E primavara si taranii s-au dezlegat la povesti PALAGUTA ROMAN, 59 de ani, taranca din Desesti, Maramures Taina matusii Ioana Am avut o vecina, o femeie batrana ce sta cu casa dinsus de mine. Sta singura, vai de ea. Desi a avut o familie numeroasa, la batranete a ramas singura. Si tare bine ne aflam impreuna! Ii mai dam eu lapte, ea ne dadea iarba de cosit din gradina. Era pocaita. Ma punea sa-i citesc in Biblie, ca eu vedeam bine fara ocheri (ochelari - n.r.) si-i placea sa stea sa m-asculte. Da" mai si glumeam cateodata. Am facut o intelegere amandoua: "Matusa Ioana", i-am zis, "daca mori inainte, sa vii sa-mi spui de pe lumea ailalta cum ii mai bine sa fie omu", pocait ori sa ramana in religia lui". Ea a zis ca nu s-ar fi pocait niciodata, daca n-ar fi tras-o intr-acolo barbatu-sau. Si-a urmat barbatu" la pocaiti, c-o gandit ca pe cealalta lume or fi impreuna. Si tot asa, glumind si povestind, ea a zis: "Palaguta, dac-oi muri la vreme de vara, sa pui pe mine numa" flori, sa ma acoperi cu flori in sicriu. De-oi muri iarna, sa faci o oala mare de ceai, sa dai la tata lumea cate o cana de ceai fierbinte". Intr-un timp, s-o bolnavit biata matusa Ioana, o paralizat. O poruncit dupa mine si-o zis asa: sa ma duc sa fac cinstitu" Paraclis langa patul ei. M-am dus cu fata mea, cu Rodica, si-am facut Paraclisul in genunchi, langa pat. A crezut in Maica Sfanta si i-o parut rau ca s-o pocait. Cand erau inmormantari de-ale noastre, venea si ea, in cimitir, la biserica. Zicea ca nu da preotu" la nimeni cu crucea-n cap. Zicea: "Dac-oi muri, Palaguta, sa ma treci si pe mine la pomenirile mortilor". S-am trecut-o. Batrana n-a murit nici iarna, nici vara, asa cum zicea. A murit primavara, cand singurele flori inflorite erau florile de ciresi padureti si rachiteana aceea rosie. Am rupt rachite si flori din ciresu" meu din gradina si m-am dus la inmormantare. Am stat asa, cu florile-n mana, si mi-o fost oarecum rusine, ca la pocaiti nu sa mere cu flori. Da" m-o vazut fata ei din Feresti, Irina, si m-o chemat la sicriu, si i-am pus roata florile albe si rosii, pe langa cap, de amandoua partile, si pe piept. Dupa ce matusa Ioana o murit, eu tot ma duceam la un pamant acolo, al meu, si tot am trecut panga cimitirul unde era ingropata si meream la mormantu" ei. Ziceam "Tatal Nostru", ca stiam ca aceea-i prima rugaciune a Domnului nostru Iisus, si plecam de la mormant si tot ziceam eu, in gandul meu: "Oare de ce nu vine matusa Ioana sa-mi spuna cum ii pa lumea cealalta, ca noi am facut legamant ca vine si-mi spune ce sa fac in viata asta trecatoare, ca sa-mi fie bine in cealalta? Ce sa fac?". Si matusa Ioana n-a mai venit sa-mi spuna. Da" uite ca in urma cu vreo sapte ani, am visat-o c-o fost la mine in pat. Sta, toata, imbracata in alb, da"-n patu" meu, in asternutu" meu: fata alba de plapuma, perini albe si ea imbracata tata in alb. Si mi-o spus asa: "Palaguta, stii ce sa faci? Sa zici Psalmul 50, ". Eu stiam Psalmu" 50 pana la un loc, da" ma pierdeam pe la altul, si iarasi mai stiam ceva cuvinte pe la sfarsit, dar tot, pe de-a rostul, nu il stiam. Spun sincer, zau, nu-l stiam tot. Cartea mea de rugaciune era la o vecina. Am mers si i-am cerut-o inapoi, ca sa ma pun pe invatat, sa urmez indemnul matusii Ioana. Venind pe ulita cu cartea in mana, m-am gandit: "Oare de ce nu-mi da mie Dumnezeu sa stiu toate cuvintele rugaciunii?". In ast timp, ma tot intalneam cu oameni ce mereau in carute. Imi dadeau binete, da" eu n-am raspuns la nime nimic, n-am salutat pe nime, ca ma gandeam la Psalmul 50. Il ziceam in gand, viind pe ulita, da" cu cartea inchisa. Cand am ajuns acasa, nepotelul meu de la Baia Mare, de la Seminar, venise la noi. Si i-am dat cartea in mana. Am zis: "Vasile, te rog frumos, deschide la Psalmul 50 cartea de rugaciuni si urmareste-ma". El a zis: "De ce, bunica?". "Eu trebuie sa stiu psalmul asta si nu-l stiu tat, pe de rost." S-am inceput sa-l zic. Si l-am zis pana la sfarsit. S-a zis Vasalie: "Bunica, pai il stii, ca n-ai gresit nicaria". Si l-am stiut perfect. L-am invatat venind pe ulita, cu cartea inchisa in mana, fara sa-l mai citesc. Asa mi l-a dat Dumnezeu. "Milueste-ma, Dumnezeule!", Psalmul 50, cuprinde multe cuvinte foarte insemnate, pe care le zice preotul cand afuma, cand se canta Heruvimii in biserica. Cand se-ntoarce lumea asa, ni, cu fata, baga de sama ca popa zice Psalmul 50. Si se zice: "Noi, care pe Heruvimi cu taina inchipuim". Stii, se canta! Si se zice la urma: "Toata grija cea lumeasca de la noi sa o lepadam". Cu asta se termina. E o rugaciune foarte importanta si ii bine s-o zici. Io, daca n-am vreme s-o zic acasa, o zic ducandu-ma pa carare, la lucru, vara. Daca vad ca cineva ma ajunge din urma sau vine asa, pa langa mine, ca o parere, daca ma intalnesc cu oarecineva pe carare, eu iar il zic, il zic baremi in minte, da-l zic si-n cuvinte, ca-l stiu perfect. Acuma stau si intreb: cum am putut sa-l invat, fara sa-l mai citesc inca o data, dupa visul ce l-am avut in noapte? Cum l-am invatat, numa" cat am dus cartea in mana? Duhul cel Sfant m-a-nvatat, Dumnezeu cel Sfant mi l-a dat. Ca mi-o zis si nepotu": "Bunica, il stii perfect!". "N-am gresit nicari, Vasilica, n-am pierdut, oare, nici un cuvant?" "Nu, bunica, perfect l-ai zis!" Pruncu" m-o urmarit din carte si eu l-am zis. Doamne, mari is minunile Tale! Eu am plinit dorintele Ioanii lui Rad si ea s-o tinut de cuvant. SORIN ILIEVICI, 26 de ani, catun Darieni, sat Demacusa, com. Moldovita, Bucovina Muma Padurii si Omul-Lup Traiesc in Bucovina si vreau sa va povestesc tot ce se petrecea in trecut. Locul are numele Darieni, sat Demacusa si mai traiesc aici putini batrani, cu varsta de 80-90 de ani. In catunul nostru exista opt case batranesti, avand 100-200 de ani. Exista si case noi. Cu ani in urma, catunul nostru era numai padure. Primul om care a venit in locul acesta a fost un refugiat din Polonia, adica mai exact din Galitia, si se numea Darie. Asa a luat si catunul denumirea de Darieni. Dupa un timp, au aparut alti refugiati, tot din Polonia, fiecare si-a ocupat cate un teritoriu si si-au facut case din lemn de brad. Taiau padurea si cladeau case manual, numai cu securea. Oamenii traiau din vanat si din cresterea animalelor. In loc de paduri, faceau livezi, ca sa faca fan si sa cultive cartofi. Dupa un timp, au aparut si evreii, care au facut fabrici, unde lucrau oamenii. Lumea traia foarte greu, din cauza haiducilor, care veneau si jefuiau pe cei care aveau aur si chiar si pe ceilalti. Din cauza aceasta, oamenii faceau geamuri mici la case si cu gratii, ca sa nu intre hotii. La noi, acolo, vorbim ruseste si evreieste. Obiceiuri batranesti in satul nostru De Sfintele Pasti, oamenii merg la biserica cu pasca, iar dupa aceea se intorc acasa. Cand ajung acasa, rostesc mai multe cuvinte, adica: "Noi ce mancam, azi, de Pasti?", intreaba barbatul pe sotie, iar sotia raspunde: "Dupa cum este legea, azi mancam colaci si copturi", iar barbatul intreaba din nou: "Dar vrajmasii nostri ce mananca?", si sotia raspunde: "Carbuni aprinsi". Dupa aceste vorbe, barbatul trage cu pistolul de trei ori si rosteste de trei ori "Hristos a inviat!". Oamenii merg prin sat cu pasca, calare pe cai. Dupa aceea, se intra in casa si se sarbatoreste. Duminica, peste an, oamenii mergeau la hora si la vanatoare. Cei mai batrani spuneau povesti, iar babele faceau vraji. Sa va scriu niste superstitii inventate de ele si care sunt adevarate si ajuta la toate. 1. Alungarea furtunii, a grindinei si a ploilor mari - femeile batrane procedeaza in mai multe feluri: punerea toporului cu ascutisul in sus, punerea crengilor de fag sfintite din duminica mare de Pasti pe foc, stropitul cu apa sfintita prin casa si pe afara. Toate acestea opresc furtuna. 2. Aducerea ploii: spalarea vaselor la fantana, punerea greblei in curte cu dintii in sus, imbaierea copiilor mici cu apa amestecata cu roua. Se povesteste ca demult, pana la venirea oamenilor in satul nostru, exista Muma Padurii. Noi denumim pe Muma Padurii "nauca". Un om povesteste ca a vazut cu doi ani in urma o nauca in munti. Povesteste ca era imbracata in alb si nu putea sa-i vada fata. Canta cumva, intr-un fel, o jalanie. Se spune ca ea apare o data la sapte ani. Mai exista o poveste spusa mie de un om pe care il cheama Pavel. El umbla singur la vanatoare. Intr-o zi, s-a dus departe de casa. Spune el ca a ajuns intr-o padure deasa, unde a auzit un copil ca plangea. S-a apropiat si a vazut un leagan facut din crengi si din paie. Copilul era agatat colo sus de o creanga, si omul nu vedea fata lui. A leganat leaganul si copilul a tacut. Se uita mai incolo si ce vede Pavel? O femeie, ceva, mulgea o cerboaica. Era Muma Padurii. Avea parul coborat peste fata, pana-n pamant. De frica, omul scapa pusca si o ia la goana printre copaci. Nu se uita inapoi, fiindca stie ca Muma Padurii ii va lua mintile. Totusi, el n-a mai uitat femeia aceea si umbla nebun prin paduri. La sfarsit, va mai spun o poveste adevarata, despre Omul-Lup. Ea a fost povestita in sat de mai multi muncitori care lucrau la padure. Lucrau de multa vreme in padure si nu se intamplase nimic pana atunci. Dar intr-o seara, dupa sfarsitul muncii si cand s-au retras in baraca, facand la mijloc un foc, aud niste tipete. Speriati, stau si asculta, dar dintr-o data vad ca intra un om acoperit pe jumatate cu blana, asa, ca la lupi. Chiar si semana cu un lup si avea in mana pe Muma Padurii, prinsa de par. Muncitorii spun ca poate a fost o cearta intre ei. Dar atunci, omul acela cere niste opinci. De frica, unul dintre muncitori i le da pe-ale lui. Iar acel om ii multumeste si spune ca pana a doua zi dimineata va scoate toate lemnele din padure, la drum. Muncitorii n-au crezut, dar cand se sculara, padurea era goala de lemne, iar lemnul era la drum. S-au mirat foarte tare: cum sa faca atata munca pentru niste opinci? Muncitorii aceia ar fi trebuit sa lucreze o luna ca sa scoata atatea lemne la drum. De bucurie, duminica s-au scoborat jos, pe vale, si au pus pariu cu patronul, care are un joagar, ca si-au terminat treaba de pe o luna. "Pe-un butoi de vin", au zis ei. Patronul nu a crezut, dar cand a vazut, s-a facut la fata galben ca lumanarea si atuncea oamenii au spus totul, cum s-a intamplat. Credeti sau nu, dar de teama ca a fost necuratul, patronul acela a plecat departe din sat.

