Dumnezeu și politicaluminavechilorcarari.ro/noiembrie2017.pdf · 2018-03-17 · Lumina Ve:hilor Cărări 9 CEASUL ÎNTUNERICULUI În această lume viețuiesc două categorii de oameni:

Dumnezeu cere stăpânilor să se poarte bine cu robii lor. Este frumos și bine, dar asta înseamnă că El susține sistemul social în care unii oameni stăpânesc peste semenii lor în același fel cum stăpânesc și peste animale. Deseori un animal valora mai mult pentru un stăpân decât un rob de-al lui ! Este asta un lucru dumnezeiesc ? De ce nu le spune să renunțe la robi ? Deseori creștinismul a fost criticat și dezaprobat pentru aceasta. De asemenea a fost învinuit că susține regimurile politice totalitare și dictatoriale prin promovarea unui climat de supunere față de autorități.

Este un fel de a gândi dar Scriptura nu susține nicăieri aceasta în mod explicit. Poate o explicație a acestei dileme se poate întâlni în cartea întâi a prorocului Samuel, în capitolele 8-12. Ceea ce este prezentat acolo ca petrecându-se în poporul evreu, descrie în fond modul în care se raportează Dumnezeu la politicile lumii și se poate aplica deci și la celelalte națiuni.

Poporul evreu a dorit să schimbe orânduirea sau sistemul politic, ca să zicem așa: au dorit un împărat. Mai sunt și astăzi monarhii în lume, adică țări care sunt conduse efectiv de voința unui rege. Dacă în țara respectivă există și constituție atunci monarhia este considerată constituțională, dacă nu, regimul este considerat mai pe față, mai cu perdea, în funcție de interesele politice, ca fiind dictatorial, totalitar, etc.

Motivul prezentat de delegațiile evreiești venite la prorocul și judecătorul Samuel, cel care conducea poporul în acea vreme, dar care era deja prea bătrân

ca să mai poată face vreme îndelungată acea slujbă pentru popor înaintea lui Dumnezeu, a fost dorința de a se asemăna cu celelalte popoare.

Ce a făcut Dumnezeu în situația asta ? Mai cu seamă că până atunci modelul de guvernare instaurat și menținut de Dumnezeu era acela al unui trio între un judecător, un mare preot și un proroc; de multe ori judecătorul însuși fiind proroc. Prin intermediul acestora Dumnezeu Însuși călăuzea poporul. Prin cererea poporului evreu de a schimba acest așezământ cu unul monarhic, asemănător celorlalte națiuni, era înlăturat Însuși Dumnezeu de la conducere. (1Samuel 8.7). Ce a făcut Dumnezeu deci, în situația asta ? Ce a făcut Dumnezeu, este ceea ce a făcut mereu, mereu în cursul timpului, lucru care definește felul Lui de a fi și de a lucra, lucru care înțeles fiind, clarifică multe nedumeriri și întrebări: și-a potrivit atitudinea cu situația creată ! Asta face Dumnezeu adesea, motivat de dragostea Lui față de om. Omul alege ceea ce nu este bine sau nu este cel mai bine, situații în care Îl supără pe Dumnezeu, iar Dumnezeu este întâlnit mai apoi relaționând cu omul ajuns în situațiile pe care acesta le-a ales. De exemplu: un constructor merge la muncă cu unelte pentru săpat, ceea ce s-ar putea presupune e că va începe o casă nouă. Dar casa la care va lucra a fost deja locuită. Atunci de ce vine cu unelte de săpat ? El își potrivește lucrurile cu situația existentă: casa nu poate fi renovată fiindcă are fisuri în pereți, fisuri care provin din fisuri în temelie, deci trebuie intervenit sub temelie. De exemplu

un medic trimite după o masă de un metru, ceea ce presupune că va avea o intervenție pentru un copil. Dar de fapt este vorba de un om mare doar că are picioarele amputate. Medicul își potrivește activitatea în funcție de situația existentă. De exemplu un părinte poate avea un copil care s-a îmbolnăvit în urma alegerilor lui nepotrivite; poate a ajuns bolnav psihic sau cu handicap de diferite feluri. Părintele va relaționa cu fiecare copil potrivindu-și atitudinea, felul lui de a fi, cu situația existentă. Asta pentru că nu vrea să renunțe la copil și asta dintr-un singur motiv: iubește cum numai un părinte poate ! Așa se explică faptul că Dumnezeu relaționează cu oameni care au avut multe femei, până acolo că s-ar părea că este chiar implicat în asemenea căsătorii. De ce ? A fost asta voia Lui ? Nici pe departe…! Cel puțin în privința asta Domnul aduce lămuriri spunând: „Oare n-aţi citit că Ziditorul de la început i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască şi a zis: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevastă-sa şi cei doi vor fi un singur trup?” Deci este vorba de un bărbat, nu doi, și de o femeie, nu trei, iar doi nu mai mulți, formează o familie. Și totuși Dumnezeu a relaționat strâns chiar, cu oameni care au avut mai multe neveste. Nici pe departe nu înseamnă asta că Dumnezeu a ajuns să fie de acord cu poligamia, ci este doar urmarea alegerii Lui de a nu renunța la omul ajuns în poziția în care a ajuns, în urma alegerilor lui. Așa de exemplu Îl întâlnim implicat în războaiele dintre oameni. Ce caută Dumnezeu acolo, în mijlocul animalismului umanoid, unde

1 Lumina Vechilor Cărări

Dumnezeu și politica !

Cercetați Scripturile ! Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul din

Epistola către Coloseni, cap. 4.1:

„Stăpânilor, daţi robilor voştri ce le datoraţi şi ce li se

cuvine, fiindcă ştiţi că şi voi aveţi un Stăpân în cer.”


oamenii plini de ură se schingiuiesc și se omoară unii pe alții ? Unii creștini se scuză precum că atunci era o altă orânduire, cea a Vechiului Testament. Cred că acesta este un aspect cu mai puține implicații; mai degrabă aceasta se datorează faptului că Dumnezeu se potrivește în acțiunile Lui cu situațiile create de diavolul și slujitorii lui, situații care influențează adesea și pe cei care slujesc lui Dumnezeu. Diavolul a creat o lume plină de războaie. Dumnezeu nu poate renunța la lume și atunci Își potrivește activitatea de căutare a binelui pentru om, la starea în care acesta a ajuns. Drept urmare Dumnezeu se implică în războaie ! El respectă dreptul dat diavolului de a guverna lumea până la o vreme dar în același timp face tot ce poate pentru a menține o anumită ordine în lume și pentru a salva pe cei care se îndreaptă spre El. Insist în exemplificarea acestui aspect, considerându-l foarte important în înțelegerea Scripturii și a naturii lui Dumnezeu, lucru care neînțeles creează spațiu pentru felurite îndoieli și chiar pentru alunecarea în ateism. De exemplu, părinte fiind, dacă am un copil de treizeci de ani dar redus mintal, mă veți putea surprinde uneori făcând „bruuum, bruuum” împingând o mașinuță prin nisip alături de el. Sau dacă am un copil alunecat în noroi, mă duc în noroi după el, nu pentru că sunt de acord să umblăm prin noroi, cu atât mai puțin pentru că mi-ar place noroiul, ci pentru că asta este situația în care copilul meu a ajuns și nu pot renunța la el. Sau dacă vi se pare nepotrivită asemănarea cu un copil care cade când vorbim de lumea decăzută, atunci putem gândi la faptul că am un animal ieșit din turmă care a ajuns hăituit de sălbătăciuni. Dacă nu pot renunța la el, atunci mă puteți vedea alergând între sălbătăciuni, urlând la ele… nu pentru că am ajuns la concluzia că a urla este omenește, ci pentru că îmi potrivesc atitudinea cu situația

creată de alegerea rea a acelui animal. De aceea Dumnezeu este surprins în Scripturi în atitudini nepotrivite cu statutul Lui divin; pentru că de dragul omului acceptă starea în care omul a ajuns în urma alegerilor lui rele și-și potrivește acțiunile cu respectivele stări pentru a face ceva spre binele lui.

Omul a ales să se împartă între stăpâni și sclavi (robi). Dumnezeu acceptă realitatea aceasta nu pentru că o consideră bună. Cu siguranță de la început n-a fost așa: Dumnezeu n-a creat în Eden stăpâni și robi. Dumnezeu îi respectă omului alegerea făcută în Eden, aceea de a-și croi viața independent de El, sfătuindu-se cu diavolul, de aceea nu înlătură alegerile și urmările alegerilor oamenilor. Le-a lăsat să trăiască în orânduirea sclavagistă. Însă nu i-a putut lăsa cu totul. Dacă Dumnezeu i-ar fi lăsat pe oameni cu totul, atunci diavolul ar fi transformat de mult pământul într-un iad. Oameni îndiavolizați ar fi chinuit omenirea cu satisfacție dar și aceștia s-ar fi urât între ei. Scriptura spune: „Spuneţi printre neamuri: „Domnul împărăţeşte ! De aceea lumea este tare şi nu se clatină.” (Psalmi 96.10a).

Și fiindcă Dumnezeu nu-i poate lăsa de tot pe oameni, intervine cu propuneri pentru a îmbunătăți cumva situația. El cu alte cuvinte spune: „Dacă tot ați ajuns aici și vă stăpâniți unul pe altul, atunci măcar faceți-vă sclavia mai ușoară. „Stăpânilor, daţi robilor voştri ce le datoraţi şi ce li se cuvine, fiindcă ştiţi că şi voi aveţi un Stăpân în cer.” și „Robilor, ascultaţi în toate lucrurile pe stăpânii voştri pământeşti; nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca cei ce caută să placă oamenilor, ci cu curăţie de inimă, ca unii care vă temeţi de Domnul. Orice faceţi să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, ca unii care ştiţi că veţi primi de la Domnul răsplata moştenirii. Voi

slujiţi Domnului Hristos. Căci cine umblă cu strâmbătate îşi va primi plata după strâmbătatea pe care a făcut-o; şi nu se are în vedere faţa omului.” (Coloseni 3.22-25). Și pentru că Dumnezeu a intervenit astfel, merită să fie binecuvântat.

De atunci regimurile politice s-au tot schimbat. Acum se așază la loc de cinste democrația ca mod de guvernare. De fapt abolirea sclaviei și așezarea fundamentelor democratice se datorează în mare măsură creștinismului, chiar dacă lozinca revoluției franceze răzbate zgomotos vremurile. Constituția Statelor Unite, prima constituție scrisă, pe baza căreia s-a format declarația drepturilor omului și deschiderea spre democrație, precede cu doi ani începutul revoluției franceze și a fost concepută de oameni care au crezut în mod profund în Dumnezeu, oameni care au imprimat acelei constituții un caracter profund biblic. Acum însă democrația s-a pervertit îndepărtându-se mult de la conceptele sale inițiale, zilele ei fiind numărate. Ce face Dumnezeu în ce privește diferitele moduri de guvernare a popoarelor ? Îi lasă pe oameni să trăiască potrivit cu alegerile lor, să guste din urmările alegerilor lor. Dumnezeu nu face politică, nu susține o politică ca fiind mai bună ca alta, ci relaționează cu oamenii în vederea binelui lor veșnic, indiferent în ce regim politic trăiesc sau ce convingeri politice au. Evident, când spun „convingeri”, nu mă refer la lupta de partid, ci la diferite păreri pe care orice om le poate avea.

Credincioșii ar trebui să urmeze pașii Domnului lor. Cum privește Dumnezeu politica, așa ar trebui să privească și credincioșii politica. O luăm ca un fapt existent și încercăm să facem binele în conjunctura în care ne găsim !

Din „Comorile mele”


CEASUL ÎNTUNERICULUI

În această lume viețuiesc două categorii de

oameni: copiii lui Dumnezeu sau cei mântuiți și fiii întunericului. Ei sunt separați de un zid. Acest zid, care este Isus Hristos, face ca oamenii să fie așezați în locuri duhovnicești diferite și chiar potrivnice: oamenii lumii sunt afară, iar copiii lui Dumnezeu sunt în Hristos: „...Și noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui...” (1Ioan 5:20); (Efeseni 2:6) - „El - Dumnezeu - ne-a înviat împreună, cu Hristos, și ne-a pus să ședem împreună în locurile cerești, în Hristos Isus.”

Aici, în Hristos, avem alegerea, harul, înfierea, răscumpărarea, iertarea păcatelor, moștenirea vieții veșnice. (Efeseni 1:3-13). Fiindcă suntem în Hristos, acolo și numai acolo avem toate lucrurile din plin. (Coloseni 2:10). Biblia spune că împreună cu Hristos suntem ascunși în Dumnezeu. (Coloseni 3:3). Oare poate fi cetate mai puternică, un adăpost mai sigur și mai tare decât Dumnezeu? Oare putem fi mai în siguranță fără a fi cu Hristos în Dumnezeu? Oamenii din vechime Îl numeau: „locul meu de scăpare”, „cetățuia mea”, „locul meu de adăpost”, „turn de scăpare” (Psalmi 91:2, 9), „El este Stânca și ajutorul meu” (Psalmi 62:2), adică cel mai sigur loc posibil, de neîntrecut din orice punct de vedere. Desigur că și noi Îl numim și-L simțim la fel. Cu alte cuvinte, în calitate de copii ai lui Dumnezeu, suntem sub ocrotirea deplină și sigură a Tatălui Ceresc, unde puterile întunericului nu ne pot atinge. (1Ioan 5:18).

Cu toate acestea, pretutindeni pe acest pământ copiii lui Dumnezeu trec prin încercări de neînchipuit, unele dintre ele pot fi tot atât de greu de suportat ca și torturile trupești și sufletești groaznice, la care au fost supuși sfinții prin beciurile romane, prin persecuția inchiziției catolice sau prin închisorile comuniste sau chiar mai rău. Sfinții trec prin perioade de întuneric greu de traversat. Originea duhovnicească ne face să fim absolut diferiți de oamenii de afară dar în privința împrejurărilor vieții nu suntem deloc diferiți; aș putea spune chiar că în multe cazuri sfinții trec prin împrejurări cu mult mai grele. Diferența este că noi copiii lui Dumnezeu, nu suntem singuri în întuneric, deși s-ar putea să credem asta, ci cu noi este Domnul nostru. Dumnezeu ne-a chemat la o moștenire veșnică, la o Împărăție în care nu poate intra nimic întinat și spurcat (Apocalipsa 21:27), de aceea El nu este foarte interesat să avem o viață foarte liniștită și confortabilă, ci în acest scurt pasaj prin timp, care este viața noastră, suntem prelucrați puternic pentru a fi potriviți și vrednici pentru chemarea și alegerea de nespus pe care le-am primit. Astfel, uneori, deși Dumnezeu ne este adăpostul, puterilor întunericului li se poate permite ca

într-o măsură mai mică sau mai mare să aibă putere asupra noastră. Un astfel de moment prin care Domnul Isus Însuși a trecut a fost numit de El ceasul puterii întunericului. (Luca 22:53). Pavel numește astfel de perioade „ziua cea rea” (Efeseni 6:13). David a numit această vreme umblarea prin valea morții. (Psalmi 23:4). Nu este scutit nimeni dintre copiii lui Dumnezeu de aceste cumplite momente ale vieții de credință dar pentru unii acest ceas poate fi foarte lung și apăsător, pentru alții poate fi mai puțin dureros. Asta Dumnezeu o hotărăște după știința și înțelepciunea Lui.

