesteia acorduri internaţionale, de a aproba, împreună cu Parlamentul, bugetul comunitar. De asemenea, ia deciziile necesare în vederea definirii şi punerii în aplicare a PESC, şi în vederea coordonarii acţiunilor statelor membre în domeniile care ţin de ordinea publică şi cooperare judiciară în materie penală. Este ajutat în activitatea sa de Comitetul Reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre pe lângă UE (COREPER).

2. PARLAMENTUL EUROPEAN2. PARLAMENTUL EUROPEAN

Reprezintă forumul democratic al UE, având funcţia de a participa la procesul legislativ şi de a controla activitatea Uniunii.

Membrii sunt aleşi prin vot direct, universal, din 5 in 5 ani, şi se reunesc în sesiuni plenare o săptămână pe lună, la Strasbourg.

Deţine 20 de comitete care îşi desfăşoară şedinţele de lucru la Bruxelles. În urma Tratatului de la Nisa numărul membrilor a fost mărit la 732, din care în prezent există 626 de deputaţi, restul locurilor fiind rezervate în vederea extinderii.

3. COMISIA EUROPEANĂ3. COMISIA EUROPEANĂ

Este organul executiv al UE, compus dintr-un colegiu de 20 de membri (comisari), inclusiv preşedintele, numiţi de guvernele naţionale.

Reprezintă exclusiv interesele comunitare, asigurând respectarea tra-tatelor şi având drept de iniţiativă prin directive, reglementări, decizii, recomandări.

Este responsabilă de punerea în aplicare a politicilor comunitare.Adresează Consiliului recomandări de politică economică, supra-

veghează situaţia bugetară şi datoriile publice ale statelor membre, poate sesiza Consiliul referitor la aspecte legate de PESC.

În urma Consiliului European de la Nisa, ţările mari au acceptat ca, începând din anul 2005, să renunţe la unul din cei doi comisari, în schimb “tarile mici” au refuzat propunerea de a ramane fara singurul

3

comisar de care dispun; in documentul final a fost mentinuta o referire la plafonarea numarului de comisari la 27.

4. CURTEA DE JUSTITIE4. CURTEA DE JUSTITIE

Jurisdictia sa acopera numai probleme specifice legate de aplicarea Tratatelor, pe baza principiului ca dreptul comunitar prevaleaza asupra legii nationale. Este formata din 15 judecatori, asistati de 9 avocati generali.

Consiliul European de la Nisa a subliniat necesitatea reformei auto-ritatilor judiciare din UE, destinata imbunatatirii eficacitatii sistemului ju-diciar; in acest sens sunt importante doua aspecte: asigurarea posibilitatii ca reprezentanti din noile SM sa participe la activitatea autoritatilor judiciare din UE si configurarea adecvata a deciziei preliminare; reforma sistemului justitiei conform Tratatului de la Nisa acopera infiintarea unor noi structuri pentru organele judiciare, schimbari in structura tribunalelor speciale, introducerea unei impartiri clare a jurisdictiei tribunalelor speciale.

5. CURTEA DE CONTURI5. CURTEA DE CONTURI

Garanteaza, in fata Consiliului si Parlamentului European, corecta gestionare a fondurilor europene.

Tratatul de la Nisa ia in considerare accesul la cunoasterea practi-ca a aspectelor legale si financiare ale functionarii UE de catre noile state membre.

Organisme le pe care se sprijină funcţionarea instituţiilor europene, acestea au următoarele atribuţii:

1.   COMITETUL ECONOMIC SI SOCIAL

reprezintă o platforma instituţională, non-politică, prin care repre-zentanţii mediilor economico – sociale europene pot, şi trebuie să îşi exprime punctele de vedere, de manieră formală, asupra politicilor europene;

transmite avize pe teme economico-sociale de interes european Comisiei, Consiliului şi Parlamentului European;

membrii săi (numiţi consilieri) sunt propuşi de guvernele naţionale şi provin din trei grupuri: patronatul, salariaţii şi diferitele ramuri de activitate (agricultori, mesteşugari, proprietari de întreprinderi de

4

întreprinderi mici şi mijlocii, liber profesionişti, reprezentanţi ai consumatorilor, ai comunităţii ştiinţifice şi pedagogice, ai economiei sociale, ai familiei, ai mişcărilor ecologiste);

are rol consultativ; este consultat, obligatoriu sau facultativ, după caz, de către Parlamentul European, Consiliu sau Comisia Europeană;

avizele sale sunt transmise instanţelor de decizie ale UE, şi publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene.

2.   COMITETUL REGIUNILOR

a fost creat prin Tratatul de la Maastricht; are misiunea de a “apropia” Uniunea Europeană de cetatenii sai,

in doua sensuri: prin rolul de purtator de cuvant, transmitand informatiile de la institutiile europene catre regiunile statelor membre (autoritati locale), cat si prin medierea intre institutiile europene si autoritatile locale pentru ca acestea din urma sa isi faca opinia cunoscuta la nivel comunitar;

reprezinta pozitia autoritatilor regionale si locale care sunt afectate de activitatea Comunitatii;

are 222 membri din autoritatile locale si regionale ale UE, numiti pe 4 ani de catre Consiliul European;

detine 8 comisii interne specializate pe domenii: politica regionala, fonduri structurale, coeziune economico-

sociala, cooperare trans-frontaliera si inter-regionala agricultura, dezvoltare rurala, pescuit retele trans-europene, transporturi, societatea informationala planificare teritoriala, energie, mediu politica sociala, sanatate, protectia consumatorului, cercetare,

turism ocuparea fortei de munca, politica economica, piata unica,

industrie, IMM-uri invatamant, formare profesionala, cultura, tineret, sport,

drepturi fundamentale probleme institutionale

3.   MEDIATORUL EUROPEAN

emite recomandari in urma sesizarilor asupra unor cazuri de cazuri de administrare ineficienta in actiunile institutiilor si organelor

5

comunitare, cu exceptia Curtii de Justitie si a Tribunalului de prima instanta;

orice persoana fizica sau juridica rezidenta sau avand sediul statutar in UE poate inainta, direct sau prin intermediul unui membru al Parlamentului European, o plangere catre Mediatorul European.

4.   BANCA EUROPEANA DE INVESTITII

a fost creata in urma Tratatului de la Roma acorda finantari pe termen lung in favoarea investitiilor viabile; asigura fonduri pentru investitii in diferite regiuni ale Uniunii, in

special cele mai putin dezvoltate, prin imprumutul, in special pe pietele de capital, a unor fonduri pe care apoi le reorienteaza, in conditii optime, catre finantarea unor investitii conforme cu obiectivele Uniunii Europene.

5.   BANCA CENTRALA EUROPEANA

impreuna cu bancile nationale ale statelor member, formeaza Sistemul European al Bancilor Centrale – Eurosystem (ESCB);

principalul obiectiv este de a mentine stabilitatea preturilor; defineste si implementeaza politica monetara in Zona Euro; controleaza sistemul de plati si rezervele in valuta straina ale

statelor membre.

6

UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ

Uniunea Economică şi Monetară considerată a fi, dintr-un anumit punct de vedere, cel mai ambiţios dar şi cel mai riscant proiect al construcţiei europene este rezultatul unei decizii politice fundamentată pe o puternică componentă economică.

Dacă doar una din cele două componente (economică sau politică) ar fi stat la baza creării Uniunii Economice şi Monetare, aceasta nu s-ar fi realizat nici în prezent deoarece doar din punct de vedere economic sau doar din punct de vedere politic argumentele nu ar fi fost suficiente.

Din punct de vedere politic, formarea Uniunii Economice şi Monetare reprezintă cedare de suveranitate şi de control asupra deciziilor privind politica economică a statelor membre. Mai mult, introducerea şi utilizarea monedei unice ar presupune o singură conducere economică care ar necesita transferul de responsabilităţi şi chiar funcţionarea unei conduceri politice unice.

Nici strict din punct de vedere economic, uniunea economică şi monetară nu prezintă argumente suficiente pentru crearea ei. Spaţiul comunitar nu reprezintă o zonă monetară optimă. Statutul de zonă monetară optimă presupune un grad ridicat de mobilitate transfrontalieră a capitalului şi forţei de muncă, o flexibilitate înaltă a preţurilor şi salariilor, transferuri fiscale în condiţiile în care veniturile din impozite sunt redistribuite spre zone aflate în recesiune. În situaţia spaţiului comunitar, lucrătorii nu sunt dispuşi să se mute în alte state comunitare în căutarea unui loc de muncă, tot aşa cum, datorită unei protecţii sociale generoase nu sunt dispuşi să accepte locuri de muncă prost plătite. Pentru statele membre mai puţin competitive, creşterea concurenţei nu va determina nici scăderea salariilor nici migrarea lucrătorilor, iar, odată intrate în zona euro, autorităţile monetare naţionale nu vor putea utiliza devalorizarea, ceea ce va conduce la scăderea salariilor reale la niveluri la care aceste efecte adverse sunt reversibile. Efectul va fi creşterea şomajului în aceste state. UE nu are resurse bugetare suficiente şi nici un mecanism bine opus la punct la transferurilor fiscale dinspre statele bogate spre cele sărace. În esenţă, statele dintr-un grup sau care aderă la un grup pot câştiga reciproc din deţinerea unei monede comune doar atunci când structurile lor economice sunt similare şi când nu există riscul ca şocurile asimetrice să lovească doar unele din aceste ţări.

