ECONOMIE EUROPEANǍ1

NOTE DE CURS

PROF.UNIV.DR. GABRIELA DRǍGAN

BUCUREŞTI2008

1 Pentru informaţii detaliate, vezi Drǎgan, G (2005), Uniunea Europeanǎ între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE, Editura ASE.

1

CUPRINS

PARTEA I. Istoria si dezvoltarea procesului de integrare europeana ............................ 3 Integrare economică europeană – repere teoretice, evoluţii concrete ............................. 3 De la Uniunea Vamala, prin Piata Unica catre Uniunea Economica si Monetara ......... 6

Piata Unica .......................................................................................................................... 8 Uniunea Economica si Monetara ........................................................................................ 9 Evoluţii post-Maastricht - De la Tratatul Constitutional la Tratatul de Reforma ............ 12

PARTEA a II-a. Instituţii şi procese decizionale în cadrul Uniunii Europene ......................... 16 Sistemul de drept comunitar .............................................................................................. 16

Instituţii şi procesul decizional la nivelul UE ........................................................................... 16 Consiliul European ............................................................................................................ 18 Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştrii) ........................................................ 20 Parlamentul European ....................................................................................................... 23 Comisia Europeană ........................................................................................................... 27

Mecanisme decizionale ....................................................................................................... 30 PARTEA a III-a. Politici comune ale Uniunii Europene ........................................................ 34

Politica în domeniul concurenţei ....................................................................................... 34 Interzicerea acordurilor şi practicilor restrictive între firme (politica în domeniul cartelurilor şi a altor practici restrictive) ........................................................................... 34 Interdicţia abuzului de poziţie dominantă şi problema controlului concentrărilor (politica împotriva monopolurilor) .................................................................................................. 35 Controlul intervenţiilor publice care pot deforma concurenţa între firme ........................ 36 Ajutoarele de stat ............................................................................................................ 36

Politica de coeziune economică şi socială .......................................................................... 37 Instrumente şi principii ale politicii regionale in perioada 2000-2006 ............................. 37 Principii de bază în alocarea Fondurilor Structurale ......................................................... 39 Obiective ale PDR pentru perioada 2000-2006 ................................................................ 40 O nouă arhitectură a PCES după 2007 .............................................................................. 41 Cadrul financiar al UE pentru perioada 2007- 2013 ......................................................... 41

Politica agricolă comună .................................................................................................... 45 Construcţia politicii agricole comune (PAC) .................................................................... 45 Orientările trasate prin Tratatul CEE ................................................................................ 45 Obiectivele PAC ............................................................................................................... 45 Mecanisme de funcţionare a PAC ..................................................................................... 46 Reforma PAC .................................................................................................................... 48

PARTEA a IV-a. Extinderea Uniunii Europene ...................................................................... 50 Caracteristicile procesul de extindere catre Centrul si Estul Europei ............................... 53 Etape tehnice ale oricărui proces de aderare: .................................................................... 55 Strategia de pre-aderare .................................................................................................... 57

Bibliografie orientativa ....................................................................................................... 66

2

PARTEA I. Istoria si dezvoltarea procesului de integrare europeana

Integrare economică europeană – repere teoretice, evoluţii concrete

Expresia „integrare economică” poate acoperi o multitudine de aspecte, de la poziţia unei filiale în cadrul unei companii, la cea a unei economii naţionale în cadrul unui spaţiu regional. Dintre multiplele definiţii existente2, ne vom opri asupra celei care consideră integrarea drept „un proces de eliminare graduală a frontierelor de orice natură între două sau mai multe state independente, menit să permită respectivelor state să funcţioneze ca o unică entitate (Pelkmans, 2003, p. 3), definiţie care se apropie destul de mult de cea oferită de W. Wallace, conform căruia integrarea presupune „crearea şi menţinerea unor modele intense şi diversificate de interacţiune între unităţi anterior autonome” (W. Wallace, 1990, p. 9).

E. Dobrescu (2001) face chiar o trecere în revistă a câtorva din cele mai rezonante definiţii:

Proces în cadrul căruia actorii politici din diferite structuri naţionale sunt convinşi să-şi transfere loialitatea, speranţele şi activităţile politice, spre un nou centru, ale cărui instituţii posedă sau pretind jurisdicţie asupra statelor naţionale preexistente (Ernest B. Haas, 1958, 1976);

Punerea la un loc a mai multor operaţii, efectuate de aceeaşi firmă – integrare verticală – sau de firme diferite încorporate în aceeaşi unitate economică – integrare orizontală (Francois Perroux, 1954);

Procesul prin care naţiuni, până atunci doritoare şi capabile să-şi conducă independent politica internă şi externă, încearcă să ia împreună anumite decizii sau să delege procesul luării deciziilor unor organe centrale, respectiv procesul prin care actorii politici din mai multe state diferite sunt convinşi să-şi modifice speranţele şi activităţile politice către un nou centru (Lean N. Lindberg, 1963).

J. Nye (1968, p. 855) consideră că există trei tipuri de integrare: economică, politică şi socială. Integrarea economică este definită ca reprezentând un înalt nivel al schimburilor economice între entităţile componente, integrarea socială drept proces de unificare la nivelul maselor, grupurilor specifice şi elitelor, iar integrarea politică ca incluzând o multitudine de fenomene, inclusiv decizii la nivel internaţional, precum şi atitudini similare la nivelul statelor membre.

Majoritatea analiştilor percep însă integrarea drept un fenomen în primul rând economic, încercând astfel să răspundă la întrebări privind nivelurile de interdependenţă, condiţiile ce trebuie întrunite, efectele generate etc. Deoarece termenul de „integrare economică” poate fi interpretat atât în sens dinamic, cât şi static, în continuare vom prezenta cele două abordări:

a) Dinamică – integrarea este privită ca un proces prin care frontierele economice dintre statele membre sunt treptat desfiinţate (echivalent cu a afirma că discriminările naţionale sunt astfel eliminate), ducând la apariţia unui spaţiu economic nou;

2 Larousse Dictionnaire (2003) defineşte integrarea ca fiind acea proprietate a unui element inclus de la stadiul de construcţie într-o structură sau într-un ansamblu din care face parte, iar integrarea economică: un ansamblu de proceduri prin care două sau mai multe state creează un spaţiu economic comun (ea poate îmbrăca forme diferite, de la zone de liber schimb, la uniuni vamale, piaţă comună, uniune economică sau integrare economică totală). La rândul sau, Marele dicţionar de neologisme (2004) defineşte integrarea ca acţiunea de reunire a mai multor părţi într-un întreg iar integrarea economică ca reprezentând un proces de intensificare a interdependenţelor economice dintre diferitele state ale lumii.

3

b) Statică – integrarea este definită ca reflectând o situaţie în care componentele naţionale ale unei noi economii nu mai sunt separate prin frontiere economice dar funcţionează în continuare ca entităţi distincte.

Trebuie făcută observaţia că interpretarea dinamică este cea care revine în majoritatea lucrărilor de gen, fiind şi cea pe care o vom adopta în continuare şi în cadrul acestui curs.

Integrarea economică presupune deci eliminarea barierelor economice dintre două sau mai multe state, bariere care, la rândul lor, pot fi definite ca reprezentând orice tip de obstacole care împiedică sau distorsionează mobilitatea factorilor de producţie. Trebuie reţinut însă că, de cele mai multe ori, barierele economice nu coincid cu cele teritoriale, Pelkmans afirmând că „în vreme ce ţările sunt demarcate de frontiere teritoriale, economiile sunt demarcate de frontiere economice” (Pelkmans, 2002, p. 2). În acelaşi timp, experienţa europeană demonstrează că eforturile de eliminare a barierelor economice şi teritoriale nu elimină automat toate distorsiunile care se manifestă la nivelul pieţei unice, distorsiuni determinate de diferenţe în calitatea infrastructurii, a nivelului de dezvoltare sau de existenţa aglomerărilor industriale şi care continuă să se manifeste şi după eliminarea barierelor economice.

Într-o lume ideală, în care nu există state-naţiune şi nici guverne, integrarea economică ar putea rămâne o simplă integrare a pieţelor, fără să sufere nici o influenţă politică. Într-o lume reală însă, integrarea economică este influenţată de factorii politici, în cazul procesului de integrare economică europeană, acest lucru fiind chiar extrem de evident. Mai mult, relaţia stabilită între procesul de integrare economică şi cel de integrare politică a fost evidentă încă de la început. Apelul făcut de Ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman, în mai 1950, de a pune două din cele mai importante sectoare ale industriei de război, respectiv cărbunele şi oţelul, sub coordonarea unei singure autorităţi naţionale, era menit în primul rând să ducă la evitarea unii nou conflict franco-german. Ulterior, Tratatul de la Roma, din 1957, face trimiteri explicite la o posibilă integrare politică, menţionând dorinţa de a crea „an ever closer Union among the people of Europe”. În acest mod, integrarea economică a fost privită şi ca un mijloc de instaurare a păcii, conflictele politice fiind tot mai golite de conţinut pe măsură ce barierele în calea schimburilor comerciale sunt eliminate iar măsurile de liberalizare a schimburilor de persoane, capital şi servicii, precum şi de realizare a unei uniuni economice şi monetare devin tot mai evidente.

Integrarea economică nu a fost privită niciodată ca un scop în sine, şi pe măsură ce relaţiile economice devin tot mai strânse, ideea integrării politice3 revine tot mai frecvent, cele două forme de integrare potenţându-se reciproc. Oricum, dacă apare ca neîndoielnic faptul că la începuturile procesului de integrare economică au stat motive politice, la fel de evident este şi faptul că, pe măsură ce procesul integrării economice a avansat, în principal prin intermediul integrării pieţelor dar şi prin aplicarea unor politici economice specifice, consecinţele politice nu au întârziat să se manifeste (vezi, de pildă, dezbaterile şi consecinţele adoptării euro). A stabili însă cum şi în ce măsură obiectivele economice au influenţat natura şi cursul procesului de integrare economică se dovedeşte a fi extrem de dificil (Pelkmans, 2003).

Stadiile integrării economice

Cel mai cunoscut model este cel propus de Balassa (1961), model în care se regăsesc cinci stadii ale integrării economice, respectiv:

1. zona de liber schimb: • taxele vamale şi cotele sunt eliminate în cazul importurilor între statele membre ale zonei;• statele membre îşi păstrează propriul tarif vamal (şi sistemul de cote) faţă de statele terţe.Caracteristici: nu presupune integrare pozitivă, caracteristicile esenţiale se regăsesc în definiţia GATT/OMC.

3 Integrarea politică poate fi definită ca procesul prin care liderii politici şi cetăţenii din diferite state sunt încurajaţi să creeze un set comun de instituţii cărora să le fie transferate anumite competenţe, specifice până în acel moment numai instituţiilor naţionale.

4

2. uniunea vamală:• eliminarea discriminărilor existente între statele membre pe piaţa bunurilor;• existenţa unui tarif vamal comun cu terţii.Caracteristici: nu presupune integrare pozitivă, caracteristicile esenţiale se regăsesc în definiţia GATT/OMC.

3. piaţa comună:• o uniune vamală care elimină toate restricţiile privind libera circulaţie a factorilor de producţie. Caracteristici: nu presupune integrare pozitivă.

4. uniunea economică:• o piaţă unică cu un oarecare grad de armonizare a politicilor economice naţionale, menită să

reducă discriminarea pe piaţa comună.Caracteristici: presupune integrare pozitivă, dar la un nivel destul de vag.

5. integrare economică totală:• unificarea politicilor monetare, fiscale, sociale şi ciclice;• crearea unei autorităţi supranaţionale ale cărei decizii sunt obligatorii pentru statele membre.Caracteristici: viziune specifică unui stat unitar, centralistă; abia acum se introduce conceptul de supranaţionalitate.

Sursa: J. Pelkmans, European Integration. Methods and Economic Analysis, Pearson Education, 2000, p.7

Procesul de integrare economică include deci două procese care se susţin reciproc: procesul de integrare a pieţelor şi cel de integrare a politicilor economice. Esenţa integrării economice o reprezintă însă integrarea pieţelor (vezi definiţia integrării economice), care se materializează într-o circulaţie transfrontalieră semnificativă a bunurilor, serviciilor, capitalului şi forţei de muncă. Pe o piaţă a bunurilor şi / sau serviciilor perfect omogenă sau pe o piaţă financiară de un anumit tip, gradul de integrare s-ar putea măsura prin gradul de convergenţă al preţurilor.

În cazul „integrării la nivelul politicilor” delimitarea conceptuală este mult mai dificil de realizat. „Integrarea politicilor” poate acoperi diferite categorii de politici, cu trimitere la diferite categorii de instrumente, al căror grad de „obligativitate” şi „caracter comun” variază foarte mult (de la consultare şi cooperare, prin coordonare sau armonizare, la politici comune sau centralizare deplină). În plus, în timp ce unele elemente de politici pot fi exprimate prin reglementări specifice, altele pot lăsa o importantă marjă de manevră, mijloacele nonreglementare, precum şi cheltuielile bugetare, variind şi ele în mod diferit. Ca atare, integrarea politicilor nu poate fi măsurată în mod direct, precum cea a pieţelor. Mai mult chiar, în timp ce în cazul integrării pieţelor există supoziţia că integrarea pieţelor, atunci când nu este distorsionată, poate duce la creşterea bunăstării, în cazul integrării politicilor, rezultatul nu mai poate fi anticipat (Pelkmans, 2003, p. 7).

În legătură cu procesul de integrare economică se mai cer definite noţiunile de integrare negativă (care se referă la eliminarea discriminărilor în planul reglementărilor economice şi politice, sub supravegherea unor instituţii comune) şi pozitivă (se referă la transferul către instituţiile comune a anumitor puteri, competenţe), cu precizarea că, în realitate, distincţia între cele două concepte este mult mai greu de observat pentru că cele două forme de integrare se regăsesc de cele mai multe ori împreună (J. Tinbergen, 1965).

UE s-a angajat în foarte ambiţioase forme de integrare economică, care au necesitat şi necesită combinaţii adecvate de integrare pozitivă şi negativă, fără a exista o formulă unică sau reguli absolute, valabile pentru toate situaţiile posibile. În plus, la scară mondială, combinaţiile de integrare negativă şi pozitivă, înregistrate pe pieţele din Canada, SUA sau UE sunt diferite şi specifice fiecărei zone (Pelkmans şi Vanheukelen, 1988).

De observat că, pe măsură ce etapele integrării economice se apropie de ultimele niveluri, cu atât caracteristicile federalismului economic sunt mai evidente. Deoarece federaţiile din OCDE (respectiv, Canada, SUA, Australia, Germania, Elveţia, Austria, Belgia şi, într-o oarecare măsură şi Spania şi Italia) nu au numai trăsăturile unei uniuni vamale (în sensul

5

definiţiei GATT/OMC)4, ci pe cele ale unor pieţe comune sau chiar ale unei uniuni economice şi monetare, considerăm util ca în capitolul următor să facem o trecere în revistă a principalelor concepte privind integrarea europeană, din perspectiva ştiinţelor politice.

De la Uniunea Vamala, prin Piata Unica catre Uniunea Economica si Monetara

UE prefigurează oare modelul de organizare al societăţii viitoare ? Secolul XXI va fi secolul continentelor organizate sau al naţiunilor – continente ? Istoria secolului XX demonstrează faptul că nici o construcţie statală bazată pe forţă nu este viabilă: în acest interval s-au prăbuşit pe rând marii imperii ( Austro-Ungar, Otoman, Ţarist), după al doilea război mondial marile imperii coloniale, iar în 1989, blocul comunist din Estul Europei. UE face însă dovada perenităţii unui model constituit pe asociaţii voluntare. Un lucru este cert, după al doilea război mondial, menţinerea fragmentării politice şi economice în Europa ar fi făcut imposibilă rezistenţa individuală în faţa SUA şi mai apoi a Japoniei. Churchill, într-un discurs pronunţat la 19 septembrie 1946, se pronunţă în favoarea reconcilierii franco-germane, precum şi pentru crearea unor State Unite ale Europei. Cooperarea economică reprezenta pentru Europa o necesitate: Europa unită se transforma într-o pavăză împotriva unui eventual agresionism german: Thomas Mann, “Trebuie să existe o Germanie europenizată pentru a nu exista o Europă germanizată”, reprezentând totodată o dublă garanţie, “atât împotriva trecutului german cât şi a prezentului sovietic”.

Din dorinţa de a pune capăt dificilei perioade de după război, cu sprijinul SUA, apare în 1948, prima instituţie economică europeană, Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE). Iniţial a fost creată pentru a coordona reconstrucţia europeană prin gestionarea în comun, de către statele europene, a ajutorul american alocat prin planul Marshall.

Uniunea Sovietică a “convins” ţările Europei Centrale şi Estice, în special Cehoslovacia, să nu se ralieze planului Marshall.

OECE va asigura în mod eficient solidaritatea statelor europene, permiţându-le acestora să abandoneze treptat condiţia de asistat de către SUA. În afara repartizării ajutorului american, organizaţia va coordona politicile economice naţionale, va pune la punct un sistem multilateral de plăţi, menit să ţină locul convertibilităţii monedelor, va urmări liberalizarea schimburilor. Doisprezece ani mai târziu, economia Europei odată redresată, vine şi vremea reformării OECE, care va fi înlocuită de OCDE (Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică) si va include şi ţări non europene (SUA, Canada, Japonia, etc).

Pentru că iniţial ţările europene, în special Franţa, doreau să-şi păstreze intacte prerogativele naţionale, fără să admită crearea unor instituţii care ar putea oferi imaginea unui stat federal5 (Generalul De Gaulle: “nu putem crea o altă Europă, decât cea a statelor independente”) s-a luat decizia creării unor forme de cooperare cu competenţe bine delimitate, în domenii clar stabilite.

În 1951, Paris, 18 aprilie (în vigoare din 23 iulie 1952), ia fiinţă Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), prin reunirea a 6 ţări: Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania, Italia şi Franţa, formând ceea ce s-a numit “mica Europă”. CECO instituie o piaţă comună a oţelului şi cărbunelui, produse esenţiale în desăvârşirea reconstrucţiei. Organul de decizie era reprezentat de Înalta Autoritate a Cărbunelui şi Oţelului, care putea interveni în probleme privind nivelul preţurilor, al salariilor, al investiţiilor, repartizarea cotelor de producţie, etc. Tratatul includea si o clauza conform căreia statele membre puteau decide daca mai este necesara mentinerea sa dupa 50 de ani de existenta. Ca atare, in 2002, CECO si-a incetat existenţa. 4 Conform articolului XXIV GATT, „prin uniune vamală se înţelege înlocuirea a două sau mai multe teritorii vamale cu un singur teritoriu vamal astfel încât (i) taxele vamale şi alte

reglementări restrictive ale comerţului ... sunt eliminate pentru esenţa comerţului dintre teritoriile componente şi (ii) în esenţă suntaplicate aceleaşi taxe vamale şi alte reglementări ale

comerţului de către fiecare dintre membrii uniunii pentru comerţul cu teritorii neincluse în uniune”.

5 Federaţia presupune existenţa unei puteri centrale federale, care dispune de anumite atribuţii ce nu pot fi puse în discuţie de ţările membre ( Elveţia, SUA, Germania, sunt state federale), în timp ce confederaţia reprezintă o grupare de ţări suverane care-şi partajează anumite funcţii politice. De regulă, în cadrul unei confederaţii, fiecare ţară dispune de un drept de veto iar deciziile confederale trebuie ratificate de parlamentele naţionale. Din acest punct de vedere, Acordul de la Maastricht a reprezentat un compromis între cei care doreau crearea Statelor Unite ale Europei, respectiv o Europă federală, şi cei care se pronunţau pentru menţinerea unei Uniuni de state care să-şi păstreze prerogativele suveranităţii naţionale (deci pentru o Europă confederală). Fără a menţiona explicit termenul de “federaţie”, Tratatul a pus în funcţiune mecanisme care conduc la apariţia unei Europe federale.

6

CECO a avut un dublu merit:

În plan politic, a iniţiat reconcilierea şi cooperarea franco-germană şi a pus bazele Europei Comunitare.

În plan economic, prin liberalizarea producţiei şi schimbului de materii prime, cărbune şi oţel, esenţiale pentru industrie, a contribuit la redresarea Europei.

Tratatul CECO propunea crearea a patru institutii: Inalta Autoritate (institutie supranationala, puteri executive), Consiliul de Ministri (institutie ce reprezenta interesele guvernelor statelor membre, prin ministrii de resort), Adunarea Comuna (Adunare Parlamentara ce avea rolul de a supraveghea activitatea Inaltei Autoritati, fara a dispune insa si de instrumente efective de actiune) şi Curtea de Justitie.

În 1957, la 25 martie, la Roma, cele sase ţări semnează doua noi tratate, Tratatul privind crearea Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM) şi Tratatul privind crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) (în vigoare incepand cu 1 ianuarie 1958).

EURATOM –ul are ca obiectiv “crearea condiţiilor de dezvoltare a unei industrii nucleare puternice”, prin acţiuni comune vizând cercetarea şi difuzarea cunoştinţelor, crearea de întreprinderi comune, înfiinţarea unei pieţe comune în domeniul nuclear.

CEE are ca principal obiectiv asigurarea progresului economic şi social prin eliminarea barierelor care divizează Europa, reducerea decalajelor între regiuni, ameliorarea condiţiilor de viaţă şi muncă ale popoarelor europene, consolidarea păcii.

Aceste obiective urmau a fi puse în practică prin câteva măsuri concrete, care să ducă la:

Realizarea unei uniuni vamale industriale, prin eliminarea taxelor vamale intracomunitare şi a restricţiilor netarifare (în principal cantitative), precum şi instituirea unei politici comerciale comune faţă de terţi;

Realizarea unei pieţe în care să circule liber bunurile, serviciile, capitalurile şi persoanele (cele 4 libertăţi din articolul 3);

Coordonarea anumitor politici economice naţionale, urmărindu-se realizarea de veritabile politici comune, în special în domeniul agrar (politică agricolă comună), dar şi în alte domenii precum energetic, al transporturilor, fiscal, concurenţial, etc.

Se creau institutii similare CECO, respectiv: CEE şi Euratom aveau fiecare cate o “Comisie” (corespunzatoare Inaltei Autoritati a CECO) şi un Consiliu de Ministri; Curtea de Justitie şi Adunarea Comună (redenumita Adunare Parlamentara Comuna in 1958 şi PE in 1962) erau comune pentru cele trei comunitati. Executivele noilor „Comisii” aveau insa puteri mult mai limitate decat IA a CECO, spre deosebire de Consiliul de Miniştri, care beneficia de prerogative sporite (reflecta diminuarea entuziasmului pentru institutii supranationale).

Asemănările si legaturile strânse dintre institutiile celor trei Comunitati au impus semnarea, in 1965, la Bruxelles, a unui Tratat de unificare a institutiilor (Comisiile si Consiliile de Ministri). De la intrarea in vigoare acestui Tratat, respectiv 1 iulie 1967, putem vorbi de o singura Comisie şi de un singur Consiliu de Ministri, desi cele trei Comunitati raman entitati independente (desi, informal se va folosi termenul Comunitate Europeana, abia in 1993, expresia va inlocui în mod oficial numele de Comunitate Economică Europeană).

Uniunea vamală a fost realizată în 10 ani (cu 2 ani înainte de termenul planificat), considerându-se a fi în linii mari înfăptuită la 1 iulie 1968.

Domeniul agricol a fost unul din cele mai dificile capitole ale integrării, debutul acestui proces fiind marcat de adoptarea, în 1962, a acordului de la Bruxelles, prin care se puneau bazele viitoarei PAC (protejarea pieţei comunitare, sistem de garantare a preţurilor, reglementarea pieţelor).

7

Piata Unica

Deşi era prevăzut în Tratatul de la Roma, procesul realizării Pieţei Unice a fost deosebit de lent. Anii 70, marchează încetinirea ritmului integrării (pe fondul unor dezechilibre economice în Europa), o nouă accelerare a acestui proces fiind realizată în anii 80. Astfel, la iniţiativa preşedintelui Comisiei Europene, Jaques Delors, în iunie 1985 se publică documentul cunoscut sub numele de “Cartea Albă” şi care prevede înlăturarea, într-un interval de 7 ani, a tuturor obstacolelor vizând libera circulaţie în interiorul Comunităţii. Consiliul European de la Milano, din 29 iunie 1985, aprobă Cartea Albă, document care include 280 măsuri (directive comunitare) necesare eliminării controalelor la frontieră. Un an mai târziu, în februarie 1986 este semnat Actul Unic Vest European (AUVE), care intră în vigoare la 1 iulie 1987.

AUVE urmărea crearea unei pieţe unice, în care să circule liber mărfurile, serviciile, capitalul şi forţa de muncă, până la 31 decembrie 1992. Măsurile întreprinse urmăreau armonizarea legislaţiilor naţionale privind frontierele fiscale (diferenţe mari între nivelul TVA de la un stat la altul), tehnice (norme sanitare, fitosanitare, de protecţie, proprii fiecărui stat), piaţa publică (suprimarea sau limitarea acţiunii monopolurilor publice naţionale) şi fizice (controlul vamal).

Bilanţul pieţei unice6 poate fi schiţat urmărind principalele domenii în care s-au obţinut rezultate notabile:

a) Domeniul obstacolelor fizice

Toate controalele asupra mărfurilor realizate anterior la frontierele intracomunitare au fost suprimate;

Se suprimă şi controlul vamal al persoanelor, urmând ca toate controalele poliţiei, determinate de lupta împotriva criminalităţii şi a drogurilor, să aibă loc ocazional. În iunie 1985, se semnează Convenţia de la Schengen, (Convenţia nu a fost semnată nici atunci şi nici ulterior de Marea Britanie şi Irlanda), prin care se organizează cooperarea poliţienească, politică comună a azilului şi imigrării, măsuri menite să facă posibilă abolirea totală a controalelor asupra persoanelor la frontierele intracomunitare.

b) Domeniul obstacolelor tehnice

Cei Doisprezece adoptă, pentru cea mai mare parte a produselor, principiul recunoaşterii mutuale a reglementărilor naţionale: orice produs fabricat legal şi comercializat într-un stat membru poate fi comercializat pe piaţa oricărui alt stat membru. Recunoaşterea acestui principiu are la bază hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţii europene, din 1979, în aşa numitul “Cassis de Dijon”.

Cartea Albă precizează menţinerea parţială a principiului armonizării7, pentru a fi evitate efectele nedorite care pot deriva din aplicarea principiului recunoaşterii mutuale. Aplicarea acestuia poate creşte riscul ca ţările să se angajeze într-o competiţie din care, cea ale cărei reglementări sunt mai puţin restrictive să iasă învingătoare. Din acest motiv, principiul recunoaşterii mutuale se va aplica cu rezerva respectării obiectivelor şi reglementărilor europene considerate, astfel încât să fie împiedicată orice concurenţă neloială şi să fie protejată sănătatea şi securitatea consumatorilor.

Liberalizarea sectorului serviciilor este realizată prin aplicarea principiului recunoaşterii mutuale sau coordonării reglementărilor naţionale privind accesul la anumite profesiuni sau modul de exercitare (avocatură, medicină, turism, bănci, asigurări).

c) Domeniul obstacolelor fiscale

Acestea au fost reduse prin armonizare TVA (nivelul TVA variază între 15% - Germania, Spania, Luxemburg şi 25% - Danemarca), în domeniul fiscalităţii privind veniturile capitalurilor mobiliare neajungându-se încă la o armonizare.

6 Pascal Fontaine, Construcţia europeană de la 1945 până în zilele noastre, Editura Institutul European, 1998, pag. 647 Bertrand Commelin, Europa economică, Editura Institutul European, 1998, pag. 11

8

d) Domeniul adoptării deciziilor: se înlocuieşte votul pe principiul unanimităţii cu votul prin majoritate calificată (cel puţin 2/3 din membri) cu excepţia domeniului fiscale, al circulaţiei persoanelor, aderarea de noi membri sau modificarea tratatelor constitutive.

Avantajele realizării PUI sunt legate de reducerea costurilor prin dispariţia controalelor la frontieră, creşterea PIB comunitar, crearea de noi locuri de muncă, intensificarea schimburilor intracomunitare, etc.

Urmarea logică a realizării pieţei unice, care funcţionează după reguli economice şi financiare comune, în care existenţa mai multor monede în acelaşi spaţiu economic devine neviabilă, o reprezintă crearea unei monede unice.

Uniunea Economica si Monetara

Tratatul de la Roma (1957), deşi nu prevedea realizarea unei UEM propriu-zise, enunţa anumite principii privind necesitatea coordonarii politicilor macroeconomice in general, si a celor monetare, in particular, între ţările membre.

În anii 60, datorită sistemului cursurilor fixe instaurat de acordurile de la Bretton Woods, Europa a beneficiat de stabilitate monetară. În 1971, decizia SUA de a renunţa la convertibilitatea în aur a dolarului a pus capăt sistemului cursurilor de schimb fixe, marcând trecerea spre sistemul cursurilor de schimb flotante.

Pe fondul instabilităţii apărute în cadrul sistemului monetar internaţional, ţările europene au luat decizia creării Sistemului Monetar European (SME).

