Cătălin Rădulescu●

Hohot de cristal●

proză

Judecarea Annei Karenina

Pe bănci de lemn, în încăperea vastă ce nu era nici scundă şi nici mohorâtă iar palele amurgului pătrundeau prin ferestre cu geamuri de curând spălate – stăteau la o masă lungă situată pe o nişă ce sugera o minisecenă de teatru câţiva inşi ce aminteau de un complet de judecată format ad-hoc. Cu feţe întunecate, priveau pe epigonii a ceea ce era catalogată cândva ceata pauperă, pribegită şi sceptică a plebei proletare ce fără a fi reuşit să-şi depăşească condiţia poetică mai-sus menţionată– erau totuşi, cel puţin formal – pe făgaşul aparent al unui timid, lent, dar sigur ascendent de emancipare. De câţiva ani, se ţineau lanţ procesele intentate fostei clase politice a fostului regat devenit între timp republică populară. Părea că ceea ce se întâmpla în tribunalele oficiale nu era suficient or poate că judecarea foştilor guvernanţi fusese atât de exhaustivă, încât oamenii muncii strânşi cu convocatorul după orele de program, ajunseseră să judece în săli închiriate cu ora nu numai diverse evenimente mai mult sau mai puţin îndepărtate ale istoriei naţionale sau chiar internaţionale – ci şi personajele din diversele capodopere literare aborigene sau de aiurea ce oglindeau mai mult sau mai puţin subiectiv aceste fapte. Astfel, se organizase un proces corect boierului Miron Iuga din Răscoala lui Liviu Rebreanu, completul de judecată legalizând linşarea sus-numitului de către tovarăşi lucrători ai ogoarelor a căror mânie fu pe deplin justificată de împrejurări, dezavuându-se totodată atitudinea tovarăşului Petre Petre la a cărui scenă cu violul executat asupra nesăţioasei Nadina cărţile publicului din sală se deschideau de la sine; caporalul Paraschiv din poemul arghezian Lipsesc morminte a fost ridicat la gradul de erou post-mortem al clasei muncitoare pentru că fentând ordinele nu executase răsculaţii, nesuflîndu-se o vorbă de celebrele Blesteme cu tendinţă din Psalmii reputatului poet obligat de proaspătul regim democrat-popular să scrie genul de lirică ce până la urmă, neavînd încotro – o scrisese. Şi fiindcă în istoria exploatării omului de către om autohtone mai mult de mişcarile din 1888 şi 1907 nu prea puteau fi găsite, s-a trecut la literatura universală, veştejindu-se tiranii şi asupritorii descrişi de aceasta. Astfel, într-o fulminantă adunare fu denunţată opresiunea claselor exploatatoare din Mizerabilii lui Victor Hugo, ce-l prigoniseră pe grădinarul Jean Valjean pentru pâinea pe care o furase împins de nevoi; mărturie că lucrurile stăteau aşa era chiar inspectorul Javert, ce pătimaş îl urmărise de-a lungul întregii acţiuni, în cele din urmă nefiind în stare să-şi

suprime victima nici când aceasta aproape îi căzu în mână, procesul de conştiinţă ce-l avu în final determinându-l a se sinucide prin aruncarea în apele Senei, asigurându-i astfel o parţială ,, reabilitare’’; nu au fost iertate clasele exploatatoare nici pentru neomenia arătată pentru cel ce avea să devină Conte de Monte Cristo, şedinţa unde s-a descris pe larg acţiunea acestui roman încheindu-se pe un ton optimist, şi datorită modului justificat-diabolic prin care cel cândva hăituit îşi exterminase în cele din urmă duşmanii; într-un rând, se găsi o paralelă între viaţa grea a minerilor din Germinalul lui Zola şi mişcările din 1929 din Valea Jiului, făcându-se o legătură dialectică între dânşii, ba chiar trăgându-se concluzia că Valea Jiului din 1929 era o încununare a suferinţelor de veacuri a acestei clase profesionale.

*

- Cum ţi-ai permis Anna Arkadievna Karenina ca, încălcând normele prevăzute de morală proletară să-ţi înşeli soţul, chiar dacă acesta provenea din rândul claselor exploatatoare? Tovarăşa care peste orele de program asigura prin serviciile-i de actriţă benevolă transpunerea în viaţă a diverselor personaje feminine frivole, părea a fi lăsat privirea în pământ pentru tot restul zilelor sale. - Cum ţi-ai permis, Alexei Kirilovici Vronski a avea o viaţă imorală devenind amantul unei femei măritate, din pricina căreia ţi-ai abandonat cariera militară devenind astfel un parazit social? - Huo, huideo!…, izbucni sala dezaprobator oprindu-se din interjecţii la un semn discret al celui aflat în dreapta ,,judecătorului’’. - Să i se taie boaşele!…, se auzi un răcnet ascuţit tocmai din fundul sălii, curmat cu un gest ferm de ,,jude’’. Dacă ar fi aruncat barem o privire panoramică asupra sălii, membrii ,,sanhedrinului’’ ar fi putut să constate că pe genunchii asistenţei din acea seară nu există exemplarele de roman ale capodoperei ce se juca pe scenă, care să se deschidă aproape automat ca la scena violului din Răscoala, de data asta la scena cu pusul gâtului pe şină al eroinei ,,înviate’’ şi tocmai ,,judecate’’. În plus, pare-se că la ,,procesul’’ din acea seară fuseseră poftiţi şi tovarăşi ce nu mai participaseră la astfel de ,,procese literare’’ şi, nefiind nici suficient instruiţi înainte de

a fi aduşi cu convocatorul după orele de program – era posibil să aibă reacţii prea ,,sincere’’, zămislite în orele de ,,şedinţe tovărăşeşti’’ unde li se explicase din gros despre ce şi cum devine chestia cu morala proletară. - Credeam, tovarăşe judecător, că principiile eticii şi echităţii socialiste nu se aplică retroactiv, îndrăzni să şoptească cu glas subţirel adulteriana. Măcar fără s-o fi ştiut, vă rog să ţineţi cont pe post de circumstanţe atenuante că în relaţiile cu tovarăşul conte-ofiţer Vronski am aplicat idealul ultim al făuririi societăţii comuniste – fiecăruia după necesităţi… ce vină am, eu dacă necesităţile tovarăşului soţ Alexandrovici Karenin erau aproape nule… - Ce-ai zis?!?…, răcni teatral cu glas de stentor tovarăşul ,,preşedinte’’ al ,,completului de judecată’’. - Îndrăzneşti a răstălmăci nobilele principii ale socialismului şi comunismului ştiinţific spre a-ţi justifica decrepitudinea morală prin aceea că femeie măritată fiind, ai îndrăznit să devii amantă a contelui Alexei Kirilovici Vronski, cu ascendenţa sa dublu exploatatoare şi prin apartenenţa-i de ofiţer al opresivei armate ţariste?!… Pe limbă îi stătea să rostească formula sacrosanctă 25 de ani muncă silnică. Dar luându-şi seama, reuşi să se stăpânescă la timp. Sala fierbea. Un semn în plus că auditoriul din acea seară, strâns în grabă şi nepus în temă pentru ce fusese adus acolo, nu prea ştia despre ce este vorba în propoziţie. - Cum de a fost posibil, tovarăşe, să se întâmple ce s-a-ntâmplat?, izbucni un glas plin de revoltă de la jumătatea sălii. – În timp ce noi, comuniştii, oameni ai muncii de la oraşe şi sate ne străduim în condiţii grele să înfăptuim şi chiar depăşim sarcinile de plan facând cincinalul în patru ani şi jumătate, aceşti depravaţi, aceste elemente descompuse, unelte ale claselor exploatatoare… - Cine eşti dumneata?, îl întrerupse surâzând cu calm plin de bunăvoinţă indulgentă ,,preşedintele’’ ,,completului’’. - Sunt Foarjă Aurel, maistru la Compartimentul Turnătorie Specială din cadrul Secţiei aIV-a din oţelăria Şarja Roşie!… - Stai jos…, conchise cu glas scăzut cel de la pupitru. Sediţiosul privi câteva clipe dezorientat, apoi crezu de datoria lui să reînceapă: - Uitaţi-vă la mâinile mele care sunt asemenea celor ale tovarăşilor mei de muncă, îşi expuse lopeţile. – Uitaţi-vă la…

- Stai jos!, ridică tonul şi cel de la pupitru. – Iar voi ceilalţi – linişte!, puse capăt rumorii din încăpere.

,,Judele’’ îşi reînfipse privirile ca de oţel incadescent în protagonistul masculin al adulterului.

- Vă rog, tovarăşe preşedinte – începu acesta cu glas milogit-cântat – să reţineţi în sarcina mea pe post de circumstanţă atenuantă aceea că, în cele din urmă – chiar dacă tardiv – am încetat a mai servi în opresiva instituţie reprezentată de armata ţaristă şi că…

- Conjunctural, tovarăşe, conjunctural, punctă zâmbind cu ochi mijiţi ,,preşedintele’’. – Nu din convingere ai părăsit instituţia mai-sus menţionată, ci doar pentru a te dedica în exclusivitate viciului datorat depravatei clase sociale din care faci parte!…

- …asta în timp ce clasa muncitoare, în uzine sau pe ogoare… reizbucni revoltatul de mai dinainte sculându-se smucit de pe banchetă.

- S t a i jos! Stai dracului jos!, se răsti sacadat cel de la masă, întrerupând involuntarul distih cu prozodie.

- Tovarăşe preşedinte, se înclină discret şi elegant Alexei Alexandrovici Karenin în faţa ,,judelui’’, tovarăşi asesori populari, execută de asemenea o înclinare în faţa ,,juraţilor’’ – sper ca în această onorantă adunare să reuşesc chiar şi la distanţă de câteva decenii să restabilesc dreapta-măsură în cadrul acţiunii al cărui protagonist nedorit am fost, convingându-vă că eu, în calitate de victimă a infidelităţii conjugale sunt şi adevărata victimă a romanului, pentru restabilirea dreptăţii şi adevărului pregătindu-mă a saluta în persoana dumneavoastră…*

- Tăcere!… Martorului nu i s-a dat cuvântul!… Dumneata, tovarăşe martor, ar trebui mai degrabă să ocupi loc în boxa acuzaţilor!… În calitate de fost înalt funcţionar al canibalicului regim ţarist, împilatorul de veacuri al poporului muncitor!…

- Aşa e…, lăsă smerit ,,funcţionarul’’ privirea în pământ. – Întocmai cum ziceţi dumneavoastră, tovarăşe preşedinte…

- Huo!… Huideo!…, izbucni sala în unanimitate. – Să fie executat aici, de faţă cu noi, chezaş al neîntoarcerii în veci a exploatatorilor de odinioară!…

Unul din opinanţi se proţăpi cu pieptul dezgolit în faţa primului rând de banchete:

- Trăiască tovarăşul Stalin şi prietenia sinceră cu Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice!* Formulă de adresare respectuoasă consacrată în vocabularul administraţiei ţariste.

- Sta-lin!… Sta-lin!… Sta-lin!…, începu să bubuie sala la maximum de decibeli, facând să zornăie ornamentele candelabrelor de cristal.

Pentru un timp, din motive lesne de înţeles, tovarăşul de la pupitru nu a putut să intervină. Prilejul s-a ivit când sala se umplu de vociferări haotice, în care numele sfânt pentru orice bolşevic serios nu se mai putu distinge.

- Tă-ce-re!… Asta-i a-nar-hi-e!… Nu cumva duşmanul de clasă s-a strecurat printre noi cu scopul de a comite dezordini?…

Într-o clipă, urechile asistenţei începură să ţiuie de liniştea adâncă instaurată.

- Dacă o singură dată se mai repetă haosul de mai dinainte, vă consemnez pe toţi pe situaţia şedinţei din această seară. Ce e debandada asta?…

Continuă să privească câteva clipe cu fulgerări ameninţătoare şi pline de reproş la asistenţa ca prin farmec calmată.

- Nu am vrut, tovarăşe preşedinte, decât să ne exprimăm marea recunoştinţă pentru Uniunea Sovietică şi marele ei conducător, tovarăşul Iosif Vissarionovici Sta…

- Stai jos! Ştim! Am exprimat-o şi o vom mai exprima! Dar forma nu trebuie să împiedice desfăşurarea chestiunii de fond – avem treabă în seara asta!…, îşi semnă ,,judele’’ fără să ştie condamnarea la moarte.

Obrajii începură să i se descongestioneze treptat, revenind la paloarea gălbejită de până mai înainte. Apoi tuşi spre a-şi drege glasul, după care sorbi pe nerăsuflate un pahar cu apă.

- Pentru conduita ta nu ai nici o scuză, Alexei Kirilovici Vronski!reîncepu el cu glas autoritar. - Nu există nici o justificare pentru actul adulterian pe care l-ai favorizat, pentru comportamentul de ins descompus moral ce se dădea la o viaţă de desfătări în timp ce poporul muncitor, iobagul la sânge exploatat, trebuia să trudească din zori şi până noaptea pentru ca dumneata şi infama ta amantă să aveţi o viaţă de huzur. Şi nu puteţi să vă plângeţi că în anturaj nu aţi avut şi exemple pozitive; ca de pildă tovarăşul, indică unul din personajele până atunci cu desăvârşire tăcute. – Vă rog să vă declinaţi identitatea, conchise binevoitor.

- Konstantin Dimitrici Levin, tovarăşe judecător – onorată instanţă…

- Te rugăm, Konstantin Dimitrici, să ne descrii pe scurt viaţa şi activitatea dumitale, în lumina naraţiunii făcute de marele scriitor!

- Povestea mea, tovarăşe judecător şi onorată instanţă, este povestea tipică a micului nobil proprietar rural ce-şi ducea existenţa sa aparent tihnită pe domeniul de la ţară. Aparent tihnită, tovarăşe judecător şi onorată instanţă – căci acesta era marcat de frământările sufleteşti provocate de nerămînerea în indiferenţă în a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea la ruminaţiile de înnoire şi reînnoire ce răzbăteau chiar şi în imperiul ţarilor, anunţând vremurile ce va să vie. – Viaţa grea a mujicului, traiul său zilnic, nedreptăţile şi umilinţele la care era supus – reprezentau pentru mine tot atâtea motive de meditaţie şi chiar un început de revoltă. Indignarea şi dilemele se accentuau în lungile ore din nesfîrşitele zile de vară când mă plimbam pe domenii, observând direct existenţa precară a mujicilor în condiţiile muncii lor spornice şi fără preget. – De ce – mă întrebam în acel moment plin de indignare – de ce trebuie ca aceşti oameni să ducă existenţa mizeră pe care o duc – de ce nu se face nimic pentru o mai justă repartiţie a produselor solului şi subsolului aşa încât întunecatele zile de iarnă să nu-i mai macine în bordeiele lor sărăcăcioase secerându-i cu bolile provocate de malnutriţie?… În acel moment imaginea unor transformări revoluţionare îmi treceau aievea prin faţa ochilor, cu împărţirea în loturi egale a latifundiilor şi distribuirea lor către ţărani, secondată de pedepsirea aspră a celor ce se făceau vinovaţi de acea stare de lucruri. - Dar plăsmuirea de o clipă a chipului mustrător al lui Kitty care îmi refuzase cererea iniţială în căsătorie mă făcea să mi se încleşteze o mâna pe butelcuţa cu votcă, iar cealaltă pe mânerul cravaşei - stăpânindu-mă în ultimul moment să nu o aplic pe una din spinările încovoiate printre care treceam călare…

- Tovarăşe judecător, onorată instanţă – eu l-am iubit dintotdeauna pe Konstantin Dimitrici Levin… Refuzul iniţial de cerere în căsătorie a fost doar aşa, ca să-l pun pe jar…

- Important a fost finalul, Ekaterina Alexandrovna Şcerbaţkaia!… Măritându-te cu mine, mi-ai oprit peregrinările nesfîrşite şi de un romantism amar printre spinările aplecate ale iobagilor, continuă luând-o în braţe în aplauzele frenetice ale sălii – tu m-ai transformat dintr-un liber-cugetător într-un om care luând-o pe calea cea dreaptă, a început să creadă în Dumnezeu…

Sala amuţi brusc. Privirea zâmbitoare a ,,judelui’’ se transformă instantaneu într-o holbare cu ochii cât cepele. Şi ,,juraţii’’ pricepură că ceva nu este în regulă, fiind deci cazul a-şi relua minele mortuare de mai dinainte.

- Cum îndrăzneşti, banditule, să fii atât de neruşinat dezvăluindu-ţi cu nonşalanţă apucăturile decadente de admirare a celui ce a vândut opiumul către popor?!…

Formula magică cu 25 de ani muncă silnică îi stătu iar pe limbă, tot în ultimul moment reuşind să n-o rostească.

Sala se reimflamase făcând să zăngăne din nou ornamentaţiile de cristal ale candelabrelor.

- Huuuoo! La muncă! La muncă cu ei, aşa, ca noi! Şi atunci să vedem dacă or să mai viseze altcîndva decât noaptea! Şi chiar şi atunci, doar despre împlinirea planului cincinal în patru ani şi jumătate!…

Situaţia părea să scape de sub control. Era limpede că tovarăşii care asistau la ,,proces’’ în seara aceasta erau total neinstruiţi şi nepuşi în temă cu scopul manifestării. Cât despre citirea prealabilă a ,,libretului’’- nici nu putea fi vorba…

- Sta-lin! Sta-lin…, reîncepu scandarea căreia de data asta nu i se dădu curs.

- Huuoo! Huideo!…Pe intrările laterale ale sălii tocmai îşi făcură apariţia

precipitat câţiva inşi a căror costumaţie şi mutre nu lăsau nici un dubiu despre profesia ce o aveau. Pentru moment se luptau cu masa de oameni aproape compactă ce blocase intervalul.

Cuplul de happy-end ,,Kitty-Levin’’ al romanului necitit de masele populare existente în acea seară în sală arunca priviri hăituite spre uşile din lateralele scenei care se dovediră fi deschise. Într-o clipită dispărură, ieşind precipitat, fiecare pe altă uşă.

În contrast, perechea adulteriană rămase împreună, ba chiar făcu un pas în faţă.

- Noi întotdeauna am fost uniţi, la bine şi la rău, chiar dacă legătura noastră nu a fost nicicînd oficializată!… – Alexei Kirilovici Vronski!…, deschise braţele larg adulteriana eroină.

,,Contele’’ nu aşteptă a doua invitaţie. Îşi cuprinse în braţe amanta, în plus faţă de scenariu înfigându-şi degetele în fesele-i bombate. Cu o strâmbătură de nas, aceasta aruncă o privire sălii înnebunite de furie. Mulţime de pantofi pe post de proiectile prinseră a bombarda scena, ozonându-i atmosfera. O singură ogivă atinse o ţintă în persoana autoproclamatei victime a

romanului, anume încornoratul Alexei Alexandrovici Karenin care, stând ţeapăn şi demn într-un colţ, nu reacţionă nici când jobenul din dotare îi sări viguros de pe tigvă.

- Ascultă, fă – şuieră scrâşnit ,,contele-ofiţer’’ – decât să-mi faci şi în seara asta figura şi să nu-mi vii la rendes-vous, mai bine îţi pui gâtu’ pe şină ca Karenina cu pricina!… - Unde mă-ta ai fost aseară de mi-ai tras chiulu’ – vrei să nimereşti din biblioteca întreprinderii direct în schimbul trei din seara asta?…

- Iartă-mă, motănel, lu’ fraierică i s-a stricat camionu’ şi n-a putut să iasă din garaj să plece în cursă azi-noapte!…

Inşii cu priviri profesionale tocmai reuşiseră să răzbească prin îmbulzeala de pe interval, în acel moment urcându-se pe estradă. Luându-l ce ceafă, îl ridicară pe ,,jude’’ de la masă ca pe un pisoi proaspăt născut destinat a deveni ,,marinar’’:

- Tovarăşul Stalin este formă – ai?! Şi-ţi împiedică ţie fondu’– ' tu-ţi fondul mă-tii de uneltitor antipopular!…

- Tovarăşe, tovarăşi – la mijloc e o neînţelegere!… Duşmanul de clasă strecurat printre noi a profitat de confuzia provocată şi…

- Gura, banditule!… 25 de ani te-aşteaptă!… Ajutat de proaspeţii interlocutori – ,,judele’’ arse etapa cu

coborârea scărilor aflate în dotarea estradei, ajungând instantaneu prin cădere-liberă pe podeaua sălii.

- Ce faci, fa, acilea?…Era fraierică, vădit abţiguit. Cu balamalele membrelor

inferioare gata să cedeze din pricina raşpincii din gros ingurgitate, arunca priviri bovine cuplului livresc ce în virtutea inerţiei încă era încârligat.

- Pisoiaş! Ce bucurie!… Iar s-a stricat camionu’?… Deci şi în seara asta o să te am acasă!…

Şi, într-un avânt de entuziasm pe care orice observator de bună-credinţă ar fi garantat că este sută la sută spontan, sări la rându-i de la înălţimea podiumului, împiedicându-se de trupul chircit al ,,judelui’’ căruia îi aplică involuntar şi un picior, acesta tocmai aflându-se în acel moment într-o pauză de şuturi.

- Cer convocarea Consiliului Oamenilor Muncii pentru lămurirea situaţiei mele!… Nu aveţi nici un drept să faceţi ceea ce faceţi!… se auzi un urlet înfundat.

- Las’ că îţi dăm noi Consiliu’!…, conchiseră cei trei ciraci care tocmai obosiseră frăgezindu-l, începând să-l transporte de-a dura pe duşumea.

Într-un târziu, ieşiră pe unde intraseră cu pachetul de carne după ei, străbătând de data asta rapid intervalul descongestionat de evacuarea în forţă a sălii.

- Da’ cu ăla ce e?…, reluă leitmotivul fraierică al cărui glas împleticit se auzea acum clar pe fondul liniştii în care se cufundase sala.

- A, cu ăla?!… Nimic… E numa’ aşa!… Ca să râdem… să râdem de ce e scris în cărţile din biblioteca unde lucrez – că acolo sunt de două săptămâni – iţi aminteşti, pisoiaş?…

- Mde…, exhibă celălalt fără nuanţă.Şi, ajutat de şugubeaţa-i consoartă, trecu sprijinit de braţul

ei prin draperia de la intrarea în sală.

Fentarea regimului cu zile numărate

- Cum se prezintă deci situaţia, domnule colonel?- Cât se poate de satisfăcător, domnule profesor! – Ultimile

audiţii efectuate de domnul academician aseară şi împărtăşite mie azi-dimineaţă, dezvăluie faptul că nervozitatea Aliaţilor este aproape de masa critică, iritarea lor crescând exponenţial o dată cu ajungerea la dânşii a veştii arestării primilor reprezentanţi ai elitei noastre naţionale!…

Cel care efectuase audiţia radiofonică cu o seară înainte acolo de faţă fiind, înclină discret din cap a aprobare. Într-adevăr, tonul crainicului ce citise textul belicos şi fără echivoc nu lăsa loc de dubiu: Uniunea Sovietică şi regimurile marionetă aveau să suporte neîntârziat consecinţe grele în cazul în care nu-şi revizuiau rapid comportamentul; Statele Unite şi aliaţii lor nu aveau să stea la nesfîrşit impasibile, asistând fără reacţie la încălcarea brutală a Drepturilor Omului din încercata Europă de Est!… - Care aveau să fie consecinţele?… - Continuarea în următoarea ediţie a acelei emisiuni săptămânale – conchise cu un uşor ton enigmatic spikerul, după care marţialul generic muzical ce imita stilizat vuietul monoton al unei escadrile de aviaţie încheie acea ediţie.

- Mda…, conchise meditativ cel ce stătea acum picior peste picior în fotoliul confortabil. – Pare-se că războiul este inevitabil.

– Credeţi, domnule colonel, că repercusiunile asupra populaţiei civile vor fi majore?

Cel interpelat nu fu luat pe nepregătite. Întinse un biblioraft cu schiţe interlocutorului, după care începu explicarea prin viu grai a desenelor conţinute de colile de hârtie.

- Tind să cred, domnule profesor – iar părerea mea este împărtăşită de mai toţi specialiştii militari cu care m-am consultat – că impactul asupra populaţiei civile – cel puţin în prima fază, faza ofensivei aeriene – va fi minim. Tancodromurile, parcurile de artilerie şi aviaţia ocupantului bolşevic au fost cantonate pe liniile de centură ale oraşelor, inamicul formându-şi dispozitivele devensiv-ofensive de la periferia citadină în afară. Aceasta din dorinţa de a păstra o considerabilă forţă represivă ce poate interveni eficace împotriva eventualelor revolte armate ce ar putea izbucni în centrul localităţilor, dar şi cu scopul de a jugula comunicarea periferiilor cu centrul urbelor unde ar putea intra partizanii, precum şi controlarea căilor de fier pe unde s-ar putea face aprovizionarea cu muniţii şi provizii a insurgenţilor. – Aceasta face, domnule profesor, ca sarcina aviaţiei Aliate să fie considerabil uşurată; o dată eliminate aceste garnizoane aflate departe de aglomerările civile, unităţile de partizani şi rezervişti pe care în acel moment îi vom chema neîntârziat sub arme, nu vor avea de luptat decât cu regimente inamice răzleţite aflate în retragere dezordonată spre Nord şi Nord-Est!… - Va fi o lovitură de maestru – trebuie să o recunoaştem, domnule profesor!…

- Mda… aşa se pare… aşa se pare, domnule colonel! - Totuşi, sper că aplicarea Acordurilor de la Geneva cu privire la prizonierii de război va fi pentru dumneavoastră literă de lege – nu?…

- Puteţi fi convins de asta, domnule profesor! Respectarea legilor umanitare faţă de cei ce vor dori din capul locului să se predea sau care vor hotărî că nu mai are rost să continue lupta va fi pentru noi ceva ce nici măcar nu poate să încapă în discuţie că se va aplica!

- Deci zilele regimului-marionetă sunt numărate…medită cu glas tare omul din fotoliu care între timp făcu o schimbare în poziţia picioarelor aşezate unul peste altul. – Care este stadiul construirii submarinului de la Steiul Olt?

- Momentan, domnule profesor, planurile au rămas pe hârtie. Dar dacă aţi vedea lucirile de hotărâre ale elevilor de liceu din acea comună… putem fi convinşi că submersibilul va fi

gata în timp util, participând hotărâtor la luptele ce se vor da pentru eliberarea Bucureştilor!…

- Regimul are într-adevăr zilele numărate…, conchise grav cineva din asistenţă. – Nu aş vrea să fiu în pielea celor care au servit sau măcar colaborat cu el…

Omul din fotoliu continua să îşi sprijine meditativ fruntea în palme.

- Mmda…, concluzionă el într-un târziu grav, consultându-şi ceasul de buzunar. – Spune-mi, domnule colonel, ce planuri există în privinţa capturării expeditive a reprezentanţilor regimului bolşevic din ţara noastră?

- Răspunsul este cât se poate de simplu, domnule profesor: având în vedere că ofensiva aeriană va fi inopinată, liderii mai-sus amintiţi vor fi din capul locului privaţi de orice mijloc eficient de locomoţie ce le-ar putea servi la salvarea propriilor piei; capturarea lor va fi deci o joacă de copii!… Presupunând însă că măcar o parte din aceştia ar reuşi să treacă frontiera o dată cu trupele invadatoare în retragere, capturarea lor se va face la sfârşitul războiului, imediat după zdrobirea maşinii de război bolşevice!…

- Da, da… pare verace…Ceilalţi membrii ai asistenţei se aranjară mai relaxat în

scaune. Discuţia cu a sa turnură bună predispunea la destinderea atmosferei şi crearea unui cadru mai intim. Urma de altfel cina, pe care aveau să o servească în sufrageria unde amfitrionul tocmai ridicat din fotoliu îi pofti.

- Am clarificat în seara aceasta probleme magistrale, domnilor, care vor avea un rol determinat pentru destinul patriei pe mulţi ani de acum încolo. După cum aţi luat act, eliberarea politică şi militară a pământului străbun de plaga bolşevică este o chestiune de timp, de foarte puţin timp. Va urma rapida reconstrucţie economică şi reîntoarcerea la o viaţă socială normală. – Dar se pune întrebarea, domnilor, în ce lumină vom apărea noi, cei aflaţi în jurul acestei mese – în faţa trupelor Aliate eliberatoare? Nu vor plana oare asupra noastră nemeritate suspiciuni de colaboraţionism, dându-le oare un avans de credibilitate celor între timp încarceraţi ce vor fi eliberaţi de acolo precum nişte eroi? Ei?…

Convivii începură să-şi arunce peiviri complice, pline de subînţeles. – Nu, nu aveau ei să fie cei ce vor rămâne cu degetul în gură, lăsându-se puşi în umbră de aureola celor deja încarceraţi!… Le vor diminua acest privilegiu, aşa încât şansele

de accedere la putere vor fi egale în patria eliberată de Ciuma Bolşevică.

- Cine este pentru?…, se auzi vocea plină de subînţelesuri a amfitrionului.

Nu a mai fost nevoie de unanimitatea exprimată prin ridicarea mâinilor. Aceasta se vedea în privirile comesenilor.

Gazda se îndreptă ritos spre măsuţa unde se afla telefonul. Formă un număr din nu prea multe cifre şi aşteptă încordat ca la capătul tonului de apel ce se prelungea enervant de mult, să îi răspundă totuşi cineva.

- Alo?… Bună seara!… Am de semnalat un complot contrarevoluţionar al unor uneltitori antipopulari care tocmai în acest moment plănuiesc răsturnarea prin violenţă a regimului!… Cum?… Dacă ştiu în câte suntem astăzi?… Bineînţeles – 31 decembrie… Îi veţi avea în vedere pentru zilele următoare?… Nu, tovarăşe ofiţer de serviciu – acum trebuie să acţionaţi – contrarevoluţionarii nu cunosc repaus de sfârşit de săptămână or sărbători legale!… Este necesar să acţionaţi acum, la adresa ce v-am indicat!… Îi veţi lua ca din oală, în acest moment se află toţi în acel domiciliu… Vă rog!… Cine sunt eu?… Un cetăţean responsabil!… Atât!… Este suficient pentru dresarea Procesului-Verbal!… Exact!… În situaţii excepţionale sunt necesare măsuri excepţionale!… Da!… Vă rog!… Eu atât am avut de spus, bună seara!…

Amfitrionul se îndepărtă relaxat de telefon, aprinzându-şi ca în treacăt trabucul de la lumânarea ornamentală din sfeşnicul de pe bufet.

- Este simplu, domnilor!… Nimeni nu ne-o va putea lua înainte pentru pretinsa cunună de martir dobândită în cele câteva luni de puşcărie făcute la comunişti. Acum toţi vom fi egali, vom fi cu toţii eliberaţi din cătuşe, vom intra la paritate în alegerile de după Eliberare!… A, Florica – ridică tonul spre a se adresa slujnicei aflate tocmai în bucătărie, te rog să-mi arunci câteva schimburi în valiza cea mare, plec cu domnii în noaptea de Revelion la Predeal – o să lipsesc câteva zile!…

- Prea bine, conaşule!, se auzi din cealaltă parte a casei.Un timp, convivii se priviră zâmbindu-şi mulţumit. În faţa

imobilului se auzi un vag scrâşnet de roţi. Parcase o camionetă.- Domnii mei, a sosit vremea faptelor mari! Să ne

îmbrăţişăm, pentru scurtă vreme să ne luăm rămas bun şi să fim pregătiţi!…

Gazda purcese să deschidă uşa. Nu apucă să facă nici măcar un pas peste prag. Lumina orbitoare a unei lanterne îi luase vederea.

- Porumbelul voia să zboare din cuib – este?… Hai, hai, înapoi la colivie, să vedem cum stă cu grăunţele…

I se adresase un locotenent cu aer şi chip de Robespierre.Câţiva subofiţeri irupseră în salonul luminat puternic şi, cu

gurile căscate şi arătătoarele încă pe trăgaciul pistoalelor-mitralieră priveau la oamenii din jurul mesei ce la rândul lor se uitau zâmbitori la dânşii.

- Telefonul a fost dat chiar de aici, conchise ofiţerul după ce confruntă atent numărul de pe bileţel cu cel scris în rama aparatului. – Arestaţi-i!

- Nu, drăguţule, nu!… Nu este nevoie!… Merg în faţa dumitale singur şi nesilit de nimeni!…Ba chiar aş putea spune, cu multă plăcere!…, îşi feri mâinile unul din foştii comeseni de cătuşele pe care un subofiţer încerca să i le pună de mâini.

- Nu-i încătuşaţi!, hotărî ofiţerul. – La maşină le punem doar apărătoarele de ochi. Dacă vreunul încearcă să fugă, trageţi în plin fără somaţie!, încheie Robespierre care după ce îşi făcuse un sandviş zdravăn cu salată de boeuf adăugându-i şi o bucată consistentă de friptură rece, nu uită să ia după dânsul o ruladă de ciocolată pe post de desert.

La camionetă, ultimul care se urcă a fost amfitrionul, după ce mai întâi îşi aburcă valiza impozantă. Apoi, cu un gest graţios admise să i se pună şi ochelarii de tablă, în tribulaţiile brutale ale maşinii cu care pornise spre detenţiunea scurtă dar izbăvitoare.

Hohot de cristal-microroman-

Erau câteva zile bune de când marele poet Pericle Scăptatu nu se mai simţea singur şi neînţeles printre literaţii aborigeni, iar asta de când din diligenţa ce venea de la Giurgiu adăstase chiar în Piaţa Mare din faţa Hanului lui Manuc unul din

reprzentanţii literaţilor de la sud de Dunăre, angajat alături de confraţii săi rămaşi în patria de origine la lupta de eliberare naţională dusă cu armele specifice literaturii – pana, călimara, coala de scris precum şi teascul de tipărit. De altfel, era primit de confratele său român în urma aranjamentelor făcute de Societatea Literară de dincolo de fluviu, care dorea să pună la adăpost în acest mod pe cel ce era socotit cel mai prestigios ziarist şi scriitor naţional, aşa încât măcar acesta să scape dacă represiunea instituită de autorităţile de ocupaţie ale Sublimei Porţi în urma reprimării răscoalei dintre 1875-1876, ar fi luat proporţiile de dezastru ce ar fi putut duce la persecutarea sau chiar suprimarea reprezentanţilor culturii naţionale a momentului. După ce coborî treptele poştalionului, oaspetele începu să măture cu privirile sale luminoase şi inteligente de jur-împrejur, în căutarea omului de legătură ce trebuia să îl aştepte. Statura şi ţinuta îi puneau parcă în evidenţă menirea, având aerul individului cultivat şi inteligent ce prin discursuri bine întocmite putea cu uşurinţă să insufle maselor ideile sale, determinându-le printr-o simplă tiradă să facă ce li se cere. - Bine ai poposit pe pământurile Cetăţii lui Bucur, dragul nostru Jiromer Tarcone!se apropie de dânsul un ins costeliv şi înalt, în alcătuirea căruia parcă ascuţişurile şi unghiurile părură a fi făcut legea. – Sunt sigur că avantajul de a fi un excelent vorbitor al limbii române îţi va face şederea la noi din capul locului plăcută, putând să vezi de la început cât de ospitaliere sunt plaiurile pe care ai sosit! Şi, fără alt preparativ, cuprinse afectuos în braţe pe interlocutor, ca şi cum ar fi fost doi prieteni ce se cunoşteau de când lumea, ce se revedeau după o bună bucată de vreme. Luă unul din cuferele voluminoase ale oaspetelui, pornind împreună spre una din multele trăsuri de pe cealaltă parte a pieţei care răbdătoare îşi aşteptau clienţii. Oaspetele nu contenea a privi în jur la acestă lume nouă şi totuşi parcă atât de asemănătoare celei din care venea, aflată la nici trei sute de verste. Mulţimea de oameni, de negustori, precupeţi şi cucoane în toaletele lor mai mult sau mai puţin elegante dădeau zonei un aer plin de însufleţire, de bazar oriental în care toată lumea este preocupată să vândă şi să cumpere. Doi jandarmi ce îşi cumpăneau puştile pe umăr tocmai verificau autorizaţia de comerciant a unui marchitan.

- Da’ uricul e în regulă, domnule ofiţer, iote colo şa şi semnătura domniei sale primaru’ cât şi a agăi!zise omul cu glas de mirare, holbându-se la cei doi ulani. - Nu te înţelegi, omule, că s-au schimbat daraverile? Tipul ăsta de zapis nu mai e în vigoare, trebe’ să te duci să-l preschimbi, altfel peste zece zile nu mai ai dreptu’ să vinzi aici!… - Iar s-o schimbat?Parcă şi mai an s-o întâmplat asta!… - Iar!…, zise jandarmul cu un început de zăduf. Asta-i treaba – ordin de la stăpânire, mai zise sticletele, restituindu-i în cele din urmă documentul. - Dacă ziceţi domniile voastre…aşa o fi… După ce s-au făcut comozi pe bancheta trăsurii poposită la începutul Podului Calicilor, amfitrionul fixă uşor vârful bastonului între omoplaţii vizitiului. Trăsura porni imediat, ocolind Piaţa Mare pe laterala dreaptă unde se aflau Spitalul Brâncovenesc şi biserica Domniţa Bălaşa. O vreme, gazda fu preocupată cu ghidarea birjarului prin atingerea succesivă a omoplaţilor, după cum dorea ca acesta să o ia – stânga sau dreapta – dar de aşa manieră ca drumul parcurs până la începutul Uliţei Moşilor să fie cât mai scurt. Inspirând aerul călduţ şi plăcut înmiresmat al primăverii, gândurile celor doi ocupanţi ai banchetei îşi urmară fiecare cursul lor: Pericle Scăpătatu îşi lăsă o vreme cugetul să-i zboare aiurea, gândindu-se însă la un moment dat că iată, în sfârşit, nu mai era singur – văzându-l deja pe vecinul de trăsură un viitor foarte interesant interlocutor; Jiromer Tarcone la rându-i reflecta că după ultimii doi ani foarte grei şi periculoşi din existenţa sa a reuşit să ajungă pe meleaguri nu prea îndepărtate de patrie, pe pământuri care la prima vedere semănau foarte mult cu aceasta, fiind în acelaşi timp în siguranţă. De aici putea să-şi continue mai departe lupta, mai gândi el umplându-şi plămânii cu aerul curat, contemplând statuia pe care o vedea acum din fuga trăsurii tronând în faţa bisericii impunătoare. - Pe cine reprezintă?, îşi întrebă tovarăşul de drum. - Pe domnitorul valah iubitor de cultură şi frumos Constantin Brâncoveanu. La jumătatea celui de-al doilea deceniu al secolului trecut – mai precis în 1714 - a fost mazilit de Poartă, dus la Constantinpole şi întemniţat. Intr-o frumoasă zi de primăvară ca aceasta, i s-a cerut să treacă la credinţa mahomedană. Pentru că a refuzat apostazia, a fost executat prin decapitare nu înainte de a asista la execuţia celor patru fii ai săi, care la rândul lor nu au vrut să părăsească Religia Creştină.

Trupul Voievodului a fost aruncat în apele Bosforului, dar în taină a fost recuperat de slujitori devotaţi care înfruntând primejdii de moarte, l-au readus pe plaiurile valahe. Acum odihneşte aici… Se lăsase o tăcere grea. Dinţii lui Jiromer Tarcone se încleştaseră. Prin faţa ochilor scriitorului-ziarist se perindau acum fragmente din drama popoarelor sud-dunărene care nemaisuportînd împilarea şi asuprirea Sublimei Porţi se răsculaseră, reuşind la început cu pregătirea lor militară sumară şi armamentul antediluvian să opună rezistenţă şi chiar să provoace pierderi surprinzătoare unei armate profesioniste bine echipate şi antrenate. Dar superioritatea numerică, disciplina şi materialul militar al trupelor otomane îşi spuseseră în cele din urmă cuvântul: răscoala fusese înnăbuşită cu preţul unui fluviu de sânge; Jiromer Tarcone revedea şi acum, la aproape un an după ce totul se terminase oroarea execuţiilor sumare, a jafurilor, a violurilor – cortegiu de nenorociri inerente ce urmează înnăbuşirii unei revolte, în general. Simţi că-l podidesc lacrimile. - Câinoşi sunt osmanlâii, frăţioare!… Foarte câinoşi!… Apoi tăcerea se reînstăpâni. Tulburarea de pe figurile celor doi bărbaţi contrasta acum puternic cu explozia de vitalitate pe care natura o dezlănţuise în jur. Trăsura se angajase acum la începutul Uliţei Moşilor. Pe oaspete îl captivă de la început pitorescul acesteia, îngrămădirea de căsuţe dar şi case cu un cat-două care se înşiruiau de o parte şi de alta, aproape fără pauze între ele. Mulţime de alte uliţe se deschideau de o parte şi de alta când te aşteptai mai puţin şi, cu poziţionarea lor mai totdeauna oblică, dădeau un parfum bizar de Ev-Mediu, amintind de unul din multele orăşele medievale ce punctau Peninsula Italică, unde artera centrală ducea sinuos spre principala piaţă a urbei, alcătuind cu celelalte artere mai mari sau mai mici o dispozţie radiară. - Cât îmi plac casele astea cu pasaj la mijloc!, lăsa oaspetele să-i scape un suspin, când trecură de primul astfel de imobil cu acest amănunt structural. Gazda îi aruncă o privire repede agrementată de un surâs misterios, continuând să tacă filosofic. De după primul colţ apăru cea de-a treia biserică aflată în traseul lor. Un şuvoi de credincioşi se scurgeau molcom prin pronaos, structurându-se în jurul preotului care îşi deschise ceaslovul pe masa fixată în faţa sa. De-a drepta, un diacon tânăr

îl ajuta să găsească mai repede pasajul căutat, cumpănind cu o mână lumânarea groasă de ceremonie, în răstimpuri umezindu-şi abundent degetele celeilalte mâini. Era Vinerea Neagră. Credincioşii se pregăteau să înconjoare biserica. Începuse să se amurgească, în ultimile triluri ale păsărilor ce se pregăteau de somn. Flăcăruile plăpânde ale lumânărilor aruncau reflexe arămii pe obrajii celor ce alcătuiau Prohodul. Înclinaţi mai degrabă spre impulsurile cu care ştiinţele pozitive îmboldeau veacul, nici Pericle Scăptatu nici oaspetele său sud-dunărean nu erau grozav de credincioşi. Totuşi, amândoi conveneau în sinea lor că păstrarea tradiţiilor şi conservarea ethosului colectiv erau absolut necesare, asta cel puţin până când timpurile viitoare aveau să umple cu altceva spaţiul ocupat de credinţele de acum, singurul liant existent deocamdată ce-i unea pe oameni în idealurile ce arătau drumul spre libertate, mai multă echitate şi progres. Trăsura poposi pe dreapta. Vizitiul îşi scosese jobenul prăfuit şi-şi făcu evlavios Semnul Crucii. Cei doi îl imitară, mai mult sau mai puţin formal. Cortegiul se pusese agale în mişcare pentru a îndeplini ritualul înconjorului biserica, îngânând glasul plin de jale al preotului care invoca tânguitor Numele Celui Răstignit. Când ultimii participanţi la procesiune se puseră în mişcare, privirea lui Jiromer Tarcone căzu pe un grupuscul neremarcat până atunci. Mica ceată era formată din vreo duzină de fetişcane, care aveau ca nucleu o fată înveşmântată cu totul în alb, contrastând până la stridenţă stânjenitoare cu hainele cernite ale celorlalţi participanţi la ceremonie. Inima lui Jiromer Tarcone tresări: - Ce frumoasă e!, i se propagă gândul cu glas tare, neputând a-şi desprinde privirea de pe albeaţa rochiei, ce cu alura ciudată de veşmânt nupţial sublinia formele virginale ale nubilei, punând în evidenţă şi trăsăturile pure ale feţei. Fata îi remarcă privirea de abia atunci, şi scăpă ca din întâmplare un tril cristalin. - Doamne, ce frumoasă e! Atât de pură!… Mijindu-şi ochii, Pericle Scăptatu îşi aruncă privirea în altă parte. Fu tentat o clipă să-şi aprindă o ţigară, dar pentru moment se abţinu. - Acelea să fie oare surorile ei?, întrebă cu glas sugrumat oaspetele, neputînd să-şi reţină un uşor tremur al vocii.

De data asta poetul-amfitrion nu se mai putu abţine, aprinzându-şi o ţigară. Preţ de câteva secunde savură preocupat aroma înecăcioasă a otrăvii, axhibând în cele din urmă fumul siniliu pe gură şi pe nas. - Da, s-ar putea spune şi aşa… răspunse el cam într-o doară. De pe latura cealaltă a bisericii, procesiunea îşi făcu domol apariţia, pigmentată de flăcăruile zecilor de lumânări. Cu figură împietrită, preotul continua să-şi cânte psalmii caracteristici acelei zile de Danie. Mulţimea se despică în două făcând loc celor ce purtau prapurii, icoanele dar şi masa pe sub care în curând aveau să treacă, imitând astfel simbolic o secţiune a drumului Celui Urcat pe Golgota. Fetişcanele aparent imberbe continuau pe jumătate să se distreze îngânând preotul şi cortegiul care nu le dădea nici o atenţie. În cele din urmă, în faţa bisericii se făcu pustiu. Pronaosul se golise şi el, cei ce doriseră să continue reuşind în cele din urmă să intre până la ultimul. Alţii, mai puţini la număr – porniră spre case – luminând parcă cu flăcăruile plăpânde pe care le apărau cu mâna drumul Celui care cu aproape două mii de ani în urmă Se jertfise şi pentru ei. Doar grupul cu aer adolescintin rămăsese în faţa locaşului. Râdeau şi se îmbrânceau în joacă, de parcă până în acel moment asistaseră la un episod monden cât se poate de amuzant. În răstimpuri râsetele zglobii erau acoperite de trilul cristalin ce săgeta iarăşi şi iarăşi inima prozatorului-gazetar. Fata remarcă pentru a doua oară privirile pline de interes ale bărbatului impunător, cu barbă impozantă. Ca din întâmplare fetişcana ieşi din cercul al cărui centru fusese până atunci, luând o privire uşor melancolică. - Cum vă cheamă, domnişoară? Fata îl privi brusc cu un aer inedit, ca şi cum atunci şi-ar fi remarcat interlocutorul pentru prima oară. - Mussette… Mussette Scarpateţeanu… domnule… - Ce nume frumos…, îi întinse mâna bărbatul, prezentându-se la rându-i. – Acelea sunt surorile tale? Mina fetei se schimbă brusc, dispărându-i după chip şi puţina gravitate pe care o avusese până atunci afişată. Se întoarse către celelalte izbucnind la unison într-un năvalnic hohot de râs. În acel moment apăru de după cotitura uliţei o damă grasă şi cam trecută, zdravăn boită, îmbrăcată cât se poate de fistichiu.

Se apropie de grup cu mersul ei de raţă care tocmai şi-a terminat scalda, punându-şi în valoare glasu-i raguşit. - Hai, fetelor! Gata! Circul s-a terminat! Înapoi la treabă! În seara asta din ăst loc nu o să recoltaţi nimic, mai spornic v-ar fi rodul dacă aţi merge în pustie!… Hai, hai!…, îşi termină îndemnul agitând simbolic nuieluşa subţire ce o ţinea în mână precum pe un sceptru. Pericle Scăptatu îşi termină grăbit ţigara. Se înserase de-a binelea. - S-a făcut întuneric. Hai să ne grăbim spre sălaşul ce te aşteptă pregătit, încheie poetul reinstalându-se pe banchetă. Preţ de câteva minute diligenţa parcurse drumul la trap. Apoi telegarii cabrară brusc. - Am ajuns, anunţă gazda coborând energic din vehicul. Puse în palma surugiului câteva monede pe care acesta le băgă în propria-i pungă numai după ce încercă una între dinţi, spre a se convinge că sunt autentice. Apoi cu un smucet al hăţurilor porni brusc. - Vezi, casa dumitale are două ganguri, îşi înştiinţă oaspetele cu un început de şăgălnicie. – Pe aici, îl îndemnă intrând primul pe unul dintre coridoare. Înaintară prin scurtul pasaj cu desăvârşire întunecat. Proprietara casei uitase să aprindă cele două felinare ce dădeau de obicei o lumină anemică prin sticlele îngălbenite. Poate chiar nici nu era acasă, fiind posibil să nu fii ajuns încă de la biserică. Urcară o scară spiralată cu aer vetust care îi duse la singurul cat al imobilului. Pericle Scăptatu bătu la uşă, după ce mai întâi scăpără încă un chibrit. Încercă într-o doară clanţa. Încuietoarea nu era pusă. – Să fi uitat bătrâna să zăvorască locuinţa înainte de a pleca la Slujbă?… - Nu prea era în obiceiul ei… Uşa se deschise cu un scârţâit de balamale neunse de cine ştie când. Se aflau acum într-un vestibul îngust şi înalt, plin cu mirosul de curat şi scânduri de curând ceruite, mireasmă ce contrasta net cu izul exhalat de scară. - Tan’ Silica! Am venit cu oaspetele! Eşti acasă, bre? O luară pe coridorul cufundat în semibeznă, căci de undeva venea lumina împrăştiată parcă de fitilul unei candele. Poetul intră în una din încăperile din dreapta sa, unde flacăra tremurândă a unei lumânări se plimba prin cameră. - Cin’ e? Ha?…, îşi ridică batrâna ochii spre cel ce tocmai intrase.

- Eu sunt, bre, tan’ Silica! Am venit cu oaspetele!… O să stea la matale!… Nu mai ştii?… - Ha?… A, da, cu oaspetele, cu oaspetele - da, da, ce m-aţi speriat că nu vă auzii – bată-vă norocu’ să vă bată!…, îşi mai îndreptă ea ghebul. - Ptiu, ptiu – pârdalnică bătrâneţe – oh, oh, oh!… În cameră, cu un zâmbet afabil intră şi viitorul chiriaş. Întreaga casă continua să fie luminată doar de lumânarea cu care bătrâna sosită de puţin timp de la liturghie începu să se preumble cu paşi târşâiţi, aprinzând cu gesturi molcome una după alta celelalte lumânări şi lămpi. - Aha, aha – deci aţi venit în cele din urmă, aşadar?… Vă aşteptam, vă aşteptam!… ţinu să-i asigure inutil bătrâna. Casa, compusă dintr-un coridor lung cu camere de o parte şi de alta era acum bine luminate de flacăruile corpurilor de iluminat. Se observa în acel moment atât decrepitudinea avansată a femeii gârbovite şi zbârcite, dar şi chipurile celor doi bărbaţi ce o priveau cu câte un început de surâs. - Dumnealui e oaspele?, întrebă femeia cu glasul ei scârţâit. Vai, ce om falnic… O să fie în sfârşit şi un bărbat în casa asta, la douăzeci de ani după ce s-a prăpădit al mieu. Vai, vai!… Şi tot plimbându-se cu paşii ei târşâiţi prin încăpere, bătrâna contemporană parcă cu facerea lumii, îndrepta câte un colţ al ştergarului de pe masă, ori îndepărta vreo imaginară scamă de praf de pe bufet. Pericle Scăptatu nu zise nimic, aşteptând să vadă cum vor relaţiona cei doi – oaspete şi proprietar de casă. Şi nu avu mult de aşteptat. - La mine o să te simţi foarte bine, domnu’ Jiromer – foarte bine!… Eu nu am a te deranja cu nimic – ai să vezi!… De stat o să stai aci, da’ cu mâncarea oi vedea dumneata cum te descurci, că-s destule hanuri şi birturi în târgu’ ăsta! Dacă oi vrea să-ţi faci şi ceva singur acasă io n-o să-ţi fiu stavilă, poţi să intri în cuhnia mea, sara după culcatul găinilor. – Io n-o să-ţi stau zăgaz, n-o să-ţi stau, de - îşi încheie batrâna vorba cu uşurarea cu care ar fi terminat un discurs istovitor. - A, să nu uit – chiria întotdeauna în cinşpe’ ale lunii – nimeni nu te grăbeşte nici o zi mai devreme, dar să nu fie nici vreo zi mai târziu… Cu aplecări domoale de cap, viitorul locatar încuviinţase zâmbind toate spusele bătrânei. Aceasta îl mai privi câteva clipe parcă nehotărât, în cele din urmă apropiindu-se cu paşi nesiguri de dânsul:

- Uf, uf, ce bărbat semeţ…, mânca-l-ar mama de păpuşel… am să-l îndrăgesc curând ca pe băiatul mieu prăpădit la zavera din ’48… uf, uf… - Şi, urcându-se pe vârfuri, bătrâna îl ciupi uşor de obraz cu mâna ei atotremurătoare, beneficiind şi de benevolenţa celui ciupit care se aplecase uşor spre dânsa. Se întoarse luând-o spre camera de culcare, mormăind tot drumul într-o limbă numai de dânsa înţeleasă. Cei doi bărbaţi se îndreptară la rându-le spre ieşirea din locuinţă. - Ei, cum îţi place?, întrebă poetul-amfitrion când ajunseră pe scară. – Îţi convine unde te-am instalat? La rându-i, scriitorul exilat îi puse binefăcătorului său o mână pe umăr. - E foarte bine. Dar parcă mi-ar fi plăcut, scumpe amice, să am locuinţa mai aproape de centru. Aici, parcă ar fi spre periferie… - Aici, periferie?! Vai, cât te înşeli dragul meu prieten!… periferia este hăt, departe, la cel puţin şapte verste de unde suntem acum. Nici pomeneală, şi ca să îţi dovedesc spusele mele, te invit pentru una din zilele următoare la o plimbare până dincolo de Podul Colentinii, acolo unde este într-adevăr periferia. Cei doi bărbaţi îşi dădură acolada, luându-şi cât se poate de afabil noapte bună. O vreme, Jiromer Tarcone stărui pe odihna scării, mult după ce paşii prietenului se pieduseră dincolo de gang pentru a se vărsa în stradă. La un moment dat, pe zidul exterior al scării păru a se profila o pată albă, o nălucă ce părea un amestec de profil de fantomă amintind vag de o rochie foarte decoltată a unei mirese durdulii. - ,,Mussette!’’ – îi ţâşni din cugetul înfiebântat. Şi, cu curajul omului trăitor într-un veac al ştiinţelor pozitive în care stafiile nu mai aveau ce să caute, se apropie cu cutezanţă dar cu inima bătându-i să-i spargă pieptul de nălucirea ce se risipi cu o secundă înainte ca el s-o poată atinge. Rămase preţ de câteva nesfîrşite clipe cu privirea în întuneric. Apoi urcă scara şi intră în casă, în timp ce parcă de undeva departe, de foarte departe, râsetul cristalin îi sfâşâie ca un instinct atavic sufletul.

*

Instalarea definitivă în noul sălaş a literatului exilat se termină rapid, la nici două zile după sosirea în Bucureşti. Aproape imediat, a început să-i sosească şi corespondenţa de la amicii săi rămaşi în ţară, aceştia ştiind încă înainte ca el să fi ajuns la destinaţie unde avea să domicilieze. Se puse deci febril pe lucru întocmind alte scrisori la rându-i, diverse cereri şi petiţii către autorităţile statului gazdă – dar şi articole redactate în limba maternă, pe care la transcria imediat în limba română, cât şi în alte graiuri europene – astfel că aveau să afle despre justa luptă o oprimatului său popor o cât mai largă parte a opiniei publice din Europa şi, de ce nu, chiar şi de pe alte continente. Dar pe fundalul rândurilor migălos aşternute pe hârtie, se profila într-un târziu imginea fantomatică a fetei în alb, înfăţişare secondată în răstimpuri de trilu-i cristalin. Atunci lăsa tocul pe coala de hârtie parcimonios albăstrită de grafia îngrijită. Privea pe ferestra larg deschisă la primăvara de acum înaintată, cu al ei puf şi miresme îmbătotoare, cu salcia de peste drum ai cărei muguri ajunşi la maturitate zămisliseră în sfârşit frunzele la început timid irupte. După lungi minute de contemplare, salcia lua încet-încet chipul fetei cu multe surori, acum având o înfăţişare ce râde la el cu chipu-i îmbătător de frumos, acum părând tristă şi vărsând lacrimi din ochii perecum azurul cerului, cu cosiţele tremurânde în vântul primăvăratic. Atunci scriitorul se ridica de la masa de lucru. Ieşea în aerul îmbălsămat de afară, ca pentru o plimbare prin amurgul care de acum venea mai târziu. Privea ca un tânăr îndrăgostit tăriile văzduhului, cum încep să se decoloreze într-un decor minunat pastelat, până când făcea loc primelor nestemate bătute în prapurul cerului. De după olanele caselor, luna îşi arăta cornul gălbejit. Atunci ajungea totdeauna în faţa casei EI, cu inima bătând să-i spargă pieptul, ignorând parcă cele patru decenii şi jumătate de viaţă ale bărbatului aflat de acum în floarea vârstei. Ferestrele casei erau mai totdeauna puternic luminate, pe toată întinderea precum o garnitură de tren a imobilului ce mărginea o curte nu prea largă dar lungă. Iar inima scriitorului era în răstimpuri străpunsă ca de un pumnal de acel râset cristalin, obsedant şi dureros de melodios, exhibat parcă din mai multe piepturi o dată. În răstimpuri, zărea la geamuri chipul câte uneia din numeroasele locatare; în câteva rânduri i se păru că zăreşte chiar chipul EI. – Nu era sigur, poate doar se amăgea de faptul că i-a văzut chipul printre chipurile numeroaselor surori.

