Drumuri Deschise Nr. 137

Drumuri Deschise

Nr. 137 Februarie-MartieRevista studenţilor Institutului Teologic Romano-Catolic “Sfântul Iosif” Iaşi

AdresaRedacţia Drumuri DeschiseStr. Theodor Văscăuţeanu nr. 6Ro - 700462Tel: 0232/225228E-mail: [email protected] http://www.editurasapientia.rohttp://www.itrc.ro

Redactori:

Anghel Gabriel-CristianToma Remus-AlinHălănduţ GabrielFarcaș LeonardPal Gabriel

Fotograf:

Petre Iustian-Ionuţ

Meditaţie şi RugăciuneAstăzi fundamentul chemării noastre este adesea înţeles în mod eronat. De aceea

este necesară o mai profundă provocare şi alimentare a răspunsului întregului popor al lui Dumnezeu la vocaţia comună la sfinţenie şi la misiune, cu un atent discernământ al carismelor şi o implicare constantă în formarea spirituală şi culturală.

Intenţie Misionară:Pentru ca viitorii preoţi din Biserică să fie din ce în ce mai bine formaţi din

punct de vedere uman, cultural şi spiritual pentru a evangheliza întreaga lume.Intenţie Generală:

Pentru a se înţelege importanţa iertării şi a reconcilierii dintre oameni şi popoare, iar Biserica, prin mărturia ei, să răspândească iubirea lui Cristos, iz-vor al noii omeniri.

3

Cuprins

• RELATIVISMUL EPISTEMOLOGIC

Liviu Matieş ...4-5

• POSTUL MARE

Emanuel Toma ...6

• MIERCUREA CENUŞII

Cristian Nistor ...7

• CĂSĂTORIA SFÂNTULUI IOSIF ŞI A SFINTEI FECIOARE

Sergiu Balint ...8-10

• BUNA-VESTIRE

Andrei Dumitrescu ...11

• EDITH STEIN: A ŞAPTEA CAMERĂ

Andrei Blaj ...12

• DESPER EŞEC

Andrei Dumitrescu ...13

• URECHIATUL

Remus-Alin Toma ...14

• PSALMUL 22Petru Ciobanu ...15

• ASTENIA DE PRIMĂVARĂ

Ovidiu-Gabriel Bejenaru ...16-17

• SĂ MAI RÂDEM PUŢIN...Redacţia ...18

Cu puțin timp în ur ă, citeam câteva considerații intereseante despre „încremenirea în proiect”. Omul, fi ință psihosomatică, vine în lume ca un

proiect deschis, g adual perfectibil. Altfel spus, omului nu îi este încredințată sau nu-și câștigă deodată totalitatea capacităților sale, ci confor unei legi a prog esivității. Fiind deci un proiect, pent a înainta, omul are nevoie ca să se investească în el sau el însuși să investească în el la toate nivelurile. Înt e paranteze, când spun proiect, exclud predeter inarea, adică acel om t e-buie să fi e ceva, după o ordine prestabilită, ci poate să fi e ceva, dacă el alege acel lucr , pe care mai apoi t ebuie să-l confi r e în fi delitate față de el însuși și față de alegerile sale, adică să fi e coerent.

Ce se întâmplă însă când alegi ceva, investești și te implici, ești foar e hotărât și ent ziasmat să duci până la capăt acel mi-croproiect (orice alegere e un proiect - te pregătești, speculezi și analizezi cu atenție efor rile și energiile pe care t ebuie să le investești, hotărăști dacă e rentabil și te apuci de t eabă - mai bine zis un microproiect mereu adăugându-se la viața ta care se confi g rează ca macroproiect), dar la un moment dat tot l se blochează, te mulţ meşti cu nivelul la care ai ajuns, deşi ştii că eşti undeva înt e star şi scop? Se întâmplă fenomenul numit „încremenire în proiect”. Este această încremenire insur onta-bilă, vinovată ori constit tivă? Mulți autori, și ei români, deci și ei susceptibili de această etichetare, spun că pent popor l român acest fenomen este constit tiv, lipit de fi bra intimă a existenței lui și deci în cele mai multe cazuri se dovedește insur-montabil, ba chiar ciclic și inepuizabil.

Un sing r lucr este 100% cer : încremenirea este vinovată, individul făcându-se vinovat de automutilare sufl etească prin alunecare în superfi cialitate, vegetare care sufocă, smulge bu-căți din tot ce-ai const it până at nci, și în plus, te privează de ce ai fi put t să fi i și nu vei fi .

Mutând nivelurile, vocația noast ă este și ea un proiect. Riscul să încremenim în anumite faze este omniprezent. Este foar e ușor să zici: „până aici!”, „nu-mi t ebuie mai mult!” sau „am făcut tot ce mi-a stat în putință”, deși știi bine că te-ai cam menajat. Este proiect l care cere g adul cel mai pur de fi delitate, ștacheta cât mai sus ridicată. Când știi care este scopul și care sunt exigențele, nu t ebuie să precupețești niciun efor pent a ajunge acolo și, mai ales, nu t ebuie să te oprești în mijlocul dr mului. Chiar dacă vin inevitabile momente de împot olire, nu t ebuie să te complaci în sit ație, ci să-ți scut ri cu hotărâre picioarele de tot ce te t age în jos și să-ți reiei dr mul.

Dragi colegi, vă urez să mențineți ștacheta cât mai sus, de-oarece cu cât te for ezi înt -o fi delitate tot mai mare față de Dumnezeu, cu atât mai mult te regăsești în fi delitate față de tine și față de ceilalți!

Gabriel-Cristian Anghel

ţ

Drumuri deschise nr. 137

4

Stimaţi cititori,

Intrucât orizontul la care voi face referinţă e prea vast pentru a putea fi tratat în cadrul unei singure conferinţe și pentru că subiectul

pe care îl voi trata nu își propune să aducă ceva nou, nu am considerat oportună realizarea unei împărţiri. Cu toate acestea, privind în fi ligran, se pot observa soluţiile privitoare la problema afl ată în discuţie.

Conceptul de relativism pe care îl vizez în această lucrare își are originea – cel puţin în forma enunţată concis – într-o veche optică fi losofi că care și-a început cariera în fi losofi a europeană cu faimosul principiu al homomensurei în celebrul aforism al lui Protagoras din Abdera: „Oamenii sunt măsura lucrurilor, a celor ce sunt pentru că sunt, a celor ce nu sunt pentru că nu sunt”. Omul dă măsura lucrurilor, încât acestea, sub aspectul existentei, al adevărului propoziţiilor privitoare la ele, sunt relative la individ.

Așa cum se poate lesne observa, relativismul de acest tip neagă din capul locului existenţa unui adevăr obiectiv și universal. Prin urmare, o primă defi niţie poate fi următoarea: relativismul se instituie ca o viziune asupra lumii, o viziune opusă obiectivismului, universalismului și realismului.

Cu timpul această doctrină a căpătat forme tot mai determinate în lunga luptă pe care a purtat-o contra absolutismului – concepţia care recunoaște repere defi nitive în cunoaștere și acţiune; contra obiectivismului – concepţia care postulează realităţi de nemodifi cat; și contra interpretării adevărului drept corespondentă a propoziţiilor cu stările de lucruri. Această luptă a avut de multe ori sensul apărării caracterului uman al cunoașterii și acţiunilor și, astfel, a conștiinţei critice.

În Evul Mediu au fost folosite diferite modele epistemologice în funcţie de unele sensibilităţi fi losofi ce, cum ar fi concepţia despre rolul intelectului agent și pasiv în cunoaștere, raportul minţii cu trupul, rolul experienţei în producerea obiectului cunoașterii – universalul sau conceptul –, natura activităţii îndeplinite de sensibilitate în constituirea obiectului cunoașterii și altele.

Dar principalele modele de cunoaștere, de la comentariul Sfi ntei Scripturi până la analiza drumului interior al elevării spirituale, manifestau tot atâtea modalităţi de apropiere de principiul divin transcendent.

R ER

E

La sfârșitul primului mileniu creștin încă aveau destulă infl uenţă teoriile cunoașterii ce acordau creaturilor doar rolul de simple simboluri sau vestigii ale divinităţii. La începutul celui de-al doilea mileniu au apărut alte doctrine epistemologice ce scoteau în evidenţă natura umană în sine și aspectele ei specifi ce de creatură limitată. Astfel, între sfârșitul secolului al XII-lea și începutul secolului al XIII-lea s-a făcut trecerea de la modelul augustiniano-neoplatonic la cel aristotelic. În această nouă perspectivă, cunoașterea era rezultatul unui proces de asimilare a obiectului cunoscut în subiectul cunoscător.