Acesta intră în vigoare la 13 martie 1979 şi se baza pe 3 elemente:

1. ECU : monedă compozită, “coş” compus din monedele statelor membre;

2. Mecanismul de schimb presupune respectarea unor marje de fluctuaţie de 2,25% faţă de cursul pivot; depăşirea acestor marje impune intervenţia autorităţilor monetare;

3. Mecanisme de credit: statele membre transferă FECOM-ului 20% din rezervele lor în devize şi aur.

SME funcţionează relativ bine până la începutul anilor 90. În 1992, pe fondul anumitor speculaţii valutare dar şi al crizei economice, lira sterlină şi cea italiană părăsesc SME. În septembrie 1993, statele membre i-au decizia lărgirii temporare a marjelor de fluctuaţie la 15%. În 1994, Consiliul IME hotărăşte “menţinerea aranjamentelor actuale”, respectiv a marjei de 15% şi nu pe cea de 2,25% existentă în momentul semnării Tratatului de la Maastricht, hotărâre sprijinită ulterior de Consiliul UE.

La 10 decembrie 1991, şefii de state şi guverne adoptă, la Maastricht, Tratatul asupra UE, tratat care reprezintă cea mai importantă modificare în spaţiul integrării europene de după 1957 (circa 2/3 din dispoziţiile sale sunt modificări ale Tratatului de la Roma). Acordul va fi semnat de miniştrii de externe şi de finanţe ai Comunităţii la 7 februarie 1992 şi va intra în vigoare la 1 noiembrie 1993.

Tratatul de la Maastricht lansează termenul de Uniune Europeană, care va reuni 3 domenii de acţiune (piloni), diferenţiate în funcţie de raportul de putere existent între diferitele instituţii comunitare:

o Pilonul comunitar, care include domeniile de competenţă exclusivă ale Comunităţilor sau în care instituţiile comuntare sunt actorii principali. Pilonul poartă numele de Comunitate Europeană, dispare calificativul de “economică” pentru a se marca şi mai bine extinderea integrării europene şi în plan politic.

o Pilonul dedicat cooperării în materie de politică externă şi de securitate (pilon interguvernamental şi doar parţial supranaţional);

9

o Pilonul dedicat cooperării în materie de politică internă şi de justiţie (pilon interguvernamental).

Tratatul menţonează ca obiectiv major al Uniunii Europene lansarea şi implementarea Uniunii Economice şi Monetare (UEM).

Conform Tratatului, UEM urma a se realiza în trei etape, astfel:

1. Prima fază (între 1 iulie 1990 şi 31 decembrie 1993) avea ca obiective importante: Liberalizarea mişcărilor de capital; Desăvârşirea pieţei unice; Debutul procesului de convergenţă economică, pe fondul supravegherii

multilaterale a politicilor economice ale statelor.2. În a doua fază (1 ianuarie 1994 – 31 decembrie 1996 sau 1998) au fost urmărite

următoarele obiective: Crearea Institutului Monetar European (IME), cu sediul la Frankfurt, care avea ca

misiune întărirea cooperării monetare între Băncile Centrale şi coordonarea politicilor monetare în vederea asigurării stabilităţii preţurilor;

Statele membre aveau obligaţia să respecte următoarele criterii de convergenţă:1. Stabilitatea preţurilor: rata inflaţiei nu poate depăşi cu mai mult de 1,5 puncte

procentuale media realizată în cele mai performante 3 ţări;2. Finanţele publice: deficitul public să nu depăşească 3% din PIB iar datoria

publică să nu depăşească 60% din PIB;3. Stabilitatea cursurilor de schimb: respectarea marjelor normale de fluctuaţie

prevăzute în SME, vreme de cel puţin 2 ani, fără devalorizări din iniţiativă proprie; criza SME din 1992/1993, caracterizată prin ieşirea lirei sterline şi a celei italiene din sistem, a determinat lărgirea marjelor de fluctuaţie de la 2,25% la +/-- 15%, în jurul cursului pivot;

4. Stabilitate monetară: rata dobânzii pe termen lung să nu depăşească cu mai mult de 2 puncte, media celor mai performante trei ţări.

3. În a treia etapă urmau a intra numai ţările care îndeplineau criteriile de convergenţă, faza urmând să înceapă fie la 1 ianuarie 1997, dacă jumătate plus unul din membri îndeplinesc criteriile, fie la 1 ianuarie 1999, cu ţările calificate, indiferent de numărul lor.

Obiective urmărite în acestă etapă:

Începe să funcţioneze Sistemul European al Băncilor Centrale (format din BCE şi Băncile Centrale naţionale) precum şi Banca Central Europeană. BCE are rolul de a defini şi pune în aplicare politica monetară a UE, de a deţine şi gestiona rezervele oficiale de schimb ale ţărilor membre, de a promova o mai bună funcţionare a sistemelor de plăţi. Crearea BCE reprezintă cel mai important avans în materie de transfer al

suveranităţii (chiar în condiţiile în care, BC ale ţărilor membre au o politică independentă). Acest lucru face necesară conceperea unui corespondent “politic” la nivel european, prin întărirea puterii acordate Parlamentului, Consiliului de Miniştri şi Comisiei, ale căror roluri în selectare ţărilor participante la a treia etapă a UEM a reprezentat un semn al recunoaşterii puterii politice la nivel european.

Fixarea irevocabilă a ratelor de schimb şi introducerea monedei unice;

În legătură cu trecerea la a treia etapă, în momentul ratificării Tratatului au existat două excepţii:

a) Marea Britanie, care beneficiază, conform unui protocol anexat la Tratat, de o “clauză de opţiune”, conform căreia primeşte dreptul de a trace la a treia etapă a UEM atunci când va considera că este cazul.

b) Danemarca, care într-o primă fază a ratificării, respinge Tratatul (respins cu 50,3%). La un al doilea referendum, Tratatul este ratificat (în mai 1993, cu numai 56,7%) dar numai după ce şi Danemarca primeşte aceeaşi derogare.

10

A treia excepţie privind trecerea la a treia etapă a UEM o reprezintă Suedia (ţară care adera in 1995).Programul privind introducerea monedei unice a fost stabilit în cadrul Consiliului European, din 15-18 decembrie 1995, de la Madrid. În cadrul acestei întruniri s-a decis asupra denumirii monedei unice, EURO, asupra numărului de bilete care vor fi emise (7), valoarea celui mai mare (500), a celui mai mic (5), precum şi asupra unui calendar tehnic de lansare a EURO. Conform acestui calendar, principalele momente sunt: 1998 – vor fi nominalizate ţărilor participante, în funcţie de modul în care au răspuns criteriilor de

convergenţă; 1999 – 2001:

intră în funcţiune UEM sunt fixate, de o manieră irevocabilă, ratele de schimb EURO – monedele naţionale ale ţărilor

membre începe să funcţioneze BCE iar SEBC urmează a defini şi pune în practică politica monetară

unică în ţările membre EURO va funcţiona iniţial numai ca monedă scripturală, plăţile cash realizându-se în

continuare în monedă naţională 2002, 1 ianuarie: începutul punerii în circulaţie a bancnotelor şi monedelor EURO în paralel cu

retragerea banilor naţionali 2002, 1 iulie: bancnotele şi monedele naţionale sunt retrase din circulaţie. În realitate, procesul de

retragere a banilor naţionali a durat numai două luni de zile.

În cadrul Consiliului European ţinut la Dublin, în 13-14 decembrie 1996, se adoptă aşa numitul “Pact de stabilitate şi creştere”. Conform acestuia, ţările participante la EURO vor fi sancţionate financiar în cazul în care vor depăşi limita de 3% din PIB. Excepţii se admit numai pentru situaţii extreme, ca de exemplu o recesiune mai mare de 2%8. Sancţiunea, sub forma unei amenzi, va reprezenta 0,5% din PIB, decizia de aplicare a sancţiunii urmând a nu fi luată automat, ci de către Consiliul de Miniştrii ai UE. Ţările pretendente la EURO vor putea implementa, după 1 ianuarie 1999, un SME–bis, în cadrul căruia, monedele naţionale vor flluctua în jurul EURO într-o bandă de +/- 15% (marjele lărgite în 1993); participarea la SME-bis nu este obligatorie decât pentru ţările care doresc să treacă la EURO, ele având obligaţia să rămână în acest sistem cel puţin 2 ani înainte de admiterea lor în zona EURO.

Principalele probleme discutate în cadrul Consiliului European de la Luxemburg, din 12-13 decembrie 1997, au vizat aprobarea “Pactului de stabilitate şi creştere” şi a textelor legislative privind statutul juridic al EURO. În plus, s-a decis ca IME, alături de Comisie, să prezinte până la finele lunii martie 1988, un raport privind îndeplinirea criteriilor de convergenţă.

În cadrul reuniunii de la Bruxelles, din 25 martie 1998, au fost anunţate cele 11 ţări recomandate a face parte din zona EURO, în cadrul Consiliului European, din 1-3 mai, anunţându-se hotărârea definitivă. În urma reuniunii de la Bruxelles, din 1 mai 1998, a fost anunţat şi numele preşedintelui BCE, olandezul Wim Duisenberg. Tot la 1 mai 1998, a fost lansată oficial fabricarea monedei unice, în prezenţa şefilor de sate şi guverne din toate cele 15 ţări membre UE. Parlamentul UE s-a pronunţat formal asupra listei celor 11 ţări care vor utiliza de la 1 ianuarie 1999 moneda unică, mai întâi ca monedă scripturală.

Cele 11 ţări care au intrat în UEM in 1999 (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Spania, Portugalia, Austria, Finlanda), erau si cele care îndeplineau la acel moment criteriile de convergenţă şi acceptasera benevol să intre în sistemul monetar unic EURO. Singura ţară care nu îndeplinea inca criteriile de convergenta era Grecia; în ceea ce priveşte Marea Britanie, Danemarca şi Suedia, aceste ţări îndeplineau criteriile de convergenţă dar preferau să rămână în afara UEM. Odată cu intrarea Greciei în zona Euro, la 1 ianuarie 2001, numarul statelor euro a devenit 12. Incepand cu 1 ianuarie 2007, Slovenia a devenit al 13 stat membru al zonei Euro iar de la 1 ianuarie 2008, prin aderarea Ciprului si Maltei, numarul statelor din zona Euro a crescut la 15.

8 Un stat membru UE, confruntat cu o recesiune economică cuprinsă între –0,75% şi – 2% poate invoca circumstanţe atenuante (reducerea PIB, a producţiei), în timp ce în cazul unei recesiuni de până la –0,75%, nu poate invoca circumstanţe excepţionale pentru scutirea de sancţiuni financiare.

11

Evoluţii post-Maastricht - De la Tratatul Constitutional la Tratatul de Reforma

La câţiva ani după Maastricht, pe fondul evoluţiilor generate de extinderea din 1995, dar şi a preconizatei extinderi spre Est, leaderii europeni decid iniţierea de negocieri privind reorganizarea instituţională a Uniunii, prin lansarea unei noi Conferinţe Interguvernamentale, la Torino (1997). Dezbaterile s-au finalizat după circa un an de negocieri, prin semnarea Tratatului de la Amsterdam, în 1997 (în vigoare din 1999).

S-a considerat că Tratatul de la Amsterdam a reprezentat un eşec parţial, deoarece a amânat soluţionarea principalelor probleme privind reforma instituţională necesitată de extindere. Principalele realizări pot fi considerate, pe lângă introducerea procedurii de cooperare întărită / consolidată9 (contestată de unii analişti), creşterea prerogativelor Parlamentului European, prin implicarea acestuia în desemnarea preşedintelui Comisiei, dar şi extinderea procedurii de codecizie în noi domenii (procedură introdusă prin Tratatul de la Maastricht). În plus, se ia decizia transferului către pilonul comunitar a unor domenii incluse în pilonul „Justiţie şi afaceri interne”, precum regimul vizelor, azil, imigraţie ilegală şi cooperarea juridică. Ca atare, după Amsterdam, pilonul menţionat anterior se va numi „cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală”.

Problemele rămase nerezolvate au impus deschiderea unei noi Conferinţe Interguvernamentale (2000), care a permis semnarea, în 2001, unui nou tratat, a Tratatului de la Nisa (în vigoare de la 1 februarie 2003). Trebuie spus că în ciuda rezultatelor obţinute, s-a considerat că acestea sunt dezamăgitoare, reformele iniţiate fiind considerate nesemnificative. Tratatul introduce măsurile amânate prin Tratatul de la Amsterdam şi impuse de extinderea Uniunii de la 15 la 25/27, privind distribuţia voturilor în cazul votului majoritate calificată, a numarului de voturi în Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Regiunilor, Comitetul Economic şi Social, dimensiunea şi structura Comisiei.

Deoarece Tratatul de la Nisa nu a reuşit să rezolve o serie de probleme privind eficienţa şi transparenţa procesului decizional, într-o Declaraţie anexată Tratatului a fost menţionată iniţierea unei ample dezbateri publice privind revizuirea tratatelor, sub forma unei Convenţii Europene privind Viitorul Europene. Convenţia şi-a propus elaborarea unui proiect de Tratat Constituţional, menit să simplifice cadrul politic şi legislativ european.

Tratatul Constituţional a unit cei trei piloni deşi în continuare sunt menţinute proceduri speciale în domeniul politicii externe, de securitate şi apărare. Pentru prima dată în istoria revizuirii tratatelor10, proiectul de Tratat Constituţional a fost rezultatul unor discuţii organizate în cadrul unei Convenţii, desfăşurată între 2002 şi 2003 şi la care au participat reprezentanţi ai guvernelor statelor membre şi candidate, parlamentelor naţionale, Parlamentului European, Comisiei Europene, observatori din partea Comitetului Regiunilor, ai Comitetului Economic şi Social, ai partenerilor sociali şi Mediatorului european.

Prin această Convenţie s-a încercat, pentru prima dată în istoria UE, să se asigure discuţii deschise si transparente, oferindu-se posibilitatea exprimării cât mai multor puncte de vedere naţionale şi europene. Pentru a ghida dezbaterile a fost constituit un Prezidiu format din 12 personalităţi, respectiv: preşedintele V. Giscard d’Estaigne, doi vice-preşedinţi (Amato şi Dehaene), reprezentanţi ai guvernelor celor trei state membre care au deţinut preşedinţia 9 Cooperarea consolidată permite unui grup de state membre să iniţieze şi finalizeze un proiect, la care o minoritate de state nu doresc să participe.10 Un moment identificat de specialişti, ca reprezentând „originea spontană şi naturală” a dezbaterilor privind

viitorul Europei, l-a reprezentat discursul rostit de ministrul german de externe, Joschka Fischer, la Universitatea Humbolt din Berlin, la 12 mai 2000, „De la confederaţie la federaţie. Puncte de vedere privind finalitatea integrării europene”. Poziţia exprimată de acesta, precum şi răspunsul extrem de critic exprimat de Jacques Delors, au declanşat o avalanşă de reacţii, concretizate în adevărate scenarii de reformă la nivelul arhitecturii europene. Dihotomia modelelor francez şi german este situată de analişti la nivelul luptei între apărarea „realismului naţional” şi aşa-numita „utopie a post-naţionalului”.

12

Consiliului în perioada Convenţiei, doi reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, doi reprezentanţi ai PE şi doi reprezentanţi ai Comisiei (Barnier şi Vitorino). Între momentul deschiderii lucrărilor (28 februarie 2002) şi cel al încheierii (20 iunie 2003), respectiv în cele 15 luni de dezbateri s-au organizat atât sesiuni plenare de 2-3 zile, cât şi întruniri ale grupurilor de lucru (prezidate de către un membru al Prezidiului)11.

Rezultatele tuturor acestor eforturi s-au concretizat în proiectul de Tratat Constituţional prezentat de către preşedintele convenţiei, V. G d’Estaigne, în cadrul Consiliului European de la Salonic (20 iunie 2003).

Ulterior, proiectul a fost analizat de statele membre ale UE în cadrul unei Conferinţe Interguvernamentale12 (care a reunit reprezentanţi ai guvernelor, ai Comisiei Europene şi ai PE), care şi-a început lucrările în octombrie 2003. După aproape un an de negocieri, tergiversări şi reculuri, în cele din urmă, în cadrul Consiliului European din 18 iunie 2004, s-a ajuns la un acord asupra unui text nu foarte diferit de cel al proiectului iniţial. Tratatul Constituţional a fost semnat la Roma, la 29 octombrie 2004, de către reprezentanţii celor 25 de state membre, ulterior urmând a fi supus ratificării, conform procedurilor constituţionale naţionale, astfel încât să poată intra în vigoare la 1 noiembrie 2006.

Deşi, din punct de vedere tehnic, avem de a face cu un tratat, adoptat conform procedurilor de revizuire a TCE / TUE, din punctul de vedere al conţinutului, avem de a face cu o constituţie, care generează drepturi, proclamă separarea puterilor în stat, precum şi garanţii privind independenţa unor instituţii unele faţă de altele.

În vocabularul juridic, noţiunea de tratat este diferită de cea de Constituţie:• În vreme ce tratatul este un act care priveşte dreptul internaţional,

Constituţia priveşte ordinea internă; • Tratatul este un acord între părţi, Constituţia un act universal;• Tratatul este elaborat de state suverane, Constituţia de către naţiuni; • Tratatul reprezintă rezultatul negocierilor internaţionale, mai mult sau mai puţin secrete,

Constituţia este rezultatul deliberărilor publice şi al votului cetăţenilor.Expresia „tratat constituţional” apare, deci, ca un „monstru juridic”. La limită, singura definiţie compatibilă din punct de vedere juridic ar fi „tratat prin care statele europene semnatare decid să convoace o Adunare aleasă de cetăţeni europeni, pentru a redacta şi supune spre aprobare popoarelor europene un proiect de Constituţie europeană”.

(Le Monde, 21 octombrie 2002)

Tratatul Constituţional, care înlocuieşte, printr-un text unic şi din raţiuni de claritate, toate celelalte tratate existente, este format din patru părţi mari:

• Prima parte: Definiţia şi obiectivele Uniuniio Definirea obiectivelor, competenţelor, procedurilor decizionale şi instituţiile UE;

• Partea a doua: Carta drepturilor fundamentale ale Uniuniio Carta drepturilor fundamentale (proclamată cu ocazia Consiliului European de la

Nisa, din decembrie 2000 şi încorporată acum în proiectul constituţional);• Partea a treia: Politicile şi funcţionarea Uniunii

11 Dezbaterile s-au purtat în cadrul a 11 grupuri de lucru, respectiv: Subsidiaritatea, Carta Drepturilor Fundamentale, Personalitatea juridică, Parlamentele naţionale, Competenţele complementare, Guvernarea economică, Acţiuni externe, Apărarea, Simplificarea procedurilor şi instrumentelor, Libertate, securitate şi justiţie, Europa socială.

12 CIG = Conferinţă Interguvernamentală, termen folosit pentru a descrie negocierile dintre statele membre în scopul modificării tratatelor. CIG sunt extrem de importante deoarece permit modificări ale structurii juridice şi instituţionale, sau numai ale tratatelor. De exemplu, a şasea CIG, care a început la 29 martie 1996 şi s-a finalizat la 17 iulie 1997, a permis adoptarea Tratatului de la Amsterdam. A şaptea CIG a avut loc în anul 2000 şi s-a finalizat prin adoptarea Tratatului de la Nisa. Lucrările pregătitoare sunt realizate de un grup format din reprezentanţi ai miniştrilor afacerilor externe din statele membre, comisarul responsabil cu problemele instituţionale, secretariatul Consiliului.

13

o Politici şi acţiuni ale UE (încorporează un număr important de prevederi ale tratatelor actuale, departajate în „politici şi acţiuni interne” şi „funcţionarea Uniunii”);

• Partea a patra: Dispoziţii generale şi finaleo Clauze finale, inclusiv procedurile privind adoptarea şi revizuirea acestei

Constituţii.

Constituţia europeană nu este un lucru revoluţionar, ea nu este precum a fost Constituţia SUA la timpul ei. Ea este la fel de nouă, precum este noul Logan Dacia faţă de vechiul model derivat din Renault 12.

Sursa: prof. Jacques Ziller, Institutul European din Florenţa, discurs rostit la Institutul European din România, 28 septembrie 2004

Deşi reprezintă un text care reflectă un compromis, Tratatul Constituţional consolidează procesul integrării europene, întărind recunoaşterea şi respectarea suveranităţii statelor membre, a diversităţii instituţionale, culturale şi lingvistice. De asemenea, el consolidează piaţa internă unică, întărind totodată şi dimensiunea socială a UE, mai ales în ceea ce priveşte respectarea drepturilor politice şi sociale fundamentale.

Constituţia europeană a fost adoptată de liderii UE la 18 iunie 2004, în cadrul Consiliului European de la Bruxelles, organizat de preşedinţia irlandeză a Uniunii. Deşi, în mod tradiţional, tratatele sunt semnate în ţara care deţine preşedinţia în momentul adoptării lor (în semestrul II 2004, Olanda deţine preşedinţia Consiliului), premierul Italiei, Silvio Berlusconi, a insistat şi obţinut ca semnarea tratatului să aibă loc la Roma13, la 29 octombrie 2004.

Statele membre au la dispoziţie 2 ani pentru a-l ratifica: majoritatea statelor membre vor ratifica proiectul în cadrul unui proces parlamentar; un număr mai mic de state urmând a organiza în acest scop referendumuri;Dacă toate statele membre ar fi ratificat tratatul, el ar fi urmat să intre în vigoare la 1 noiembrie 2006. Urmare a neratificării Tratatului Constituţional în Franţa şi Olanda (29 mai, şi, respectiv, 1 iunie 2005), intrarea în vigoare a Tratatului, chiar la un alt moment decat cel prevazut iniţial, a devenit mai mult decat improbabila.

Tratatul de Reforma

Tratatul de Reforma a urmat „perioadei de reflectie” care a urmat celor doua referendumuri esuate din Franta şi Olanda. Sub presedentia germana, in prima parte a anului 2007, procesul institutional a fost resuscitat. In cadrul Consiliului European de la Berlin, din 21- 23 iunie 2007, Cancelarul Angela Merkel a pus in fata leaderilor europeni o noua versiune de tratat, menit sa inlocuiasca Tratatul Constitutional. Conferinta Interguvernamentala care a urmat a permis adoptarea Tratatului de Reforma la 19 octombrie si semnarea lui la 13 decembrie 2007, la Lisabona.

Ratificarea acestuia va fi realizata pe parcursul anului 2008, urmand ca începând cu 1 ianuarie 2009, să intre în vigoare. Procesul de ratificare în cele 27 de state membre se va realiza în cele mai multe prin ratificare parlamentara, Irlanda fiind singura ţară care are obligaţia constituţională de a organiza un referendum popular. Opţiunea unui referendum se discută şi în ţari precum Danemarca, Olanda şi Marea Britanie.

Ce s-a pastrat din Tratatul Constitutional ?• Regula dublei majoritati in Consiliu in cadrul procedurii de vot cu majoritate calificata

(55% din statele membre si 65% din populatie). Urmare a opoziţiei exercitate de Polonia, noul sistem de vot se va aplica numai din 2014, cu o perioada suplimentara de tranziţie până în 2017;

13 „Ne vom afla pe 20 noiembrie la Roma pentru semnarea în acelaşi palat, în aceeaşi sală în care s-a semnat Tratatul de la Roma” a declarat premierul Sivio Berlusconi – vezi, revista Integrare europeană nr. 27, 2004, p. 27.

14

• Extinderea votului cu majoritate calificata la peste 50 domeni, noile domenii acoperind in special dreptul de azil, imigratia, cooperarea politieneasca si juridica in domeniul infractional, cu alte cuvinte domeniul JAI;

• Un preşedinte al Consiliului European permanent, ales pentru doi ani şi jumătate, cu posibilitatea prelungirii o singura data;

• O nouă poziţie, cea de Inalt Reprezentant pentru Politica Externa si Securitate al Uniunii Europene, care va inlocui actuala poziţie de Inalt reprezentant ocupata de Javier Solana şi de actualul comisar pentru relaţii externe, Benita Ferrero-Waldner14;

• Reducerea numarului de comisari, incepand cu 2014, la 2/3 din numărul statelor membre;

• Introducerea personalitaţii juridice pentru UE;• Întarirea poziţiei acordate parlamentelor prin obţinerea dreptului de a ridica obiecţii

impotriva propunerilor de acte legislative ale UE;• A fost introdusa o noua clauza, „exit clause”, care permite statelor membre să

paraseasca UE.

Ce nu s-a păstrat din Tratatul Constituţional ?• S-a renunţat la denumirea de „Constituţie”; noul Tratat de Reforma revine la

tradiţionala metodă de modificare a Tratatelor, prin amendarea atît a Tratatului CE, cît şi a Tratatului UE,

• S-a renunţat la menţionarea simbolurilor şi imnul UE;• Textul integral al Cartei Drepturilor Fundamentale a fost inlocuit de o scurtă trimitere

cu aceeşi valoare legală15;• S-a renunţat la menţionarea „competiţiei libere şi nedistorsionate” ca reprezentând un

obiectiv al Uniunii, preşedintele francez Nicolas Sarkozy argumentînd faptul că, în sine, competiţia nu este un scop.

Care au fost elementele noi introduse de Tratatul de Reformă ?• Menţionarea unor noi provocări, precum modificările climatice şi solidaritatea

energetică, în special urmare a temerilor exprimate de Lituania şi Polonia în legătura cu dependenţa energetică de Rusia;

• Existenţa unor noi clauze de opţiune privind noile prevederi introduse, precum controlul graniţelor, azil, imigraţie, cooperare juridică în domeniul civil, cooperare juridică şi poliţienească în domeniul infracţional.

Reprezintă noul Tratat de Reformă un succes sau un compromis nemulţumitor ? Fără a încerca să oferim un răspuns tranşant, să amintim numai faptul că, pe de o parte, au existat multe opinii favorabile, cancelarul german Angela Merkel, declarându-se „extrem de satisfacută de rezultatul obţinut”, poziţie îmbrăţişată de altfel şi de preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barosso. Pe de altă parte, euroscepticii, nu s-au aratat mulţumiţi nici de conţinutul noului Tratat, considerand că, în fapt, avem de a face cu acelaşi Tratat Constituţional, oferit însă cu o denumire schimbată, şi că acest lucru ar trebui să oblige guvernele să organizeze referendumuri populare.

14 Urmare a opoziţiei venite din partea UK, s-a renunţat la denumirea de Ministru al Afacerilor Externe.15 Opoziţia UK a permis un nou „opt-out” şi privind valorea legala a cartei in UK, opt+out de care a beneficiat şi Polonia.

15

PARTEA a II-a. Instituţii şi procese decizionale în cadrul Uniunii Europene

Sistemul de drept comunitar

Sistemul normativ al UE se supune următorului principiu: dispoziţiile naţionale sunt înlocuite de acte comunitare numai atunci când un text precis, comun tuturor statelor membre, este necesar; în caz contrar, trebuie să se ţină cont de ordinea juridică naţională.

Dreptul comunitar primar/originar: tratatele fondatoare, respectiv cele trei tratate care au dus la crearea Comunităţilor, precum şi modificările ulterioare ale acestora: Actul Unic, TM, TA, (TN), precum şi diferitele acorduri de aderare. Ele formează cadrul constituţional al UE, pe care instituţiile comunitare trebuie să-l urmeze în interesul comunităţii, prin puterile administrative şi legislative de care dispun;

Cele trei tratate fondatoare au fost Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), 1951, Tratatul instituind Comunitatea Europeană (CEE), 1957, şi Tratatul care a instituit Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, 1957. Al patrulea Tratat fondator este Tratatul de la Maastricht sau Tratatul asupra Uniunii Europene (1992/1993).

Tratatele fondatoare au fost amendate de câteva ori: prin Tratatul de Unificare/ Merger Treaty (1965), Actul Unic European (1986/1987), Tratatul de la Amsterdam (1997/1999) şi Tratatul de la Nisa (2001/1.02.2003).

Tratatele de aderare, semnate cu noile state membre, reprezintă exemple de noi amendamente la tratate.

Dreptul comunitar secundar/derivat, creat de instituţiile comunitare pe baza tratatelor. Include acte juridice enumerate şi definite în art. 249 al TCE, art.161 al Tratatul Euratom şi art. 14 al TCECO (regulamente, directive, decizii, recomandari, opinii, comunicari, etc);

Jurisprudenta Curtilor Europene (CEJ si TPI).

Instituţii şi procesul decizional la nivelul UE

Caracterul de originalitate al UE rezidă şi în faptul că principiul separării puterilor în stat nu se regăseşte în structura instituţională a UE; cu excepţia puterii juridice (încredinţată Curţii de Justiţie), celelalte puteri (executivă şi legislativă) sunt partajate în cadrul aşa-numitului „triunghi instituţional” între Parlamentul European, Consiliul de Miniştri şi Comisia Europeană, fiecare instituţie reprezentând anumite interese specifice16.