Nu știm cu exactitate ce se întâmplă în lumea duhurilor dar din puținele informații pe care ni le oferă Biblia, înțelegem că uneori cel rău îi cere pe unii sfinți să fie încercați. (Iov 1:6-22; 2:3-10). Alteori îi cere pe sfinți ca să-i cearnă cum se cerne grâul. (Luca 22:31). Așa că unii sfinți, în anumite momente sunt nevoiți să suporte toată furia și toată ura iadului, rezultând încercări teribile, de neimaginat, ca în cazul dreptului Iov sau al celor uciși cu sălbăticie de-a lungul istoriei. Mulți sfinți de toate vârstele au trecut sau trec prin boli groaznice, accidente, pierderi sau depresii profunde, care aduc profunde suferințe trupului, minții și sufletului. Toate acestea pun la încercare într-un mod maxim credința, nădejdea și dragostea sfinților. Aceste momente sunt numite „ziua cea rea” sau „ceasul puterii întunericului.” Cât de gros poate fi întunericul? Pentru unii sfinți întunericul poate fi „așa de întuneric de să se poată pipăi.” (Exod 10:21), pentru alții poate fi mai ușor. Fiecare este încercat în măsura îngăduită de Dumnezeu.

Viața poate fi plină de lumină și de soare și dintr-odată „soarele se va preface în întuneric...” (Fapte 2:20). A venit ceasul întunericului, ziua cea rea, momentul încercării! Câți sfinți nu s-au trezit dintr-odată în bezna de nepătruns a încercării ! Într-o clipă soarele strălucitor al amiezii de primăvară s-a schimbat în cea mai cumplită noapte înghețată ! Am auzit despre cazul unei familii credincioase din Ardeal. Cum într-o zi de vară i-au fost aduși morți cu o mașină basculantă, de la râul din apropiere; toți cei cinci băieți de la 14 ani la 8 ani, care s-au dus la scăldat și s-au înecat unul după altul când au vrut să-l salveze pe cel mai mic! Cu siguranță pentru acea familie, pentru părinți, a început atunci o lungă și grea noapte întunecoasă de suferințe și dureri amare, când și-au pus multe întrebări la care nu vor primi niciodată răspuns pe acest pământ. Dreptul Iov a pășit din lumina strălucitoare a zilei într-o noapte de coșmar greu de suportat care cu siguranță a ținut foarte mult timp.

Cât de lung poate fi acest „ceas” al întunericului? Pentru Domnul Isus a început în Ghetsimani și s-a sfârșit pe crucea de pe Dealul Golgota. Pentru Iosif acest ceas a durat aproximativ 13 ani. Pentru David a


început din momentul comiterii gravelor sale păcate până când a primit de la Dumnezeu confirmarea că a fost iertat, cu toate că momente de întuneric a mai avut și după aceea. Ceasul greu pentru Iov nu este precizat de Sfintele Scripturi dar putem să credem că o rană cauzată de marile pierderi, ca acelea suferite de el, nu se vindecă decât în mulți ani. Citeam povestea unui frate din China care a fost arestat și a stat într-un lagăr de muncă silnică, unde a fost torturat și unde a și murit după 40 de ani de detenție. Un întuneric lung pentru acest frate, fără îndoială, care s-a sfârșit direct în lumina veșnică ! Fratele Wurmbrand a avut o perioadă de 14 ani de întuneric al încercării. Dumnezeu hotărăște durata ceasului întunericului pentru fiecare în parte, după nemărginita Sa înțelepciune.

Care sunt cauzele sosirii zilelor de încercare, de întuneric? Uneori ziua rea poate veni peste noi din simplul motiv că suntem copii ai lui Dumnezeu: „Veți fi urâți de toți din pricina Numelui Meu; dar cine va răbda până la sfârșit, va fi mântuit.” (Matei 10:22); ,,Ferice de voi când oamenii vă vor urî, vă vor izgoni dintre ei, vă vor ocărî și vor lepăda numele vostru ca ceva rău, din pricina Fiului Omului.” (Luca 6:22); „V-am spus aceste lucruri pentru ca ele să nu fie pentru voi un prilej de cădere. Au să vă dea afară din sinagogi; ba încă va veni vremea când oricine vă va ucide să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu.” (Ioan 16:1-3); „Căci este un lucru plăcut dacă cineva pentru cugetul lui față de Dumnezeu, suferă întristare și suferă pe nedrept... Și la aceasta ați fost chemați, fiindcă și Hristos a suferit pentru voi și v-a lăsat o pildă ca să călcați pe urmele Lui.” (1Petru 2:19,21). Ca sfinți, suferința ne face asemeni lui Hristos și nu putem fi asemeni Lui fără să suferim. Vrăjmașul ne cere pentru a fi cernuți, pentru a fi încercați.

În alte cazuri, unii pot să fie prinși în niște legături păcătoase (microbism, alcool, țigară, filme, pornografie, jocuri de noroc, lăcomie, mânie, ură, mândrie, muzică păcătoasă, citirea de literatură lumească, etc.), iar focul ceasului de întuneric va rupe aceste

legături. Aici putem evoca istoria celor trei tineri care au fost legați și aruncați în cuptorul aprins de unde au ieșit slobozi. Desigur ei nu au fost prinși în legături păcătoase, ci au suferit pentru credincioșia lor dar ceea ce s-a întâmplat cu legăturile lor în foc, poate fi luat ca un exemplu pentru ceea ce poate face cuptorul încercării cu orice fel de legătură. Știm prea bine că în cuptor legăturile lor s-au desfăcut. Cuptorul poate elibera, poate îndepărta cătușele robiei. (Daniel 3). Putem, de asemenea să fim pedepsiți pentru păcat ca și David dar nu obligatoriu pentru un păcat asemănător. (Vezi istoria păcătuirii lui David și urmările ei în 1Cronici, începând cu capitolul 11). Trebuie să știm că nu putem trece pe porțile Cetății Cerești întinați. Focul cuptorului din ceasul întunericului încercării ne va purifica, ne va desăvârși.

Altă cauză poate fi desăvârșirea și pregătirea pentru o lucrare pentru care nu avem statura duhovnicească necesară. Este cazul lui Iosif de exemplu, care a suferit mult, multă vreme, pentru a fi destul de matur ca să îndeplinească misiunea plănuită de Dumnezeu, aceea de a conduce Egiptul într-un moment greu și să-și salveze neamul de la pieire. (Genesa 37-40). Un alt exemplu poate fi David, care s-a călit în focul prigoanei lui Saul pentru a fi un rege corespunzător gândului lui Dumnezeu... (1Samuel cap.17-30). Exemplul cel mai grăitor este Domnul Isus despre care Biblia afirmă: „...măcar că era Fiu, a învățat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. Și după ce a fost făcut desăvârșit, S-a făcut pentru toți cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veșnice,...” (Evrei 5:8-9). Aceste versete și cele din Filipeni 2:5-9 și altele, sunt uimitoare ! Oare Domnul Isus Hristos a avut cu adevărat nevoie să fie desăvârșit prin suferință? Ceea ce este sigur, este faptul că a trecut prin focul din ceasul întunecat și a trecut pentru noi, ca să ne fie o pildă și să ne fie Mântuitor.

Ce înseamnă în mod concret a trece prin ceasul întunericului? Ce anume poate aduce suferințe și dureri trupești și sufletești atât de aspre că pot fi asemuite cu durerile

produse de focul unui cuptor aprins? Ce poate fi atât de rău că se poate asemui cu întunericul din Valea umbrei morții? David a spus: „Mă înfășuraseră legăturile morții și m-apucaseră sudorile mormântului, eram pradă necazului și durerii...” (Psalmi 116:3). „Mă înconjuraseră legăturile morții și mă îngroziseră râurile pieirii, mă înfășuraseră legăturile mormântului și mă prinseră lațurile morții...”. (Psalmi 18:4-5). Prigoana sălbatică plină de cruzime, nedreptățile mari suferite din partea cuiva (soț, soție, frate, soră, frate de credință, coleg de serviciu, șef, vecin, autorități ale statului, etc.), pierderea prin moarte a cuiva drag, starea de văduvie, de orfan, persoană singură, un diagnostic pentru o boală foarte gravă, căderea din credință a cuiva apropiat, neascultarea copiilor, trădarea soțului sau a soției, un accident grav soldat cu invaliditate permanentă, paralizie, pierderea avutului, a serviciului, îngrijorările mari, marginalizarea pe nedrept, celibatul pur și simplu sau datorat anumitor handicapuri, divorțul, remușcările cauzate de un păcat mare, abuzul sexual, înfrângerea repetată în fața unui păcat, etc. pot aduce momente de întuneric în existența multora dintre credincioși. Toate aceste evenimente constituie ele însele treceri dificile prin ceasuri ale întunericului, însă ele pot fi complicate de căderea în deznădejde adâncă, necredință, îndoieli cu privire la dragostea și dreptatea lui Dumnezeu, răzvrătire, resentimente și nemulțumiri față de Dumnezeu și uneori depresie severă (care poate fi expresia cea mai gravă a deznădejdii), din care cu greu se poate ieși și care pun în cumpănă și pe cei mai încercați oameni.

Ce se întâmplă când trecem prin acest ceas al întunericului? Domnul Isus „a început să se înspăimânte și să se mâhnească foarte tare. El a zis: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte...” (Marcu 14:33-34). David declara: „Doamne, prin bunăvoința Ta mă așezasei pe un munte tare... dar Ți-ai ascuns Fața și m-am tulburat...” (Psalmi 30:7). Ilie, marele proroc, dorea să moară. (1Regi 19:4). Iov își blestema ziua


în care s-a născut. (Iov cap. 3). Cele de mai sus și multe alte exemple din Biblie ne arată că ceasul întunericului aduce frică, nesiguranță, îndoieli, descurajare, întristare, deznădejde, depresie și adâncă zguduire sufletească.

Ce putem face în ceasul întunericului? Putem cere ajutor la oameni? Domnul Isus le-a cerut ucenicilor să se roage împreună cu El. L-au putut ei ajuta? Nu ! S-au dovedit complet depășiți de situație, total neputincioși. (Matei 26:36-44). Oamenii se vor ruga pentru noi o dată sau de mai multe ori dar ne vor uita repede. Uneori își vor pune întrebări cu privire la situația noastră și vor emite judecăți ca și prietenii lui Iov sau pur și simplu ne vor ignora, spunând că nu ne pot face nimic. Cel mai indicat lucru este să cerem ajutorul lui Dumnezeu. Domnul Isus i-a lăsat pe ucenici și S-a rugat. „El este Acela care S-a rugat cu strigăte mari și cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte și a fost ascultat.” (Evrei 5:7). El a putut să spună ca voia lui Dumnezeu să se facă. David s-a rugat și el când era în strâmtorare și strigătul lui a ajuns la Dumnezeu. (Psalmi 18:6). Dumnezeu i-a prefăcut tânguirile în veselie, i-a dezlegat sacul de jale și l-a încins cu bucurie. (Psalmi 30:11).

Cel Atotputernic i-a izbăvit sufletul de la moarte, picioarele de cădere și ochii din lacrimi. (Psalmi 116:8). Ilie a fost întărit și ridicat de Dumnezeu, (1Regi 19:9-18) iar Iov a fost vindecat și Dumnezeu i-a dat puterea unui nou început. (Iov cap. 42). Dumnezeu care este credincios, știe că suntem în dificultate, este chiar lângă noi, deși poate nu-L simțim. Poate simțim mai aproape moartea, iadul, forțele întunericului și suntem înconjurați de frică și noapte. Cu toate acestea El este chiar lângă noi, ca să ne ajute. El este gata să ia aminte la strigătele noastre: „Când strigă un nenorocit, Domnul aude și-l scapă din toate necazurile lui...” (Psalmi 34:6). Uneori, în realitate lucrurile se pot desfășura mai greu, deși ne rugăm mult, poate părea că nimic nu se întâmplă, citim cu disperare toate făgăduințele lui Dumnezeu din Biblie și ni se par fără efect, goale. Ni se poate părea că timpul încercării se lungește exasperant de mult, că nu se mai sfârșește noaptea, că durerea ne-a adus pe fundul prăpastiei. Trebuie să știți că în aceste momente deosebite ale vieții noastre, ne sunt puse la încercare credința, nădejdea și dragostea iar acestea lucrează în răbdare: „Fiți răbdători în necaz”, spune apostolul Pavel. (Romani 12:12).

Chiar dacă întunericul este gros de tot, chiar dacă ni se pare că dacă mai durează o zi vom fi pierduți, vom pieri, vrăjmașul ne va nimici, Dumnezeu care este credincios nu va îngădui mai mult decât putem duce. (1Corinteni 10:13). Un cuvânt din Isaia este foarte încurajator: „Grâul se bate, dar nu se bate necontenit; împingi peste el roata carului și caii, dar nu-l sfărâmi. Și lucrul acesta vine de la Domnul oștirilor; minunat este planul Lui și mare este înțelepciunea Lui!” (Isaia 28:28,29). Deci așa cum grâul este bătut și treierat dar nu sfărâmat, ci doar curățat de pleavă, tot așa și noi suntem încercați cu măsură, nu ca să fim nimiciți, ci desăvârșiți.

Soră, frate, mamă, tată, soră tânără, frate tânăr, oricine ai fi și treci prin momente de întuneric, roagă-te neîncetat, adapă-te din Cuvântul lui Dumnezeu necontenit, adu-I aminte lui Dumnezeu făgăduințele Lui și El îți va răspunde mai devreme sau mai târziu la credința ta, izbăvindu-te din încercare; va face să crape întunericul și va răsări „Soarele Neprihănirii” cu tămăduirea sub aripi în viața ta și în casa ta. Dumnezeu să ne dea biruință!

Daniil Cozachevici

Suceava

Jugul lumii Jugul lumii azi cuprinde Pe creștini de pretutindeni, Că sub jugul lui Isus Ne rămân banii în plus: De ce să nu-i dăm mai bine Pe la supermagazine? Din belșug să-i cheltuim Cu lumea în rând să fim! Că și noi sărbătorim Sărbătorile creștine Nu cu post și rugăciune, Ci cu sarmale și fripturi Cozonaci și prăjituri... În Biserica primară Nu era așa povară, Cu-așa jug apăsător Prin atâtea sărbători

O singură sărbătoare Noul Testament o are Atunci când ne-mpărtășim Pe Domnul să-L pomenim! Alte sărbători creștine, Susținute de mulțime Ascund un alt scop meschin Pântecul să fie plin. Nu ratăm nicio serbare Când e vorba de mâncare Deci serbăm alt dumnezeu Pântecul meu și al tău... Ne urăm toți fericire, Însă mergem spre pieire Căci harul ce ni s-a dat În plăcere l-am schimbat. Am uitat ce Petru spune: „Suntem călători prin lume” Și că suntem în război Cu firea veche din noi.