Cum are loc acest proces? Pentru Aristotel, sensibilitatea e o facultate mai curând pasivă și, ca atare, poate să recepteze acţiunea obiectelor exterioare; acestea își imprimă forma lor sensibilă în facultăţile sensibilităţii din subiectul cunoscător.

Printr-un proces de actualizare progresivă a cunoașterii, care implică acţiunea facultăţilor simţului comun, dar și acţiunea imaginaţiei și a intelectului, formele sensibile își pierd caracteristicile individualităţii și lasă să apară universalul, conceptul. Așadar, se renunţă la ajutorul intervenţiilor divine sau al iluminărilor exterioare și se pune în evidenţă rolul fundamental al experienţei sensibile, care devine primul pas în cunoaștere, pasaj obligatoriu pe drumul producerii cunoașterii.

Ar fi inutil să căutăm la sfântul Toma o epistemologie, în sensul unei întemeieri a cunoașterii sau a unei încercări de demonstrare a obiectivităţii cunoașterii, în opoziţie cu idealismul subiectiv de un tip sau altul. Pentru

Drumuri

deschise nr. 137

5

sfântul Toma, la fel ca și pentru Augustin, este evident că toţi oamenii, până și cei ce se declară sceptici, au convingerea că o anumită cunoaștere poate fi dobândită. În măsura în care există o problemă a cunoașterii pentru sfântul Toma, aceasta este cum se poate apăra și întemeia metafi zica în faţa psihologiei aristotelice, nu întemeierea obiectivităţii cunoașterii noastre despre lumea extramentală în faţa unui idealism subiectiv care nu apăruse încă sau demonstrarea legitimităţii metafi zicii, în faţa criticii kantiene, care avea să vină și ea mult mai târziu. Desigur, aceasta nu înseamnă că principiile tomiste nu pot fi dezvoltate în așa fel încât să ne ducă la răspunsuri, la idealismul subiectiv și la kantianism. Însă nu ar trebui să cădem în anacronismul de a-l vedea pe sfântul Toma ca oferind răspunsuri la probleme cu care nu s-a confruntat de fapt.

Căutarea adevărului este prin excelenţă o activitate speculativă și gratuită, care are totuși și anumite consecinţe practice. Valorile morale și acţiunile ghidate de raţiunea practică trebuie să fi e, de aceea, în acord cu adevărul căutat de raţiunea speculativă. Nu întâmplător, după ce a scris Metafi zica, Aristotel a putut să se dedice și lucrărilor sale de etică.

Lumea contemporană a pierdut sensul adevărului și al binelui. Adevărul unic și binele suprem sunt privite astăzi ca niște „mituri universaliste” depășite. Orice absolutism, în afară de „adevărul absolut” al relativismului, a fost renegat. În schimb, cultura occidentală de azi a adoptat noul fundamentalism secular al subiectivismului radical și o fobie faţă de adevăr.

În acest sens, cardinalul Ratzinger, în omilia din 18 aprilie 2005, chiar înainte de a fi ales papă, a rostit o frază care avea să devină celebră în dezbaterile despre relativism: „Se constituie o dictatură a relativismului care nu recunoaște nimic ca fi ind defi nitiv și care instaurează drept ultimă unitate de măsură doar propriul eu cu ale sale dorinţe”.

Este nevoie, astăzi, mai mult ca oricând, să rămânem fermi în faţa intrigilor unui imanentism centralizator care pretinde să-l convingă pe om de faptul că el este o fi inţă singură autosufi cientă scoasă de sub orice normă absolută și transcendentă.

Mai mult, dacă se neagă valoarea adevărului în el însuși, a adevărului obiectiv, posibilitatea de a-l cunoaște și, de aceea, de a-l duce la practică, ceea ce rămâne este o raţiune utilitaristă sau pragmatică, teoria consumistă aplicată atât la faptul de a face, cât și la cel de a ști. Deci nu este rar ca dialogul să se transforme într-un simplu spectacol, într-un teatru al opiniilor și al dialecticii

banale, și nu în agora unde știinţa este confruntată și aprofundată cu rigoare.

Pe de altă parte, în mod deosebit, problema adevărului nu numai că asigură în ultimul grad unitatea originară a neamului omenesc, ci este condiţia de posibilitate a oricărei comunicări și comuniuni între oameni, pentru că ei sunt părtași la unul și același adevăr.

Relativismul duce la apariţia unui profund analfabetism chiar si atunci când este vorba de concluzii care ar trebui sa fi e clare ca lumina zilei; este ideologia care contestă fundamentul real al principiilor și cauzelor prime și neagă toate valorile derivate din contemplarea lor. La fel ca orice ideologie, ea oferă o schemă logică pe deplin coerentă în care adevărul este subiectiv și multiplu iar fi inţa umană are libertatea de a-și construi propriul său „adevăr”.

Relativismul a invitat la lărgirea orizonturilor și la recunoașterea diversităţii experienţei umane a lumii. S-a spus, pe drept, și rămâne adevărat și astăzi, că „una din cele mai deranjante caracteristici ale vieţii intelectuale din timpul prezent este atât de larga răspândire a pledoariei pentru iraţionalism și a considerării iraţionalismului drept ceva garantat. Una din componentele principale ale iraţionalismului modern este relativismul, doctrina după care adevărul este relativ la fundalul sau cadrul nostru intelectual: el se poate schimba de la un cadru la altul și, în particular, este doctrina imposibilităţii înţelegerii mutuale între diferite culturi, generaţii sau perioade istorice.

După ce dogma relativismului a devenit principalul idol al epocii noastre, fi inţa umană nu-și mai poate percepe vocaţia singulară de a căuta adevărul ultim. Această vocaţie a fost eclipsată de confuziile relativismului. Lumea contemporană a pierdut sensul adevărului. Prin vălul relativismului, ea nu mai poate întrezări nici măcar realitatea adevărului; numai cel care are curajul să sfâșie vălul, pentru a accede la lumina soarelui, poate întrezări acest lucru.

Prin contrast cu această doctrină, înţelepciunea presupune, astăzi, la fel ca întotdeauna, o conștiinţă orientată spre scopul fi nal al omului și spre căutarea onestă a adevărului. Totuși, în zilele noastre, nevoia omului de a lupta cu răul, prezent sub diferite chipuri și măști în ideologia relativismului, este mai acută ca niciodată. Acest rău nu poate fi combătut decât în lumina adevărului ultim care transcende existenţa omului.

Lumea de astăzi „are nevoie de contemplativi”. Numai o contemplaţie gratuită ne poate ajuta să redescoperim și să păstrăm sensul adevărului. Numai adevărul contemplat poate vindeca de maladiile relativismului și radicalismului și ne poate ajuta să găsim drumul spre înţelepciune. Liviu Matieș

R E


6

,,S-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, și încă moartea pe cruce. Pentru aceasta și Dumnezeu l-a înălţat și i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume” Fil 2,8-9

Paștele, încă de la început și-a proiectat lumina Celui înviat, formând cu cele cincizeci de zile pascale, inclusiv Rusaliile,

Laetissimum spatium paschale, spaţiul preafericit pascal. Toate cele cincizeci de zile sunt ca o unică solemnitate pascală. Dar forţa lor sfi nţitoare lucrează și în sens invers. Cele patruzeci de zile pregătitoare Paștelui sunt spațiul iluminării si al purifi cării noastre. Cuvântul lui Dumnezeu, care răsună în acest timp în adunările noastre liturgice, rugăciunea particulară și comunitară, care devine mai asiduă în aceste zile, și sacramentele Reconcilierii și al Euharistiei, la care suntem invitaţi să participăm, ne transmit obiectiv opera răscumpărării și ne pun în contact direct cu Cristos Domnul.