Calcatura parintelui Elefterie - Viorel Butnaru este un terapeut cunoscut de cititorii Formulei AS. In paginile revistei s-a scris, nu o data, despre bizarele sale masaje, executate cu talpa piciorului. O procedura cu rezultate de exceptie in bolile greu vindecabile ale scheletului si coloanei. Putina lume stie, insa, ca in spatele acestei stiinte se afla o practica monahala straveche, pe care osteopatul de astazi a invatat-o ucenicind pe langa un mare duhovnic: parintele Elefterie, regretatul ctitor si staret al Manastirii Dervent - Initierea Aveam 15 ani, eram in clasa a noua, cand mama mi-a spus intr-o zi: . Asa am ajuns la Manastirea Agapia Veche si l-am vazut pe parintele Elefterie pentru prima oara in viata mea. A fost o intalnire care avea sa-mi schimbe soarta. Mi-aduc aminte ca aproape nu puteai sa-l vezi pe batranul duhovnic din cauza puhoiului de oameni care venise in sambata aceea la el, pentru vindecari. Avea multi pacienti, bolnavi cu coloana si articulatiile, iar el facea tot mai greu celebrele sale calcaturi cu talpa piciorului, pentru ca avea vreo saptezeci de ani pe vremea aceea si puterile il lasau. Nici nu stiu cand m-a zarit in multime, zicandu-mi: . Speriat, cum de ma nimerise pe mine in gramada de oameni, am spus ca nu stiu - eram un copilandru de 15 ani, care nu auzise niciodata de asa ceva. M-a tras langa el si mi-a aratat cum sa fac. In cateva minute, am inceput sa fac calcaturile. Unul dupa altul, oamenii se asezau pe podeaua din chilia manastirii, eu ii calcam pe diferite puncte ale corpului, sub privirea parintelui, iar ei se sculau ca si cum n-ar fi avut niciodata nimic, nici o boala, de unde venisera chirciti de dureri. In trei ore am terminat toata gramada aceea de pacienti. Au trecut de atunci 27 de ani si ma mir si acum, cand ma gandesc cum am facut prima data acel tratament, de parca-l stiam de cand lumea. Privirea parintelui Elefterie imi reamintise ceva, iar eu mi-am dat seama ca sunt in stare de mult mai multe decat as fi crezut. Nu, n-am sa uit niciodata cum am lucrat atunci, fara nici o frica, ca si cum eram teleghidat de parintele... De altfel, mi-a placut atat de mult la parintele Elefterie, incat am ramas acolo doua zile si doua nopti. Apoi, a trebuit sa ma intorc la liceu, la Targu-Neamt, dar in fiecare sambata si duminica ma duceam la chilia parintelui, toate vacantele le petreceam acolo. Si dupa ce am inceput sa muncesc, tot ma duceam la el in fiecare sambata si duminica. Batranetea punea tot mai mult stapanire pe bietul parinte si mi se strangea inima cand ma gandeam la zilele saptamanii, in care nu puteam sa-l ajut. Stateau bolnavii cu zilele sa-l astepte. A incercat odata sa le faca un tratament cu calcaturi unor rude si a cazut la pat bolnav, doua saptamani. Atunci, cativa baieti tineri, frati in manastire si mireni ne-am hotarat sa-l ajutam. De fiecare data, inainte de a incepe tratamentul, el ne dadea binecuvantarea, era un mic ritual al vindecarii pe care il folosea. Apoi, pentru a putea lucra mai departe sub indrumarea lui, trebuia sa trecem peste felurite incercari. Eram ispititi cu bani, cu trufie, cu multe altele. Pe mine personal m-a verificat parintele Elefterie cu mult inainte. M-a incercat si cu bani, m-a incercat cu orice, sa vada cum ma descurc. Dar am trecut toate vamile. Intotdeauna cand incerca sa-mi dea bani ii spuneam: . Si asa era, ce-mi dadea Dumnezeu era mult mai mult decat as fi cautat in lumea obisnuita. Poate cel mai important lucru pe care l-am invatat de la parintele a fost ca vindecarea vine de la Dumnezeu si numai de la Dumnezeu. De cand l-am cunoscut, duhul Lui m-a insotit pretutindeni, mi-a dezlegat taine pe care nu le-as fi putut patrunde si m-a ferit de greutati, pe care nu le-as fi putut infrunta. Parintele ingeresc Eu nu am avut tata. A murit cand aveam cinci ani. Dar sa fi avut, si tot nu cred ca ar fi putut sa ma educe, sa ma invete cum a facut-o parintele Elefterie. Si asa era nu numai pentru mine, ci pentru multi altii. Avea o putere suprafireasca de a raspandi in jurul lui pace si bucurie. Cu orice probleme, cu orice suparari ai fi ajuns la el, acestea se risipeau ca prin farmec. Apoi, avea o bucurie de viata nemaiintalnita de mine, putea sa faca orice lucru cat de mic intr-un mod perfect, desavarsit. Era foarte vioi: la optzeci de ani, incepand de la gradina, de la pusul zarzavatului pana la gatit ori stiu eu ce alta munca, era bun la toate. Spala vasele sau, daca faceau maicile o mancare nu prea gustoasa, facea el o combinatie, mai adauga ceva, ca pana la urma iesea o mancare foarte buna. Ne uitam si noi, vedeam si ne minunam de fiecare data de chipul exemplar in care facea lucrurile. De altfel, aceeasi stiinta o avea si cand era vorba de oameni, pe care avea un mod deosebit de a-i corecta. Era neclintit, dar cu o mustrare dulce, o mustrare la care nu puteai sa te superi; avea un stil aparte de a te certa. Bineinteles, tot timpul te certa daca greseai, dar te certa asa pe un ton, incat nu te suparai pe el, nu te incrancenai, n-aveai cum. Avea expresii simple, ca marii duhovnici asa sunt: destul de simpli, dar cu cuvinte care atarna greu. Doar cand predica vorbea mai mult, dar nu era genul care sa tina predici lungi, ci era mai degraba un gen mai interiorizat, mai tacut. Adesea, spunea un singur cuvant, dar prin acela rezolva un discurs de un sfert de ora. Si pe deasupra, nu era niciodata incrancenat. Uneori, la fel ca parintele Ilie Cleopa, crea explozii de ras cu cuvintele hatre pe care le rostea. Un simplu gest putea avea la el o greutate extraordinara si adesea surprindea lucrurile in latura lor vesela. Mi-aduc aminte cand a calugarit pe cineva, un om care dupa aceea a ajuns staret la Manastirea Secu. Cand l-a calugarit, acesta era aproape un copil, avea vreo douazeci de ani. La calugarie este un ritual, sa mergi in genunchi de la intrarea bisericii pana in fata altarului. Cand au inceput sa mearga in genunchi, parintele Elefterie ajunsese deja la altar, iar baietanul nu ajunsese nici macar la jumatatea distantei. A fost o explozie de ras in biserica, dar nici vorba sa se fi risipit ceva din sfintenia momentului. Avea o veselie ingereasca. Stapanul florilor Parintele facuse Scoala de Medicina de la Adrianopole si avea niste notiuni medicale care ii nauceau si pe doctorii savanti, mai ales ca eficienta. Era un specialist desavarsit in folosirea plantelor medicinale: le cunostea pe toate foarte bine, florile, radacinile, scoarta si mugurii de pe copaci, stia cand trebuie recoltate, stia tot. Avea tot felul de tratamente cu plante, cu apa, cu ulei de mir. Tin minte ca aveam un furuncul si nu reuseam sa scap de el. Am luat antibiotice, era localizat, nu mai era infectia intinsa, dar zvacnea tot timpul. I l-am aratat parintelui si cu un ac trecut prin flacara l-a intepat, apoi m-a dat cu niste mir, mi-a uns toata zona, iar la doua ore m-a apucat o mancarime si imediat a iesit toata mizeria, nu a mai ramas nimic, nici un semn, nimic. Avea multe feluri de a trata. Doctorii si asistentii medicali se cruceau cand vedeau cum sufla tuica in ochi pentru cataracta, pentru fotofobie, pentru spasm al ochilor, pentru lacrimare. Stiu o femeie careia ii lacrimau ochii, a incercat toate lucrurile si nu a scapat. A tratat-o si de atunci nu a mai avut nimic. Nu oricine putea sa sufle. Daca aveai vreo boala, mai ales cu infectie, nu puteai sa faci tratamentul. Au incercat unii sa foloseasca metoda mai igienic, adica sa ia tuica cu pipeta, dar nu, tot cum stia parintele avea efect. Cat priveste plantele, era al doilea lor Dumnezeu. Desi nu se mai ducea in padure, spunea la fiecare planta: . Si spanzul il impartea in doua categorii, pentru animale si pentru oameni. Cel pentru animale avea niste radacini mai groase si avea un aspect mai salbatic, se vedea. Cel pentru oameni avea o radacina mai fina. Daca omul avea lovituri la cap sau suferise vreun accident vascular, ii punea maceratul din radacina de spanz pe cap. Lua o radacina cat mana si o lasa in apa, intr-o sticla de doi litri, vreme de o saptamana, la cald, apoi lua lichidul cu care facea o compresa, o punea pe cap si lasa sa intre in profunzime. El nu fierbea spanzul, ci doar il punea in apa calda si il tinea pe soba, la caldura, pana cand facea floare - atunci insemna ca se putea folosi. Mai facea ulei de sunatoare. Punea o planta intreaga intr-o sticla, o umplea cu ulei si o lasa tot asa, la caldura, pana cand fermenta deasupra, atunci incepea sa-l guste si dupa gust vedea daca-i gata sau nu. Uleiul era special pentru hemoragii. In cazul durerilor de cap sau al accidentului vascular, lua o piele proaspata de miel sau de oaie, pe care presara tamaie pisata si miere de albine, apoi o punea pe capul bolnavului si o lasa pana se usca mierea