De-ar mai fi Pavel în viață, Ar avea lacrimi pe față Și s-ar tângui nespus De starea-n care-am ajuns. Am ajuns creștini de formă Urgent trebuie reformă, Fiecare-n dreptul lui Prin zdrobirea „EULUI”. Firea veche să slăbească, „Omul cel nou” să crească Pregătiți să fim oricând Domnul vine în curând! De-am avea minți luminate Am judeca cu dreptate: Sărbători - acestea toate Ne cresc doar la cântar Dar în schimb, „scădem” din har.

Arghira Corneliu – Hunedoara


Anul 1895, an ca toţi ceilalţi, a fost cel în care în satul Udeşti, a venit pe lumea aceasta plină de necazuri, copilul Filat Rotaru. Greutăţile vieţii l-au maturizat de timpuriu şi a înţeles că trebuie să se străduiască să le răzbată. Pe atunci se zvonise că în America, se pot câştiga bani mulţi. Ba chiar câţiva se întoarseră de acolo şi confirmaseră aceasta. Îndrăzneţ şi hotărât, în 1911, la numai 16 ani, pleacă spre America pentru a-şi croi în viaţă un drum cu propriile mâini. Odată ajuns, după multe peregrinări, a traversat continentul american trecând munţii sălbatici în condiţii foarte vitrege, fiind adesea la un pas de moarte şi s-a oprit în cele din urmă pe malul Pacificului, la Los Angeles. Aici a găsit un proprietar al unei mici fabrici de prelucrări prin aşchiere, care avea o hală cu strunguri rudimentare, acţionate printr-un sistem centralizat de curele. Acestea pentru a fi funcţionale trebuiau unse mereu. Iată o treabă foarte uşoară, dar care necesita iuţeala unui băiat tânăr ca Filat.

Într-una din zile, pe când se găsea la muncă, mişcând cu rapiditate printre curele, coada de lemn la capătul căreia erau prinse nişte cârpe pline cu unsoare, s-a dezechilibrat şi a fost prins de sistemul de antrenare a strungurilor. Când în sfârşit angrenajul a fost oprit, pe

pardoseala de lemn a rămas o grămadă fremătândă de haine şi carne însângerată. Ceilalţi muncitori l-au luat, l-au spălat şi fiindcă mai trăia, s-au străduit să facă tot ce-i posibil pentru viaţa acestui tânăr. Proprietarul fabricii care era credincios, botezat cu Duhul Sfânt, l-a luat în îngrijirea sa pe propria cheltuială, dar starea sănătăţii lui Filat Rotaru mergea spre mai rău. În timpul convalescenței i s-a vorbit despre Dumnezeu şi mântuirea prin Isus Hristos, şi, Cuvântul Scripturii şi-a găsit loc în inima acestui tânăr ce trăgea să moară printre străini. Când i s-a vorbit despre ungerea cu untdelemn pentru vindecare, o rază de speranţă a încolţit în sufletul său. A cerut ca acest har dumnezeiesc să fie împlinit şi cu el. După ungerea cu untdelemn starea sănătăţii lui s-a refăcut rapid transformând un muribund în tânărul plin de viaţa de altădată. Odată cu vindecarea trupului i s-a vindecat şi sufletul, a fost botezat în apă şi nu după mult timp a primit botezul Duhului Sfânt.

După şase ani de şedere în America, dă curs unei chemări venită din România, care îi cerea să facă stagiul militar. Gândindu-se că este mai bine să-l facă la timp şi fiindu-i dor de cei de acasă, vine în ţară în 1917.

Imediat după sosire este recrutat şi trimis pe front în Rusia,

de unde se întoarce după un an la terminarea primului război mondial. În același an se căsătoreşte cu Aurelia Moraru din Udeşti, care era ortodoxă. Aurelia a înţeles deşertăciunea ritualurilor ortodoxe şi cu toate că nu s-a convins de necesitatea pocăinţei, a acceptat să renunţe la o nuntă în lume şi au pornit în viaţa de familie numai în baza cununiei civile. Starea materială prosperă a lui Filat, a spulberat pretenţiile preotului ortodox, care ţinea evidenţele stării civile din localitate. La acea vreme, posibilitatea de a te căsători cu un partener credincios, putea necesita uneori ani de aşteptare, pentru că tineri în adunări erau aproape inexistenţi. Pe parcursul anilor, împreună cu Aurelia, a avut patru copii.

Începând cu 1918, vestirea penticostală prin gura lui Filat Rotaru şi a soţiei sale, care s-a botezat degrabă după căsătorie, a prins viaţă în câteva suflete, astfel încât până în 1922 s-au putut concretiza într-un grup de sine stătător, cu slujbe specifice oricărei adunări creştine.

Iată câteva dovezi care atestă începutul mişcării penticostale din Bucovina:

a) În 1928 când a început lucrarea penticostală din Dumbrăveni prin botezul cu Duhul Sfânt a surorii Lanciu Anica - care

Întrucât s-au primit repetate solicitări cu privire la primii zori ai credinței ai botezului cu Duhul Sfânt în România, republicăm ceea ce considerăm a fi prima scânteie a acestei credințe în țara noastră.

Biserica Penticostală -

Apostolică din Moldova

Udeşti

~ pagini de istorie ~


era creştină după Evanghelie. - Filat Rotaru era cunoscut ca penticostal convins şi a fost solicitat să îndrume primii paşi ai acestei lucrări. Fiind însărcinat cu această lucrare, însemna că el a crescut în timp şi această creştere nu putea s-o aibă în mijlocul unui cerc de creştini după Evanghelie, ci penticostal.

b) Soţia fratelui diacon Hâncu, din Udeşti, cu care am vorbit personal, afirmă că părinţii ei erau deja pocăiţi când ea s-a născut, în 1922. Primele ei amintiri din copilărie cuprind aspecte ale unei biserici penticostale în Udeşti şi nu de creştini după Evanghelie.

c) Deşi în 1918, exista o adunărică de creştini după Evanghelie în Poieni - Udeşti, numai la câţiva kilometri, Filat Rotaru nu a apelat la serviciile ei, cu ocazia căsătoriei sale, ci a preferat mai degrabă simpla cununie civilă. Când micul grup ce prindea contur, a început să se mărească după 1918, s-a pus problema oficierii actelor de cult, la Udeşti. Fraţii ce-l alcătuiau, nu cunoşteau pe nimeni la acea dată care să aibă un crez ca al lor şi să fie organizaţi ca biserică, şi negăsind între ei pe cineva în măsură să fie aşezat prezbiter, au recurs la ajutorul fraţilor creştini după Evanghelie şi mai ales al fratelui Păiuş de la Luncuşoara. Sora Valenţa, a treia soţie a lui Filat, care trăieşte, mărturiseşte că împreună cu Filat, soţul ei, au participat adesea la slujbele fraţilor creştini după Evanghelie. De asemenea, soţia fratelui Hâncu spune că cel dintâi frate prezbiter în adunarea lor penticostală din Udeşti a fost fratele Axinte Mihai din Bosanci. Or’ aceasta nu putea fi mai devreme de 1934, să zicem, pentru că Axinte Mihai a venit de la Oastea Domnului în 1932. Înainte de fratele Axinte, deci înainte de 1934 aproximativ, ea nu-şi mai aduce aminte să fi fost un alt prezbiter penticostal care să se fi îngrijit permanent de biserica din Udeşti şi din alte mărturii se confirmă că până la Axinte Mihai,

la nevoie, au fost solicitaţi lucrătorii bisericilor creştine după Evanghelie din împrejurimi.

Până în 1928, acest grup de fraţi nu s-a făcut remarcat printr-o lucrare a Duhului Sfânt deosebită, cum ar fi fost normal, fiind prima în zonă ca mişcare penticostală unde ar fi atras atenţia tuturor, ceea ce lasă să se înţeleagă că au păstrat nişte limite, care să le garanteze protecţia şi ajutorul fraţilor creştini după Evanghelie.

În concluzie, în jurul lui Filat Rotaru, începând cu 1918 când s-a întors de pe front, au început să se adune oameni care să împărtăşească gândirea lui cu privire la botezul Duhului Sfânt. (care era penticostală). În acelaşi timp au păstrat o anumită limită în manifestarea acestei lucrări, pentru a nu pierde ajutorul fraţilor creştini după Evanghelie. După 1928 în urma începerii lucrării Duhului Sfânt de la Dumbrăveni, care deşi a început cu o femeie, a fost ca o explozie care a aprins întreaga zonă, s-au simţit mai încurajaţi în mărturisirea lor. La aceasta au contribuit şi vizitele fraţilor Gavrilă Cârstean şi Mirăuţ Procopie din zona Rădăuţiului, astfel încât după 1930 erau consideraţi pe faţă ca penticostali, iar aproximativ în 1935 au început a se bucura de slujirea fratelui prezbiter Axinte Mihai de la biserica penticostală din Bosanci.

Acest prim grup de fraţi, în 1922 la Udeşti era alcătuit din: Rotaru Filat şi Aurelia; Lăcătuş Maria; Platon Gheorghe, Lighenia Rotaru, Ion Bran şi Ion Rotaru care în 1940 a căzut de la credinţă datorită descurajării, în urma unor ungeri cu untdelemn fără rezultate vizibile şi imediate. Tot atunci nevasta lui a plecat la adventişti. Era fratele lui Filat. Mai apoi în 1925, s-a pocăit Lăcătuş Dumitru şi în 1926, Ile Rotaru.

Prin 1924 - 1925, pe când fraţii erau adunaţi la rugăciune în casa lui Ile Rotaru, el a crezut de bine (nefiind încă credincios) să se aşeze pe prispă şi să mai tragă un tabac din pipa lui mare pe care o

avea de când lucrase în America. N-a uitat să-şi tragă pălăria de cowboy, cu boruri largi, adusă tot de peste ocean, şi degrabă rotocoalele de fum se înălţau spre cer uşor.

Pe neaşteptate poarta se deschise brusc şi intră şeful de post, primarul şi alţi câţiva.

- Bună ziua nea Ile!

- Bună măi!

- Nea Ile cum de primeşti pe stricaţii ăştia să se adune la tine în casă? Să ştii că le venim noi de hac chiar acum.

- Măi, ia veniţi voi mai aproape. Ia ascultaţi!

Oamenii s-au apropiat încet şi au ciulit urechile. Înăuntru fraţii tocmai se rugau pentru autorităţile comunei.

- Auziţi, măi nemernicilor, auziţi? Ăştia se roagă pentru voi şi voi vreţi să le veniţi de hac? Afară din ogradă că vă rup picioarele! Şi punând mâna pe un ciomag se repezi la ei. Ştiind că satul îi cam purta frica, mai ales când era puţin afumat şi uitând să mai descalece, intra călare în bodegă, ograda s-a curăţat repede.

În anii ce au urmat, fraţii din Udeşti, dar mai ales Ile Rotaru, s-au făcut remarcaţi în zonă şi au lăsat amintiri frumoase, prin lucrări de binefacere. Chiar şi din alte localităţi, ca de exemplu Ghiţă Ursu din Botoşani sau un anume Pavel din Moara au fost ajutaţi vreme îndelungată de către Filat. Tot el a refăcut casa lui Jidiuc Costică din localitate, casă care a fost distrusă de un incendiu. Când mai târziu comuniştii au încercat să găsească motive de arestare pentru Filat Rotaru, a fost chestionat un fost argat de-al său, Vlad Moraru care trăieşte şi azi şi care a lucrat la Filat din 1925 până în 1932. Comuniştii s-au supărat grozav pe moş Vlad, pentru că neluând în seamă sfaturile şi ameninţările lor, el spunea mereu că a avut un stăpân ca pâinea lui Dumnezeu. De asemeni în perioada evacuărilor din timpul celui de-al doilea război până pe la colectivizare, fratele Ile


Rotaru era supranumit „tatăl orfanilor”. Neavând copii, dar având o inimă plină de compasiune pentru semeni, căuta văduvele şi orfanii cărora războiul le smulsese nemilos soţii şi taţii, întinzându-i pe şesul stepelor ruseşti sau prin munţii Cehoslovaciei. Adesea obişnuia să meargă pe ogoare şi să caute în traistele celor ce trudeau plecaţi la sapă şi ori de câte ori găsea o traistă mai goală o umplea cu mâncare după câte guri erau pe ogor.

În 1927 la naşterea celui de-al patrulea copil, Aurelia Rotaru - soţia lui Filat, moare. În acea perioadă locuiau la Vultureşti şi au găsit că este bine să o îngroape în cimitirul comunal din Pleşeşti. La poarta cimitirului însă, o mare mulţime de oameni s-a împotrivit şi fraţii au fost nevoiţi să se întoarcă înapoi. Moarta a stat o săptămână neîngropată, până când s-a aprobat de la Fălticeni să se constituie un cimitir particular pe proprietăţile lui Filat la Vultureşti. Tot aici este îngropată şi fetiţa la a cărei naştere a murit Aurelia şi care a urmat-o pe mama ei la numai un an. La scurt timp a murit şi fratele Jidiuc Costică din Udeşti. Şi aici popa şi, autorităţile comunei s-au împotrivit înmormântării şi fraţii au ales să treacă dealurile spre acelaşi cimitir din Vultureşti. Când au trecut pădurea şi au ajuns deasupra satului Mereşti, locuitorii satului îi aşteptau cu furci şi topoare. Le strigau să se întoarcă, pentru că ei se tem ca nu cumva dacă va trece acest mort spurcat prin satul lor, Dumnezeu le va trimite gheaţă şi grindină. Erau la mare încurcătură: la Udeşti nu le dădeau voie să-l îngroape, iar la Vultureşti nu le dădeau voie să ajungă. Au strigat la Dumnezeu acolo deasupra pădurii şi în cele din urmă Filat, cunoscut ca om gospodar şi cu trecere în zonă a reuşit să aplaneze conflictul, citind din Scriptură cine putea să fie spurcat şi cine nu. În cele din urmă li s-a dat voie să treacă prin Mereşti spre a ajunge la cimitir.

În decembrie 1928, când la

Dumbrăveni familia Lanciu şi alte câteva au primit botezul cu Duhul Sfânt, puterea venită de sus era aşa de mare încât în sat vestea s-a împrăştiat rapid. Mulţi oameni veneau şi priveau stând în curte la uşă şi la geam cum pocăiţii vorbeau în limbi şi proroceau. În acele zile Mihai Guranda, viitorul pastor al bisericii penticostale din Dumbrăveni, fiind ostaş, a privit şi a concluzionat: „Asta nu-i de la Dumnezeu. Totuşi eu ştiu pe cineva la Udeşti, care propovăduieşte aşa ceva. Este tare în Scripturi. Ar fi bine să-l chemăm.” Şi au trimis după Filat Rotaru. În aceeaşi zi până spre seară, Filat a sosit călare, împreună cu cei ce l-au chemat. Cercetând lucrurile a confirmat faptul că aveau de-a face cu o adevărată revărsare a Duhului Sfânt: zorile Rusaliilor moldovene.

În 1930 Filat se recăsătoreşte cu Dorţa, o fată mai trecută de vârstă din adunarea din Udeşti. La vreo două luni după eveniment, Dorţa se îmbolnăveşte de o boală specific femeiască. Medicul care a fost solicitat, după ce a consultat-o, l-a luat pe soţ deoparte şi i-a spus: „Nevastă n-o să-ţi mai fie, dar măcar mamă la aceşti copii o să ai.”