Într-un târziu pleca mulţumit şi cu inima bătându-i tot tare, privind în treacăt la personajele elegante care intrau pe poarta casei, probabil diverse rubedenii, al căror număr mare se explica prin prodigiosul număr de membri ai familiei. Reajuns acasă, publicistul aprindea lampa de pe masa sa de lucru. Contempla un timp coala de hârtie cu tocul exact în aceeaşi poziţie în care îl lăsase cu un ceas şi jumătate înainte. Apoi purcedea din nou la lucru, încheind în mod strălucit articolul înflăcărat menit a servi încă o dată cauza căreia îşi dedicase viaţa. După ce se băga în aşternut, adormea doar foarte târziu, având pe fundalul întunecat al plafonului viziunea siluetei ireal de dalbe întovărăşită din timp în timp de trilul cel limpede…

* - Scumpe prietene, te invit astăzi într-o preumblare pe Uliţa Moşilor şi chiar dincolo de aceasta care să te convingă cum că ceea ce ţi-am spus în ziua sosirii dumitale este întru totul adevărat: nu locuieşti la periferie – chiar dacă sălaşul nu-ţi este foarte aproape de Curtea Domnească, cum poate ţi-ai fi dorit – ci chiar destul de departe de marginile oraşului. - Să mergem, trăsura ne aşteaptă. Aşa stând lucrurile, Jiromer Tarcone abia găsi timpul a-şi arunca pe umeri pelerina şi jobenul. Era o minunată zi de primăvară ajunsă la jumătate, aşa că fără nici o ezitare îşi luă bastonul, fără a arunca măcar o privire umbrelei. Un timp, trăsura tocmită în scop de agrement urmă cursul sinuos al Uliţei. La a doua şerpuire a drumului, apăru brusc o nouă biserică, moment în care inima lui Jiromer Tarcone tresăltă pe neaşteptate: era ea, Mussette, fata cu multe surori şi râs obsedant, cu a ei costumaţie neverosimil de imaculată, amintind bizar de veşmântul de mireasă, contrastând până la stridenţă cu peretele cu culoare mohorâtă al locaşului de cult. Fata le zâmbi şăgalnic, făcând parcă abstracţie de salutul onctuos al lui Pericle Scăptatu, lăsând să-i exhibe trilul obsedant. Jiromer Tarcone rămăsese ţeapăn pe bucata lui de banchetă. Drumul îşi urmă pentru o vreme cursul său şerpuitor şi monoton. Predominau casele fără cat, mai prizărite ori mai arătoase, după cum era starea celor care locuiau într-însele. Mai toate însă aveau în comun grădinile pline de verdeaţă cu culoare proaspătă, pe alocuri zărindu-se pâlcuri de viţă-de-vie. Pe prispă sau în faţa bancurilor prinse de gard stătea câte o bătrână sau

bătrân ce priveau atenţi fiecare brişcă ori trecător ce treceau pe drum. La un moment dat, în faţa lor a apăru o mare răspântie. - Ei, scumpe amice, aceasta este este Poteca Lungă pe care dacă o urmezi, ai să constaţi că taie târgul în două de la Miazăzi la Miazănoapte. Noi însă vom urma cursul înainte, purcedând pe Podul Colentinii. În curând vom vedea şi locul unde se ţine oborul de vite, aicea venind cu animale de tot soiul ţăranii din aşezările imediat aflate în jurul Bucureştilor cum ar fi Pantelimon şi Fundeni, dar şi de mai departe. De o parte şi de alta a drumului priveliştea se schimbase semnificativ. Casele păreau mai arătoase, negustoreşti, având în faţă mulţime de comercianţi ce vindeau de la te miri ce nimicuri, până la mărfuri mai scumpe trebuitoare în gospodărie cât şi haine ori porţelanuri fine, aduse de la mare depărtare. Pe alocuri se desfăşurau tocmeli aprige între negustori şi clienţi, cei dintâi protestând înfocat la orice învoială cu privire la lăsarea preţului, pentru ca în cele din urmă să mai scoată un sfert din valoarea produsului, totul încheindu-se cu o viguroasă strângere de mână, clientul plecând spre casă cu sufletul mulţumit că-l mai înduplecase pe cerber să mai lase din apriga sa sete pentru gologani, marchitanul jubilând în sinea sa întrucât ca de obicei, reuşise să-şi vândă marfa la preţul real dinainte fixat. La un moment dat panorama uliţei fu întreruptă de întinderea unei clădiri flancată de nişte impozante porţi verzi. Acolo se afla un uriaş depozit de unde un furnicar de hamali intrau şi ieşeau într-un nestăvilit du-te vino. Opintindu-se din greu, lucrătorii încărcau continuu în căruţele aliniate în faţa porţii saci grei de pânză cu gura zdravăn ferecată. Când sacul unui muncitor se sfâşâie în momentul când acesta cu o ultimă opinteală se strădui să-l arunce în vehicul, se văzu că ceea ce cărau acei oameni era făină. Telegarii îşi continuau trapul lor nestăvilit, lăsând de o parte şi de alta aceleaşi imagini de evervescentă activitate comercială. Deodată, la o nouă răspântie, se deschise peisajul unui iarmaroc în toată puterea cuvântului. Era asemănător celui din faţa Hanului lui Manuc, doar că avea un aer mai prăfuit şi vast. Activitatea pe o întindere uriaşă de teren era febrilă, zeci de precupeţe, florari, măcelari, mai mici sau mai mari negustori făcând o larmă teribilă cu chemările, sudălmile şi îndemnurile lor. Undeva, în extremitatea stângă a bâlciului se afla oborul de vite, flancat de un amplu nor de praf.

Peisajul se schimbă iar pe măsură ce trăsura îşi continua drumul. Zarva şi colbul rămăseseră acum mult în urmă, peisajul redevenind liniştit şi curat, cu case flancate de copaci şi viţă-de-vie. La un moment dat, casele începură să se rărească. Totodată, vegetaţia începea să fie din ce în ce mai deasă, anunţându-se a fi parcă liziera unei păduri. Ajunseseră în faţa unui pod de lemn, poetul cerând vizitiului să oprească. - Acesta este râul Colentinii. Şi în zare, se vede Mănăstirea Plumbuitei. – Priveşte, ce perspectivă frumoasă!… Într-adevăr, imaginea era superbă. Pe suportul cerului de un albastru cald, se profila pe acel deal silueta zveltă a bisericii mănăstirii, cu a ei turlă robustă. Contraforţii masivi ce o suţineau, dădeau locaşului, un aer de eterniate demnă. După ce admirară îndelung imaginea, bidiviii porniră din nou nerăbdători la trap. Sub copitele lor săreau din loc în loc scântei, acolo unde potcoavele loveau bulonii metalici cu care erau prinse scândurile. Cursul râului mult îngustat în acea porţiune îi dădeau un aspect vijelios, apele lui înspumate lovind cu frenezie picioarele podului, dându-i oaspetelui impresia că acuş-acuş vor fi înghiţiţi cu tot cu butcă şi sireapi. - Te-ai speriat? He, he, he!… N-ai de ce-ţi face grijă, e temeinic clădit podeţul, zise binevoitor amfitrionul indicându-i în urmă bulumacii groşi pe care se sprijinea edificiul, sprijiniţi la rându-le de mulţime de grinzi metalice. Acum ajunseseră în faţa unei ample răspântii de drumuri. Acolo vegetaţia era foarte deasă, coroanele copacilor umbrind pe alocuri calea. La doar câţiva zeci de metri în laterala stângă începea pădurea. - E, de abia aicea se află capătul Bucureştilor. Ia uite ce privelişte şi ce aer curat!… Coborâră din trăsură spre a admira mai îndeaproape imaginea sălbatică şi a respira în voie aerul tare. Surugiul rămase pe capră, aprinzându-şi tacticos narghileaua. Dinspre pădure se văzu mişcare. Peste câteva momente un tip hirsut, chelios şi cărunt ieşi intempestiv dintre lăstărişuri. - Mă, hăi, ăi de acolo, staţi pă loc de vi-i dragă viaţa!… Ţinea în mână un pistol cu cocoş, cremene şi câlţi din acelea din care nu se mai foloseau de aproape jumătate de veac. În răstimpuri spărgea câte o sămânţă de floarea-soarelui între dinţi scuipându-i energic coaja, spre a fi mai impresionant.

- Aide iute, daţi pungilii dă la chimir, că vorba lungă îi sărăcia omului! Iar domnu’ înalt şi slab – îl indică pe Pericle Scăptatu – să facă ' ncoa şi pelerina 'ceea frumoasă. În faţa oamenilor ce rămăseseră impasibili, se enervă: - Mă, bag dă samă că voi nu ştiţi cine-s eu! Eu îs urmaş de haiduc, mă, d-ăia de d-ai lu’ Toma Alimoş, Pintea şi Iancu Jianu!… Mă!… Şi apăsă precipitat pe trăgaciul armei a cărei pulbere în cele din urmă nu luă foc. Între timp, dintre lăstărişuri ieşi la vedere un al doilea ins la fel de peticit şi răpănos. Ţinea în mână o sabie uşor curbată, dar cu luciul şi ascuţişul cam obosite. Pericle Scăptatu băgă mâna sub pelerină, scoţând tacticos un mic pistolet de salon frumos nichelat. Luă linia de ochire undeva de asupra capului celui dintâi, apoi apăsă de două ori pe trăgaci. O creangă destul de măricică veni în chip de cortină peste cei doi fioroşi. - Văleu, Gheorghe!… - S-o tulim, Ioane!… Aştia e panduri d-ăia de la zapcie… Şi dispărură ca nişte năluci în pădure. De sub cealaltă parte a pelerinei, Pericle Scăptatu scoase o butelcuţă cu rachiu. Trase o duşcă, după care întinse proviantul şi însoţitorilor. Apoi suspină elegiac, cu arma în mână încă fumegând: - Eh… În lumea asta de contrafaceri păcătoase, până şi lotriile de codru nu mai sunt ce erau odată!…

*

Când reajunseră în prejma iarmarocului celui mare, observară o agitaţie neobişnuită, parcă şi de alt gen decât cel negustoresc. Mulţime de vânzători de ziare se agitau în dreapta şi stânga, nemaianunţînd obişnuitele titluri insipide din gazetele ale căror ediţii căutau să le vândă în cât mai mare măsură. Strigătele lor guturale şi scurte erau aproape inutile, de astă dată cumpărătorii îmbulzindu-se în jurul lor în cercuri care se destrămau cu repeziciune spre a se forma la loc. Cititorii aproape că le smulgeau jurnalele din mână, începând instantaneu să

citească surescitaţi ceea ce era aşternut cu litere de-o şchioapă chiar pe prima pagină. - Spune-mi, bre, şi mie ce scrie 'colo-şa la gazetă!… Ce citeşti numa’ pentru mata?, lăsă un precupeţ legătura de ceapă pe lădiţă, băgându-se în negustorul de ridichi. - Zice că azi pe la prânzişor Parlamentu’ a proclamat Idepedenţa!, buchisi celălalt în cele din urmă ce avea de buchisit. - Uite ici, discursurile lu’ domnii Brătianu şi Kogălniceanu!…Carevasăzică de azi încolo ce suntem noi? Nu mai suntem doar rigat, suntem, vezi matale – rigat idependent!… - Cum vine asta?…, rămase celălalt cu gura căscată. - Eh, da’ de unde vreai să ştiu eu, du-te-n Dealu’ Patriarhiei de-i întreabă pe dânşii!… Vorba e că o să avem rezbel cu turcu’!… Celălalt rămase mai departe încurcat, văzându-se clar că înţelege la fel de bine cum devenea chestia. - Şi nu ne puteam lipsi de Idepedenţa asta dacă e să se lase cu rezbel?… Că eu am trei feciori!… - Vezi bine că nu… acu’ oricum e prea târziu: muscalii îs pe cale să treacă Dunărea… - Ei, dacă-i aşa, atunci o fi musai… Să mă duc să-mi iau şi eu o gazetă d-asta, de zici că aşa stă lucrurile… - Păi parcă nu ştii buchiile. Cum ai să ceteşti? Celălalt rămase descumpănit, băgându-şi încet băncuţă înapoi în pungă. Nu-şi putu totuşi abţine o ultimă nedumerire de bun-simţ: - Da’ ce cată muscalii la Dunăre? N-ar fii mai bine să le dăm lor la mir?... Efervescenţa populaţiei creştea pe măsură ce se apropiau de centru. Surescitaţi, oamenii îşi arătau unul altuia prima pagină a diverselor gazete. Merseră până în faţa Pieţei de Flori, aflată în faţa Hanului lui Manuc. Aici agitaţia era la paroxism, un tablou panoramic aproape contrariant animând-o pe un plan vast. La baza Dealului Patriarhiei se încinsese o horă; alţi cetăţeni continuau să vorbească cu aprindere, într-un cerc de discuţie unul chiar scuipându-l cu zăduf pe un altul; vânzările de flori erau neobişnuit de mari, grupuri de oameni îndreptându-se mai apoi cu buchetele proaspete spre Deal; într-un colţ o precupeaţă hohotea zgomotos cu obrajii în palme:

- Haoleu, m-am chinuit atâta ca să-l fac mare, iar acuma mi-l ia să mi-l prăpădească la zaveră!… În faţa tabloului animat, Pericle Scăptatu intră la rându-i în clocot. Cu gest energic, mână birjarul grăbindu-l continuu şi, după ce îşi lăsă oaspetele acasă, ajunse la propriu-i domiciliu unde se închise imediat în odaia de lucru. Nu mâncă şi nu dormi în acea noapte. Din când în când bea doar câte un pahar de apă din carafa mare aflată pe scrin. Dar scrise surescitat toată vremea, în răstimpuri mototolind nervos câte o coală pe care o aunca pe jos. Apoi râcâitul energic al peniţei se făcea iar auzit, întrerupt fiind doar câteodată de mototolirea altei coli, urmată de scurta plimbare a autorului prin odaie, ce brusc parcă devenise celulă de temniţă. Când zorii începuseră să decoloreze geamurile ferestrelor, totul era gata. Atunci se duse la cuhnie şi-şi prepară o cafea tare. Mulţumit, îşi savură trabucul bând câte o înghiţitură din lichidul amar ca fierea. După care se primeni şi se îmbrăcă precum de sărbătoare. Ceasurile erau de acum zece dimineaţa. Îşi puse colile ordonat în mapă şi ieşi. În redacţia ziarului Timpul era aproape pustiu. Mesele erau neocupate, tocurile stăteau cuminţi în călimări, la capătul teancurilor de hârtie impecabil aranjate. Doar biroul aflat în faţa cabinetului directorial era ocupat de un redactor tânar, a cărui frunte înaltă era aplecată de asupra hârtiei pe care scria preocupat. - Bună dimineaţa, domnule Mihail! Ce mai faci? Tânărul îşi ridică fruntea, ţintuindu-l cu ochii săi luminoşi şi expresivi. - Bună dimineaţa, zise cu glasu-i cald. Apoi îşi aţinti privirea pe mapa ce părea burduşită. - Şeful a venit? Redactorul cel tânăr şi chipeş se lăsă pe speteaza scaunului, zâmbind imperceptibil. - Da. Fac prinsoare că în servieta dumitale se află exact subiectul pentru care am avut şi eu cu dânsul ieri o altercaţiune. Probabil doreşti să te anunţ? - Te-aş ruga… - Bine. Am să-ţi fac voia. Te previn însă că nu e prea bine dispus. După un răstimp scurt, tânărul dar celebrul poet ieşi din birou. - Poftim. Domnul director te aşteaptă.

Intră. În faţa geamului celui mare cu draperiile date la o parte se afla într-adevăr şeful publicaţiei, contemplând agitaţia străzii. - Ia loc şi pune pe masă ce am de citit, spuse acesta fără să se întoarcă. O vreme, rămase neclintit în atitudinea sa de observare a ceea ce se petrece afară. - Bună ziua, domnule Pericle, spuse într-un târziu întorcându-se brusc. Te rog să aştepţi cu pacienţă până ce îţi voi parcurge materialul, mai adăugă fără să arunce nici o privire celui aşezat pe jilţul din faţa biroului. O vreme ce păru un răstimp nesfîrşit, directorul lectură materialul din faţa sa. Din când în când câte o sprânceană i se ridica neputîndu-se distinge dacă acesta era un semn de aprobare sau dezaprobare. Alteori sublinia cu cărbunele cu o linie de forţă câte o sintagmă sau chiar frază, zâmbind mai apoi scurt şi satisfăcut. În cele din urmă parcurse şi ultima coală din mapă. - Excelent poemul dumitale Războiul Independenţei. Evocă exact ceea ce ar trebui să se întâmple în următoarea perioadă:

Români din trei Principate, Sub un steag luptă uniţi. Tunuri bat a libertate, Mor şi luptă înfrăţiţi!

De la Giurgiu la Vidin, Dorobanţi şi Roşiori, Neînfricaţi şi mândri vin - Băgând turcii în răcori…

Jug de veacuri sfărâmară, Ce obol cumplit au dat!… Amintirea lor rămână - Pentru sângele vărsat!

Directorul se sculă brusc de la masă. Sprijinindu-se de pervazul ferestei, îşi aruncă din nou privirile afară. - Frumos poemul dumitale… foarte frumos…, şopti într-un târziu. Prin stihurile lui se văd limpede zbuciumul secular al acestui chinuit şi neînduplecat popor, care la fel de tăcut a ştiut să muncească şi să moară spre a-şi apăra glia pe care atâţia i-au râvnit-o şi încă i-o mai râvnesc. Printre stihurile dumitale întrevăd marile epopei de la Posada, Podul Înalt, Rovine şi Vaslui – unde sub paloşul a bravi voievozi poporul acesta a ştiut să scrie strălucite pagini întru apărarea proprie dar şi a creştinătăţii, apărându-şi cu încăpăţânare nevoile şi neamul, cum superb a spus-o domnul Eminescu, tânărul redactor ce te-a introdus la mine. Dar, domnule Pericle, anul 1877 nu seamănă cu anul 1477. Singura asemănare frapantă este că trăim în aceeaşi Europă îngustă şi egoistă care în acel îndepărtat veac se limita a trimite voievozilor noştri în luptă cu hidra otomană doar mesagii de adeziune, elogii, şi gratulaţiuni precum Şampioni ai Creştinătăţii, fără a face nimic spre a-i ajuta cu adevărat. Contrar opiniilor majorităţii, şi noi conservatorii dorim propăşirea ţării a cărei parte suntem. Dar vrem un progres prudent, nu nestăvilit şi cu orice preţ, dorind acea noutate strict folositoare, nu împovărătoare. Noi nu dorim să se mai întâmple nenorocirea de la Stănileşti pe Prut, când strălucitul domnitor-cărturar Cantemir, comiţând greşeala de a rupe armistiţiul de zece ani pe care îl avea cu Poarta, a împins Moldo-Vlahia spre Domniile Fanariote iar pe Brâncoveanu la eşafod, în acel blestemat început de veac şaptesprezece, după ce armatele moldo-ruse au pierdut războiul… - Domnule director, după cum bine tocmai aţi observat, nu mai suntem în veacul al cincisprezecelea după cum nu mai suntem nici la sfârşitul secolului al şaptesprezecelea. Astăzi, Puterile Garante… - Puterile Garante ne vor gira actuala situaţie extrem de fragilă atâta vreme cât le vom sluji interesele, domnule gazetar. Iar interesele lor converg cu păstrarea actualului statu-quo. Situaţie care la rându-i se bazează pe păstrarea actualului

echilibru de forţe extrem de precar, ce prevede că muscalii nu au ce căuta la Gurile Dunării. Crede-mă, domnule gazetar, situaţia noastră nu va fi strălucită nici în cazul în care vom câştiga, nici în situaţia că vom pierde războiul. Nu trebuie să-ţi spun că pentru câştigarea Neatîrnării ne bazăm în aceste momente pe o armată ce în urmă cu 29 de ani, în revoluţionarul 1848, intra în Principate sub acuza stupidă la adresa românilor de… comunism… - Situaţia este cu totul alta, domnule director, atât faţă de acum aproape trei decenii cât şi faţă de acum două-trei secole. Popoarele din Balcani nu mai vor să tolereze infama şi apăsătoarea domnie a osmanlâilor şi armatele ţarului, care tocmai se pregătesc să treacă Dunărea… - De ce nu au făcut nimic acum un an când popoarele sud-dunărene au fost literalmente zdrobite de trupele Porţii fără ca oştile împăratului de la Răsărit să tragă măcar un foc de puşcă? Nu ţi se pare suspectă atitudinea pasivă a Imperiului Ţarist de atunci, ca şi efervescenţa lui de acum?… Argumentul era atât de logic cel puţin pentru moment, încât era aproape imposibil de combătut. - Mă tem, domnule jurnalist, că în cele din urmă nu vom reuşi decât să schimbăm un stăpân cu altul. Senilul Imperiu Otoman a cărui decrepitudine se întinde pe linia Dunării nu este decât o ruină de care poate am fi făcut mai bine să ne folosim spre ne a apăra de imperiul de la Răsărit viguros şi înfometat. Continua să privească de data asta absent pe fereastră. - Nu va mai exista un Război al Crimeei care să ne restituie vreo halcă de ţară smulsă, aşa cum s-a întâmplat după 1848. Asta în cazul în care trupele ţarului nu ne vor ocupa militar din capul locului. Se întoarse alene aşezându-se în jilţul său de la birou. - Sper ca într-o bună zi să nu răspund pentru ce am zis, scris şi gândit acum. Deşi după cum se anunţă veacul ce va să vie, mă tem că mulţi fi-vom cei ce vor trebui a da socoteală pentru ce am spus, scris sau făcut. Privi din nou la colile din faţa sa. Zâmbi fără nuanţă. - Poemul va fi publicat chiar în ediţia de mâine. Împreună cu articolul mai scurt. Deşi stilul şi conţinutul perfect potrivit pe realitatea imediată, m-ar fi îndrituit să-l public şi pe cel lung. Fără nici o altă adăugire, se sculă de la masă şi îi întinse mâna omului aflat în faţa sa. Nu erau prea dese momentele când şeful comitea un astfel de gest.

- Ei?, interogă redactorul de la birou când închise uşa cabinetului. - Îmi va publica câte ceva. Pot să spun că faţă de ce speram, m-am bucurat de un succes aproape total. - Argumentele şefului cântăresc totuşi greu şi, din nefericire, au un temei adânc. Multe dintre pericolele viitoare prevăzute de dânsul s-ar putea produce mai repede decât credem. - Din nefericire. În situaţia în care suntem acum nu putem decât să sperăm că va fi cât mai bine, domnule Eminescu!… La bună vedere!…

*

Ajuns în odaia sa, publicistul exilat se aşeză gânditor la masa de lucru, privind cu ochi goi pe fereastră. Deşi mai întâi resimţise o vie bucurie la perspectiva ca un război eliberator să-i scoată ţara de sub jugul străin, acum încântarea iniţială lăsase loc unui profund scepticism. Jiromer Tarcone nu putea uita că după inţialele făgăduieli însufleţite venite de la Ţarul Tuturor Rusiilor, o dată începută insurecţia, oştile acestuia nu întreprinseseră nimic întru ajutorarea fraţilor creştini şi slavi ajunşi într-o situaţie cumplită. Atitudinea donquijotească a diplomaţiei ruseşti de ins care ameninţă cu degetul sus pentru a nu întreprinde nimic atunci când vine momentul să intre în acţiune întărâtă şi mai mult detaşamentele de represiune ale Porţii care aplicară represalii cumplite, comiţând excese inimaginabile, asta după ce se convinseră că Apusul nu va întreprinde la rându-i nimic, limitându-se la a-şi face doar jocurile cinice dar din nefericire necesare păstrării fragilului echilibru european aflat mai mult pe instabilul vârf al baionetelor. Singurii care făcuseră într-adevăr ceva, favorizaţi fiind şi de proximitatea geografică faţă de conflict fuseseră tot românii. Adoptând o atitudine de neutralitate activă, refuzaseră să dea curs cererilor Porţii de a prigoni sau măcar ţine sub control mulţimea de comitete revoluţionare provenind din sudul Dunării camuflate abil sub masca societăţilor literare sau cu caracter caritabil. Grănicerii români nu-şi făceau datoria, ignorând sau chiar îndrumându-i pe contrabandiştii de arme în asidua lor activitate. Spre iritarea diplomaţilor otomani, autorităţile de la Bucureşti refuzaseră chiar să pună zăbală guralivei prese

dâmboviţene, sub pretextul că libertatea presei este expres garantată de Constituţia de la 1866. Şi ceea ce era mai grav, în cercurile protipendadei aborigene se insturase un sâmbure de sediţiune belicoasă, nobilimea moldo-vlahă fiind revoltată de crimele comise la sud de Dunăre pe care presa băştinaşă le devoala fără nici o ezitare. Discret dar tenace, guvernul Brătianu luă primele măsuri pentru echiparea armatei naţionale cu armament modern, comandând în acest scop tunuri Krupp şi mari cantităţi din muniţia aferentă, precum şi aproape trei milioane de cartuşe pentru a completa stocurile Arsenalului. Publicistul exilat se temea că o dată devenit teatru de război, teritoriul pe care tocmai se refugiase ar putea avea soarta ţării sale, suportând gravele represalii pe care osmanlâii le-ar fi aplicat o dată ieşiţi învingători. Neîncrederea scriitorului în ,,fraţii’’ slavi de la Nord devenise funciară, chiar întărindu-i-se convingerea că pretextul prezentului război cu ajutorarea pravoslavnicilor sud-dunăreni era doar un motiv ipocrit, ba chiar foarte bine premeditat, căci o dată alungaţi de acolo turcii, s-ar fi putut înstăpâni foarte uşor în teritoriu, neavînd de suportat nici o rezistenţă din partea unei populaţii slăbite de grozăviile prin care trecuse. Într-un târziu începu să-şi scrie cuvenitul-articol corespondenţă. Folosi termeni moderaţi, aproape doar relatând jurnalistic cele întâmplate, ferindu-se de consideraţiile personale ce ar fi insuflat un aer pasional şi insurgent textului. Scrise mult şi cumpătat, amintind printre altele de ezitarea iniţială a guvernului român de a permite trupelor ţariste să-i traverseze teritoriul naţional, fiind iniţial chiar la un pas să reziste cu armele în faţa trupelor ruseşti ce se pregăteau să treacă Nistrul. În cele din urmă, având în vederea şi expectativa puterilor occidentale care în acel moment nici măcar în spiritul prezervării echilibrului de forţe european nu acţionau, se încheiase o Convenţie ce permitea tranzitarea teritoriului românesc, cu condiţia ca după încheierea conflictului, trupele Ţarului să se retragă fără tăgadă. După care guvernul de la Bucureşti îşi manifestase dorinţa de a participa la trecerea Dunării alături de armata ţaristă, lucru lămurit respins de Împărat. – Vrem să ne cucerim Independenţa cu sabia! strigaseră factorii politici şi militari ai ţării. – O veţi avea!venise sec răspunsul oficialilor ţarişti. Armata rusă ocupă întreaga linie a Dunării. Faţă de noua stare de lucruri, trupele române se concentrară la rându-le în

expectativă în sudul Olteniei, având la dispoziţie provizii considerabile, fiind pregătită pentru orice turnură s-ar fi produs. Obosit, gazetarul lăsă jos condeiul trecându-şi degetele mâinii drepte ca un paravan, dorind parcă să alunge o vedenie din faţa ochilor osteniţi. Atunci, trecu pe celălat trotuar al uliţei fata în alb. L-a zărit din primul moment la fereastră cum stătea la masa de lucru. Îi făcu şăgalnic cu mâna, expectorându-şi râsu-i cristalin parcă mai limpede ca niciodată, ca de sirenă aflată în agonie. O urmări tulburat cu inima într-o sarabandă nebună, până ce fata dispăru după prima şerpuire a uliţei. Gânditor, îşi aprinse o ţigară. Atunci se auzi un ciocănit energic în uşă, cel de dincolo deschizând concomitent fără să aştepte răspunsul. - Vaaai, domnu’ Jiromer, da’ matale nu ai mâncat nimicuţa pă ziua di azi!… Observând culoarea lividă din obrajii celuilalt, se apropie fără o vorbă cu paşii ei târşâiţi. - Păpuşel, ţi-i rău? Bată-tă să te bată, arăţi ca răposatu’ pă năsălie – Dumnezeu să-l odihnească!… Neprimind nici un răspuns, preluă iniţiativa şi curând reintră în odaie cu o tavă cu plăcinte calde şi o carafă cu apă proaspătă. - Trebuie să îmbuci ceva, chiar dacă eşti amorezat!… Ha?… Că se vede de la o poştă, nu trebuie să spui mata nimic… Plăcintele erau foarte bune. Şi, într-adevăr, nu mâncase nimic în acea zi. Aşa că începu prin a îmbuca una. După care bău cu poftă un pahar cu apă rece. - Ei aşa, aşa, omu’ trebuie să mânânce chiar dacă l-o pălit vreun pârdalnic de Zburător. Ia spune drept, cine-i?, dete bătrâna glasului scârţâit o nuanţă complice. Neprimind nici de astă dată răspuns, luă totul ca pe o consimţire tacită. - Că n-o fii Marghioliţa de peste drum, vădana tânără şi nurlie?… I se păru că zăreşte cum interlocutorul roşeşte. Îl prinsese, deci… - Aha, d-ăştia 'mi-erai! Lasă, lasă!…, ieşi bătrâna mulţumită din odaie. În aceeaşi seară, tocmai când se pregătea să sufle în lumânare şi să se bage în aşternut, auzi un ciocănit discret în uşă.

- Intră!…, zise cu glas şovăitor. Uşa se deschise fără grabă, şi în cameră intră o femeie nurlie şi încă tânără. Era probabil vădana Marghioliţa, pe care nu o văzuse niciodată. Zâmbind enigmatic, femeia i se postă în faţa patului încă nedesfăcut. Cu un gest calin, îşi despleti coada bogată, lăsând să-i cadă părul tăciune pe spatele plinuţ. Apoi cu o mişcare alene, se deschise la cordonul capotului, dezvăluindu-şi cu un gest brusc dotarea generoasă cu care o înzestrase Maica Natură. Bărbatul simţi cum sângele îi năvăleşte vijelios în tot trupul, împungându-l cu mii de ace. Se apropie dintr-un pas de muiere şi cuprinzând-o brutal în braţe, îi astupă gura cu un sărut lacom. Mare parte a acelei nopţi luptă cu trupul zdravăn, reuşind să-i ostoiască nesaţietatea mult după ce lumânarea se mistui în sfeşnic. Îi părăsi patul doar spre dimineaţă, după ce îl gratulă cu o ultimă sărutare lungă, mai apoi evaporându-se în ceaţa zorilor.

*

În iunie trupele ruseşti trecură Dunărea, începând operaţiunile militare propriu-zise. Curând lucrurile luară o turnură nedorită. Strălucitul strateg otoman Osman-Paşa rezistă, aducând asediul inamic în pragul eşecului. Se crease chiar posibilitatea dramatică a azvârlirii trupelor Ţarului dincolo de Balcani. În acestă situaţie critică, la cererea expresă a împăratului rus, Diviziile III şi IV române ieşiră din expectativă, trecând Dunărea, însoţite de aproximativ o sută opt tunuri. După lupte crâncene reduta Griviţa I a căzut în 30 august, pentru ca cetatea Rahova să cadă în noiembrie. La 10 decembrie Plevna fu nevoită la rându-i să se predea. Imperiul Otoman ajunsese în Balcani la o situaţie limită prin prăbuşirea a aproape întregului său sistem defensiv sud-dunărean. Mai grav decât atât, în timp ce armata română începu asediul Vidinului, trupele ţariste împreună cu flota rusească se îndreptau ameninţător spre Constantinopole. Atunci pătrunse în Cornul de Aur flota Imperiului Britanic ce-i avertiza astfel pe muscali că asta nu se poate. În sufletul scriitorului exilat o atmosferă de linişte, speranţă şi pace începuseră să-şi facă mângâietor prezenţa.

Starea aceea de spirit era întărită de fulgii de nea ce începuseră să cadă frumos, ca în basm, în acea ultimă seară a anului. Dintr-o dată, simţi nevoia copilărească de a ieşi afară spre a se bucura mai îndeaproape de imaginea ca de poveste spusă la gura sobei. Ajuns în uliţă, trase adânc în piept aerul rece şi curat. Şi porni cu pas tineresc, opintindu-se printre nămeţii înalţi. Inima începu să-i bată cu putere. Era acum în faţa casei Ei. Casa cu multe surori – chiar aşa era şi cunoscută în împrejurimi. Ca de obicei, imobilul era animat de mulţimea de vizitatori pe care îi observase de atâtea ori în seri când întâmplător trecuse pe acolo. Era firesc: o familie atât de mare era normal să aibă multe rubedenii – veri, unchi, nepoţi… Geamurile clădirii erau luminate în seara aceea mai puternic decât de obicei. Explicabil, prin faptul că era totuşi o seară specială, când era firesc să fi vizitat de diverşi musafiri şi cimotii. Inima începu să-i bată nebuneşte când la unul din geamurile puternic iluminate de la catul întâi i se păru că o zăreşte pe EA. Îi vedea dinspre ceafă părul bălai, mişcându-se foarte zglobiu, ca şi cum s-ar fi alergat în joacă cu cineva. Apoi o văzu ca din poziţia când ar fi fost luată pe braţe, unghiul de vizibilitate nefiind prielnic din capul locului spre a se vedea cine era cel ce comisese gestul. Desigur, unul din neamurile ei, al cărui chip îl zări în clipa următoare prin sticla ferestrei – probabil vreun văr sau unchi mai tânăr care îşi îngăduise familiarismul. Deodată, unul din geamurile din fundul curţii de la catul întâi se lumină la rându-i. Acum îi zărea aproape lămurit profilul angelic, dar şi pe cel al tânărului care avea trăsături prelungi şi osoase. La un moment dat el îi spuse probabil ceva şăgalnic, dânsa aprobând energic din cap pesemne râzând. Dispărură din cadrul ferestrei, iar lumina se stinse brusc. Terminaseră probabil cu hârjoana copilărească pentru a se aşeza cu celelalte rubedenii la masa de Anul Nou. Un plăcut simţământ de siguranţă îl cuprinse cu gândul că se află la doar câţiva zeci de metri de EA. Îi părea bine că spre deosebire de dânsul nu este singură, că face parte dintr-o familie atât de mare, că probabil este fericită. Îi era de ajuns să o ştie pe dânsa mulţumită, el nu mai conta. Poate într-una din acele prime zile ale noului an avea să se apropie de EA cu un buchet de flori, să-i spună, să-i mărturisească… - Nene, primeşti cu sorcova?

În faţa lui apăruse ca de nicăieri un puşti îmbujorat, cu capul cuprins într-o căciulă de blană ca un clopot, învelit tot într-un soi de cârpă pe post de palton. Îl privea insistent de jos, în aşteptarea răspunsului trăgându-şi energic nasul. - Ce cauţi, mă, la ora asta pe uliţă? - Păi, curând o să fim în noul an. Ce, mata nu ştii?Vreau să fiu eu primul ăl’ de ţi-oi lua paralele pe leatul ăsta. Râzând, băgă mâna in buzunar după câţiva firfirici. În acel moment, se auziră clopotele de la Mitropolie. Dinspre Gara Filaret, izbucniră clar şi cadenţat cuvenitele salve de tun. Câteva jerbe luminose împunseră palid cerul. Se uită la ceas: era în primul minut al anului 1878. Chiar atunci uşa imobilului se deschise larg şi un bărbat lung şi uscăţiv coborî împleticit treptele. Cele două braţe dalbe care îi sprijiniseră manevra se retraseră o dată cu uşa ce se închise la loc, şi un râs cristalin se auzi câteve clipite de dincolo de tăblie. Inima scriitorului fu străpunsă ca de o stalactită de gheaţă. Chefliul ce tocmai ieşise o porni împleticit. - Îmi dai, sau nu îmi dai?, întrebă nerăbdător copilul din faţa sa care tocmai îşi terminase ritualul. Puse gologanii în mâna puştiului, nedesprinzându-şi privirea de pe silueta bâjbâitoare. - Semne bune anul are!, izbucni ţâncul, rupând-o la fugă prin omătul care îi ajungea până la pulpe. Se apropie de umbra care văzându-l, luă seama. De sub pelerina celuilalt sclipi scurt ţeava nichelată a unui pistolet. - Mai bine fă cale-ntoarsă… - Pericle, eu sunt! Celălalt rămase câteva clipe cu ţeava în aer, cu gestul luării liniei de ochire neterminat. - Aha!… Tu eşti?… Păi zi-i, domnule, aşa!… Sughiţa până aproape de sufocare, primind ca pe o mântuire gestul celuilalt de a-l sprijini. O bucată de drum merseră în tăcere. - Dar ce ai căutat tu în noaptea asta aici?, întrebă când ajunseră la prima cotitură. Celălalt s-a oprit şi, după ce se răsuci cu greu spre interlocutor, zise: - Ce am căutat eu noaptea asta aici?!… De ce nu vii tu niciodată aci, te-ntreb, că doar te ştiu becher… cum naiba rezolvi, domnule!?… Preţ de câţiva paşi, se aşternu din nou tăcerea.

- Deci asta era…, murmură ca pentru sine celălalt. - Aşa stau lucrurile… Ajunseseră la a doua meandră a uliţei, de unde le apăru silueta cenuşie a bisericii. Poetul se opri gâfâind, spre a se odihni. - Cele Zece Porunci… Cine mai respectă azi, dragul meu, Decalogul?… - Nu blasfema…, şopti celălalt. Continuară să meargă în tăcere o bucată de drum. Deodată, celălalt începu să râdă liniştit. - O iubeşti… asta e… acum îmi amintesc ce m-ai întrebat aci, în faţa bisericii, în ziua când ai sosit… he, he, he… Doamne Dumnezeule… În dreapta lor se deschise fundătura unde se afla casa petrecăreţului. - Dragul meu, dragul meu… viaţă este proză, nu lirism!… Ţi-o spun eu, poetul, ţie prozatorului, mărturisindu-ţi scârba de care sunt cuprins ori de câte ori predau editorului poemele siropoase atât de plăcute publicului, din care eu îmi câştig pâinea cea de toate zilele iar cititorul iluziile… Eh, nu pot toţi să aibă talentul şi tăria colegului meu de redacţie Eminescu care zice atât de limpede: Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin! Coti spre a-şi continua singur cei câţiva paşi pe care îi mai avea de făcut până acasă. Se întoarse cu greu spre tovarăşul de drum: - Crede-mă, va veni ziua când nici poezia nu va mai fi poezie şi, prăbuşindu-se ca ultim bastion al idealurilor sublime, fi-va la fel de hâdă ca lumea în care trăim. Preţ de câteva clipe se auzi râsu-i homeric, după care silueta-i lungă şi costelivă dispăru în ninsoarea din ce în ce mai deasă. Îşi continuă restul de drum fără grabă. - De unde vii? Ajunsese în faţa casei. Era vădana cea nurlie. - Am fost şi eu, aşa… - Credeam că te-ai dus la Mitropolie… Cică în noaptea asta e zaiafet mare… Zări pieptul generos al femeii cum se agită, vizibil chiar şi pe sub pliurile şalului cu care era înfofolită.

O apucă brutal de umeri şi o trase spre dânsul, oprindu-i icnetul de surprindere cu un sărut pătimaş, mai mult târând-o în casă. Devreme, când din nou zorii colorară geamurile, femeia se dădu fără grabă jos din pat, se îmbrăcă şi, după ce aruncă câteva vreascuri în soba ce începuse să se răcească, ieşi tăcută pe uşă. La rându-i, bărbatul se dădu după un răstimp jos. Şi, scoţând dintr-un colţ cele două cufere care se acoperiseră de praf, începu să-şi facă cu hotărâre bagajele.

Pisica neagră

Era obosit. Foarte obosit după drumul lung ce-l adusese înapoi în patrie, cu cursa aeriană prin mijlocirea căreia traversase Oceanul. Aşa că de îndată ce închise uşa apartamentului, se tolăni moale pe canapeaua largă şi comodă din camera de zi. Ofuscată, pisica Miţa îi trânti un stuchit plin de năduf: două săptămâni cât stăpânul lipsise de acasă, fusese nevoită să stea mai prin vecini, mai pe scări; era un afront pe care nu-l putea ierta aşa uşor şi, după ce-i aruncă cu ochii galbeni ca două pustule de venin o ultimă căutătură plină de dispreţ, se îndreptă dând nervoasă din coadă, cuibărindu-se lângă uşa bucătăriei. Întotdeauna simţise un complex de inferioritate faţă de propria-i mâţă, din motive pe care nu şi le putea explica. Şi, întrucât orice ar fi făcut nu putea să depăşească situaţia, după ce aruncă o ultimă privire boţului de blană negru-tăciune, se duse la masă spre a-şi lua o ţigară. Întreprindere ce se dovedi mai laborioasă decât se putea crede la prima vedere deoarece peste paşaport îşi lăsase pertmoneul, sub paşaport erau cheile, sub care la rândul lor se afla permisul pe mijloacele de transport urbane, bricheta aflându-se de abia sub legitimaţia de serviciu aflată două straturi mai jos – pachetul de ţigări aflându-se sub alte trei articole de uz personal. Extrase nervos o ţigaretă şi după ce şi-o aprinse, savură îndelung primul fum. Oboseala nu-i diluase entuziasmul ce-l însufleţise pe tot parcursul drumului, nu o dată făcându-l a ignora involuntar indicaţiile personalului de bord ce recomanda pasagerilor folosirea ochelarilor de protecţie ori de câte ori radiaţiile solare reflectate de apele Oceanului s-ar fi putut dovedi distructive

pentru curioşii ce priveau continuu prin hublouri, sau atunci când, la aterizarea pricinuită de vreo escală, se cerea montarea centurilor de siguranţă. Ce mai contau însă acele mici amănunte faţă de exaltarea produsă de scurta dar atât de fructoasa vizită?… Fusese parte la un conciliabul de cea mai desăvârşită taină în care îşi rostiseră adâncile panseuri chiar principalii membri ai Ligii Celor Bruni, nucleul dur al viitoarei Ocârmuiri Planetare. Departe de a avea un discurs deprimant – aceştia recunoscuseră eşecul temporar al experimentelor complexe făcute cu ocazia Conflagraţiei Mondiale – insuflându-se participanţilor un orizont nou de speranţă, prin continuarea consecventă a politicii Organizaţiei, de data asta cu mai mult rafinament şi discreţie. Peste noapte toate asociaţiile cu practici dubioase fuseseră rebotezate, de exemplu cele care fără nici o jenă practicaseră eugenia şi sterilizarea forţată înainte de război căpătând nume noi, unul mai original ca altul. Tot ce se practicase până la Conflict în numele dimiunuării populaţiei planetei la un cuantum rezonabil Stirpei Alese, avea să fie continuat, cu metode mai subtile, însă. De exemplu eugenia – dădu un cât se poate de elocvent exemplu vorbitorul – putea fi paracticată nu numai în sens ,,pozitiv’’ – ci şi în cel ,,negativ’’. Aşa încât asupra societăţii mondiale avea să fie aruncată întreaga dejecţie umană după ce în prealabil avea să fie prăsită în numele egalităţii între indivizi(nu astea fuseseră idealurile în numele cărora muriseră atâţia oameni?…) - în câţiva ani, din pricina acestui flagel, fiind aproape imposibil să nu izbucnească o nouă conflagraţie, de astă dată provocată şi dusă cu metode în acel moment declarate criminale de chiar cei care în timpul celor cinci ani de conflict le denunţaseră. Nu se va lăsa societăţii mondiale nici un moment de respiro, nici chiar mult-trâmbiţatul darwinism social atât de clamat cu decenii în urmă nu va fi lăsat a lucra căci ei, reprezentanţii Stirpei Alese interveni-vor ori de câte ori selecţia socială la baza căreia stă tot molecula de ADN, ar fi putut regla în cele din urmă situaţia, aducând între oameni un minimum de armonie, înţelegere şi bunăstare. Numele de Switzauchss, Achdau şi Fernichtung ca fabrici ale crimei fură amintite pe un ton de reproş, nu pentru asasinatele comise acolo ci pentru lipsa de tact a celor ce le organizaseră prea la vedere, făţiş şi brutal – atrăgând în cele din urmă furia Umanităţii care în final îi suspendaseră pe o parte din executanţi cu picioarele la o distanţă nu prea depărtată de

pământ, singurul impediment pentru cei astfel scoşi din istorie fiind ştreangul ce în prealabil li se pusese de gât… Îşi pipăi cu un mângâiat vertebrele cervicale: ce bine că entuziasmul de care se simţise incendiat la vremea respectivă rămăsese tacit, aşa încât sfârşitul Conflagraţiei survenită în urmă cu zece ani nu-i produse nici un fel de neplăceri gen o audiere în faţa Tribunalului Internaţional de la Ürrenbeg ori vreo întâlnire cu reprezentanţii Serviciului Secret al principalului popor ce avusese de suferit, întrevedere care s-ar fi putut solda cu o deplasare în ţara nou-fondată, croazieră ce tot cu o atârnare în ştreang s-ar fi putut solda!… Da, iată un caz în care oblomovismul putea fi şi salvator de vieţi, în perioada războiului redactând în scris nenumărate texte pe care în cele din urmă nu le citise la radioul unde lucra în calitate de editor, dintr-o presimţire datorată unei premoniţii aproape feminine. Cu gest lasciv, îşi schimbă poziţia trupului supraponderal pe canapea. Rotunjimile exagerate ale organismului nu-l făceau a crede mai puţin că ar fi altfel decât un tip senzual. Şi privindu-se în oglinda de la toaleta aflată chiar vizavi de canapea, nu putu să nu se admire cu un neascuns narcisism, amintindu-şi de complimentul făcut de o reprezentantă a sexului frumos: „- Ai mâini mici! Şi în mod sigur, dacă ai lucra la televiziune, s-ar vedea cât eşti şi de telegenic!...” De altminteri, acest ascendent împreună cu cvasicertitudinea că în anumite împrejurări toate cele un miliard de femei ale planetei ar putea fi ale dânsului – îl făcuseră ca într-un rând, pe când se afla la un conciliabul în faţa microfonului radiofonic cu una din colegele de breaslă de peste Ocean ce din gentileţe îl invitase în emisiunea dânsei, îi făcuse acesteia avansuri la început voalate pentru ca, în final de emisiune, cu o grosolănie pe care o credea o glumă intelectuală, să-şi exprime speranţa că poate se vor mai întâlni în particular, cu o altă ocazie. Femeia nu se ofuscase ci, după o grimasă imperceptibilă, zâmbise fin şi, după ce reaminti pe post de şarjă prietenească ideea cu posesiunea asupra celor un miliard de femei ale planetei eructată de oaspete la începutul emisiunii, îi ceruse prevenitor-maliţios scuze în încheierea acesteia că înainte de a se mărita cu actualu-i soţ, Alexander – nu-l consultase în prealabil pe dânsul. Îşi terminase de fumat ţigara. Merita să-şi facă o cafea. Aşa că se îndreptă spre bucătărie de la uşa căreia pisica-piază-rea îl ţintui cu ochii ei galbeni, zvâcnind nervoasă din coadă. Apoi scoase un mieunat prelung, a pagubă. Deschise ochiul de

aragaz şi după ce făcu focul, lăsă pe plită apă la fiert în ibricul cărămiziu moştenire-de-familie. Mai capricioasă decât o femeie, zona mentală săvârşi o nouă mişcare de front readucîndu-i procesul de gândire la întâlnirea cu Liderii Organizaţiei: la un moment dat, în timpul lucrărilor, unul din dânşii lăsă nervos pe pupitru un teanc de fotografii, care fuseseră puse la proiectorul cu care era echipată sala. Pe ecranul de proiecţie începură să apară una câte una imaginile clare ale angajaţilor unuia din fostele stabilimente de exterminare, în costum de serviciu, în timpul lor liber. Cântau la acordeon îngânând cu gura largă notele vreunui vals, veseli nevoie mare, probabil după o zi prolifică de lucru la camerele de asfixiere şi cele de imolare; într-un cadru, o doamnă angajat în uniforma de la al cărei rever nu uitase a-şi atârna blestemata savastică, cu un aer teatral, indica tragic-surâzător un castron în care tocmai se terminaseră fragii şi murele culese cu câteva ceasuri mai înainte în excursia din pădurea învecinată; la nici treizeci de kilometri, spre ruşinea Umanităţii, chiar în acel moment zeci de nevinovaţi îşi dădeau duhul din pricina inaniţiei, torturii sau a execuţiei sumare. – „- Câtă iresponsabilitate! E de neconceput! Câtă inconştienţă! Să fotografieze cu atâtea amănunte, când la vremea respectivă indicaţiile noastre au fost clare – discreţie, discreţie şi iar discreţie!” – izbucni venerabilul participant aflat la masa Liderilor Celor Bruni, când pe ecran începură să defileze una câte una şi cadrele cu buldozăre ce împingeau la groapa comună mormane de trupuri scheletice, ori erau prezentate cadavrele deţinuţilor scoşi din Revier ucişi în timpul experimentelor. Trei sferturi din cei aflaţi în acele poze fuseseră dovediţi criminali de război, cu indicii clare asupra crimelor personale pe care le comiseseră. Unul din ei povestea cu glas calm şi privire senină cum făcea ore suplimentare după serviciu când, intrând inopinat pe poarta lagărului, se repezea la câte un deţinut spre a-l călca în picioare, nu o dată lăsându-l pe acela în agonie, după care ieşea râzând duios pe poartă. Motivul - pe care îl explica la fel de calm şi cu aceeaşi privire senină şi comandantului plutonului de execuţie în drumul spre locul unde avea să fie pusă în practică sentinţa capitală – criza de nervi pe care o încerca ori de câte ori zărea câte un Häftling ce fiind internat de puţină vreme, nu ajunsese încă la proporţiile scheletice standard din lagăr.

... Privise cu ochi albi imaginile acelea terifiante, convins fiind că în lumea în care trăiau perceptele umaniste zis „creştine” erau cel puţin desuete, dacă nu de-a dreptul ridicole. În viziunea sa – această părere fiind împărtăşită şi de mai-marii Ligii – noţiunile de rău sau bine aveau sens doar în raport cu necesitatea imediată sau propriile interese. Şi pentru că istoria o scriu învingătorii, era convins că ororile din acele imagini – în cazul în care soarta războiului ar fi fost alta – ar fi rămas doar simple fotodocumente despre un masacru, unul din multele masacre ce marcaseră în ultimii două mii de ani Umanitatea, asemeni celui săvârşit de conchistadorii lui Hernando Cortés împotriva Civilizaţiei Precolumbiene, de pildă. Nimic nu era însă pierdut: îşi punea mari speranţe în ceea ce părea că avea să se întâmple în jumătatea de Evropă unde un sistem cel puţin bizar începuse imediat după Conflagraţie să prindă rădăcini, sub înalta comandă a generalisimului Joseph Djugaşvili. Experimentul i se părea interesant şi sub aspectul că deşi pare-se acolo se petrecea ceva asemănător cu faptele judecate în urmă cu zece ani la Ürrenbeg, nu erau tratate cu aceeaşi măsură; partea avizată a opiniei publice începea să trăiască cu senzaţia vagă că, în timp ce crimele Brune erau pe bună dreptate socotite crime împotriva umanităţii, asasinatele djugaşviliste, comise pe principii de clasă şi nu de rasă – păreau să fie socotite crime pentru umanitate... Era momentul să vadă ce se petrece cu cafeaua. De lângă tocul uşii de la bucătărie, mâţa începu să scoată un mârâit prelung şi obsesiv, privind niciunde cu ochii ei galbeni ca de bolnav de icter, zvâcnind din coada ca un drapel ce se zbate alene pe lancie în uşoara bătaie a vântului. Dar ce se întâmplase? Uitase oare să aprindă focul? Ibricul stătea cuminte pe ochiul plitei, apa din-ntrânsul nedînd nici cel mai vag semn că s-ar apropia de punctul de fierbere. Pe geamul de la bucătărie zări cum fără grabă merg pe stradă câţiva lucrători aflaţi la sfârşitul zilei de muncă. Mergeau încet, ca nişte oameni osteniţi, cumpănindu-şi pe umeri târnăcoapele, cazmalele şi lopeţile. Municipalitatea era confruntată frecvent cu avariile cablurilor electrice şi a ţevilor de gaz-metan aflate sub pavajul încă şubrezit al oraşului, al cărui terasament traumatizat de bombardamentele din timpul războiului nu reuşiseră să-l consolideze în totalitate, din această pricină angajaţii primăriei având mai tot timpul de lucru.

Unul din lucrători se opri şi-şi scoase o ţigară. Şi fiindcă nu-şi găsea chibriturile, ceru foc unui trecător. „ – Clase inferioare, masă de umplutură şi manevră!” cugetă dezgustat, râcâind distrat un chibrit de scăpărătoarea cutiei. În acel moment se dovedi că nu uitase să aprindă focul, ci doar că acesta se stinsese sub ibric din pricina avariei, gazul reîncepând să se scurgă conştiincios imediat ce aceasta fusese remediată. Ceea ce produse o teribilă panică în stradă, cauzată de puternica deflagraţie ce se petrecu la etajul trei al imobilului riveran urmată de o trombă de foc ca de horn de crematoriu necurăţat la timp, ce aduse pe caldarâm drept plocon un trup humanoid diform şi ferferiţit împreună cu resturile de blană din ceea ce păruse a fi o mâţă, făcându-se de acuma auzit hăulitul sinistru al Ambulanţei, Poliţiei şi Pompierilor alarmaţi de clasele inferioare ce cu promptitudine alertaseră autorităţile prin intermediul telefoanelor publice.

Visul unei seri de toamnă

Desigur, situaţia nu putea fii catalogată ca stând pe roze, mai ales că trecuseră zece ani de la alegerile fraudate din 1946 – respectiv doisprezece de când ,,Eliberatorii’’ se oploşiseră pe plaiurile Mioriţei şi Meşterului Manole. Ceea ce nu însemna că ar fi fost nevoie cumva să ducă vreo viaţă de om-carapace, convenind totodată că se cuvenea pentru perioada următoare (fără îndoială, aceasta având să se întindă pe termen scurt) - mai multă atenţie la afirmaţii şi gesturi.

Pentru traversarea acelei epoci imunde avea nevoie însă de fixarea unui ideal, după cum ţelul celui rătăcit pe ocean este zărirea ţărmului izbăvitor. Dar ce din jurul lui s-ar fi putut concretiza într-un astfel de colac de salvare?...

Din nefericire, nimeni din familia sa nu-i dădea aerul de liman spre care ar fi meritat să se îndrepte. Taică-său, mai ales în lungile seri de iarnă stătea lângă aparatul radio şi indiferent ce s-ar fi spus pe acele ţiuite Unde-Scurte trăgea prelung şi meditativ din ţigară, zâmbind cu subînţeles, lăsând să se audă în răstimpuri, printre norii sinilii de fum, câte un plin de semnificaţii - ,, Lasă, or să

vadă ei!... Lasă, lasă...’’ După care, de regulă după încheierea emisiei - începea să depene amintiri către maică-sa care trebăluia dincolo de perdeluţa ce separa unica încăpere de locuit de bucătăria improvizată – amintirile fiind invariabil despre întâmplări petrecute vara la moşia confiscată fără despăgubire prin Naţionalizare în urmă cu opt ani. – „ Îţi mai aminteşti, mamă, seceta aia cumplită din vara lui 1937? În cele din urmă ne-a salvat potopul ăla de la jumătatea lui august. De cu câteva zile înainte, administratorul îmi adusese vestea cea bună: «- Fiţi pe pace, coane Jean, pulimetrele anunţă ploaie!» - he, he, he!...”

Când povestirile ajungeau la un anumit punct, se auzea zgomot de farfurii proaspăt spălate trântite pe marginea chiuvetei ceva mai tare decât era nevoie; acesta era protestul ei mut, rostit tare şi răspicat doar o singură dată, cândva, demult, pe când el era încă un puşti, cum că ar fi trebuit să se refugieze imediat după încheierea războiului în Vest - lucru pe care dânsa îl susţinuse imperativ până la căderea definitivă a Cortinei de Fier – asemeni aproape tuturor familiilor boiereşti care ştiau că nu au de ce să aştepte salvarea de la ceea ce era în curs de instaurare de la nimeni.