În conformitate cu Tratatele, fiecare instituţie trebuie să-şi exercite puterile „în condiţiile şi pentru scopurile pentru care a fost creată”; în cazul în care prerogativele unei instituţii sunt preluate de o alta, care îşi depăşeşte astfel competenţele, instituţia lezată poate veni în faţa CEJ pentru a cere protejarea principiului balanţei instituţionale sau al echilibrului instituţional17. Echilibrul instituţional se reflectă în procedura aleasă în momentul în care se ia o decizie. În funcţie de tipul de politică avut în vedere, care reflectă nivelul de competenţe ale 16 PE reprezintă interesele popoarelor din Uniune, Consiliul de Miniştri, pe cele ale statelor membre iar

interesele generale ale UE sunt reprezentate de către Comisie. 17 Acest principiu nu înseamnă că instituţiile vor avea puteri egale ci numai că echilibrul conceput prin tratate

trebuie respectat.

16

UE, se vor regăsi proceduri care acordă mai multă putere fie Consiliului, fie PE, care permit Comisiei să aibă o influenţă mai mare sau mai mică, care oferă CEJ jurisdicţie, sau nu.

Cu toate acestea, trebuie spus că nu există o clară diviziune a muncii între instituţiile comunitare în cadrul ciclului politic, de vreme ce, în funcţie de reglementările aplicate într-un domeniu anume, deciziile se iau în mod diferit. Ca atare, complexitatea acestui sistem face foarte dificilă identificarea unui singur decident (decision-maker) în cazul întregului sistem decizional al UE (decision making system). Cu alte cuvinte, după cum afirma cineva la un moment dat (G. Scappucci, 1998), este practic imposibil să identifici persoana responsabilă în cazul în care o politică este eficientă sau ineficientă.

Elementele de originalitate şi unicitate privind melanjul între concepţii aparent opuse precum federalismul şi interguvernamentalismul se regăsesc şi în structura hibridă a instituţiilor UE. Michel Clamen, făcând trimitere la sistemul instituţional al UE, afirmă că avem de a face cu o „organizaţie de tip francez funcţionând după model englez”, de vreme ce în esenţa sa, încă din anii ’50, structura administraţiei bruxelleze a fost inspirată de sistemul francez (între cei şase, Franţa avea la vremea respectivă cea mai avansată structură administrativă). În timp însă, pe măsură ce numărul de membri a crescut, aceste instituţii s-au dezvoltat într-o „ambianţă de ezitări perpetue, de balans între federal şi interguvernamental, de folosire hibridă a dreptului, balansând între dreptul roman, care îşi propune să definească şi să prevadă toate situaţiile posibile şi dreptul anglo-saxon, care se bazează pe cutume, tradiţii, obiceiuri – dar şi controlului democratic” (M. Clamen, 1996, pp. 20-25).

Raporturile în continuă mişcare din cadrul „triunghiului instituţional” (Comisie, Consiliu, Parlament) s-au organizat într-o structură complicată, considerată de unii autori ca reprezentând un „sistem în reţea” . Caracterul de unicitate al procesului decizional comunitar derivă şi din rolul care revine statelor membre, ale căror interese sunt apărate nu în cadrul Parlamentului, aşa cum se întâmplă în cazul statelor federale, ci în cadrul Consiliului de Miniştri. O altă trăsătură specifică este cea privind rolul activ jucat de administraţiile naţionale în pregătirea şi aplicarea deciziilor, administraţii care, la rândul lor, se constituie în adevărate „sub-reţele”.Pe scurt despre instituţiile UE

Consiliul European reuneşte şefii de stat şi de guverne, oferă impulsurile necesare dezvoltării Uniunii şi fixează orientările politice generale;

Consiliul de Miniştri principalul organ de decizie, reuneşte miniştrii statelor membre, pentru fiecare din formaţiunile sale (Consiliul Afacerilor Externe, Consiliul Agriculturii etc.); acest reprezentat este singurul competent să reprezinte statul membru respectiv şi să-şi exercite dreptul de vot; Consiliul este ajutat în activitatea sa de Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER);

Comisia Europeană are iniţiativa proiectelor legislative, pune în aplicare aceste decizii şi veghează la respectarea dreptului comunitar; îşi exercită atribuţiile în deplină independenţă, în îndeplinirea sarcinilor lor, comisarii nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni din partea unui guvern sau organism;

Parlamentul European exercită, alături de Consiliul de Miniştri, funcţiile legislative şi bugetare, precum şi pe cele de control politic şi consultative; parlamentarii sunt aleşi prin vot universal direct, pentru un mandat de cinci ani, reprezentarea cetăţenilor europeni fiind asigurată în mod proporţional degresiv, cu stabilirea unui prag minim;

Curtea de Justiţie (formată din Curtea Europeană de Justiţie, Tribunalul de Înaltă Instanţă şi tribunale specializate) tranşează litigiile privind dreptul comunitar şi se pronunţă asupra interpretării şi aplicării legislaţiei europene;

Banca Central Europeană alături de băncile centrale naţionale, formează Sistemul European al Băncilor Centrale, care conduce politica monetară a Uniunii pentru statele care au adopatat euro; BCE are personalitate juridică şi este singura abilitată să autorizeze emisiunea de euro, fiind independentă în exercitarea prerogativelor sale;

Curtea de Conturi asigură controlul conturilor şi buna gestiune financiară privind veniturile şi cheltuielile Uniunii; este o instituţie care acţionează în deplină independenţă;

17

Comitetul Economic şi Social exercită o funcţie consultativă pe lângă PE, Consiliul de Miniştri şi Comisie şi este format din reprezentanţi ai organizaţiilor patronale, sindicale, reprezentanţi ai societăţii civile, în special din domeniile socio-economice, civice, profesionale şi culturale;

Comitetul Regiunilor exercită o funcţie consultativă pe lângă PE, Consiliul de Miniştri şi Comisie şi este format din reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale, care sunt fie titulari ai unui mandat electoral în cadrul unei colectivităţi regionale sau locale, fie sunt răspunzători din punct de vedere politic în faţa unei adunări alese.

Consiliul European

Daca în primii 15 ani de existenţă ai CEE au avut loc numai şase reuniuni ale sefilor de state si guverne, blocajul instituţional creat de „compromisul de la Luxembourg” (1965) impunea tot mai mult gasirea unei soluţii. Consiliul European, autentică structură interguvernamentală, a fost creat la iniţiativa preşedintelui francez Valery Giscard d Estaign, în urma unei reuniunii desfasurate în 9-10 decembrie 1974, la Paris. La propunerea acestuia s-a luat decizia organizării periodice a unor „întâlniri la nivel înalt” între şefii de stat şi guverne. Astfel, şefii de state şi guverne „au decis să se reunească, alături de miniştrii afacerilor externe, de trei ori pe an sau ori de câte ori este necesar, sub forma unui Consiliu al Comunitaţii ... „ (punctul 3 al Comunicatului final, Paris, decembrie 1974). Acest organism, care nu fusese prevăzut în tratatele fondatoare, a fost pentru prima data menţionat în Actul Unic European (1987) şi a capatat un statul oficial prin Tratatul de la Maastricht (1993). Abia Tratatul Constituţional va conferi acestei reuniuni un caracter de instituţie deplină a UE, aspect mentinut si in Tratatul de Reforma (in curs de ratificare).

Trecând dincolo de aspectele istorice, de natura juridico-instituţională, rolul Consiliului European, de principal instrument de formulare a principiilor, direcţiilor şi strategiilor specifice procesului de integrare europeana, este de netagaduit. În fapt, aceasta instanţa a devenit instanţa decisiva în arbitarea diferitelor subiecte „sensibile”, în special generate de alocarea bugetului comunitar, de la politica agricola, la rabatul britanic. S-a apreciat, de pildă, că în cele aproape o sută de Consilii Europene care au avut loc până acum, s-au luat decizii extrem de importante, precum crearea unei uniuni politice europene, modificarea tratatelor fundamentale, extinderea Uniunii sau crearea Uniunii Economice şi Monetare.

Structura Consiliului EuropeanActul Unic (în vigoare din 1 iulie 1987) stipula urmatoarele: „Consiliul European reuneşte şefii de state şi guverne ale statelor membre, precum şi preşedintele Comisiei Comunitaţilor Europene. Aceştia sunt asistaţi de miniştrii afacerilor externe şi de un membru al Comisiei”. Conform Actului Unic, Consiliul se reuneşte de cel puţin două ori pe an. Tratatul de la Maastricht confirmă dispoziţiile anterioare, menţionând faptul că reuniunile sefilor de stat şi guverne se vor organiza de regulă de două ori pe an, la finele fiecărui semestru, în momentul schimbării preşidenţiei turnante a UE, deşi pot fi organizate şi alte reuniuni, atunci când este cazul. Conform Tratatului de Reforma, Consiliul European face parte din structura instituţionala a UE, alaturi de PE, Consiliul de Miniştri, Comisia Europeană şi Curtea de Justiţie a UE. El se întruneşte în fiecare trimestru, la convocarea preşedintelui său iar în cazul în care situaţia o impune, preşedintele poate convoca şi o reuniune extraordinară.

De remarcat faptul că la reuniunile Consiliului, destul de restrânse, participă în fapt trei preşedinţi: al Franţei, al Finlandei şi al Comisiei. Atunci când sunt decise chestiuni legate de UEM, participă şi miniştrii de finanţe ai statelor membre. În cazul în care miniştrii de externe nu pot participa, locul lor este luat de un secreatr de stat şi, în cazuri rare, de reprezentanţii permanenţi ai statelor membre pe lângă UE (membrii COREPER). În plus, la reuniuni mai participă şi personal tehnic (traducători, secretari, etc.), accesul altor persoane fiind însă interzis. Numai în mod excepţional pot avea acces în sală cîte doi delegaţi pentru fiecare stat membru, pe bază de ecusoane securizate, pentru a aduce materiale sau transmite mesaje, nu şi pentru a participa la discuţii (Enciclopedia Uniunii Europene, 2005, p.73). Cu toata lipsa

18

de transparenţă, la finele reuniunilor (cu excepţia celor informale) sunt facute publice concluziile întâlnirilor.

Competenţele Consiliului EuropeanRolul care revine Consiliului, de instituţie coordonatoare a UE, este formulat într-un mod similar, şi în Tratatul de la Maastricht şi in Tratatul de Reforma, menţionându-se urmatoarele: „Consiliul European va da Uniunii impulsurile necesare dezvoltării şi îi va defini orientările politice generale”.

Preşedinţia Consiliului EuropeanStatul membru care prezidează Consiliul European, prezidează şi Consiliul de Miniştrii, precum şi celelalte organisme legate de activitatea Consiliului (COREPER, grupurile de lucru, comitetele). Statul care prezidează joacă un rol decisiv în stabilirea agendei, pregătirea procedurilor de vot şi influenţarea deciziei finale. În plus, statul care prezidează joacă un rol cheie în reprezentarea internaţională a Uniunii, ca şi în reprezentarea poziţiei Uniunii în cazul politicii externe şi de securitate.

Alocarea Preşedinţiilor rotative în perioada 2005 – 2020 este următoarea:

2006/I Austria 2006/II Finlanda2007/I Germania 2007/II Portugalia2008/I Franţa 2008/II Slovenia2009/I Cehia 2009/II Suedia2010/I Spania 2010/II Belgia2011/I Ungaria 2011/II Polonia2012/I Danemarca 2012/II Cipru2013/I Irlanda 2013/II Lituania2014/I Grecia 2014/II Italia2015/I Letonia 2015/II Luxemburg2016/I Olanda 2016/II Slovacia2017/I Malta 2017/II Marea Britanie2018/I Estonia 2018/II Bulgaria2019/I Austria 2019/II Romania2020/I Finlanda

19

Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştrii)

Consiliul Uniunii Europene (sau, pe scurt Consiliul) este principalul organism decizional şi legislativ al Uniunii. Consiliul reprezinta interesele statelor membre, permiţându-le acestora să-şi exprime diferitele puncte de vedere.

Structura Consiliului Consiliul este format din reprezentanţi, la nivel ministerial, din fiecare stat membru, de regula miniştrii (sau Secretari de stat) responsabili de domeniul în discuţie. Ca atare, Consiliul se reuneşte în configuraţia impusă de agenda şi politica în discuţie la reuniunea respectivă. Numele Consiliului respectiv depinde de domeniul în care miniştrii respectivi acţionează. De exemplu, miniştrii de finanţe se reunesc în cadrul Consiliului Afacerilor Economice şi Financiare (ECOFIN), în vreme ce miniştrii agriculturii, în cadrul Consiliului pentru Agricultură iar miniştrii afacerilor externe, în Consiliul pentru Afaceri Generale.

În cadrul Consiliului European de la Sevilia din 21-22 iunie 2002 s-a luat decizia modificării structurii Consiliului de Miniştrii, noul sistem devenind operaţional în a doua jumatate a anului 2002. Astfel, Consiliul Afacerilor Generale a fost redenumit „Consiliul Afacerilor Generale şi Relaţiilor Externe” iar numarul Consiliilor a fost redus la urmatoarele nouă:

• Consiliul „Afacerilor generale şi relaţiilor externe”;• Consiliul „Afacerilor economice şi financiare”;• Consiliul „Justiţiei şi afacerilor interne”;• Consiliul „Politicii Sociale privind ocuparea fortei de munca, sanataţii şi protecţiei

consumatorilor”;• Consiliul „Competitivităţii (Piaţă Internă, Industrie şi cercetare, inclusiv turism)”;• Consiliul „Transporturilor, telecomunicaţiilor şi energiei”;• Consiliul „Agriculturii şi pescuitului”;• Consiliul „Mediului”;• Consiliul „Educaţiei, tineretului şi culturii (inclusiv afaceri în domeniul

audiovizualului)”.

Consiliile „Afacerilor generale şi relaţiilor externe”, „Agriculturii şi pescuitului”, „Afacerilor economice şi financiare” şi „Justiţiei şi afacerilor interne” se reunesc de regulă o dată pe lună, în vreme ce celelalte Consilii se reunesc de două-şase ori pe an.

Sediul Consiliului este în Brussels dar întruniri la intervale fixe (aprilie, iunie şi octombrie) au loc şi în Luxemburg iar întâlniri informale se desfăsoară în capitalele statelor care deţin Preşedinţia.

Pentru a asigura buna desfaşurare a reuniunilor Consiliului şi Preşedinţiei sunt asistate de un Secretariat General format din aproximativ 2500 de funcţionari, a căror principală responsabilitate este de a pregăti întâlnirile Consiliului şi organismelor aferente. El este condus de un secretar General, un funcţionar independent responsabil de domeniul Politicii Externe şi de Securitate (Înalt Reprezentant pentru PESC). Secretarul General adjunct gestionează activitatea de zi cu zi, precum pregătirea întâlnirilor Consiliului.

Sistemul de vot în cadrul ConsiliuluiConsiliul poate adopta decizii prin intermediul a trei modalităţi diferite de vot:

• Cu majoritate simplă,• Cu majoritate calificată (VMC)• In unanimitate (consens).

Tratatele identifică sistemul de vot de aplicat în fiecare caz. Astfel, sistemul votului cu majoritate simplă se utilizează numai în relaţie cu diferite aspecte procedurale sau atunci când nici un alt sistem de vot nu este menţionat în tratate. În cazul unor aspecte de conţinut, precum în cazul actelor legislative, se aplică VMC sau în unanimitate. Votul cu unanimitate

20

(consens) a fost folosit apropoape în mod exclusiv în trecut (în ciuda referirii la VMC din TR) şi asta, îndeosebi, ca urmare a aşa numitului „compromis de la Luxemburg”. La vremea respectiva (1966), preşedintele De Gaulle a reuşit oarecum instituţionalizarea dreptului de veto, sprijinindu-se pe menţiunile incluse în Protocolul reuniunii Consiliului din 18 ianuarie 1966, conform cărora statele membre vor continua negocierile, atunci când sunt în discuţie aspecte de interes naţional, până când se va atinge consensul între părţile în discuţie.

VMC a început să înlocuiasca votul în unanimitate, devenind modalitatea de vot dominantă, odata cu Actul Unic şi lansarea programului pietei unice. Procedura VMC a rămas, în linii mari, nemodificată de la origini, respectiv din momentul Tratatului de la Roma şi valabilă înainte de 1 mai 2004. Fiecărui stat membru îi erau alocate un număr de voturi, statele mai populate beneficiind de un număr mai mare de voturi decat statele mici (de exemplu, Franţa, cu 59 milioane, avea dreptul la 10 voturi, Danemarca, cu 5 milioane, 3 voturi). Numărul total de voturi pentru UE-15 a fost de 87. Pragul pentru atingerea majorităţii, cunoscut ca prag al „majorităţii calificate”, era de 62 de voturi, ceea ce însemnă o majoritate de circa 71% (mai exact 71.26%, 62/87) din voturi pentru adoptarea unei propuneri. Trebuie de asemenea remarcat faptul că, deşi VMC reprezintă procedura de bază în luarea deciziilor Consiliului, acesta preferă totuşi procedura „consensului”, ceea ce nu diminuează însă semnificaţia votului majoritar.

Extinderea spre Est a impus reforma VMC. De remarcat că cea mai mare parte a noilor veniţi sunt state mici sau medii (cu o singură excepţie, Polonia), iar menţinerea procedurii de alocare a voturilor practicată în cazul extinderile anterioare ar fi dus la apariţia de probleme noi în procesul decizional. Ca atare, s-a pus problema reformării procedurilor decizionale, fapt care a reprezentat un exerciţiu politic experimentat în cadrul Conferinţei Interguvernamentale care a dus la semnarea Tratatului de la Amsterdam. Exerciţiul, ce a fost în fapt un eşec, a fost reluat în cadrul următoarei Conferinţe Interguvernamentale, cea care a permis semnarea Tratatului de la Nisa.

În ciuda faptului că Tratatul de la Nisa (2003) a oferit o soluţie, respectiv un nou cadru instituţional pentru o Uniune cu 27 de membri, deşi soluţia a fost considerată de unii analişti ca fiind una „neizbutită”, care nu a permis procesului decizional al UE să devină unul eficient şi legitim (R. Baldwin, 2003, p. 3). Tratatul de la Nisa a extins numărul domeniilor în care se aplică VMC, fără a se renunţa însă la unanimitate în cazul unor domenii precum fiscalitatea, anumite prevederi privind politica fiscala, justitie si afacei interne sau politica externa şi de securitate.

Sistemul anterior de ponderare, favoriza statele membre cu populatie redusă, ceea ce facea ca limita de 71% (62/87) să fie atinsă, în anumite situaţii, prin implicarea a numai 58% din populatia Uniunii. Noul val al extinderii, format în principal din ţări mici, ar fi perpetuat şi chiar agravat aceasta situaţie, ducând la situaţii în care o decizie luata prin VMC ar fi implicat poate mai putin de jumatate din populatia UE.

Ca atare, modificările aduse procedurilor decizionale au avut în vedere următoarele două aspecte:

• Menţinerea principiilor de bază ale sistemului (cu observaţia că numărul total de voturi creşte de la 87 la 321 iar majoritatea calificată de la 62 la 232);

Se reponderează voturile între statele membre: se trece de la banda 2 – 10 (numarul minim – maxim de voturi) la banda 3 – 29, menţinându-se situaţia favorizată a statelor mici.

• Adaugă trei noi criterii de îndeplinit:

o Triplul criteriu sau „tripla majoritate” impune câştigarea a:

cel puţin 72% din voturile Consiliului (232 de voturi din 321 alocate celor 25 de state ale UE sau 255 voturi din 345 în cazul UE-27),

cel puţin 50% din statele membre (in UE-25, cel putin 13 state, în UE-27, cel putin 14 state);

21

cel puţin 62% din populaţia Uniunii (daca aceasta conditie nu este indeplinita, decizia nu este adoptată).

o realocă numărul de voturi între state în favoarea statelor mari, după cum rezultă şi din tabelul 6.

Alocarea numărului de voturi în cadrul Consiliului de Miniştri conform Tratatului de la Amsterdam şi conform Tratatului de la NisaTabelul 6

Stat membru

Voturi conform Tratatului

de la Amsterdam (inaintede 1 mai 2004 si

in perioada 1 mai – 1 noiembrie 2004)

Voturi conform Tratatului de la Nisa

(dupa 1 noiembrie 2004)

Populaţia (milioane)

1 Germania 10 29 822 Marea Britanie 10 29 593 Franţa 10 29 594 Italia 10 29 575 Spania 8 27 406 Polonia - 8 27 387 Olanda 5 13 168 Grecia 5 12 119 Cehia - 5 12 1010 Belgia 5 12 1011 Ungaria - 5 12 1012 Portugalia 5 12 1013 Suedia 4 10 914 Austria 4 10 815 Slovacia - 3 7 516 Danemarca 3 7 517 Finlanda 3 7 518 Irlanda 3 7 419 Lituania - 3 7 420 Letonia - 3 4 221 Slovenia - 3 4 222 Estonia - 3 4 1.423 Cipru - 2 4 0.824 Luxemburg 2 4 0.425 Malta - 2 3 0.426 România - 14 2227 Bulgaria - 10 8.1

Total voturi 124 345 480.2Majoritatea calificata 88 255Minoritatea de blocaj 37 91

Sursa: Prelucrare realizata de autor după Z.Horvath, Handbook on the European union, 2005, p.140

Cu alte cuvinte, regulile impuse la Nisa (care devin operaţionale, conform Tratatelor de aderare, începând cu 1 noiembrie 2004), pot opera efectiv numai dacă cele două praguri, privind numărul de state şi populaţia, sunt îndeplinite.

22

Parlamentul European

Parlamentul European (PE) reprezintă organismul reprezentativ, ales direct de cetăţenii Uniunii din cinci în cinci ani, în luna iunie. Funcţia sa esenţială este de a exprima voinţa şi interesele cetăţenilor europeni, implicându-se pentru aceasta în procesul decizional alături de Consiliu, care reprezintă interesele sattelor membre şi Comisie, care exprimă interesele Uniunii, în ansamblul său.

Tratatul privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (în vigoare din 1952) a dus la crearea Adunării (Assemblee - fr, Assembly - eg) formată din membrii delegaţi de parlamentele naţionale ale statelor membre. Prin Tratatul de la Roma devine prima instituţie menţionată în Tratat, atat pentru CEE cât şi pentru Euratom iar din 1962, denumirea se modifică în Parlamentul European, prin Actul Unic (1987) fiind marcată şi modificarea juridică oficială a acestei denumiri.

Deşi Tratatul de la Roma îi acorda numai atribuţii de consultare şi monitorizare, nu însă şi legislative, puterile sale au crescut de la o perioadă la alta. Puterile sale au crescut considerabil ca urmare a celor două „Tratate bugetare” adoptate în 1970 şi 1975, care i-au conferit acestuia competenţe în adoptarea bugetului, alături de Consiliu. De atunci, puterile PE au fost întărite astfel încât în prezent, bugetul nu mai poate fi adoptat fără aprobarea Parlamentului.

Un moment extrem de important în existenţa PE a fost reprezentat de anul 1979, când au fost organizate primele alegeri directe18. Semnificaţia acestor alegeri directe rezidă în faptul că urmare a acestora, PE a dobândit legitimare democratică şi, urmare a mandatului venit din partea cetăţenilor europeni, poate cere creşterea competenţelor de care se bucură în cadrul procesului decizional comunitar.

Procesul de transformare a PE într-un real corp legislativ a fost marcat în mod oficial de Actul Unic (1986/87), competenţele acestuia fiind ulterior întărite prin fiecare din urmatoarele tratate (Tratatul de la Maastricht (1992/93), Amsterdam (1997/99) şi mai apoi Nisa (2001/2003). De remarcat faptul că, începând cu Actul unic, numărul domeniilor în care nu pot fi adoptate decizii fără acordul PE a crescut constant. În plus, chiar şi în acele domenii în care aprobarea PE nu este necesară, puterea acestuia de influenţă este considerabilă. Cu toate acestea, PE nu are putere legislativă singur, putându-şi exercita competenţele numai alături de Consiliu (în cadrul procedurii de co-decizie). Tratatul de la Amsterdam introduce obligaţia aprobarii nominalizării Preşedintelui Comisiei şi, în consecinţă, a întregului executiv, de către PE. În plus, PE supraveghează activităţile Comisiei, având dreptul de a-i cenzura activităţile cu 2/3 din voturi (şi majoritatea parlamentarilor prezenţi), ceea ce poate duce la demisia Comisiei. De asemenea, Comisia este obligată să prezinte rapoarte în faţa PE.

Funcţiile PE

funcţia legislativă – deţinută de PE alături de Consiliu. Se exercită prin intermediul a trei proceduri diferite, la care se face apel în funcţie de tipul propunerii legislative respective:

o procedura de consultareo procedura de cooperareo procedura de codecizieo procedura de aviz conform

funcţia bugetară – rolul PE în adoptarea bugetului comunitar este indiscutabil; cheltuielile bugetare sunt împărţite în două categorii mari, obligatorii (CO) şi neobligatorii (CNO)19, rolul PE fiind covârşitor în cazul celor neobligatorii;

18 În fapt, PE, în momentul de faţă, este singura instituţie internaţională ale căror membri sunt aleşi prin vot direct.

19 Cheltuielile obligatorii au fost definite drept „acele cheltuieli care rezultă cu necesitate din tratate sau din actele adoptate în concordanţă cu acestea”. J.Pinder (2005, p.45)

considera ca ele au fost gândite pentru a evita controlul parlamentar asupra cheltuielilor agricole, cheltuieli pe care Franţa le considera a fi de interes majore iar PE se

23

funcţia de control politic asupra instituţiilor europene – PE este cel care aprobă membrii Comisiei Europene, preşedintele acestuia, poate demite Comisia printr-o moţiune de cenzură (cu o majoritate de 2/3 din voturi), poate institui comisii temporare de anchetă20, poate primi petiţii (printr-o comisie parlamentară, creată în 1987 - responsabilă de primirea şi analizarea petiţiilor)21, poate numi un mediator european. PE exercită şi funcţii de control bugetar şi „descarcă” Comisia de execuţia bugetară.

Cazul Comisiei Santer - Comisia Santer (1995-1999) a demisionat colectiv în urma publicării unui raport al Comitetului de experţi independenţi, însărcinaţi cu anchetarea cazului de „fraudă, gestiune defectuoasă, nepotism” în cadrul Comisiei.

La 17 decembrie 1998, cu 270 voturi contra, 225 pentru şi 23 de abţineri, PE refuză să „descarce bugetar” Comisia pentru execuţia bugetară a exerciţiului 1996. PE a sancţionat astfel Comisia Santer pentu proasta gestionare a fondurilor comunitare, fraudă şi diferite alte iregularităţi.

Refuzul PE a condus la o gravă criză europeană în 1999, fără precedent în istoria construcţiei europene (deşi, în fapt, nu era pentru prima data când PE refuza descarcarea Comisiei, acest lucru petrecându-se iniţial în 1984, pentru exerciţiul din 1982, fără a exista însă şi urmarile din 1999).

În ianuarie 1999, un grup de 69 de euro-parlamentari, reprezentând opt grupuri politice, la iniţiativa euro-parlamentarului Herve Fabre-Aubrespy, depun o moţiune de cenzură la adresa Comisiei, susţinând că executibul bruxellez poată răspunderea pentru fraudă şi proastă gestiune a fondurilor comunitare. Deşi a obţinut sprijinul a numerorţi alţi parlamentari,pragul de 2/3 nu a fost atins şi moţiunea a fost respinsă. Cu toate acestea, respingerea s-a făcut la limită, cu 293 voturi contra fata de 232 pentru şi 27 de abtineri. Era pentru prima data în istoria PE când o moţiune de cenzură obţinea un suport atât de categoric. Ca atare, eurodeputaţii au decis crearea unui comitet de experţi independenţi „însărcinat să examineze modul în care Comisia a tratat cazurile de fraudă, proastă gestiune şi nepotism”. După consultarea Comisiei, la 27 ianuarie 1999, PE alege cinci „înţelepţi” însărcinaţi să ancheteze acuzaţiile aduse Comisiei22. Comitetul de experţi independenţi publică un prim raport la 15 martie 1999 denunţând cazurile de „corupţie indubitabilă” şi de „favoritism evident”.

Raportul a antrenat demisia colectivă a Comisiei Santer. Demisia colectivă a fost considerată o victorie a PE şi sfârşitul unei ere, a tehnocraţilor, dar şi un „electroşoc” necesar pentru modificarea regulilor jocului şi a instituţiilor europene. La 8 aprilie 1999, Romano Prodi este cel care se angajează să restabilească încrederea în instituţia Comisiei. La 13 aprilie 1999, el promite, în fata PE, „o transparenţa totala”, la 5 mai 1999 obţine votul de încredere al Parlamentului iar la 9 iulie îşi prezintă echipa de comisari (dintre care, 13 mai exercitaseră responsabilităţi ministeriale iar patru proveneau din Comisia Santer).