aceea. Daca erau lovituri la cap, vase sparte sau cheaguri de sange, in felul acesta se trageau, dispareau. Ma uitam la parintele si ma inchinam. La 80 de ani, putea sa le faca pe toate: drept ca o lumanare, scufundat in rugaciune, cu o vorba buna pentru fiecare, mereu activ. Parintele trata oamenii, se ocupa si de treburile obstei, spovedea si impartasea, facea si rugaciuni. Ziceau maicile de la Manastirea Agapia: . Se ruga zi si noapte incontinuu; ceea ce pentru altii era oboseala pentru el era o bucurie si o dulceata nesfarsita. Odata era foarte obosit, abia mergea spre chilie si i-am spus: si l-am luat in brate si l-am dus pana la lavita pe care dormea. Va spun sincer ca era usor ca un fulg - nu cantarea mai mult de 30-40 de kilograme, ori poate aceasta usurinta venea din harul pe care i-l daruise Dumnezeu... Pentru mine, vindecarea a fost cea mai mare bucurie - Crescut in umbra parintelui, in mirosul de ceara si lumanari, nu v-ati simtit atras sa ramaneti in manastire? - Parintele m-a examinat pe toate partile, a vazut de ce sunt in stare si intr-o buna zi mi-a propus sa ma duc in manastire, ca in scurt timp imi promite ca voi deveni preot, adica voi trece mai repede prin toate treptele. I-am raspuns sincer: Parinte, nu pot! Ce sa fac, sa vin in manastire si sa ma gandesc la lucruri lumesti? Nu pot. Si m-a lasat, nu si-a schimbat catusi de putin atitudinea fata de mine, dar nici nu a insistat deloc. Respecta cu sfintenie libertatea fiecaruia. Priviti ochii lui in aceasta fotografie - este facuta la Secu, cu cativa ani inainte de a muri. Pe acest om nu puteai sa-l minti, nu puteai sa te ascunzi de el. Uitati-va ce privire avea, ochii acestia caprui, cu un foc intens si plini de dragoste, iti patrundeau pana in fundul sufletului. Nu puteai sa-l minti, chiar daca voiai, te vedea imediat, n-aveai cum. Era clarvazator. Se duceau oamenii la el si nici nu treceau bine pragul si le spunea pentru ce au venit. Omul ramanea blocat pur si simplu, se temea sa mai inainteze, parca era Dumnezeu langa el si-i vedea toate ungherele fiintei. - In afara de dvs., parintele n-a mai avut ucenici? - Au mai fost si altii, dar n-am mai auzit sa mai trateze in prezent. Pentru mine, vindecarea bolnavilor a fost cea mai mare bucurie. Dupa ce am terminat scoala, am lucrat in industria mobilei. Lucram la o fabrica unde se facea sculptura in lemn - o adevarata arta. Munceam cu drag, puneam suflet, dar in obiectul acela de lemn nu gaseam nici a suta parte din bucuria pe care o aveam cand ajutam efectiv un om. Atunci, era in anii 80, m-am hotarat sa intru in legalitate cu vindecarile prin calcaturi, pe care le invatasem de la parintele. Sub indrumarea lui, imbunatatisem mult tehnicile. De la el invatasem sa calc incaltat cu bocancul, ceea ce era adesea foarte dureros. Eu am inceput sa fac aceste calcaturi descult, iar unele manevre chiar cu mana, pentru a fi extrem de precis. Parintele m-a vazut si a incuviintat. Tratasem sute de oameni deja, asa ca am facut o adresa la Ministerul Sanatatii de atunci si am primit raspuns sa ma prezint la Spitalul Judetean Neamt. Am luat binecuvantare de la parintele Elefterie si am ajuns acolo, la oras, in fata unei comisii de medici. M-au pus la proba si mi-au dat doi bolnavi. Era unul cu un lumbago acut, care nu se putea indoi deloc de la mijloc, statea de vreo doua saptamani in spital, fara nici un rezultat. I-am facut o singura data o manevra, s-a sculat, i-am spus sa se aplece si s-a aplecat la 90 de grade. Doctorii se uitau unul la altul si nu stiau ce sa zica. Celalalt era cu o luxatie la genunchi, am rezolvat si cu el. Atunci au vrut sa ma incurce, ma intrebau tot felul de denumiri stiintifice de boli. Ca de ce-i aia, ca de ce-i cealalta. Atunci le-am spus: Dvs. degeaba ii spuneti bolnavului ce boala are, daca nu stiti sa-l faceti sanatos!. M-au trimis sa mi se faca electroencefalograma (eu nu stiam pe vremea aceea ce mi se face), m-au intrebat daca aud voci, vorbe. N-aud, doamna, nimica!, i-am spus doctoritei care ma cerceta. Mi-am dat seama ca voiau sa ma gaseasca nebun, dar n-aveau cum. Unui medic i s-a facut mila, m-a luat deoparte si mi-a spus: Mai baiatule, n-o sa-ti dea astia niciodata dreptul sa practici, sunt prea orgoliosi. Mai bine du-te acasa, ca sa nu-ti faca si alte necazuri.... M-au trimis acasa si am primit prin posta raspuns: Intrucat nu aveti cunostinte medicale corespunzatoare, nu putem sa va acordam dreptul sa practicati metoda dvs. de tratament. Asta m-a ambitionat mai tare si, dupa Revolutie, am plecat in Bucuresti, unde l-am cunoscut pe doctorul Pavel Chirila, cu care am lucrat la Spitalul Cristiana si care m-a indrumat putin. Am urmat apoi tot felul de cursuri - asa am aflat ca ceea ce invatasem eu de la parintele era osteopatie -, iar pe urma am primit certificatele de libera practica. Acum, tratez cu metoda parintelui Elefterie zeci de doctori, zeci de persoane importante din Politie si Procuratura, ori de prin ministere. Visul In ultimii ani, inainte de Revolutie, parintele a fost mutat de la Agapia la Secu, o manastire unde era staret un parinte, Macarie, maior in Securitate, cu acte in regula. Era un om de o rautate si o brutalitate ingrozitoare, dar pe mine si pe parintele ne lasa in pace, pentru ca avea nevoie de noi. La parintele si la mine veneau sute de oameni bolnavi, care lasau apoi bani pentru manastire. Tot la noi veneau colegii lui din Securitate, cu dureri de oase, pe care ii tratam. La sarbatori, se umplea curtea manastirii cu ofiteri de securitate, care benchetuiau, in frunte cu staretul Macarie. Acest staret ii batea si ii maltrata pe calugari, era un fel de temnicer - e drept, mai bland - si pentru parintele Elefterie. La un moment dat, cum parintele Elefterie era vazator cu duhul, a simtit ca i se apropie sfarsitul si, macar ca era inconjurat cu atata dragoste in Moldova, el voia sa se intoarca la manastirea de unde plecase - Dervent. Pazit de atata securitate, nu avea cum. A venit insa si decembrie 89, iar staretul Macarie a fugit la Mitropolia Moldovei, ca sa nu fie linsat de oamenii din sat care-i stiau faptele, iar parintele Elefterie a fost liber sa plece. Ne-a spus intr-o zi ca se duce la Dervent, pentru ca i se apropie sfarsitul si vrea ca acesta sa-l gaseasca acolo. El a plecat la Dervent, eu la Bucuresti. Am aflat dupa cateva luni ca a murit si ca trebuie sa merg repede la inmormantare... Am fost naucit. M-am simtit singur pe lume, cum nu ma simtisem niciodata. A fost perioada cea mai grea din viata mea. Nu stiu cine mi-a spus ca acum ma va ajuta cu duhul lui, chiar mai mult decat inainte, dar eu aveam nevoie de el si de prezenta lui. Ma gandeam ca nu voi mai gasi vreodata un asemenea om, cu un asemenea har, si care sa fie atat de implinit duhovniceste. Si, intr-adevar, nu am mai gasit pe cineva. Am incercat cu feluriti duhovnici, care m-au ajutat cu cucernicia si harul lor, dar nici nu se punea problema sa ma apropii de cineva, nu eram parca pe aceeasi lungime de unda. Pana la urma, tot parintele Elefterie m-a ajutat, intr-un fel in care nu m-as fi asteptat - in vis. Cand aveam o incercare grea, care mi se parea fara iesire (si au fost destule), il visam noaptea si imi spunea acelasi lucru: sa fiu linistit, ca totul va fi bine. Dimineata ma trezeam cu o pace adanca in suflet si lucrurile se aranjau de la sine, in mod miraculos. Acum ma gandesc ca in vis facea acelasi lucru pe care-l facea in urma cu 25 de ani la Agapia Veche: cand se apropiau oamenii de el cu necazuri, numai prin simpla lui prezenta le risipea supararile, ii facea sa se intoarca acasa inseninati si cu credinta, iar treburile se rezolvau de la sine... Mi-a trebuit ceva timp sa-mi dau seama ca duhul lui ma insoteste mereu, chiar si atunci cand nu mai era in viata. Parca o forta nevazuta dirija lucrurile imprejurul meu pentru a invata ceea ce era de invatat. Trec anii, dar si acum deslusesc sensuri ale unor cuvinte spuse de parintele cu mult timp in urma. Si, ce-i mai important, imi dau seama ca el nu a murit niciodata, ci doar s-a mutat la Ceruri, de unde ma vegheaza ca si inainte. ILIE TUDOR