În vremea asta bunicul continua să zăbovească cu bărbia în mână, gura pungită, privirea goală ce părea zâmbitor-meditativă priponită în vreun colţ al încăperii, izbucnind când te aşteptai mai puţin, mult după încheierea emisiei: „ - Ce-au zis!?... Că până în primăvară or să fie aici?!... Ha!... Ştiam eu: doar nu erau să ne lase de izbelişte, să ne pună bolşevicii pe toţi la zid!... Au nevoie să-şi facă afacerile cu cineva şi în partea aiasta de lume! He!...” Şi dânsul fusese în 1944 – 45 de acord că nu se făcea să se acopere de ruşinea transfugilor care părăsiseră cu grăbire corabia, de părere fiind că ţara avea să fie lăsată în mila Domnului de către Occidentul protector: cei fugiţi intempestiv în acei ani aveau să se întoarcă cu fruntea plecată imediat după Eliberare – după adevărata Eliberare! - trebuind să accepte pe veci ca de atunci încolo nu vor mai putea fi decât pe post de vioara a doua. Atunci? Atunci singurul far călăuzitor în acea epocă întunecată nu putea să fie decât EA. Mai mică cu doi ani, în primul an de facultate, inima începea să-i bată în piept cu putere ori de câte ori apărea imaginea EI, la vreun colocviu, seminar, ori pe esplanada facultăţii, în drum spre ieşire. Avea reputaţia unei inabordabile. De altfel, mai toţi colegii de faculate din toţi anii o porecliseră Siegfrieda, denumirea feminizată a pretins-inexpugnabilei linii defensivă ce nu reuşise în final să salveze

Reichul de o mie de ani de la pieire. Întorcea cu dispreţ capul de la orice pretendent care îşi fixa mai mult timp privirea asupra dânsei, nu răspundea niciodată la interpelările mai mult sau mai puţin politicoase a căror ţintă era frecvent – respingând cu detaşare suverană până şi interogarea nevinovată ce i s-ar fi putut pune în sala de baschet a facultăţii după terminarea vreunui meci: - ,,Fii drăguţă, cât este ceasul?’’ Şi totuşi într-o zi se petrecu minunea. Privirile lor se întâlniră – mai bine zis ea răspunsese la iniţiativa lui constând dintr-o ocheadă extrem de discretă, de altfel. Îi zâmbise candid, cu un zâmbet cum nu ar fi putut crede că există pe lume. Rămăsese fascinat şi după ce intrase în sala de curs, cu priviri zâmbitoare dar sticloase, de câteva ori în timpul orei ce urmase colegul din dreapta fluturându-i îngrijorat mâna prin faţa ochilor. Idila lor rămăsese o vreme de nimeni ştiută. Şi deci pentru un timp aparent fără urmări, căci totul se rezuma la rare priviri când se întâlneau pe coridor ori la câte vreun colocviu, dar asta şi mai rar, întrucât nu erau în acelaşi an. Până în ziua când se petrecuse a doua minune. Aceasta în urmă cu o lună când, într-o seară, circulând alene spre casă şi fiind încă pe trotuarul facultăţii, auzi deodată paşi repezi în spatele său. „ - Aţi avut mai multe ore de curs azi?”, auzi deodată un glas sfios cu rezonanţă de clopoţel. Simţise cum inima parcă avea să-i sară din piept. Şi chiar dacă asta rămăsese doar în fază de figură de stil, sarabanda nebunească pe care o simţea în sânul stâng era totuşi o realitate. „ - Ştii – continuă ea nepărînd s-o fii interesat prea mult răspunsul – ce mă enervează foarte mult la secţia de Limbi Străine este că limba invadatorilor e mult prea aspră, neprietenoasă. De ce trebuie să ne fie băgată pe gât cu atâta insistenţă?...” Zarul cel mare fusese aruncat. Din acel moment, o confundă cu sufletul pereche. Şi fără prea multe precauţii, un dialog cald, cu profunde valenţe confesive se înfiripă între dânşii, un cathehism peripatetic care în cele din urmă se transformă într-un monolog în care singurul vorbitor rămăsese el, cel cu experienţă de viaţă, mai mare, hăt, cu aproape doi ani. Iar ea se dovedi o bună ascultătoare... Îşi revărsă asupra dânsei tot preaplinul sufletului său chinuit de o copilărie plină de frustrări, începând cu casa din care fuseseră evacuaţi în vara lui 1948, până la prăjiturile din pezmet dar cu multă frişcă pe care le privea cu jind în vitrinele cam ponosite dar dincolo de care se vedeau totuşi copii costelivi şi prost îmbrăcaţi ce

sub privirea drăgostoasă a părinţilor înfulecau lacom din delicatesele inaccesibile lui; de la opacitatea anumitor membri ai familiei care încă îi mai aşteptau pe Eliberatori ( - Şi crezi că totuşi n-or să vie? – susurase ea înlăcrimat aşa, ca în treacăt) – până la vagile amintiri din copilărie despre imaginile paradisiace pe care le oferea latifundia lor – de pe care de asemenea fuseseră daţi pe beţe afară cu promisiunea de straşnică pedeapsă dacă vor mai reveni vreodată acolo – asta tot în acel fatidic iunie 1948; discuţia deveni în cele din urmă un melanj între nararea uşor romanţată a vieţii proprii, mărturisirea aproape făţişă a aversiunii plină de sarcasme pentru regimul ale cărui zile păreau să nu se mai sfârşească, precum şi povestirea ultimilor bancuri politice în vogă, sau scurte persiflări percutante gen clasa muncitoare este nerăbdătoare ca Secretarul General al Partidului să-şi dea mai repede bacalaureatul după frecventarea cursurilor liceale la seral, ori politica tovarăşei Ana care în general era mai mult politica menopauzei, sau repetarea butadei celebre în acele vremuri că în ţara lor socialismul se clădeşte cu pecetea lui I. V. Stalin şi I. L. Caragiale...*

Pe neştiute se treziră că se ţin de mână. Aerul începutului de toamnă era călduţ, amintind mai degrabă de debutul primăverii. Continuau să străbată întunericul serii de acum înstăpânite, privindu-şi umbrele cum îi înconjoară în reflexele luminii palide aruncată de felinarele stradale, care la un moment dat se stinseră. Ceea ce le permise să comită primul sărut, lung şi înfocat... Zilele ce au urmat, la toate celelate întâlniri, îi păru că ea îl priveşte cu un aer admirativ, în realitate acesta nefiind decât straniu. Tot ce fusese de spus, părea că fusese spus. Plimbările lor erau întovărăşite în cea mai mare parte a timpului de tăcere, o tăcere bizară, întreruptă după îndelungi răstimpuri de cele mai banale întrebări. Când au făcut prima dată dragoste, constată că înaintea lui nu fusese chiar atât de impenetrabilă pe cât se pretindea, asemeni liniei defensive militare al cărei nume pe post de paradigmă feminizată îl primise. Dar nu pusese întrebări, evitându-i privirile ce păreau uşor ostentativ-zâmbitor-batjocoritoare. Şi albeaţa imaculată a cearşafului rămasă intactă şi după fu trecută la index cu mărinimie aristocratică, aşa cum se cuvine la casele mari. Cu toate astea, ruptura se produsese pe neaşteptate. Mai întâi, căuta să închidă cât mai repede convorbirea cu el ori de câte ori o oprea pe stradă. Apoi chiar începu să îl ocolească nervoasă şi

* “ Monarhia de drept dialectic” – Herbert Zilber.

sa se îndepărteze grăbit, ori de câte ori măcar încerca să apropie de ea. ,, Cu ce am greşit?’’ După care o văzu cu altul. Şi deşi păruse a nu-l fi observat, când a ajuns la prima intersecţie, s-a întors brusc către partener şi, după ce îl privi zâmbind mefistofelic – un zâmbet care o făcea, de altfel, şi mai frumoasă – îl sărută pe acela cu nesaţ, luându-l oarecum prin surprindere. Apoi întorsese din nou către dânsul o privire de astă dată batjocoritoare, şi înlănţuită de acela dispăru după colţ. ,, Capriciu de fată frumoasă’’ încercase să se consoleze vâjâind ore întregi fără ţintă pe străzi. ,, A vrut să mă facă gelos. He, he – mai mult ca sigur celălalt îşi frânge acum singur mâinile în odaia sa, neînţelegând de ce l-a părăsit imediat şi fără explicaţii după ce au dat acel colţ de stradă’’ se cufundă în acea noapte într-un somn aproape cataleptic, cu cugetul plin de speranţa care moare ultima. ,, Şi totuşi, de ce toate astea?’’ veni după alte zile întrebarea de bun-simţ. Între timp, nu o mai văzuse deloc. Răspunsul nu se ivi. Dar peste câteva zile, a fost ridicat în picioare în plin colocviu, spre a vedea şi ceilalţi studenţi cum arată în carne şi oase un urmaş de exploatator. Nu mult după aceasta a fost exmatriculat din facultate fără nici o explicaţie. Concomitent, taică-său fu arestat, între timp bunicul murind la vreme ca să nu mai aibă şansa unei ultime experienţe existenţiale concretizată în periplul prin puşcăriile şi lagărele de exterminare bolşevice. Mamei, definitiv amuţită, îi fu fixat domiciliu obligatoriu. Totul, fără nici o explicaţie sau chemare barem formală în justiţie. ,, Dar ce am făcut?...’’ Nimic. De aceea a doua zi, fu doar reţinut, nu arestat. Cum era mai periculos, de altfel.

* Peste oraşul acoperit de nea precum o plapumă călduroasă,

se lăsa feerică seara. Siegfrieda, proaspătă mămică, se aplecă peste grijajul

pătuţului, zâmbind tandru progeniturii ce ofta prin somn. Din cer prinseră să cearnă primii fulgi mari şi pufoşi pe acea iarnă. De undeva răzbăteau acordurile duioase ale unui imn de

Crăciun. Oare cine îndrăznea în vremuri ca acestea să mai murmure notele unui astfel de cânt?... Misterul se elucidă repede când, din acelaşi cer plumburiu dar generos, începu să curgă şi desantul eliberator. O singură problemă îl preocupa în acel moment: aflate încă sus, cele trei elemente ce curgeau neîncetat din zenit – fulgi de nea, Eliberatori şi acele puncte negre - nu puteau fi distinse dintru început când erau prea departe, da, acele puncte negre dovedindu-se a fi într-un târziu – a, da – autoturisme (nu ogive nucleare legate cu câte trei paraşute) - de diverse mărci, prin aceasta Eliberatorii dorind să restituie în parte astfel de bunuri confiscate de la proprietarii de drept, cu ocazia mârşavei Etatizări. Un astfel de autoturism ateriză şi în faţa casei sale. Era un Buick. Hm, parcă îşi amintea că în urmă cu opt ani o altă marcă de maşină poseda familia sa în momentul confiscării. - Scuzaţi-mă, Monsieur, se auzi o voce cântată, acum constat că la numărul acesta de stradă era repartizat un Cadillac. În câteva momente vom repara inadvertenţa. Cumpănindu-şi puşca de asalt şi raniţa, o figură binevoitoare îl privea de dincolo de poartă, în persoana unui paraşutist tocmai ajuns la sol. O bucurie ireprimabilă simţi că îi ivadează fiinţa: la actul Eliberării se putea intui că luau parte unităţi din toate statele Aliate, acţiunea nefiind unilaterală. În faţa porţii sale fusese repartizat un reprezentant de gintă latină, ştiindu-se probabil că în familia sa era extrem de bine-cunoscută limba aceea elegantă şi graseiată. Ieşit în curte, o strânse lângă el pe Siegfrieda. Era zgribulită de frig. O clipă se gândi să dea fuga în casă să-i aducă un şal. - Porniţi înainte, tovarăşi! – ai?! Las’ că acum chiar că o să mergi în celule cu fiare înapoi, tot înapoi – că doar ăsta e singurul sens pe care îl cunoaşte reacţiunea – vorba lui nenea Iancu – grijania mă-tii de kominternist împuţit! Cel astfel gratulat tăcea mâlc, continuând să meargă grăbit pe stradă, scoţând doar câte un sughiţ când primea câte o cizmă în generoasa-i parte sedentară. Dinspre cheiul Dâmboviţei se auziră primele salve de tun, semn că submarinul construit de liceenii de la Steiul Olt ajunsese pe cursul intracitadin al râului la distanţa potrivită de sediile puterii de stat comuniste, dându-le loviturile de graţie. ... După care fu trezit de un dos de palmă. Tresări speriat, proptindu-se reflex de speteaza solidă.

Îndrăznise să adoarmă preţ de câteva minute pe scaunul de anchetă (care aducea vag cu cel dintr-un cabinet stomatologic) - răstimp în care anchetatorul îşi trăsese sufletul. - Un’ te crezi bă acilea, la ’otelul din gară? Era pătruns de cumplita vinovăţie, dar acum nu mai avea ce face: o comisese... - Şi zi-i aşa, tovarăşul Pişinevsku este un sferto...sfer... aha – sfertodoct – răzbi în cele din urmă, după ce întoarse coala de pe care citea – bun numa’ de biblioraft pentru tezele Comitetului Central; clasa muncitoare se întreabă când o să-şi dea tovarăşul Secretar-General bacalaureatul la seral – iar tovarăşa Ana face politica... mă, te omor!, se pregăti celălalt să-i aplice o teribilă lovitură de pumn, părând sincer mâniat. – Aşa ţi-ai permis tu să zici despre tovarăşa Ana? Uşa se dădu cu putere la o parte. În prag stătea ofiţerul de continuitate, alb ca varul. - Tovarăşii de la Budapesta nu mai este!... - Da’ de ce să nu mai fie?, întrebă prosteşte. Ofiţerul de continuitate cu steluţe de locotenent-major îşi privi superiorul cu stea de maior pe epolet cu un aer de parcă ar fi avut în faţă pe unul din duşmanii poporului tocmai eliberaţi din celule şi fiare, gata-gata să-l strângă de gât. Instinctiv, amândoi îşi aruncară privirile pe fereastra înaltă, de casă boierească, ce întâmplător dădea spre Vest. - Şi dacă or să vină?, şoptiră amândoi aproape la unison. După care se uitară la reţinut cu nişte ochi de oameni tocmai ieşiţi din transă. Fără să schimbe nici un cuvânt între dânşii, ieşiră din încăpere spre a intra în odaia de vizavi unde un aparat de proiecţie îşi eructa imaginile pe o pânză improvizată dintr-un cearşaf, prin fumul dens de ţigară. – Imaginile pale şi deja zgâriate arătau un ins rotofei ieşind grăbit din clădirea Adunării de Stat ( gurile rele din oraşul de pe Dunăre şopteau ceva de Adunăturii...). Imediat apărură în cadru şi doi indivizi ponosit îmbrăcaţi care îl escortau, aplicându-i din când în când câte un impuls circulator, prin câte un şut energic aplicat în dosu-i oviform. La un moment dat insul parcă ar fi vrut să se întoarcă spre a le explica ceva dar, printr-o sincronizare uluitoare, şuturile celor doi se conjugară aplicându-i escortatului un simultan de zile mari. Intinerariul se termină în faţa unui copac nu foarte înalt, căruia unul din cei doi începu să-i încerce trăinicia crengilor, în timp ce celălalt căuta nerealist să

evalueze din priviri rezistenţa paratrăsnetului de pe impunătoarea cupolă a Parlamentului. - E tovarăşul Hess!, se auzi o voce înăbuşită. - Cine, Rudolf, criminalul de război?... - Nu, tovarăşul nostru drag, care a făcut acum un an o vizită la Marea Adunare Naţională!... Doamne Dumnezeule... - Tovarăşe, puţină demnitate, se auzi o voce surdă şi tăbăcită de tutun. Chiar şi în aceste momente grele, trebuie să ne păstrăm firea, şi să nu folosim în interes personal diverse expresii învechite, condamnate de istorie! Ce Dumnezeu... ăsta... – Sfinte Sisoe, l-au lăsat în ştreang!... Urmă o imagine a unui bulevard budapestan: senzaţia creată fu puternică, precum un cadru de film bine realizat, liniile de trolebuz oferind tabloul apocaliptic al unei păduri dintr-o margine de front de ale cărei crăci tocmai au fost spânzuraţi nişte dezertori. Un glas şoptit răzbi la rându-i: - Nu, dragă, nu! Tăvile alea suflate în aur pe care le-am adus acasă când aveam servici la Vamă, de alea îţi zic - alea de le rechiziţionam de la cei ce emigrau în Isra... Nu, nu!... se auzi în continuare imperativ vocea ce şoptea precipitat la telefon. - Alea de care spui tu sunt de la tata, din confiscările făcute imediat după 23 august, pe când mai era încă înrolat în Divizia Horea, Cloşca şi Crişan... Tovarăşul locotenent-major reintră încet în camera de anchetă. Aruncă o privire ferestrei ce dădea spre Vest, încercând să distingă pe cer punctele prevestitoare ale sfârşitului, acompaniate de uruituri de motor de avion. În răstimpuri, îşi palpa instinctiv grumajii. Dar din zenit continua să cearnă din nefericire doar ploaia măruntă şi deasă a mizerabilului amurg de noiembrie. Îl privi pe anchetat cu aerul gazdei care tocmai se pregăteşte să-şi întrebe oaspetele cum doreşte cafeaua: mai dulce, sau mai puţin dulce? Între timp, pipăirea grumazului devenise aproape o obsesie. - Ştii, începu fără alte preparative – până la urmă eu sunt un om cumsecade, cu frica lui Dumnezeu, nu ca alţii... şi făcu un gest sugestiv cu capul către coridor. - Crezi că dacă or să vie, or să-mi facă ceva? - Da, te vor spânzura de primul copac! Tovarăşul lent-major se întoarse deprimat spre fereastră, părând a contempla pentru o bucată de vreme cerul mohorât. De acolo continua însă să cadă doar ploaia placidă. Ca din întâmplare, privirile îi căzură pe calendarul de perete: 4 noiembrie 1956.

- Dar te-ai lovit, nu glumă, constată examinând grijuliu arcada spartă a reţinutului, de parcă acesta ar fi dobândit rănile de pe figură participând până atunci la o nevinovată partidă de rugby. – Să chem să te panseze... - Lasă, pot să mă oblojesc şi singur! Nu-mi purta dumneata de grijă! - Dar crezi că o mai fi deschis la farmacie la ora asta?, se interesă plin de solicitudine. - Stai liniştit, mi-am făcut rezerve sanitare din vreme... Am avut semnele mele premonitorii. - Premoni...cum?... Reţinutul se pregătea să închidă uşa pe dinafară. - Ai grijă, la noapte să nu te desprinzi de fereastra aia. Întotdeauna întunericul, port-conseille... Mergea prin ploaia măruntă şi deasă cu singura dorinţă de a mai găsi, într-adevăr, o farmacie deschisă. Şi pe trotuarul celălalt, în apropiere de şerpuitura străzii înguste şi meandrate, văzu deschisă farmacia de gardă a cartierului. Când dădu să intre, de după primul colţ apărură două umbre ţinându-se de mână. Una din ele era Siegfrieda. Se opri şi dânsa oarecum surprinsă, în ochi oglindindu-i-se în amurgul din ce în ce mai cenuşiu sticlirea tipică a vânătorului ajuns pe neaşteptate faţă-n faţă cu vânatul. Şi deşi el nu zise nimic, aşteptând ca dânşii să treacă mai întâi aşa încât să fie sigur că nu se vor ciocni când va încerca să intre în farmacie – ea izbucni: - Ce credeai, bestie latifundiară, că am să mă mărit cu tine de dragul sângelui tău albastru? Vedea-ţi-l-aş vărsat pe trotuar! - Uite ici, lipitoare a poporului muncitor – os rupt din trupul proletar, călit în luptele de clasă din 1848, 1877, 1888, 1907, 1916, 1933, 1934, 1944! Na! Şi fără preaviz, se agăţă de ceafa lunganului din faţa ei, altul decât cel cu care o văzuse deunăzi dând colţul, aplicându-i aceluia un ţucăit ca de ventuză, nefericitul aruncând după terminarea manevrei căutături hăituite în jur. După care reluându-l intempestiv de mână, se întoarse din drum pe trotuarul foarte îngust care şerpuia dincolo de colţ, în acompaniamentul unui claxon disperat de automobil secondat de un scurt ţipăt de surpriză bărbătesc precedat de o bufnitură surdă, totul terminându-se în faza mare a farurilor rămase aşa parcă definitiv încremenite.

... literar-muzical-coregrafic...

- Doamne, că frumos e!... Oftatul se auzise din rândul al şaselea, de la tovarăşa sub a cărei pălărie cochetă ce nu şi-o dăduse jos se putea ghici cocul regulamentar de tovarăşă Ana. După care îşi şterse zgomotos trompa.

De altfel, şi corul împreună cu orchestra de pe scenă erau de aceeaşi părere: frumoasă era viaţa! Din culise irupseră pe două rânduri spre a întări ideea figuranţi cu steaguri roşii ce încadrară în formă de potcoavă pe cântăreţi. Când nu mai avură unde să înainteze decât cu riscul de a cădea peste spectatori continuară să tropăie pe loc, precum nişte sireapi ce încearcă să se smulgă din oiştea trăsurii pentru a se avânta spre iapa tocmai intrată în rut. - Providenţa ni i-a dăruit! Ce tineri, şi ce voci! După atâtea suferinţe şi împilări de veacuri, ce plăcut e să vezi un astfel de spectacol care ne arată că după secole de amar, iată, a venit şi vremea noastră!... Şi-şi scoase din nou batista din poşetă, spre a produce un zgomot ca de trompetă spartă. - Dacă n-o şi storci, nu mai ai nici un haz!, se auzi de undeva, de la nişte rânduri de dinapoi, provocând câteva hohote firave alte câteva rânduri mai în spate. - Domnule, cum poţi să glumeşti când e atât de frumos?, întoarse ea figura elegiacă, adresându-se nimănui, căci toată lumea arborase obraji de efigie, părând că ascultă cu maximă atenţie ce se cântă. - Pentru viaţa minunată ce ne-o oferă astăzi Partidul, pentru cauza socialismului, au murit oameni în ţara asta! Soţul meu a fost ilegalist! Căzut în luptă!... - Cu damigeana!... Mai stărui preţ de câteva secunde cu grumazul la o sută optzeci de grade, nereuşind a identifica vocea venită prea din diagonală, după care se reîntoarse la poziţia iniţială, spre a viziona pe mai departe în extaz ceea ce se petrecea pe scenă unde, de astă dată forma de potcoavă tropăitoare în jurul coriştilor fiind luată de nişte tovarăşi cu părul grizonat ale căror haine aminteau de zeghe, dânşii, chipurile, tocmai irupând acolo din celulele cu fiare unde stătuseră cu trupurile chinuite. - Da, aşa e, pe ăia pe care nu aţi apucat să-i omorâţi, au împuns graniţa unde au văzut cu ochii!

Întoarse din nou grumazul, de astă dată arborând o mină bocit-speriată. Nici dacă ar fi vrut nu ar fi putut să tragă pe nimeni la răspundere, întrucât toate chipurile, până în ultimul rând, aveau alură impenetrabilă, de inşi ultra-preocupaţi de ceea ce se întâmpla pe scenă unde un imn compus şi cântat încă de dinainte ca materialismul-istoric să înceapă a-şi împrăştia dampful puturos asupra lumii - evoca dezideratele unui neam ce nu voise niciodată a supune sceptrului naţional alte popoare, dorindu-şi doar a trăi pe pământul strămoşilor lui fără a fi nevoit să-şi plece fruntea în faţa a tot felul de inşi fără ţară aduşi de baionete ,,eliberatoare’’şi vânturile trase de tot felul de eliberatori nechemaţi. – Chiar după ce întoarse capul, tovarăşa cu coc acoperit nu mai fu interpelată de nimeni, auditoriul de astă dată ascultând ceea ce se cânta, ba chiar şi aplaudând la sfârşit. Ceea ce nu înseamnă că scăpă în scurta pauză de câteva zeci de secunde ce despărţea piesa terminată de cea care urma la rând. - Ai auzit, tanti? Dorim exact ce se spune în cântecul acela: În ţara noastră românească / Vrem înşine stăpâni să fim - adică să nu împărţim drepturile asupra pământurilor ce le avem cu tot felul de bitangi ai istoriei trădători de neam şi ţară! Mult prea şocată pentru moment, tovarăşa nu mai întoarse capul. Pe estradă, Ansmblul Armatei cânta mesianic acum despre faptul că ziua libertăţii sosise, în plus chemând şi poporul la arme, spre a face ca necazurile şi apăsata nedreptate să dispară. Tovarăşa rămase stană de piatră, mai ales că imediat după asta veni la rând executarea Imnului Eroilor, pe versuri de I.G.Brătianu, al cărui urmaş, reputatul istoric Gheorghe Brătianu, fusese asasinat cu bestialiatate în temniţele comuniste, aceasta fiind trecută în rezoluţii secrete la capitolul erori inerente de început ale tinerelor organe de partid şi de stat. - Să nu-nţelegi greşit, este vorba de eroii noştri, asasinaţi de nişte lepădături ca voi! Vă asigurăm că povesti-vom urmaşilor toate crimele pe care le-aţi comis, aşa încât într-o zi să nu scăpaţi de o dreaptă judecată! Cu un gest prea brusc, în acordurile unei discrete pârâituri cervicale, tovarăşa întoarse iarăşi figura spre rândurile din spate. În intenţie ar fi fost să revină rapid la poziţia de dinainte, însă nu mai fu posibil. Rămase aşa, poate de la un muşchi bruscat peste măsură, poate de la vreun curent al cărui insidios efect destructiv nu-l simţise la timp, sau cine ştie – de la Dumnezeul, Providenţa pe care probabil le invocase cu o străină gură...

Se ridică cu prudenţă începând să meargă spre ieşire, de astă dată ţinând de nevoie figura spre stânga, la publicul care acum nu-şi mai arborase aerul de efigie, ci râdea fără ocolişuri, cu gura până la urechi. Tocmai venise la rând Hora Unirii, dânsa reuşind să iasă pe uşa de serviciu a sălii în acordurile vivacei melodii, exact când urarea lui Vasile Alecsandri pe o melodie de Alexandru Flechtenmaher ajunsese la iarba rea din holde piară...

Ştampile şi borcane

Era 7.30 precis când intră pe uşa biroului spre a-şi ocupa locul de muncă. În fiecare dimineaţă sosea cu jumătate de oră înaintea tuturor, spre a face mai lent tranziţia de la relaxarea plăcută de care era cuprinsă ori de câte ori ajungea înapoi acasă, la încordarea atât de necesară rezolvării cu succes a ceea ce avea de rezolvat la serviciu. Din nelipsita pungă scoase mai întâi recipientul cu mâncare – un borcan cu ardei umpluţi pentru acea zi. Şi ca desert, un pachet cu plăcintă cu mere care deşi era făcut dintr-o hârtie de ambalat deficitară, era extrem de trainic, prin faptul că fuseseră folosite un număr impresionant de coli de împachetat, aşa încât pata de grăsime a aluatului se insinuase cât se poate de pal. În timp ce borcanul cu pricina îl introduse în răcitorul Fram ( pentru care era invidiată în toată instituţia ) – pachetul voluminos îl îndesă burduşit în ultimul sertar de jos al biroului. Oftă. Mai erau douăzeci de minute până la ora opt. Din sertarul din mijloc scoase lucrul de mână şi începu să croşeteze, numărând tacticos ochiurile. Era un pulovăraş şic, pe care îl plănuia a fi multicolor, ceea ce conferea un plus de migală întreprinderii. Avea de gând să fie invidiată nu numai pentru răcitorul din birou, ci şi pentru moda pe care căuta s-o devanseze cu orice prilej, geloziile stârnite în jur hrănindu-i orgoliul uşor cinic. Tresări. În clădire începea să se audă zgomot. Aruncă o privire pendulei: opt şi zece; hm, cu lucrul ăsta de mână nici nu simţeai cum zboară timpul... Pe scara ce ducea la palier se auziră paşi, apoi coridorul fu în totalitate umplut de bocăniturile unor pantofi cu scârţ. Bocăniturile se întrerupseră cam la trei uşi de biroul dânsei. Se

auzi un curtenitor Bună dimineaţa! şi respectiva uşă se închise cu un troznet surd. Se subînţelege că lucrul de mână aterizase de mult în sertarul din mijloc, iar acum avea în faţă un formular pe care lucra concentrată. Mai întâi completă migălos rubrica de nume şi prenume; apoi o adresă exactă – stradă, număr, apartament. După care aplică prima ştampilă – Ordin de Evacuare nr. pe care de asemenea îl preciză cu scrisul ei caligrafic. Oftă, lăsând tocul pe stativul de marmoră ieftină, parcă spre a se concentra mai bine pe cea de a doua rubrică unde trebuia precizată repartiţia, ceea ce prilejui utilizarea următoarei ştampile – Ordin de repartiţie nr. Se auzi un ciocănit discret şi inutil în uşă care cu toată gratuitatea sa, se repeta la fiecare început de program. - Bună dimineaţa! Se poate? Era un spirit care cu toată demonetizarea lui, se repeta în fiecare dimineaţă. În prima ei zi de lucru acolo îi stârnise un vag zâmbet. Era totuşi amuzant ca şeful cu care împarţi dealtfel şi spaţiul biroului, să-ţi bată politicos la uşă întrebându-te prevenitor dacă poate să intre. Atunci, prima oară, zâmbise imperceptibil. Acum înmuie doar tocul în cerneală. Zâmbind galeş şi avantajos insul smead, scund, uşor bondoc şi cu o chelie amplă pe linia mediană a capului intră cu şugubeţu-i pas chaplinesc cu nu prea multă acurateţe executat, îndreptându-se spre masa sa de lucru ca şi cum ar fi avut de gând să şadă acolo doar câteva clipe, nu o zi întreagă, aşa cum teoretic ar fi trebuit să se întâmple. Îşi privi câteva momente şăgalnic colega ce în acelaşi timp îi era şi subordonată, care între timp ajunsese la rubrica ce necesita cea de a patra ştampilă: Număr camere alocate. - Muncă-muncă, dar în procesul de producţie pauzele scurte şi dese care ne aduc nouă numai succese sunt un lucru foarte important. Propun, aşadar, să bem o cafea. Era momentul în care tocmai făcea o mică rectificare în rubrica pe care se oploşise cam pătat conţinutul ştampilei privind Numărul de persoane evacuate. Nu de alta, dar ceea ce scrisese acolo nu justifica ceea ce notase în rubrica ce scotea în evidenţă câte camere trebuiau oferite în acel caz. Pentru acel formular, ştampila Număr de expropiere nu se cerea folosită. De altminteri, de ceva timp aceea era ustensila care cam începuse să şomeze, întrucât la douăzeci şi patru de ani după

victorioasa Naţionalizare, numărul celor ce mai aveau de ce să fie expropiaţi era teribil de mic. Şeful care se apropiase de masă îi puse calin ceaşca de cafea aburindă în faţă. Apoi, privind melancolic la stativul cu ştampile al subordonatei, le extrase încet din lăcaşurile lor. Le mângâia duios, ca pe nişte amante trupeşe, cu gesturi de Don Juan experimentat. - Vezi tu bucăţele astea de lemn cu dreptunghiurile lor cauciucate? De ele mă leagă o grămadă de amintiri; ele au foat primele mele tovarăşe de lucru în acest birou care acum douazeci şi doi de ani nu arăta nici pe departe aşa... Îşi aprinsese o ţigară fără filtru, răspândind nori majestuoşi dar puturoşi de fum, pe care un timp îi privi gânditor. - Eram în ianuarie 1949. La şapte luni de la începerea procesului revoluţionar de transferare a bogăţiilor patriei din mâinile exploatatorilor în proprietatea întregului popor. Transferul mergea greu, exploatatorii şi chiaburii nu voiau să predea toţi cocoşeii de aur aşa, ca întreg poporul, crezând că or să fie în continuare privilegiaţi. Dar lasă, până la urmă i-am dibuit noi pe toţi, iar pe ăia mai abraşi i-am făcut să spună şi laptele pe care l-au supt de la mă-sa. Într-o adunare de partid furtunoasă, cum erau multe pe atunci (se stârneau repede vânturile în şedinţele noastre, voiam să facem multe, dintr-o dată) – tovarăşul Fosaru m-a însărcinat cu atribuţia de căpătâi, de a duce mai departe o parte din obligaţiile necesare desăvârşirii Naţionalizării, aşa încât fondul locativ să treacă în cel mai scurt timp din mâna exploatatorilor în proprietatea întregii naţiuni. - ,,Tovarăşe, problema cu care te-am însărcinat este capitală, sper că în faţa unui vechi comunist ca dumneata nu trebuie să insist de ce. Te vei apuca imediat de treabă, hai cu mine să-ţi arăt sediul în care vei activa’’ – mi-a zis direct, cu operativitate comunistă. – Şi m-a adus aici. Să nu crezi că acum douăzeci şi doi de ani clădirea sau odaia asta arătau aşa. Uşa de la intrare se închidea cu un lacăt mare şi ruginit, din bani proprii, în interesul Partidului, am cumpărat încă un lacăt cu care să închid biroul. Parcă văd şi acum: am ajuns amândoi în faţa uşii pe care o trăgeai de o bucată de sârmă pentru a o deschide; înăuntru era frig, frig, iar pe palier lipsea o fereastră distrusă în timpul bombardamentelor din '44 care fusese înlocuită cu o rogojină ce se dădea la o parte ori de câte ori bătea vântul mai tare; în încăpere, un scaun şchiop şi un birou vechi, de pe care lustrul căzuse de mult, iar pe alocuri era ros de

şoareci; pentru încălzire, o burjuikă aflată în colţul ăla. Iar pe masă, alături de un vraf mare de hârtii, pentru iluminat aveam o lampă cu gaz la vânt. – Tovarăşul m-a lămurit imediat ce este cu hârtiile: erau certificatele de expropiere ale foştilor exploatatori, pe care eu aveam sarcina să le completez. - ,, Ştii să scrii?’’ – m-a întrebat tovarăşul ferm. I-am mărturisit că nu terminasem încă cursul de alfabetizare, dar că mă voi strădui. – „ Aşa!” – mi-a zis dânsul hotărât. – „ Un bun comunist trebuie să ştie orice, chiar şi a scrie sau socoti!” – a încheiat dânsul, mărturisindu-mi că se afla în aceeaşi situaţie cu alfabetizarea, tatăl său nelăsîndu-l pe vremea exploatatorilor să facă clasele primare, spre a nu se prosti, socotind că mult mai educativ rămânea tot mersul la păşune cu vaca, oile sau plimbatul gâştelor, în timp ce dânsul, tatăl, cu pietate paternă, băuse în patru ani toate cele patru pogoane. – Apoi, îmi prezentă ce aveam pe masa de lucru şi ce aveam de făcut: ştampilele, tocul, călimara şi, buchisind, îmi completă chiar el un prim formular după care şovăitor – aşa este orice început – puse stângaci ştampilele. – „Ai priceput?” - Nu prea, aşa că tovarăşul a luat un nou formular şi, răbdător, l-a completat, aplicând iar şatampilele. Două dintre ele le amplasă greşit, dar se consolă repede: - „Lasă, Partidul o să înţeleagă şi aşa... Acum ai priceput?” - Am înţeles abia după alte patru formulare pe care de asemenea le-a completat răbdător. După ce în sfârşit am trecut la masă completând la rându-mi o hârtie, mi-a dat entuziasmat o viguroasă palmă camaraderească pe spate: - „ Aşa, tovarăşe! Ai văzut că ai înţeles? Chiar dacă nici o ştampilă nu ai pus-o la locul ei! Eh, nu face nimic, aşa e la început, ţi-am zis, Partidul înţelege oricum!...”- Ne-am sculat amândoi în picioare îmbrăţişându-ne tovărăşeşte, lăsând să ne iasă pe gură câte un fuior gros de abur. Era teribil de frig aici. – „ Pentru încălzit, ca combustibil ai să foloseşti grămada de hârtii din colţul acela. Sunt fostele acte de proprietate ale exploatatorilor, la altceva decât pentru foc nu mai sunt bune.” – Ne-am îmbrăţişat din nou. –„Tovarăşe, îţi urez numai succesuri! Iar atribuţia cu care te-am însărcinat acum, sper să o duci în mare parte la capăt până în nouă luni!”- După care, rămas singur, m-am apucat de lucru. Nu era uşor. Din pricina frigului pătrunzător stăteam cu paltonul pe mine. Cerneala rămânea în bobiţe pe peniţă, trebuind să înmoi tocul în călimară aproape după fiecare cuvânt. Ştampilele le-am pus mult timp greşit, fiind criticat şi într-o şedinţă de partid pentru asta. Dar până la urmă am răzbit, aşa cum întotdeauna izbândim noi, comuniştii: cursul de

alfabetizare s-a terminat iar eu acum ştiam să scriu binişor; începusem să dau numai lucrări de caliate. În linii mari, îmi dusesem sarcina la capăt nu în nouă – ci în şapte luni. Şi de aceea, la primul 1 Mai am primit o gratificaţie şi făgăduiala că voi fi şef de serviciu. Şi iată-mă-s... Fata mustăci imperceptibil. Eroul depăşirii şi chiar devansării planului mângâia din nou mânerele ştampilelor, precum balcoanele unor amante nurlii. Acele bucăţele de lemn cauciucate erau mărturia începuturilor sale aşa, cu corpul lor acum înnegrit şi matriţele de cauciuc uzate. Se retrase alene spre masa sa de lucru. Era timpul să se apuce de treabă. Aşa că deschise ziarul la pagina cinci, acolo unde începea cuvântarea in extenso a tovarăşului Nicolae Ceauşescu la plenara tutulor cadrelor din nu se ştie ce domeniu de activitate, demonstrându-le acelora din vorbe că iezistă toate condiţiilii necesare pentru ca dânşii, ca nişte adevăraţi comunişti, să-şi desfăşoare activitatea îndeplinind şi chiar depăşind planu’. - Citea concentrat articolul, cu toate cutele frunţii la maximum activate, la un moment luând chiar un creion spre a sublinia pasajele magistrale sau pe acelea pe care le socotea având tangenţă cu domeniul său. Fata îşi termină şi dânsa admirarea absentă a peisajului, dincolo de fereastră natura pregătindu-se pentru o nouă zi zăpuşitoare. La rându-i, îşi aşeză trupul puţin, de statură mică şi slab la masa sa de lucru şi, după ce îşi aranjă într-o parte păru-i blond şi bogat, trase cu hotărâre un formular în faţă. Aplică repede şi cu dexteritate ştampila cu Ordin de Evacuare nr. a cărui cifră o preciză la fel de rapid, după ce înmuie tocul în cerneală. Cu aceeaşi fermitate aplică următoarea prevedere cauciucată - Ordin de repartiţie nr. pe care la rându-i îl completă prompt, cu aceeaşi tranşă de cerneală de pe peniţă. Numărul de persoane evacuate păru să apară pe hârtie ca de la sine, scriindu-l în secunda următoare pe nerăsuflate la fel de operativ. Privi câteva secunde imprimeul lui Număr de expropiere. Nu era necesară în cazul de faţă, ca în multe alte cazuri din ultima vreme şi, cu zgomot sec, aplică ultima prevedere ce se cerea completată – Adresa noului domiciliu. – Asta era tot. - E, te-ai gândit? Ce zici de seara asta?, se auzi de la masa de vizavi. Celălalt terminase de citit ziarul, iar acum îl împăturea tacticos.

Fata încercă să facă evaziune faţă de interogaţia adresată. - Ei, ce zici? - Nu ştiu ce să zic... ştii că Botí are sentimente... - Ei, Botí!... Că mult şi contează ce spune Botí!... Dacă voia să te ia, te lua de mult!... Dar nu este decât un puşti fără minte. Ai uitat cum ţi-a tras clapa cu Violeta şi cu Mihaela? - A fost o minciună!... Violeta ştiu că este demult geloasă pe mine! De la un „bună” şi un sărut de mână ziua în amiaza-mare la Crucea Caraiman unde au fost în excursie cu întreprinderea, au înflorit ele cât au înflorit, că cică ar fi mers cu el la braţ pe lângă marginea prăpastiei în timp ce beau şampanie... Mi-a spus Botí!... - Şi tu ai avut timp să-l crezi!... he-he... - Păi da... că am văzut-o personal pe Violeta cum atunci când a părăsit-o se ruga de el. Nu-i venea să creadă că de fapt m-a ales pe mine, iar după ce şi-a şters ochii cu o batistă care duhnea îngrozitor, au început să-i curgă lacrimile... - Fiindcă s-a dat cu formol... Tovarăşul reluă aparent concentrat citirea ziarului cu îndemnuri mobilizatoare, zâmbind mefistofelic dar înţelept pe de asupra ochelarilor. Fata lăsă tocul pe stativ şi îşi scoase lucrul. Tricotă un timp aparent extrem de concentrat. Într-un târziu redeschise sertarul şi rearuncă croşetele cu tot cu ghem. Înmuie iar tocul în cerneală. De cealaltă parte, şeful începu să se apropie de masa ei cu paşi tiptili şi o mutră de cotoi cu mustăţile pline de smântână ce caută precipitat să dibuie mai repede uşa, urmărit de aproape de mătura stăpânei care ar dori să-l perie un pic. - Uite ce ţi-a adus nenea ca să-ţi uşureze viaţa: un pix!... - Un pix?! - Da, cu ăsta poţi să scrii până la sfârşitul programului fără să mai ai nevoie de călimară. Fata privi ca pe o nouă minune a lumii acea ustensilă despre care auzise vag câte ceva. Un toc-rezervor era prea scump ca să şi-l permită, aşa că se mulţumea cu ustensilele de scris oferite de serviciu. - Şi costă scump unul?, întrebă cu sfială. - A, nu – doar trei lei şi douăzeci şi cinci de bani. Au băgat ieri seară la tutungeria de lângă mine. Sunt şi unele mai ieftine, la un leu şaptezeci şi cinci – da’ eu ţi l-am cumpărat pe ăsta...

Fata privi articolul de birou din faţa sa ca pe un obiect de certă avangardă. Trase câteva linii cu el. Hm... nu părea, într-adevăr, să fie nevoie a-l înmuia în cerneală... Trase alte linii, mai multe şi mai dese, desenând chiar şi o inimioară: acelaşi rezultat... completă chiar un formular întreg: şi după isprava asta, drăcovenia continua să scrie. - Îţi place? - Mda... - E al tău. Eu mai am unul – am cumpărat două... Şi se retrase plin de modestie la masa sa. - Va veni o zi când pixul va face parte integrantă din viaţa noastră! Da, da – ascultă-mă pe mine... Nu mai zise nimic. Deschizând un alt ziar, îşi puse din nou ochelarii pe nas, clătinând din cap a premoniţie. Venise ora mesei. Fata se duse la răcitor şi reveni cu prânzul la masa de lucru. Începu să mănânce direct din borcan ardeii umpluţi, aşa, reci. Mânca încet, cu îmbucături mici, în răstimpuri rupându-şi minusculi dumicaţi de pâine. Îşi termină dejunul rece cu privirea în gol, în acelaşi punct în care privise tot timpul, cu gândul la nimic. Redeschise răcitorul şi puse borcanul la loc, lângă cel de ieri, pe care uitase să-l ia acasă spre a-l spăla. Ajunsese la desert. - Vrei şi tu? se pregăti să se scoale de pe scaun cu o bucată de plăcintă. - Nu mănânc niciodată la ora douăsprezece. Obicei din vremea cruntei Ilegalităţi. Totuşi, fata o luă spre el. I se aşeză şăgalnic pe genunchi. - Hai, papá ! De hatârul meu... mai ales că de acum eşti în perfectă legalitate... Un timp, cel asaltat se împotrivi de formă. Apoi mâncă toată bucata. După care o privi cât se poate de serios: - E, te-ai mai gândit?, spuse deodată, ca şi cum discuţia lor de dinainte de expunerea miraculoaselor proprietăţi ale pixului nu ar fi încetat nici o clipă. - Nu ştiu, trebuie să mă mai reflectez!, se ridică brusc fata depărtându-se în grabă, râzând ca de o poznă reuşită. Şi reaşezîndu-se la masă, fata păru a-şi relua cu drag şi spor munca, fluturarea celor patru ştampile – iată, acuma cinci, apărând în mod excepţional şi un caz cu expropierea – petrecându-se ca vântul, fiind întrerupte de data aceasta în scurte răstimpuri de punerea în funcţiune a pixului, anacronicul de acuma toc părând a fi lăsat pe vecie în tovărăşia stativului.

Şeful făcu o scurtă pauză de citit, privind-o pe de asupra ochelarilor de baga: fusese angajată acolo în urmă cu trei luni, la intervenţia unui unchi de-al ei, cunoştinţă a sa de departe – chiar dacă insul părea să aibă dubioase origini nesănătoase. O dusese la şeful Cadrelor spre a-i face pe loc actele de angajare, înainte să-i fi dat vreo probă de lucru: - „ Tovarăşă de-a noastră, de încredere...” spusese precum o formulă sacrosanctă către tartorul tuturor cuvântătoarelor din instituţie, spre a-l face în sfârşit să-şi dezlipească privirile de pe dânsa ce păreau scrutătoare, în realitate nefiind decât lipicioase; după care rămăsese plăcut surprins de uşurinţa pe care noua angajată o dovedise în mânuirea mulajelor de cauciuc şi a tocului, încă înainte ca dânsul să-i fi completat spre exemplu un prim formular ori a-i fi prezentat registrul şi celelalte anexe de care trebuia să se servească în îndeplinirea slujbei. O explicaţie se găsea pentru dexteritatea dânsei, fata având liceul terminat, plus o tentativă nereuşită de a intra la facultate, lucru explicabil prin ipoteticele-i origini, handicap ce se putea corecta însă în scurt timp dacă avea să se dovedească mai cooperantă. Ziua de lucru se terminase. Dintr-un alt birou, tic-ul sonor şi rar al ceasului din radio prevestea vocea solemnă a crainicului ce avea să anunţe că va fi ora şaptesprezece. După care din acelaşi difuzor izbucni brusc şi vivace un zglobiu imn patriotic. Fata puse capacul pixului, privindu-l nehotărîtă preţ de câteva clipe. Apoi îl aşeză pe stativul de marmoră ieftină, în faţa tocului. Extrase din răcitor ambele borcane, desfăcu capacul celui de deunăzi, strâmbându-se amplu după ce îi adulmecă interiorul. Aruncă amândouă recipientele în sacoşa cu reclama „Kent” şi secondată de şef, închise uşa biroului pe dinafară. - Gata, gata munca? Plecaţi acasă?, întrebă cu bonomie falsă şeful Cadrelor care la rându-i stătea lângă colega de birou ce de asemenea închidea uşa cu cheia. - Gata, gata!... destul pe ziua de azi... - Ei, vă urez poftă bună şi distracţie plăcută!, apăsă el pe ultimul substantiv şi adjectivul aferent. - Mersi, mersi la fel!, nu se lăsă mai prejos victima fostei crunte Ilegalităţi. Aşteptară până paşii celor doi se depărtară şi trecură dincolo de poartă, în drum spre staţia de tramvai. Apoi purceseră spre ieşirea din clădire.

La jumătatea curţii, şeful se opri privindu-şi cu subînţeles din spate însoţioarea.

- Ce faci, nu vii?, se întoarse întrebătoare fata care la rându-i se îndrepta spre stradă, pentru a merge în staţia de I. T. B. Cel aflat acum din punct de vedere politic în confortabila Legalitate continua să o privească cu un zâmbet subtil. Astfel amorsa enorma surpriză ce avea să i-o servească. - Hai, ce faci?, întrebă intrigată fata. - Ne, ne... tramvaiul nu mai e de actualitate... uite ici, de acum încolo ne aşteaptă cuminte limuzina... Era o Dacie 1100, crem, părând a fi ieşit în acel moment pe porţile fabricii. - Papá!... Ţi-ai luat drezină... vai!... Şi ducându-şi mâna la gură a surpriză, cu ochii rotunjiţi parcă de o bucurie ireprimabilă, fata se repezi cu pas copilăresc dând ocoluri repezi vehiculului, cu salturi de galinacee destinată tăierii, tocmai scăpată din curtea cu coteţe de o gospodină superficială. - Ei, îţi place?, se apropie cu paşi rari şi tovarăşul, la rându-i cu piepţii umflaţi de o bucurie abia stăpânită. - Foarte mult, foarte mult!... bravo, papá - s-o conduci sănătos!... de-aş avea o de asta, aş conduce pe şosea şi cu 200 la oră, iar când m-ar opri miliţienii, aş scăpa de ei făcându-le ochi dulci... hi-hi... - E, atunci hai să te fac o plimbare!, zise între timp instalat la volan, dechizând generos portiera din dreapta. - Roxi!..., se auzi un ţipăt ca de pescăruş rănit dinspre ieşire. În cadrul larg al porţii, lângă paznic, băiatul şedea precum o stană recent criogenizată. - Bună, Botí!..., îi răspunse ea cu naturaleţe din dreptul portierei deschise, ca şi cum ar fi dat nas în nas pe stradă. – Acum mă duc să fac o plimbare, da’ ne vedem sâmbătă după-amiază în parc, la statuie, lângă piscină - da?, îşi flutură dânsa câteva clipe mâna, după care trase energic portiera. - Ce vrea ăsta?, întrebă proaspătul şofer răsucind nervos cheia în contact. - Ţi-am spus, papá, are sentimente, fi mai îngăduitor cu el!... Fericitul proprietar al autoturismului nu mai zise nimic cotind în trombă pe lângă băiatul în ai cărui ochi stăruiau două boabe mici de cristal.

Multe ore la rând se plimbară la întâmplare pe străzile şi şoselele oraşului, până ce de geamurile portierelor începură să se agaţe primele scame ale amurgului. Timpul păruse a fi trecut ca o părere. La un moment dat, proaspătul şofer răsuci un buton aflat puţin mai jos de volan. Maşina era prevăzută cu radio!... Ticăitul sonor şi regulat al ceasului de pe Unde Medii anunţa ora douăzeci. După buletinul de ştiri, din difuzor începură să irupă veşti despre noile succese în producţie ale unui colectiv de oameni ai muncii din Râmnicu Vâlcea, ce activau într-o fermă zootehnică de cornute mari gestante. - Hai să bem câte un Cico!, zise pe neaşteptate cel din stânga, când trecură de Casa Scânteii. Drumul mai dură o bucată de timp pe şoseaua ce ducea spre Ploieşti, aproape douăzeci de minute după ce depăşiră Casa Minovici şi Fântâna Mioriţa. La un moment dat, după ce trecură de Aeroport, şoferul făcu măreţ la dreapta. Pe mâna stângă se afla un întins gard de sârmă dincolo de care se zăreau câteva antene cu schelet impunător, totul dând impresia de aşezământ militar. - Ce se află aici?, întrebă fata în timp ce privea curioasă. - Aici, începu dânsul solemn după ce trase aer în piept, se află încartiruiţi tovarăşii care neîncetat, zi de zi şi ceas de ceas – păzesc ca nimeni să nu poată atenta vreodată la cuceririle revoluţionare ale poporului, la truda sa neobosită, la integritatea şi independenţa patriei socialiste, la liniştea întregii naţiuni! Afară căldura începuse să se ostoiască. Se făcea seară. Tovarăşul lăsă din manivele mai jos ambele ferestre spre a se simţi o brumă de răcoare. Instalată între timp pentru mai multă comoditate pe locurile din spate, fata îşi lepădă pantofiorii şcolăreşti pliindu-şi picioarele pe banchetă. Tovarăşul lăsă geamurile portierelor jos de tot. La un moment dat coti la stânga, pe o alee ce părea fără sfârşit. Opri brusc şi coborâră, aşezându-se la una din măsuţele albe de fier, prevăzute cu scaune de asemenea metalice. Îşi băură pe nerăsuflate primul rând de răcoritoare. După care fericitul şofer comandă câte un rând dintr-o băutură abia ieşită pe piaţă, numită Pepsi. Un timp, fata se uită circumspect la băutura de culoarea catranului, parcă neîndrăznind să guste. - Şi e bună chestia asta?, întrebă cam cu îndoială. Luă o gură. Hm, ce iz ciudat!... Dar rea nu era! Cu înghiţituri mici, bău aproape jumătate de sticlă. - E, te-ai gândit?, întrebă pe neaşteptate interlocutorul.

Se vedea pe chipul ei că şi-ar fi dorit ca acea discuţie măcar în acel moment să nu fie deschisă. - Hai, ce pierzi? Vii la mine în vizită şi gata socoteala! Ce te codeşti atâta? Bem şi-o cafea!... - Dar tovarăşa ta n-o să se supere?, întrebă uşor insinuant. - Nooo... nu este în localitate... n-o să ştie nimic, o să rămână între noi... Un timp, se reînstăpîni liniştea. - Ei, ce zici, mergem?, bătu el fierul cât era cald, simulând gestul de sculare de la masă. - Hai, bine – fie!..., conveni şi fata cu jumătate de glas. Îşi reluă locul pe bancheta din spate, pliindu-şi din nou picioarele lângă dânsa. Trase mai aproape punga cu borcanele care din pricina trepidaţiilor zăngăneau enervant. Afară se înserase de-a binelea. De o parte şi de alta a şoselei lămpile electrice intraseră în funcţiune, inundând strada cu lumina lor albăstrui-cadaverică. În emisiunea radiofonică, oameni ai muncii din Capitală dar şi din colţurile mai îndepărtate ale ţării mulţumeau înfocat pentru minunatele condiţii de viaţă create asigurând că prin munca lor plină de dăruire vor căuta să facă totul ca să binemerite această stare de lucruri. Angajamentele înflăcărate se terminară apoteotic prin eructarea în emisiune pe post de generic de încheiere a unui imn solemn ce se dorea un vibrant omagiu Conducătorului iubit. Fata se juca aparent distrată – în realitate nervoasă – cu cele două recipiente de sticlă din pungă. La un moment dat protagonistul fostei Ilegalităţi răsuci butonul scalar. Câteva secunde persistă o probabilă pauză între două emisiuni. – „Caleidoscop muzical nocturn!” – izbucni neaşteptat din difuzor o dată cu acorduri de ghitară electronică extrem de vivace. – „Succese muzicale autohtone!” – anunţă ca subtitlu aceeaşi voce zglobie. – „Bună seara, stimaţi ascultători! Avem pentru acest amurg plăcerea a vă anunţa pentru început ca invitaţi în studioul nostru pe cei patru componenţi ai nu de mult înfiinţatei formaţii Triden, ce-şi propun să dea un suflu nou muzicii uşoare de pe meleagurile noastre...” Imediat, reizbucniră acordurile alerte. Erau, într-adevăr, ceva nou. Induceau un suflu proaspăt, de tinereţe şi, în orice caz, reprezentau cu totul altceva decât se difuza de obicei pe posturile naţionale de radio. Fata începu să ţină tactul zvăpăiatei melodii de orchestră electronică folosindu-se de genunchi precum de două instrumente de percuţie; în răstimpuri atingea

ca în treacăt şi borcanele, iscând astfel rezonanţe inedite. Şoferul dădu muzica mai tare, ceea ce luă din acurateţea redării, prin faptul că difuzorul făcea distorsiuni. Dar ce importanţă mai avea! Pedala de acceeleraţie fu apăsată cu mai multă hotărâre. Şinele de tramvai, luminile stâlpilor de iluminat dintre acestea, luminile de la blocurile aflate de o parte şi de alta se perindau acum într-o sarabandă nebună. Păreau definitiv evadaţi din lumea solemnă a planurilor cincinale, a condiţiilor minunate de viaţă create cărora trebuia să li se răspundă pe măsură, a angajamentelor onctuoase şi a desenării pe hârtie milimetrică de grafice unde nivelul îndeplinirii şi chiar depăşirii sarcinilor trasate urcau în aşa măsură, încât ameninţau în fiece clipită să depăşească oglinda în care se aflau abscisa şi ordonata. Entuziasmul părea să-l cuprindă încet-încet şi pe şofer, împreună cu valul de tinereţe existent acolo prin însăşi prezenţa fetei. - Ar fi putut cineva să creadă acum douăzeci şi cinci de ani, când am început lichidarea exploatării omului de către om, când în nopţi de nesomn lucram fără tihnă pentru ca tot ceea ce este acum în jur să fie proprietatea întregului popor care să se bucure pe veci de nectarul unei existenţe fericite – am fi putut deci crede că vom ajunge să avem viaţa minunată de azi? Ah, cât de bine că am scăpat de exploatatori, că i-am lichidat nu numai ca clasă ci şi fizic pe toate acele bestii de capitalişti, moşieri şi chiaburi!... Rostirea cuvântului chiaburi păru să aibă un acces paralizant asupra fetei care încetă să se mai joace cu capacul borcanului pe care îl scosese din pungă. Se crispase brusc, având acum alura lugubră a unei pisici sălbatice zădărâte de un intrus. - Da’ ce aţi avut voi cu bunicul meu care era chiabur de l-aţi omorât în minele de la Cavnic? Fiindcă muncea din zori şi până seara şi în loc să-şi bea minţile, toamna punea bănuţ pe bănuţ ca să ne ridicăm şi noi?!... Fiindcă unchiu-meu şi-a pierdut un picior în război ş-apoi a murit ca un câine de foame neavînd cine să-l îngrijească, fiindcă şi tata a fost băgat la închisoare ca fiu de chiabur!?... Fiindcă munceau şi nu-şi beau banii, ăsta le-a fost păcatul?!... Ai!?... Criminalule!... criminalule!... Tovarăşul care contribuise pare-se fidel la transpunerea în viaţă a politicii înţelepte a Partidului de instaurare a Lumii Noi prin distrugerea celei anacronice, vechi - văzu negru înaintea ochilor. Borcanul aflat până cu câteva secunde în mâna fetei se sparse cu un pocnet surd în capul lui, reuşind performanţa de a nu o tăia la mână pe fată, fără a-i provoca nici dânsului plăgi

deshise, schijele de sticlă împrăştiindu-se de asemenea fără să rănească pe nimeni. Frâna pusă reflex scrăşni obsedant ca o durere de molari. Gâfâia sacadat, cu inima într-o sarabandă dementă. Lăsă epuizat şi năucit capul pe volan. Fata îi puse mâna pa umăr ca ieşită din transă. - Papá, te simţi bine?... Iartă-mă, papá !... Celălalt începuse să tremure. Continua să ţină capul pe volan. - Lasă... nu-i nimic... se poate întâmpla... asta e..., reuşi să murmure într-un târziu oftând. Ajunseseră aproape de destinaţie. Lumina scării unde locuia se vedea la nici douăzeci de metri mai în faţă. Ieşi din maşină, apucând-o uşor împleticit într-acolo. Fata coborî la rându-i şi-l apucă formal de antebraţ. Ajunseseră în faţa scărilor de la intrare. - Să te ajut să urci? Să vin cu tine?..., întrebă ea rugător. Simţea în nări o arsură insuportabilă, ca de rufă umedă peste care se trece cu un fier de călcat încins la extrem. Urcă împleticit cele câteva trepte. Începuse să se învineţească la faţă iar câmpul vizual căpătase o nuanţă purpurie. - Nu vrei totuşi să urc cu tine?, reauzi ca prin vis, parcă din ce în ce mai îndepărtat, glasul rugător al fetei. Deschise cu greu uşa de fier a scării. Simţea o enormă presiune care îi dădea impresia că dintr-un moment într-altul ţeasta îi va exploda. - Îţi dau telefon imediat ce ajung acasă!, auzi acum înfundat glasul piţigăiat al fetei ce se depărtase. - Da, da... imediat ce... Uşa de fier se închise lent cu o clipă ca, în cele din urmă complet epuizat, să se prăbuşească scâncind la baza celor trei trepte pe care le avea de urcat în antreul scării, în timp ce lichidul abundent roşu-închis îi ţâşni impetuos pe gură, nas şi urechi.