Timpul de pregătire al Paștelui se numește Postul Mare sau Quaresima, timp care conţine patruzeci de zile, fără duminicile incluse în această perioadă. La începutul secolului al IV-lea, în Orient, găsim primele indicii ale unei perioade prepascale, destinată pregătirii spirituale a credincioșilor pentru marele mister pascal. La jumătatea secolului al IV-lea, probabil sub infl uenţa sfântului Atanasiu, apare un post de trei săptămâni, adăugat aceluia al săptămânii pascale de după Florii. Așadar, postul pascal începea cu a treia săptămână actuală a postului și conţinea în total patru săptămâni. Prima dintre acest săptămâni se chema in trigesima (la treizeci de zile de Paști); a treia se chema in mediana (la jumătate), deoarece lipseau cincisprezece zile până la Paști. În săptămâna in trigesima, prima din postul pascal, începeau scrutinurile candidaţilor la botez.

Dar o pregătire pascală adecvată nu putea să nu apeleze, asemenea celei orientale, la exemplele lui Moise, Ilie și mai ales la postul lui Cristos, adică la misterul pe care l-a trăit în pustiu în lupta sa cu diavolul. Pe de altă parte, se pare că odată cu progresul penitenţial s-a introdus și regula de a înscrie păcătoșii publici, patruzeci de zile înainte de Paști. Astfel, s-a ajuns la crearea unui post de patruzeci de zile, care începea în cea de-a șasea duminică înainte de Paști și care a fost numită Dominica in quadragesima.

Simultan, neputându-se celebra un rit penitenţial, cum era înscrierea păcătoșilor în ritul penitenţei publice, în zi de duminică, s-a convenit să fi e fi xat în miercurea precedentă, actuala Miercure a Cenușii, care, ca orice miercuri, era zi staţională și de aceea de post.

Numele de „trigesima” și „quadragesima” nu înseamnă nici treizeci, nici patruzeci de zile de post, deoarece din numărul lor trebuia să se scadă patru sau șase duminici în care nu se ţinea post; ele indicau cele 30/40 de zile care ne separau de sfi ntele Paști. Zilele care lipseau au fost luate din săptămâna care precede quadragesima, și astfel s-a ajuns la numărul de patruzeci de zile de post efectiv.

Evanghelia din prima zi a Postului Mare, Miercurea Cenușii, ne indică cele trei dimensiuni fundamentale ale quaresimei: pomana sau milostenia, rugăciunea și postul.

Pomana: în lumina cuvântului lui Isus, este expresia carităţii noastre faţă de aproapele, caritatea care ne determină să-i ajutăm efectiv pe cei lipsiţi. Mobilul faptelor noastre de milostenie nu este atât simţământul milei, cât mai ales, impulsul carităţii teologale.

Rugăciunea: care fără viaţa carităţii nu ar fi decât o ceremonie seacă, nu trebuie să fi e o repetiţie de formule ci o experienţă a ceea ce Dumnezeu realizează în inima fi ilor săi.

Postul: este semnul că omul nu se lasă subjugat de avere și de bunurile materiale, dar își menţine inima liberă pentru acela care a postit și și-a dat viaţa pentru el.

Din cauza acestei bogăţii biblice, pomana, rugăciunea și postul au reprezentat totdeauna pentru Biserică câmpul angajării sale cotidiene și structura itinerarului quaresimal: un drum care pornește din inimă și reînnoiește inima, un drum care ne conduce la comuniunea cu Dumnezeu.

Timpul Postului Mare este un timp privilegiat unui pelerinaj interior către acela care este izvorul milostivirii și al iubirii. Este un pelerinaj în care El însuși ne însoţește și ne încurajează în drumul nostru către bucuria sfântă a Paștelui.

Emanuel Toma

P MP

M

Drumuri

deschise nr. 137

7

Ce semnifi că?

Preotul arde ramurile sfi nţite cu un an înainte, de Duminica Floriilor.

Cenușa este folosită pentru a face un semn al Crucii pe frunţile oamenilor.

Miercurea cenușii este prima zi a Postului Mare. Sunt patruzeci de zile până la Paști; la număr nu se pun și duminicile.

Miercurea cenușii este începutul postului pentru bisericile cu tradiţie occidentală. Este o zi de post și abstinenţă în vederea pregătirii sufl etului pentru momentul important pe care îl reprezintă Postul Mare. Biserica Catolică și alte câteva comunităţi au ceremonii speciale, la care oamenii sunt însemnaţi cu semnul Sfi ntei Cruci cu cenușă, ca simbol al morţii, dar și al părerii de rău pentru păcate.

Ramuri în formă de Cruce și cenușă.

Dumnezeule, Tatăl nostru, ne-ai creat din praful pământului.

Fă ca această cenuşă să fi e pentru noi un semn de pocăinţă şi un simbol al corectitudinii noastre.

Preotul face pe capul fi ecărui credincios semnul Sfi ntei Cruci cu cenuşă, şi spune: Adu-ţi aminte omule că eşti pământ şi în pământ te vei întoarce, sau o frază asemănătoare, având la bază cuvintele spuse de Dumnezeu lui Adam, luate din Cartea Genezei 3,19.

Însemnarea frunţii cu o cruce face ca cenuşa să amintească fi ecărui credincios că:

- Sfârşitul vine pentru toţi;- Fiecăruia ar trebui să îi pară rău pentru păcatele

făcute;- Toţi trebuie să se schimbe în mai bine;- Dumnezeu l-a făcut pe primul om sufl ând

viaţă în el, şi fără Dumnezeu oamenii nu sunt altceva decât praf şi cenuşă.

Timpul postului simbolizează perioada în care Isus a stat 40 de zile în pustiu şi nu a mâncat nimic.

În această perioadă el a fost cel mai ispitit.Dar aceasta l-a făcut mai puternic.De ce a fost el cel mai ispitit în acest timp? Cum şi de ce acestea l-au făcut mai puternic?La ce ar trebui să renunţi şi tu?De ce?

Cristian Nistor

M CM

C


8

In Codex Iuris Canonici, sacramentul căsă-toriei este defi nit ca „legământul prin care un bărbat și o femeie formează împreună

o comunitate pe viaţă, rânduit prin însăși natura sa spre binele soţilor precum și spre nașterea și educa-rea copiilor” (CIC, can. 1055, §1). Având ca punct de referinţă această defi niţie, am încercat cu ajutorul textelor Sfi ntei Scripturi și ale teologilor, să ilustrez modul în care apar aceste elemente defi nitorii în căsă-toria sfântului Iosif și a sfi ntei Fecioare Maria. Şi nu în ultimul rând, să le putem observa ca fi ind prezente şi în domeniul sculpturii.

1. În Sfânta Scriptură

Potrivit Noului Testament, Iosif, soţul sfi ntei Fe-cioare Maria, era fi ul lui Eli (Lc 3,23) și aparţinea ca-sei lui David (Lc 1,27; Mt 1,20; Lc 2,4). El locuia la Nazaret și era de meserie tâmplar; Isus este numit fi ul tâmplarului (Mt 13,55), sau însuși Iosif este un tâm-plar (Mc 6,3). Tradiţia creștină ni-l prezintă pe Iosif practicând această meserie. Sfânta Scriptură ni-l înfăţi-șează ca pe un bărbat drept (Mt 1,19), adică fi del legii mozaice.

Iosif era logodnicul unei fecioare din Nazaret, nu-mită Maria (Mt 1,18; Lc 1,26-27; 2,5). Ei au înche-iat o adevărată căsătorie, cu toate că amândoi și-au păstrat fecioria. Iosif este numit „tatăl” lui Isus (Lc 2,33.41.48), datorită încheierii acestei căsătorii, iar Isus este „fi ul” lui Iosif (Lc 3,23). Însă, apare inevitabil o întrebare referitoare la momentul încheierii acestei căsătorii: a fost „înainte” sau „după” evenimentul În-trupării Fiului lui Dumnezeu? Această întrebare a fost ridicată datorită expresiei desponsata din Mt 1,18, a sensului pe care îl are: „căsătorită” sau „logodită”?

Părinţii Bisericii nu sunt de acord în această privin-ţă. Sfântul Toma de Aquino consideră că această căsă-torie fusese încheiată, însă celebrarea solemnă nu avu-sese loc. El gândea că potrivit Mt 1,20: „Iosif, Fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt”, trebuie înţeles ca moment al celebrării solemne a căsătoriei. Toma nu respinge vreo altă interpretare, însă el spune că aceasta se potrivește mai bine cu textul evanghelic: Primum tamen, magis consonat Evangelio.