7

Un al doilea argument, deosebit de important îl reprezintă faptul că între economiile statelor membre există diferenţe notabile între nivelurile de dezvoltare, fapt care va determina o reacţie diferită la şocurile venite din exterior. Astfel, pentru ţara exportatoare modificarea preţului mondial al unui produs va avea efecte opuse decât pentru ţara importatoare. În mod similar, consumatorii din unele state membre se împrumută mai mult, alţii mai puţin şi ca atare vor percepe în mod diferit fluctuaţiile ratelor dobânzilor. Mecanismul ratei de schimb nu va reuşi să atenueze şocurile asimetrice. Mai există apoi şi problema incompatibilităţii ciclurilor de afaceri, în sensul că unele state membre se pot afla în faza de creştere, altele în cea de declin sau stagnare, astfel încât o politică monetară unică nu va putea rezolva problemele tuturor statelor implicate.

În cadrul zonei euro, statele membre ale acesteia nu mai au posibilitatea de a-şi stabili propria rată a dobânzii sau de a utiliza cursul de schimb ca instrument al politicii economice. Mai mult, nici unul din mecanismele alternative de ajustare, cum ar fi migraţia, nivelul salariilor, mişcările de capital, politica fiscală, transferurile fiscale sau ajutoarele directe nu funcţionează la parametri optimi în spaţiul Euro. În acelaşi timp, există bariere culturale şi lingvistice legate de mobilitatea forţei de muncă. Rata dobânzii poate fi prea ridicată pentru unele state, în care există stagnare economică şi o rată ridicată a şomajului sau prea scăzută pentru economiile aflate în pericol de supraîncălzire. Datorită acestor considerente, Uniunea Europeană reprezintă şi în prezent o zonă monetară suboptimă, fapt ce constituie un impediment în această etapă a integrării.

Tratatul de la Roma nu face referire în mod explicit la introducerea unei monede unice şi nici la un sistem de coordonare a politicilor monetare între statele membre. La sfârşitul anilor ’60 colapsul sistemului financiar de la Bretton Woods, coroborat cu şocurile petroliere ale deceniului opt au adus în discuţie crearea unui sistem monetar european. În 1969, Comisia a propus, prin Planul Barre creşterea cooperării şi asistenţa reciprocă în situaţii de criză financiară, iar în 1980, prin Raportul Werner, crearea unei uniuni economice şi monetare care urma să înceapă să funcţioneze din 1980, dar care a eşuat.

În urma Consiliului European de la Bruxelles din decembrie 1978, pe baza propunerii comune a cancelarului Helmut Schmit şi a preşedintelui Franţei, Valery Giscard d’ Estaing s-a creat Sistemul Monetar European, văzut ca un instrument de creare a unei zone de

8

stabilitate monetară în spaţiul comunitar, dar şi ca o verigă de legătură între Bretton Woods şi Uniunea Economică şi Monetară.. Sistemul Monetar European, adoptat de către membrii Comunităţii Europene, care au devenit membri de facto ai acestuia are ca şi componente:

unitate de cont europeană (ECU) utilizată în decontările financiare

un fond de cooperare monetară, instituit în 1973 mecanismul ratei de schimb institutul monetar european.

ECU a fost introdus în anul 1975 ca unitate oficială de cont a Comunităţii Europene înlocuind Unitatea Europeană de Cont. Din punct de vedere a structurii, ECU a reprezentat o monedă nominală, de fapt un coş monetar constituit în funcţie de puterea economică a statelor membre participante la constituirea acestuia. Spre deosebire de mecanismul ratei de schimb, ECU a inclus toate statele comunitare care erau membre ale Sistemului Monetar European. Iniţial, paritatea ECU–Dolar american a fost de 1 la 1, iar ECU a fost utilizat în special pentru acoperirea tranzacţiilor financiar-monetare, (inclusiv a emisiunilor de obligaţiuni şi a altor titluri de creanţă), publice şi private de unde şi denumirile de ECU public şi respectiv ECU privat, şi mai puţin (aproximativ 1%) pentru acoperirea tranzacţiilor comerciale. Ulterior, funcţia de unitate de cont a fost lărgită prin utilizarea sa la elaborarea bugetelor comunitare. În 1995, ECU a primit denumirea de EURO iar din 1999 ECU şi-a încetat existenţa.

Fondul European de Cooperare Monetară, creat în aprilie 1973, reprezintă un fond comun creat din depunerile în aur şi dolari (fiecare în proporţie de 20%) din rezervele ţărilor ale căror monede erau cuprinse în ECU, chiar dacă nu făceau parte din mecanismul ratei de schimb. Fondul funcţiona pe principiul acordării de credite pe termen foarte scurt pe care şi le acordau băncile centrale între ele, credite pe termen scurt şi mediu pentru echilibrarea balanţei de plăţi şi mecanismul mobilizării de ECU. Pentru gestionarea facilităţilor acordate prin FECOM, a fost abilitată Banca Reglementelor Internaţionale. În conformitate cu prevederile legate de etapa a doua a Uniunii Economice şi Monetare, Fondul European de Cooperare Monetară s-a dizolvat şi atribuţiile acestuia au fost preluate de către Institutul Monetar European.

Institutul Monetar European, înfiinţat în 1994, cu sediul la Frankfurt, în Germania. Prin instrumente şi proceduri financiare specifice, Institutul Monetar European avea rolul de a întări cooperarea

9

între Băncile Centrale Naţionale ale ţărilor comunitare, de a superviza funcţionarea Sistemului Monetar European şi de a întări coordonarea politicilor monetare ale statelor membre în scopul asigurării stabilităţii preţurilor. Resursele s-au constituit din contribuţia băncilor centrale, calculate 50% în funcţie de populaţie şi 50% în funcţie de PIB.

Mecanismul ratei de schimb, introdus în 1979 pentru a reduce fluctuaţiile în valoarea nominală a monedelor statelor membre, pe baza susţinerii reciproce şi a acţiunilor colective ale băncilor centrale din statele membre. Băncile centrale au intervenit pe pieţele valutare, prin cumpărarea sau vânzarea de monede, pentru a le influenţa valoarea. Intervenţia s-a realizat pe baza principiului cererii şi al ofertei: atunci când valoarea unei valute scădea sub un anumit prag, stabilit de comun acord şi numit marjă sau culoar de fluctuaţie, băncile centrale au intervenit, restabilind valoarea de piaţă a respectivei monede. În momentul crizei din 1992, mecanismul ratei de schimb avea zece membri, Spania a intrat în acest aranjament în 1987, Marea Britanie în 1990 şi Portugalia în aprilie 1992. Grecia nu făcut parte din mecanism, datorită lipsei de performanţă a economiei, iar Luxemburgul avea legată moneda de francul belgian.

Mecanismul ratei de schimb avea la bază un sistem de parităţi care îi permitea fiecărei monede să fluctueze limitat în relaţia cu fiecare din valutele din sistem stabilindu-se, în acelaşi timp, o rată centrală de paritate în ECU. Iniţial, monedelor li s-a permis o fluctuaţie de +/-2,25% în jurul parităţii centrale, cu excepţia Italiei căreia i s-a permis o rată de fluctuare de 6% datorită unei rate ridicate a inflaţiei şi dificultăţilor politice interne.

Acest aranjament monetar a înregistrat o serie de trăsături particulare, in sensul că a fost primul sistem al ratelor de schimb în întregime european, fără a avea la bază o monedă de referinţă extraeuropeană . În acelaşi timp, el nu s-a constituit în jurul unei monede pivot ci pe baza unui mecanism de schimb bilateral.

Criza din 1992-1993, în timpul căreia două monede (lire sterlină şi cea italiană) s-au retras din sistem, cinci dintre ele şi-au realiniat ratele de schimb (peseta spaniolă, escudo portughez, lira Irlandeză, coroana daneză şi francul francez) şi una dintre ele a atins marje de fluctuare de +/- 15% a demonstrat faptul că integrarea monetară cu mai multe monede aflate în circulaţie nu dă rezultatele scontate şi că singura cale pentru atingerea acestui deziderat o reprezintă moneda unică.

10

S-a pus astfel problema reconsiderării disciplinei monetar financiare în cadrul sistemului prin flexibilizarea operaţională şi crearea unor noi mecanisme care să permită integrarea monetară.

Din acest considerent, în 1999, când s-a adoptat moneda unică, a fost lansat un al doilea mecanism al ratei de schimb (numit MRS 2) în cadrul căruia sistemul multilateral a fost înlocuit cu unul bilateral, prin care fiecare monedă participantă are definită o paritate centrală comparativ cu euro. Acest mecanism permite intervenţia de către Banca Centrală Europeană şi de către băncile centrale ale statelor membre atunci când cursul de schimb depăşeşte marja de +/- 15% faţă de cursul central. Din MRS 2 fac parte statele membre din zona euro şi Danemarca (aceasta din urmă optând pentru un culoar de fluctuaţie de +/- 2,25%.). Un obiectiv cel puţin la fel de important al MRS2 îl reprezintă ajutorul acordat statelor membre din afara zonei Euro în aplicarea unor politici de stabilizare macroeconomică cu scopul impulsionării acestora pentru a atinge convergenţa necesară intrării în zona Euro. Avantajele care au decurs din funcţionarea mecanismului ratei de schimb sunt:

creşterea stabilităţii mediului financiar prin utilizarea unui sistem de cursuri semi fixe care au permis reducerea riscurilor investiţionale şi de afaceri;

acţiuni colective care le-au permis statelor membre să se bazeze nu doar pe eforturile proprii de menţinere a valorii monedelor lor;

impunerea disciplinei financiare în lupta împotriva inflaţiei prin stabilirea unei marje permise de depreciere a unei monede;

o mai bună alocare a resurselor, ca efect al eliminării incertitudinilor legate de fixarea cursului de schimb şi, prin aceasta, a utilizării mecanismului preţurilor ca instrument de alocare a resurselor;

stimularea sectoarelor manufacturiere prin stabilitatea cursului de schimb; în absenţa acestei stabilităţi, resursele se orientau spre sectoarele economice care nu aveau legătură cu exportul;

stimularea firmelor mici şi mijlocii mai puţin expuse riscului legat de cursul de schimb;

creşterea schimburilor comerciale la nivel intra-unional.