- Nici ăştia nu sunt ai ei, răspunse Filat cu tristeţe.

- Nu? se miră medicul. Atunci de ce-o mai ţii omule, las-o să meargă la casa ei.

Sosise vremea încercării, a ciurului şi pentru acest bărbat. Şi... a ascultat sfatul doctorului, trimiţând pe Dorţa, nevasta lui de-a doua la părinţii ei. În 1933 a ales să se căsătorească a treia oară, la 38 de ani, cu o fată de 18 ani şi nepocăită. Deşi săracă era foarte frumoasă.

Ca o dovadă a faptului că a avut de-a face cu ziua încercării, mai târziu Dorţa s-a recăsătorit şi ea cu un om credincios şi deşi n-a avut niciodată copii, s-a înţeles foarte bine cu soţul ei. A putut fi femeie.

Ca o retrospectivă asupra

vieţii furtunoase a acestui om - Filat Rotaru - se poate spune că el a rămas în amintirea multora (unii încă trăiesc), ca cel care a adus pocăinţa însoţită de botezul cu Duhul Sfânt în Udeşti, într-o vreme când nicăieri în împrejurimi nu se auzise de aşa ceva. De asemenea unii bătrâni de astăzi, îşi mai aduc aminte de slujirea lui, care era a unui om căruia îi plăcea să se adâncească în Scripturi, predica Evanghelia şi susţinea lucrarea Duhului Sfânt. În viaţa particulară, datorită capitalului financiar cu care s-a întors din America, era numărat în rândul gospodarilor din frunte, şi în mod deosebit în rândul celor cu inima largă pentru nevoile aproapelui, ceea ce constituia de asemeni un mod de a predica Evanghelia. Totuşi, datorită probabil căsătoriei dintâi, deşi cunoscut ca întemeietor al mişcării penticostale în zonă, nu a fost niciodată ordinat prezbiter, ba chiar şi în Biserica din Udeşti, lucrarea s-a aşezat mai mult pe umerii fratelui Ion Bran. După a treia căsătorie, deşi mai predica ici colo, a început a se stinge ca şi lucrător până când în cele din urmă în 1959 a murit, fiind îngropat la Udeşti. Soţia lui de-a treia trăieşte şi astăzi la Vultureşti. Este credincioasă de multă vreme.

Biserica din Udeşti a evoluat şi în perioada comunistă, progresând numeric. Pentru adunările din case, au fost adesea arestaţi şi ameninţaţi dar de fiecare dată li s-a dat drumul.

În 1950 s-a ivit posibilitatea autorizării unei case de rugăciune, în partea satului numită Poiană. Acolo sub călăuzirea conducătorului de adunare Ion Bran, biserica a avut o perioadă de propăşire deosebită până în 1973. În această perioadă ca prezbiteri, a slujit mai întâi fratele Axinte Vasile din Bosanci, apoi Muntean de la Plăvălari, apoi Borza din Ştirbăţ, care a încercat, fără a reuşi, să introducă rânduiala spălării picioarelor cu ocazia Cinei Domnului şi de asemeni Ujeniuc de la Pătrăuţi.


În 1973, după cel puţin 50 de ani de existenţă, biserica din Udeşti s-a confruntat cu probleme deosebite care i-au adus ani de frământări şi tulburare.

În aceste împrejurări, fratele Ion Bran observând că are de-a face cu manevre întunecate se retrage, spunând Bisericii că nu se înscrie în această competiţie nejustă, ci doreşte mai degrabă ca în linişte să lucreze la propria mântuire. În 1988, acest frate pleacă la locul de odihnă, lăsând în urmă amintirea frumoasă a celui ce a fost un stâlp în biserica din Udeşti, om care a dovedit că ştie să păşească înainte şi de asemeni să se retragă atunci când unitatea Bisericii este în pericol. O, de-ar

înţelege aceasta şi alţi lucrători ai zilelor noastre.

În această perioadă, ca prezbiter la Udeşti, a slujit fratele Grosu Costache, iar când acesta a devenit supraveghetor regional, aici a slujit pentru scurt timp Iftode Miluţă de la Ştirbăţ şi apoi până la revoluţie fratele Iacob Costache.

Încă din 1977, Biserica a reînceput să se adune în locul zis Poiană, într-o casă cumpărată, de unde se mutase cu ocazia problemelor din 1973.

Între fraţii care trudesc la Udeşti amintim pe Vasile Moraru şi Aurel Rotaru (nepotul lui Filat), care în 1997 a fost ordinat prezbiter, lucrând împreună cu diaconul Ion Hâncu.

Astăzi biserica din Udeşti are 150 de membri botezaţi şi 40 de aparţinători, care cu toate că se luptă încă să închidă uşile deschise altădată duhului alcoolului, se poate spune că progresează, pregătindu-se să întâlnească pe Domnul. În această aşteptare, un accent deosebit se pune pe lucrarea Duhului Sfânt, astfel încât rugăciunea de stăruinţă, a adus în Biserică noi daruri de proorocie, atât în generaţiile tinere cât şi cele în vârstă, între care amintim sora Motrici Veronica, care este un sprijin în lucrarea din localitate.

Iliuţă Petruneac

Poporul Israel eliberat din robie avea o așa mare frică de război

încât de frica lui, s-ar fi întors în robie. Dumnezeu intervine și pune poporul să facă o ocolire ca astfel să scape de un eventual conflict. (Exodul 13:17).

În privința aceluiași popor neascultător, Dumnezeu e hotărât să îi lase drept profesori mai multe neamuri care nu au fost nimicite. Dumnezeu avea în vedere ca prin ele copiii lui Israel să învețe războiul. (Judecători 3:2).

Totuși mă tem că acest popor ar fi preferat robia în locul învățării războiului sau a libertății care cere luptă. ***

Dumnezeu a luat și pentru noi aceeași hotărâre: Trebuie să învățăm războiul ! În caz contrar ne vom târî robia pe pământ.

Lumea e mai activă și mai adictivă (înrobitoare) ca oricând. De mici ne lovim de realitate: luptă sau robie ! Pericolul robiei fizice nu mai există; în schimb pericolul unei robii sufletești, cu repercusiuni asupra realității fizice, e tot mai evidentă.

În vremurile care apun grăbite, pocăitul era păzit de păcat pentru că dacă exista ispita nu exista modalitatea căderii. Nu exista posibilitatea căderii practice. Dar azi posibilitatea căderii e în fiecare buzunar și tehnologia încă nu a ajuns la capătul invențiilor. Mai întâi sub pretextul unor mici curiozități și a inofensivității, permisiunile devin tot mai mari. Și tot mai mulți constată pe propria piele că inima se împietrește prin înșelăciunea păcatului.

Odată robit, ți se oferă în fiecare zi șansa de a ieși din starea de robie: fiecare venit la adunare, fiecare citire din Scriptură, fiecare mustrare a cugetului sufocat. Toate acestea sunt șanse de a ieși din robie. Dar fiecare șansă cere luptă iar bietul pocăit zădărnicește șansă după șansă sperând să fie din nou ca atunci când s-a născut din nou și Domnul lupta pentru el iar el nu simțea focul luptei. Dar Dumnezeu nu crește copii răsfățați, ci își călește oamenii în focul luptei.

De frica luptei pierdem șansa libertății, a bucuriei și a satisfacției în pocăință. Israelul ne-a fost lăsat drept pildă negativă dar suntem în pericol să îl luăm ca exemplu și viața noastră să

arate ca pe vremea judecătorilor: mai multă robie decât libertate. Permanența robiei străfulgerată de scurte etape de libertate.

În speranța că nu doar Domnul, ci și noi dorim să nu fie așa, eu vă urez BIRUINȚĂ !

Șandra Adelman Cezar – Bihor

LUPTĂ SAU ROBIE


Coralul evanghelic german: Cauzele care au condus la reforma lui Luther din 1517 au fost multiple. Pe lângă factorul moral care a condamnat corupţia existentă în sânul ierarhiei apusene, alături de cel politic, economic, intelectual - a prevalat factorul teologic. Neconcordanţa dintre învăţăturile Sfintelor Scripturi și tradiţiile, obiceiurile practicate în Evul Mediu, a condus la Reforma bisericii. Aceasta a proclamat autoritatea finală a Bibliei în probleme de credinţă, mântuire, biserică etc. bazate numai pe cuvântul biblic, combătând practicile și doctrina catolicismului care susţineau indulgenţele și nu pocăinţa, faptele ca o cauză și nu ca un efect al mântuirii. Autoritatea religioasă nu era Biblia, iar capul bisericii era papa, nu Hristos.

Prin cele 95 de teze afișate de Martin Luther pe poarta catedralei din Wittenberg, pe 31 octombrie 1517, întâlnim și teza conform căreia întreaga congregaţie avea dreptul să cânte laudă lui Dumnezeu, nu doar clerul hirotonisit. Luther a fost somat de Vatican să-și renege crezul, să-și renege celebrele teze. Doar cu puţin timp înainte de vremea aceea, Dumnezeu, fiind la cârma evenimentelor lumii, a știut să-l inspire pe Gutenberg (1397-1465) care a inventat tiparul. Astfel, răspunsurile și scrierile lui Luther se răspândesc cu o mare repeziciune, câștigând de partea sa numeroși adepţi din toate clasele sociale ale Germaniei, și nu numai. Nici după puternice ameninţări, Luther nu se descurajează. Ia decizia de a merge la Worms în anul 1521 ca să dea socoteală pentru vederile lui Dietei convocate de împăratul Carol al V-lea. Credincioșii luterani intră în oraș intonând puternic imnul compus de reformator –„Ein feste burg ist unsere Gott” („O cetate tare este Dumnezeul nostru”) – care i-a impresionat foarte tare pe cei ce îl ascultau. Reformatorul nu-și reneagă convingerile, răspunde prin da, recunoscându-și paternitatea cărţilor scrise și, în final, rostește cuvintele rămase celebre: „Aici sunt (aici stau). Nu pot altfel. Dumnezeu să mă ajute. Amin!”

Luther a fost un mare iubitor de muzică. El a scris: „După teologie, locul următor și cel mai mare i se cuvine muzicii!” Asemenea taboriţilor și primelor mişcări de factură evanghelică, coralul evanghelic a devenit accesibil maselor largi de credincioși. Dacă Zwingli și Calvin au interzis muzica de cult polifonică, Luther a avut grijă ca liturghia să fie simplificată în orașele și satele mici și să fie interpretate monodic în limba germană.

Astfel, coralul evanghelic era o cântare interpretată în comun, la o singură voce pe un text biblic în limba naţională (germană), apoi el este extins la 4-5 voci. Coralul intonează concomitent (sincronizat) aceleași silabe la toate vocile. Ritmul, având valori

egale, a dat coralului evanghelic o deosebită forţă și grandoare.

Luther s-a implicat personal în compunerea de cântări creștine, oferind melodii și texte care au străbătut veacurile. De numele său se leagă imnul numit „Marsilleza secolului XVI” (a Reformei) „Cetate tare-i Dumnezeu, Tatăl nostru din ceruri” („Vater unser in Himmelreich”); „Bucuraţi-vă acum cu toţii, dragi creștini!” Luteranii germani au folosit ca sursă pentru coralul evanghelic un mare număr de melodii ale husiţilor și fraţilor cehi („Bőhmiche Brüder”). Forţa coralului evanghelic a străbătut Europa centrală și nordică. Vigoarea și credinţa în biruinţa adevărului au clătinat din toate încheieturile crezul nebiblic, practicat de peste o mie de ani. Poetul Heinrich Heine scria despre imnul reformei, cântecul de luptă „încăpăţânat” al protestanţilor care au intrat în Worms: „Bătrâna catedrală s-a cutremurat la auzul acestor sunete noi și corbii s-au speriat în cuiburile întunecate din clopotnițe”.

Luther a simplificat cântarea bisericească la corale monodice în limba germană pentru satele și orașele mici. Pentru orașele mari a propus să se execute muzică polifonică. Luther aprecia arta lui Josquin des Prés, pe care o dorea familiarizată tuturor cunoscătorilor și iubitorilor de muzică. El a acordat prioritate teologiei și apoi muzicii, spunând că „…este un mare și minunat dar al lui Dumnezeu”. „Orice învăţător de școală trebuie să cânte, altfel nu pun niciun preţ pe el.”

Cântarea bisericească a început să fie cântată în limba poporului. Milioane de oameni au devenit o forţă divină care a început să spulbere întunericul spiritual, cântând în comun sau opere corale spre slava lui Dumnezeu. În 1687 apare în Leipzig o culegere cu 5000 de cântări corale.

Coralul evanghelic german a dat un nou suflu cântării creștine. Curenţii săi au purificat atmosfera creștinismului din veacurile trecute, aducând o briză răcoritoare, un aer proaspăt care, mai târziu, a cuprins marea familie creștină de pe tot globul și chiar dacă a ajuns mai târziu pe meleagurile românești, a încălzit sufletele a mii de credincioși, fie cântându-l, fie ascultându-l cu drag.

Ştiaţi că? Reformatorul Martin Luther are cinci contribuţii

majore aduse în slujbele de închinare: (1) a introdus liturghia în limba poporului, în locul celei oficiate în limba latină, (2) a conferit predicii locul central în întrunirile bisericii, (3) a introdus cântarea în comun, (4) a desfiinţat ideea că liturghia ar fi o reeditare a

Zenit şi negură în istoria muzicii creştine

„Lăudaţi pe Domnul, toate neamurile; slăviţi-L, toate noroadele.”

(Romani 15:11)


jertfei lui Hristos şi (5) a permis adunării de credincioşi să se împărtăşească din pâine şi vin (lucru rezervat în catolicism doar preotului)?

Reformatorul Urlich Zwingli a introdus masa împărtăşaniei şi practica aducerii pâinii şi vinului în bănci? Tot el este principalul promotor al interpretării Cinei Domnului ca simplă comemorare prin care pâinea şi vinul sunt simple simboluri ale trupului şi sângelui lui Hristos? La fel ca şi Luther, a susţinut caracterul central al predicării?

Coralul evanghelic francez (hughenot) Forma principală de manifestare a muzicii

hughenoţilor (protestanţii sau reformaţii francezi) era executarea monodică (pe o singură voce) a psalmilor în limba franceză. Melodia lor era lentă, măsurată, formată din note de durată egală, în concordanţă cu structura versului. Theodore Béza a terminat traducerea psalmilor, astfel că în anul 1565, culegerea de psalmi avea 62 de ediţii. În Noaptea Sfântului Bartolomeu și-a găsit sfârșitul și Claude Goudimel – unul dintre compozitorii de vârf, ale cărui corale armonizate au trecut de hotarele Franţei, aducându-i faimă.

Contribuţia și aportul deosebit al reformatorilor evanghelici – Luther, Zwingli, Calvin și a mișcărilor care au precedat reforma, taboriţii și fraţii cehi, au făcut muzica creștină accesibilă pentru popor. Calvin și Zwingli au rezumat capacitatea de expresie doar la psalmodierea monodică.