Al doilea raport al comitetului de experţi independenţi, din 10 septembrie 1999, a scos în evidenţă numarul mare de nereguli specifice administraţiei comunitare şi, respectiv, Comisiei europene, impunând, din partea acesteia un program de reformă a întregii administraţii europene.Sursa: Informaţii prelucrate dupa Jean-Claude Zarka, L‘essential des institutions de l’Union Europeenne, 5 e edition, 2002

Membrii Parlamentului EuropeanMembrii PE, asemenea colegilor lor din parlamentele naţionale, sunt direct aleşi de către cetăţeni. De asemenea, precum în parlamentele naţionale, euro-parlamentarii formează grupuri politice transnaţionale. Ei au început a fi aleşi direct în 1979, de către cetăţenii europeni, pe o perioadă de cinci ani.

străduia să le limiteze.

20 În iulie 1996, PE a instituit o comisie parlamentară de anchetă pentru a cerceta responsabilităţile în cazul propagării virusului ESB (encefalopatia spongiformă bovină), etc.

21 Se primesc peste 1500 petiţii pe an, îndeosebi privind respectarea drepturilor omului, a mediului, etc

22 Cei cinci erau: francezul Francois Pierre Lelong, fostul preşedinte al Curţii de Conturi Europene, spaniolul Juan Antonio Carrillo Salcedo, fost membru al Curţii Europene a

Drepturilor Omului, suedeza Inga-Britt Ahlenius, fosta preşedintă a Organizaţiei Europene a Curţilor de Conturi, olandezul Andre Middelhoek, fost presedinte al Curţii Conturi

Europene şi belgianul Walter Van Gerven, fost avocat general al Curţii Europene de Justiţie.

24

Condiţiile în care sunt organizate alegeri pentru PE diferă de la o ţară la alta şi deşi au existat încercări în a forma un sistem electoral european unificat, s-au adoptat numai anumite principii comune menite să ofere un cadru comun alegerilor parlamentare europene. Conform acestor principii, fiecare stat membru este liber să aleagă sistemul de alegere a reprezentanţilor europeni. Principalul principiu comun este acel conform căruia fiecare stat membru trebuie să accepte principiul reprezentării proporţionale în cazul alegerilor europene, aplicând fie sistemul listelor fie pe cel al votului unic transferabil.

În 18 state membre (Austria, Cipru, Cehia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Grecia, Hungaria, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania şi Suedia) întreaga ţară formează o singură constituantă iar cetăţenii votează pe liste naţionale. În şase state membre (Belgia, Franţa, Irlanda, Italia, Polonia şi Marea Britanie) sunt folosite constituantele teritoriale şi populaţia votează pe liste regionale (cu excepţia Irlandei, care foloseşte votul unic transferabil). Germania reprezintă un caz unic deoarece sistemul ei electoral permite partidelor politice să creeze liste fie la nivel naţional, fie al Landerelor, deşi locurile sunt alocate la nivel naţional.

Numărul de mandate alocate fiecărui stat membru depinde de numărul de locuitori, sistemul favorizând însă ţările mici (într-o măsură mai redusă însă decât în cazul voturilor pentru Consiliu). Tratatul de la Nisa limitează la 732 numarul de locuri pentru UE-27. Cu toate acestea, alocarea locurilor va deveni efectivă numai după aderarea celor 12 noi state membre. Ca atare, deoarece numarul de locuri în PE ar fi fost sub 732 urmare a unui numar mai mic de noi state membre, s-a decis aplicarea unui mecanism corector, prin realocarea celor 17 si respectiv 33 locuri alocate Bulgariei şi Romaniei. În consecinţă, numarul de locuri în PE va creşte după aderarea Romaniei şi Bulgariei, dacă cele două ţări vor adera în legislatura 2004-2009, ceea ce este foarte probabil. Pentru aceasta perioada, urmare a creşterilor de care au beneficiat celelalte ţări, şi ultimele două venite vor beneficia de un numar suplimentar de locuri (Romania – 35, Bulgaria -18). În aceste condiţii, până la următoarele alegeri, numarul total de locuri va creşte la 785, urmand ca pentru alegerile din 2009, numarul de locuri sa revina la 732. Deoarece Tratatele de Aderare au corectat unele erori din Tratatul de la Nisa (Cehia şi Ungaria aveau cu cate 2 locuri mai putin decat Belgia, Grecia şi Portugalia, în ciuda unor populatii comparabile ca dimensiune), numarul de locuri disponibil în 2009 va fi însă de 736, pentru o UE cu 27 de membri.

Tabel nr.7 Numărul de locuri în PE, după alegerile din iunie 2004

Statul membru Numarul de locuriGermania 99Marea Britanie 78Franţa 78Italia 78Spania 54Polonia 54Olanda 27Grecia 24Portugalia 24Belgia 24Cehia 24Ungaria 24Suedia 19Austria 18Slovacia 14Danemarca 14Finlanda 14Irlanda 13Lituania 13Letonia 9Slovenia 7Estonia 6Cipru 6Luxemburg 6Malta 5TOTAL 732

25

ROMANIA 35Bulgaria 18TOTAL UE-27 785

În interiorul PE, europarlamentarii nu se grupează după naţionalitate ci în funcţie de afilierea politică, în aşa-numite grupuri politice. Deoarece acestea reflectă caracterul transnaţional, un numar de minim 19 membri din cel puţin o cincime din statele membre (5 state membre pentru UE-25) pot forma un grup politic.

După alegeri, grupurile politice existente sunt reformate iar unele noi sunt create. Grupurile politice tradiţionale au creat partide politice la nivel european: cele mai mari sunt Partidul Popular European, care grupează creştin - democraţii şi conservatorii şi Partidul Socialiştilor europeni, care grupează partidele socialiste şi social-democrate. De regulă, cele două mari grupuri politice ocupă între ¼ şi 1/3 din locuri, reprezentand împreună circa 60% din mandate. Celelate grupuri parlamentare sunt Liberalii, cu rădăcini adânci în tradiţia europeană, Verzii, care câştigă în greutate sau euroscepticii, grupaţi sub numele de „Uniunea pentru o Europa a Natiunilor”, care se opun tendinţelor federaliste. O tendinţă recentă este reprezentată de creşterea ponderii celor care se opun actualei forme a UE şi procesului de integrare în general, în 2004 ei fiind cei care au alcătuit grupul „Independenţilor/Democraţiei”

Structura politica a PE dupa alegerile din iunie 2004, in formula UE-27Grupul Partidului Popularilor Europeni şi Democraţilor Europeni (EPP-ED, Group of the European Peopleţs Party and European Democrats)

278

Grupul Socialist (PES – Socialist Group in the EP) 219Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa (ALDE – Group of the Alliance of Liberals and Democrats for Europe)

103

Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană (Greens/EFA – Group of the Greens/European Free Alliance)

42

Grupul Confederal al Stângii Unite Europene 41Grupul Independenţilor/Democraţiei 28Uniunea pentru o Europa a Natiunilor 30Membri neataşaţi unui grup parlamentar 44TOTAL 785

Sursa: Pascal Fontaine, Europe in 12 lessons, European Commission, DG Communication, 2006

La alegerile pentru PE organizate în noiembrie 2007, cele 35 de locuri care au revit României pentru perioada 2007-2009, au fost împarţite între cinci partide politice: PD - 13 mandate, PSD - 10 mandate, PNL - 6 mandate, PLD – 3 mandate, UDMR – 2 mandate şi un candidat independent. Prezenţa la vot a fost de 29.46%.

26

Comisia EuropeanăLocalizare: Brussels, Rue de la Loi 200

Adresa internet: www.europa.eu.int/comm

Comisia Europeană (pe scurt, Comisia) reprezintă organismul responsabil de activitatea de zi cu zi a UE, inclusiv pregătirea deciziilor, realizarea de propuneri, luarea de iniţiative, precum şi monitorizarea, reprezentarea şi, în anumite cazuri, realizarea anumitor sarcini. Comisia este considerată a reprezenta un organism supranaţional, care nu serveşte interesele statelor membre ci pe ale Uniunii, în întregul său; în calitate de gardian al tratatelor şi intereselor comunitare, serveşte şi reprezintă interesele Uniunii şi nu pe ale statelor membre individuale.

De menţionat faptul că, în calitate de instituţie supranaţională, care reprezintă interesele Uniunii, ca întreg, Comisia funcţionează din 1967, după Tratatul de fuziune a instituţiilor comunitare. Ea este succesoarea Înaltei Autorităţi a CECO, a Comisiei CEE şi a Comisiei Euratom. Termenul „Comisie” acoperă atât echipa de conducere, formaţă, în acest moment, din 25 de persoane numite de fiecare stat membru, cât şi întreaga instituţie ca un întreg (cuprinzînd circa 25.000 de funcţionari).

Funcţiile ComisieiComisia îndeplineşte patru importante funcţiuni:

iniţiator legislativ;

gestionează şi implementează politicile UE şi bugetul;

urmăreşte respectarea legislaţiei comunitare (alături de Curtea de Justiţie)

reprezintă Uniunea în plan internaţional, în special în cazul negocierilor dintre UE şi alte ţări

Comisia joacă un rol esenţial în procesul decizional din cadrul UE, beneficiind de „drept de iniţiativă”, respectiv de dreptul de a elabora propuneri pentru noua legislaţie comunitară, propuneri prezentate spre decizie şi adoptare Consiliului şi PE. Propunerile respective trebuie să reflecte interesele uniunii şi ale ctăţenilor săi, nu ale unui anumit stat membru sau grup industrial. Pentru anumite propuneri legislative, Comisia consultă şi două organisme consultative, CES şi CR sau solicită opinii din partea parlamentelor naţionale şi a guvernelor. În plus, pentru subsatnţa tehnică a propunerilor, Comisia consultă diferiţi experţi, prin intermediul diferitelor comitete sau grupuri.

În calitate de organ executiv, Comisia este responsabilă de gestionarea şi utilizarea bugetului UE. Deşi cele mai multe plăţi se derulează prin intermediul autorităţilor naţionale şi regionale, Comisia este responsabilă de supravegherea modului în care fondurile sunt cheltuite, sub controlul Curtii de Conturi. Numai daca este mulţumit de raportul Curţii de Conturi, PE descarca Comisia de execuţia bugetară.

De asemenea, Comisia are responsabilitatea gestionării politicilor adoptate de Consiliu şi PE, precum PAC. În domeniul concurenţei, Comisia are puterea de a autoriza sau interzice fuziuni, achiziţii, etc, precum şi de a interzice anumite ajutoare de stat care pot distorsiona concurenţa.

Comisia acţionează şi în calitate de „gardian” al tratatelor. În cazul în care constată o încălcare a legislaţiei comunitare, Comisia poate aplica o procedură de sancţionare, care presupune parcurgerea următoarelor etape:

1. Faza preliminara: Comisia adreseaza statului membru o “scrisoare de atentionare” (letter of formal notice) privind posibila incalcare a obligatiilor privind transpunerea sau aplicarea directivelor UE; statul membru are posibilitatea de a lua masuri de remediere a situatiei semnalate, în termenul indicat de Comisie;

27

2. Faza formala: Comisia transmite un “aviz motivat” (reasoned opinion);

Comisia adopta o decizie adresata statului membru respectiv, a carei nerespectare poate atrage formularea unei actiuni pe langa CEJ (Art.228 TCE)

3. În cazul în care CEJ constata incalcarea obligatiilor de sm, adopta o hotarare prin care cere sm adoptarea de masuri de remediere a situatiei respective.

4. Nerespectarea hotaririi CEJ atrage sanctiuni de ordin pecuniar (amenzi).Conform Internal Market Scoreboard (iunie 2005), in perioada 2003-2005, numarul procedurilor de sanctionare declansate impotriva tarilor UE-15 nu a scazut foarte mult (Italia – 152 proceduri de sanctionare pe rol, Franta – 117, Spania – 113, Germania – 105);

Noile state membre incep si ele a avea probleme: Polonia – 13 sanctiuni pe rol, Ungaria, Slovenia, Lituania si Estonia – “doar” 5.Polonia: Transpunerea necorespunzatoare a Directivei 2000/59/CE (instalatii portuare de receptie a deseurilor pe nave) [aviz motivat];Netranspunerea Directivei 2003/55/CE (Gaz) [scrisoare atentionare]Cehia:Netranspunerea Directivei 75/117/CEE (egalitatea dintre femei si barbati domeniul salarizarii) [aviz motivat];Netranspunerea Directivei 2003/54/CE (Electricitate) [scrisoare atentionare]

În ceea ce priveşte funcţia de reprezentare a intereselor UE în exterior, Comisia este cea care apără şi promovează interesele Uniunii în cadrul negocierilor internaţioanle purtate în OMC sau OECD. Comisia este responsabilă în faţa PE, care o poate dizolva cu 2/3 din voturi. Comisia este obligată să explice şi să justifice acţiunile sale în faţa PE şi, atunci când i se solicită, să ofere răspunsuri scrise sau orale interpelarilor PE.

Structura ComisieiConform Tratatului de la Nisa şi a Tratatelor de Aderare semnate de cele 10 noi state membre, începând cu 1 noiembrie 2004, fiecare stat membru numeşte câte un comisar.

De reţinut că anterior acestei extinderi, fiecare din cele cinci ţări „mari” (Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie şi Spania) numeau câte doi comisari, iar celelalte state câte unul, astfel câ în UE-15, numarul de comisari a fost de 20. Daca s-ar fi menţinut acest principiu, într-o UE cu 27 membri, numarul comisarilor ar depasi cu mult numarul portofoliilor disponibile. Tratul de la Nisa a stipulat faptul că se menţine principiul „o ţară – un comisar” până în momentul în care număprul lor atinge cifra 27, moment în care, Consiliul, acţionând în unanimitate, va stabili numărul de comisari astfel încât el să fie mai mic decât numărul de state, precum şi un sitem de rotaţie care să acorde şanse egale tuturor statelor.

Comisarii deţin portofolii, similar miniştrilor dintr-un guvern naţional. Ei sunt numiţi pe o perioadă de cinci ani, cu posibilitatea reînoirii. Procedura numirii Comisarilor (în perioada celor 6 luni destinate alegerilor pentru PE) este următoarea:

guvernele statelor membre convin împreună asupra viitorului Preşedinte al Comisiei; Preşedintele desemnat al Comisiei este aprobat de PE; Preşedintele Comisiei, prin discuţii cu statele membre, alege ceilalţi membri ai

Comisiei; Noul Parlament European intervievează fiecare membru al Comisiei şi prezintă opinia

asupra întregii echipe. Odata aprobata, Comisia îşi poate începe activitatea.

Actualul Preşedinte al Comisiei îşi va desfăşura activitatea până la 31 octombrie 2009. Numele său este Jose Manuel Barroso şi este portughez.

Componenţa Comisiei Europene 2004 - 2008

1. Jose Manuel BARROSO – Preşedintele Comisiei Europene2. Siim KALLAS – Vicepreşedinte, Comisar pentru probleme administrative, de audit şi anti-fraudă

28

3. Franco FRATTINI – Vicepreşedinte, Comisar pentru justiţie, libertate şi securitate4. Gunther VERHEUGEN – Vicepreşedinte, Comisar pentru întreprinderi şi industrii5. Jacques BARROT – Vicepreşedinte, Comisar pentru transporturi6. Joaquin ALMUNIA – Comisar pentru afaceri economice şi monetare7. Margot WALLSTROM – Vicepreşedintă, Comisar pentru relaţii instituţionale şi strategii de comunicare8. Olli REHN – Comisar pentru extindere9. Stavros DIMAS – Comisar pentru mediul înconjurător10. Viviane REDING – Comisar pentru societatea informaţională şi media11. Dalia GRYBAUSKAITE – Comisar pentru programare financiară şi buget12. Danuta HUBNER – Comisar pentru politică regională13. Jan FIGEL – Comisar pentru educaţie, pregătire profesională şi multilingvism14. Janez POTOCNIK – Comisar pentru ştiinţă şi cercetare15. Joe BORG – Comisar pentru pescuit şi afaceri maritime16. Markos KYPRIANOU – Comisar pentru sănătate şi protecţia consumatorului17. Andris PIEBALGS – Comisar pentru energie18. Benita FERRERO-WALDNER – Comisar pentru relaţii externe şi politica europeană de vecinătate19. Charlie MCCREVY – Comisar pentru serviciile pieţei unice20. Laszlo KOVACS – Comisar pentru impozite şi uniunea vamală21. Louis MICHEL – Comisar pentru dezvoltare şi asistenţă umanitară22. Mariann FISCHER BOEL – Comisar pentru agricultură şi dezvoltare rurală23. Neelie KROES – Comisar pentru concurenţă24. Peter MANDELSON – Comisar pentru comerţ25. Vladimir SPIDLA – Comisar pentru ocupare, afaceri sociale şi şanse egale.26. Leonard ORBAN – Comisar pentru multilingvism27. Meglena KUNEVA – Comisar pentru protecţia consumatorului

29

Mecanisme decizionale

Procesul decizional în UE, generator al „metodei comunitare”, nu a încetat să evolueze de-a lungul anilor, sub semnul a două trăsături distincte, prima privind procedurile de vot în cadrul Consiliului, a doua privind extinderea puterii acordate Parlamentului European23, ambele evoluţii influenţând, direct şi indirect, şi rolul jucat de Comisie.

Toate procedurile care vor fi prezentate în continuare au un element comun, faptul că întreg procesul este declanşat de propunerea venită din partea Comisiei, dar şi un element distinctiv major, respectiv puterea care revine PE. În legătură cu originea propunerilor făcute de Comisie, conform datelor colectate şi prelucrate chiar de către Comisie24, 35% reprezintă obligaţii internaţionale, între 25-30% sunt amendamente la legislaţia existentă, 20% reprezintă răspunsul la solicitări venite din partea altor instituţii ale UE, state membre sau grupuri de interes, 10% sunt generate de prevederile incluse în tratate şi numai 5-10% reprezintă iniţiative pure, „spontane” ale Comisiei.

Deşi, în continuare, vom încerca să ne oprim numai asupra celor mai importante proceduri decizionale, trebuie menţionat totuşi faptul că numărul lor este relativ complicat de stabilit. Majoritatea analiştilor sunt însă de acord că numărul acestor proceduri variază între 20 şi 30, un raport al Comisiei din 1995 identificând 29 asemenea proceduri, respectiv: 22 sub pilonul CE, 4 sub pilonul PESC şi 3 sub pilonul JAI (Commission, 1995, pp. 80-84). Numărul lor ridicat este generat de particularităţile procesului politic al UE, de lipsa de consens între elitele politice vis-à-vis de direcţia şi modul de evoluţie al procesului de integrare europeană (opinii divergente apărând atât în tabăra interguvernamentalistă, cât şi în cea federalistă).

Diferendele şi controversele dintre statele membre, reflectând poziţiile diferite în ceea ce priveşte fie direcţia supranaţională, fie interguvernamentală, au fost relansate la mijlocul anilor ’80 (cele mai multe iniţiative au aparţinut guvernului britanic, mult mai declarat interguvernamental decât celelalte). Lipsa unor puncte de vedere comune privind sensul procesului de integrare au făcut ca deciziile privind procesul decizional, care se iau, în principal, în cadrul Conferinţelor Interguvernamentale (CIG), să producă un sistem decizional tot mai complicat. Acest sistem a făcut ca, în timp, să apară noi proceduri decizionale şi variaţii considerabile în cadrul procedurilor existente25. N. Nugent propune clasificarea procedurilor decizionale ale UE în două mari categorii:

Decizii constituţionale majore şi decizii privind direcţia procesului de integrare – acest tip de decizii (acoperind aspecte precum modificarea tratatelor, principii şi etape ale UEM, aderarea de noi state membre) sunt luate, sau cel puţin aprobate, de Consiliul European. Deoarece ei se întâlnesc numai câteva zile pe an, desfăşurarea acestor întâlniri este pregătită de Consiliul de Miniştri în strânsă colaborare cu Comisia. Deciziile Consiliului European se iau, cu rare excepţii, în unanimitate şi sunt decizii politice care implică acţiuni corespunzătoare din partea Comisiei şi Consiliului pentru a produce efecte legale;

Decizii legislative – există patru principale proceduri legislative, respectiv consultarea, cooperarea, codecizia şi avizul conform. Cele patru categorii au o trăsătură comună care rezidă în faptul că, în cazul fiecăreia, Consiliul şi PE solicită Comisiei să facă o propunere, Comisia fiind singura care are dreptul formal de iniţiativă. Pe de altă parte, diferenţele sunt majore, şi ţin, în principal, de rolul care revine PE în fiecare din ele (de la dreptul de a fi consultat, în cadrul procedurii de consultare la dreptul de veto, în cadrul procedurii de codecizie sau aviz).

Sursa: Nuget, N., în Encyclopedia of the European Union, 2000, pp. 118-120

23 Iniţial, la începuturile procesului de integrare, Comisia supunea propunerile Consiliului; în cazul în care era prevăzut de către tratate, PE putea fi „consultat”; în final, decizia fiind adoptată de către Consiliu. Treptat, puterea şi influenţa PE în procesul decizional a crescut, fapt reflectat şi de modificările suferite în timp de tratate.

24 European Commission (1998), citată în: Peterson, John; Bomberg Elisabeth (1999): Decision – Making in the European Union, London, Macmillan Press, 1999

25 Putem exemplifica, oferind ca exemple de noi proceduri decizionale pe cele de cooperare şi consultare, introduse prin AUVE, de codecizie, introdusă prin TUE sau procedurile PESC şi JAI, introduse tot prin TUE.

30

Procesul decizional comunitar pare a fi, şi chiar este, unul extrem de laborios, urmare a complexităţii procedurilor, dar şi a numărului ridicat de actori instituţionali implicaţi. Aşa de pildă, pentru a elabora un prim proiect al unei propuneri, Comisia are nevoie de cel puţin un an, în care să realizeze studii prealabile, să consulte experţii etc. Ulterior, între momentul prezentării unui proiect în faţa Consiliului şi adoptarea sa definitivă, formalizată prin publicarea în Jurnalul Oficial al UE, se mai scurg câţiva ani (cel puţin doi ani, adesea mult mai mult), şi asta deoarece procedura implică (cu diferenţe specifice de la o procedură la alta) una sau mai multe dezbateri în Consiliu (frecvent precedate de reuniuni tehnice pregătite de COREPER), una sau mai multe consultări în Parlament, în CES sau în Comitetul Regiunilor şi abia apoi votul final. Odată ce o directivă este publicată, responsabilitatea principală revine statelor membre, care urmează să o transpună în dreptul naţional, ceea ce mai implică încă cel puţin doi ani.

Din perspectiva mecanismelor decizionale, trăsătura specifică politicilor comune o reprezintă diversitatea. Aşa de pildă, Tratatele prevăd posibilitatea luării deciziilor prin vot cu majoritate simplă, calificată sau cu unanimitate, în cadrul unor proceduri care s-au multiplicat pe măsură ce procesul de integrare a avansat (în special în ceea ce priveşte gradul de participare al Parlamentului European).

Cea mai importantă parte a jocului instituţional se poartă între trei actori principali, Consiliul, Comisia şi Parlamentul, asistaţi de Curtea de Justiţie, ca de un arbitru. Între cei trei, puterile sunt repartizate relativ echilibrat, fiecare actor având propria sa partitură. În funcţie de domeniul în discuţie, tratatele definesc modalităţi şi proceduri decizionale diferite:

În luarea deciziei – variaţia esenţială rezidă în modalitatea de vot;

în ceea ce priveşte procedurile decizionale, în ciuda variaţiilor destul de numeroase (pot fi identificate peste 20 de modalităţi diferite), două elemente esenţiale trebuie avute în vedere:

o în anumite situaţii, Comisia este delegată să decidă singură;

o deciziile care revin Consiliului sunt precedate de una, două sau trei consultări cu PE (procedura de codecizie, de pildă, caută să asigure echilibrul între cei trei actori, sporind pentru aceasta rolul care revine PE).

Pe scurt despre principalele categorii de proceduri decizionale:

1. Procedura de consultare o A fost specifică manierei iniţiale de adoptare a deciziilor, fiind astăzi păstrată pentru foarte puţine

domenii;o Rolul Parlamentului European (PE) este doar consultativ: PE emite o opinie sau propunere de

amendare a iniţiativelor legislative, pe care Consiliul le poate lua sau nu în considerare;o Această procedură se aplică, de pildă, în cazul revizuirii preţurilor agricole, cooperare

poliţienească şi judiciară, cetăţenie europeană, etc.

2. Procedura de cooperareo Introdusă prin Actul Unic, reprezintă o formă mai evoluată de adoptare a deciziilor, oferind PE un

rol mai important;o Presupune existenţa a două lecturi ale propunerilor făcute de către Comisie, ceea ce oferă PE

posibilitatea să amendeze propunerile acesteia sau poziţia iniţială a Consiliului;o Pentru a putea ignora amendamentele PE, Consiliul are nevoie de unanimitate;o Se aplică în numeroase domenii: fonduri structurale, cercetare, mediu, relaţii externe etc.o Tratatul de la Nisa propune renunţarea la această procedură pe măsura adâncirii procesului

integrării europene.

3. Procedura de codecizieo Introdusă prin Tratatul de la Maastricht, sporeşte semnificativ rolul PE în cadrul procesului

decizional, oferind PE puterea de a decide pe plan de egalitate cu Consiliul; a dus la creşterea numărului de decizii adoptate cu majoritate calificată;

31

o Tratatul de la Amsterdam modifică procedura de codecizie în sensul simplificării. o În linii mari, procedura de codecizie este astfel structurată:

• Dacă PE şi Consiliul cad de acord asupra propunerii Comisiei, aceasta este aprobată;• Dacă există un dezacord, PE poate fie să accepte poziţia comună a Consiliului, fie să o

respingă sau să o amendeze, cu votul majorităţii membrilor;• Dacă Consiliul nu acceptă amendamentele, se convoacă un comitet de conciliere format din

reprezentanţii celor trei instituţii, după care PE şi Consiliul votează acordul realizat/poziţia comună; în caz de dezacord, propunerea nu este adoptată.

• Se aplică în numeroase domenii: libera circulaţie a lucrătorilor, protecţia consumatorilor, educaţie, cultură, sănătate, reţele trans-europene etc.

4. Procedura de aviz conformo Folosită numai pentru o gamă relativ limitată de domenii legislative, respectiv pentru anumite

probleme constituţionale şi politice sensibile sau pentru anumite categorii de acorduri interinstituţionale.

o Instituită prin Actul Unic, pentru a permite Parlamentului aprobarea tratatelor de aderare sau de asociere, fiind ulterior extinsă prin Tratatul de la Maastricht la şase noi domenii. Ulterior, Tratatul de la Amsterdam a transferat două din ele către procedura de codecizie.

o Procedura este în continuare obligatorie pentru adoptarea de sancţiuni în cazul unei violări grave şi persistente a drepturilor fundamentale de către unul din statele membre.

o Conform acestei proceduri, Consiliul adoptă o poziţie cu unanimitate de voturi, de regulă, dar nu întotdeauna, ca urmare a unei propuneri făcute de Comisie. Poziţia Consiliului este avizată de PE, care poate agrea poziţia respectivă, în majoritatea cazurilor, cu majoritatea nominală a celor prezenţi, nu a tuturor membrilor. PE nu are forţa de a propune amendamente în cadrul acestei proceduri. Dacă avizul este acordat, Consiliul adoptă propunerea.

o Folosită în domenii precum: responsabilităţile specifice ale BCE, Fondurile structurale şi Fondul de coeziune, aderarea, etc.

Procedurile pot varia chiar şi în cadrul aceleiaşi politici, în funcţie de obiectivele sau tipul de acţiune prin care se intervine. Astfel, pentru politica în domeniul transporturilor, articolul 71 (fostul art. 75) al Tratatului impune recursul la procedura de cooperare prin art. 252 (fost art. 189 C), dar aliniatul trei prevede o derogare, în principal prin cerinţa asigurării unanimităţii în cadrul Consiliului atunci când dispoziţiile prevăd că „afectează grav nivelul de viaţă şi de ocupare a forţei de muncă în anumite regiuni ca şi modul de utilizare al echipamentelor”.

Pentru multe din situaţiile prevăzute în tratate sunt menţionate şi derogări, ca de pildă în cazul politicii de cooperare şi dezvoltare, pentru care art. 179 (fost art. 130 W) impune procedura de cooperare (art. 252) în cazul măsurilor necesare atingerii obiectivelor, fiind prevăzute însă şi excepţii în ceea ce priveşte cooperarea cu ţările ACP (Africa, Caraibe, Pacific)sau cu ţările terţe şi organizaţiile internaţionale (situaţie în care intră în funcţiune mecanisme de cooperare specifice, dezvoltate între statele membre şi Comunitate).

În domeniul financiar, mai poate fi amintită declaraţia comună a Consiliului şi Comisiei, adoptată la 4 martie 1975, prin care s-a instituit procedura de concertare. Aplicată de circa 20 de ori în zece ani, ea nu a fost întotdeauna încununată de succes. Ea a deschis însă calea procedurii de conciliere stabilită prin tratatul de la Maastricht şi acordurilor interinstituţionale între cele trei instituţii.

Metoda deschisă de coordonare (open method of coordination), a fost promovată ca principalul instrument de realizare a Strategiei Lisabona26. Această tehnică a fost folosită încă din anii de început ai procesului de integrare de către Comisie, ca o modalitate de realizare a unei cooperări şi coordonări flexibile. De pildă, în anii ’70, Comisia a promovat consultaţii între statele membre în probleme de mediu, reuşind ca astfel să convingă statele membre să acorde Uniunii puteri legislative oficiale.