Dezavantajele care au făcut ca acest mecanism să nu poată evita o criză de proporţii cum a fost cea din 1992, au fost:

11

faptul că s-a pornit de la presupunerea că valoarea monedelor ar fi putut fi menţinută prin intervenţie guvernamentală, ceea ce înseamnă capacitatea limitată a guvernelor de a acoperi piaţa;

faptul că a plecat de la presupunerea, care s-a dovedit a fi eronată, că guvernele ar fi fost dispuse să intervină atunci când monedele altor state membre s-au depreciat, contribuind prin intervenţia lor la stabilitatea acestora;

mecanismul a funcţionat bine în condiţiile unor rate ale inflaţiei scăzute şi constante, dar a reacţionat violent şi negativ în momentul în care pe piaţă au apărut perturbările generate de reunificarea Germaniei sau de rezultatul respingerii, prin referendum, a ideii de uniune monetară sau monedă unică în unele din statele membre;

a încurajat speculanţii care au găsit un cumpărător garantat pentru monedele slabe din sistem în persoana băncilor centrale ale statelor membre;

pierderea, de către guvernele statelor membre, a suveranităţii monetare asupra economiilor naţionale cu toate implicaţiile care derivă din acest aspect.

Funcţionarea Sistemului Monetar European şi în special în cadrul acestuia a mecanismului ratei de schimb a implicat respectarea marjelor de fluctuaţie în limitele impuse, ceea ce a determinat, prin angajamentele luate, o scădere a independenţei băncilor centrale, generând aşa numita “trinitate imposibilă” adică, imposibilitatea de a avea, în acelaşi timp o politică monetară independentă, un sistem de cursuri fixe şi o mobilitate deplină a capitalului. În perioada funcţionării sistemului, membrii mecanismului ratei de schimb au optat, în general pentru stabilitatea ratei de schimb combinată cu un control riguros al mişcării capitalurilor. Independenţa monetară a permis statelor membre să opereze cu rate diferite ale inflaţiei însă şocurile petroliere din anii 70 au determinat o creştere a diferenţei dintre aceste rate ceea ce a obligat fie la o reglare a ratei inflaţiei prin renunţarea la sistemul de cursuri fixe, fie la o renunţare la independenţa în stabilirea ratei inflaţiei şi menţinerea sistemului cursurilor fixe. Soluţia aleasă a fost aceea a menţinerii divergenţelor între ratele inflaţiei şi ajustarea ratele de schimb ori de câte ori era necesar pentru a evita problemele legate de competitivitate în plan intern şi extern.

Funcţionarea Sistemului Monetar European a condus la reducerea impredictabilităţii cursului de schimb între monedele componente ale

12

acestuia, introducerea şi creşterea gradului de convergenţă între ratele inflaţiei la nivelul statelor membre, încurajarea aplicării unor rate de creştere a ofertei de bani din ce în ce mai mici şi mai apropiate, reducerea variabilităţii ratelor naţionale ale inflaţiei, ale creşterii ofertei de bani şi ale dobânzilor.

Transformarea Comunităţii Europene în Uniune Economică şi Monetară, aşa cum a fost prevăzută prin Tratatul de la Maastricht, semnat în februarie 1992 şi intrat în vigoare în 1993 a fost conturată încă din 1988, o dată cu elaborarea Raportului asupra Uniunii Economice şi Monetare, cunoscut şi sub numele de Raportul Delors.

Acest raport a prefigurat construcţia noii forme integrative în trei etape, recomandând crearea sistemului băncilor centrale europene, fără a recomanda însă în mod explicit utilizarea unei monede unice. Opoziţia Marii Britanii, argumentată prin pierderea de suveranitate pe care o presupunea noua fază integrativă, a întârziat începerea unificării monetare.

Tratatul de la Maastricht, cunoscut şi sub numele de Tratatul Uniunii Europene, a stabilit calendarul Uniunii Economice şi Monetare, cadrul instituţional necesar funcţionării acesteia, format din Banca Centrală Europeană şi sistemul băncilor centrale precum şi criteriile de convergenţă pentru economiile statelor membre. Prima etapă a calendarului cuprinsă între 1 iulie 1990 şi 31 decembrie 1993, ale cărei elemente centrale au fost stabilite înainte de Maastricht, a reprezentat etapa consolidării pieţei. În cadrul ei s-au realizat o serie de progrese legate de abolirea restricţiilor legate de mişcările de capital, consolidarea mecanismului ratei de schimb şi o întărire a cooperării între băncile centrale ale statelor membre. În cadrul acestei etape, în procesul de consolidare a pieţei Consiliul a stabilit un cadru de convergenţă al performanţelor economice din statele membre şi de monitorizare a progresului realizat, pe baza unor rapoarte periodice.

Cea de-a doua etapă, începută la 1 ianuarie 1994, de formare instituţională, a marcat alinierea şi convergenţa economiilor statelor membre dar a şi implicat transferul autorităţii monetare către Sistemul European al Băncilor Centrale şi crearea Institutului Monetar European.

Etapa a treia a impus trecerea spre sistemul irevocabil de cursuri fixe, utilizarea unei politici monetare unice pentru statele membre participante precum şi înlocuirea progresivă, până la eliminare, a monedelor statelor membre care au îndeplinit criteriile de convergenţă cu moneda unică Euro.

13

Tratatul de la Maastricht condiţionează participarea în cadrul Uniunii Economice şi Monetare de îndeplinirea unor criterii de convergenţă nominală, un fel de ţinte cantitative de referinţă, cunoscute şi sub numele de Criteriile de la Maastricht. Acestea sunt:

rată scăzută a inflaţiei, care să nu depăşească cu mai mult de 1,5 % cele mai bune performanţe ale statelor membre participante în anul dinaintea examinării;

dobânzi scăzute pentru creditele pe termen lung, care să nu depăşească cu mai mult de 2% dobânzile din cele mai performante state membre participante în anul dinaintea examinării;

un deficit real sau planificat care să nu depăşească 3% din PIB datorie publică cumulată care să nu depăşească 60% din PIB; stabilitatea cursului de schimb, în sensul menţinerii cursului

naţional în limitele marjelor normale de fluctuaţie ale MRS2 pentru cel puţin doi ani înaintea intrării în zona euro. Criteriul de convergenţă a cursului de schimb reprezintă una din condiţiile Tratatului de la Maastricht care trebuie îndeplinită de către statele membre înainte de adoptarea monedei unice. Aceasta presupune participarea obligatorie la MRS2 cel puţin doi ani înainte de intrarea în zona euro, timp în care nu este permisă realinierea parităţii centrale în sensul devalorizării în cei doi ani de participare la MRS2.

În afara acestor criterii, au fost luate în calcul şi o serie de alţi factori, cum ar fi gradul de integrare al pieţelor, soldul balanţei de plăţi, costul unitar al forţei de muncă precum şi alte elemente relevante pentru stabilitatea pieţelor.

Alături de criteriile de convergenţă nominală, însă fără a face obiectul Tratatului de la Maastricht, au apărut, la iniţiativa Comisiei Europene şi a Băncii Centrale Europene o serie de criterii care merg pe asigurarea convergenţei şi coeziunii structurilor economice ale statelor membre şi ale celor candidate. Aceste criterii numite şi criteriile de convergenţă reală privesc:

gradul de deschidere a economiei, calculat ca pondere a schimburilor comerciale externe în PIB,

ponderea comerţului bilateral că ţările membre ale Uniunii Europene în totalul comerţului exterior,

structura economiei pe cele trei ramuri principale (industrie, agricultură şi servicii),

14

PIB-ul pe cap de locuitor, calculat fie în funcţie de paritatea puterii de cumpărare, fie la cursul nominal.La summitul de la Bruxelles din mai 1998, Consiliul a decis că 11

din cele 15 state membre îndeplineau criteriile de convergenţă şi deci puteau participa la etapa a treia a procesului integrativ. În fapt, s-au făcut o serie de concesii dintre care le amintim pe cele legate de ponderea datoriei publice în PIB în cazul Italiei şi al Belgiei. Pentru a se evita controlul guvernelor asupra chestiunilor financiare ale statelor membre, s-a semnat Pactul de Stabilitate şi Creştere de la Dublin (1996) prin care era asigurată disciplina financiară prin evitarea unor deficite bugetare peste limitele stabilite.

Conform prevederilor Tratatului Uniunii Europene, statele care aderă la Uniunea Europeană obţin o derogare temporară în ceea ce priveşte adoptarea monedei comune şi implicit intrarea în zona euro, ceea ce presupune ca, ulterior aderării, acestea să intre în MRS2.

Structura instituţională a Uniunii Economice şi Monetare este dată în principal de către Banca Centrală Europeană şi băncile centrale ale statelor membre formează Sistemul European al Băncilor Centrale.

Din acest sistem mai fac parte şi băncile centrale ale statelor membre care nu fac parte din zona Euro, şi care nu participă la luarea deciziilor cu privire la politica monetară unică pentru zona Euro.

Obiectivul declarat al SEBC îl constituie menţinerea stabilităţii preţurilor alături de definirea şi implementarea politicii monetare unice, crearea şi deţinerea de rezerve valutare ale statelor participante şi asigurarea stabilităţii sistemului financiar. Începând cu 1 ianuarie 1999, politica monetară a Uniunii Europene nu a mai fost concepută la nivel naţional, ci la nivel comunitar de către Banca Centrală Europeană.