Ştiaţi că? Jean Calvin a susţinut importanţa predicării în

ordinea serviciului divin, fiind efectiv activ prin predicare în majoritatea timpului liber pe care îl afecta serviciului divin? N-a acceptat ca în timpul acestuia să fie folosite instrumentele muzicale, renunţând atât la orgă, cât şi la cor, ca şi calviniştii (puritanii) din Anglia? Totodată, reformatorii au păstrat practica ridicării în picioare a laicilor, în timp ce clericii merg spre locurile lor, practică întâlnită în liturghia catolică, preluată la rândul ei, din ceremonialul curţii imperiale păgâne?

Bach şi Händel - compozitori care s-au inspirat

din Sfintele Scripturi Johan Sebastian Bach se află printre marii

inspiraţi ai timpurilor. Cel care l-a descoperit pe Bach și l-a lansat pe marile orbite ale muzicii universale, recunoscut ulterior, în unanimitate, ca uriașul compozitor al tuturor timpurilor, a fost Felix Mendelsohn. El a spus: „Curios că cea mai impunătoare muzică având caracter creștin a fost dată la iveală publicului (lumii) de către fiul unor evrei.” Bach se căsătoreşte cu Maria Barbara, are şapte copii din care supravieţuiesc patru. După moartea Mariei, se recăsătoreşte cu Ana Magdalena cu care are 13 copii din care supravieţuiesc doar 6. Opera sa a îmbogăţit patrimoniul muzicii universale cum puţini au făcut-o. Coralul protestant a fost ca o piatră de temelie în construcţia cantatelor și Pasiunilor lui Bach. Creaţia lui este o ofrandă strălucitoare pentru Dumnezeu. Muzica sa păstrează predilecţia inflexiunilor modale. Gândirea

sa contrapunctică încheie magistral o epocă a istoriei muzicii. Ea invită la o atitudine de contemplare. A scris deasupra compoziţiilor sale: „Soli Deo Gloria”, în numele lui Isus, cu ajutorul lui Isus, numai lui Dumnezeu I se cuvine onoarea. Nu a călătorit mult, ci mai degrabă în umbra catedralelor, Bach dăltuia misele și cantatele sale pe care le dăruia lui Dumnezeu în timpul serviciilor religioase. Şi-a împărţit timpul între școala de muzică în care avea loc educaţia fiilor și a elevilor săi și funcţia de cantor la Biserica Tomaskirche din Leipzig. Prin cântarea „Vino, dulce moarte!” dorește să ajungă la Domnul Isus. Aproape murind, a dictat ultima piesă pe care a creat-o pe acest pământ: „Înaintea tronului Tău păşesc acum”. S-a stins din viaţă orb (orbeşte în anul 1749), istovit de efort şi muncă migăloasă, în timp ce compunea cântarea amintită deja, pe la măsura 239 pe care a lăsat-o neterminată, dar încheindu-şi misiunea pe pământ, în data de 12 iulie a anului 1750.

Georg Friedrich Händel a fost fiul unui chirurg și al unei fiice de pastor, care i-au oferit o educaţie luterană severă, avându-l ca educator muzical pe maestrul Willhelm Zachow. Este muzicianul care cucerește prin frumuseţea și transparenţa temelor care îi străbat operele, concertele și oratoriile. Muzica sa edifică printr-un optimism profund și atinge o potenţare a bucuriei nemaiîntâlnită până la el. Joseph Haydn, ascultând oratoriul „Mesias” în Anglia, după 50 de ani de la premieră, exclamă printre lacrimi: „El (Händel) este maestrul nostru, al tuturor”. Compoziţiile sale, aproape toate în tonalitate majoră, au prefigurat clasicismul vienez. A călătorit mult prin Europa unde a avut parte de o largă acceptare și apreciere. Totuși nici aceasta n-a ţinut mult. Cea mai mare parte a lucrărilor lui au tematică biblică. Urmează apoi o perioadă de regres, insucces financiar, deși a fost cel mai bine plătit compozitor al timpului său. Prietenul său Charles Jennens îi trimite niște texte biblice ca mângâiere (Isaia 40:1). Între 22 august-17 septembrie 1741, Händel scrie Oratoriul „Mesias” care rămâne una din marile capodopere ale muzicii universale. Händel a compus oratoriul „Mesias”, iar partea finală, corul „Halleluyah”, „ridică în picioare deopotrivă regii Angliei ca şi întreaga asistenţă”. Despre această cântare a mărturisit citându-l pe apostolul Pavel (2 Corinteni 12:2): „Nu ştiu dacă atunci când am scris-o eram în trupul meu sau în afara lui, Dumnezeu ştie”.

Au trecut 275 (aproape trei secole) de ani de când în Dublin, Irlanda, a avut loc premiera Oratoriului. Händel moare la Londra, funeraliile sale având loc la Westminster Abbey unde este şi înmormântat.

Scurt istoric al mişcării şi muzicii evanghelice De unde vin evanghelicii? De ce sunt denumiţi

neoprotestanţi? În mileniul al doilea, apar primele manifestări de trezire pentru întoarcerea la învăţătura creştinismului primar și evanghelic din Sfintele Scripturi. Primele încercări de practicare a învăţăturii evanghelice le întâlnim semnalate în rândul credincioşilor de rând, numiţi, albigenzi*, valdenzi*,


lolarzi*, husiţi*. Respingând învăţăturile adăugate ulterior Noului Testament, aceştia s-au constituit în comunităţi puternice, care au rezistat mai mult sau mai puţin prigoanei dezlănţuite de biserica apuseană care a văzut în ideile acestora un afront adus învăţăturii ei. Dorinţa de reformă s-a coagulat şi materializat în propovăduirea şi în scrierile unor bărbaţi de seamă, care au răspândit ideile unei reformări a creştinismului de atunci.

Contribuţia decisivă au adus-o cei trei „universitari”: John Wycliffe, „luceafărul de dimineaţă al Reformei”, profesor la Oxford; Ian Hus, profesor al Universităţii din Praga şi Martin Luther, profesor la Wittenberg. Aceste mişcări de reformă le-am denumit în termeni personali: „reformă timpurie, reforma propriu-zisă, clasică, nefinalizată a sec. al XVI-lea, dar şi reforma evanghelică târzie, finală”. Prima dintre acestea a fost „Reforma Timpurie”, predecesoarea reformei clasice, ai cărei promotori au fost denumiţi prereformatori sau premergătorii Reformei:

- John Wycliffe în Anglia; - Ian Hus în Cehia; - Girolamo Savonarola în

Florenţa, Italia. Întoarcerea la învăţătura

originală din Sfânta Scriptură, care, după cum am văzut, a fost adoptată încă de la începutul mileniului al doilea, având un caracter laic, şi anume: cea a albigenzilor din sudul Franţei (cu unele erori teologice), a valdenzilor din nordul Italiei, a culminat cu universitarii: John Wycliffe, (profesor universitar la Oxford, ale cărui idei au fost răspândite de mişcarea lolarzilor din Anglia), Ian Hus (rector al Universităţii din Praga, care a generat mişcarea husiţilor din Cehia) şi Martin Luther din Germania (cel care a declanşat „Reforma clasică, nefinalizată a secolului al 16-lea”), Calvin, Zwingli, Knox din care a rezultat luteranismul în Germania, Danemarca, Suedia, Norvegia, Finlanda, mai apoi în S.U.A și în lumea întreagă. Calvinismul a fost îmbrăţișat în Franţa, Olanda, Anglia, U.S.A etc. John Knox a

introdus presbiterianismul în Scoţia. Zwingli a reformat o parte a Elveţiei. Reforma anabaptiştilor din Elveţia, începută cu aproape 500 de ani în urmă, a fost numită „Reforma radicală”. Din Biserica Anglicană s-a dezvoltat metodismul în sec. al XVII-lea prin fraţii John și Charles Wesley. Aceştia sunt numiţi protestanţi, de la atitudinea unor principi ai statelor germane care, în numele principiilor formulate de Luther, protestează la Dieta de la Speyer în 1529, contra lui Carol Quintul, cel care a încercat să-l convingă cu forţa pe Luther a renunţa la ideile sale. Adepţii din prima serie poartă numele de „credincioși evanghelici” .

Apare apoi „Reforma evanghelică finală”, o a doua familie evanghelică formată din mișcările care au accentuat diverse doctrine biblice, dar nu au făcut parte din planul reformei iniţiale, a celei clasice sau, poate, au fost respinse. Din reforma anabaptiştilor din Elveţia, au derivat fraţii elveţieni sau amişii; apoi, menoniţii în Olanda; baptiștii în Anglia (1633). Mai târziu apar şi alte mişcări: cea metodistă (1791); creștinii după evanghelie în Irlanda, Dublin (1831); adventiştii (1863); penticostalii (1901).

În România, în sânul ortodoxiei, apare o mişcare de înnoire numită „Oastea Domnului” (1923). Deşi, în general, mişcările spirituale din ultimele veacuri au fost numite neoprotestante, în realitate ele formează familia evanghelică fundamentată în întregime pe Sfânta Scriptură. Printre altele, toate aceste mișcări evanghelice au pus bazele unei închinări în care întreaga congregaţie participă prin cântarea comună.

(Va urma)

* Albigenzii poartă numele

de la localitatea Albi, din sudul Franţei, unde erau mai numeroşi. Foloseau Noul Testament ca bază pentru ideile lor, făcând din el expresia plină de autoritate a credinţei lor, dar au adăugat şi idei eretice care se asemănau cu ideile dualiste şi ascetice ale gnosticilor. Reacţia Bisericii Apusene, pentru

afrontul adus autorităţii ei, a fost o cruciadă de exterminare a acestora.

* Valdenzii, după numele întemeietorului lor, Peter Valdo, credeau că fiecare om ar trebui să aibă Biblia în propria lui limbă şi că ea ar trebui să fie autoritatea finală pentru credinţă şi viaţă. Urmând exemplul lui Hristos, ei mergeau câte doi, să predice săracilor în limba lor. Reacţia Bisericii Romane a fost hotărârea sinodului de la Toulouse în 1229, care a interzis laicilor să folosească traducerea populară a Bibliei.

* Lolarzii, grupul întemeiat de prereformatorul John Wycliffe (1328-1384), au proclamat ideile evanghelice ale acestuia, în special egalitatea în Biserică în întreaga Anglie, între oamenii de rând. Wycliffe a insistat în scris că Hristos este Capul Bisericii, şi nu Papa. A mai afirmat că Biblia şi nu Biserica este autoritatea pentru credincios, şi că biserica trebuie să ia model de la Biserica nou-testamentală.

* Husiţii – susţinătorii lui Ian Hus (1373-1415), cel ce a încercat să reformeze Biserica Romană din Boemia. Taboriţii, cei mai radicali dintre husiţi, renegau orice aspect din credinţa şi practica bisericii Romane, ce nu putea fi găsit în Scriptură. Studenţii boemieni, care au studiat în Anglia, au dus ideile reformiste ale lui John Wycliffe, care au fost citite şi adoptate de către Ian Hus, rectorul Universităţii din Praga. Acesta a predicat aceste idei şi a reformat astfel învăţătura bisericii sale. Urmaşii lui s-au numit „husiţi”, iar cei mai radicali dintre ei s-au numit „taboriţi”. Din acest grup s-a dezvoltat Biserica Moraviană. Unul dintre adepţii acesteia a fost şi Ian Amos Comenius (1592-1670), educatorul evanghelic progresiv. Hus a fost ars pe rug din ordinul Consiliului catolic de la Constance.

Buzduga Simion

Extras din cartea: „Închinarea și lauda

în acord cu Sfânta Scriptură”


După câteva clipe în care se vedea că este frământat lăuntric, Adam a continuat adresându-se celor din conducere:

_ De ce oare Dumnezeu face minuni așa de rar. Am avut și noi minuni când a început pribegia prin zona asta. Dumnezeu a înmulțit puțina pâine pe care o aveam. Mâncam toți din ea în fiecare zi și rămânea tot atâta. Mai apoi când am ajuns să pescuim, pâinea nu s-a mai înmulțit deși pescuiam greu și foamea ne încolțea în fiecare zi. De ce ne lasă Dumnezeu să pribegim străbătând vitregia cumplită a fiecărei zile, ca și cum El nici n-ar exista ?

Tăcere ! Adam privea spre Onofrei considerându-l șeful dar acesta privea spre doi bătrâni slabi la trup, care au stat tot timpul acolo, fără a scoate un cuvânt. Aceștia au făcut un gest discret unul către altul ca și cum s-au înțeles cumva între ei, apoi unul dintre ei a ridicat fruntea pe care a ținut-o mai tot timpul ușor aplecată. Fața și ochii aveau o seninătate deosebită. Adam s-a dus repede cu gândul la o icoană cu un sfânt – nu mai știa care anume – pe care a văzut-o la preotul ortodox din orășelul cel mai apropiat de Evghenia. Când a văzut icoana aceea a rămas surprins pentru că nu semăna deloc cu cele pe care le mai văzuse printre ortodocși sau cu cele pe care le avea acasă, în vremea când nevasta lui încă se mai considera ortodoxă, icoane care ieșeau în evidență prin hidoșenia chipurilor reprezentate. Icoana aceea ca și fața acestui bătrân slab și tras la față, aveau o frumusețe care aducea a ceva sfânt.

_ Te-am urmărit zilele acestea… Cred că pentru tine este mai mare bucurie să descoperi tu însuți adevărul decât să ți-l explice cineva. Prietenul tău Mihail are Scriptura. Citește la Iov, capitolul unu, apoi vom mai vorbi…

Adam n-a mai insistat. Omul acela avea ceva ce obliga să fie

ascultat, în pofida glasului său blând și cald.

Apoi militarul cazah le-a spus că s-a hotărât să plece de unul singur spre locurile natale, hotărât să traverseze munții de unul singur.

_ Mă gândesc că în două trei săptămâni ar cam trebui să ajung. Sunt plecat de acasă de patru ani. De patru ani port haina militară… Mi-i dor de ai mei… dacă vor mai fi în viață !

După câteva clipe de reținere, continuă:

_ De câțiva ani nimeni nu mai este sigur de ziua de mâine pe munții ăștia… Fel de fel de ucigași, de felurite neamuri și limbi…

Apoi le-a explicat că munții aceia se numeau Karatau iar râul cel mare, Sărdaria. Râul acela venea din sud-est, din zona Tașkent unde locuia neamul uzbek și mergea spre apus. Impresia lor că râul curgea spre sud se datora doar unei bucle largi pe care acesta o făcea. Dincolo de munți, spre nord, erau ținuturile natale ale acestui tânăr, niște dealuri care coborau din munți spre un podiș nisipos care mergea până la râul Ciu după care era ținutul Karaganda, unde el a fost pregătit pentru armată. Spre răsărit – spunea el – sunt numai munți mari unde locuiesc uzbeci, kârgâzi, tadjici și alte neamuri care trăiesc destul de sălbatec și deseori se luptă între ele sau năvălesc între cazahi pentru pradă. Cei mai mulți dintre aceștia sunt un fel de musulmani. Spre apus, el știa doar că câmpia este nesfârșită și nelocuită, până undeva departe unde a auzit că este o zonă locuită lângă un lac mare care se numește Aral. Câmpie însemnând în mare parte mlaștini și nisipuri. În vreme ce el arăta cu mâna într-o parte sau în alta, rostind toate aceste denumiri ciudate, cei câțiva bărbați moldoveni priveau nedumeriți spre zare, fie într-o parte, fie în alta.