Astăzi, opinia potrivit căreia căsătoria a fost înche-iată după Întrupare, numără mulţi partizani. Aceștia prezintă următoarele motivaţii:

a) o simplă lecturare a pasajului evanghelic Mt 1,18-25 ne poartă în mod natural către această per-

spectivă a relaţiei căsătoriei lui Iosif și a Mariei;b) adevăratul sens al lui desponsari, desponsata, este

„a se logodi”; astfel, este adevărat că Lc 1,27 unește desponsata de virgo, sau putem spune fără să greșim „fe-cioară măritată”;

c) la iudei, logodnele solemne precedă căsătoria, care era celebrată abia după un an mai târziu; marea ceremonie consta în conducerea logodnicei în casa so-ţului ei (Dt 20,7). Astfel, Mt 1,18 relevă faptul că Iosif și Maria nu locuiau în aceeași casă, prin urmare, ei nu erau căsătoriţi.

Oricare ar fi opţiunea noastră cu privire la acest mo-ment al căsătoriei, dincolo de stabilirea acestui aspect, importantă este și refl ecţia teologică asupra căsătoriei lui Iosif cu Fecioara Maria, ce înseamnă aceasta și ce implicaţii decurg din ea.

2. În teologie

Căsătoria lui Iosif și a Mariei a devenit în secolul al XII-lea o chestiune clasică, ce a stârnit controverse între teologi și juriști.

Petru Lombardul o defi nește ca „pact conjugal”, în timp ce Graţian consideră ca fi ind complet acest act, doar o dată cu unirea sexuală. Însă, câștig de cauză a avut Petru Lombardul. Însuși sfântul Augustin se pro-nunţase într-un mod asemănător, prin concilierea cu votul fecioriei Mariei. Raţiunea acestei căsătorii stă în faptul că ea tinde în principal la unirea spirituală a so-ţilor.

Cu aceeași problemă s-a confruntat și sfântul Toma de Aquino, când tratează despre intrarea Fiului lui Dumnezeu în lume. Vorbind despre mama care l-a zămislit în feciorie, el dedică o questio referitoare la

C S I S F MC

S I

S

F M

Drumuri

deschise nr. 137

9

căsătoria sa, împărţită în două articole: Christus nas-ci debuerit de vergine desponsata? (Cristos trebuia să se nască din fecioara căsătorită?) Inter Mariam, et Joseph fuerit verum matrimonium? (Între Maria și Iosif a fost căsătorie adevărată?)

În primul articol, Toma vede în această naştere a lui Isus dintr-o fecioară „căsătorită” o triplă convenienţă:

1) referitor la Isus: deoarece cei necredincioși nu vor avea motiv să-l refuze dacă a fost născut ilegitim; pen-tru că este descrisă genealogia sa pe linie masculină; întrucât copilul fusese apărat împotriva curselor dia-volului; fi indcă Iosif a avut grijă de Cristos, de unde este numit și tată, pentru că l-a crescut;

2) referitor la Fecioară: deoarece prin această căsă-torie a fost protejată de pedeapsa uciderii cu pietre; fi indcă a fost eliberată de infamie; pentru a se arăta slujirea lui Iosif faţă de ea;

3) referitor la noi: deoarece mărturia lui Iosif garan-tează că Isus Cristos s-a născut dintr-o fecioară; pen-tru a reda cât mai credibile înseși cuvintele Fecioarei Mame, ce afi rmă fecioria sa; pentru că prin aceasta este semnifi cată Biserica universală, care, „deși este fe-cioară, totuși este căsătorită cu unicul soţ, Cristos”, așa cum spune sfântul Augustin în cartea De Sancta Vir-ginitate, capitolul al XII-lea. Astfel, în însăși persoana Mamei Domnului, căsătorită și fecioară, sunt onorate și fecioria și căsătoria.

În cel de-al doilea articol, sfântul Toma stabileşte dacă a fost o căsătorie adevărată între Iosif şi Maria, şi procedează astfel:

„Matrimonium, sive conjugium dicitur verum ex hoc, quod suam perfectionem attingit: duplex est autem rei perfectio; prima et secunda: prima quidem rei perfectio consistit in ipsa forma, ex qua speciem sortitur; secunda vero perfectio consistit in operatione

rei, per quam res aliqualiter suum fi nem attingit. For-ma autem matrimonii consistit in quadam indivisibili conjunctione animorum, per quam unus conjugum indivisibiliter alteri fi dem servare tenetur; fi nis autem matrimonii est proles generanda, et educanda: ad quo-rum primum pervenitur per concubitum conjugalem: ad secundum per alia opera viri, et uxoris, quibus sibi invicem obsequuntur ad prolem nutriendam.

Sic igitur dicendum est, quod quantum ad primam perfectionem, omnino verum fuit matrimonium Vir-ginis Matris Dei, et Joseph: quia uterque consensit in copulam conjugalem: non autem expresse in copu-lam carnalem, nisi sub conditione, si Deo placeret…; quantum vero ad secundam perfectionem, quae est per actum matrimonii, si hoc referatur ad carnalem concu-bitum, per quem proles generatur, non fuit illud mat-rimonium consummatum… Habuit tamen illud mat-rimonium etiam secundam perfectionem quantum ad prolis educationem.” (Summa Th eologica, III, q. 29, art. 2)

Aceasta este căsătoria adevărată sau unirea [conju-gală], pentru că atinge perfecţiunea sa. Însă, dublă este perfecţiunea lucrului: prima și a doua; căci prima per-fecţiune a lucrului constă în însăși forma sa, de la care rezultă specia; însă a doua perfecţiune constă în acţiu-nea lucrului, prin care lucrul își atinge în vreun mod scopul său. Dar, forma căsătoriei constă într-un fel de unire indivizibilă a sufl etelor, prin care un soţ este ţi-nut în mod neîmpărţit să păstreze fi delitate celuilalt; însă, scopul căsătoriei este nașterea și educarea copiilor. La primul lucru se ajunge prin unirea conjugală; la cel de-al doilea, prin alte acţiuni ale bărbatului și ale soţiei, prin care ei se supun reciproc pentru a crește copiii.

Așadar, trebuie spus că în ceea ce privește prima perfecţiune, cu totul adevărată a fost căsătoria Fecioa-rei, Mama lui Dumnezeu, și a lui Iosif: deoarece amân-doi au consimţit la unirea conjugală, nu însă la unirea trupească, decât cu condiţia dacă Dumnezeu vrea… Cât privește a doua perfecţiune, care se realizează prin actul căsătoriei, dacă aceasta se referă la unirea carnală, prin care sunt născuţi copiii, acea căsătorie nu a fost consumată… Totuși, acea căsătorie a avut și a doua perfecţiune cât privește educarea copiilor.”

Așadar, avem în faţa noastră o căsătorie adevărată. Însă, aceasta va avea drept caracteristică, zămislirea dintr-o Fecioară, care este recerută de singularitatea ca-zului, de respectul pentru demnitatea Tatălui, proprie-tatea Fiului, care este Cuvântul lui Dumnezeu, pentru demnitatea umanităţii lui Cristos și scopul Întrupării, așa cum sublinia același sfânt Toma, după ce afi rmase clar că simpliciter confi tendum est, matrem Christi vir-ginem concepisse (Summa Th eologica, III, q. 28, art. 1)

C S

I S

F M


10

(„în mod simplu trebuie să se mărturisească că mama lui Cristos, fecioara, a zămislit”). De aici rezultă o ne-cesitate de a preciza că binele căsătoriei sunt copiii, însă nu deoarece au fost născuţi cu ajutorul ei, ci datorită faptului că în căsătorie vor fi primiţi și educaţi.

Refl ectând asupra fecioriei Mariei și a datoriilor re-ciproce ale soţilor, prin care unul nu poate să se con-sacre continenţei fără consensul celuilalt, sfântul Toma deduce că Maria trebuie să se fi consacrat lui Dumne-zeu împreună cu Iosif (cf. Summa Th eologica, III, q. 28, art. 4). Întrucât fecioria este darul lui Dumnezeu, căsătoria dintre Iosif și Maria a fost feciorelnică, pentru că a fost voită de Dumnezeu, iar soţii se vor ajuta reci-proc în dăruirea-împreună lui Dumnezeu.

Așadar, potrivit sfântului Toma, „fecioria” și „căsă-toria” nu se opun, dimpotrivă, ele fuzionează numai atunci când concordă în exprimarea „carităţii”. Maria și Iosif au experimentat în mod perfect bogăţia cari-tăţii, prin trăirea acestor două stări de viaţă, devenind astfel modele ale fecioriei și căsătoriei.