Instrumentele şi procedurile de politică monetară utilizate de către BCE sunt:

operaţiunile pe piaţa deschisă, din care fac parte operaţiunile de cesiune temporară, operaţiile ferme de vânzare de active de către SEBC, emisiunea de certificate de depozit, operaţiuni de schimburi de devize şi lichidităţi în alb;

facilităţi permanente care permit furnizarea sau retragerea de lichidităţi;

rezervele obligatorii; controlează dobânda la împrumuturile pe termen foarte scurt, dar

nu şi pentru cele pe termen lung, cu ajutorul cărora se finanţează datoria publică.

15

Politica monetară comună este adoptată de către Banca Centrală Europeană şi apoi implementată de către băncile centrale ale statelor membre participante la moneda unică. Banca Centrală Europeană este independentă şi nu execută dispoziţiile instituţiilor Uniunii Europene şi nici pe cele ale guvernelor statelor membre. Ea are dreptul exclusiv de a autoriza emisiunea de bancnote în cadrul zonei euro, în timp ce băncile centrale naţionale sunt unicii acţionari şi deţinători ai capitalului Băncii Central Europene. Capitalul subscris este proporţional cu ponderea PIB-ului şi respectiv a populaţiei statului membru respectiv în totalul comunitar.

16

POLITICA ECONOMICĂ COMUNĂ

Uniunea economică şi monetară se sprijină pe trei piloni: primul este cel monetar, cel de-al doilea este cel fiscal iar cel de-al treilea cel structural.

Politica economică comună acoperă cu preponderenţă pilonii doi şi trei.

Dacă în cadrul primul pilon, cel monetar, se poate vorbi de o puternică coordonare însoţită de o înlocuire a politicilor monetare naţionale şi a celor privind cursul de schimb cu politici comunitare, în privinţa celui de-al doilea pilon, datorită în principal lipsei unui regulament fiscal comun, se poate vorbi de o slabă coordonare şi de slabe performanţe în aplicarea în comun a unor prevederi şi reguli de această natură.

În cadrul Uniunii Economice şi Monetare există mai multe modele de coordonare a politicii economice, în funcţie de modul şi puterea de intervenţie: unul bazat pe reguli obligatoriu de respectat, cel de-al doilea bazat pe reguli orientative şi cel de-al treilea care merge pe principiul coordonării politicilor economice ale statelor membre, fără a presupune existenţa unei baze legale în acest sens.

Primul, creat pentru a impune disciplină financiară, este cel adoptat de Pactul de Stabilitate şi Creştere, bazat pe reguli stricte prevăzute în tratatele Uniunii şi care sunt aplicate prin intermediul unor reglementări formale care obligă la respectarea legii şi, în cazuri dovedite de nerespectare a acesteia, la aplicarea de penalităţi. De menţionat faptul că sancţiunile pot fi acordate numai statelor membre ale zonei euro. Cel de-al doilea, care stă la baza elaborării Cadrului General de Politică Economică, presupune aplicarea unor proceduri, prevăzute în tratate, dar care nu sunt, prin lege, obligatoriu de respectat.

Cel de-al treilea, care merge pe metoda deschisă de coordonare a politicilor economice, ca rezultat al concluziilor Consiliului European, nu obligă, prin lege, la respectarea prevederilor şi nu permite acordarea de sancţiuni financiare.

Privind din perspectivă istorică, Statele membre semnatare ale Tratatului de la Roma nu au fost pregătite, la acel moment, să accepte abandonarea controlului asupra problemelor economice şi monetare în favoarea Comunităţii.

Ca atare, au fost definite obiectivele care urmau să fie atinse prin politicile naţionale, inclusiv cele legate de gradul de ocupare a forţei de

17

muncă, de stabilitatea preţurilor sau de echilibrul balanţei de plăţi, politici a căror elaborare şi implementare a rămas în exclusivitate în sarcina şi sub jurisdicţia statelor membre.

Momentul în care s-a putut vorbi de o politică economică comună este legat de decizia luată de statele membre de trecere spre uniunea economică şi monetară, în 1971, ca urmare a unei rezoluţii a Consiliului şi a reprezentanţilor guvernelor statelor membre. Condiţia realizării etapelor cerute de către uniunea economică şi monetară a fost convergenţa economiilor statelor membre, o sarcină deosebit de dificil de îndeplinit date fiind disparităţile structurale majore dintre economiile care urmau să participe la acest proces înainte de completarea pieţei interne.

În ciuda eşecului înregistrat, lecţiile primite în acea perioadă au constituit un important stimulent pentru elaborarea şi formularea unei politici economice eficiente.

Convergenţa economică în Uniunea Europeană Spre deosebire de situaţia politicii monetare, statele membre îşi

menţin responsabilitatea asupra politicii economice, în condiţiile respectării principiilor economiei de piaţă deschise în cadrul unui mediu concurenţial corect.

Începând cu 1 ianuarie 1994, politicile economice ale statelor membre sunt coordonate la nivel comunitar. Decizia Consiliului din Decembrie 1990 este direcţionată spre întărirea capacităţii statelor membre de a atinge în mod progresiv convergenţa în privinţa performanţelor economice înregistrate.

În acest context, Consiliul pentru Afaceri Economice şi Financiare (ECOFIN), acţionând pe baza majorităţii calificate, la recomandarea Comisiei, formulează, în fiecare an, un document care cuprinde cadrul general al politicii economice pentru statele membre şi pentru Uniune în ansamblul ei şi raportează rezultatele Consiliului.

Pe această bază, la recomandarea Comisiei, Consiliul prin majoritate calificată, aprobă cadrul general al politicii economice prin care sunt stabilite obiectivele comune legate de inflaţie, finanţe publice, stabilitatea cursului de schimb şi ocuparea forţei de muncă. (art. 99 din TEC).

Acest document se află în centrul coordonării politicii economice a Uniunii Europene.

Consiliul, pe baza rapoartelor întocmite de către Comisie monitorizează dezvoltările economice ale fiecărui stat membru şi ale Uniunii, prin aşa numita monitorizare multilaterală fundamentată pe

18

programele de convergenţă prezentate de către fiecare din statele membre (art. 99.3 din TEC).

Procesul de monitorizare este însoţit şi de o revizuire a politicilor bugetare, cu referire particulară la mărimea şi finanţarea deficitelor.

Monitorizarea multilaterală are drept scop obţinerea de angajamente reciproce din partea statelor membre de a-şi coordona politicile economice.

In situaţia în care se constată că politicile elaborate de către un stat membru nu sunt în concordanţă cu cadrul general stabilit, Consiliul poate, pe baza majorităţii calificate, sa facă recomandări statului membru în cauza.

De asemenea, prin unanimitate, Consiliul poate să decidă asupra măsurilor ce urmează a fi luate atunci când se consideră că situaţia dintr-un stat membru prezintă dificultăţi legate de aprovizionarea cu un anumit produs.

In situaţia în care un stat membru se afla în dificultate sau este ameninţat de o situaţie dificilă, din cauze care nu se afla sub controlul acestuia, Consiliul poate, pe baza de unanimitate să decidă, la propunerea Comisiei, acordarea de asistenţă financiară statului membru respectiv (art. 100 TEC).

Intrarea în etapa a treia a uniunii economice şi monetare şi adoptarea monedei euro a legat economiile statelor membre şi mai mult prin adoptarea politicii monetare şi a cursului de schimb comun. Politicile economice şi determinarea nivelului salariilor au rămas în responsabilitatea guvernelor naţionale, in conformitate cu art. 104 din TEC şi cu prevederile Pactului de Creştere şi Stabilitate.

Deoarece dezvoltarea economiilor naţionale are impact asupra perspectivelor inflaţiei în zona euro, ele influenţează condiţiile monetare ale zonei. Din acest motiv, introducerea monedei unice presupune o mai puternica monitorizare şi coordonare a politicilor economice ale statelor membre care formează zona euro. O mai puternică coordonare va putea, în schimb, să contribuie la atingerea obiectivelor propuse prin art. 2 din tratatul EC.

Pentru a asigura creşterea convergenţei şi bunei funcţionări a pieţei interne, statele membre care nu fac parte din zona euro, dar fac parte din mecanismul ratei de schimb trebuie incluse în coordonarea politicilor economice.

19

POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ

Considerată uneori drept “victimă a propriului succes”, Politica agricolă comună a reprezentat, încă de la crearea ei, una din cele mai controversate politici comunitare. Cu toate că în prezent agricultura utilizează doar 1,8 % din PIB-ul comunitar (spre deosebire de 12% în anii 60) şi acoperă doar 4% din totalul populaţiei active, ea continuă să constituie o sursă de conflicte atât în cadrul Uniunii Europene, cât şi în relaţiile acesteia cu principalii săi parteneri comerciali.

Indiferent dacă e privită la nivel naţional, regional sau mondial, agricultura a reprezentat întotdeauna un segment sensibil al economiei şi a fost şi este privită, şi în prezent, ca o ramură de un tip special, care trebuie protejată şi subvenţionată. Argumentele în favoarea acestei afirmaţii sunt următoarele:

Produsele agricole sunt destinate acoperirii trebuinţelor vitale ale indivizilor; datorită acestui fapt ele reprezintă unul din elementele de bază ale securităţii economice şi, în ultimă instanţă, chiar al supravieţuirii unei economii.

Structurile agricole naţionale sunt legate de structurile sociale. Produsele agricole sunt materii prime într-o serie de ramuri ale industriei uşoare, ca atare existenţa lor determină buna funcţionare a acestor ramuri;

Privită din perspectiva ofertei, piaţa produselor agricole are un grad ridicat de volatilitate, determinat în principal de dependenţa acesteia de factori naturali.