DASCALUL Parintele Elefterie Adevaratul nume al parintelui Elefterie este Enache Mihail. S-a nascut la 11 noiembrie 1900, pe teritoriul Bulgariei, la Leaskova, intr-o familie de romani: Aristita si Constantin. Despre copilaria sa si despre viata de dinainte de monahism se stiu foarte putine lucruri, multe din surse orale. Dupa ce termina cursurile scolii primare si un curs secundar, se inscrie la Scoala de Medicina de la Adrianopole, unde este initiat in metodele de vindecare cu plante si in osteopatie. Se casatoreste, dar sotia impreuna cu fiica sa mor la nastere. Aceasta pierdere il marcheaza profund, iar la varsta de 32 de ani intra la manastire. La 33 de ani este calugarit, pentru ca cinci ani mai tarziu sa fie numit staret al Manastirii Dervent din Dobrogea. Blandetea, taria de caracter, puterea rugaciunii si harul vindecator al parintelui Elefterie (numele sau calugaresc vine de la sfantul mucenic Elefterie) i-au cucerit in scurta vreme pe toti cei din jurul lui, asa incat in scurt timp s-a strans in jurul sau o comunitate monahala puternica. Dupa razboi, cand a inceput prigoana impotriva credintei, parintele Elefterie impreuna cu obstea Manastirii Dervent reusesc sa supravietuiasca si, mai mult, in 1955, se infiinteaza o scoala monahala cu durata de trei ani. In 1959, se fac mai multe plangeri si declaratii false, in urma carora parintele a fost obligat sa paraseasca manastirea, care este inchisa si transformata in ferma de animale. Intre anii 1959 si 1970, parintele Elefterie se angajeaza ca paznic la ferma horticola 9 Mai din Tulcea, pentru ca apoi sa fie reabilitat si trimis ca duhovnic in Moldova, la Manastirea Agapia Veche. Aici este primit cu o dragoste extraordinara si, in scurt timp, devine o adevarata legenda printre localnici, fiind renumit mai ales pentru harul sau tamaduitor. Popularitatea sa extraordinara ingrijoreaza autoritatile comuniste, care se hotarasc sa-l mute la Manastirea Secu, pentru a fi mai usor de tinut sub observatie. In pragul varstei de 90 de ani, simte cum puterile ii slabesc, isi simte sfarsitul aproape si vrea sa mearga la Dervent. Dorinta sa pare irealizabila, manastirea fiind inchisa de mai bine de 30 de ani, dar spiritul vizionar al parintelui este inca o data confirmat. La putin timp, se declanseaza Revolutia din decembrie 89, iar manastirea este redeschisa. In 2 februarie 1990, parintele Elefterie ajunge din nou in Dobrogea, la manastirea sa de suflet. Se stinge dupa cateva luni, la 12 mai 1990, iar trupul ii este ingropat in partea dreapta a altarului, unde a slujit vreme de ani si ani. Printre credinciosi se spune ca alaturi de crucea izvoratoare de mir de la Dervent, mormantul parintelui Elefterie este un alt miracol al locului, aici fiind facute numeroase vindecari. UCENICUL Viorel Butnaru S-a nascut in satul Grumazesti din judetul Neamt si a copilarit in zona faimoaselor manastiri din Moldova. Mama sa, o ferventa credincioasa, l-a dus cand avea 15 ani la Manastirea Agapia Veche, unde l-a cunoscut pe parintele Elefterie. Acesta i-a descoperit harul tamaduitor si l-a indrumat pentru a se desavarsi in arta vindecarii prin calcaturi - o metoda traditionala de vindecare, asemanatoare cu osteopatia, deprinsa de parintele la Adrianopole. Se poate spune ca, in paralel cu liceul, domnul Butnaru a absolvit scoala de medicina manastireasca a parintelui Elefterie. Pana in decembrie 89, nu a primit dreptul de a practica oficial metodele de vindecare deprinse la manastire. Dupa ce urmeaza mai multe cursuri din cadrul Ministerului Sanatatii, primeste acest drept si, din acel moment, isi desfasoara activitatea in Bucuresti, ajutand sute de pacienti din toate colturile tarii. Prin metodele terapeutice aplicate de domnia sa se vindeca sau se amelioreaza mai ales boli ale scheletului si ale coloanei vertebrale, cum ar fi: hernia de disc, scolioza, cifoza, lombosciatica, spondiloza, luxatiile etc. Proband insa ideea ca adesea bolile apar ca o reflectare a unor dizarmonii mai profunde, aceste procedee s-au dovedit a fi eficiente si in cazuri de dureri de cap, tulburari de echilibru si de memorie, tulburari nervoase cauzate de pozitionarea incorecta a vertebrelor cervicale, in cazurile de afectiuni ginecologice si digestive cauzate de pozitionarea incorecta a bazinului. Cazuistica domniei sale este cu adevarat impresionanta, prin metoda sa de vindecare fiind ajutati sute de oameni aflati in suferinta. D-l Viorel Butnaru poate fi gasit la Cabinetul SOMAVITA (unde trateaza alaturi de sotia sa, de profesie medic) din Bucuresti- str. General Berthelot nr. 86, tel. 01/638.43.29.

Versiune de printare

Povestea unei posete - Pe urmele Veronicai Micle - Mesagera cu ochi albastri "Este poseta doamnei Veronica Micle", a spus, asezand-o cu grija pe masa, netezindu-i zalele de argint. Apoi batrana s-a dat un pas inapoi, lasandu-si bratele sa cada neputincioase pe langa trup. Facuse pasul. Incalcase un legamant. Cel rostit odata, demult, ca va lasa mostenire in neam aceasta poseta a Veronicai. Saracia este insa mai tare ca juramintele. Ajunsa la limita existentei, era nevoita sa o instraineze acum pentru bani... Donatia s-a savarsit in urma cu cateva saptamani la Muzeul Literaturii Romane din Iasi. Posesoarea obiectului avea 90 si ceva de ani si parea sa vie din alta lume. Prima care a cunoscut-o a fost doamna muzeograf Ioana Cosereanu, pe care intamplarea a impresionat-o profund. "Mergea foarte greu, sprijinita de bratul unei nepoate, dar varsta nu-i stirbise tinuta demna a trupului, ce impunea respect. Era imbracata cu un palton ingrijit, guler si caciula de vulpe argintie, probabil cele mai bune haine de strada ale ei. Doamne, si avea si niste ochi asa de albastri, incat ar fi putut sa-ti descoase toate secretele din suflet cu ei! Inca din primele vorbe, am simtit ca nu poate fi o impostoare." Fara prea multe introduceri, cu o raceala aristocratica in glas, batrana i-a spus ca mama sa fusese vecina si buna amica cu Veronica Micle, primind cadou, chiar din mana poetei, aceasta gentuta de argint. "Nu ne asteptam ca dupa atata amar de vreme sa se mai fi pastrat ceva din lucrurile Veronicai. Am fost, cu totii, foarte emotionati." Pretul relicvei a fost extrem de modest: trei milioane de lei. Doamna Cosereanu participase nu de mult la o licitatie bucuresteana, unde un obiect asemanator se vanduse cu douasprezece milioane. I-a spus batranei, dar ea nu s-a targuit. "Se citea pe chipul ei o oarecare oboseala, o repulsie fata de vremurile pragmatice de azi. Era si asa destul de amarata ca se despartea de un lucru atat de drag. De fapt, cred ca nici nu cauta neaparat un mare castig. Cauta mai mult un loc in care sa se asigure ca obiectul acela va ramane posteritatii." A pus-o pe nepoata sa semneze actul de donatie. Dupa aceea, i-a rugat insistent pe cei de la muzeu sa nu dezvaluie nimanui - mai ales presei - nici numele, nici adresa, motivand ca mai are acasa cateva obiecte la fel de pretioase si se teme de hoti. Asta a fost tot. Si cateva lacrimi, mai puternice decat demnitatea, care i-au tulburat pentru o clipa seninul albastru al ochilor. Doamna muzeograf imi ingaduie sa privesc si eu indeaproape gentuta. Desi pare o lucratura destul de solida, cu zale duble de argint, atingerea impletiturii metalice iti da o senzatie de moliciune, de catifea. Unul dintre cele doua safire de la inchizatoare fusese rupt. Pe alocuri, si tesatura inelelor de argint se stricase, iar batrana incercase, cu o incredibila meticulozitate sa o dreaga, folosind o lita subtire ca firul de pai. In poseta nu incapeau multe lucruri: rujul, un fard, un flaconas de parfum, batista alba si dantelata a poetei si, poate, din cand in cand, vreun ravas de amor. Cum arata oare aceasta poseta pe bratul alb si rotund al "dulcei" femei, adorata in versuri de Eminescu? Cand o purtase? La teatru, lasand-o sa scanteieze in penumbra viorie a vreunei loji, sau poate la vreo serata de la Viena, in acel ploios an 1872, cand micul obiect de argint insotise inaltarea mainii delicate si albe, sarutate pentru intaia oara de "studintele" Mihai Eminescu? O intreb pe distinsa muzeografa daca mica poseta de argint ii evoca o trasatura anume din personalitatea fascinanta si aburoasa a Veronicai Micle. Muzeul din Iasi e bogat in documente Eminescu, intre care iubirea vietii poetului mai zambeste, si astazi, din rame aurii. D-na Cosereanu imi relateaza o intamplare socanta. La cateva zile dupa vizita batranei doamne, un grup de bucuresteni intrase in fosta casa a lui Vasile Pogor, dornici sa vada tezaurul literar ascuns in somptuoasele incaperi ale conacului. Cand doamna muzeograf a ajuns cu prezentarea la lucrurile Veronicai Micle, unul dintre barbati s-a pierdut cu firea: "Hei, doamna, lasati-ne cu femeile si cu nenorocita asta de Veronica Micle, care si-a batut joc de Eminescu!". D-na Cosereanu marturiseste ca in momentul acela a trait un cumplit sentiment de jena. Se invinovatea cumva pe ea insasi ca a putut sa auda asemenea ocari. "Culmea este ca injuriile astea vin numai din partea barbatilor. Sper din tot sufletul ca acum, dupa publicarea volumului de corespondenta inedita dintre Eminescu si Veronica, sa se faca lumina in aceasta relatie. Sa se inteleaga ca poetul a iubit-o enorm pe frumoasa cu parul de aur, tot astfel cum si ea s-a stins de durere la moartea lui. Ar trebui, in sfarsit, ca Veronicai sa i se faca dreptate..." Pe urmele Batranei