Această explicaţie tomistă a căsătoriei nu este repe-tată de A. M. Lépicier, care, urmându-l pe F. Suarez, vede esenţa căsătoriei în „unirea bărbatului și a feme-ii, cu care aceste persoane își acordă puterea și dreptul faţă de propriul corp în ordinea nașterii copiilor”. În exercitarea și folosirea acestei puteri, se poate în mod legal să se renunţe prin acord comun, prin intermediul unui vot sau unei propuneri.

În zilele noastre, se simte nevoia unei reîntoarceri la contextul biblic, pentru a situa căsătoria lui Iosif şi a Mariei.

3. În domeniul sculpturii

Căsătoria sfântului Iosif și a sfi ntei Fecioare Maria, descrisă în Mt, 1,18-25, este reprezentată și în dome-niul sculpturii. În acest pasaj evanghelic, sfântul Ma-tei descrie unul din visele sfântului Iosif. Acest vis este ilustrat în sculptură de sarcofagul din Puy (fi gura din dreapta reprezintă un fragment al sarcofagului, numit „La căsătoria Fecioarei”), care interpretează cele două episoade ale sale.

Vedem înaintea unui portic, îngerul învăluit în lu-mină, însă reprezentat fără aripi, apărându-i sfântului Iosif adormit. În scena următoare, îngerul stă în picioa-re între Maria și Iosif, care își strâng mâinile. Creneluri-le construcţiei care ocupă fundalul scenei sunt tăiate în formă de tau. Acest detaliu de arhitectură militară este remarcabil. Acesta se poate observa pe un sarcofag din Arles, unde fi gurează trecerea Mării Roșii, și mai poate fi cunoscut pe un mormânt la Nîmes; în sfârșit, el este vizibil pe monumente mai vechi, precum mozaicul lui Pompei și cele trei medalioane ale Imperiului Roman Timpuriu.

O ultimă scenă ocupă partea dreaptă a sarcofagului. Vom remarca mai întâi că porticul face loc la o grădi-nă plantată cu arbori mari, sub care se vede un per-sonaj învăluit în lumină, care se adresează unor două personaje. Această scenă poate primi interpretări, sau nu. O interpretare ar fi următoarea: arborii indică în mod cert că scena se petrece în paradis și se pare că-l vedem acolo pe Cristos, urmat de drepţii Legii vechi, pe care moartea și învierea sa i-a scos din locul celor morţi (inferī). Printre acești drepţi, patriarhi și profeţi, se găsește fără îndoială Iosif, căruia sarcofagul i-ar fi consacrat astfel întreaga sa faţă anterioară. Porţiunea inferioară a acestui basorelief a fost restituită. Acesta era altădată fi xat în partea sudică a Bisericii Saint Jean des Fontes Baptismaux, din Puy, de unde se va retrage în 1825, pentru a-l transfera la muzeu. Este de remarcat faptul că sculptura a avut grijă să accentueze gravidita-tea Fecioarei Maria.

Așadar, căsătoria sfântului Iosif și a sfi ntei Fecioare Maria este adevărată. Cei doi soţi își păstrează fecioria lor prin consacrarea amândurora lui Dumnezeu. Păs-trarea continenţei este posibilă datorită carităţii dintre soţii sfi ntei familii creștine. Binele acestei căsătorii sunt creșterea și educarea copilului Isus, Fiul lui Dumnezeu, zămislit prin puterea Duhului Sfânt în sânul preacurat al Sfi ntei Fecioare Maria.

Bibliografi e

V. Ermoni, „Joseph”, în Dictionnaire de la Bible, III, ed. F. Vigouroux, Librairie Letouzey et Ané, Paris 1926, col. 1670-1671.

H. Leclercq, „Joseph (sainte)”, în Dictionnaire d’archéologie chrétienne et de liturgie, VI, ed. F. Cabrol – H. Leclerq, Librairie Letou-zey et Ané, Paris 1926, col. 2662-2663.

T. Stramare, „Giuseppe”, în Nuovo Dizionario di Ma-riologia, ed. St. de Fiores – S. Meo, San Paolo, Milano 1986, 577-580.

Sergiu Balint

CCCCCCCCCCCCCăCăCCăCăCCăăăCăCCăCăCăCăCăCă ăăăăăăăăsăsăsăsăsăsătttootototototo iiiiiiiiiririririririaaaaaa fffffffffffffffffffffsffsfsfsfsfsfâââââââââââââââânnânânânânânttutututututulllllllllllllllllulululululuiiiiiiiiiiiiiii IIIIIIIIIIIIIIIIoooIoIoIoIoIo iiiiiiiiiiisisiisisisisisiffffffffffffffffffffffffffffffff iiiiiiiiiiiișșiișișișișișiș aaaaaaaaaaa ssssssssfifififififififififififififififififififififififififififififififififififififififififififififififififififififififi tttttttnnnttttnnnntnnntntntntntnt iiiiiiieieieeieieieieieieiei FFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFeccccccecccceccccecccecceciiiiiiiioioioooioiooooiioioioiooioiooiooioaaaraaaraaaraaraaraaaraararareeeeeeeeeeeeee MMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMaMMMMaaaMaMMMaMMMMaMaMMMMaMaMaMa iririririiriiririririrriiiriaaa,

C S

I

S F

M

Drumuri

deschise nr. 137

11

înnoiască şi s-o unească cu viața dumnezeiască. De aceasta picătură de sânge s-a servit, pentru ca să formeze, fără aju-torul omului, în pântecele Fecioarei celei curate, pe omul cel nou, pe modelul cel vrednic de urmat, pe Isus Cristos, care devine singurul și cel mai efi c ient mijloc de mântu-ire. Iar pentru aceasta trebuia consimțământul Fecioarei, adică trebuia un contract, un fel de căsătorie spirituală, între Creator şi creatură, între Fiul lui Dumnezeu şi natura omenească, reprezentată prin Sfânta Fecioară Maria, care trebuia să-l nască pe Cuvântul lui Dumnezeu.

Cine era Maria? Tânăra logodită cu un tâmplar numit Iosif; era o persoană absolut obișnuită, așa cum sunt toţi oamenii pe care, în anumite perioade ale istoriei, Dumne-zeu îi alege pentru ceva deosebit. Nu ar fi exclus ca și ea să fi așteptat împlinirea așteptării mesianice a poporului ales, și probabil că nu se gândea că tocmai ea ar putea fi mama Celui așteptat de veacuri. Tocmai de aceea ea se tulbură la auzul salutului îngerului Gabriel, dar nu își pierde credin-ţa, acceptând, în numele întregului neam omenesc, invi-taţia lui Dumnezeu de a intra în istoria noastră. Și să nu credem că atunci societatea era mai simplă ca acum. Roma își întindea dominaţia tot mai mult, şi odată cu legiunile ei, trimitea și un val de decadenţă morală și spirituală; în același timp, în epocă dominau curente de gândire şi de spiritualitate care aveau prea puţin în comun cu spiritu-alitatea iudaică. Iar acestea erau privite cu interes de clasa conducătoare din Palestina, aservită Acvilei romane.

Așadar, Cuvântul lui Dumnezeu vine la fraţii săi, dar ei nu au puterea şi lumina să-l primească, să-l asculte și să-l urmeze. Maria nu are de unde să știe cum va evolua decizia ei de ascultare și primire a planului lui Dumnezeu. Ea ac-ceptă cu entuziasm propunerea lui Dumnezeu, formulată de înger, şi se pune cu totul la dispoziţia Providenţei. Din relatările evanghelice știm cum avea să evolueze ascultarea ei; într-o anumită formă Fiat-ul ei s-a perpetuat până în momentul pătimirii lui Isus, Fiul ei. Privindu-l răstignit pe cruce, Maria nu încetează să creadă în cuvintele îngerului, chiar dacă, din punct de vedere omenesc, se afl a la limitele deznădejdii.

Mesajul Bunei-vestiri este unul de speranţă: accep-tând și urmând cu cea mai mare disponibilitate voinţa lui Dumnezeu, omul va fi fericit și se va realiza în mod de-plin, fi ind asociat la realizarea planului Providenţei, care are întotdeauna în vedere binele ultim al omului, care este mântuirea sa.