Oferta volatilă se întâlneşte pe piaţă cu o cerere relativ rigidă, ceea ce face ca preţul produselor agricole, lăsat la jocul liber al pieţei, să fluctueze puternic chiar în intervale foarte scurte de timp. Pentru a asigura o relativă stabilitate în acoperirea nevoilor consumatorilor dar şi în veniturile producătorilor a fost nevoie de intervenţii în mecanismul pieţei, atât prin intermediul preţului cât şi prin alte pârghii şi instrumente specifice.

În ultima perioadă se pune accentul pe componenta ecologică a activităţii economice, ori, datorită veniturilor relativ scăzute obţinute în agricultură, comparativ cu cele obţinute în alte sectoare ale economiei, e nevoie de un ajutor din partea statului pentru a asigura componenta ecologică a acestei ramuri.

20

În privinţa spaţiului comunitar, trebuie menţionat faptul că agricultura a fost întotdeauna un sector protejat şi subvenţionat de către stat. După cel de-al doilea război mondial atenţia acordată agriculturii s-a intensificat în urma experienţei generate de lipsa alimentelor şi a foametei din timpul războiului.

Argumentele în favoarea unei politici agricole comune au fost:a). contrastele existente la nivelul celor şase state membre, în

momentul constituirii structurilor comunitare, contraste datorate pe de-o parte unor cauze de natură geografică dar şi modului în care naţiunile europene au tratat de-a lungul timpului problema agriculturii;

b). statele bogate au avut tendinţa de a-şi susţine fermierii prin acordarea de subvenţii şi prin preţuri ridicate, în timp ce statele sărace au încercat să atragă la bugetul de stat cât mai multe venituri dinspre sectorul agricol, în special prin pârghii fiscale;

c). faptul că, deşi la sfârşitul anilor 60 cei şase membrii fondatori aveau 65 milioane hectare de teren utilizat în agricultură, la o populaţie agricolă de 17,5 milioane de persoane, cu diferenţieri semnificative între statele membre, în sensul că ponderea populaţiei agricole era de 33% în Italia, 25% în Franţa, 20% în Belgia, în timp ce agricultura producea 36%din PIB-ul Italiei, 30% din cel al Franţei şi 15% din cel al Germaniei, producţia agricolă acoperea numai 85% din nevoia de hrană a celor şase;

d). diferenţe semnificative atât din punct de vedere al dimensiunilor cât şi al randamentelor fermelor europene comparativ cu cele din Statele Unite; astfel, fermele din Statele Unite aveau o dimensiune medie de aproximativ 20 de ori mai mare decât cele europene; un fermier american hrănea 50 de locuitori, în timp ce unul european hrănea 10 locuitori.

Formarea pieţei unice s-a realizat sectorial, deci trebuia inclusă şi agricultura. Discuţiile iniţiale s-au purtat asupra includerii sau nu a agriculturii în procesul de integrare a pieţelor naţionale europene. Excluderea beneficia de argumente teoretice cum ar fi acela că o structură integrativă nou creată nu poate fi net avantajoasă decât atunci când, conform teoriei vineriene, e formată din economiile cu structuri concurenţiale şi niveluri comparabile de dezvoltare. Cum sectoarele agricole ale ţărilor europene erau caracterizate de o puternică eterogenitate lansarea lor într-un regim de liber schimb specific pieţelor comune fără o completare legislativ instituţională specifică ar fi accentuat disparităţile existente. Interese politice şi economice au determinat includerea agriculturii în procesul construcţiei europene şi aplicarea unei

21

politici comune prin care agricultura avea să devină expresia cea mai fidelă a principiilor de funcţionare şi existenţă a unui sistem integrat.

Existenţa pieţei unice a lărgit sfera de desfacere a produselor în interior, obligând la specializarea producătorilor, cu efecte asupra creşterii producţiei concomitent cu ieftinirea produselor. Toate acestea au condus la nevoia de a utiliza instrumente comune de protecţie a fermelor şi fermierilor dar şi pentru a stimula desfacerea surplusului în exterior.

Din punct de vedere politic, Politica Agricolă Comună a fost “o afacere franco-germană,” în sensul că Germania şi-a deschis piaţa produselor agricole franceze, iar Franţa produselor industriale germane.

Agricultorii din statele europene puternice au reprezentat dintotdeauna o forţă demnă de luat în considerare.

Politica Agricolă Comună a fost creată prin Tratatul de la Roma (art. 38-47, acum art. 32-37) iar principiile de operare au fost stabilite în cadrul Conferinţei de la Stresa, care a avut loc în 1958, şi ale cărei prevederi au fost puse în aplicare începând cu 1962. Această politică acoperă o gamă largă de activităţi specifice dintre care amintim controlul schimburilor comerciale cu produse agricole, măsuri de susţinere prin preţuri, transferuri ale veniturilor, subvenţii de producţie, fonduri de investiţii nerambursabile, reglementări legate de standardele de sănătate, etc.

Obiectivele Politicii agricole comune, conform articolului 33 din Tratat, sunt:

creşterea productivităţii în agricultură prin promovarea progresului tehnic şi utilizarea optimă a factorilor de producţie, în special a forţei de muncă;

asigurarea unui standard de viaţă decent lucrătorilor agricoli; stabilizarea pieţelor agricole; asigurarea ofertei de hrană la nivel comunitar; asigurarea unor preţuri de consum rezonabile pentru produsele

agricole. Pentru atingerea acestor obiective s-au stabilit, la Stresa, cele

două tipuri de politici:A. politica de control a pieţei care conţine reglementări de

funcţionare a pieţei, organele de intervenţie, reglementări privind concurenţa şi comerţul exterior comunitar;

B. politica structurală, vizând modificări în factorii de producţie, condiţiile de producţie, formarea unor fonduri de finanţare a acestei politici la nivel comunitar.

22

1. POLITICA DE CONTROL A PIEŢEI

Principiul care stă la baza Politicii agricole comune este acela conform căruia pieţele agricole sunt administrate, instrumentele utilizate în acest sens fiind preţurile, cotele de producţie, subvenţiile şi barierele de import. Reformele recente ale Politicii Agricole Comune au introdus o serie de instrumente noi, cum ar fi suportul financiar direct acordat fermierilor, stimulentele financiare acordate agricultorilor pentru a renunţa la cultivarea pământului etc. Indiferent de natura instrumentelor utilizate, sistemul este, în esenţă, unul care distorsionează piaţa.

Cele trei principii fundamentale ale Politicii Agricole Comune unitatea pieţei realizată prin liberalizarea mişcării produselor

agricole în limitele spaţiului comunitar; preferinţa comunitară realizată prin protecţia de importurile de

produse agricole din afara spaţiului comunitar şi promovarea exporturilor comunitare; acest principiu, care favorizează producătorii, restrânge posibilitatea de alegere a consumatorilor comunitari;

solidaritatea financiară (responsabilitatea financiară comună) conform căruia costurile PAC sunt suportate de către toate statele membre, fără a lua în calcul în mod direct contribuţia pe care au adus-o la bugetul comunitar .

Pentru ca politica de control a pieţei să funcţioneze se utilizează trei tipuri de sisteme de control al pieţei: schemele de garantare şi preţul de intervenţie, care se aplică la 70% din produsele agricole. Schemele de intervenţie garantează preţul minim la care agenţiile comunitare intervin şi cumpără produse pe care le stochează;formarea liberă a preţurilor pentru un număr limitat de produse;

Principalele instrumente utilizate în cadrul politicii de control a pieţei sunt :

sistemul de susţinere a preţurilor; subvenţiile directe; barierele de import; subvenţiile la export; existenţa unui sistem monetar propriu agriculturii (agrimonetary

system).

23

Instrumentul pivot utilizat în cadrul sistemului de control al pieţei îl constituie sistemul de susţinere a preţurilor. De menţionat că Uniunea Europeană a stabilit şi utilizează şi în prezent plafoane de preţ pentru aproape toate produsele agricole. De regulă, preţurile astfel stabilite sunt cu 50% până la 100% mai mari decât preţul mondial.

Sistemul de susţinere a preţurilor este format din: preţul de intervenţie, adică preţul la care agenţiile comunitare

cumpără şi stochează produsele de pe piaţă atunci când producţia este excedentară. Nu trebuie confundat preţul de intervenţie cu intervenţia în sine, care e un mecanism de stabilizare a pieţei. Este un preţ unic pentru spaţiul comunitar;

preţul ţintă e format din preţul de intervenţie + diferenţa dintre preţul de piaţă şi cel de intervenţie la care se adaugă costul transportului între zona cu producţia cea mai mare şi cea cu producţia cea mai mică din spaţiul comunitar. Acest preţ e unul care se fixează zilnic şi se speră să se obţină pe piaţa cu producţia cea mai mică;

preţul prag, utilizat pentru importurile de produse agricole atunci când preţul acestora este mai mic decât preţul la care se obţin produsele în spaţiul comunitar şi se calculează ca diferenţă între preţul ţintă şi costul depozitării la care se adaugă costul transportului.

Alături de preţurile menţionate anterior, există şi preţuri specifice unor produse , cum ar fi preţul orientativ (guide price) pentru carnea neprelucrată, preţul de bază (basic price) pentru legume şi fructe, preţul de retragere de pe piaţă (withdrawla price) utilizat pentru legume şi fructe atunci când acestea ating un anumit grad de perisabilitate.

Prin crearea şi utilizarea unor preţuri distorsionate pentru anumite produse agricole s-a încurajat creşterea producţiei acestora, ajungându-se, pe această cale, la obţinerea de surplusuri. Ca atare, au apărut noi pârghii, de data aceasta pentru a reduce susţinerea financiară atunci când se ating ţintele propuse. Din această categorie menţionăm cantităţile maxime garantate, cotele maxime de producţie şi co-responsabilitatea producătorilor în susţinerea costului producţiei obţinute în surplus.