Doamne Cutreier strazile Iasului in cautarea unei batrane cu ochi albastri. Vreau sa aflu mai multe despre povestea posetei si despre cea careia i-a apartinut. Cineva imi soptise ca femeia locuieste pe strada Gane, in apropierea casei de odinioara a familiei Micle, acolo unde Veronica fusese sotie si mama a doi copii. Ajung pe o strada povarnita si infundata, infipta intr-un umar de deal al Copoului. Casele vechi, adunate in doua siruri pitice, mai respira aburii Iasului de demult. Casa poetei insa a disparut. Inghitita de o constructie noua, din ea au mai ramas poate chenarele proeminente ale ferestrelor zabrelite si braul de ingerasi cu gurile deschise si aripi de ipsos, insirati sub streasina acoperisului. Nici vorba de "scara din lemn ce dadea intr-o veranda intinsa", pe care urcase, de atatea ori, in chip de zburator, Eminescu. Pe ce parte sa fi fost salonasul cu peretii impovarati de tablouri, cu mobila acoperita de panglicute si perne pictate, de miniaturi in rame subtiri si cutioare de lac chinezesc, celebra odaie in care stapana casei aparea mereu stralucitoare de frumusete, ametindu-i de farmece pe bietii literati junimisti? Intreb un trecator despre o batrana profesoara care ar locui prin imprejurimi. Barbatul ridica din umeri indiferent. Conacul galbui de vizavi si Casa-muzeu "Nicu Gane" sunt singurele imobile de pe strada ce supravietuiesc din frumoasa era a Junimii. Nici cel mai dibaci hot n-ar fi ghicit adresa femeii. Era doar o strada veche, ce-si pierduse cu totul memoria, ca multe altele ale Iasului. * Iata-ma din nou in palatul Convorbirilor Literare, de data asta in pivnitele Casei Pogor, luminate de felinare si mirosind a vin de Cotnari. Ma intalnesc aici cu doamna Lidia Ciocoiu, redactorul-sef al Editurii "Polirom". Este cea care a redactat volumul de corespondenta inedita Eminescu - Veronica Micle, prima ieseanca ce a avut privilegiul sa priveasca, dupa mai bine de un veac, cerneala violeta a scrisului Veronicai. Stia despre povestea posetei, era de acord ca ascunde o mica drama. O intreb despre epoca acelui obiect de argint, despre iubirea celor doi poeti condamnati la singuratate si, nu in ultimul rand, daca aceste scrisori pot sa schimbe ceva din portretul atat de hulit al Veronicai Micle. "Da, eu cred ca deja se infiripa un chip nou al acestei poete. La foarte scurt timp dupa publicarea corespondentei de dragoste, au inceput sa se faca auzite tot mai numeroase voci , si nu din partea oricui, ci a unor critici literari importanti, precum Nicolae Manolescu, Dan C. Mihailescu... Dintr-o data, acea Veronica proscrisa, pe care de la George Calinescu drept o femeie de lume, superficiala, frivola, e inlocuita cu o fiinta capabila de trairi profunde si, mai mult decat atat, capabila de a si le marturisi in scris. Pe de alta parte, daca pana acum se cunosteau numai 66 de scrisori, majoritatea din partea Veronicai, astazi avem inca 108, inedite, dintre care - retineti - 93 sunt ale lui Mihai Eminescu. Nu se mai poate spune ca doar ea il hartuia cu scrisorile. Eminescu i-a scris, i-a raspuns si, cu siguranta c-a iubit-o cu o la fel de mare intensitate. Nu putem insa sa intelegem sentimentele acestei femei, fara a incerca sa ne reintoarcem cu ochii mintii in epoca aceea. Sa nu uitam ca era o epoca rigida, victoriana, cand nu se putea merge de mana pe strada asa, oricum, cu oricine, cand sarutarea unor degete neacoperite de manusa putea atrage cele mai suculente cleveteli. Incerc sa-mi dau seama cat de chinuitoare era dragostea asta, intr-un biet targ de provincie, fiindca acesti oameni trebuia sa se ascunda in permanenta. Aici intervine insa o cumplita ironie a sortii: dincolo de faptul ca trebuia sa se ascunda, mai era intre ei si distanta asta infernala Iasi-Bucuresti, Bucuresti-Iasi. Dorul i-a obligat la scris. Si iata ca astazi, prin aceste scrisori, avem acces la relatia lor, asa cum a fost cu adevarat. Ii regasim acolo foarte umani, preocupati de probleme obisnuite; abia in scrisori am vazut-o eu pe Veronica, intr-adevar cocheta, preocupata sa fie in pas cu moda, predispusa la flirt, caci flirtul era o zeitate a epocii, . Nu se putea fara el. Foarte pe scurt, cred ca era genul de femeie dupa care e imposibil sa nu intorci capul pe strada. Unii spuneau chiar ca >. Cred ca deja nu mai putem vorbi despre o rasfatata, ci despre o femeie dovedindu-si maturitatea sentimentelor, care a incercat sa-l intoarca la realitate pe Eminescu. O femeie care stia sa pretuiasca iubirea asa cum trebuie si nu era construita sufleteste sa faca rabat de la aceasta valoare, ce ocupa mereu primul loc. Da, o femeie care traia numai si numai prin iubire. Si moartea sa... Oare o rasfatata se poate sinucide in urma mortii iubitului ei? M-au miscat acele ganduri ale lui Garabet Ibraileanu, in fata mormantului poetei de la Varatec: . E extraordinar! Mormantul acesta al Veronicai are o vraja foarte puternica, e si el un loc special care, din pacate, nu e prea bine marcat pe aceasta harta imaginara a literaturii romane. De teiul lui Eminescu vei da in orice pagina in care va fi vorba despre dragostea celor doi. Despre mormantul Veronicai insa nu se prea vorbeste. Si e pacat! Nu stiu de ce, dar citind acele scrisori, am trait asa o senzatie de recuperare a unui prieten... Am simtit ca pot sa o inteleg pe Veronica si povestea ei de dragoste, altfel decat o primisem si eu la scoala, am regasit in cuvintele ei niste trairi care ar putea fi oricand si ale mele. Am inceput sa simt din ce in ce mai mult ca seman cu aceasta Veronica. Si cred, de altfel, ca reactia asta e una universala. Cred ca foarte multe femei incearca astazi sa si-o inchipuie pe Veronica intr-o pozitie de asemanare cu sine. Nu vreau sa cad pe o sintagma fixa si de acum plicticoasa, dar poate nu-i fortat sa vorbesti despre Veronica Micle in termeni de . Da, in ea regasesti toate datele unui etern feminin: de la frumusetea aceea incitanta, dar si de icoana, caci asa o avem din fotografii, la cochetarie, la inteligenta si ironie, spirit foarte fin. Ea este FEMEIA, are cu adevarat toate atributele femininului." "Avea un par bogat, de culoarea aramei" Intelectuali ieseni, barbati care s-o pretuiasca sincer pe Veronica Micle, ii numeri pe degete. Interesandu-ma printre scriitori, au iesit la iveala doua nume: cunoscutul poet Horia Zilieru si posesorul celei mai mari colectii particulare Eminescu - Veronica Micle din Romania, Dumitru Grumazescu. I-am intalnit pe amandoi la "Galeriile - Anticariat Dumitru Grumazescu" de pe stravechea strada Alexandru Lapusneanu din Iasi, sezand pe jilturi de epoca, in capatul intunecat al magazinului de antichitati. Coltul acesta de anticariat a fost amenajat asemenea unui adevarat altar inchinat memoriei celor doi poeti. Pe pereti, multime de chipuri ale lui Eminescu (numai o parte insa din cele aproape o mie de tablouri originale pe care le detine vestitul colectionar iesean). Apoi, peste 7000 de documente privitoare la Eminescu, incepand cu revista "Familia" a lui Iosif Vulcan, unde a debutat (exemplar ce nu se mai gaseste in nici o alta colectie din tara). Printre carti, editia princeps, din 1887, a volumului de poezii Veronica Micle, pe care Eminescu a avut-o la capatai in ceasul mortii. Pentru Dumitru Grumazescu n-a fost doar un biet hobby, o agoniseala in van. Truda aceasta de zeci de ani l-a ajutat, in felul cel mai concret cu putinta, sa coboare spre tainele celor doi indragostiti. In timp ce vorbeste, anticarul are parca mereu inaintea ochilor, ca pe o icoana, chipul Veronicai. "Nu era inalta si nici corpolenta, asa cum s-a zis. Avea un par bogat, de culoarea aramei, lucitor, o pieptanatura intreita, cu suvite pe frunte, o piele a obrazului alba, foarte fina, buzele rosii, carnoase, un glas de o caldura extraordinara si niste ochi albastri, mari si vii, dar vii de tot - in clipa cand se uita o data la tine nu te mai puteai desprinde de ei. De aceea au fost barbati care, desi n-au cunoscut-o, altii doar din auzite, se laudau ca au privit-o in ochi, ca i-au sarutat mana, ca i-ar fi facut curte si chiar ca ea le-ar fi cedat. Veronica fusese pizmuita de alte doamne ale Iasului, fiindca avea prilejul de a se apropia de Eminescu, care era foarte ravnit. Nu era nicidecum un ins din acela firav, pirpiriu. Era, intr-adevar, scund, dar foarte lat in umeri si avea un cap imens - capul acela superb al lui le innebunea pe femei. Nu putea sa se indragosteasca de o urata, de o proasta, de o inculta, si sa ne lase aceasta mare opera. Pentru mine e clar: de atunci pana astazi, cei care n-au reusit macar sa-i sarute mana Veronicai sau n-au reusit macar sa-si inscrie numele pe soclul statuii ei l-au atacat pe Eminescu. Si ei se insala, fiindca n-au lovit in el, au lovit in bunul-simt al romanului."