Trecuse de amiază când dinspre munți s-au auzit clar focuri de armă. Imediat întreaga tabără s-a

pus în mișcare. Toți bărbații alergau să-și adune familiile și să se tragă oarecum mai la adăpost. S-a așternut tăcerea, o tăcere în care nu se mai auzea decât vântul slab adiind printre ramurile copacilor. Și fiindcă nu s-a mai auzit nicio împușcătură, oamenii au început a se întreba dacă nu cumva nu au auzit bine. După o vreme s-a răspândit printre oameni hotărârea conducerii: fiecare să-și țină copiii în liniște. Dacă nu se întâmplă nimic, vor sta așa cel puțin câteva ore. În tot acest timp, toate familiile să se roage lui Dumnezeu pentru ocrotire.

După puțin timp, tânărul militar devenise foarte neliniștit. Voia să vorbească cu Onofrei.

_ Unde este arma mea ? Nu mai am arma…

S-au întrebat unii pe alții dar nimeni nu știa unde ar putea fi.

_ Vedeți fiecare dacă lipsește cineva…

Până să se vadă ce și cum, în tabără a năvălit micul Radomir, gâfâind din greu. Cum gonea așa, a atras ușor atenția multora dar nu s-a oprit decât la locul unde era familia lui Adam. Așa au aflat despre noua năzbâtie: Simidaru șterpelise arma militarului și s-a dus împreună cu Radomir la bârlogul ursului și l-a împușcat.

_ Înnebunesc oamenii – mormăi Adam. Se putea să nu nimerească glonțul și făcea ursul piftie din ei…

În definitiv s-au dus să care ursul în tabără și din nou s-au adunat toți ca la… urs, să vadă namila care așa lungită putea atinge trei metri. Despre puiul de urs nu se știa nimic; poate că plecase deja de la mama lui. Simidaru a fost judecat. Bătrânii strânși în jurul lui împreună cu Onofrei și alți câțiva printre care și Mihail cu tovarășii lui, au început a-l întreba:

_ Tu ești creștin pocăit și furi ?

Simidaru stătea cu capul

Acolo îți vei așeza darul pe altar !

Continuare din numărul trecut.


plecat ca la spovedanie deși Adam nu era chiar sigur de regretele lui.

_ Tu ai făcut legământ cu Dumnezeu la botez, nu cu oamenii…

Atunci Simidaru ridică capul spre cel care îl întreba și a răspuns calm:

_ Eu nu sunt botezat… _ Dar ai fost totdeauna la

slujbele noastre și… te-ai rugat… ca noi toți… - a intervenit acuzator Mihail.

Simidaru a continuat fără să-i răspundă:

_ Tatăl meu a fost pocăit. El a murit cu câteva zile înainte de a veni ordinul de deportare. Pe mine mă cheamă ca pe el și când au venit în curte n-au mai ținut în seamă că eu nu sunt el: m-au luat cu tot cu familie. Dar dacă în sat nu-mi prea ardea de pocăință, pe drum, în necazuri, între frați… Încerc să mă țin și eu de cârd…

Bătrânii au continuat cu glas mai înțelegător:

_ Dar tu ai avut așa un moment în care să renunți la viața veche și să te hotărăști pentru pocăință, pentru Dumnezeu ?

_ Am avut… veni răspunsul așa mai greoi.

A înțeles că tăcerea cerea un răspuns și a continuat după un oftat scurt:

_ Da. Acasă mă țineam așa pe picioarele mele. Mă consideram un pic de ceva și mi se părea pocăința cam… jalnică. Dar pe când eram pe drum, într-o gară, niște pocitanii de militari pirpirii, că de mă dădeam în ei îi măturam ca pănușile de păpușoi după desfăcat, m-au chemat la ei. Mâncau sâmburi de răsărită și cum scuipau așa, unul a scuipat un sâmbure pe bocancul altuia. Ăla i-a spus să-i șteargă bocancul la care, camaradul lui m-a pus pe mine să fac asta. Și eu nu m-am plecat în fața nimănui… Și n-am vrut. Mi-a mai spus o dată și apoi m-au bătut. N-am avut curajul să le dau înapoi dar tot i-am împins pe vreo doi și… s-au dus jos. Atunci au sărit în ajutor alții și m-au pus jos și m-au legat așa cum se leagă caii când îi trimiți la păscut: să poți numai un pic mișca picioarele. Trebuia să stau în picioare și să merg de la unul la altul cum mi se poruncea, în timp

ce ei răcneau la mine pe rusește. Înțelegeam și nu prea ce mi se spunea. Puteam face asta țopăind cu amândouă picioarele odată și nu trebuia să cad. Dacă cădeam, mă ridicau din bice. Dar cădeam iar și până la urmă am refuzat să mă mai ridic. M-am hotărât să nu mai fiu de batjocura lor. Și m-au bătut cu bicele și cu bocancii până n-am mai știut de mine. M-am trezit între ai noștri în vagon. Mă dureau toate oasele. La prima oprire, oamenii m-au scos la oblonul pe care militarii îl deschideau doar câțiva centimetri, pentru a avea mai mult aer. Înăuntru se făcea putoare de la atâtea trupuri nespălate, chiar dacă erau o mulțime de crăpături în pereții de scândură groasă. Și m-a zărit unul dintre militarii aceia; nu avea mult peste un metru jumătate și avea o mutră de… În fine. M-a zărit, s-a întors spre mine și mi-a strigat:

_ La următoarea stație vom dansa tura a doua…. Și mi-a arătat cu pumnul.

Și așa a fost. Când m-am întors în vagon plângeam. Nu de durere, ci de ciudă. Eu Iosif Simidaru să ajung bătut de niște jumătăți de oameni. Și să n-am ce face… Atunci s-a apropiat de mine nea Grigoi. Îl știam din sat dar n-am avut de-a face cu el și… nici nu mi se părea prea interesant… El s-a așezat lângă mine și mi-a zis cam așa:

_ Măi băiete (deși băietul din mine a rămas hăt departe), lumea este o namilă prea mare și prea hidoasă ca să te pui cu ea. Din gara asta ai venit neștiind de tine; de la gara următoare o să vii poate olog pe viață… Și la ce folosește asta ? Eu zic să nu te pui cu lumea nici în bine, nici în rău. Să treci prin ea fără să încerci s-o birui. Cui vrei tu să dovedești că ești drept, la niște ființe îndobitocite ? Este înțelepciune asta ?

Da, totdeauna am vrut să dovedesc tuturor că eu sunt ceva în lumea asta. Pretindeam că nu mă interesează părerea lumii dar în adâncul ființei mele doream să arăt lumii că exist și nu oricum. Însă fie în ziua aceea fie în cea următoare, o nouă staționare tot venea. Și urma să fiu iarăși de batjocura acelor militari care vorbeau foarte stâlcit

limba rusă. Cine știe din ce colț de lume or fi fost. Mintea mea era întunecată. Singura ieșire din situația aceea mi se părea a fi sinuciderea dar așa slab și ucis în bătaie nici pentru așa ceva nu aveam putere.

_ Lumea poate fi biruită numai cu armele lui Dumnezeu. – a continuat bătrânul.

_ Cum ? _ Mori ! Mori tu și… _ M-am gândit la asta… - i-

am luat vorba din gură, gândind că poate el mă va ajuta să mă sinucid.

_ Știu că te-ai gândit la prostii dar nu asta am vrut să spun. Firea din tine trebuie s-o omori. Omul acela care vrea să fie cineva. Din pricina acelui cineva din tine ai intrat tu în năpasta asta…

Încercam să-l înțeleg… _ Renunță la tine; calcă-te pe

tine în picioare… Consideră că ești nimic; pleacă-te…

Vorba asta parcă m-a luminat. Credeam acum că am înțeles ce vrea să spună. Să renunț la orgoliul meu și să mă plec în fața oamenilor acelora de nimic.

_ Atunci pentru ce să mai trăiesc ? – l-am întrebat cu silă.

_ Pentru viața veșnică ! Viața de aici nu merită nici măcar atenția ta; arată așa cum o vezi…

Rostise cuvintele acestea cu un glas care părea că are în el ceva neomenesc. M-am adâncit în gânduri până acolo că am pierdut din minte că el este lângă mine. Mi-am adus aminte de unii pocăiți din sat. Oameni simpli de la câmp dar care aveau felul lor de viețuire. Nu le păsa de disprețul oamenilor; se comportau așa de nepăsători la ocări întocmai ca și oamenii care trec pe drum și nu bagă în seamă câinii care latră. Aveau ceva nobil în purtarea lor. Poate că așa trebuie să trăiască omul pentru viața veșnică. Lucrurile îmi deveneau tot mai clare: va trebui să nu mă zbat să arăt câinilor că sunt mai sus ca ei. Dar cum să fac? Cum să mă plec ? Nea Grigoi s-a retras între ai lui dar eu încă mă gândeam cum să fac. Ideea în sine înclinam s-o accept; am înțeles cumva că n-are rost să mă pun cu lumea asta bolnavă dar eu stăteam în fața unui lucru cu care urma să mă confrunt numaidecât. În anumite momente


acceptam că trebuie să mă plec, în altele nu, iar trenul nostru pentru vite – până la urmă nu ne deosebeam prea mult de ele – mergea mai departe.

La următoarea gară unul dintre militarii ăia pricăjiți m-a scos din vagon și a început iar distracția. Mă uimea și încăpățânarea cu care țineau să se răzbune pe mine. De fapt eu cred că ei au și uitat de pricina cu sâmburele de răsărită dar erau înfuriați de felul meu disprețuitor față de ei. În timp ce mergeam spre gloată, ținut de mânecă strâns de micul om în haine militare, de la care mirosea a murdar ca și de la noi, mi-a venit să mă rog, fără să mă fi gândit dinainte s-o fac: „Doamne ajută-mi ! Ajută-mi să știu cum să mă comport…” Și s-a petrecut un lucru ciudat pe care eu înclin să cred că este răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunea mea. În îmbulzeala aceea când fiecare voia să-mi facă ceva pentru a-și dovedi grozăvia – fie că îmi dădeau șuturi sau pumni sau mă îmbrânceau de la unul la altul sau făceau felurite glume pe seama mea – unuia i-a căzut din buzunar o batistă. Era destul de jerpelită dar chiar și așa era un obiect extraordinar, pentru că rar cine poartă batistă. Poate era fiul vreunui om bogat… Atunci am avut pornirea asta de a mă apleca după ea și am ridicat-o de jos exact când era să intre sub bocancul unui coleg de-a lui care nu a observat-o. I-am întins-o și omul mi-a zis:

_ Mulțumesc ! Avea față albă și avea pistrui.

În clipa aceea tot teatrul lor s-a

liniștit. Nici azi nu știu de ce; o fi avut militarul acela un grad mai mare ?! În tăcerea ce a urmat, unii dintre ei au început să se risipească iar unul mai țepos, care m-a lovit cel mai rău, s-a întors peste umăr și mi-a spus:

_ Cară-te la cotețul tău ! M-am întors la coteț… Eram

uimit și sunt uimit și azi de cele petrecute. Adică bătaia de joc s-a sfârșit; pentru prima dată am primit un răspuns la rugăciune și… atunci am simțit că Iosif Simidaru a murit… Și era un lucru care m-a făcut fericit chiar dacă mergeam spre coteț ! De atunci sunt și eu un fel de creștin…

Adam Morun îl privea uimit: nu credea că taciturnul Simidaru care când deschidea și el gura nu se putea să nu spună și o vorbă de duh, poate vorbi atât de mult. Putea egala pe cei care mai vorbeau din Scripturi între ei. Simidaru s-a oprit și parcă potrivit unui obicei statornicit între ei, nimeni nu s-a grăbit să spună ceva. Lui Adam îi era tot mai drag felul de a fi al acestor oameni pocăiți. În Evghenia, între neîndemânarea lui nea Grigoi și fățărnicia lui Mihail, părerea lui Adam despre pocăință era destul de clătinată.

_ Iosif Simidaru cel vechi a murit și totuși ai furat arma acestui tânăr… - se auzi iar vocea acelui bătrân, care chiar dacă nu suna acuzator, era o acuzație.

Adam s-a încruntat; după ce l-a ascultat pe Simidaru, acum nu i se mai părea așa de gravă isprava asta.

_ Eu nu înțeleg toate lucrurile credinței în Dumnezeu. De pildă nu înțeleg de ce două gloanțe furate, adică patru că cu primele două n-am nimerit, să valoreze mai mult decât câte o bucățică de carne pentru toată adunarea asta care de luni de zile mănâncă tot verdețuri și rădăcini…

Acum Adam nu mai știa cărui fapt se datorează tăcerea: obiceiului lor de a fi oameni chibzuiți sau clarității dovezilor aduse de prietenul lui.

_ E adevărat că în Scripturi stă scris: „Hoţul nu este urgisit când fură ca să-şi potolească

foamea,” dar tot acolo scrie că dacă este prins, trebuie să dea înapoi înșeptit…

_ Eu sunt gata… - rosti el vesel.

_ Dar înțelegi de ce ? De ce cere Scriptura asta ?

_ Ca să fie pedepsit păcatul; ca să nu se încurajeze și alții la păcat, așa fără motiv…

Adam zâmbi. Tot Simidaru era…

Așa s-a terminat judecata lui Simidaru dar acesta nu s-a dat bătut încă:

_ Trebuie să dau înapoi înșeptit ! – a continuat el.

Când oamenii s-au întors uitându-se la el, a continuat:

_ Sunt de părere ca ghearele ursoaicei să i le dăm băiatului ca amintire… Are urmele lor încă pe obraz.

A doua zi dimineață tânărul și-a luat rămas bun și a plecat spre nord-est, luând pieptiș munții. Încă de cu seară le-a spus că nu va uita niciodată de Dumnezeu și că după ce va vedea ce va fi cu ai săi, va încerca să găsească creștini în zona Karaganda, unde sunt mulți ruși; rușii fiind creștini ortodocși. Poate între ei vor fi și pocăiți. Apoi a vrut să dea mâna cu Adam și să-i mai mulțumească o dată pentru că l-a salvat de la o moarte groaznică. Încă-l ținea de mână când apropiindu-și capul de al lui îi vorbi cu glas scăzut:

_ M-am gândit să-ți mai las o știre; poate vei avea vreodată nevoie de ea. Noi de fapt am fugit din cazarmă șase inși, toți din satele noastre de peste munți. Patru au fost împușcați chiar la plecare, dar doi dintre aceștia aveau știre de la alți fugari că niște militari care au vrut să dezerteze înainte de noi, dar și aceia au fost împușcați la scurt timp după ce au trecut de zona păzită, că înainte de plecare au reușit să scoată afară ceva armament pe care l-au ascuns. După spusele lor, acolo sunt câteva arme și muniție pentru ele și de asemenea câteva unelte și alte lucruri trebuincioase. Dacă veți merge spre apus după ce veți da de apele Sărdariei, la o vreme râul vă va depărta de acești munți până acolo că nu se vor mai vedea din pricina unor dealuri. Atunci veți da de o


vale cu un firicel de apă care vine din dreapta. Pe acolo pot fi ocoliți munții pentru a ajunge în valea Ciu, de unde se poate lua fie spre noi, fie spre Karaganda. Acolo trebuie să fie trei stânci ca trei colțuri ale unui întins cu trei margini. Este așa ca cinzeci de pași între ele. Chiar în mijlocul dintre ele, acolo unde firul acela de apă a săpat în mal, într-un desiș este intrarea astupată de o lespede mare.