Subvenţiile directe reprezintă ajutoare suplimentar acordate unor produse agricole, de regulă produse marginale, cum ar fi măslinele, viermii de mătase sau anumite tipuri de seminţe.

Barierele de import reprezintă un sistem mixt de taxe vamale aplicate asupra importurilor combinat cu stabilirea unor cote de import asupra

24

produselor agricole. Uniunea Europeană a încheiat, de-a lungul timpului, o serie de acorduri preferenţiale care permit accesul produselor agricole din statele în curs de dezvoltare în regim preferenţial, însă aceste produse, provenind în special din zona mediteraneană nu reprezintă un pericol pentru agricultura europeană.

Subvenţiile de export (sau restituirile la export) reprezintă un mod de a susţine exporturile de produse agricole comunitare pe piaţa externă atunci când costul obţinerii acestora la nivel comunitar e mai mare decât cel de pe piaţa mondială. Acordarea unor astfel de subvenţii este interpretată drept un mod de distorsionare a concurenţei şi penalizată de către Organizaţia Mondială a Comerţului, fapt care a determinat o reducere a cheltuielilor cu subvenţiile de export ale Uniunii de la 55% din totalul exporturilor de produse agricole în 1992 la mai puţin de 10% în 1998.

Sistemul monetar propriu agriculturii a apărut din nevoia de a asigura, şi prin pârghii monetare, stabilitatea preţurilor produselor agricole şi implicit a veniturilor producătorilor agricoli. În esenţă, sistemul se baza pe calculul unor rate de schimb speciale numite “cursuri verzi” aplicate produselor agricole. Atunci când pe piaţă existau diferenţe între cursurile “verzi” şi cele ale pieţei, prin mecanismul numit compensări monetare (care reprezintă în fapt un sistem de impozite şi subvenţii) se acordau compensaţii producătorilor afectaţi de diferenţele de curs. Sistemul compensărilor monetare a fost înlocuit, în 1992, de aranjamente agro-monetare, prin care se fixau, periodic, ratele de schimb pentru preţurile de decontare ale produselor agricole în interiorul spaţiului comunitar. Începând cu 1 ianuarie 1999, sistemul “banilor verzi “ a fost înlocuit cu mecanismul ratei de schimb, inclusiv pentru statele cele patru state membre care în acel moment nu făceau parte din zona Euro.

2. POLITICA STRUCTURALĂ

Aplicarea acestei politici s-a realizat mult mai lent datorită diferenţelor dintre condiţiile de producţie şi dintre legislaţiile naţionale în domeniul agricol, care trebuiau armonizate. Pentru a da un impuls acestei politici s-au aplicat prevederile Planului Mansholt, care cuprindeau trei grupe de măsuri: administrative, de îmbunătăţire a canalelor de desfacere a produselor şi de eliminare a discrepanţelor în productivitate.

Din prima categorie, cea a măsurilor administrative menţionăm susţinerea financiară a investiţiilor efectuate în scopul introducerii progresului tehnic în agricultură. Instrumentul utilizat în acest sens a fost subvenţionarea dobânzilor şi a unei părţi din investiţii. Alte măsuri vizau

25

dezvoltarea învăţământului agricol, şi susţinerea financiară acordată celor care doreau să-şi închidă afacerile.

Din cea de-a doua categorie menţionăm acordarea de subvenţii fabricilor de lactate, a celor de ambalare a legumelor şi fructelor, producţiei de vinuri, în scopul facilitării accesului acestor produse pe pieţele externe.

3. COSTURILE ŞI BENEFICIILE POLITICII AGRICOLE COMUNE

Dezvoltarea agriculturii comunitare a permis transformarea Uniunii Europene dintr-un importator net de produse agricole la mijlocul anilor 60, în cel de-al doilea exportator de produse agricole la nivel mondial. Acest lucru s-a realizat ca urmare a creşterii productivităţii dar şi ca urmare a susţinerii financiare puternice de care s-a bucurat sectorul agricol în spaţiul comunitar. Aceasta a făcut ca, pe fondul creşterii preţurilor alimentelor într-un ritm mai scăzut decât al preţurilor bunurilor de consum, să se înregistreze o creştere de patru ori a volumului bunurilor agricole tranzacţionate între statele membre.

CosturiControversele legate de Politica Agricolă Comună sunt legate în

principal de aspectele financiare legate de buna funcţionare a acesteia. Se spune că acesta este cea mai costisitoare, birocratică şi risipitoare dintre politicile comunitare dar şi politica cu cel mai puternic caracter protecţionist.

Principalele critici aduse acestei politici sunt legate de faptul că: Este o politică “scumpă” în sensul că utilizează între 45 şi 50%

din bugetul comunitar. Dacă în 1965 cheltuielile legate de agricultură reprezentau 8% din bugetul comunitar, în 1969 ele ajunseseră la 80%. Ritmul anual de creştere al cheltuielilor bugetare a fost de aproximativ 90% în primii 15 ani de funcţionare ai Comunităţii, stabilizându-se, la nivelul anilor 90, la aproximativ 7%. Veniturile obţinute din taxele vamale aplicate importurilor sunt depăşite de sumele cheltuite pentru acordarea de subvenţii, achiziţionarea şi stocarea surplusului sau pentru alte cheltuieli legate de exportul produselor agricole;

Este o politică anacronică, în sensul că acele condiţii care existau în momentul creării ei nu mai există. Problema majoră a anilor 60, lipsa de produse agricole s-a transformat în problema

26

surplusului de produse agricole, în condiţiile în care, începând cu 1973 consumul de produse agricole a înregistrat o creştere anuală de mai puţin de 0,5%, iar producţia agricolă în aceeaşi perioadă a înregistrat o creştere de 2% pe an. Problema surplusului de produse agricole a ridicat o serie de probleme, printre care cele legate de stocare şi depozitare cu toate costurile aferente. Rezolvarea problemei surplusului a fost căutată în mai multe direcţii, dintre care exportul acestuia a fost una din alternative. Datorită faptului că preţurile din spaţiul comunitar se situează peste preţurile mondiale, Politica Agricolă Comună a introdus un nou instrument, provenit din sfera politicilor comerciale, numit “restituiri la export” prin care producătorilor agricoli comunitari li se acopere diferenţa dintre costul obţinerii produsului (mai mare) şi preţul cu care acesta putea fi vândut la export (mai mic).Prin acordarea de subvenţii mascate, UE încuraja practicarea dumpingului cu produse agricole comunitare. După Runda Uruguay a GATT aceste practici au fost interzise;

Consumatorii europeni sunt dezavantajaţi pe de o parte datorită impozitelor pe care le plătesc, din care o parte importantă sunt utilizate pentru susţinerea agriculturii, pe de altă parte datorită preţurilor ridicate ale produselor agricole comunitare comparativ cu cele din alte ţări. Cum între categoriile de consumatori europeni există diferenţa nu numai de la un stat membru la altul ci şi între clasele sociale, consumatorii cu venituri scăzute vor fi dezavantajaţi prin faptul că vor participa cu o pondere mai mare a veniturilor lor la formarea şi susţinerea fondurilor agricole prin faptul că cea mai mare parte a veniturilor lor sunt utilizate pentru hrana acoperită de produse agricole. Utilizarea plafoanelor de preţ determină în fapt o redistribuire a puterii de cumpărare dinspre familiile sărace spre fermierii bogaţi;

Este o politică generatoare de inechitate între categoriile sociale, în sensul că subvenţiile se acordă numai unor categorii profesionale şi nu şi altora din sectoare în care veniturile sunt reduse (cum ar fi mineritul sau industria oţelului);

Este o politică generatoare de inechitate, în sensul că producătorii mari sunt avantajaţi mai mult decât micii producători. Explicaţia constă în faptul că fermele de mari dimensiuni obţin, datorită economiilor la scară, produsele la costuri marginale mai scăzute decât cele ale fermelor de mici dimensiuni. Creşterea producţiei ca urmare a introducerii taxei vamale va determina o creştere a

27

beneficiului marginal şi implicit a celui total, ca diferenţă între preţul intern ( egal cu preţul mondial plus taxa vamală) şi costul marginal. Conform estimărilor Comisiei Europene, la nivelul anului 1994 aproximativ 20% din totalul fermierilor europeni au primit aproximativ 80% din beneficiile PAC,deoarece aproximativ 80% din producţia agricolă provine din fermele de mari dimensiuni;

Datorită caracterului puternic protecţionist, reprezintă o sursă de conflict cu alte state, în special cu Statele Unite;

A generat distrugerea mediului înconjurător prin încurajarea agriculturii intensive şi a supraproducţiilor.

BeneficiiAplicarea Politicii Agricole Comune a indus o serie de costuri de

natură economico-socială dar a şi generat o serie de efecte pozitive. Dintre acestea cele mai importante sunt următoarele:

utilizarea preţurilor prag a permis, prin intermediul preţurilor, creşterea veniturilor fermierilor şi prin aceasta atingerea unui grad de coeziune socială între Europa urbană şi cea rurală. Cu toate acestea, se menţin încă diferenţe semnificative între nivelul veniturilor medii obţinute în agricultură comparativ cu media UE. Astfel, la nivelul anului 1990 venitul mediu al unui lucrător din agricultură reprezenta mai puţin de 40% din venitul mediu al unui lucrător din UE;

creşterea preţurilor a determinat, pe căile menţionate anterior, o creştere a producţiei agricole, reducând prin aceasta dependenţa de importuri a spaţiului comunitar;

în perioada cuprinsă între 1950 şi 1960 s-a înregistrat o creştere a veniturilor medii mult mai accentuată decât cea înregistrată la nivelul preţurilor produselor agricole ceea ce a determinat o scădere a ponderii cheltuielilor cu alimentele din totalul veniturilor personale

aplicarea unor metode şi tehnologii moderne (inclusiv utilizarea pe scară largă a îngrăşămintelor chimice şi a hormonilor de creştere) a condus la creşterea producţiei dar şi a productivităţii terenurilor agricole. Această modificare a productivităţii nu a fost însoţită de o creştere corespunzătoare a consumului, în condiţiile în care cererea pentru bunuri de subzistenţă este relativ rigidă, motiv pentru care , după 1977, UE s-a transformat din importator net în exportator net de produse agricole.