Holograma

Noiembrie, 2014... Au trecut doi ani de la „fatalul” 11 decembrie 2012, iar Terra continuă să se învârte în jurul axei sale la aceeaşi înclinaţie

la care o face de miliarde de ani, executând o mişcare de revoluţie de 365 de zile şi una de rotaţie de 24 de ore. Şi întrucât planul Ecuatorului continuă să fie înclinat în raport cu planul orbitei cu 23 de grade şi 27 de minute – pe mai departe acolo unde de zeci de milioane de ani existau anotimpuri continuă să existe şi acum, Tropicele sunt bine-mersi la locul lor ca de altfel şi Polii, continuând să menţină pe ospitaliera Planetă Albastră condiţiile optime pentru viaţă. Numai în patria noastră au avut din nou loc alegeri...

Pe ecranul cel mare a apărut iar Imaginea. Este Imaginea Lor, a Celor Trei – Cel Manierat, Cel de Bun-Simţ şi cel Pragmatic. Şi fiindcă a sosit ziua Sorocită, taciturnă, cu pumnii încleştaţi, o Mulţime perfect aliniată mărşăluieşte ca şi în alte dăţi tăcut dar ordonat pentru a comite iar ceea ce ştie dânsa mai bine să facă: să se esprime. În mijlocul străzii învăluite într-o uşoară ceaţă care ar fi un impediment şi pentru cea mai bine echipată tehnic televiziune – apar după o cotitură brusc Elementele Cheie: un cazan cazon cu sărmăluţe ce fierb încă mocnit într-o baie de aburi şi un grătar fumegând cu mititei. Moment de uşoară panică. Mulţimea se opreşte siderată, surpriza fiind însă plăcută, de altfel singura la care rezonează. Aşa încât imediat marţialitatea existentă până atunci dispare, împreună cu încolonarea perfectă şi înverşunarea mai uşor de risipit chiar şi decât ceaţa ce continuă să învăluie diorama. Dispare până şi iluzia a ceea ce părea nezdruncinatul consens, direct proporţional cu topirea precipitată a stivelor de gamele existente lângă cele două Elemente Cheie – grătarul fumegând şi cazanul aburind. Neschimbată a rămas doar imaginea compactă a Triumviratului ce se proiectează mai departe pe Ecran – a Celui Manierat, a celui De Bun-Simţ şi a celui Pragmatic. Apar primele inerente inechităţi de genul pacea farfuriei pline se face întotdeauna declarând război gamelei rămasă etern goală. Şi primele altercaţii. Chiar dacă Reprezentanţii Libertinilor lui Floricel responsabili cu dinamica producerii potolului electiv se înţeleg încă bine cu aliaţii lor responsabili cu împărţirea echitabilă a ceea ce se produce – odiul pe marginea trocului riscă să ia proporţii de schismă. Apar primele bonuri de ordine. Dar şi primii „întreprinzători” ce ca de obicei profită de situaţie, ducând totuşi la înmulţirea cazanelor aburinde şi a grătarelor fumegânde. Dar

şi la intensificarea altercaţiilor, întrucât poftele pantagruelice dar şi spiritul de contradicţie de dragul contrazicerii a Gloatei se dovedesc a fi fără limite. Apar şi primele intoxicaţii. Nu, nu mediatice, acestea şi-au produs de mult efectele – ci la propriu, întrucât o parte din cei ce au întreprins au făcut-o ca de obicei fără conştiinţă, aşa, doar de dragul întreprinderii imediat aducătoare de firfirici. Doar vuietul strident al primelor ambulanţe reuşeşte să mai acopere temporar din decibelii altercaţiei ajunsă generalizată. Ceaţa s-a mai răspândit, dar acum se lasă amurgul. – „ Fraţilor, iar am învins! Matrodul a fost răpus!” se aude deodată pe Ecran glasul redundant al Soldăţelului apărut brusc lângă imaginea serenă a Triumviratului care fără doar şi poate păstrând intacte libertăţile cetăţeneşti, îi va permite să vioajeze unde va dori. De altminteri, au fost singurele cuvinte pe care le-a putut rosti pe Ecran căci, în acel moment, se aude chicotul lui Moscvic cel Etern Zâmbitor care apasă pe butonul de închidere al apratului de proiecţie. Performant aparat, având în vedere că poate proiecta prin hologramă orice, de la Curcubee ale Păcii şi Turnuri Idem, până la imagini plăcute dar inexistente destinate Celor care etern nu vor putea gândi decât prin perfuzie... Un necaz nu vine însă niciodată singur căci uite, s-au terminat şi mititeii, nici situaţia sărmăluţelor nefiind prea roză... Redevenită Mulţime, Gloata rămasă între timp cu gurile căscate da’ goale formează iar o aproximativ ordonată coloană ce de data asta se scindează rapid şi tăcut numai în două: o parte va merge cuminte spre Cine Ştie Ce pregătită ca curând să-i fie din nou umplută gura cu ce i-a mai fost şi chiar mai mult decât atât - iar cealaltă, disciplinat, se îndreaptă spre tradiţionala Fâşie sub privirile oblice şi hohotul caracteristic dar nehomeric al Matrodului proaspăt învins după două mandate consecutive care însoţind-o, va avea grijă să stingă ultimul lumina.

SONET ÎN IAMBI FUNEBRII

Personajele:

o Ion Berzovian → băiat harnic dar zdrobitor de inimi şi idealuri.

o Tovarăşa Săftiţa → vestală în templul igienei, insuficient înţeleasă de colectivitate.

o Î. F. C. P. → Întreprinderea de Fasonat Cuie şi Piroane.

o I. E. S. S. M. → Institutul Enciclopedic de Studii pentu Salubrizare Mintală.

o Colegi, cunoştinţe, colaboratori, alte persoane de bun-simţ.

1. Referinţe la obiect

«Cu privire la adresa dumneavoastră nr.263/63 prin care ne solicitaţi relaţii asupra aspectelor fizico-psiho-moral-sociale referitoare la tovarăşul Berzovian Ion, avem de spus următoarele: Tovarăşul Berzovian Ion s-a năcut la data de 29 august 1932 în oraşul B., din părinţi A. şi D. Este salariat al Întreprinderii de Fasonat Cuie şi Piroane din anul 1949; necăsătorit, nu are copii; În Întreprindere deţine funcţia de economist principal din anul 1953. Tovarăşul Berzovian Ion este de sex b ă r b ă t e s c, un metru şaptezeci şi cinci încălţat – unul şaptezeci şi patru descălţat, 43 şi trei sutimi la pantofi, 44 şi o zecime la bocanci. Semn distinctiv – un neg între omoplaţi. Ca tip temperamental, corespunde Zodiei Fecioarei, zodie n e c o r e s p u n -z ă t o a r e sexului bărbătesc. De cele mai mori introvertit, nu-şi manifestă intens reacţiile afective, fiind înclinat spre interiorizare, nu s-a integrat vieţii de grup, zdrobind nu o dată inimi sensibile şi gingaşe. În ciuda tipului temperamental, denotă o ciudată rezistenţă la stările de încordare şi suprasolicitare, s f i d a r e care a iritat nu o dată persoane responsabile şi cu bun-simţ din întreprindere. Totuşi hipersensibil(bleg), „meticulos, migălos, conştiincios...” („prostuţ” în faţă – „tâmpit” şi „fraier” în spate), „...dispune de procese afective durabile..”(fanatism), „...neîncrezător în propriile-i forţe (ce v-am spus noi?!), ...”dispune de reactivitate redusă”(mai ales la „prostuţ”). În concordanţă cu cele arătate mai sus este un om slab, molâu, fără nerv şi iniţiativă, pe tot parcursul anului în care suntem nesolicitînd nici măcar o învoire, fie ea şi nejustificataă. Accceptă uşor şi deseori sarcini de serviciu ale restanţierilor, noi urmărind personal reacţiile-i anormale în astfel de cazuri. Într-o

zi a acceptat toate dosarele nerezolvate de la cele şase mese de lucru ale încăperii în care lucrează. Hârtiile au fost rezolvate corect şi operativ până a doua zi (!), lichidându-se asfel restanţelepe trei luni. Ca pedeapsă, pentru lipsa de interes cu care tratează colectivitatea (colegii, care plecaseră la meci), nu i s-a acordat învoire pentru acea zi. Intreoversiunea caracteristică semnului zodiacal îl îndeamnă la introspecţie, analiza propriului eu, proiectarea anumitor sentimente spre trecut(misoenism), pe care ar dori să-l redreseze. Se observă aşadar o stagnare, o stagnare nesănătoasă pentru propria-i persoană şi chiar şi pentru Întreprindere, incapacitatea de înnoire şi reînnoire individuală, atracţia pentru abstractul suspect, nerenunţatarea la principii perimate şi c o n d a m n a t e d e i s t o r i e. Dorind să-l pună la încercare, colegul de masă a lipsit o săptămână întreagă, răstimp în care cazul în discuţie a preluat operaţiile executate de tovarăşul de muncă, fiind astfel obligat să părăsească Întreprinderea în fiecare seară la orele 23:30; s-au luat măsuri aspre, care vor servi de exemplu, tovarăşul Berzovian Ion fiind sancţionat prin mustrare şi penalizare 5% sin salariu, pentru consum nejustificat de energie electrică peste orele de program. Dovedeşte însă o fire deosebit de refractară, căci a continuat să rămână peste orele de program şi în alte dăţi când situaţia „a impus-o.” Penalizările din salariu au crescut proporţional cu gravitatea şi intensitatea faptei, însă fără rezultat, aceasta demonstrând fără îndoială şi o capacitate mai redusă de recepţionare şi judecată decât colegii săi. Referitor la introversiunea şi fuga de relaţiile cu oamenii, avem de adus critici severe tovarăşului Berzovian Ion, critici pe cre nu le putem ascunde de dumneavoastră. Cu cea mai suverană sfidare pentru c o l e g i i d e s e r v i c i u, a adus grave prejudicii morale tovarăşei Săftiţa, femeia care de ani de zile cu d ă - r u i r e şi d e v o t a m e n t are grijă, prin meticulozitatea şi priceperea ei, ca holurile Administraţiei nostre să nu fie nicicînd izvor de propagare a bolilor infecţioase, refuzându-i sincerele-i efuziuni sentimentale precum şi cererea în căsătorie. Astfel, tovarăşul Berzovian Ion a fost cât pe ce să intre sub incidenţă penală, conform legii care pedepseşte pe cei ce prin comportament sau faptă pot determina suicidul altor persoane. Căci, în noaptea de 13-14 ianuarie a.c., tovarăşa Săftiţa a încercat să-şi curme – în disperare de cauza –

neomeneştile-i sufereinţe, salvată fiind de la nefiinţă de preponderenţa decanewtoniană inferioară. Mărturie stă şi astăzi caverna din tavanul sufrageriei tovarăşei, pe care dânsa, cu îndreptăţită legitimitate, o va păstra, ca amintire, până la victoria finală ce va încununa de succes lupta ei împotriva nepăsării şi neomeniei (urmând ca partea pecuniară a reparaţiei să fie susţinută de cuantumul pagubelor morale pe care subiectul în cauză tocmai le suportă). Acestea sunt datele cu care Î. F. C. P. speră să ajute Institutul Dumneavoastră în munca de elucidare asupra subiectului Berzovian Ion.»

2.„ La punct” o voce discordantă

«B ă i t o v ă r ă ş e l e, da, tu ăl de mă r e d a c t e z i în momentele astea, nu te mai uita şi în stânga şi în dreapta, cu dumneata vorbesc – mă întreb uneori în nopţile-mi de veghe – cum de s-a putut ca Institutul Enciclopesdic de Studii pentru Salubrizare Mintală să încadreze un element dumneata? De asemenea, mă întreb cum de s-a putut ca după atâta timp să nu fii în stare a-ţi reveni la normal? Cum de se poate să iei apărarea unui individ atât de periculos pentru sine şi pentru societate? Dacă stau să mă gândesc bine, chiar dumneata ai trebui pus în discuţie la I. E. S. S. M., da, dumneata, care ai importanta misiune şi sarcină de a da adrese şi citi răspunsurile! Bine că rezolvarea cazurilor nu depinde în e s c l u s i v i t a t e de dumneata! Căci acolo, b ă i t o v ă r ă ş e l e, trebuiesc oameni i n c l u s i v i! Care să nu ierte năravurile rele şi î n v e c h i t e! Da, b ă i t o v ă r ă ş e l e, ai ghicit, sunt unul din acei care cu braţele şi cu mintea au contribuit şi contribuie la evidenţierea Î. F. C. P.-ului. Şi să nu crezi că dacă voi semna cu un p s e u d o a n o n i m a t voi fi mai puţin i n c l u s i v! Nu! Voi tăia în carne vie, voi scrie şi voi p u b l i c a, pentru ca oameni ca dumneata să nu mai stea în psturi de răspundere ca cel pe care îl ocupi! Pentru ca indivizi precum tovarăşul Berzovian să nu-şi mai găsească niciodată c o r i f e i ai a p o l o g e t - i s m u l u i! Oameni care înşală colectivitatea din care fac parte, le sfidează şi nu le înţeleg, indivizi care pentru că au şi ei o diplomă-două de facultate acolo fac pe nebunii!! Jos cu ei, la muncă, aşa, să simtă! Nu ca dânsul, că toată ziua fuge prin hală

şi apoi se întoarce în birou, iar noaptea mai şi doarme, în timp ce eu stau la poartă şi suport pericolele unei a g r e s i u n i a c o n t r o a l e l or. Merge prin hală cică ca să strângă „date despre plan”, dar el se duce ca să zdrobească inimile multora dintre tovarăşele noastre de viaţă şi idealuri, pentru ca apoi să se grozăvească cu noile lui z d r o b i r i, motiv pentru care nu are timp să-şi facă treaba la timp şi este nevoit să stea peste program! Am văzut nu o dată lumină în c a r i e r a mea, de la mine, de la poartă! Într-o noapte, a ars tot timpul lumina. Colegii lui realizaseră în ziua aceea o importantă economie, căci plecaseră la meci la ora 12:00 ante-meridian. Numai dânsul a rămas, chipurile, „să muncească”, consumând nejustificat energie electrică şi atrăgând sacţiuni asupra lui. Cine este de vină? El?Nu, noi, cei care nu am accelerat la timp procesul de reintegrare şi integrare în colectiv. Vezi aşadar, d r a g ă t o v ă r ă ş e l e, că sunt capabil şi de autocritică. Cât despre colectiv, acesta trebuie să-l strângă la pieptul său, să lucreze s u- b i e c t i v, eficient, în c o n t r a t i m p cu ceilalţi colegi. Păi să fiu eu în locul dânsului, aş termina treaba pe o zi întreagă într-un sfert de oră. Restul ar fi timpul meu liber, ce interesează pe cineva dacă eu am fost mai h a r n i c? I-am spus şi lui o dată asta, să-l aduc cu picioarele pe pământ, dar m-am trezit eu cu ele în aer. Ce să facem, munca de lămurire cere sacrificii. Dacă nu o ştiai, învaţ-o de la mine, un om cu palmele b ă t ă t o r i t e de muncă!

SEMNAT:Pseudoanonimatul.»

3. Un colectiv unit «Tovarăşe lector al I. E. S. S. M. : Suntem un colectiv de oameni ai muncii de la Î. F. C. P., doritori şi noi - ca toţi oamenii de bine din Întreprindere, de altfel – să vă ajutăm în nobila şi utila dvs. acţiune de investigaţii. Noi, tovarăşe lector, suntem colegi apropiaţi ai tovarăşului Berzovian Ion, aşa că suntem poate cei mai îndreptăţiţi în a vă iniţia, în a vă preda A. B. C.-ul acestui bizar om şi coleg. Nu am putea spune că nu munceşte, ba chiar dimpotrivă! Dar noi avem convingerea că nu o face din exces de zel, dintr-un autentic elan al muncii, ci pentru a ne d i s c r e d i t a pe

fiecare dintre noi, pentru a ne micşora din v a - l o a r e a r e a l ă în ochii şefilor noştri. Aceste acţiuni nu pot fii constructive, căci noi suntem mai mulţi şi vorba satrapului: „Proşti, da’ mulţi, mulţi da’ proşti!” Vedeţi, aşadar, că printr-o acţiune de autodistrugere şi – de ce nu? – prin intermediul euforizantelor, îşi măreşte capacitatea de muncă astfel încât, chipurile, ne întrece pe toţi. Să recurgem noi la asemenea t r u c u r i şi v i c i i ? Pentru nimic în lume! În toate societăţile justiţiare şi civilizate aceste procedee pot reprezenta cazuri penale. Ce este de făcut? Cum să-l reintegrăm pe tovarăşul nostru de muncă? Cum să-l facem să înţeleagă că aşa cum procedează el nu este bine, că astfel te poţi înstrăina de oameni şi chiar de societate? Nu vrea să adere la fracţiunea sportivă a Întreprinderii noastre Şurubul Rotitor, viaţa lui spirituală fiind ternă. Sportul întăreşte organismul, dezvoltă curajul, viaţa de stadion e d u c ă. Zilele trecute a refuzat să meargă în locaşul sus-amintit. A fost penalizat pentru risipă de electricitate? Foarte bine! Să înţeleagă că trăieşte între oameni, iar aceşti oameni trebuie băgaţi în seamă. Ca tovarăşa Săftiţa, de pildă, o tovarăşă harnică, ce munceşte peste puterile sale, şi care găseşte şi timpul necesar să răspunsă la toate chemările colectivităţii, ajutând-o uneori prin sfaturile şi acţiunile ei corespunzătoare. Ce acuzaţii ar putea tovarăşul Berzovian să ne aducă? Ne-a lucrat nouă? A lucrat Întreprinderii de la care îşi câştigă existenţa. Şi nu l-a obligat nimeni! Şeful de birou i-a spus într-o doară că bine ar fi dacă s-ar lichida de la sine(subliniem – de la sine!)toate micile restanţe acumulate de-a lungul lunilor din cauze obiective. Atât, şi nimic mai mult! Dânsul a înţeles greşit aluzia! Ce, dacă cineva i-ar cere să sară în puţ, ar face-o? Noi nu credem! Şi în definitiv, dacă nu îi convine locul de muncă, producţia are nevoie încă de multe braţe. Câţi oameni n e d r e p t p ă ţ i ţ i poate de soartă nu aşteaptă un loc vacant!

Tovarăşe lector:Să fie clar: noi nu vrem să ne debarasăm de nimeni, cu atât

m a i m u l t de tovarăşul Berzovian, cum la o analiză superficială şi rău-voitoare ar putea înţelege cine ştie ce ins cu principii înguste şi intenţii străine de ale noastre. Noi vrem – aşa cum am mai spus-o – să-l r e i n t e g r ă m pe colegul nostru care, v o r b a v o r b e i, s-a rătăcit d e t u r m ă!

Un grup de colegi, care din î n a l t e

principii doresc să rămână

Anonimi ».

4.Femeia cu necazuri

« T o v a r ă ş e: Sunt o femeie necăjită şi încă tânără, pentru care gloriosul dvs. Institut este singurul reazăm şi i m b l o d. Şi vă scriu, t o v a r ă ş e, cu speranţa că mă veţi înţelege şi mă veţi ajuta cu a j u t o r u l s p i r i t u l u i o m e n e s c a l c a r a c t e r i s t i c i l o r dvs. Stau câteodată şi plâng, plâng, înmoi cârpa î n c a r e s p ă l c u l o a- r u l în lacrimi, şi spăl, şi plâng, de se aud hohotele pân’ la dom’ şef care iese afară şi mă întreabă: „Iar plângi, Săftiţo?”. – „Iară, dom’ şef, că ştiţi dvs., necazurile e multe, viaţa puţină, am necazri şi pe interior şi pe exterior.” – „Iar ai necazuri?”, mă întreabă cu s u a v ă c e r t i t u d i n e în glas care pe alocuri dă c o m p l e z e n ţ e de m i l ă. – „Iară, ăl vechi, dom’ şef, ştiţi dvs. Că ce nu i-o plăcea la mine? De ce nu se uită măcar cu coada ochiului când muncesc în genunchi cu găleata alături, că până şi d-voastră îmi mai mutaţi câteodată găleata nescăpându-mă din ochi, de, ăştia e şefii buni, care munceşte cot la cot cu subalternii, care pune trudă şi p s i h i c ă în munca lor creatoare.” – Şi plâng, şi plâng, până ce lui dom’ şef i se rupe inima de mine, şi-mi dă drumu’ mai d e v r e m e sau mai t â r z i u, şi uneori face chiar dânsul treaba în locul meu, neuitîndu-se că e ditamai şefu’ acolo. Şi pe Ionică al meu o dată l-am rugat să-mi ducă găleata, şi după ce mi-a dus-o o dată, a intrat în birou, că fusese doar până la budă. În seara aia am plâns iar, că i se rupea inima lui dom’ şef şi mi-a dat drumu’, iar eu m-am dus acasă şi de supărare nici la cănăstiţa făcută cu vecinu’ nu m-am putut concentra. Plângeam, plângeam, şi mă lăsa rece şi coniacul trei stele, şi nici măcar zece ţigări nu am putut fuma în seara aceea. T o v a r ă ş e, cu ce am păcătuit? Cu ce-am greşit eu pe lumea asta să fiu atât de necăjită şi năpăstuită? Ieri mi s-a ars

o siguranţă şi nu mai am lumină în sufragerie; azi mi s-au spart trei pahare din vitrină; ce să mă fac? Am luat trei zile medical, dar dacă de la culoarele neîngrijite se propagă în birouri o epidemie de molimă? Vai, mă gândesc la dom’ şef cum o da el la mătură şi teul cu cârpă, la tovarăşul Berzovian (sufletul meu drag) cum cară găleata uitându-se din spate la dom’ şef! Eh, parcă văd că o să mă-ntrebe iar: - „Necazuri-necazuri, tovarăşă Săftiţa, dar cu planu’ ce facem?”- Şi eu o să răspund: - „Ei, dom’ şef, pentru trei nu e condiţii, trei le îngroşăm în grafic şi trei le dăm dispărute.” Ce să fac, dacă colectivitatea nu mă ajută? Le-am spus de atâtea ori că vreau să lucrez şi eu pe schimbu’ doi, că am dimineaţa u n e l e probleme. Ce, nu mă vede tov paznic la poartă dacă nu am venit într-o seară? Şi chiar dac-am am lipsit, ce, nu sunt şi eu om? Că doar am şi eu necazurile mele. Şi acum, peste toate se suprapune şi ăsta: mi-a căzut şi mie drag un om, şi nici ăla nu se uită la mine. Că eu mă îndrăgostesc mai greu, sunt o fire mai d e f i n i t i v ă. Că nici el nu e căsătorit, ş-am putea fi fericiţi împreună. Ce, dacă are ceva mai multă carte decât mine – o Academie de ani unde se face comerţ şi o facultate unde se intră cu piciorul mâinii cu care scrii ( că nu mai mi-aduc aminte cum le zice) trebuie să se ţină băţos? N-am voie să mă simt şi eu fericită cu omul pe care îl iubesc? Aş putea să fiu o soţie harnică şi atentă, poate chiar o p t i m ă. Toţi oamenii din întreprindere mă ş t i e cât de iubitoare sunt. Aşa. T o v a r ă ş e: Dacă în termen de 24 ± 4 ore nu-l determinaţi să îşi schimbe poziţia refractară şi neconstructivă, eu mă sinucid şi apoi declar grevă! Vorba ălora de au făcut lumea acum m i l i o a n e de ani: „ Mai bine să se distrugă toată această lume, dar să se facă dreptate ultimului P l e b e u !” ».

5. Obiectivitatea subiectivităţii

« Referitor la răspunsul dat adresei noastre 263/63, vă răspundem şi vă comunicăm măsurile ce se impun în cazul subiectului Berzovian Ion (272/63). Subiectul Berzovian Ion este într-adevăr, ca tip al temperamentului pur (ideal) în Zodia Fecioarei (zodie n e c o r e

s p u n z ă t o a r e sexului bărbătesc), fiind înclinat nu numai spre nevrozism, ci şi spre bigotism şi misticism, de aceea reprezentând un personaj nesigur datorită reacţiilor imprevizibile pe care le poate avea. Faptul că acceptă – după cum afirmaţi d-voastră – sarcini ce nu-i aparţin, confirmă cele spuse mai sus: acest act de aşa-zis altruism este executat premeditat, pentru ca mai apoi să-şi poată lua învoiri şi concedii în număr nelimitat şi nejustificabil, pentru ca în cele din urmă, datorită exceselor săvârşite în timpul furat muncii creatoare, să-şi ruineze sănătatea pentru ca mai apoi să solicite pensionare pe caz de boală! Încercarea de inducere în eroare a colectivităţii trebuie pedepsită aspru, astfel de indivizi îi înveninează viaţa! Cu privire la rămânerea peste program, acest obicei trebuie curmat cu fermitate, deoarece indivizii cu reacţii imprevizibile, la adăpostul întunericului, sunt capabili de orice, acesta din urmă dându-le curaj. Fuga de relaţiile cu oamenii, căutarea singurătăţii, anxietatea – iată tot atâtea dovezi asupra unui ipotetic trecut neconvenabil, pe care până acum l-a ascuns cu diabolică dibăcie. Se impun cercetări şi traducerea în justiţie la nevoie.

MĂSURI NECESAR A FI LUATE DE URGENŢĂ:

supravegherea în permanenţă a subiectului Berzovian Ion, nescăparea din ochi nici o clipă a persoanei sale;

comunicarea de urgnţă către Institutul Enciclopesdic de Studii pentru Salubrizare Mintală o oricăror manifestări ce se pot teoretiza în simptome;

mărirea sarcinilor de serviciu astfel încât ele să nu-l poată obliga a avea motiv de a sta peste orele de program;

controlul asupra tuturor hârtiilor pe care le rezolvă, a indigourilor cu care este nevoit să realizeze eventualele copíi;

analize de laborator asupra tutunului din ţigaretele pe care le fumează, sandviciurilor pe care le mănâncă, a cafelei e. t. c.

perchiziţionarea de către colectiv – în mod discret – a dulapurilor, sertarelor şi nişelor din masa sa de lucru în vederea reţinerii oricărui obiect contondent sau tăios;

prevederea încăperii în care lucrează cu sisteme de alarmă eficace, ale căror difuzoare să fie montate în toate încăperile palierului ( toaletele fiind prevăzute şi cu indicatoare luminoase.);

desemnarea unui coleg la 24 ore care în timpul liber să controleze telefonul subiectului discutat şi, într-un grafic de variaţie, să consemneze orele la care aparatul a fost ocupat;

desemnarea unui coleg în fiecare seară care să-l urmărească de la distanţă la parcurgerea drumului spre casă;

despăgubiri materiale plătite de subiectul Berzovian tovarăşei Săftiţa pentru pagubele spirituale produse;

asimilarea generală a subiectului Berzovian de către colectivitate, în sânul căreia să-şi desfăşoare activitatea util şi constructiv;

În cazul în care nu se ajunge la nici un rezultat prin nici o metodă, este necesară anunţarea I. E. S. S. M.-ului pentru luarea măsurilor suplimentare ce se impun, pentru ca astfel de cazuri să fie definitiv localizate. În încheiere, adresăm mulţumiri Î. F. C. P.-ului pentru concursul dat în depistarea unor elemente negative, sperând totodată că legăturile de colaborare se vor intensifica în folosul păstrării normalităţii în viaţa de colectiv, precum şi în folosul cercetărilor ş t i i n ţ e i.»

6. « „ SIC TRANSIT GLORIA MUNDI”...

... colegii, tovarăşa Săftiţa şi cunoscuţii, anunţă cu inimile cernite de durere dispariţia fulgerătoare a celui ce a fost Ion Berzovian. Coleg bun, om de suflet şi onoare, i u b i t i u b i t o r şi t a n d r u, şi-a pus ani în şir puterea de muncă şi creativitatea în slujba Întreprinderii Noastre. Poate la vremea respectivă nu l-am apreciat suficient, poate nu a fost îndestul răsplătit pentru efortul depus dar, totdeauna s-a bucurat de stima şi aprecierea unanimă a colectivităţii. A fost în sânul nostru o oază de blândeţe şi bunătate, gata oricând să sară în ajutorul oricui, preluând uneori voluntar sarcini împovărătoare. De ce a trebuit să treacă în nefiinţă atât de

tânăr? De ce nu şi-a menajat îndeajuns sănătatea? Aici suntem de vină şi noi, care nu am ştiut să-l oprim la timp din eforturile distrugătoare ce-l condamnau sigur. Pe viitor ( am tras învăţămintele), vom ştii să protejăm m a i b i n e asemenea elemente, în aşa fel încât surplusul de energie să şi-l poată canaliza pe direcţii benefice sănătăţii lor fizico-psihice. Dar, niciodată nu vom putea fi ostoiţi de pierderea grea a celui ce a fost Ion Berzovian, chipul tău ne va rămâne de-a pururi în memorie pentru viitor, ca e x e m p l u de f a p t ă.»

I n c o g n i t o Era foarte greu de stabilit vreo responsabilitate, având în vedere perioada nedeterminată cronologic pe parcursul căreia se desfăşuraseră evenimentele ce avuseseră un tragic deznodământ. „Evenimentele” este un pic cam mult spus, având în vedere că „acţiunea” propriu-zisă constase din faptul că un om staţionase o vreme relativ îndelungată pe un scaun, fără a se ridica pesemne mult timp de acolo, pentru ca în cele din urmă să se constate că nu se mai poate ridica deloc. Ba chiar că, de fapt, insul nici nu mai exista în carne şi oase. Sau mai bine zis doar în carne. La funestul rezultat nu se ajunsese brusc. Nu, lucrurile se derulaseră după cum am mai spus pe un interval mai lung de timp, sub ochii şi chiar nasurile de bună seamă sensibile a sute de duzini de călători. Care sfârşiseră prin a considera ca pe ceva făcând parte dintr-un cadru firesc arătarea vag humanoidă înfofolită primăvară-vară-toamnă-iarnă în acelaşi palton, cu acelaşi fular neglijent legat la gât, peisajul având ca terminaţie eternul fes soios şi strâmb aşezat pe tigvă. Şi încă ceva ce merită reliefat, acest monument era tot timpul plasat pe unul şi acelaşi scaun – anume penultimul din spate, rândul cu uşi. Dacă n-ar fi fost în aşa măsură de atotduhnitor, pasagerii – mai ales cei cotidieni ai liniei de transport în comun cu pricina – ar fi putut crede că respectiva statuie care amintea vag de un tablou impresionist – este o adăugare ce frizează un nonconformism uşor cinic oferit de Societatea de Transport în Comun, asta în scopul ruperii anodinului, măcar într-un singur vehicul al Societăţii, cu rezultatul învingerii plictisului şi înveselirii pasagerilor ce ar fi „căzut” să

călătorească cu respectivul purtător de pantograf. Ce e drept, călătorii duceau frecvent batistele la nas – asta cei mai intelectuali şi rafinaţi dintre dânşii care din motive de educaţie nu concepeau să-şi exprime altfel protestul, cei mai puţin „intelectualizaţi” exprimându-şi însă prin viu grai frustrarea, câteodată prin sarcasme bine ticluite, dovadă de netăgăduit că autohtonii noştri s-au născut nu numai poeţi, ci şi vajnici persiflatori. Dar ce nu ştiau pasagerii mai mult sau mai puţin fideli ai acelei linii de transport în comun era că, şi după ce noaptea târziu vehiculul trăgea la depou, oamenii de serviciu de acolo obişnuiţi ca întreaga societate civilă cu paradigma „ ciocul mic şi joc de glezne” – îşi făceau conştiincios datoria de a igieniza incinta respectivului vehicul fără a crâcni vizavi de statuia înfofolită şi situată în permanenţă pe penultimul scaun de la ultima uşă, din spate. Tăcuţi măturau podeaua, după care spălau pereţii redându-le astfel albeaţa, curăţând totodată şi însemele graffiti de eventualele pete de praf stratificat, spre a sfârşi la fel de silenţios prin spălarea geamurilor atât pe dinafară cât şi pe dinăuntru, excepţie făcând doar cel din dreptul arătării. Atât de discreţi şi de neclevetitori se dovediseră a fi aceştia, încât ancheta ulterioară nu putuse să demonstreze nici măcar un caz în care angajaţii însărcinaţi cu salubrizarea vehiculului să fi avut barem o discuţie accidentală la o pauză de ţigară referitor la posibila mumie a unui faraon mai obscur ce descinsese din cine ştie ce întâmplare sau glumă de prost-gust din vitrinele securizate ale Luvrului, direct pe una din banchetele de plastic ale unuia din vehiculele Societăţii de Transport în Comun. O singură dată se produsese o intempestivă şi furioasă grevă a slariaţilor cu pricina, ca singură revendicare aceştia neavînd vreo mărire de salariu sau acordarea de noi sporuri, nici chiar micşorarea lefurilor cu o pătrime din motive de criză - singura cerere fiind aceea de a li se distribui lunar câte patru perechi de măşti chirurgicale, din acelea din care se găseau la farmacie la un preţ nu prea mare, cerere pe care Direcţia uimită o aprobă imediat, având în vedere şi că între timp răceala care se propaga de la papagali la om se combinase cu alte tipuri de gripe provenite de la alte orătănii şi nu numai, provocând tot felul de mutaţii ale vibrionului. Direcţiei nu-i trecuse nici o clipă prin cap că revendicarea salariaţilor ar fi putut avea ca scop protejarea de vreo altă năpastă.

Deznodământul venise brusc – vorba Apocalisei – necunoscându-se nici ziua, nici ceasul când avea să se producă. Cetăţeanul care într-o zi se urcase gâfâind cu cele două şipci ce erau ca dimensiune cât o treime din incinta vehiculului nu avea să ştie că în acele momente îi era sortit a deveni protagonistul unei păţanii bizaro-funebre. Reuşise numai el ştia cum să scoată din şantierul unde lucra cele două bucăţi de lemn pe care le transporta acasă, unde datorită politicii înţelepte a tuturor guvernelor din ultimile două decenii, gazul metan ajunsese la un preţ care îl făcuse să îşi demonteze arzătoarele din sobă doar aşa, din spirit de frondă. Şi pentru că spiritul de frondă nu ţine pentru multă vreme de plapumă iar guvernul actual, dovedindu-se inuman, nu îi venise la domiciliu in corpore şi în genunchi spre a-i monta plângând arzătoarele la loc – recursese la soluţia cu şipcile, sustrăgându-le dintr-un şantier al cărui cvartal de locuinţe mai mult ca sigur după finalizare nu aveau să se vândă prea curând, şi de unde era convins că imediat după terminarea lucrării avea să plece afară fiind dat, şi cu leafa pe cinci luni neplătită. E, şi acum avea să se producă toată tărăşenia când, după ce intrase răzbit cu un unghi de el inventat pe ultima uşă a mijlocului de transport în comun şi cu paşi târşâiţi făcând o parte din pasageri să coboare precipitat pe uşile ce erau încă deschise, ajunsese să delimiteze cu cele două şipci ţinute pe umăr nu numai treimea vehiculului – ci şi linia mediană a lăţimii acestuia – executând o fatidică mişcare de rotaţie dreapta de numai câteva grade, atingând uşor ceea ce părea a fi o mumie cu palton jegos şi fes ţuguiat ce stătea de cine ştie când pe penultimul loc de la uşa pe unde tocmai intrase. Efectul se făcu imediat simţit, însă nu şi îndată observat de pasageri: paltonul alunecă uşurel precum colanţii pe pulpele şi gambele unei dame care pe marginea patului se dezechipează astfel negreşit pentru culcare, dezvelind scheletul neverosimil de alb, în contrast cu amurgul cenuşiu ce pătrundea prin ferestrele de acum îngălate după o zi de preumblare prin oraş; fesul căzu de pe tigvă, dezvăluind în toată splendoarea capul-de-mort care se suţinea pe scheletul intact, spătarul plin de desene graffiti alcătuind aparent cadrul suportului de celuloid pe care se poate observa atât de clasicul şi didacticul schelet uman existent în orice laborator de anatomie ce se respectă.

Momentul descoperirii priveliştei niţel cam neobişnuite pentru acel loc a debutat cu ţipătul scurt al unei cucoane, urmat de o bufnitură surdă. Pasagerii riverani incidentului au întors alene capul, au observat pasagera albă ca varul întinsă la podea, au aruncat o privire semnificativă priveliştii de pe penultimul scaun de la uşa din spate, apoi iar o ocheadă femeii, de data asta privind-o cu zâmbetul enigmatic care părea să spună – „Da’ slabă de înger mai eşti, tanti!...” Apoi au început să se privească unul pe altul, cu un zâmbet de astă dată încurcat, adulmecând suava exhalaţie a paltonului, melanj între dampful unui articol de îmbrăcăminte îndelung ţinut într-un dulap, care cu toată naftalina de prin buzunare tot a fost mâncat de molii – şi veston de soldat târât toată ziua la instrucţie prin noroi, care tocmai se îndreaptă în pas de defilare spre cazarmă. Câţiva chiar îşi scoseseră telefoanele mobile privindu-le încurcaţi, ca şi cum ar fi fost surprinşi de existenţa în buzunarele lor a acelor articole electronice. Le scoteau şi băgau înapoi în buzunare lustruindu-le astfel ecranul. Unul din dânşii încetă această mişcare browniană, captivat fiind între timp de ultimul joc en vogue pe care cu o seară înainte îl descărcase dintr-o reţea de profil. În staţia terminus, se făcu o oarecare îmbulzeală la coborâre, nejustificată de vreo aglomeraţie din interiorul vehiculului. O dată ajunşi pe cimentul refugiului, pasagerii se risipeau ca mierlele, unii dintre dânşii - din pricina nerăbdării - nemaiaşteptîndu-şi rândul la ieşirea prin grilaj, sărind peste barele de protecţie ale pasului spre a se volatiliza neverosimil de repede în amurg. Pasagera care de la ridicarea cortinei şi până atunci rămăsese la orizontală îşi reveni în fire cu doar o clipă înainte ca uşile vehiculului să se închidă spre a intra în secţiunea de staţie de unde urma să se umple cu pasageri spre a pleca din nou în cursă. Imediat ajunsă pe refugiu începu să meargă neaşteptat de repede pentru o persoană aflată până nu de mult în semicatalepsie, oprindu-se brusc dar firesc în faţa telefonului public portocaliu, ca şi cum gestul acelei staţionări ar fi făcut parte dintr-un libret ce se referea la ritualul unei cavalcade. Formă un număr scurt, din trei cifre, având apoi o convorbire pe ton jos. Glasul monoton fu însă brusc întrerupt de tonalitatea de soprană, auzindu-se lămurit: „Da’ de ce vreţi să-mi spun numele şi adresa? Reprezentanţi ai sistemului ticăloşit!” După care trânti receptorul în furcă, volatilizându-se la fel de brusc ca ceilalţi călători, cu vaga

speranţă în suflet că camera de filmat din apropiere poate nu funcţiona în acel moment. Momentul sosirii cu vuiet infernal de sirene şi aspect multicolor al girofarurilor reprezentanţilor surprinse în incinta vehiculului doar pe omul cu şipcile care, ajuns la uşa de lângă cabina conductorului, căuta cu disperare să reinventeze spre a putea coborî unghiul pe care îl folosise cu treizeci şi cinci de minute înainte spre a se urca. Scena se consuma perpendicular pe profilul conductorului care ieşea grăbit pe uşa rezervată numai lui, sprea a se duce în fugă la ghereta unde avea să îi fie trecută în foaia de parcurs ora cursei tocmai consumate. Nu aruncă nici măcar o privire de constatare celui care în acel moment, cu şipcile pe umăr, îşi ispăşea probabil pedepsele pentru greşelile comise într-o viaţă anterioară, procedând precum într-o povestire SF marca Ray Bradbury unde cel damnat pentru comiterea cine ştie cărui lucru neconform cu societatea în care trăia, nu era băgat de nimeni în seamă, orice ar fi făcut - atitudine colectivă provocată de semnul pirogravat pe frunte. Omul cu lemnele era de altfel singurul care habar n-avea de priveliştea inedită ce trona pe penultimul scaun de la uşa din spate. Şi poate nu ar fi ştiut niciodată, ba poate într-un acces de sagacitate ar fi găsit chiar şi unghiul eliberator, dacă în acel moment maşinile instituţiei abilitate nu ar fi încadrat profesionist vehiculul de transport în comun, aşa încât acesta să nu mai poată pleca de pe loc. - Uf, bine că până la urmă a apărut cineva! Poate mă ajutaţi şi pe mine!..., răsuflă uşurat insul când simţi de la uşa din mijloc o prezenţă umană, căreia cu gest nepriceput îi azvârli chipiul de pe ţeastă, mişcându-se din ce în ce mai precipitat de perspectiva eliberării. Cel văduvit de acoperământ nu-şi pierdu cumpătul, ba chiar nici nu se enervă şi, fără a încerca să recupereze imediat obiectul de inventar al statului, privi la şipcile din faţa sa care acum pendulau într-o parte şi-ntr-alta. Cu siguranţă nu se afla în Frigia, nici măcar în templul lui Iupiter, nici dânsul neputînd fi confundat cu Alexandru Macedon. În plus, problema ce o avea în faţă nu era constituită din vreo frânghie înnodată temeinic de vreun inimos plugar-monarh Gordius, aşa că nu-şi trase sabia inexistentă din teacă ci, mergând de-a lungul şipcilor începu să le rupă răbdător în secţiuni mici, până când păcăliciul ajuns lângă uşa conductorului reuşi să

iasă exhibând un chiuit eliberator. Intantaneu, fragmentele de lemn poposiră lângă rigolă, după care omul statului îşi recuperă calm chipiul, aranjându-şi-l tacticos pe cap. - Da’ ce, le-ai rupt?... E, lasă, aşa, aşa... Oricum trebuia să o fac eu în curte, înainte de a le băga în sobă... Mulţumesc, băi tată, bă... Fosta leşinată nu avusese noroc: camera de luat vederi funcţiona. Şi fiindcă fusese identificată, după ce negase cu încăpăţânare că ar fi călătorit în acea seară pe acea linie, într-un final recunoscuse totul, din pricina mărturiei celui care captivat de noul joc pe mobil, nu-şi mai băgase – spre deosebire de ceilalţi călători – celularul în buzunar: - Ba aţi fost în vehicul, doamnă!... Eu personal v-am văzut când aţi căzut la podea; ce rost are să negaţi, aşa nu faceţi decât să vă îngreunaţi situaţia... - Aşa e... aşa e..., murmurau ceilalţi pasageri ce în zadar reeditaseră povestea cu Olandezul Zburător, blestemul lor fiind aceeaşi cameră ce din nefericire funcţionase. – Ascultaţi-l pe tânăr, este mai bine să recunoaşteţi totul, veţi primi circumstanţe atenuante, v-o spun eu, care am două diplome în Drept şi un Masterat, se auzi pe post de concizie un glas aparte din mulţime. În sfârşit convinsă, femeia conchise că numai o mărturisire completă, sinceră, către organe, putea într-adevăr să-i uşureze situaţia: - Eu v-am făcut reprezentanţi, da americanii de ce i-au ţinut sclavi atâta amar de vreme pe strămoşii lui Maicăl?..., îşi exhibă ea imputarea cu glas piţigăiat. - Băi, tată bă, nu-s decât nişte şipci, patronu’ mi le-ar fi dat sigur, da’ n-a fost în seara asta în şantier ca să i le cer oficial, nu-l ştii ce om de zahăr e, ce să-l mai deranjăm, hai s-o rezolvăm între noi... Se vede că explicaţia nu-i fu de folos, întrucât a trebuit să ia loc în dubiţă alături de fosta leşinată acum trezită de-a binelea şi fostul cărăuş de combustibil lemnos. - Da’ cu mine ce aveţi?, se auzi glasul scâncit al conductorului. – Trebuie să plec în cursă, am patru copii, primele douăsprezece curse pentru ei le fac, fiind banii cu care îi hrănesc zilnic. Tocmai am ajuns la a unsprezecea... Să urc acolo?... Da’ de ce...?, se miră îndreptându-se spre dubiţa a cărui girofar arunca sclipiri ca de lamă de cuţit, luând într-un târziu loc lângă ceilalţi doi suspecţi.

O dată cu televiziunile ce ajunseseră în păr la faţa locului, sosise şi inevitabilul purtător de cuvânt Davidian Baros care, zâmbind fâstâcit, încerca să se asigure că este în direct: - Da, se pare că am preluat transmisia, bună seara, stimaţi telespectatori, vă transmitem de aici de la faţa locului un caz ale cărui date în totalitate de astă dată nu vi le putem dezvălui, asigurându-vă însă că, ca de obicei, instituţia noastră îşi va face cu promptitudine datoria, aşa încât sperăm că în cel mai scurt timp vă vom putea transmite concluziile cu toată transparenţa. Ca prime dezvăluiri, din respect pentru dumneavoastră şi telespectatorii dumneavoastră, putem doar să afirmăm că este posibil ca şipcile să fie cheia problemei... - Foarte tare! Tare de tot, stimaţi telespectatori, având în vedere că elementele anunţate a fi cheia misterului sunt material lemnos! Iată-le aici, rog colegii să focalizeze rigola – alo, colegii, se poate rigola? – iar acum ca să ne luăm lefurile, câteva minute din ceea ce vă face să palpaţi înfriguraţi telecomanda – între timp sunaţi-i pe inamici şi duşmanii de moarte spre a-i felicita scrâşnit că în seara asta nu au fost pasageri în vehiculul ce îl aveţi acum în imagine! Alo, regia!... Între timp, sosise la faţa locului suav, cu discreţie şi distincţie intelectuală inventatorul radiografiilor plaiului aborigen, Papatapapp Ori Ratiocrafiefici. În agitaţia generală, nici nu fu observat când urcă treptele uşii din spate şi, privind inexpresiv la sheletul fără cortină ce parcă fusese dat uitării, zise dezinteresat, având în vedere că nu se afla prin preajmă nici o cameră de luat vederi, sau vreun microfon care să-i imortalizeze panseurile: - Mda... în cazul de faţă, avem de-a face cu ceea ce s-a concretizat în paradigma excepţia care confirmă regula, dovedindu-ni-se cu puterea exemplului că în existenţa obişnuită, precum în matematică şi fizică, trebuie lucrat cu nenumăraţi coeficienţi de siguranţă; priveliştea ce ni se devoalează acum în faţa ochilor nu mai arată ca o dejecţie ci ca un schelet, a cărui inimă nu mai are cum să arate ca un cur, întrucât asupra acesteia au acţionat de mult factorii naturali de descompunere. În plus scheletul există, anusul, nu, întrucât dacă funcţia crează organul, şi reciproca este valabilă, având în vedere că cel puţin în ultima parte a vieţii, cazul de faţă nu este suspectibil că ar mai fi avut ce să ingurgiteze pe post de hrană zilnică, fiind deci o rezultantă logică că nu a mai avut

nici ce să expectoreze pe post de fecală. De unde şi lipsa anusului. Şi, zicând toate acestea, coborî alene din vehicul, de abia pe trepte dându-şi seama că îşi ţinuse inutil până atunci batista parfumată la nas, întrucât în faţă avusese doar o privelişte lugubră, nu însă şi urât-mirositoare. Intempestiv, de după un colţ, printre girofaruri şi dubiţe, apăru cel al cărui plai fusese radiografiat de cel ce cobora treptele vehiculului cu proba-martor, având arborată distincţia unui demnitar ce coboară pe rampa avionului de protocol. - Unde e, mânca-ţi-aş?... Arătaţi-mi-l, ca să nu fac pe loc o insolenţă! Păi se poate, mă-nţelegi - cu biştarii pe care îi am de mărunţiş într-un singur buzunar, pot să-i plătesc toate facturile restante pe un an – de ce să se chinuie omu’? Arătaţi-mi-l numa’ – şi pe loc scot magnoţii!... - I-ar fi fost de ajuns măcar un corn pe zi şi un iaurt, amărâtul de el, şi n-ar fi ajuns în starea de decrepitudine în care este acum, zise acru-dezabuzat cel a cărui televiziune revenise iarăşi în directul spectaculos, după pauza tehnologică aducătoare de salarii. – Dar nu vom dezvălui ce marcă de lactate i-ar fi trebuit servite şi nici ce unitate de panificaţie ar fi trebuit să-i asigure cornul, ca să nu ne trezim la proces cu ei... - Un corn pe zi!? Numa’ unu?! Acum chiar că îmi vine să fac o insolenţă şi să îţi spun că cu teancu’ ce-l am în ăstălalt buzunar nu un corn – zece, douăzeci, treizeci de cornuri îi puteam da pe zi, plus o navetă de lapte!... De când zici că stă pe scaunu’ ăla? De nouă sute de zile?... l-ai testat cu Carbon13?... da’ ce este ăla...? ...Altceva decât Indicele Q...? ...aha... Ăăă... Păi dom’ne, uite, cu jumătate din teancu’ ăsta îi dădeam... ăăă... hai, nu o navetă, dar jumate de navetă de lapte plus nişte iaurturi tot îi asiguram pe zi în tot acest interval... de ce l-aţi lăsat, dom’ne să sufere, când eu eram cheia problemei? Aaaa – păi mă enervez, nimic, nu vreau să aud nimic – mă-nţelegi – că eu înţeleg să-mi fi ascuns situaţia dacă eram în campanie electorală, că să nu v-o iau înainte - da’ cum mai e mult până la alegeri, că nu degeaba abia au fost, nu vă înţeleg – mă-nţelegi... Într-un colţ, mai aparte, mai retras, un domn distins dar cu o barbă de creştin din primele secole ale prigoanei păgâne dădea cu mâinile împreunate un interviu liniştit, ca o

alocuţiune de parastas. Era domnul Agabugle Pardonenii, lider de frunte al Organizaţiei pentru Şuete Sociale: - Mneee... nici chiar aşa!... Am ajuns parcă într-o buclă temporală, undeva la începuturile erei creştine, când eclerorul a ceea ce aveau să fie mai târziu popoarele „barbare” începeau să irupă neliniştit în istorie. Mneee - ceea ce s-a întâmplat demonstrează lipsa comunicării între cetăţeni, reliefează quasicolapsul către care se îndreaptă infatigabil societatea noastră precum o galaxie atrasă încet şi fatal către gaura neagră în jurul căreia gravita de multă vreme, parcă maledictiv, a egocentrismului feroce, laşităţii şi neimplicării îndelung şi parcă insistent cultivate de potentaţi. Se poate conchide că acel capăt de linie de obicei liniştit avusese o seară într-adevăr zbuciumată; cu excepţia celor trei îmbarcaţi spre a da declaraţii restul cetăţenilor au fost lăsaţi să plece pe la casele sau boscheţii lor, asta din pricina economiilor bugetare de 20 + 25 + 15% = 20% jaf de la gura amărâţilor, tipice pentru o criză care nu oferea resurse suficiente pentru alocarea de combustibilul necesar camioanelor spre a fi transportat atâta amar de popor. Când ultima dubiţă cu luminiţe de girofar şi sclipiri de şiş demară în trombă, un ultim protagonist neidentificat dar cu statut de organ rostea cele din urmă cuvinte dintr-un interviu maraton în care promitea că, în numele unei mai bune păstrări a liniştii publice, niciodată unui eventual ins candidat la generosul program „ultima casă” nu i se va mai permite să ajungă în stadiul de descompunere, necum în faza de schelet.

Labirintul demenţei-microroman-

În seara aceasta nu făcea altceva decât să îndeplinească acelaşi ritual pe care îl îndeplinea de aproape două decenii. Să se oprească, după o plimbare solitară, în faţa treptelor acelui hotel pentru doar câteva momente. O singură seară pe an. Spre deosebire de ultimile nouăsprezce toamne târzii de când ,,ţinea’’ această tradiţie, pentru prima dată cea care fusese la un moment dat un vag punct de sprijin în viaţa lui, se afla acolo. Exact ca în acea seară de noiembrie 1993... Fireşte, cu semnele vizibile pe care implacabilă, natura i le trasase pe chip an după an. Semne mascate însă savant sub stratul gros de fard...