"Eu nu cred ca Veronica s-a sinucis" "...Astfel tu-n a carui minte universul se rasfrange,/ Al tau geniu peste veacuri ramane-va pe pamant..." Cat de bine iti face, dupa toate aceste marturii, sa asculti glasul grav, amplu, baritonal, al poetului Horia Zilieru, discipol al lui Augustin Z. N. Pop, recitand versurile Veronicai pentru Eminescu. Dupa un lung rastimp continua: "Este prima fiinta care il numeste geniu!, poet etern. Eu acum risc, dar este riscul meu si mi-l asum total: nu stiu daca am fi avut poezia de dragoste eminesciana, de n-ar fi existat Veronica Micle, aceasta . Ati vazut, ea scrie poezia aceea - -, fara sa fi stiut ca Eminescu s-a stins. Cineva parca i-a transmis sa se retraga la manastire. Iata inca un lucru sublim! Iata cum, doamna avea acea rezerva de moralitate pe care unii i-o contestau, de a se duce in pustnicie, ca un fel de mantuire a tristetilor, poate si a greselilor sale. Dar cu ce daruri se ducea ea in fata Atoatestiutorului? Cu darul acestei dragoste neimplinite, care nu i-a micit sufletul, ci i-a dat certitudinea ca in viata trebuie sa treci si prin mari cutremure sufletesti. Fara aceste suferinte suntem inerti, amorfi, niste oameni care nu mai au nici un fel de comunicare astrala, nici un fel de vorbire cu Dumnezeu...". Vorbele poetului ma poarta departe, spre padurile de argint ale Varatecului, spre Poiana Tigancii, nume straniu, ce se trage de la o maica tigancusa care s-a sinucis de mult, pe coasta abrupta dinapoia manastirii. Asemenea magistrului Augustin Z.N. Pop, o vad pe Veronica imbracata cu pelerina albastruie, smerita ca o maica, plimbandu-se abatuta, cu un betisor in mana, pe potecile branistei de mestecanis rar, o vad in acel fatal 3 august 1889, cand s-a oprit pe malul unui parau de munte din Poiana Tigancii si, privindu-se in apa cea limpede, "avu iluzia ca peste chipul ei se suprapune fata lui Eminescu, in straniu suras". In cele din urma, cuvintele tumultoase ale poetului se domolesc: "S-a spus ca s-a sinucis, ca a luat arsenic, ca dorea de mult sa-si puna capat zilelor. Eu cred ca nu s-a sinucis. Pentru ca manastirea, sfintii bisericilor trebuie s-o fi inspirat, sa-i fi trimis niste raze de lumina in sufletul ei faramat. Cred ca ea comunica in ceasurile de mare tristete cu Eminescu. Nu voia sa intrerupa aceasta comunicare. Abia acum intrase in dorul adevarat de Eminescu, caci Eminescu nu mai era. Nu putea sa faca acest gest, ar fi fost un mare pacat. Ci s-a stins, ca in poezia noastra populara, de prea multa dragoste. Cu zeci de ani in urma, auzeam de fete care au murit de dragoste. Taranci care au murit de o tristete fenomenala, stingandu-se ca o lumanare ce-a ars frumos. Asa cred ca a murit si Veronica. A ars dintr-o data, ca un arbore atins de flacari, mergand prin padurile Varatecului...". BOGDAN LUPESCUFotografii: Albumul Mihai Eminescu - o monografie in imagini" (Editura Junimea, Iasi), Complexul Muzeal Judetean Neamt (2)

Enigmele din Muntii Buzaului - Chiliile si bisericile rupestre din Muntii Buzaului sunt una din marile enigme ale trecutului romanesc. Ascunzis de comori, refugiu pentru primii crestini prigoniti si apoi sihastrii ortodoxe, asezarile de la Bozioru si Alunis asteapta inca sa li se dezlege misterul - Acum cativa ani, Viorica Nica din satul Colti a visat intr-o noapte o crima. Nea Craciun, paznic de livada la Nehoiasu, il striga rugator pe fratele ei: Vino, Pamfile, ca ma omoara! . Fusese injunghiat in burta, plangea dupa ajutor si nu era nimeni in preajma sa-l auda. Tare s-a tulburat a doua zi, cand in curte s-a napustit cineva cu vestea: Ai auzit, Viorico, niste hoti l-au omorat pe nea Craciun! Daca trecea asta noapte cineva pe la livada, omu putea fi salvat. Doar de curiozitate, femeia a plecat pana acolo: poiana, livada, locul erau intocmai cele pe care le vazuse in vis. Asa e la Colti: multor oameni li s-au incrucisat visele. Parca o forta nevazuta se distreaza cu mintile lor, incurcandu-le gandurile, inlesnindu-le treceri spre alte lumi. Viorica Nica afirma ca i se intampla foarte des sa vada peste umar, in partea dreapta, o umbra alba, cu profil omenesc, o prezenta stranie, care dispare ori de cate ori isi intoarce privirea. Nu poate fi inchipuire, prea multi consateni au patit la fel: oameni care se intalnesc cu sufletele mortilor neingropati crestineste, in chip de curcani albi, oameni care sustin ca vad umbrele unor osti de calugari, umbland pe munti. Si, cand ii intrebi de unde vin toate acestea, iti raspund ca nu stiu, dar privesc tematori in acelasi loc, spre capatul de rasarit al satului. Toate vedeniile vin de acolo, de sus, de pe Munte. Caci satul Colti se afla in Muntii Buzaului, aproape de culmile Crucii Spatarului si Martirei, piscuri inconjurate de taina, a caror piatra e ciuruita de o multime de locuinte rupestre, chilii calugaresti si biserici vechi de doua milenii, dar a caror enigma n-a fost dezlegata nici pana azi. Desi primii sihastri crestini au disparut in urma cu cateva veacuri, localnicii inca mai banuiesc ca ei haladuiesc prin paduri, ii au intruna in minte, ba chiar ii si vad: barbati imbracati in straie albe, lungi, din tort de canepa ca panza de sac, purtand bracinari, cojocel si caciuli incovoiate, asemenea celor sapate in Columna lui Traian. Toate acestea mi le marturisea intr-o seara de toamna gazda mea din Colti, Viorica Nica, iar fiecare vorba a ei imi atata si mai tare foamea de basm. Stateam in veranda larga a casei, care da cu fata spre munte, privind culmile negre, de piatra, in linistea inspaimantatoare a locului, sfasiata ici-cand de hauitul prelung al lupilor. Se facuse tarziu, a doua zi urma sa urc intr-acolo, impreuna cu sotul ei, profesorul Dumitru Nica, neintrecuta calauza a curiosilor care vor sa vada cu ochii lor bisericile rupestre din munti. Nu va fi usor, mi-au spus amandoi, zambindu-si complice si mi-au dat noapte buna. Mai apoi, am aflat ca profesorul nu se culcase in noaptea aceea. A mai colindat cateva ceasuri, mult dupa miezul noptii, departe, prin paduri. Primii crestini ai Daciei Am pornit la orele sapte ale diminetii. Vom avea de mers nu mai putin de douazeci si cinci de kilometri pe jos, cea mai mare parte, suis de munte. Profesorul ma analizeaza din cap pana-n talpi, sa vada cum sunt imbracat. Ma previne apoi ca unele portiuni mi se vor parea foarte anevoioase, aproape de netrecut, de aceea ar fi bine sa fac ce mi se spune si sa calc numai pe urmele lui. Fara indoiala, barbatul acesta are toate calitatile unei adevarate calauze. Desi acum numai cateva zile urcase acolo impreuna cu alti curiosi, desi abia putea vorbi din pricina unei blestemate de gripe, a acceptat sa ma insoteasca spre bisericile rupestre, ba chiar s-a aratat bucuros. Om al muntelui asta e portretul lui cel mai potrivit. A stat 53 de ani si jumatate dascal de istorie aici, la Colti, si niciodata nu si-a dorit mai mult. Spune ca, atunci cand mergea la Bucuresti pentru sesiunile de examene, i se facea rau din cauza aerului si strazilor. La bloc, urca sase etaje si se simte obosit. La Colti, urca un munte intreg si se simte bine. E un barbat de statura normala, vanos, cu chipul masliniu, privirea arzatoare, dotat cu o agerime uluitoare. Jumatate de drum trebuie sa urmam ulita: prilej de taifas. Trecem prin sate tot mai razletite, Valea Boului, Stramba, pana intr-un colt de Alunis, acolo unde ulita o face spre dreapta, abandonandu-ne in singuratatile padurii. Il rog sa-mi spuna cate ceva despre originile acestor biserici rupestre, dar el isi incordeaza auzul spre departari: Ia auzi, au iesit mistretii. Sunt pe-aici cativa vieri hamesiti. Jirul e bun, proaspat. Se apleaca si da putin iarba la o parte, scotand din stanca o floare mica, albastruie: toporasi in noiembrie. Spune zambind ca, printr-un miracol, oamenii de aici au doua primaveri. Nu de mult, au inflorit a doua oara ciresii. In cele din urma, isi aminteste, ca printr-un vis, si de intrebarea mea: Bisericile rupestre? Hm, greu de zis. Asta e taina mare . Profesorul stie totul, dar refuza cu precautie sa se avante in afirmatii. Sunt pe aici multe biserici ascunse in stanca, zeci de grote miraculoase, unele inca din neolitic, altele din epoca primelor crestinari ale getilor, pentru ca mai tarziu, in aceeasi patrie a stancilor, sa se zavorasca cei mai aspri si desavarsiti anahoreti ai ortodoxiei romanesti din Evul Mediu. Pe aici au trecut, la inceputul veacului al IV-lea, vizigotii lui Atanarich, in prigoana lor sangeroasa impotriva crestinilor, pe care i-au haituit pana la sud de Dunare, pe pamanturile Daciei. Iar muntii dimprejur sunt intesati de moaste de martiri Tot in veacul patru, pe cararile acestea au urcat, izgoniti tocmai din Mesopotamia,vestitii calugari crestini ai episcopului Audios, sapand cu palmele goale manastiri intregi in spinarile de calcar ale Carpatilor de Curbura. Locurile pe care le vedem acum le-au pastrat amintirea. Undeva, in stanga, se inalta Culmea Martirei; codrii ce o acopera au acelasi nume: Padurea Martirei. In zarea cealalta, curge paraul Gotilor, iar piscul golas de deasupra, numit Varful Hotilor, este de fapt al Gotilor, doar ca oamenii i-au schimbat numele, pe masura vremurilor in care traiau. Cu alte cuvinte, in sihastriile Buzaului au trait primele comunitati crestine de pe teritoriul de azi al Romaniei. Lasate de izbeliste, prea putin cunoscute si cercetate astazi, cavernele acestea sunt, poate, dovada cea mai buna a continuitatii unei populatii cu origini geto-dace, a faptului ca dacii nu erau nici pe departe atat de inapoiati cum se credea si ca religia noua, a crestinismului, a fost asemenea unei samante aruncate pe un pamant bun si roditor. Iata Muntele Sfant! Si totusi, de ce tocmai muntii acestia si nu altii? Ce incarcatura magica au ponoarele Buzaului, pentru ca tocmai aici sa se statorniceasca atatea generatii de sfinti? Profesorul se margineste la obisnuitul motiv al locurilor ferite, unde nu putea sa te gaseasca nimeni. Muntii Buzaului nu sunt inalti. Dar, lucru foarte ciudat, tocmai modestia lor masiva, culmile acelea lenese ce se opintesc greoi catre cer, imediat ce se termina un coboras, prapastiile camuflate de arbori toate ii fac inaccesibili, uneori de neatacat. De jos, locurile unde vrei s-ajungi par aproape. Insa dedesubtul perdelelor incalcite de crengi e numai stanca, stanca alba si verticala n-o urci nici pe funie. Dumitru Nica imi spune ca multi straini s-au lasat pagubasi, motivand ca nu mai pot face un pas si tin sa se intoarca acasa. Altii spun, dimpotriva, ca incolo drumul li s-a parut ca un zbor, nevenindu-le sa creada la intoarcere, ca au putut sa mearga atat. In sfarsit, exista si altii care declara ca acelasi drum, parcurs prima data intr-o jumatate de ora, altadata le-a luat ore intregi de urcus. Incet-incet, s-a nascut o banuiala sau poate un adevar, si anume ca intre Bozioru si Colti, pe culmile Crucii si pe ale Martirei, timpul nu curge in directii egale, ca se produc adevarate falii temporale, ca niciodata nu poti aprecia cata vreme-ti trebuie sa ajungi. Ceea ce, marturisesc, nu e chiar departe de adevar: abia pornisem din sat, cand profesorul mi-a spus ca dupa culmea din fata vom vedea Muntele. Mersesem aproape noua kilometri. Urcam un fel de deal. Lung, luminos, mocnind de liniste. Se face cald, ca de vara, desi ne aflam in noiembrie, si