28

4. STRUCTURA LEGISLATIV-INSTITUŢIONALĂ ŞI FINANCIARĂ

Instituţiile implicate în operarea Politicii Agricole Comune sunt Consiliul şi Comisia Europeană. Puterea de co-decizie a Parlamentului European nu se aplică agriculturii, în ciuda faptului că propunerea Comisiei din cadrul Conferinţai Interguvernamentale din 1996 a reomandat acest lucru, dar nici în Tratatul de la Amsterdam, nici în cel de la Nisa nu s-a specificat acest obiectiv.

Finaţarea se realizează prin bugetul comunitar, prin Fondul European de Orientare şi Garantare a Agriculturii (FEOGA), fond divizat pe două secţiuni: una de garantare, care acoperă aproximativ 90% din totalul cheltuielilor şi prin care este finanţat sistemul de preţuri şi cel de susţinere a pieţei şi partea de orientare, care acoperă susţinerea financiară acordată ajustării structurilor agricole.

29

INSTRUMENTELE ASOCIERII ŞI ADERĂRII

În perioada ce a urmat evenimentelor politice din centrul si estul Europei de la sfârşitul anilor’80, Uniunea Europeană a încheiat cu ţările aparţinătoare fostului bloc comunist trei tipuri de instrumente de cooperare economica: acorduri de asociere, încheiat cu cele şase ţări din Europa Centrală şi de Est şi cu ţările Baltice, acorduri de cooperare si parteneriat, cu Rusia, Ucraina, Belarus, Kazahstan, şi acorduri de comerţ ţi cooperare cu Albania si Slovenia.

Cele trei tipuri de acorduri prezintă o serie de similitudini în privinţa domeniilor de cuprindere, dar şi un număr important de deosebiri legate în primul rând de complexitatea obiectivelor propuse: în timp ce acordurile de asociere au domenii de cuprindere largi, mergând de la obiective vizând crearea unor forme simple de cooperare până la instituirea unor zone de comerţ liber şi având drept scop declarat pregătirea aderării, cele de comerţ şi cooperare se limitează la prevederi vizând cooperarea economică sectorială şi concesiile comerciale.

Acordul European de Asociere se diferenţiază de celelalte forme instituţionalizate ale cooperării dintre statele candidate şi Uniunea Europeană prin obiectivul politic pe care îl propune - acceptarea statelor candidate ca membrii cu drepturi depline a Uniunii - precum şi prin complexitatea relaţiilor economice pe care le implică: realizarea graduală a unei zone de liber schimb, într-un interval de 10 ani, care să pregătească condiţiile economice de apropiere a economiei statului candidat de standardele cerute de statutul de membru cu drepturi depline.

Acordurile de Asociere, a căror bază legislativă a constituit-o art.113 şi art.238 din Tratatul de la Roma, sunt înţelegeri cuprinzătoare care, aşa cum rezultă din art.1, au drept obiectiv: crearea cadrului favorabil dialogului politic şi relaţiilor politice între UE şi ţările asociate; integrarea treptată din punct de vedere economic, prin promovarea expansiunii schimburilor şi a unor relaţii economice armonioase; oferirea unui suport pentru cooperarea economică, socială, financiară şi culturală; înfiinţarea unor instituţii care să pună în practică asocierea şi să ofere cadrul unei integrări treptate în Uniune.

Se poate spune că Acordurile Europene sunt, sub aspectul conţinutului, acorduri mixte, acoperind nu doar aspecte economice şi comerciale, ci şi dialog politic şi cooperare culturală. Se mai numesc şi “acorduri din a doua generaţie”

30

Acordurile de Asociere la Uniunea Europeană a ţărilor din Europa Centrală şi de Est au fost semnate începând cu 1991, conform tabelului de mai jos:

Ţara Semnarea acordului european

Intrarea în vigoare a Acordului European

Cererea oficială de aderare la UE

Bulgaria martie 1993 februarie 1995 decembrie 1995Cehia octombrie 1993 februarie 1995 ianuarie 1996Estonia iunie 1995 februarie 1998 noiembrie 1995Letonia iunie 1995 februarie 1998 octombrie 1995Lituania iunie 1995 februarie 1998 decembrie 1995Polonia decembrie 1991 februarie 1994 aprilie 1994România februarie 1993 februarie 1995 iunie 1995Slovacia octombrie 1993 februarie 1995 iunie 1995Slovenia iunie 1996 februarie 1999 iunie 1996Ungaria decembrie 1991 februarie 1994 martie 1994Turcia septembrie 1963 Decembrie 1964 aprilie 1987Malta decembrie 1970 aprilie 1971 iulie 1990Cipru decembrie 1972 iunie 1973 iulie 1990

Sursa: Centrul de informare al Comisiei Europene în România. Tema europeană 10, Extinderea spre est pe agenda Consiliului European, aprilie 2002.

Criteriile de la Copenhaga

Reuniunea la nivel înalt a liderilor UE de la Copenhaga, în iunie 1993 a lansat promisiunea istorică potrivit căreia ţările din Europa Centrală şi de Est, care îşi exprimă dorinţa în acest sens, vor putea adera la Uniune de îndată ce sunt în măsură să îşi asume obligaţiile de membru, prin îndeplinirea condiţiilor economice şi politice.

Cu această ocazie, au fost specificate clar pentru prima oară condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a deveni membru, cunoscute sub numele de “criteriile de la Copenhaga”. Acestea stabilesc anumite standarde pentru ţările care aspiră să devină membre ale UE:

1. Criteriul politic

a). Stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia şi statul de drept;

31

Ţările care doresc să adere la UE trebuie să garanteze libertăţile democratice(pluralism politic, libertatea de expresie, libertatea religioasă), să înfiinţeze şi să garanteze funcţionarea instituţiilor democratice, a independenţei sistemului judiciar şi a autorităţii constituţionale, să organizeze alegeri libere şi corecte, care să facă posibilă alternanţa la putere a diferitelor partide politice;

b). Garantarea drepturilor omului: aşa cum sunt acestea formulate în Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată de către Consiliul Europei;

c). Respectarea drepturilor şi protecţia minorităţilor: se referă la Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, cu privire la respectarea drepturilor individuale ale minorităţilor, la Recomandarea nr.1201, adoptată de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei în 1993, care recomandă, dar nu consideră a fi obligatorie, recunoaşterea drepturilor colective ale minorităţilor.

2. Criteriul economic

a). Existenţa unei economii de piaţă funcţionaleAcest criteriu are în vedere crearea economiei de piaţă prin

privatizarea sectorului de stat, liberalizarea preţurilor şi înlăturarea controlului administrativ asupra acestora, asigurarea stabilităţii preţurilor, existenţa unui sistem financiar-bancar suficient de puternic încât să poată colecta depuneri şi să le orienteze spre finanţarea dezvoltării economice; să existe posibilitatea intrării unor ofertanţi pe piaţă (intrarea noilor firme să nu fie împiedicată de către monopoluri sau de către anumite bariere administrative); să existe şi formula ieşirii de pe piaţă prin faliment; să existe un sistem juridic adecvat, care să garanteze proprietatea şi să întărească rolul contractelor; stabilitatea macroeconomică – exprimată prin stabilitatea preţurilor, echilibrul bugetar şi al balanţei externe – să fie prezentă astfel încât să reprezinte suportul unei creşteri economice durabile;

b). Capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei din cadrul Uniunii

Acesta este un criteriu foarte complex, care cuprinde ansamblul condiţiilor economice de care depinde competitivitatea – de la prezenţa infrastructurii, a sistemului educaţional, la prezenţa economiei de piaţă funcţionale, a unor politici economice adecvate noilor condiţii, la un grad ridicat de integrare în UE prin comerţ şi investiţii directe. Importante

32

sunt, pentru forţa competitivă a unei ţări, şi structura economică pe ramuri şi tipuri de proprietate, dimensiunea firmelor, etc.

3. Capacitatea de a-şi îndeplini obligaţiile de membru, inclusiv de a adera la obiectivele politice, economice şi la uniunea monetară.

Aderarea la UE, chiar dacă nu presupune ca ţările foste asociate din Europa Centrală şi de Est să înregistreze de la început performanţele necesare participării la Uniunea Economică şi Monetară, se presupune că acestea vor reuşi, într-o perioadă rezonabilă, să evolueze spre atingerea acestor obiective. De asemenea, UE a stabilit prin Tratatul de la Maastricht ca “pilonii” care să sprijine construcţia europeană să fie Uniunea Economică şi Monetară (UEM), Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC), şi coordonarea politicii în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI).

Un asemenea criteriu presupune ca ţările candidate să fie capabile a prelua reglementările şi regulile existente în cadrul Pieţei adică a “acquis-ului communautaire” – rezultat al peste 40 de ani de evoluţii a procesului de integrare a pieţelor. Preluarea se referă la a dispune de capacitatea administrativă şi juridică pentru transpunerea în legislaţia naţională a reglementărilor comunitare, şi condiţii pentru aplicarea acesteia în practică.