Andrei Dumitrescu

Ziua de 25 martie a fi ecărui an ne aduce în aten-ţie evenimentul Bunei-vestiri, care semnifi că anunţul pe care arhanghelul Gabriel îl face

cunoscut Mariei, precum şi intrarea în viaţa omenească a Fiului lui Dumnezeu.

Buna-vestire făcută Mariei inaugurează „plinirea timpu-lui” (Gal 4,4), adică împlinirea făgăduințelor și pregătirilor venirii lui Cristos. Maria este chemată să-l zămislească pe Fiul lui Dumnezeu. Încuviințând, a devenit Născătoare de Dumnezeu (Th eotokos).

Rădăcinile istorice ale acestei sărbători mariane sunt foarte vechi. O sărbătoare a „Vestirii Nașterii Domnului” se ținea în Răsărit încă din anul 550, la 25 martie. La Roma s-a introdus în sec. al VII-lea.

Uimindu-se de cele petrecute cu Maria, Sfântul Au-gustin își imaginează că se adresează îngerului, întrebând: „Spune-mi, îngere, de ce s-a petrecut aceasta cu Maria?”. Îngerul îi arată că răspunsul este cuprins chiar în cuvintele salutului: „Bucură-te, cea plină de har!” (cf. Sermo 291,6). Origene observă că niciodată un asemenea titlu nu a fost dat unei fi ințe omenești și nu mai apare în niciun alt loc din Sfânta Scriptură (cf. In Lucam 6,7).

Maria primește cu disponibilitate „valul de iubire” a lui Dumnezeu care se revarsă în ea. Și prin aceasta este o uceni-că desăvârșită a Fiului ei, care, în ascultare față de Tatăl, își împlinește libertatea și tocmai astfel își exercită libertatea, ascultând. Ea ne oferă un model de disponibilitate necon-diţionată în faţa planului lui Dumnezeu, şi totodată devine şi un model de generozitate totală.

Buna-vestire ne cuprinde pe toţi şi pe fi ecare în parte. Am putea crede că este un moment de mică importanţă în istoria mântuirii, dar îndrăznesc să spun că este un adevărat moment de cotitură, în care speranţele istorice ale Israelului își găsesc împlinirea în sânul fraged al Fecioarei Maria.

Iar arhanghelul, voind a-i lămuri minunea cea mai pre-sus de fi re, i-a spus că la Dumnezeu toate sunt cu putință şi i-a adus aminte de multele minuni pe care le făcuse Dum-nezeu, cu care Fecioara era familiarizată, ca orice evreu pios. Şi ca s-o lumineze mai bine, i-a vorbit de o minune petrecu-tă de curând, amintind de maternitatea Elisabetei, care era stearpă și înaintată în vârstă.

Cuvântul de umilinţă şi de supunere desăvârșită al Sfi ntei Fecioare Maria ne-a adus mântuirea. Ea a zdrobit capul șarpelui celui vechi şi a lucrat la mântuirea lumii; ea a veselit cerul şi a făcut să salte de bucurie pământul. Prin ea, neamul omenesc cel osândit la întuneric şi la moarte a văzut o lumină mare şi i s-a dat viața cea adevărată, deschizându-i porțile raiului.

Într-un anumit sens, această sărbătoare capătă şi un înţeles cristologic şi soteriologic. Dacă Adam a fost începutul omenirii celei vechi, afectată de păcat, Isus Cris-tos este începutul omenirii celei noi, care avea să fi e spălată de orice pată a păcatului prin sângele său. Dumnezeu, ca să-l facă pe cel dintâi om, a luat pământ şi, sufl ând în el duh de viață, l-a creat pe Adam – primul om, omul cel vechi. Iar ca să-l facă pe omul cel nou, Dumnezeu a luat o picătură de sânge din omenirea aceasta pe care trebuia s-o cureţe, s-o re-

î ii ăă ii ăă ii dd ii ăă DD

B -VB

-V


12

In anul 2010, în ciuda crizei economi-ce, care, printre altele, a năruit mul-te iniţiative culturale, s-a lansat un al

doilea fi lm despre viaţa sfi ntei Tereza Benedicta a Crucii (Edith Stein). Acest fi lm – în comparaţie cu primul – pentru noi, românii, are o însemnătate mult mai mare întrucât rolul principal al Sfi ntei Tereza Benedicta a Crucii este interpretat de ac-triţa româncă Maia Morgenstern. Aceasta nu este la prima interpretare de acest fel; astfel, în anul 2004 a interpretat rolul Preasfi ntei Fecioare Maria în fi lmul Patimile lui Isus.

Ceea ce iese la iveală din personalitatea sfi ntei Tereza Benedicta a Crucii este tocmai „determina-rea” ei, în viaţa sa totul este gândit și ales cu grijă, inclusiv trecerea prin ateism din tinereţe. Căuta-rea ei stăruitoare de sens face din ea o contestatară chiar în interiorul Bisericii. Suntem impresionaţi atât prin viaţa sa interioară profundă, cât și prin dorinţa de a învăţa de la cei cu mai multă expe-rienţă. Ea caută sensul în operele profesorilor, ale fi lozofi lor, ale teologilor și misticilor din trecut. Astfel ajunge să citească viaţa sfi ntei Tereza de

Avilla. Lectura acestei cărţi produce în sufl etul ei acel torent de har care avea să o transforme într-una dintre cele mai mari mistice ale creștinismului contemporan. Deviza ei de viaţă a fost „iubirea în-vinge teama” și a demonstrat acest lucru cu eroism în faţa nazismului, alegând moartea de martiră pentru ca adevărul să rămână veșnic viu.

Filmul se remarcă prin îmbinarea elementelor istorice și spirituale și este o bună ocazie de a cu-noaște viaţa și evoluţia interioară a primei evreice ridicată la cinstea altarelor. Ea a devenit unul din-tre cele mai impunătoare simboluri ale unei peri-oade marcate de suferinţa nazismului.

Durata fi lmului este de 110 minute și este în limba franceză cu subtitrări adiţionale în diferite limbi. Filmul poate fi achiziţionat de pe site-ul: www. amazon.com, la preţul de 25 $.

Andrei Blaj

idd

hhi

113377

Edith Stein: A șaptea camerăEdi

th Stein

: A șap

tea cam

eră

Drumuri

deschise nr. 137

13

Fiecare om cunoaște în viaţă momente în care planurile sale sunt schimbate de un eveniment neașteptat. Fie că e vorba de o

îmbolnăvire subită, de destrămarea unei prietenii în-delungate, de un faliment fi nanciar și/sau profesional, fi e că este vorba de rezultate școlare nesatisfăcătoare; toate acestea reprezintă diferite laturi ale aceleiași rea-lităţi sumbre pe care o numim eșec.

Atitudinea comună în faţa eșecului este una de compătimire sau de dispreţ; este foarte ușor să jude-căm persoana care a greșit, dar de cele mai multe ori judecata noastră este nedreaptă, centrată numai pe insuccesul sau încercarea prin car trece persoana re-spectivă.

Suntem tentaţi să credem că un insucces ne poate bloca proiectele iniţiale, ne poate orienta pe un drum de viaţă pe care nu l-am dorit și care va conduce pe un loc inferior în sfera idealurilor noastre. Dar eșecul ne poate trezi din „somnolenţa” unei existenţe comode, care blochează legătura noastră cu Dumnezeu. Dacă înțelegem rostul eșecului, ne înţelegem propria rea-litate de fi inţe fragile, limitate, puţin capabile să în-ţelegem rostul real al vieţii noastre. Eșecul ne poate strivi dacă nu îl acceptăm, dacă nu-l integrăm în viaţa noastră și nu-l privim cu ochii credinţei.

Eșecul, fără acceptarea lui prin credinţă, ne va sfâ-șia în interior, va întuneca soarele vieţii noastre, și va spori noaptea neîncrederii, a mâniei și a urii.

Câte tensiuni nu s-ar evita dacă am ști să citim co-rect mesajul pe care ni-l transmite un eșec?

Eșecul face parte din „bagajul” crucii, care ne este dată pentru a ne asemăna și noi cu Fiul lui Dumnezeu, care înțelege cel mai bine greutatea unui eșec. Putem învăţa multe în urma unui eșec! Putem învăţa cum să

ne apropiem de credinţă, cum să ne abandonăm în vo-inţa lui Dumnezeu, cum să facem din întreaga noastră viaţă o rugăciune de mulțumire pentru atâtea semne de iubire din partea lui Dumnezeu, semne care apar tocmai în momentele cele mai grele ale vieţii.