Acest tip de abordare se bazează pe următoarele caracteristici:

26 Strategia Lisabona a fost lansată în anul 2000, în cadrul Consiliului European de la Lisabona

32

• Comisia apare în calitate de creator de reţele de experţi „independenţi”, care vor promova ideile şi tehnicile;

• În cadrul Consiliului sunt convocate grupări de lucru la nivel înalt, într-o atmosferă de brainstorming, nu de negociere;

• În cadrul Parlamentului European se poartă un dialog organizat cu diferitele comisii specializate care pot susţine o anumită abordare.

De exemplu, în domeniul politicii de ocupare a forţei de muncă, rolul UE este de a compara experienţe naţionale, locale şi sectoriale. Obiectivul este nu de a stabili un cadru unic comun, ci de a împărtăşi aceleaşi experienţe şi de a promova răspândirea practicilor optime.

33

PARTEA a III-a. Politici comune ale Uniunii Europene

Politica în domeniul concurenţei

Conform reglementărilor comunitare, politica în domeniul concurenţei nu reprezintă un scop în sine, ci o condiţie necesară realizării pieţei interne. Astfel, Art. 3(g) TCE subliniază faptul că scopul urmărit este acela de a permite instituirea unui „regim care să asigure faptul că, în cadrul pieţei interne, concurenţa nu este distorsionată”.

Obiectivele politicii în domeniul concurenţei pot fi succint grupate în trei categorii:

1. Politica europeană în domeniul concurenţei (PDC) trebuie să garanteze unitatea pieţei interne şi să evite realizarea de înţelegeri între firme, de natură să afecteze comerţul intracomunitar şi manifestarea liberă a concurenţei (înţelegeri şi practici concertate);

2. Politica în domeniul concurenţei urmăreşte să împiedice situaţiile în care una sau mai multe firme caută să exploateze de o manieră abuzivă puterea lor economică în raport cu alte firme mai puţin puternice (abuz de poziţie dominantă).

3. De asemenea, PDC trebuie să împiedice acele intervenţii ale guvernelor statelor membre care pot falsifica regulile jocului liber al pieţei, prin discriminări în favoarea întreprinderilor de stat sau prin acordarea de ajutoare către anumite firme din sectorul de stat/privat (ajutoarele de stat).

Interzicerea acordurilor şi practicilor restrictive între firme (politica în domeniul cartelurilor şi a altor practici restrictive)

Dacă anumite acorduri, înţelegeri între firme pot avea efecte benefice asupra pieţei, altele pot influenţa negativ procesul competiţional.

Art.81 TCE interzice acordurile, deciziile de asociere sau orice alte practici concertante, care au ca obiect sau pot avea ca efect împiedicarea, restrângerea sau distorsionarea concurenţei în interiorul pieţei comune, fiind vizate în special acele acţiuni care urmăresc:

fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare, precum şi a oricăror altor condiţii comerciale;

limitarea sau controlul producţiei, al pieţelor, dezvoltării tehnice sau a investiţiilor; împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare; aplicarea de condiţii diferite a unor tranzacţii comerciale echivalente cu terţe părţi,

provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială; condiţionarea încheierii unor contracte de acceptarea, de către parteneri, a unor

clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.

Un acord restrictiv reprezintă un acord între două sau mai multe firme, prin care părţile se obligă să adopte un anumit tip de comportament, prin care sunt ocolite regulile şi efectele concurenţei libere pe piaţă. De observat că, interdicţiile la care face trimitere Art. 81/1 (fost 85/1) se aplică atât acordurilor orizontale (prin care sunt vizate acţiuni ale unor firme aflate în acelaşi stadiu al producţiei, transformării şi comercializării), cât şi celor verticale (sunt vizate acţiuni ale unor firme aflate în stadii diferite ale procesului de producere şi comercializare, nefiind concurente între ele).

34

Practica concertată se situează la un nivel inferior înţelegerilor şi reprezintă un proces de coordonare realizat între diferite firme, dar care nu se concretizează în încheierea unui acord propriu-zis (nu presupune existenţa unei manifestări de voinţă clar exprimată, ci doar a unei coordonări la nivelul strategiilor comerciale).

Cum diferenţa între aceste forme de cooperare nu este uşor de realizat, Comisia se limitează la a face diferenţa între acordurile care intră în zona de aplicare a art. 81/1 şi cele care nu intră în aceste categorii.

Articolul 81/3 a prevăzut şi posibilitatea autorizării anumitor acorduri, prin acordarea de excepţii în bloc, în cazul anumitor tipuri de cooperări considerate ca pozitive, precum cele care contribuie la ameliorarea producţiei, a distribuţiei, introducerea progresului tehnic, realizarea de progres economic etc.

Interdicţia abuzului de poziţie dominantă şi problema controlului concentrărilor (politica împotriva monopolurilor)

Deşi controlul înţelegerilor dintre firme este necesar el nu este şi suficient. Excesul de concentrare poate favoriza situaţiile în care o firmă abuzează de poziţia ei dominantă pe piaţă, manifestându-se de o manieră incorectă, fie la nivelul preţurilor practicate (prea mici sau prea mari), a condiţiilor de comercializare sau a modului în care îşi tratează consumatorii.

Art. 82 TCE prevede că orice abuz din partea unuia sau mai multor agenţi economici aflaţi într-o poziţie dominantă pe Piaţa Comună sau într-un segment important al acesteia este interzis, atâta vreme cât poate afecta comerţul dintre ţările membre.

Un astfel de abuz poate consta din:

a) impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor condiţii comerciale inechitabile;

b) limitarea producţiei, distribuţiei sau a dezvoltării tehnologice în dezavantajul consumatorilor;

c) aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la tranzacţii echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială;

d) condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare, de către parteneri, a unor clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.

Subliniem faptul că Art. 82 interzice numai abuzul de poziţie dominantă, nu doar simpla sa existenţă.Acest articol se pretează la numeroase controverse. Dacă formularea inclusă aici este destul de clară în ceea ce priveşte represaliile privind abuzul de poziţie dominantă, este mai puţin clară în ceea ce priveşte puterea de care dispune Comisia în domeniul controlului concentrărilor. Cu alte cuvinte, în aplicarea Art. 86 apar două aspecte: pe de o parte, controlul comportamentului abuziv pe piaţă datorită restrângerii libertăţii de alegere a consumatorilor determinată de faptul că o firmă dominantă pe piaţă, practic elimină concurenţa, preluând controlul asupra uneia sau mai multor întreprinderi concurente şi, pe de altă parte, modul în care CEE dă Comisiei nu numai puterea de a interzice înţelegerile şi abuzul de poziţie dominantă, ci şi posibilitatea de a exercita un control prealabil asupra concentrărilor economice.

Regulamentul 4064/89 privind controlul operaţiunilor de concentrare stabileşte că: „operaţiile de concentrare de dimensiuni comunitare, care creează sau întăresc o poziţie

35

dominantă şi care au drept consecinţă împiedicarea concurenţei efective pe piaţa comunitară sau într-o zonă semnificativă a acesteia, trebuie declarate incompatibile cu piaţa comună”.

Concentrarea apare atunci când o firmă obţine controlul exclusiv asupra altei firme sau asupra unei firme pe care o poate controla alături de alte firme sau atunci când mai multe firme preiau controlul unei întreprinderi sau creează alta nouă.

O operaţiune de concentrare – fuzionare a mai multor întreprinderi sau de preluare a controlului asupra mai multor întreprinderi este de dimensiune comunitară, atunci când:

cifra de afaceri totală realizată pe plan mondial de toate întreprinderile vizate este superioară valorii de 5 miliarde euro;

cifra de afaceri totală realizată în mod individual în cadrul Comunităţii, de cel puţin două din întreprinderile vizate, reprezintă o valoare mai mare de 250 milioane euro, condiţia fiind ca fiecare din întreprinderile vizate să nu realizeze mai mult de 2/3 din cifra lor de afaceri, în interiorul unuia şi aceluiaşi stat membru.

Atunci când cota de piaţă a firmelor în cauză nu depăşeşte 25%, nici în cadrul Pieţei comune, nici într-o zonă semnificativă a acesteia, concentrarea este considerată compatibilă cu reglementările comunitare.

Concentrările vizate prin Reglementare trebuie să fie notificate către Comisie, care dispune de un termen limitat pentru a se pronunţa. S-a estimat faptul că numărul cazurilor ce vor trebui examinate va fi de 40-50 pe an, fapt care s-a verificat. Atunci când respectivele concentrări nu răspundeau acestor criterii ele erau supuse controlului autorităţilor naţionale.

Controlul intervenţiilor publice care pot deforma concurenţa între firme

Pentru ca relaţiile de concurenţă între firme să nu fie falsificate nu este suficient ca acestea să nu se înţeleagă între ele, să nu abuzeze de poziţia lor dominantă sau să fie implicate într-un proces de concentrare care poate deveni primejdios. Este necesar şi ca relaţiile de concurenţă să nu fie alterate, deformate de existenţa ajutoarelor de stat sau de persistenţa anumitor monopoluri în favoarea întreprinderilor publice sau private beneficiind de avantaje privilegiate.

Ajutoarele de stat

Articolul 87 precizează: „cu excepţia derogărilor prevăzute prin prezentul tratat, sunt incompatibile cu Piaţa Comună, toate ajutoarele acordate de stat, sau prin intermediul resurselor statului, indiferent de forma îmbrăcată, în măsura în care afectează schimburile între ţările membre sau ameninţă să altereze concurenţa, favorizând anumite întreprinderi sau activităţi.” Dispoziţia vizează în egală măsură întreprinderile publice şi private.

Deoarece interzicerea absolută a ajutoarelor ar fi imposibilă, paragraful al doilea al Art. 87 menţionează trei situaţii în care ajutoarele acordate sunt compatibile cu reglementările pieţei comune, respectiv:

1) ajutoare cu caracter social acordate consumatorilor individuali, sub garanţia nediscriminării legate de originea produselor în cauză;

2) ajutoare destinate remedierii pagubelor provocate de calamităţi naturale sau evenimente excepţionale;

3) ajutoare acordate anumitor regiuni din Germania afectate de divizarea ţării (după reunificarea acesteia).

De asemenea, al treilea paragraf menţionează situaţiile în care ajutoarele pot fi considerate drept compatibile cu Piaţa Comună:

36

ajutoarele destinate să favorizeze dezvoltarea economică a regiunilor sau unde nivelul de viaţă este anormal de scăzut sau care se confruntă cu un şomaj ridicat;

ajutoarele menite să promoveze realizarea unui proiect important, de interes european comun sau să remedieze grave perturbări ale economiei într-un stat membru;

ajutoarele pentru facilitarea dezvoltării anumitor activităţi sau anumitor regiuni economice, atunci când nu alterează condiţiile comerciale şi de concurenţă în Comunitate;

ajutoarele destinate să promoveze cultura şi conservarea patrimoniului, atunci când nu alterează condiţiile comerciale şi de concurenţă în Comunitate;

„alte categorii de ajutoare determinate de deciziile Consiliului” (decise cu o majoritate calificată, pe baza propunerii Comisiei).

Politica de coeziune economică şi socială

Politica de coeziune economică şi socială reprezintă o sumă de intervenţii, initiate la nivel comunitar, si care sunt specifice indeosebi politicii de dezvoltare regională (orientate, în principal, către reducerea disparităţilor teritoriale, regenerarea zonelor industriale în declin), politicii sociale (precum combaterea şomajului pe termen lung, sprijinirea procesului educaţional şi de formare continuă), politicii de mediu (precum sprijinirea dezvoltarii infrastructurii de mediu), etc. Anterior perioadei 2007-2013, politica de coeziune includea si masuri specifice politicii agricole comune (respectiv, asistenţa acordată dezvoltării rurale).

Conceptul de coeziune economică şi socială derivă din cel de convergenţă reală, în sensul că obiectivele convergenţei nominale nu pot fi atinse decât în condiţiile în care condiţiile de manifestare ale ofertei nu sunt divergente. Cu alte cuvinte, conceptul de CES face trecerea către noţiunea de convergenţă reală. Un asemenea concept a devenit o realitate în procesul integrării europene abia la finele anilor 80.

Cea mai importantă componentă a PCES o reprezintă, evident, politica de dezvoltare regională (PDR).

Politica de dezvoltare regională include un ansamblu de măsuri planificate şi promovate de către autorităţile administraţiei publice locale şi centrale, în parteneriat cu diferiţi actori economici, în vederea asigurării unei creşteri economice şi sociale dinamice şi durabile, prin valorificarea eficientă a potenţialului local şi regional.

Altfel spus, PDR include toate acele măsuri, acţiuni care pot influenţa în mod semnificativ dezvoltarea unei regiuni. Obiectivul principal al PDR îl reprezintă realizarea unei cât mai eficiente şi echitabile repartiţii inter şi intraregionale în cadrul activităţilor şi a rezultatelor acestora. Obiectivele specifice, la rândul lor, includ: reducerea şomajului, creşterea nivelului de trai, atragerea investitorilor străini, îmbunătăţirea infrastructurii, echilibrarea şanselor şi a condiţiilor sociale între mediul urban şi rural etc.

Instrumente şi principii ale politicii regionale in perioada 2000-2006

Conform articolelor 2 şi 3 ale Tratatului CE, una din sarcinile Comunităţii Europene este de a „promova pe întreg teritoriul comunitar o dezvoltare armonioasă, echilibrată şi durabilă a activităţilor economice, un grad ridicat de ocupare a forţei de muncă şi a protecţiei sociale, (…) creşterea nivelului de viaţă, a solidarităţii şi coeziunii economico-sociale în rândul statelor membre.”

Introdus prin Actul Unic (1986/1987), actualul Titlu XVII al Tratatului UE (Articolele 158 – 162), privind „Coeziunea economică şi socială” subliniază faptul că una din priorităţile Comunităţii este

37

aceea de a „reduce disparităţile între dezvoltarea diferitelor regiuni şi rămânerea în urmă a celor mai puţin favorizate regiuni sau insule, inclusiv zonele rurale”. Susţinerea oferită de Comunitate se va realiza prin intermediul FS. Executivul, respectiv Comisia Europeană, trebuie să raporteze la fiecare trei ani progresele realizate în planul coeziunii economice şi sociale, rapoartele urmând a fi însoţite de propuneri adecvate privind intervenţiile viitoare din cadrul politicii regionale comunitare.

Procedura de luare a deciziilor în cazul politicii de coeziune economică şi socială

• Conform Articolului 161 al Tratatului CE, Consiliul este cel care decide în unanimitate asupra propunerilor făcute de Comisie, după ce a obţinut acordul Parlamentului European şi a consultat Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor. Deciziile Consiliului privesc atât FS, cât şi Fondul de Coeziune, respectiv: a) sarcinile, obiectivele prioritare şi modul de organizare al FS; b) regulile generale privind aplicarea acestor fonduri; c) prevederile necesare pentru a asigura eficienţa şi coordonarea Fondurilor între ele, dar şi cu alte instrumente financiare existente.

• Procedura de luare a deciziilor a fost modificată prin Tratatul de la Nisa astfel încât, începând cu 1 ianuarie 2007, Consiliul va lua decizii pe baza unei majorităţi calificate în toate problemele legate de FS şi de Fondul Coeziune (FC) (art. 161). Acest lucru înseamnă însă şi faptul că asupra viitoarei perioade de programare, respectiv 2007-2013, Consiliul va lua în continuare decizii prin procedura unanimităţii.

Instrumente financiare de realizare a PCES in perioada 2000-2006

În intervalul 2000-2006, UE a oferit asistenţă financiară în cadrul unor programe regionale multianuale negociate între regiuni, statele membre şi Comisie, prin intermediul a:

• patru fonduri structurale (FEDER, FSE, FEOGA-O, IFOP);• a unui Fond de Coeziune;• a unui Fond de Solidaritate; • a patru iniţiative şi scheme comunitare specifice (INTERREG, LEADER, EQUAL şi

URBAN). Acestor fonduri, susţinute financiar prin intermediul bugetului comunitar, li se adaugă fondurile oferite de BEI, pentru obiective legate tot de atingerea CES.

În afara acestor instrumente financiare, începând cu perioada financiară 2000 – 2006 au fost introduse două noi instrumente financiare de preaderare, care se adresează exclusiv statelor candidate, ISPA şi SAPARD. Cele două noi instrumente vin să se alăture ajutorului oferit prin intermediul programului PHARE. Instrumentele de pre-aderare sunt menite, pe de o parte, să ofere acestor ţări suportul financiar necesar perioadei de pre-aderare şi, pe de altă parte, să obişnuiască viitoarele state membre cu mecanismele specifice accesării şi utilizării instrumentelor structurale.

INSTRUMENTE STRUCTURALE

Fondurile Structurale:• Fondul european de dezvoltare regională (FEDER) prin care se finanţează infrastructura,

investiţiile productive, proiectele de dezvoltare şi asistenţă orientate către IMM-uri;• Fondul social european (FSE) oferă sprijin atât persoanelor angajate, cât şi şomerilor prin

intermediul unor programe de reconversie, formare etc.;• Fondul european de orientare şi garantare agricolă (FEOGA – secţiunea Garantare) finanţează

măsurile de dezvoltare rurală şi de asistenţă acordată fermierilor, în special în acele regiuni rămase în urmă din punct de vedere economic, dar şi în restul regiunilor UE, prin intermediul politicii agricole comune (PAC);

• Instrumentul financiar de orientare a pescuitului (IFOP) finanţează reformele structurale în sectorul pescuitului.

38

Fondul de Coeziune• Începând cu anul 1993 (urmare a Tratatului de la Maastricht) a fost creat un fond special, Fondul

de Coeziune (FC), folosit pentru a finanţa acele proiecte legate de mediu şi transport promovate de statele membre în care PGB/loc este sub 90% din media comunitară, respectiv Spania, Portugalia, Irlanda şi Grecia.

Fondul de Solidaritate al Uniunii Europene• Creat în noiembrie 2002, cu scopul de a facilita exprimarea solidarităţii UE faţă de populaţia unui

stat membru sau în curs de aderare, afectată de un dezastru natural major.

Iniţiativele comunitare:• INTERREG – stimulează cooperarea transfrontalieră, transnaţională, interregională şi este finanţat

de FEDER;• LEADER – promovează dezvoltarea durabilă în zonele rurale şi este finanţat de FEOGA-O;• EQUAL – combaterea oricăror forme de discriminare şi inegalităţilor privind accesul la muncă şi

este finanţat de FSE;• URBAN – încurajează refacerea economică şi socială a ariilor urbane confruntate cu probleme de

dezvoltare; finanţat de FEDER.

INSTRUMENTE FINANCIARE DE PRE-ADERARE• Cerinţele impuse ţărilor candidate în toate aceste domenii – infrastructură, industrie, servicii, IMM-

uri, agricultură, mediu – au impus introducerea unor instrumente financiare noi, specifice perioadei 2000-2006, respectiv ISPA – Instrument for Structural Policies for Pre-Accession (Instrumentul pentru politici structurale de preaderare) şi SAPARD – Special Accession Programme for Agriculture and Rural Development (Programul special de aderare pentru agricultură şi dezvoltare rurală), care s-au adăugat programului PHARE iniţial.

Principii de bază în alocarea Fondurilor Structurale

Începând cu 1988, FS operează pe baza a patru principii cheie, respectiv:

concentrarea,

programarea,

parteneriatul,

adiţionalitatea.

Concentrarea implică faptul că FS sunt concentrate asupra unui număr definit de obiective prioritare. Dacă pentru perioada 1994-1999, numărul lor a fost de şapte (O1, O2, O3, O4, O5a şi O5b, O6), pentru următoarea perioadă de programare, 2000-2006, numărul lor a fost redus la trei (O1, O2 şi O3). De observat că Obiectivul 6 a fost introdus după aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei în 1995, cu scopul de a sprijini regiunile slab populate din nordul Finlandei şi Suediei (regiuni cu mai puţin 8 locuitori/km2). Cel mai important obiectiv a fost şi rămâne Obiectivul 1 (O1), atât din punct de vedere financiar, cât şi politic. În cadrul acestui obiectiv se acordă sprijin financiar acelor regiuni în care PIB/locuitor este mai mic de 75% în raport cu media comunitară.

Programarea principiu introdus în 1988, introduce o diferenţă semnificativă în raport cu perioadele anterioare. Deoarece, până la această dată, fusese în prim plan finanţate proiecte individuale, acest lucru generase suprapuneri şi ineficienţă. Ca atare, reforma a introdus programarea multianuală, menită să asigure o mai bună coordonare la nivelul programelor. În practică, acest lucru însemna faptul că statele membre trebuiau să depună planuri de dezvoltare, care să formeze baza negocierilor cu Comisia Europeană şi care să se regăsească, eventual, în CSC. În cele din urmă, includ strategiile de dezvoltare priorităţi de acţiune pentru FS, obiective specifice şi contribuţiile financiare necesare atingerii acestor obiective. Ulterior, CSC se implementează prin intermediul unor PO. Începând cu 1994, a devenit posibil pentru un stat membru să negocieze un DUP, reprezentând o fuziune între un CSC şi diferitele PO, care necesită doar o aprobare formală din partea Comisiei.

Principiul parteneriatului este legat de principiul anterior, al programării, în legătură cu principiul subsidiarităţii. Parteneriatul îşi propune să conducă la realizarea unei strânse cooperări între

39

autorităţile europene, naţionale şi regionale, în pregătirea şi implementarea programelor FS. Treptat, parteneriatul a fost extins, fiind implicaţi şi partenerii sociali şi economici.

În fine, principiul adiţionalităţii a fost confirmat în 1988 ca reprezentând principala trăsătură a FS, care obligă statele membre să ofere cofinanţare pentru proiectele şi programele eligibile pentru susţinere prin intermediul FS. Ca atare, statele membre se obligă să menţină nivelul cheltuielilor structurale publice cel puţin la nivelul perioadei de programare anterioare.

Obiective ale PDR pentru perioada 2000-2006

În fiecare perioadă de programare sunt stabilite obiective specifice, care marchează liniile de acţiune ale FS, obiectivele fiind decise în funcţie de principalele priorităţi identificate la nivel comunitar. Ca atare, aceste obiective apar ca obiective prioritate, care au caracter operaţional (nu strategic), fiind direct corelate cu domeniile care necesită intervenţii structurale într-o anumită perioadă de programare.

Pentru perioada de programare 2000-2006 au fost identificate trei priorităţi cărora le corespund trei obiective (reamintim faptul că, în perioada 1994-1999, au fost stabilite 6-7 obiective prioritare27).

Obiectivul 1 (teritorial) – dezvoltarea regiunilor rămase în urmă

• FEDER, FSE, FEOGA – O, IFOP• Obiectiv general: urmăreşte promovarea dezvoltării şi susţinerea ajustărilor

structurale în cadrul regiunilor rămase în urmă din punct de vedere economic.• Sunt finanţate investiţiile în infrastructura de bază (transport, reţele de apă, energie,

tratarea deşeurilor), precum şi investiţiile în sănătate şi educaţie;• Sunt eligibile regiunile în care PIB/loc este mai mic de 75% din media PIB al UE,

nivelul investiţiilor este redus, rata şomajului este superioară mediei UE, infrastructura de bază este deficitară etc.;

• Vizează maxim 22% din populaţia UE şi reprezintă circa 70% din bugetul alocat FS;• Sunt vizate, în principal, regiuni din Spania, Portugalia, Grecia, sudul Italiei, Corsica,

Irlanda, Danemarca, Suedia (regiunile ultraperiferice), Finlanda (regiunile cu o densitate a populaţiei foarte scăzută, sub 8 locuitori/km pătrat).

Obiectivul 2 (teritorial) – reconversia economică şi socială a regiunilor cu dificultăţi structurale

• FEDER, FSE• Susţinerea reconversiei economice şi sociale a zonelor care, deşi au un nivel de

dezvoltare apropiat de media comunitară, se confruntă cu dificultăţi structurale (declin industrial), ceea ce generează o rată a şomajului ridicată;

• Zone vizate: zonele industriale în declin, zonele dependente de pescuit, cartiere urbane în dificultate; în general, acele centre în care problemele nu sunt legate de absenţa infrastructurii necesare şi de declinul economic al activităţilor economice tradiţionale, ceea ce impune găsirea de soluţii în direcţia unei dezvoltări economice alternative;

• Reprezintă circa 11,5% din bugetul FS şi vizează circa 18% din populaţia UE (10% sunt zonele industriale, 5% zonele rurale, 2% zonele urbane şi 1% zonele dependente de pescuit);

Obiectivul 3 (sectorial28) – dezvoltarea resurselor umane

27 Deoarece pot apărea confuzii privind numărul de obiective prioritate, facem precizarea că diferenţa provine din modalitatea de numerotare a acestora, Obiectivul 5 fiind împărţit în alte două subobiective, 5a şi 5b.

28 În limba engleză, thematic objective

40

• FSE• Susţine acţiuni în favoarea dezvoltării resurselor umane, menite să permită atât

reducerea şomajului cât şi prevenirea acestuia, pe întreg teritoriul UE, cu excepţia regiunilor eligibile sub obiectivul 1;

• Vizează acţiuni în favoarea şomerilor (formare de bază, formare continuă, ameliorarea structurii educaţionale), acţiuni pentru susţinerea egalităţii de şanse, în special pentru grupurile sociale „fragile”: femei, grupuri etnice, persoane cu handicap, persoane discriminate pe criterii de vârstă etc.;

• Reprezintă circa 12,3% din FS.

O nouă arhitectură a PCES după 2007

Să ne reamintim faptul că, în evoluţia sa, politica de coeziune a UE a cunoscut o dezvoltare semnificativă dupa 1989, odata cu introducerea in UE a planificarii financiare multianuale inclusă in Perspectivele Financiare. Corespunzator fiecarei perioade financiare parcurse până în acest moment de Uniune, s-au derulat patru generatii de instrumente structurale, respectiv:

– Delors I: 1989 – 1993– Delors II: 1994 – 1999– Agenda 2000: 2000-2006– Agenda 2007: 2007 – 2013

Prin intermediul primelor trei perioade de programare, incepand cu 1989, Uniunea a investit in cele mai putin favorizate regiuni circa 480 miliarde euro. Inainte de extinderea din 2004/2007, principalii beneficiari ai politicii de coeziune au fost Grecia (42.6%), Irlanda (26.7%), landurile din Germania de Est (18.9%), Sudul Italiei – Mezzogiorno (17.4%) si Spania (14.7%)29.

Cadrul financiar al UE pentru perioada 2007- 2013

La 10 februarie 2004, intr-un document intitulat „Construind împreună viitorul: provocări politice şi modalităţi bugetare ale Uniunii extinse, 2007-2013”, Comisia şi-a prezentat „propunerile bugetare” pentru perioada 2007-2013 (prima etapa a procesului bugetar) pornind de la identificarea a patru priorităţi politice. Dupa o perioada de dezbateri si de negocieri aprinse, propunerile Comisiei, au fost aprobate, cu unele modificari, în cadrul Consiliului European de la Bruxelles (17 decembrie 2005).

Aceste prioritati se regasesc in noua Perspectiva Financiara 2007-2013, respectiv:

1. creşterea durabilă cu două sub-rubrici:

a. competitivitate în serviciul creşterii şi folosirii forţei de muncă (realizarea obiectivelor Lisabona). Printre altele se număra cheltuieli cu cercetarea şi dezvoltarea, intervenţii europene în vederea creşterii, educării, formării etc.[72 mld – 8.4%]

b. coeziune în vederea realizării creşterii economice şi utilizării forţei de muncă: în cadrul acestei rubrici se regăsesc cheltuielile cu FS şi FC, destinate actualelor şi viitoarelor state membre [307.6 mld – 35.7%]

2. dezvoltarea durabilă şi protejarea resurselor naturale. Aici se regăsesc în principal cheltuielile legate de PAC si politica de mediu. Să ne reamintim că, în urma Consiliului European de la Bruxelles, din octombrie 2002, cheltuielile cu PAC nu trebuiau să crească cu mai mult de 1% pe an, cu alte cuvinte cu mai puţin decât nivelul previzionat al inflaţiei. Ca atare, aceste cheltuieli, în preturi constante, vor trebui să scadă de la 43.7 miliarde euro in

29 The new EU cohesion policy (2007-2013), updated 20 July 2006, www.euractiv.com

41

2006 – credite de angajament - la 40.6 miliarde euro în 2013 (preţuri constante 2004) [371.2 (43.1%) din care cheltuielile legate direct de PAC reprezinta 293.1 mld euro (34%)]

3. Cetatenie, libertate, securitate şi justiţie - capitol inclus „pentru a oferi un sens cetăţeniei europene”, acoperă cheltuielile legate de securitatea internă a Uniunii, controlul frontierelor externe, imigraţia, menţinerea diversităţii culturale etc.[10.2 mld euro (1.2%)]

4. UE ca actor global – capitol prin care se finanţeaza politica externa a UE, ajutor pentru dezvoltare, politica de vecinătate, politica comercială comună, ajutorul umanitar etc. Fondul European de Dezvoltare a fost integrat în bugetul UE şi inclus în cadrul acestei rubrici.[50.01 mld. Euro – 5.8%]

5. Administratie [50.3 mld. Euro - 5.8%]

De remarcat faptul ca noua structura reprezinta o mutaţie în raport cu situaţia anterioară, punctele esenţiale fiind următoarele:

• Creditele angajate anuale30 urmau a trece de la 120.6 miliarde în 2006 la 126.6 miliarde în 2013(spre comparaţie, bugetul francez în 2004 va fi de 280 miliarde euro). La finele perioadei, aceste credite se vor ridica la 1.045% din PIB al UE-27 (inclusiv Bulgaria şi România).