Primul criteriu, cel politic, este considerat a fi o condiţie prealabilă pentru deschiderea negocierilor de aderare, în timp ce celelalte criterii trebuie să fie îndeplinite până momentul aderării. Al treilea criteriu presupune ca noii membri să fie capabili să preia politicile şi reglementările UE (acquis-ul), pe care apoi să le transpună în practică şi să le aplice în mod efectiv.

“Condiţionalitatea” impusă de aceste criterii ce trebuie îndeplinite pentru a deveni membru UE a avut un puternic impact asupra ritmului reformelor în ţările candidate şi le-a conferit un caracter ireversibil. Stabilitatea şi prosperitatea tot mai mare care au rezultat sunt în beneficiul actualilor şi viitorilor membri.

ADERAREA ROMÂNIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ

Despre negocierile de aderare

Ce se negociază?

33

Una dintre condiţiile necesare pentru ca România să adere la Uniunea Europeană este să adopte şi să pună în practică legislaţia europeană. Legislaţia europeană (denumită acquis comunitar) este împărţită în 31 de domenii (care fac obiectul aşa-numitelor capitole de negociere).

Fiecare capitol este „deschis spre negociere” în momentul în care Uniunea Europeană consideră că România a ajuns la un nivel minim de adoptare a legislaţiei europene din domeniu. Procesul de negociere se referă la adoptarea de câtre România a unor reglementări similare celor europene şi prezentarea unui program detaliat al adoptării întregului acquis din domeniu. După ce se ajunge la o poziţie comună, a Uniunii Europene şi României, capitolul este considerat a fi „închis provizoriu”. Nici un capitol de negociere nu este considerat a fi definitiv închis până în momentul în care toate cele 31 de capitole sunt finalizate. Ultimul capitol care se negociază şi care se închide este capitolul 31 - Diverse care cuprinde reglementările care nu pot fi incluse în nici unul dintre celelalte 30.

De asemenea, atâta timp cât nu se încheie negocierile pentru toate capitole, oricare dintre acestea poate fi redeschis (dacă, spre exemplu, legislaţia europeană s-a modificat şi România nu poate să adopte legi similare până la data aderării, sau în cazul în care România nu îşi respectă angajamentele luate în procesul de negociere).

Negocierile se consideră a fi finalizate numai în momentul în care au fost negociate şi închise toate cele 31 de capitole.

Când au început negocierile?

Martie 1998

Negocierile de aderare au început, în martie 1998, cu şase ţări candidate: Ungaria, Polonia, Estonia, Cehia, Slovenia şi Cipru.

Decembrie 1999

La 13 octombrie 1999, Comisia a recomandat Statelor Membre UE să înceapă negocierile şi cu România, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria şi Malta. Această propunere a fost aprobată oficial de către Statele Membre la Consiliul European de la Helsinki, din 12 decembrie 1999. România a început negocierile de aderare, în mod oficial, în februarie 2000.

34

Cine negociază?

Din partea Uniunii Europene, Comisia Europeană este cea care a fost însărcinată de Statele Membre UE să se ocupe de negocieri. Cu alte cuvinte, România negociază cu Comisia Europeană, în calitatea sa de reprezentant al Statelor Membre UE.

De obicei, la începutul fiecărei Preşedinţii UE (adică, o dată la şase luni), Consiliul de Miniştri al Uniunii anunţă care sunt domeniile care urmează să fie discutate, în perioada următoare, cu ţările candidate.

Din partea României, Guvernul a stabilit ca instituţiile care coordonează procesul de negociere sunt Ministerul Integrării Europene (prin Ministrul Integrării Europene) şi Delegaţia de Negociere a Aderării României la Uniunea Europeană (condusă de un Ministru-Delegat, care îndeplineşte funcţia de Negociator-Şef).

Negociatorul-şef conduce procesul de negocieri, coordonează elaborarea docu-mentelor de poziţie şi urmăreşte progresele făcute de România în punerea în practică a acquis-ului. Ministrul Integrării Europene este responsabil pentru coordonarea tuturor activităţilor de integrare europeana, precum si pentru gestionarea asistentei financiare si tehnice puse la dispoziţia României in procesul de aderare.

De asemenea, pentru fiecare domeniu in parte din acquis-ul comunitar exista, in procesul de negociere, „delegaţii de sector”, care sunt formate din reprezentanţi ai diferitelor Ministerelor sau altor instituţii cu atribuţii in domeniu.

Capitole de negociere

Un capitol de negociere se referă la un anumit domeniu din legislaţia europeană (spre exemplu agricultura sau politica regională). Există 31 de capitole pe care fiecare ţară candidată trebuie să le discute cu Uniunea Europeană, ele reprezentând ceea ce este cunoscut sub numele generic acquis comunitar.

Prin negocieri se urmăreşte ca legislaţia din ţara candidată să fie armonizată cu cea europeană, adică fiecare cetăţean român să aibă aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi cei din Uniunea Europeană. În cursul negocierilor, ţara candidată (sau chiar Uniunea Europeană) poate să ceară perioade de tranziţie (amânarea pentru o perioadă limitată a aplicării unei anumite prevederi) sau derogări (neaplicarea anumitor reglementări pe teritoriul său).

35

Un capitol este „provizoriu închis” după ce se ajunge la un acord comun asupra condiţiilor în care ţara candidată o să aderă la Uniunea Europeană. În momentul în care toate cele 31 de capitole sunt închise, se consideră că ţara candidată a adoptat în totalitate acquis-ul comunitar şi are instituţiile necesare pentru aplicarea lui, condiţii necesare pentru aderarea la Uniunea Europeană.

Cele 31 de capitole: Capitolul 1 - Libera circulaţie a bunurilor Capitolul 2 - Libera circulaţie a persoanelor Capitolul 3 - Libera circulaţie a serviciilorCapitolul 4 - Libera circulaţie a capitalului Capitolul 5 - Dreptul societăţilor comerciale Capitolul 6 - Politica în domeniul concurenţei Capitolul 7 - Agricultura Capitolul 8 - Pescuitul Capitolul 9 - Politica în domeniul transporturilor Capitolul 10 - Impozitarea Capitolul 11 - Uniunea Economică şi Monetară Capitolul 12 - Statistica Capitolul 13 - Politica socială şi ocuparea forţei de muncă Capitolul 14 - Energia Capitolul 15 - Politica industrială Capitolul 16 - Întreprinderi mici şi mijlocii Capitolul 17 - Ştiinţa şi cercetarea Capitolul 18 - Educaţie, formare profesională şi tineret Capitolul 19 - Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiilor Capitolul 20 - Cultura şi audiovizualulCapitolul 21 - Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale Capitolul 22 - Protecţia mediului înconjurător Capitolul 23 - Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii Capitolul 24 - Justiţia şi afacerile interne Capitolul 25 - Uniunea vamală Capitolul 26 - Relaţii externe Capitolul 27 - Politica externă şi de securitate comună Capitolul 28 - Controlul financiar Capitolul 29 - Prevederi financiare şi bugetare Capitolul 30 - Instituţii Capitolul 31 - Diverse

36

Capitolul „Alte teme” nu este tratat similar cu celelalte capitole de negociere. El reprezintă, în termeni practici, capitolul de negociere în care se regăsesc aspectele care deşi nu sunt controversate, nu pot fi incluse în nici unul din celelalte capitole.

Capitolul „Alte teme” cuprindea următoarele aspecte, care au fost negociate şi agreate de câtre ţările candidate la Copenhaga:

1. Aderarea ţărilor candidate la Fondul European de Dezvoltare;2. Participarea şi contribuţia ţărilor candidate la Fondul de Cercetare pentru Cărbune şi Oţel;3. Subscrierea, de către ţările candidate, la capitalul şi rezervele Băncii Centrale Europene; 4. Amendarea Statutului Băncii Europene de Investiţii, în vederea aderării ţărilor candidate; 5. Includerea în Tratatul de Aderare a unei clauze generale de salvgardare în domeniul economic, a unei clauze specifice de salvgardare referitoare la piaţa internă, şi a unei clauze specifice de salvgardare referitoare la domeniul justiţiei şi afacerilor interne, valabilă pe o perioada de trei ani;6. Aplicarea si gestionarea regulilor având ca scop punerea în practică, după aderare, a fondurilor de pre-aderare PHARE, ISPA şi SAPARD, în noile state membre; 7. Crearea unei facilităţi de tranziţie pentru dezvoltarea pe mai departe, consolidarea capacităţii administrative şi încurajarea schimbului de bune practici între membrii cu drepturi egale, în beneficiul noilor state membre, după aderare; 8. Crearea unui fond temporar pentru a ajuta statele membre în vederea aplicării acquis-ului Schengen şi pentru controlul la graniţele externe, fond cu o valoare totala de 858.3 milioane Euro, pentru perioada 2004-2006;9. Eligibilitatea noilor state membre, începând cu 1 ianuarie 2004, pentru finanţări din Fondurile Structurale, anumite fonduri FEOGA şi cele pentru Politici Interne; 10. Aranjamente pentru perioada interimara, între data de 1 noiembrie 2002 (termen de referinţa pentru finalizarea negocierilor) şi data aderării; acquis-ul comunitar adoptat în această perioadă nu este acoperit de negocierile de aderare; în acelaşi timp, ţările candidate care au semnat tratatul de aderare nu sunt încă State Membre propriu-zise;

37

11. Baza legală pentru gestionarea fondurilor necesare pentru dezafectarea reactoarelor nucleare de la Ignalina (Lituania) şi Bohunice – Unitatea VI (Slovacia); 12. Acordul bilateral între Republica Cehă şi Austria în ceea ce priveşte centrala nucleară de la Temelin; 13. Declaraţia Maltei cu privire la Gozo; 14. Declaraţia Maltei cu privire la neutralitatea ei;15. Protocolul maltez privind avorturile;16. Zonele suverane ale Marii Britanii din Cipru.

38