Privind la ochii luminați ai lui Adam, a continuat:

_ Numai binele să nu devină blestem. Dacă vă vor întâlni militari ruși cu arme de acolo, se poate să fiți socotiți că le-ați furat și să sfârșiți judecați pentru asta…

_ Aș vrea să te mai văd vreodată… - a spus Adam, după ce și-au desprins mâinile.

_ Dumnezeul vostru este mare, El poate să facă asta…

Au considerat că tânărul cazah a fost mesagerul pe care trebuiau să-l aștepte ca să le lumineze, prin urmare s-au pregătit de plecare. Doreau să se depărteze de munții cei mari din sud, ale căror creste se zăreau departe, unde după spusele acelui tânăr, locuiau neamuri care trăiau din jaf. Ar fi dorit să ajungă totuși într-o zonă cu oameni de-ai locului; hainele lor deveneau tot mai zdrențuite. Și s-au gândit s-o ia direct spre apus, fără să mai copie unghiul făcut de cursul râului mic care se vărsa apoi în cel mare, în locul unde grupa din Evghenia poposise iarna care a trecut.

Adam a prins ocazia de a vorbi cu Mihail despre capitolul unu din cartea lui Iov. Răceala dintre ei a ieșit iar la iveală. Mihail a pus la îndoială capacitatea lui Adam de a citi deși acesta i-a spus că poate să o facă. Până la urmă, gândindu-se că va trebui să se întâlnească cu bătrânul înțelept și apoi chiar dorea să afle mai multe despre Dumnezeu, s-a învoit ca Mihail să-i citească din Scriptură. L-a rugat pe Mihail să mai citească o dată și l-ar fi rugat s-o facă și a treia oară pentru a memora mai bine ce scrie acolo dar a renunțat pentru a nu stârni replicile tăioase ale acestuia.

În zilele acelea de staționare cu militarul cazah, Mihail a avut și

el treburile lui. Era fascinat de puterea prorociilor acelei fete cu numele Nadia. Un popor întreg să asculte așa dintr-o dată de ce spunea ea că i-a spus Duhul Sfânt ?! De aceea a încercat s-o întâlnească și să stea de vorbă cu ea. Fata era uimită de cunoștințele lui din Scripturi. Întâlnirile lor s-au înmulțit și discuțiile au căpătat felurite teme. Mihail devenise galant și fetei a început să-i fugă pământul de sub picioare. În lăuntrul ei simțea mustrarea Duhului Sfânt dar sentimentele îi erau deja aprinse. Într-una din zile pe când cei doi erau iar împreună, pe lângă ei întâmplător a trecut Aliona. Când i-a zărit s-a oprit în loc, i-a aruncat lui Mihail o privire plină de dispreț și a plecat mai departe. Totul s-a întâmplat mult prea repede. Totuși Nadia i-a surprins privirea și a întrebat:

_ Cine este ea ? De ce s-a uitat așa la noi ?

_ Este o păgână. Nu poate suferi cuvintele credinței și a trebuit s-o mustru. De aceea nu mă poate suferi.

Fetei, explicația i se păru credibilă, dar tonul cu care au fost rostite cuvintele acelea i-au trezit bănuieli. Următoarele cuvinte au uimit-o însă și mai mult:

_ Cum prorocești tu ? Cum poți face asta ?

_ Eu nu pot. Este darul Duhului Sfânt. Nu știi cum este prorocia ?

_ În sat la noi a fost o femeie bătrână pe care o chema Tana, despre care se spune că prorocea. Eu n-am cunoscut-o prea bine. Dar aș vrea și eu să pot proroci așa ca să m-asculte toată suflarea… !

Fiindcă fata a rămas fără cuvinte, Mihail a încercat s-o dreagă cumva:

_ Nu numaidecât eu să fac asta, dar cred că o fată tânără și gingașă ca tine, trebuie susținută să poată face asta. Este nemaipomenit ca poporul să fie călăuzit așa cu mână tare.

Toată seara tânăra prorociță Nadia s-a rugat lui Dumnezeu plângând: „Doamne luminează-mi mintea. Doamne dezleagă-mi inima de omul acesta. Doamne de multă vreme nu mi-ai mai vorbit. Este din cauza lui ?” În frământarea ei, la un

moment dat a îndrăznit înaintea lui Dumnezeu spunând: „Te rog lasă-mă să pun un semn pentru că nu mai pot trăi așa. Dacă în seara asta îmi vei vorbi, atunci voi ști că omul acesta nu-i pentru mine…” În momentele următoare ochii ei duhovnicești s-au deschis și a văzut un înger foarte mare care avea aripile lui imense întinse deasupra pădurilor spre răsărit. A văzut drumul lor spre apus că ieșea de sub umbra aripii îngerului și a auzit un glas care a spus: „Salvarea voastră este spre răsărit. Veți trece munții pe calea apelor !” Când vedenia s-a stins, a uitat de Mihail fiindcă stătea încremenită și îngrijorată de negura întunecată pe care a văzut-o spre apus unde ducea drumul lor, după cum a auzit că s-a hotărât, dincolo de umbra aripii îngerului. S-a sculat degrabă și l-a căutat pe Onofrei. Acesta n-a spus nimic decât că se va sfătui cu bătrânii.

Nu peste multă vreme însă, când întunericul s-a lăsat de-a binelea, înspre răsărit s-au auzit răcnete strașnice. Erau bărbați care se luptau. Se auzea nechezat de cai. Din când în când țipete de femei și uneori lătrat de câini. Din timp în timp, răcnetele bărbaților se întăreau ca mai apoi să se potolească iar. Puteau fi la vreo trei, patru kilometri…

Nimeni nu s-a culcat. Toți erau gata de fugă. Fiecare își strângea familia lângă el. La presiunea femeilor s-au hotărât să plece spre apus, cât mai departe de grozăvia aceea care se auzea atât de aproape. Era miezul nopții dar pădurea era martoră la furișarea oamenilor care încercând să facă cât mai puțin zgomot, căutau să se deplaseze cât mai repede. Spre apus… Nadiei i s-a spus:

_ Cred că vezi și tu că nu putem merge spre răsărit ! Și cu privire la darul tău așezăm un semn de întrebare.

Asta însemna în rânduiala lor bisericească că va sta sub observație.

Prelucrare ####


Cucerirea cetății Ierihon era imposibilă pentru israeliți. Ierihonul era o cetate/orășel înconjurată cu ziduri mari și groase iar împăratul Ierihonului avea o armată de soldați viteji. Domnul Dumnezeu le-a promis israeliților că El îi va ajuta să cucerească Ierihonul și nu doar Ierihonul, ci mult mai multe cetăți. Era nevoie doar să asculte de Domnul Dumnezeu. Iosua, conducătorul israeliților, le-a transmis toate instrucțiunile pe care le-a primit de la Dumnezeu. Nu aveau nevoie de o armată puternică și nici de strategii militare; era nevoie doar de ascultare. Doar ASCULTARE? Ce este ascultarea de e atât de importantă? Ascultarea este atitudinea de a te supune ordinelor unei autorități, dovada că respecți îndrumările primite. Ascultarea nu-i să taci, e mai mult de-atât, e să faci !

Așa că armata condusă de Iosua a ales să asculte de Conducătorul Universului, de Dumnezeu, care le-a spus să înconjoare cetatea în fiecare zi timp de 7 zile iar a șaptea zi, de 7 ori și apoi să strige tare și zidurile se vor dărâma. Ooo... ce simplu ! Da, să asculți nu e ceva greu, ascultarea e doar voință. Apoi Domnul Dumnezeu le-a mai spus că nu au voie să ia pentru ei niciun obiect de valoare sau haine din ceea ce vor găsi prin casele oamenilor din Ierihon. Să înconjori un zid e simplu dar să te abții să iei un lucru care îți place atât de mult, e la fel de simplu?

Acan a înconjurat și el zidul Ierihonului în toate cele 7 zile, a strigat și el alături de ceilalți israeliți și a mers să prădeze cetatea. În timp ce mărșăluiau printre case, Acan a găsit o haină care i-a plăcut foarte mult, un lingou de aur și bani de argint. Le-a luat și le-a ascuns în pământ, în cortul lui. Știa că nu are voie să ia nimic și că încălcarea unei legi atrage pedeapsa asupra lui. Biblia ne învață că neascultarea este la fel de vinovată ca practicarea ghicirii. (1Samuel 15:23).

Neascultarea are consecințe grave. Așa s-a întâmplat că datorită faptei lui Acan, israeliții au avut de suferit și Domnul le-a spus că aceasta se datorează

neascultării. Fapta lui Acan a fost descoperită. Iosua, i-a zis: „Fiule, ...mărturisește-mi ...ce ai făcut, nu-mi ascunde nimic”. Acan a spus: „Este adevărat că am păcătuit împotriva Domnului Dumnezeului lui Israel și iată ce am făcut. Am văzut în pradă o manta frumoasă de Șinear, două sute de sicli de argint și o placă de aur... le-am poftit și le-am luat, iată, sunt ascunse în pământ în mijlocul cortului meu...”.

Lucrurile au fost găsite exact acolo unde a spus Acan, însă faptul că a recunoscut păcatul, nu a modificat cu nimic consecința faptei lui. Acan a murit și tot ce era al lui a fost distrus. Ce trist ! Câtă tristețe și nefericire poate aduce o neascultare ! Biblia ne spune că plata păcatului este moartea. ….

Ascultarea nu este doar îndeplinirea unei sarcini și în interiorul tău să fii neascultător, să bombăni și să te plângi. Împlinirea sarcinilor cu voie bună presupune o ascultare completă. Doamne ajută !

Să ascult de părinți, de profesori, de Dumnezeu, presupune să îndeplinesc cu bucurie cerințele și dorințele lor, fiindcă ei sunt responsabili pentru mine.

„Prețul ascultării s-ar putea să pară mare dar el nu e nimic în comparație cu prețul neascultării”.

Biblia îndeamnă: „Orice om să fie grabnic la ASCULTARE...” (Iacov 1:19).

L. Ungureanu

ACAN - nesupus autorităților -

Iosua cap.6 și 7


Povestea lui Khaled în prigoană începe acolo unde ea se termină în islamism. Prin educația sa severă în spiritul islamismului wahhabit, s-au format totuși de-a lungul timpului câteva fisuri în credința sa. Tratamentul aspru pe care tatăl său i l-a aplicat mamei sale a fost doar un exemplu. În dimineața zilei de 11 septembrie 2001, el chema la rugăciune oamenii la moscheea sa din Yemen. Atunci când cu câteva ceasuri mai târziu, teroriștii islamiști au condus avioanele răpite din SUA către dezastru, credința sa islamistă s-a spart în mii de bucăți. Khaled a fost șocat să vadă și să audă mulți musulmani care-l înconjurau jubilând atunci când urmăreau imaginile groazei pe ecranele televizoarelor. „Ce fel de religie o fi aceasta?” se întreba el. Și inima sa începea să se îndepărteze de islam.

Găsit într-o pace secretă În anul 1997 Khaled s-a căsătorit cu Samira. El

își câștiga banii predând araba într-o școală yemenită. Puțin după aceasta a început să se ocupe de persoana lui Isus Hristos. Într-un ziar socialist a fost atras de un verset biblic care i-a vorbit în mod special. Apoi i-a fost dăruită Evanghelia după Matei, pe care Khaled a citit-o imediat și apoi a început să discute cu studenții despre învățătura Domnului Isus. Unul din elevii săi i-a povestit despre un post de radio nou, care emitea în dialectul lor și le propovăduia faptul că Isus ar fi Fiul lui Dumnezeu. Khaled și-a procurat un aparat de radio și din acel moment a început să-și petreacă serile pe acoperișul casei sale. Era fascinat de conceptul iertării și de dragostea creștină, așa după cum i se explica în emisiuni. În cele din urmă a trimis prin intermediul telefonului mobil câteva întrebări realizatorului acestor emisiuni și i-a solicitat chiar și o discuție referitoare la credință.

După mai multe săptămâni de căutare, Khaled s-a rugat împreună cu unul din colaboratorii postului de radio și și-a predat viața în mâna Domnului Isus. Totuși

era prea periculos să împărtășească Samirei despre credința sa nou descoperită. Convertiții la creștinism sunt foarte prigoniți în Yemen, în mod deosebit de către familiile lor, unii de către locuitorii satului, altii de către stat. Cu toate acestea Khaled și-a putut procura o Biblie în care citea mereu. Nu mult după aceasta el a început să aibă legături cu alți credincioși cu care se întâlnea în mod regulat la studiu biblic. Totuși timpul în care lipsea de acasă putea să-l explice greu Samirei, care deja presupunea că în viața lui a intervenit o altă femeie. În cele din urmă el i-a mărturisit adevărul și că într-adevăr iubea pe cineva dar Acesta era Domnul Isus Hristos.

_ El mi-a schimbat viața și poate să facă același lucru și cu viața ta. - i-a explicat el.

Un botez cu urmări Amândoi au încetat să mai meargă cu copiii la

moschee dar credința nu și-au dat-o pe față doi ani la rând. Când credincioșii din grupa de studiu biblic a lui Khaled l-au întrebat dacă vrea să se boteze, a acceptat cu bucurie. El a luat-o pe Samira împreună cu copiii să asiste la botez și Samira s-a hotărât într-un mod spontan să facă același lucru odată cu bărbatul ei. Ei au luat decizia să sufere această moarte spirituală în omul cel vechi, pregătindu-se și pentru o eventuală moarte în trup.