in pamant incep sa apara carari. Sunt multe, zeci, poate sute, o increngatura de santuri, sapate in carnea uriasului damb, ulicioare ce par sa se amageasca intre ele si sa nu duca nicaieri. Dumitru Nica isi aminteste de cand era copil. Intr-o seara cu luna, pazea oile impreuna cu un alt fecior si coborau amandoi un astfel de drum adancit. Cand, deodata, pe partea cealalta, au vazut mergand o data cu ei o umbra. Era un soldat inalt, cu o manta veche, putin incovoiat de sale. L-au strigat, i-au dat buna seara, dar soldatul nu i-a auzit. Intre ei si el curgeau oile. Apoi, a disparut sub ochii lor, risipindu-se incet, in intuneric. Dac-as fi fost singur, ziceam ca-i nalucire, dar am fost doi si sa ma bata Dumnezeu daca n-am vazut acelasi lucru La fel, intr-o alta incrucisare de drumuri, la Cruce, niste flacai se intorceau catre sat cu oile. Erau patru, ii stiu bine. Si acolo, chiar la rascruce, cu totii au vazut o hora de fete. Frumoase foc, asudate, cu parul despletit, imbracate in camesi albe, jucau in lumina ametitoare a lunii. Si n-au disparut pana ce toti feciorii s-au pus in genunchi si s-au rugat cu credinta la Dumnezeu sa scape vii Vorbele profesorului se pierd in vant. Intram pe un plai inalt, vanzolit de neguri si umbre, rafalele naucitoare ne lovesc in piept, tinandu-ne locului, impiedicandu-ne sa mergem mai departe. Pentru prima data, Dumitru Nica se asaza pe iarba si ofteaza a odihna, ca si cum locul acesta ar fi predestinat unui popas mai lung. Isi arunca privirea spre vai, iar chipul sau se lumineaza de o nesfarsita mandrie: Iata Muntele Sfant . Intr-adevar, de acolo se vede cel mai bine. Spre rasarit, e o culme ascutita, aproape conica, ferestruita de vai adanci, iar numele de Athos Romanesc nu e o exagerare. In muntele acela, sunt ascunse aproape douazeci de asezari rupestre, cele mai importante din tinutul Buzaului. Acolo sunt chilia lui Dionisie Torcatorul, Ghireta, Casa Hotilor, Bucataria, Varful Camerutei, Fundatura, Agatonul Vechi si Agatonul Nou, Biserica lui Iosif, Piatra Ingaurita, Ruginoasa, Fundul Pesterii locuri mustind de sfintenie, vechea tara a monahilor din stransura Carpatilor, marturisind despre stravechimi ce iti dau fiori. Cine mai stie ca acolo, in varf, va fi fost altadata o cruce? O cruce uriasa din piatra, urcata de spatarul Cristea cu treisprezece perechi de bivoli, pe un drum care astazi nu se mai cunoaste. Scapat de prigoana turcilor, spatarul si-ar fi ascuns averile in stancile din varf, incrustand pe o piatra un cap de cerb cu coarnele indreptate spre ascunzisul aurului, precum si numarul de pasi ce trebuie facuti pana acolo. Oamenii au smuls crucea din stanca, sapand la radacina ei cu nadejdea ca vor gasi ceva. Dumitru Nica a cunoscut cativa tarani din Nucu, care au vazut capul acela de cerb, dar aur n-au gasit nici un fir. Muntelui i-a ramas insa numele de Crucea Spatarului. Ajungem intr-o limba de poiana insorita, ce inconjoara poalele Muntelui. E dumbrava Cozanei (in limba dacilor, coz inseamna frumos). Din strabuni, se zice ca aceasta Cozana ar fi fost nimeni alta decat Luana, zeita fugara din partile nordului, care a ales drept ascunzatoare de nepatruns tot curbura Carpatilor. Ea i-ar fi dascalit pe localnici in tainele scrisului si cititului, medicinei, cititului in astre, dar si in cea mai de pret dintre stiinte, aceea de a se ascunde in stanca, spre a trai intelepti, feriti de pacatele lumii. Se zice ca tocmai biserica rupestra de la Alunis ar fi fost templul Luanei, pestera pazita de doi caini ciobanesti, in care zeita ar fi inchis doi sori: unul luminand ziua, altul noaptea. Altii, mai tineri, ii spun poianei acesteia La Maici. Inainte vreme, aici a fost o manastire cu hramul Sfantului Gheorghe, manastirea-mama, spre care coborau toti sihastrii din munte. La 1825, au fost aduse maici, monahii fiind mutati la schiturile Fundatura si Gavanele. Profesorul Nica spune ca pe la 1952, zidurile vechii biserici inca mai erau in picioare. Astazi, in locul manastirii se afla o stana si-o cruce rupta in care se agata vantoasele fara stapan. Dupa caldura de adineauri, din cerul senin incep sa cada fulgi. Dionisie Torcatorul Pasim parca spre o alta lume. Chiar si padurea devine altfel, mai rara, mai inalta, cu trunchiuri lungi si halucinante, golase pana spre varf, de arbori din cele mai amestecate specii. Din loc in loc, se ridica stalpi gigantici de piatra ce sustin, parca, asemenea colonadelor unui templu, acoperamantul vestejit al codrului secular. N-as fi observat-o niciodata: parca doi munti uriasi s-ar fi sprijinit sau ar fi cazut unul pe altul, unindu-si pana sus trupurile de stanca, lasand numai la pamant o mica despicatura triunghiulara, inalta cat un stat de om. Aceasta e grota Fundul Pesterii, locuita in perioade mult mai vechi decat crestinismul, cea mai importanta dintre toate, din punct de vedere istoric. Degetul profesorului urmareste liniile pe stanca. Imi arata varfuri de lanci si de sageti, dar mai ales cele douasprezece pumnale celebre de tip akinakes, despre care cercetatorii spun la unison ca au fost incrustate in secolele VI-IV i.Hr. de mana unor daco-geti. Mai mult, se pare ca inscriptiile din capatul pesterii marturisesc despre un alfabet autohton, un adevarat grai al locului, ce folosea unele semne, straine oricarei limbi din acea vreme. Intamplare sau nu, dupa mai bine de o mie de ani, la 1639, in aceeasi vagauna stramta, a fost facut un schit crestin-ortodox, purtand numele de Profirul. Ceva mai incolo, desprinsa din poala muntelui, e stanca lui Dionisie Torcatorul. Un pinten ascutit si anevoios de piatra, tasnind dintr-un palc de faget batran, la mijlocul caruia, in peretele vertical, se vede o taietura de usa. Iti pare de necrezut cum a putut pustnicul acela sa sape in piatra, atarnat de o funie, peste o prapastie de zece metri, pana ce scobitura a ajuns de marimea unei intregi chilii. Dumitru Nica este cel care a potrivit dedesubtul intrarii doua scari lungi, din lemn de brad, insa acum ii pare rau. Fiind grota cea mai apropiata de satul Nucu, tot mai multi nechemati incep sa se adaposteasca intr-insa. Piciorul imi tremura pe scara si el ma roaga sa nu privesc in jos. Patrundem intr-o incapere destul de inaltuta, lunga de cativa pasi, cu cateva nise si o vatra de foc, dupa toate calculele chilia unui calugar audian din veacurile III-IV. Pe dinafara stancii, se vad sapate in piatra cruci cu capetele latite, de tip latin. Pe un perete interior, o inscriptie in chirilica aminteste de un an 7034, 1696 adica. Cine sa fi fost acest Dionisie, zis Torcatorul? Nimeni nu poate sti. Vreun schimnic anonim, dintre miile care au impanzit muntele prin veacul al XVII-lea, pesemne cel care supraveghea din inaltimea stancii sale vaile dimprejur, pazind de intrusi numeroasele sihastrii. Caci prin ferestruica din dreapta poti cuprinde o priveliste indumnezeitoare: intreaga poiana a Cozanei, pana la culmea Tocitorilor, si Varful Hotilor. E dureros sa vezi inauntru, printre stravechile cruci bizantine, inscriptii mai recente, cu Mihaela + Costel = Love, sau acele graffiti care impodobesc de obicei cartierele oraselor. Satanistii dracului, pufneste profesorul si pentru prima data imi spune ca mai bine n-am publica nimic despre pesteri, ca sa nu afle si alti nenorociti de ele. Nu are nimic impotriva yoghinilor care vin din toata tara aici, ramanand inauntru cu lunile, pentru a se incarca energetic. El insusi simte ca locurile acestea sunt incarcate de o emanatie pozitiva, altfel nu-si poate explica in ce fel a putut unul dintre ei sa reziste aici, in chilia lui Dionisie, aproape o iarna intreaga. Traia ca un pustnic, departe de oameni, numai din ce-i daruia padurea. Il chema Ioan. Cu timpul insa, satenii din Nucu au aflat de el si li se rupea inima stiindu-l acolo singur. Au inceput sa-l viziteze, sa-i aduca mancare si chiar sa-l indrageasca. Cu totii i-au spus parintele Ioan. Dar el devenea din ce in ce mai trist, mai indaratnic, caci urcase pentru a dobandi singuratatea, nicidecum prietenia semenilor. Astfel ca mila omeneasca l-a readus in lume. La coborare, profesorul Nica imi cere sa-l ajut sa dea jos scarile si le ascundem amandoi intr-un loc ferit, printre stanci. Aurul calugarilor Urcam, tot urcam si devine obositor. Din cand in cand, prin poieni limpezi, Dumitru Nica se lasa in iarba si se intinde cu fata in jos, lipindu-si obrazul de pamantul jilav. In ragazul acela de numai cinci minute, imi pare ca atipeste sau chiar doarme de-a binelea. Dupa ceva drum, imi face semn sa nu mai fac nici un pas si ramanem amandoi impietriti in mijlocul linistii. E pe-aici, pe undeva , spune, ascultand pamantul cu ochii intredeschisi. Alearga cativa pasi intr-o parte si-si infige mainile in covorul gros de colb si frunze moarte. Printre degetele sale incepe sa curga apa. Un izvor bun, nitel sulfurat, din care bem pe saturatelea. Alteori, aude glasuri indepartate de om. Dupa un timp, sus, pe o poteca suspendata, apar doi tarani. Ne apropiem si dam buna ziua. Sunt barbati din Nucu, astazi le-a venit randul de paza la cireada satului. Nu se sfiesc sa raspunda despre vedenii. Cel mai inalt, un barbat pe la 65 de ani, cu chip rosu, durduliu, recunoaste ca a vazut cu ochii lui, si nu o data, umbrele unor calugari haladuind pe coclaurile astea. Pacat ca nu mai traieste mos Ene, tacsu lu tata, sau altii si mai batrani, precum Baba Ilinca sau Neculai a lu Florea tot din Nucu, c-ar fi putut sa ne spuna mai multe. Zice ca in bisericute au ramas de la calugari foarte multe comori si pretinde ca stie sa deosebeasca culorile focurilor care joaca deasupra lor. Daca-s flacari rosii, inseamna ca acolo e aur, dar de cele mai multe ori sunt albastrii, ca de spirt ars. Cele care joaca seara nu sunt bune, caci sunt comori jurate. Daca le iei, sigur iti moare cineva din familie sau te pasc primejdii. Bune sunt numai cele ce ard dupa miezul noptii. Pana-n 44, 48, inca se vedeau multe, le-am vazut si eu, da de gasit, n-am gasit. Spunea unu aici, pe Ruginoasa: cum umblam la ea, cum incepeam sa ma inmoi, sa ma doara toate. Era jurata. Sunt o multime de locuri d-astea, de le zice >. Nimeni pe aici nu-si face de lucru cu ea". In sfarsit, unii o judeca dupa prietenele din sat. Doar doua-trei femei batrane o mai ingaduie in casa. Intre acestea, baba Catrina, femeia care e cu adevarat spaima Sadovei. Despre vaduva asta se spune ca, desi e foarte bolnava, pur si simplu nu poate muri. Ea insasi vrea sa moara, ca sa nu se mai chinuie atata, dar nu poate. Cu glas secretos, o femeie care-i e vecina prinde a povesti: "Nu vrea sufletu" sa iasa dintr-insa si pace. S-atuncea, de ciuda ca nu poate muri, ii blastama pe toti. De cativa ani, isi blastama chiar si copchiii. O fi simtind ea ca li-i o povara si de aia ii spurca cu cele mai grele blesteme: si cada carnea de pe ei, si putrezeasca... ptiu...!, mi-i si sala sa zac. Saracele fetele ei plang: . Da" ea-i pornita pe tat satu". Numa" la cate fimei n-o luat mana de la vaci... Imi povistea deunazi o fimeie de-aicea, din deal: sara, cand ii urca vacile de la parau, tate se opintesc mai intai in poarta la Catrina. Mugesc tate muuu!, muuu!, acolo, cu botu-n poarta. Si, cand sa le mulga acasa, numa" sa chisa, asa, ca apa, nu sa deie lapte. Astea-s vraji tari, vazute cu ochii de tata lumea. Tat satu" se teme de ea".