... În iunie 1992 se scurseseră aproape trei ani după „evenimentele din decembrie ’89”, cum cu un oarecare îndreptăţit scepticism le numeau unii. Nu putea spune că, deşi fără posibilităţi materiale grozave, nu încercase să se înfrupte din fructele interzise pe vremea comunismului „pur şi dur” chiar atunci, imediat după ce acesta păruse să se fi prabuşit. O făcuse însă cu o oarecare moderaţie, constatând repede cât de mult se adânceşte singurătatea interioară după consumarea actului de amor plătit cu odalisca culeasă de pe stradă ce într-un târziu îi părăsea camera, pliindu-şi mulţumită bancnotele în poşetuta strident de roşie. La un moment dat, renunţase. Părea să fi optat pentru o viaţă de abstinenţă, izolându-se într-o singurătate de anahoret. Un pustnic ce avea însă la dispoziţie o mică bibliotecă ce, chiar dacă nu era vastă, conţinea principalii autori ce meritau citiţi, din literatura universală, dar şi autohtonă. Nu mult după aceasta, criza existenţială avea să se adâncească prin producerea unui nou eveniment: un termen cu iz ezoteric până atunci – anume „şomaj”, îşi arăta colţii o dată cu înaintarea în virtute a capitalismului de mucava. Iar într-o bună zi, dinţii acestei fiare până nu demult cunoscută doar din emisiunile de propagandă ale televiziunii de familie cu doar două ore de emisie pe seară – sfâşâiară cea mai importantă componentă existenţială a unui individ, anume mijloacele de subzistenţă, fără însă şi ajutorul bănesc cu care era prevăzută o astfel de situaţie, căci fu concediat cu un articol ce spunea ceva de „desfiinţarea postului” cu un oarecare articol ce-l putea pune pe liber fără prevederea vreunui ajutor pecuniar. Trei luni hălăduise pe drumuri zi de zi, după ce dimineaţa citea rubricile de publicitate cu litere puchinite ale gazetelor mai vechi sau nou-apărute, toate neapărat cu prestanţă „post-decembristă”. La interviuri era primit de inşi cu priviri sticloase, zâmbete sarcastice şi ton de oameni obişnuiţi să ordone, care îi spuneau că poate să înceapă lucrul de a doua zi. Principala clauză a contractului: prima lună de lucru era „de probă”, fără plată. Era sfârşitul întrevederii, când la rându-i se ridica în picioare zâmbind afabil omului din faţa sa, simţindu-i clar, cu atâta experienţă câtă se poate avea într-un sfert de secol de viaţă, aprtenenţa individului din faţa sa la „fostul” regim, şi încă într-o postură de ins „cu funcţie”, în faţa căruia nu este bine să ai prea multe păreri sau obiecţii. A doua zi îşi relua drumurile obositoare, după ritualul citirii puzderiei de anunţurii cu litere ca

puricele, având convingerea încă de la ieşirea din casă că asfinţitul acelei zile va fi pentru el la fel de dozolant. Problema se rezolvase brusc, în exact a nouăzecea zi după ce rămăsese fără lucru. Era, de altfel, ultimul interviu la care se programase pentru acea zi. Se gândise o clipă să nu se mai ducă; după ce atâtea ore, pe o căldură infernală, se târâse prin oraş cu toate mijloacele de transport găsite în cale, îşi simţea picioarele ca de plumb. Totuşi, în virtutea inerţiei se ridicase de pe banca din parcul unde câteodată, la sfârşitul zilei, încerca la umbra firavă a unui copac să-şi regăsească echilibrul interior. Soarele se îndrepta lent spre chindie părăsind Cociocul. Câteva zeci de minute păru să staţioneze între crucile turlelor bisericii încă în construcţie durată lângă Cimitirul celor asasinaţi în acel Decembrie neobişnuit de cald. Apoi, părăsind şi acea zonă, îşi continuă diurnul drum spre apus. – „Dacă aş fi ajuns şi eu acolo?...” îi străfulgeră prin minte. – Bineînţeles că mare lucru nu s-ar fii întâmplat cu Planeta, doar că acum ar fi existat sigur un şomer în minus, dar şi un individ mai puţin din cei cinci miliarde”. Cugetarea tautologică îi fu întreruptă de apariţia în cadru a doi tineri ce nu păreau a fi împlinit douăzeci de ani. Urcau voiniceşte aleea în pantă ce se întâlnea tangent cu cea pe care se afla banca, râzând fericiţi de noua achiziţie constând în două benzi de casetofon cu vreo nouă formaţie în vogă, pe care şi le treceau unul altuia în mână. Când după un drum lung şi plin de sudoare prin mijloacele de transport în comun ajunsese în faţa unei uşi de apartament de bloc situat la parter, cerul torid de iunie începuse să se decoloreze a amurg. Sună îndelung, cam cu îndoială. Nu părea să fie nimeni acasă. Şi când a fost pe punctul de a se îndrepta spre uşa metalică a scării, uşa apartamentului se deschise cu un suflu discret. În prag stătea un domn înalt, suplu şi distins, cu o pereche de ochelari cu ramă subţire metalică, cu obraji rumeni, cu părul complet alb, figura tipică a insului aflat în prag de pensionare. Îmbrăcat într-un halat de vară din stofă fină maronie ce se mula peste cămaşa cu cravată cu nod ireproşabil facut, era bărbierit la sânge, ca şi cum în acel moment ar fi trebuit să plece la o întrevedere diplomatică. « - Bună ziua. Te rog să intri. » Distincţia înnăscută a celui din faţa sa îl intimida, făcându-l să ezite o clipă. Nimic din fenotipul celor câtorva zeci de intervieviatori de până atunci nu se regăsea la acest bătrân atât

de distins: nici privirile sticloase cu luciri metalice, nici glasul de bas cu note poruncitoare, nici zâmbetul insidios în spatele căruia nu se ascundea nimic bun. «- Curaj, intră, îl îmboldi când în sfârşit trecu pragul - pentru scrierea unui simplu Curriculum Vitae nu se justifică un asemenea trac. Vrei să te angajezi, nu? » Mărturisi jenat în propriu-i cuget că noţiunea Curriculum Vitae îi este aproape necunoscută. I se părea o noţiune ce parcă îi trecuse pe la ureche, citise undeva, în dicţionar parcă această formulare precum şi explicaţia aferentă, asta chiar cu puţin înainte de decembrie ’89 dar, cum în timpul orânduirii zice-se eradicată comunicarea între oameni se făcea – cel puţin la vedere – doar în propoziţii scurte unde adjectivele ori formulările cu iz exotic erau cu grijă evitate – o asemenea sintagmă dacă ar fi folosit-o ar fi părut de-a dreptul suspect. Ar fi fost ca şi cum înainte de ’89 s-ar fi adresat secretarului de partid pe brigadă cu suspectul apelativ „domnule” – păcat în care, cu jenă, constata de multe ori că intră. «- Stai jos aici, poftim hârtie şi pix. » îl pofti omul la măsuţa din micul hol minuscul ce comunica cu celelate încăperi ale apartamentului. Îi turnă un pahar cu apă minerală, pe care i-l puse fără zgomot alături, lăsându-i sticla lângă piciorul mesei.– « – Cât timp îţi scrii o scurtă autobiografie – căci aceasta este un Curriculum Vitae – am să duc puţin căţeluşul la plimbare. Nu te grăbi, scrie esenţialul. Succes! » Omul ieşise cu micul animal de companie în braţe, lăsând uşa să se închidă de la sine, cu acelaşi fâşâit caracteristic. Nu-i luă foarte mult în a schiţa pe coala de hârtie puţinele evenimente didactice şi profesionale petrecute în scurta-i existenţă. Îşi mai turnă un pahar cu apă, şi-l bău pe nerăsuflate: era foarte cald. Apartamentul în al cărui hol se afla era minuscul, cu vestiarul neverosimil de strâmt. Apartament tipic, gen cutie-de-chibrituri, după cum li se dusese vestea, obişnuite probabil pentru cele mai multe state europene foste comuniste. Păreau să aibă spaţiul atât de comprimat cu rolul comprimării şi mai mult a personalităţii umane care astfel, aranjată în arealuri minuscule şi supraetajate, numai de prea multă libertate de gândire nu putea fi suspectată. La cele mai multe mese-rotunde televizate cu iz ontologic reprezentau în discursurile participanţilor parte a „grelei moşteniri”, obcine ce aveau să se scurgă multă vreme pe principalele artere din marile oraşe ale patriei, cu arhitectura lor cenuşie şi prăfuită, în corpul cărora imediat după terminarea

emisiunii chiar participanţii la talk-show aveau să se întoarcă, căci şi pentru dânşii apartamentele comuniste reprezentau locuinţa cea de toate zilele, cel puţin deocamdată. Absenţa amfitrionului se prelungea supărător de mult. Se ridică şi, ieşind din aprtament, ajunse în faţa scării. Gazda se afla la jumătatea aleii înguste dintre imobil şi grădina din faţă, cu privirile ţintite în faţa sa, probabil la ieşirea spre bulevard, unde în acel moment un tramvai luneca cu viteză. « – Gata?» spuse fără a-şi mişca privirea, începând să penduleze imperceptibil. – « – Vin acum. » mai adăugă, trăgând un ultim fum lung din ţigara ajunsă la trei sferturi. Luă coala şi începu să o parcurgă cu atenţie. « – E bine. Succint, lizibil şi gramatical. Aproape. Întrucât Curriculum se scrie cu doi de „r”. Aşa că am să te rog să-l mai scrii o dată. Încă ceva, pentru informarea ta generală, întotdeauna un Curriculum Vitae se scrie olograf, adică de mână. Asta e bine să o ştii pentru tine, fiindcă în mod sigur această prevedere va fi printre primele încălcate, angajatorii viitori fiind aproape cu certitudine suficient de ignari şi superficiali aşa încât să nu se mai obosească a desluşi aptitudinile unui candidat la angajare şi din grafia acestuia. E proba cea mai sigură pentru o viitoare posibilă competenţă, aproape totul putându-se învăţa mai apoi într-un domeniu pentru care ai aplicaţii. Cu toate că – adăugă cu o sclipire uşor ironică – probabil în viitorul nu prea îndepărtat va dispărea cu totul şi ideea de calificare la locul de muncă. Nu de alta, dar la rubrica de oferte locuri de muncă citeam azi-dimineaţă un anunţ ciudat: se căuta om spre angajare pentru un post unde erau nevoie de patru ani de experienţă în mânuirea unui computer. Asta acum, în 1992...» Citise şi dânsul anunţul cu pricina în zorii acelei zile, mirându-se doar puţin, ca de una din foarte multele nebunii ciudate ce începeau să-şi facă loc din ce în ce mai hotărât în cotidian. Nici măcar nu pricepea cam la ce ar fi fost util cunoaşterea mânuirii unui calculator de către un simplu salariat întrucât, după cum aflase în nu prea îndepărtata copilărie, aceasta era doar apanajul zeilor pe pământ care, după cum se ştie, puteau să rezolve probleme înfricoşător de complicate şi răspunde la întrebări cu iz de oracol prin simplul dialog după nişte reguli extrem de riguroase, cognoscibile doar unui savant tobă de diplome universitare în matematică şi fizică. Când imaginaţia îi mai fusese temperată la auzul informaţiilor că cu un

astfel de aparat poţi face lucruri prozaice cum ar fi contabilitate ori tehnoredactare computerizată ( hm, ce o mai fi şi aia?...), rămăsese uşor vexat, rămânând însă cu credinţa că oricum operaţiile mai-sus enumerate, făcute de un calculator, aveau să rămână pe veci inaccesibile muritorilor de rând, afară de aceia care rozându-şi coatele pe băncile unor şcoli de elită, se vor încumeta în cele din urmă să devină egalii zeilor Olimpului cibernetic. Interviul se terminase. Nu-i rămânea decât ca domnul acesta înalt şi distins, cu un uşor aer enigmatic, să se hotărască în câteva zile. Dacă era selectat, avea să-i primească telefonul. Semnul că nu este printre cei aleşi avea să-l aibă prin eliminare: nu avea să-l caute. Apăsă clanţa uşii. «- Eşti angajat, auzi rostit limpede. – Stai să-ţi dau adresa unde să te preizinţi chiar de mâine.» Zâmbindu-i afabil, îi înmână o carte de vizită. Adresa aceea se afla la ceva mai mult de un kilometru de casa sa. Cunoştea relativ bine şi acea zonă. « - Vei lucra într-un depozit. Nu e nimic de neînvăţat iar munca fizică de acolo, atâta câtă este, nu te va depăşi. Alături de colegele tale care au deja un an şi jumătate experienţă sau chiar doi, ai îndatorirea să recepţionezi marfa, să o stochezi în rafturi, să participi la preluarea retururilor, la ambalare şi expediţie, precum şi alte activităţi. Sunt sigur că te vei achita cel puţin muţumitor de sarcini. Repet, nu este greu – trebuie doar să fi conştiincios şi onest. Succes! » Domnul îi întinsese mâna, un gest pe care de obicei părea să-l facă cu parcimonie. Acolada fu dată aproape protocolar, ca la o întrevedere diplomatică. Se întoarse din nou spre uşă, când patronul rosti iar: « - Ştiu aproape exact ce gândeşti, asemeni majorităţii tinerilor. E firesc; iar eu, nu am să fac altceva decât să-ţi întăresc convingerile: da, am lucrat în fosta Securitate. Alura şi modul de a mă prezenta mă vor trăda întotdeauna deci, dacă aş încerca să mă ascund, nu aş face decât să dau de bănuit. Şi ar fi nedrept, pentru că am conştiinţa curată. Cel puţin aşa cred eu. Nu am să-ţi ascund că aprtenenţa la instituţia mai-sus-amintită mi-a conferit destule avantaje printre care şi cel economic de acum, inaccesibil unui fost salariat de rând al fostei Republici Socialiste. Recunosc toate acestea cu convingerea că, orice regim politic sau economic ar avea o ţară, un serviciu de siguranţă sau securitate tot ar exista. Cu corolarul uman

corespunzător... În mod sigur instituţia în care am lucrat eu, luată în ansamblu, a fost şi încă este odioasă. Sunt sigur că cei care au comis crime – şi încă oribile – nu vor plăti din nefericire niciodată. Mai ştiu însă că atât dumneata cât eu şi mulţi alţii ca noi, nu vom putea face nimic pentru a schimba cursul lucrurilor, oricât de imund ar fi acesta. » Privi câteva clipe pe ferestra sufrageriei. « - Sunt probleme care ne depăşesc, crede-mă pe cuvânt...- reluă făra a se mai întoarce spre interlocutor. - Vei vedea, timpul îmi va da din nefericire dreptate... tot ceea ce vom putea face în viitorii ani va fi să încercăm a păstra o oarecare normalitate în viaţa personală şi în spaţiul strict de care avem nevoie să trăim... demonii care ne-au încercat şi chinuit 45 de ani şi-au tras vigoarea dintr-un spaţiu politic, economic şi geografic în care nu avem nici un cuvânt de spus... ticăloşia asta nu şi-a avut seva din meleagurile pe care trăim, dar din nefericire, o dată aclimatizată, a sfârşit prin a găsi complici şi chiar prozeliţi... » « - Succes! – se întoarse brusc spre interlocutor cu mâna din nou întinsă. – De mâine, deci, la treaba! » Când termină de străbătut aleea ce ducea spre bulevard, simţi că sufletul i se umpluse deja de o uriaşă speranţă.

*

Pe Luţí a cunoscut-o imediat ce a doua zi dimineaţă a intrat pe uşa noului loc de muncă. Înainte de a ajunge la ultima masă unde parcă anume pentru dânsul se afla un loc liber, sărută politicos mâna tuturor noilor lui colege de slujbă, constatând cu surprindere că este înconjurat numai de femei. Luţí se ridică în picioare spre a-i face loc lângă dânsa, la masa care semăna cu un pupitru de liceu. Îi rezervase locul de la perete, prin al cărui geam lung intra imaginea tonifiantă a luminoasei zile de vară. Imediat fata se reaşezase la locul ei, neabolindu-şi zâmbetul de figurină japoneză de pe chipu-i uşor mongoloid. Ambala maşinal ce avea de ambalat, după care nota ce făcuse pe faţa unei coperţi de dosar ce ţinea loc de opis provizoriu. Apoi depunea pachetul lângă piciorul mesei, spre a-şi relua ciclul de lucru pe care părea a-l stăpâni la perfecţie. Avea în acel zâmbet parcă aerul stânjenit al unei persoane care trebuie să joace un renghi altcuiva dintr-o obligaţie, să-l facă, cum se zice în popor – doar pentru a satisface

interesul cine ştie cărei cunoştinţe care ceruse acel lucru pe post de achitare a unei obligaţii. Nu aprofundă ideea, simţind doar o vagă dorinţă să fumeze. Oricum nu făcea nimic, nimeni nu părea a fi atent la noul coleg de muncă. Se ridică, zărind la uşă un recipient care ţinea loc de scrumieră. « - Unde te duci?» O clipă se gândi să spună că la toaletă. Era poate de rău augur ca abia venit, să arate că doreşte atât de repede să fumeze. « - La uşă. Să fumez o ţigară», mărturisi. « - Stai jos. Se poate fuma la masă. » Şi împinse la mijloc scrumiera nu foarte mare care avea deja câteva chiştoace. « - Uite o cafea», veni prompt o altă colegă de la masa din spate.- « - Bei cafea, nu? » Se înşelase. Nu trecuse chiar atât de neobservat. « - Nu mă prea omor. Sărut mâna.», luă grijuliu ceaşca încă aburindă. Un timp sorbi din lichidul încă fierbinte, savurând în răstimpuri câte un fum amplu de ţigară. Preţ de câteva secunde, colega de masă continuă să-l ţintuiască cu zâmbetul ei aparent mefistofelic din colţul ochilor, apoi îşi reluă „ciclul de producţie”. « - Crezi în Dumnezeu?» veni pe neaşteptate întrebarea. O privi câteva clipe uşor surpins, ca şi cum i-ar fi făcut vreo declaraţie de dragoste urmată de vreo propunere mai fără perdea. Părea foarte tânără, chipul ei neted cu trăsături regulate dar aspre nefiind acoperit nici măcar de un rid. Îi observă scundimea trupului când fata se ridică de pe scaun spre a-şi aranja mai bine fusta, un trup perfect proporţionat ce exhiba prin toţi porii voiciunea, dar care undeva după treizeci şi cinci-patruzeci de ani fiind cu siguranţă destinat să ia în proporţii. « - Da, cred. Fără a fi bigot – cred şi-mi respect religia care chiar dacă s-ar baza doar pe o simplă legendă, ar fi oricum povestea cea mai frumoasă şi mai tragică dintre toate poveştile lumii!...» « - Şi eu cred», spuse fără nuanţă fata. - «- În fiecare seară citesc împreună cu Úana din Biblie. » « - Cine e Úana? » « - Fata mea. Împlineşte anul ăsta unsprezece ani. » « - Ai un copil de unsprezece ani la vârsta asta?! » « - Da!» zise ea surprinsă ridicând o sprânceană. – « - Dar tu ce vârstă îmi dai? »

« - Douăzeci, hai – douăzeci şi doi de ani... » Fata începu să râdă cu hohote, icnind şi bătând în răstimpuri cu piciorul în pământ. O privea surprins, convins fiind că este mai tânără ca el cu cel puţin doi-trei ani. « - Asta chiar că a fost tare, Luţí!.. » zise colega din spate, care la rându-i râdea. « – Dar mie cât îmi dai? » Figura celeilalte părea mai matură, un început de riduri observându-se la colţurile gurii. « - Nu mai mult de treizeci şi unu... » Fu rândul celeilalte să se strice de râs. Raţionamentul lui fusese clar viceversiac. « - Dar cât ai?» întrebă cu vie curiozitate. «- Sunt născută în 1961», zise Luţí pe ton cât se poate de serios. «- Şi eu în 1967», adăugă colega din spate pe un ton poznaş, care invita la o nouă partidă de râs. Care se şi produse de altfel, constatând că era „colegă de leat” cu dânsul. Ar fi putut face chiar armata împreună, plusă el plin de veselie. « - Poate cu soţul meu», răspunse ea oprindu-se din râs. «Asta dacă el nu ar fi cu zece ani mai mare decât noi doi. Din întâmplare, este de profesie chiar militar. Locotenent-major... » Un timp, cele două femei lucrară în linişte fără să îl mai ia în seamă. Îşi termină ţigara privind absent pe fereastră. « - Aseară am pus-o pe Úana să citească din Geneză. Chiar primele pagini. » - „ « 1. La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. 2. Şi pământul era netocmit şi gol.»...” « - Văd că ştii... » « - Am mai citit şi eu... » « - Ce zici, crezi că lucrurile s-au petrecut ca acolo? » « - E o alegorie, Luţí... este un mod figurativ de a povesti cum s-a format tot ce ne înconjoară. Gândeşte-te că ceea ce se spune acolo, a fost scris acum câteva mii de ani... » « - Nu eşti de părere că lucrurile stau ca acolo? Atunci de ce mai spui că crezi în Dumnezeu?... » Modul de gândire de care se lovea era atăt de medieval şi nenuanţat, încât dacă ar fi trăit cu doar patru secole mai înainte, era convins că nu ar mai fi avut cum să ocolească după astfel de afirmaţii rugul. Îi păru rău că nu a dat un răspuns care să neutralizeze discuţia, cel puţin în turnura în care o luase. Dar nici de la bun-simţ şi logică nu voia să abjure numaidecît.

« - În vremurile în care trăim noi, religia nu mai poate avea decât un rol de factor moral. Aşa cum ar fi trebuit să aibă dintotdeauna, fără să se cadă pe panta fixismului şi a nenorocirilor ce i-au urmat. Acum am fi fost mai umani şi mai apropiaţi de ceea ce şi-a dorit probabil Christos să fim care, în Noul Testament, nu a fost atât de preocupat de a ne spune cum s-a format în amănunt lumea. Lumea este creaţia lui Dumnezeu, atât ne-a sugerat Fiul care este totuna cu Tatăl dar şi cu Sfântul Duh. De unde ştim noi că după Păcatul Originar şi Izgonirea din Rai, o dată cu degustarea Fructului Cunoaşterii nu am fost condamnaţi prin Stiinţă să avem posibilitatea de a afla cu aproximaţie cum s-a format lumea, evoluţionismul nefiind altceva decât alchimia Domnului?... Poate asta voise Dumnezeu să ne ascundă... » « - Lucrurile s-au petrecut negreşit ca acolo», repetă cu încăpăţânare fata nepărînd a fi auzit ceva din ceea ce i s-a spus. - «- Cine ar putea să creadă că din microorganisme au apărut peşti, iar după un timp peştii au luat-o razna pe uscat şi au dat naştere la cai, câini, elefanţi şi oameni? Ha! De ce nu se mai transformă şi acum microorganismele în peşti, iar peştii să mai iasă în continuare din mare ca să facă acelaşi lucru? » « - Ca să nu-i mănânce pisicile», zise foarte încet. « - Ce zici!? Ei?!» mai spuse ea pe un ton semeţ care nu admitea replică. « - Da...» admise el. Discuţia devenea obositoare, ca tot ceea ce este inutil sau ilogic. - « Cred că este aşa cum spui tu. Pare verosimil... » Fata nu înţelese ultimul termen. Nu avea însă importanţă. Victoria abia obţinută se cerea consolidată. « - Nu crezi încă ce spui. Te văd eu. Mâine am să-ţi aduc o carte scrisă de profesorul american J. M. unde o să te convingi. Eu am citit-o pe nerăsuflate. Să vezi cum spune acolo că de exemplu între cai, câini, elefanţi şi oameni nu există vieţuitoare pe post de...» se opri ea negăsind imediat cuvântul potrivit, imitând însă cu arătătorul semnul unei spirale. «- Verigi lipsă... » «- Aşa, da’ de unde ştii? Ai citit cartea? » « - Nu, am bănuit...» răspunse privind prin fereastră copacul de peste drum, cu crengi ramificate ca într-o schemă darwinistă. « - Ei, ai să vezi acolo, ai să te convingi! Da’ la ce te uiţi aşa? » « - La pomul de peste drum... »

« - Nu cumva vrea Darwin ăla să spună că şi copacii sau florile au ieşit pe uscat, trăgându-se tot din peşti?!... » Era prea mult. Acum chiar că simţea nevoia să se ducă la toaletă. Şi coborând cele trei trepte în curticica unde se afla cămăruţa cu grupul sanitar, închise uşa după dânsul, neomiţînd să tragă şi zăvorul.

*

Luţí nu era un om rău, însă modul ei de gândire frust, noncromatic şi fără complicaţii inutile cerea a i se da numai răspunsuri alb-negru din care până şi culoarea sepia era bine a fi cu rigurozitate exclusă. A doua zi colega de masă se ţinu de cuvânt şi, cu aer de şcolăriţă care are toate motivele să evrikeze îi trânti cartea hotărât în faţă, deranjându-i uşor ceşcuţa cu cafea pe farfurioara ce tocmai o căpătase de la colega din spate. «- Na! Să vedem dacă după ce o citeşti o să mai ai părerile tale retrograde!» zise cu glas de elevă zâmbitor-îmbufnată, utilizând un neologism recent învăţat. Volumul avea cel mult două sute-două sute cincizeci de pagini, şi era tipic ca format pentru cărţile de popularizare ştiinţifică editate înainte de ' 89. Părea chiar sosia unui astfel de volum, însă al unui reputat paleontolog aborigen care cu răbdare explicase publicului larg folosind un limbaj elegant academic-popular ce se întâmplase cu aproximaţie timp de 4,5 miliarde de ani pe planetă, până la apariţia omului. Ceea ce avea să citească în volumul de faţă din stânjeneala de a nu arăta făţiş că respinge ferm acea maculatură, era exact opusul tratatului riguros şi ştiinţific, citit în copilărie. Raţionamentele simpliste stârneau râsul oricărui om cu un minim de logică, cultură şi bună-credinţă, denunţându-se cu evantai de salivă în rânduri fulminante ca o jignire supremă la adresa speciei umane bănuiala că aceasta s-ar trage din vreo specie de maimuţă şi că ar avea, de exemplu, cam 75% din genele câinelui; cât despre gene, autorul recunoştea cu o ironie plină de umor involuntar că acestea nu desemnează în opinia sa decât excrescenţele păroase ce răsar din pleopa omului dar şi a dobitoacelor patrupede; iar ca ultimă răfuială cu teoria evoluţionistă, obscurul autor de peste Gârlă desfiinţă şi chestia cu evoluţia vieţii pe Pământ pe parcursul a 4,5 miliarde de ani, fixând o dată precisă a naşterii Terrei instantaneu cu ceea ce se află şi astăzi pe dânsa: 21

decembrie 7255 – înaintea erei noastre – bineînţeles... Peste câteva săptămâni, citind o revistă de profil, găsise un articol lămuritor despre vajnicul om de „ştiinţă”: acesta fusese exclus din toate forurile ştiinţifice şi nu numai americane întrucât, într-un articol „de specialitate” se încinsese declarând că poeţii ar trebui lăsaţi fără pâine prin distrugerea Lunii, ca parte a luptei împotriva insomniei şi a ajutării celor cu probleme nervoase din pricini de meteo-dependendenţă. Respectivul nu se lăsase şi mai dădu un interviu, de data asta pe post de victimă, declarând că pentru marile adevăruri merită totuşi suferit, iar el este gata de martiriu în numele acestora, fiind mândru că are ocazia ca prin ostracizarea la care este supus să se asemene cu Galileo Galilei, dezolat fiind doar că obiceiul arderii pe rug nu mai este de actualitate... « - Să nu uiţi să mi-o înapoiezi! Este cartea soră-mi, pe care de când a cumpărat-o o ţine acasă pe noptieră, alături de Biblie!... A făcut rost de ea cu mare greutate, prin intermediul unei prietene de familie!... » Asocierea acelei maculaturi cu Sfânta Scriptură îl înfioră. Şi el ţinea acasă pe noptieră Evanghelia, nu departe de aceasta aflându-se una din cărţile „laice” preferate, un volum frumos broşat al lui Octavian Paler, excelent roman reeditat imediat după 1989. « - Vrei să înveţi să ambalezi? Ca să faci ce fac eu?» întrebă fata intempestiv, după obiceiul ei. « - Da! » primi cu entuziasm. – « Chiar sunt curios! Doar asta trebuie să fac aici, nu? » Plină de bunăvoinţă, Luţí purcese să-i dezvăluie tainele ambalatului profesionist, rapid, prin ambalarea în ceea ce se numea coletul poştal nr.1. « - Vezi, aşa se face», zise dânsa aplicând şi ultimul nod de sfoară peste hârtia neverosimil de repede pliată pe conţinut. – « - Încearcă şi tu! » Nu-i reuşi. Fata îşi miji iar ochii în zâmbetu-i mongoloid, şi-i mai făcu un colet, de data asta cu mai multă lentoare. Îi reuşi şi lui, dar se împotmoli la legarea cu sfoară. Fata se apropie din nou, explicându-i cu pacienţă: « - Uite, fiind marfă puţină în factura asta, ai făcut foarte bine că ai ajustat hârtia pe potrivă. Ca să nu tai conţinutul, legi cu sfoară subţire; ca să fie mai rezistentă, uneşti sfoara a două gheme, o măsori aşa - ca să nu consumăm mai multă sfoară decât

ne trebuie, şi după ce dai legătura pe partea cealaltă, dai nodul final. Asta-i tot! Hai şi tu! » De astă dată îi reuşi perfect învelirea mărfii în căptuşela de hârtie. Şi, într-un târziu, îi reuşi şi legătura cu sfoară. Era la al patrulea colet. După alte şase, ambala aproape la fel de frumos precum Luţí. Ba chiar începuse să se apropie de viteza dânsei, la piciorul mesei lui tronând deja un picior de colete. « - Să nu uiţi niciodată să pui în colet factura», îl mai povăţui dânsa. - « - După ce mai întâi scrii numărul de factură pe dosar. Ca să le treacă Maria Paplek, contabila noastră, ca fiind rezolvate şi expediate. Dacă totuşi uiţi vreodată să pui factura în pachet, nu-i nevoie să rupi ambalajul cu totul: îl decupezi aici cu cuţitaşul şi apoi lipeşti la loc cu scoci... » Un timp continuară să lucreze în linişte. Chiar şi colega din spate nu mai avu nimic de spus. Curând, la piciorul lui de masă se strânseseră prea multe colete aşa încât fură nevoiţi să le plasesze în coşul de sârmă de lângă sobă unde îşi puneau pachetele şi ceilalţi salariaţi. Se reaşezară la locurile lor reîncepându-şi activitatea. Colega din spate le culese dosarele de pe masă în vederea întocmirii borderoului centralizator de poştă. « - Mai bem o cafea?» rupse Luţí deodată tăcerea. « - Mai bem.» « - Da, dar să ştii că c-o s-o fac slabă. Eu sufăr cu inima... » « -Ţi-am spus că nu prea mă omor cu cafeaua. De aceea o prefer şi eu totdeauna slabă. » Fata încuviinţă din cap şi puse ibricul pe reşou. « - Când era Marian, nu puteam niciodată să-i citesc Úanei prea mult din Biblie seara. Îl enerva. » « - Probabil soţul tău este obosit şi vrea la un moment dat să adoarmă. Nu e neapărat un semn de ateism... » « - Fostul meu soţ... » Nu sesizase participiul din propoziţia anterioară, iar acum îi privea intrigat consistenta verighetă maritală. « - Îmi pare rău că s-a sfârşit aşa... de când nu mai sunteţi împreună? » « - Din 1990, aproape imediat după Revoluţie. În toamna lui 1990 s-a pronunţat Decizia. » « - Să ştii că îmi pare rău că ai trecut printr-o asemenea încercare... » « - Mie nu-mi pare rău că a divorţat de mine. La început am suferit. Când am primit Întâmpinarea pentru prima înfăţişare, mi s-a făcut rău. Aici pe masă m-am întins, eram nou-angajată,

fetele s-au speriat, au vrut să cheme Salvarea. Atunci am fumat prima ţigară. Şi tot de atunci am probleme cu inima. Încă îl iubeam. Lasă că l-a împachetat aia cu care e acum bine de tot: este însărcinată cu al doilea copil. Pe el l-am văzut de curând: slab, jigărit, nebărbierit, scos ca din lada de gunoi: aşa l-am ţinut eu? Nevastă-sa mi-a spus plângând că o înşală; acum vede cu cine s-a încurcat: când imediat după divorţ i-am spus ce prostie se pregăteşte să facă, mi-a dat cu tifla... » O vreme continuară să lucreze în linişte. « - Opt ani cât am fost împreună, nu a făcut altceva decât să mă jignească. El şi maică-sa; tot el mă bănuia că-l dublez; iar mă-sa îi ţinea isonul. Nu uitau la săptămână să-mi amintească faptul că sunt de acolo de unde se agaţă harta-n cui... nu mai putem să-i suport şi plecam de acasă. Dormeam pe unde apucam - la rude, cunoştinţe şi chiar la ai mei; atunci mi-a scos vorbe că îl înşel. Tot eu... » Nu întrebă nimic. Nu avea nevoie de lămuriri. Şi ar fi dorit foarte mult să poată schimba cursul discuţiei. Dar nu se putea. « - La un moment dat mi-a răpit-o pe Úana. Atunci cred că am făcut primul preinfarct. N-a ştiut nimeni. Locuiam deja la soră-mea, în Muncii. Poate mi-aş fi dorit să mor dacă nu aş fi avut un copil de crescut. Am fumat un pachet de ţigări în câteva ore. Nu mai voiam să ştiu nimic. Dar asta nu era cu putinţă. Pe Úana am recăpătat-o după câteva zile; a fost la un pas să aibă probleme şi cu Poliţia şi cu Justiţia, dar nu am insistat eu; a venit la mine cu coada între picioare, ca un căţel bătut; îmi vorbea frumos, numai zahăr şi miere; asta nu l-a împiedicat ca la proces prin intermediul a tot felul de martori mincinoşi să arunce cu oala de lături în mine; dar n-a învins: Úana mi-a revenit mie. Şi de curând am obţinut o altă casă de la Primărie – o garsonieră. Ce fericită a fost copila în seara când s-a terminat procesul! Doamne, ce fericită!...» Luţí îşi aprinse o nouă ţigară. Un timp, fumă meditativ fixând un punct imaginar aflat cine ştie unde. Se oprise din lucru, coletul din faţa ei ajungând în faza de legătorie rămasă neisprăvită. « - Tu ştii că eu de atunci am fost cuminte?» zise ea pe neaşteptate, ţintuindu-l iar cu chipul zâmbitor de figurină japoneză. « - De când, de atunci? » « - Din 1990, de la divorţ! »

Nu zise nimic, concentrându-se asupra coletului la care lucra, ce nu-i ieşise chiar atât de bine de astă dată. « - Tu nu mă asculţi?... » « - Ba te ascult, Luţí, şi încă cu foarte mare atenţie!... » « - Atunci de ce nu spui nimic?... » « - Ce să spun?... » « - Sau nu mă crezi că am fost cuminte?... » « - ... » « - Asta e, nu crezi, aşa sunteţi toţi bărbaţii», se îmbufnă dânsa. « - N-am spus asta, Luţí, dar eu nu am experienţa ta de viaţă. Am numai 24 de ani, tu eşti cu şase ani mai mare ca mine şi, după ce ai trecut prin ceea ce ai trecut, e normal să ai cu mult mai multă experienţă de viaţă decât am eu!... » « - Aşa e, am îmbătrânit!... » oftă dânsa amplu. « - Nici asta n-am spus!... Ba mai mult, mai ieri nu-ţi dădeam mai mult de 22 de ani! » « - E un compliment?... « - De ce nu?... Dar este şi o realitate: după chip, nu pari decât o copilă; în realitate, eşti o femeie tânără încercată cumplit de viaţă... « - ... mă iubeşti? » şopti ea. O privi câteva clipe perplex. Fata îi zâmbea cu cel mai fermecător zâmbet al său, şi într-adevăr, avea un zâmbet superb, dar chinuit. « - E prea devreme pentru asta!... » lăsă privirea în ceea ce lucra, aplicând nodul final al coletului. « - Ce-ai zis?... » « - Nimic... » Ziua de lucru se terminase. Se ridicară de la masă. « - Hai să mergem acasă! Destul pe ziua de azi. » Unul câte unul, ieşiră pe uşă toţi cei opt angajaţi. Miraculos, afară parcă se mai răcorise, deşi soarele era încă departe de chindie. « - Să nu uiţi de carte», îi dădu dânsa un semn camaraderesc peste braţ. - « - Ţi-am zis, soră-mea ţine foarte mult la ea. Pa, pe mâine!... »

*

Ziua următoare, cam la două ore de la începerea programului, pe uşa depozitului intră un personaj nou. Se dovedi a fi cel de-al nouălea salariat al zonei. Era cam de-o seamă cu Luţí, cam acelaşi format fizic cu aceasta, doar că ceva mai scundă decât colega de masă, şi ceva mai cu proporţii. Faţa oacheşă şi lătăreaţă încadrată de părul vopsit într-un roşcat strident îi trăda etnia, dar ea făcea parte din acea secţiune de neam quasiintegrat majorităţii, majoritate care la urma urmelor dovedise în ultimul deceniu că începe lexical şi comportamental să se inspire din ce în ce mai mult din viaţa şi obiceiurile acestor încă minoritari. « - Bună, Cóke, ultimile zile ai fost grozav de ocupată, n-ai dat deloc pe la muncă! » o luară imediat celelalte în primire aparent şăgalnic. – « - De-ai ştii ce a sunat telefonul ăsta după tine, am primit pe el mai multe comenzi pentru tine decât pentru depozit – nădră... » insistă una cu simţul deriziunii mai dezvoltat decât toate celelalte la un loc, probabil... Sub aparenţa de caracter molatec, Cóke se dovedise o fire cu un simţ al intrepridului ieşit din comun. Simulatoarele, pocnitorile şi focurile reale de armă nu amuţiseră bine în decembrie '89, iar dânsa se pregătea de primul drum în Turcia. Şi chiar îl făcuse până la sfâşitul acelui an, înainte ca peste morţii acelui decembrie să se fi aşezat bine pământul în mormintele din cimitirul de la Pieptănari. Atât de încurajatoare i se păruseră rezultatele acelei prime ieşiri, încât până la sfârşitul lui ianuarie '90 mai urmară astfel de trei escapade; ba în următoarele luni îşi vându apartamentul de trei camere şi maşina – o Dacie neagră break pentru care nu se ştie cum obţinuse aprobarea, ştiut fiind că acel tip de vehicule erau socotite în epoca comunistă apanajul Securităţii şi al celorlalte oficialităţi. Se mutase împreună cu fetiţa şi soţul la nişte buni prieteni de familie, care o primiseră cu braţele deschise ca pe o mare speranţă aducătoare de prosperitate şi prestigiu în era ai cărei zori erau extrem de trandafirii. Dar afacerea cu maşini de cusut şi bomboane aduse pentru proaspeţii întreprinzători ce la tot pasul se îndeletniceau cu comerţul, începu curând să scârţâie; ba chiar dispărură angrosiştii de peste mare, ce se dovediseră a fi doar nişte delapidatori ce comercializau produse sustrase prin diverse metode, acum având probleme cu justiţia ţării din care proveneau; Cóke avusese un noroc de zile mari, nici un fir neconducîndu-i pe anchetatorii străini către dânsa; drumurile ei încetară cu desăvârşire, iar cheagul timid ce-l încropise se

volatiliză ca o pojghiţă de gheaţă în adierea suavă a primăverii; bunii prieteni constatară brusc că spaţiul apartamentului lor nu oferă suficient areal locativ pentru o populaţie atât de numeroasă, baia şi bucătăria înregistrând în anumite momente ale zilei adevărate ambuteiaje. După cum o ajutaseră să-şi vândă apartamentul în primele luni ale lui 1990 la un preţ de nimic, acum o sprijiniră să-şi găsească o cameră cu chirie într-un apartament de cinci camere la alţi prieteni de familie. Chiria nu era chiar mică, o puteau suporta cu greu, iar Cóke fu nevoită la rândul ei să se angajeze; relaţiile cu consortul se degradaseră simţitor, acesta făcând şi în situaţia de acum ceea ce făcuse şi până în '89, anume să o privească cu un zâmbet stânjenit-neîncrezător, lăsându-se târât fără murmur în combinaţiile existenţiale bovarice de o mare periculozitate ale nevestei cu un orizont nu mai mare ca al unui absolvent de şapte clase, opunând acestei situaţii doar o inerţie tipic oblomovistă. Locuiau împreună cu deţinătorii casei, aceştia rezervându-le două camere din totalul de cinci; iar Cóke înţelese de ce fetiţa ei de treisprezece ani se închidea cu insistenţă în propria-i cameră de somn doar după ce într-un rând, venind de la serviciu şi fiind nevoită să urce cele opt etaje din pricina ascensorului ca de obicei defect, surprinse scena petrecută în cadrul liftului de la etajul patru unde adolescentul de şaisprezece ani al familiei-gazdă îi înghesuia copila, sărutând-o pătimaş. Băiatul se opri doar după ce o văzu apărând pe palierul nivelului, iar la întrebarea siderată şi inutilă ce făcea acolo, continuă să gâfâie privind-o holbat din cap şi până-n picioare cu nişte ochi alunecoşi şi concupiscenţi. – De două ori pe săptămână, se întâmpla să rămână singură acasă peste noapte doar cu soţia capului de familie, atât soţul ei cât şi soţul aceleia fiind plecaţi la muncă pe tură. Săptămâna ce urmă oferi o conjuncţie de zile mari, gazdele fiind plecate într-un scurt concediu la rudele din provincie, iar soţul ei ca de obicei pe schimb: rămăsese deci singură acasă, cu cei doi copii. Era momentul să tranşeze problema într-o discuţie calmă, civilizată - dar fermă. Aşa că după nici două ore de la plecarea bărbatului spre locul de muncă şi după ce auzi obişnuitul zgomot de cheie întoarsă în broască de la camera fiicei, se înfiinţă la uşa dormitorului adolescintin, făcând abstracţie că întreaga zi acesta o pândise cu interes ori de câte ori dânsa intra în vreuna din dependinţele casei, ori se deplasa pe coridorul central al acesteia. Ciocăni discret, dregându-şi glasul, încercând să recapituleze mintal modestul discurs pe care

şi-l pregătise; adolescentul o privise în cadrul uşii cu aceeaşi ochi cu care o privise deunăzi pe scări; şi nu apucă cu glasu-i catifelat să formeze nici măcar o scurtă propoziţie, căci acesta o prinse de ambele mâini trăgând-o în dormitor. Protestele ei onomatopeice fură zadarnice, forţa bărbătească biruind-o rapid. Rămase toată noaptea în acea cameră plecând doar spre dimineaţă când, acesta, după prima-i experienţă de acest fel, dumirit după atâtea ore care sunt şi instrucţiunile de folosire ale unei femei semi-violate - o conduse până la uşa dormitorului, lăsând-o să plece doar după ce o mai sărută o dată lipicios pe gură. Reîntoarsă în odaie, găsi în halat 300 de lei, o cincime din cuantumul chiriei lunare. Accesul de revoltă izbucnit ca o văpaie se stinse la fel de repede pe cât se iniţiase. Privi cu calm banii, pliindu-i spre a-i pune în şifonier, la locul ştiut numai de ea. Bizarul concubinaj adulterian hebdomadar se termină doar după primul raclaj, victima principală a acestuia nefiind cu siguranţă produsul relaţiilor trupeşti maritale cu un soţ care de luni de zile nu se mai atinsese de ea; cu această ocazie urmă şi o schimbare de peisaj, găsind undeva în oraş o garsonieră confort III incomparabilă cu ceea ce lăsaseră în urmă, dar şi cu un preţ corespunzător mai mic. « - Aidi, fă, ce mai faci? » întrebă fără altă introduceri imediat ce ajunse în faţa mesei lor. Era cunoştinţă bună cu Luţí – chiar până la prietenie nu ajunseseră, fiind atât de familiare întrucât în prima jumătate a lui 1990 fuseseră primele angajate, pentru scurt timp fiind prinţesele neîncoronate ale destul de măricelului birou-de-expediţie-depozit. Chezăşie a acestei relaţii stătea şi acum antetul scris stângaci cu creionul desupra policioarei chiuvetei de lângă scăriţa ce ducea spre grupul sanitar: Cóke & Luţí... « - Văd că avem un coleg nou, ai? Bine că a mai apărut şi un bărbat p-aci, că-ncepuse să ne fie greu!... – Câţi ani ai, puiule? Ei bravo, bravo, ai toată viaţa înainte, nu ca noi, bătrâne... Bei o cafea? Nu? Ai mai băut trei, cu Luţí? Fumezi? Rău, rău, colegu’, nu face bine la inimă, ' geaba am tot bătut-o la cap pe colega în ultimii doi ani – 'geaba... » « - Ce vrei, fă, am şi eu necazurile mele... doar le ştii... » « - E, poate a răsărit soarele şi pe strada ta... cine ştie... » privi semnificativ în dreapta colegei. «- Mai ştii, fă, mai ştii...» răspunse beneficiara zorilor, privind cu zâmbet enigmatic la stânga.

Telefonul de ebonită interbelic începu să urle din soneria-i stridentă. « - Pentru tine», întinse femeia de la prima masă a încăperii receptorul, mimând discreţia aristocrată, dar cu priviri pline de semnificaţii. Apelata se îndreptă fără grabă spre aparat, disimulând cel mai perfect calm. « - Aidi-da... Azi? N-am chef, du-te drecu’... Fă gioco di mano şi după aia lipeşte gresie în baie. Mâine? Nu ştiu, mă mai gândesc şi om vorbi atunci... da... ai sictir... » încheie ea în timp ce trânti receptorul în furcă. Reminiscenţe ale afacerilor încheiate cu un coşmar pentru Cóke erau aceste apeluri primite totdeauna la serviciu, întrucât acasă nu avea post telefonic. Erau – pretindea dânsa – de la foştii tovarăşi de afaceri care între timp regretând graba cu care o scoseseră din cărţi lipsindu-le acum eficienţa şi ingeniozitatea ei – încercau cu disperare să o recupereze, ea tergiversând reîntoarcerea doar pentru a obţine la revenire avantaje pe care considera că le merită de drept. Într-un rând, când fusese surprinsă în faţa intrării unui hotel de mâna a treia discutând aprins cu un ins smead şi cârlionţat vorbind limba băştinasă cu un pregnant accent magrebian -motivase că acela era unul dintre foştii parteneri de afacere care o căutau cu acribie. De ce intrase cu el în stabiliment? – Simplu, în camera lui îi prezentase slugarnic contractul ce ar fi readus-o în zona comerţului cu bomboane şi maşini de cusut, petic de hârtie pe care i-l aruncase aceluia cu dispreţ în faţă, după ce citind clauzele, constatase că nu sunt stipulate acolo toate cerinţele ce ar fi transormat-o într-o reginuţă a comerţului autohton...

*

Pe la sfârşitul lui iulie rămase singur la masa de lucru. Lându-şi concediul pentru acel an, Luţí plecase la mare cu fiica plus familia.- „ Să aveţi grijă de el!” lăsase vorbă celorlalte mai în glumă mai în serios. – „ Să n-am reclamaţii la întoarcere, că vă mănânc!” făcuse la plecare o ultimă admonestare galeşă cu degetul. Rămas singur, simţi o stare ciudată, dublă, de uşurare, în acelaşi timp cuibărindu-i-se în suflet şi simţământul unei lipse din

existenţa sa. Continua să-şi primească ceaşca zilnică de cafea de la colega din spate, unde îşi mutase cotizarea cu praful maroniu dătător de vlagă. La ora mesei, neavînd obiceiul să prânzească la slujbă fuma, privind absent pe fereastră la copacul cu arborescenţă stufoasă de peste drum. Venise luna august, nu mai puţin toridă decât precedenta. Frunzele pomului începuseră să capete o vagă tentă arămie, crengile fiind acum parcă mai vizibile. Din când în când câte o briză cu aparenţa ei de răcoare îi agita frunzele, însă nu pentru multă vreme. După-amiezile încă fierbinţi aveau însă în dânsele ceva premonitoriu, care parcă voia să anunţe duioşia şi blândeţea lunii ce urma, septembrie, cu al ei cer totdeauna cutremurător de albastru. Încet-încet se obişnui cu hiatusul din dreapta. Acel scaun parcă fusese neocupat de când se ştia el. Venise iar ora prânzului, ceas la care tăifăsuia cu colega de masă pe teme aleatorii, ce la rându-i nu avea obiceiul să mănânce la slujbă. Acum nu avea cu cine, aşa că privea pe geam. « - Auzi, făi, da Luţí mai are mult din concediu? Că parc-a plecat de-un an... » se auziră şoaptele dinspre chiuveta aflată după colţ. « - Până pe cinşpe’ august. » « - Păi stă ea trei săptămâni la mare? » « - Nu, că după aia se duce la ţară. Intră în campanie agricolă... » se auzi vag chicotul. « - Auzi, da’ şi anu’ ăsta a mers cu ei văru’ lu’ cumnată-său, ăla cu nevasta sectantă? » « - Da, da’ fără nevastă-sa, că aia e iar cu burta la gură în şapte luni... şi nu poate să facă avort, că cică aşa e religia lor... au deja trei copii... » « - Aha, bine că s-a dus şi Luţí! Cred că se ţine după ea ca acum doi ani, când nevastă-sa era tot borţoasă! Mai ştii, făi, când ne-a zis că o adormea pe fi-sa seara cu Romergan ca să n-o deranjeze noaptea când cică stătea la taifas cu ăla?... Când a venit, copăcel a făcut un chiuretaj, că acu’ se putea, nu ca pe vremea lu’ Nea Nicu! În divorţ, în divorţ, da’ în concediu la mare şi cu nivelul politic ridicat!... O luaseră neamurile cu ele cică s-o mai distreze un pic!... Dacă o întrebi pe ea, probabil plodul pe care îl prinsese era tot a’ lu’ bărba-su, şi probabil rămăsese gravidă cu decizia de divorţ pe care o avea şi ăsta. – Nădră... » « - He, he, he... » răbufni în surdină.

« - Lăsaţi, făi, femeia în pace, n-o mai mursecaţi atâta, ce-aveţi cu viaţa ei » se auzi limpede glasul plin de dicţie al lui Cóke. – « - Hai înapoi la mese... » Lucrul a fost în cele din urmă reluat, chiar dacă fără grozavă tragere de inimă. Lui îi revenea acum de multe ori sarcina de a aproviziona mesele de lucru cu marfă din depozitul ca un labirint de dincolo de paravan. Nu putuse să înveţe atât de rapid produsele, dar, împărţind spaţiul de depozitare după sistemul unei săli de cinema cu lojii şi balcon, le găsea în opisul întocmit de dânsul chiar mai repede decât colegele lui mai experimentate. Deodată auzi glasul contabilei care intra în camera de expediţie: « - Ce dracu’ aţi făcut, fă? Mi-aţi rasolit iar două p...e de facturi! Ăla ceruse cauciuc, şi voi i-aţi dat gutapercă! Unde dracu’ vă e capu? După p...? » « - Hai, făi Mario, nu mai fi şi tu aşa... Sunt facturile băiatului nou şi ale lu’ Luţí care ştii că e iar îndrăgostită... acum este la mare... » « - Păi dacă nevasta ăluia e iar borţoasă... » « - Aaa... Da’ băiatu’ nou unde este? » « - În spate, scoate facturile... mai bine să le scoată el, că nu mai avem de atunci atâtea greşeli... » « - Bine că mai are şi ce să scoată din când în când... mai aveţi cafea? » Se auzi clinchetul de ceaşcă curată luată după tava cu veselă. « - Mai puţin zahăr, fă, că mi-o faci sirop! » Intră într-o remiză a depozitului unde nu se mai auzea nimic. Zăbovi acolo o vreme. Când se reîntoarse, contabila coborâse la ea în birou şi era cu uşa închisă. « - Te-ai descurcat, drăguţule?» întrebă Cóke cu glas de şerbet zâmbindu-i tandru. « - Da... a fost puţin mai greu cu nişte produse mai noi, pe care nu mai ştiam unde le-am pus... da’ până la urmă a mers... » « - Da’ ce-ai – eşti supărat?... » « - A, nu – doar niţel obosit... n-am dormit bine azi-noapte... » « - Da’ de ce, ai citit? Ce culoare de păr avea?.. » continuă ea pe ton plin de lalism. - « - Lasă, lasă, că după ce ducem la poştă bem o cafea şi nu mai facem nimic... Da’ acum hai să mă ajuţi să căutăm un produs de care nu mai ştim niciuna pe unde este. »

O urmă, intrând în anexa depozitului unde se refugiase mai înainte. « - Să închidem uşa, că e curent. Şi eu sunt sensibilă... » Femeia se aşeză în faţa unui raft în genunchi, ca la rugăciune. Un timp răscoli sub acesta, în semiobscuritatea neîmprăştiată de lampa cu neon al cărei unic tub pâlpâia. « - Ce naiba, unde-or fi?...» zise ea înciudată, trecând să răscolească sub un alt raft. « - Pfui, ce praf e aici. Ca la depozit, de... » Îşi sumecase fusta subţire, lungă şi înflorată. I se conturau acum mai bine pulpele plinuţe şi şezutul generos. Ciorapii de nylon albaştri, care în acea semiobscuritate păreau negri precum catranul, conturau gleznele durdulii dându-le o alură ispititoare. Începu să le pipăie, ca şi cum ar fi dorit să verifice calitatea colantului. O vreme, femeia nu zise nimic. « - Stăi, că mă gâdil!... Ce e, am praf pe mine? Aşa e aici, trebuie să-ţi speli câteodată lucrurile aproape în fiecare zi... » Mâinile începură să urce pe gambă, să maseze uşor pulpele, înfigându-se cu o strânsoare puternică între acestea. « - Stăi... să nu vină cineva... » Ea oftă parcă a uşurare. O posedă brutal, cu forţa celor aproape trei luni de abstinenţă. Într-un târziu o sărută aparent tandru pe buze. Ea oftă din nou. « - Să nu spui la nimeni... » şopti ea înfrigurat, în timp ce el o ajuta să-şi închidă sutienul. O sărută din nou. Îşi lăsă capul pe pieptul lui. « - N-ai să mă împrumuţi cu trei sute?... » murmură ea pe neaşteptate. - « - Până ia Gigi leafa... » Se aşteptase la orice, numai la asta nu. Maşinal scoase banii din portofelul nu foarte plin, deşi de abia luase primul salariu. I-i dădu pliaţi în pumn şi după ce o mai sărută o dată, cast, pe frunte, ieşi singur pe uşa anexei.

*

La jumătatea lunii august, exact în zi de mare sărbătoare, Luţí îşi făcu intarea. Părea transfigurată, cu privire melancolică, precum o pelerină revenită de pe Muntele Sfânt: « - Nu am mâncat nimic de dulce pe perioada Postului!... » « - Nici eu...», mărturisi Cóke modestă.

Toate păreau în aceeaşi situaţie, cel puţin după dezvăluirile solemne făcute precum la debutul unei slujbe romane. Aşa că se puse masă mare cu prilejul prăznuirii sărbătorii în curs, însemnată cu cruce roşie în calendarul religios afişat pe peretele de la fereastră. « - La mulţi ani şi să ne vedem cu bine şi la anu’!...», se auzi de câteva ori clinchetul de pahar al evlavioaselor măicuţe fără sutane. Urările de viaţă lungă şi sănătate nu le păreau deloc nepotrivite: era doar ziua în care se comemora Adormirea Maicii Domnului... Era totuşi parcă ceva nefiresc în comportamentul lui Luţí, nefiind verosimil că simplul Post de dulce să o arunce într-o asemenea melancolie. Părea să mai fie şi altceva, care însă probabil nu putea fi pus pe tapet. Şi după ce dădu trei pahare de vin unul după altul, se înnegură la faţă şi mai mult. « - Acum mă iubeşti?...» murmură la un moment dat, ca numai pentru el. Se cutremură, dar nu-i răspunse. Continua să desfacă fără grabă coaja feliei de salam. « - Deci tot nu vrei să-mi spui... » mai şopti fata. « - Aidi, colegu’, bea şi tu un pahar cu vin!... Ce Dumnezeu – bărbat eşti ori ce?...izbucni Cóke volubil. – « - Colega, ce faci, aşa ai tu grijă de colegu’ de masă?... » După excesul de alcool, colega era însă mult prea apatică spre a mai da curs la altceva decât la propriile gânduri. « - Deci nu mă iubeşti... aşa, carevasăzică... » şopti ea. Îşi umplu din nou paharul cu proviant, pe care nu îl mai sorbi decât până la sfert. După care se sculă, pornind-o precipitat spre toaletă. « - Iar îi e lui Luţí rău!... » constată cu subînţeles o comeseană roşie în obraz. « - Păi dacă a venit de abia ieri de la ţară, normal că îi e greaţă, nădră... » « - Da’ anu’ ăsta parcă n-a mai fost şi văru lu’ cumnată-său!... » « - Las’ că poate şi-a găsit alt drăguţ cât a fost în campanie agricolă!... Ce, e aşa de greu când ai atâta amar de păpuşoi lângă tine?... » comise o nouă răutate alta. « - Nădră... »

Dar opinanta îşi opri vorba în gât. Cea care fusese la toaletă revenise, aşezându-se la masă cu o mină studiat-sobră, în realitate netrădînd decât mahmureala după un consum excesiv de alcool cu care nu era învăţată. Spirtoasele începură să circule şi prin venele celorlalte ocupante ale mesei, care luaseră toate o înfăţişare gravă. Discutau acum într-o limbă neaglutinată, cu cuvinte rostite chiar pe jumătate, a căror semnificaţie era susţinută prin scurte dar plastice pantomime. « - Să-mi aduci mâine cartea, mi-o tot cere soră-mea... Ai citit-o, nu? » « - Mâine e sâmbătă... » « - N-are a face, mie-mi trebuie mâine!... Vii la mine şi bem şi-o cafea!... Úana a mai rămas la ţară, sunt câteva zile singură... » « - Bine, am să vin să ţi-o aduc... dacă-ţi trebuie... » « - Da, îmi trebuie... » repetă apăsat fata. Găsise relativ repede blocul din adresă undeva, dincolo de Calea 12 Septembrie. Când ieşi din lift la etajul patru, avu senzaţia că se află pe un palier de policlinică. Două coridoare lungi cu uşi situate aproape una lângă alta se înşirau de o parte şi de alta a culoarului. Un singur bec slab lumina mozaicul de curând spălat, de o culoare bolnăvicioasă. Numără bâjbâit cele nouă uşi-stânga pe lângă care trebuia să treacă până la casa căutată. Nicio uşă nu avea trecută pe dânsa numele ocupantului sau vreun număr de apartament; de abia la a noua zări vag, şi datorită singurului bec chior aflat în proximitate, cifra ce indica numărul de apartament. Singura speranţă că nu avea să gafeze bătând acolo era grafia cifrei scrisă cu creionul, asemănătoare tipului de scris din antetul de la depozit, de de asupra policioarei chiuvetei. Bătu timid. Nu răspunse nimeni. Şi fiindcă fata îi dăduse indicaţia să intre direct chiar dacă nu i se răspunde, se pregăti să facă asta. În acel moment, uşa se deschise energic şi un imberb îşi făcu apariţia surâzător în cadru. Se opri spre a se închide la curea. Când îl văzu, imberbul cu figură de ţap şi câţiva fragi de coşuri pe obraz scoase un scurt chiot de surpriză şi începând să râdă cu mâna la gura cu glasul lui în schimbare, o luă la fugă, mimând pudoarea. Intră în vestibulul minuscul, închizând încet uşa în urma lui. Pe canapeaua din faţa ferestrei balconului femeia stătea ghemuită ca şi cum s-ar fi pregătit să facă o tumbă, privindu-l cu figura surâzătoare şi ochi mijiţi. Nici măcar nu se osteni să-şi

schimbe poziţia aceea de om aflat în faţa unei saltele dintr-o sală de gimnastică, nederanjîndu-se barem să-şi lase în jos poalele fustei date dezordonat pe spate. Gâfâia uşor, pe chip întipărindu-i-se o lumină rea, ce trăda satisfacţie demoniacă. « - Nici nu meriţi altceva tu, şi toţi bărbaţii; aşa a fost şi de acel 1 martie acum doisprezece ani când am fost cu el la discoteca din comună; îl iubeam, iar el ştia asta. Toată seara am dansat numai cu el, neluîndu-i în seamă pietenii cu care veniserăm. După nici o oră erau cu toţii băuţi, mai puţin el; în drum spre casă m-au dus pe câmp; prietenul lui cel mai bun a fost primul; nici măcar atât nu a fost în stare, să aibă întâietatea; au urmat şi ceilalţi trei. Au scăpat de puşcărie numai după ce unul din ei s-a căsătorit cu mine; acesta a fost el, că doar pe dânsul îl iubeam; s-a lăsat greu, dar până la urmă m-a luat; eram deja în luna a şaptea; două luni mai târziu când s-a născut copila, am întârziat o zi cu certificatul de naştere la Primărie numai ca să îi fac să-l emită de exact ziua mea de naştere. – Asta a fost prima palmă; a doua, faptul că toţi cei nouă ani cât am fost căsătoriţi, nu a ştiut niciodată dacă este sau nu copilul lui; şi ce este mai haios – nici eu nu ştiu; mă distram teribil seara când venea acasă, cum lua fata în braţe şi, uitându-se atent la ea în lumina lustrei, se străduia să distingă întotdeauna în chipul copilei trăsăturile lui, ba chiar şi ale scorpiei de maică-sa; a luat ce a meritat: mai are de plătit cel puţin şapte ani pensie alimentară; numai că ce nu ştie este că o să fac pe dracu-n patru ca fata să ia şi la facultate... » Continua să o privească fără mimică aşa, aflată în poziţia pe care nu părea a fi grăbită să şi-o schimbe. « - Nu vrei să fi al doilea?... Să nu crezi că nu ştiu ce ai făcut cât am lipsit... » În acel moment îşi reveni în fire. Se întoarse şi ieşi precipitat. Restul de ore rămase din acea zi de sâmbătă dar şi întrega duminică ce a urmat a rătăcit fără ţintă pe străzile oraşului departe de propria-i casă sau de zona unde avusese loc întâmplarea, cu o puternică senzaţie de vomă pe care numai cu greu a reuşit să o reprime.