• Creditele plătite anuale urmau a creşte de la 114.7 mld euro în 2006 la 118.6 mld în 2013. Ca medie anuală, creditele plătite vor reprezenta circa 1% din PIB al UE.

Dupa cum se poate observa din tabelul de mai jos, conform noilor Perspective Financiare 2007-2013, politicii de coeziune i-au fost alocate 307.6 miliarde euro dintr-o valoare totala de 862.4 miliarde, respectiv, 35.7% din total. Valoarea totala a bugetului UE reprezinta 1.045% din Venitul National Brut al UE (Gross National Income)31.

COMMITMENT APPROPRIATIONS BY HEADING

In billion of EUR, at 2004 prices

In %

1a. Competitiveness for growth and employment 72.1 8,4%

1b. Cohesion for growth and employment 307.6 35,7%

2. Preservation and management of natural resources 371.2 43,1%

of which market-related expenditure 293.1 34,0%

3. Citizenship, freedom, security and justice (excl. EUSF) 10.3 1,2%

4. The EU as a global partner (excl. EDF) 50.0 5,8%

5. Total administrative expenditure 50.3 5,8%

6. Compensations BG/RO 0.8 0,1%

Total commitments 862.4

30 34 Principiul anualităţii semnifică dependenţa operaţiilor de către un exerciţiu anual capabil să faciliteze controlul activităţii executivului comunitar. Totodată, adesea sunt necesare acţiuni plurianuale. În acest caz se face apel la noţiune de credite disociate, care se descompun în credite de angajament şi credite de plăţi. Creditele de angajament acoperă, în timpul exerciţiului financiar în curs, costul total al obligaţiilor juridice contractate pentru acţiuni a căror realizare se întinde pe o perioadă mai mare de un exerciţiu. Creditele de plăţi acoperă, până la concurenţa nivelului înscris în buget, cheltuielile care derivă din execuţia angajamentelor contractate în cursul acelui exerciţiu sau al unui exerciţiu anterior. Ele fac obiectul unor autorizări bugetare anuale.

31 Să ne reamintim faptul că plafonul resurselor proprii ale UE a fost fixat in perioada 2000-2006 la 1.24% din PIB şi că şase şefi de state şi guverne din principale ţări contribuitoare nete, printre care şi Franţa, au propus limitarea cheltuielilor comunitare la 1% din PIB.

42

In % of EU-27 GNI 1.045%

Sursa: Concluziile Presedentiei din 19 Decembrie 2005, Cadrul Financiar, CADREFIN 268, 15915/05, Brussels, 19 decembrie 2005

OBIECTIVELE POLITICII DE COEZIUNE 2007 -2013Deoarece dezbaterile publice generate de reforma PCES au scos în evidenţă necesitatea concentrării asupra unui număr mai redus de probleme, esenţiale pentru asigurarea coeziunii la nivelul UE, precum cea a competitivităţii, dezvoltării durabile, restructurării economice şi sociale, propunerile făcute de Comisie în „Third Cohesion Report” si agreate de Consiliului European de la Bruxelles (decembrie 2005) au vizat un număr limitat de teme prioritare, menite să reflecte agenda stabilită la Lisabona şi Gotheburg, (European Commission, 2004).

Obiectivele care vor fi finantate prin noile Perspective financiare 2007-2013 sub titlul „Coeziune pentru crestere economica si ocuparea fortei de munca” au fost urmatoarele:

• Convergenţă (fostul O1);

• Competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă (fostul O2);

• Cooperare teritoriala (fosta initiativa comunitara INTERREG III).

1. Prioritatea/obiectivul convergenţă, are în vedere susţinerea creşterii economice şi a procesului de creare a noi locuri de muncă în cele mai puţin dezvoltate state şi regiuni comunitare şi reflectă, în fapt, elementul de continuitate în cadrul PCES32. Sunt vizate acele regiuni în care PIB/loc este sub 75% din media comunitară, iar intervenţiile au ca obiectiv crearea de condiţii favorabile pentru asigurarea creşterii economice, menite să permită realizarea unei convergenţe reale. Strategiile vor trebui să aibă în vedere creşterea pe termen lung a competitivităţii şi a gradului de ocupare a forţei de muncă.

Pentru regiunile care vor fi afectate de aşa-zisul „efect statistic”33, Comisia a propus si propunerea a fost acceptata, acordarea unei susţineri temporare.34 Acest ajutor va fi acordat numai pana in 2013, fără a mai fi urmat de o altă perioadă de tranziţie.Efectul statistic înregistrat în 18 regiuni din UE-15 care inregistreaza un PIB/loc. mai mic de 75% din media UE15, regiuni care însumează circa 19 milioane locuitori (inclusiv Malta, nou stat membru). Pentru cele 18 regiuni, extinderea UE la 25 state membre înseamna creşterea PIB/loc la peste 75% din media comunitară desi creştere este strict statistică. Conform estimărilor, patru regiuni sunt plasate în Germania de Est, patru în Marea Britanie, patru în Spania, una în Grecia şi una în Portugalia. Deoarece aceste regiuni se confruntă cu exact aceleaşi slăbiciuni structurale ca şi înainte de extindere, obligaţia de a menţine susţinerea faţă de acestea apare ca evidentă.

Prioritatea convergenţă va fi susţinută de resursele financiare ale FEDER, FSE şi FC. Fiecare din cele trei fonduri va fi orientat cu prioritate către anumite tipuri de intervenţii, menite să răspundă tocmai problemelor identificate la nivel comunitar, privind competitivitatea, dezvoltarea durabilă sau restructurarea economică şi socială.

2. Prioritatea competitivitate regională şi utilizarea forţei de muncă va viza intervenţiile în direcţia anticipării şi promovării schimbării şi are în vedere faptul că statele membre, regiunile şi cetăţenii UE vor trebui să se adapteze la o lume în continuă schimbare din punct de vedere economic şi social, care să fie orientată către o economie bazată pe cunoaştere. Probleme particulare vor genera îmbătrânirea populaţiei, creşterea imigraţiei, lipsa forţei de muncă în anumite sectoare cheie, incluziunea socială35.

32 Conform Art. 158 al TUE, prioritatea PCES este de a reduce decalajele dintre „nivelurile de dezvoltare ale diferitelor regiuni”.

33 Regiunile care se confruntă cu aşa-numitul „efect statistic” sunt acele regiuni în care se va înregistra o relativă îmbunătăţire a nivelului PIB/loc, ca urmare a includerii în UE a unor ţări cu un PIB/loc mult mai mic.

34 Pentru a menţine echitatea intervenţiilor, nivelul susţinerii acordate ar trebui să fie mai mare decât cel decis în 1999, la Berlin, pentru regiunile aflate la acel moment în tranziţie.35 Deoarece în acest moment modul de implementare al Agendei Lisabona este nesatisfăcător, Comisia a propus ca suportul financiar comunitar să acţioneze ca un catalizator la nivelul politicilor naţionale şi regionale, prin două tipuri de intervenţii:

prin intermediul programelor regionale - PCES ar trebui să ajute regiunile şi autorităţile regionale să anticipeze şi promoveze schimbările economice din zonele industriale, urbane şi rurale, prin întărirea competitivităţii, pornind de la decalajele economice, sociale şi teritoriale existente;

43

Prioritatea competitivitate regională şi utilizarea forţei de muncă va fi susţinută de resursele financiare ale FEDER si FSE.

3. A treia prioritate, cooperarea teritorială europeana are în vedere promovarea unei dezvoltări armonioase şi echilibrate a teritoriului UE. În principiu, toate regiunile definite la nivel NUTS III, aflate de-a lungul graniţelor interne şi externe, terestre şi maritime, pot iniţia acţiuni de cooperare transfrontalieră cu scopul de a promova soluţii comune în cazul unor probleme care pot să apară între state vecine, precum cele legate de dezvoltarea urbană, rurală, relaţii economice, dezvoltarea IMM etc.

Sustinerea financiara se va realiza prin intermediul Fondul European de Dezvoltare Regionala care va finanta proiecte care vizeaza cooperarea transfrontaliera la granitele interne ale UE (intre statele membre), cooperarea transnationala si cooperarea interregionala. Proiectele eligibile care vizeaza granitele externe vor fi finantate prin intermediul a noua noi instrumente financiare, care beneficiaza de transfer din FEDER, Instrumentul European de Vecinătate şi Parteneriat (IEVP) si Instrument de Asistenta de Pre-aderare (IPA).

prin intermediul programelor naţionale – PCES ar trebui să sprijine populaţia în procesul de adaptare şi schimbare economică, în linie cu priorităţile EES, prin susţinerea unor politici care să conducă la mai buna utilizare a forţei de muncă, creşterea calităţii şi productivităţii muncii şi a gradului de incluziune socială.

44

Politica agricolă comună

Construcţia politicii agricole comune (PAC)

Politica agricolă comună, politică de importanţă majoră pentru UE (adesea fiind considerată în fapt singura veritabilă politică comună), a avut în principal raţiuni de natură politică, interne dar şi externe. După cum arăta Helen Wallace (2004) „PAC poate fi percepută ca o strategie defensivă, condusă politic, de modernizare a agriculturii vest-europene, pe fondul ameninţărilor interne venite dinspre societatea industrială dar şi a ameninţărilor externe generate de competiţia comercială americană”.

În anii imediat de după război, problema implicării grupurilor dezavantajate şi izolate politic a fost transformată în prioritate. Prin integrarea sectorului agricol, a fost astfel asigurat suportul fermierilor, categorie socială semnificativă la sfârşitul anilor ’50. Pe de altă parte, PAC oferea protecţia necesară în faţa exportatorilor agricoli de peste ocean, în special în faţa celor americani.

Importanţa acestei politici poate fi probată şi de elemente cantitative precum faptul că 80% dintre textele publicate în Jurnalul Oficial al CE aparţin domeniului agricol şi, nu mai puţin semnificativ, de faptul că şi în prezent, circa 40% din bugetul comunitar este orientat către acest domeniu.

Orientările trasate prin Tratatul CEE

La momentul negocierii Tratatului de la Roma (TCE), agricultura ocupa un loc important pe agenda statelor membre, deoarece reprezenta 12% din PSB al celor şase state fondatoare şi ocupa circa 20% din forţa de muncă. Cele mai multe ferme agricole erau mici şi deci vulnerabile, majoritatea guvernelor naţionale oferind susţinere agriculturii.Ca atare, conform Tratatului de la Roma, PAC se baza pe următoarele principii:

cel al promovării pieţei unice în domeniul agricol (unicitatea pieţei);

un sistem protecţionist menit să aducă avantaje producătorilor agricoli comunitari în faţa produselor importate (preferinţǎ comunitarǎ);

o susţinere financiară comună, de către toate statele membre a costurilor implicate (solidaritate financiarǎ – prin intermediul Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolǎ, FEOGA).

Obiectivele PAC

Conform Art. 33 TCE, PAC viza următoarele obiective (N. Suta, 2000):1. creşterea productivităţii în agricultură, prin asigurarea unei dezvoltări raţionale a

producţiei, precum şi o exploatare optimă a factorilor de producţie, în special a mâinii de lucru;

2. asigurarea unui nivel de viaţă echitabil pentru populaţie;3. stabilizarea pieţelor;4. garantarea securităţii aprovizionării;5. asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori.

Ceea ce apare cu evidenţă numai din lectura acestor obiective este faptul că politica agricolă comună a utilizat diferite instrumente de intervenţie pentru a echilibra sau modifica raporturile

45

de piaţă, cu scopul de a atinge rezultate care nu ar fi putut fi realizate în alte condiţii. Aceste intervenţii, în esenţă politice, erau evident ghidate de alte valori decât cele specifice pieţei libere, principalul scop fiind de a influenţa distribuţia veniturilor agricole, prin influenţarea preţurilor. Ca atare, în cadrul PAC, ca şi în economiile centralizate de altfel, preţurile care guvernează deciziile fermierilor nu mai sunt rezultatul cererii şi al ofertei, ci rezultatul unor decizii politice (H. Wallace, 2004, p. 192). Obiectivele trei şi cinci (stabilitatea pieţelor şi garantarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori) exprimă substanţa aşa-numitei „organizări comune a pieţelor”.

Mecanisme de funcţionare a PAC

Mecanismul PAC, a fost conceput astfel încât sǎ încurajeze comerţul intra-comunitar cu produse agricole şi sǎ limiteze sau sǎ împiedice importurile extra-comunitare, acestea fiind admise numai atunci când Comunitatea era deficitarǎ la anumite produse agricole.

Principalele pârghii de funcţionare a PAC sunt:

1. Sistemul preţurilor orientative sau indicative – nivelul acestor preţuri comunitare este mai mare decât nivelul preţurilor de pe piaţa mondialǎ şi reprezintǎ limita maximǎ a preţurilor comunitare

2. Sistemul preţurilor de intervenţie – mai scǎzute decât preţurile orientative; acestea reprezintǎ limita minimǎ a preţurilor comunitare, dar se situeazǎ peste nivelul preţurilor mondiale.

Astfel, comercializarea de produse agricole în spaţiul comunitar se poate face la preţuri care pot oscila între cele doua limite ale preţului comunitar: limita minimǎ (preţul de intervenţie) şi limita maximǎ (preţul orientativ sau indicativ). În cazul în care preţul de comercializare a unui produs atinge nivelul preţului preţului de intervenţie şi tinde sǎ scadǎ sub acesta (datoritǎ faptului cǎ oferta depǎşeşte cererea), atunci produsul respectiv se stocheazǎ pânǎ la restabilirea echilibrului între cerere şi ofertǎ.

Produsele care se stocheazǎ sunt achiziţionate la nivelul preţului de intervenţie, finanţarea stocǎrii fǎcându-se de la FEOGA. Produsele stocate urmeazǎ a fi revândute atunci când creşte cererea, sau pot fi exportate atunci când întreaga cerere comunitarǎ este autosatisfǎcutǎ. Dacǎ la un anumit produs cererea este mai mare decât oferta şi preţul tinde sǎ depǎşeascǎ limita maximǎ a preţului comunitar (indicativ sau orientativ), înseamnǎ cǎ gradul de autosatisfacere la acel produs este scǎzut, fiind admis importul pânǎ la restabilirea echilibrului dintre cerere şi ofertǎ.

3. Sistemul de protecţie la frontierǎ – care include preţul-prag si preţul de ecluzǎ, taxele vamale, taxele de prelevare şi o serie de bariere netarifare (în principal restricţii cantitative).

Preţul-prag şi preţul de ecluzǎ sunt preţurile-limitǎ sub care nu nu sunt admise pe piaţa comunitarǎ importurile de produse agricole provenind din ţǎri terţe.

4. Pentru produsele industriei agricole şi alimentare a fost instituit un sistem mixt. De exemplu, unui biscuit importat dintr-o ţară terţă, i se aplică un mecanism de protecţie dublu:

a. pe de o parte, un „element mobil” sub forma prelevării pe materia încorporată, astfel încât făina inclusă în biscuit să fie la fel de scumpă precum făina comunitară; la fel în cazul zahărului etc. În biscuitul importat, elementele încorporate vor fi ridicate la nivelul preţurilor comunitare;

b. pe de altă parte, în biscuit există încorporată şi o activitate industrială, de transformare, care este protejată printr-un „element fix”, sub forma unei taxe vamale care să permită menţinerea preferinţei pentru biscuiţii comunitari.

46

Structura prezentată anterior a suferit transformări importante în cadrul Rundei Uruguay. Trebuie să reamintim faptul că în conformitate cu reglementările GATT, uniunile vamale şi alte forme de integrare economică sunt exceptate de la obligaţia aplicării „clauzei naţiunii celei mai favorizate”. Cu toate acestea, angajamentele GATT, de eliminare a barierelor netarifare în relaţiile comerciale dintre părţile contractante, au constituit o sursă permanentă de conflict între SUA şi UE. În ciuda tuturor diferendelor până la Runda Uruguay negocierile pe marginea acestui capitol au fost ocolite cu iscusinţă. In cele din urmă, Acordul privind agricultura, negociat în cadrul acestei runde, a demonstrat disponiblitatea UE de a reforma PAC, reprezentând şi „un fel de ratificare internaţională a reformei MacSharry” (H. Wallace, 2004, p. 199).

TERMINOLOGIE PRIVIND PREŢURILE AGRICOLE COMUNITAREPreţul dorit de UE: Preţ indicativ în cazul cerealelor, zahărului, laptelui, uleiului de măsline, rapiţei, floarea soarelui,

orezului Preţ orientativ pentru carne de vită şi vin Preţ obiectiv pentru tutun, soia, in, mazăre, bob.

Preţul minim de import: Preţ prag pentru cereale, zahăr, lapte, ulei de măsline, rapiţă, floarea soarelui, orez Preţ de ecluză pentru produse avicole, carne porc (preţ fixat pornind de la preţurile de referinţă

ale ţărilor cu cele mai ridicate randamente) Preţ de referinţă pentru vin, fructe, legume (preţ calculat pornind de la preţul intern mediu,

majorat cu o sumă forfetară)

Preţul garantat: Preţ de intervenţie pentru cereale, zahăr, lapte, ulei de măsline, rapiţă, floarea soarelui, orez,

tutun, carne de vită Preţ minim pentru soia Preţ de cumpărare pentru legume şi fructe (între 40 şi 70% din preţul de bază) şi carne de porc

Modul de utilizare al preţurilor pe piaţa cerealelorPiaţa cerealelor poate fi considerată ca un reper, în măsura în care pe această piaţă s-a făcut primul experiment (1962) privind mecanismul de armonizare şi susţinere a preţurilor. După cum am arătat anterior, ansamblul intervenţiilor PAC se bazează pe preţuri comune, definite în funcţie de gradul de protecţie dorit. Consiliul de Miniştrii, cu majoritate calificată, după consultarea Parlamentului European şi pe baza propunerilor Comisiei, sau Comisia, la începutul fiecărei campanii de comercializare36, fixează în mod artificial trei categorii de preţuri: preţuri indicative, preţuri prag şi preţuri de intervenţie.Preţul indicativ reprezintă preţul maxim la care instanţele comunitare estimează că se vor derula tranzacţiile. Deşi artificial, el este preţul dorit a fi obţinut de producători, în mod normal, pe piaţa comunitară. Este fixat pornind de la zona cea mai deficitară în cereale, Duisburg, N-E Germaniei.Preţul prag reprezintă preţul minim la care pot fi vândute produsele comunitare importate. Are un nivel superior preţului de intervenţie dar inferior celui indicativ. Este stabilit astfel încât să-i incite pe operatorii economici comunitari să respecte principiul preferinţei comunitare. Se determină astfel încât preţul de vânzare în UE al unui produs importat să fie foarte apropiat de preţul indicativ, ţinând cont de cheltuielile de transport şi asigurare. În cazul în care preţurile importurilor sunt inferioare preţurilor prag, acestea sunt taxate. De exemplu, dacă se importă grâu canadian, la un preţ inferior preţului prag, se va percepe o taxă suplimentară, prelevarea la import (percepută de FEOGA). Această taxă este egală cu diferenţa între preţul prag şi preţul grâului canadian importat.Preţul de intervenţie este preţul garantat fermierilor, la care un organism de intervenţie desemnat de statele membre va cumpăra eventualele excedente şi le va stoca. Prin urmare este un preţ minim, pe care fermierii îl primesc chiar şi în cazul unor preţuri foarte scăzute de pe piaţă.Pentru a nu greva bugetul comunitar, Consiliul de miniştri încurajează stocarea privată a produselor, acordând o primă producătorilor care-şi stochează singuri surplusurile. Începând cu 1986,

36 Campania de comercializare, a cărei dată de începere variază în funcţie de produs, durează un an.

47

supraproducţiile sunt penalizate prin reducerea preţului de intervenţie pentru campania următoare. După reforma din 1992, în anumite sectoare, o creştere a ajutoarelor directe acordate agricultorilor a compensat reducerea preţurilor garantate. Produsele stocate pot fi transformate, folosite în scop umanitar sau vândute ulterior. În cazul în care se vor vinde pe piaţa internă, Comisia are obligaţia să se asigure că nu se vor produce perturbaţii. Atunci când sunt orientate spre piaţa externă, iar preţul mondial este inferior preţului comunitar, FEOGA varsă exportatorilor taxa de restituire. Aceste taxe corespund diferenţei dintre preţul comunitar şi cel mondial. Sistemul de finanţare compensatoriu echivalează cu a taxa importurile din ţările terţe şi a subvenţiona exporturile UE.

Reforma PAC

A fost realizată printr-o serie de măsuri punctuale: Primele schimbări în PAC, deşi modeste, au fost operate în 1979, prin introducerea

unei taxe de co-responsabilitate la producţia de lapte în scopul transferării asupra producătorilor a unei părţi din cheltuielile de stocare şi a subvenţiilor la export. În scurt timp, această taxă s-a dovedit insuficientă pentru a stopa creşterea producţiei de lapte.

Pentru a restrânge oferta la nivelul cererii (consum intern plus export), în 1984 s-a introdus sistemul cotelor la producţia de lapte.

Modificări substanţiale s-au produs în 1988, când Consiliul de Miniştrii a decis să plafoneze creşterea cheltuielilor agricole: rata creşterii acestora nu putea depăşi 74% din rata de creştere a PIB-ului comunitar.

De asemenea, s-a decis extinderea aplicării cotelor de producţie la întreaga producţie agricolă (la lapte ele fuseseră introduse în 1984, iar zahărul fusese întotdeauna supus acestui regim). Aceste limite, numite stabilizatori, erau menite să controleze cheltuielile comunitare aferente organizării comune a pieţei. Stabilizatorii respectau următorul principiu: dacă producţia depăşea un nivel determinat (cantitatea maxim garantată – CMG), sprijinul acordat agricultorilor se reducea automat. Reducerea se aplica ansamblului producţiei nu doar părţii care depăşea CMG. Astfel, în cazul cerealelor, CMG a fost fixat la 160 milioane tone pe an. În cazul depăşirii acestui plafon, preţul se reducea cu 3% pe parcursului anului viitor care urma recoltei respective. Reducerile de preţ fiind cumulative, atunci când producţia depăşea CMG pentru a doua oară, se realiza o nouă reducere de preţ de 3%.

Stabilizatorii au avut un succes limitat, acumularea excedentelor, în special pentru carne vita şi lapte, continuând să se producă. Pe fondul reducerii preţurilor mondiale, s-a înregistrat o creştere a volumului subvenţiilor. În plus, pierderea anumitor pieţe tradiţionale de export, precum a fostelor republici din URSS şi anumite regiuni din Orientul Mijlociu, a agravat problema excedentelor, impunând continuarea reformei.

Reforma din 1992 a plasat PAC în centrul strategiei de dezvoltare rurală a UE. Obiectivele sale esenţiale erau următoarele:

• menţinerea Comunităţii în rândul producătorilor şi exportatorilor de produse agricole, prin creşterea competitivităţii, atât în plan intern cât şi extern;

• reducerea producţiei până la nivelul cererii manifestate pe piaţă;

• concentrarea ajutorului către susţinerea directă a fermierilor;

• încurajarea agricultorilor să nu-şi abandoneze terenurile;

• protejarea mediului şi dezvoltarea potenţialului natural al satelor.

Elementul central al pachetului de reforme l-a constituit reducerea preţurilor de intervenţie şi a suprafeţelor arabile cultivate. Pentru a compensa pierderile, ţăranii primeau ajutoare sub formă de plăţi directe pe hectar sau pe cap de animal. Produsele vizate erau: cerealele, oleaginoasele, plantele proteice şi carnea de vită.

48

Un nou set de reforme a fost adoptat în 1999 şi implementat începând cu anul 2000, sub numele de Agenda 2000. El avea ca obiectiv continuarea şi aprofundarea reformei din 1992, prin înlocuirea măsurilor de susţinere a preţurilor cu ajutoare directe şi promovarea unei politici rurale coerente. Consiliul European de la Berlin a oferit un conţinut concret pentru ceea ce urma a fi, în anii ce vin, noul model agricol european. S-a reafirmat faptul că reforma va garanta existenţa unei agriculturi multifuncţionale, durabile, competitive, repartizată pe tot teritoriul european, inclusiv în regiunile cu probleme.

Orientările generale ale reformei din 1992 se regăsesc în liniile directoare adoptate de Consiliul European de la Berlin:

1. asigurarea competitivităţii agriculturii prin reducerea preţurilor astfel încât să fie asigurate atât debuşeele interne cât şi participarea crescândă la piaţa mondială. Această reducere a preţurilor va fi compensată prin acordarea de ajutoare directe fermierilor;

2. repartizarea sarcinilor între Comisie şi statele membre va fi redefinită în ceea ce priveşte acordarea de compensaţii sub forma ajutoarelor directe sau a măsurilor de dezvoltare rurală, în cadrul unui program de ansamblu.

3. această mişcare de descentralizare va fi însoţită în mod logic de simplificarea reglementărilor, respectiv a acelor reglementări privind dezvoltarea rurală, ceea ce va duce la dispariţia unui număr important de reglementări, în special cele privind marile culturi. Legislaţia va fi mai clară, mai transparentă, iar sarcinile administrative impuse agricultorilor vor fi reduse la minimum;

4. dezvoltarea rurală devine al doilea pilon al PAC. Sunt puse bazele unei politici de dezvoltare rurală coerente, a cărei misiune este de a asigura o mai bună folosire a cheltuielilor agricole pentru amenajarea spaţiului, protecţia mediului, instalarea tinerilor etc. Statele membre vor avea posibilitatea să acţioneze modulat, respectiv să reducă ajutoarele directe acordate exploataţiilor (în funcţie de criteriul folosirii forţei de muncă pe exploataţie) şi să orienteze aceste sume către măsuri privind protecţia mediului.

Acest model de agricultură nu trebuie să fie similar cu cel existent în alte ţări, concurente ale UE, existând multe diferenţe între acestea. Modelul european este astfel conceput încât să păstreze nivelul câştigurilor fermierilor şi stabilitatea acestora prin intermediul organizării comune a pieţei şi al plăţilor compensatorii.

În iunie 2003 Consiliul de Miniştri a ajuns la un acord în domeniul reformării PAC, concretizat în adoptarea unui nou cadru legal în septembrie 2003. Obiectivul general al acestei reforme este asigurarea unui mai bun echilibru în susţinerea şi întărirea mediului rural prin transferarea unor fonduri din primul pilonul al PAC, Agricultura în pilonul al doilea, Dezvoltare rurală, prin introducerea unui sistem de modulare pe ansamblul UE şi prin extinderea sferei de acţiune a instrumentelor actuale de dezvoltare rurală.

După cum se poate observa din cele prezentate anterior, în cei 45 de ani de la trasarea arhitecturii Politicii Agricole Comune, cea mai importantă transformare poate fi considerată trecerea de la susţinerea agriculturii prin preţuri (ca prim pilon al PAC) la dezvoltarea rurală (pilonul al doilea). În ultimii ani, prin intermediul obiectivelor dezvoltării durabile, Uniunea Europeană a realizat tranziţia de la sprijinirea producţiei la susţinerea directă a veniturilor producătorilor. Un câştig important al procesului de reformă este acela că fermierii acceptă, prin intermediul măsurilor de dezvoltare rurală, să-şi adapteze afacerile, metodele de management al terenurilor şi practicile agricole la nevoile reale ale societăţii. Politica de dezvoltare rurală este din ce în ce mai focalizată pe indivizi şi grupuri, altele decât cele reprezentate de fermieri, active în aceste zone, în scopul promovării unei dezvoltări integrate şi durabile a zonelor rurale.

49

PARTEA a IV-a. Extinderea Uniunii Europene

Dilema lărgire sau aprofundareDin punct de vedere teoretic, tratatele fundamentale, CECO, CEE, EURATOM nu fixau nici o limită extinderii modelului comunitar. Practica extinderilor succesive din 1973, 1981, 1986 şi 199, 2004/2007 a demonstrat ambiguităţile şi dificultăţile unui asemenea exerciţiu37.

Tabelul nr. Evoluţii comparative privind extinderile succesive ale Uniunii Europene

UE de la Anul extinderii Populaţie (% total UE)

Teritoriu (% total UE)

PIB (% medie UE)

PIB/loc (% medie UE)

6 la 9 membri 1973 25 22 20 959 la 12 membri 1981-1986 18 31 9 6012 la 15 membri 1995 6 27 7 10415 la 25* membri 2004 15 19 5 46

* Cipru, Ungaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia, Polonia, Malta, Republica Cehă au împreună 75 milioane locuitori, un teritoriu de 738.571 km2, PIB de 404 mld. euro şi PIB/loc. de 10.895 euro.