"Ma rog numa" de bolile pe care le da Dumneazau" Marturisesc ca am patruns in bordeiul misterios cu o strangere de inima. Batrana se afla intr-un colt intunecos al odaii, pe pat. Pandea. Nu-i vedeam chipul, doar un sort cenusiu, ponosit, coborand din umbra. Deasupra capataiului, multime de icoane. Unele foarte vechi, cu lemnul aproape negru, altele mai noi, pe hartie, adunate de la schituri. Mi-a atras atentia un tablou ciudat, asemeni unei stampe nemtesti de epoca. Infatisa un fel de ciclu al vietii, de la embrionul in pantecul mamei si pana la omul ridicat de ingeri de pe patul de moarte. In stanga, pe plita sobei stramosesti de lut, clipoceste galbena, mamaliga. Mai sunt o masa, chiar sub fereastra din dreapta, un scaun, doua dulapuri vechi, voluminoase, cu vitrinele ticsite de lucruri nefolositoare. In stransura broboadei ghicesc un chip prelung, galbui, brazdat adanc si intortocheat, niste ochi parca scaldati de lacrimi, dar care nu clipesc niciodata. O pielita alburie, apoasa, s-a ridicat peste pupilele odinioara albastre. In afara de un usor tremurat al barbiei, intregul ei trup e stana de piatra. Fusesem atentionat: ca sa te asculte, trebuie mai intai sa-i ceri ceva. Ii spun, asadar, c-as dori sa se roage pentru mine, fiindca sunt bolnav. "Ii boala data de Dumneazau sau de lume?", ma intreaba imediat, cu voce stinsa si, vazand ca nu pricep, explica: "Is boli care-s date de la Dumneazau si boli cu care te ajuta lumea cea rea. Daca-s de la om, eu nu pot sa fac nimic. Pentru farmece, mergi la preot, numa" el poate sa dezlege. Eu ma rog numa" de bolile pe care ni le da Dumneazau." "Si pentru vraji, unde trebuie sa ma duc?" "Du-te la vrajitoare", zice, privindu-ma banuitor. "Eu nu ma pot ruga pentru un dusman de-al tau, sa-i vreau raul. Ma pot ruga, cum ar fi, pentru un dusman care ti-e dator cu bani si nu vrea sa ti-i deie inapoi, ca sa-i imbuneze Dumneazau inima. Adica tot pentru binele lui, intelegi mata?" O intreb de cele noua vaduve de pe Valea Moldovei si unde le pot gasi, iar ea-mi spune ca nu-i musai sa merg la toate celelalte. Imi spune ca e ingaduit sa merg de 9 ori la aceeasi vaduva, timp de 9 saptamani. Se poate ruga ea singura pentru mine si se ofera s-o faca. Trebuie doar sa aleg o zi din saptamana, "in afara de marti, ca martea nu-i voie. Martea e pentru dusmani". In acea zi, vreme de 24 de ore, ea va tine post negru si se va ruga pentru mine cu lacrimi. "Cum adica, cu lacrimi?", intreb nedumerit. "Asa bine, zice. Ma pun la Maica Domnului, ma uit la icoana si plang pentru omu" pentru care ma rog. Ma rog, pana plang." Asta e, intr-adevar, ceva senzational: pentru un pumn de faina si doua lumini, femeia care abia m-a primit in coliba ei e dispusa sa planga in fata icoanei, numai pentru mine. Si mai ca nu-mi vine sa cred. Simtind ceva, batrana imi zambeste cu ochii ei aproape orbi. "Vreau sa intelegi mata ca eu chiar ma rog de-adevaratelea. Cu astea lucruri nu-i de joaca. Ca, daca nu ma rog, tot mie mi se-ntoarce, si-i mai rau. Is fimei care zac: >, zace: . Amu", cel tare nu se mai uita la cel slab. Fiecare lupta numa" pentru el. S-o schimbat randuielile. Inainte nu era asa. Inainte erau protejate si tineretile, si batranetile... Inainte traiam tati la un loc, nu ne feream unii de altii. Stiam tot ce-o sa se-ntample azi, si maine, si poimaine, pana la adanci batraneti. Amu", nici macar maine nu stii ce-o sa hie. Nu degeaba se zace ca "grija" zilei de maine... Inainte era si vecinatate, niste vecini buni si harnici, sareau si-n foc pentru tine. Amu"... nu mai am vecini. Mai am vecin numa" unu", deasupra, in ceri (si ridica privirea): pe Dumneazau. Is vremi rele, da" n-avem ce face. Trebuie sa rabdam asa cum ii. Daca nu rabda unu", nu rabda zece si-atunci nu rabda nimeni. Si decat sa nu rabde nimeni, mai bine rabd eu. Rabd, ca sa nu fie suparat Dumneazau..." Tot ascultand-o, o presimtire imi incurca socotelile: femeia aceasta nu este "neagra" defel. Nu uraste oamenii chiar deloc. E ingrijorata pentru ei, pentru strambatatile si necredinta vremurilor de azi, pentru caruta lumii care se duce de vale si pe care ar vrea s-o opreasca prin rugaciunile ei. S-a hotarat sa traiasca departe de judecata pripita a satului, fiindca e mesagera unei lumi pe care ei nu mai pot s-o inteleaga, desi n-au alta mai buna, pe care s-o puna in loc. Si chiar sa-i pedepseasca din umbra, sa-i pedepseasca aspru, cu puterile sale, pe cei care se indeparteaza prea mult de la frica de Dumnezeu. Iar daca pentru toate astea lumea vrea s-o creada nebuna, n-are decat. Ganduri la o fereastra A doua zi dimineata, peste bordeiul Ilenucai se asternuse un cer frumos, albastru, primavaratic. Am regasit-o sezand la geam, ii puteai intrezari chipul prin sticla poleita cu flori de gheata. Iarna, cea mai mare bucurie a ei e sa priveasca pe geam. O vad cum sta rezemata intr-un cot, pe pervaz, ganditoare, ca si cum pe ulita aceea in panta si-ar vedea anii curgand inspre vale, fara putinta sa-i mai intorci si sa-i faci mai frumosi. Niciodata nu i-a parut rau de ce-a fost, de ce este. "Ma uit pe geam. In vale, catre ores, trec doi-trei, in deal mai trece unu... Oamenii trec. Eu m-am bagat in bordeiutu" ista si aici stau, nu ma mai duc in alta parte. Aici vreau eu ca sa mor..." Batrana e fericita: de la fereastra poate vedea, in fiecare zi, biserica. Turla ei cea mare, cu varful de tigla austriaca. "Stau singura si ma gandesc ca n-am sa ajung primavara..." Vorbeste incet, ca pentru sine, ascultand zapada moale picurand prin jgheaburile burlanelor. Asta ar fi ultima ei dorinta: sa traiasca pana se face iarasi primavara. Sa poata vedea macar inca o data incoltind iarba, mieii fugind pe campurile verzi, taranii iesind cu coasele in margini de padure. "Primavara, cand marg la samanat, tat drumu" il cant. Mai marg si la Breaza, unde se fac oua inchistrite, inflorate frumos, vezi pe campuri ciurde de vite si turme de oi, vezi oameni multi cum lucreaza la pamant, cum umbla cu vitele incolo-incoace la apa, la fan, trei-patru barbati cosesc, doua-trei fimei imprastie, invart ca sa se usuce si-l strang in moghile mari si cara capitele cu caii si le cladesc. Si tati rad si tatu-i colorat... Indata o sa vezi aici, pe dealuri, mieluti mici cum joaca, cand incep a juca is ca si copiii, joaca si alearga, Dumneazaule! Si tare mai miroase frumos..." *** Cum trebuie sa se termine, de fapt, povestea aceasta a Ilenucai? Caci la final, o vecina de peste drum - una tanara, venita de la oras - imi spune ca rugaciunile batranei au ajutat sute, poate mii de oameni. I-au insanatosit, i-au scos din necazuri. Chiar si pe dansa au ajutat-o. O ducea greu cu banii, o perioada din acelea in care nu mai stii sa te descurci. Intr-o seara, sotul ei s-a urcat pe bordeiul Ilenucai si a stins palalaia uriasa ce iesea prin cosul infundat. Daca nu se nimerea prin preajma, pesemne ca batrana ar fi murit sufocata din pricina fumului. In seara aceea, ea nu le-a spus decat: "Multumesc. Maine o sa ma rog pentru voi". Intamplare sau nu, incepand de atunci, viata lor a luat-o iarasi in sus. Dar, daca batrana asta a facut atata bine, de ce toata lumea o priveste ca pe un "paria"? De ce se tem de ea, la fel ca de vaduva care-si blesteama copiii? Desi vine din partea unei femei foarte tinere, raspunsul mi s-a parut a fi o adevarata cheie pentru intreaga "enigma" a Ilenucai: "La noi in sat, cine nu traieste ca toata lumea ii nebun, ori face bine, ori face rau, ori daca tine cu Dumnezeu, ori cu Necuratu", tot una-i. Oamenii te vad ca pe-un ciudat. Nu-ti faci casa la doua randuri, nu-ti lepezi portul, nu te lupti pentru avere si bani, esti nebun. Astazi, lumea nu mai este nicicum, nu mai crede in nimic. Oamenii au pierdut traditiile, au pierdut respectul pentru batrani, s-au pierdut si pe ei. Lumea se pravale pe-o parte si baba Ilenuca este natanga, fiindca vrea s-o tina pe loc. Rugaciunile ei sunt ca rugurile inflorite si pentru asta a ajuns de batjocura. Lumea il pierde pe Dumnezeu. Nu mai e nici buna, nici rea. E cam ...". BOGDAN LUPESCU