*

Chiar din lunea ce a urmat s-a refugiat în mica remiză unde se afla o măsuţă pe care se putea lucra, dacă îşi dădea puţin bunăvoinţă. Motivul invocat – se aglomeraseră prea mult în acea sală – ceea ce corespundea adevărului. Şi apoi, de ce să nu folosească tot spaţiul pe care îl aveau la dispoziţie, populând şi restul arealului?... Se retrase în acel loc liniştit sub priviri la început curioase, care se transformară curând în atitudini ostile. Atmosfera locului de muncă se încărcă încet-încet de energie negativă; oricum aceasta era tendinţa: inflaţia anului 1992 fusese teribilă, măcinând şi puţina putere de cumpărare pe care o mai aveau salariile; nimeni nu se mai silise să ţină „în proporţie de 75%” pasul cu dânsa prin aşa-zisele „indexări”, angajament solemn al fostului prim-ministru dat între timp la o parte de o nouă venire a minerilor în septembrie 1991; sfârşitul lui 1992 îi surprinse deci fără nici cea mai mică mărire de leafă. Gratificaţia de sfârşit de an fu minusculă. Plecarea în concediul de Sărbători pe perioda cărora oricum locul de muncă se închidea se făcu într-o atmosferă sumbră; revenirea în primele zile ale lui 1993 reconfirmă acel aer glacial: izbucneau scurte certuri între colege terminate totdeauna cu cuvinte grele, ceea ce nu le împiedica o jumătate se oră mai târziu să-şi bea amical cafeaua împreună... Aproape nimic din ceea ce făcea el nu mai era întrutotul bun, contabila intrându-i frecvent pe uşa remizei cu câte o copie de factură întinsă marţial, cu numărul curent punctat cu pixul roşu unde clientul afirmase telefonic că existau nereguli. Îi întorcea calm factura indicându-i semnătura de pe verso care nu era a lui. – „-Şi chiar nu ştii nimic despre neconcordanţa de aici?” întreba dânsa tautologic, în faţa unui răspuns ce nu putea fi decât previzibil. Cele mai multe semnături de pe verso erau ale lui Luţí. Îl cuprinse compasiunea şi o inexplicabilă remuşcare. Încercă să iasă parţial din izolarea autoimpusă, pe la miezul zilei oferindu-se ca din întâmplare să-i scoată el facturile, dacă ea dorea. După ce acceptă de câteva ori, fata îl refuză cu violenţă. – „- Îţi pasă că s-ar putea să mă dea afară? De când?...” îi aruncase în faţă cu ochi mijiţi. Se retrase aproape complet în izolarea-i sepulcrală. Nu ieşea din depozitul-labirint decât când avea nevoie la toaletă, iar drumul parcurs în şi dinspre grupul sanitar îl făcea prin spatele peretelui de lemn care separa o secţiune a depozitului de sala cu mese de ambalat. Dimineaţa, de cele mai multe ori, venea

primul, aşa că abia dacă îl vedea câteodată femeia care ţinea întodeuna cheile uşii de intrare. Şi poate nu ar fi ştiut nimeni nimic de dânsul până la partea din zi când trebuiau să ducă pachetele la poştă ori să descarce marfă sosită dacă în răstimpuri madam Paplek nu ar fi venit cel puţin o dată pe zi spre a-i întinde ritos câte o factură nesemnată de cele mai multe ori de el, dar cu inadvertenţe... Sosirea primăverii acelui an păru să mai dinamizeze existenţa diurnă a locului: pe la sfârşitul lui mai fu chemat într-un rând la scară să descarce un calculator. Mirat, dusese întâi monitorul în camera contabilei; urmă „unitatea de bază”, pe care o transportă cu infinită precauţie, intuindu-i scumpetea. Atunci îşi făcu apariţia demnă o fată cu statură şi imobilitate de stâlp de înaltă tensiune, ţinând plină de dignitate în mână nişte cabluri încurcate şi stufoase. De câteva zile madam Paplek plecase în concediu spre a nu se mai întoarce niciodată; găsise – pretextase ea telefonic - un alt loc de muncă mai bine plătit şi în care era mai liniştită. Aşa că le zicea „pa”... Intrările cu paşi bocăniţi şi întinderi marţiale de hârţoage spre dânsul încetară cu desăvârşire; în rarele momente când se întâmpla să facă o omisiune pe vreo expediţie, fata cea noua intra în fugă, venea la dânsul, îi întindea o factură-erată, rugându-l s-o execute cât mai repede, întrucât dânsa tocmai făcuse stocul şi constatase că acestui client i s-a trimis mai puţin din cutare produs. – Să ducă la Poştă coletul ăsta pe cât posibil azi – da? – îl roagă ea frumos... Curând îşi făcu apariţia un al doilea calculator, secondat de astă dată de o fată cu aspect de Ileană-Cosânzeană cu părul bogat şi brunet, cu bluziţă diafană, blugi ajustaţi ţeapăn pe pulpe, care acopereau până la jumătate eternii adidaşi. Nu putuse preciza exact la capitolul situaţie matrimonială impus de chestionarea obişnuită a colectivităţii dacă este doar logodită, sau de-a dreptul măritată... Aşa că problema rămăsese în coadă de peşte, dânsa luându-şi în primire cu aer visător măsuţa pe care îi fusese montat aparatul, apăsând toată ziua energic pe butoanele tastaturii, oprindu-se doar în răstimpuri spre a agita frenetic mouse-ul pe pad, spre a privi mai apoi cu buze ţuguiate şi ochi surâzători-melancolici rezultatul pe monitor, colega ei privind spre deosebire de dânsa cu alură fioroasă pe sticla ecranului său. Se felicitase că nu pusese mâna pe acele articole avangardiste de birotică. Încercase într-un rând să o întrebe pe

fata cu aspect de stâlp de înaltă tensiune cam care sunt principiile de funcţionare ce puneau acel utilaj la lucru; oftând scurt şi îmbufnat, aceasta începu să plimbe cu viteză uimitoare cursorul pe ecran, accesând diverse pictograme de pe interfaţă, dar şi din program. – „-Ai înţeles?” – „- Nu prea...” mărturisi el jenat. Atunci băţoasa îi explică onctuos că astfel de cunoştinţe nu se dobândesc decât făcând un curs care ţine luni de zile, că nu-i chiar aşa de uşor, că numai cine nu ştie se pronunţă în mod iresponsabil că oricine poate lucra pe un calculator şi că, în general, dacă nu te pricepi, e bine să nu iei iniţiativa de unul singur, fiindcă e posibil să strici ceva... Lămurit buştean, se pregătea să se retragă în remiza sa. – „- Dar e atât de simplu! Îţi pot arăta eu! Vrei să înveţi?...” se auzi exclamaţia de la masa de vizavi, însoţită de o privire languroasă. - Probabil de la prea mult spălat, bluza violet-pal a vampei cu păr-tăciune revărsat sălbatic pe spatele mic dar bine croit se decoltase excesiv, dezvăluindu-i întreaga cută ce despărţea în doua generoasa podoabă pectorală, ba chiar şi un sfert din aceasta. – Da, răspunse după o scurtă ezitare – ar fi dorit să înveţe, măcar cele mai simple noţiuni cu putinţă. Aşa că dacă dânsa va avea amabilitatea, va începe chiar de mâine dimineaţă să ia lecţii, desigur, câteva minute pe zi – astfel încât să n-o oprească prea mult din lucru, iar dânsul să continue a-şi face cum se cuvine treaba pentru care era acolo angajat. A doua zi de dimineaţă, chiar la prima oră, ambele calculatoare refuzară să se deschidă. Se defectaseră în acelaşi timp. Având mutre crunte amândouă fetele de astă dată, apăsau înciudate pe micile butoane ale Reset-ului, aşteptând crispate rezulatatul izbăvitor. Zadarnic. După piuitul caracteristic, ambele monitoare se reînnegreau, afişând doar o casetă roz prin care anunţau în engleză că nu sunt capabile să mai intre în program. Fură decuplate din cabluri, examinară cu atenţie mufele de acces, scoaseră aparatele din priză, în cele din urmă le montaseră la loc dar, la punerea în funcţiune, după alte nenumărate restarturi, se convinseră că nu prea mai era nimic de făcut. Singurul aspect norocos al păţaniei a fost că deocamdată contabilitatea firmei nu depindea decât în mică măsură de proaspăt-introdusul suport electronic: atât de virusate erau ambele utilaje de dischetele cu jocuri achiziţionate de pe la colţuri de stradă încât Sever, inginerul de sistem al firmei, trebui să-şi folosească toate cunoştinţele dobândite în Facultatea de

Cibernetică, meşterind aproape o săptămână până să le dea de cap, într-una din unităţile de bază fiind chiar nevoit să schimbe softul. După ce îşi termină treaba plecă aşa cum a venit, fără să facă nici un reproş sau recomandare, refuzând cu încăpăţânare să dezvăluie cui l-ar fi întrebat conţinutul jocurilor cu bucluc. Cele două îşi reluară cu aer firesc locurile de pe scaune, de data asta bănuitoare şi când introduceau dischete cumpărate de la librărie şi, cu aer circumspect, avertizară pe toată lumea din jur asupra riscului de a pune neautorizat mâna pe calculator, cerând auditoriului care le privea cu gura căscată să-şi scoată din cap până şi ideea că ar avea voie să pună vreodată mâna pe cele două computere, necum să treacă la fapte profitând vreodată de lipsa lor. După care, pentru un plus de siguranţă, îşi parolară cu termeni sofisticaţi programele calculatoarelor...

*

Jumătatea lunii iulie dinamiză complet viaţa din zonă. Într-un amurg canicular, când după o zi obositoare de lucru ajuns acasă adormise pentru vreun ceas şi jumătate fără să mai mănânce, toropit de căldura zăpuşitoare dar şi ziua grea de muncă – deschisese în sfârşit ziarul pe care şi-l cumpărase în drum spre casă. Ceea ce citi pe chiar prima pagină scris cu litere de-o şchioapă încadrând pozele unor oameni cu feţe radioase, îl lăsă fără grai: într-un oraş din partea de Nord-Vest a ţării, se fiinţase un aşa-zis joc de întrajutorare unde tuturor deponenţilor aveau să li se restituie în trei luni suma depusă, multiplicată de opt ori... Nu înţelese foarte bine de la început ce citise dar, reputatul ziar nu făcea altceva decât să informeze sobru şi fără comentarii ce se întâmpla în acea urbe. De opt ori însemnau 800% în numai trei luni, performanţă abracadabrantă pe care din atât cât ştia el, o bancă obişnuită nu ar fi reuşit-o probabil decât într-o povestire SF scrisă de vreun autor excentric. Aşa că nu dădu prea multă atenţie informaţiei, convins că editorul ce scrisese articolul înţelesese prost cine ştie ce informaţie lapidară emisă nefericit pe vreun canal de profil. Pricepu că din nenorocire acel articol nu fusese un bluff, la câteva zile după ce în ochii colegelor de slujbă apărură sclipiri de idioţie sălbatică; concomitent, în viaţa lui Luţí se produse un eveniment aparent tragic, dar cu urmări pecuniare generoase: tatăl ei muri. Aproape imediat una din cele două case existente în

comuna natală fu vândută şi, după o ceartă furcă cu fraţii şi sora ei obţinu o sumă mai mult decât i se cuvenea de drept din cuantumul financiar rezultat prin vânzarea casei, a terenului aferent, dar şi a unei bucăţi considerabile de teren arabil. Luna lui Cuptor se pregătea să devină o amintire în calendarul anului 1993. În biroul-depozit, după discuţii furtunoase, se formă o delegaţie cu un singur reprezentant: Cóke. Ea singură avea să se ducă cu Trenul Speranţei spre a transporta sumele pe care fiecare dorea să le depună la zisul joc. Din toate colţurile patriei se formaseră astfel de garnituri care zilnic se deplasau în - şi dinspre Copacul Lăudat, înţesate cu oameni exaltaţi care nu se îndreptau într-acolo cu barda, ci doar cu teşcherelele pline cu banii rezultaţi din vânzarea gospodăriilor rurale, a inventarului agricol, a aprtamentelor din oraşe, a aurului ascuns de părinţii sau bunicii lor cu infinite riscuri după Naţionalizarea din 11 iunie 1948. Programele Televiziunii deveniseră delirante, afişând opiniile pro- şi contra- referitor la acel joc, redând imaginile cu oameni exaltaţi ce coborau în fugă din trenuri pentru a se urca la drumul către casă radioşi, maşinile de numărat bani şi casierele care nu mai pridideau, oameni care făceau declaraţii entuziast-gongorice despre era noua ce se va deschide în faţa cetăţenilor patriei, datorită genialului iniţiator al jocului, comparat cu Messia pe pământ de către adulatoarea de profesie Anca Otoavă, care alterna izbucnirile de exaltare concretizate în versuri cu prozodie impecabilă adresate Salvatorului Naţiunii la auzul cărora până şi fostul dictator comunist transformat în sită în decembrie '89 ar fi pălit de invidie – cu crizele de neîncredere ce se soldaseră într-un rând cu cocoţarea respectivei pe turnul primăriei de unde, ţinându-se zdravăn de paratrăsnet, declama ceva, fără a se înţelege nimic din zbieretele care ar fi putut să reprezinte chiar revendicările ce, o dată satisfăcute, ar fi readus-o poate cu picioarele pe pământ. Încercările timide de a discuta şi critic despre ceea ce se întâmpla în acea urbe din Nord-Vest erau repede estompate, ca şi ale majorităţii editorilor de reviste şi ziare care nu doreau să-şi pericliteze situaţia în încercarea de a informa corect şi în interesul ei o masă de oameni care păruseră a-şi fi pierdut minţile. Cu glas hârâit şi doct, licenţiaiţi în matematică trecuţi de mult de vârsta urlatului la stele demonstrau rudelor, cunoscuţilor şi cui mai voiau să-i asculte, cu creionul pe hârtie – viabilitatea jocului. Nimeni nu-i contrazicea cu nici o ocazie, aşa că nu se

puteau ştii niciodată adevăratele păreri ale interlocutorilor. – Da, domnule, cum vă închipuiţi că ar putea fi altfel decât că afacerea o să meargă – cine credeţi că şi-ar lua responsabilitatea să comită o asemenea cacealma, nu vă gândiţi că se tem de mişcările sociale ce ar putea urma, cu consecinţe fatale pentru ei?... Fiţi serioşi – continuau duplicitar – fireşte că banii n-au cum să se îmnulţească doar fiindcă stau la un loc împreună trei luni, doar n-o să se încrucişeze între dânşii – dar diverse metode economice prin care aceştia totuşi la capătul a calupuri de câte trei luni vor fi mai mulţi, există... conchideau zâmbind mijit respectivii domni apropiaţi, dacă nu chiar de vârsta a treia - umplând inimile auditoriului de speranţe proaspete, care în cele din urmă pricepea că tot ce îi rămăsese de făcut era să doarmă liniştit, răstimpul de nouăzeci de zile lucrând oricum pentru ei... Oriunde în locurile publice, atmosfera era animată de minunea din Nord-Vest: într-un rând, văzuse ieşind dintr-o biserică o cucoană apropiată de pensie care îşi făcea frenetic cruci; - „ – Fiţi serioasă, doamnă, fără îndoială sunt doar vorbe, scoase de mofluzii care neavînd nici praf pe tobă acasă, fireşte că n-au avut ce să depună la Joc! Lasă, o să le arătăm noi nu mai târziu de începutul lui 1994...”- Într-o brutărie intrase într-un rând un ins cu pantaloni în dungi jegoşi şi uzaţi şi sandale obosite care, după ce fixă crunt pe vânzătorul cu care se vedea că se cunoşte, declară îngrijorat – „- Fir-ar să fie, doar un milion îmi mai trebuie până diseară ca să fac suma, şi nu ştiu de unde să-i iau!...” Simţise cum i se strecoară în oase o frică insidioasă, asemănătoare celei din iunie 1990, după venirea minerilor: era extrem de periculos ca în acea atmosferă de înaltă conductibilitate a ideilor exaltate să spui ceva ce ar fi contarzis curentul; singura publicaţie care consecvent dar auzită de mai nimeni încercă să opună o îndârjită rezistenţă mediatică căutând cu disperare să informeze corect o populaţie ce părea cu minţile rătăcite, aşa încât aceasta să nu se facă părtaşă la o ticăloşie care ar fi condus-o mai apoi spre dezastru – era cea în care citise prima ştire despre acel nefast fenomen. La serviciu se instalase o atmosferă de calm încordat. Priviri sticloase fixau cu îndrăzneală pe oricine intra pe uşa locaţiei; nimeni nu-i mai dădea nicio atenţie; pe uşa remizei, fata cu aspect de stâlp de înaltă tensiune intra din ce în ce mai des, rugându-l pe dânsul să corecteze din ce în ce mai multele erori din facturile altora. Discret, lua şi borderourile de poştă făcând expediţia cotidiană ajutându-se

numai de şoferul cu care se împrietenise, tot cu acesta recepţionând marfa când era cazul, pe aceeaşi uşiţă auxiliară ce făcea legătura între remiză şi stradă. „ – Tu n-ai depus nimic?... Rămâi aşa?... Bine, o faci pe răspunderea ta!... Poţi să te iei de mână cu alea de la calculatoare!...” îi zise într-un rând Luţí ca în treacăt, pe ton enigmatic-insinuant. Mai trecu o lună. Ultima din orizontul de aşteptare. Peste nici treizeci de zile aveau să-i pună lui Cóke în mână valijoara cu care avea să le aducă banii; vor benchetui apoi trei zile şi trei nopţi, toate împreună - plus familiile; apoi îi vor explica patronului că aveau să-l lipsească de serviciile lor( să vedem într-o ţară îmbogăţită cine se va angaja la dânsul spre a mai se lăsa exploatat...) – După care, fiecare va pleca în drumul ei, urmând să guste individual, cu propria familie, din nectarul unei vieţi ce nu se îndoiau că din acel moment le va rezerva numai lapte şi miere. Momentul plecării lui Cóke spre urbea din Nord-Vest fu unul festiv: o îmbrăţişaseră toate pe rând, asigurându-se fiecare în parte că încuietorile valijoarei cumpărate din timp dintr-un magazin de profil sunt de temei; apoi începu o aşteptare febrilă, cu nopţi de nesomn, cafele multe şi tari, ţigări aprinse una după alta şi muncă făcută de mântuială la slujbă. Trecuseră deja trei zile şi Cóke încă nu se întorsese. – Dar dacă?... Nu, era cu neputinţă, nu era Cóke omul să facă una ca asta – o cunoşteau bine... Şi, într-adevăr, aşa se dovedi că stăteau lucrurile: Cóke se întoarse în a şasea zi, spre a-şi permite o scurtă odihnă într-a şaptea; a opta veni la serviciu, dar cu valijoara goală: le anunţă că o mică disfuncţie în sistem amâna plăţile pentru câteva zile; avea să plece din nou la drum, săptămâna viitoare. Drum de la care se întoarse iar cu valiza virgină: de data asta i se pretextase că rău-voitori blocaseră jocul; plăţile fuseseră sistate total pe o perioadă nedefinită; când precipitat au fost reluate, nu se afla Cóke acolo, care însă pornea într-un suflet spre a se întoarce cum a plecat; astfel, de câteva ori. Ajunseseră în luna noiembrie, depăşindu-se cu aproape 30 de zile momentul fericitei scadenţe. Profesia lui Cóke părea să se fi schimbat, din lucrător într-un birou de expediţie, în comis-voiajor fără noroc... Exaltarea cedase treptat locul stupoarei, apoi apatiei. Cu capul într-o parte pe masa, Luţí avea în răstimpuri scurte izbuniri isteroide: - „ - Cóke, de data asta eu, personal, îţi plătesc drumul! Mâine să fi pregătită de plecare!...”

Dar nici plătirea personală a drumului nu le adusese mai mult noroc: începea să se aştearnă tăcerea peste zisul „joc”, în jurnalele de televiziune irupând doar scurte ştiri, mai mult zvonuri despre reluarea plăţilor, infirmate imediat de alte ştiri care negau cu promptitudine precedenta. Trenurile cu bucurii, special pregătite pentru depunători, au fost anulate; nimeni nu mai zicea aproape nimic, lumea părea a fi pus batista pe ţambal, de atunci încolo termenul de tun şi ţeapă aveau să se împământenească în societate sub forma lor semantică figurativă şi acţiunea morală cea mai abjectă. Când debutară anchetele şi Salvatorul Naţiunii începu să dea cu subsemnatul la Poliţie, înţeleseseră cum stau lucrurile: numai că era puţin cam târziu... Începură să-şi îndrepte potenţialul de agresivitate către dânsul. Se cerea ca tot veninul acumulat să fie aruncat spre cineva. Aşa că îi intrau în remiză din ce în ce mai mult personal şi cu facturi având erori, dar neexecutate de el; la început le lua calm, şi fără multe comentarii făcea ca de obicei cuvenita corectare. Apoi într-o bună zi, când nădră intră peste el în remiză intempestiv şi obraznic, o trimise scurt la origini. Nu existase niciun martor. « – Ce-ai zis?... » « – Exact ce-ai auzit... să-ţi dau în scris, pentru conformitate?... » În tentativa de palmă încercată de obrăznicătură, încheietura mâinii amarnicei muieri i se priponi în mâna încleşatată, din care începu să strângă nu prea tare. « – Mă doare!... » chiţăi ea. « – Data viitoare dacă mai încerci, s-ar putea să se rupă vreascu’!... » « – Sunt mai în vârstă cu douăzeci de ani ca tine!... Aş putea să fiu maică-ta!... » « – Mă spânzuram de mult de primul copac dacă ar fi fost aşa... » Insa ieşi smiorcăit, ca şi cum tocmai i s-ar fi comis o mare nedreptate. După vreun ceas, uşa se deschise şi un tip înalt şi mătăhălos intră, aruncând priviri conspirative. Îl fixă cu ochi crunţi. Costumaţia afişată era un melanj între cea avută de Armstrong la prima aselenizare, şi a unui pompier îmbrăcat în azbest aflat la o intervenţie asupra unui incendiu violent. « – Eu sunt soţul!... » se prezentă marţial. – «– Îţi dai seama că ceea ce ai făcut nu poate rămâne nepedepsit!... auzi, să

bruschezi o doamnă, tu n-ai auzit că o femeie nu trebuie atinsă cu o floare, dar-mi-te...» Şi ajungând în faţa lui, începu să simuleze câteva mişcări de karatist ce tocmai se pregăteşte să intre în acţiune. Distanţa dintre dânşii era ideală, aşa că îi scăpă un pumn scurt şi nu prea puternic, dar ţintit cu grijă, ce atinse colţul buzelor celuilalt. Insul rămase încremenit, ca şi cum ar fi fost de aşteptat să primească un buchet cu flori, şi uite ce se întâmplase... Îşi încetase cu totul mişcările de break-dance. « – De ce dai în mine?.. », zise de parcă ar fi fost târât cu de-a sila în acea anexă spre a fi cotonogit. – « – Am două fete de crescut!... una are 18 ani!...» făcu fără noimă precizarea. « – Atunci cară-te şi creşte-ţi-le! » « – Am înţeles, cu dumneata nu se poate discuta... » deveni celălalt brusc politicos-conciliant, bătând în marşarier. Şi ieşi oftând. De atmosfera grea, sufocantă, împământenită în acel birou-depozit scăpă miraculos în cea de a doua lună a lui 1994. Firma începuse să se extindă, având acum mai multe puncte de desfacere în Capitală şi, încet-încet – în mai multe oraşe ale ţării. Fu repartizat într-unul din acele magazine unde zilele începură să se scurgă monoton una după alta, într-o lume din ce în ce mai fără posibilităţi, efectele concentrării unei mari sume de bani în mâna unui grup restrîns de persoane arătându-şi colţii ascuţiţi concretizaţi într-o inflaţie devastatoare...

*

... Seara de toamnă târzie începuse să fie biciuită de stropi mari şi reci de ploaie. Da, vedea bine, femeia se afla acolo de astă dată, pentru prima oară după nouăsprezece ani. - Eşti mirat, nu? Deşi pentru tine plimbarea asta anuală avea rol de comemorare, eu am perceput-o şi ca pe un vag omagiu personal... Cu gest lent, îşi aprinse o ţigară. Privi câteva clipe în ambele sensuri ale trotuarului, ca şi cum ar fi vrut să se convingă că era suficient de puţin trafic în zonă, astfel încât să poată avea cât mai multă intimitate. De multă vreme însă nu se mai ostenea

cu „salvarea aparenţelor”, într-o lume în care era vădit că din ce în ce mai accentuat nimănui nu îi mai păsa de nimeni. - Ţi-am văzut scurtul pelerinaj în fiecare an din cei nouăsprezece; aveai de fiecare dată aceeaşi mină pe care ai avut-o şi prima oară doar că, după fiecare douăsprezece luni trecute până la următorul noiembrie, peste deprimare se aşternea din ce în ce mai vizibil paloarea neputinţei şi a disperării... Puse un picior pe prima treaptă. Privea undeva pierdut, într-un punct imaginar al peretelui din stânga interlocutoarei. - Poate nu eu, ci acest loc pe lângă care întâmplător ai trecut şi pe care din cine ştie ce capriciu al subconştientului aleatoriu l-ai ales ca totem al cine ştie căror simţâminte din acel moment greu al vieţii te-au făcut să revii în fiecare an, ca şi cum ai fi dorit să revezi un ipotetic punct de sprijin; chiar dacă nu m-ai văzut, aici, nu departe am fost totdeuna doar eu; echilibrul care te-a ţinut pe linia de plutire în tot acest răstimp a fost doar în tine, în acest loc nu ai avut decât reprezentarea imaginară a unui sprijin pe care ţi l-ai dorit în van să vină din altă parte... - Cine eşti?... întrebă foarte încet. - Poate o fărâmă de soartă dintr-o rapidă sclipire existenţială. Am înţeles atunci mai multe decât crezi din ceea ce nu mi-ai spus. Nici nu mai era nevoie să zici ceva într-o lume lovită de catastrofe în cea mai mare parte imaginare, plăsmuite doar pentru a acoperi uriaşele tragedii mai de nimeni ştiute. Născute din adevărul simplu că înainte de a se naşte vestalele paznice ale focului perpetuu din templele greceşti, au fost mai întâi necesare bacantele cele hulite, hulite cu ipocrizie de exact cei care le-au justificat existenţa. – Vino, mai spuse ea. În noaptea asta vom face ce nu aveam încă experienţa să facem atunci – adică să vorbim ca doi prieteni vechi ce de multe ori au trecut foarte aproape unul de altul în urbea imensă până când într-o zi, capriciosul destin, le-a încrucişat în sfârşit drumurile. Hai, vino!... îi întinse dânsa mâna. Răspunse chemării după ce la rându-i întinse o mână, ieşind în sfârşit de sub şfichiul stropilor de ploaie din ce în ce mai deşi şi reci.

Rădăcinile nu sunt dulci - monografie ieroglifică -

- microroman - Era ora unu noaptea precis când Zăhăricuţă se sculă la verticală în şezut. – Ce să fie? Luna ajunsese la cumpăna cerului? Nu, asta se întâmplase cu un ceas înainte şi, din câte ştia dânsul, meteodependent nu era. Vreo măsea care rebelă să-şi trimită impulsurile chinuitoare în miez de noapte cu această ocazie? Nici asta nu era, întrucât nu avea nicio carie în gură. – Atunci poate îl muncea gândul despre cum o să-i bage la apă la prima meandră a istoriei pe membrii Societăţii Diacilor Aborigeni care apreciindu-i scrierile, îl scoseseră din anonimat şi mediul rural oferindu-i mai multe premii şi ajutându-l să se stabilească la oraş, făcuseră din dânsul om? Nu, nu era el genul să gândească cu premeditare, avea să vadă ce e de făcut în domeniu ad-hoc, în chiar momentul când istoria i-ar fi oferit respectiva posibilitate. Ajuns în papuci, Zăhăricuţă începu să străbată alene spaţiul modestei sale locuinţe, compusă din şase camere în care printre altele se aflau trei şifoniere, două mese florentine precum şi un impozant birou în stil baroc: nimic din ceea îi dezvăluia lumina becurilor din candelabrele cu cristal de Murano nu părea să fie neliniştitor, chiar şi peisajele din cele două tablouri originale aflate pe perete părând să-i surâdă avantajos. Pentru tot restul nopţii lăsă candelabrele cu câte douăsprezece lumini aprinse, minus cel din camera unde dormea, Zăhăricuţă aşezându-se poponeţ pe marginea patului, spre a cugeta în linişte sub pavăza binefăcătoare a clar-obscurului. ... Oare ce putea să semnifice o lumânare apărută într-un vis?... Dar nu o lumânare mică, precum o feştilă bolnăvicioasă înfiptă între degetele unui defunct!... Nu, era vorba despre o lmânare groasă, depăşind patru centimetri lăţime şi cu mult şaisprezece în înălţime, o lumânare zdravănă, sănătoasă, confecţionată din ceară adevărată, nu din parafină sau spermanţet, o lumânare robustă deci, împodobită ca de nuntă sau botez!... Ca de botez!... Aha, acum înţelese care ar fi putut fi dezlegarea şaradei onirice – de puţin timp nevasta de cincizeci şi cinci de primăveri a consăteanului său Matrapez cu cinci ani mai în vârstă ca dânsa - născuse!... Da, născuse!... Deşi soţul ei de vreo zece ani crezând-o definitiv repausată în domeniul

concupiscenţei dăduse în păcatul copiilor ( în cel al beţiei nemaiavînd cum să dea, la vremea aceea având deja o solidă tradiţie în domeniu ) – carevasăzică născuse! Lucru de mirare ce se răspândise cu viteza şuşanalei în lunga, nu prea larga şi sărmana vale a Moliei, unde se afla şi satul omonim. Telefonul de ebonită greu ca o piatră de moară sună strident în negura densă a nopţii. Era vocea consăteanului Matrapez care telefonându-i de la aparatul din gară, îl vestea că este invitat la botezul ce avea să survină la numai trei săptămâni de la naşterea pruncului. Gata, misterul lumânării impunătoare din vis se elucidase! Ceea ce nu-i readuse somnul. Luându-şi liber pentru un timp nedefinit de la redacţie, plecă spre satul Molia, situat în lunga, nu prea larga şi sărmana vale cu acelaşi nume. Matrapez făcea parte dintre oamenii cu adevărat sărmani ai aşezării: după o socoteală sumară, îşi dădu seama că nu-şi poate permite să ţină pe mâncare şi proviant decât şaizeci de persoane pentru trei zile, nu ca alţii, tot săraci, dar care în condiţii similare cu ocazii asemănătoare îşi puteau permite o sindrofie cu acelaşi număr de inşi, dar pe o săptămână!... Ce să-i faci, asta era caracteristica de căpătâi a locuitorilor nu prea largei, şi sărmanei văi a Moliei: precaritatea materială; şi apărătoarele ce le puneau la gurile copiilor nevîrsnici atunci când îşi culegeau viile personale sau ale exploatatorului local, pentru ca aceştia să nu se otrăvească cu chimicalelele contra manei!... Lasă, cugetă Zăhăricuţă, doar o meandră să facă Istoria, şi va da el noi valenţe chestiei cu apărotoarele bucale!... Până una-alta a doua zi pe la prânzişor Zăhăricuţă descinse în ograda cu bucurii a fostului său megieş. - Salut, vecine, m-ai chemat, am venit cu ocazia fericitului botez că ce auzii – ţi-a născut nevasta!... Da’ nu pari voios deloc!... - Eram mai mulţămit dacă-mi făta vaca, că aia puţin îmi păsa dacă prindea viţelul cu boul lu’ nea Ţogârlan ori cu a’ lui moş Ui!... - Ce spui!... - Păi de!... păi de!... de-acu’!... Omul nu apucă să-şi termine vorba. În arie intrase moş Ui. - Da’ grozav se distrează cimotiile lu’ matale! îşi răsuci moşul o ţigară făcând un semn vag spre dreapta sa. – Jumate îs deja afumaţi!...

- Păi de, reîncepu omul vorba. Că doar se cinstesc ca dintr-al altuia!... Acu’ ce să le fac, oi plăti tot cărciumarului Bogz... O dată îi naşte omului nevasta fără să ştie nici dânsa de ce!...îşi termină omul vorba cu un început de răutate în glas. - Lasă, nene Matrapez, de udătură mă ocup eu!... sări generos Zăhăricuţă. - Am s-o achit eu cârciumarului Bogz... crucea lui de lacheu al exploatatorilor... Intrară în casă. Pe pat, de-a dreptul pe cergă stătea muierea cu picioarele răşchirate, de parcă tocmai ar fi născut sau s-ar fi pregătit să nască. - Vezi, începu omul, aşa e obiceiú’ ei de când ne-am luat. Şi sunt, hăt, vreo treizeci şi cinci de ani de atunci... de aia, pesemne, mai are trei copii din nu-ş’ ce căsătorie anterioară de o noapte – că s-a măritat prima oară la pai’şpe ani, când erau plecaţi ai ei până în satu’ vecin... - De vină sunt numai condiţiile de viaţă existente din pricina groaznicului regim de exploatare, teoretiză Zăhăricuţă, om cu carte, ochind pe mescioara de alături un pui frumos rumenit aflat alături de o carafă cu vin rubiniu. - Aşa, aşa, că bine le zici tu, giugiucule, zise megieşul Ţogârlan care tocmai intrase în odaie. Mai azi noapte a’ lui Cracu era cât pe ce să fie tăiat de trenu’ care trece pe lângă casa asta. Căzuse beat mort pe şine – paştele mamilor lor de exploatatori!... Plutonierul Vas l-a sculat de acolo cu doar trei minute înainte să treacă personalu’, ş-auzi, i-a mai dat şi un şut în dos, de s-a auzit bufnitura cu tot şuieratul locomotivei – grijania lui de slugoi al ciocoilor!... - În personalul ăla eram şi eu, făcu Zărhăricuţă cu tonul omului care tocmai a aflat că era cât pe ce să fie părtaş la o omucidere. - Aşa!?!făcu megieşul. Aşa, carevasăzică, te-ai dat cu ei, Zăhăricuţă, halal să-ţi fie, tu, care erai de-al nostru, Zăhăricuţă!... De-al nostru!... - Hai, nea Ţogârlan, nu fi şi mata aşa!... De unde era să ştie bietu’ om că a’ lui Cracu era pe şină?... Că de-ar fi ştiut, alta era socoteala!... da, socoteala... Intervenţia fusese oportună, căci Zăhăricuţă, cedând ispitei, tocmai văduvise puiul de un copan şi se afla cu el în dinţi, între timp pregătindu-se să-şi toarne şi ceva vin într-o sărăcăcioasă ulcică de pământ. - Da’ nu mai sta, fa, aşa – că doar nu eşti lehuza care tocma’ a născut!... Pune-ţi picioarele la un loc, şi fusta peste ele

că asta gata, a fost, acu’ e deja botezu’, dumnezeii cui i-a făcut de exploatatori! Încet, femeia reveni la poziţia comandată. Acum arăta acceptabil, precum o proaspătă defunctă pusă în copârşeu. Bărbatul o mai ţintui un timp cu privirea. Şi-şi dete drumu: - Vidino, Vidino, ce mult m-ai vrăjit tu pe mine – Vidino, Vidino!... Cei doi megieşi – Ţogârlan şi Zăhăricuţă – ieşiră din odaie parcă neimpresionaţi de incantaţia ce aducea mai repede a bocet mortuar. Pe poartă tocmai intra Cracu, în starea lui obişnuită, intuind că mai există două cărări pe lângă cea care era de la poartă la prispă. - Hâc!... venii şi eu... ce mai vestea-povestea cu înmormântarea?... - Cu botezul, nea Cracu, cu botezul... Se vede treaba că încă nu te-ai dres după zaifetul de azi-noapte... şi zi-i – a îndrăznit să te atingă lacheul ăla de plutonier Vas? Dar cum şi-a permis?! Lasă că o să plătească la socoteala istoriei, când lumea va în sfârşit să se schimbe din temelii, aducându-i la putere pe cei ca dumneata!... - Da... va... grijania lui de burjui... că şi astă vară când am vrut să-mi frig o ciupercă de era să dau foc pădurii mi-a dat una după ceafă, că cică e proprietatea nu ştiu cui... da’ să nu mă-ntrebi mai mult, că nu ştiu dacă ciuperca sau pădurea... e proprietatea... hâc!... îşi termină dânsul jalba. - Eh... oftă cu parapon Zăhăricuţă către megieşul Ţogârlan, uite ce a făcut exploatarea din oameni!... Lasă, lasă... Megieşul Ţogârlan nu pricepu începutul de sediţie din tonul interlocutorului şi, scărpinându-se straşnic pe ceafă, se vedea că o întrebare fundamentală îi stă în gâtlej, care merita să încerce a-i găsi răspuns, mai ales având ocazia să o facă cu un om ca Zăhăricuţă, om din popor, ca şi el, chiar dacă cu ceva mai multă carte. - Auzi, Zăhăricuţă, vorbă, auzită de mine ieri pe la apus, pe când beam apă din fântâna de la Răsărit: după mine, a venit imediat să bea un drumeţ însetat tare, ce venea dinspre drumul de la Soare-Răsare; şi după ce a băut îndelung, m-a privit o vreme cu multă luare aminte şi, după ce păru că vrea de câteva ori să-şi înghită Măru’ lu’ Adam, îmi zise: « - Auzi, bre, eu vin din Soviete şi aş putea să-ţi spun multe de pe acolo; ştii tălică care-i diferenţa între ce e pe la noi, şi ce e pe acolo?» - Un timp, l-am privit cu gura căscată. Şi după ce mai bău un ciubăr de apă,

fiindcă eu nu zisei nimic, zise el: « - La noi, bre, omu’ e exploatat de către om!... acolo, spre deosebire de la noi – e invers!... iar votca mai are şi trei grade în plus... păi bine, bre, atâta revoluţie pentru doar trei grade?...» - După care a plecat în drumu’ lui, tot către Soare-Apune, de parcă îl gonea cineva, lăsându-mă cu gura de era să-mi intre o muscă acolo. Popa al nostru Buzgúrlici spune că e un idealist care frigându-se la ciorbă, nu o să treacă mult timp după asta şi mintenaş o să sufle cu temei şi în iaurt. – E, ce zici de asta, tu, care eşti om cu carte?... Zăhăricuţă se pregăti să deschidă gura, spre a-şi da unul din răspunsurile-i prefabricate, dar docte. Însă nu apucă. - Vidino, Vidino, ce mult m-ai vrăjit tu pe mine – Vidino, Vidino!... se auzi de la câţiva metri, de dincolo de prispă. Lui Zăhăricuţă îi pieri tot cheful. Lângă dânsul, apăruse ca din pământ fata de furculiţă Evanghelista a fericitului tătic nici el nu ştia cum Matrapez. Nu provenea dintr-o căsătorie anterioară; nici, pare-se, dintr-o legătură ulterioară; atunci, de unde provenea?... La această întrebare n-ar fi putut răspunde cu exactitate nici Matrapez însuşi, dânsul bălmăjind o dată un răspuns încurcat la o chermeză făcută în cârciuma satului unde spărsese într-o seară toţi banii proveniţi din simbria luată după culegerea viei exploatatorului din aşezare unde se tocmise singur şi nesilit de nimeni, asta în timp ce jamdarmii împuşcau pe câmp ciorile ce se înmulţiseră peste măsură – ceva în care îndrugase o poveste anacreontică despre marginea căii de fier tocmai montată pe atunci în satul lor şi o noapte fără lună... Interlocutorii nu renunţaseră să-l asculte pe jumate fiind în acel moment la fel de coerenţi ca şi naratorul, chestia rămânând în coadă de peşte, la fel de ceţoasă ca fumul dens de mahorcă ce înalbăstrise atomosfera localulului. - «- Grijania lor de exploatatori – conchisese povestitorul la care oricum asistenţa nu prea mai era atentă – ei sunt de vină, că au pus calea ferată acolo!... În plus, de ce în noaptea aia nu a fost lună – dumnezeii lor...» - Ia zi-i, Zăhăricuţă, începu Evanghelista să se tânguie, până acu’ aveam miopie forte – că aşa au zis medicii de la oraş la care am fost – şi acum nu mai am nimic, văd mai bine ca înainte!... Ce-o fi asta, Zăhăricuţă, cum o să trăiesc eu acum de râsu’ satului când le-am zis că am ce am, şi acu’ nu mai am?... Cum o să trăiesc eu acuma cu ruşinea asta, Zăhăricuţă?... Ce-o să mă fac?... Zi-i tu, că eşti acu’ om deştept cu carte, de la oraş?...

- Nu ştiu, didă, nu ştiu... grijania lor de exploatatori... încheie şcolitul şoptit printre dinţi. - Păi dacă tu nu ştii, atunci cine să ştie?... 'geaba, carevasăzică, ţi-a căzut nasu’ printre cărţile alea!... 'geaba, Zăhăricuţă, 'geaba!... Zăhăricuţă se uită mai cu luare-aminte la fiica de polonic Evanghelista, cu statutul din certificatul de naştere în ceaţă. Abia atunci observă noutatea de pe nasul dânsei. - Da’ acolo ce ai? întrebă el cu mirare. - Unde, acolo? se palpă ea mai jos de pubis. - Nu, acolo, făcu el nemulţumit, indicându-i zona mediană a feţei. - Unde, aici? înţelese ea în sfârşit. Păi ochelari, mi i-a dat doftorul. - Ia dă-i jos! - Să-ţi dea Ăl-de-Sus sănătate, Zăhăricuţă, acu’ văd ca înainte! izbucni fiica de satâr, comutând instantaneu de pe agonie pe extaz. – Aşa, da! Văd ca înainte! N-o să mai fiu de râsu’ satului! – Ce-nseamnă omu’ cu carte, ai văzut? – e şi oraşu’ ăla bun la ceva!... Şi se repezi să-l pupe. Însă încremeni în următoarea clipă. - Vidino, Vidino, ce mult m-ai vrăjit tu pe mine – Vidino, Vidino!... - Ha? Ce v-am zis eu că e de înmormântare, hâc!glăsui cu glas dogit Cracu peste care Zăhăricuţă era cât pe ce noaptea trecută să dea cu trenul. – N-aţi vrut să mă credeţi, ş-acu uite!... Hâc!... - Da’ de ce zici că e înmormântare, când noi spuserăm că e botez?se miră Zăhăricuţă. - Am zis şi eu aşa... Din pricina lui, hârdăul cel mare cu ţuică din duzii care îşi dăduseră în totalitate obolul pentru ocazia din acel an, se golise – iar acum fuseseră atacate în forţă proviziile strategice ale crâşmei din aşezare. Cu ochii cât străchinile, fiica de furculiţă a proaspătului tătic îşi frânse la moment mâinile. - Mămucăăă... de ce te-ai dus tu mămucăăă... Mămucăăă, care nici nu m-ai dat cu capu’ de perete şi mi-ai băgat aproape cu de-a sila pogonu’ meu pe gât ca zestre de măritiş, de m-a luat la bătaie Divlă trei zile şi trei nopţi că el n-are ce face cu atâta pământ când crâşma e uite, la doi paşi, colea...

- Taci, fă idioato, că mă-ta de cuţit a născut, n-a murit... aţipise şi ea olecuţă şi uite, ai sculat-o!... Era vajnica mătuşă Supărăţ, care venise de asemenea la eveniment şi, neobservată, intrase mai demult în casă. - Aşa?... i se zvântară într-o clipă lacrimile inexistente fiicei de răzătoare Evanghelista. – Aşa, deci?... A născut, n-a murit... aşa, carevasăzică... se repezi dânsa peste prispă, s-o vadă pe proaspăta mămică. - Vidino, Vidino, ce mult m-ai vrăjit tu pe mine – Vidino, Vidino!... veni de dincolo invocaţia, precum un ecou. Moş Ui ieşise de ceva vreme din arie şi acum mângâia toţi plopii găsiţi în cale, pupând în bot toate potăiile pe care le putea prinde pe uliţă. În răstimpuri, lua şi câte o gură de pământ. Nu că nu i-ar fi ajuns gologanii de pe laptele vândut de la cele trei viţici din bătătura lui sărmană sau din mierea vândută de la stupii sărăcăcioşi ce-i avea la marginea satului, başca cele două hectare de pământ - nu că n-ar fi avut ce să mănânce aşa, cu curtea plină de orătănii din care îşi putea la moment pregăti o mâncare, dar aşa era dânsul – atlasofag. Tot din pricina groaznicei exploatări, fireşte. - Hei, moş Ui, nu ţi-ai făcut suma cu ţărâna pe ziua de azi?strigă la dânsul mătuşa Supărăţ ieşită în poartă cu un colac însiropat în mână, din care în clipa următoare muşcă cu poftă. - Ha? Tu eşti, Parascovino? A-ia-ia – îţi mai aminteşti tu când ai fost ibovnica mea atunci, în noaptea aia fără lună? Da’ te credeam moartă de zece ani, de unde apăruşi? - Parascovina a dat ortu’ popii de douăzeci de ani, moşule, te-ai ramolit de tot!... - Ha? Aşa? Carevasăzică n-ai răposat, mi s-a părut mie, bată-tă să se bată!... Mătuşa Supărăţ dădu din mâini a lehamite şi ar fi zis probabil câteva vorbe tari la adresa cruntului regim de exploatare, dar rămase cu mâna în aer. - Vidino, Vidino, ce mult m-ai vrăjit tu pe mine – Vidino, Vidino!... De ce măcar la tine nu a fost atunci la calea ferată noapte cu lună?... - Bascrişii lor de lipitori pe trupul poporului... Nu apucă mătuşa Supărăţ să lase mâna în jos, necum să mai muşte o dată din colac – că moş Ui trecu uimitor de repede uliţa căutând să revină în ogradă. Mai ales că aici se aflau doi plopi de toată frumuseţea. Cu un zâmbet fix şi sticlos pe care nu şi-l abolise nici măcar o clipă în acea zi reintră în arie, înainte ca mătuşa cu pricina să poată avea vreo reacţie. Mare îi era

probabil consternarea mătuşii căci înainte de asta moşul reuşi să-şi toarne o găleată cu apă pe cap, fără însă să şi bea, că apa nu-i făcea bine şi pe interior. Intrat în ogradă, se apucă să mângâie temeinic trunchiul primului plop. Se opri atâta cât să pupe în bot javra care îl amuşina curioasă. La al doilea plop lucrurile deveniră mai complexe, smulgând de la baza copacului o mână de pământ. Într-un târziu, reuşi să înghită cernoziomul. Acum privea nedumerit stâlpii de susţinere al miniaturalei verande: să-i mângâie, să nu-i mângâie?... Or fi de plop, n-or fi?... Aruncă un ochi pe uşă. - Aha, aici erai, Parascovino, ce tot spunea a’ de la poartă că ai murit anu’ trecut? Nu ştie sărmana ce zice!... Deh, ramolismentul... Îţi mai aduci aminte?... - Moş Ui, mata eşti cam obosit şi ai încurcat personagiile: o fi vorba de aceeaşi cale ferată, tot cu noapte fără lună – da’ eu sunt Vidina!... - Vidina?... Da?... eh, aşa o fi... aşa o fi Parascovino... că prea o zici cu foc... Vidina - Vidina deci, aşa, aşa... - Moş Ui – începu proaspăta mămică cu glas încă calm – îţi repet pentru a doua oară că calea ferată o fi fost aceeaşi pentru amândoi, da’ luna de după nori a fost alta. Ar fi mai bine să ieşi până nu-mi sare muştaru’ şi nu te dau cu capu’ de perete, cum n-am dat-o pe fiică-mea de spumieră Evanghelista când i-am dăruit aproape cu forţa bucata de pământ ce i se cuvenea! - Da, mămucăăă, aşa e, de bună ce ai fost că m-ai dăruit la nuntă cu petecuţul meu de pământ, m-a snopit Divlă trei zile şi trei nopţi doar gândindu-se că din pricina pământului n-o să mai poată merge aşa des la crâşmă, în plus nici cei douăzeci de franci n-ai vrut să mi-i iei când am făcut actele, de s-a urcat din nou Divlă cu picioarele pe mine când m-a prins cu banii – că de unde-i am – da’ eu tot îl iubesc, că fără miopie forte pot trăi, dar fără Divlă nu, că... Moş Ui nu mai apucă să audă şi restul de bocet. Cu zâmbetu-i fix şi sticlos mângâie în sfârşit şi stâlpii de lemn ai verandei, ce-are-a-face că poate nu erau din lemn de plop. Treacă de la dânsul... Când ajunse iar în dreptul primului plop îi văduvi acestuia baza de încă un pumn de loess, pe care îl băgă în gură. - Rădăcină nu iau, c-o fi amară... După care, ajungând din nou în faţa porţii, sub ochii mijiţi ai mătuşii Supărăţ îşi mai turnă o găleată cu apă în cap, aceasta

neavînd efect nici de data asta. În mod excepţional, trase şi o duşcă. De apă. - De trei luni ai tot luat ţărână din acelaşi punct, de la picioarele bietului plop, strigă după dânsul cu zăduf mătuşa Supărăţ. - Batăr de tot ai făcut asta, puteai să iei şi tu uniform, din toată aria, ca Doamne fereşte să nu... Dar nu se mai putu auzi ce să nu... căci în acelaşi moment, vorbele aprigei mătuşi fură acoperite de un vuiet foşnitor întrucât, afectat teribil în punctu-i de echilibru, plopul se prăbuşise în cele dun urmă spre a şi-l regăsi, cu ocazia asta făcând zob toţi ulucii de gard dinspre Miazănoapte. - Anafura voastră exploatatori... lasă că o să vedeţi voi când lumea se va reînnoi din temelii... o veni şi vremea noastră, boier Gogg, lasă, om vorbi atunci – încheie dânsa petrecându-l cu privirea pe moş Ui până ce acesta dispăru după cotitura uliţei. - Vidino, Vidino, ce mult m-ai vrăjit tu pe mine – Vidino, Vidino!... Ca din pământ, în faţa porţii era acum Divlă. Sosise din satul vecin, tăind câmpul. În mâna avea un băţ şi un sac. Cum de nu se auziseră copitele calului, pe care îl încălecase la plecare în sărmana-i ogradă? Mătuşa Supărăţ încremenise. Divlă descălecă ducându-se aţă spre intrarea în casă unde fiica de făcăleţ care era şi nevastă-sa nu-şi isprăvise încă bocetul. Reveni de acolo cu sacul plin, în răstimpuri altoindu-l cu băţul, după procedeul pe care îl folosesc mâncătorii de pisici atunci când vor să fezandeze mâţa înainte de preparare. Uitând pentru moment de propriile-i necazuri, Matrapez îl urma cu o mină rugătoare, părăsindu-şi laviţa de unde în răstimpuri îşi lansa incantaţiile, reuşind să mai reducă din numărul de beţe alocate cu generozitate sacului. - Las-o, bă Divlă, las-o!... Că ce vină are ea că i-a dăruit prin mine boier Gogg bucăţica aia de pământ... ş-apoi dacă ştiam c-o să te supere, îi luam cei douăzeci de franci când i-am făcut actele, ca să nu mai aibă atâtea motive de năpastă... - Lasă, nea Matrapez, că ştiu eu ce fac, că numai din pricina ei am ajuns să beau singur la crâşmă de mă ocolesc toţi prietenii acum... în plus, de unde avea douăzeci de firfirici, când lângă casa noastră nici cale ferată nu-i, ca lângă a voastră – grijania mamilor lor de exploatatori!... ş-apoi, eu nici nu pot distinge nopţile cu lună de alea fără lună – atât de mangă îs în fiece noapte – bascrisu’ lor de ciocoi! Şi trânti cu parapon sacul de pământ, dar nu oricum, ci ca pe sacul de cartofi.

- Aşa, Divlă, aşa, bate-mă cât vrei, că eu tot te iubesc, scoase entuziasmată capul la vedere din pânză Evanghelista. – Că fără miopie forte pot trăi, da’ fără tine, nu – paştele lor de lipitori ai poporului muncitor de la oraş, mai adăugă dânsa aproape de juisare, scoţându-şi de pe nas ochelarii ce acum arătau corespunzător tribulaţiei de mai dinainte. Tot ca din pământ, apăruseră lângă sac de nu se ştie unde trei matahale. Înalţi cât uşa, cei trei erau rodul căsniciei celei dintâi şi de o noapte a fiicei de tel, când în localitate poposise un circ care avea în dotare trei acrobaţi ca trei stâlpi de telegraf. Miloasă, îi găzduise la dânsa să 'nopteze, mai ales că era singură acasă în acea noapte; rezultaseră din discuţia avută de la egal la egal în acea noapte trei urmaşi-gemeni pe măsură, viitor reazăm de temei la bătrâneţe. ... Ceea ce urmă, fu înrudit cu pantomima: Evanghelista ieşi din turbincă, în schimb intră acolo Divlă, fără vreo rezistenţă sau comentariu. Capacul fu pus pe oală în momentul când sacul luă una, o singură lovitură straşnică şi, fără a se observa vreo reacţie prin cutele sale, fu aruncat la oblâncul calului. După care sacu’ mai încasă una, calul înţelegând din aceasta că trebuie să o ia la trap, şi cu unul din uriaşi pe dânsul. - Fire-aţi ai ciorilor să fiţi!începu să-şi suduie fiica de tirbuşon Evanghelista familia adoptivă care rămânea în urmă. – Din pricina voastră am primit pământu’ ca dar de nuntă şi mardeala soră cu moartea că m-a prins Divlă cu carboavle, din pricina voastră pătimeşte Divlă ce pătimeşte acum - să vedem încaltea pe unde o să scoateţi cămaşa dacă până acasă păţeşte ceva! - Ai văzut, boier Gogg, ai văzut?... Ai văzut ce s-a-ntâmplat dacă la nunta de-a doua a Evanghelistei tatăl dumitale a făcut pe generosu’ şi i-a dat aţa aia de pământ lui Matrapez care la rându-i i-a dat-o zestre miresei – plus douăzeci de franci?!... Lasă, boier Gogg, lasă – ne-ai înzestrat pe noi, i-oi mai înzestra şi pe alţii, da’ n-o să scapi până la urmă de dreapta judecată a celor cărora le-ai făcut vreun bine în comuna asta!... În chindia roşiatică, mătuşa Supărăţ părea un preot precolumbian ce-şi face incantaţiile-i păgâne cu pumnul încleştat spre Vest, cu inima sacrificatului în mână pe post de cupă, al cărei sânge i se prelinge spre coate într-o sinistră libaţiune. - Hai să mergem, spuse Matrapez lui Zăhăricuţă, căci ajunseseră între timp în faţa porţii. Dar nu plecară încă, hipnotizaţi fiind de alura mătuşii Supărăţ care rămase cu pumnul

încleştat spre crepusculul de jar până ce discul roşiatic dispăru dincolo de zare. - Să nu uiţi, Zăhăricuţă!...murmură abia auzit Matrapez. - N-am să uit, nea’ Matrapez... răspunse la rându-i solemn Zăhăricuţă, înfiorat de primele umbre ale înserării. Merseră cale lungă, până la dealurile din zare, unde Matrapez îşi avea via. Acolo se aşezară amândoi pe un bolovan roşiatic, cu spatele la gard, privind panorama aşezării unde primele luminiţe începuseră să scapere timid la geamuri. - A trebuit bunică-meu să o planteze aici, pentru că aici era singurul loc prielnic pentru aşa ceva. La mama dracului de sat – grijania cui i-a făcut de explatatori nenorociţi, încheie uitându-se spre locul unde bănuia că se afla sălaşul boieresc. - N-am să uit nici asta, nea Matrapez, promise Zăhăricuţă cu glas sepulcral megieşului. - În cazul ăsta dă-mi o ţigară. Zăhăricuţă se scormoni o vreme zadarnic prin buzunare. Uitase în sat şi ţigările şi chibriturile. - N-am la mine! - Cum n-ai la tine!?... Nu-ţi zisei acum juma’ de ceas în faţa porţii să nu uiţi?... O vreme Zăhăricuţă se uită descumpănit când la vecin, când la sat. Undeva, la fruntariile aşezării, se zărea în bătaia lunii pline silueta unei capre ce păştea paşnic pe mini-islazul existent pe taluzul căii ferate. - Ţigările mi s-au isprăvit, chibriturile aşijderea, crâşma de unde am putea cumpăra se află tot la mama dracului în sat – până când cred ei că o să le mai suportăm exploatarea?izbucni Matrapez cu pumnul întins spre capră, cu un aer trădând sediţia extremă. – Până când?... - Stai liniştit, nea Matrapez, păstrează-te, să nu dea peste mata vreun pui de dambla. – Or veni şi vremurile acelea, de înfricoşătoare judecată a istoriei!... Dar până atunci, la judecată, las’ că mă cobor eu până la crâşmă-n sat, o să trec şi asta pe listă burjuilor spre achitare la momentul potrivit. Rămas singur, după ce o vreme priveşte cerul înstelat, Matrapez adoarme. Se făcea în vis că în satul lor nici cale ferată nu exista încă, nici nopţi fără lună nu se pomeniseră vreodată pe lume, iar cât despre Vidina, spre izbăvirea lui, nu fusese nicicînd inventată. Atunci de unde venea spre dânsul trenul ăla iute ca săgeata din calea căruia nu avea cum să se ferească, scoţând pe horn un viguros fuior de fum înecăcios?... De unde?...