Sursa: Comisia Europeană

UE intre cele patru puncte cardinale. De la Nord spre Sud si Centru

Extinderea spre Nord, 1973: Marea Britanie, Danemarca, IrlandaTemerile Franţei, că Marea Britanie va juca rolul „calului troian” în interiorul CEE, reprezentând de fapt interesele SUA, o vor determina să facă uz de dreptul său de veto, chiar dacă avizul celorlalţi cinci parteneri era pozitiv. Astfel, Generalul de Gaulle s-a opus succesiv candidaturii depuse de Marea Britanie, începand cu 1961 si continuand în ianuarie 1963 şi noiembrie 1967.

Alegerea lui George Pompidou, la 15 iunie 1969, va determina o modificare în poziţia Franţei, care, de astă dată, nu se va mai opune cererii britanice. In acelasi an, alături de Marea Britanie, au mai depus cereri de aderare Norvegia, Danemarca şi Irlanda. Negocierile se vor desfăsura relativ rapid (iunie 1970-iunie 1971) iar tratatele de aderare se vor semna în ianuarie 1972 si vor intra efectiv în vigoare in ianuarie 1973. In trei dintre potentialele noi state membre, tratatele de aderare au fost supuse referendumurilor. Daca in Irlanda şi Danemarca aderarea primeste aprobarea populaţiei, în Norvegia opozanţii obţin 54% din voturi si aderarea este astfel respinsa. În Marea Britanie ratificarea a fost făcută printr-un vot al Camerei Comunelor38.

In mod particular, se poate aprecia ca aderarea Marii Britanii a adus procesului de integrare paricularitati nebanuite pana atunci:

37 B.Huchet, H.Malosse, Vers la grande Europe, Ed. Bruylant, 1996, p.50-75, Charles Zorgbibe, Constructia europeana. Trecut, prezent, viitor, Ed.Trei, 1998, p.26138 Victoria Partidului Laburist, în 1974, impune negocierea unui mecanism corector privind diminuarea contribuţiei Marii Britanii la bugetul comunitar. Ca urmare, guvernul Wilson va cere prin referendumul de la 5 iunie 1975, confirmarea populaţiei privind aderarea; se obţin 67% din voturi pentru şi 32% impotrivă.

50

Pe de o parte, leaderii englezi, in marea lor majoritate, au pus sub semnul întrebării caracteristicile construcţiei europene si ale procesului de integrare. Ca atare, desi au aparut atat confuzii cat si întârzieri, Uniunea a fost obligata sa avanseze numai prin proiecte care sa-si demonstreze atat coerenta cat si eficacitatea. Exemplele sunt numeroase, putand fi acum amintite atat criza bugetara care a paralizat Comunitatea între 1981-1984 (UK considera contribuţia sa la bugetul comunitar mult prea ridicată, datorită modului de calcul al TVA)39 dar si de rezervele manifestate de UK in cazul negocierii Tratatului Constitutional si, mai apoi, a Tratatului de reforma;

Pe de alta parte, aderarea UK a dus si la creşterea forţei economice şi politice a Comunităţii, la ameliorarea relaţiilor cu SUA, la deschiderea de noi perspective cu ţările din Commonwealth. De asemenea, Marea Britanie a jucat un rol pozitiv în relansarea Pieţei Unice, unul din artizanii acesteia fiind lordul Cockfield. Astfel, datorita pragmatismul britanic a triumfat principiul recunoaşterii reciproce a normelor şi a pregătirii profesionale, eliminându-se astfel munca titanică legată de armonizarea reglementărilor naţionale folosită până atunci.

Toate acordurile de aderare au impus o perioadă de tranziţie unică, de cinci ani, care s-a derulat între 1 ianuarie 1973 şi 31 decembrie 1977.

Extinderea spre SUD:1981, Grecia Unii autori (B.Huchet, H.Malosse, 1996) au asemuit poziţia Greciei în domeniul politicii externe, cu cea a unui călăreţ singuratic, atât datorită ataşamentului său faţă de Lumea a treia cât şi datorită poziţiei geografice specifice, în interiorul Balcanilor si la porţile Orientului Mijlociu. Intrarea Greciei în Comunitate a avut în principal raţiuni politice şi sentimentale (Grecia antică, leagăn al democraţiei), trecându-se cu relativă uşurinţă peste obstacolele reale şi evidente, generate de rămânerea sa în urmă din punct de vedere economic şi social sau de poziţia sa geografică excentrică.

Deşi Grecia devenise ţară asociată la 1 noiembrie 1962, in „perioada coloneilor” (1967-1974), perioadă care a urmat loviturii de stat militare din aprilie 1967, relaţiile sale externe cu Europa de Vest au fost extrem de reci. După revenirea la un regim democratic, la 12 iunie 1975 Grecia şi-a prezentat candidatura iar negocierile încep la 27 iulie 1976. Tratatul de aderare va fi semnat la 28 mai 1979 şi va intra în vigoare la 1 ianuarie 1981. Grecia a beneficiat de o perioadă tranzitorie de cinci ani, extinsă pentru produsele agricole şi circulaţia lucrătorilor, la şapte ani.

În ciuda unor transferuri financiare importante, de care Grecia a beneficiat cu titlul de fonduri structurale, ea a rămas o „lanternă roşie” pentru UE, cu rezultate economice încă nesatisfăcătoare.

1986, Spania şi PortugaliaCa şi alte ţări AELS, Portugalia încheiase în 1972, paralel cu prima lărgire a Comunităţii, un acord prin care se prevedea între 1973 şi 1977 realizarea progresivă a unei zone de liber schimb pentru produse industriale şi acordarea de concesii pentru anumite produse agro-

39 Un aspect particular al acestei prime extinderi a fost reprezentat de dezbaterea pe marginea contribuţiei Marii Britanii la bugetul comunitar. UK a solicitat restrângerea contribuţiei ei la bugetul comunitar pe perioada primilor ani după aderare şi obţinerea unei clauze de salvgardare în cazul în care, după perioada de tranziţie, sarcinile apar ca imposibil de realizat. Compromisul la care s-a ajuns fixa un anumit plafon pentru contribuţia britanică, ulterior UK solicitand insa concesii suplimentare, atât în plan financiar cât şi în alte domenii (solicitări cunoscute sub denumirea de „renegocierea termenilor aderării”).

51

alimentare. Izolată datorită regimului autoritar promovat de către Salazar, Portugalia cunoaşte în 1974 aşa numita „revoluţie a garoafelor roşii” prin care se restabileşte treptat un regim democratic în ţară. Cererea sa de aderare va fi depusă la 28 martie 1977 iar negocierile vor începe în noiembrie 1977.

Spania, nu a fost nici ţară asociată, asemeni Greciei, nici membră AELS, precum Portugalia, fiind legată de Comunitate numai printr-un acord comercial preferenţial, în vigoare de la 1 octombrie 1970. Şi în cazul Spaniei, regimul generalului Franco a menţinut Spania într-o relativă izolare. Revenirea regelui Juan Carlos, la 22 noiembrie 1975, a marcat debutul unor noi relaţii cu Europa de Vest. Cererea privind aderarea a fost depusă la 28 iulie 1977 iar negocierile au început la 5 februarie 1979.

La 12 iunie 1985, cele doua state se vor semna la Madrid şi, respectiv, Lisabona tratatele privind aderarea. Ca şi în cazul aderărilor precedente a fost prevăzută o perioadă tranzitorie, de regulă de 7 ani (deşi în cazul primei lărgiri, fusese de 5 ani), această perioadă urmând a lua sfârşit la 1 ianuarie 1993, momentul intrării în vigoare a pieţei unice interne.

Ritmul dezarmării tarifare urma a fi uşor mai rapid pentru Spania decât pentru Portugalia; erau prevăzute dispoziţii aparte pentru anumite produse industriale (automobile, textile, tutun, petrol, produse siderurgice) ca şi pentru produsele agricole.

Noua lărgire spre Centru şi Nord, 1995: Austria, Suedia, FinlandaŢările AELS au negociat cu ţările comunitare crearea unui Spaţiu Economic European (tratatul de la Porto, 2 mai 1992). Doi ani mai târziu, ele cer şi obţin, deplina aderare la UE (cu excepţia Elveţiei, care, prin referendum, respinge tratatul privind SEE la 6 decembrie 1992).

Tratatele de aderare cu Austria, Suedia, Norvegia şi Finlanda au fost semnate la 30 martie 1994. După ce au fost supuse referendumurilor (Austria, 12 iunie 1994, Finlanda, 16 octombrie 1994, Suedia, 13 noiembrie 1994 şi Norvegia, 27-28 noiembrie 1994), tratatele au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1995. Norvegia nu a devenit membră UE nici de astă dată, datorită rezultatului negativ obtinut la referendum: 52% din voturi împotrivă.

Această noua extindere are numeroase conotaţii pozitive:

- Noile state membre erau ţări cu economii stabile şi puternice, care nu reprezentau o povară pentru bugetul comunitar;

- Ponderea economică şi influenţa politică a UE a crescut substanţial.

Cu toate acestea, noua extindere, care a crescut numarul statelor membre de la 12 la 15, a implicat si anumite riscuri, cel mai important fiind riscul paraliziei decizionale, datorat faptului că extinderea nu a implicat în paralel si o reformă instituţională.

Extinderea spre Est: 2004/2007Între 1991-1994, UE semneaza cu fostele tari socialiste din Europa Centrala si de Est (TECE) asa-numitele Acorduri Europa, care erau in fapt acorduri de asociere intre acestea si UE. Astfel, între 1991- 1993 sunt semnate asemena acorduri cu 6 state, respectiv Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, România şi Bulgaria, iar în 1994 cu Ţările Baltice (Letonia, Lituania şi Estonia) şi Slovenia. Toate aceste acorduri au intrat în vigoare în intervalul 1994-1996. Cipru şi Malta au depuse cererile de aderare în 4 iulie şi respectiv 16 iulie 1990. Candidatura Ciprului a părut a ridica probleme mai mari datorită situaţiei politice din zonă (ocuparea de către Turcia a mai mult de o treime, ceea ce a generat un conflict care a opus Grecia, Turciei, încă din 1974).

52

Pe scurt

• Primul val – extinderea spre Nord: 1973, UK, Irlanda, Danemarca• Al doilea val – extinderea spre Sud: 1981, Grecia; 1986, Spania si Portugalia• Al treilea val – extinderea spre Centru si Nord: 1995, Austria, Suedia, Finlanda• Al patrulea val – extinderea catre Est:• 2004: Cehia, Estonia, Lituania, Letonia, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria + Cipru

si Malta;• 2007: Romania si Bulgaria

Caracteristicile procesul de extindere catre Centrul si Estul Europei

Căderea zidului Berlinului (1989) a permis UE să restabilească cu rapiditate relaţii diplomatice cu TECE, fiind semnate cu relativă rapiditate Acorduri de comerţ şi cooperare economică cu Bulgaria, fosta Cehoslovacie, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România şi Slovenia.

În perspectiva favorizării unei integrări cât mai rapide a ţărilor din est, Uniunea a semnat Acorduri de asociere specifice cu TECE, precum şi cu ţările Baltice, acorduri care se bazau pe articolul 310 (fostul articol 238) al Tratatului UE. „Acordurile europene” sunt acorduri mixte şi acoperă atât domenii de competenţă naţională cât şi comunitară.

Acordurile europene de asociere Reprezintă un nou tip de document, conceput de Comunitate imediat după transformările din 1989 din Europa Centrală şi de Est40.

Acordurile Europene au fost precedate de Acordurile interimare, care permiteau aplicarea anticipată a aspectelor comerciale şi economice ale asocierii. Intrarea în vigoarea Acordurilor de asociere (Acordurile Europa) a avut loc după ratificarea lor de către Parlamentul European, urmata de ratificarea realizata de catre Parlamentele ţărilor membre şi cele ale tarilor asociate.

Tara Momentul semnării Acordului European

Momentul intrării în vigoare a Acordului

Ungaria Decembrie 1991 Februarie 1994Polonia Decembrie 1991 Februarie 1994Bulgaria Martie 1993 Februarie 1995Cehia Octombrie 1993 Februarie 1995România Februarie 1993 Februarie 1995Slovacia Octombrie 1993 Februarie 1995Estonia Iunie 1995 Februarie 1998Letonia Iunie 1995 Februarie 1998Lituania Iunie 1995 Februarie 1998Slovenia Iunie 1996 Februarie 1998

40 Ele reprezintă a treia generaţie de Acordurile de asociere concepute de Comunitate: Prima generaţie de acorduri au vizat asocierea “ţărilor şi teritoriilor de peste mări”, fiind în primul rând vizate coloniile sau fostele colonii ale ţărilor membre. Astfel, încă din 1958, 18 ţări africate au devenit ţări asociate CEE. Ulterior, Convenţiile de asociere cu “ţări de dincolo de mări” (numite ţări ACP, respectiv ţări din Africa, bazinul Caraibelor şi Pacific) au fost permanent reînnoite, numărul ţărilor asociate crescând permanent. La ultima ediţie a Convenţiei de asociere CE – ACP (a patra), care a vizat perioada 1991-2000, au participat 12 ţări comunitare şi 69 ţări ACP. Ţările asociate au beneficiat de condiţii preferenţiale în schimburile comerciale şi de sprijin financiar.A doua generaţie de acorduri, a vizat unele ţări din spaţiul european: Turcia (1964), Malta (1971), Cipru (1973).A treia generaţie de acorduri, a fost concepută special pentru ţările foste socialiste (TECE) dar nu şi pentru fostele republici sovietice (excepţie au făcut Republicile Baltice) pentru care a fost conceput un alt tip de acord, Acord de cooperare şi parteneriat, cu obiective si domenii de colaborare strict delimitate.

53

Momentul semnării Acordului de asociere

Momentul intrării în vigoare a Acordului

Turcia Septembrie 1963 Decembrie 1964Malta Decembrie 1970 Aprilie 1971Cipru Decembrie 1972 Iunie 1973

Acordurile Europene încheiate cu toate TECE au avut la bază acelaşi model tip de Acord, clauzele fiind similare în conţinut (clauze privind domeniul, natura şi volumul concesiilor, perioada de tranziţie, etc.), deosebirile apărând însă în anexele care însoţesc Acordurile. In aceste anexe, de pilda, sunt cuprinse produsele care se vor bucura de o protecţie mai ridicată în prima parte a perioadei de tranziţie (de 10 ani), precum şi nivelul contingentelor pentru unele produse (textile, agricole, siderurgice).

Acordurile instituie asocierea între TECE, pe de o parte, şi UE, pe de altă parte, în scopul atingerii obiectivului politic şi economic propus, respectiv pregătirea graduală a acestor ţări pentru integrarea în UE, prin dezvoltarea schimburilor comerciale şi a relaţiilor economice de ansamblu, dar şi prin stabilirea de instituţii adecvate punerii în practică a asocierii.Principalele capitole ale acestor acorduri vizau:

Libertatea schimburilor şi libera circulaţie a bunurilor şi persoanelor; Cooperarea economică, financiară, culturală; Dialogul politic.

Principalul obiectiv economic îl reprezintă crearea unei zone de liber schimb (ZLS), prin reducerea tarifară graduală a taxelor vamale, astfel încât, în final, mărfurile să poată circula liber între cele două părţi. Deoarece cele două părţi se află în stadii de dezvoltare economică diferită, s-a introdus noţiunea de perioadă de tranziţie, estimată la 10 ani. Pe parcursul acestei perioade acordarea reciprocă a concesiilor se va face pe baza principiului asimetriei: concesiile oferite de UE vor fi acordate, în general, la începutul perioadei de tranziţie, iar cele acordate de TECE spre finele acestei perioade. În legătură cu produsele considerate de UE drept „sensibile”, acordurile conţin reglementări speciale, în cazul acestor produse liberalizarea schimburilor urmând a respecta un alt calendar.

Pentru a beneficia de concesiile acordate de UE, produsele exportate trebuiau să demonstreze că sunt originare din ţara asociată, originea mărfurilor fiind definită în funcţie de locul în care se realizează transformarea substanţială a produselor. Pentru ca un produs să beneficieze de statutul de „origine”, trebuie ca valoarea componentelor de import, cu excepţia celor provenind din UE, să nu depăşească 40% din valoarea finală a produsului, sau, cu alte cuvinte, conţinutul local să reprezinte 60%.

Acordurile prevăd şi posibilitatea recurgerii la măsuri de salvgardare, în cazul în care importurile din ţara parteneră produc sau ameninţă să producă un prejudiciu serios produselor naţionale direct concurente. În acest caz, fiecare din cele 2 părţi poate recurge la măsuri adecvate de protejare a pieţei interne (măsuri ce vor trebui să aibă un caracter provizoriu).

Acordurile precizau faptul că ţările asociate vor beneficia de sprijin financiar din partea UE, fie prin fonduri nerambursabile în cadrul programului Phare, fie prin împrumuturi acordate de Banca Europeană de Investiţii.

În afara prevederilor privind aspectele comerciale, Acordurile Europene includ şi alte domenii precum: dialogul politic, parlamentar, cultural, circulaţia muncitorilor, dreptul de stabilire, circulaţia serviciilor, plăţile, concurenţa, apropierea legislaţiilor.

Pentru asigurarea dialogului politic, Acordul prevede înfiinţarea unui Consiliu de asociere, format din reprezentanţi ai ambelor părţi, care urmează a se reuni la nivel ministerial, cel puţin o dată pe an; el va avea sarcina să supravegheze îndeplinirea Acordului şi, în anumite domenii, să ia decizii care să oblige părţile.

54

Referitor la circulaţia muncitorilor dinspre ţările asociate, UE garantează nediscriminarea faţă de muncitorii comunitari şi anumite drepturi în cazul în care aceştia sunt angajaţi legal. Fără a defini ce înseamnă legal, Acordul face trimitere la legislaţiile naţionale privind angajarea forţei de muncă străină, care sunt destul de restrictive. În cazul personalului de conducere şi a specialiştilor, mobilitatea este mai mare.

Protecţia proprietăţii intelectuale în ţările asociate urma a se alinia la practicile din UE într-o perioadă de 5 ani.

Cadrul juridic specific economiei de piaţă trebuie creat astfel încât să fie cât mai apropiat de cel comunitar. În acest sens, acordurile fac referire la: legislaţia vamală, bancară, dreptul de proprietate intelectuală, protecţia muncitorilor, serviciile financiare, concurenţa, protecţia consumatorului, norme tehnice şi standarde, transport şi mediu.

Obiectivul central al acestor acorduri îl reprezentă pregătirea ţărilor candidate pentru integrarea în UE, respectiv sprijinirea acestor ţări în îndeplinirea condiţiilor stabilite în cadrul Consiliului European de la Copenhaga (1993).

Elemente specifice procesului de extindere spre centrul şi estul Europei

Procesul de aderare către centrul si estul Europei a fost un proces de natură evolutivă şi inclusivă, toate ţările candidate fiind admise în UE pe seama aceloraşi criterii, cunoscute sub numele de „criteriile de la Copenhaga”.

El a reprezentat, în acelaşi timp, un proces complex, care a implicat:

o strategie de pre-aderare, existenţa unor examinări analitice (screening) privind adoptarea legislaţiei

comunitare, desfăşurarea de negocieri privind aderarea, o procedură de supraveghere.

Etape tehnice ale oricărui proces de aderare:depunerea cererii de aderareavizul Comisieiînceperea negocierilor cu ţara candidatăîncheierea negocieriloraderarea propriu zisă

Depunerea cererii de aderare la UE, reprezintă un moment extrem de important pentru ţara candidată, care declanşează din partea UE procesul următor, definit astfel în Articolul 0 al Tratatului de la Roma (articolul 49 al tratatului de la Amsterdam):

„Orice stat european poate cere să devină Membru al Uniunii. Aceasta va trebui să adreseze cererea Consiliului, care va lua o decizie în unanimitate, după consultarea Comisiei şi primirea acordului Parlamentului european, exprimat prin majoritatea absolută a voturilor membrilor componenţi. Condiţiile admiterii şi modificările Tratatelor care stau la baza Uniunii, pe care o asemenea admitere o implică, vor face subiectul unui acord între Statele Membre şi Statul care solicită aderarea. Acordul va fi supus spre ratificare tuturor statelor semnatare, în conformitate cu prevederile constituţionale ale acestora.”

Acordurile europene au recunoscut posibilitatea ţărilor asociate de a deveni ţări membre, obiectiv confirmat prin depunerile individuale de candidaturi de către aceste ţări, depuneri realizate în intervalul 1994-1996.

55

Data introducerii candidaturii la UECipru 3 iulie 1990Malta 16 iulie 1990Ungaria 31 martie 1994Polonia 5 aprilie 1994România 22 iunie 1995Slovacia 27 iunie 1995Letonia 13 octombrie 1995Estonia 24 noiembrie 1995Lituania 8 decembrie 1995Bulgaria 14 decembrie 1995Cehia 17 ianuarie 1996Slovenia 10 iunie 1996

După depunerea cererii de aderare, conform procedurii, Consiliul consultă Comisia cerându-i să elaboreze Opinia. Conform tradiţiei, Opinia reprezintă o analiză aprofundată a situaţiei ţării candidate, precum şi o evaluare a capacităţii acesteia de a îndeplini condiţiile de stat membru. Ea are rolul de a ajuta Consiliul în luarea deciziei, respectiv dacă şi cum să înceapă negocierile pentru aderare. Pentru a defini situaţia reală în vederea redactării Opiniilor, comisia se bazează în principal (nu exclusiv) pe informaţiile furnizate de ţările candidate. Pentru aceasta, ţările candidate au primit chestionare care urmăresc să acopere cele mai importante sectoare.

Începerea negocierilor cu ţara candidată marchează un alt moment important în procesul de extindere. Negocierea pentru aderare nu reprezintă un proces de negociere tipic, în care Comisia este purtătoarea de cuvânt a UE, desfăşurându-se sub forma unei conferinţe interguvernamentale între Statele Membre şi ţara candidată. „Poziţiile comune” ale UE, decise în unanimitate în cadrul Consiliului, sunt prezentate de regulă ţării candidate de către Preşedinţia Consiliului. Comisia îşi păstrează în continuare un rol important prin faptul că propune Consiliului poziţiile comune, putând fi mandatată de către Consiliu să găsească soluţii împreună cu ţara candidată.

Data aderării nu poate fi prevăzută decât în stadiile finale, atunci când se găsesc soluţii problemelor puse în discuţie41. Şedinţele de negociere se ţin la nivel de miniştrii sau delegaţi ai acestora, respectiv, reprezentanţi permanenţi pentru ţările membre şi ambasadori sau negociatori şefi, pentru ţările candidate. La încheierea negocierilor se pregăteşte un proiect al Tratatului de aderare, care va fi semnat numai după ce primeşte acordul Parlamentului şi aprobarea Consiliului. Tratatul trebuie ratificat de toate Statele Membre şi de ţările candidate în concordanţă cu prevederile lor constituţionale, care pot include şi referendumuri. Cum aceste proceduri de aprobare şi ratificare solicită timp, între încheierea negocierilor şi aderarea propriu-zisă mai poate trece până la un an.

Criteriile de la Copenhaga, Consiliul European din iunie 1993În declaraţia finală a summitul de la Copenhaga, din iunie 1993, se preciza: „ţările asociate, care doresc acest lucru, pot deveni membre UE de îndată ce vor fi în măsură să-şi asume obligaţiile de membru, prin satisfacerea condiţiilor economice şi politice necesare.” O asemenea abordare transforma problema extinderii dintr-o probabilitate într-o certitudine, singura necunoscută în această ecuaţie fiind reprezentată de momentul efectiv al lărgirii.

„Criteriile de la Copenhaga” au în vederea respectarea următoarelor condiţii:

1. condiţii politice, referitoare la stabilitatea instituţiilor care garantează buna funcţionare a democraţiei, respectarea drepturilor omului, a minorităţilor, etc.

2. condiţii economice, referitoare în principal la existenţa şi buna funcţionare a unei economii de piaţă, capabilă să facă faţă presiunilor concurenţiale specifice pieţei unice (condiţie care echivalează cu a solicita atingerea unui grad de dezvoltare economică apropiat de al ţărilor membre UE);

41 În trecut, durata negocierilor pentru aderare a variat considerabil (3 ani pentru Finlanda şi Suedia, sau 9 ani în cazul Portugaliei).

56

3. condiţii instituţionale, referitoare la capacitatea ţării respective de a-şi asuma obligaţiile de membru, acest lucru incluzând acceptarea acquis-ului comunitar (drepturi, obligaţii, prezente şi potenţiale, ale sistemului comunitar şi ale cadrului internaţional), fapt concretizat în introducerea unei legislaţii compatibile cu cea UE;

4. existenţa unui cadru juridic şi administrativ care să urmărească punerea în practică şi modul în care este respectată această legislaţie;

Criteriilor enunţate mai sus, şi care vizează condiţiile care trebuie respectate de TECE, li s-a mai adaugă unul, care viza de astă dată Uniunea, şi care se referă la capacitatea acesteia de a absorbi noi membri, capacitate care va depinde atât de rezultatele reformelor sale instituţionale cât şi de evoluţia propriilor politici42.

Preluarea acquis-ului comunitar va avea loc prin intermediul procesului de armonizare legislativa, proces prin care legislatia nou-adoptata este pusa in conformitate cu cerintele acquis-ului comunitar. “Acquis communautaire” reprezinta ansamblul de drepturi si obligatii comune ale Statelor Membre ale UE si se bazeaza, in principal, pe legislaţia primară, care include Tratatul privind instituirea CECO (1951),Tratatul privind constituirea CEE (1957), Tratatul privind constituirea EURATOM (1957), Actul European Unic (1985), Tratatul privind Uniunea Europeana (Maastricht, 1992), Tratatul de la Amsterdam (1997), Tratatul de la Nisa (2002), precum si legislatia secundara (Regulamente, Directive, Decizii etc.).

Strategia de pre-aderare

Strategia de pregătire pentru aderare a ţărilor asociate din ECE a fost oficial lansată la Consiliul European de la Essen, 9-10 decembrie 1994. Cu acest prilej, fără a se lua decizii privind calendarul sau etapele aderării TECE, a fost definită strategia ce trebuie urmărită în faza pregătitoare. Strategia avea la bază trei elemente, respectiv:

Acordurile europene, susţinerea financiară prin intermediul programului Phare şi realizarea unui dialog structurat între ţările candidate şi UE.

Strategia preciza şi care vor fi principalele direcţii de acţiune:

1. privind cadrul general al relaţiilor reciproce:

consolidarea relaţiilor structurale cu instituţiile UE în cadrul unui dialog multilateral prin organizarea de reuniuni comune, de natură consultativă, în principal în domeniile care vizează politicile comune ale UE, precum: politica externă şi de securitate, energia, mediul, transporturile, telecomunicaţiile, sănătate, învăţământ, etc.

42 Sub mai multe aspecte, formularea unor asemenea criterii reprezenta o abordare fără precedent: - astfel, pentru prima dată sunt impuse condiţii specifice ţărilor care doresc să adere, deşi Tratatul de la

Roma specifica doar o singură condiţie: ca ţara solicitatoare să fie europeană;- ţările care au aderat anterior, în special Grecia, Spania, Portugalia sau Irlanda, au fost obligate să

îndeplinească anumite criterii, dar acestea reprezentau condiţii de aderare şi nu de lansare a negocierilor.

- Aderările din anii 80 s-au făcut fie la o uniune vamală ( Grecia, 1981, Spania şi Portugalia, 1986) fie la o piaţă unică (Austria, Finlanda, Suedia, în 1995), în vreme ce viitoarele aderări se vor face la UEM.

Procesul aderării va depinde în mare măsură de modul în care cele 2 părţi, UE –TECE, îşi vor gestiona propriile lor „tranziţii”: pe de o parte, va depinde de evoluţiile interne din ţările candidate, atât în planul reformei economice cât şi al democratizării vieţii social-politice, iar, pe de altă parte, de evoluţiile înregistrate în UE, privind realizarea UEM şi a UP.

57

2. pregătirea cadrului legislativ (juridic şi instituţional):

armonizarea legislaţiei naţionale la legislaţia UE (inclusiv adoptarea normelor şi standardelor europene)

armonizarea legislativă în domeniul concurenţei şi a politicii privind ajutorul de stat (subvenţiile)

3. intensificarea schimburilor comerciale reciproce, prin accelerarea liberalizării comerţului cu produse industriale şi liberalizarea importurilor conform unui calendar precis.

4. crearea unui mediu macroeconomic stabil prin:

aplicarea unor politici macroeconomice apte să sprijine mobilizarea resurselor interne, reducerea deficitului bugetar, atragerea investiţiilor străine, stimularea exporturilor, etc.

Promovarea unei politici agricole compatibile cu politica UE dar şi cu obligaţiile asumate în cadrul GATT

Corelarea politicii energetice cu politica UE în domeniu, urmărindu-se creşterea eficienţei energetice şi reducerea poluării

Asigurarea protecţiei mediului şi a securităţii nucleare

5. referitor la asistenţa comunitară:

îmbunătăţirea asistenţei comunitare, inclusiv a celei acordate prin programul Phare, asistenţa orientându-se cu prioritate spre dezvoltarea sectorului privat şi sprijinirea investiţiilor străine;

în acordarea asistenţei financiare (alocarea resurselor către ţările beneficiare) va fi avut în vedere criteriul performanţelor atinse.