Şi ca să nu dau impresia că vorbesc prea idealist, propun modelul sfântului Augustin, care nu mai are nevoie de nici o prezentare. Ştiind să-şi accepte falimentul moral şi tinerețea zbuciumată, a fost capabil să devină o călăuză smerită şi plină de înţelepciune către Cristos.

Eșecul este un deșert care încearcă, de fapt, calitatea inimii omului. Am putea spune că este un rău necesar fără de care nu am putea aprecia calitatea adevăratelor valori ale vieţii.

Eșecul bine asumat devine un ferment indispen-sabil pentru maturizare, pentru a putea găsi posibile răspunsuri la întrebările inerente ale vieţii.

Să căutăm, așadar, să nu ne lăsăm doborâţi de eșe-curile noastre; ele nu se pot repeta la nesfârșit. După ploaie, răsare întotdeauna soarele.

Viaţa este cea mai înaltă școală la care este admis orice om; dar nu promovează decât acela care este ca-pabil să treacă și să accepte într-adevăr valoarea inefa-bilă a unui eșec.

Andrei Dumitrescu

Despre eșecDespre eșec


14

Chiar şi iepurele, animal fricos din fi re,Când stomacul nu-i cântă a bine,

Şi temeri, şi convingeri dă de-o parteNumai stomacul și pielea să-și scape.

Timp de-o săptămână, furișându-se în pădure,Iute, iute de la animale apuca să fure.

În felul acesta, a prins curaj, nu glumă, urechiatul,Încât animalele au fost nevoite să convoace sfatul

În afl area hoţului ce hrana le-o furaIar liniștea, ordinea pădurii o tulbura.

Leul, stăpânul junglei, din frunte, cazul cercetaŞi, rând pe rând, pe fi ecare chestiona.

- Din tot ce-am strâns cu greu astă vară,Jumătate de avut, într-o noapte să-mi piară?Zise veveriţa precipitată. E de neconceput!

Păcat că, pe hoţ nici eu nici alţii nu l-am văzut!

- N-am zărit nimic din înălţimi,Ceva să atragă atenţia în mulţimi.Eu cred că a fost vulpea cea șireată!

- Nu cred, de când a fost dată-n judecatăS-a retras la marginea pădurii,

Ba chiar s-a cuminţit, după cum zic unii.Așa se încontrau un vultur și-un bursuc,

Încât s-a creat un adevărat balamuc.

- Prieteni, le zise bufniţa cu calm. AscultaţiCu mare atenţie, după care judecaţi!

Din câte am observat în noapte,Urechi mari, hoţul pare să poarte.

- Să căutăm, hotărî leul, pe acela ce-i urecheat,Să nu-l lăsăm să scape de noi nemustrat!

Atunci, iepurele, stând mai deoparte,Pe loc, isteţ, urechile și-a dat pe spate,

Şi nimeni dintre cei prezenţi nu-l bănuiaC-ar fi în stare de așa o faptă rea.

Astfel că, singurul urecheat, măgarul a fost găsitCare, nevinovat fi ind, se afl a la locul și timpul nepotrivit.

Remus-Alin Toma

Urechiat l Ur

echiat

l

Drumuri

deschise nr. 137

15

Doamne, nu sta deoparte, tăria mea, grăbește-te să mă ajuţi (Ps 22,20)

Doamne!, Doamne! Strig, răspunde-mi! Pentru ce m-ai părăsit ?Pentru ce-s trădat de Iuda? Pentru ce sunt biciuit?Pentru ce-s trimis la moarte și cu spini încoronat?

Pentru ce-s bătut în cuie și pe cruce înălţat?

Zi și noapte strig spre tine, dar nu-mi spui niciun cuvânt.Nu am liniște și pace, deși gem și mă frământ.

Nu sunt om, sunt doar un vierme, huiduit sunt și scuipat;Eu mi-am pus speranţa-n tine și de aceea-s condamnat.

M-au împresurat dușmanii. Urlă, sfâșie și rag;Inima mi se topește, oasele mi se desfac.

Un pustiu mi-i cerul gurii, nu mai pot nici să vorbesc,Stau culcat în praful morţii, sufăr, plâng, mă tânguiesc.

Câini în haită mă-mpresoară, dau năvală într-ascuns;M-au mușcat, au rupt din mine, palmele mi le-au străpuns.

Oasele mi-s numărate, fără haine am rămas,Şi având doar o tunică, sorţii pentru ea au tras.

Dar te rog: nu sta deoparte, vino-mi azi în ajutor,Scapă-mă de foc și spadă, bunul meu Apărător.Nu lăsa să mă sfâșie câini turbaţi și dinţi de lei,Ca să-ţi pot vesti-ndurarea s-o audă fraţii mei.

Cei ce-aveţi de Domnul frică, vă îndemn să-l lăudaţi,Cântece de preamărire azi vă chem să-i înălţaţi,

Căci ascultă cu iubire glasul omului sărman,Nu îl lasă-n strâmtorare și îl scapă de dușman.

Laudă-ţi aduc, o, Doamne! Ce-am promis, azi împlinesc.Sufl etu-mi îţi aparţine, pentru tine eu trăiesc.

Cei pe care pentru tine azi, prin cruce, i-am născutVor vesti cu bucurie: „Domnul astea le-a făcut!”

Petru Ciobanu

PSALMUL 22PSALMUL 22


16

Ce înseamnă de fapt astenia de primăvară si care sunt remediile ei, pentru toţi cei care sunt cuprinşi

de ea?În primul rând, simptomele asteniei de

primăvara sunt cele de oboseală, iritare, stare de melancolie, de abatere şi apar din cauza faptului că celulele obosesc.

Pe parcursul sezonului rece, aportul de vitamine şi minerale scade datorită alimentaţiei nesănătoase şi astfel efortul depus în acest sezon duce la epuizarea celulelor care, o dată cu începerea sezonului cald, a primăverii, tind să consume mai multă energie decât produc. Acest lucru duce la un dezechilibru în organism şi astfel apare astenia de primăvară.

Un alt lucru care duce la dezechilibru, îl reprezintă scurtarea anotimpurilor care face ca intensitatea razelor solare să se schimbe radical şi brusc şi astfel, pe timpul iernii, razele solare sunt slabe, iar la început de primăvara devin mult mai puternice.

Trebuie să ştim că astenia nu este o boală propriu-zisă, ci un simptom, o tulburare, o stare de slăbiciune, de disconfort fi zic si psihic, care apare o dată cu începutul primăverii. În această perioadă, organismul nostru trebuie să facă faţă nu doar schimbărilor de temperatură şi luminozităţii crescute, dar este nevoit să se adapteze unui nou stil de viaţă. Pentru aceasta, el are nevoie de resurse energetice.

În aceste condiţii, dacă organismul nostru se confruntă cu un defi cit de vitamine şi minerale, cauzat de alimentele nesănătoase consumate, în general, în timpul iernii, atunci sunt şanse mari să fi m victime ale asteniei. De ce? Pentru că lipsa de vitalitate cauzată de carenţele alimentare reprezintă unul dintre factorii care favorizează instalarea asteniei de primăvara.

Pe lângă aportul insufi cient de vitamine şi

minerale, alte cauze ale asteniei sunt lipsa exerciţiilor fi zice şi bolile de sezon, cum ar fi gripa.

Cum ştim dacă s-a instalat astenia de primăvara?

Există mai multe simptome care indică o posibilă astenie. Iată care sunt cele mai frecvente dintre ele:

• Stări de continuă oboseală si somnolenţă• Lipsa de energie• Pasivitate şi putere de concentrare redusă• Disconfort, iritabilitate şi anxietate• Cefalee şi palpitaţii• Lipsa tonusului şi scăderea formei fi zice• Scăderea sau creşterea poftei de mâncare

şi, implicit, probleme de greutate• Buimăceala

Atunci când ne confruntăm cu una sau mai multe dintre aceste stări, este bine să luăm în considerare faptul că astenia poate duce la afecţiuni mai grave, cum ar fi , printre altele, şi depresia. Prin urmare, trebuie să cunoaştem şi consecinţele sau riscurile pe care le presupune astenia.

Care sunt consecinţele asteniei?