- Trezeşte-te, nea Matrapez, trezeşte-te!... Şi ia de aici o Regală! îl îmbie Zăhăricuţă întinzându-i pachetul cu ţigări. - Ai?... Ce?... Tu ştii că dacă mai întârziai puţin mă călca trenu’ – dumnezeii mamilor lor de ciocoi?... Doamne, doamne, ce ţi-e şi cu fumatul ăsta, uite că totuşi e bun la ceva!... Nu te mai poate tăia în două personalu’, dom’ le, şi basta!... O vreme fumară în linişte. Cam jumătate de pachet împreună, ca să-şi scoată pârleala pentru abstineţa de adineauri. În timpul ăsta sporăvăiră pe îndelete, mai ales despre marea judecată a istoriei ce nu putea să mai întârzie cât şi despre cum va arăta lumea cea nouă, primenită din temelii, o lume în tot cazul mai dreaptă şi mai bună în care echitatea îi vor face pe cei cu merite, aşa ca dânşii, să se bucure de mai multă dreptate. Spre răsărit, cerul începea să se înalbăstrească. Se iveau zorile. - Am tren la 8:30. Personalul ce mă va duce înapoi, glăsui Zăhăricuţă. - Ce atâta grabă. Mai e până atunci. După ce cugetă preţ de câteva clipe, megieşul Matrapez trase macazul: - Ar fi poate mai bine să pleci de pe acum. Să fii mai sigur. Mai bine cu trei ore mai devreme, decât cu un minut mai târziu. C-aşa-i la gară. Hai, du-te! Ţigările rămân la mine: dă-ncoa şi chibriturile!... încheie o primă lecţie de echitate caracteristică probabil lumii noi, ce va să vie. - Rămâi cu bine, nene Matrapez!... Să ne vedem şi în cirmumstanţe mai fericite!se ridică Zăhăricuţă spre a se aşterne la drum. - Aşa să fie!întări megieşul. Dar nu în circumstanţe. – Ai grijă, să nu uiţi - să nu-l calci cu trenu’ pe megieşul Cracu! Că acum băgai de seamă că se face mangă şi ziua, nu numai ca mine, noaptea!... Şi să nu uiţi să treci pe la cârciumarul Bogz ca să plăteşti udătura, aşa cum ai promis! - Bine, nene Matrapez, promit să nu uit nici una, nici alta!... La răsăritul lungii, nu prea largei şi sărmanei văi a Moliei - discul roşu al soarelui începuse să incendieze orizontul. Şi atunci, ca şi cum acela ar fi fost de fapt discul lunii pline la margine de codru în miez de iarnă, se auzi o incantaţie ca de p-acolo, ce îi făcu lui Zăhăricuţă pielea ca de găină:

- Vidino, Vidino, ce mă fac dacă o să mai mă vrăjeşti încă o dată – Vidino, Vidino!... Ş-atât.

*

Imediat ce ajunse acasă, Zăhăricuţă nu dori nici apă, nici mâncare, nici nu-şi prepară vreo cafea, cum face de obicei tot omul ajuns dintr-o călătorie la sălaşul său; nici măcar o ţigară nu-şi aprinse, că oricum nu mai avea... ci se apucă să scrie... Fără milă pentru fondul forestier planetar, Zăhăricuţă scrise mult şi îndesat. Scria despre ziua şi noaptea petrecută în aşezarea natală, despre starea de lucruri găsită acolo, despre fiica de linguriţă Evanghelista şi cum i se confiscase dânsei la oraş miopia forte, despre ticălosul jandarm Vas ce avusese cutezanţa să-i dea un şut în fund lui Cracu ce fusese la un pas de a fi multiplicat de chiar personalul în care se afla tocmai el, Zăhăricuţă – despre cum halise moş Ui inechitabil cernoziomul dintr-o singură parte a ogrăzii dărâmând cu ocazia asta şi plopul lui Matrapez, despre crâşma care se afla prea departe de via fericitului tătic şi al ei proprietar pui-de-exploatator Bogz care îndrăznise să-şi primească banii pe udătură şi, în general, scrise maratonistic despre tot ce i-ar fi putut incrimina la o eventuală judecată pe lipitorile poporului care aveau cutezanţa ca la nunţi să împartă sfori de pământ şi carboave aducătoare de nenorocire mireselor – grijania lor de...

*

În urletul strident al deşteptătorului, Zăhăricuţă zvâcni poponeţ la nouăzeci de grade în mijlocul somierei. Plapuma căzu de pe dânsul şi simţi imediat aerul glacial al dormitorului. Nu se supără, conştientizând că în etapa actuală de tranziţie de la socialismul edificat cu succes la comunismul victorios, micile sacrificii gen punerea de către populaţie din când în când a câte unei haine în plus iarna în casă nu trebuiau luate în seamă. Dar cu gest nervos opri ceasul din ţipătul ca de muiere isterică, apoi

se lăsă încet înapoi, sub plapumă, în mrejele căldurii îmbietoare, dând însă înainte o ceafă straşnică în lada de la pat. - Ouuu!... Paştele lor de... Se fricţionă energic la partea lezată. Căldura de sub plapumă care îl învălui acum complet, compensă însă durerea ce mai persistă surdă o vreme. Acum era iar linişte. Ambientată doar de ticăitul precipitat al ceasului. Unde s-o grăbi aşa atot-ticăitorul ăsta?... Liniştea nu dură însă mult. Urletul curmat al deşteptătorului fu compensat de glasul strident şi dogit al consoartei, ce se făcu auzit din cealaltă cameră: - Scoală, Zăhăricuţă! E ora şase, mamă! Trebuie să vină ouăle!... Zăhăricuţă oftă din suflet, dar încă nu se urni de sub plapumă. Era atât de bine! Parcă ceva mai bine decât în patria socialistă eliberată de sub crunta exploatare în urmă cu douăzeci şi nouă de ani unde acum, într-o perfectă înfrăţire, făcând sacrificiile necesare, clasa muncitoare în alianţă cu ţărănimea şi intelectualitatea progresistă edificau lumea cea nouă, de care generaţiile viitoare se vor bucura în deplinătatea splendorii ei. - Hai, Zăhăricuţă! Hai, mamă! Că acuş vezi că vin şi maşina cu mezeluri, aia cu carne da’ şi aia cu hârtie igienică!... Cu un rictus caracteristic omului ce se pregăteşte să scape o invectivă printre dinţi, Zăhăricuţă se dete jos răzbit din pat şi cu un icnet dibui papucii. Era teribil de frig în odaie, pe calorifer ar fi putut pune ciorba la păstrat. Dar nu asta era preocuparea lui Zăhăricuţă în acel moment, de o altă chestiune metafizică fiind dânsul muncit de o bună bucată de vreme: anume că, de la un timp, înjurăturile la adresa exploatatorilor erau fără ţintă întrucât aceştia, în mare parte, dacă nu fugiseră peste graniţă, pieriseră în puşcăriile regimului adorat, iar cei eliberaţi de acolo de graţierea dată în urmă cu zece ani erau cu sănătatea ruinată după poate decenii de închisoare iar el, Zăhăricuţă, om respectabil, ajuns chiar Preşedinte al Societăţii Diacilor Aborigeni după ce mai prin închisoare mai prin ostracizare scăpase de foştii tovarăşi de drum care se întâmplase să fie cândva chiar binefăcătorii lui – asta până când Partidul mult-iubit ale cărui podele le linsese cu osârdie îl scuipase şi pe dânsul din funcţie dar şi din rândurile sale. Doar nu era să-şi mai pună mintea cu acele umbre care cu siluete fantomatice ascunse în anacronice costume interbelice, se strecurau pe stradă cu priviri hăituite pe lângă ziduri cu singura dorinţă de a fi lăsaţi în pace...

- Zăhăricuţă, văd pe geam că a venit maşina de hârtie igienică! Eşti gata?se auzi interpelarea aproape isterică a consoartei cu voce de soprană. – Ştii că la baie ieri am pus ultimul sul, mamă – nu?încheie dânsa dramatic. - Acum, mamă, acum!... îngână dânsul ieşind precipitat din dormitor, în timp ce-şi termina nodul la cravată. Se îndreptă grăbit spre cuier. Femeia se înduioşă: primăvara trecută împliniseră patruzeci şi cinci de ani de ani de căsnicie. Erau totuşi nişte ani! Nu se mai putea spune cam de multişor că sunt tineri!... - Nu te grăbi chiar aşa! Să nu uiţi! Fularul!... Să nu faci iar o criză de astm! - Nu uit, nu uit... îngână dânsul, ieşind agitat pe uşa apartamentului. - Vin’ să te pup! Să fi atent la toate cozile, să prinzi cât mai multe cu folos! Dar dacă nu mai poţi, să urci înapoi în casă. Pa!încheie dânsa sărutându-l. - Pa... ieşi dânsul grăbit pe uşă. În acel moment, se întrerupse curentul electric. În faţa uşii de lift simţi aceeaşi nevoie ireprimabilă de a invectiva printre dinţi. Invectiva se opri la jumătate, din pricina aceleaşi dileme: după ce că exploatatorii se împuţinaseră la număr acum nemaiavînd nicio pondere care i-ar mai fi putut face culpabili de ceva în societate, incapacitatea unui ascensor de a funcţiona fără existenţa banalei electricităţi, utilaj care mai tot timpul se afla oricum în stare de debaclu prin eterna afişare a anunţului REVIZIE - nu putea fi de asemeni imputată exploatatorilor de odinioara; aşa încât purcese a coborî cele şapte etaje pe scări. Şaptezeci şi două de ierni cât număra nu reprezentau o vârstă biblică, neputîndu-i-se însă nici cere ca la o astfel de etate să mai dea dovadă de vigoarea unui ins de douăzeci, treizeci, sau patruzeci de ani; prin urmare începu să coboare treptele „bătrâneşte”, după principiul mai e mult până la orizont. În răstimpuri se ajuta mai ţinându-se de balustradă, mai servindu-se de bastonul cu alură interbelică. Ajuns în locul unde ar fi trebuit să se aşeze imediat la rând spre a face cumpărătura, constată că se află în preajma unei cozi pe cale de destrămare, întrucât marfa din prima maşină tocmai se epuizase; ferestruica remeizei pe unde se făcuse vânzarea tocmai se închisese cu zgomot metalic sec; oamenii se răspândeau pe la celelalte trei rânduri unde marfa care trebuia să sosească era încă in spe.

- Aşa puţină a fost astăzi?întrebă mirat pe un ins cu două plase de rafie, dintr-una ieşind un sul de hârtie de toaletă aşezat laolaltă cu celelalte pe sfoară. - Ce să fie?întrebă celălalt care se îndrepta cu pas de promenadă spre una din cozile la care avea rând, cu aerul insului care pe spaţiul unei pajişti se deplasează de la grătarul cu mititei la cearşaful unde familia îl aşteaptă nerăbdătoare. - Hârtia de toaletă pentru care aţi stat la coadă, domnule! Coada, uite, tocmai se destramă, vărsându-se în celelalte cozi unde marfa nu a sosit încă! - Care cozi? Şi care domn? Fii serios, tovarăşe, în Republica Socialistă nu există aşa ceva! Caută la imperialiştii din Vest, unde popoarele sunt exploatate la sânge, iar fermierilor li se pun botniţe la gură când mulg vacile şi culeg porumbul – anafura mamilor lor de bandiţi exploatatori! Noi aici avem de toate nevoie!încheie omul, nemaioprindu-şi privirea longitudinală aruncată continuu pardesiului lung, cernit şi de fâş al interlocutorului. După care individul se îndreptă spre una din cozi. Discret, pentru a nu-şi pierde rândul, trecea ca în treacăt şi pe la celelalte, schimbând câteva cuvinte cu oameni aşezaţi acolo. - Am şi eu rând aici, mă ţineţi minte, da? Eu şi nepotu’ meu... - Da, da, fiţi fără grijă... am reţinut... dumneavoastră şi nepotu’... - Vineee!se auzi deodată un chiot de la colţul străzii. Cât ai scăpăra o brichetă, cele trei linii humanoide căpătară o formă geometrică de parcă ar fi fost formate cu rigla. În câteva clipe, uşile scărilor de bloc riverane se smuciră mai-mai să sară din balamale. Pâlcuri răzleţe de locatari se apropiau în fugă amintind de o alarmă de atac aerian. Dar nu intrau în adăposturi, ci în cozi, îngroşându-le corpul. - Dar am fost aici!se auzi o exclamaţie. - Unde, că nu v-a văzut nimeni! Dumneavoastră aţi văzut-o?se adresă cetăţeanul unuia din spate. Celălalt dădu din cap a negare, într-un semn prelung şi mut cu capul. - Păi de unde să ştii, când nici mata n-ai fost!râse tartorul cu răutate. – Ia du-te la urmă!... Io stau aici de la ora patru, şi tot nu sunt primu’!...

- Am fost aici! Aici!... repetă femeia cu lacrimi în ochi. – Am urcat zece minute în casă doar ca să-i dau copilului de mâncare înainte să plece la şcoală!... Dampful acru ce se răspândi în jur dovedea că alarma fusese falsă: nu era decât maşina Salubrităţii. Cu gesturi sigure lucrătorii săriră de pe scara ghenei, îndreptându-se aţă spre tomberoanele ştiute. Le înhăţară golidu-le rapid în magazia maşinii, apoi fluierară scurt. Maşina demară încet, lăsând în urmă aceeaşi duhoare insuportabilă. Oamenii o urmăriră cu privirea până ce strănutând din radiator vehiculul dispăru după colţ, cu tot cu zgomotul de malaxare caracteristic. Apoi încet, rupseră din nou rândurile. Zăhăricuţă se îndreptă la întâmplare spre una din cele trei cozi. Locul unde se afla capătul acelui rând corespundea pervazului exterior de tablă al impunătoarei ferestre a magazinului alimentar. Se aşeză ostenit, sprijinindu-se încovoiat în bastonul cu măciulie de argint. Deşi începuse timid să se lumineze de ziuă, frigul de decembrie devenise parcă mai pătrunzător. La un moment dat, prinse să ningă superb. Lui Zăhăricuţă îi trecu precum o străfulgerare prin cuget povestea cutremurătoare a fetiţei lui Andersen. Cât de frig îi fusese probabil atunci, când în încercarea disperată de a se încălzi, aprinsese chibrit după chibrit!... Cu căutătură inexpresivă privi acea ultimă zăpadă din viaţa sa şi, rămânând sprijinit în baston, închise aparent mulţumit ochii. Din nou un motor de maşină îşi făcu auzită prezenţa. De data aceasta nu mai era alarmă falsă: era chiar maşina de carne. - Lasă-mă, domnule, în pace – nu te înţelegi că am fost aici?se auzi strigătul ascuţit al femeii. ... - Domnule, nu se poate, eu şi nepotu’!... nu vă mai amintiţi, am vorbit acum jumătate de ceas!... - Care nepot, domnule, care ceas?... Nu vreau să ştiu nimic!... De aia oamenii muncii cinstiţi nu apucă niciodată nimica, că vin de ăia ca mata cu nu ştiu ce nepot iar mai în spate sau în faţă îi aveţi şi pe mămica, şi pe bunica, şi pe purcica!... Nu vreau să ştiu nimic!... - Domnule, măcar nepotul, că pleacă la şcoală!... - Nimic! Ducă-se! Şi mata după el!... - Tovarăşi! To-va-răşi!... Asta-i anarhie! Fără nepotisme! Propun să formăm din nou coada: eu mă aşez de aici!... încheie cu glas de stentor „omul de ordine” pe care într-adevăr, nimeni nu ar fi putut spune că l-a văzut până atunci. Era cunoscut însă

ca un cal breaz: la piaţă se proţăpea în faţa tarabei câte unui ţăran încercând să se asigure dacă fasolea existentă la vânzare e din cea „cu trei băşini la bob”. Imediat după ce punea întrebarea, sărmanul ţăran observa cu priviri hăituite cum oamenii ce formau codiţa din faţa sa încep să ia mine plictisite, părăsind încet-încet zona. După ce dispărea şi ultimul cumpărător, „spărgătorul de cozi” pleca şi el liniştit... Coada la carne se reconfigură după această neaşteptată „bază”, însă într-un mod cu totul bizar, pe principiul biblic: cei din urmă deveniră cei dintâi. Din motive lesne de înţeles, nimeni nu mai avu nimic de zis: acum toată lumea era mulţumită... - Coane Staharia! Coane... Era factorul poştal. Ţinea în mână două plicuri. Nu îndrăznea să-l atingă pe omul ce părea să se odihnească, ori să reflecteze adânc. Îl idolatriza. La urma urmelor datorită literaturii editată de acesta ştia de crunta exploatare de dinainte de 6 martie 1945 el, născut în anul Naţionalizării - de cum era poporul exploatat la sânge, la ce ar fi trebuit să se aştepte dacă roata istoriei nu s-ar fi întors iar lumea nu s-ar fi primenit din temelii. Familia, atâta timp cât mai fusese în libertate, nu dorise să-l indispună cu istorisirea despre cum le fusese smuls plugul din bătătură împreună cu caii, inventarul agricol iar în final însăşi bătătura, asta de către cei care de douăzeci şi nouă de ani tot construiau socialismul, dar nu-l mai dădeau odată în folosinţă; cunoştea însă, de pe căi ocolite - drama marelui scriitor epurat din rândurile peceriste, cât şi mătrăşirea din înalta funcţie de Preşedinte al Societăţii Diacilor Aborigeni. Nu îndrăznise niciodată să-i mărturisească faptul că cunoaşte cazul dar acum, întrucât intuiţia şi asocierea celor două plicuri îl făceau să presupună un deznodământ fericit, îşi luă inima în dinţi: - Coane...reluă, fără să-l atingă. – Ai aici două plicuri: unul de la Societatea unde ai fost mata preşedinte până ţi s-a făcut nedreptatea, şi altul de la... se opri dânsul, făcând un semn vertical spre zenit, ca şi cum plicul ar fi fost trimis de Dumnezeu, în realitate tânărul sfiindu-se parcă să pronunţe în clar sediul de căpătâi al puterii bolşevice. Sfiiciunea avea însă motive cât se poate de telurice: în adolescenţă, trăise o dublă traumă prin faptul că părinţii îi fuseseră arestaţi după ce „verificări” „riguroase” „demonstraseră” că în perioada interbelică fuseseră membri unui Partid Istoric; mai mult, conform unei delaţiuni rămase pe veci anonimă, fuseseră „dovediţi” şi cu simpatii legionare, consecinţele răsfrângându-se în parte şi asupra

dânsului, născut la opt ani după înăbuşirire rebeliunii Gardiste. Atât de cumplită se dovedise a fi spaima în familie, încât dorinţa acesteia de a-l salva o îndrumase a-i schimba până şi patronimul din actul de naştere cu al unui unchi prin alianţă; despre părinţi, nu mai auzise niciodată nimic: nicio Decizie de reţinere pentru vreo faptă incriminabilă, nici vreo Sentinţă de condamnare la ispăşirea vreunei pedepse... Posibilitatea de a fi vreodată admis la o facultate din Republica Populară metamorfozată între timp în Republică Socialistă - părea definitiv compromisă. - Eu cred că-i de bine, continuă tânărul însufleţit. – Zic că şi-au dat seama că mare păcat şi-au făcut cu dumneata iar acum vor să te reprimească înapoi în partid, dar şi la cârma la care ai mai fost!... Bătrânul nu îi răspunse. Cu mâinile pe măciulia de argint a bastonului şi cu bărbia peste acestea, continua probabil să mediteze adânc, sau să doarmă, aşa, cu faţa în pământ. O clipă tânărul se gândi să-l trezească. Era prea frig şi la vârsta dânsului se putea alege cu o pneumonie. Dar după un scurt moment de reflecţie, se răzgândi: - Bine, dacă nu vrei să te bucuri cu un ceas mai devreme, eu îţi duc plicurile la cutie. Da?... Scriitorul nu-i răspunse nici de astă dată. Tânărul schiţă un vag semn de rămas bun cu mâna şi se îndepărtă... ... Prin mica ferestruică metalică marfa era smulsă gâfâit-furios de cei care ajungeau la rând să cumpere. Mai întâi câte două pachete de carne de persoană, apoi, când stiva de navete din spatele vânzătorului se micşoră – câte unul. Imediat după ce-şi înhăţau pungile oamenii plecau în fugă privindu-şi mulţumiţi „prada” din sacoşă, trecând adesea fără să arunce nici măcar o privire bătrânului sprijinit într-un baston cu măciulie de argint care, cu privirea ţintită în pământ, părea mai departe că se afla într-o reflecţie adâncă.

Pedeapsa basileilor

- Bună dimineaţa, tovărăşico! Ce zi frumoasă se anunţă pe ziua de azi, nu crezi? Cea interpelată atât de englezeşte întoarse cu un aer de superioritate privirea către cealaltă parte a refugiului de tramvai. Părea jignită din naştere. Gestul se dovedi doar de efect, căci după câteva clipe reîntoarse ochii spre cel care o salutase. - Bună dimineaţa, tovarăşe! Drept cine mă iei că mă saluţi aşa, fără să mă cunoşti? - Dar vă cunosc!îşi drese interlocutorul zâmbetul fâstâcit. – Sunt vecinul dumneavoastră de la Scara III! - A, vecinu’!... Mă miram eu să mă salutaţi chiar aşa, netam-nesam! Aveţi totuşi o etate!... - Păi sigur!... - Bună dimineaţa, tovarăşi! O să avem o zi frumoasă astăzi, nu credeţi?se auzi inopinat un glas ca de detunătură de trăznet. - Bună dimineaţa! Şi dumneavoastră îl cunoaşteţi pe tovarăşu’?se interesă fosta ofuscată cu glas subţirel. Noul-venit nu răspunse. Aruncă o privire constatativă celor doi, ca de om ieşit din transă, ca şi cum nu dânsul i-ar fi salutat cu câteva secunde în urmă. Începu imediat să arunce priviri circulare în jur, de parcă nu ar fi cunoscut peisajul riveran, având în vedere că în fiecare dimineaţă pleca spre serviciu din aceiaşi staţie de tramvai. Aşa era însă dânsul, impetuos, etern grijuliu, ca un edil excesiv de gospodar continuu nemulţumit de aspectul urbei pe care urmărea în permanenţă s-o înfrumuseţeze şi eficientizeze. De altminteri adeseori, mai ales duminica şi în sărbătorile legale putea fi văzut mai tot timpul prin cartier, pe aleile dintre blocurile ce miroseau încă a proaspăt clădit, cum îşi deplasează statura impunătoare şi lată aruncând tot timpul priviri aparent nemulţumite. În răstimpuri, tovarăşul ridica nervos câte o hârtie de pe asfalt, cu simţ civic ducând-o până la proximul coş de gunoi; periplul se termina de obicei în faţa unicei biserici dintre blocuri pe care o privea critic, chiar nervos; hipnotiza aşa o vreme clădirea ca şi cum ar fi vrut să o supună legilor levitaţiei, îşi exhiba tusetul tabagic, se scărpina nervos în favoriţii stufoşi ce-i încadrau faţa pătrată, apoi se întorcea pornind-o cine ştie unde cu paşi mărunţi şi precipitaţi. Era tovarăşul Rapanduleasa – mai pe scurt Utu. Se bucura de condescendenţa tuturor, uşor evlavioasă, pioşenie

datorată inovaţiilor edilitare pe care în răstimpuri, după lungile-i plimbări solitare, avea amabilitatea să le exhibe ca propuneri. Acum însă rondul vizual îi fu întrerupt prematur de sosirea precipitată a tramvaiului care după ce îi primi pe toţi doritorii în pântecul său îşi închise uşile cu un pocnet răsunător, luând-o mai apoi cu o smucitură neaşteptată din loc. Vagonul de clasa a I-a era aproape în exclusivitate ocupat şi de alţi salariaţi colegi la Fabrica de Conducte Asamblate care la acea oră matinală se îndreptau spre locul de muncă, în mod excepţional în acea dimineaţă nefiind necesar a sta atârnaţi ciorchine pe scara vehiculului. Bizar lucru - tramvaiul nu era în acel momenrt deloc aglomerat. Hm, mare mirare, având în vedere că era marţi, zi din plin lucrătoare... - Şi zi-i aşa, bobocule, azi e prima ta zi de lucru? - Da, nene Marian, săru’-mâna, săptămâna trecută mi s-au făcut actele de angajare, răspunse cu oarecare sfiiciune neofitul în ale asamblării, vecin de bloc cu celălalt, care îi pusese o vorbă bună la Cadre. - Ai să vezi, o să înveţi repede!... Colectivu’ e format din băieţi de zahăr – unu’ şi unu’!... Tu stai cuminte şi atent la bandă până iese ţeava din filieră şi – harşt – una cu şpiţul în rosturi, să rupi ţevile una de alta şi gata... - Păi nu le ansamblez?... - E-he-hei, bobocule, asta nu o să fie treaba ta la început!... Asta o fac cei cu înaltă calificare! Până una alta tu rupi ţevile aflate la incandescenţă una de alta, când vin de la cuptor!... - De la cuptor? De la care cuptor?... Că la instruire nu mi-au spus că e şi cu cuptor!... - Ei, da cum, e şi cuptor!... Păi cum să le fasonezi la rece, puiule? E nişte tovarăşi la nişte cuptoare de alea mari, electrice, nou instalate anul trecut, mândria întreprinderii!... E şi cu cuptor!... ... - Păi da, dom’ le, se încinsese tovarăşul Utu, ducându-şi spre culmi de mi glasul răguşit de tutun. – Nu o dată am fost cu memorii la Sfatul Popular în care am scris clar: aici, pe colţ, unde vedeţi biserica asta, unghiul se poate închide perfect cu un bloc la nouăzeci de grade. Păi da, tovarăşi, biserici sau blocuri ne trebuie nouă?!... Păi ce, poporul trăieşte în... biserici!? Nu, domnilor – sau tovarăşi – cum vă place să vă iau – poporul are nevoie de case, nu de cult! În case, ne odihnim, tovarăşi, seara când venim de la lucru, din case plecăm, tovarăşi, dimineaţa,

când pornim spre locurile de muncă! Păi nu-i aşa, nu zic just?... Şi în altă ordine de idei, de ce la această staţie de tramvai se foloseşte apelativul doamna – Doamna Chica – şi nu tovarăşa? Păi da, tovarăşa, că, tovarăşi, ce suntem noi, capitalişti, ori socialist-comunişti?! Păi, tovarăşi, să mă iertaţi, cu fundul în două luntrii nu se poate! Ori în Iad, ori în Rai, iertată-mi fie comparaţia, că până şi la retrograzii care se roagă sub turla aia pe care ce n-aş da să nu o mai văd mâine dimineaţă acolo spun la fel: ori slujeşti lui Dumnezeu, ori lui Mamona! Păi nu e aşa, nu zic just, nu am dreptate?... - Vai, maică... vai, vai ,vai... îşi clătină o bătrânică îmbrăcată cernit şi legată pe sub fălci capul de parcă ar fi fost la mort. – Cum poţi să vorbeşti aşa, maică, cum poţi?... Din nou parcă ieşit din transă, tovarăşul o privi cu ochii căscaţi la paroxism pe băbuţa bigotă şi profund retrogadă. - Păi da, că aţi vrut Colectivizare şi Partidul a făcut-o, aţi vrut desfiinţarea exploatării omului de către om şi tot Partidul, săracul, s-a executat la doleanţa voastră!... Dar când vine vorba să lăsaţi năravurile vechi cu cozonaci şi ouă roşii de aşa-zisul Paşti nu vreţi, că mâr , că hâr – c-o fi, c-o păţi... că Iisus cel răstignit... că în decembrie – vezi Doamne – s-a născut... Băbuţa începuse să se descompună la faţă cam de la apocalipsa numită Colectivizare, când o auzi însă şi pe aia cu Iisus Cel Răstignit Născut Vezi Doamne în decembrie - paharul dădu pe dinafară: - Afurisiţi să fiţi cu Colectivizarea voastră cu tot, că mi-aţi omorât bărbatu’ că n-a vrut să vă deie văcuţa din bătătură... Maica Precistă să te trăznească azi, în s’înta zi a Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, că biserica pe lângă care ai trecut cu gând s-o sfarmi, Antihristule, hramul dânşilor îl poartă... ptiu!... îi reuşi băbuţei o flegmă de zile mari care se oploşi pe unul din obrajii tovarăşului Utu pe care oricât i-ar fi bărbierit dimineaţa, tot neras părea. Şi, cu un gest nebănuit de rapid, băbuţa coborî pe refugiul de tramvai al staţiei în care acesta tocmai se afla, cu doar o clipă ca uşile vehiculului să fi putut a o prinde în timpul închiderii. În tramvai se făcuse linişte-mormânt. Tot ce se mai auzea era vuietul sincopat al osiilor neunse ale vehiculului. - Păi da, zise tovarăşul proaspăt botezat ştergându-şi cu batista obrazul congestionat de saliva lipicioasă. – Asta e răsplata retrogazilor şi înapoiaţilor fiindcă am făcut ce am făcut pentru ei în ultimii douăzeci şi şase de ani. Asta e... Lasă, lasă... cât or să

ne regrete într-o zi, dacă imperialişii or să câştige partida... atunci or să vadă ei!... Nu e just, nu am dreptate?... - Doamnă, sparse liniştea glacială o femeie care până atunci rămăsese filosoafă – are dreptate – păi dacă nu cădeau bestiile alea, ce ne făceam? Tot la case cu curte am fi fost, doamnă, cu încălzire cu lemne, să stai să spargi tot timpu’ atâtea lemne?... Păi se poate, doamnă?... Păi sigur, doamnă!... Păi sigur, acum stăm la bloc!... încheie cu glas de revoltă, nefiind prea clar împotriva cui era îndreptată aceasta – contra mutării la bloc, sau împotriva încălzirii cu lemne la casa cu curte?... Tovarăşul Utu o privea nedumerit. - Uite ce mare şi frumos e ăsta! izbucni în entuziasm o tovarăşă care la rându-i tăcuse până atunci, indicând unul din blocurile cu alură de turn ce se profila pe geamurile din stânga ale tramvaiului. – Da’ parcă mai frumos e-al nostru! Stau aşa de-a dreapta şi de-a stânga Căii, părând parcă să ne vorbească, dădu tovarăşa în viziuni antropomorfe. - Da-a...răspunse un tovarăş cu faţa lătăreaţă şi congestionată, roşeaţa din obraz trădând conţinutul micului-dejun din acea dimineaţă. – „ Ce, vă puneţi voi cu mine care-s mare şi frumos, şi vă primesc seara în burdihanu’ mieu!...”- par să spuie. Da’ dacă vin exploatatorii la loc, pe toate le fărâmă!... - Cum?!... se întoarse cineva surprins spre el. - A, nimic, zisei şi eu aşa... se rezemă de speteaza scaunului, lărgindu-şi gura într-un rânjet bahic cu capul pe spate, ce-i dezvăluia toţi incisivii lipsă. Tramvaiul ajunsese la capăt. De acolo mai aveau trei staţii de autobuz până la destinaţie. Aşa că se făcu transbordarea într-una din maşinile ponosite ce aşteptau la acel nod de transport. Imediat ce oamenii se urcară, motorul fu pus în funcţiune. - Da, tovarăşe, se auzi vocea vehementă a tovarăşului Utu îndată ce autobuzul demară – crezi că nu am depus memoriu la Sfatul Popular şi pentru biserica de lângă blocul nostru? Da’ cum, tovarăşe, da’ cum – să vii în pauza de masă la mine în birou să-ţi arăt cópia, să vezi că noi, membrii Biroului Tehnic al întreprinderii avem şi preocupări edilitare, nu putem rămâne indiferenţi când în locul acelei porcării s-ar putea dura un alt bloc care în hiperbolă s-ar putea uní cu al nostru, oferind apartamente şi altor tovarăşi oameni ai muncii! Nu-i aşa, nu am dreptate?...

Călătoria se teminase. O staţie mai încolo, autobuzul se afla deja în afara oraşului. Doi câte doi, salariaţii trecură strada, îndreptându-se spre poarta întreprinderii. - Ce le-am spus eu?se opri tovarăşul Utu la un pas de poarta întreprinderii. Bine, măi tovarăşi, nici acum nu sunt gata postamentele de drapel pe care să le punem de stâlpii de la intrare?... Ce, vreţi ca şi de viitorul 1 Mai muncitoresc să păţim ca anul ăsta, să nu fim în stare să arborăm şi noi la poartă steagu’ Partidului ca celelatle întreprinderi din oraş?... Aşa nu se poate, tovarăşi, aşa nu se mai poate!... mai spuse repunându-şi pantofii cu scârţ în funcţiune şi, dând nemulţumit din cap, intră primul pe poarta întreprinderii fluturându-şi impacientat pantalonii evazaţi, nu înainte de a-şi exhiba tusea tabagică în timp ce-şi aprindea o ţigară. Oamenii îl urmară tăcuţi, intrând în cea mai perfectă ordine în curtea întreprinderii. - Ce-i asta?se opri ca trăznit la un sfert din drumul ce-l avea de parcurs până la intrare. Era o cruce mică, de piatră, precum o bornă de hotar, spălată de vreme şi plină de muşchi. Cu silueta acum strâmbă şi fisurată, era acolo de cine ştie cât timp, poate fusese la acest capăt de urbe şi în codrii ce odinioară se întindeau până aici. Dintr-o fantezie, capriciu sau superstiţie, toţi cei care duraseră ceva în acel loc o lăsaseră acolo, mărturie a cine ştie cărui fost schit ascuns cândva ochilor avari ai lumii, sau poate simbol tainic al cine ştie căror pribegi ce poate o dată se întâlneau în acel loc. Asemeni predecesorilor, chiar şi cei ce contruiseră fabrica acolo în urmă cu mai bine de douăzeci de ani nu se atinseseră de discret-insinuatul totem. - Nu v-am spus acum o săptămână că vreau să dispară de aici?! Ce aţi păzit până acum!? Ce, trebuia să vă spună cineva?! Ia dă-mi-le, dom’ le, mie! se repezi la un muncitor care prin curtea fabricii se îndrepta agale la ieşirea din schimb spre magazia de scule unde voia să-şi lase uneltele. Tovarăşul Utu propti şpiţul în partea superioară a simbolului şi lovi straşnic cu barosul în fier: o dată, încă o dată şi încă o dată... - Păi nu-i just?... La a patra lovitură se opri ca trăznit şi, scăpând uneltele din mână, cu palma la obraz, se prăbuşi în genunchi. Stropi abundenţi de sânge începeau să formeze o baltă roşiatică pe asfalt...

- Tovarăşul Utu, s-a-ntâmplat ceva?se apropie de dânsul în fugă dar cam în zig-zag portarul care observând totul, ieşise din punctul de control. - Un fleac... o aşchie de piatră... m-a străpuns... în falcă... - Chem imediat Salvarea! Acu’, la moment o chem!... Dar tovarăşul Utu nu-l mai auzea: îşi pierduse cunoştinţa... Oamenii nu îndrăzneau să se apropie, dar nici să stea pe loc: aşa că reporniră spre intrare. Nu ajunseră bine la vestiar că, printr-o minune, expeditiv, o ambulanţă teve intră precipitat pe poartă. În câteva clipe, la locul incidentului nu mai rămase decât băltoaca roşiatică...

* Trecuseră multe ore de la începetul schimbului, trecuse ceva vreme şi de la pauza oficială de masă înainte de care toată lumea mâncase de două ori, la o oră şi jumătate încă o dată, acum după alte două ore pregătindu-se să mai mănânce o dată, operaţiune precedată ca de fiecare dată de întinderea ritualică a feţelor de masă, urmată de extragerea din plase a borcanelor cu zacuscă şi a te miri ce se mai afla prin paporniţe. Timp era, având în vedere că un schimb dura douăsprezece ore... Chiar când totul era gata iar oamenii se aflau în jurul strungului dezafectat de ceva vreme ce le servea de banc de mâncat – în hală irupse Einstein. Era adjunctul tovarăşului Utu aflat în acel moment tot în blocul operator al Spitalului de Urgenţă, tocmai atunci inaugurându-se cea de-a treia operaţie având ca scop a-i reda cât de cât aspectul omenesc al expresiei faciale. - Ce-am spus eu dimineaţă, izbucni Einstein după ce îi privise câteva clipe fix. – Ce-am spus eu dimineaţă să montaţi filiera specială la bandă?continuă el agitându-şi mustaţa stufoasă şi cănită, în timp ce se trăgea de tuleiele de păr cârlionţate la rându-le cănite din jurul cheliei, privindu-i sticlos pe de asupra ochelarilor metalici. – Ce-o să facem acum, toate şarjele de azi dimineaţă-ncoa sunt rebut, ce-o să predăm noi poimîine beneficiarului?... Adjunctul prinse să ţopăie printre stivele de conducte-rebut, cu salturi de galinacee scăpată din ogradă. Mai zumzăi un timp asemeni unui bondar, ieşind mai apoi precipitat din secţie.

- Da’ cine a fost?întrebă unul moale pe colegul din cealaltă parte a strungului, acela având vizibilitate spre uşa de la intrarea în hală. - Cin’ să fie – Einstein... - Şi ce dracu’ voia, de nu ne lasă nici să mâncăm liniştiţi?... - D-ale lui... cine naiba să-l înţeleagă p-ăsta când spune ceva?... - E... da’ bună-i plachia asta, tot soacră-ta a făcut-o? - Nu, nevastă-mea... - Belea... bună rău!...reîntări celălalt, luând o porţie zdravănă în furculiţă. Terminară de mâncat molcom, fără grabă, îndreptându-se apoi agale spre locurile ce le aveau. Filiera tot nu o schimbară... Până la sfârşitul schimbului nu se mai opriră. Un observator ce ar fi aruncat o privire panoramică asupra halei ar fi avut senzaţia unui furnicar unde fiecare membru al locaţiei, ştiind ce are de făcut, se mişcă precis, chiar dacă nu foarte repede. Schimbul se termină. În hală intră schimbul următor care cu braţul întins şi palma ridicată saluta mai-în-glumă-mai-în-serios: - Noroc bun, tovarăşi! Şi s-aveţi poftă când ajungeţi acasă!... Apoi, fără altă introducere, la indicaţia adjunctului care se făcea că nu-i observă pe cei ce ieşeau din hală, cei abia intraţi începură să care înapoi, spre cuptor, una câte una, toate stivele de profile metalice în scopul topirii, pe post de rebut...

*

Primeniţi la duşuri şi îmbrăcaţi de oraş, patru tovarăşi din schimbul tocmai isprăvit se strecurau pe lângă unul din zidurile fabricii cu paşi de lincşi. Auziseră în drumul spre ieşire ceva suspect... poate că imperialiştii paraşutaseră desantul, şi acum încercuiau uzina lor iubită, pregătindu-se să o ia cu asalt... În acel moment se auzi o bufnitură şi o mâţă neagră-catran le tăie calea, cu cotoiul aferent după ea. - Atenţie, nea Vasile!... - N-a fost decât o pisică!... - Ba două!... - O mâţă şi un motan care o urmărea!... - Pfui, bine că a fost numai atât!...

Ieşit de sub presiunea psihică, Văsălie îşi aprinse o Mărăşească. În acel moment se auzi cum în faţa gardului din panouri de beton parchează un autoturism. După ce se auziră portierele trântite cu putere, se văzură jarurile unor ţigări aprinse şi se auziră şi zvonuri de voci. - Imperialiştii!... De data asta chiar că sunt imperialiştii! Atenţie, băieţi!... Pe chipurile celorlalţi trei, prin negura întunericului, se citi o vie emoţie. Mai ales după ce prin romburile gardului, la lumina sinilie a unui bec stradal, zăriră chipiurile cazone, imagine care nu mai lăsa nici un loc de dubiu. - Imperialiştii!... Nu mai încape nici o îndoială, sunt imperialiştii!... Ne atacă imperialiştii!... Ce facem, nea Sfrenţie, îi lăsăm aşa, să facă ce vor pe pământul sfânt al Republicii?... întrebă Nelu cu glas gâtuit de emoţie. Eu nu sunt numai comunist, ci şi sindicalist... ţinu să precizeze, nu se ştie de ce. Nea Sfrenţie, cu figura-i prelungă şi osoasă pe care exista tot timpul o paloare chinuită de comunist TV având la activ multe nopţi de nesomn în contul grijii faţă de patrie, oftă din rărunchi. Scoase la iveală o legătură de chei, acelea fiind cheile de la depozitul de material al Gărzilor Patriotice pe întreprindere. Se îndreptară tiptil într-acolo. - Eu, care am făcut şi insurecţia din '44, mai bine mor cu ei de gât... - Că bine zici!... Iar noi n-o să te lăsăm!... Crucea lor de imperialişti!... cât de mult ne-au exploatat, mai ales pe mata!...să-i ferească Dumnezeu de furia sindicală... Ajunseseră în faţa uşii metalice vopsită în gri. Nea Sfrenţie rupse fără nicio ezitare sigiliul de plastilină şi deschise. Înăuntru, după ce apăsară pe toate comutatoarele, nu se găsi nici măcar un tub fluorescent care să nu clipească continuu după ce se aprinse. Nea Sfrenţie deschise un rastel şi luară fiecare câte un pistol-mitralieră dintr-o grupă de arme aşezate semicircular. Apoi se îndreptară spre una din lăzile mari, rectangulare, vopsită într-un kaki obosit; cu o lovitură de pat de armă, ca-n filme, făcură să sară lacătul din belciuge, iar sigiliul de ceară din căpăcelul de bere. În câte un sac de merinde luaţi dintr-un morman aflat nu prea departe, încărcară până la refuz cu sectoare. Apoi luară din cui câte un sac cu grenade, având fiecare câte cinci ogive într-însul. Introduseră câte un sector în armă, aruncară cartuş pe ţeavă şi, hotărâţi, reglară toţi patru pârghiile armelor la foc-automat.

Reajunseră la locul de plecare. Dincolo de gard, indivizii continuau să discute aprins. La un moment dat aruncară resturile de ţigări şi, aplecându-se, începură să intre unul câte unul prin spărtura gardului. Veneau aţă spre dânşii, fără să-i fi văzut. Le zăreau acum lămurit uniformele, ba chiar şi bumbii alămiţi ce sclipeau în lumina electrică stradală. La un moment dat becul de neon de lângă gard se stinse, având acum în bulb o tentă verzulie. Becurile aflate la stâlpii mai îndepărtaţi cotinuau să lumineze vag, profilând relativ bine siluetele ce se apropiau. - Somăm?întrebă răguşit Vasile pe mai experimentatul nea Sfrenţie. - Ce să mai somăm?... răspunse acesta stins, luând linia de ochire prin foiţa înălţătorului şi vârful cuiului cătării. Apoi, emoţionat, apăsă pe trăgaci... Cu ţăcănit nebun, arma începu să latre aruncând spre siluete o ploaie ce ar fi trebuit să fie ucigaşă. Ciudat, deşi modul cum luase linia de ochire, ţintind silueta din mijlocul grupului ce înainta spre ei, ar fi trebuit ca prin împrăştierea proiectilelor aproape toate siluetele să se prăbuşească secerate – nici una nu căzu. Doar rămaseră toate stană de piatră. O clipă mai târziu, se aruncară la pământ, ca şi cum gloanţele ar fi ajuns cu acea întârziere la ele, în sfârşit secerându-le. - Stai, că trag! Aruncă arma, sau trag! se auzi glasul unei umbre, care îşi arătă din întuneric şi chipiul. Nea Sfrenţie apăsă din nou pe trăgaci, slobozind o rafală scurtă de astă dată. Se auzi un declic: muniţia din sector se terminase. Nea Sfrenţie scoase sectorul gol şi duse mâna la sacul de merinde. Se auzi un nou declic: sectorul nou fusese introdus în automat. - Crezi că i-ai lovit?întrebă vecinul din dreapta plin de emoţie. - Cel puţin doi dintre ei, răspunse cavernos protagonistul insurecţiei din '44, având şi glasul, nu numai mina obosite. În acel moment, toate cele patru siluete pe post de inamic îşi arătară chipiurile din lăstărişuri. - Stai, stai că trag! Aruncă arma, sau trag!... Umbrele se apropiaseră ameninţător de mult, chiar şi după a treia rafală prelungă slobozită din pemeul tovarăşului Sfrenţie. Se auzi iarăşi un declic: se terminase şi muniţia din sectorul ăsta...

- Ei, dacă-i p-aşa, las’ că vă arăt eu voua, exploatatori ai poporului muncitor!şopti el lăsând arma de o parte, scoţând în schimb o grenadă la vedere. Îi trase cuiul, numără regulamentar până la trei, şi o aruncă. - Stai! Stai, că trag! Nu mişca, sau trag! Miliţia! Stai, că... uauuu! Sărmanul sticlete se apropie şchiopătând de „partizan”, îl prinse de umeri, şi începu să-l zgâlţâie, zbierând ca un apucat: - Ce mama dracului faci aici? Unde dracu’ te crezi?! Cu ce ai aruncat în mine, că mi-ai rupt picioru’!... - Cu o grenadă, răspunse insurgentul simplu dar consternat, precum în faţa unei întrebări prosteşti. – Credeam că sunteţi imperialiştii... - Suntem imperialiştii pi.dii mă-tii, dobitoc nenorocit!zbieră şi mai apucat curcanul ţopăind, în timp ce un altul îi smulse lui nea Sfrenţie un sector din sacul cu merinde. La lumina unei lanterne chioare, cercetară cu atenţie fanta semicercului metalic. - Sunt cartuşe de manevră, tâmpitule! Ai ieşit la vânătoare de fantome!... Norocul nostru că ai nimerit sectoarele cu cartuşe de exerciţiu!... Aşa şi grenada, care e la fel de bună pentru luptă ca şi un pietroi!... Marii vigilenţi ai pu.ii, uite cine se găsiseră!... Înfundam pârnaia dacă aveam muniţie în pistolete, că te împuşcam ca pe un câine, cretinule! - Ce e cu băltoaca aia de sânge din faţa porţii, asta poţi să ne zici de eşti atât de vigilent? Că l-am întrebat şi pe portar, da’ de mangă ce a fost, nici până la ora asta nu s-a trezit! Ha!? - Azi-dimineaţă s-a petrecut, când tovarăşu’ Utu s-a luptat cu crucea... Miliţianul reuşi să pună laba piciorului în pământ. Semn bun. - Bine că măcar nu s-a rupt. - Imperialişti, ai? Aţi văzut ceva suspect pe aici? Da, sau nu?... - Numai pe dumneavoastră... Dar subofiţerul nu-i mai dădu nici o atenţie. Şchiopătând, cu un rictus de durere, începu să o ia înapoi, spre maşină. - Hai să plecăm! La secţie, nicio vorbă! Vă daţi seama ce belea ne luăm pe cap dacă raportăm incidentul cu imbecilii ăştia? - Înţelegem, să trăiţi!... - Sergent, conduci tu!... Ai carnet? - Am, să trăiţi!... Tocmai am terminat şcoala!zise cel interpelat plin de solicitudine.

- Hai să plecăm. Aruncă o căutătură furioasă spre cei patru. - Căraţi-vă, dracului, de aici! Ce mai aşteptaţi? Până nu mă răzgândesc şi vă umflu! Hai, valea! Terminându-şi rolul de luptători în „insurecţie”, cei patru plecară aruncându-şi priviri conspirative, lipindu-se pe lângă gardul stradal, de data asta ca nişte veritabili ilegalişti, îndepărtându-se şi pierzându-se în susul străzii în ţârâitul din ce în ce mai strident şi soporific al greierilor.

Inimă de dulgher- microroman -

- Mateiuţu, scoală că se răceşte cafeaua, mamă! Invitaţia era oarecum superfluă, întrucât cel interpelat era treaz de o bună bucată de vreme. Starea lui de veghe data în acea dimineaţă chiar dinainte ca zorii să înceapă să se agaţe de ferestre, pe când nevasta ieşise tiptil din apartament spre a se duce să cumpere laptele care întotdeauna venea matinal, epuizându-se încă de când se auzea uruitul primului tramvai ce anunţa că I. T. B. –ul şi-a început activitatea. O auzise chiar şi când revenise, desluşind cum se felicită de una singură în bucătărie – ,,Na, că am prins şi unt, şi iaurt, şi brânză de vaci la jumătate’’. Nu catadicsise a se scula din pat spre a împărtăşi la vedere împreună cu consoarta mica victorie existenţială, mulţumindu-se a-şi trăi bucuria cu mâna sub cap, lenevind mai departe în aşternutul cald, inundat de o fericire reprimată – la fel cum în copilărie se ascundea seara sub pătură, la lumina unei lanterne aproape oarbe, continuând să-şi ,,scrie’’ doar mintal poezia pe care nici el nu ştia de ce o începuse cu puţin înainte ca glasul sonor al tatălui să fi dat stingerea: - ,,Gata, e ora zece, e timpul să treci la somn!’’ Niciodată nu folosise în acest scop hârtia, memorând perfect toate catrenele poemului, fără însă ca a doua zi să le transcrie totuşi pe hârtie, avându-le chiar şi acum proaspete în memorie. – Mai târziu, în prag de majorat, îşi amintea aproape nostalgic acest impuls, ca pe ceva naiv caracteristic începutului de pubertate, zâmbind condescendent, matur şi detaşat ca de moftul îndepărtat al unui adolescent teribilist ale cărui caiete cu poeme nu putea totuşi să le rupă, întrucât nu alocase nicicînd vreun asemenea obiect de papetărie pornirilor amintite.

În pragul oficial al vieţii de adult, înclinaţiile i se schimbaseră neaşteptat, sub impulsurile vizuale oferite de şantierul aflat nu departe de periferia satului, ce avea ca scop durarea unei hidrocentrale. Privea fascinat ceasuri întregi la mulţimea de lucrători asemănători unui roi de furnci, admirându-le munca ce de departe le părea uşoară şi reconfortantă, însă atăt de fascinantă prin creativitatea specifică ce făurea totuşi valori utile şi de durată; ajungea la un fel de paroxism al plăcerii în momentul când benele ridicate de macarale turnau betonul în cofrajul măiastru meşterit, după ce ceasuri întregi privise cum lucrătorii-fierari îmbinaseră armăturile în barele-călăreţi şi etrieri, meşterii-dulgheri îmbrăcând apoi totul în mantie de lemn prin montarea dibace a cofrajelor prefabricate şi refolosibile. – Atât de fascinat era de imaginile de acolo încât se gândise chiar să se angajeze în acel loc, fie şi ca simplu necalificat; dorinţa i se bazase pe o premoniţie corectă întrucât, peste ani, la prima tentativă de a da la facultate, se lovise de drama provocată de acel nenorocit doasar de Securitate unde cu scurtime telegrafică îi erau „deconspirate” originile „nesănătoase” care îi uciseseră un unchi în puşcăriile bolşevicilor, îi ostracizase familia, pentru el fiind „recomandat” a nu urma nicicînd cursurile unei facultăţi. În cele din umă „i se trecuse cu vederea” iar Partidul, în marea lui „mărinimie” - dându-i în cele din urmă voie o dată cu amnistia din 1964 să intre pe băncile facultăţii. Asta după efectuarea unui stagiu militar dur la trupeţi. - Mateiuţu, e aproape ora şapte, mamă! Scoală-te, ai să întârzii la redacţie! Se mulţumi să deschidă leneş un ochi aruncând o privire rapidă niciunde, rămânând în aceeaşi poziţie avută de cel puţin două ceasuri, în care numai printr-un miracol nu anchilozase. - Hai, Mateiuţu, e târziu, ţi-am pus cafeaua la reîncălzit! Consoarta era acum lângă pat, trăgând alene de el. - Or să se descurce şi fără mine. Lasă-mă să mai dorm!… - Cum poţi să vorbeşti aşa? Fără tine le-ar fi cu mult mai greu! Hai, scoală!, trase de el aproape dându-l jos din pat. Îşi încălţă papucii de casă fără chef şi uşor nemulţumit. Apoi se îndreptă spre fereastră spre a se uita ce fel de zi avea să fie din punct de vedere meteorologic. Şi-ar fi desprins repede ochii de pe cerul plumburiu şi nu prea atractiv de februarie, dacă în acel moment nu ar fi observat cum, la etajul patru al blocului aflat în construcţie vizavi – un lucrător bătea ultimile cuie în cofrajele diafragmei acelui nivel, dând cele din urmă retuşuri

înainte ca prima cifă de beton să sosească. Părând că glumeşte aşa, cocoţat pe vârful unui stâlp - lucrătorul agită chiar la un moment dat mustaţa unui oţel-beton nu prea bine fixat din acel element, în cele din urmă corectând micul defect prin refacerea legăturii cu ajutorul unei sârme pe care o legă strâns cu ajutorul cleştelui-cioc-de-raţă. Oftă din rărunchi. - Ce faci? Se răcesc şi cafeaua şi ceaiul! Te rog să treci la masă! Mai rămase câteva clipe cu ochii lipiţi de geam. Aruncă o privire de ansamblu atât cât îi permitea unghiul ferestrei închise în lungul şoselei Colentina, mărginită de puzderia de blocuri în construcţie pe lângă care macaralele începuseră deja să se agite. Primele autoagitatoare începuseră să vină blocând prin traversarea lor în scurte răstimpuri tramvaiele ale căror clopote băteau energic. Intră fără chef în sufragerie aşezându-se la masa cu micul-dejun atrăgător aranjat. Era iniţiativa matinală de fiece zi a soaţei care - după ce ascultase în zeci de şedinţe pe parcursul ultimilor patru ani nenumărate discursuri agrementate cu stropi de salivă ale diverşilor furibunzi tovarăşi pe post de activişti de partid în care se înfierau apucăturile mic-burgheze cum ar fi servirea cotidiană în sistem festivist a mesei de dimineaţă de către clasele exploatatoare – hotărând că nu ar strica să îi imite, barem aşa – ca să vadă cum se lafăiau cândva domnii înfulecând dimineaţa icre negre şi caviar, în timp ce bietul popor muncitor servea numai pâine cu unt şi salam precum şi alte mezeluri ale săracului cum ar fi fost şuncă de Praga – totul asortat cu măsline – mâncarea celor fără posibilităţi... - Parizer n-au băgat astăzi, îl sărută ea tandru pe perciune în timp ce el neîndemânatic reuşise să umple căuşul coctierei cu tot conţinutul oului moale al cărui capac nu reuşise să-l decupeze. – Lasă-mă pe mine, preluă dânsa operaţiunea pentru cel de-al doilea ou, incizându-l cu măiestrie suspectă. – Apoi, ca şi cum ar fi avut o inspiraţie de moment, i se aşeză în poală cu linguriţa plină de o frântură de gălbenuş de culoarea porumbului, ce se scălda în albuşul gelatinos, adresându-i-se galeş : - Hai, pui, mănâncă! Asta-i pentru mămica ta! Înghiţi dumicatul. - Asta-i pentru tovarăşul redactor-şef care te laudă atâta!, trebui el să înghită şi următoarea porţie.

- Asta-i pentru mama-soacră!, veni spre gură şi o îmbucătură de pâine cu unt şi salam pe care-o înghiţi un pic mai greu. Reajunsese acum la locul ei, în bucătărie, în faţa maşinii de gătit. - Să nu mai spui niciodată că nu eşti absolut necesar la revistă! Ştiai tu că tovarăşul redactor-şef împreună cu colegii tăi au venit în păr la mine la editură într-un suflet în zilele în care ai lipsit ca să-ţi scoţi măseaua de minte să mă întrebe disperaţi unde eşti? Consternat, el rămase cu cuţitul în aer, de asupra untierei, cu felia de pâine rămânând la fel suspendată, a siderare. - ,,Ce ne facem noi astăzi fără Mateiuţu! Ce ne facem?…’’, uite aşa îşi frângeau mâinile pe hol, cât am vorbit la o ţigară. Privirea i se transformă din mirată în surâzătoare. Nu-i prea venea să creadă ce îşi aude urechilor, contrazicându-i-se într-o clipită experienţele de fiecare zi. - Hai, mă - chiar aşa au zis?… - Da-a… erau în prag de a-şi depune in corpore demisiile... din pricina neliniştii… - Hai, mă – nu mai spune aşa… - Nici nu ştii cât eşti de iubit… din pricina faptului că eşti prea închis…,,niciodată nu vorbeşte cu noi, tovarăşă Puşa, dar nici noi nu ne formalizăm… cine ştie ce capodoperă crează – poate vreo Istorie a Literaturii Mondiale – da, da - de aia probabil nu are niciodată timp de discuţii profane… ehe-he – cine ştie cu cine suntem colegi de redacţie…’’ - Hai, mă, nici chiar aşa!… Euforic îi scânteiau ochii, simţind acum o ireprimabilă nevoie de a sări rapid din pijama în hainele de stradă, spre a ajunge cu o clipă mai devreme în locul unde se dovedea acum de neînlocuit. - Fii pe pace, am fost eu a treia zi la ei şi i-am liniştit – nu i-am lăsat pe bieţii oameni să cadă pradă disperării. – În pauza de masă când am fumat cu toţii câte o ţigară pe hol, mi-au făcut totuşi o criză de exasperare: nu voiau nici în ruptul capului să înţeleagă că e vorba de o învoire reală, că nu este un tertip folosit în scopul câştigării de timp pentru a-ţi găsi un loc de muncă eventual în altă redacţie. – Până la urmă am reuşit oarecum să-i liniştesc; şi totuşi când am plecat, încă le mai scânteia o lucire ne circumspecţie în ochi.