În decembrie 1995, la Madrid, Consiliul European a dat un nou impuls procesului de aderare cerând Comisiei:

să continue evaluarea efectelor lărgirii asupra politicilor comunitare, în special asupra politicii agricole şi structurale;

să accelereze pregătirea Opiniilor privind cererile de aderare, astfel încât ele să poată fi înaintate în cel mai scurt timp Consiliului, imediat după încheierea Conferinţei Interguvernamentale;

să înceapă pregătirea unui document de sinteză asupra lărgirii, care să furnizeze o abordare de ansamblu, precum şi o comunicare privind costurile financiare implicate de lărgire, documente care să fie prezentate după încheierea Conferinţei interguvernamentale.

Consiliul European întrunit la Luxemburg, în decembrie 1997, pe baza propunerilor prezentate în „Agenda 2000”, a prezentat „strategia de pre-aderare întărită”, care avea la bază următoarele elemente:

• Acordurile europene;• Parteneriatele pentru aderare (includ priorităţile pe termen mediu şi scurt,

instrumentele şi resursele necesare) şi Programele naţionale de adoptare a acquis-ului comunitar (detaliază modul de atingere al acestor obiective);

• Ajutorul de pre-aderare, acordat prin intermediul programelor: Phare, ISPA şi SAPARD.

Strategia de pre-aderare întărită (The Stregthened Pre-Accesion Strategy) urmărea două importante obiective:

58

- să reunească diferitele forme de ajutor financiar oferite de UE şi să le integreze într-un cadru unic, al parteneriatului pentru aderare;

- să familiarizeze ţările candidate cu politicile şi procedurile UE, oferindu-le posibilitatea să participe la programele comunitare.

Suportul acestei strategii era reprezentat de parteneriatele pentru aderare, care cuprindeau atât angajamentele ferme asumate de statele candidate, în special privind asigurarea democraţiei, a stabilităţii macroeconomice, adoptarea acquis-ului comunitar, cât şi sprijinul acordat de UE în procesul de pregătire a ţărilor candidate, prin intermediul programelor Phare şi al noilor forme de asistenţă ( fondurile structurale), dar şi a ajutorului financiar oferit de BEI, BERD sau BM. Pe de altă parte, Programele naţionale de adoptare a acquis-ului comunitar prezintă în detaliu modul în care ţările candidate vor respecta priorităţile incluse în Parteneriate.

La 30 martie 1998, Comisia Europeana, lansează procesul de aderare, prin aprobarea Parteneriatelor pentru Aderare cu cele 10 tari candidate din Europa Centrala si de Est. Aceste Parteneriate vizează întărirea strategiei de pre-aderare, astfel încât să permită statelor candidate alinierea cât mai rapidă la acquis-ul comunitar.

Programele de „îngemănare” (jumelage sau twinning) au fost lansate în mai 1998 şi reprezentau o iniţiativă în vederea ajutorării ţărilor candidate în sensul îndeplinirii aceloraşi criterii ca şi statele membre în ceea ce priveşte punerea în operă şi respectarea reglementărilor europene. Este vorba, aşa cu o arată şi numele, de a permite administraţiei şi organismelor semi-publice ale unei ţări candidate să colaboreze într-un proiect specific cu omologii lor dintr-o ţară membră. Programele de îngemănare iniţiate pentru început s-au oprit asupra a patru sectoare prioritare, definite în parteneriatele de aderare, respectiv agricultura, mediul, finanţele şi justiţia, la care s-au adaugat afacerile interne (întărirea controlului la frontiere, lupta împotriva criminalităţii, a drogurilor, etc). Treptat au fost adăugate noi domenii astfel încât acest proces s-a extins la ansamblul legislaţiei UE.

Cu ocazia Consiliului european de la Berlin, martie 1999, s-a decis ca valoarea ajutoarelor de pre-aderare, acordate ţărilor candidate din ECE să crească mai bine de două ori începând cu anul 2000: astfel, 3,12 miliarde euro vor fi vărsate între 2000 şi 2006 prin intermediul programelor Phare (instrumente financiare folosite după 1990 de către UE pentru a veni în ajutorul TECE), dar şi prin intermediul a două noi instrumente de pre-aderare, ISPA, de finanţare a investiţiilor în cadrul domeniului transporturilor şi mediului şi SAPARD, modernizarea agriculturii şi dezvoltarea rurală. Pe măsură ce primele ţări vor intra în UE, ajutoarele financiare de pre-aderare care le fuseseră rezervate vor fi redistribuite celorlalte ţări candidate; prin urmare, vor putea fi repartizate resurse identice între un număr mai mic de ţări.

O altă decizie importantă luată la Berlin a fost legată de faptul că reformele, prezentate pentru întâia oară în iulie 1997, sub numele de Agenda 2000, au obţinut aprobarea şefilor de state şi guverne reuniţi cu acest prilej. În continuare, aceste propuneri au primit acordul Parlamentului European, dând naştere unor reglementări specifice, care au fost puse în aplicare de organismele comunitare. Agenda 2000 şi-a propus să ofere o viziune coerenta si clara asupra Uniunii Europene în momentul intrării in secolul al XXI-lea. In acest set de documente, sunt prezentate:

• perspectivele dezvoltării UE si a politicilor ei dincolo de orizontul anului 2000; • impactul extinderii UE; • viitorul cadru financiar, luând in considerare perspectivele extinderii Uniunii.

Procesul de negociere a aderării

59

Procesul de negociere a aderării, determină condiţiile în care fiecare stat candidat va adera la UE, concentrându-se asupra condiţiilor în care se va realiza acest proces, modul de realizare şi de aplicare a acquis-ului comunitar, în fiecare din ţările candidate. În unele cazuri se poate recurge la adoptarea de dispoziţii tranzitorii, al căror câmp de aplicare şi perioadă trebuie însă să rămână limitat.

Negocierile se desfăşoară în cadrul unor Conferinţe bilaterale interguvernamentale, organizate între fiecare din ţările candidate şi UE, în cadrul cărora se realizează examinarea detaliată (screening) a fiecărui capitol din acquis-ul comunitar. Şedinţele de negocieri se ţin la nivel de miniştrii sau delegaţi – reprezentanţi permanenţi ai ţărilor membre UE şi ambasadori sau negociatori şefi, din partea ţărilor candidate. După un examen detaliat al diferitelor capitole din acquis-ul comunitar (screening), capitole precum libera circulaţie a mărfurilor, agricultura, mediul, etc., se deschid negocieri cu ţările candidate, capitol după capitol.

Rezultatele negocierilor au fost incluse într-un Tratat de aderare, care a fost supus spre aprobare Consiliului şi Parlamentului UE, după avizul favorabil al acestora urmând ratificarea tratatului în fiecare din ţările candidate. Odată cu intrarea în vigoare a tratatului, ţara candidată devine ţară membră.Capitolele de negociere1. Libera circulaţie a mărfurilor 18. Educaţie şi formare2. Libera circulaţie a persoanelor 19. Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei3. Libera prestare a serviciilor 20. Cultură şi audiovizual4. Libera circulaţie a capitalurilor 21. Politica regională şi coordonarea instrumentelor5. Dreptul societăţilor 22. Mediu6. Politica de concurenţă 23. Consumatori şi protecţia sănătăţii7. Agricultură 24. Cooperare şi domeniul justiţiei şi afacerilor interne8. Pescuit 25. Uniune vamală9. Politica transporturilor 26. Relaţii externe10. Fiscalitate 27. politica externă şi de securitate comună11. Uniunea Economică şi Monetară 28. Control financiar12. Statistică 29. Dispoziţii financiare şi bugetare13. Politică socială şi folosirea forţei de muncă 30. Instituţii14. Energie 31. Diverse15. Politică industrială16. Întreprinderi mici şi mijlocii17. Ştiinţă şi cercetare

Extinderea spre centrul şi estul Europei de la un Consiliul european la altulConsiliul European, întrunit la Luxemburg (decembrie 1997), a recomandat deschiderea negocierilor cu şase dintre ţările candidate, respectiv cu Cehia, Estonia, Polonia, Slovenia, Ungaria şi Cipru. Cu aceste ţări, negocierile privind aderarea au fost lansate la 31 martie 1998. De asemenea, Consiliul a însărcinat Comisia Europeana sa evalueze - prin Rapoarte periodice (Regular Reports) - progresele realizate de tarile candidate in pregătirea pentru aderarea la UE si sa tragă concluzii privind oportunitatea deschiderii negocierilor cu noi state. Prin alcătuirea acestor Rapoarte periodice, Comisia Europeana si-a propus sa evalueze progresele înregistrate de tarile candidate in îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga43.

În cadrul concluziilor prezentate în cadrul Consiliului European de la Berlin (martie 1999), şefii de state şi guverne au dorit să reasigure ţările candidate la aderare în UE că „lărgirea rămâne o prioritate istorică pentru UE. Negocierile privind aderarea vor avea loc într-un ritm propriu cu fiecare candidată şi cât mai rapid posibil.”

43 Primul raport a fost publicat la 4 noiembrie 1998, al doilea în octombrie 1999 s.a.m.d. iar pentru Romania şi Bulgaria, ultimele Rapoarte de monitorizare au aparut in mai si octombrie 2006.

60

Consiliul european de la Helsinki (10 şi 11 decembrie 1999), pe baza Rapoartelor prezentate în 1999, s-a luat decizia începerii a negocierilor şi cu celelalte ţări candidate, respectiv Letonia, Lituania, Malta, Slovacia, Bulgaria şi România. Cu aceste ţări, formal, negocierile au fost deschise la 15 februarie 2000.

La Helsinki, Consiliul European a reafirmat caracterul cuprinzător al procesului de aderare, care regrupează acum 13 ţări candidate. În lumina recentelor evenimente şi ţinând cont şi de rapoartele Comisiei, Consiliul European, încredinţat că va contribui astfel la stabilitatea şi securitatea continentului, a decis să organizeze, în februarie 2000, conferinţe interguvernamentale bilaterale în vederea începerii negocierilor cu România, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria şi Malta, privind condiţiile aderării la UE şi adaptările care trebuie aduse tratatelor precedente. În cursul negocierilor, fiecare ţară candidată va fi apreciată conform particularităţilor proprii. Acest principiu se va aplica atunci când vor fi abordate diferitele capitole dar şi când vor fi purtate negocierile. S-a convenit a fi evitate procedurile greoaie, care pot frâna negocierile. Ţările candidate care vor intra în procesul de negociere vor avea posibilitatea să întâlnească într-un termen rezonabil ţările candidate cu care negocierile sunt în curs, singura condiţie fiind ca ele să fie suficient pregătite pentru aceasta. Avansul negocierilor va depinde nu numai de integrarea acquis-ului comunitar în legislaţia ţărilor candidate dar şi de punerea lui în practică.

In cadrul Consiliului European de la Bruxeles, decembrie 2002, s-a anunţat încheierea negocierilor de aderare cu 10 din tarile candidate, respectiv: Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania plus Cipru şi Malta iar doi ani mai tarziu, în decembrie 2004, s-a anunţat şi încheierea negocierilor de aderare cu Romania şi Bulgaria.

Tratatul de aderare a României şi Bulgariei la UE a fost semnat la 25 aprilie 2005, la Luxemburg, semnarea fiind precedată de către obţinerea avizului conform al Parlamentului European, la 13 aprilie 2005. Ulterior semnarii, Tratatul a fost supus ratificării de catre toate statele membre ale UE, procesul desfăşurându-se între 21 iunie 2005, momentul ratificării de către Slovacia şi 24 noiembrie 2006, cînd a fost ratificat de către Germania44. După semnarea Tratatului de aderare, România a obţinut statutul de ţară în curs de aderare, pentru ca, după 1 ianuarie 2007, sa-l obţină pe cel de stat membru.

Alte trei state si-au depus cererea de aderare: Turcia, Croatia şi Macedonia. Negocierile cu Turcia şi Croaţia au inceput în octombrie 2005, în vreme ce Macedonia a primit statutul de tara candidata in cadrul summitului de la Bruxelles, din decembrie 2005. Celelalte state din zona Balcanilor de Vest se afla intr-o faza incipienta a procesului de integrare, avand totuşi perspectiva de a deveni state membre.Tabel nr.... Calendarul desfăşurării negocierilor în cadrul extinderilor anterioare ale UE

Ţara Depunerea cererii

Opinia Comisiei Începerea negocierilor

Sfârşitul negocierilor

Aderarea

Marea Britanie 10.05.671 29.09.67 30.06.70 22.01.72 1.01.73Danemarca 11.05.67 29.09.67 30.06.70 22.01.72 1.03.73Irlanda 11.05.67 29.09.67 30.06.70 22.01.72 1.03.73Norvegia 21.05.67 29.09.67 30.06.70 22.01.72 -Grecia 12.06.75 29.01.76 27.07.76 28.05.79 1.01.81Portugalia 28.03.77 19.05.78 17.10.78 12.06.85 1.01.86Spania 28.07.77 29.11.78 05.02.79 12.06.85 1.0186

Austria 17.07.89 01.08.91 01.02.93 12.04.94 1.01.95Cipru 04.07.90 30.06.93 31.03.98 14.12.02 1.05.04

44 Cronologia ratificării Tratatului de Aderare: Slovacia (21 iunie 2005), Ungaria (26 septembrie 2005), Slovenia (29 septembrie 2005), Republica Cipru (27 octombrie 2005), Republica Elenă (2 noiembrie 2005), Estonia (16 noiembrie 2005), Republica Cehă (6 decembrie 2005), Spania (14 decembrie 2005), Italia (22 decembrie 2005), Malta (24 ianuarie 2006), Letonia (26 ianuarie 2006), Marea Britanie (16 februarie 2006), Portugalia (8 martie 2006), Lituania (30 martie 2006), Polonia (30 martie 2006), Suedia (9 mai 2006), Austria (11 mai 2006), Olanda (13 iunie 2006), Finlanda (19 iunie 2006), Irlanda (21 iunie 2006), Luxemburg (29 iunie 2006), Franţa (3 octombrie 2006), Belgia (13 octombrie 2006), Danemarca (21 noiembrie 2006), şi Germania (24 noiembrie 2006).

61

Malta 16.07.90 30.06.93 15.02.00 14.12.02 1.05.04Suedia 01.07.91 31.07.92 01.02.93 12.04.94 1.01.95Finlanda 18.03.92 04.11.92 01.02.93 12.04.94 1.01.95Norvegia 25.11.92 24.03.93 05.04.93 12.04.94 -Elvetia 26.05.92Turcia45 14.04.87 14.12.89 .10. 2005

Negocierea aderarii României şi Bulgariei. Semnarea Tratatelor de AderarePe 17 decembrie 2004, la Consiliul European de la Bruxelles, Romania a primit confirmarea politica a incheierii negocierilor de aderare la Uniunea Europeana. In concluziile finale se recomanda Romaniei sa continue reformele si sa implementeze angajamentele referitoare la acquis-ul comunitar, in special in domeniile: Justitie si afaceri interne, Concurenta si Mediu. In plus, se arata ca Uniunea Europeana va continua monitorizarea pregatirilor de aderare si ca se considera ca Romania va fi capabila sa-si asume obligatiile de membru de la 1 ianuarie 2007. De asemenea, Consiliul European a recomandat semnarea Tratatului de aderare comun pentru Romania si Bulgaria in aprilie 2005, dupa primirea avizului Parlamentului European, astfel incat aderarea efectiva sa se realizeze la 1 ianuarie 2007.

Rezultatele obtinute in procesul de negociere reprezinta pentru Romania un adevarat succes. In primul rand, Romania a obtinut 50 de perioade de tranzitie si aranjamente tranzitorii - cele mai multe dintre toate statele din actualul val de extindere, de vreme ce Polonia a obtinut 48 de perioade de tranzitie, Ungaria - 35, Malta - 47. Aceste aranjamente vor permite tarii noastre in calitate de stat membru al Uniunii Europene sa finalizeze reformele in anumite domenii, evitand astfel o eventuala amanare a momentului aderarii.

Tratatul de aderare a României la Uniunea EuropeanăElemente generaleTratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, comun cu cel de aderare a Bulgariei, reprezintă rezultatul procesului de negociere pentru fiecare din cele 31 de capitole.

Tratatul a fost elaborat pe baza aceloraşi principii şi după aceeaşi metodă de lucru utilizate la redactarea Tratatului de aderare al celor zece state membre aderate in 2004. Spre deosebire insa de cele zece state membre care au aderat la 1 mai 2004, în cazul României şi Bulgariei, Tratatul de aderare include, in paralel, un Act de aderare si un Protocol de aderare46, anticipand posibila ratificare a Tratatului Constitutional pana la data aderarii efective a Romaniei si Bulgariei. Astfel, în cazul în care Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa ar fi intrat în vigoare înaintea aderării României şi Bulgariei (1 ianuarie 2007), s-ar fi aplicat Protocolul de aderare. Având în vedere însă că Tratatul Constituţional nu a intrat în vigoare înainte de data aderării României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, la momentul aderării acestora a intrat în vigoare Actul de aderare.

Actul de aderare cuprinde modificările aduse prin aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană tratatelor constitutive în vigoare în prezent, respectiv Tratatul de instituire a

45 Candidaturilor depuse de TECE li s-au alăturat cele ale Turciei, Ciprului şi Maltei. Turcia, care este ţară asociată încă din 1964, şi-a depus cererea de aderare la 14 aprilie 1987. Participarea Turciei la Consiliul Europei şi NATO a transformat Turcia într-un partener loial şi credibil. Cu toate acestea, situaţia economică a Turciei, problema kurdă, caracteristicile sale culturale marcate de un islamism majoritar vor face din Turcia un partener dificil de integrat.46 Actul şi Protocolul au, în principiu, conţinut identic (diferă doar referirea la textele din Constituţia Europeană, respectiv Tratatul instituind Comunitatea Europeană şi Tratatul privind Uniunea

Europeană).

62

Comunităţii Europene, Tratatul instituind Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (EURATOM) si Tratatul privind Uniunea Europeană.

Structura Tratatului de aderareTratatul de aderare a României şi a Bulgariei la Uniunea Europeană cuprinde47:

Părţile generale: Tratatul propriu-zis, Actul de aderare / Protocolul de aderare; Anexele: măsurile convenite în cadrul negocierilor - măsuri permanente şi măsuri

temporare Declaraţiile.

Părţile generaleTratatul de aderare propriu-zis (care cuprinde şase articole) consacră aderarea României şi a Bulgariei la Uniunea Europeană, precum şi faptul că prin aderare cele două state devin parte la Tratatul de instituire a CEE si la Tratatul UE. Tratatul conţine o clauză privind intrarea în vigoare alternativă a Actului de aderare şi a Protocolului de aderare.

De asemenea, se precizează data la care Tratatul de aderare va intra în vigoare (data aderării), precum şi faptul că acesta trebuie ratificat de părţile contractante conform procedurilor interne. Instrumentele de ratificare trebuiau depuse până la 31 decembrie 200648.

Actul de aderare / Protocolul de aderare conţin:

Partea I - PrincipiiPartea a II-a - Prevederi generale: elemente privind ajustarea Tratatelor / Constituţiei Partea a III-a - Prevederile permanente (în principal adaptarea acquis-ului) Partea a IV-a - Prevederile temporare (perioadele de tranziţie)

Partea a V-a - Prevederi legate de implementarea Actului

Partea I (Principiile) conţine definiţii şi prevederi privind caracterul obligatoriu pentru România şi Bulgaria al tratatelor fundamentale şi al actelor adoptate de instituţiile comunitare şi de Banca Centrală Europeană anterior aderării acestor tari la UE.

Aplicarea dispoziţiilor tratatelor originare şi ale actelor instituţiilor sunt supuse derogărilor convenite în cursul negocierilor de aderare cu fiecare stat candidat. Este statuată obligaţia celor două noi state membre de a adera la convenţiile şi acordurile încheiate de Uniune cu terţe state, convenţiile încheiate între statele membre, precum şi la aplicarea acquis-ului Schengen. Lista convenţiilor încheiate între statele membre este anexată Actului/Protocolului49.

Se prevede faptul că Uniunea va adapta restricţiile cantitative la oţel şi produse din oţel în relaţia cu statele terţe, în raport cu importurile României şi Bulgariei. De asemenea, restricţiile cantitative aplicate de Uniune importurilor de produse textile şi de îmbrăcăminte vor fi adaptate pentru a ţine cont de aderarea Bulgariei şi a României la Uniune. În ceea ce priveşte acordurile bilaterale privind pescuitul încheiate de România şi Bulgaria înainte de aderare, se prevede că acestea vor fi administrate de Uniune.

47 Spre deosebire de Tratatul celor zece noi state membre, Tratatul României şi Bulgariei nu conţine în anexă adaptările tehnice aduse acquis-ului comunitar, având în vedere perioada mare între

momentul semnării Tratatului şi momentul aderării efective. Adaptările tehnice au fost redactate în paralel cu Tratatul şi au fost convenite la nivel politic în 11 februarie 2005 (odată cu acordul

politic asupra textului în limba engleză) şi vor fi adoptate prin acte ale instituţiilor comunitare, respectiv Consiliul şi Comisia.

48 Conform clauzei finale, dacă unul dintre cele două state care aderă nu depune instrumentul de ratificare până la această dată, Tratatul va intra în vigoare pentru celălalt stat,

Consiliul urmând să adopte ajustările necesare Protocolului de aderare sau, după caz, Actului de aderare.

49 România şi Bulgaria au avut obligaţia de a modifica, până la data aderării, tratatele încheiate cu state terţe, incompatibile cu dreptul comunitar. În caz contrar, aceste tratate

trebuiau denunţate.

63

România şi Bulgaria vor participa la Uniunea Economica şi Monetara de la data aderării, fiind considerate state cu derogare de la adoptarea monedei unice conform articolului 122 al Tratatului de instituire a Comunităţii Economice Europene.

Partea a II-a conţine prevederile instituţionale privind participarea României şi Bulgariei la instituţiile Uniunii Europene:

România deţine 35 de locuri în Parlamentul European, pentru perioada 2007 - 2009. După această dată, numărul locurilor în Parlamentul European va fi stabilit prin Decizie a Consiliului European.

România deţine 14 voturi în Consiliul Uniunii.

România are dreptul la un judecător la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi unul la Tribunalul de Primă Instanţă. Mandatul este de şase ani. La fiecare trei ani, se vor schimba, alternativ, treisprezece sau paisprezece judecători.

România deţine 15 membri în Comitetul Economic şi Social şi 15 membri în Comitetul Regiunilor.

România are dreptul de a numi membri în Comitetul Director al Băncii Europene de Investiţii, precum şi în Comitetul Ştiinţific şi Tehnic prevăzut de Tratatul EURATOM.

Se stipulează că limba română şi limba bulgară devin limbi oficiale ale Uniunii.

64

Anexa

Cei 35 de deputati europeni romani sunt:

Nume Grup politic

Roberta Alma ANASTASE PPE-DE

Alexandru ATHANASIU PSE

Tiberiu BARBULETIU ALDE

Daniela BURUIANA APRODU ITS

Cristian Silviu BUSOI ALDE

Silvia CIORNEI ALDE

Mircea COSEA ITS

Corina CRETU PSE

Gabriela CRETU PSE

Vasile DANCU PSE

Cristian DUMITRESCU PSE

Ovidiu Victor GANT ALDE

Eduard HELLVIG PPE-DE

Monica –Maria IACOB RIDZI PPE-DE

Atilla Bela Ladislau KELEMEN PPE-DE

Sándor KÓNYA-HAMAR PPE-DE

Marian –Jean MARINESCU PPE-DE

Eugen MIHAESCU ITS

Sorin Dan MIHALACHE PSE

Viorica MOISUC ITS

Alexandru Ion MORTUN ALDE

Ioan Mircea PASCU PSE

Maria PETRE PPE-DE

Radu PODGOREAN PSE

Petre POPEANGA ITS

Rovana PLUMB PSE

Daciana Octavia SARBU PSE

Gheorghe Vergil SERBU ALDE

Adrian SEVERIN PSE

Cristian STANESCU ITS

Károly Ferenc SZABO PPE-DE

Horia Victor TOMA ALDE

Radu TARLE PPE-DE

Adriana Silvia TICAU PSE

Adina Ioana VALEAN ALDE

65

Bibliografie orientativa

Baldwin, R., Widgren, M.

Decision-making and the Constitutional Treaty. Will the IGC discard Giscard?, CEPS, Policy Brief, nr. 37, august 2003

Brown, C. Understanding International Relations, second edition, Palgrave, 2001

Cini, M.,McGowan, L.

Competition Policy in the European Union, The European Union Series, 1998

Ciobanu – Dordea, A.,Tănăsescu, E. S.(supervizare)

Set de broşuri, Centrul de Resurse Juridice, www.cri.ro

Consiliul Concurenţei Raport Anual, 2002, 2003, 2004, www.consiliulconcurenţei.ro Dăianu, D.Vrânceanu, R.

România şi Uniunea Europeană. Inflaţie, balanţă de plăţi, creştere economică, Bucureşti, Editura Polirom, 2002

Diaconescu, M. Economie europeană. Fundamente şi etape ale construcţiei europene, Bucureşti, Editura Uranus, 2004

Diaconescu, M. Economie europeană. Fundamente şi etape ale construcţiei europene, Bucureşti, Editura Uranus, 2004

Dinan, D. Ever closer Union. An introduction to European Integration, The European Union Series, second edition, Palgrave, 2002

Dinan, D. Ever closer Union. An introduction to European Integration, The European Union Series, second edition, Palgrave, 2002

Dragan, G. Uniunea Europeana intre federalism si interguvernamentalism. Politici comune ale UE, Editura ASE, 2005

Drăgan, G.Atanasiu, I.

Compatibilităţi între cadrul românesc al politicii regionale şi reglementările UE privind ajutoarele de stat, Studii de impact I, Institutul European din România, 2002

European Comission The Lisbon Strategy and the EU’s structural productivity problem, in The EU economy 2004: Review, European Economy, No. 6

European Comission The economic costs of non-Lisbon. A survey of the literature on the economic impact of Lisbon-type reforms, DG Economic and Financial Affairs, Occasional Paper, No. 16

Ferreol, G. Dicţionarul Uniunii Europene, Bucureşti, Editura Polirom, 2001

Gâlea, I.(coordonator)

Tratat instituind o Constituţie pentru Europa. Text comentat şi adnotat, Bucureşti, Ministerul Afacerilor Externe, octombrie 2004, www.mae.ro

Global Competitiveness Report Building the Microeconomic Foundations of Prosperity: Findings from the Microeconomic Competitiveness Index, Geneva, World Economic Forum, 2003

Griffiths, M. Relaţii internaţionale. Şcoli, curente, gânditori, Bucureşti, Editura Ziua, 2003

Institutul European din România Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa, Proiect, Institutul European din România, 2003

Kok, W. Facing the challenges. The Lisbon Strategy for growth and employment, Report from the High Level Group, Brussels, 2004

Leonard, D. Ghidul Uniunii Europene, The Economist, Bucureşti, Editura Teora, 2001

Lindblom, C. E., Woodhouse, E. J.

Elaborarea politicilor, Editura Cartier, 2003

66

Marinaş, L. Sistemul de guvernare al Comisiei Europene, Bucureşti, Editura Luceafărul, 2003

McCormick, J. Understanding the European Union, London, 2002Miron, D.(coordonator)

Economia Uniunii Europene, Bucureşti, Editura Luceafărul, 2002

Miron, D. (coordonator)

Economia Uniunii Europene, Bucureşti, Editura Luceafărul, 2002

Pascariu, G. C. Uniunea europeană. Politici şi pieţe agricole, Bucureşti, Editura Economică. Colecţia Temper, 1999

Pelkmans, J. Integrare europeană. Metode şi analiză economică, ediţia a II-a, Institutul European din România, 2003

Pelkmans, J. Integrare europeană. Metode şi analiză economică, ediţia a II-a, Institutul European din România, 2003

Rosamond, B. Theories of European Integration, The European Union Series, editors N.Nugent, W. Paterson, W. Wright, St. Martin’s Press, New York, Palgrave, 2000

Sapir, A.(coordonator)

An Agenda for a growing Europe. Making the EU Economic System Deliver, Report of an Independent Hight-Level Study Group established on the initiative of the President of the European Comission, July 2003

Tsoukalis, L. Ce fel de Europă?, Bucureşti, Editura BIC All, 2005Tudoroiu, T. (introducere, traducere, selecţie)

Tratatul Uniunii Europene, Bucureşti, Editura Lucreţius, 1997

Wallace, H. Procesul politic în Uniunea Europeană, Chişinău, Editura Arc, 2004

Wallace, H., Wallace, W.

Procesul politic în Uniunea Europeană, Chişinău, Editura Arc, 2004

Zorgbibe, C. Construcţia europeană. Trecut, prezent, viitor, Editura Trei, 1998

67