Cea mai serioasa afecţiune cauzată de astenie este depresia. Aceasta se caracterizează printr-o stare de tristeţe acută, de pierdere a încrederii în sine. Partea gravă este că, după dispariţia asteniei, depresia rămâne. Ea necesită, în cele mai multe cazuri,

Astenia de primăvarăAst

enia d

e primă

vară

i l l l i i li

Drumuri

deschise nr. 137

17

tratament de specialitate.Atunci când suferim de astenie, nu mai

suntem la fel de ordonaţi, de atenţi şi de prompţi în rezolvarea anumitor probleme. Aşadar, astenia ne afectează nu doar viaţa personală, ci şi performanţele la locul de muncă.

Chiar dacă suntem persoane calde şi sociabile, s-ar putea ca, în această perioadă, să manifestăm o oarecare indiferenţă faţă de cei apropiaţi. Cauza este una singură: astenia de primăvară.

Această tulburare are efecte negative şi asupra sănătăţii noastre fi zice. Una dintre bolile pe care le determină este anemia. Cauzele acesteia se regăsesc, evident, în defi citul de vitamine şi minerale cu care ne confruntăm în această perioadă.

Cum putem combate efectele asteniei?

Cele mai bune remedii pentru tratarea asteniei de primăvara se regăsesc în alimentaţie, în odihnă şi în exerciţiile fi zice.

1. AlimentaţiaÎn această perioadă, este bine să

consumăm cât mai multe legume proaspete. Ele sunt bogate în vitamine şi cresc rezistenţa organismului. Verdeţurile de sezon sunt excelente mai ales pentru persoanele care suferă de anemie. Astfel, salata verde, urzicile şi spanacul fac minuni în tratarea asteniei.

Alte alimente utile în astenia de primăvara sunt fructele, în special cele cu un conţinut bogat în vitamina C, cum sunt merele şi citricele. De asemenea, măceşele contribuie cu succes la reducerea stărilor de oboseală cronică.

Datorită complexului de vitamina B, drojdia de bere ajuta la refacerea formei

fi zice si psihice. Este indicat să luăm zilnic o linguriţă de drojdie de bere, amestecată cu miere. O alta recomandare este să consumăm cât mai multe lichide, deoarece acestea detoxifi că organismul.

2. Cura de vitamine şi mineraleDacă suferim de simptome severe ale

asteniei, atunci s-ar putea ca vitaminele pe care organismul nostru le ia din alimente să nu fi e sufi ciente. Prin urmare, avem nevoie de suplimente nutritive. De reţinut este faptul că acestea nu înlocuiesc o alimentaţie variată, ci o completează.

Astfel, vitaminele A si C cresc rezistenţa organismului la infecţii, iar vitamina B12 combate anemia. Fierul creşte rezistenţa organismului la infecţii şi îmbunătăţeşte vederea.

3. OdihnaPentru că în timpul somnului organismul

nostru se reface şi acumulează energie pentru ziua următoare, este important să ne respectăm orele de somn. Astfel, vom face faţă mai bine efectelor negative ale asteniei.

4. MişcareaFie că preferăm o plimbare prin parc, în

aer liber, mişcarea este esenţială în această perioadă. Astfel, ne vom ajuta organismul să se adapteze mai uşor la schimbările cărora trebuie să le facă faţă. În plus, mişcarea este o sursă de energie, de care avem atât de mare nevoie la început de primăvară.

Daca vom tine cont de aceste sfaturi, ne vom bucura mai mult de ghiocei, de soare, de pomii înfl oriţi… de primăvară. Vom avea energie cât pentru un an întreg şi multă poftă de viaţa. Vom fi optimişti şi mereu cu zâmbetul pe buze. Vom învinge astenia şi vom trăi fericiţi sentimentul unui nou început.

Ovidiu Bejenaru

Astenia de primăvară

18

Drumuri

deschise nr. 137

Să mai râdem puţin...Să m

ai râde

m puţin

...Doi orbi la cinematograf.Se aşează în ultimul rând. Peste 2 minute unul îl intreabă pe celălalt:– Vezi ?– Nu !!!– Atunci hai mai în faţă !!!

- Ce se întîmplã atunci cînd un proprietar de Dacia 1300 face plinul la maşinã ?- Se dubleazã valoarea maşinii.

Un tovarăş tocmai iese din sediul miliţiei şi, epuizat, se sprijinã de un pom. Un trecãtor se apropie de el, în-trebând:- Nu vã supãraţi, nu ştiţi unde se bate la maşinã ?- Nu ştiu, pe mine m-au bãtut manual …

- De ce se rupe o bancã când se aşeazã un poliţist pe ea ?- Cine e mai deştept cedeazã primul.

Se duce fi ul lui Bin Laden la şcoală... În timpul lecţiei, profesoara îl ridică în picioare şi îl întreabă : - Care este cea mai înaltă clădire din New York ? Acesta răspunde fără ezitare: - Empire State Building ! Bineînţeles, toţi încep să râdă. Normal că cele mai înalte clădiri sunt Gemenii... Pleacă copilul supărat acasă, se duce la Bin Laden şi îi spune tot ce s-a întâmplat. Se gândeşte puţin Bin Laden şi îi spune: - Lasă fi ule că se rezolvă ...

Un om pleacă de la serviciu în pauza de masă, şi, grăbit, dă o fugă la bancă să plătească o factură.Ajunge la bancă, intră şi vede fericit că nu mai e nimeni...Se apropie de ghişeu:- Bună ziua... am de plătit o factură, vă rog!Casieriţa:- Vă rog să vă întoarceţi la coadă, şi să vă aşteptaţi rândul, ca toata lumea...Omul nostru, nedumerit, se uită în jur, iese din bancă, apoi intră din nou, tot nimeni... aşteaptă puţin, apoi merge la casierie:- Bună ziua... am de plătit o factură, vă rog.Casieriţa îl invită iar să aştepte la coadă până-i vine rân-dul.. la care omul nostru se întinde peste ghişeu şi-i arde o palmă sănătoasă!Casieriţa, contrariată:- Cine-a dat?Omul nostru răspunde:- Nu ştiu, nu vezi ce aglomeraţie e aici?

Melcul fugea prin pădure ca dementul. La un moment dat se întâlneşte cu ursul:- Melcule, de ce fugi, mă?- Fugi cât mai poţi; a venit DNA-ul prin pădure şi arestează tot!- Păi ce treabă ai tu cu DNA-ul?- Cum ce treabă am? Eu casă, nevasta mea casă, fi -miu casă... de unde atâţia bani?Pleacă melcul, fuge şi ursul şi se întâlneşte cu struţul:- De ce fugi, ursule?- Bă, a venit DNA-ul prin pădure şi arestează tot!- Nu văd ce treabă ai tu cu DNA-ul...- Păi eu blana , nevasta mea blană , fi -miu blană, de unde atâţia bani?Se gândeşte ce se gândeşte struţul şi, după câteva minute o ia şi el la fugă. Într-un luminiş se întâlneşte cu maimuţa:- De ce fugi, struţule?- Cum? N-ai auzit? A venit DNA-ul prin pădure şi arestează tot!- Păi ce treabă ai tu cu DNA-ul?- Eu trăiesc pe picior mare, nevasta mea pe picior mare, fi -miu pe picior mare... trage şi tu concluzia... de unde atâţia bani?O rupe la fugă şi maimuţa, dar după 50 metri se opreşte:- Stai aşa... Da’ eu de ce fug? Ce să-mi facă mie DNA-ul? Eu în fundul gol, nevasta mea în fundul gol, fi -miu în fundul gol!

Se duce unul în vacanţă şi îl întreabă pe ghid dacă sunt crocodili pe-acolo; ăsta îi răspunde că nu. Începe omul să înoate liniştit, când observă nişte pete întunecate în apă, la câţiva metri de el. Se întoarce către ghid:– Sigur nu sunt crocodili aici?– Nu, că le e frică de rechini.

După un accident al unui elicopter, în cutia neagră s-au auzit vorbele:- Stinge odată ventilatorul ăla că mă trage curentul!

Drumuri DeschiseNr. 137 Februarie-MartieRevista studenţilor Institutului Teologic Romano-Catolic “Sfântul Iosif” Iaşi

Adresa

Redacţia Drumuri DeschiseStr. Theodor Văscăuţeanu nr. 6Ro - 700462Tel: 0232/225228E-mail: [email protected]://www.editurasapientia.rohttp://www.itrc.ro

Documents

Drumuri Deschise Nr. 137