Dar Mateiuţu nu mai era atent. Se apropiase iar de fereastră, de unde privea fascinat cum dincolo de drum se turna o a doua tranşă de beton. Lent, se vedea cum cârligul macaralei trecea bena de la un stâlp la altul, oprindu-se parcă în tracăt spre a-i goli conţinutul şi în interiorul peretului dintre piloni. …- Auzi, Partidul îl vrea scriitor, iar el nu – că vrea să se facă dulgher!…, îl trezi la realitate bodogănitul nevestei care meşterea ceva într-o tigaie la foc mic pe aragaz. Nu era chiar aşa. După parţiala „reabilitare” fusese nevoit de complezenţă să se înscrie în acel „partid” ce părea a fi alcătuit din toţi infractorii şi demenţii Istoriei; spera ca astfel să fie lăsat în pace a-şi termina facultatea, dar şi să scrie. Aversiunea faţă de acel „partid” îl făcuse însă într-un rând să exhibe într-un cerc de prieteni câteva bancuri nu foarte acide la adresa comuniştilor autohtoni cât şi a Marei „Prietene” de la Răsărit. Glumele spuse cu o expresie mucalită atrăseseră imediata „reţinerea” de către „Organele” în „drept”. În camera de anchetă fu interogat cu o rară duritate de un colonel în vârstă. În pauze, un tânăr locotenent îşi făcea apariţia în odaie, cu ipocrită fervoare deplîngându-l pentru rănile abundent sângerânde ce-i acoperiseră obrazul, şi tumefierile de pe braţ provocate de mucul de ţigară al anchetatorului. Se urmărea prin aceste contraste deplina distrugere psihică a celui anchetat, astfel încât să nu întârzie prea mult o sinceră mărturisire a faptelor ce ar fi putut sta la originea acelor bancuri. Până la urmă se lămuriseră că mai mult decât acele inocente şi cu iz literar glume nu comisese, nu înainte de a încerca să-i smulgă o mărturie fictivă a unor fapte ce nu le făcuse. Rezistase. În duba unde cu ochii acoperiţi de nişte ochelari de tablă ce urma a-l duce la sediul central spre a i se întocmi actele de punere în libertate cei doi subofiţeri îi spuseseră în timp ce-l loveau că îl duc la locul unde urma să fie executat. Nemernici desăvârşiţi, cele două fiare cu alură de om nu se gândiseră nicio clipă că în felul acesta puteau schilodi sufleteşte un tânăr care şi dacă ar fi fost destinat pedepsei capitale – nu ar fi meritat un astfel de tratament. Era în faţa uşii de la intrare. - Să nu uiţi că diseară avem bilete la Palat. La ansamblul sovietic Ciupercuţele. – Ştii cât m-am luptat pentru biletele astea?… Trei zile la rând am făcut coadă în faţa casieriei fiindcă tranşa de bilete se termina totdeauna puţin în faţa mea. - Vin’ să te pup, pui!… Pa! Servici’ uşor!…

Tonusul lui Mateiuţu era la maxim când ajunse jos, în faţa scării. Nu se ştie de ce, acesta îi mai crescu oleacă după ce ochii îi căzură pe afişul scris şi încondeiat stângaci de mână, afişat în geamul cofetăriei de vizavi, deşi se aflau în a doua lună a noului an: La mulţi ani! – Revelion, 1972. Inspiră adânc aerul curat, dar moinos, şi porni cu hotărâre, ca un om ce avea de rezolvat treburi importante în acea zi. - Mm… mmm… Ma…Ma… Mateiuţu… Cascada de silabe venea de undeva din spate, nepercepînd-o imediat. - Ma… mm… Mateiuţu!…, se reauzi de astă dată mai lămurit dar şi gâtuit-şuierat chemarea imperativă. Se întoarse brusc profund contrariat, privind cu gura căscată la omul ce se apropia în grabă, atât cât îi permitea gheţuşul semibăltit al trotuarului. - Ce… ce… ce mai faci?…, îşi scoase celălalt mănuşa pentru a da mâna. Era Eugen, colegul de redacţie, de care nu-şi amintise în vreun an şi jumătate de când se cunoşteau să fi dat vreodată dovadă de atâta efuziune faţă de el sau altcineva. Pe partea opusă, o cifă de beton tocmai terminase de deşărtat conţinutul. Cârligele macaralei se apropiau bălăbanindu-se, fiind rapid agăţate de urechile benei care îşi începu drumul ascendent. Mateiuţu scăpă un oftat adânc. - Ia uite!… Celălalt privi la rându-i derutat peste drum. Apoi cu un început de iritare, încercă să-şi exprime contarietatea: - D… d… da mai dă-i î… î… în pi… pi… - Fir-ar să fie!…, nu reuşi să-şi termine invectiva, redresându-se doar spre a-şi exprima zăduful provocat din acest motiv. Un timp, merseră fără să-şi mai spună nimic. Dar privindu-l atent pe celălalt, se putea citi din mimică efervescenţa cu care dincolo de epiglotă se năşteau alte şi alte fraze greu de exprimat din pricina coordonării deficitare dintre creier şi coardele vocale, carenţă datorată unei nenorociri petrecute în copilărie când, meregând cu autocamionul de la Colectivă, părăsise prin parbriz locul de lângă şofer în momentul când acesta pusese o frână bruscă spre a evita în ultimul moment un căruţaş iresponsabil apărut ca din senin în şosea. - A… a… am să… să… să-ţi dau ceva!… I… i… imediat ce… ce… ajungem! Dar…du…după ce îmi beau ceaiul!… reuşi performanţa de a duce o propoziţie scurtă la capăt fără

interferenţele de rigoare. – E… e… un t… t… text pro… pro… pro… provocator… foarte şu… şu… şu… car… F….f… foarte şucar… Parcurseseră deja o bucată de drum în tăcere, mimica celuilalt nemaianunţînd în avanpremieră necesitatea exhibării altor panseuri. Asta însă până ajunseră în dreptul refugiului de tramvai destul de depărtat de ambele trotuare ale şoselei. Celălalt se luminase deja la faţă a entuziasm bălăbănindu-şi mansarda, trebuind totuşi să-şi amâne expunerea până ce se văzură la adăpost pe asfaltul refugiului. - Î… î… îţi spun eu… Lu… lucru… lucrurile î… î…încep… să… să… meargă spre… spre… bi… bi… bine… Li… liber… libertatea de ex… expri… exprimare se… se… reîn… reîntronează… Ve…ve…versul rede… re…redevine li…li…liber… Chi…chi… chiar şi… şi… şi… de prozodie… Şi… şi… şi…da… dacă e… e… nevo… nevoie – şi… şi… d... de conţinut!… Te… Te… Tezele di... di…din... i... i... iulie... anu’... t... tre... trecut... n… n… nu… vor... vor... a... avea efect!… Liniştea se reaşternu între dânşii, însă doar pentru un foarte scurt răstimp. Celălalt privea cu ochi luminoşi în lungul şinei unde la orizont se prefigura vag un tramvai. - A… a… ai să ve… vezi di…d… diseară la… la… la… Pa… Palat… Cum de… de… de… degri… degringolada ca… ca… capi… capitalismu… mu… lui e… e… e… evo… evo evoca… ca… ca… tă su… su… suge… sugestiv, ne… ne… necon…neconvenţional de… de… de… A… A… Ansamblu… blu… l… so… so… vietic… Ciu… Ciu… Ciupercuţ… ţ… ţ… Celălalt cu siguranţă n-ar mai fi avut în veci ocazia să-şi mai ducă fie şi în sincope milenare vreo idee la capăt dacă în acel moment Mateiuţu, cu o remarcabilă prezenţă de spirit, nu şi-ar fi tras înapoi pe refugiu colegul al cărui spaţiu de desfăşurare devenind prea îngust pe meschina bandă de asfalt, găsise cu cale a-şi întinde manevra şi pe şine, fiind la un pas să ia în braţe tamponul vehiculului ce tocmai intra în staţie. Secondat de coleg, celălalt urcă transportat în vagon, cu figura radioasă de iluminat, nepărînd a fi afectat în vreun fel de incidentul de cu câteva secunde înainte ce ar fi putut avea un deznodământ tragic. – Tramvaiul se urni începând să se târască alene pe şină, neuitînd să prindă toate semafoarele pe roşu, cu opriri agrementate cu ample oftaturi. În capătul celălalt al vagonului se iscase rumoare.

- Se poate, domnişoară?… Ce vă împingeţi aşa în mine?… Puţină decenţă!… Ce Dumnezeu – sunt atâţia cetăţeni în jur!…, se auzi în cele din urmă limpede, până la cabina vatmanului. - Domnule, dumneata ai înţeles greşit… E aglomeraţie, a fost fără intenţie – da’ ce credeai – sunt fată serioasă!…, ripostă incitatoarea simţurilor perene nedepărtîndu-şi prea mult bustul opulent de cotul ultragiatului. - Mai multă atenţie, încercă celălalt să încheie didact-împăciuitor altercaţia. În acel moment, vatmanul manevră amplu frâna pneumatică. Semaforul ce străjuia larga intersecţie în care se pregătea să intre tramvaiul îşi schimbă brusc culoarea, pietonii începându-şi la fel de neaşteptat preumblarea de o parte şi de alta a zebrei. Cu această ocazie pasagerii din vagon se luară involuntar în braţe, părând a fi convivi la vreo petrecere de sfârşit de an, în exact momentul când ceasul de pe ecranul televizorului îşi trece secundarul dincolo de ora zero a nopţii de 31 decembrie şi începe Hora Unirii. – Chiar şi nemulţumitul de mai dinainte o primi înţelegător în braţe pe domnişoara cu ţâţe mari, desprinzându-se imediat ce fu posibil cu un oftat de nedecriptat. Nimeni nu zise nimic, doar câţiva pasageri îşi îndreptară pragmatic căciulile sau pălăriile avute în dotare. Exponentul moralei universale se instală pe treapta uşii de la mijloc dând într-o parte şi-ntr-alta semnificativ din cap, în această postură fiind şi când coborî la prima. Pe refugiu îşi introduse mâna în buzunarul de la piept al paltonului, rămânând împietrit ca şi cum ar fi fost brusc criogenizat. Se uită cu ochii larg deschişi la uşa pe care tocmai coborâse şi se închisese cu viteză de ghilotină, dispărând din câmpul său vizual cu tot cu tramvaiul ce o luase din loc cu neaşteptată vitalitate. - Era aici!… Cetăţeni, vă iau de martori că era aici!…, îi luă el într-adevăr de martori pe ocupanţii refugiului în timp ce palma îi ieşise prin despicătura practicată probabil cu lama în stofa paltonului. – De aia se împingea aşa în mine, a profitat de frâna pusă la intersec…, se auzi din ce in ce mai slabă vociferarea celui pungăşit. - Să… să… săracul om! În ce… în ce… lu… lume t… t… t… trăim!… Nică… ni… nicăieri nu mai poţi…nu mai poţi fi sigur!… Vehiculul luă o cotitură bruscă. Ajunseseră la destinaţie, în piaţa Sf. Gheorghe, de unde mai aveau o bucată bună de mers pe jos până la redacţie.

- Mu… mul… mulţumesc!… Cred că… că… în dimineaţa a… asta mi… mi… mi-ai s… s… salvat viaţa!… Dacă nu… nu… erai tu, mă… mă… că… căl… … Dar nu apucă să spună cine trebuia să-l calce, preocupat să se cramponeze de o mână curentă, întrucât prezumtivul asasin tocmai lua viguros a doua curbă din spatele bisericii Sfântu Gheorghe, pentru a intra hotărât în staţie. Coborâră numai după ce permiseseră din politeţe să facă acest lucru nurliei ajunsă din capătul celălalt al vagonului tocmai la uşa de lângă vatman, care lăsă ca în treacăt o dâră de pectoral pe antebraţul lui Mateiuţu ce prudent, ţinea mâna cealaltă pe buzunarul de la piept. Pe chipu-i celest i se putu citi doar o repede grimasă de nemulţumire provocată de gestul inspirat al celuilalt, mai ales după ce dădu cu ochii şi de masiva verighetă maritală a celui tocmai tactil gratificat. Ajunseră la redacţie numai după ce luară pe tălpile ghetelor tot noroiul din şantierul deschis pentru construirea pasajului din faţa Universităţii şi după ce, cu dicţia-i caracteristică, Eugen exhibă pentru a nu se ştie câta oară bancul cu miliţienii care găsind un cadavru pe strada Edgar Quinet şi nefiind capabili să transcrie numele acestuia în Procesul-Verbal de Constatare, împinseseră discret trupul neînsufleţit pe Academiei, în acest mod ingenios ieşind din impasul sintactico-morfologic. Manuscrisul foarte interesant şi şucar nu-i parveni imediat întrucât colegul Eugen se ţinu de cuvânt, ducându-se aţă la fierbător şi cana de tablă spre a-şi prepara ceaiul. Era de altfel tabietul ce şi-l satisfăcea de trei ori pe zi, indiferent de anotimp ori starea vremii, vara când toată redacţia era încinsă de aerul insuportabil de afară făcându-se că nu aude înjurăturile în surdină şi printre dinţi ale colegilor de muncă pe care îi acoperea cu vapori denşi, ca ieşiţi dintr-un coş de termocentrală.

* - Noutate, noutate şi iar noutate! Acesta trebuie să fie cuvântul de ordine de când Partidul a început acum şapte ani noua orientare menită printre altele să dea noi dimensiuni de spiritualiate culturii naţionale! Şi întrucât unghiul crează forţa, spre a se putea atinge acest deziderat la cei mai optimi parametri, de acum încolo autorii mediocri ce îndrăznesc a se

adresa rubricii dumitale vor fi mursecaţi fără milă, iar celor buni nu li se vor recunoaşte nici un fel de merite astfel încât să eliminăm cu totul cazurile în care scriitori ce promiteau, să se lase pe tânjală, creând mai prost decât înainte de a fi lăudaţi. Criticul trebuie să fie câinos, domnule, ştii ce e aia – buldog!... Mateiuţu privea cu ochi albi la agitaţia tovarăşului redactor-şef care prerorase întruna de vreo zece minute, surescitat ca şi cum până atunci cineva i-ar fi contrazis aprig apodicticile teze, deşi întregu-i discurs fusese un monolog perfect. O clipă fu tentat să îi ceară interlocutorului să facă „aaaa” – spre a-i cerceta în voie culoarea boltei palatine. Reuşi să se stăpânească în ultimul moment, continuând să stea la biroul său şi, după ce mai adăugă o linguriţă de zahăr, reîncepu să mestece alene conţinutul ceştii mari de cafea, urmărind în răstimpuri cercurile pe care le făcea în aer plicul voluminos din mâna celuilalt. - Nimic nu trebuie să mai amintească de lirica sau proza mic-burgheză: nici versuri cu nuferi mângâiaţi noaptea pe lac de lumina lunii, nici şipot de izvor în acompaniamentul cărora îndrăgostitul îşi aşteptă seara iubita, nici versuri şfâşâietoare în care să fie evocată drama unei iubiri neîmplinite ori trădate, stare de fapt care ar putea indispune în timpul lecturii şi distrage de la îndeplinirea sarcinilor de producţie Poporul Unic Muncitor; ba chiar la nevoie trebuie mers mai departe, dacă se poate ca versul să fie golit de orice estetică, emasculat de orice urmă de prozodie rămânând astfel numai IDEEA, ideea universal valabilă transmisă scurt, precum un comunicat militar, înainte ca cititorul să se pregătească pentru a doua zi precum un brav soldat al patriei pentru reavîntarea pe frontul realizării şi chiar depăşirii planului; realism, realism şi iar realism! Nici o urmă de deriziune! De exemplu, este cu desăvârşire interzis de acum încolo a avea o atitudine neconstructivă de ridiculizare a unui tovarăş de muncă cu atitudine donquijotească ce şi-ar permite a-şi irosi existenţa căutând femeia ideală dând astfel o lovitură celulei de bază a societăţii cât şi politicii demografice a Partidului - ori oprirea din producţie a vreunei mori ce asigură prin activitatea ei aprovizionarea poporului muncitor cu făina necesară pâinii zilnice – pe motivul mistic că aceasta ar putea fi balaur! Trebuie condamnată ca anacronică tendinţa scriitoricească de contemplare pasivă a diverselor tare umane, prin crearea de personaje picareşti gen Oblomov – simbolul inerţei, Don Juan sau Manon Lescaut – simbolul frivolităţii,

Harpagon – simbolul avariţiei – fiind necesar ca scriitorul să facă totul spre a se implica în depistarea şi aducerea pe calea cea bună a unor astfel de persoane fără să le mai transforme în personaje, locatare parazite ale unei literaturi decadente din vânzarea căreia exploatatorii capitalişti patroni de edituri fac profituri oneroase cu care mai apoi sug vlaga prostitului popor!… Mateiuţu nu schiţase nici un gest de la începutul filipicii, singura schimbare în ultimile minute fiind doar că acum îşi privea mai atent moralizatorul, în timp ce mai adăugase distrat o linguriţă de zahăr ceştii de cafea, reluîndu-şi apoi alene malaxarea conţinutului. Într-un final, când în sfârşit a şi gustat – se strâmbă amplu: reuşise să transforme acea cafea în sirop. Discursul celuilalt nu părea nici pe departe să fi ajuns la final. Îşi duse însă mâna brusc la cap ca şi cum ar fi fost podidit neaşteptat de o migrenă rebelă, la fel de imprevizibil şi precipitat îndreptându-se şi spre uşă. Se opri însă în prag, ca şi cum neaşteptat şi-ar fi amintit că nu şi-a încheiat toate socotelile în acea încăpere. În scurtul drum pe care îl avu de făcut între prag şi masa colegului său căruia totodată îi era şi şef – reuşi să-şi schimbe alura din marţială în familială. Se aplecă spre cel de la birou zâmbindu-i afabil, în timp ce îi puse amical o mână pe umăr. Căpătase o mimică uşor chinuită, ca de om strâns de o ciubotă, aşa, meditativ, cu bareta ochelarilor pe care şi-o introdusese între buze - relaxându-se oarecum doar după ce puse plicul sub nasul celuilalt, care îl privea nedumerit. - Mateiuţu, drăguţule, numai tu eşti în măsură să mă ajuţi… Cel astfel interpelat continua să-şi privească interlocutorul din unghiul acela oarecum incomod de oblic, sorbind din ceaşca al cărei conţinut după ce că era saturat de zahăr, mai era şi clocotit. - Tu şi rubrica ta săptămânală… Mateiuţu începea să priceapă că între acel plic şi rubrica-i hebdomadară era o oarecare legătură. Dar care?… Interlocutorul închisese ochii, recules ca la o spovedanie. - Aş fi murit cu siguranţă de scarlatină la vârsta de 14 ani în forma complicată în care am făcut-o, dacă nu ar fi fost bunica lui… - A cui?… - A lui…, repetă celălalt şoptit, indicând plicul cu arătătorul pe care Mateiuţu îl privea acum ca pe o urnă funerară. – Era în primăvara lui 1945… 9 mai 1945… ziua victoriei

împotriva fascismului, când eroica armată sovietică i-a obligat pe hitlerişti să capituleze… era o frumoasă zi însorită de primăvară… pe stradă avea loc o explozie de bucurie, poporul muncitor bucurându-se că în sfârşit războiul luase sfârşit în Europa, cu victoria coaliţiei antifasciste al cărei lider de necontestat era Uniunea Sovietică… Mă bucuram şi eu, alături de oamenii muncii ieşiţi pe stradă să sărbătorească când, deodată, mi s-a făcut rău… tocmai priveam la un eliberator tanc frăţesc ce participa la paradă, când imaginea a început să se deformeze, parându-mi-se că maşina izbăvitoare ia alura unui monstru macabru… apoi privirile mi s-au întunecat şi probabil m-am prăbuşit leşinat… nu ştiu cât am stat aşa, când, la un moment dat, am auzit ca între două ape de somn : ,, Marş, Marx!… Nu-i mai da limbi!… Dă-i pace!…’’ Pe salteaua moale pe care am zăcut tot timpul maladiei, a început să-mi izbucnescă din cugetu-mi înfierbântat un vag simţământ de sediţiune: de ce ori de câte ori simţeam pe obraz acea plăcută şi umedă mângâiere care mai atenua din steluţele verzi-albăstrui ce le aveam continuu pe întunecatul câmp vizual – trebuia să intervină acea inoportună şi răguşită voce care oprea plăcerea?…- Apoi lumea a revenit la dimensiunile normale, pulsul şi-a reluat cadenţă firească, iar într-o dimineaţă am deschis ochii având parcă în faţă imaginea mustăţii lui Engels în tinereţe: în realitate, era pămătuful de sub nasul bunicii lui, care mă privea duios. ,, - Ţi-ai revenit, puiule!… A, Max, marş, nu-l mai linge – dă-i pace când îţi spun!…’’ Am privit fericit în dreapta mea unde patrupedul metis şi lăţos se pregătea să mă spele iar, dând bucuros din coadă. Nu era Marx, ci Max… – Atunci am hotărât să mă fac comunist… Privea ţintă pe fereastră, la lapoviţa abundentă care se pornise ca din senin. - De aceea ca pe un frate te rog: promovează-l… chiar de ar fi ca el să reprezinte excepţia ce întăreşte regula… După ce a rămas singur în încăpere, Mateiuţu a continuat să stea ţeapăn precum o stalagmită. Reflecta crispat la procedeul-buldog vizând necesitatea ostracizării autorilor în orice ipostază s-ar fi aflat aceştia – buni, mediocrii sau de necitit; duse gândul mai departe: mai ales autorii merituoşi trebuiau duşi într-o asemenea situaţie, care eventual i-ar fi adus în situaţia de a rămâne eventual şi fără un acoperiş de asupra capului; nu, nu era bine căci aduşi aici, sub mirificul acoperiş astral, ar fi devenit in corpore poeţi, cântând tot ce-i înconjoară în dulcele dar

decadentul stil clasic, încălcând astfel o parte din tezele şefului său. Glumise... Se mai destinse doar când la dreapta sa, pe birou, zări prima pagină din ziarul întotdeuna găsit dimineaţa pe masă. Tovarăşul Secretar –General avea în poza de dimensiunea unei pancarte de defilare buzele alungite şi globii oculari mult băgaţi sub sprâncene, click-ul fotografului surprinzându-i gross-planul probabil când işi eructa vreuna din Tezele „capitale”. Fantezia îl îmboldea la gânduri buclucaşe, făcându-l a încerca să şi-l imagineze pe Cel Mai Iubit Fiu al poporului cam cum ar arăta în postura de corsar încercat în lupte. Nu reuşi. Aşa că purcese la „redresarea” fotografiei, pentru început stingând ţigara pe chipul personajului. După care, spre edificare, cu o cariocă neagră, desenă nepriceput o bandă ca a unui pirat ce a pierdut un ochi. Arăta mai bine acum, agrementat perfect de figurile de bandiţi din Planul II, doar colile pe care le ţinea în mână nemaiavînd nicio noimă. Îşi reveni repede. Rupse meticulos tot ziarul în fragmente minuscule, ambalându-l în câteva coli de hârtie pe care le aruncă mototolit la coş. Dacă prin absurd ar fi fost în orele următoare întrebat unde este gazeta ce o găsea în fiecare dimineaţă pe birou - avea o scuză cât casa: penuria de hârtie igienică de la toaletă îl făcuse să procedeze ca şi ceilalţi colegi, emergenţa situaţiei nedînd timp la prea multe reflecţii... Sorbind din când în când fără tragere de inimă din conţinutul suprasaturat de zahăr al ceştii de cafea, privirea îi recăzu pe plic. Într-un târziu, extrase încet colile din dânsul şi le puse în dreapta sa. Cu scris mărunt şi caligrafic, zări pe întreaga coală parcimonios folosită trei sonete şi un rondel unde se găseau şi nuferi mângâiaţi noaptea pe lac de lumina lunii, şi şipote de izvor în acompaniamentul cărora îndrăgostitul îşi aştepta seara iubita, şi versuri şfâşâietoare cu trimitere la deschiderea venelor în care era evocată drama unei iubiri neîmplinite ori trădate – totul în versuri pline de idei cu mult mai siropoase decât cafeaua a cărei doză de zahăr o sfeclise; ba găsi în acel plic chiar şi un Oblomov, în persoana unui tovarăş de la Centru molâu şi fără iniţiativă ale cărui controale erau conduse adesea de partea inspectată, cât şi un Don Juan întruchipat într-un individ cu dosar nesănătos care încercase zadarnic să seducă o tovarăşă cu origini proletare dar tare de virtute – ba chiar şi o Manon Lescaut se găsi pe acolo, travestită în corpul pământean al unei inse cu chip îngeresc dar în slujba unei agenturi imperialiste de spionaj care, făcând pe îndrăgostita,

răzbise cu un oarecare succes să zăpăcească un tovarăş cu funcţie de răspundere ce într-o scenă finală de un patetism ilar reuşise într-un epilog apoteotic să nu divulge secretele de stat ce era de presupus că le posedă. În acel moment uşa se dădu cu putere la o parte. În prag se instalase radios Eugen. - C… c… ce mai faci? Mateiuţu îl privi resemnat cum se apropie de masă, tresărind doar foarte puţin când acesta îi trânti triumfător pe birou vraful de coli ce îl ţinea doar între arătător şi degetul mare. - U… u… uite!… nu… n… numai no…no…noutate… şi…şi…şi…to…totul scri…scris î…într-un…mo…mod…ş…şu…car… şi…şi…mo…moder…moder…nist. Fă…fă…fără pro… pro…zodie … Într-adevăr, pe patru coli A4 scrise faţă-verso, este descris cum o femeie sovietică proaspăt angajată benevol într-o îndepărtată întreprindere siberiană aflată seara în faţa unei macedonskiene guri de sobă adoarme în gând cu imaginea bărbatului ei aflat departe, pe orbita Planetei Albastre, în moderna şi tocmai proaspăt-inaugurata staţie orbitală. La un moment visează că aţipeşte şi că are un vis că pleacă spre alesul inimii cu o mică rachetă apărută de nu se ştie unde şi, necorespunzător echipată, imună totuşi la vidul cosmic în care nu implodează - ajunge în braţele tandre ale soţului unde se ivi şi un mic impediment: nu are cum să-l sărute şi mângâie drăgostos, din pricina costumului şi a căştii de protecţie cu care acesta este înfofolit… Rămas din nou singur în odaie, Mateiuţu oftează dilematic, punând cele două speţe de creaţii una lângă alta – prima exprimând toate cele în dulcele grai clasic de o diabetică saturaţie zaharoasă – lângă cea modernă unde până şi omenesc-necesara dragoste nu se mai putea înălţa la ceruri spre a se da cu capul de astre până nu se loveşte de toate tehnologiile revoluţionare ale căror creatori sunt neapărat de certă origine sovietică.

*

Titlul spectoacolului ce se desfăşură în acea seară la Palat purta generic denumirea de Ciupercuţele, prin împrumutarea întregului de la o relativ mică parte a manifestării. Cele şase balerine care executară numărul propriu-zis ce merita acest

nume făcură ca de obicei cinste reputatului balet rusesc. Impecabilul număr executat de cele şase artiste putea sugera alegoric foarte multe, de la şase explozii nucleare concomitente produse pe două rânduri, până la familia de plante mai sus-amintite dezrădăcinate de vântul aspru al unei toamne înaintate ce le ducea în vârtejurile sale cine ştie unde. - A… a… ai văzut?… I…im…imperialismul mu…muribund zvârlit de…de…re…revolta pro…pro…proletară cât…cât…co…colo!, reuşi colegul să-şi susure explicaţiile şoptite de la două banchete aflate în laterala stângă. După care a trebuit să tacă, în protestele locale exprimate în onomatopee viguroase. - Cele şase balerine trebuiră să-şi execute de câteva ori scurtul număr coregrafic, în aplauzele sălii ridicate în picioare care bisase până la epistaxis. După terminarea numărului de balet, sala se cufundă într-o linişte sepulcrală, o dată cu reflectoarele care se stinseră evanescent. Când la fel de lent se făcu lumină, scena înfăţişa imaginea unei Volgi cu ape precum cristalul, pe malurile căreia stătea o rusalcă, în acompaniamentul unei reflexive melodii de balalaică. Privea tristă în undele fluviului, fiind la un pas de a izbucni în plâns. Mai în profunzimea malului şi privind trufaş, se afla un burjui care o scruta concupiscent-neîndurător. – Avea de gând să îi cedeze?… Căci acest compromis era singurul mijloc spre a spera pentru dânsa cât şi pentru iubitul Teleghin la un viitor trai mai bun. – În plus – sugera tartorul printr-o cât se poate de descriptivă pantomimă susţinută acum de tumultul produs de orchestră – el era în măsură să i-l salveze pe iubitul Teleghin de la avatarurile frontului de pe care altfel poate avea să nu se mai întoarcă – în schimbul însă măruntului favor pe care i-l cerea. – Ce făcea? Avea de gând să se hotărască o dată?… - Într-un acces de diperare, fata sugerează la rându-i printr-o mişcare scurtă posibilitatea de a se arunca în râu. – Dar vai, hotărârea i se schimbă în următoarea secundă în faţa întrebării dramatice: cui va rămâne iubitul ei?… Aşa că se întoarce spre burjui, cu braţele deschise, oprindu-se doar când se loveşte de pântecul rocambolesc. Acum îi zăreşte de aproape figura-i dezgustător de lătăreaţă şi congestionată, încadrată de uriaşele mustăţi pe oală, care îi fac chipul şi mai bălos; într-un nou acces de oripilare, rusalca îşi îngroapă obrazul în mâini, lăsându-se uşor să cadă în genunchi la picioarele tartorului. – Pentru iubitul ei este gata să facă orice sacrificiu!…

Dar nu mai este nevoie: orchestra atacă acum viguros Marşul Roşu. Revoluţia a învins! Toată puterea în mâna Sovietelor!, punctează emoţionat translatorul care şi până atunci interpretase pentru public, cu glas gâtuit, cele sugerate de pantomimă. - În zare, se profilează o îndepărtată coloană flancată de drapele roşii ce aminteşte de alinierea unei companii în marş. Din culise irupe de aproape urmat de tovarăşii săi însuşi Teleghin, costumat în uniformă de soldat roşu. Se apropie cu paşi de linx de cuplul format din burjuiul rămas stană de piatră, şi fata ce se ridica siderată din genunchi. Teleghin pricepe rapid situaţia şi, cuprins de furie – ridică baioneta să lovească. În ultima clipă însă revine – alegând ca armă a crimei lancea steagului Partidului pe care îl avea în cealaltă mână, înfigându-i ascuţişul în pieptul nemernicului. Tovarăşii săi, cu săbiile deja trase din teacă se apropie la rândul lor, înfigându-le pe rând în trupul satirului. Acesta, cu braţele ridicate spre cer parcă a rugăciune către un Dumnezeu al cărui singur scop păruse a fi comercializarea opiului către popor – se prăbuşeşte la rându-i tremurând în spasmele agoniei, la picioarele rusalcăi care acum îl priveşte de sus mai-cu-milă-mai-cu-silă. Îmbrăţişându-i ciocănelele pe care i le şi pupă, rupe logica de până atunci a pantomimei şi, vorbind cavernos – moare, nu înainte de a-şi face critica şi autocritica cerându-şi iertare prin glasul translatorului pentru toate rusalcele a căror castitate o răpise în decursul unei vieţi mârşave. - Ţi…ţi…a plăcut?…Fa…fantastic…do…domnule!, îngăimă trăgându-şi emoţionat nasul colegul care în drumul spre ieşire reuşise să treacă de cele două fotolii care îi separau, alăturându-se mulţimii ce nemaifiinnd interesată de genericul spectacolului, începuse să o ia alene spre ieşiri.

*

Întregul grup s-a oprit la braseria din blocul-turn de vizavi, de acum consacrată pentru micul festin nocturn ce urma după ieşirile de la spectacole. Se aflau acolo în acele ocazii cu preponderenţă oameni din protipendada culturală a oraşului, existând parcă un acord tacit al muritorilor de rând ce anume în astfel de prilejuri nu îşi făceau consumaţiile acolo, ca pentru a-i lăsa pe ,,trăzniţii’’ de artişti să se simtă în acele seri bine ei între ei.

… - Cel mai mult mi-a plăcut scena cu rusalca ce cădea în genunchi în faţa burjuiului. Nu de alta – dar ăsta e momentul ce anunţă deznodământul şi apariţia lui Teleghin. – Nu-i aşa, Mateiuţu? Ce bărbat frumos iubitul rusalcăi… Şi se aplecă peste masă mimând că-l mângâie tandru pe Mateiuţu pe faţă, precum pe un imberb, ca şi cum acesta ar fi fost Teleghin - gest din faţa căruia cel vizat se retrase cu un zâmbet vizibil stânjenit. Era Baliseea poetesa, editoare la o renumită gazetă literară a timpului, ţinând acolo rubrica omonimă pe care o ţinea şi Mateiuţu la revista lui. Era sora nu mai puţin celebrului poet al perioadei, şi se credea mai interesantă pentru că semna rubricile de Poşta Redacţiei cu numele câte unui aspirant la gloria literară al cărui patronim i se părea la fel de gongoric ca pseudonimul dânsei. Într-un rând primise somaţia de a-şi înceta practica vecină cu uzul de fals, însă îşi continuase senină hachiţa, cu convingerea intimă că este a priori intangibilă. - Baliseea, te rog – puţină moderaţie, se făcu auzită vocea gravă şi sacadată de tunet a foarte talentatului scriitor. Mateiuţu stătea mai departe proptit în scaun cu zâmbetu-i fâstâcit şi alura unui ins ce tocmai a reuşit să se ferească în ultimul moment de atingerea unei şopârle jurasice. În urmă cu patru ani, fusese repartizat spre angajare în exact redacţia unde lucra tandra-i colegă de breaslă. Cu un sănătos instinct de conservare, avusese o reacţie viguroasă, pentru început propunându-şi să găsească urgent ieşirea vastei locaţii în care se afla; după ce reuşise asta, nu se oprise decât la sediul primului şantier apărut în cale, unde prezentase doar actele doveditoare că a făcut numai opt clase, prin acest tertip reuşind să lucreze acolo vreo două săptămâni ca necalificat. După care doar insistenţele conjugate a vreo opt foşti colegi de facultate reuşiră să-l smulgă de acolo, sub ochii cât cepele ale bietului diriginte de şantier care în cele din urmă nici nu se mai strădui să priceapă ceva. Fusese angajat într-o altă redacţie, numai după ce toţi cei opt foşti colegi îl rugaseră aproape simultan ca, la următoarea ocazie când va mai intenţiona să fugă în lume – în prealabil să-i anunţe şi pe dânşii. - Da’ de unde l-ai luat dragă aşa de sfios? Direct de la schitul de măicuţe?, interogă concupiscenta intempestiv şi cam neprotocolar. - Vai, doamna Baliseea – se poate să vorbiţi aşa?… Până şi colegii de la revistă mi-au spus că Mateiuţu este un ruşinos şi un

timid!… Uitaţi-vă cum l-aţi speriat – hai, pui, fi şi tu mai îndrăzneţ, ce Dumnezeu?… - Nu mişcă nimeni ! O clipă, peste întrega braserie se aşternu stupoarea. În următorul moment, însă, câteva aaaa-uri şăgalnice acompaniate de râsete dezgheţară atmosfera. Era protagonistul şi regizorul unui film nu de mult debutat pe ecranul aceluiaşi Palat, părând să dea buzna acolo chiar de pe pânza de cinema. Unul din consumatori, bărbos şi cu faţa ovală, semănând cu altul din prestigioşii artişti ce jucaseră în excelenta peliculă, se desprinse de lângă masa cu picior lung unde în faţă tocmai avea un carton cu pateuri înţepenite. - Domnule comisar – nu trageţi ! Vă promit – nimeni nu va mişca ! Hohotele de râs se înteţiră când cu gest rapid acesta apăsă pe comutatoarele localului, închizând în totalitate lumina. - Mi-ai dat clasă, domnule! La atâta prezenţă de spirit chiar nu mă aşteptam!, spuse regizorul luându-l după umeri. – Ce mai faci, domnule redactor – mai scrii, mai scrii?, îl întrebă complice, văzându-se că se cunosc bine. - E – facem şi noi ce putem, în limitele permise de iepocă! … - Şi care mai sunt limitele acestei epoci nenorocite?…, întrebă ,,comisarul’’ în surdină. - Do…do…domnule co…comisar…ă…ăsta…dom…domnule regi…regizor…bi…bi…bine aţi venit î…între no…noi… Aţi fo…fost….î…în seara a…asta la…la… spe…spectacol? Era Eugen, radiind tot de fericire. - Bine te-am găsit, tinere!…Nu, am bilete poimîine seară. Dar ştiam că toată ,,crema’’ este în seara asta aici, aşa că sunt în trecere. - Do…domnule re…gi…gizor – o sin…sin…gură în…întrebare: co… comisarul Mu…Mureşan a…a…exi…exis…existat cu… cu… ade… adevărat?… - Da. În realitate fac rolul comisarului Alimănescu.Un incoruptibil al anilor ’40, care după al doilea război mondial a constatat - de altfel just – că singura diferenţă între extrema dreaptă şi cea stângă în cele din urmă temeinic instaurată – este doar de culoare. Nu a înţeles pare-se că există o mare deosebire între prima jumătate a anilor ’40 şi a doua jumătate a acestui deceniu – încercând să-şi facă meseria şi cu cea de a doua categorie de infractori. – A fost găsit într-o dimineaţă în faţa unui

birt din Pantelimon ciuruit de gloanţe. Aşa s-a încheiat cariera unui poliţist născut, nu făcut – pe care unchiul meu de asemenea lucrător de poliţie, l-a avut chiar de coleg. - Pac, pac – nu mişcă nimeni, faţa la perete! Un puşti ca un bulgăre blond apăruse inopinat din spatele unei măsuţe, ,,ţintindu-l” pe ,,comisar” atât cu privirile rupte parcă din zenitul cerului, cât şi cu revolverul de plastic dotat cu capse. Zâmbind, regizorul se apropie încet de ţânc: - Câţi ani ai? - Cinci, raspunse puştiul cu hotărâre. - Ăştia sunt anişori – nu ani. Astea sunt preocupările tale la doar cinci ani? - Dar şi tu făceai la fel în sala de cinema. Tu de ce făceai? ,,Comisarul” zâmbi din nou. - M-am gândit că trebuie să facă cineva şi chestia asta... Mângâindu-l pe părul de culoarea spicului de grâu, îi desprinse revolverul din mână introducându-i-l în teaca pe care copilul o purta la şold. - O asemenea unealtă teribilă nu ar trebui să existe nici măcar pe post de jucărie. În al doilea rând, nu trebuie să îndrepţi o armă nici chiar în joacă împotriva unui om dezarmat şi pe care nici măcar nu-l cunoşti. Mângâie încă o dată copilul pe cap, apoi se îndreptă discret spre uşă, ieşind numai după ce salută elegant cu două degete la borul pălăriei.

*

Precedentul cu publicarea genului de proză-poezie din plicul lui – adică al protejatului care prin subiectele alese şi modul de tratare al acestora chiar că dădea motivaţie celui mai înverşunat nihilism literar – îl determină pe Mateiuţu a nu lua foarte în serios discursul cerberului de dinainte de a-i pune plicul pe masă. Motiv pentru care în săptămânile ce au urmat, selectă din vraful de plicuri sosite la redacţie pe adresa rubricii sale câteva în care stilul clasic îşi făcea simţită pregnant prezenţa, în condiţiile în care autorul chiar avea ceva de spus. Selectă însă în paralel şi un alt gen de texte mai îndrăzneţe ca stil şi abordare, care chiar dacă neglijau epicul sau prozodia, totuşi prin modul în care fuseseră scrise erau extrem de interesante prin

abstracţiunile care corect decriptate sugerau mai mult decât s-ar fi putut crede la prima vedere, aducând într-adevăr un suflu nou – nonconformist. Toate acestea produseră o mai mare audienţă revistei cu rezultanta logică de creştere a vânzărilor şi posibilitatea unei ridicări de tiraj şi salarii. Acesta a fost momentul în care s-au sesizat anumite persoane de bun simţ, dintre acelea pentru care plus-valoarea şi rentabilitatea erau socotite crime. Motiv pentru care într-o dimineaţă uşa biroului lui Mateiuţu aproape că era să iasă din ţâţâni din pricina violenţei cu care a fost deschisă. În prag, tovarăşul redactor-şef, cu figura unui fermier de la munte care tocmai a văzut lupul în ograda sa: - Ce-ai făcut??… Preocupat cu amestecarea matinală a cafelei, Mateiuţu ridică privirea încet, cu o mină chinuită: - Ca de obicei, cred că am pus o linguriţă de zahăr în plus… În rest – toate vechi... - Nu avem timp pentru deriziune! Situaţia este deosebit de gravă!, flutură celălalt viguros ultimul număr al revistei. – Şi toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă n-ai fi fost refractar la indicaţiile pe care colectivul le comunica săptămânal tovarăşei Puşa la telefon, cu scopul de a fi determinat ca prin astfel de injocţiuni să o apuci pe un făgaş corespunzător! - Nu mai spune!… corespunzător cu ce?... La zece era fixată o şedinţă redacţională fulger. Singurul punct pe agenda consiliului de război: situaţia revistei. – Prezenţa - obligatorie. - Este de neîngăduit atitudinea tovarăşului nostru de muncă, responsabilul cu rubrica ce este asemenea unei porţi către paginile prestigioasei noastre reviste ce are ca scop promovarea de noi şi noi talente literare care vor asigura şi în domeniul artistic progresul, în conformitate cu Programul Partidului de făurire a Societăţii Socialiste Multilateral Dezvoltate şi de înaintare a patriei spre Visul de Aur al omenirii – comunismul. Decadenţa nu are ce căuta în viaţa noastră nouă, atitudinea mic-burgheză este o crimă – nu există în societatea în care trăim loc pentru luciferici sau pentru adepţii politicii de aşteptare; ori cu noi, comuniştii – ori împotriva noastră – adică a poporului! – mai spuse tovarăşul redactor-şef cu sigure descendenţe nonlegionare. – Şi totuşi, în ciuda acestor imperative arhicunoscute – există aici, între noi, un element…

- Eu am plecat, se ridică repede Mateiuţu de la locul său. – Dacă nu s-a răcit chiar de tot, cu puţină apă caldă cred că pot redresa cafeaua aia. - Nu pleci nicăieri!, răcni tartorul cu riscul de a-şi rupe vreo coardă vocală. – Reia-ţi imediat locul pe scaun, altminteri până diseară vei avea contractul de muncă desfăcut cu articol disciplinar! Fiindcă în plus, ţi-ai permis contrar indicaţiilor mele să încurajezi şi să lauzi – ba chiar şi să îndrumi! – nişte autori până acum necunoscuţi dar într-adevăr merituoşi care, din pricina atitudinii dumitale decadente s-ar putea să-şi frângă aripile înainte chiar a fi încercat să le folosească! Se vor rata! Căci după cum se ştie, trilurile păsării lăsată fără ochi este mai frumos, iar lebăda nu cântă decât o dată în viaţă, atunci când e rănită de moarte! Uite, Doruleţ – de ce a putut să-şi însuşească pe de-a-ntregul principiile mele? Cel interpelat se foi aproape imperceptibil pe scaunul-jilţ şi, dregându-şi glasul cu o tuse scurtă, îşi lipi privirea plină de devoţiune de şeful care tocmai îl gratulase. Avea în privirile de Fredd din Familia Flinstone ceva de dulău credincios dar cam slab cu duhul, care în răstimpuri îşi morfoleşte fălcile doar pentru a-şi menţine în bot limba excesiv de lungă. - Da, şefu’!..., exhibă pe ton plin de solicitudine. - E, ai văzut?!..., se reaprinse tovarăşul redactor-şef furios-extaziat. – Ai văzut ce uşor se pot rezolva problemele de serviciu!?... Numai dumneata nu vrei să înţelegi că... Se opri ca trăznit. Ochii îi scăpărau ca brăzdaţi de fulgere, iar buzele strânse a înciudare semănau cu două linii trasate cu un creion bine ascuţit. Mâna cu degetul arătător întins a acuzare spre cel în curs de a fi mursecat migră lent spre cel ce cu câteva momente tocmai fusese dat de exemplu pozitiv: - Doruleţ!..., strigă tovarăşul redactor-şef cu ton de Arhimede aflat pe culmile exclamării din motive de descoperire a Principiilor Hidrostaticii. - Da, şefu!..., se simţi celălalt dator a zvâcni din jilţu-i voevodal, cu ton alert şi mimică îngrijorată. - De câte ori ţi-am spus ca în Cronicile dumitale să pui artileria şi pe autorii consacraţi, nu numai pe cei necunoscuţi ale căror pasaje sunt publicate în Antologia Poştei?... Că uite, au început să le crească şi ăstora corniţe!... - Da, şefu!... Am înţeles!... Aşa am să fac... Cu artileria... - Aşa, aşa, Doruleţ!... Şezi, şezi - poţi să iei loc...

Îşi reprimă dorinţa manifestă de a-l mângâia pe creştet, în timp ce celălalt continua să clipescă din gene în obişnuitele-i rate centenare plin de devoţiune. Se întorsese acum definitiv spre cel supus în acea şedinţă criticii tovărăşeşti. - E, ai văzut? Poftim, ia exemplu de conduită, asta-i disciplina!... - Eşti un dement..., lăsă cel „criticat” să-i scape murmurul printre dinţi, simţind o furnicătură neobişnuită în buricele degetelor. - To…tovarăşe re…red…redactor-şef! N…n…nu e…este d…drept! De când Ma…Mate…Mateiuţu a pre…preluat ru…rubrica, re…revi…revista noas…noas…noastră… - Tăcere! De astăzi înainte vreau ca toată lumea să înţeleagă că în acest loc de muncă nu este spaţiu decât pentru un singur şef! În spiritul eticii şi echităţii socialiste, într-o lume în care duşmanul se află peste tot, poporul unic muncitor are dreptul la o apărare eficientă care se poate realiza numai… - Cu condiţia ca tu să fi apărătorul… Când îţi spun eu – cafeua aia mai poate fi salvată – nu vrei să mă crezi!… - Nu fii impertinent! Ţi-am mai spus că nu este momentul pentru diatribă!… - Întotdeauna când mă lovesc de alde tine, ştiu sigur că satira este singurul acid cu care mai puteţi fi estompaţi!... Se pregăti să treacă dincolo de uşă. - M…Mateiuţu…d…d…dacă nu…nu…mai ai cafea, l…l…la…mi…mine gă…găseşti în…întod…întodeauna ceai. Pe…pe…raf…raftul di…din jos, d…d…dreapta!… * Pâcla lăptoasă a amurgului de noiembrie începuse să se lase discret asupra oraşului, fiind sfâşâiata intempestiv doar de lumina felinarelor stradale ce izbucniră în zeci de licurici. Se făcea de acum întuneric mai devreme, era doar ora 17:20. Cocoţat pe unul din stâlpii diafragmei pregătite a fi umplute cu beton în acea noapte, Mateiuţu contempla de la etajul blocului aflat încă în fază de structură acea privelişte panoramică. Programul se terminase. Şi o dată cu acesta, isprăvise şi el a consolida ultimile bare de oţel-beton prin legături executate cu bucăţi se sârmă fixate cu ajutorul cleştelui cioc-de-raţă, întărind totodată şi panourile de cofraj acolo unde era cazul cu ajutorul cuielor lungi pe care le ţinea în buzunarul de piele atârnat de centură, alături de piolet.

La baza construcţiei, chiar în faţa porţii de ieşire din şantier, muncitorii, în loc să plece unul câte unul către casă – se încolonoau într-o curioasă formaţie ce amintea de cele trei grupe ale unui pluton cazon. - Toţi muncitorii s-a încolonat? Cel ce făcea pe ofiţerul de continuitate era un imberb de 19 ani, cules mai mult mort decât viu de pe stradă. Hămesit şi jegos, fusese omenit şi încadrat semilegal de unul din şefii de echipă pe care îl detronase mai apoi prin tupeu, trimiţându-l la roabă, în timp ce el instaurase prin specularea dezbinării dintre oameni şi eterna gregaritate a acestora un fel de eră micro-neo-stalinistă. Şi deoarece o afacere de succes se cuvine extinsă, în spate avea acum şi un asistent care cu eternii ochelari de soare pe figură, mâinile în sân şi picioarele răşchirate precum un tist din S.S. - părea să patroneze toată acea mascaradă. - Bă, tu nu vezi că toţi muncitorii e încolonaţi de plecare?, strigă spre stâlpul de unde Mateiuţu nu se clintise. - Tu de ce nu vii la apel – eşti mai cu patru perişoare? Mateiuţu îşi puse alene în mişcare statura masivă de peste 1,85 cu cele aproximativ 100 de kilograme, hotărât ca de data asta să nu mai piardă cu nici un preţ „apelul de seară”. Coborî făra grabă scările, lasându-l pe satrap şi mamelucii săi să stea o bună bucată de timp în burniţa ce începea să cadă din ce în ce mai deasă. Într-un târziu, ajunse în faţa podeţului ce unea parterul clădirii cu solul. Înaintă cu aceeaşi lipsă de grabă până în faţa celuilalt. - Ai zis ceva şi eu nu am auzit?, întrebă nu foarte tare. Celălalt pricepu că în acel moment îşi riscă întreg edificiul de autoritate construit cu atâta trudă în câteva luni. Asistentului i se destinseseră muşchii feţei trădându-i starea de spirit, chiar dacă lentilele fumurii îi făceau de neanalizat expresia ochilor. Executând un discret stânga-’mprejur, începu să parcurgă cu paşi mărunţi şi umeri lăsaţi distanţa până la poarta şantierului, dispărând când celălalt tocmai îşi scotea asul din mânecă: - Bă, vezi că în seara asta am nervi!…, urlă cu mimică de nebun furios. Pe parcursul coborârii celor opt nivele, Mateiuţu strânsese în gură o spută densă, datorată ţigărilor fumate în acea zi. Pe care celălalt o primi scurt în faţă, aproape concomitent cu un năprasnic dos de palmă. S-ar fi prăbuşit ca un sac de cartofi, dacă inamicul nu l-ar fi susţinut generos, înfigându-i cealaltă lopată în beregată. Şi fiindcă nimic nu trebuie să rămână fără

epilog, corecţia se termină cu un pumn ca un baros aplicat nu prea tare în ţeastă. Apoi îi dădu drumul. Celălalt a căzut moale în genunchi, cu privirile rătăcite ce măturau acum ţărâna. Mateiuţu se aplecă de astă dată ceva mai mult către interlocutor şi, din noua postură care îl avantaja net, îi spuse cu calm nefiresc: - Din seara asta, toţi muncitorii, din momentul încheierii programului - pleacă cum vrea ei! Decât să uiţi ce ţi-am zis acu’ până mâine la aceeaşi oră, mai cuminte ar fi să iei ceva lecitină!… - Sfârşitul interviului. Cară-te!… Timoraţi, ceilalţi începuseră să plece d-a-ndăratelea, dipărând ca nişte umbre dincolo de gardul şantierului. Într-un târziu, celălalt îşi revenise şi dădu la rându-i s-o întindă. - Ia stai!, se răzgândi Mateiuţu. Mâine am de armat o bună parte din placa etajului şase de la blocul P12 . Te aştept la ora 7:00 în faţa Tronsonului I. Vii singur, să nu te caut eu – da? Socotind că o singură cazma peste felinare îi fusese suficientă în acea zi, celălalt începu să se retragă fugind lateral, dând des şi aprobator din cap. Cu aceeaşi lipsă de grabă, se urcă înapoi pe nivel. Sprijinindu-se de stâlpul cu a cărui consolidare îşi încheiase munca pe acea zi, îşi aprinse o ţigară. Lipsa oricărui obstacol mai înalt din raza câmpului vizual făcea ca panorama oferită privirii să fie vastă, compusă din multitudinea de străzi a căror încrengătură se pierdea departe în noapte, flancate fiind de puzderia de luminiţe ce se uneau în zare cu altele mai dese şi mai palide ce marcau preiferia oraşului, pentru ca şi mai departe, undeva în câmp, să se vadă stinse ca nişte candele abia licărind locul aşezării vreunei comune. Acordurile meditative ale celebrului Limes light compus de prestigiosul Charlie Chaplin erau pe deplin justificate. În poarta şantierului se afla o siluetă în alb. Omul îi zărise jarul ţigării şi îi făcea acum semne. Când a ajuns iarăşi jos, îl recunoscu imediat pe Eugen în nelipsitul său impermeabil alb. - Ce…ce…faci? De ce… de ce… n…n…nu ai aju…ajuns în…încă a…acasă? So... soţia e... e... în... îngrijorată... T...tocmai voia să... să...iasă să te... te... caute... Se poate?... Te…te... iubeşte mult!... să... sărăcuţa… Mateiuţu remarcă imediat că glasul celuilalt este stins. - Ce-i cu tine, Eugen? Eşti bolnav?, întrebă îngrijorat. Drept răspuns, celălalt prinse a luneca lent spre pământ. - Ce e, măi omule, cu tine? Mă duc să chem Salvarea!

- N…nu…lasă!…, i se cramponă celălalt de braţe, revenind la verticaliatate. Sufla din greu şi rapid, ca şi cum până în acel moment ar fi fost supus cine ştie cărui efort. Continua din prudenţă să se ţină de braţele celuilalt. - S…s-a făcut…făcut… drep…drep…tate! Pe u…unde n-am fo…fost!… Is… Isbăşencu a…a…fost da…dat…l…l…la mun…munca de…de…jos!…Şi... şi... Do... Doruleţ îl... îl.... ur... urmează... De…de…mâ…mâine să vii…î…înapoi… Te rugăm… Doamne…nu…nu…mai pot!… Sunt ostenit!… - Linişteşte-te, Eugen! Hai cu mine, să stai puţin jos! Îl luă de mână ca pe un copil ducându-l câţiva paşi până lângă o baracă aflată în apropiere pe a cărei laterală se afla o băncuţă. Intră în baraca ce era a portarului de unde dintr-o carafă cu apă umplu un pahar pe care i-l oferi celuilalt. - Mulţumesc... Pe…peste o…o…săp…săptămână eu p…plec!… La…la…Viena. Mi s-a…mi s-a a…apro…aprobat o…operaţia… - E, ai văzut? O să se rezolve, mă! Şi după recuperarea într-o clinică de logopedie, o să vii înapoi şi o să stăm la palavre până ne plictisim! - P…poate!…Nu…numai că pe…pe…coardele vo…vocale la…la…radio…radiografie mi s-a…mi s-a…de…descoperit ce…ceva…U…un…no…nodul. S-ar putea…s-ar putea…să…să…fie… - Nu e!, zise autoritar Mateiuţu. Nu e! Ai să vezi, vei veni perfect recuperat înapoi şi imediat ce vei fi complet restabilit – prima bere am s-o dau eu! - D…dacă zi…zici tu!… Celălalt păruse a-şi mai fi revenit. Se ridică, îndreptându-se spre ieşire. Când ajunse pe trotuar, s-a întors: - D…dacă mi…mi…se în…întâmplă ceva, v…vreau să…să te rog ca…mă…măcar de Să…Sărbători, da…dacă…te…te…duci l…la cimitir, să…să-i pui şi maică…maică-mi u…un bu…buchet d…de flori pe mor…mormânt!…Promiţi?… Cel suferind îl ţintuise cu ochii săi limpezi şi albaştri. Încercând să-şi stăpânească emoţia, celălalt se apropie de el. - Promit. Dar ai să vezi, nu o să fie nevoie, peste câteva luni o să râdem de convorbirea pe care am avut-o în seara asta. Aproape cu brutalitate, îl cuprinse pe celălalt în braţele sale precum menghina, încercând în continuare să-şi stăpânească emoţia. După câteva clipe celălalt se deprinse brusc

şi, după ce îl mai ţintui încă o dată cu ochii săi senini şi expresivi, ieşi precipitat pe poarta şantierului. Încet-încet burniţa începu să se transforme într-o ploaie măruntă şi molcomă de toamnă. Matei trecu cu aceiaşi lentoare şoseaua de acum pustie, intrând în scara blocului situată aproape perpendicular pe intrarea în şantier, care de mâine avea să reprezinte fostul său loc de muncă.

Cătălin Rădulescu