Dintr-un motiv inexplicabil fotografiile cu botezul Samirei au ajuns la frățietatea musulmană. Aceștia au publicat-o și câteva zile mai târziu le-a fost făcut public cunoscut și domiciliul dar și școala la care lucra Khaled. Atunci când el încerca într-o dimineață să ajute un elev, un coleg al acestuia a aruncat în el cu o piatră mare, rănindu-l la spate. Alți doi au început să-l lovească iar un altul l-a amenințat cu moartea. Cu toate că Khaled a simțit la început frica în fața acestor atacuri, efectul lor n-a făcut decât să-l întărească în credință. El a început să înțeleagă că Domnul îngăduia

Creștini urmăriți

Botez care periclitează viața

(Peninsula Arabică)

Khaled (nume schimbat) este originar din Yemen. După refugiere, el trăiește acum într-o altă țară din Orientul Apropiat. Khaled stă într-un birou mic, iluminat în modul cel mai economicos și povestește gânditor despre cele mai întunecate momente ale vieții sale. După moartea de martir a soției sale Samira, Khaled a trebuit să fugă cu cei patru copii ai săi din Yemen. Ceea ce relatează este cutremurător. Cu toate acestea el povestește uimitor de liniștit povestea suferinței sale până la amănunt. „Sunt sigur că evenimentele îngrozitoare pe care le-am trăit nu au fost întâmplătoare. Mă gândesc că Dumnezeu ne-a pregătit pentru ceva mai măreț”, povestește bărbatul în vârstă de patruzeci și opt de ani. „Isus ar dori ca noi să fim ca El și pentru aceasta procesul de transformare este dureros. Strat cu strat, El îndepărtează resturile personalității noastre vechi, exact în felul în care se curăță o ceapă. Și pentru aceasta uneori este bună și prigoana.” Toate acestea însă nu se pot întâmpla fără lacrimi.


aceste lucruri pentru ca el să crească în credință și curaj. Atacurile au continuat mai departe: geamurile la mașină sparte, părți ale casei distruse, otrăvirea câinelui... Când Samira se afla într-una din zile în oraș pe jos, nepotul ei a întâlnit-o și i-a smuls cu repeziciune acoperământul capului, ceea ce era o mare rușine în cultura yemenită. Apoi acesta a început să o bată, rupându-i un braț și hăituind-o pe străzi. Poliția a refuzat să onoreze plângerea lui Khaled, răspunzându-i laconic:

_ Și-a meritat bătaia fiindcă este o creștină. Ziua cea mai rea

Chiar și copiii lui Khaled și ai Samirei au început să simtă prigoana, fiind maltratați verbal și emoțional.

_ Am observat că toți erau porniți împotriva noastră, chiar și cei mai apropiați prieteni și vecini. Atunci a început să-mi fie frică. - povestește Khaled.

El și-a făcut noi planuri pentru familie intenționând să părăsească Yemenul dar acest lucru nu s-a putut întâmpla prea curând.

În dimineața de 9 iunie 2014, Khaled a fost trezit de fiul său cu cuvintele:

_ Tată, vino repede ! Mama este cuprinsă la bucătărie de flăcări !

Khaled a gonit la bucătărie și a văzut cum Samira era înconjurată de flăcări. Cu greu a putut să stingă focul și îmbrăcămintea de pe trupul ei care ardea. Fetele țipau îngrozite în fața acestei priveliști. Mai târziu Khaled a aflat că cineva a turnat în vasul cu untdelemn, benzină și acest lucru l-a făcut, după spusele unui vecin, un alt bărbat care s-a îmbrăcat cu haine femeiești și s-a strecurat în casă. La spital medicii au constatat pe partea superioară a trupului Samirei arsuri de gradul III. De îndată ce personalul medical a aflat de credința creștină a Samirei, și-a diminuat în mod simțitor calitatea tratamentului și a îngrijirii medicale. Asistentele nu mai schimbau bandajele iar doctorul l-a obligat pe Khaled să-și cumpere medicamentele necesare de la farmacie. Două săptămâni mai târziu Khaled n-a mai putut suporta acest tratament dorind să o transfere pe Samira în alt spital și astfel să primească o mai bună îngrijire.

_ Nu, nu, de acum încolo ne vom îngriji de ea mai bine ! - a fost de părere doctorul.

El i-a recomandat lui Khaled să cumpere un flacon cu un medicament care conținea o soluție de potasiu.

_ Acesta îi va vindeca rănile. Atunci când farmacistul i-a întins medicamentul l

-a întrebat pe Khaled pentru ce îi trebuie. Aflând răspunsul, farmacistul l-a sunat pe doctor imediat, certându-l, dar în cele din urmă doctorul a avut de spus ultimul cuvânt. Doctorul i-a făcut Samirei o injecție cu conținutul din flaconul respectiv. Între timp Khaled a vorbit cu ea și s-au rugat împreună, apoi el a părăsit camera pentru ca aceasta să se poată odihni. Când a revenit după două ore, Samira era moartă. Avea treizeci și trei de ani.

Pentru că nimeni nu știe exact ce conținea injecția, rămâne valabilă explicația potrivit căreia o supradoză de potasiu a făcut posibil provocarea unui infarct miocardic. Este evident faptul că Samira a fost ucisă cu premeditare.

Pregătit pentru următoarele lovituri După moartea Samirei s-a zvonit printre

locuitorii satului că Samira și-ar fi dat singură foc, deoarece Khaled, soțul ei, n-a lăsat-o să se întoarcă înapoi la islamism. Alții îi reproșau lui Khaled că el însuși ar fi manevrat sticla de ulei la bucătărie. Nu a fost simplu deloc, totuși Khaled poate spune astăzi că i-a iertat pe cei care i-au pricinuit atâta suferință.

_Numai prin harul lui Dumnezeu am ajuns să pot face toate acestea. De la mine însumi nu ar fi putut să iasă iertarea !- mărturisește Khaled.

Pe 14 august 2014, Khaled și copiii au părăsit Yemenul. Cu toate că ei au lăsat în urmă țara unde au dus-o atât de îngrozitor, trăiesc această sfâșiere sufletească pe care moartea Samirei le-a pricinuit-o.

_ Suntem o echipă căruia îi lipsește un jucător important. Sufletește suntem aproape epuizați. - explică Khaled. Câștig acum un salariu modest dând ore de arabă copiilor refugiați.

Familia locuiește într-o țară arabă cu o populație musulmană majoritară, suferind în continuare discriminare. Au fost dezavantajați în căutarea unei locuințe, însăși poliția șicanându-i, deoarece aceștia aveau la ei o Biblie. Momentan ei încearcă să primească azil într-o altă țară dar între timp - povestește Khaled - trimite elevilor săi de altădată din Yemen prin intermediul mediilor sociale, Biblii. Unii dintre aceștia s-au decis între timp pentru Domnul Isus. Khaled își încheie relatarea cu următoarele cuvinte:

_ Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru călăuzirea pe care mi-a dat-o până acum. Îl slăvesc pentru tot ceea ce a trebuit să facem după voia și planul Său. Nu mai am nimic de pierdut și aștept ceea ce Dumnezeu ne-a pregătit în final.

În românește de Breabăn Vasile

Din „Vocea Martirilor” Nr. 09/2017

1. Ce este ASCULTAREA?

2. Cine și cui a zis: „Fiindcă ai ascultat de ……….. …………. …… şi ai mâncat … ………… despre care îţi poruncisem: ‘Să nu mănânci deloc din el’, ………………… este acum …………… din pricina ta. Cu multă ….. să-ţi scoţi ….. din el în toate …... vieţii tale? Completează spațiile libere. (1 cap.3) 3. Cine și cui a zis: „Nu vă spuneam eu să nu faceţi o astfel de nelegiuire faţă de băiatul acesta? Dar n-aţi ascultat. Acum iată că ni se cere socoteală pentru sângele lui.”? (1 cap.42) 4. Citește Geneza 27 și scrie în câteva cuvinte ce sfat a primit Iacov de la mama lui?

5. La cucerirea Ierihonului, ce poruncă au primit israeliții, despre prada de război? Cum a reacționat Acan la această poruncă? 6. Ai aflat ce înseamnă ASCULTAREA – ea implică voință și discernământ (de a aprecia lucrurile la valoarea lor). Descrie în câteva cuvinte, consecințele deciziilor luate de personajele din povestirile de la întrebarea: a) 2, b) 4, c) 5. 7. Completează versetul și află carte în care este scris: „Copii .............. în ................. de .................... voștri, căci este drept”. ............ 6:1 8. Cum se numesc cei doi preoți tineri care nu au ascultat de sfatul tatălui lor, nu și-au îndreptat purtările urâte? Care a fost consecința neascultării lor? (9) 9. Cine și cui a zis: „Ascultă, fiică, să nu te duci să culegi spice în alt ogor; să nu te depărtezi de aici şi rămâi cu slujnicele mele...”? (6) 10. Care preot și pe cine a învățat să spună : „Vorbește, Doamne, căci robul tău ascultă!”? (9)

11. Cine și cui a zis: „Îi plac Domnului mai mult arderile-de-tot şi jertfele decât ascultarea de glasul Domnului?” (9) 12. Care este definiția lăsată de profetul Samuel, în raport cu valoarea ascultării și a păzirii Cuvântului Domnului? (9) 13. Ce recomandare face Iacov în epistola sa, pentru orice om, în ce privește ASCULTAREA?

14. Citește din cartea 42 capitolul 11 – Cine și cui a zis: „Ferice mai degrabă de cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și-L păzesc!”? 15. În Deuteronom 28, sunt enumerate binecuvântările, ca rezultat al ascultării de Domnul Dumnezeu și consecințele neascultării de Domnul Dumnezeu, numite blesteme, completează tabelul după model: 16. Atitudinea pe care o avem când suntem ascultători de cei ce ne sunt autoritate, Domnul Dumnezeu vrea să o avem și când Îi slujim Lui. (5 cap. 28: 47) Cu .................... și cu .................. ......... ?


CONCURS BIBLIC : „Cercetaţi Scripturile”

Secţiunea: „ASCULTARE și NEASCULTARE”

„Acum, dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu.” (Exod 19:5)

Citeşte cu mare atenţie cerinţele: De citit din sfânta bibliotecă cartea nr. (...) şi povestirea de la rubrica copiilor: „ACAN – nesupus autorităților” Răspunsul care reprezintă doar referință biblică nu se punctează.

ASCULTARE/ BINECUVÂNTARE NEASCULTARE/ BLESTEM

• Vei fi cap, nu coadă v.13

• Vei avea succes/ reușită, în toate lucrurile pe care le întreprinzi. v.8

• Cerul va da ploaie la timp. v.12

• Vei împrumuta pe alții, nu vei avea datorii. v.12b

• ...........................................

• ...........................................

• Vei fi de batjocură și de râs. v.37

• ............................................

• ............................................

• ............................................

• ............................................

• ............................................

RĂSPUNSURILE SUNT AŞTEPTATE PÂNĂ LA DATA DE 01.01.2018!


1. Soldaţi – Matei 28:12-15 2. Tâmplar – Matei 13:55, Marcu 6:3 3. Păstoreau oile – Luca 2:15 4. a) Fariseu, b) Vameș - Domnul Isus a spus pilda

pentru cei ce se credeau neprihăniți și disprețuiau pe ceilalți. Luca 18:9-13

5. Petru, Andrei, Iacov, Ioan, - pescari, Levi – vameș. Preocuparea lor a fost apostolatul. Matei 4:18, 4:21, 10:2.

6. Luca – doctor – Evanghelia după Luca și Faptele Apostolilor

7. Domnul Isus – butucul, credincioșii – mlădițele, roade – dragostea, bucuria, pacea, etc. Galateni 5:22

8. Bartimeu – cerșetor, Matei – vameș.

9. Învățător al Legii – „Dacă încercarea sau lucrarea aceasta vine de la oameni, se va nimici, dar dacă este de la Dumnezeu, n-o veți putea nimici. Să nu vă pomeniți că luptați împotriva lui Dumnezeu.” Faptele Apostolilor 5:38-39

10. Croitoreasă – Dorca Faptele Apostolilor 9 11. Lidia – vânzătoare de purpură Faptele Apostolilor

16 12. Confecționa corturi – colegi: Acuila și Priscila

Faptele Apostolilor 18 13. Tertul Faptele Apostolilor 24 14. Corneliu – sutaș - a primit pe Domnul, Felix –

guvernator – nu a primit pe Domnul. 15. Exemple ....

RĂSPUNSURI LA SECȚIUNEA: MESERIILE OAMENILOR din NOUL TESTAMENT

ANUNȚ

Abonamentele la revista Lumina Vechilor Cărări pentru anul 2018 vor fi la același preț ca pentru anul care se termină, și anume:

32 RON pentru 1 abonament în România. 30 EURO pentru 1 abonament în Europa. 32 EURO pentru 1 abonament în alte continente. La fiecare 10 abonamente oferim un abonament gratuit. Oferim gratis câte un calendar format A4 la fiecare abonament. Preţurile fixate includ şi taxele poștale pentru expediere. Vă rugăm să ne confirmați dacă doriți să rămâneți în continuare ca abonat și câte abonamente

doriți, chiar dacă nu aveți posibilitatea să le achitați până la data 15 ianuarie 2018. Relaţii şi comenzi la numerele de telefon: 0230.565625 0722.558243

Premianţii lunii noiembrie:

Pop Anca – Timiș, Brăgărea Viorica – Bughea de Jos, Bucoș Simeon – Fundata, Naia Daniel – Remetea Mare.

Vă rugăm să confirmați primirea premiilor în scris sau telefonic! (0756.465673).

Răspunsurile se trimit prin poşta română sau poşta electronică la adresele:

Destinatar: Ligia Ungureanu

O.P 51 – C.P 25, Bucureşti

sau: [email protected]

Vârsta celor ce participă la concurs trebuie să fie până la 20 de ani inclusiv.

Aşa vorbeşte Domnul: Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi

întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună, umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă

pentru sufletele voastre!

Ieremia 6:16

GICĂ VIŞAN

O. P. NR. 1 C.P. NR. 13

MUN. RĂDĂUŢI JUD. SUCEAVA

COD 725400

Tel. 0230/565625 - 0722/558243

Colectivul de redacţie Ioan Nemeş

Vasile Breabăn

Avram Senciuc

Lucian Claudiu Şandra

Gusti Cheţec

Iliuţă Petruneac

Gică Vişan

Vasile Şindilar

CUPRINS

DUMNEZEU ȘI POLITICA !

CEASUL ÎNTUNERICULUI

JUGUL LUMII

BISERICA PENTICOSTALĂ UDEȘTI

LUPTĂ SAU ROBIE

ZENIT ȘI NEGURĂ ÎN ISTORIA MUZICII

ACOLO ÎTI VEI AȘEZA DARUL PE ALTAR

ACAN NESUPUS AUTORITĂTILOR

BOTEZ CARE PERICLITEAZĂ VIATA

CONCURS BIBLIC

NU-E MELODIE-N LUME

ISSN 2601 - 0526

Nu-e melodie-n lume Nu-e melodie-n lume Vrednică de cânt, Nici cântare mai măreață Pe acest pământ Ca și Imnul, ca și Psalmul Pentru slava Ta De aceea totdeauna Vreau Doamne a-l cânta ! Pune-mi-l pe buze Doamne, Să îl cânt mereu Și să-mi fie bucuria Sufletului meu, Să se-adape doar cu dânsul Inimioara mea Bucuria și-ntristarea Să-mi alin cu ea... Să-mi rămâie-n suflet Doamne, Și-ntruna să cânt: Îndurarea Ta cea mare Pe acest pământ. Preamărind iubirea dulce Ce ne-ai arătat Când pe lemnul de durere Ne-ai răscumpărat ! De aceea a mea cântare Să-mi fie doar ea, Să o cânte o viață-ntreagă Inimioara mea. Ea să fie veșnic Psalmul Sufletului meu Pană voi ajunge acasă Sus la Dumnezeu !

Gh. Crăciun

Documents

Dumnezeu și politicaluminavechilorcarari.ro/noiembrie2017.pdf · 2018-03-17 · Lumina Ve:hilor Cărări 9 CEASUL ÎNTUNERICULUI În această lume viețuiesc două categorii de oameni: