dreptul mediului 2013 EPM

ALEXANDRINA ZAHARIA ADRIANA PAȘCAN

Legislaţia protecţiei mediului

Reglementări privind:

• Protecţia juridică a solului • Protecţia juridică a apelor • Protecţia juridică a atmosferei • Protecţia juridică a faunei terestre şi acvatice • Protecţia juridică a animalelor • Protecţia juridică a păsărilor • Protecţia juridică a ariilor protejate şi a monumentelor naturii • Protecţia juridică a Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării” • Protecţia juridică a florei • Protecţia juridică a aşezărilor umane • Regimul juridic al produselor, substanţelor toxice şi deşeurilor de orice fel • Regimul juridic al îngrăşămintelor chimice şi al produselor pentru protecţiea

plantelor • Regimul activităţilor nucleare • Răspunderea juridică în domeniul protecţiei mediului

Ediția a II-a

Editura Zigotto Galați

Galaţi, 2010

Capitolul I

Consideraţii generale privind mediul

1. Noţiunea de mediu. Definiţie. Reglementare

Prin mediu1 se înţelege natura înconjurătoare alcătuită din totalitatea factorilor externi în care se află fiinţele şi lucrurile. Noţiunea de mediu înconjurător face parte din noţiunile fundamentale care stau la baza ecologiei ca ştiinţă. Cuvântul ecologie provine din cuvintele greceşti oikos, care înseamnă loc de trai, adăpost, casă şi logos, care înseamnă ştiinţă, studiu. Pentru prima dată ecologia a fost definită în anul 1866 de omul de ştiinţă, biologul german, Ernst Haeckel (1834-1919), ca fiind „ansamblul cunoştinţelor ştiinţifice despre relaţiile organismului cu mediul extern”. Termenul de ecologie s-a impus, în opinia publică occidentală după 1970, iar în Europa centrală şi de est , cu precădere în ultimele decenii cu precădere. În esenţă, ecologia, ca ştiinţă studiază interacţiunile dintre fiinţele vii şi mediul lor.

Savantul român Emil Racoviţă a dat o definiţie completă mediului înconjurător ca fiind „totalitatea înfăptuirilor, fenomenelor şi energiilor lumeşti ce vin în contact cu o fiinţă, de care depinde soarta acesteia şi a căror acţiune provoacă o reacţiune în zisa fiinţă”2.

Ulterior, sintagmei mediu înconjurător i s-au dat şi alte definiţii, mai ample, raportat la evoluţia ştiinţei şi a nevoilor stringente de protecţie a vieţii pe Terra.

Astfel, prin Directiva din 27 iunie 1967 (reglementare comunitară) mediul a fost definit ca fiind „apa, aerul., solul şi relaţiile dintre ele, precum şi relaţiile dintre acestea şi organismele vii”.

În Proiectul de Pact Internaţional privind Mediul şi Dezvoltarea mediul înconjurător a fost definit ca fiind „materia în ansamblul său, resursele naturale, inclusiv patrimoniul cultural şi infrastructura umană indispensabilă activităţilor social-economice”.

Convenţia privind răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de activităţi periculoase pentru mediu, redactată de Consiliul Europei şi deschisă spre semnare la Lugano la 21 iunie 1993 în cadrul definiţiilor cuprinse în art. 2 la pct. 10 a menţionat că:

„ Mediul cuprinde:

− resursele naturale abiotice şi biotice, cum sunt: aerul, apa, solul, fauna şi flora, precum şi interacţiunile între aceşti factori; 1 Dicţionarul Explicativ al Limbii române, Ediţia a-II-a, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 617; În „Le Grand Larousse” din 1972 mediul a fost definit ca fiind „ansamblul elementelor naturale şi artificiale care condiţioneză viaţa umană”; 2 Şt. Vancea, Curs de ecologie generală, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi,1972, p. 17.

− bunurile care compun moştenirea culturală; şi

− aspectele caracteristice ale peisajului”

De reţinut că factorii de mediu se împart în factori abiotici şi factori biotici.

În categoria factorilor abiotici intră: căldura, lumina, forţele mecanice, fenomenele acustice, vremea, clima ş.a.

Factorii biotici se manifestă prin relaţii de reciprocitate între diverse organisme, cum ar fi, relaţii de ajutorare sau de concurenţă între indivizii aceleiaşi specii, ansamblul agenţilor patogeni sau al duşmanilor şi alte forme de vieţuire a organismelor vegetale şi animale.

În Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, aprobată prin Legea nr. 265/20063 „mediul reprezintă ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstare şi sănătatea omului”. Rezultă, aşadar, că „ mediul” este alcătuit din: atmosferă, biosferă, geosferă, stratosferă, şi cosmos.

În esenţă, prin mediu se înţelege totalitatea factorilor naturali şi a celor creaţi prin activităţi umane care în strânsă interacţiune influenţeză echilibrul ecologic, bunăstarea şi sănătatea omului.

2. Scurt istoric privind legiferarea ocrotirii mediului

în ţara noastră

În ţara noastră au existat, încă din cele mai vechi timpuri, preocupări şi iniţiative în ocrotirea naturii. În operele cronicarilor Ion Neculce şi Dimitrie Cantemir întâlnim asemenea mărturii. Domnitorul Moldovei, Ştefan cel Mare (1457-1504) fiind preocupat de protejarea vânatului şi a altor resurse naturale a dat „legea braniştei” – loc interzis vânatului, pescuitului, păşunatului vitelor şi cositului fânului fără voia stăpânului. Şi în Ţara Românească şi în Transilvania au existat preocupări pentru protecţia mediului şi au fost date hotărâri în ceea ce priveşte ocrotirea naturii şi a vânatului. Mai târziu, în perioada modernă, în Moldova în anul 1843 şi în Ţara Românească în anul 1848 au fost introduse unele dispoziţii privind exploatarea pădurilor.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea a luat naştere o amplă mişcare pentru ocrotirea naturii, declanşată de medici, biologi şi artişti (scriitorul C. Hogaş, pictorul N. Grigorescu), iar la începutul secolului XX a apărut legislaţia ecologică. Prima lege pentru protecţia

3 Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 586 / 06 / 07.

monumentelor naturii a fost adoptată la 7 iulie 1930. După al doilea război mondial, la 17 octombrie 1950 prin Decretul nr. 237, ocrotirea naturii a devenit o problemă de stat.

La data de 20 iunie 1973 a fost adoptată Legea4 privind protecţia mediului înconjurător nr. 9, care în art. 5 a definit mediul înconjurător ca fiind „totalitatea factorilor naturali şi ai celor creaţi prin activităţi umane care, în strânsă interacţiune, influenţează echilibrul ecologic, determină condiţiile de viaţă pentru om şi dezvoltarea societăţii”. Prin această lege au fost supuse protecţiei, pe lângă factorii naturali (aerul, apa, subsolul, pădurile, orice altă vegetaţie terestră şi acvatică, rezervaţiile şi monumentele naturii), aşezările omeneşti şi ceilalţi factori creaţi prin activităţile umane.

Constituţia României din 1991 aprobată prin referendum a statuat, în ceea ce priveşte protecţia mediului, că „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului.....” (art. 41 alin. 6). Apoi, Legea nr. 137/19955 a avut ca obiectiv reglementarea protecţiei mediului pe baza principiilor şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societăţii şi a consacrat noi principii, precum principiul precauţiei în luarea deciziei, principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor, principiul „poluatorul plăteşte”.

Din punct de vedere organizatoric, prin Hotărârea Guvernului nr. 264/12.04.1991, s-a înfiinţat Ministerul Mediului. De la înfiinţare, în timp, acest minister a avut mai multe denumiri, şi anume, Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului, Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor, Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile, iar în prezent (2010) Ministerul Mediului şi Pădurilor.

În ceea ce priveşte drepturile fundamentale ale cetăţenilor, pentru prima dată statul român a recunoscut, oricărei persoane, dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic în art. 35 din Constituţia României, revizuită în 2003. Totodată, s-a statuat obligaţia statului de a asigura cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept, precum şi obligaţia persoanelor fizice şi juridice de a proteja şi ameliora mediul înconjurător.

Sediul materiei privind protecţia mediului îl constituie: Constituţia României, revizuită, Legea nr. 265 din 29 iunie 2006 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/20056 privind protecţia mediului; Codul silvic aprobat prin Legea nr.

4 Publicată în Buletinul Oficial nr. 91/23.06.1973; 5 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 304/30.12.1995, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70/17.02. 2000, abrogată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/22.12.2005 privind protecţia mediului publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1.196/30.12.2005, aprobată cu modificări prin Legea nr.265/29.06.2006 publicată în monitorul Oficial al României, Partea I nr. 586/06.07.2006; 6 În expunerea de motive a fost subliniată necesitatea îndeplinirii angajamentelor asumate de ţara noastră în procesul de integrare europeană, iar pentru realizarea acestora a fost imperios necesar adoptarea acestei ordonanţe, în baza căreia să fie adoptată legislaţia subsecventă în domeniul protecţiei mediului. S-a avut în vedere crearea unui cadru unitar care să statueze principiile care guvernează întreaga activitate de protecţie a mediului şi care trasează direcţiile de reglementare a activităţilor economice în vederea atingerii obiectivelor dezvoltării durabile, interese care vizează interesul public şi care constituie situaţii de urgenţă extraordinare;

46/2008; Legea apelor nr. 107/1996, modificată; Legea nr. 407/09.11.2006 vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic,modificată; Legea privind desfăşurarea în siguranţă, reglementarea, autorizarea şi controlul activităţilor nucleare nr.111/1996, republicată; Ordonanţa de urgenţă nr. 243/28.11.2000 privind protecţia atmosferei, modificată; Legea muntelui nr.347/2004; Legea nr. 350/06.07.2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismului, modificată, ş.a.

3. Protecţia mediului şi strategia dezvoltării

Protecţia mediului constituie un obiectiv de interes public major care se realizează pe baza principiilor şi elementelor strategice în scopul dezvoltării durabile7 a societăţii. Principiile sunt reguli esenţiale şi generale de a căror respectare depinde calitatea vieţii generaţiilor prezente, pe de o parte, iar pe de altă parte se asigură protecţia mediului care realizată în adevăratul sens al cuvântului constituie o reală investiţie pentru viitor, de care beneficiază generaţiile viitoare. Strategia constă în arta de a planifica şi adopta pe termen scurt, mediu şi lung programele de dezvoltare a mediului, pregătirea (instruirea şi educarea) populaţiei cu privire la calitatea mediului şi utilizare durabilă a resurselor naturale, precum şi antrenare publicului în lupta împotriva poluării.

Dezvoltarea durabilă reprezintă un scop pe termen lung şi trebuie adaptată condiţiilor specifice fiecărei ţări, fără a exclude colaborarea internaţională. În acest sens, vor fi avuţi în vedere mai mulţi factori, printre care amintim: mărimea şi continua creştere a populaţiei, scăderea continuă a resurselor materiale, decalajul unor ecosisteme8 pe termen lung, aspectele dificile ale relaţiei mediu-economie ş.a.

În luna iulie 1999, Guvernul României a adoptat Strategia naţională a dezvoltării durabile, iar ca strategii sectoriale în domeniul protecţiei mediului au fost aprobate: Strategia dezvoltării durabile a silviculturii româneşti în perioada 2000-2020; Strategia protecţiei mediului în România în perioada 2000-2020; Strategia dezvoltării durabile a apelor în perioada 2000-2020 ş.a.

La strategia protecţiei mediului au fost avute în vedere resursele naturale ale României, stadiul dezvoltării economice şi sociale, precum şi calitatea factorilor de mediu (aer, sol, floră, faună ).Strategia protecţiei mediului a impus elaborarea unui Program Naţional de Acţiune ce conţine obiective şi sarcini planificate în timp, spaţiu cu precizarea costurilor.

7 Dezvoltare durabilă, în materia protecției mediului, este acel tip de dezvoltare care asigură satisfacerea nevoilor prezente, fără a compromite posibilitatea satisfacerii nevoilor generațiilor viitoare. În O.U.G. nr.195/2005, conceptul de dezvoltare durabilă a fost definit ca fiind acel tip de „dezvoltare care corespunde necesităților prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a‐şi satisface propriile necesități.”

8 Ecosistemul este un complex dinamic de comunităţi de plante, animale şi microorganisme şi mediul lor de viaţă, care interacţionează într-o unitate funcţională.

4. Conferinţele mondiale în domeniul protecţiei mediului

şi principalele documente adoptate

Dezvoltarea durabilă este un concept nou, care îşi are originea în Strategia de Conservare Mondială elaborată în anul 1980 de Uniunea Internaţională pentru Conservarea Resurselor Naturale. Sintagma „ dezvoltare durabilă” a fost introdusă în dreptul mediului la Conferinţa Internaţională a Mediului organizată în anul 1992 la Rio de Janeiro însă, preocuparea pentru calitatea şi protecţia mediului a fost pusă în discuţie la Stockholm în anul 1972 la prima Conferinţă Mondială a Naţiunilor Unite la care au participat 118 state. Ordinea de zi a acestei Conferinţe a cuprins:

- planificarea şi gestionarea aşezărilor umane în vederea asigurării calităţii mediului înconjurător;

- gestionarea resurselor naturale ale mediului, aspecte educative, sociale şi culturale ale problemelor de mediu.

Declaraţia comună şi recomandările formulate în urma dezbaterilor la această conferinţă au fost adresate ţărilor membre O.N.U. În baza Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu au fost elaborate o serie de proiecte având ca obiective supravegherea gradului de poluare a oceanului planetar, prevenirea şi combaterea degradării solului, împiedicarea defrişării pădurilor ş.a. Cel mai important document adoptat în cadrul Conferinţei a fost Declaraţia asupra mediului înconjurător, care cuprinde drepturile şi obligaţiile în acest domeniu. Tot la această Conferinţă a fost adoptat Planul de acţiune pentru mediu, care cuprinde 109 recomandări adresate statelor pentru protecţia mediului grupate în trei categorii de probleme, cum ar fi:

- evaluarea mediului (analiza, cercetarea, supravegherea şi schimbul de informaţii privind mediul);

- gestiunea mediului (în ceea ce priveşte aşezările umane şi resursele naturale); - măsurile de susţinere (informarea şi educarea publicului, formarea de specialişti în

domeniu ). Ziua de 5 iunie a fost proclamată „Ziua Mondială a Mediului Înconjurător”.

Adâncirea crizei ecologice impune protecţia şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu, precum şi o nouă atitudine pentru realizarea unui nivel ridicat de protecţie a mediului, în întregul său. Dezvoltarea economică a unei ţări nu trebuie separată de problemele ecologice. Economia şi ecologia se întrepătrund tot mai mult la nivel local, regional, internaţional într-o reţea de cauze şi efecte.

Din anul 1972 când a avut loc Conferinţa asupra mediului la Stockholm omenirea a început să recunoască faptul că problemele mediului sunt inseparabile de cele ale bunăstării şi de procesele economice în general. De aceea, Comisia Mondială asupra Mediului şi

Dezvoltării de pe lângă O.N.U, printre recomandările făcute, s-a referit la împlementarea conceptului de „dezvoltare durabilă”. Acest concept a fost recomandat de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluţia nr.42/1987, ca principiu director al strategiilor şi politicilor naţionale în domeniul evoluţiei economice şi protecţiei mediului.

A urmat apoi Conferinţa pentru mediu şi dezvoltare de la Rio de Janeiro din anul 1992, la care a au participat 189 de state fiind denumită şi Conferinţa Mediului sau Conferinţa mileniului II. Scopul Conferinţei a fost acela al elaborării de strategii şi măsuri care să contribuie la combaterea degradării mediului înconjurător în toate ţările, în contextul dezvoltării durabile şi optime din punct de vedere al mediului. Documentele adoptate la această Conferinţă au fost:

-Declaraţia de principii numită şi „Carta Pământului” în care sunt enumerate principiile după care omenirea trebuia să se conducă în relaţiile interumane, precum şi în relaţiile dintre om şi natură;

-„Agenda 21”, care propune tuturor popoarelor şi statelor lumii un nou mod de viaţă, reprezintă un program de acţiune ce va fi aplicat de guverne, organizaţii ale Naţiunilor Unite şi grupuri sectoriale independente, în fiecare sector unde activitatea economică a omului afectează mediul înconjurător.

La reuniunea mondială care a avut loc în perioada 26 august- 4 septembrie 2002 la Johannesburg a fost adoptată o declaraţie privind dezvoltarea durabilă, care cuprinde 37 de puncte grupate în şase capitole.

Capitolul intitulat „De la Stockholm la Rio de Janeiro şi la Johannesburg” cuprinde în punctele 8-10 „drumul comun către o lume care respectă şi implementează viziunea dezvoltării durabile”, parcurs între cele tei „summit-uri verzi” organizate sub egida O.N.U.

Capitolul intitulat „Angajamentul nostru pentru dezvoltarea durabilă” (pct. 16-30), cuprinde o serie de măsuri printre care amintim: stabilirea de parteneriate constructive pentru schimbarea şi pentru realizare ţelului comun de dezvoltare durabilă (pct.16); eradicarea problemelor mondiale care ridică ameninţări severe asupra dezvoltării durabile (pct.19); antrenarea sectorului privat în parteneriatul pentru dezvoltarea durabilă (pct. 24) ş.a.

Având în vedere importanţa conţinutului redăm mai jos, Declaraţia de la Johannesburg privind dezvoltarea durabilă, 2002:

„De la originile noastre spre viitor

1. Noi, reprezentanţii popoarelor lumii, reuniţi la Summit-ul Mondial pentru Dezvoltare Durabilă în Johannesburg, Africa de Sud, din 2-4 septembrie 2002, reafirmăm angajamentul nostru pentru dezvoltare durabilă.

2. Ne angajăm să construim o societate globală echilibrată şi atentă, cunoscătoare a necesităţilor pentru demnitatea umană a tuturor.

3. La începutul acestui Summit, copiii lumii ne-au vorbit într-o voce simplă dar clară că viitorul le aparţine şi, în consecinţă, ne-au provocat pe toţi să ne asigurăm prin acţiunile noastre că ei vor moşteni o lume liberă de umilinţe şi de indecenţa generată de sărăcie, degradarea mediului şi modelele de dezvoltare nedurabile.

4. Ca parte a răspunsului nostru către aceşti copii, care reprezintă viitorul nostru colectiv, noi toţi, provenind din oricare colţ al lumii, informaţi prin diferite experienţe de viaţă, suntem uniţi şi mişcaţi de sentimentul adânc că avem nevoie urgentă să creăm o lume nouă şi mai strălucitoare a speranţei.

5. În consecinţă, ne asumăm o responsabilitate colectivă pentru avansarea şi întărirea interdependenţei şi întărirea mutuală a pilonilor dezvoltării durabile – dezvoltarea economică, dezvoltarea socială şi protecţia mediului la nivel local, naţional, regional şi global.

6. Din acest Continent, Leagănul Umanităţii, declarăm prin Planul de Implementare şi această Declaraţie, responsabilitatea noastră unii pentru alţii, pentru comunitatea mai mare a vieţii şi pentru copiii noştri.

7. Recunoscând că omenirea este la o răscruce, ne-am unit într-o rezolvare comună pentru a face eforturi determinate de a răspunde pozitiv la nevoia de a produce un plan practic şi vizibil care trebuie să ducă la eradicarea sărăciei şi la dezvoltare umană.

De la Stockholm, la Rio de Janeiro, la Johannesburg

8. Acum 30 de ani, la Stockholm, am fost de acord asupra necesităţii urgente de a răspunde la problema deteriorării mediului. Acum zece ani, la Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare, ţinută la Rio de Janeiro, am fost de acord că protecţia mediului şi dezvoltarea socială şi economică sunt fundamentale pentru dezvoltarea durabilă, bazată pe principiile de la Rio. Pentru realizarea unei asemenea dezvoltări, am adoptat programul global, Agenda 21 şi Declaraţia de la Rio, pentru care ne reafirmăm angajamentul nostru. Summit-ul de la Rio a fost ca o piatră de hotar semnificativă care a stabilit agenda pentru dezvoltarea durabilă.

Între Rio şi Johannesburg naţiunile lumii s-au întâlnit în mai multe conferinţe majore sub îndrumarea Naţiunilor Unite, incluzând conferinţa de la Monterrey (Mexic) privind finanţarea procesului de dezvoltare, ca şi conferinţa ministerială de la Doha (Qatar) Aceste conferinţe au definit pentru planetă o viziune comprehensivă a viitorului umanităţii.

La Summit-ul de la Joahannesburg am realizat mult în aducerea împreună a unei varietăţi de oameni şi puncte de vedere într-o căutare constructivă a unui drum comun către o lume care respectă şi implementează viziunea dezvoltării durabile. Johannesburg a confirmat, de asemenea, că a fost făcut un progres semnificativ spre realizarea unui consens şi parteneriat global între toţi oamenii planetei noastre.

Provocările pe care le înfruntăm

11. Recunoaştem că eradicarea sărăciei, schimbarea modelelor nedurabile de consum şi producţie şi protejarea şi gospodărirea bazei de resurse naturale pentru dezvoltarea economică şi socială sunt obiective cadru şi cerinţe esenţiale pentru dezvoltarea durabilă.

12. Linia adânc greşită care împarte societatea umană în bogaţi şi săraci şi decalajul mereu crescând între lumea dezvoltată şi lumea în curs de dezvoltare ridică o ameninţare majoră prosperităţii, securităţii şi stabilităţii globale.

13. Mediul înconjurător global continuă să sufere. Pierderea biodiversităţii continuă, stocurile de peşte continuă să se epuizeze, deşertificarea cere din ce în ce mai mult pământ fertil, efectele adverse ale schimbărilor climatice sunt deja evidente, dezastrele naturale sunt mai frecvente şi mai devastatoare şi ţările în curs de dezvoltare mai vulnerabile, iar poluarea aerului, apei şi poluarea marină continuă să fure milioanelor de oameni o viaţă decentă.

14. Globalizarea a adăugat noi dimensiuni acestor provocări. Rapida integrare a pieţelor, mobilitatea capitalului şi creşterile semnificative în fluxul de investiţii în întreaga lume au deschis noi provocări şi oportunităţi pentru urmărirea dezvoltării durabile. Dar beneficiile şi costurile globalizării sunt inegal distribuite, ţările în curs de dezvoltare înfruntând dificultăţi speciale în rezolvarea acestor provocări.

15. Riscăm accentuarea acestor disparităţi globale şi, dacă nu acţionăm într-o manieră care să le schimbe fundamental vieţile, săracii lumii pot pierde încrederea în reprezentanţii lor şi în sistemele democratice cărora le rămânem angajaţi, văzându-şi reprezentanţii ca nimic mai mult decât alămuri sunătoare şi ţimbaluri ţiuitoare.

Angajamentul nostru pentru dezvoltarea durabilă

16. Suntem determinaţi să garantăm că bogata noastră diversitate, care este tăria noastră colectivă, va fi folosită pentru parteneriate constructive pentru schimbare şi pentru realizarea ţelului nostru comun de dezvoltare durabilă.

17. Recunoscând importanţa construirii solidarităţii umane, îndemnăm la promovarea dialogului şi cooperării între civilizaţii şi popoarele lumii, indiferent de rasă, boli, religie, limbă, cultură şi tradiţie.

18. Salutăm focalizarea Summit-ului de la Johannesburg asupra indivizibilităţii demnităţii umane rezolvată prin decizii privind ţintele, calendarele şi parteneriatele pentru creşterea rapidă a accesului la cerinţele de bază cum ar fi apă curată, igienă, locuinţe adecvate, energie, îngrijirea sănătăţii, securitate alimentară şi protecţia biodiversităţii. În acelaşi timp, vom lucra împreună pentru a ne sprijini reciproc să avem acces la resursele financiare, să beneficiem de deschiderea pieţelor, să garantăm construirea capacităţii, să folosim tehnologia modernă pentru a înfăptui dezvoltarea şi să ne asigurăm că există transfer de tehnologie, dezvoltare de resurse umane, educaţie şi instruire pentru a alunga pentru totdeauna subdezvoltarea.

19. Reafirmăm promisiunea noastră de a pune un accent special şi de a acorda o atenţie prioritară luptei împotriva condiţiilor mondiale care ridică ameninţări severe

dezvoltării durabile a popoarelor noastre. Printre aceste condiţii sunt: foamea cronică; malnutriţia; ocupaţia străină; conflictele armate; problema drogurilor ilegale; crima organizată; corupţia; dezastrele naturale; traficul ilegal de arme; traficul de persoane; terorismul; intoleranţa şi incitarea la ura rasială, etnică, religioasă şi alte forme de ură; xenofobia; bolile endemice, transmisibile, cronice, în particular HIV/SIDA, malaria şi tuberculoza.

20. Suntem hotărâţi să veghem ca să fie întărită puterea de acţiune şi de emancipare a femeilor, iar acestea, precum şi principiul egalităţii sexelor să fie incluse în toate acţiunile pe care le acoperă Agenda 21, în obiectivele Mileniului pentru dezvoltare şi în Planul de punere în aplicare a acestei reuniuni la nivel înalt.

21. Noi constatăm că societatea mondială dispune de mijloacele şi de resursele necesare pentru a face faţă sfidărilor cărora umanitatea întreagă trebuie să le facă faţă şi care sunt lichidarea sărăciei şi o dezvoltare durabilă. Împreună noi vom lua măsurile suplimentare pentru a garanta că aceste resurse disponibile vor fi utilizate pentru binele umanităţii.

22. În acest scop, pentru a contribui la realizarea scopurilor şi obiectivelor noastre în materie de dezvoltare, noi invităm cu insistenţă ţările dezvoltate care nu au făcut-o încă, să consimtă la eforturi sporite pentru a atinge nivelurile de ajutor public pentru dezvoltare convenite la scară internaţională.

23. Salutăm şi sprijinim apariţia unor grupuri şi alianţe regionale mai puternice, cum ar fi Noul Parteneriat pentru Dezvoltarea Africii (NEPAD) pentru a promova cooperarea regională, cooperarea internaţională îmbunătăţită şi dezvoltarea durabilă.

24. Vom continua să acordăm o atenţie specială necesităţilor de dezvoltare a Micilor State Insulare în Curs de Dezvoltare şi Statelor Celor mai Puţin Dezvoltate.

25. Reafirmăm rolul vital al populaţiei indigene în dezvoltarea durabilă.

26. Recunoaştem că dezvoltarea durabilă necesită o perspectivă pe termen lung şi o participare cu bază largă în formularea politicii, luarea deciziilor şi implementarea la toate nivelurile. Ca parteneri sociali vom continua să lucrăm pentru parteneriate stabile cu toate grupurile majore, respectând rolurile independente, importante, ale fiecăruia dintre acestea.

27. Suntem de acord că în urmărirea activităţilor sale legitime, sectorul privat, atât companiile mari cât şi cele mici, are datoria de a contribui la evoluţia comunităţilor şi societăţilor echitabile şi durabile.

28. Suntem de asemenea de acord să furnizăm asistenţă pentru a creşte oportunităţile de locuri de muncă generatoare de venit, luând în considerare Declaraţia Principiilor Fundamentale şi Dreptului la Muncă ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM).

Aceasta ar trebui să aibă loc într-un mediu de reglementare transparent şi stabil.

30. Noi acţionăm pentru întărirea şi îmbunătăţirea guvernării la toate nivelurile, pentru implementarea efectivă a Agendei 21. Suntem de acord că este nevoie, pentru corporaţiile

sectorului privat, să se aplice răspunderea corporatistă 21, Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului şi Planului de implementare de la Johannesburg

Multilateralitatea este viitorul

31. Pentru a realiza obiectivele noastre de dezvoltare durabilă avem nevoie de instituţii multilaterale şi internaţionale mai eficace, mai democratice şi mai responsabile.

32. Reafirmăm angajamentul nostru la principiile şi scopurile Cartei Naţiunilor Unite şi ale legilor internaţionale, ca şi la întărirea multilateralismului. Sprijinim rolul conducător al Naţiunilor Unite ca cea mai universală şi reprezentativă organizaţie din lume, care este cea mai bine plasată pentru a promova dezvoltarea durabilă.

33. Ne angajăm mai departe să monitorizăm progresul la intervale regulate pentru realizarea scopurilor şi obiectivelor noastre de dezvoltare durabilă.

Să facem lucrurile să se realizeze

34. Suntem de acord că acesta trebuie să fie un proces cuprinzător, implicând toate grupurile majore şi guvernele care au participat la istoricul Summit de la Johannesburg.

35. Ne angajăm să acţionăm împreună, uniţi de o determinare comună pentru a salva planeta noastră, pentru a promova dezvoltarea umană şi a realiza prosperitatea şi pacea universală.

36. Ne angajăm la Planul de Implementare de la Johannesburg şi să grăbim realizarea termenelor, ţintelor socio-economice şi de mediu conţinute aici.

37. Din continentul African, Leagănul Omenirii, ne angajăm solemn în faţa popoarelor lumii şi generaţiilor care vor moşteni sigur această lume, să fim determinaţi să garantăm că speranţa noastră colectivă pentru dezvoltarea durabilă este realizată.

Ne exprimăm cea mai adâncă gratitudine faţă de poporul şi Guvernul Africii de Sud pentru Ospitalitatea generoasă şi pregătirile excelente întreprinse pentru Summit-ul Mondial pentru Dezvoltare Durabilă”.

5. Poluarea şi consecinţele ei

Cuvântul poluare vine din limba latină de la cuvântul polluero-ere, care înseamnă a murdări, a pângări, a profana. Din conţinutul acestor verbe se poate observa cu uşurinţă că este vorba de o acţiune a fiinţelor vii. În Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului,denumită în continuare în lucrare Ordonanţă, aprobată prin Legea nr. 265/2006 termenul poluarea are următoarea semnificaţie „ introducerea directă sau indirectă a unui poluant care poate aduce prejudicii sănătăţii umane şi/sau calităţii mediului care pot dăuna bunurilor materiale ori pot cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime”. În art.1 din Regulile de la Montreal

din anul 1982, aplicabile poluării transfrontaliere, poluarea a fost definită ca fiind: „orice introducere de către om în mediu, direct sau indirect, a unor substanţe ori energii cu efecte vătămătoare, de natură să pună în pericol sănătatea omului, să prejudicieze resursele biologice, ecosistemele şi proprietatea materială, să diminueze binefacerile şi alte utilizări legitime ale mediului”.

În ordonanţa menţionată mai sus prin poluant se înţelege „orice substanţă, preparat sub formă solidă, lichidă, gazoasă sau sub formă de vapori ori de energie, radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi al organismelor, vii şi aduc daune bunurilor materiale”.

În cazul în care poluantul se află în mediu în cantităţi care depăşesc limita de toleranţă, produce o acţiune toxică ce are ca efect împiedecarea înmulţirii şi dezvoltării normale a uneia sau mai multor specii de vieţuitoare.

Când vorbim de poluare avem în vedere:

- poluarea naturală produsă de o serie de poluanţi, cum ar fi: deşeurile activităţii vitale proprii fiecărei specii de vieţuitoare, deşeuri care la rândul lor dezvoltă organisme parazite ( păduchi, viermi, viruşi etc.);

- poluarea industrială care constă în eliminarea fără voie a unor substanţe nocive în mediu;

- poluarea chimică; - poluarea fizică ( radioactivă, termică, fonică ); - poluarea biologică, genetică, estetică etc.; - stresul. Acest din urmă termen a fost inventat în secolul al XIX-lea de inginerii

anglo-saxoni, pentru a desemna forţa care, exercitată pe un corp, induce o anumită tensiune. Dicţionarul explicativ al Limbii române defineşte termenul de stres ca „nume dat oricărui factor (sau ansamblu de factori) de mediu care provoacă organismului uman o reacţie anormală; efect nefavorabil produs asupra organismului uman de un factor de mediu”. Însă, această forţă care induce tensiunea negativă, poate fi exercitată şi asupra vieţuitoarelor de pe pământ şi din apă.

În lumea contemporană poluarea este generată de industrie, agricultura intensivă şi industrializată, transporturi, urbanizare, iar formele de poluare au efect negativ asupra mediului cu efect direct asupra sănătăţii populaţiei, de aceea problema poluării este abordată atât la nivel naţional, cât şi internaţional.

Termenul poluare impune a se avea în vedere atât poluarea curentă, cât şi stocul de poluanţi. Poluarea curentă cu efect în timp degradează suprafeţe de terenuri destinate agriculturii şi silviculturii. În acest tip de poluare se încadrează: smogul, praful, zgomotul, deversările şi mirosurile chimice ş.a. Stocul de poluanţi reprezintă acel tip de poluanţi care au fost acumulaţi de mediu în timp.

Poluarea globală a afectat şi continuă să afecteze multe ţări şi s-a produs datorită ploilor acide, efectului de seră, distrugerii stratului de ozon şi distrugerii diversităţii biologice, toate acestea fiind rezultatul emisiilor gazoase din atmosferă.

Cantitatea de dioxid de carbon, cel mai important dintre gazele de seră a crescut foarte mult în ultimii ani şi are ca efect, alături de alte gaze, încălzirea globală. Efectul de seră se produce ca urmare a reţinerii unei cantităţi tot mai mari de radiaţii infraroşii în atmosferă, care datorită poluării acesteia nu se mai întorc în spaţiu, în restul Universului, ci încălzesc în exces planeta Pământ cu tot ce este pe ea. Schimbările climatice, temperaturile de la o extremă la alta pe care le suportăm şi la care suntem martori, sunt o dovadă a faptului că planeta se încălzeşte în ritm alert de aceea poluarea a devenit o problemă majoră şi de actualitate pentru toate statele lumii.

Dioxidul de carbon (CO2) este unul dintre cei mai importanţi poluanţi care afectează atmosfera pe termen lung şi care duce la creşterea temperaturii solului.

Printre poluanţii care afectează grav sănătatea oamenilor sunt poluanţii organici persistenţi. Aceştia sunt substanţe chimice care persistă în mediu, se bioacumulează în organismele vii şi prezintă riscul de a produce efecte adverse asupra sănătăţii umane şi a mediului. Denumirea abreviată a poluanţilor organici persistenţi este POP şi provine din limba engleză (Persistent Organic Pollutants). Poluanţii organici persistenţi afectează grav sănătatea omului şi au efecte dezastruoase asupra vieţii sălbatice. La om afectează sistemul imunitar, influenţează negativ graviditatea, afectează ficatul, rinichii, tiroida ş.a.

Informaţiile necesare inventarului de POP sunt deţinute de: unităţile fitosanitare, unităţile de depozitare (inclusiv din sistemul de transport rutier, feroviar, maritim, fluvial şi aerian), unităţile industriale de producţie (combinate chimice, fabrici specializate etc.), unităţi agricole, unităţi de comercializare, unităţi agro-alimentare, unităţi de cercetare în domeniu, inspectoratele sanitar-veterinare, inspectoratele locale de protecţie a mediului, unităţile teritoriale de protecţie civilă, autorităţile locale, direcţiile judeţene de agricultură, direcţiile de medicină preventivă.

Publicul trebuie informat şi conştientizat asupra pericolelor şi riscurilor existenţei POP în mediul înconjurător şi trebuie antrenat în luarea deciziilor referitoare la protecţia mediului. Pentru exercitarea acestui drept statul român asigură cadrul legislativ privind calitatea vieţii în general, având în vedere omul cu nevoile sale.

Ministerul Sănătăţii, autoritate publică centrală pentru sănătate, are, în ceea ce priveşte protecţia mediului, o serie de atribuţii, cum ar fi: să organizeze şi să coordoneze activitatea de monitorizare a stării de sănătate a populaţiei în relaţia cu factorii de risc din mediu; să supravegheze şi să controleze calitatea apei potabile şi de îmbăiere, precum şi calitatea produselor alimentare; să elaboreze, în colaborare cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, reglementări privind calitatea şi igiena mediului şi să asigure controlul aplicării acestora; să asigure accesul publicului la informaţia de sănătate în relaţia cu mediul ş.a.

Capitolul II

Dreptul mediului ca ramură de drept

1. Consideraţii generale

Dreptul mediului9, ca ramură de drept a apărut şi s-a dezvoltat în ţara noastră, ca urmare a măsurilor privind protecţia mediului adoptate la nivel naţional şi internaţional, după anul 1972. Normele juridice au fost adoptate datorită nevoilor de protecţie a mediului ameninţat de poluarea produsă ca urmare a diversificării industriei, de dezvoltare intensivă a agriculturii şi folosirea excesivă a pesticidelor, de extinderea urbanizării şi modernizarea tuturor sferelor vieţii sociale şi de dezvoltarea transporturilor, în special a celor rutiere.

Formarea unei noi ramuri de drept, şi anume, dreptul mediului, a fost determinată de reglementările privind ocrotirea factorilor naturali sau creaţi prin activitatea omului, precum şi a celor privind combaterea poluării, a consecinţelor acesteia şi a antrenării răspunderii juridice pentru prejudiciul ecologic produs.

Ca ramură de drept de sine stătătoare, dreptul mediului conţine norme referitoare la patrimoniul natural şi cultural, la patrimoniul biologic, la patrimoniul arhitectural şi urban, precum şi la răspunderea juridică cu formele sale civilă, contravenţională şi penală, după caz.

2. Obiectul dreptului mediului

Fiind ramură distinctă în sistemul dreptului, obiectul dreptului mediului îl constituie acele relaţii sociale care iau naştere în procesul de protecţie, conservare şi dezvoltare a

9 Cunoscut în alte ţări sub denumiri ca: Drept ecologic, Drept ambiental, Dreptul protecţiei naturii şi mediului;

mediului. Când vorbim de protecţia mediului avem în vedere toate măsurile privind prevenirea şi combaterea degradării mediului, conservarea şi ameliorarea acestuia.

Din punct de vedere juridic protecţia mediului se realizează prin normele juridice referitoare la evitarea activităţilor nocive, la împiedicarea deteriorării mediului şi la antrenarea răspunderii juridice pentru prejudiciul ecologic produs.

Conservarea mediului se realizează prin măsuri care au ca scop menţinerea la un nivel durabil calitativ a resurselor naturale de care să beneficieze atât generaţiile actuale, cât şi generaţiile viitoare.

Ameliorarea calităţii mediului constă în îmbunătăţirea stării şi calităţii factorilor naturali şi a celor creaţi prin activităţi umane.

Prin urmare, dreptul mediului are ca obiect normele juridice care reglementează raporturile juridice care iau naştere ca urmare a folosirii resurselor naturale, precum şi cele privind protecţia, conservarea şi dezvoltarea mediului.

3. Definiţia dreptului mediului

În doctrină dreptul mediului a fost definit ca fiind ansamblul reglementărilor juridice şi instituţiile stabilite în vederea protecţiei, conservării şi ameliorării mediului, conform obiectivelor de dezvoltare durabilă10; şi „ca acea ramură în sistemul nostru juridic care înmănunchează normele juridice ce reglementează relaţiile interumane formate în legătură cu protecţia mediului”11; „ansamblul complex al normelor juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc între oameni privind atitudinea lor faţă de mediu, ca element vital şi suport al vieţii, în procesul folosirii în scopuri economice, sociale şi culturale a componentelor sale – naturale şi artificiale – precum şi relaţiile legate de protecţia, conservarea şi dezvoltarea lor durabilă”12.

În esenţă, dreptul mediului poate fi definit ca acea ramură distinctă în cadrul sistemului de drept care reglementează relaţiile ce se stabilesc între oameni în legătură cu protecţia, conservarea şi ameliorarea mediului în scopul asigurării unei dezvoltări durabile a societăţii.

Normele juridice ale acestei ramuri de drept sunt în mare parte norme imperative.

Subiecte ale relaţiilor reglementate de normele dreptului mediului pot fi: statul şi instituţiile de stat, persoane juridice şi persoane fizice.

10 A se vedea M. Duţu, Dreptul mediului, Tratat, vol. I, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p.122. 11 A se vedea, E. Lupan, Dreptul mediului, Universitatea Independentă Dimitrie Cantemir, Cluj-Napoca, 1993, p.17; 12 A se vedea, D. Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p.43;

Statul apare ca reprezentant sau apărător al intereselor generale ale societăţii.

În Ordonanţă cât şi în legi speciale sunt prevăzute, în ceea ce priveşte protecţia mediului, atribuţii şi răspunderi speciale pentru autorităţile de mediu centrale şi locale, precum şi obligaţii pentru celelalte autorităţi locale competente, pentru persoanele fizice şi persoanele juridice Exemplificăm în acest sens Legea apelor nr.107/1996, modificată, Legea nr.46/2008 pentru adoptarea Codului silvic, Legea nr. 407/09.11.2006 vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic ş.a.

4. Izvoarele dreptului mediului

Prin izvor de drept se înţelege forma de exprimare a normei juridice. Noţiunea de izvor de drept are două înţelesuri: un înţeles material şi un înţeles formal.

În sens material, prin izvor de drept se înţelege totalitatea condiţiilor social-economice ce impun crearea unui ansamblu de norme.

În sens formal, prin izvor de drept se înţelege forma prin care se exteriorizează voinţa socială generală pentru a se impune individului şi colectivităţii13.

Izvoarele dreptului mediului sunt acele norme juridice care reglementează regulile de conduită dintre oameni în legătură cu protecţia, conservarea mediului şi dezvoltarea durabilă. În esenţă, izvoarele dreptului mediului sunt acele actele normative care reglementează relaţiile sociale de protecţie a mediului.

Izvoarele formale ale dreptului mediului sunt următoarele:

În sens larg, termenul de lege include orice regulă juridică scrisă, indiferent de denumirea pe care o poartă titlul actului legislativ, şi anume: constituţie, cod, lege, ordonanţe, hotărâri ale Guvernului, regulamente, tratate internaţionale.

a) Constituţia Dreptul la un mediu sănătos a fost reglementat expres în Constituţia României,

revizuită în 2003, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr.429/200314 în art. 35 astfel:

„Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic.

Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.

13 I.Humă, Teoria generală a dreptului, Editura Vrantop, Focşani, p.77-78. 14 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.758/29 octombrie 2003. Legea de revizuire a Constituţiei României nr.429/2003 a fost aprobată prin referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003.

Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi ameliora mediul înconjurător”

Respectarea dreptului la un mediu sănătos rezultă şi din următoarele dispoziţii:

- art.135 alin.2 lit.d referitoare la exploatarea raţională „în concordanţă cu interesul naţional” a resurselor naturale;

- art.135 alin.2 lit.e privind refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic;

- art.135 alin.2 lit.f referitoare la crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii;

- art.44 alin.7 reglementează, instituie, o servitute legală de mediu, astfel, „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi”.

Dreptul la un mediu sănătos mai rezultă şi din garantarea altor drepturi fundamentale, cum sunt: dreptul la viaţă, dreptul la asigurarea sănătăţii, dreptul la un nivel de trai decent ş.a.

Prin urmare, protecţia mediului, obiectiv public de interes major, reprezintă o obligaţie a statului şi a autorităţilor publice.

b) Codul mediului În unele ţări, ca de exemplu, în Franţa există un cod al mediului, care este actualizat

periodic. În ţara noastră, în doctrină15 s-a subliniat necesitatea „elaborării şi adoptării unui cod al mediului”, aspect ce „ar marca maturizarea mediului”.

În prezent, norme care se referă la ocrotirea naturii întâlnim în Codul silvic aprobat prin Legea nr.46/2008.

c) Legea

Cel mai frecvent izvor al dreptului mediului este legea. Printre legi ca izvoare ale dreptului mediului, amintim: Legea nr. 265 din 29 iunie 2006 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului; Codul silvic aprobat prin Legea nr. 46/2008; Legea muntelui nr. 347/2004; Legea apelor nr. 106/1996, modificată; Legea nr. 407/09.11.2006 vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic,modificată; Legea privind desfăşurarea în siguranţă, reglementarea, autorizarea şi controlul activităţilor nucleare nr.111/1996, republicată; Legea nr. 350/06.07.2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismului, modificată, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2008 privind pescuitul şi acvacultura; Legea nr. 360/02.09.2003 privind regimul substanţelor şi preparatelor chimice periculoase, modificată, Legea nr. 50/29.07.1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, modificată ş.a.

15 M. Duţu, op.cit., p.171.

d) Decretele şi Decretele-lege, constituie izvoare ale dreptului mediului dacă reglementează probleme privind protecţia, conservarea şi ameliorarea mediului.

e) Hotărârile şi ordonanţele de Guvern care intră în categoria izvoarelor dreptului mediului sunt: H.G. nr.472/2000 privind unele măsuri de protecţie a calităţii resurselor de apă; O.U.G. nr.78/2000 privind regimul deşeurilor; O.U.G. nr.243/2000 privind protecţia atmosferei, Ordonanţa de urgenţă nr. 16/26.01.2001 privind gestionarea deşeurilor industriale reciclabile, republicată şi modificată, Ordonanţa nr. 4/20.01.1995 privind fabricarea, comercializarea şi utilizarea produselor pentru protecţia plantelor şi pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor în agricultură şi silvicultură, modificată, Ordonanţa de urgenţă nr. 50/2008 privind instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, modificată ş.a.

f) Ordinile miniştrilor şi actele autorităţilor publice locale sunt izvoare ale dreptului mediului în măsura în care sunt date sau luate în legătură cu protecţia mediului.

g) Tratatele internaţionale cu privire la mediu pe care ţara noastră le-a încheiat sau la care a aderat fac parte din dreptul intern şi constituie izvoare ale dreptului mediului.

În acest sens, Constituţia României prevede în art.11 că statul român este obligat să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte, că tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern şi că în cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte, cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei. Tot la nivel constituţional s-a statuat că „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă exista neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne au prioritate reglementărilor internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.

h) Cutuma

În sistemul dreptului românesc cutuma (obiceiul) nu constituie izvor de drept, însă, în dreptul mediului, cutuma constituie izvor de drept. În acest sens, este textul art.44 alin.7 din Constituţia României, conform căruia: „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini, care potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”.

În deplin acord cu încadrarea cutumei în categoria izvoarelor de drept, în această materie, sunt şi dispoziţiile art.8 din Legea nr.82/1993 potrivit cărora se recunoaşte şi se garantează „dreptul populaţiei locale din teritoriul Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării” de a păstra obiceiurile specifice locale”.

i) Jurisprudenţa (practica instanţelor) şi doctrina au un rol deosebit de important în activitatea de elaborare a normelor dreptului mediului, însă nu constituie izvoare de drept. În activitatea lor judecătorii nu sunt indiferenţi de practica judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie, ci o urmăresc, tocmai în scopul evitării pronunţării unor hotărâri nelegale şi netemeinice.

Capitolul III

Principiile protecţiei mediului


Cuvântul principiu vine din latină de la principium, care înseamnă bază, fundament al lucrurilor. Prin principiu, în general, se înţelege acea regulă de conduită legală şi egală pentru toţi subiecţii de drept. Principiile sunt de fapt reguli obligatorii nescrise, însă cu aplicare generală.

În dreptul mediului, principiile pot fi definite ca fiind acele reguli generale şi esenţiale, care derivă din normele juridice privind protecţia mediului şi care stau la baza acestei ramuri de drept, şi anume Dreptul mediului. Ele sunt consacrate în legea cadru, care este Ordonanţa privind protecţia mediului sau în alte legi speciale care reglementează anumite sectoare sau valori privind protecţia mediului.

2. Principiile protecţiei mediului

În art. 4 din aceeaşi ordonanţă, legiuitorul a reglementat următoarele modalităţi de împlementare a principiilor şi a elementelor strategice:

- prevenirea şi controlul integrat al poluării prin utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru activităţile cu impact semnificativ asupra mediului;

- adoptarea programelor de dezvoltare, cu respectarea cerinţelor politicii de mediu; - evaluarea impactului asupra mediului înaintea aprobării planurilor şi programelor şi în faza

iniţială a proiectelor cu impact semnificativ asupra mediului; - corelarea planificării de amenajare a teritoriului şi urbanism cu cea de mediu; - promovarea de acte normative armonizate cu reglementările europene şi internaţionale în

domeniu; - introducerea şi utilizarea pârghiilor şi instrumentelor economice stimulative sau coercitive; - crearea unui sistem de naţional de monitorizare integrată a calităţii mediului în scopul

menţinerii şi ameliorării calităţii mediului, - educarea şi conştientizarea publicului în vederea participării în procesul de elaborare şi

aplicare a deciziilor privind mediul; - înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav sănătatea

oamenilor, precum şi reabilitarea zonelor afectate de poluare ş.a.

Şi în alte acte normative, cum ar fi, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 202/2002 privind gospodărirea integrată a zonei costiere, sunt reglementate o serie de principii generale şi specifice (art.5). În categorie principiilor generale legiuitorul a inclus:

- principiul dezvoltării durabile, care presupune gospodărirea integrată a zonei costiere, astfel încât să satisfacă atât necesităţile generaţiilor prezente, cât şi ale celor viitoare, toate cu garantarea menţinerii caracteristicilor ecologice esenţiale şi a diversităţii biologice, peisagistice şi culturale;

- principiul prevenirii, conform căruia activităţile economice din zona costieră se vor desfăşura numai în baza unui act tehnico-juridic emis de autorităţile competente, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, în scopul împiedicării degradării condiţiilor ambientale, bunurilor naturale, a ecosistemelor acvatice şi a condiţiilor de viaţă a locuitorilor;

- principiul precauţiei în temeiul căruia în lipsa certitudinilor ştiinţifice autorităţile competente vor interzice sau vor autoriza temporar, până la întocmirea studiilor, activităţile ce ar putea avea drept consecinţă producerea de pagube majore sau ireversibile în zonele de coastă;

- principiul previziunii care presupune că previziunea trebuie făcută avându-se în vedere în special schimbările şi tendinţele pe termen scurt şi lung în materie de meteorologie şi oceanografie;

- principiul restaurării, conform căruia bunurile naturale degradate vor face obiectul unei restabiliri şi restaurări în vederea regenerării ecosistemelor naturale;

- principiul "poluatorul plăteşte", conform căruia degradările produse mediului din zona costieră fac obiectul unei remedieri din partea celor care le-au cauzat;

- principiul utilizării celor mai bune tehnici disponibile şi a celor mai bune practici în domeniul mediului pentru atingerea unui nivel general ridicat de protecţie a mediului din zona costieră;

- principiul asigurării accesului publicului la informaţia de mediu şi a participării la luarea deciziilor;

- principiul cooperării internaţionale pentru a asigura gestionarea şi protecţia zonei costiere.

În categoria principiile specifice au fost incluse următoarele:

- resursele minerale şi biologice marine şi terestre din zona costieră vor fi utilizate durabil şi gestionate având în vedere fragilitatea ecosistemelor;

- amenajarea în profunzime a teritoriului, ceea ce presupune favorizarea prin programele de amenajare şi dezvoltare a amenajărilor din spatele zonei costiere, atât pentru construcţii, cât

şi pentru infrastructuri - transporturi, circulaţie -, în vederea evitării concentrării de activităţi pe fâşia de teritoriu din vecinătatea imediată a mării;

- protecţia ariilor fragile ale ecosistemelor, habitatelor şi speciilor protejate şi periclitate;

- compatibilitatea dintre diverşi utilizatori din zona costieră, ceea ce se realizează printr-o zonare adecvată în planurile de amenajare, care să permită exercitarea de activităţi compatibile sau separarea celor care sunt incompatibile;

- acordarea de priorităţi activităţilor care depind de zona costieră, în special turismului;

- asigurarea accesului liber la mare.

Ca principii specifice protecţiei mediului în plan internaţional sunt considerate următoarele:

- principiul cooperării; - principiul responsabilităţii comune şi diferenţiate a statelor; - răspunderea statelor pentru pagubele aduse mediului; - obligaţia statelor de a soluţiona pe cale paşnică diferendele în materie de mediu ş.a.

În cele ce urmează vom trata principiile specifice dreptului mediului reglementate de Ordonanţă.

2.1. Principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale

Dezvoltarea durabilă este asigurată în adevăratul sens al cuvântului prin respectarea acestui principiu, care presupune integrarea politicilor de mediu în politicile din sectoarele importante ale economiei oricărei ţări, şi anume, industrie, agricultură, transport, sănătate etc. Armonizarea legislaţiei protecţiei mediului cu legislaţia dezvoltării economico-socială în baza planului naţional şi responsabilizarea fiecărei persoane cu privire la respectarea dreptului la un mediu sănătos a oricărui cetăţean, conduce la realizarea conceptului de dezvoltare durabilă. Obiectivul principal al Strategiei Naţionale pentru Dezvoltarea Durabilă este acela referitor la creşterea bunăstării şi prosperităţii individuale într-un mod care să garanteze şi calitatea vieţii generaţiilor viitoare.

Printre obiectivele strategice privind protecţia mediului exemplificăm:

- conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului; - protecţia sănătăţii umane; - utilizarea durabilă a resurselor naturale; - educarea cetăţenilor în spiritul respectării dreptului la un mediu sănătos.

Politica de mediu a autorităţii publice centrale în domeniul protecţiei mediului are următoarele obiective:

- integrarea cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale; - continuarea transpunerii acquis-ului Comunitar în domeniul protecţiei mediului; - ocrotirea biodiversităţii; - aplicarea principiului „poluatorul plăteşte”; - sporirea rolului organizaţiilor neguvernamentale în dezvoltarea conştiinţei cetăţenilor

privind protecţiei mediului;

- monitorizarea şi diminuarea riscurilor climatice; - garantarea dreptului de acces la informaţia de mediu; - asigurarea accesului la justiţie ş.a.

2.2. Principiul precauţiei în luarea deciziei

Acest principiu este înscris pe plan intern în Ordonanţa în art.3 alin.1 lit.b, iar pe plan internaţional a fost prevăzut în anul 1987, de Organizaţia Economică pentru Cooperare şi Dezvoltare şi de cea de a doua Conferinţă Internaţională asupra protecţiei Mării Nordului de la Londra din anul 1987, însă regăsim în Declaraţia Conferinţei pentru Mediu de la Rio din 1992 şi în Tratatul de la Maastricht al Uniunii Europene.

Principiul precauţiei în luarea deciziilor presupune ca în toate deciziile privind activităţi economico-sociale ce au impact asupra mediului, să se manifeste precauţie, prudenţă, atenţie şi diligenţă maximă în scopul eliminării pe cât posibil a oricărui risc de degradare a mediului ce s-ar produce în timp.

Potrivit acestui principiu „anumite măsuri trebuie luate pentru ca eventualele pagube să fie evitate înainte ca pragul riscului de mediu să fie atins”16. Deosebirea dintre principiul acţiunii preventive şi principiul precauţiei în luarea deciziei constă în faptul că în timp ce în cazul primului principiu se poate anticipa sau se poate cunoaşte riscul, în cazul principiului precauţiei nu se poate şti, în timp, care ar fi riscul luării unei decizii, de aceea, după cum îi este şi denumirea, măsurile de precauţie trebuie luate chiar dacă pe moment nu se întrezăreşte vreo pagubă (riscurile sunt necunoscute).

2.3. Principiul acţiunii preventive

Reglementat în art.3 alin.1 lit. c din Ordonanţă prin respectarea acestui principiu se urmăreşte prevenirea, reducerea şi controlul integrat al poluării, prin utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru activităţile care pot produce poluări semnificative.

Aşa cum în medicină se spune că este mai uşor să previi decât să tratezi acest lucru este valabil şi în ceea ce priveşte protecţia mediului, ştiut fiind faptul că spre deosebire de precauţie, prevenirea presupune cunoaşterea situaţiei prezente şi evaluarea riscurilor pentru a evita pericolele.

Prin urmare, acţiunile vor fi îndreptate atât pentru înlăturarea cauzelor care produc poluarea sau degradarea, cât şi pentru limitarea efectelor distructive sau nocive pentru factorii de mediu.

Prin respectarea acestui principiu se urmăreşte realizarea a două obiective majore, şi anume, prevenirea riscurilor ecologice şi prevenirea producerii daunelor. În vederea realizării

16 A se vedea, M.Duţu, op.cit., p.212.

acestor obiective se impune reglementarea unor obligaţii cu caracter preventiv şi acţiuni menite să evite producerea unor modificări negative privind calitatea mediului.

Respectarea acestui principiu este asigurată prin studiile de impact care au ca scop împiedicarea realizării unor obiective economico-sociale cu impact asupra mediului fără măsuri corespunzătoare de prevenire a acestuia. În transpunerea în practică a acestui principiu un rol important îl au autorităţile administraţiei publice centrale şi locale pentru protecţia mediului. În acest sens, legiuitorul a stabilit că protecţia mediului constituie obligaţia şi responsabilitatea autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice. Pentru a de eficienţă acestui principiu autorităţile administraţiei publice centrale şi locale sunt obligate să prevadă în bugetele proprii fonduri pentru îndeplinirea obligaţiilor rezultate din împlementarea legislaţiei comunitare referitoare la protecţia mediului.

De asemenea, persoanele juridice, respectiv agenţii economici care desfăşoară activităţi generatoare de poluare au obligaţia să ia toate măsurile în scopul prevenirii şi reducerii emisiilor.

Legea nr. 84/2006 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă Guvernului nr. 152/2005 privind prevenirea şi controlul integrat al poluării prevede expres că autoritatea competentă trebuie să ia toate măsurile pentru ca în exploatarea instalaţiei operatorul să respecte o serie de principii generale, astfel încât: să se prevină poluarea în special prin aplicarea celor mai bune tehnici disponibile; să nu se producă nici o poluare semnificativă; să fie luate măsurile necesare pentru prevenirea accidentelor şi limitarea consecinţelor acestora; să fie luate măsurile necesare pentru ca în cazul încetării definitive a activităţii să se evite orice risc de poluare şi să se readucă amplasamentul la o stare satisfăcătoare ş.a.

Sarcina protecţiei mediului incumbă şi persoanelor juridice, respectiv agenţilor economici care desfăşoară activităţi generatoare de poluare şi constă în obligaţia de a lua toate măsurile în scopul prevenirii şi reducerii emisiilor

2.4. Principiul „poluatorul plăteşte”

Inspirat din teoria economică, potrivit căreia costul special extern care însoţeşte producţia industrială trebuie luat în calcul de agenţii economici în costurile lor de producţie, acest principiu este consacrat în Ordonanţă în art. 3 alin. 1 lit. e. Sintagma „poluatorul plăteşte” constă în plata de către poluator a tuturor costurilor legate de măsurile de respectare a standardelor legale existente, cât şi costurile ca o consecinţă a efectelor poluării.

Poluatorul este întreprinzătorul sau factorul de decizie care prin poziţia sa antiecologică nu efectuează la timp cheltuielile pentru protecţia mediului. În cazul în care poluatorul omite să întreprindă acţiunile necesare pentru a opri sau reduce ori elimina poluarea, iar măsurile respective sunt luate de un sector al administraţiei publice, toate cheltuielile sunt imputate poluatorului.

În Declaraţia Consiliului Europei din anul 1968 privind lupta împotriva poluării aerului s-a stabilit că, cheltuielile făcute în vederea prevenirii sau reducerii poluării trebuie să cadă în sarcina autorului poluării.

Deoarece poluarea nu se opreşte la graniţele unei ţări, ci are efecte asupra vecinilor, şi nu numai, reducerea efectelor degradării mediului necesită luarea unor măsuri şi stabilirea unor soluţii înscrise în programe unice pe plan internaţional pentru controlul poluării transfrontaliere.

În aplicarea principiului „poluatorul plăteşte”, la nivel internaţional s-au prevăzut mai multe instrumente adecvate, precum: taxa pentru poluare, instituirea de norme tehnice antipoluante şi aplicarea de diverse mecanisme de compensaţie17. Metoda instituirii taxelor pe poluare face apel la atitudinea omului faţă de problemele de mediu şi este determinată de interesul poluatorilor. Primele ţări care au introdus taxe pe emisiile de dioxid de carbon în scopul reducerii efectului de seră din atmosferă au fost Norvegia, Suedia, Olanda şi Finlanda.

2.5. Principiul conservării biodiversităţii18 şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural

Înscris în Ordonanţă în art.3 alin 1 lit.e respectarea acestui principiu asigură menţinerea unui nivel durabil al resurselor ecologice.

Acţiunile privind conservarea diversităţii biologice răspund problematicilor privind prezervarea19 mediului. Conservarea biodiversităţii se realizează prin: păstrarea peisajului natural, conservarea florei şi vegetaţiei, conservarea pădurilor virgine şi protejarea faunei sălbatice.

Statul român este suveran să-şi exploateze propriile resurse conform politicilor de mediu şi cu responsabilităţile pe care le are de a nu produce pagube mediului; să adopte măsurile legale de utilizare a resurselor biologice pentru a evita sau a micşora impacturile negative asupra diversităţii biologice; să susţină populaţia în dezvoltarea şi influenţarea acţiunilor de remediere în zonele degradate unde s-a redus diversitatea biologică; să încurajeze cooperarea între autorităţile sale guvernamentale în aplicarea unor metode pentru utilizarea raţională a resurselor biologice.

Răspunderea în aplicarea acestui principiu revine autorităţilor de protecţia mediului; deţinătorilor legali ai suprafeţelor terestre supuse unui regim de conservare; fiecărei persoane

17 A se vedea, M.Duţu, Dreptul mediului, vol.I, Editura Economică, Bucureşti, 1998, p.89; 18 Biodiversitatea înseamnă diversitatea organismelor vii provenite din ecosistemele acvatice şi terestre, precum şi dintre complexele ecologice din care acestea fac parte; cuprinde diversitatea din interiorul speciilor, dintre specii şi între ecosisteme;

19A prezerva – a apăra, a păzi de un rău, de un pericol.

fizice şi persoane juridice care desfăşoară activităţi ce ar putea avea impact negativ asupra mediului.

În vederea protejării unor specii şi organisme rare ameninţate cu dispariţia, cât şi pentru conservarea biodiversităţii, la propunerea Academiei Române se instituie arii protejate.

2.6. Principiul informării şi participării publicului la luarea deciziilor privind mediul

Din conţinutul acestui principiu reglementat în art.3 alin.1 lit.h din Ordonanţă, rezultă că în activitatea de protejare a mediului sunt atrase toate persoanele fizice şi persoanele juridice.

O condiţie primordială în participarea publicului la luarea deciziilor privind mediul este ca acesta să fie bine informat astfel încât în hotărârile pe care le ia cu privire la conservarea, apărarea şi îmbunătăţirea mediului să fie dintre cele mai responsabile şi corecte în ceea ce priveşte dezvoltarea durabilă. Prin informaţie privind mediul se înţelege orice informaţie scrisă, vizuală, audio, electronică sau sub orice formă materială referitoare la starea elementelor de mediu (aer, apă, sol, organismele modificate genetic şi interacţiunea dintre ele peisajul şi ariile naturale ş.a.), starea sănătăţii şi siguranţei populaţiei ş.a.

Publicul are dreptul de a avea acces la informaţii privind mediul şi dreptul de a fi informat de autorităţile publice asupra problemelor de mediu. Orice persoană trebuie să fie informată în ce măsură sunt afectate drepturile sale la un mediu sănătos, drept fundamental reglementat de Constituţie. Solicitarea şi furnizarea informaţiei referitoare la mediu se fac cu respectarea prevederilor Legii nr.544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public. În scopul atragerii publicului în luarea deciziei privind mediul, autoritatea publică centrală pentru educaţie şi cercetare va elabora programe educaţionale în scopul formării unui comportament responsabil faţă de mediu. Organizaţiile neguvernamentale înfiinţate în temeiul prevederilor O.G. nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, au un rol deosebit de important în procesul participării publicului în activităţi specifice protecţiei mediului.

Prin urmare, principiul enunţat mai sus presupune informare publicului în legătură cu proiectele ce vizează mediul, antrenarea acestuia în elaborarea deciziilor privind protecţia mediului şi dezvoltarea durabilă, precum şi dreptul persoanelor de a se adresa justiţiei atunci când s-a produs un prejudiciu mediului.

2.7. Utilizarea durabilă a resurselor naturale

Sub aspectul păstrării echilibrului ecologic o importanţă deosebită prezintă modul în care se folosesc resursele naturale. Resursele naturale care se reînnoiesc trebuie să fie utilizate în limitele în care se produce această reînnoire. Prin cercetările întreprinse în ţara noastră s-au elaborat metode noi de cunoaştere a potenţialului şi a distribuţiei factorilor naturali.

În vederea folosirii durabile, raţionale a resurselor naturale, în concordanţă cu cerinţele de menţinere şi îmbunătăţire a calităţii mediului înconjurător, toţi întreprinzătorii care desfăşoară activităţi economice sunt obligaţi să adopte tehnologii de producţie care să nu ducă la poluarea mediului înconjurător; să execute toate lucrările de refacere a recurselor naturale; să îmbunătăţească performanţele tehnologice în scopul reducerii emisiilor şi să nu pună în exploatare instalaţiile prin care se depăşesc limitele maxime admise; să prevină, pe baza reglementărilor în domeniu, deteriorarea calităţii solurilor, a apei şi a aerului.

2.8. Principiul dezvoltării colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii mediului

Deoarece efectele poluării depăşesc graniţele unei ţări, fără o colaborare efectivă între statele lumii în lupta împotriva poluării nu se poate vorbi de o reală protecţie şi conservare a mediului.

În Principiul 24 din Declaraţia de la Stockholm s-a prevăzut că: „Problemele internaţionale în legătură cu protecţia şi ameliorarea mediului trebuie să fie abordate într-un spirit de cooperare între toate statele, mari şi mici, pe picior de egalitate. O cooperare pe calea acordurilor multilaterale ori bilaterale sau prin alte mijloace apropiate este indispensabilă pentru a limita eficace, a preveni, reduce şi elimina activităţile exercitate în toate domeniile şi acestea în aspectul suveranităţii şi intereselor tuturor statelor”. Obligaţia statelor de a coopera în privinţa mediului înconjurător a fost prevăzută în Carta Mondială a Naţiunilor din 28 octombrie 1982, în o serie de rezoluţii adoptate în cadrul O.N.U. şi este prevăzută în diferite tratate bilaterale.

Capitolul IV

Protecţia juridică a atmosferei


Pe planeta Pământ viaţa nu ar putea exista fără atmosferă, care are rolul de a păstra căldura Soarelui şi în acelaşi timp de a proteja viaţa de razele solare dăunătoare. Atmosfera are o grosime de aproximativ 700 km, însă nu este strict delimitată şi este alcătuită din două gaze principale azotul 78% şi oxigenul 21%, precum şi din cantităţi mici de argon 0,93%, bioxid de carbon 0,03% şi alte gaze 0,04%. Din ea vine aerul pe care îl respirăm şi care este un element indispensabil vieţii.

Atmosfera ca masă de aer fluctuantă şi dinamică este formată din cinci straturi:

- troposfera se întinde la aproximativ 12 km deasupra solului, conţine 75% din gazele atmosferei, apă, vapori şi nori şi este singurul strat în care pot supravieţui în condiţii normale fiinţele umane;

- stratosfera conţine 19% din gazele atmosferei, vapori de apă, conţine stratul subţire de ozon O3 (componentă a atmosferei) care ne protejează de radiaţiile ultraviolete dăunătoare ale Soarelui şi este folosită de companiile de zbor;

- mezosfera conţine gaze rarefiate, temperatura scăzând rapid odată cu înălţimea, iar aerul opune o rezistenţă puternică pentru a încetini meteoriţii;

- termosfera conţine gaze extrem de rarefiate care absorb ultravioletele - exosfera este stratul exterior al atmosferei în care gazele mai uşoare plutesc în spaţiu.

În prezent, dreptul internaţional nu a conferit atmosferei un statut special, deşi aceasta se deosebeşte de spaţiul aerian, în sensul că atmosfera nu aparţine Cosmosului.

Ordonanţa de urgenţă nr.243/2000 aprobată prin Legea nr.655/2001 cu modificări şi modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.12/2007 defineşte atmosfera ca fiind acea „masă de aer care înconjoară suprafaţa terestră, incluzând şi stratul protector de ozon”, iar aerul înconjurător ca fiind „aerul troposferic, exclusiv cel din locurile de muncă este”.

2. Reglementare

Sediul materiei privind protecţia atmosferei, schimbările climatice şi gestionarea zgomotului ambiental îl constituie legea cadru Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului (art. 59-64) şi Ordonanţa de urgenţă nr. 243/2000 privind protecţia atmosferei, aprobată prin Legea nr.655/2001 cu modificări şi modificată, ulterior, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.12/2007. Ordonanţa privind protecţia atmosferei, denumită în continuare ordonanţă, este structurată în şase capitole (art.1-512) şi Anexa I în care este expusă semnificaţia unor termeni în înţelesul acestei ordonanţe. Prin adoptarea acestei ordonanţe de urgenţă şi prin modificările ulterioare s-a avut în vedere stabilirea cadrului juridic privind prevenirea, eliminarea, limitarea deteriorării şi ameliorarea calităţii atmosferei, în scopul evitării efectelor negative asupra sănătăţii omului şi mediului, asigurându-se astfel alinierea la normele juridice internaţionale şi la reglementările comunitare. Totodată, prin reglementarea activităţilor care afectează sau care pot afecta calitatea atmosferei, direct sau indirect, desfăşurate de persoane fizice şi juridice, şi strategia naţională în domeniu s-a urmărit asigurarea dreptului fiecărei persoane la un mediu de calitate. Legea nr. 139/2000 privind activitatea de meteorologie, republicată; Hotărârea de Guvern nr. 541/2003 privind stabilirea unor măsuri pentru limitarea emisiilor în aer ale anumitor poluanţi proveniţi din instalaţii mari de ardere, modificată; Hotărârea de Guvern nr. 586/2004 privind înfiinţarea şi organizarea Sistemului naţional de evaluare şi gestiune integrată a calităţii aerului, modificată; Hotărârea de Guvern nr.543/2004 privind elaborarea şi punerea în aplicare a planurilor şi programelor de gestionare a calităţii aerului, modificată; Hotărârea de Guvern nr. 738/2004 pentru aprobarea Planului naţional de acţiune în domeniul protecţiei atmosferei; Hotărârea de Guvern nr. 731/2004 pentru aprobarea Strategiei naţionale privind protecţia atmosferei ş.a.

3. Cauzele poluării atmosferei

Eliminarea în atmosferă a dioxidului de carbon (prin arderea pădurilor şi exploatarea maşinilor cu grad ridicat de poluare şi nu numai) şi a altor gaze provoacă încălzirea globală. Pământul se păstrează cald ca urmare a efectului de seră, iar acumulările de gaze produse ca urmare a unor activităţi desfăşurate de om au condus şi conduc la apariţia de găuri în stratul de ozon, deasupra polilor. Poluare este efectul direct al impurificării aerului datorită particulelor solide, gazelor, vaporilor de apă, particulelor radioactive şi microorganismelor de tipul bacteriilor ş.a.

În raportul din 14 septembrie 1967, Consiliul European pentru Protecţia Mediului Înconjurător a definit poluarea atmosferei, astfel: “Se consideră poluat aerul, atunci când se constată prezenţa unor substanţe străine sau a unor variaţii în proporţia părţilor componente ale aerului şi care, ţinând seama de cunoştinţele ştiinţifice ale momentului, pot provoca efecte dăunătoare sau acţiuni jenante”.

Vorbim de poluarea aerului, sub aspectul calităţii sale de cadru natural al vieţii, în momentul în care concentraţia substanţelor străine introduse în atmosferă se situează la un nivel care poate dăuna sănătăţii umane, vieţii animale sau vegetale. Poluarea atmosferei a atins cote alarmante în ultimii ani ca urmare a civilizaţiei moderne, a creşterii producţiei industriale, a circulaţiei rutiere, a anumitor activităţi din agricultură necontrolate şi neconforme cu legea, a înmulţirii deşeurilor menajere etc. Ca substanţe poluante exemplificăm acele substanţe dăunătoare vieţii rezultate din arderea combustibililor, particule radioactive, praful de la fabricile de ciment, gaze din industria chimică, particule radioactive de la centrale atomo-nucleare, diferite emisii rezultate din procesele fermentative. În înţelesul ordonanţei termenul de poluant are sensul de „orice substanţă introdusă direct sau indirect de către om în aerul înconjurător, care poate avea efecte dăunătoare asupra sănătăţii umane sau mediului”.

În doctrină20 poluanţii din atmosferă au fost incluşi în două mari grupe:

- poluanţi primari, care sunt emişi direct de surse identificate sau identificabile;

- poluanţi secundari, care sunt produşi indirect prin interacţiunea a doi sau mai mulţi poluanţi.

În funcţie de starea lor de agregare, poluanţii din aer pot fi: poluanţi gazoşi şi poluanţi solizi. Poluanţii gazoşi reprezintă 90% din masa totală a poluanţilor emişi în atmosferă. Din această grupă monoxidul de carbon (CO) este cel mai răspândit poluant al aerului şi are ca surse naturale: erupţii vulcanice, fermentaţiile anaerobe din mlaştini, descărcările electrice, incendiile forestiere, iar ca surse artificiale: arderile de combustibil, benzină, cărbune ş.a. Un alt poluant bioxidul de sulf (SO2), provenit în principal din arderea cărbunilor (50%), petrolului (30%) şi din alte procese (20%) este la fel de dăunător pentru aer. Acest gaz are efecte toxice asupra plantelor, producând leziuni foliare mai ales la conifere sau specii lemnoase cu consecinţă directă în distrugerea pădurilor.

Poluarea atmosferică cea mai gravă se manifestă sub forma ploilor acide provenite ca urmare a interacţiunii dintre gaze şi picăturile de apă. Aşadar, ploile acide sunt determinate de prezenţa în atmosferă a oxizilor de sulf şi azot (SO2 şi NO2), care, în prezenţa vaporilor de apă şi sub influenţa radiaţiilor ultraviolete, se transformă în acizi extrem de toxici: acidul sulfuric şi acidul azotic. Ploile acide „spală” solul de substanţe nutritive vitale arborilor, vegetaţiei, culturilor agricole, favorizează absorbţia elementelor minerale, reduce rezistenţa arborilor la îngheţ, iar efectele lor se fac simţite atât asupra solului, pădurilor, cât şi asupra apelor de suprafaţă şi a vieţuitoarelor acvatice. Organismul uman este şi el afectat de aciditatea ploilor,

20 D. Marinescu, Dreptul mediului înconjurător, Editura „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1993, p. 71.

prin creşterea vulnerabilităţii la infecţii ale căilor respiratorii, agravarea afecţiunilor oftalmologice, pulmonare şi cardiovasculare cu consecinţa creşterii morbidităţii. Pericolul impurificării aerului este deosebit de grav, poluarea făcând în unele cazuri numeroase victime omeneşti şi provocând mari pierderi materiale. Poluarea atmosferică a apărut odată cu dezvoltarea industrială şi s-a extins foarte mult în ultimele decenii, încât este prezentă pretutindeni în oraşele suprapopulate, de-a lungul şoselelor, unde circulaţia rutieră este intensă, precum şi în zonele industrializate. Distrugerea progresivă a stratului de ozon, care lasă să treacă radiaţii solare în cantităţi exagerate şi o parte din radiaţiile infraroşii, smogul, poluarea sonoră produsă de zgomotul urban, sunt fenomene care îngrijorează din ce în ce mai mult.

4. Protecţia juridică a atmosferei în dreptul intern

Prin protecţia juridică a atmosferei se urmăreşte prevenirea, limitarea deteriorării şi ameliorarea calităţii acesteia, pentru a evita manifestarea unor efecte negative asupra mediului, sănătăţii umane şi bunurilor materiale. Această complexă activitate trebuie să se bazeze pe o cercetare ştiinţifică experimentată practic, pe o politică şi strategie clară, care să servească combaterii poluării sub toate aspectele. La baza protecţiei atmosferei în dreptul intern stă principiul de abordare integrată a protecţiei mediului, iar principalele obiective ale strategiei naţionale privind protecţia mediului sunt următoarele:

- menţinerea calităţii aerului înconjurător în zonele în care se încadrează în limitele prevăzute de normele în vigoare pentru indicatorii de calitate;

- îmbunătăţirea calităţii aerului înconjurător în zonele în care nu se încadrează în limitele prevăzute de normele în vigoare pentru indicatorii de calitate;

- adoptarea măsurilor necesare pentru limitarea până la eliminare a efectelor negative asupra mediului, inclusiv în context transfrontier;

- îndeplinirea obligaţiilor asumate prin acordurile şi tratatele internaţionale la care România este parte şi participă la cooperarea internaţională în domeniu.

În scopul unei reale protecţii juridice a atmosferei autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, care este cea mai înaltă autoritate de decizie şi control în acest domeniu, are o serie de atribuţii şi responsabilităţi stabilite prin Ordonanţă21, după cum urmează: elaborează şi promovează strategia naţională în domeniul protecţiei atmosferei şi controlează aplicarea Planului naţional de acţiune în domeniul protecţiei atmosferei, ca parte integrantă a strategiei şi politicilor naţionale de protecţie a mediului; coordonează şi controlează respectarea şi punerea în aplicare a dispoziţiilor prezentei ordonanţe de urgenţă, precum şi a celorlalte acte normative de punere în aplicare a acesteia, în toate sectoarele de activitate; elaborează, avizează, promovează şi, după caz, aprobă actele normative, precum şi măsurile necesare pentru aplicarea unitară pe teritoriul României a prevederilor privind protecţia

21 Art. 7 din Ordonanţa nr. 243/2000, modificată. În continuare în art. 8-151 sunt prevăzute atribuţiile şi responsabilităţile autorităţilor publice teritoriale, precum şi a altor autorităţi publice centrale şi teritoriale referitoare la protecţia aerului.

atmosferei, stabilite prin legislaţia Uniunii Europene şi prin convenţiile internaţionale privind protecţia atmosferei la care România este parte; coordonează Sistemul naţional de evaluare şi gestionare integrată a calităţii aerului, care include Sistemul naţional de monitorizare a calităţii aerului şi Sistemul naţional de inventariere a emisiilor de poluanţi atmosferici; coordonează elaborarea şi reactualizarea normelor şi reglementărilor privind calitatea aerului; coordonează elaborarea şi reactualizarea normelor şi reglementărilor privind emisiile de poluanţi în atmosferă; coordonează la nivel naţional participarea la programele Uniunii Europene de asigurare a calităţii datelor; aprobă metodologiile pentru evaluarea calităţii aerului şi a emisiilor de poluanţi în atmosferă, coordonează şi controlează aplicarea acestora; aprobă metodologiile de determinare a concentraţiilor poluanţilor în aerul înconjurător, incluzând metode, echipamente, reţele şi laboratoare; stabileşte, prin instituţii specializate, metode pentru asigurarea acurateţei măsurătorilor şi pentru verificarea menţinerii acesteia în acord cu standardele europene şi internaţionale privind asigurarea calităţii; evaluează calitatea aerului înconjurător şi dispune luarea de măsuri pentru ameliorarea şi menţinerea acesteia, după caz, prin intermediul organelor sale descentralizate şi al instituţiilor specializate; coordonează programele de asigurare a calităţii datelor privind calitatea aerului înconjurător, provenite din Sistemul naţional de evaluare şi gestionare integrată a calităţii aerului; asigură accesul publicului la informaţiile privind calitatea atmosferei, în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare; raportează datele în conformitate cu prevederile legislaţiei Uniunii Europene şi cu prevederile convenţiilor internaţionale privind protecţia atmosferei la care România este parte.

În acelaşi sens, Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005 privind protecţia mediului, modificată, prevede expres că autorităţile publice centrale cu consultarea ministerelor competente în privinţa protecţiei atmosferei au obligaţia de a elabora normele tehnice, standardele şi regulamentele de aplicare privind: calitatea aerului în funcţie de factorii poluanţi din atmosferă; emisiile de poluanţi atmosferici pentru surse fixe şi mobile, precum şi condiţii de restricţie şi interdicţie pentru utilizare, inclusiv pentru substanţele care afectează stratul de ozon; calitatea combustibililor şi carburanţilor, precum şi reglementările privind introducerea pe piaţă şi transportul acestora; pragul fonic şi reglementări pentru limitarea zgomotelor; supravegherea calităţii aerului, proceduri de prelevare şi analiză, amplasarea punctelor şi instrumentelor pentru preluare şi analiză, frecvenţa măsurătorilor şi altele; identificarea, supravegherea şi controlul agenţilor economici a căror activitate este generatoare de risc potenţial şi/sau poluare atmosferică; sistemul de notificare rapidă, în caz de poluare acută a atmosferei cu efecte transfrontiere, a autorităţilor desemnate cu aplicarea Convenţiei privind efectele transfrontiere ale accidentelor industriale.

Autorităţile publice teritoriale pentru protecţia mediului au atribuţii privind elaborarea planurilor de acţiune şi de programe de ameliorare a calităţii aerului şi de a controla aplicarea lor, precum şi de a întocmi inventarul de poluanţi în atmosferă la nivel teritorial şi de a informa populaţia şi autorităţile locale în cazul depăşirii pragului de alertă. Tot în scopul protecţiei juridice a atmosferei autorităţile publice centrale pentru sănătate, pentru industrie şi comerţ, pentru transporturi, agricultură, pentru lucrări publice şi amenajarea teritoriului au obligaţia de a elabora fiecare în domeniul său specific de activitate, strategiile sectoriale şi să

asigure evaluarea riscului asupra stării de sănătate a populaţiei şi prevenirea îmbolnăvirilor determinate de poluarea atmosferei, reducerea şi limitarea acesteia; să participe la derularea activităţilor din cadrul Sistemului naţional de monitorizare a calităţii aerului; să elaboreze norme privind transportul mărfurilor periculoase care pot afecta calitatea atmosferei; să stabilească ce condiţii tehnice trebuie să îndeplinească mijloacele de transport poluante; să elaboreze reglementări privind interdicţia de plasare pe piaţă a anumitor tipuri de substanţe cu impact asupra atmosferei, reglementate prin tratate la care România este parte; să exercite controlul, prin teste de laborator, al produselor agroalimentare şi a altor produse cu regim special de comercializare din import, care pot afecta calitatea atmosferei şi sănătatea publică; să asigure integrarea în planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism a prevederilor strategiei naţionale în domeniul protecţiei atmosferei, a planurilor şi programelor de gestionare a calităţii aerului ş.a.

Atribuţii deosebite cu privire la protecţia atmosferei, au şi proprietarii şi deţinătorii legali de terenuri care sunt obligaţi să întreţină şi să extindă perdelele şi aliniamentele de protecţie, spaţiile verzi, parcurile, gardurile vii, pentru îmbunătăţirea capacităţii de regenerare a atmosferei, protecţia fonică şi eoliană.

Autorităţile vamale au obligaţia să nu permită intrarea sau ieşirea din ţară a surselor mobile poluante care nu respectă dispoziţiile autorităţilor competente, conform legii.

Persoanele fizice şi juridice au următoarele obligaţii în domeniu: să respecte reglementările privind protecţia atmosferei, adoptând măsuri tehnologice adecvate de reţinere şi neutralizare a poluanţilor atmosferici; să doteze instalaţiile tehnologice, care sunt surse de poluare, cu sisteme de automonitorizare şi să asigure corecta lor funcţionare; să asigure personal calificat şi să furnizeze, la cerere sau potrivit programului pentru conformare, autorităţilor competente pentru protecţia mediului, datele necesare; să îmbunătăţească performanţele tehnologice în scopul reducerii emisiilor şi să nu pună în exploatare instalaţiile prin care se depăşesc limitele maxime admise prevăzute în legislaţia în vigoare; să asigure, la cererea autorităţilor competente pentru protecţia mediului, diminuarea, modificarea sau încetarea activităţii generatoare de poluare; să asigure măsuri şi dotări speciale pentru izolarea şi protecţia fonică a surselor generatoare de zgomot şi vibraţii, astfel încât să nu conducă, prin funcţionarea acestora, la depăşirea nivelurilor limită a zgomotului ambiental.

5. Evaluarea şi monitorizarea calităţii aerului înconjurător şi a nivelului emisiilor

5.1. Evaluarea calităţii aerului înconjurător

Operaţiunea de evaluare a calităţii aerului înconjurător pentru teritoriul României se efectuează pe baza valorilor limită şi a valorilor de prag în acord cu standardele naţionale şi ale Uniunii Europene. În ceea ce priveşte criteriile, metodele şi procedeele de evaluare a calităţii aerului legiuitorul a prevăzut că acestea se stabilesc prin ordin al ministrului apelor şi protecţiei mediului.

Autorităţile competente să evalueze calitatea aerului au obligaţia să aducă rezultatele la cunoştinţă publicului şi să le raporteze Comisiei Europene pentru protecţia mediului.

Evaluarea calităţii aerului înconjurător este valorificată de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului în etapa de întocmire, prin ordin al ministrului mediului, a listei cu zone şi aglomerări în care nivelurile unuia sau mai multor poluanţi sunt: mai mari decât valoarea limită, plus marja de toleranţă sau mai mari decât valoarea limită, în caz că nu a fost fixată şi o marjă de toleranţă; între valoarea limită şi valoarea limită, plus marja de toleranţă sau mai mici decât valoarea limită.

Pentru zonele şi aglomerările prevăzute de lege se adoptă, prin hotărâre a Guvernului, procedura de elaborare şi punere în aplicare a planurilor şi programelor de gestionare a calităţii aerului, în vederea atingerii valorilor limită într-o anumită perioadă. Planurile şi programele de gestionare a calităţii aerului se elaborează în colaborare cu administraţia publică locală, cu organele descentralizate ale administraţiei publice centrale, titularii de activitate şi cu alţi factori interesaţi, după care sunt aduse la cunoştinţă publicului. Anual autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului înaintează Comisiei Europene anual, dar nu mai târziu de 9 luni de la sfârşitul fiecărui an, lista cu zonele şi aglomerările în care nivelurile unuia sau mai multor poluanţi prezintă semnal de alarmă.

Informaţia privind calitatea aerului înconjurător este publică, dacă nu intră sub incidenţa prevederilor altor acte normative de protejare a informaţiei. Autorităţile publice sunt obligate să asigure accesul la informaţie şi participarea publicului la luarea deciziilor în acest domeniu, în condiţiile şi termenele prevăzute de legislaţia în vigoare. Depăşirea pragurilor de alertă se aduce la cunoştinţă publicului în mod operativ, prin cele mai eficiente mijloace de informare în masă, de către autoritatea competentă de mediu, indicându-se şi măsurile care se impun.

5.2. Monitorizarea calităţii aerului şi a nivelului emisiilor

Sistemul naţional de monitorizare a calităţii aerului şi Sistemul naţional de inventariere a emisiilor de poluanţi atmosferici fac parte integrantă din Sistemul naţional de evaluare şi gestionare integrată a calităţii aerului.

Evaluarea emisiilor de gaze cu efect de seră şi a celor care afectează stratul de ozon este inclusă în Inventarul naţional al emisiilor de poluanţi atmosferici. Evaluarea emisiilor şi raportarea se fac conform procedurilor specifice convenţiilor internaţionale din domeniu. Titularii de activitate au obligaţia de a monitoriza nivelul emisiilor de poluanţi şi de a raporta informaţiile solicitate către autoritatea competentă.

Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului informează Comisia Europeană cu privire la autorităţile, laboratoarele şi organismele responsabile la nivel naţional cu: evaluarea calităţii aerului; metodele utilizate pentru evaluarea preliminară a calităţii aerului; aprobarea sistemelor de măsurare; analiza metodelor de evaluare; coordonarea programelor comunitare de asigurare a calităţii, organizate de către Comisia Europeană ş.a.

În cazul depăşirii pragurilor de alertă, autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului înaintează Comisiei Europene, cu titlu provizoriu, informaţii privind concentraţiile înregistrate şi durata episodului ori episoadelor de poluare, la cel târziu 3 luni după producerea sau înregistrarea acestora.

Desfăşurarea activităţilor care constituie surse fixe de poluare pentru atmosferă este permisă numai cu acord şi/sau autorizaţie de mediu eliberate în urma abordării integrate a impactului asupra mediului, conform reglementărilor legale în vigoare.

Legiuitorul a stabilit în sarcina titularilor activităţilor care constituie surse fixe de poluare pentru atmosferă următoarele obligaţii: să participe la elaborarea programelor de reducere a emisiilor de poluanţi în atmosferă, a programelor şi planurilor de gestionare a calităţii aerului şi să aplice obligaţiile ce le revin prin acestea; să se supună tuturor procedurilor şi cerinţelor legale care conduc la prevenirea, eliminarea sau reducerea impactului asupra aerului înconjurător şi asupra mediului; să informeze şi să se supună controlului autorităţilor competente conform legislaţiei în vigoare.

Titularii de activitate au obligaţia să furnizeze autorităţilor competente informaţiile solicitate pentru actualizarea Inventarului naţional al emisiilor de poluanţi atmosferici, precum şi pentru derularea procedurilor de reglementare şi control, în condiţiile legii. Emisiile de poluanţi în atmosferă cu impact asupra sănătăţii omului şi mediului se supun taxării, stabilirea taxelor se reglementează prin lege, iar reactualizarea cuantumului acestor taxe se face prin hotărâre a Guvernului.

Ordonanţa a stabilit în sarcina titularilor activităţilor care constituie surse fixe de poluare pentru atmosferă următoarele obligaţii: să participe la elaborarea programelor de reducere a emisiilor de poluanţi în atmosferă, a programelor şi planurilor de gestionare a calităţii aerului şi să aplice obligaţiile ce le revin prin acestea; să se supună tuturor procedurilor şi cerinţelor legale care conduc la prevenirea, eliminarea sau reducerea impactului asupra aerului înconjurător şi asupra mediului; să informeze şi să se supună controlului autorităţilor competente conform legislaţiei în vigoare. Această categorie de titulari mai au şi obligaţia de a furniza autorităţilor competente informaţiile solicitate pentru actualizarea Inventarului naţional al emisiilor de poluanţi atmosferici, precum şi pentru derularea procedurilor de reglementare şi control, în condiţiile legii.

Tot în scopul monitorizării calităţii aerului autoritatea publică centrală pentru transporturi şi autoritatea publică centrală pentru industrie, în colaborare cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, stabilesc, după caz, valorile limită pentru poluanţii emişi de sursele mobile, în conformitate cu prevederile standardelor europene şi internaţionale. În acest sens şi utilizatorii de surse mobile de poluare au obligaţia să asigure încadrarea în limitele de emisie stabilite pentru fiecare tip specific de sursă, precum şi să le supună inspecţiilor tehnice, conform prevederilor legislaţiei în vigoare.

Autoritatea publică centrală pentru sănătate şi autoritatea publică centrală pentru agricultură şi alimentaţie stabilesc reglementări privind utilizarea produselor agricole cultivate

pe fâşiile de teren limitrofe căilor de circulaţie, în cazul în care acestea sunt afectate de poluarea atmosferică provenită din surse mobile.

În zonele în care sunt necesare măsuri speciale de protecţie a calităţii aerului, în programele de gestionare a calităţii aerului se impun obligaţii pentru persoanele fizice şi juridice care exploatează surse mobile de poluare. Aplicarea acestor obligaţii este asigurată de către primari.

Prin Convenţia de la Geneva 22, ratificată de Parlamentul României prin Legea nr.8/199123, ţara noastră s-a angajat să coopereze cu statele din Europa în vederea combaterii poluării aerului şi a efectelor acestei poluări, în special transportul poluanţilor atmosferici pe distanţe lungi şi elaborarea, pe calea cooperării internaţionale, a unui program vast de supraveghere şi de evaluare a transportului pe distanţe lungi a poluanţilor aerului, începând cu dioxidul de sulf şi trecând apoi la alţi poluanţi.

Condiţiile tehnice privind protecţia atmosferei au drept obiectiv, prin stabilirea de norme de limitare a emisiilor pentru poluanţii eliminaţi în atmosferă24, protecţia omului, a animalelor şi vegetaţiei, a biotopurilor şi a biocenozelor, a apei, solurilor şi materialelor împotriva poluărilor atmosferice ce pot genera vătămare sau disconfort. Aceste norme se aplică următoarelor domenii: emisiilor produse de surse de staţionare, de vehicule şi infrastructuri destinate transporturilor; emisiilor produse de instalaţiile de ardere; combustibililor şi carburanţilor. În cazul unor emisii pentru care Condiţiile tehnice nu prevăd limite, pe baza propunerii documentate a proiectantului instalaţiilor, autoritatea pentru mediu stabileşte o normă de emisie25 preventivă, în conformitate cu norme din ţări europene dezvoltate industrial, cu condiţia ca aceasta să fie realizabilă pe plan tehnic, iar tehnologia aplicată să fie economic suportabilă. La stabilirea acestor norme se va ţine seama de nivelul imisiilor26 din zona de amplasare a instalaţiilor noi, precum şi de tipul şi de mărimea celorlalte emisii existente, urmând a se aplica tehnica de depoluare.

În cazul în care pe baza studiilor de impact ecologic se apreciază că o instalaţie nouă poate produce imisii peste nivelurile stabilite prin standarde, chiar dacă respectă limitarea preventivă a emisiilor, autoritatea pentru mediu poate impune, la elaborarea acordului de mediu, o limitare complementară sau mai severă a acestora, argumentând tehnic, social sau economic, nivelul maxim propus.

Termenul limită pentru modernizarea sistemelor de depoluare se fixează cu ocazia examinării cererii de autorizare a funcţionării instalaţiei, avându-se în vedere: impactul obiectivului asupra mediului; posibilităţile tehnice de realizare a sistemelor de depoluare şi

22 Încheiată la Geneva la 13 noiembrie 1979; 23 Publicată în Monitorul oficial, Partea I nr. 18/26.01.1991. 24 Emisii de poluanţi - eliminarea în atmosferă a unor poluanţi solizi, lichizi sau gazoşi, din surse punctiforme sau de suprafaţă. 25 Norme de emisie - norme privind valorile concentraţiei maxime admisibile ale unor substanţe poluante în atmosferă. 26 Imisie - transferul poluanţilor în atmosferă către un receptor (omul şi factorii săi ecologici, bunuri materiale).

costurile acestora; importanţa socială a obiectivului. Evaluarea nivelului emisiilor se realizează prin măsurători de către deţinătorii instalaţiilor.

6. Protecţia juridică a spaţiului extraatmosferic

Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii spaţiale a permis utilizarea spaţiului extraatmosferic, aflat dincolo de atmosfera Pământului, în scopuri economice, cultural-ştiinţifice şi strategice dar, în acelaşi timp a făcut posibilă introducerea în mediul cosmic a unor substanţe toxice şi a altor elemente ce produc efecte dăunătoare asupra existenţei sale naturale.

Activitatea de explorare şi exploatare a Cosmosului poate determina, în anumite condiţii, modificarea mediului înconjurător al Pământului, generând consecinţe deosebit de nocive, iar pe altă parte, oferă o serie de avantaje pentru preocupările vizând protejarea mediului înconjurător.

Activităţile spaţiale pot provoca o serie de atingeri mediului.

Operaţiunile de lansare constituie surse potenţiale de pericol pentru mediul înconjurător, fiind vorba de emisii, în cursul lansării, de gaze de combustie a motoarelor sau de efecte ale exploziilor voluntare ori accidentale. La acestea se pot adăuga căderile normale ori accidentale ale obiectelor lansate.

Prezenţa pe orbită a obiectelor reprezintă un risc pentru mediu, datorită coliziunilor posibile cu alte obiecte spaţiale.

Unele misiuni încredinţate sateliţilor (cei purtători de arme, însărcinaţi de a emite substanţe ori de a lansa obiecte în spaţiul extraatmosferic) sunt prin ele însele cauze potenţiale de atingeri ale mediului.

Acest fapt reclamă elaborarea şi adoptarea unor principii şi norme care să prevină influenţa dăunătoare a activităţilor spaţiale asupra Pământului şi mediului cosmic, să promoveze folosirea în scopuri exclusiv paşnice, a acestui nou domeniu de cooperare interstatală.

În scopul reglementării activităţilor desfăşurate în spaţiul extraatmosferic şi pentru protecţia lui a fost încheiat la 27.01.1967 Tratatul privind principiile care guvernează activitatea statelor în explorarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic, inclusiv a Lunii şi a celorlalte corpuri cereşti, ratificat de ţara noastră prin Decretul nr. 74 din 30.01.1968.

Tratatul cuprinde principiile care guvernează activitatea tuturor statelor în explorarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic. Astfel, tratatul consacră principiul potrivit căruia, explorarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti,

trebuie făcute spre binele şi în interesul tuturor ţărilor, indiferent de gradul de dezvoltare economică şi ştiinţifică.

Spaţiul extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti, poate fi explorat şi folosit în mod liber de către toate statele, în condiţii de egalitate fără nici o discriminare, în conformitate cu dreptul internaţional, inclusiv Carta O.N.U. şi în interesul menţinerii păcii, al securităţii internaţionale şi al promovării cooperării şi înţelegerii internaţionale.

Statele părţi la tratat se obligă să nu plaseze pe orbită în jurul Pământului nici un obiect purtător de arme nucleare sau de orice feluri de arme de distrugere în masă, să nu instaleze asemenea arme pe corpuri cereşti şi să nu planteze astfel de arme în spaţiul extraatmosferic, în orice alt mod.

Sunt interzise, de asemenea, stabilirea de baze, instalaţii şi fortificaţii militare, experimentarea oricărui tip de arme şi efectuarea de manevre militare pe corpurile cereşti.

Fiecare stat parte la tratat care lansează sau asigură lansarea unui obiect în spaţiul extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti şi fiecare stat pe al cărui teritoriu sau instalaţii se lansează un obiect, poartă răspunderea internaţională pentru daunele cauzate de obiect sau de elementele sale componente, pe Pământ, în atmosferă sau în spaţiul extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti, unui alt stat parte la tratat sau persoanelor fizice sau juridice de sub jurisdicţia acestuia.

Studierea spaţiului extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti de către statele părţi la tratat, trebuie să se facă astfel încât să evite contaminarea lor dăunătoare şi de asemenea, să evite schimbări nocive în mediul terestru, rezultate din introducerea lor de substanţe extraterestre şi în caz de nevoie, să adopte măsurile adecvate în acest scop.

Obiectele lansate în spaţiul extraatmosferic înscrise în registrul statului parte la tratat, rămân, împreună cu personalul lor, sub jurisdicţia şi controlul statului respectiv, atâta timp cât sunt în spaţiul extraatmosferic sau pe un corp ceresc.

Statul păstrează dreptul de proprietate asupra obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic - ca întreg sau ca părţi componente - atât în perioada cât se află în spaţiul extraatmosferic sau pe un corp ceresc, cât şi atunci când revin pe Pământ. Dacă astfel de obiecte sau părţi componente sunt găsite în afara frontierelor statului parte la tratat în a cărui registru sunt înscrise, ele trebuie să fie înapoiate acestui stat, pe baza datelor de identificare furnizate de el.

Alături de tratatul din 1967, protecţia mediului în spaţiu este vizată şi de alte acorduri internaţionale: Tratatul privind interzicerea parţială a experimentelor nucleare din 1963, Convenţia privind responsabilitatea internaţională pentru daunele cauzate de către obiectele spaţiale (1972), Convenţia privind înmatricularea obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic (1975), Convenţia privind interzicerea modificărilor mediului în scopuri militare ori pentru alte obiective ostile (1978).

7. Răspunderea juridică

Răspunderea juridică în domeniul protecţiei atmosferei este reglementată în Capitolul 5 din Ordonanţă intitulat „Contravenţii şi infracţiuni”

Încălcarea prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă atrage răspunderea civilă, contravenţională sau penală, după caz.

A. Constituie contravenţii următoarele fapte, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracţiuni, şi se sancţionează după cum urmează:

1. Cu amendă de la 1.500 lei la 7.500 lei pentru persoane juridice, pentru:

a) nerespectarea obligaţiilor ce revin titularilor de activităţi care constituie surse fixe de poluare pentru atmosferă de a participa la elaborarea programelor de reducere a emisiilor, a programelor şi planurilor de gestionare a calităţii aerului;

b) nerespectarea obligaţiilor ce revin titularilor de activităţi care constituie surse fixe de poluare pentru atmosferă conform prevederilor cuprinse în programele şi planurile de gestionare a calităţii aerului;

c) nerespectarea obligaţiilor de către titularii de activităţi care constituie surse fixe de poluare pentru atmosferă de a informa şi de a se supune controlului autorităţilor competente conform legislaţiei în vigoare.

2. Cu amendă de la 500 lei la 3.000 lei pentru persoane fizice şi de la 3.500 lei la 10.000 lei pentru persoane juridice, pentru:

a) nerespectarea obligaţiei utilizatorilor de surse mobile de a asigura încadrarea în limitele de emisie stabilite pentru fiecare tip specific de sursă, precum şi de a le supune inspecţiilor tehnice conform prevederilor legislaţiei în vigoare;

b) nerespectarea obligaţiei de a se supune tuturor procedurilor şi cerinţelor legale care conduc la prevenirea, eliminarea sau reducerea impactului asupra aerului înconjurător şi mediului;

c) nerespectarea obligaţiei de transformare a surselor difuze în surse de emisii dirijate, în cazul în care este posibil din punct de vedere tehnic şi economic.

3. Cu amendă de la 300 lei la 1.000 lei pentru persoane fizice şi de la 1.500 lei la 5.000 lei pentru persoane juridice, pentru:

a) nerespectarea de către titularii de activitate a obligaţiei de a furniza autorităţilor competente informaţiile solicitate pentru actualizarea inventarului naţional al emisiilor de poluanţi atmosferici, precum şi pentru derularea procedurilor de reglementare şi control;

b) nerespectarea de către titularii de activitate a obligaţiei de a informa autorităţile competente în cazul depăşirii valorilor limită de emisie pentru unul sau mai mulţi poluanţi.

4. Cu amendă de la 5.000 lei la 20.000 lei pentru persoane juridice, pentru nerespectarea prevederilor referitoare la protecţia atmosferei din acordul şi/sau autorizaţia de mediu.

5. Cu amendă de la 1.000 lei la 5.000 lei pentru neîndeplinirea de către primari a următoarelor obligaţii:

a) de a urmări şi de a asigura îndeplinirea prevederilor din planurile şi programele de gestionare a calităţii aerului;

b) de a asigura punerea în aplicare a măsurilor speciale, prevăzute în programele de gestionare a calităţii aerului, impuse persoanelor fizice şi juridice care exploatează surse mobile de poluare.

Cuantumul limitelor amenzilor contravenţionale se reactualizează anual prin hotărâre a Guvernului.

Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor de mai sus se fac de personalul împuternicit din cadrul autorităţilor publice centrale competente şi din unităţile teritoriale ale acestora, precum şi din cadrul autorităţilor administraţiei publice locale, conform atribuţiilor stabilite prin lege.

B. Constituie infracţiuni faptele menţionate mai jos şi se pedepsesc după cum urmează:

a) cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă de la 1.000 lei la 5.000 lei pentru neelaborarea, de către titularii activităţilor care constituie surse fixe importante de emisii, a planurilor pentru situaţii de urgenţă, care stabilesc măsurile aplicabile în interiorul amplasamentului, şi pentru nesolicitarea aprobării de către autorităţile competente pentru măsurile stabilite a se aplica în afara amplasamentului;

b) cu închisoare de la un an la 5 ani pentru neoprirea în caz de pericol major sau iminent a funcţionării instalaţiilor care constituie sursă de pericol cu impact asupra calităţii aerului şi pentru neanunţarea autorităţilor competente.

(2) Dacă fapta prevăzută la lit. b) a pus în pericol sănătatea sau integritatea corporală a unui număr mare de persoane, dacă a avut vreuna dintre urmările menţionate la art. 182 din Codul penal ori dacă a cauzat o pagubă materială importantă, pedeapsa este închisoarea de la 5 ani la 10 ani şi interzicerea unor drepturi, iar în cazul în care s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane ori pagube importante economiei naţionale pedeapsa este închisoarea de la 7 ani la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Infracţiunile enumerate mai sus se constată de către personalul împuternicit din cadrul autorităţilor publice centrale competente şi din unităţile teritoriale ale acestora, precum şi din

cadrul autorităţilor publice locale; conform atribuţiilor stabilite prin lege actele de constatare se transmit organului de urmărire penală competent.

ANEXA 1 la Ordonanţa de urgenţă nr. 243/2000

privind protecţia atmosferei, modificată

Semnificaţia unor termeni în înţelesul prezentei ordonanţe de urgenţă

a) aglomerare - zonă cu o populaţie al cărei număr depăşeşte 250.000 de locuitori sau zona în care numărul populaţiei este egal sau mai mic de 250.000 de locuitori, dar densitatea populaţiei pe km2 justifică necesitatea evaluării şi gestionării calităţii aerului înconjurător

b) aer înconjurător - aerul troposferic, exclusiv cel din locurile de muncă

c) atmosferă - masa de aer care înconjoară suprafaţa terestră, incluzând şi stratul protector de ozon

d) cele mai bune tehnici disponibile care nu implică costuri excesive - stadiul cel mai avansat şi cel mai eficient al dezvoltării activităţilor şi al metodelor de operare care indică potrivirea practică a unei anumite tehnici de a asigura în principiu baza pentru valorile limită de emisie, menite să prevină şi, acolo unde nu este potrivit, să reducă în general emisiile şi impactul asupra mediului:

- tehnici - include atât tehnologia utilizată, cât şi modul în care instalaţia este proiectată, construită, întreţinută, operată sau scoasă din funcţiune;

- tehnică disponibilă - acea tehnică dezvoltată la o scară ce permite implementarea ei în sectorul industrial important în condiţii viabile din punct de vedere economic şi tehnic, luând în considerare costurile şi avantajele, indiferent dacă tehnica este sau nu este utilizată ori produsă în România, atâta timp cât tehnica este accesibilă rezonabil operatorului;

- cel mai bun - cel mai eficient în realizarea unui nivel general ridicat al mediului

e) evaluare - orice metodă utilizată pentru măsurarea, calcularea, inclusiv prin modelare matematică, prognozarea sau estimarea nivelului unui poluant în aerul înconjurător

f) emisii fugitive - emisii nedirijate, eliberate în mediu prin ferestre, uşi şi alte orificii, sisteme de ventilare sau deschidere, care nu intră în mod normal în categoria surselor dirijate de poluare

g) surse mobile de poluare - mijloace de transport rutiere, feroviare, navale şi aeriene, echipamente mobile nerutiere echipate cu motoare cu ardere internă

h) surse difuze de poluare - surse de emisii nedirijate de poluanţi atmosferici, cum sunt sursele de emisii fugitive, sursele naturale de emisii şi alte surse care nu au fost definite specific

i) marjă de toleranţă - procent din valoarea limită cu care aceasta poate fi depăşită, în condiţiile precizate de legislaţia în vigoare

j) nivel - concentraţia unui poluant în aerul înconjurător sau depunerea acestuia pe suprafeţe într-o perioadă dată

k) poluant - orice substanţă introdusă direct sau indirect de către om în aerul înconjurător, care poate avea efecte dăunătoare asupra sănătăţii umane sau mediului

l) prag de alertă - nivelul peste care există un risc pentru sănătatea oamenilor în urma unei expuneri de scurtă durată şi faţă de care trebuie să se ia măsuri imediate, conform legislaţiei în vigoare

m) valoare limită - nivel fixat pe baza cunoştinţelor ştiinţifice, în scopul evitării, prevenirii sau reducerii efectelor dăunătoare asupra sănătăţii omului sau mediului, care se atinge într-o perioadă dată şi care nu trebuie depăşit după ce a fost atins

n) valori de prag - aceste valori care constituie nivelul pragurilor de alertă care o dată ce au fost depăşite determină luarea de măsuri de către autorităţile competente, conform legislaţiei în vigoare

o) valori limită de emisie - concentraţia sau masa substanţelor poluante în emisiile provenite de la surse pe parcursul unei perioade precizate şi a cărei depăşire nu este permisă

p) zonă - parte a teritoriului naţional, delimitată în scopul evaluării şi gestionării calităţii aerului, aprobată de Guvern;

r) valoare-ţintă - nivelul concentraţiei de ozon în aerul înconjurător, fixat cu scopul evitării pe termen lung a efectelor dăunătoare asupra sănătăţii umane şi/sau mediului în general, ce trebuie atins, pe cât posibil, într-o anumită perioadă.

Capitolul V

Protecţia juridică a solului, subsolului şi

a ecosistemelor terestre


Pământul ca principal mijloc de producţie în agricultură şi silvicultură odată distrus nu se mai poate reface la aceeaşi calitate pentru a servi ca suport pentru culturile vegetale, decât în sute de ani, de aceea preocuparea majoră a legiuitorului a fost aceea de a reglementa protecţia solului şi a subsolului.

Degradarea solurilor prin poluare ca urmare a industrializării masive, prin eroziune şi prin dezafectarea acestora pentru construcţii are consecinţe multiple asupra producţiei agricole. Prin unele din activităţile sale, omul accelerează scurgerea solurilor fertile în mări şi oceane, iar ca urmare a epuizării fertilităţii pământului creşte nivelul importurilor de alimente pentru satisfacerea nevoilor minime ale populaţiei. Hrana pentru toată lumea reprezintă un proiect pe termen lung, de aceea în limitarea foametei, sintagmă tot mai mult auzită în ultimul timp, şi sărăciei toate ţările lumii sunt preocupate să asigure protecţia, conservarea şi ameliorarea solului şi a subsolului. Sănătatea umană depinde de sănătatea solului, principalul mijloc de producţie care nu poate fi supus nici unui procedeu de epurare, de aceea, poluarea cu formele sale este o problemă cu implicaţii naţionale şi internaţionale.

În Declaraţia Ministerială de la Kyoto din 23 martie 2003 s-a subliniat necesitatea concentrării eforturilor pe combaterea defrişărilor, a deşertificării şi a degradării solului prin programe care să promoveze regenerarea şi managementul durabil al pădurilor, restaurarea solurilor şi a zonelor umede degradate, precum şi conservarea biodiversităţii.

2. Noţiunea de teren agricol. Reglementare

Potrivit art. 1 din Legea nr. 18/1991, republicată şi modificată, fondul funciar al României este alcătuit din terenurile de orice fel, indiferent de destinaţie, de titlul juridic pe baza căruia sunt deţinute sau de domeniul public ori privat din care fac parte.

În legea menţionată mai sus, terenurile au fost clasificate în funcţie de destinaţie, astfel:

a) terenuri cu destinaţie agricolă: - terenurile agricole productive:

- terenurile arabile, viile, livezile, pepinierele

- viticole, pomicole, plantaţiile de hamei şi duzi, păşunile, fâneţele, serele, solariile, răsadniţele şi altele asemenea;

- terenurile cu vegetaţie forestieră, cu condiţia să nu facă parte din amenajamentele silvice, păşunile împădurite;

- terenurile ocupate cu construcţii şi instalaţii agrozootehnice; - amenajările piscicole şi de îmbunătăţiri funciare; - drumurile tehnologice şi de exploatare agricolă; - platformele şi spaţiile de depozitare care servesc nevoilor producţiei agricole; - terenurile neproductive în condiţiile în care pot fi amenajate şi folosite pentru producţia

agricolă. b) terenuri cu destinaţie forestieră, şi anume:

- terenurile împădurite; - terenurile care servesc nevoilor de cultură, producţie ori administrare silvică; - terenurile destinate împăduririlor şi cele neproductive: stâncării, abrupturi, bolovănişuri,

râpe, ravene, torenţi, cu condiţia să fie cuprinse în amenajamentele silvice. c) terenuri aflate permanent sub ape:

- albiile minore ale cursurilor de apă; - cuvetele lacurilor la nivelurile maxime de retenţie (teren ocupat de un lac de acumulare

până la nivelul crestei barajului); - fundul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale.

d) terenuri din intravilan, aferente localităţilor urbane şi rurale, pe care sunt amplasate construcţiile şi alte amenajări ale localităţilor, terenurile agricole şi forestiere;

e) terenuri cu destinaţii speciale pentru: - transporturile rutiere, feroviare, navale şi aeriene, cu construcţiile şi instalaţiile aferente; - construcţii şi instalaţii hidrotehnice, termice, de transport al energiei electrice şi gazelor

naturale, de telecomunicaţii; - exploatările miniere şi petroliere; - cariere şi halde de orice fel; - nevoile de apărare; - plaje; - rezervaţii; - monumentele naturii; - ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice şi altele asemenea.

3. Noţiunea de sol. Poluarea şi degradarea solului

Solul constituie: capitalul cel mai preţios de care dispune omul pentru satisfacerea nevoilor sale; condiţia indispensabilă pentru comunităţilor biologice; un mediu complex, în continuă schimbare, care poate fi distrus atunci când echilibrul său este rupt sau când este, pur şi simplu, măturat de ape sau de vânt. În timp s-a constatat că solul nu este un simplu rezervor

inepuizabil, ale cărui bogăţii ar putea fi extrase aşa cum se procedează cu mineralele din subsol. Datele experimentale au atestat că pentru formarea unui strat de sol gros de 3 cm este nevoie de 300 - 1.000 de ani, iar formarea unui strat gros de 20 cm durează 2.000 - 7.000 ani. De aceea se impune a se acorda o atenţie deosebită protecţiei solului, educaţia oamenilor în acest scop începând din familie, şcoala având rolul cel mai important în desăvârşirea pregătirii acestora pentru protecţia şi îmbunătăţirea puterii sale productive.

Degradarea solului poate avea loc pe cale naturală sau artificială.

Solurile se degradează prin eroziune provocată de cauze naturale dar şi ca urmare a gospodăririi deficitare a solului, în această ultimă situaţie răspunzător fiind omul.

Un alt factor care contribuie la degradarea solului îl reprezintă pătrunderea în atmosferă a unor cantităţi tot mai mari de metale toxice (mercur, plumb, nichel etc.), care pătrund în sol prin ploi şi zăpezi.

Poluarea solului este cauzată mai ales de produse de uz fitosanitar şi îngrăşăminte chimice folosite în agricultură dar şi datorită irigaţiei în zonele cu climă secetoasă. Insuficienţa drenajului duce în astfel de cazuri la creşterea gradului de salinitate.

Defrişările masive cu consecinţa diminuării pădurilor au efecte catastrofale asupra solului prin faptul că dispar obstacolele care împiedică erodarea naturală a solului. Pădurile, pe lângă faptul că asigură constanţa climei şi a regimului de precipitaţii, au şi rolul de a modera scurgerile de suprafaţă, protejând solul împotriva eroziunii prin spălare.

Efectele dăunătoare asupra solului apar şi ca urmare a păşunatului excesiv, acţiune care în zonele de savană duce inevitabil la deşertificare.

Procedeul incendierii ierburilor spre sfârşitul perioadei secetoase, face ca ploile ce urmează acestei perioade să nu întâlnească nici un obstacol menit să apere solul, de unde spălarea efectivă a substanţelor nutritive de pe suprafaţa acestuia şi puternica sa erodare. Prin acest procedeu sunt distruse şi ecosistemele terestre.

În înţelesul Legii nr. 107 din 16 iunie 1999 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 81/1998 privind unele măsuri pentru ameliorarea prin împădurire a terenurilor degradate (art. 2 alin. 1), sunt considerate terenuri degradate : „Terenurile care prin eroziune, poluare sau acţiunea distructivă a unor facturi antropici şi-au pierdut definitiv capacitatea de producţie agricolă, dar pot fi ameliorate prin împădurire”.

4. Protecţia şi conservarea durabilă a solului,

subsolului şi a ecosistemelor terestre

4.1. Precizări prealabile

Fiecare om are dreptul la o viaţă sănătoasă, în armonie cu natura şi dreptul la un mediu sănătos. Acest drept este recunoscut de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi preluat

în cadrul Convenţiei de la Aarhus, ratificată de ţara noastră prin Legea nr. 86/2000. Convenţia oferă cadrul de implicare a cetăţenilor în cunoaşterea problemelor de mediu şi recunoaşte acestora : dreptul de a avea acces la informaţie; dreptul de a participa la luarea deciziilor şi dreptul de a avea acces la justiţie. Dreptul la un mediu sănătos este inclus în multe constituţii naţionale, inclusiv în cea a României (art. 35).

Dreptul la un mediu sănătos presupune printre altele dreptul deţinătorilor de terenuri, indiferent de titlul în baza căruia sunt deţinute, de a beneficia de soluri de o bună calitate, precum şi de programele şi măsurile de ameliorare în cazul degradării acestora.

În România, terenurile de orice fel, indiferent de destinatar, de titlul în baza căruia sunt deţinute sau de domeniul public ori privat din care fac parte, constituie fondul funciar. În vorbirea curentă termenul de „fond funciar” este exprimat prin noţiunea de „pământ”. Fondul funciar asigură condiţiile necesare vieţii şi activităţii oamenilor şi constituie spaţiul de existenţă al societăţii umane. În prezent, se impune schimbarea mentalităţii oamenilor în ceea ce priveşte exploatarea nemiloasă a terenurilor sau lăsarea în nelucrare a acestora şi educarea deţinătorilor de terenuri în vederea gospodăririi cu grijă a pământului şi în asigurarea protecţiei mediului. Studiile au arătat că ţara noastră dispune de soluri cu un grad moderat de fertilitate, de aceea, în menţinerea şi sporirea fertilităţii solului, cu consecinţă directă asupra creşterii producţiei agricole, preocuparea constantă trebuie să fie aceea de a asigura o reală protecţie a solului, printr-un sistem de monitorizare continuă a calităţii acestuia, cât şi printr-un cadru legislativ adecvat.

Solul şi subsolul fiind două componente indisolubil legate sunt reglementate în acelaşi context juridic şi formează obiectul proprietăţii publice sau proprietăţii private, după caz.

Având în vedere că dezvoltarea durabilă presupune dezvoltarea care corespunde necesităţilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a le compromite pe ale lor, toţi deţinătorii terenurilor agricole au obligaţia să asigure protecţia solului (art. 74 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, modificată).

Ordonanţa privind protecţia mediului a prevăzut că protecţia solului, a subsolului şi a ecosistemelor terestre este obligatorie pentru toţi deţinătorii, indiferent cu ce titlu sunt deţinute şi că se realizează prin măsuri adecvate de gospodărire, conservare, organizare şi amenajare a teritoriului. Controlul asupra respectării acestor dispoziţii se organizează şi se exercită de autorităţile pentru protecţia mediului şi de autorităţile ale administraţiei publice, după caz. Cum în orice domeniu de activitate „este mai uşor să previi decât să combaţi” şi în domeniul protecţiei solului legiuitorul a fost preocupat să reglementeze protecţia calitativă şi cantitativă a solului.

4.2. Protecţia calitativă a solului

Legea fondului funciar a stabilit că protecţia şi ameliorarea solului se realizează prin lucrări de prevenire şi de combatere a proceselor de degradare şi poluare a solului provocate de fenomene naturale sau cauzate de activităţi economice şi sociale. În ceea ce priveşte

protecţia calitativă a terenurilor lucrările ce trebuie efectuate în acest scop se stabilesc pe bază de studii şi proiecte ce se întocmesc la cererea organelor de cercetare şi proiectare de specialitate, corelate cu cele de amenajare şi organizare a teritoriului. Lucrările de conservare şi ameliorare a solului se execută de către deţinătorii terenurilor sau prin grija acestora, de către unităţi specializate.

În cazul în care, terenurile şi-au pierdut, prin degradare şi poluare, total sau parţial, capacitatea de producţie pentru culturi agricole sau silvice, se constituie perimetre de ameliorare în scopul recuperării acestora. Grupele de terenuri care intră în aceste perimetre se stabilesc de autorităţile centrale competente, la propunerile, însoţite de documente justificative, unităţilor administrativ - teritoriale.

Obligaţia deţinătorilor constă în a pune la dispoziţie terenurile din perimetrul de ameliorare în vederea aplicării măsurilor şi lucrărilor prevăzute în proiectul de ameliorare, păstrând dreptul de proprietate. Dacă proprietarul refuză, primăria face propuneri motivate prefecturii care va decide, iar în anumite situaţii expres prevăzute de lege, cum ar fi cazul proprietarului care nu este de acord să primească un alt teren la distanţă mai mare, se va aplica procedura de expropriere pentru cauză de utilitate publică, prevăzută de Legea nr. 33/1994.

Statul suportă parţial sau total cheltuielile privind realizarea lucrărilor de protecţie şi ameliorare a solului, iar în cazul în care se constată că anumite suprafeţe au fost scoase din producţia agricolă sau silvică prin degradare sau poluare a solului, din culpa unor persoane fizice sau juridice, la cererea primăriei sau a organului agricol ori silvic, acestea vor suporta cheltuielile necesare lucrărilor de refacere şi de ameliorare a solului.

Protecţia calitativă a solului se realizează şi prin amenajările de îmbunătăţiri funciare ce au ca scop prevenirea şi înlăturarea acţiunii factorilor de risc - secetă, exces de apă, eroziunea solului şi inundaţii, precum şi poluare - pe terenurile cu orice destinaţie, indiferent de proprietar. Acestea contribuie la introducerea în circuitul economic a terenurilor neproductive şi se realizează la nivel naţional pe baza programelor şi strategiei sectoriale, iar la nivelul local pe baza programelor zonale şi locale de amenajare a teritoriului.

Prin urmare, în scopul asigurării protecţiei calităţii solului, deţinătorii de terenuri cu orice titlu, precum şi orice persoană fizică sau persoană juridică ce desfăşoară o activitate pe un teren fără a avea un titlu asupra lui au următoarele obligaţii : să prevină deteriorarea calităţii solurilor; să efectueze toate lucrările agricole la timp şi cu respectarea normelor legale; să asigure luarea măsurilor de salubrizare a terenurilor neocupate productiv sau funcţional; să menţină suprafaţa împădurită a vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier; să respecte regimul silvic pentru împădurirea suprafeţelor exploatate; să asigure exploatarea raţională, organizarea şi amenajarea pajiştilor, în funcţie de capacitatea de refacere a acestora; să sesizeze autorităţile pentru protecţia mediului despre accidente sau activităţi care afectează ecosistemele forestiere sau alte asemenea ecosisteme terestre ş.a.

4.3. Protecţia cantitativă a solului

În ceea ce priveşte protecţia cantitativă a solului, Legea fondului funciar a stabilit în sarcina titularilor obiectivelor de investiţii sau producţii amplasate pe terenuri agricole şi forestiere de a lua măsuri prealabile executării construcţiei obiectivelor. Aceştia au obligaţia ca decopertarea stratului de sol fertil de pe suprafeţele amplasamentelor aprobate să-l depoziteze şi să-l niveleze pe terenuri neproductive sau slab productive, indicate de organele agricole sau silvice în scopul punerii în valoare sau a ameliorării acestora. Depozitarea se va face numai cu acordul proprietarilor terenurilor respective.

Tot în sensul protecţiei cantitative a solului în Legea fondului funciar s-a prevăzut obligaţia titularilor lucrărilor de investiţii sau de producţie de a lua măsurile necesare de amenajare şi de nivelare a terenurilor pe care nu le mai folosesc în procesul de producţie, cum sunt cele rămase în urma excavării de materii prime (cărbune, caolin, argilă, pietriş) de la sondele abandonate şi altele asemenea, dându-le o folosinţă agricolă. În cazul în care acest lucru nu este posibil, li se va da o folosinţă piscicolă sau silvică, în termen de 2 ani de la încheierea procesului de producţie. Beneficiarilor acestor lucrări nu li se va aproba scoaterea din producţia agricolă sau silvică a altor terenuri dacă nu s-au conformat celor de mai sus.

Pentru a nu stânjeni executarea lucrărilor agricole liniile de telecomunicaţii şi cele de transport şi distribuire a energiei electrice, conductele de transport şi distribuire a energiei electrice, conductele de transport pentru alimentarea cu apă, canalizare, produse petroliere, gaze, precum şi alte instalaţii similare, vor fi grupate şi amplasate de-a lungul şi în imediata apropiere a căilor de comunicaţii (şosele, căi ferate) a digurilor, canalelor de irigaţii şi de desecări. Ocuparea terenurilor în astfel de cazuri se face cu acordul deţinătorilor şi cu aprobarea Oficiului judeţean de cadastru, geodezie şi cartografie, indiferent de mărimea suprafeţei necesare.

Acordul deţinătorilor de terenuri este necesar şi în situaţia ocupării terenurilor necesare remedierii deranjamentelor în caz de avarii şi executarea unor lucrări de întreţinere la obiectivele enumerate mai sus, care au caracter urgent şi se execută într-o perioadă de până la 30 de zile. În caz de refuz din partea deţinătorilor de teren ocuparea acestor terenuri are loc după aprobarea prefectului sau a Primăriei Municipiului Bucureşti. În toate cazurile, deţinătorii de terenuri au dreptul la despăgubiri pentru daunele cauzate.

4.4. Protecţia subsolului

Potrivit art. 136 alin. 3 din Constituţia României revizuită, bogăţiile de interes public ale subsolului, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Bunurile proprietate publică sunt inalienabile, însă în condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică. De exemplu, izvoarele minerale intră în categoria bogăţiilor de interes public ale subsolului şi ca atare, pot fi date în administrarea persoanelor juridice în condiţiile legii. Constituţia nu a prevăzut care sunt bunurile ce fac parte din proprietatea publică a statului şi a unităţilor administrativ - teritoriale, însă Legea nr. 213/1998, în art. 3 alin. 4, a stabilit că fac

parte din domeniul public al comunelor, oraşelor şi municipiilor bunurile enumerate la pct. III din anexă, precum şi alte bunuri de interes public local, declarate ca atare prin hotărârea Consiliului local.

Întrucât resursele naturale ale subsolului nu sunt inepuizabile se impune protecţia şi exploatarea raţională a acestora. Protecţia mediului fiind un obiectiv de interes public major, în îndeplinirea obligaţiei de protecţie a subsolului persoanele fizice şi persoanele juridice, care prospectează sau exploatează resursele subsolului, au următoarele obligaţii:

- să solicite şi să obţine acord şi / sau autorizaţie de mediu, potrivit legii şi să respecte prevederile acestora;

- să refacă terenurile afectate, să asigure încadrarea lor în peisajul zonei şi să le aducă la parametri productivi şi ecologici naturali sau la un nou ecosistem funcţional, să monitorizeze zona, constituind în acest scop fondul de garanţie necesar conform prevederilor legale;

- să anunţe autorităţile pentru protecţia mediului sau pe cele competente, potrivit legii, despre orice situaţii accidentale care pun în pericol ecosistemul terestru şi să acţioneze pentru refacerea acestuia.

Obligaţia protecţiei subsolului în cadrul operaţiunilor petroliere este prevăzută în Legea petrolului nr. 134/1995. Sancţiunea retragerii administrării sau concesionării se aplică titularului acordului petrolier atunci când prin modul de executare a operaţiunilor petroliere este periclitată posibilitatea exploatării viitoare a zăcământului sau sunt încălcate normele privind protecţia şi exploatarea raţională a zăcămintelor ori normelor privind protecţia mediului. Şi Legea minelor nr. 85/2003 reglementează obligaţia titularului de licenţă/permis de a proteja mediul prin executarea şi finalizarea lucrărilor de refacere a mediului în perimetrele afectate de activităţi miniere şi de a menţine pe toată perioada exploatării garanţia financiară pentru refacerea mediului.

Deşi calitatea terenurilor este influenţată negativ prin necultivarea acestora, prin nerespectarea rotaţiei culturilor, practică obligatorie în agricultura ecologică şi prin nerespectarea normelor privind efectuarea lucrărilor agricole, acţiunea de tragere la răspundere a deţinătorilor în culpă, se pare a fi la început. Persoanele fizice sau juridice care prospectează, explorează ori exploatează resursele solului şi subsolului au următoarele obligaţii: să efectueze remedierea zonelor în care solul, subsolul şi ecosistemele terestre au fost afectate; să anunţe autorităţile pentru protecţia mediului sau, după caz, celelalte autorităţi competente, potrivit legii, despre orice situaţii accidentale care pun în pericol mediul şi să acţioneze pentru refacerea acestuia.

Prin urmare, în lupta pentru combaterea degradării solurilor şi a terenurilor trebuie acordată o atenţie deosebită managementului durabil al fondului funciar; construirea unui sistem corespunzător protejării solului ca factor ecologic care să asigure premisele atingerii cerinţelor de calitate din Uniunea Europeană; educării cetăţenilor în scopul utilizării durabile a resurselor naturale; respectarea principiului referitor la participarea publicului la luarea

deciziilor privind mediul; înlăturarea cu prioritate a surselor şi factorilor care poluează nemijlocit solul şi urgentarea finalizării cadastrului general şi a cadastrelor de specialitate în domeniile : agricol, forestier, apelor, industrial, imobiliar - edilitar, transporturi, zonelor protejate naturale şi construite ş.a.

4.5. Protecţia ecosistemelor terestre

Prin ecosistem în sensul Ordonanţei se înţelege acel „complex dinamic de comunităţi de plante, animale şi microorganisme şi mediul abiotic, care interacţionează într-o unitate funcţională”. Protecţia juridică a ecosistemelor terestre se asigură implicit prin măsurile de protecţie juridică a solului şi subsolului, în condiţiile expuse mai sus.

5. Schimbarea categoriei de folosinţă a terenurilor

arabile şi forestiere

Schimbarea categoriei de folosinţă a terenurilor arabile ale persoanelor juridice, în alte categorii de folosinţă agricolă, se poate face cu avizul organelor agricole de specialitate judeţene, numai în următoarele cazuri:

― terenurile arabile situate în zonele de deal, ce constituie enclave27 din masivele de vii şi livezi, din podgoriile şi bazinele pomicole consacrate, stabilite de organele de specialitate ale Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei pot fi transformate în plantaţii viticole şi pomicole;

― terenurile arabile din zonele de şes, necesare completării masivelor viticole destinate pentru struguri de masă şi stafide şi bazinele pomicole destinate culturii piersicului şi caisului, stabilite de organele de specialitate ale Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, pot fi transformate în plantaţii viticole şi pomicole;

― terenurile arabile cu soluri nisipoase pot fi amenajate şi transformate în plantaţii viticole şi pomicole;

― terenurile înregistrate la arabil, situate în zonele de deal şi munte pe pante nemecanizabile, afectate de eroziuni de suprafaţă şi adâncime, de alunecări active sau semistabilizate, care nu mai pot fi ameliorate şi menţinute la această folosinţă, se pot amenaja şi transforma în păşuni şi fâneţe;

27 Enclavă – o suprafaţă de teren agricol (izolată) împrejmuită de vii şi livezi.

― terenurile arabile situate în albiile râurilor şi a Dunării care nu pot fi folosite rentabil pentru alte destinaţii agricole pot fi amenajate în bazine piscicole.

Schimbarea categoriei de folosinţă a terenurilor arabile, altele decât cele enumerate mai sus, cum ar fi: păşuni, fâneţe, vii şi livezi, deţinute de persoane juridice în care statul deţine majoritatea acţiunilor, se aprobă de Ministerul Agriculturii. În cazul în care persoanele fizice au schimbat categoria de folosinţă a terenurilor agricole pe care le deţin în proprietate sunt obligate să comunice, în termen de 30 de zile de la data la care a avut loc această operaţiune, modificarea intervenită oficiului de cadastru, judeţean sau al municipiului Bucureşti, care are obligaţia să o înregistreze.

Schimbarea categoriei de folosinţă silvică – păduri, răchitării, culturi de arbuşti, deţinute de persoane juridice – se aprobă de Ministerul Mediului, iar în ceea ce priveşte schimbarea folosinţei terenurilor agricole ce constituie zone de protecţie a monumentelor se cere acordul Comisiei naţionale a monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice.

Pentru schimbarea categoriei de folosinţă silvică a terenurilor cu destinaţie forestieră de la folosinţa „pădure” la altă categorie de folosinţă silvică, cu excepţia terenurilor destinate drumurilor forestiere, solicitantul este obligat să plătească o taxă ce se va vărsa în Fondul de ameliorare a fondului funciar cu destinaţie silvică.

6. Scoaterea definitivă sau temporară a terenurilor în

alte scopuri decât producţia agricolă şi silvică şi din

fondul forestier naţional

Prin scoaterea terenurilor agricole din circuitul agricol, cu respectarea procedurii prevăzute de lege, terenurile agricole primesc, definitiv sau temporar, o altă destinaţie în vederea amplasării unor obiective de investiţii.

Scoaterea definitivă din circuitul agricol a terenurilor agricole din extravilan, de clasa I şi a II-a de calitate, a celor amenajate cu lucrări de îmbunătăţiri funciare, precum şi a celor plantate cu vii şi livezi, prin extinderea intravilanului localităţilor, se face la propunerea consiliilor locale, prin ordin al directorului Direcţiei Agricole şi de Dezvoltare Rurală, cu avizul Ministrului Agriculturii.

Scoaterea definitivă din circuitul agricol şi silvic a terenurilor situate în extravilanul localităţilor se face cu plata unor taxe ce se vor achita de către persoanele fizice sau juridice solicitante. Din aceste taxe se constituie Fondul de ameliorare a fondului funciar, aflat la dispoziţia Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi a Ministerului Mediului.

Pentru terenurile scoase definitiv din circuitul agricol şi silvic pentru construcţii care deservesc activităţile agricole şi silvice, lucrările de îmbunătăţiri funciare, regularizarea

cursurilor de apă, realizarea de surse de apă potabilă şi obiective meteorologice nu se datorează taxe.

Pentru scoaterea temporară a terenurilor din producţia agricolă şi silvică, solicitantul este obligat să depună o garanţie în bani egală cu taxa prevăzută pentru scoaterea definitivă a terenurilor din circuitul agricol sau silvic, într-un cont special al Fondului de ameliorare a fondului funciar.

Folosirea definitivă sau temporară a terenurilor agricole în alte scopuri decât producţia agricolă se aprobă după cum urmează:

― de organele agricole judeţene, prin oficiul de cadastru agricol şi organizarea teritoriului agricol judeţean sau al municipiului Bucureşti, pentru terenurile agricole de până la 1 ha. Aprobarea pentru orice extindere a acestei suprafeţe de teren se dă de către Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale;

― de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, pentru terenurile agricole, în suprafaţă de până la 100 ha;

― de Guvern, pentru terenurile agricole a căror suprafaţă depăşeşte 100 ha. Folosirea definitivă sau folosirea temporară a terenurilor forestiere în alte scopuri

decât silvice se aprobă de organul silvic judeţean, până la 1 ha, de Ministerul Mediului, pentru terenurile în suprafaţă de până la 100 ha şi de Guvern pentru cele ce depăşesc această suprafaţă.

Aprobarea, în cazurile de mai sus, este condiţionată de acordul prealabil al deţinătorilor de terenuri. De asemenea, pentru obţinerea aprobării este necesar avizul organelor agricole sau silvice judeţene şi al municipiului Bucureşti după caz.

În cazul în care deţinătorul terenului refuză nejustificat să-şi dea acordul, hotărârea instanţei de judecată va înlocui consimţământul celui în cauză.

Reducerea suprafeţei pădurilor din fondul forestier naţional este interzisă, cu excepţia următoarelor situaţii:

- pentru construcţii cu destinaţia militară, pentru căi ferate, drumuri europene, naţionale şi judeţene, autostrăzi, linii electrice de înaltă tensiune, mine, forări, sonde şi echipamente aferente, conducte magistrale de transport gaze sau petrol, lucrări de îmbunătăţiri funciare, de gospodărire a apelor sau de realizare a unor noi surse de apă;

- pentru construirea de obiective turistice, cu acordul proprietarului şi cu aprobarea autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură;

- în scopul executării de lucrări, instalaţii şi construcţii necesare pentru gospodărirea fondului forestier sau de interes propriu, la cererea proprietarilor şi cu aprobarea autorităţilor publice centrale care răspunde de silvicultură;

- orice alte investiţii cu caracter social, cultural, sportiv, medical şi de cult, cu avizul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură.

Ocuparea definitivă a terenurilor din fondul forestier în primul caz expus mai sus, se face cu plata de către persoanele fizice şi juridice solicitante a unor taxe şi despăgubiri.

Pentru ocuparea temporară de terenuri din fondul forestier naţional, persoanele fizice sau juridice care beneficiază de folosirea terenurilor au obligaţia să achite:

- chiria anuală pentru ocuparea temporară a terenurilor din fondul forestier, care se achită proprietarului terenului pentru terenurile proprietate privată şi administratorului terenului pentru terenurile proprietate publică a statului;

- contravaloarea pierderii de creştere, determinată de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii;

- o garanţie în sumă egală cu cheltuielile necesare pentru aducerea în condiţii apte de împădurire a terenului ocupat temporar;

- cheltuielile de reinstalare a vegetaţiei forestiere şi de întreţinere a acesteia, până la realizarea stării de masiv, pentru terenurile ocupate proprietate publică sau privată;

- valoarea obiectivelor dezafectate de pe terenurile ocupate proprietate publică a statului.

În cazul în care ocuparea temporară a terenului nu implică defrişarea vegetaţiei forestiere lemnoase, beneficiarul nu plăteşte proprietarului sau administratorului contravaloarea pierderii de creştere, determinată de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta de exploatare şi nici cheltuielile de reinstalare a vegetaţiei forestiere şi de întreţinere a acesteia.

Ocuparea definitivă sau folosirea temporară a terenurilor din fondul forestier naţional, în cazurile de mai sus se face numai cu acordul proprietarilor şi se aprobă după cum urmează:

- pentru suprafaţa de până la un hectar, de către structura teritorială în domeniul silviculturii a autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, la cererea persoanei fizice sau juridice beneficiare;

- pentru suprafaţa de peste un hectar, dar nu mai mare de 50 hectare, de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, la cererea persoanei fizice sau juridice beneficiare, cu avizul structurii teritoriale în domeniul silviculturii a autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură;

- pentru suprafaţa de peste 50 hectare, prin hotărâre a Guvernului, la cererea persoanelor juridice beneficiare şi la propunerea autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură.


Legislaţia privind protecţia mediului prevede o serie de fapte considerate contravenţii şi infracţiuni privind regimul de protecţie al solului, subsolului şi ecosistemelor acvatice, precum şi răspunderea juridică cu formele sale : contravenţională, penală, civilă, după caz.

Ordonanţa privind protecţia mediului prevede expres următoarele:

a) Constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de la 3.000 lei la 6.000 lei , pentru persoane fizice, şi de la 25.000 lei la 50.000 lei, pentru persoane juridice, încălcarea următoarelor prevederi legale:

- obligaţia proprietarilor şi deţinătorilor de terenuri cu titlu sau fără titlu, de a întreţine perdelele forestiere şi aliniamentele de protecţie, spaţiile verzi, parcurile, gardurile vii pentru îmbunătăţirea capacităţii de regenerare a atmosferei, protecţia fonică şi eoliană;

- obligaţia proprietarilor şi deţinătorilor de terenuri cu titlu sau fără titlu, de a preveni, pe baza reglementărilor în domeniu, deteriorarea calităţii mediului geologic;

- obligaţia proprietarilor şi deţinătorilor de terenuri cu titlu sau fără titlu, de a asigura la amplasarea, proiectarea, construirea şi punerea în funcţiune a obiectivelor de orice fel, cât şi la schimbarea destinaţiei terenurilor, condiţiile prevăzute în acordul şi în autorizaţia/autorizaţia integrată de mediu;

- obligaţia proprietarilor şi deţinătorilor de terenuri cu titlu sau fără titlu, de a nu arde miriştile, stuful, tufărişurile sau vegetaţia ierboasă, fără acceptul autorităţii competente pentru protecţia mediului şi fără informarea în prealabil a serviciilor publice comunitare pentru situaţii de urgenţă;

- obligaţia proprietarilor şi deţinătorilor de terenuri cu titlu sau fără titlu, de a lua măsuri de salubrizare a terenurilor neocupate productiv sau funcţional, în special a celor situate de-a lungul căilor de comunicaţie rutiere, feroviare şi de navigaţie;

- obligaţiile deţinătorilor cu orice titlu ai suprafeţelor de teren de a proteja flora şi fauna sălbatică existente pe acestea, în sensul menţinerii echilibrului ecologic şi conservării biodiversităţii, precum şi exploatării durabile a resurselor în baza prevederilor legale în vigoare, pentru a nu crea prejudicii mediului înconjurător şi sănătăţii umane;

- obligaţia autorităţilor administraţiei publice locale, precum şi a persoanelor fizice şi juridice, după caz, de a nu schimba destinaţia terenurilor amenajate ca spaţii verzi prevăzute în planurile urbanistice;

b) Constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de la 5.000 lei la 10.000 lei , pentru persoane fizice, şi de la 30.000 lei la 60.000 lei, pentru persoane juridice, încălcarea următoarelor prevederi legale:

- obligaţiile autorităţilor administraţiei publice locale privind adoptarea elementelor arhitecturale adecvate, optimizarea densităţii de locuire, concomitent cu menţinerea, întreţinerea şi dezvoltarea spaţiilor verzi, a parcurilor, a aliniamentelor de arbori şi a perdelelor de protecţie stradală, a amenajamentelor peisagistice cu funcţie ecologică, estetică şi recreativă;

- obligaţiile persoanelor fizice şi juridice de a nu folosi îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a plantelor în zonele sau pe suprafeţele unde sunt instituite măsuri speciale de protecţie;

- obligaţiile persoanelor fizice şi juridice care gestionează suprafeţele terestre şi acvatice supuse unui regim de conservare ca habitate naturale sau pentru refacere ecologică, de a aplica măsurile de conservare stabilite de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului;

- obligaţiile persoanelor fizice şi juridice, care prospectează, explorează sau exploatează resursele naturale, de a remedia zonele în care solul, subsolul şi ecosistemele terestre au fost afectate;

c) Constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de la 7.500 lei la 15.000 lei , pentru persoane fizice, şi de la 50.000 lei la 100.000 lei , pentru persoane juridice, încălcarea următoarelor prevederi legale:

- obligaţia persoanelor fizice de a funcţiona cu respectarea prevederilor autorizaţiei de mediu şi a persoanelor juridice de a funcţiona cu respectarea prevederilor autorizaţiei/autorizaţiei integrate de mediu pentru activităţile care fac obiectul procedurilor de reglementare din punct de vedere al protecţiei mediului;

- obligaţia titularilor activităţilor care fac obiectul procedurilor de reglementare din punct de vedere al protecţiei mediului de a respecta termenele impuse de autoritatea competentă de protecţia mediului în derularea acestor proceduri;

Amenzile aplicate în temeiul unei legi, ordonanţe de urgenţă, ordonanţe sau hotărâri ale Guvernului din domeniul protecţiei mediului şi gospodăririi apelor se fac 100% venit la bugetul de stat, din care o cotă de 25%, aferentă fondului de stimulare a personalului, se virează de către unităţile Trezoreriei Statului în contul autorităţii din care face parte agentul constatator, pe baza situaţiilor financiare lunare întocmite şi prezentate de către autorităţile competente pentru protecţia mediului, în termen de cinci zile lucrătoare de la primirea acestora, şi este evidenţiată într-un cont distinct.

Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se realizează de: comisari şi persoane împuternicite din cadrul Gărzii Naţionale de Mediu şi Administraţiei Rezervaţiei

Biosferei "Delta Dunării"; autorităţile administraţiei publice locale şi personalul împuternicit al acestora;

Dispoziţiile referitoare la contravenţii se completează cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

Contravenientul poate achita, pe loc sau în termen de cel mult 48 de ore de la data încheierii procesului-verbal ori, după caz, de la data comunicării acestuia, jumătate din minimul amenzii prevăzute în actul normativ, agentul constatator făcând menţiune despre această posibilitate în procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei.

a) Constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă penală de la 30.000 lei la 60.000 lei următoarele fapte, dacă au fost de natură să pună în pericol viaţa ori sănătatea umană, animală sau vegetală:

- arderea miriştilor, stufului, tufărişurilor şi vegetaţiei ierboase din ariile protejate şi de pe terenurile supuse refacerii ecologice;

- poluarea accidentală datorită nesupravegherii executării lucrărilor noi, funcţionării instalaţiilor, echipamentelor tehnologice şi de tratare şi neutralizare, menţionate în prevederile acordului de mediu şi/sau autorizaţiei/autorizaţiei integrate de mediu.

b) Constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă penală de la 50.000 lei la 100.000 lei următoarele fapte, dacă au fost de natură să pună în pericol viaţa ori sănătatea umană, animală sau vegetală:

- poluarea prin evacuarea, cu ştiinţă, în apă, în atmosferă sau pe sol a unor deşeuri sau substanţe periculoase;

- continuarea activităţii după suspendarea acordului de mediu sau autorizaţiei/autorizaţiei integrate de mediu;

c) Constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 1 la 5 ani, următoarele fapte, dacă au fost de natură să pună în pericol viaţa ori sănătatea umană, animală sau vegetală:

- nerespectarea interdicţiilor privind utilizarea pe terenuri agricole de produse de protecţie a plantelor sau îngrăşăminte chimice;

d) Constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani, următoarele fapte:

- continuarea activităţii după dispunerea încetării acesteia.

Constatarea şi cercetarea infracţiunilor se fac din oficiu de către organele de urmărire penală, conform competenţelor legale.

Încălcarea prevederilor Legii nr.18/1991 privind fondul funciar, republicată şi modificată, atrage răspunderea civilă, contravenţională şi penală, după caz.

a) Constituie infracţiuni de distrugere şi se pedepsesc potrivit prevederilor Codului penal, degradarea terenurilor agricole şi silvice, a împrejurimilor acestora, distrugerea şi degradarea culturilor agricole, a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare, a bornelor şi semnelor topografice sau geodezice, a monumentelor istorice şi ansamblurilor şi siturilor arheologice, ori împiedicarea luării măsurilor de conservare a unor astfel de bunuri, precum şi înlăturarea acestor măsuri.

Declararea unor suprafeţe de teren mai mici decât suprafeţele pe care le deţin sau nedeclararea unor suprafeţe de teren, deţinute efectiv, constituie infracţiune de fals în declaraţii şi se pedepseşte potrivit prevederilor art. 292 din Codul penal.

b) Constituie contravenţii la normele privind evidenţa, protecţia, folosirea şi ameliorarea terenurilor agricole sau silvice următoarele fapte, dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii, încât, potrivit legii penale, constituie infracţiuni:

- efectuarea de schimburi de terenuri şi a schimbării categoriei de folosinţă a terenurilor de la superioară la inferioară, precum şi folosirea definitivă sau temporară a terenurilor agricole şi silvice în alte scopuri decât pentru producţia agricolă şi silvică;

- nedeclararea la organele judeţene de cadastru funciar de către posesori, în termen de 30 de zile de la aprobare, a schimburilor de terenuri şi a schimbării categoriei de folosinţă a acestora, precum şi a datelor cu privire la mărimea suprafeţelor şi categoria de folosinţă a acestora;

- nedecopertarea de către beneficiarii de investiţii a stratului fertil de sol, înainte de executarea lucrărilor de amplasare a unor obiective, şi nedepozitarea acestui strat pe suprafeţele stabilite de organele agricole, precum şi neluarea măsurilor de amenajare şi nivelare a terenurilor rămase în urma excavării de cărbune, caolin, argilă, pietriş, sonde abandonate şi altele asemenea;

- amplasarea obiectivelor de orice fel pe terenurile situate în extravilan, fără avizele şi aprobările prevăzute de lege;

- ocuparea şi folosirea terenurilor aprobate a fi scoase definitiv sau temporar din producţia agricolă, înainte de a fi delimitate, bornate şi predate;

- degradarea terenurilor şi culturilor prin depozitarea de materiale ori deşeuri de pietriş, moloz, nisip, prefabricate, construcţii metalice, reziduuri, resturi menajere, gunoaie şi altele asemenea;

- neluarea unor măsuri corespunzătoare de către persoane juridice sau fizice pentru evitarea afectării terenurilor limitrofe prin reziduurile provenite din activitatea de producţie şi prin scurgeri de orice fel.

Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de către specialiştii împuterniciţi în acest scop de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi, după caz, de Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului, de împuterniciţii prefectului şi specialiştii împuterniciţi de directorul general al direcţiei generale pentru agricultură şi alimentaţie sau, după caz, de inspectorul şef al inspectoratului silvic judeţean, precum şi de către primar.

Prin actul de constatare se dispune cu privire la suportarea pagubelor de către cei vinovaţi şi, după caz, restabilirea situaţiei anterioare.

Capitolul VI

Protecţia juridică a apelor

1. Precizări prealabile. Importanţa apelor

Protecţia mediului este un obiectiv de interes public major de realizarea căruia depinde dezvoltarea durabilă a societăţii, adică acea dezvoltare care corespunde necesităţilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi.

În esenţă, protecţia mediului înseamnă ocrotirea naturii în forma ei specifică diferitelor regiuni şi elemente, scop în care se iau măsuri administrative, legislative, de management, tehnice şi educaţionale. În activitatea de conservare a naturii se au în vedere cele mai elementare şi esenţiale reguli, şi anume: menţinerea echilibrului ecologic, exploatarea raţională a resurselor, conservarea biodiversităţii.

Problemele de mediu în general şi cele de protecţia apelor şi a ecosistemelor în special sunt dificile şi complexe, cunoscut fiind faptul că poluarea nu se opreşte la graniţa unei ţări, ci are efect asupra mediului întregii planete. Cantitatea şi calitatea apei constituie o problemă la nivel mondial de a cărei rezolvare depinde viitorul lumii. Sănătatea mediului cât şi poluarea acestuia au devenit o problemă mondială dar şi a fiecărei ţări în parte, deoarece sănătatea şi diversitatea elementelor generale de mediu: apă, aer, sol, păduri, biodiversitate etc. înseamnă şi sănătatea oamenilor şi a generaţiilor viitoare. În ultimii ani în domeniul protecţiei mediului, principala preocupare a României curate într-o Europă curată o constituie oprirea declinului calităţii apelor.

Apa, indiferent de forma în care se prezintă în natură: apă de suprafaţă (lacuri, râuri, fluvii, mări şi oceane şi apă subterană (straturi acvifere şi izvoare), contribuie la dezvoltarea a numeroase ecosisteme specifice. Apa nu trebuie privită doar sub aspect cantitativ, ci şi sub aspect calitativ, cunoscut fiind faptul că echilibrul ecosistemelor acvatice situate în Delta Dunării şi în Marea Neagră este strâns influenţat de calitatea apelor interioare care se varsă în acestea. În esenţă, poluarea apei poate fi definită ca acea schimbare a compoziţiei apei care o face dăunătoare pentru sănătatea oamenilor, neadecvată pentru activitatea economică şi care are ca efect degradarea florei şi a faunei piscicole.

Apele reprezintă o resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă şi limitată, element indispensabil pentru viaţă şi pentru societate, materie primă pentru activităţile productive, sursă de energie şi transport, factor determinant în menţinerea echilibrului ecologic (art. 1 alin. 1 din Legea apelor nr. 107/1996, republicată şi modificată ulterior).

Considerată greşit ca o sursă inepuizabilă a naturii, apa potabilă nu este disponibilă în cantităţi suficiente în anumite perioade ale anului şi în anumite regiuni ale Terrei. În ţările în

curs de dezvoltare, o persoană din trei este lipsită de siguranţa apei potabile şi de servicii de salubritate, condiţii de bază pentru sănătate şi demnitate. Prin apă potabilă în sensul Legii nr. 458/2002 privind calitatea apei potabile, modificată, se înţelege apa destinată consumului uman, după cum urmează:

- orice tip de apă în stare naturală sau după tratare, folosită pentru băut, la prepararea hranei ori pentru alte scopuri casnice, indiferent de originea ei şi indiferent dacă este furnizată prin reţea de distribuţie, din rezervor sau este distribuită în sticle ori în alte recipiente;

- toate tipurile de apă folosită ca sursă în industria alimentară pentru fabricarea, procesarea, conservarea sau comercializarea produselor ori substanţelor destinate consumului uman, cu excepţia cazului în care Ministerul Sănătăţii şi Familiei şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale aprobă folosirea apei şi este demonstrat că apa utilizată nu afectează calitatea şi salubritatea produsului alimentar în forma lui finită (art. 2). Principalul obiectiv al acestei legi este acela privind protecţia sănătăţii oamenilor împotriva efectelor oricărui tip de contaminare a apei potabile prin asigurarea calităţii ei de apă curată şi sanogenă.

2. Reglementarea apelor

Primele reglementări privind apele au apărut din necesitatea de a rezolva litigiile ivite în ceea ce priveşte dreptul de proprietate. În acest sens, conform art.579 C.civ. „cel ce are un izvor în proprietatea sa poate face orice întrebuinţare cu dânsul, fără însă a vătăma dreptul ce proprietarul fondului inferior are dobândit sau prin vreun titlu sau prin prescripţie asupra acelui izvor”. Stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă, indiferent de forma de proprietate, este atributul exclusiv al Guvernului, care se exercită prin autoritatea publică centrală în domeniul apelor, cu excepţia apelor geotermale. Ulterior, ca urmare a poluării apelor prin acţiunea omului, a fost necesară crearea cadrului legal în scopul tragerii la răspundere a celor vinovaţi de prejudiciul ecologic cauzat. Constituţia României, revizuită, a statuat că apele cu potenţial energetic valorificabil, acelea care pot fi folosite în interes public şi marea teritorială fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

Printre principalele reglementări legale referitoare la ape, amintim: Constituţia României (art. 134 alin. 3), Legea apelor nr. 107/1996 completată şi modificată ca urmarea a următoarelor directive: Directiva cadru Apa nr. 2000/60/CE, Directiva nr. 91/676/CEE privind protecţia apelor împotriva poluării cauzate de nitraţii proveniţi din surse agricole, Directiva nr. 91/61/CEE referitoare la prevenirea şi reducerea completă a poluării, Directiva nr. 75/440/CEE privind condiţiile de calitate a apelor de suprafaţă prevăzute pentru obţinerea apei potabile, modificată prin Directiva nr. 79/869/CEE, Directiva nr. 98/83/CE privind calitatea apei prevăzută pentru consumul uman, Directiva nr. 91/27/CEE privind epurarea apelor uzate urbane, modificată prin Directiva nr. 98/15/CE, Directiva nr. 76/160/CEE privind calitatea apelor de îmbăiere ş.a.; Ordonanţa nr.195/2005 privind protecţia mediului; Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale şi al zonei

contiguie ale României; Legea nr. 14/1995 pentru ratificarea Convenţiei privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviu; H.G. nr. 981/1998 privind înfiinţarea Companiei Naţionale “Apele Române”; H.G. nr. 472/2000 privind unele măsuri de protecţie a calităţii resurselor de apă ş.a. Dispoziţii referitoare la protecţia apei conţine şi Legea nr.192/2001 privind fondul piscicol, pescuitul şi acvacultura, modificată.

Prevederea din Directiva Parlamentului European a Consiliului nr.2000/60/CE din 23 octombrie 2000 de stabilire a cadrului comunitar de acţiune în domeniul strategiei apelor în sensul că „apa nu este un produs comercial oarecare, ci mai degrabă o moştenire care trebuie protejată, apărată şi tratată ca atare” este redată în Legea apelor astfel: „apa nu este un produs comercial oarecare, ci este un patrimoniu natural care trebuie protejat, tratat şi apărat ca atare”.

Prin reglementările legale referitoare la ape se urmăreşte:

a) conservarea, dezvoltarea şi protecţia resurselor de apă, precum şi asigurarea unei curgeri libere a apelor;

b) protecţia împotriva oricărei forme de poluare şi de modificare a caracteristicilor resurselor de apă, a malurilor şi albiilor sau cuvetelor acestora;

c) refacerea calităţii apelor de suprafaţă şi subterane;

d) conservarea şi protejarea ecosistemelor acvatice;

e) asigurarea alimentării cu apă potabilă a populaţiei şi a salubrităţii publice;

f) gospodărirea durabilă a apei şi repartiţia raţională şi echilibrată a acestei resurse, cu menţinerea şi cu ameliorarea calităţii şi regenerării naturale a apelor;

g) apărarea împotriva inundaţiilor şi oricăror alte fenomene hidrometeorologice periculoase;

h) satisfacerea cerinţelor de apă ale agriculturii, industriei, producerii de energie, a transporturilor, aquaculturii, turismului, agrementului şi sporturilor nautice, ca şi ale oricăror alte activităţi umane;

i) integrarea aspectelor cantitative şi calitative atât pentru apele de suprafaţă, cât şi pentru apele subterane care aparţin aceluiaşi sistem ecologic, hidrologic şi hidrogeologic;

j) asigurarea protecţiei ecosistemelor acvatice situate în imediata vecinătate a coastelor, în golfuri sau aflate în Marea Neagră;

k) promovarea utilizării durabile a apelor pe baza protecţiei pe termen lung a resurselor disponibile de apă;

l) conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea mediului acvatic prin măsuri specifice pentru reducerea progresivă a evacuărilor, emisiilor sau pierderilor de substanţe prioritare şi

încetarea sau eliminarea treptată a evacuărilor, emisiilor sau pierderilor de substanţe prioritar periculoase;

m) reducerea progresivă a poluării apelor subterane şi prevenirea poluării ulterioare;

n) atingerea obiectivelor Convenţiei pentru protecţia Mării Negre împotriva poluării în ceea ce priveşte încetarea sau eliminarea etapizată a evacuărilor, emisiilor sau pierderilor de substanţe prioritare pentru atingerea în mediul marin a concentraţiilor acestor substanţe aproape de valorile fondului natural şi aproape de valoarea zero pentru substanţele de sinteză;

o) prevenirea deteriorării ulterioare, protecţia şi îmbunătăţirea stării ecosistemelor acvatice şi, în ceea ce priveşte cerinţele de apă, a ecosistemelor terestre şi a zonelor umede ce depind în mod direct de ecosistemele acvatice28

Principalele obiective privind protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice în sensul Legii apelor29 sunt:

a) prevenirea deteriorării tuturor corpurilor de ape de suprafaţă;

b) protecţia, îmbunătăţirea şi refacerea tuturor corpurilor de apă de suprafaţă în scopul atingerii stării bune a acestora, în conformitate cu prevederile anexei nr. 11, până la data de 22 decembrie 2015;

c) protecţia şi îmbunătăţirea tuturor corpurilor de apă artificiale sau puternic modificate în scopul realizării unui potenţial ecologic bun sau a unei stări chimice bune a acestora, în conformitate cu prevederile anexei nr. 11, până la data de 22 decembrie 2015;

d) reducerea progresivă a poluării datorate substanţelor prioritare şi încetarea sau eliminarea treptată a evacuărilor şi a pierderilor de substanţe prioritar periculoase;

e) prevenirea sau limitarea aportului de poluanţi în apele subterane şi prevenirea deteriorării stării tuturor corpurilor de ape subterane;

f) protecţia, îmbunătăţirea şi refacerea tuturor corpurilor de ape subterane şi asigurarea unui echilibru între debitul prelevat şi reîncărcarea apelor subterane, cu scopul realizării unei stări bune a apelor subterane, în conformitate cu prevederile anexei nr. 11, până la data de 22 decembrie 2015;

g) inversarea oricărei tendinţe semnificative şi durabile de creştere a concentraţiei oricărui poluant rezultate din impactul activităţii umane, pentru a reduce în mod progresiv poluarea apei subterane.

3.Clasificarea apelor

28 Art. 2 din Legea apelor nr. 107/1996; 29 Art. 21din Legea apelor nr. 107/1996.

În doctrină30 apele au fost clasificate după mai multe criterii şi anume:

a) după criteriul administrării lor distingem: ape internaţionale, ape teritoriale şi ape naţionale.

Apele internaţionale sunt cele cu privire la care statul nostru este riveran cu alte state, cele care intră sau trec prin graniţele ţării, precum şi cele cu privire la care interesele unor state străine au fost recunoscute şi asigurate prin tratate şi convenţii internaţionale.

b) în funcţie de aşezarea lor sunt: ape de suprafaţă şi ape subterane. Apele de suprafaţă sunt deasupra solului, fie în mişcare (ape curgătoare), fie rămânând

în acelaşi loc (lacuri).

Apele subterane se găsesc la o adâncime oarecare sub pământ.

c) după destinaţia lor economică distingem: ape de folosinţă generală, ape destinate industriilor, ape destinate agriculturii şi ape cu destinaţii speciale.

După cum sunt denumite, apele de folosinţă servesc satisfacerii nevoilor populaţiei.

Apele destinate industriilor sunt cele folosite în activităţile industriale.

Apele destinate agriculturii sunt cele folosite pentru irigaţii.

Apele cu destinaţii speciale sunt cele utilizate pentru navigaţie, pentru pescuit, pentru producerea energiei etc.

d) după criteriul formei de proprietate Legea apelor nr. 107/1996 reglementează: ape aparţinând domeniului public şi ape aparţinând domeniului privat.

Apele aparţinând domeniului public sunt cele de suprafaţă cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine hidrografice ce depăşesc suprafaţa de 10 km2, malurile şi cuvetele lacurilor, precum şi apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime31.

Potrivit reglementărilor cuprinse în legea privind proprietatea publică, domeniul public al statului cuprinde, printre altele, apele de suprafaţă, cu albiile lor minore, malurile şi cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi cu potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime, căile navigabile interioare32.

30 V. Negruţ, Dreptul mediului, Tipografia S.C. Zigotto SRL Galaţi, 2001 p. 73; Ernest Lupan op. cit. p. 194 – 195; 31 Art. 3 alin. 1 din Legea apelor nr. 107/1996. 32 Pct. I, 3 din Anexa la Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998;

Domeniul public al comunelor, oraşelor şi municipiilor este alcătuit, printre altele, şi din lacurile şi plajele care nu sunt declarate de interes public naţional sau judeţean33 .

Apele aparţinând domeniului privat sunt cele cuprinse în albiile minore cu lungimi mai mici de 5 km şi cu bazinele hidrografice ce nu depăşesc suprafaţa de 10 km2, pe care apele nu curg permanent. Acestea aparţin deţinătorilor, cu orice titlu, ai terenurilor pe care se formează sau curg34. Proprietarii acestor albii au obligaţia de a folosi aceste pe în concordanţă cu condiţiile generale de folosire a apei în bazinul respectiv. Insulele care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal la nivelul mediu al apei, aparţin proprietarului albiei.

4. Poluarea apei

Problema poluării apelor nu este specifică unui continent sau altul, ci este un fenomen de răspândire generală. Diferit este doar coeficientul de poluare.

În sensul prevederilor Legii apelor nr. 107/1996 poluarea înseamnă „introducerea directă sau indirectă, ca rezultat al activităţii umane, a unor substanţe sau a căldurii în aer, apă sau sol, care poate dăuna sănătăţii umane sau calităţii ecosistemelor acvatice sau celor terestre dependente de cele acvatice, care poate conduce la pagube materiale ale proprietăţii sau care pot dăuna sau obstrucţiona serviciile sau alte folosinţe legale ale mediului”. Poluarea apei este produsă de trei categorii de poluanţi de natură: fizică, chimică şi biologică.

a) Poluarea fizică a apelor

Principalii agenţi fizici cu rol în poluarea apelor sunt reprezentaţi în mare parte de substanţele radioactive şi de apele termale rezultate din procesele de răcire tehnologică a diverse agregate industriale

Poluarea radioactivă a apelor poate avea loc din trei surse:

- prin depunerile radioactive care ajung în apă odată cu ploaia, însă capacitatea lor poluantă este redusă.

- prin folosirea apei în uzinele atomice, în special pentru refrigerarea reactoarelor, care pot deveni radioactive şi transportoare de substanţe periculoase după ce au fost deversate în apele curgătoare.

- prin deşeurile atomice.

Poluarea termică se produce în urma deversării în apă a lichidelor calde ce au servit la răcirea instalaţiilor industriale sau a centralelor termoelectrice şi atomoelectrice. Studiile au arătat că peste 20% din debitul apelor curgătoare din lume este afectat de poluarea termică.

33 Pct. III, 3 din aceeaşi anexă; 34 Art. 3 alin. 2 din Legea apelor nr. 107/1996.

Poluarea termică are ca efect dezvoltarea unui mare număr de microorganisme şi reducerea oxigenului din apă. Apele calde deversate de centralele nucleare au peste 30 grade C, temperatură la care majoritatea organismelor mor dacă această temperatură se menţine un timp mai îndelungat.

b) Poluarea chimică a apelor are loc prin infectarea cu plumb, mercur, azot, hidrocarburi, detergenţi şi produse de uz fitosanitar.

c) Poluarea biologică a apelor este produsă de diverşi agenţi biologici (microorganisme şi substanţe organice fermentescibile).

Aceşti poluanţi ajung în apă odată cu deversările industriale sau menajere care conţin detergenţi, reziduuri de la fabricile de produse alimentare.

Extinderea poluării microbiologice a apelor continentale şi litorale a determinat creşterea frecvenţei unor afecţiuni (colibaciloză, hepatită virală, holeră, dizenterie ş.a.).

5. Protecţia apelor împotriva poluării

Aşa cum în lumea medicală se spune că este mai uşor să previi decât să combaţi şi în domeniul protecţiei mediului principiul prevenirii degradării mediului, este axat pe faptul că prevenţia este mult mai puţin costisitoare decât repararea daunelor ecologice, reparare care în multe cazuri este ireversibilă. În concordanţă cu acest principiu şi, de ce nu, în respectarea acestui principiu politica de mediu va fi dusă în sensul evitării modificării negative a calităţii mediului. Altfel spus, activităţile de planificare, de decizie şi de execuţie să aibă ca principal scop prevenirea poluării. În aplicarea principiului prevenirii degradării mediului, reglementările naţionale şi comunitare obligă statele membre să elaboreze planuri de asanare şi să stabilească zone de protecţie a apei şi, nu numai, a naturii în general.

În România protecţia apelor de suprafaţă şi subterane, precum şi a ecosistemelor acvatice are ca principală ţintă menţinerea şi ameliorarea calităţii şi productivităţii naturale ale acestora cu efect direct asupra sănătăţii omului.

Revoluţia industrială, agricultura practicată la întâmplare, dezvoltarea urbanizării au contribuit la poluarea mediului, evident şi a apelor. Politica privind utilizarea durabilă a apei au constituit prin anii 1970 o problemă a CE, care s-a orientat către o metodă de protecţie mai elaborată şi mai eficientă pe calea unei abordări integrale. Primul set de reglementări în domeniul protecţiei apelor a apărut începând cu anul 1975, continuând până în zilele noastre, scopul fiind acela de a crea un cadru juridic la nivel comunitar.

Apa ca resursă naturală reglează, influenţează demografia, sănătatea oamenilor şi este factorul determinat al biodiversităţii. În înţelesul Ordonanţei privind protecţia mediului prin biodiversitate se înţelege „variabilitatea organismelor din cadrul ecosistemelor terestre, marine şi acvatice continentale şi complexelor ecologice; aceasta include diversitatea intraspecifică, interspecifică şi diversitatea ecosistemelor”. Obiectul protecţiei apelor de suprafaţă şi subterane şi a ecosistemelor acvatice constă în menţinerea şi ameliorarea calităţii

şi productivităţii naturale al acestora, în scopul evitării unor efecte negative asupra mediului, sănătăţii umane şi bunurilor materiale.

Echilibrul ecosistemelor acvatice situate în Delta Dunării este strâns influenţat de calitatea apelor interioare care se varsă în Dunăre. În România 70% din volumul de apă vine din Carpaţi de unde izvorăsc 80% din râuri, care se varsă în fluviul Dunărea direct sau indirect. Aproape jumătate din lungimea navigabilă a fluviului trece prin România (1075 km.), şi tot pe teritoriul acesteia se află Delta şi gurile de vărsare. După construirea Canalului Dunăre-Mein-Rin, care uneşte porturile Rotterdam şi Constanţa, integrarea europeană pe Dunăre s-a lărgit şi mai mult. Delta Dunării are formă de triunghi şi este situată la vărsarea Dunării în mare pe cele 3 braţe: Chilia, Sulina şi Sf. Gheorghe. Ca suprafaţă 4178 km2 (din care 82% în România şi 732 km2 în Ucraina) la care se adaugă complexul lagunar Razelm de peste 1000 km., Rezervaţia Biosferei „Delta Dunării” ocupă locul 26 în lume, iar în Europa ocupă locul 4 după Volga, Pad şi Kuban. Paradis mirific al păsărilor, Delta Dunării ca tezaur naţional şi mondial impune un plan propriu de dezvoltare durabilă. Mediul Deltei constă în o multitudine de peşti, puiet de peşti, o floră submersă şi plutitoare foarte bogată, o faună variată, păsări ş.a., de aceea lupta împotriva poluării ocupă un loc prioritar.

Majoritatea râurilor, fluviul Dunărea şi litoralul sunt poluate cu metale, suspensii, cloruri, sulfuri ş.a., sursele de poluare fiind activităţile industriale, agricole şi aşa-zisa gospodărire comunală. Apele freatice sunt poluate de platformele industriale, obiectivele chimice, miniere, energetice, metalurgice, agro-zootehnice dar şi de apele menajere.

Ploile acide care sunt rezultatul emisiilor de dioxid de sulf fac ravagii, constând în depopularea de multe specii de peşti dar şi prin distrugerea faunei acvatice din râuri şi lacuri.

Poluarea apelor subterane poate avea loc prin infiltrările şi deversările directe, fie prin poluările care afectează apele de suprafaţă sau solul. Protecţia apelor de suprafaţă şi subterane şi ecosistemelor acvatice are ca obiect menţinerea şi ameliorarea calităţii şi productivităţii naturale ale acestora, în scopul evitării unor efecte negative asupra mediului, sănătăţii umane şi bunurilor materiale. Echilibrul ecosistemelor acvatice este puternic influenţat de calitatea apelor, de aceea se impune luarea la timp a măsurilor care să contribuie la reducerea progresivă a evacuării în apă a substanţelor cu grad ridicat de risc. Protecţia juridică a apelor se realizează sub aspect cantitativ, calitativ şi sanitar.

Apele de calitate necorespunzătoare nu pot fi folosite nici de populaţie şi nici în ramurile economiei. De aceea, problema actuală care se pune pe plan intern şi pe plan mondial o constituie lupta împotriva poluării.

Protecţia cantitativă a apelor se realizează prin obligarea utilizatorilor de apă de a economisi apa prin folosire judicioasă; de a asigura întreţinerea şi repararea instalaţiilor proprii; de a folosi cele mai bune tehnologii disponibile, care permit utilizarea unor cantităţi reduse de apă, precum şi un consum mic de apă prin recircularea şi/sau refolosirea apei ş.a.

Prin utilizator de apă în sensul Legii apelor se înţelege orice persoană fizică sau juridic care, în activităţile sale foloseşte apa, luciul de apă sau valorifică fructul acesteia.

În ceea ce priveşte protecţia calitativă a apelor, legiuitorul a prevăzut realizarea acesteia prin interzicerea poluării în orice mod a resurselor de apă prin: aruncarea sau introducerea în orice mod, în albiile cursurilor de apă, în lacuri sau bălţi, în Marea Neagră şi în zonele umede, precum şi depozitarea pe malurile acestora a deşeurilor de orice fel; aruncarea sau evacuarea în instalaţii sanitare ori în reţetele de canalizare a deşeurilor periculoase şi/sau substanţelor periculoase, evacuarea de ape uzate în apele subterane, lacurile naturale sau de acumulare, în bălţi, heleşteie sau în iazuri, cu excepţia iazurilor de decantare ş.a.

Echilibrul ecosistemelor acvatice este puternic influenţat de calitatea apelor, de aceea se impune luarea la timp a măsurilor care să contribuie la reducerea progresivă a evacuării în apă a substanţelor cu grad ridicat de risc.

Protecţia sanitară constă în prevenirea pericolului de alterare a calităţii apelor prin contaminarea acesteia cu virusuri, substanţe chimice şi radioactive, substanţe provenite din combaterea dăunătorilor în agricultură şi silvicultură ş.a.

De calitatea apei depinde direct starea de sănătate a populaţiei. Prin apa poluată sau lipsa apei se transmit o serie de boli cum ar fi: dezinterie, hepatită, holera ş.a.

Obligaţiile persoanelor fizice şi juridice referitoare la protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice sunt următoarele:

- să execute toate lucrările de refacere a resurselor naturale, de asigurare a migrării faunei acvatice şi de ameliorare a calităţii apei, prevăzute cu termen în acordul, respectiv autorizaţia de mediu, şi să monitorizeze zona de impact;

- să se doteze, în cazul deţinerii de nave, platforme plutitoare sau foraje marine, cu instalaţii de stocare sau de tratare a deşeurilor, instalaţii de epurare a apelor uzate şi racorduri de descărcare a acestora în instalaţii de mal sau plutitoare;

- să amenajeze porturile cu instalaţii de colectare, prelucrare, reciclare sau neutralizare a deşeurilor petroliere, menajere sau de altă natură, stocate pe navele fluviale şi maritime;

- să constituie echipe de intervenţie în caz de poluare accidentală a apelor şi a zonelor de coastă;

- să nu evacueze ape uzate de pe nave sau platforme plutitoare direct în apele naturale şi să nu arunce de pe acestea nici un fel de deşeuri;

- să nu spele obiecte, produse, ambalaje, materiale care pot produce impurificarea apelor de suprafaţă;

- să nu deverseze în apele de suprafaţă sau subterane ape uzate, fecaloid menajer, substanţe petroliere sau periculoase, ape cu conţinut toxic care conţin substanţe periculoase;

- să nu arunce şi să nu depoziteze pe maluri, în albiile râurilor şi în zonele umede deşeuri de orice fel şi să nu introducă în acestea explozibile, tensiune electrică, narcotice sau alte substanţe periculoase.

Legea apelor prevede în art. 16 că pentru protecţia resurselor de apă, se interzic:

„a) punerea în funcţiune de obiective economice noi sau dezvoltarea celor existente, darea în funcţiune de noi ansambluri de locuinţe, introducerea la obiectivele economice existente de tehnologii de producţie modificate, care măresc gradul de încărcare a apelor uzate, fără punerea concomitentă în funcţiune a reţelelor de canalizare şi a instalaţiilor de epurare ori fără realizarea altor lucrări şi măsuri care să asigure, pentru apele uzate evacuate, respectarea prevederilor impuse prin autorizaţia de gospodărire a apelor;

b) realizarea de lucrări noi pentru alimentare cu apă potabilă sau industrială ori de extindere a celor existente, fără realizarea sau extinderea corespunzătoare şi concomitentă a reţelelor de canalizare şi a instalaţiilor de epurare necesare;

c) aruncarea sau introducerea în orice mod, în albiile cursurilor de apă, în cuvetele lacurilor sau ale bălţilor, în Marea Neagră şi în zonele umede, precum şi depozitarea pe malurile acestora a deşeurilor de orice fel;

d) evacuarea de ape uzate în apele subterane, lacurile naturale sau de acumulare, în bălţi, heleşteie sau în iazuri, cu excepţia iazurilor de decantare;

e) utilizarea de canale deschise de orice fel pentru evacuările ori scurgerile de ape fecaloid-menajere sau cu conţinut periculos;

f) spălarea în cursuri de apă sau în lacuri şi pe malurile acestora a vehiculelor, a altor utilaje şi agregate mecanice, precum şi a ambalajelor sau obiectelor care conţin substanţe periculoase;

g) spălarea animalelor domestice deparazitate în afara locurilor special amenajate în acest scop;

h) aruncarea sau evacuarea în instalaţii sanitare ori în reţelele de canalizare a deşeurilor periculoase şi/sau substanţelor periculoase;

i) spălarea în cursurile de apă sau în lacuri, pe malurile acestora, pe diguri sau baraje a obiectelor de uz casnic, cu folosirea substanţelor chimice de orice fel;

j) deschiderea şi exploatarea în zonele de terasă a punctelor de extracţie a nisipurilor şi pietrişurilor fără aviz de gospodărire a apelor, respectiv fără autorizaţie de gospodărire a apelor.

În zonele de protecţie instituite potrivit prezentei legi, sunt interzise depozitarea şi folosirea de îngrăşăminte, pesticide sau alte substanţe periculoase”.

Controlul respectării reglementărilor de protecţie a apelor şi a ecosistemelor acvatice este exercitat de autorităţile de mediu de ape, sănătate precum şi alte autorităţi în domeniu.

Supravegherea şi controlul respectării prevederilor şi aplicarea măsurilor legale privind protecţia apelor, ca urmare a activităţilor de navigaţie, intră în competenţa autorităţilor pentru protecţia mediului, pentru gospodărirea apelor împreună cu autorităţile navigaţiei, respectând convenţiile internaţionale în domeniu la care România este parte.

În ceea ce priveşte unele îndatoriri ale persoanelor fizice sau juridice, legea prevede că acestea se realizează prin solicitarea acordului şi/sau autorizaţiei de mediu pentru activităţile prevăzute în anexa 2 la lege, fiind exceptate de la autorizare puţurile forate la adâncimi de până la 50 m pentru satisfacerea cerinţelor gospodăriilor individuale, respectarea standardelor de emisie şi de calitate a apelor; executarea tuturor lucrărilor de refacere a resurselor naturale, de asigurare a migrării faunei acvatice şi de ameliorare a calităţii apei, prevăzute cu termen în acordul şi autorizaţia de mediu şi să monitorizeze zona de impact; dotarea, în cazul deţinerii de nave, platforme interioare sau foraje marine, cu instalaţii de stocare sau tratare a deşeurilor, instalaţii de epurare a apelor uzate şi racorduri de descărcare a acestora în instalaţii de mal sau plutitoare; amenajarea porturilor cu instalaţii de colectare, prelucrare, reciclare sau neutralizare a deşeurilor petroliere, menajere sau de altă natură, stocate pe navele fluviale şi maritime şi constituirea de echipe de intervenţie în caz de poluare a apelor şi a zonelor de coastă. Se interzic, de asemenea: darea în exploatare de unităţi noi sau dezvoltarea celor existente, darea în folosinţă a ansamblurilor de locuinţe, folosirea la unităţile existente a unor tehnologii de producţie modificate, fără punerea în funcţiune concomitentă a staţiilor şi instalaţiilor de epurare a apelor uzate evacuate, cât şi realizarea de lucrări noi de alimentare cu apă, inclusiv dezvoltarea capacităţilor existente, fără realizarea sau extinderea corespunzătoare a reţelelor de canalizare şi a staţiilor şi instalaţiilor de epurare.

Pentru finanţarea unor lucrări de îmbunătăţire a calităţii apelor, de regularizare a debitelor de apă, pentru acoperirea diferenţei de cheltuieli efectuate de unităţile de gospodărire a apelor în perioade de excedent de umiditate sau de secetă, când încasările sunt reduse, se constituie “Fondul Apelor” dintr-o cotă de 5% din încasările din preţuri şi tarife ale unităţilor de gospodărire a apelor, precum şi din penalităţile aplicate în condiţiile legii.

6. Administrarea, gospodărirea şi folosinţa apelor în ţara noastră

Indiferent de forma de proprietate, stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă este un drept exclusiv al Guvernului, exercitat prin Ministerul Mediului, cu excepţia apelor geotermale.

Apele din domeniul public se dau în administrarea Administraţiei Naţionale “Apele Române” de către Ministerul Mediului, în condiţiile prevăzute de lege. Administraţia Naţională "Apele Române" are în subordine direcţii de ape, organizate la nivelul bazinelor hidrografice ca instituţii publice cu personalitate juridică.

Administrarea şi gestionarea anumitor ape subterane se realizează de către Regia Autonomă a Apelor Minerale35, care are ca obiect principal de activitate:

- gestionarea fondului hidromineral al statului; - întreţinerea surselor de apă minerală; - executarea de intervenţii la surse şi captări; - protecţia zăcămintelor hidrominerale; - urmărirea şi administrarea întregului fond hidromineral din România, în scopul

evitării unor fenomene de degradare şi al punerii în valoare de noi zăcăminte de ape minerale. Repartiţia teritorială a apelor extrem de inegală (în unele zone este multă apă, în alte

zone este foarte puţină apă sau redusă parţial sau total la secete), poluarea apelor, faptul că aproximativ 14% din lungimea apelor curgătoare nu este potabilă, poluarea pânzei freatice din jurul localităţilor rurale şi urbane cu o industrializare puternică, au impus crearea unui cadru juridic adecvat dar şi luarea unor măsuri legislative de amenajare, protecţie şi gospodărire durabilă a resurselor de apă în general.

În scopul gestionării durabile a apei, resursă naturală de interes general şi cu o funcţie ecologică esenţială, se impune respectarea unor principii directoare în plan naţional şi internaţional, cum ar fi: principiul precauţiei, prevenirii, evitării daunelor la sursă şi poluatorul plăteşte.

Gospodărirea apelor se bazează pe principiul solidarităţii umane şi interesului comun, prin colaborare şi cooperare strânsă, la toate nivelurile administraţiei publice, a utilizatorilor de apă, a reprezentanţilor colectivităţilor locale şi a populaţiei, pentru realizarea maximului de profit social. Gospodărirea durabilă a apelor se bazează pe cunoaşterea resurselor în apă ale ţării, realizată printr-o activitate unitară şi permanentă de supraveghere, observaţii şi măsurători asupra fenomenelor hidrometeorologice şi resurselor de apă, inclusiv prognozare a evoluţiei naturale a acestora.

Obiectivele generale ale gospodăririi apelor stabilite în Legea apelor sunt:

- conservarea, dezvoltarea şi protecţia resurselor de apă, precum şi asigurarea unei curgeri libere a apelor;

- protecţia împotriva oricărei forme de poluare şi de modificare a caracteristicilor resurselor de apă;

- asigurarea protecţiei ecosistemelor acvatice situate în imediat vecinătate a coastelor, în golfuri sau aflate în Marea Neagră ş.a.

Modul de organizare, păstrare şi gestionare a Fondului naţional de date de gospodărire a apelor se stabileşte unitar de către autoritatea publică centrală din domeniul apelor. Modul de organizare a Fondului Naţional de date hidrologice şi de gospodărire a apelor şi a Cadastrului apelor se stabileşte de către autoritatea publică centrală cu atribuţii în domeniul apelor, iar ţinerea la zi a acestuia se asigură de Administraţia Naţională a Apelor Române.

35 Înfiinţată prin Hotărârea Guvernului nr. 1035/1990, publicată în Monitorul Oficial nr. 107/24.09.1990.

Prin urmare, gospodărirea apelor se realizează prin folosirea raţională şi protecţia resurselor de apă, precum şi prin desfăşurarea unor activităţi unitare, echilibrate şi complexe de gospodărire a resursei de apă.

Gospodărirea raţională a apelor se organizează şi se desfăşoară pe bazine hidrografice (entităţi geografice indivizibile de gospodărire a resurselor de apă) şi se bazează pe cunoaşterea ştiinţifică, complexă, cantitativă şi calitativă a resurselor de apă ale ţării, realizată printr-o activitate unitară şi permanentă de supraveghere, observaţii şi măsurători asupra fenomenelor hidrometeorologice şi resurselor de apă. Apele de suprafaţă şi cele subterane sunt considerate un tot unitar sub aspect cantitativ şi calitativ în scopul asigurării şi dezvoltării durabile.

Gestionarea cantitativă şi calitativă a apelor, exploatarea lucrărilor de gospodărire a apelor precum şi reaplicarea strategiei şi politicii naţionale în domeniu se realizează de Compania Naţională “Apele Române” şi filialele sale bazinale.

Elaborarea strategiei şi politicii naţionale privind gospodărirea apelor, coordonarea şi controlului aplicării reglementărilor interne şi internaţionale în acest domeniu se realizează de M.A.P.M., care are următoarele atribuţii:

- acţionează pentru amenajarea complexă a bazinelor hidrografice, pentru valorificarea de noi surse de apă;

- coordonează întocmirea planurilor şi schemelor cadru de amenajare a bazinelor hidrografice;

- avizează lucrările ce se execută pe apă în legătură cu apele; - organizează întocmirea cadastrului general al apelor; - aprobă utilizarea fondului apelor constituit conform prevederilor legale.

Folosinţa apelor de suprafaţă sau subterane poate fi liberă, pentru băut,

adăpat, udat, spălat şi alte trebuinţe gospodăreşti, dacă pentru acestea nu se folosesc instalaţiile sau se folosesc instalaţii de capacitate mică, de până la 0,2 litri/secundă, destinate exclusiv satisfacerii nevoilor gospodăreşti proprii şi pe bază de autorizaţie eliberată, potrivit legii, de organul de gospodărire a apelor competent, în cazul alimentărilor cu apă potabilă şi industrială, irigaţii, producerea de energie electrică, pescuit, flotaj etc.

Folosirea autorizată include şi evacuarea în resursele de apă de ape uzate, ape din desecări şi drenaje, ape meteorice, ape de mine sau zăcământ, după utilizare.

Legea interzice restrângerea utilizării apei potabile pentru populaţie în folosul altor activităţi.

În folosinţa apei se pot aplica restricţii temporare, atunci când din cauza secetei sau a altor calamităţi naturale, debitele de apă autorizate nu pot fi asigurate tuturor utilizatorilor.

Aceste restricţii se stabilesc prin planuri special elaborate de Administraţia Naţională “Apele Române”, după consultarea utilizatorilor autorizaţi, cu avizul M.A.P.M. şi aprobarea Comitetului de bazin.

Lucrările care se fac pe ape sau în legătură cu apele trebuie să asigure totodată şi protecţia solului. Legea fondului funciar nr. 18/1991, modificată şi completată prin Legea nr. 169/1997 prevede că lucrările de regularizare a scurgerii apelor pe versanţi şi de corectare a torentelor, care servesc la apărarea şi conservarea lucrărilor de irigaţii, a lacurilor de acumulare ori a altor lucrări hidrotermice, căi de comunicaţii, obiective economice şi sociale se vor executa concomitent cu lucrările de bază de protecţie şi ameliorare a solurilor.

7. Protecţia Mării Negre împotriva poluării

Marea Neagră este situată în Sud-Estul României şi al Europei, are o suprafaţă de 413.000 Km2, o adâncime maximă de 2206 m sub nivelul mării în apropiere de Ialta şi comunică cu Marea Mediterană prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Această mare îşi are originea în Marea Sarmatică şi se caracterizează prin două straturi de apă: unul de fund, lipsit de oxigen, mai sărat şi bogat în hidrogen sulfurat (H2S) fiindcă vieţuitoarele care mor se descompun aici; un alt stat la suprafaţă, oxigenat, deci cu viaţă, cu ape mult mai dulci.

În Marea Neagră se varsă marile fluvii europene: Dunărea, Niprul şi Donul, iar singura legătură cu oceanele este strâmtoarea Bosfor. În unele locuri adâncimea Mării Negre depăşeşte 2 km, iar sub adâncime de 180 m întregul ecosistem se află într-un proces avansat de degradare. Pe lângă acest aspect poluarea şi pescuitul în exces au avut drept consecinţă diminuarea resurselor biologice a diversităţii speciilor şi la degradarea cadrului natural al ecosistemului Mării Negre.

În activitatea de protecţie şi conservare a apelor marine se urmăreşte oprirea deversărilor de deşeuri industriale în mare, a hidrocarburilor şi a altor substanţe vătămătoare.

Prin urmare, Marea Neagră se caracterizează prin aceea că este o mare aproape închisă, colectează o bogată reţea de râuri şi fluvii şi cu un mediu marin deosebit de vulnerabil. La conservarea mediului marin al Mării Negre şi de protejarea resurselor vii ale acesteia împotriva poluării sunt interesate statele riverane (Bulgaria, Georgia, România, Rusia, Turcia şi Ucraina) care la 21 aprilie 1992 au semnat la Bucureşti Convenţia privind protecţia Mării Negre împotriva poluării, însoţită de trei protocoale adiţionale. Această Convenţie a fost ratificată de România prin Legea nr.98 din 16 septembrie 1992. În sensul Convenţiei prin poluarea mediului marin se înţelege „introducerea de către om, direct sau indirect, de substanţe sau energie în mediul marin, inclusiv estuare, care are sau poate avea ca rezultate asemenea efecte dăunătoare cum sunt: vătămarea resurselor vii şi a vieţii marine, pericole pentru sănătatea omului, obstacole pentru activităţile pe mare, inclusiv pescuitul şi alte folosinţe legitime ale mării, degradarea calităţii de folosinţă a apei mării şi deteriorarea condiţiile de agrement”. Cele trei protocoale care fac parte din Convenţie sunt: Protocolul privind protecţia mediului marin al Mării Negre din surse de pe uscat. Protocolul privind protecţia mediului marin al Mării Negre prin descărcare; Protocolul privind cooperarea în

combaterea poluării cu petrol şi alte substanţe nocive a mediului marin al Mării Negre în situaţii de urgenţă.

În privinţa protecţiei Mării Negre în preambulul Convenţiei s-a precizat că „resursele naturale şi de agrement ale acesteia pot fi păstrate în primul rând prin eforturile comune ale ţărilor riverane”.

Fiecare parte contractantă are obligaţia ca în comun sau individual, după caz, să ia toate măsurile necesare în concordanţă cu dreptul internaţional şi în conformitate cu prevederile acestei convenţii, pentru a preveni, reduce şi controla poluarea, pentru a proteja şi conserva mediul marin al Mării Negre. Părţilor contractante vor preveni poluarea mediului marin cu substanţe periculoase, nocive; vor preveni, reduce şi controla poluarea mediului marin din surse pe uscat; vor lua individual sau în comun toate măsurile adecvate pentru a preveni, reduce şi controla poluarea mediului marin de pe nave, în conformitate cu regulile şi standardele internaţionale general acceptate; vor coopera în vederea prevenirii, reducerii şi combaterii poluării mediului marin al în situaţii de urgenţă. Printre obligaţiile părţilor contractante se numără şi acelea de a coopera în desfăşurarea cercetării ştiinţifice îndreptate în direcţia protecţiei şi păstrării mediului marin al Mării Negre şi de a întreprinde programe comune de cercetări ştiinţifice şi schimburi de date şi informaţii ştiinţifice corespunzătoare.

În ceea ce priveşte răspunderea materială este conformă regulilor şi reglementărilor proprii, pentru daune provocate de persoane fizice sau juridice mediului marin al Mării Negre în zonele în care fiecare parte contractantă îşi exercită suveranitatea, drepturile suverane sau jurisdicţia în conformitate cu dreptul internaţional.

Pentru a obţine o compensaţie promptă şi adecvată sau altă reparaţie, pentru pagubele cauzate mediului marin al Mării Negre de către persoanele fizice sau juridice aflate sub jurisdicţia lor, părţile contractante vor asigura existenţa unui recurs în conformitate cu sistemele lor legale.

Printre alte măsuri de protecţie a Mării Negre amintim: Declaraţia ministerială referitoare la protecţia Mării Negre semnată la Odesa la 7 aprilie 1993, Programul internaţional de cercetări în Marea Neagră iniţiat la Varna în 1991; Planul strategic de acţiune pentru conservarea şi protecţia Mării Negre (Istanbul, 31 octombrie 1996, dată sărbătorită de atunci drept „Ziua Internaţională a Mării Negre”) ş.a.

8. Răspunderi şi sancţiuni

Degradarea calităţii apelor prin evacuarea şi descărcarea de reziduuri şi deşeuri periculoase ori toxice, antrenează răspunderea persoanelor vinovate de cauzarea prejudiciului adus mediului

Încălcarea dispoziţiilor prezentei legi atrage răspunderea disciplinară, materială, civilă, contravenţională sau penală, după caz.

a) În reglementarea Legii apelor, conform art.87 constituie contravenţii în domeniul apelor următoarele fapte, dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracţiuni:

1) executarea sau punerea în funcţiune de lucrări construite pe ape sau care au legătură cu apele, precum şi modificarea sau extinderea acestora, fără respectarea avizului sau a autorizaţiei de gospodărire a apelor;

2) exploatarea sau întreţinerea lucrărilor construite pe ape sau care au legătură cu apele, fără respectarea prevederilor autorizaţiei de gospodărire a apelor;

3) folosirea resurselor de apă de suprafaţă sau subterane în diferite scopuri, fără respectarea prevederilor autorizaţiei de gospodărire a apelor, cu excepţia satisfacerii necesităţilor gospodăriei proprii;

4) evacuarea sau injectarea de ape uzate, precum şi descărcarea de reziduuri şi orice alte materiale în resursele de apă, fără respectarea prevederilor avizului sau a autorizaţiei de gospodărire a apelor;

5) extragerea agregatelor minerale din albiile, malurile, luncile şi terasele cursurilor de apă, canalelor, lacurilor, de pe plajă sau de pe faleza mării, fără respectarea prevederilor avizului sau autorizaţiei de gospodărire a apelor;

6) extragerea agregatelor minerale din rezerve neomologate sau în afara perimetrelor marcate, peste limita cantităţii maxime de 5.000 mc pe an;

7) nerespectarea de către agenţii economici a obligaţiei de a solicita autorizaţia de gospodărire a apelor, la termenele stabilite;

8) nerespectarea, de către producătorii de informaţii ce pot constitui Fondul naţional de date de gospodărirea apelor, a obligaţiilor de a păstra aceste date şi de a le furniza conform prevederilor prezentei legi;

9) amplasarea în albii majore de noi obiective economice sau sociale, inclusiv de noi locuinţe, fără avizul de amplasament, precum şi fără avizul sau autorizaţia de gospodărire a apelor sau fără respectarea măsurilor de protecţie împotriva inundaţiilor;

10) neîntreţinerea corespunzătoare a malurilor sau a albiilor în zonele stabilite, de către cei cărora li s-a recunoscut un drept de folosinţă a apei sau de către deţinătorii de lucrări;

11) nerespectarea de către persoanele fizice şi persoanele juridice a regimului impus în zonele de protecţie;

12) nerespectarea de către utilizatorii de apă a obligaţiilor legale care le revin privind gospodărirea raţională a apei, întreţinerea şi repararea instalaţiilor proprii sau a celor din sistemele de alimentare cu apă şi canalizare-epurare;

13) neasigurarea întreţinerii şi exploatării staţiilor şi instalaţiilor de prelucrare a calităţii apelor la capacitatea autorizată, lipsa de urmărire, prin analize de laborator, a eficienţei acestora şi de intervenţie operativă în caz de neîncadrare în normele de calitate şi în limitele înscrise în autorizaţia de gospodărire a apelor;

14) evacuarea apelor de mină sau de zăcământ în cursurile de apă fără asigurarea epurării corespunzătoare a acestora, astfel încât să fie respectate limitele admise pentru evacuare în receptorii naturali de suprafaţă;

15) folosirea, transportul, mânuirea şi depozitarea de reziduuri sau de substanţe chimice, fără asigurarea condiţiilor de evitare a poluării, directă sau indirectă, a apelor de suprafaţă sau subterane;

16) practicarea, în lacurile de acumulare folosite ca surse pentru alimentări cu apă potabilă, a pisciculturii în regim de furajare a peştilor;

17) topirea teiului, cânepii, inului sau a altor plante textile, fără avizul sau autorizaţia de gospodărire a apelor şi în afara locurilor anume destinate şi amenajate în aceste scopuri;

18) depozitarea în albii sau pe malurile cursurilor de apă, ale canalelor, lacurilor, bălţilor şi pe faleza mării, pe baraje şi diguri sau în zonele de protecţie a acestora a materialelor de orice fel;

19) spălarea, în cursurile de apă sau în lacuri şi pe malurile acestora, a vehiculelor şi autovehiculelor, a altor utilaje şi agregate mecanice;

20) spălarea, în cursurile de apă sau în lacuri şi pe malurile acestora, a animalelor domestice, dezinfectate cu substanţe toxice, a obiectelor de uz casnic prin folosirea detergenţilor şi a ambalajelor ce au conţinut pesticide sau alte substanţe periculoase;

21) vărsarea sau aruncarea în instalaţii sanitare sau în reţele de canalizare a reziduurilor petroliere sau a substanţelor periculoase;

22) deversarea apelor uzate în reţelele de canalizare ale localităţilor sau ale obiectivelor industriale, cu nerespectarea condiţiilor stabilite de deţinătorii acestora, ca şi lipsa preepurării locale a acestor ape;

23) folosirea de canale deschise, pentru scurgerea apelor fecaloid-menajere sau a apelor cu conţinut toxic;

24) nerespectarea, de către persoanele fizice şi juridice, a reglementărilor legale în vigoare, în cazurile de poluare a apelor naţionale navigabile de către nave sau instalaţii plutitoare, sub orice pavilion;

25) inexistenţa, la utilizatorii de apă, a planurilor proprii de prevenire şi combatere a poluărilor accidentale sau neaplicarea acestora;

26) neanunţarea unităţilor de gospodărire a apelor cu privire la producerea unei poluări accidentale, de către utilizatorii care au produs-o;

27) neluarea de măsuri operative, de către utilizatorul de apă care a produs poluarea accidentală, pentru înlăturarea cauzelor şi efectelor acesteia;

28) nerespectarea, de către persoane fizice şi persoane juridice, a restricţiilor în folosirea apelor şi a altor măsuri, stabilite pentru perioadele de secetă, ape mari sau calamităţi;

29) inexistenţa planurilor de apărare împotriva inundaţiilor, fenomenelor meteorologice periculoase şi accidentelor la construcţii hidrotehnice şi a planurilor de prevenire şi combatere a poluărilor accidentale la nivel de comună, oraş, municipiu, judeţ, sistem hidrotehnic şi bazin hidrografic, precum şi nerespectarea prevederilor acestora;

30) obturarea sau blocarea, sub orice formă, precum şi scoaterea din funcţiune, în orice mod, a construcţiilor şi instalaţiilor de descărcare a apelor mari;

31) plantarea, tăierea ori distrugerea arborilor, arbuştilor, tufelor, a culturilor perene şi puieţilor din albiile cursurilor de apă, din cuvetele lacurilor de acumulare şi de pe malurile lor sau de pe baraje, diguri şi din zonele de protecţie a acestora;

32) plantarea de stâlpi pe baraje şi diguri, fără avizul de gospodărire a apelor sau cu nerespectarea prevederilor acestuia;

33) păşunatul în zonele de protecţie a cursurilor de apă;

34) distrugerea sau deteriorarea unităţilor şi instalaţiilor reţelei naţionale de observaţii, a reperelor, a mirelor hidrometrice sau a altor însemne tehnice sau topografice, a forajelor hidrogeologice, a staţiilor de determinare automată a calităţii apelor şi a altora asemenea;

35) instalarea de conducte, cabluri, linii aeriene prin, peste sau sub albii ale râurilor, diguri, canale, conducte, baraje sau alte lucrări hidrotehnice ori în zonele de protecţie a acestora, fără avizul de gospodărire a apelor sau cu nerespectarea prevederilor acestuia, ori fără notificarea unor astfel de activităţi;

36) efectuarea de săpături pe maluri şi în albiile cursurilor de apă sau ale canalelor pentru executarea de lucrări de traversare sau alte lucrări hidrotehnice, fără avizul de gospodărire a apelor sau cu nerespectarea acestuia;

37) circulaţia cu vehicule, trecerea cu animale sau staţionarea acestora pe baraje, diguri sau canale, cu excepţia locurilor anume destinate în acest scop sau pentru intervenţii operative;

38) întreţinerea necorespunzătoare a lucrărilor de captare, acumulare şi distribuţie a apei, a lucrărilor de protecţie a albiilor şi malurilor, a celor de prevenire şi combatere a acţiunii distructive a apelor;

39) inexistenţa la lucrările de barare a cursurilor de apă a instalaţiilor care să asigure în aval debitele salubre şi debitele de servitute, precum şi migrarea ihtiofaunei;

40) nerespectarea prevederilor programelor de exploatare a lacurilor de acumulare şi prizelor de apă, precum şi neasigurarea debitelor salubre şi a debitelor de servitute;

41) inexistenţa sau nefuncţionarea puţurilor de observaţie şi control pentru urmărirea poluării apelor subterane, datorită apelor uzate rezultate din activitatea proprie;

42) inexistenţa dispozitivelor sau a aparaturii de măsură şi control al debitelor de apă captate sau evacuate;

43) inexistenţa dispozitivelor sau a aparaturii de urmărire a comportării în timp a lucrărilor hidrotehnice şi de alarmare în caz de pericol;

44) întreţinerea necorespunzătoare a dispozitivelor sau aparaturii de măsură şi control al debitelor de apă captate sau evacuate, precum şi a aparaturii de urmărire a comportării în timp a lucrărilor hidrotehnice şi de alarmare în caz de pericol;

45) refuzul persoanelor fizice şi juridice de a prezenta avizele şi autorizaţiile de gospodărire a apelor sau orice alte documente necesare pentru efectuarea controlului, inclusiv de a participa la control cu reprezentanţi de specialitate;

46) refuzul de a permite, personalului cu atribuţii de serviciu în gospodărirea apelor şi celor cu drept de control, accesul la ape, pe terenurile şi incintele utilizatorilor de apă sau ale deţinătorilor de lucrări, precum şi în orice alt loc unde este necesar a efectua constatări, a monta şi a întreţine aparatura de măsură şi control, a preleva probe de apă sau a interveni în aplicarea prevederilor legale;

47) neaducerea la îndeplinire, la termenele stabilite, a măsurilor dispuse anterior, precum şi a solicitărilor legale ale autorităţii publice centrale din domeniul apelor şi ale Administraţiei Naţionale "Apele Române";

48) autorizarea lucrărilor prevăzute la art. 48 fără a fi îndeplinite condiţiile pentru prevenirea poluării apelor, conform prevederilor legale în vigoare, sau retragerea nejustificată a autorizaţiei de gospodărire a apelor;

49) neprimirea sub orice formă, de către deţinătorii terenurilor din aval, a apelor ce se scurg în mod natural de pe terenurile situate în amonte;

50) executarea de construcţii sau instalaţii supraterane în zonele de protecţie a platformelor meteorologice;

51) neparticiparea la acţiunile pentru gestionarea situaţiilor de urgenţă generate de inundaţii, fenomene meteorologice periculoase, accidente la construcţii hidrotehnice şi poluări accidentale pe cursurile de apă;

52) inexistenţa instalaţiilor de stocare, epurare şi a racordurilor de descărcare în instalaţii de mal sau plutitoare a apelor impurificate, de pe nave sau instalaţii plutitoare, sub orice pavilion;

53) branşarea locuinţelor la reţeaua de alimentare cu apă centralizată, fără existenţa sau realizarea reţelelor de canalizare a staţiei de epurare;

54) nerespectarea de către proprietarii/administratorii lucrărilor inginereşti de artă (poduri) a obligaţiei de a asigura secţiunea optimă de scurgere a apelor, în limita a două lungimi ale lucrării de artă (poduri) în albia majoră în amonte şi în limita unei lungimi a lucrării de artă (poduri) în albia minoră în aval, pentru a respecta parametrii avizaţi;

55) nerespectarea prevederilor art. 33 alin. (2) privind acordarea dreptului de exploatare a agregatelor minerale din albiile sau malurile cursurilor de apă, lacurilor, bălţilor şi din terasă, prin exploatări organizate de autoritatea de gospodărire a apelor numai în zone care necesită decolmatare, reprofilarea albiei şi regularizarea scurgerii, pe baza avizului şi a autorizaţiei de gospodărire a apelor;

56) nealocarea de către autorităţile centrale şi locale în prevederile bugetare a sumelor necesare asigurării stocului, precum şi neasigurarea stocului de materiale de intervenţie, mijloacelor mecanice şi de transport pentru apărarea împotriva inundaţiilor, fenomenelor meteorologice periculoase, accidentelor la construcţiile hidrotehnice şi intervenţii în cazul poluărilor accidentale;

57) neparticiparea operatorilor economici la acţiunile operative de apărare împotriva inundaţiilor, fenomenelor meteorologice periculoase, accidentelor la construcţiile hidrotehnice şi de combatere a poluărilor accidentale, organizate de comitetele judeţene pentru situaţii de urgenţă;

58) nerespectarea termenelor de punere în funcţiune a lucrărilor precizate în programele de etapizare aprobate;

59) neluarea de către autorităţile administraţiei publice locale de măsuri operative privind amenajarea locurilor speciale pentru depozitarea deşeurilor de orice fel;

60) neasigurarea de către autorităţile administraţiei publice locale a curăţării cursurilor de apă, a bălţilor şi a malurilor acestora de pe raza localităţilor, precum şi neluarea măsurilor operative privind verificarea stării de salubritate a cursurilor de apă;

61) realizarea de balastiere sau lucrări de excavare în albie în zona podurilor, în zona captărilor de apă din râu, a captărilor cu infiltrare prin mal, a subtraversărilor de conducte sau alte lucrări inginereşti de artă.

Contravenţiile enumerate mai sus, săvârşite de persoanele fizice şi juridice, se sancţionează cu amendă. Cuantumul amenzilor se actualizează prin hotărâre a Guvernului.

Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de către:

a) inspectorii din autoritatea publică centrală din domeniul apelor şi Administraţia Naţională "Apele Române";

b) directorul general al Administraţiei Naţionale "Apele Române", directorii direcţiilor de ape, precum şi salariaţii împuterniciţi de aceştia;

c) alte persoane împuternicite de conducerea autorităţii publice centrale din domeniul apelor;

d) comisarii Gărzii de Mediu.

Contravenţiilor prevăzute de Lege apelor le sunt aplicabile dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările ulterioare.

Contravenientul poate achita, în termen de cel mult 48 de ore de la data încheierii procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor ori de la data comunicării acestuia, după caz, jumătate din minimul amenzii, agentul constatator făcând menţiune despre această posibilitate în procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor.

b) Constituie infracţiuni, conform art. 92 din legea menţionată mai sus, următoarele fapte:

- evacuarea, aruncarea sau injectarea în apele de suprafaţă şi subterane, în apele maritime interioare sau în apele mării teritoriale de ape uzate, deşeuri, reziduuri sau produse de orice fel, care conţin substanţe, bacterii sau microbi în cantitate sau concentraţie care poate schimba caracteristicile apei, punând în pericol viaţa, sănătatea şi integritatea corporală a persoanelor, viaţa animalelor, mediul înconjurător, producţia agricolă sau industrială ori fondul piscicol; - poluarea, în orice mod, a resurselor de apă, dacă are un caracter sistematic şi produce daune utilizatorilor de apă din aval;

- depozitarea în albia majoră a râurilor, a combustibilului nuclear sau a deşeurilor rezultate din folosirea acestuia;

- punerea în pericol a digurilor de contur ale lacurilor de acumulare prin exploatările de agregate minerale din albia majoră sau terase.

Infracţiunile enumerate mai sus se pedepsesc cu închisoarea de la un an la 5 ani:

- depozitarea sau folosirea de îngrăşăminte chimice, pesticide ori alte substanţe toxice periculoase, în zonele de protecţie a apelor. Cuantumul închisorii va fi de la 5 ani la 10 ani închisoare şi de la 15 ani la 20 ani închisoare şi interzicerea unor drepturi, în condiţiile legii.

- executarea, modificarea sau extinderea de lucrări, construcţii ori instalaţii pe ape sau care au legătură cu apele, fără avizul legal sau fără notificarea unei astfel de lucrări, precum şi darea în exploatare de unităţi fără punerea concomitentă în funcţiune a reţelelor de canalizare, a staţiilor şi instalaţiilor de epurare a apei uzate, potrivit autorizaţiei de gospodărire a apelor;

- utilizarea resurselor de apă în diferite scopuri, fără autorizaţia de gospodărire a apelor sau fără notificarea activităţii;

- exploatarea sau întreţinerea lucrărilor construite pe ape ori în legătură cu apele, desfăşurarea activităţii de topire a teiului, cânepii, inului şi a altor plante textile, de tăbăcire a pieilor şi de extragere a agregatelor minerale, fără autorizaţia de gospodărire a apelor;

- exploatarea de agregate minerale în zonele de protecţie sanitară a surselor de apă, în zonele de protecţie a albiilor, malurilor, construcţiilor hidrotehnice, construcţiilor şi instalaţiilor hidrometrice sau a instalaţiilor de măsurare automată a calităţii apelor;

- utilizarea albiilor minore, fără autorizaţia de gospodărire a apelor, precum şi a plajei şi ţărmului mării în alte scopuri decât îmbăierea sau plimbarea;

- continuarea activităţii după pierderea drepturilor obţinute în baza legii;

- restrângerea utilizării apei potabile pentru populaţie în folosul altor activităţi sau depăşirea cantităţii de apă alocate, dacă are un caracter sistematic ori a produs o perturbare în activitatea unei unităţi de ocrotire socială sau a cauzat neajunsuri în alimentarea cu apă a populaţiei;

- distrugerea, deteriorarea ori manevrarea de către persoanele neautorizate a stăvilarelor, grătarelor, vanelor, barierelor sau a altor construcţii ori instalaţii hidrotehnice, circulaţia vehiculelor pe coronamentul digurilor şi barajelor neamenajate în acest scop, tăierea la ras a perdelelor forestiere de protecţie a digurilor şi lacurilor de acumulare, blocarea golirilor de fund ale barajelor;

- efectuarea de săpături, gropi sau şanţuri în baraje, diguri ori în zonele de protecţie a acestor lucrări, precum şi extragerea pământului sau a altor materiale din lucrările de apărare, fără avizul de gospodărire a apelor sau cu nerespectarea acestuia.

Ordonanţa privind protecţia mediului a statuat că încălcarea normelor care reglementează protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice atrage răspunderea civilă, contravenţională sau penală, după caz şi că, constituie infracţiuni:

- faptele constând în nerespectarea restricţiilor sau interdicţiilor stabilite pentru protecţia apei, dacă au fost de natură să pună în pericol viaţa ori sănătatea umană, animală sau vegetală;

- fapta persoanei ce constă în refuzul intervenţiei în cazul poluării accidentale a apelor şi a zonelor de coastă.

Constatarea şi cercetarea infracţiunilor se fac din oficiu de către organele de urmărire penală conform competenţelor legale.

ANEXA 1 la Legea nr. 107/1996, modificată

Sensul termenilor tehnici utilizaţi

1. acumulare nepermanentă: acumulare realizată prin bararea unui curs de apă sau ca incintă laterală îndiguită, având rol numai pentru atenuarea viiturilor;

2. abordare combinată: controlul evacuărilor şi emisiilor în apele de suprafaţă conform modului de abordare stabilit în art. 28;

3. acvifer: strat sau strate subterane de roci geologice sau alte strate geologice cu o porozitate şi o permeabilitate suficientă astfel încât să permită fie o curgere semnificativă a apelor subterane, fie prelevarea unor cantităţi importante de ape subterane;

4. agregate minerale: material inert granular (nisip, pietriş, bolovăniş etc.) de natură minerală, utilizat ca material de construcţie, existent în albiile şi malurile cursurilor de apă, ale lacurilor, precum şi pe ţărmul mării;

5. albie minoră: suprafaţă de teren ocupată permanent sau temporar de apă, care asigură curgerea nestingherită, din mal în mal, a apelor la niveluri obişnuite, inclusiv insulele create prin curgerea naturală a apelor;

6. albie majoră: porţiunea de teren din valea naturală a unui curs de apă, peste care se revarsă apele mari, la ieşirea lor din albia minoră;

7. ape de suprafaţă: apele interioare, cu excepţia apelor subterane; ape tranzitorii şi ape costiere, exceptând cazul stării chimice pentru care trebuie incluse apele teritoriale;

8. ape subterane: apele aflate sub suprafaţa solului în zona saturată şi în contact direct cu solul sau cu subsolul;

9. ape tranzitorii: corpuri de apă de suprafaţă aflate în vecinătatea gurilor râurilor, care sunt parţial saline ca rezultat al apropierii de apele de coastă, dar care sunt influenţate puternic de cursurile de apă dulce;

10. ape costiere: apele de suprafaţă situate în interiorul unei linii ale cărei puncte sunt situate în totalitate la o distanţă de 1 milă marină pe partea dinspre mare, faţă de cel mai apropiat punct al liniei de bază, de la care se măsoară întinderea apelor teritoriale, cu extinderea limitei, unde este cazul, până la limita exterioară a apelor tranzitorii;

11. ape interioare: toate apele de suprafaţă stătătoare şi curgătoare şi subterane aflate în interiorul liniei de bază, de la care se măsoară întinderea apelor teritoriale;

12. ape naţionale navigabile:

a) apele maritime considerate, potrivit legii, ape maritime interioare;

b) fluviile, râurile, canalele şi lacurile din interiorul ţării, pe sectoarele lor navigabile;

c) apele navigabile de frontieră, de la malul român până la linia de frontieră;

13. ape uzate: ape provenind din activităţi casnice, sociale sau economice, conţinând substanţe poluante sau reziduuri care-i alterează caracteristicile fizice, chimice şi bacteriologice iniţiale, precum şi ape de ploaie ce curg pe terenuri poluate;

14. apa destinată consumului uman:

a) orice tip de apă în stare naturală sau după tratare, folosită pentru băut, la prepararea hranei ori pentru alte scopuri casnice, indiferent de originea ei şi indiferent dacă este furnizată prin reţea de distribuţie, din rezervor sau este distribuită în sticle ori în alte recipiente;

b) toate tipurile de apă folosită ca sursă în industria alimentară pentru fabricarea, procesarea, conservarea sau comercializarea produselor ori substanţelor destinate consumului uman;

15. zone protejate: zonele menţionate în anexa nr. 12 şi art. 51;

16. autoritate competentă: autoritatea (autorităţile) responsabilă de implementarea prevederilor Legii apelor nr. 107/1996 cu modificările şi completările ulterioare;

17. avizul şi autorizaţia de gospodărire a apelor: acte ce condiţionează din punct de vedere tehnic şi juridic execuţia lucrărilor construite pe ape sau în legătură cu apele şi funcţionarea sau exploatarea acestor lucrări, precum şi funcţionarea şi exploatarea celor existente şi reprezintă principalele instrumente folosite în administrarea domeniului apelor; acestea se emit în baza reglementărilor elaborate şi aprobate de autoritatea administraţiei publice centrale cu atribuţii în domeniul apelor;

18. bazin hidrografic: înseamnă o suprafaţă de teren de pe care toate scurgerile de suprafaţă curg printr-o succesiune de curenţi, râuri şi posibil lacuri, spre mare într-un râu cu o singură gură de vărsare, estuar sau deltă;

19. cadastrul apelor: activitatea privind inventarierea, clasificarea, evidenţa şi sinteza datelor referitoare la reţeaua hidrografică, resursele de apă, lucrările de gospodărire a apelor, precum şi la prelevările şi restituţiile de apă;

19^1. concentraţia medie letală - CL50 - este concentraţia substanţei din apă, care omoară 50% din organismele test într-o perioadă scurtă de expunere continuă;

20. corp de apă de suprafaţă: un element discret şi semnificativ al apelor de suprafaţă, de exemplu: lac, lac de acumulare, curs de apă - râu sau canal, sector de curs de apă - râu sau canal, ape tranzitorii sau un sector/secţiune din apele costiere;

21. corp de apă subterană: volum distinct de apă subterană dintr-un acvifer sau mai multe acvifere;

22. corp de apă artificial: corp de apă de suprafaţă creat prin activitate umană;

23. corp de apă puternic modificat: corp de apă de suprafaţă care, datorită unei modificări fizice cauzată de o activitate umană, şi-a schimbat substanţial caracterul lui natural, desemnat astfel în conformitate cu prevederile anexei nr. 11;

24. controlul emisiilor: acţiunea de reglementare a unor limite specifice ale emisiilor, cum ar fi: valori limită de emisie, valori limită sau condiţii referitoare la efectele generate, natura sau alte caracteristici ale emisiilor, condiţii de operare cu efect asupra emisiilor;

25. debit salubru: debitul minim necesar într-o secţiune pe un curs de apă, pentru asigurarea condiţiilor naturale de viaţă ale ecosistemelor acvatice existente;

26. debit de servitute: debitul minim necesar a fi lăsat permanent într-o secţiune pe un curs de apă, în aval de o lucrare de barare, format din debitul salubru şi debitul minim necesar utilizatorilor de apă din aval;

27. deşeu: orice substanţă sau orice obiect care aparţine unor categorii stabilite conform legii, pe care deţinătorul le aruncă, are intenţia sau obligaţia de a le arunca;

28. dezvoltare durabilă: dezvoltarea care corespunde necesităţilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi;

29. district al bazinului hidrografic: suprafaţă de teren sau de mare, constituită dintr-unul sau mai multe bazine hidrografice vecine împreună cu apele subterane şi costiere asociate, care este identificată ca unitate principală de administrare a bazinului hidrografic;

30. drept de folosinţă a apelor, dreptul recunoscut de lege oricărei persoane de a folosi resursele de apă;

31. evacuarea directă în apa subterană: evacuarea poluanţilor în apele subterane fără percolare prin sol sau subsol;

32. faleza mării: mal înalt şi abrupt al unei mări;

33. Fondul naţional de date de gospodărire a apelor: totalitatea bazelor de date meteorologice, hidrologice, hidrogeologice, de gospodărire cantitativă şi calitativă a apelor;

34. folosinţe de apă: serviciile de apă împreună cu orice activitate identificată ca având un impact semnificativ asupra stării apelor;

35. gospodărirea apelor: ansamblul activităţilor care prin mijloace tehnice şi măsuri legislative, economice şi administrative, conduc la cunoaşterea, utilizarea, valorificarea raţională, menţinerea sau îmbunătăţirea resurselor de apă pentru satisfacerea nevoilor sociale şi economice, la protecţia împotriva epuizării şi poluării acestor resurse, precum şi la prevenirea şi combaterea acţiunilor distructive ale apelor;

36. informaţii de gospodărire a apelor: informaţii privind caracteristicile cantitative şi calitative ale resurselor de apă, zonele inundabile, degradările albiilor şi malurilor, lucrările de amenajare a bazinelor hidrografice şi alte lucrări care au legătură cu apele, inclusiv sursele de poluare şi lucrările pentru protecţia calităţii apelor şi alte elemente caracteristice naturale sau antropice, precum şi drepturile de utilizare a apelor;

37. lac: corp de apă interioară, stătătoare, de suprafaţă;

38. mal: porţiune îngustă de teren, de regulă în pantă, de-a lungul unei ape;

39. monitorizare integrată a apelor: reprezintă activitatea de observaţii şi măsurători standardizate şi continue pe termen lung, asupra apelor, pentru cunoaşterea şi caracterizarea stării şi tendinţei de evoluţie a mediului hidric. Această activitate presupune tripla integrare a:

a) ariilor de investigare la nivel de bazin hidrografic: râuri, lacuri, ape tranzitorii, ape costiere, ape subterane, zone protejate şi folosinţe de apă;

b) mediilor de investigare: apa, sedimente/materii în suspensie, biota;

c) elementelor investigate: biologice, hidromorfologice şi fizico-chimice;

40. nivel mediu al apei: poziţia curbei suprafeţei libere a apei, raportată la un plan de referinţă corespunzătoare tranzitării prin albie a debitului mediu pe o perioadă îndelungată (debit - modul);

41. notificarea reprezintă un act de reglementare, în baza căruia beneficiarul sau titularul de investiţie poate să execute sau să pună în funcţiune anumite categorii de lucrări şi activităţi desfăşurate pe ape sau în legătură cu acestea;

42. obiective de protecţie a apelor şi a ecosistemelor acvatice sunt obiectivele stabilite în art. 21;

43. participarea publicului: informarea, consultarea şi implicarea activă a acestuia în activităţile de gospodărire a apelor;

44. plaja mării: porţiunea de teren din vecinătatea mării, cuprinsă între cota cea mai scăzută a apei şi limita terenului neafectat de dinamica mediului acvatic;

45. poluare: înseamnă introducerea directă sau indirectă, ca rezultat al activităţii umane, a unor substanţe, sau a căldurii în aer, apă sau pe sol, care poate dăuna sănătăţii umane sau calităţii ecosistemelor acvatice sau celor terestre dependente de cele acvatice, care poate conduce la pagube materiale ale proprietăţii, sau care pot dăuna sau obstrucţiona serviciile sau alte folosinţe legale ale mediului;

46. poluant: înseamnă orice substanţă care poate să determine poluare, în special substanţele prevăzute în anexa nr. 6;

47. potenţial ecologic bun: starea unui corp de apă puternic modificat sau a unui corp de apă artificial, clasificată în concordanţă cu prevederile relevante din anexa nr. 11;

48. prevenirea şi înlăturarea efectelor poluărilor accidentale a resurselor de apă: totalitatea măsurilor şi acţiunilor care implică: măsuri de prevenire, mijloace şi construcţii cu rol de apărare şi pregătire pentru intervenţii; acţiuni operative de urmărire a undei de poluare, limitarea răspândirii, colectarea, neutralizarea şi distrugerea poluanţilor; măsuri pentru restabilirea situaţiei normale şi refacerea echilibrului ecologic;

49. program etapizat: act cu putere juridică elaborat pentru conformarea cu prevederile legale, prin efectuarea eşalonată a remedierilor sau a completărilor ce se impun la folosinţele de apă;

50. râu: corp de apă interioară care curge în cea mai mare parte la suprafaţa terenului, dar care poate curge şi subteran într-o anumită parte a cursului său;

51. recirculare: refolosirea apei în cadrul unei folosinţe, în scopul reducerii volumului de apă proaspătă prelevată din sursă;

52. resurse de apă: apele de suprafaţă alcătuite din cursurile de apă cu deltele lor, lacuri, bălţi, apele maritime interioare şi marea teritorială, precum şi apele subterane de pe teritoriul ţării, în totalitatea lor;

53. resurse disponibile de apă subterană: rata medie anuală, pe termen lung, a reîncărcării totale a unui corp de apă subterană, mai puţin rata anuală pe termen lung a debitului necesar pentru atingerea obiectivelor de protecţie a apelor şi a ecosistemelor acvatice pentru apele de suprafaţă asociate, specificate în art. 21 alin. (1), pentru evitarea oricărei diminuări importante a stării ecologice a unor astfel de ape, precum şi pentru evitarea oricăror daune importante ale ecosistemelor terestre asociate;

54. schema directoare de amenajare şi management a bazinului hidrografic (SDABH) - instrumentul de planificare în domeniul apelor pe bazin hidrografic, alcătuită din două părţi: Planul de amenajare al bazinului hidrografic (PABH) şi Planul de management al bazinului hidrografic (PMABH);

55. servicii de apă: toate serviciile efectuate pentru populaţie, instituţii publice sau altă activitate economică, referitoare la:

a) asigurarea necesarului de apă brută în sursă în secţiunea de captare a folosinţelor;

b) captarea, acumularea, stocarea, transportul, tratarea şi distribuţia apelor de suprafaţă sau subteran;

c) colectarea şi epurarea apelor uzate care sunt evacuate în apele de suprafaţă;

56. staţii şi instalaţii de prelucrare a calităţii apelor: staţii de tratare pentru obţinerea de apă potabilă sau industrială; staţii/instalaţii de preepurare/epurare a apelor uzate;

57. starea ecologică: este o expresie a calităţii structurii şi funcţionării ecosistemelor acvatice asociate apelor de suprafaţă, clasificate în concordanţă cu prevederile anexei nr. 1^1;

58. starea ecologică bună: este starea unui corp de ape de suprafaţă, astfel clasificată în concordanţă cu prevederile anexei nr. 11;

59. starea apelor de suprafaţă: este expresia generală a stării unui corp de apă de suprafaţă, determinată de indicatorii minimi ce caracterizează starea sa ecologică şi starea sa chimică;

60. starea ecologică a apelor de suprafaţă: starea de calitate exprimată prin structura şi funcţionarea ecosistemelor acvatice din apele de suprafaţă, clasificată în funcţie de elementele biologice, chimice şi hidromorfologice caracteristice;

61. starea ecologică bună a apelor de suprafaţă: starea unui corp de apă de suprafaţă, definită pe baza "stării bune" a elementelor biologice;

62. starea chimică bună a apelor de suprafaţă: starea chimică, necesară pentru atingerea obiectivelor de protecţie a apelor şi a ecosistemelor acvatice specifice apelor de suprafaţă, stabilite la art. 21 alin. (1), respectiv starea chimică bună atinsă de un corp de apă de suprafaţă pentru care concentraţiile poluanţilor nu depăşesc valorile standard privind calitatea mediului;

63. starea bună a apelor de suprafaţă: starea atinsă de un corp de apă de suprafaţă atunci când, atât starea sa ecologică cât şi starea chimică sunt "bune";

64. starea apelor subterane: este expresia generală a stării unui corp de apă subterană, determinată de indicatorii minimi care caracterizează starea sa cantitativă şi starea sa chimică;

65. starea bună a apelor subterane: este starea atinsă de un corp de apă subterană atunci când, atât starea sa cantitativă cât şi starea sa chimică sunt cel puţin "bune";

66. starea chimică bună a apelor subterane: starea chimică a unui corp de apă subterană, care îndeplineşte toate condiţiile prevăzute în tabelul 2.3.2 din anexa nr. 11;

67. starea cantitativă: expresie a gradului în care un corp de apă subterană este afectat de prelevări de apă directe şi indirecte;

68. starea cantitativă bună: este starea definită conform tabelului 2.1.2 din anexa nr. 11;

69. valori standard privind calitatea mediului: concentraţia unui anumit poluant sau a unui grup de poluanţi în apă, sediment sau biota care nu trebuie să fie depăşită pentru protecţia sănătăţii umane şi a mediului;

70. substanţe prioritare: substanţe care reprezintă un risc semnificativ de poluare asupra mediului acvatic şi prin intermediul acestuia asupra omului şi folosinţelor de apă; conform listei substanţelor prioritare/prioritar periculoase din anexa nr. 5;

71. substanţe periculoase: substanţe sau grupuri de substanţe care sunt toxice, persistente şi care tind să bioacumuleze şi alte substanţe sau grupuri de substanţe care conduc la un nivel echivalent ridicat de preocupare;

72. substanţe prioritar periculoase: substanţele sau grupurile de substanţe care sunt toxice, persistente şi care tind să bioacumuleze şi alte substanţe sau grupe de substanţe care creează un nivel similar de risc;

73. sub-bazin hidrografic: suprafaţă de teren de pe care se colectează toate apele de la izvoare până la un anumit punct al cursului de apă, care este în mod normal un lac sau o confluenţă a cursului de apă;

74. sub-unitate hidrografică: suprafaţă de teren situată pe teritoriul naţional formată dintr-un sub-bazin, o parte a unui sub-bazin, un grup de sub-bazine sau un grup de părţi de sub-bazine;

75. utilizator de apă: orice persoană fizică sau persoană juridică care, în activităţile sale, foloseşte apa, luciul de apă sau valorifică fructul acesteia;

76. valori limită ale emisiilor: înseamnă masa, exprimată în funcţie de anumiţi parametri specifici, concentraţia şi/sau nivelul unei emisii, care nu poate fi depăşită în nici o perioadă sau în mai multe perioade de timp. Valorile limită ale emisiilor pot fi stabilite pentru anumite grupuri, familii sau categorii de substanţe, în particular pentru mercur, cadmiu, HCH.

Valorile limită ale emisiilor pentru substanţe trebuie, în mod normal, să se aplice la punctul unde emisiile părăsesc instalaţia, diluţia nefiind luată în seamă la determinarea acestora. Cu privire la evacuarea indirectă în cursurile de apă, efectul staţiei de epurare a apelor uzate poate fi luat în considerare la determinarea valorilor limită a emisiilor instalaţiilor implicate, cu condiţia să fie garantat/să se asigure un nivel echivalent pentru protecţia mediului ca întreg şi că acest fapt nu conduce la niveluri mai ridicate de poluare a mediului;

77. zona de protecţie: zona adiacentă cursurilor de apă, lucrărilor de gospodărire a apelor, construcţiilor şi instalaţiilor aferente, în care se introduc, după caz, interdicţii sau restricţii privind regimul construcţiilor sau exploatarea fondului funciar, pentru a asigura stabilitatea malurilor sau a construcţiilor, respectiv pentru prevenirea poluării resurselor de apă;

78. zona umedă: întinderi de bălţi, mlaştini, turbării de ape naturale sau artificiale cu adâncime mai mică de 2 m, permanente sau temporare, unde apa este stagnantă sau curgătoare, dulce, salmastră sau sărată, inclusiv ape costiere cu adâncime mai mică de 6 m;

79. zona inundabilă: suprafaţă de teren din albia majoră a unui curs de apă, delimitată de un nivel al oglinzii apei, corespunzător anumitor debite în situaţii de ape mari.

Capitolul VII

Protecţia juridică a pădurilor şi a

altor forme de vegetaţie

1. Importanţa fondului forestier. Reglementare

Pădurile reprezintă una din sursele primare cele mai preţioase, nu numai pentru că ele furnizează materii prime de mare însemnătate, pentru industrie (prelucrarea lemnului, hârtie, construcţii, transporturi ş.a.), ci şi pentru că sunt indispensabile pentru agricultură. Ele servesc la apărarea terenurilor agricole împotriva secetei, alunecărilor de terenuri, la purificarea aerului, în domeniul balneoclimateric, la dezvoltarea aşezărilor omeneşti, pentru păşunatul animalelor, agrement, vânătoare etc.

După Decembrie 1989 suprafeţe întinse de păduri au fost tăiate iraţional, nerespectându-se măsurile de refacere şi protecţie, fapt ce a dus la importante perturbări ecologice şi chiar dezastre produse de marile inundaţii din ultimii ani.

În prezent, preocuparea fundamentală de interes naţional a autorităţii publice care răspunde de agricultură o constituie ocrotirea, asigurarea integrităţii şi dezvoltării fondului forestier naţional.

Sediul materiei privind protecţia pădurilor şi a fondului forestier îl constituie:

- Codul silvic aprobat prin Legea nr. 46/19 martie 2008, care este legea-cadru în acest domeniu. Legea este structurată în 7 titluri, conţine 139 articole şi anexa 1 destinată explicării şi definirii unor termeni în scopul unei corecte interpretări şi aplicări a dispoziţiilor ei;

- Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată şi modificată; - O.U.G. nr. 226/24 noiembrie 2000 privind circulaţia juridică a terenurilor cu destinaţie

forestieră;

- Legea nr. 31/2000 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice; - Ordonanţa privind protecţia mediului nr. 195/2005 privind protecţia mediului; - Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 139/2005 privind administrarea pădurilor din

România; - Legea muntelui nr. 347/14 iulie 2004, republicată, ş.a.

2. Noţiunea de fond forestier şi de pădure

Textul art. 1 din Codul silvic aprobat prin legea menţionată mai sus36 prevede că fondul forestier naţional este constituit din totalitatea pădurilor, a terenurilor destinate împăduririi, a celor care servesc nevoilor de cultură, producţie sau administraţie silvică, a iazurilor, a albiilor pâraielor, a altor terenuri cu destinaţie forestieră şi neproductive, cuprinse în amenajamente silvice la data de 1 ianuarie 1990 sau incluse în acestea ulterior, în condiţiile legii, constituie, indiferent de natura dreptului de proprietate.

Prin urmare când folosim noţiunea de fond forestier naţional avem în vedere următoarele:

a) pădurile;

b) terenurile în curs de regenerare şi plantaţiile înfiinţate în scopuri forestiere;

c) terenurile destinate împăduririi: terenuri degradate şi terenuri neîmpădurite, stabilite în condiţiile legii a fi împădurite;

d) terenurile care servesc nevoilor de cultură: pepiniere, solarii, plantaje şi culturi de plante-mamă;

e) terenurile care servesc nevoilor de producţie silvică: culturile de răchită, pomi de Crăciun, arbori şi arbuşti ornamentali şi fructiferi;

f) terenurile care servesc nevoilor de administraţie silvică: terenuri destinate asigurării hranei vânatului şi producerii de furaje, terenuri date în folosinţă temporară personalului silvic;

g) terenurile ocupate de construcţii şi curţile aferente acestora: sedii administrative, cabane, fazanerii, păstrăvării, crescătorii de animale de interes vânătoresc, drumuri şi căi forestiere de transport, spaţii industriale, alte dotări tehnice specifice sectorului forestier;

h) iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice;

i) perdelele forestiere de protecţie;

j) jnepenişurile;

k) păşunile împădurite cu consistenţa mai mare sau egală cu 0,4, calculată numai pentru suprafaţa ocupată efectiv de vegetaţia forestier.

Toate terenurile incluse în fondul forestier naţional sunt terenuri cu destinaţie forestieră.

Sunt considerate păduri în sensul Codului silvic, şi sunt incluse în fondul forestier naţional, terenurile acoperite cu arbori care trebuie să atingă o înălţime minimă de 5m la maturitate în condiţii normale de vegetaţie.

Termenul pădure include: 36 În continuare în curs, când facem trimitere la articole, vom folosi sintagma Codul silvic.

a) pădurile cuprinse în amenajamentele silvice la data de 1 ianuarie 1990, precum şi cele incluse ulterior în acestea, în condiţiile legii;

b) perdelele forestiere de protecţie;

c) jnepenişurile;

d) păşunile împădurite cu consistenţa mai mare sau egală cu 0,4, calculată numai pentru suprafaţa ocupată efectiv de vegetaţia forestieră.

3. Regimul juridic al fondului forestier naţional

Fondul forestier naţional este, după caz, proprietate publică sau privată şi constituie bun de interes naţional.

După forma de proprietate, fondul forestier naţional poate fi:

a) fond forestier proprietate publică a statului;

b) fond forestier proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale;

c) fond forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice;

d) fond forestier proprietate privată a unităţilor administrativ-teritoriale.

Legiuitorul a interzis trecerea terenurilor forestiere din domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul privat al acestora prin hotărâre a consiliului local, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi includerea pădurilor în intravilan.

4. Administrarea fondului forestier naţional

Indiferent de forma de proprietate, toate pădurile din România sunt supuse administrării în regim silvic.

Administrarea fondului forestier proprietate publică a statului se realizează prin Regia Naţională a Pădurilor-Romsilva care funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară. Activitatea Regiei Naţionale a Pădurilor se desfăşoară pe baza unui regulament de organizare şi funcţionare, aprobat prin hotărâre a Guvernului.

Veniturile Regiei Naţionale a Pădurilor-Romsilva provin din valorificarea produselor fondului forestier, prestări de servicii, executări de lucrări pentru terţi, închirieri, concesionări

de bunuri, cu excepţia pădurilor şi a celorlalte terenuri din fondul forestier, donaţii, potrivit legii, compensaţii acordate de la bugetul de stat, alte surse, potrivit legii ş.a.

Administrarea, precum şi serviciile silvice, după caz, se asigură prin ocoale silvice autorizate, care sunt de două tipuri:

a) ocoale silvice de stat - din structura Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva, care administrează păduri proprietate publică a statului şi care sunt înfiinţate de aceasta;

b) ocoale silvice private care sunt înfiinţate, în condiţiile legii, de unităţile administrativ-teritoriale, de persoanele fizice ori de persoanele juridice care au în proprietate fond forestier sau de asociaţii constituite de către acestea.

Fondul forestier proprietate publică a statului nu poate fi concesionat, cu excepţia terenurilor aferente activelor vândute de Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva, însă poate fi administrat şi de institute publice de cercetare sau de instituţii de învăţământ de stat cu profil silvic.

Fondul forestier proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale se administrează prin ocoale silvice private care funcţionează ca regii autonome de interes local cu specific exclusiv silvic sau pe bază de contracte cu ocoale silvice din cadrul Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva al conducătorului autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură.

Veniturile ocoalelor silvice private se pot constitui din: valorificarea produselor fondului forestier, prestări de servicii şi închirieri de bunuri, în condiţiile legii, cotizaţia anuală a proprietarilor care le-au constituit, tarifele percepute pentru serviciile prestate, donaţii, potrivit legii, compensaţii acordate de la bugetul de stat sau local, alte surse, în condiţiile legii.

Printre obligaţiile proprietarilor fondului forestier în aplicarea regimului silvic exemplificăm:

- să asigure întocmirea şi respectarea amenajamentelor silvice;

- să asigure paza şi integritatea fondului forestier;

- să realizeze lucrările de regenerare a pădurii;

- să realizeze lucrările de îngrijire şi conducere a arboretelor;

- să execute lucrările necesare pentru prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor pădurilor;

- să asigure respectarea măsurilor de prevenire şi stingere a incendiilor;

- să exploateze masa lemnoasă numai după punerea în valoare, autorizarea parchetelor şi eliberarea documentelor specifice de către personalul abilitat;

- să asigure întreţinerea şi repararea drumurilor forestiere pe care le au în administrare sau în proprietate;

- să delimiteze proprietatea forestieră în conformitate cu actele de proprietate şi să menţină în stare corespunzătoare semnele de hotar;

- să notifice structurile teritoriale de specialitate ale autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, în termen de 60 de zile, cu privire la transmiterea proprietăţii asupra terenurilor forestiere.

În cazul în care administrarea pădurilor se face prin ocoale silvice autorizate, obligaţiile enumerate mai sus aparţin acestora.

Codul silvic a stabilit în sarcina proprietarilor vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier următoarele obligaţii:

- să respecte normele tehnice silvice privind evaluarea masei lemnoase şi reglementările privind circulaţia materialelor lemnoase;

- să asigure îngrijirea şi protecţia vegetaţiei forestiere, precum şi combaterea dăunătorilor acesteia.

5. Gestionarea durabilă a pădurilor

În sensul Codului silvic prin gestionarea durabilă a pădurilor se înţelege administrarea şi utilizarea pădurilor astfel încât să îşi menţină şi să îşi amelioreze biodiversitatea, productivitatea, capacitatea de regenerare, vitalitatea, sănătatea şi în fel încât să asigure, în prezent şi în viitor, capacitatea de a exercita funcţiile multiple ecologice, economice şi sociale permanente la nivel local, regional, naţional şi global fără a crea ărejudicii altor ecosisteme.

Conform art. 5 din Codul silvic la baza gestionării durabile a pădurilor stau următoarele principii:

a) promovarea practicilor care asigură gestionarea durabilă a pădurilor;

b) asigurarea integrităţii fondului forestier şi a permanenţei pădurii;

c) majorarea suprafeţei terenurilor ocupate cu păduri;

d) politici forestiere stabile pe termen lung;

e) asigurarea nivelului adecvat de continuitate juridică, instituţională şi operaţională în gestionarea pădurilor;

f) primordialitatea obiectivelor ecologice ale silviculturii;

g) creşterea rolului silviculturii în dezvoltarea rurală;

h) promovarea tipului natural fundamental de pădure şi asigurarea diversităţii biologice a pădurii;

i) armonizarea relaţiilor dintre silvicultură şi alte domenii de activitate;

j) sprijinirea proprietarilor de păduri şi stimularea asocierii acestora;

k) prevenirea degradării ireversibile a pădurilor, ca urmare a acţiunilor umane şi a factorilor de mediu destabilizatori.

Raportat la funcţiile pe care le îndeplinesc, pădurile se încadrează în două grupe funcţionale:

a) grupa I, care cuprinde păduri cu funcţii speciale de protecţie a apelor, a solului, a climei şi a obiectivelor de interes naţional, păduri pentru recreere, păduri de ocrotire a genofondului şi a ecofondului, precum şi pădurile din ariile naturale protejate de interes naţional;

b) grupa a II-a, care cuprinde păduri cu funcţii de producţie şi de protecţie, în care se urmăresc realizarea masei lemnoase de calitate superioară şi a altor produse ale pădurii, precum şi, concomitent, protecţia calităţii factorilor de mediu.

5.1. Forme asociative ale proprietarilor de păduri

Persoanele fizice şi/sau juridice care au în proprietate terenuri forestiere se pot constitui în asociaţii, în condiţiile legi şi cu respectarea următoarelor principii: libera asociere, respectarea regimului silvic, gospodărirea durabilă a pădurilor.

Scopul înfiinţării asociaţiilor de proprietari de păduri este acela al realizării obiectivelor de ordin economic, ecologic şi de management durabil al pădurilor. Totodată se urmăreşte: consolidarea proprietăţii, comercializarea în condiţii de profitabilitate a produselor fondului forestier, crearea de ocoale silvice proprii, creşterea capacităţii de absorbţie a fondurilor interne şi externe, reprezentarea drepturilor proprietarilor în raport cu autorităţile.

Asociaţiile de proprietari de păduri se înfiinţează potrivit prevederilor Codului silvic şi funcţionează în conformitate cu dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 246/2005.

Constituirea şi dezvoltarea asociaţiilor de proprietari de păduri şi a formelor asociative este sprijinită de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură sprijină, prin bugetul său.

5.2. Prevenirea şi stingerea incendiilor

Proprietarii pădurilor, ai perdelelor forestiere de protecţie şi ai terenurilor degradate pe care s-au realizat lucrări de împădurire, precum şi ocoalele silvice care asigură servicii silvice sau administrarea acestora sunt obligaţi să aplice şi să respecte normele specifice de prevenire şi stingere a incendiilor, aprobate prin ordin comun al conducătorului autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură şi al autorităţii publice centrale pentru administraţie şi interne.

Prefecţii, primarii, consiliile judeţene şi locale, unităţile autorităţilor competente ale statului în domeniul protecţiei civile, al combaterii efectelor calamităţilor şi dezastrelor, potrivit atribuţiilor legale ce le revin, au obligaţia de a interveni în acţiunile de prevenire şi stingere a incendiilor în fondul forestier şi în vegetaţia forestieră din afara acestuia.

5.3. Paza şi protecţia pădurilor

Proprietarii de păduri sunt obligaţi să asigure paza pădurii împotriva tăierilor ilegale de arbori, a furturilor, a distrugerilor, a degradărilor, a păşunatului şi a altor fapte păgubitoare pentru fondul forestier, în condiţiile legii.

În exercitarea atribuţiilor de serviciu privind paza fondului forestier, în constatarea contravenţiilor şi a faptelor ce constituie infracţiuni silvice, personalul silvic este asimilat personalului care îndeplineşte funcţii ce implică exerciţiul autorităţii publice. Unităţile de poliţie şi jandarmerie, potrivit atribuţiilor ce le revin conform legii, asigură sprijin de specialitate în organizarea pazei pădurilor.

Păşunatul în păduri, în perdelele forestiere de protecţie şi în perimetrele de ameliorare a terenurilor degradate sau în alunecare este interzis cu excepţia cazului de forţă majoră, când autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură sau unităţile teritoriale de specialitate ale acesteia, după caz, poate aproba păşunatul în fondul forestier, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) se desfăşoară pe durată limitată;

b) se practică doar în anumite perimetre ale pădurii;

c) solicitările de aprobare aparţin autorităţilor publice locale;

d) s-a obţinut acordul proprietarului;

e) este solicitat în cazuri temeinic justificate.

De reţinut că nu se poate aproba păşunatul în arboretele în curs de regenerare, în plantaţiile şi regenerările tinere, precum şi în pădurile care îndeplinesc funcţii speciale de protecţie.

De asemenea, se interzice trecerea animalelor domestice prin pădure în arboretele în curs de regenerare, în plantaţiile şi regenerările tinere, în ariile naturale protejate de interes naţional, în perimetrele de ameliorare, precum şi în perdelele forestiere de protecţie. Însă, cu

aprobarea ocolului silvic se permite amplasarea în mod gratuit a stupilor de albine în fondul forestier proprietate publică a statului, pe perioada pastoralului.

Trecerea animalelor domestice prin pădure spre zonele de păşunat, adăpat şi adăpostire se aprobă de ocolul silvic, cu acordul proprietarului pădurii, pe trasee delimitate şi în perioade precizate; pentru pădurile proprietate publică a statului, aprobarea se dă de către administrator. Cuantumul plăţii pentru aceste acţiuni şi în caz de forţă majoră se stabileşte prin înţelegerea părţilor.

În ceea ce priveşte accesul publicului în pădure legiuitorul a prevăzut că este permis numai în zone amenajate şi pe trasee marcate în acest sens, accesul public în pădure cu autovehicule, motociclete, ATV-uri sau mopede este interzis, cu excepţia activităţilor sportive, de recreere şi turism, care se pot practica numai cu acordul proprietarului sau al administratorului pădurilor proprietate publică a statului.

Supravegherea stării de sănătate a pădurilor şi stabilirea lucrărilor necesare pentru prevenirea şi combaterea bolilor şi a dăunătorilor se realizează prin serviciul de specialitate din cadrul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură.

6. Dezvoltarea durabilă a fondului forestier naţional

Dezvoltarea fondului forestier şi extinderea suprafeţelor de pădure constituie o obligaţie şi o prioritate naţională, în vederea asigurării echilibrului ecologic la nivel local, naţional şi global şi se realizează prin Programul naţional de împădurire. Realizarea acestui program se face prin lucrări de împădurire a terenurilor din afara fondului forestier naţional şi a terenurilor cu destinaţie agricolă, în vederea îmbunătăţirii condiţiilor de mediu şi a optimizării peisajului, a asigurării şi creşterii recoltelor agricole, a prevenirii şi combaterii eroziunii solului, a protejării căilor de comunicaţie, a digurilor şi a malurilor, a localităţilor şi a obiectivelor economice, sociale şi strategice, urmărindu-se împădurirea unor terenuri cu altă destinaţie decât cea silvică, în suprafaţă de 2 milioane ha, până în anul 2035.

În scopul gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice şi a celui proprietate publică şi privată a unităţilor administrativ-teritoriale, statul alocă anual de la buget anumite sume.

Terenurile forestiere proprietate publică a statului nu fac obiectul constituirii dreptului de proprietate sau al vreunui dezmembrământ al dreptului d proprietate, iar reducerea suprafeţei fondului forestier proprietate publică este interzisă.

Ocuparea definitivă de terenuri din fondul forestier în alte scopuri decât cele silvice, se aprobă, în mod excepţional, pentru construcţii cu destinaţie militară, pentru căi ferate, şosele de importanţă deosebită, linii electrice de înaltă tensiune, mine, forări, sonde ş.a. şi se face pe

bază de schimb. Prin schimburile efectuate, fiecare teren dobândeşte situaţia juridică a celui pe care îl înlocuieşte.

7. Protecţia terenurilor acoperite cu vegetaţie forestieră

din afara fondului forestier

Vegetaţie forestieră este definită în anexa I a Codului silvic ca fiind vegetaţia forestieră situată pe terenuri din afara fondului forestier naţional, care nu îndeplineşte unul sau mai multe criterii de definire a pădurii, fiind alcătuită din următoarele categorii:

a) plantaţiile cu specii forestiere de pe terenuri agricole;

b) vegetaţia forestieră de pe păşuni cu consistenţă mai mică de 0,4;

c) fâneţele împădurite;

d) plantaţiile cu specii forestiere şi arborii din zonele de protecţie a lucrărilor hidrotehnice şi de îmbunătăţiri funciare;

e) arborii situaţi de-a lungul cursurilor de apă şi canalelor;

f) zonele verzi din intravilan, altele decât cele definite ca păduri;

g) parcurile dendrologice şi arboretumurile, altele decât cele cuprinse în păduri;

h) aliniamentele de arbori situate de-a lungul căilor de transport şi comunicaţie.

Terenurile cu vegetaţie forestieră situată în afara fondului forestier au rolul de a proteja terenurile agricole şi neagricole, nefiind cuprinse în amenajamentele silvice.

Deţinătorii de terenuri cu vegetaţie forestieră din afara fondului forestier naţional au obligaţia să asigure paza acestea, să ia măsuri de prevenire şi stingere a incendiilor, să respecte dispoziţiile legale cu privire la protecţia pădurilor şi circulaţia materiilor lemnoase.

Este interzisă defrişarea vegetaţiei forestiere pe terenuri din afara fondului forestier în următoarele situaţii: în zonele în care vegetaţia forestieră îndeplineşte funcţiile specifice de protecţie; pe terenurile cu înclinare mai mare de 30 de grade; înainte de atingerea vârstei exploatabilităţii, stabilită prin norme tehnice.

Având în vedere rolul vegetaţiei forestiere situată pe terenuri din afara fondului forestier, statul, prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, încurajează crearea de perdele forestiere de protecţie a terenurilor agricole, plantarea cu specii forestiere a unor terenuri degradate, proprietate privată, neconstituite în perimetre de ameliorare, precum şi a altor terenuri disponibile, asigurând gratuit, la cererea proprietarilor, material de plantat şi asistenţă tehnică necesară.

Pentru zonele afectate de secetă şi eroziune, unde se manifestă puternice dezechilibre ecologice, acţiunea de realizare a perdelelor forestiere de protecţie constituie lucrare de utilitate public.

8. Perdelele forestiere de protecţie

Sediul materiei îl constituie Legea nr. 289 din 15 mai 2002 privind perdelele forestiere de protecţie. Perdelele forestiere de protecţie sunt definite de această lege ca fiind acele formaţiuni cu vegetaţie forestieră, înfiinţate prin plantare, cu lungimi diferite şi lăţimi relativ înguste, amplasate la o anumită distanţă unele faţă de altele sau faţă de un obiectiv, cu scopul de a-l proteja împotriva efectelor unor factori dăunători.

Perdelele forestiere de protecţie sunt de următoarele tipuri:

a) pentru protecţia terenurilor agricole contra factorilor climatici dăunători şi pentru ameliorarea condiţiilor climaterice din perimetrul apărat;

b) antierozionale, de protejare a solului supus fenomenelor de eroziune;

c) pentru protecţia căilor de comunicaţie şi de transport, în special împotriva înzăpezirilor;

d) pentru protecţia digurilor şi a malurilor contra curenţilor, viiturilor, gheţii şi altele;

e) pentru protecţia localităţilor şi a diverselor obiective economice şi sociale.

În ceea ce priveşte regimul juridic perdelele forestiere de protecţie pot fi, după caz, proprietate publică sau privată şi constituie bun de interes naţional.

Statul, prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură şi prin inspectoratele de regim silvic şi cinegetic, exercită controlul asupra modului de gospodărire a perdelelor forestiere de protecţie.

Perdelele forestiere de protecţie sunt supuse unor norme tehnice silvice, elaborate în condiţiile art. 35, având ca finalitate asigurarea gestionării durabile a acestora, în vederea exercitării funcţiilor de protecţie pentru care au fost înfiinţate.

Deţinătorii cu orice titlu de perdele forestiere de protecţie au obligaţia să asigure paza acestora împotriva furturilor şi păşunatului neautorizat, să ia măsuri de prevenire şi stingere a incendiilor, să respecte dispoziţiile cu privire la protecţia pădurilor şi la circulaţia materialelor lemnoase şi să execute lucrări de îngrijire, conform normelor tehnice.

Încălcarea prevederilor prezentei legi atrage, după caz, răspunderea disciplinară, materială, civilă, contravenţională sau penală a persoanei vinovate, potrivit legii.

9. Protecţia juridică a florei

9.1. Noţiunea de floră. Reglementare

Noţiunea de floră exprimă totalitatea speciilor de plante dintr-o anumită regiune sau zonă geografică, dintr-un anumit mediu caracterstic (de nisip, de sărătură) sau dintr-o perioadă geologică. Flora reprezintă plantele, iar protecţiei florei presupune atât protecţia florei sălbatice, cât şi a plantele cultivate.

În timp ce flora sălbatică creşte în mod natural, fără intervenţia omului, plantele cultivate se întreţin şi se recoltează prin intervenţia omului.

Sediul materiei privind protecţia juridică al florei îl constituie Ordonanţa nr.195/2005; Legea nr. 58/1994 privind ratificarea Convenţiei privind diversitatea biologică, semnată la Rio de Janeiro la 5 iunie 1992; Legea nr. 75/1995 modificată privind producerea, controlul calităţii, comercializarea, folosirea seminţelor şi materialului săditor, precum şi înregistrarea soiurilor de plante agricole; H.G. nr. 480/2000 privind aprobarea Convenţiei dintre Guvernului României şi Guvernul Republicii Cehe privind cooperarea în domeniul protecţiei plantelor şi carantinei, semnată la Bucureşti la data de 18 martie 1999 ş.a.

9.2. Protecţia juridică a florei

Flora spontană este acea vegetaţie care creşte în diferite zone şi înălţimi, fără intervenţia omului. Poluarea aerului, apei şi a solului are consecinţe nefaste asupra florei, de aceea o preocupare a autorităţii centrale pentru protecţia mediului este aceea de a lua măsurile de protecţie a ecosistemelor, de conservare a biodiversităţii, de gospodărire durabilă a resurselor naturale pentru asigurarea sănătăţii umane (art.66 şi art.67 din Ordonanţa nr.195/2005).

Deţinătorii de terenuri, indiferent de titlu, au obligaţia de a asigura protecţia solului, a subsolului şi a ecosistemelor terestre, prin măsuri adecvate de gospodărire, conservare, organizare şi amenajarea teritoriului.

În timp o atenţie deosebită a acordat legiuitorul şi protecţiei juridice a plantelor cultivate.

Protecţia plantelor cultivate se realizează pe două căi şi anume: prin prevenirea răspândirii în ţară şi a introducerii din afară a dăunătorilor şi buruienilor şi prin combaterea acestora prin metode agrotehnice, fizico-mecanice, chimice şi biologice.


Încălcarea prevederilor Codului silvic atrage, după caz, răspunderea disciplinară, materială, civilă, contravenţională sau penală, potrivit legii.

Prejudiciul adus pădurii, indiferent de natura juridică a proprietăţii şi de suprafaţa pădurii avută în proprietate, se evaluează potrivit legii de personalul silvic împuternicit potrivit legii.

a) În reglementarea Codului silvic constituie infracţiuni următoarele fapte:

- reducerea suprafeţei fondului forestier naţional fără respectarea dispoziţiilor impuse de art. 36 şi 37 constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la un an sau cu amendă;

- cu pedeapsa prevăzută mai sus se sancţionează şi schimbarea destinaţiei obiectivului pentru care s-a obţinut aprobarea de scoatere din fondul forestier naţional sau de ocupare a fondului forestier naţional, dacă schimbarea destinaţiei se produce în termen de 5 ani de la aprobarea scoaterii din fondul forestier;

- ocuparea fără drept, în întregime sau în parte, a unor suprafeţe din fondul forestier naţional constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani;

- tăierea, ruperea, distrugerea, degradarea ori scoaterea din rădăcini, fără drept, de arbori, puieţi sau lăstari din fondul forestier naţional şi din vegetaţia forestieră situată pe terenuri din afara acestuia, indiferent de forma de proprietate, constituie infracţiune silvică şi se sancţionează după cum urmează:

a) cu închisoare de la 6 luni la 4 ani sau cu amendă, dacă valoarea prejudiciului produs este de cel puţin 5 ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data constatării faptei;

b) cu închisoare de la 6 luni la 4 ani, dacă valoarea prejudiciului produs este mai mică decât limita prevăzută la lit. a), dar fapta a fost săvârşită de cel puţin două ori în interval de un an, iar valoarea cumulată a prejudiciului produs depăşeşte limita prevăzută la lit. a);

c) cu închisoare de la 2 ani la 6 ani, dacă valoarea prejudiciului produs este de cel puţin 20 de ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data constatării faptei;

d) cu închisoare de la 4 ani la 16 ani, dacă valoarea prejudiciului produs este de cel puţin 50 de ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, la data constatării faptei.

Maximul pedepselor prevăzute mai sus se majorează cu 3 ani, în cazul în care faptele au fost săvârşite în următoarele împrejurări:

a) de două sau mai multe persoane împreună;

b) de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică ori paralizantă;

c) în timpul nopţii;

d) în pădurea situată în arii naturale protejate de interes naţional.

În cazul în care infracţiunile de mai sus au fost săvârşite cu ştirea sau cu acordul personalului silvic, nivelul minim valoric al prejudiciului pentru calificarea faptei ca infracţiune silvică se stabileşte la o valoare de 2,5 ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data constatării faptei.

Tentativa se pedepseşte.

- păşunatul în pădurile sau în suprafeţele de pădure în care acesta este interzis constituie infracţiune silvică şi se sancţionează după cum urmează:

a) cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă valoarea prejudiciului este de cel puţin 5 ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data constatării faptei;

b) cu închisoare de la un an la 5 ani sau cu amendă, dacă valoarea prejudiciului este de cel puţin 20 de ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data constatării faptei;

c) cu închisoare de la 2 ani la 7 ani sau cu amendă, dacă valoarea prejudiciului este de cel puţin 50 de ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data constatării faptei.

Maximul pedepselor prevăzute mai sus se majorează cu 3 ani în cazul în care faptele au fost săvârşite în următoarele împrejurări:

a) în timpul nopţii;

b) în pădurea situată în arii naturale protejate de interes naţional.

- furtul de arbori doborâţi sau rupţi de fenomene naturale ori de arbori, puieţi sau lăstari care au fost tăiaţi ori scoşi din rădăcini, din păduri, perdele forestiere de protecţie, din terenuri degradate care au fost ameliorate prin lucrări de împădurire şi din vegetaţia forestieră din afara fondului forestier naţional, precum şi al oricăror altor produse specifice ale fondului forestier naţional constituie infracţiune şi se sancţionează după cum urmează:

a) cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă valoarea materialului lemnos sustras este de 5 până la 20 de ori inclusiv mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior;

b) cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, dacă fapta a fost săvârşită de cel puţin două ori în interval de un an, iar valoarea cumulată a materialului lemnos depăşeşte valoarea prevăzută la lit. a);

c) cu închisoare de la 2 ani la 6 ani, dacă valoarea materialului lemnos sustras este de peste 20 până la 50 de ori inclusiv mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior;

d) cu închisoare de la 4 ani la 16 ani, dacă valoarea materialului lemnos sustras depăşeşte de 50 de ori preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior.

Maximul pedepselor prevăzute mai sus se majorează cu 3 ani în cazul în care faptele au fost săvârşite în următoarele împrejurări:


b) de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică ori paralizantă;

c) în timpul nopţii;

d) în pădurea situată în arii naturale protejate de interes naţional.

- distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare prin incendiere a pădurilor, a perdelelor forestiere de protecţie, a vegetaţiei forestiere din terenurile degradate ameliorate prin împăduriri, a jnepenişurilor şi a vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier naţional, de către proprietari, deţinători, administratori sau de orice altă persoană, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

Dacă această faptă a avut ca urmare producerea unui dezastru, se pedepseşte cu detenţie pe viaţă sau cu închisoare de la 15 ani la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

- falsificarea dispozitivelor speciale de marcat constituie infracţiune silvică şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 5 ani ş.a.

Dispoziţiile legale care reglementează infracţiunile enumerate mai sus se completează cu dispoziţiile Codului penal şi ale Codului de procedură penală.

b) Sediul materiei privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice îl constituie Legea nr. 31/2000.

În reglementarea acestei legi constituie contravenţii silvice următoarele fapte:

- ocuparea unor suprafeţe din fondul forestier naţional mai mari decât cele aprobate legal, amplasarea lucrărilor pe alte terenuri din acest fond decât cele aprobate sau neredarea terenurilor din fondul forestier naţional, folosite temporar în alte scopuri decât silvice, la termenul stabilit prin actul de aprobare şi în stare de a fi împădurite;

- reducerea suprafeţei fondului forestier naţional sau a terenurilor cu vegetaţie forestieră din afara acestui fond, în alte condiţii decât cele prevăzute de lege, inclusiv prin defrişare lentă;

- tăierea, ruperea sau scoaterea din rădăcini, fără drept, de arbori, puieţi sau lăstari, cu sau fără ridicarea acestora din fondul forestier naţional sau de pe terenurile cu vegetaţie

forestieră din afara acestuia, dacă valoarea pagubei, stabilită conform legii, este de până la de 5 ori preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior;

- sustragerea ori însuşirea, fără drept, de arbori doborâţi sau rupţi de fenomene naturale ori de arbori, puieţi, lăstari, care au fost tăiaţi ori scoşi din rădăcini, cu sau fără drept, de alte persoane, din fondul forestier naţional sau de pe terenuri cu vegetaţie forestieră din afara acestuia, dacă valoarea pagubei, stabilită conform legii, este de până la de 5 ori preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior;

- nerespectarea prevederilor amenajamentelor silvice, aprobate în condiţiile legii;

- distrugerea ori vătămarea arborilor, puieţilor sau lăstarilor, prin păşunare în fondul forestier naţional ori pe terenurile cu vegetaţie forestieră din afara acestuia;

- păşunatul animalelor domestice pe terenurile din fondul forestier naţional, precum şi trecerea acestora prin păduri sau păşunatul pe terenurile cu vegetaţie forestieră din afara fondului forestier, fără aprobare legală sau contrar prevederilor acesteia;

i) tăierea arboreturilor sub vârstele optime stabilite pe bază de studii şi cercetări ştiinţifice şi prevăzute în normele tehnice de amenajare a pădurilor;

- tăierea, ruperea sau scoaterea din rădăcini, de către proprietarii pădurilor proprietate privată sau de deţinătorii terenurilor cu vegetaţie forestieră din afara fondului forestier naţional, de arbori nemarcaţi de personalul silvic autorizat;

- provocarea de incendii prin diverse mijloace în păduri sau în vegetaţia forestieră din afara fondului forestier naţional;

- încălcarea dispoziţiilor legale de prevenire şi de stingere a incendiilor în fondul forestier naţional şi în zonele limitrofe acestuia, precum şi în vegetaţia forestieră din afara acestui fond;

- aruncarea de ţigări, chibrituri sau alte obiecte aprinse în păduri sau pe alte terenuri aflate în cuprinsul fondului forestier naţional ori aprinderea focului în păduri la o distanţă mai mică de 100m de limita acestora, în alte locuri decât cele special amenajate şi marcate;

- deteriorarea prin orice mijloace a drumurilor forestiere sau a lucrărilor aferente acestora, inclusiv prin folosirea unor utilaje cu tonaj sau cu gabarit peste limitele admise de proiectele acestor lucrări, prin practicarea transporturilor pe timp ploios sau prin deteriorarea ori nerespectarea indicatoarelor de circulaţie amplasate de organele competente;

- deteriorarea amenajărilor silvice, vânătoreşti, piscicole din apele de munte, a împrejmuirilor, barierelor sau a altor lucrări asemănătoare, aflate în fondul forestier naţional;

- inundarea terenurilor din fondul forestier naţional sau a celor cu vegetaţie forestieră din afara acestui fond, prin construirea, fără drept, de baraje, praguri sau altele asemenea pe albiile pâraielor sau ale văilor situate în afara fondului forestier sau la limita acestuia;

- deteriorarea, scoaterea din rădăcini sau ridicarea din păduri a cioturilor destinate regenerării naturale ori lăsarea în parchetul ce se exploatează de cioturi cu înălţimea mai mare de o treime din diametrul acestora, măsurată în partea din amonte;

- vătămarea de arbori nemarcaţi în parchetele în curs de exploatare, din fondul forestier naţional sau din vegetaţia forestieră din afara acestui fond, cu excepţia vătămărilor normale specifice procesului tehnologic sau care nu au putut fi evitate datorită respectării normelor de protecţie a muncii, dacă în locul arborilor vătămaţi şi în imediata lor apropiere nu au fost lăsaţi arbori corespunzători, dintre cei destinaţi exploatării, marcaţi ca atare de personalul silvic în cadrul procesului de punere în valoare;

- lăsarea animalelor să păşuneze în ş.a.

Sancţiunea amenzii contravenţionale poate fi aplicată şi persoanelor juridice, limitele minime şi maxime ale amenzilor majorându-se de 5 ori.

Contravenţiile silvice se constată de pădurarii, brigadierii, şefii districtelor silvice, inginerii şi tehnicienii silvici din cadrul Ministerului Mediului, Regiei Naţionale a Pădurilor, inspectoratelor silvice teritoriale şi al celorlalte subunităţi silvice, precum şi de alţi angajaţi împuterniciţi de Ministerul Mediului şi de Regia Naţională a Pădurilor, de către primari sau, după caz, de împuterniciţii acestora şi de ofiţerii şi agenţii de poliţie din cadrul Poliţiei Române, de către poliţiştii de frontieră, precum şi de personalul împuternicit din cadrul Gărzii Naţionale de Mediu, de personalul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă şi al inspectoratelor judeţene pentru situaţii de urgenţă, de către personalul Jandarmeriei Române.

Bunurile produse sau rezultate ca urmare a săvârşirii faptei contravenţionale, dacă nu sunt restituite persoanei fizice sau juridice prejudiciate, sunt supuse confiscării

Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii contravenientul poate face plângere în termen de 15 zile de la data comunicării acestuia. Partea vătămată poate face plângere numai în ceea ce priveşte despăgubirea, iar cel căruia îi aparţin bunurile confiscate, altul decât contravenientul, numai în ceea ce priveşte măsura confiscării.

Plângerea se depune pentru evidenţă la ocolul silvic în a cărui rază teritorială s-a constatat contravenţia, iar acesta o înaintează, împreună cu toată documentaţia, în termen de 5 zile de la depunere, spre soluţionare, judecătoriei competente. Plângerea şi celelalte acte de procedură privind soluţionarea acesteia sunt scutite de taxă de timbru. Depunerea plângerii suspendă executarea sancţiunii contravenţionale. Pentru motive temeinice instanţa poate acorda un termen de plată a amenzii de cel mult 30 de zile sau poate dispune eşalonarea plăţii într-un termen de cel mult 3 luni. Hotărârea instanţei este definitivă şi executorie.

ANEXA 1 la Legea nr. 46/2008 privind aprobarea Codului silvic

Definiţii şi sensul unor termeni

1. Administrarea pădurilor - totalitatea activităţilor cu caracter tehnic,economic şi juridic desfăşurate de ocoalele silvice, de structurile de rang superior sau de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva în scopul asigurării gestionării durabile a pădurilor, cu respectarea regimului silvic.

2. Amenajament silvic - documentul de bază în gestionarea pădurilor, cu conţinut tehnico-organizatoric şi economic, fundamentat ecologic

3. Amenajarea pădurilor - ansamblul de preocupări şi măsuri menite să asigure aducerea şi păstrarea pădurilor în stare corespunzătoare din punctul de vedere al funcţiilor ecologice, economice şi sociale pe care acestea le îndeplinesc

4. Arboret - porţiunea omogenă de pădure atât din punctul de vedere al populaţiei de arbori, cât şi al condiţiilor staţionale

5. Arboretum - suprafaţa de teren pe care este cultivată, în scop ştiinţific sau educaţional, o colecţie de arbori şi arbuşti

6. Circulaţia materialelor lemnoase - acţiunea de transport al materialelor lemnoase între două locaţii, folosindu-se în acest scop orice mijloc de transport, şi/sau transmiterea proprietăţii asupra materialelor lemnoase.

7. Compoziţie-ţel - combinaţia de specii urmărită a se realiza de un arboret care îmbină în mod optim, atât prin proporţie, cât şi prin gruparea lor, exigenţele biologice cu obiectivele multiple, social-economice ori ecologice

8. Consistenţa - gradul de spaţiere a arborilor în cadrul arboretului. Consistenţa, în funcţie de gradul de dezvoltare a arboretului, se exprimă prin următorii indici:

a) indicele de desime - în cazul seminţişurilor, lăstărişurilor sau plantaţiilor fără starea de masiv încheiată;

b) indicele de densitate - determinat în raport cu suprafaţa de bază sau cu volumul;

c) indicele de închidere a coronamentului

9. Control de fond - totalitatea acţiunilor efectuate în fondul forestier, în condiţiile legii, de către personalul care asigură administrarea pădurilor şi serviciile silvice, în scopul:

a) verificării stării limitelor şi bornelor amenajistice;

b) verificării suprafeţei de pădure în scopul identificării, inventarierii şi evaluării valorice a arborilor tăiaţi în delict, a seminţişurilor utilizabile distruse sau vătămate, a oricăror altor pagube aduse pădurii, precum şi stabilirii cauzelor care le-au produs;

c) verificării oportunităţii şi calităţii lucrărilor silvice executate;

d) identificării lucrărilor silvice necesare;

e) verificării stării bunurilor mobile şi imobile aferente pădurii respective;

f) inventarierii stocurilor de produse ale pădurii existente pe suprafaţa acesteia;

g) stabilirii pagubelor şi/sau daunelor aduse pădurii, precum şi propuneri de recuperare a acestora

10. Defrişare - acţiunea de înlăturare completă a vegetaţiei forestiere, fără a fi urmată de regenerarea acesteia, incluzând scoaterea şi îndepărtarea cioatelor arborilor şi arbuştilor, cu schimbarea folosinţei şi/sau a destinaţiei terenului

11. Deţinător - proprietarul, administratorul, prestatorul de servicii silvice, transportatorul, depozitarul, custodele, precum şi orice altă persoană fizică sau juridică în temeiul unui titlu legal de fond forestier sau de materiale lemnoase

12. Dispozitiv special de marcat - ciocanele silvice de marcat, instrumentele folosite de personalul silvic pentru marcarea arborilor, a cioatelor şi a materialului lemnos

13. Ecosistem forestier - unitatea funcţională a biosferei, constituită din biocenoză, în care rolul predominant îl au populaţia de arbori şi staţiunea pe care o ocupă aceasta

14. Exploatare forestieră - procesul de producţie prin care se extrage din păduri lemnul brut în condiţiile prevăzute de regimul silvic

15. Gestionarea durabilă a pădurilor-administrarea şi utilizarea pădurilor astfel încât să îşi menţină şi să îşi amelioreze biodiversitatea, productivitatea, capacitatea de regenerare, vitalitatea, sănătatea şi în aşa încât să asigure, în prezent şi în viitor, capacitatea de a exercita funcţiile multiple ecologice, economice şi sociale permanente la nivel local, regional, naţional şi global fără a crea prejudicii altor ecosisteme

16. Masă lemnoasă - totalitatea arborilor pe picior şi/sau doborâţi, întregi sau părţi din aceştia, inclusiv cei aflaţi în diferite stadii de transformare şi mişcare în cadrul procesului de exploatare forestieră

17. Materiale lemnoase - lemnul rotund sau despicat de lucru şi lemnul de foc, cheresteaua, flancurile, traversele, lemnul ecarisat - cu secţiune dreptunghiulară sau pătrată -, precum şi lemnul cioplit. Această categorie cuprinde şi arbori şi arbuşti ornamentali, pomi de Crăciun, răchită şi puieţi

18. Material forestier de reproducere - materialul biologic vegetal prin care se realizează reproducerea arborilor din speciile şi hibrizii artificiali, importanţi pentru scopuri forestiere; aceste specii şi aceşti hibrizi se stabilesc prin lege specială

19. Ocol silvic - unitatea constituită în scopul administrării pădurilor şi/sau asigurării serviciilor silvice, indiferent de forma de proprietate asupra fondului forestier, având suprafaţa minimă de constituire după cum urmează:

a) în regiunea de câmpie - 3.000 ha fond forestier;

b) în regiunea de deal - 5.000 ha fond forestier;

c) în regiunea de munte - 7.000 ha fond forestier

20. Ocupare temporară a terenului - schimbarea temporară a folosinţei unui teren cu destinaţie forestieră în scopuri şi pe perioade stabilite în condiţiile legii

21. Precomptare - acţiunea de înlocuire a volumului de lemn prevăzut a fi recoltat din arboretele incluse în planurile decenale de recoltare a produselor principale cu volume rezultate din exploatarea masei lemnoase din arborete afectate integral de factori biotici sau abiotici ori din arborete cu vârsta peste 60 de ani, afectate parţial de factori biotici sau abiotici ori provenite din defrişări legale şi tăieri ilegale

22. Parchet - suprafaţa de pădure în care se efectuează recoltări de masă lemnoasă în scopul realizării unei tăieri de îngrijire sau a unui anumit tratament

Perdele forestiere de protecţie - formaţiunile cu vegetaţie forestieră, amplasate la o anumită distanţă unele faţă de altele sau faţă de un obiectiv cu scopul de a-l proteja împotriva efectelor unor factori dăunători şi/sau pentru ameliorarea climatică, economică şi estetico-sanitară a terenurilor

24. Perimetru de ameliorare - terenurile degradate sau neproductive agricol care pot fi ameliorate prin împădurire, a căror punere în valoare este necesară din punctul de vedere al protecţiei solului, al regimului apelor, al îmbunătăţirii condiţiilor de mediu şi al diversităţii biologice

25. Plantaj - cultura forestieră constituită din arbori proveniţi din mai multe clone sau familii, identificate, în proporţii definite, izolată faţă de surse de polen străin şi care este condusă astfel încât să producă în mod frecvent recolte abundente de seminţe, uşor de recoltat

26. Posibilitate - volumul de lemn ce poate fi recoltat dintr-o pădure, în baza amenajamentului silvic, pe perioada de aplicare a acestuia

27. Posibilitate anuală - volumul de lemn ce poate fi recoltat dintr-o pădure, rezultat ca raport dintre posibilitate şi numărul anilor de aplicabilitate a amenajamentului silvic

28. Prejudiciu adus pădurii - efectul unei acţiuni umane, prin care este pădurii afectată integritatea pădurii şi/sau realizarea funcţiilor pe care aceasta ar trebui să le asigure. Aceste acţiuni pot afecta pădurea:

a) în mod direct, prin acţiuni desfăşurate ilegal;

b) în mod indirect, prin acţiuni al căror efect asupra pădurii poate fi cuantificat în timp. Se încadrează în acest tip efectele produse asupra acestora în urma poluării, realizării de construcţii, exploatării de resurse minerale, cu identificarea relaţiei cauză-efect certificate prin studii realizate de organisme abilitate, neamenajarea zonelor de limitare a propagării incendiilor, precum şi neasigurarea dotării minime pentru intervenţie în caz de incendiu

29. Prestaţie silvică - lucrările cu caracter tehnic silvic efectuate de ocoale silvice, pe bază de contract, în vegetaţia forestieră din afara fondului forestier naţional

30. Principiul teritorialităţii - efectuarea administrării şi serviciilor silvice, după caz, pe bază de contract, de către ocolul silvic care deţine majoritatea fondului forestier din raza unităţii administrativ-teritoriale respective

31. Produse accidentale I - volumul de lemn rezultat din exploatarea arboretelor afectate integral de factori biotici şi abiotici, din exploatarea unor arbori din arborete cu vârste de peste 60 de ani, afectate parţial de factori biotici şi abiotici, sau cel provenit din defrişări legal aprobate

32. Produse accidentale II - volumul de lemn rezultat din exploatarea unor arbori din arborete cu vârste de până la 60 de ani, afectate parţial de factori biotici şi abiotici

33. Provenienţa materialelor lemnoase - sursa localizată de unde au fost obţinute, respectiv:

a) fondul forestier naţional;

b) vegetaţia forestieră din afara fondului forestier;

c) centrele de sortare şi prelucrare a lemnului;

d) depozitele de materiale lemnoase;

e) pieţele, târgurile, oboarele şi altele asemenea, autorizate pentru comercializarea materialelor lemnoase;

f) import

34. Preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior - preţul mediu de vânzare al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, calculată la nivel naţional pe baza datelor statistice din anul anterior

35. Regimul codrului - modul general de gospodărire a unei păduri, bazat pe regenerarea din sămânţă

36. Regimul crângului - modul general de gospodărire a unei păduri, bazat pe regenerarea vegetativă

37. Regimul silvic - sistemul unitar de norme tehnice silvice, economice şi juridice privind amenajarea, cultura, exploatarea, protecţia şi paza fondului forestier, în scopul asigurării gestionării durabile

38. Schimbarea categoriei de folosinţă - schimbarea folosinţei terenului cu menţinerea destinaţiei forestiere, determinată de modificarea prevederilor amenajamentului silvic în scopul executării de lucrări, instalaţii şi construcţii necesare gestionării pădurilor

39. Scoatere definitivă din fondul forestier naţional - schimbarea definitivă a destinaţiei forestiere a unui teren în altă destinaţie, în condiţiile legii

40. Servicii silvice - totalitatea activităţilor cu caracter tehnic,economic şi juridic desfăşurate de ocoalele silvice, de structurile de rang superior sau de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva în scopul asigurării gestionării durabile a pădurilor, cu respectarea regimului silvic, exceptând valorificarea masei lemnoase

41. Sezon de vegetaţie - perioada din an de la intrarea în vegetaţie a unui arboret până la repaosul vegetativ

42. Silvicultura - ansamblul de preocupări şi acţiuni privind cunoaşterea pădurii, crearea şi îngrijirea acesteia, recoltarea şi valorificarea raţională a produselor sale, prelucrarea primară a lemnului, precum şi organizarea şi conducerea întregului proces de gestionare

43. Spaţii de depozitare a materialelor lemnoase - spaţiile delimitate, în care deţinătorul materialelor lemnoase are dreptul să realizeze depozitarea acestora în vederea expedierii pentru transport, a prelucrării primare şi industriale, a comercializării, precum şi platformele primare de la locul de tăiere a masei lemnoase pe picior

44. Stare de masiv - stadiul din care o regenerare se poate dezvolta independent, ca urmare a faptului că exemplarele componente ale acesteia realizează o desime care asigură condiţionarea lor reciprocă în creştere şi dezvoltare, fără a mai fi necesare lucrări de completări şi întreţineri

45. Structură silvică de rang superior - structura în a cărei subordine se pot afla, din punct de vedere tehnic, ocoalele silvice private

46. Subunitate de gospodărire - diviziunea unei unităţi de producţie şi/sau protecţie, constituită ca urmare a grupării arboretelor din unitatea de producţie şi/sau protecţie în funcţie de ţelul de gospodărire

47. Teren neproductiv - terenul în suprafaţă de cel puţin 0,1 ha, care nu prezintă condiţii staţionale care să permită instalarea şi dezvoltarea unei vegetaţii forestiere

48. Terenuri degradate - terenurile care prin eroziune, poluare sau acţiunea distructivă a unor factori antropici şi-au pierdut definitiv capacitatea de producţie agricolă, dar pot fi ameliorate prin împădurire, şi anume:

a) terenurile cu eroziune de suprafaţă foarte puternică şi excesivă;

b) terenurile cu eroziune de adâncime - ogaşe, ravene, torenţi;

c) terenurile afectate de alunecări active, prăbuşiri, surpări şi scurgeri noroioase;

d) terenurile nisipoase expuse erodării de către vânt sau apă;

e) terenurile cu aglomerări de pietriş, bolovăniş, grohotiş, stâncării şi depozite de aluviuni torenţiale;

f) terenurile cu exces permanent de umiditate;

g) terenurile sărăturate sau puternic acide;

h) terenurile poluate cu substanţe chimice, petroliere sau noxe;

i) terenurile ocupate cu halde miniere, deşeuri industriale sau menajere, gropi de împrumut;

j) terenurile neproductive, dacă acestea nu se constituie ca habitate naturale;

k) terenurile cu nisipuri mobile, care necesită lucrări de împădurire pentru fixarea acestora;

l) terenurile din oricare dintre categoriile menţionate la lit. a) - k), care au fost ameliorate prin plantaţii silvice şi de pe care vegetaţia a fost înlăturată

49.Unitate de producţie şi/sau protecţie - suprafaţa de fond forestier pentru care se elaborează un amenajament silvic. La constituirea unei unităţi de protecţie şi de producţie se au în vedere următoarele principii:

a) se constituie pe bazine sau pe bazinete hidrografice, în cadrul aceluiaşi ocol silvic;

b) delimitarea se realizează prin limite naturale, artificiale permanente sau pe limita proprietăţii forestiere, după caz. Se includ într-o unitate de producţie şi/sau protecţie proprietăţi întregi, nefragmentate; proprietăţile se pot fragmenta numai dacă suprafaţa acestora este mai mare decât suprafaţa maximă stabilită de normele tehnice pentru o unitate de producţie şi/sau protecţie

50. Vegetaţie forestieră din afara fondului naţional - vegetaţia forestieră situată pe terenuri din afara fondului forestier naţional, care nu îndeplineşte unul sau mai multe criterii de definire a pădurii, fiind alcătuită din următoarele categorii:

a) plantaţiile cu specii forestiere de pe terenuri agricole;

b) vegetaţia forestieră de pe păşuni cu consistenţă mai mică de 0,4;

c) fâneţele împădurite;

d) plantaţiile cu specii forestiere şi arborii din zonele de protecţie a lucrărilor hidrotehnice şi de îmbunătăţiri funciare;

e) arborii situaţi de-a lungul cursurilor de apă şi canalelor;

f) zonele verzi din intravilan, altele decât cele definite ca păduri;

g) parcurile dendrologice şi arboretumurile, altele decât cele cuprinse în păduri;

h) aliniamentele de arbori situate de-a lungul căilor de transport şi comunicaţie

51. Zonă deficitară în păduri - judeţul în care suprafaţa pădurilor reprezintă păduri mai puţin de 16% din suprafaţa totală a acestuia.

Capitolul VIII

Protecţia juridică a faunei terestre şi acvatice


Alături de păduri şi alte forme de vegetaţie, de ape sunt supuse protecţiei, în condiţiile legii, fauna terestră şi acvatică, protecţie ce presupune atât protejarea speciilor, cât şi protejarea mediului pe care îl locuiesc sau în care trăiesc.

Dicţionarul explicativ al Limbii române defineşte fauna ca fiind totalitatea speciilor de animale de pe tot globul, dintr-o anumită regiune de pe un teritoriu dat, dintr-o anumită epocă geologică.

Potrivit reglementărilor din ţara noastră, prin animale se înţeleg toate mamiferele şi păsările domestice şi sălbatice, albinele, peştii şi viermii de mătase.

Cauzele degradării faunei terestre şi acvatice sunt multiple şi complexe. Un efect cu impact negativ îl produce uneori acţiunea transformatoare pe care o exercită omul asupra mediului natural. De asemenea, s-a constatat că un mod de distrugere direct şi deliberat îl constituie vânătoarea şi pescuitul cu încălcarea dispoziţiilor legale.

2.Protecţia animalelor

2.1. Reglementare

Sediul materiei privind protecţia animalelor, în general, îl constituie Legea nr. 205/2004 privind protecţia animalelor, modificată, precum şi normele legislaţiei veterinare.

Prin Legea nr. 205/2004 au fost reglementate măsurile necesare pentru asigurarea condiţiilor de viaţă şi bunăstare ale animalelor cu sau fără deţinător. În ceea ce priveşte gestionarea populaţiei canine fără stăpân de pe teritoriul României, prin legea menţionată mai sus s-a stabilit că aceasta va fi reglementată prin lege specială.

2.2. Obligaţiile deţinătorilor de animale În sensul Legii nr. 205/2004, prin deţinător de animale se înţelege proprietarul,

persoana care deţine cu orice titlu valabil, precum şi orice persoană fizică sau juridică în îngrijirea căreia se află animalul (art.2).

Deţinătorii de animale au următoarele obligaţii:

- de a asigura aplicarea normelor sanitare veterinare şi de zooigienă privind adăpostirea, hrănirea, îngrijirea, reproducţia, exploatarea, protecţia şi bunăstarea animalelor;

- de a avea un comportament lipsit de brutalitate faţă de acestea,;

- de a asigura condiţiile elementare necesare scopului pentru care sunt crescute,;

- de a nu le abandona şi/sau izgoni.

- de a îngriji şi trata în mod corespunzător un animal bolnav sau rănit;

- de a respecta caracteristicile anatomice, fiziologice şi comportamentale ale speciei şi rasei respective, astfel încât să nu fie compromise performanţele, sănătatea şi bunăstarea descendenţilor, în cazul selecţionării unui animal pentru reproducţie;

- de a folosi mijloace de dresaj care să nu provoace traume psihice sau fizice, precum şi de a folosi metode care să nu prejudicieze sănătatea ori bunăstarea animalului (această obligaţie revine persoanei care contribuie la dresarea unui animal).

În funcţie de nevoile etologice (specie, rasă, sex, vârstă şi categorie de producţie) deţinătorii de animale au obligaţia de a asigura acestora:

a) un adăpost corespunzător;

b) hrană şi apă suficiente;

c) posibilitatea de mişcare suficientă;

d) îngrijire şi atenţie;

e) asistenţă medicală.

Deţinătorilor de animale le este interzis să le abandoneze, să le aplice rele tratamente şi cruzimi.

În sensul legii:

- prin „abandon” se înţelege lăsarea unui animal aflat în proprietatea şi îngrijirea omului, pe domeniul public, fără hrană, adăpost şi tratament medical;

- prin „rele tratamente” se înţelege comportamentul brutal, abuzul în utilizarea animalelor, supunerea animalelor la eforturi inutile, precum şi neasigurarea condiţiilor de mai sus;

- prin cruzimi faţă de animale se înţelege:

a) omorârea animalelor, cu intenţie;

b) practicarea tirului pe animale domestice sau captive;

c) organizarea de lupte între animale sau cu animale;

d) folosirea de animale vii pentru dresajul animalelor sau pentru a le controla agresivitatea;

e) folosirea de animale pentru expoziţii, spectacole, publicitate, realizare de filme şi în scopuri asemănătoare, dacă aceste activităţi le provoacă suferinţe fizice şi psihice, afecţiuni sau răniri;

f) abandonarea şi/sau alungarea unui animal a cărui existenţă depinde de îngrijirea omului;

g) administrarea de substanţe destinate stimulării capacităţilor fizice ale animalelor în timpul competiţiilor sportive, sub forma dopajului;

h) maltratarea şi schingiuirea animalelor;

i) intervenţiile chirurgicale destinate modificării aspectului unui animal sau altor scopuri necurative, cum ar fi codomia, cuparea urechilor, secţionarea corzilor vocale, ablaţia ghearelor, coltilotul ciocului şi dinţilor;

j) provocarea de suferinţe fizice şi psihice prin orice mijloace;

k) despărţirea puilor de mamă până la vârsta de minimum opt săptămâni de viaţă;

l) capturarea animalelor prin alte metode decât cele prevăzute de lege;

m) folosirea armelor cu tranchilizant în alte situaţii decât pentru imobilizarea animalelor (art. 6).

Animalele folosite în scopuri experimentale sunt supuse unor reguli de protecţie specifice, fără a li se provoca suferinţe inutile, eutanasierea este interzisă câinilor, a pisicilor şi a altor animale, cu excepţia animalelor cu boli incurabile constatate de medicul veterinar, iar condiţiile de deţinere, adăpostire şi întreţinere a animalelor se stabilesc prin ordin al preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor.

2.3. Condiţii privind deţinerea animalelor sălbatice

Iubitorii de animale şi cei interesaţi pot deţine animale sălbatice, potrivit legii, numai dacă sunt autorizaţi de direcţia veterinară şi pentru siguranţa alimentelor judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti. Condiţiile privind deţinerea animalelor sălbatice se stabilesc prin ordin al Ministrului Agriculturii la propunerea Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor.

De asemenea, aceştia pot deţine animale sălbatice pe o perioadă determinată de timp, în vederea îngrijirii şi recuperării fizice, pentru animalele aflate în impas de supravieţuire, cu acordul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, care reprezintă autoritatea naţională în domeniul protecţiei animalelor. Numai autoritatea sanitară veterinară poate dispune tăierea sau uciderea, după caz, a unui animal bolnav ori rănit, pentru

a-l scuti de suferinţe fizice şi psihice inutile, în condiţii stabilite prin ordin al preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor.

2.4. Condiţii privind comerţul cu animale, transportul animalelor, precum şi folosirea acestora în scop publicitar, în spectacole, expoziţii, competiţii şi manifestări similare

Persoanele interesate în efectuarea operaţiunilor de mai sus trebuie să aibă în vedere următoarele:

a) Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, din considerente privind protecţia animalelor sau conservarea speciilor de animale existente pe teritoriul ţării, poate impune anumite condiţii, precum şi limita sau interzice importul, exportul, tranzitul şi comerţul cu animale, ţinând cont de reglementările comunitare.

b) Condiţiile privind transportul animalelor se stabilesc prin ordin al preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor.

Transportatorii au obligaţia de a transporta animalele în condiţii corespunzătoare, în funcţie de specie, stare fiziologică, sex, vârstă, categorie de producţie, pentru a evita rănirea ori epuizarea fizică şi/sau psihică a acestora.

c) Animalele pot fi folosite în scop publicitar, în spectacole, expoziţii, competiţii sau alte manifestări similare numai dacă:

a) organizatorul asigură condiţiile ce constau din adăpost corespunzător, hrană şi apă suficiente, posibilitatea de mişcare suficientă, îngrijire şi atenţie, asistenţă medicală;

b) sănătatea şi bunăstarea animalelor nu sunt puse în pericol.

Însă, în cursul competiţiilor sau cu alte ocazii este interzis să se administreze animalelor substanţe ori să fie supuse unor procedee pentru creşterea sau diminuarea nivelului natural al performanţelor.

Din comisia de organizare a competiţiilor şi/sau de arbitraj va face parte obligatoriu şi un reprezentant al organizaţiilor de protecţie a animalelor.

2.5. Condiţii privind intervenţiile chirurgicale, sacrificarea şi uciderea animalelor

a) Prin legea privind protecţia animalelor s-a stabilit că animalele sunt supuse intervenţiilor chirurgicale numai în cazurile motivate şi că se efectuează sub anestezie locală sau, după caz, generală, numai de către medici veterinari.

Intervenţiile chirurgicale se efectuează în spaţii autorizate, cu excepţia situaţiilor în care intervenţia se impune la faţa locului. Manoperele medicale care pot provoca suferinţă animalului se pot efectua numai de către medicul veterinar.

În cazul animalelor utilizate în scopuri ştiinţifice sau în alte scopuri experimentale, intervenţiile chirurgicale ori alte tratamente pot fi efectuate şi de alte persoane care au calificarea necesară.

b) Animalele nu vor fi supuse unor suferinţe inutile în cazul sacrificării sau uciderii.

Sacrificarea şi uciderea animalelor se vor efectua cu respectarea prevederilor legale specifice în vigoare, excepţie făcâd animalele care, datorită unor accidente sau boli, trebuie sacrificate ori ucise imediat.

Animalele pot fi folosite pentru cercetare ştiinţifică, diagnosticarea de boli, producerea unor medicamente sau produse biologice, atunci când obiectivul activităţii nu poate fi atins prin alte metode ce nu implică folosirea animalelor (art. 22).

3. Protecţia juridică a animalelor de companie

3.1. Reglementare şi sensul unor termeni

Sediul materiei îl constituie Legea nr. 60 din 24 martie 2004 privind ratificarea Convenţiei europene pentru protecţia animalelor de companie, semnată la Strasbourg la 23 iunie 2003. Statele membre ale Consiliului Europei, semnatare ale convenţiei, au considerat că scopul Consiliului Europei este de a realiza o cooperare mai strânsă între membrii săi, recunoscând că omul are o obligaţie morală de a respecta toate creaturile vii, că deţinerea specimenelor din fauna sălbatică, în calitate de animale de companie, nu ar trebui să fie încurajată, conştientizarea acestora de faptul că nu întotdeauna condiţiile de deţinere a animalelor de companie permit promovarea sănătăţii şi bunăstării acestora ş.a.

În sensul convenţiei:

- prin animal de companie se înţelege orice animal deţinut sau destinat a fi deţinut de către om, în special pe lângă casă, pentru agrement sau companie;

- prin comerţ cu animale de companie se înţelege ansamblul de tranzacţii practicate în mod regulat, în cantităţi substanţiale şi în scopuri lucrative, care implică transferul proprietăţii acestor animale;

- prin creşterea şi îngrijirea animalelor de companie cu titlu comercial se înţelege creşterea şi îngrijirea practicate în special în scop comercial şi în număr mare;

- prin refugiu pentru animale se înţelege o unitate cu scop nelucrativ, în care animalele de companie pot fi deţinute în număr considerabil. În cazul în care legislaţia naţională şi/sau măsuri administrative o permit, o astfel de unitate poate primi animale fără stăpân.;

- prin animal fără stăpân se înţelege orice animal de companie care, fie nu are adăpost, fie se găseşte în afara proprietăţii stăpânului său sau a deţinătorului său şi care nu este sub controlul ori supravegherea directă a nici unui proprietar sau deţinător;

- prin autoritate competentă autoritatea desemnată de către statul membru al Consiliului Europei.

3.2. Principii care trebuie respectate de către deţinătorii de animale de companie

Pentru bunăstarea animalelor deţinătorii de animale sunt obligaţi să respecte următoarele principii:

- nimeni nu trebuie să cauzeze inutil durere, suferinţe fizice sau psihice unui animal de companie;

- nimeni nu trebuie să abandoneze un animal de companie.

3.3. Obligaţiile deţinătorilor animalelor de companie sunt următoarele:

- să fie responsabili de sănătatea şi bunăstarea acestuia;

- să-i asigure toate condiţiile, îngrijirile şi atenţia, ţinând cont de nevoile etologice, în funcţie de specie şi rasă, şi în special trebuie:

- să îi asigure, în cantitate suficientă, hrană şi apă;

- să îi asigure posibilitatea de mişcare;

- să ia măsurile necesare pentru a nu lăsa animalele să devină libere ş.a.

Un animal nu poate fi deţinut ca animal de companie dacă:

a) condiţiile enumerate mai sus nu sunt îndeplinite; sau

b) condiţiile sunt îndeplinite, dar animalul nu se poate adapta în captivitate.

4. Protecţia juridică a animalelor sălbatice

4.1. Reglementare şi principii

Sediul materiei îl constituie Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, modificată prin Legea nr. 197/2007.

Prin faună de interes cinegetic în sensul legii menţionată mai sus se înţelege acea resursă naturală regenerabilă, bun public de interes naţional şi internaţional.

Legiuitorul a instituit o serie de principii în exercitarea vânătorii, şi anume:

- vânătoarea se face în scopul asigurării echilibrului ecologic, ameliorării calităţii populaţiilor faunei de interes cinegetic, cercetării ştiinţifice, precum şi în scop didactic sau recreativ-sportiv;

- nimeni nu are dreptul de a vâna pe terenul proprietatea altuia fără a avea asupra sa autorizaţia de vânătoare, care dovedeşte, în condiţiile prezentei legi, consimţământul proprietarului, al asociaţiei de proprietari sau al celui mandatat de aceştia în acest scop;

- vânătoarea este permisă la speciile de interes cinegetic, în condiţiile, în locurile, în perioadele şi cu mijloacele stabilite potrivit prezentei legi;

- vânătoarea se exercită numai de persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege.

4.2. Constituirea, administrarea şi gestionarea faunei cinegetice 1. Constituire fondului de vânătoare

La baza constituirii unui fond de vânătoare stau următoarele criterii:

a) mărimea suprafeţei fondului de vânătoare;

b) stabilirea faunei sedentare de interes cinegetic;

c) limitele fondului de vânătoare;

d) apartenenţa, de regulă, la acelaşi etaj altitudinal;

e) structura de proprietate asupra terenului. Se urmăreşte, pe cât posibil, constituirea de fonduri de vânătoare pe terenuri care aparţin aceluiaşi tip de proprietate;

f) existenţa diversităţii din punct de vedere al folosinţei terenurilor. Se urmăreşte ca în cadrul unui fond de vânătoare să existe cât mai multe categorii de folosinţă a terenului;

g) constituirea, în timp, a fondurilor de vânătoare.

În ceea ce priveşte suprafaţa unui fond de vânătoare, prin lege, s-a stabilit că trebuie să fie de cel puţin 5.000 ha la câmpie şi în Delta Dunării, 7.000 ha la deal şi 10.000 ha la munte.

Suprafaţa minimă necesară pentru un membru vânător este de: 150 ha la câmpie şi în Delta Dunării; 250 ha la deal; 350 ha la munte.

Delimitarea fondului de vânătoare se face pe limite naturale, şi anume: culmi, cursuri de apă şi altele asemenea, şi/sau artificiale stabile în timp, cum ar fi: drumuri, căi ferate, autostrăzi, linii electrice, canale de irigaţii sau navigabile şi altele asemenea, uşor identificabile.

2. Administrarea şi gestionarea fondului cinegetic al României

Administrarea fondului cinegetic al României este realizată de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, care în temeiul art. 6 din legea menţionată mai sus, în calitate de administrator are următoarele atribuţii

a) elaborează strategia privind fondul cinegetic al României;

b) stabileşte criteriile de atribuire în gestiune a fondurilor de vânătoare pe care le scoate la licitaţie;

c) stabileşte valoarea de pornire pentru licitaţiile pe care le organizează în scopul atribuirii în gestiune a fondurilor de vânătoare;

d) stabileşte tariful de gestionare pentru fondurile de vânătoare atribuite direct;

e) elaborează metodologia şi reglementările de organizare şi practicare a vânătorii;

f) stabileşte şi aprobă cotele anuale de recoltă pentru speciile admise la vânătoare, cu avizul autorităţii publice centrale care răspunde de protecţia mediului, în funcţie de tendinţele evoluţiei populaţiei faunei cinegetice şi de populaţia optimă;

g) propune, în situaţii justificate, modificarea perioadelor legale de vânătoare pentru unele specii de vânat;

h) avizează propunerile de populare a fondurilor de vânătoare cu specii noi de vânat, pe baza studiilor de impact, avizate de Academia Română şi de autoritatea publică centrală care răspunde de protecţia mediului;

i) stabileşte, împreună cu reprezentanţii ministerelor de resort, măsurile necesare menţinerii echilibrului ecologic şi prevenirii pagubelor cauzate de vânat şi prin vânătoare culturilor agricole, animalelor domestice şi fondului forestier;

j) ţine evidenţa şi publică anual date referitoare la populaţia de faună cinegetică, starea de sănătate a acesteia, recoltele şi trofeele de vânat;

k) colaborează cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării în vederea stabilirii programelor de învăţământ pentru instituţiile de învăţământ care au ca discipline de studiu fauna cinegetică şi vânătoarea şi în vederea stabilirii programelor de cercetare ştiinţifică în domeniul cinegetic;

l) controlează activitatea cinegetică la toate nivelurile;

m) organizează direct şi coordonează activitatea de combatere a braconajului;

n) organizează documentarea ştiinţifică în managementul cinegetic şi stabileşte sistemul informaţional în domeniul cinegetic;

o) stabileşte criteriile pentru acordarea licenţei de funcţionare gestionarilor fondurilor de vânătoare;

p) acordă licenţa de funcţionare gestionarilor fondurilor de vânătoare;

q) colaborează cu Ministerul Justiţiei pentru atestarea experţilor tehnici judiciari în vânătoare;

r) emite şi aprobă modelul permiselor de vânătoare şi ţine evidenţa persoanelor care au dobândit calitatea de vânător;

s) emite şi pune la dispoziţie gestionarilor fondurilor de vânătoare formularele autorizaţiilor de vânătoare;

ş) stabileşte rasele de câini admise la vânătoare în România;

t) stabileşte, împreună cu Autoritatea Naţională pentru Omologarea Armelor şi Muniţiilor, armele şi categoriile de muniţie care se pot folosi la vânătoare în România;

ţ) iniţiază acţiuni de popularizare a activităţii cinegetice şi de educare a populaţiei în domeniu;

u) participă sau sprijină, după caz, programul colaborărilor internaţionale în domeniul cinegetic;

v) înfiinţează Comisia naţională de evaluare a trofeelor de vânat, cu reprezentare în teritoriu;

x) stabileşte modelul-cadru al contractului de gestionare prin negociere cu reprezentanţii gestionarilor fondurilor de vânătoare.

Pe lângă autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură funcţionează Consiliul Naţional de Vânătoare, înfiinţat prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, compus din reprezentanţi ai administratorului, ai autorităţii publice centrale care răspunde de protecţia mediului, ai autorităţii naţionale sanitare veterinare, ai unităţilor de învăţământ superior şi de cercetare cu profil cinegetic din România şi ai gestionarilor fondurilor de vânătoare proporţional cu suprafaţa fondurilor de vânătoare gestionate.

Gestionarea fondului cinegetic se face de anumite categorii de gestionari numai după încheierea contractului de gestionare a faunei de interes cinegetic. Pot încheia contracte de gestionare a fondului cinegetic, în condiţiile legii, următoarele categorii de gestionari:

a) administratorii pădurilor proprietate privată;

b) administratorii pădurilor proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale;

c) organizaţiile de vânătoare;

d) administratorul pădurilor proprietate publică a statului;

e) instituţiile publice care au ca obiect de activitate cercetarea ştiinţifică în domeniul cinegetic;

f) instituţiile de învăţământ care au ca discipline de studiu vânatul şi vânătoarea.

Atribuirea dreptului de gestionare se realizează ori de câte ori este cazul, ca urmare a încetării contractelor de gestionare a fondurilor de vânătoare anterioare, din orice motive. Contractul de gestionare se încheie pe o durată de 10 ani.

Gestionarii sunt obligaţi: să asigure gospodărirea faunei de interes cinegetic, cu respectarea principiului durabilităţii, pe baza studiilor de evaluare şi a planurilor de management de specialitate, întocmite pentru fiecare fond de vânătoare, pentru perioada de valabilitate a contractului de gestionare; să asigure paza faunei de interes cinegetic, în condiţiile legii, cu cel puţin un paznic de vânătoare pe fond; în scopul conservării biodiversităţii, mamiferele şi păsările admise la vânătoare se vânează numai în cadrul cotei de recoltă aprobate, cu respectarea reglementărilor tehnice privind organizarea şi practicarea vânătorii ş.a.

În scopul gestionării durabile a faunei de interes cinegetic, se interzic:

a) popularea fondurilor de vânătoare cu exemplare bolnave, degenerate sau provenind din crescătoriile de vânat destinate altor scopuri;

b) păşunatul în păduri;

c) tulburarea liniştii faunei de interes cinegetic în perioadele de înmulţire şi de creştere a puilor;

d) înfiinţarea, întreţinerea sau recoltarea culturilor agricole, fără asigurarea protecţiei faunei de interes cinegetic;

e) deţinerea neautorizată în captivitate a exemplarelor din fauna de interes cinegetic;

f) distrugerea sau degradarea instalaţiilor vânătoreşti de orice fel ori a culturilor pentru vânat;

g) lăsarea liberă a câinilor de vânătoare sau a celor însoţitori de turme sau cirezi în fondurile de vânătoare, altfel decât vaccinaţi sau dehelmintizaţi;

h) circulaţia persoanelor sau a mijloacelor de transport însoţite de câini liberi, legaţi ori captivi, care aparţin altor categorii decât câinii de vânătoare sau însoţitorii de turme ori cirezi, altfel decât vaccinaţi sau dehelmintizaţi;

i) permiterea însoţirii, în fondurile de vânătoare, a turmelor şi cirezilor, precum şi a mijloacelor de transport de orice fel, de câini care nu poartă jujeu;

j) circulaţia, pe fondurile de vânătoare, a persoanelor însoţite de câini, fără a fi purtaţi în lesă, din alte rase decât cele admise la vânătoare în România;

k) permiterea însoţirii turmelor şi cirezilor de către câini însoţitori al căror număr este mai mare de 3 în zona de munte, de 2 în zona de deal şi de 1 la câmpie. În acest număr se includ şi câinii care asigură paza stânei;

l) hrănirea complementară a vânatului, cu încălcarea reglementărilor în vigoare;

m) mutarea de către personal neautorizat a hranei destinate vânatului;

n) distrugerea sau sustragerea hranei destinate vânatului;

o) deteriorarea cuiburilor sau culegerea ouălor păsărilor sălbatice;

p) nepredarea către gestionar sau către un reprezentant al acestuia, în termen de 7 zile de la momentul găsirii, a coarnelor lepădate de cervide;

q) neanunţarea celei mai apropiate primării despre existenţa în fondurile de vânătoare a unor cadavre de animale din speciile de faună de interes cinegetic;

r) naturalizarea exemplarelor de vânat sau prelucrarea celorlalte produse ale vânatului, altele decât carnea, în scop de comercializare sau ca prestare de servicii, fără ţinerea evidenţei potrivit modelului stabilit de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură;

s) depozitarea în teren sau utilizarea în combaterea dăunătorilor vegetali şi animali ai culturilor agricole sau silvice a substanţelor chimice toxice pentru fauna de interes cinegetic, fără luarea măsurilor de protecţie a acestora;

ş) lăsarea în libertate a animalelor domestice sau a metişilor acestora, în scopul sălbăticirii;

t) lăsarea în libertate în fondurile de vânătoare a exemplarelor din specii de animale sălbatice care nu sunt incluse în anexa nr. 1 sau 2;

ţ) producerea, procurarea, comercializarea şi deţinerea curselor de orice fel destinate capturării sau uciderii vânatului, fără aprobarea autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură;

u) nerespectarea prevederilor referitoare la vânătoare cuprinse în planurile de management şi în regulamentele ariilor naturale protejate, altele decât cele aflate în categoriile pe suprafeţele cărora nu se constituie fonduri de vânătoare;

v) distrugerea materialelor de conştientizare privind fauna de interes cinegetic şi vânătoarea, a indicatoarelor pentru orientarea în fondurile de vânătoare;

w) deranjarea exemplarelor de faună de interes cinegetic în scopul fotografierii sau filmării, în afara traseelor turistice sau a căilor de comunicaţie (art. 23).

Este permis păşunatul vitelor mari dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii:

- suprafeţele pe care se păşunează sunt suprafeţe în care arboretele rezultate prin regenerare naturală au vârsta mai mare de 15 ani sau suprafeţe pe care plantaţiile realizate au starea de masiv încheiată şi înălţime mai mare de 3 metri;

- nu există păşune comunală.

- păşunatul este permis cu acordul scris al gestionarului.

4.3. Exercitarea vânătorii

Vânătoarea este permisă la speciile de interes cinegetic, în condiţiile, în locurile, în perioadele şi cu mijloacele stabilite potrivit prezentei legi. Prin Legea vânătorii şi protecţiei fondului cinegetic, vânătoare a fost definită ca fiind acţiunea de pândire, căutare, stârnire, urmărire, hăituire sau orice altă activitate având ca finalitate capturarea vânatului ori uciderea acestuia, desfăşurată asupra exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2, aflate în stare de libertate pe fondurile de vânătoare. Nu constituie acţiune de vânătoare capturarea exemplarelor din speciile de interes cinegetic în scop ştiinţific, urmată de eliberarea acestora. Tot prin lege au fost stabilite perioadele în care se poate practica vânătoarea, acestea fiind precizate în anexa nr. 1.

Propunerea privind restrângerea sau extinderea perioadei de vânătoare la unele specii de interes cinegetic în situaţii de excepţie, motivate de menţinerea biodiversităţii faunei sălbatice şi de păstrarea echilibrului ecologic, bazate pe cercetări ştiinţifice, poate fi făcută de administrator împreună cu autoritatea publică centrală care răspunde de protecţia mediului.

Vânătoarea se exercită numai de către vânători care îndeplinesc condiţiile cumulativ următoarele condiţii:

a) posedă permis de vânătoare cu arma;

b) posedă autorizaţii eliberate de gestionar în limitele cotei de recoltă şi ale reglementărilor tehnice privind organizarea şi practicarea vânătorii;

c) posedă documente care atestă dreptul titularului de a purta şi de a folosi arme destinate pentru vânătoare, eliberate în condiţiile legii;

d) posedă asigurare obligatorie împotriva accidentelor.

Reglementarea vânătorii cu păsări răpitoare şi vânatul cu arcul va face obiectul unei legi speciale.

Permisele de vânătoare sunt permanente şi temporare, iar pentru obţinerea lor solicitantul trebuie să le îndeplinească, cumulativ, următoarele condiţii:

a) vârsta minimă de 18 ani;

b) să fi efectuat un an de stagiatură sub îndrumarea organizaţiei vânătoreşti care gestionează cel puţin un fond de vânătoare, la care solicită să fie înscris;

c) să fi luat parte la minimum o instruire practică într-un poligon de tir;

d) să fi fost declarat admis la examenul organizat pentru obţinerea permisului de vânătoare permanent, susţinut în faţa unei comisii mixte, constituită din reprezentanţii autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură şi ai asociaţiilor, uniunilor sau federaţiilor naţionale de profil recunoscute la nivel naţional şi internaţional şi înfiinţate prin lege;

e) în ultimii 3 ani să nu fi săvârşit fapte care sunt încadrate ca infracţiuni, conform prezentei legi.

Permisul de vânătoare temporar se eliberează de către organizaţiile vânătoreşti, la cererea:

a) apatrizilor cu domiciliul în străinătate care în ţara de domiciliu sunt vânători şi dacă sunt veniţi în România pentru acţiuni de vânătoare, dacă în ţara de unde vin aceştia vânătorii români pot practica vânătoarea numai pe baza unei licenţe emise de autorităţile competente;

b) cetăţenilor străini care în ţara de domiciliu sunt vânători şi dacă sunt veniţi în România pentru acţiuni de vânătoare, dacă în ţara de unde vin aceştia vânătorii români pot practica vânătoarea numai pe baza unei licenţe emise de autorităţile competente.

Permisul de vânătoare se obţine în urma susţinerii unui examen organizat anual, pe judeţe, în conformitate cu regulamentul aprobat prin hotărâre a Guvernului.

Cetăţenii români cu domiciliul în străinătate care au calitatea de vânător în ţara de domiciliu, atestată prin document specific ţării respective, au dreptul de a practica vânătoarea în România dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de această lege

Autorizaţiile de vânătoare sunt individuale sau colective.

Autorizaţia de vânătoare eliberată de gestionar dă dreptul titularului acesteia de a vâna exemplarele pentru care a fost eliberată autorizaţia, pe terenurile incluse în fondul de vânătoare respectiv, indiferent de categoria de proprietate şi de proprietarul acestora.

Prin excepţie pot exercita vânătoarea numai pe bază de autorizaţii de vânătoare eliberate de gestionar următoarele categorii de persoane:

a) elevii şi studenţii din unităţile de învăţământ abilitate, în care se studiază ca disciplină, în cadrul programului de instruire, vânatul şi vânătoarea, pe fondurile de vânătoare gestionate de acestea;

b) personalul tehnic de vânătoare, angajat al gestionarilor fondurilor de vânătoare, dar numai în limita atribuţiilor de serviciu pe fondurile de vânătoare ale gestionarului.

Vânătoarea se practică cu:

a) câini din rasele admise la vânătoare;

b) gonaşi;

c) arme de foc de vânătoare;

d) capcane autorizate, definite de prezenta lege.

În anumite zone legiuitorul a stabilit că exercitarea vânătorii poate avea loc astfel:

- vânătoarea în parcurile naturale este permisă numai în afara zonelor de conservare specială, care se constituie şi ca zone de linişte pentru fauna de interes cinegetic, în limita cotei de recoltă, avizată de consiliile ştiinţifice ale parcurilor pentru fiecare fond de vânătoare care se suprapune parţial sau total unui parc natural, anterior aprobării acestora de către administrator şi cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute în planurile de management şi în regulamentele ariilor naturale protejate, prioritar vânătorilor care au domiciliul în unităţile administrativ-teritoriale aflate, total sau parţial, în parcul natural;

- vânătoarea în rezervaţiile naturale de tip faunistic este permisă numai la acele specii care nu fac obiectul protecţiei în aria naturală protejată şi cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute în planurile de management şi în regulamentul ariei naturale protejate;

- vânătoarea în ariile de protecţie specială avifaunistică şi în ariile speciale de conservare constituite în baza directivelor Uniunii Europene, precum şi în celelalte categorii de arii naturale protejate de interes naţional, altele decât cele menţionate anterior, se poate face numai cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute în planurile de management şi în regulamentele acestora.

În scopul exercitării vânătorii în condiţii de etică vânătorească, de protecţie a faunei de interes cinegetic, sunt interzise:

a) depăşirea cotei de recoltă aprobate la nivel de gestionar;

b) depăşirea numărului de piese aprobate pentru recoltă/vânător/zi de vânătoare;

c) furnizarea de către gestionar de informaţii eronate referitoare la nivelul populaţiei speciilor de faună de interes cinegetic, estimate la nivelul fondului de vânătoare;

d) nerealizarea cotei de recoltă pentru vânatul sedentar, pe fond de vânătoare, fără motive justificate;

e) vânătoarea pe alt fond de vânătoare decât cel pe care vânătorul este autorizat să vâneze;

f) urmărirea vânatului rănit pe alt fond de vânătoare, fără acordul gestionarului acestuia, ori trecerea pe un asemenea fond cu arma de vânătoare altfel decât neînchisă în toc, şi în afara căilor de comunicaţie;

g) accesul cu arma pe teritoriul rezervaţiilor ştiinţifice, parcurilor naţionale, siturilor patrimoniului natural universal şi zonelor umede de importanţă internaţională şi în zonele de conservare specială din cadrul parcurilor naturale, fără acordul scris al structurii de administrare a ariei protejate;

h) utilizarea steguleţelor şi gardurilor pentru dirijarea exemplarelor din speciile de interes cinegetic, precum şi a detectoarelor de animale;

i) vânarea cerbilor, căpriorilor, caprelor negre, muflonilor, mistreţilor şi urşilor prin utilizarea altor cartuşe decât a celor cu proiectile unice, ale căror caracteristici sunt prevăzute prin reglementările tehnice emise de administrator;

j) vânarea iepurilor, fazanilor sau potârnichilor la hrănitori ori de la apusul până la răsăritul soarelui;

k) vânarea cerbilor, căpriorilor şi caprelor negre la hrănitori, la sărării, la goană sau cu câini gonitori;

l) vânarea urşilor la nadă sau la bârlog; este permisă vânătoarea la nadă a exemplarelor de urs care produc pagube, cu aprobarea administratorului şi a autorităţii publice centrale care răspunde de protecţia mediului;

m) vânarea păsărilor de baltă în apropierea gurilor de apă pe timp de îngheţ, dacă suprafaţa liberă a apei nesituată la gura de apă este îngheţată pe mai mult de 70%;

n) vânarea puilor nezburători ai păsărilor de interes cinegetic;

o) folosirea la vânătoare a armelor semiautomate cu mai mult de două cartuşe în magazie, a armelor care au calibrul necorespunzător pentru specia pentru care este autorizată acţiunea de vânătoare sau a celor la care percuţia cartuşului se realizează pe ramă;

p) utilizarea ca atrape a animalelor vii, orbite sau mutilate, a chemătorilor electronice, a oglinzilor şi a altor obiecte orbitoare;

q) utilizarea surselor luminoase artificiale, a dispozitivelor pentru iluminarea ţintelor, a dispozitivelor de ochire cuprinzând convertizoare sau amplificatoare electronice de imagine pentru tirul de noapte;

r) urmărirea sau hăituirea exemplarelor din fauna de interes cinegetic cu autovehicule sau cu ambarcaţiuni a căror viteză de deplasare este mai mare de 5 km/h, precum şi exercitarea vânătorii din autovehicule;

s) gazarea şi afumarea vizuinelor, fără aprobarea autorităţii publice centrale care răspunde de protecţia mediului;

ş) utilizarea odorivectorilor, cu excepţia cercetării ştiinţifice, fără aprobarea administratorului;

t) comercializarea de către persoane fizice a vânatului, a cărnii de vânat, a diferitelor produse de vânat sau a trofeelor de vânat;

ţ) fabricarea, comercializarea, deţinerea sau utilizarea alicelor cu diametrul mai mare de 5 mm;

u) vânătoarea în zonele de conservare specială ale parcurilor naturale care se asimilează zonelor de protecţie pentru vânat;

v) vânătoarea în rezervaţiile naturale a speciilor care fac obiectul protecţiei în aria naturală protejată;

w) vânătoarea în ariile naturale protejate, altele decât cele neincluse în fondurile de vânătoare, practicată fără respectarea prevederilor planurilor de management şi a regulamentelor ariilor respective în ceea ce priveşte vânătoarea;

x) utilizarea curentului electric, a aparaturii electronice capabile să ucidă, a explozibililor, a curselor şi a capcanelor neautorizate, a otrăvurilor, a narcoticelor şi a armelor neomologate sau neautorizate pentru vânătoare în România;

y) părăsirea fondului de vânătoare fără ca vânatul recoltat, în baza autorizaţiei de vânătoare individuale, să fie crotaliat, iar numărul crotaliei să fie trecut în autorizaţia de vânătoare;

z) împiedicarea practicării vânătorii (art. 39).

4.4. Răspunderi şi sancţiuni

Încălcarea dispoziţiilor prezentei legi atrage răspunderea contravenţională, civilă sau penală, după caz.

A. Conform art. 42 din lege, constituie infracţiune de braconaj şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 7 ani sau cu amendă de la 5.000 lei la 25.000 lei:

a) vânătoarea fără permis şi fără autorizaţie de vânătoare legală;

b) vânătoarea prin folosirea ogarilor sau a metişilor de ogari;

c) emiterea de autorizaţii de vânătoare prin care se depăşeşte cota de recoltă aprobată pentru fiecare gestionar;

d) vânarea speciilor de vânat strict protejate în alte condiţii decât cele legale;

e) vânătoarea în zonele de conservare specială ale parcurilor naturale;

f) vânătoarea în rezervaţiile de tip faunistic a speciilor care fac obiectul protecţiei în aria naturală protejată;

g) vânătoarea în ariile de protecţie specială avifaunistică şi în ariile speciale de conservare constituite în baza directivelor Uniunii Europene, precum şi în celelalte arii naturale protejate de interes naţional, altele decât cele aflate în categoriile pe suprafeţele cărora nu se constituie fonduri de vânătoare, fără respectarea tuturor prevederilor referitoare la vânătoare, cuprinse în planurile de management şi/sau în regulamentele acestora;

h) urmărirea vânatului rănit pe alt fond de vânătoare, fără acordul gestionarului acestuia, ori trecerea pe un asemenea fond, cu arma de vânătoare, în afara căilor de comunicaţie;

i) vânătoarea pe alt fond de vânătoare decât cel pe care vânătorul este autorizat să vâneze;

j) vânarea în afara perioadelor în care este permisă vânătoarea la specia respectivă;

k) vânătoarea prin utilizarea pe timp de noapte a autovehiculelor sau a dispozitivelor care permit ochirea şi tragerea pe întuneric;

l) vânătoarea din elicopter, precum şi din ambarcaţiuni cu motor în mişcare;

m) vânătoarea prin utilizarea substanţelor chimice toxice folosite în combaterea dăunătorilor vegetali şi animali ai culturilor agricole şi/sau silvice, ce provoacă intoxicarea sau moartea faunei de interes cinegetic;

n) vânarea urşilor la nadă şi/sau la bârlog, fără aprobarea administratorului şi a autorităţii publice centrale care răspunde de protecţia mediului;

o) vânarea puilor nezburători ai păsărilor de interes cinegetic;

p) vânătoarea cu exemplare de şoimi, altfel decât prevede legea specială;

q) vânătoarea prin utilizarea curentului electric, a explozibililor, a otrăvurilor, a narcoticelor, a aparaturii electronice capabile să ucidă, a laţurilor, precum şi a oricăror alte capcane neautorizate, a armelor, altfel decât ţinute în mână, şi a altor arme decât cele autorizate sau omologate, după caz, pentru vânătoare în România.

Faptele prevăzute mai sus se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani, dacă au fost săvârşite:


b) de o persoană cu atribuţii de serviciu sau atribuţii publice în domeniul vânătorii, precum şi de reprezentanţii persoanelor juridice care au în obiectul de activitate ocrotirea vânatului sau vânătoarea;

c) în rezervaţii cinegetice;

d) vânătoarea de la apusul până la răsăritul soarelui, cu excepţia speciilor de vânat la care vânătoarea este permisă în acest interval, conform reglementărilor privind organizarea şi practicarea vânătorii.

Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 5 ani sau cu amendă de la 5.000 lei la 15.000 lei accesul cu arma, chiar şi purtată în toc, pe teritoriul rezervaţiilor ştiinţifice, al parcurilor naţionale, al siturilor patrimoniului natural universal, al zonelor umede de interes internaţional şi al zonelor de conservare specială din cadrul parcurilor naturale, în afara cazurilor în care există acordul scris al structurii de administrare a ariei naturale protejate( art. 43).

Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 5 ani sau cu amendă de la 15.000 lei la 30.000 lei:

a) scoaterea din ţară a trofeelor medaliabile de vânat sau a faunei vii de interes cinegetic fără respectarea dispoziţiilor legale. Evaluarea trofeelor se face în conformitate cu reglementările Consiliului Internaţional al Vânătorii şi Conservării Vânatului (C.I.C.);

b) transportul vânatului dobândit în condiţiile art. 42;

c) eliberarea şi folosirea permiselor sau a autorizaţiilor de vânătoare în alte condiţii decât cele prevăzute la art. 27 - 29 şi 31;

d) eliberarea de autorizaţii pentru vânătoare în rezervaţii cinegetice fără aprobarea administratorului(art.44) ş.a.

Bunurile care au servit la săvârşirea infracţiunilor, inclusiv mijloacele de transport, se confiscă. Trofeele de vânat şi vânatul care fac obiectul infracţiunilor se confiscă., iar permisul de vânătoare al celui care a săvârşit una dintre infracţiunile de mai sus şa art. 42 şi 43 se retrage şi se anulează, în condiţiile legii.

B. Constituie contravenţii următoarele fapte: şi se sancţionează după cum urmează: vânătoarea fără asigurare împotriva accidentelor; înfiinţarea, întreţinerea sau recoltarea culturilor agricole, fără asigurarea protecţiei faunei de interes cinegetic; nepredarea de către gestionar sau de către un reprezentant al acestuia, în termen de 7 zile de la momentul găsirii, a coarnelor lepădate de cervicide; neasigurarea pazei faunei de interes cinegetic, în condiţiile legii ş.a.

În toate cazurile, permisul de vânătoare al celui care a săvârşit una dintre faptele ce constituie contravenţie va fi reţinut de către agentul constatator şi va fi transmis imediat unităţii care l-a emis.

Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de către personalul salariat cu atribuţii de ocrotire a vânatului din cadrul persoanelor juridice care gestionează fonduri de vânătoare, de personalul structurilor de administrare a ariilor naturale protejate, de alt personal de specialitate, împuternicit în acest scop de conducătorul autorităţii publice centrale

care răspunde de silvicultură, precum şi de lucrătorii anume desemnaţi de Ministerul Internelor.

5. Protecţia juridică a animalelor din grădinile zoologice

şi acvariile publice

Sediul materiei îl constituie Legea grădinilor zoologice şi acvariilor publice nr. 191 din 16 aprilie 2002, modificată.

Obiectul acestei legi îl constituie protejarea faunei sălbatice şi conservarea biodiversităţii prin prevederea de măsuri pentru organizarea autorizării şi inspectării grădinilor zoologice, sporind astfel rolul acestora în conservarea biodiversităţii.

În art. 2 legea menţionată mai sus defineşte, grădinile zoologice ca fiind acele unităţi permanente care deţin animale din speciile sălbatice, în scopul prezentării lor publicului o perioadă de minimum 7 zile pe an. Sunt incluse: grădini zoologice propriu-zise, grădini cu păsări, voliere, delfinarii, terarii, acvarii. Fac excepţie: circurile, magazinele de animale de companie şi unităţile care nu expun publicului un număr semnificativ de animale şi specii.

Pentru înfiinţarea grădinilor zoologice de către persoane fizice sau juridice, este necesar acordul şi a autorizaţia de mediu, precum şi autorizaţia sanitar-veterinară, eliberate de autorităţile teritoriale pentru protecţia mediului şi de autorităţile teritoriale sanitare veterinare, conform legislaţiei în vigoare.

În ceea ce priveşte regimul juridic al grădinilor zoologice, prin lege s-a stabilit că grădinile zoologice şi acvariile se pot afla:

a) în proprietatea publică sau privată a statului;

b) în proprietatea publică sau privată a unităţilor administrativ-teritoriale;

c) în proprietatea privată a persoanelor fizice sau a unor societăţi comerciale.

Finanţarea grădinilor zoologice şi a acvariilor se face de proprietari din surse proprii şi din alte surse, în condiţiile legii, iar pentru funcţionare fiecare grădină zoologică, trebuie să aibă autorizaţie de funcţionare.

Legea menţionată mai sus, reglementează următoarele contravenţii:

- deţinerea sau înfiinţarea de grădini zoologice ori de acvarii publice, fără autorizaţie;

- distrugerea sau deteriorarea obiectelor grădinii zoologice ori ale acvariilor, de natură să afecteze în sens negativ viaţa animalelor din colecţii;

- sustragerea de animale vii, pui, embrioni, ouă, icre sau de alte produse biologice destinate reproducerii animalelor în captivitate ori cu rol în comportamentul reproductiv al acestora;

- punerea în libertate neautorizată a animalelor, dacă fapta nu este de natură să provoace un atentat la siguranţa socială sau la integritatea fizică a persoanelor;

- desfăşurarea de activităţi economice sau recreative, de orice natură, al căror rezultat poate afecta ori afectează viaţa normală a animalelor din colecţii;

- exercitarea de acte de cruzime asupra animalelor, vivisecţii, sacrificii, sacrificări neautorizate sau maltratarea animalelor din colecţii, inclusiv privarea de apă, hrană potrivită, repaus.

- sustragerea, în scopul vânzării în străinătate sau al trecerii frontierei de stat, de animale vii sau de material reproductiv din grădinile zoologice ori din acvarii;

- vânzarea de animale vii sau de material reproductiv către instituţii ori persoane neautorizate să deţină o grădină zoologică şi care intenţionează să folosească aceste animale pentru activităţi cu caracter economic. Fac excepţie animalele considerate domestice în România (câini, pisici, capre, oi, vaci, porci, cai şi altele);

- organizarea de activităţi competitive, de tipul luptelor de animale, atât în incintă, cât şi în afara grădinilor zoologice sau a acvariilor. Dacă fapta s-a petrecut în public sau dacă a presupus şi intenţia sau chiar efectuarea de pariuri, amenda se majorează cu 50% .

Constatarea contravenţiilor se face de către autorităţile teritoriale pentru protecţia mediului, autorităţile teritoriale pentru agricultură şi silvicultură şi inspecţiile de stat ale acestor autorităţi, precum şi de reprezentanţii administraţiei publice locale.

6. Protecţia juridică a păsărilor

Protecţiei juridice sunt supuse atât păsările autohtone cât şi păsărilor migratoare, care trăiesc periodic sau poposesc pe teritoriul ţării noastre.

Păsările sunt ocrotite prin reglementările generale referitoare la animalele sălbatice şi domestice, dar şi prin reglementări privind anumite păsări, atât pe plan internaţional, cât şi naţional cum ar fi, de exemplu, Legea nr. 5/1991 pentru aderarea ţării noastre la Convenţia asupra zonelor umede, de importanţă internaţională, în special ca habitat la păsărilor acvatice, convenţie care s-a încheiat la Ramsar la 3 februarie 1971, sub egida UNESCO.

Aderând la această convenţie, ţara noastră a recunoscut importanţa deosebită a funcţiilor ecologice ale zonelor umede, ca habitate ale unor flore şi faune caracteristice şi mai ales, a păsărilor de apă.

Ţara noastră este conştientă că, în fapt conservarea zonelor umede poate fi asigurată numai îmbinând politicile naţionale pe termen lung cu o acţiune internaţională constantă.

În sensul Convenţiei, păsările de apă sunt păsări a căror existenţă depinde ecologic de zonele umede, acestea fiind întinderi de bălţi, mlaştini, turbării de ape naturale sau artificiale, permanente sau temporare, unde apa este stătătoare sau curgătoare, dulce sau sărată, inclusiv întinderile de apă marină a căror adâncime la reflux nu depăşeşte 6 m.

Angajându-se în conservarea zonelor umede şi a păsărilor acvatice, ţara noastră, va trebui, prin măsuri administrative, să asigure cunoaşterea efectivelor la populaţiile de păsări acvatice în zonele umede care aparţin ţării.

De reţinut că protecţia juridică a păsărilor se desfăşoară în două direcţii principale şi anume: protecţia habitatelor şi conservarea speciilor.

Prin măsurile legislative şi organizatorice care se iau în privinţa protecţiei habitatelor se urmăreşte protejarea habitatelor speciilor de păsări, în special a acelora enumerate în acte normative37, prin salvgardarea habitatelor naturale ameninţate, evitarea sau reducerea la maximum a degradării unor astfel de zone, protecţia zonelor care au importanţă pentru păsările migratoare şi care sunt situate adecvat în raport cu căile de migraţiune, ca zone de iernare, de aglomerare, de hrănire sau de năpârlire.

În ceea ce priveşte conservarea speciilor de păsări în temeiul art. 6 din Convenţia de la Berna, precum şi pe baza măsurilor legislative şi administrative interne, se interzice: orice formă de capturare intenţionată, de deţinere şi de ucidere intenţionată; degradarea sau distrugerea intenţională a locurilor de reproducere sau a zonelor de repaus; pertubarea intenţionată a păsărilor, mai ales în perioada de reproducere, de dependenţă şi de hibernare în aşa fel încât perturbarea să aibă un efect semnificativ referitor la protecţia lor, distrugerea sau culegerea intenţionată a ouălor în natură sau deţinerea lor.

7. Protecţia juridică a fondului piscicol

7.1. Reglementare

Sediul materiei îl constituie Ordonanţa de urgenţă nr. 23 din 5 martie 2008 privind pescuitul şi acvacultura adoptată în vederea creării unui cadru juridic în conformitate cu reglementările Uniunii Europene, necesar administrării sectorului pescăresc, prin conservarea şi exploatarea durabilă a resurselor piscicole în conformitate cu politica comunitară în domeniul pescuitului.

37 Convenţia de la Berna, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 62/25 martie 1993

Ordonanţa reglementează conservarea, administrarea şi exploatarea resurselor acvatice vii, activitatea de acvacultură, procesarea şi comercializarea produselor obţinute din pescuit şi acvacultură, când aceste activităţi se realizează:

a) pe teritoriul României;

b) în apele de sub jurisdicţia naţională a României de către nave sub pavilion român sau sub pavilionul altor state.

Principalele măsuri stabilite de Ordonanţa de urgenţă sunt:

a) organizarea şi administrarea sectorului pescăresc;

b) conservarea şi exploatarea resurselor acvatice vii;

c) politica structurală;

d) administrarea capacităţii flotei de pescuit;

e) acvacultura;

f) procesarea produselor obţinute din pescuit şi acvacultură;

g) organizarea pieţei produselor pescăreşti;

h) cercetarea ştiinţifică în domeniul pescăresc;

i) controlul şi respectarea legislaţiei în domeniu;

j) relaţiile internaţionale;

k) răspunderi şi sancţiuni.

7.2. Organizarea şi administrarea sectorului pescăresc

Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură are responsabilitatea privind definirea şi implementarea politicii referitoare la conservarea şi administrarea resurselor acvatice vii existente în apele maritime şi continentale, la acvacultură, la procesarea şi organizarea pieţei produselor pescăreşti, la structurile de pescuit şi acvacultură revine autorităţii publice centrale care răspunde de pescuit şi acvacultură. Tot Agenţia elaborează strategia naţională şi reglementările referitoare la conservarea şi managementul resurselor acvatice vii existente în apele maritime şi continentale, la acvacultură, la organizarea pieţei produselor pescăreşti, la structurile de pescuit şi acvacultură, precum şi implementarea şi controlul aplicării şi respectării acestora. Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură este instituţie publică de interes naţional, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, finanţată integral de la bugetul de stat, care funcţionează în subordinea autorităţii publice centrale care răspunde de pescuit şi acvacultură, cu sediul în municipiul Bucureşti.

7.3. Activitatea de pescuit în apele maritime şi continentale

În ceea ce priveşte politica privind pescuitul în apele maritime şi continentale vor fi avute în vedere următoarele măsuri:

a) de conservare a resurselor acvatice vii, prin reglementarea echipamentelor de pescuit, a efortului de pescuit sau a oricărei alte măsuri care să fie determinată de starea resurselor;

b) de protejare şi regenerare a resurselor acvatice vii, prin stabilirea anuală a TAC-lui şi a cotelor de pescuit, a perioadelor de prohibiţie, a zonelor protejate şi a zonelor de cruţare, precum şi a măsurilor preventive;

c) de administrare a pescuitului, astfel încât să se obţină o mai bună raţionalizare a efortului de pescuit;

d) reglementări privind pescuitul recreativ/sportiv;

e) stabilirea sistemelor de control şi de inspecţie a activităţilor de pescuit;

f) integrarea activităţilor de valorificare a resurselor acvatice vii din ariile naturale protejate în planurile de management ale ariilor respective.

Reglementarea efortului de pescuit se face prin: limitarea numărului navelor sau ambarcaţiunilor de pescuit în funcţie de caracteristicile acestora în cadrul efortului de pescuit din ansamblul flotei dintr-o pescărie; limitarea timpului alocat activităţii pescuitului; stabilirea numărului de unelte utilizate la pescuit; interdicţia pescuitului.

Stabilirea cotei se face prin limitarea volumului capturilor pentru o anumită specie sau grupuri de specii pe zone de pescuit, perioade de timp, metode de pescuit şi nave de pescuit. Este interzisă folosirea altor unelte, echipamente sau metode de pescuit în afara celor stabilite prin lege.

7.4. Măsuri de administrare a pescuitului şi monitorizarea activităţii de pescuit

Pescuitul nu se poate exercita decât după atribuirea dreptului de pescuit în baza licenţelor şi/sau, după caz, a autorizaţiilor emise de Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură.

Pentru îmbunătăţirea administrării şi controlului activităţilor de pescuit, precum şi pentru a favoriza planificarea, Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură dispune distribuirea drepturilor de pescuit între navele sau grupurile de nave care activează într-o zonă de pescuit. Distribuirea drepturilor de pescuit se exprimă în cote de pescuit, efortul de pescuit sau perioade de activitate în zonele de pescuit.

Criteriile de distribuire sunt următoarele:

a) activitatea de pescuit exprimată în volum de capturi, efort de pescuit sau perioadă de activitate în zonă, după caz;

b) caracteristicile tehnice ale navelor/ambarcaţiunilor de pescuit;

c) ceilalţi parametri ai navelor/ambarcaţiunilor şi posibilităţile acestora de pescuit;

d) folosirea capacităţilor de producţie;

e) condiţiile sociale şi de muncă la bordul navelor/ ambarcaţiunilor.

Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură, împreună cu grupurile de producători, reglementează procedura de planificare a activităţii de pescuit, care trebuie să conţină prevederi minime privind eşalonarea capturilor pe specii sau grupuri de specii, sectoare şi perioade de timp, în funcţie de posibilităţile de exploatare a resurselor acvatice vii.

Instituţia publică de interes naţional (A.N.P.A.) monitorizează activitatea de pescuit prin stabilirea sistemelor de comunicare permanentă pentru cunoaşterea în timp real a intrărilor şi ieşirilor din port, a staţionărilor navelor/ambarcaţiunilor în zonele de pescuit, a capturilor sau a altor circumstanţe.

Navele sau ambarcaţiunile, exceptând cazurile prevăzute de lege, trebuie să aibă la bord un jurnal de pescuit în care să noteze detaliile privind activitatea de pescuit, în termenii stabiliţi de autoritatea publică centrală care răspunde de pescuit şi acvacultură.

Navele sau ambarcaţiunile care descarcă capturile pe teritoriul naţional trebuie să prezinte structurilor teritoriale ale Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură, în condiţiile stabilite de aceasta, o declaraţie de debarcare care va cuprinde cantităţile descărcate pentru fiecare specie, zona de provenienţă, precum şi alte date stabilite de aceasta.

Obligaţia navelor de pescuit aflate sub pavilion român, care descarcă produsele pescăreşti în afara teritoriului naţional, constă în aceea de a comunica datele cuprinse în declaraţia de debarcare Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură, în condiţiile stabilite de aceasta.

Navele aparţinând statelor terţe vor trebui să obţină autorizaţie de transbordare, în condiţiile stabilite de autoritatea publică centrală care răspunde de pescuit şi acvacultură.

7.5. Pescuitul recreativ sau sportiv în apele maritime şi continentale

Prin pescuit în scop recreativ sau sportiv se înţelege pescuitul efectuat cu undiţa sau cu lanseta, în scop de agrement sau performanţă, pe baza unui permis nominal eliberat de Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură. Această formă de pescuit se exercită în

amenajările piscicole şi în lacurile de acumulare, în condiţiile şi pe baza regulilor stabilite de proprietarul sau de administratorul acestora.

În scopul asigurării protecţiei şi conservării resurselor acvatice vii şi al evitării conflictelor de interese între activitatea de pescuit comercial şi cea de pescuit sportiv, în apele maritime şi continentale, prin Ordonanţă au fost stabilite următoarele condiţii:

a) în apele curgătoare şi stătătoare din zona montană, numai cu o singură undiţă cu maximum două cârlige sau cu o lansetă;

b) în apele din zona colinară şi de şes, pe tot cursul Dunării şi pe braţele sale, în Delta Dunării, cu maximum 4 undiţe sau 4 lansete cu câte două cârlige fiecare;

c) în apele teritoriale ale Mării Negre, cu maximum două undiţe, două lansete sau o ţaparină, cu câte 10 cârlige fiecare;

d) pescuitul salmonidelor în apele de munte este permis numai cu momeli artificiale;

e) în apele din zona colinară şi de şes, pe Dunăre, în Delta Dunării şi în apele maritime un pescar sportiv poate reţine din captură maximum 5 kg de peşte/zi sau numai un singur peşte, dacă greutatea lui depăşeşte 5 kg;

f) în apele de munte cu salmonide se pot reţine de către un pescar maximum 10 bucăţi, în total, din speciile: păstrăv indigen, păstrăv curcubeu, fântânel, lipan şi coregon (art. 24).

La libera lor iniţiativă, pescarii se pot constitui în asociaţii de pescari sportivi, pe anumite zone de pescuit, cu scopul îmbunătăţirii condiţiilor de practicare a pescuitului recreativ sau sportiv, precum şi de reprezentare a acestora.

Asociaţiile de pescari sportivi pot stabili ca regulă practicarea pescuitului recreativ sau sportiv cu eliberarea capturilor, în zona lor de competenţă.

7.6. Acvacultura

Conform art. 43 din Ordonanţă Acvacultura se practică în bazine amenajate pentru acvacultură, în instalaţii speciale amplasate pe apă şi pe uscat, precum şi în viviere flotabile.

Dezvoltarea acvaculturii se realizează prin următoarele măsuri:

a) adaptarea producţiei la cerinţele pieţei;

b) îmbunătăţirea sistemului de comercializare şi informare a consumatorilor;

c) valorificarea superioară a potenţialului genetic prin acvacultura unor specii valoroase;

d) instruirea producătorilor din acvacultură;

e) asigurarea calităţii produselor din acvacultură şi a sănătăţii publice;

f) asigurarea producţiei din acvacultură pentru cazuri de forţă majoră;

g) asigurarea sănătăţii şi bunăstării animale;

h) protecţia mediului;

i) dezvoltarea cercetării.

În condiţiile legii unităţile de producţie din acvacultură sunt înscrise în Registrul unităţilor de acvacultură şi primesc licenţă de acvacultură, eliberată de Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură.

7.7. Pescuitul în scop ştiinţific

Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură eliberează, în condiţiile legii, la cererea celor interesaţi, o autorizaţie specială de pescuit în scop ştiinţific, netransmisibilă, instituţiilor de cercetare din sectorul pescăresc, care au ca obiective de cercetare:

a) cunoaşterea biologiei, etologiei şi diversităţii structurii, funcţionabilităţii şi productivităţii din aceste ecosisteme şi a interacţiunilor specifice;

b) evaluarea impactului produs asupra ecosistemelor acvatice marine şi a apelor continentale de către activităţile de pescuit şi acvacultură, precum şi de alte activităţi antropice;

c) identificarea de noi zone şi resurse acvatice vii de interes pentru exploatare;

d) dezvoltarea şi diversificarea acvaculturii.

Capturile obţinute în urma pescuitului ştiinţific nu fac obiectul comercializării.


Nerespectarea dispoziţiilor Ordonanţe de urgenţă de către persoane fizice sau juridice atrage, după caz, răspunderea administrativă, civilă sau penală.

A. Constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de la 300 lei la 600 lei următoarele fapte:

a) pescuitul recreativ/sportiv al oricăror specii sau al altor vieţuitoare acvatice vii, efectuat fără permis sau autorizaţie, în apele maritime interioare şi în apele continentale;

b) neprezentarea permisului sau autorizaţiei atunci când acestea sunt solicitate de către persoanele împuternicite să constate contravenţiile/ infracţiunile;

c) încălcarea condiţiilor de autorizare şi/sau de licenţiere.

- Următoarele fapte constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de la 600 lei la 1.000 lei şi cu reţinerea şi suspendarea pe o perioadă de 90 de zile a permisului, a autorizaţiei sau a licenţei, după caz:

a) prinderea salmonidelor cu mâna;

b) pescuitul salmonidelor cu momeli naturale;

c) pescuitul cu mai mult de 3 muşte artificiale în apele salmonicole;

d) reţinerea de către o singură persoană care practică pescuitul recreativ/sportiv a mai mult de 10 bucăţi, în total, din speciile de păstrăv, lipan şi coregon în apele de munte cu salmonide sau a mai mult de 5 kg de peşte, cu excepţia cazului în care s-a pescuit un singur exemplar a cărui greutate depăşeşte 5 kg, în apele domeniului public;

e) mutarea, deteriorarea sau distrugerea din culpă a semnelor indicatoare.

- Următoarele fapte constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de la 1.000 lei la 1.500 lei şi cu reţinerea şi suspendarea pe o durată de 90 de zile a permisului, a autorizaţiei sau a licenţei, după caz:

a) plasarea uneltelor de pescuit fixe sau în derivă pe mai mult de două treimi din lăţimea râurilor ori a canalelor;

b) utilizarea setcilor sau avelor de orice fel în cadrul complexului lagunar Razelm-Sinoe, în ghiolurile Belciuc-Erenciuc şi în lacurile litorale;

c) neducerea la îndeplinire, la termenele şi în condiţiile stabilite, a măsurilor dispuse de personalul cu drept de control;

d) capturarea peştilor cu ajutorul uneltelor de pescuit din plasă sau cu pripoane în apele de munte;

e) nemarcarea uneltelor de pescuit comercial.

- Următoarele fapte constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de la 1.500 lei la 3.500 lei:

a) introducerea în apele continentale, în apele maritime interioare sau în amenajările piscicole, fără avizul Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură, a altor specii decât cele existente;

b) nedeţinerea licenţei/autorizaţiei pentru desfăşurarea activităţii de acvacultură.

- Următoarele fapte constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de la 1.800 lei la 4.000 lei şi cu reţinerea şi suspendarea pe o durată de 90 de zile a permisului, a autorizaţiei sau a licenţei, după caz:

a) reţinerea la bord, transbordarea, descărcarea şi comercializarea exemplarelor sub dimensiunea minimă legală;

b) refuzul de a permite accesul personalului autorizat pentru controlul navelor sau ambarcaţiunilor, autovehiculelor, unităţilor de acvacultură, unităţilor de procesare şi/sau comercializare, precum şi în perimetrul bazinelor acvatice exploatate prin pescuit recreativ/sportiv sau comercial;

c) utilizarea unei nave/ambarcaţiuni la pescuitul în scop comercial, neinscripţionată cu marcaj exterior corespunzător licenţei de pescuit.

- Următoarele fapte constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de la 4.000 lei la 8.000 lei:

a) distrugerea sau degradarea din culpă a digurilor, barajelor şi canalelor, a taluzurilor şi malurilor, a instalaţiilor hidrotehnice aferente amenajărilor piscicole, dacă nu constituie infracţiune potrivit legii penale;

b) distrugerea sau degradarea din culpă a trecătoarelor pentru peşti, a topliţelor şi a cascadelor podite, dacă nu constituie infracţiune potrivit legii penale;

c) reducerea din culpă a debitului de apă pe cursurile de apă naturale sau amenajate, dacă prin aceasta se periclitează existenţa faunei piscicole, dacă nu constituie infracţiune potrivit legii penale;

d) distrugerea, degradarea sau micşorarea din culpă a zonelor de protecţie perimetrală a amenajărilor piscicole, dacă nu constituie infracţiune potrivit legii penale;

e) neinstalarea sau distrugerea dispozitivelor care împiedică intrarea peştilor în sistemele de alimentare cu apă, irigaţii, precum şi în instalaţiile hidroenergetice, dacă nu constituie infracţiune potrivit legii penale;

f) neluarea măsurilor pentru curăţarea zonelor de pescuit şi pentru protejarea şi salvarea resurselor acvatice vii la construcţia sau golirea lacurilor de acumulare;

g) neasigurarea debitului de apă necesar în vederea dezvoltării normale a faunei piscicole în aval de o lucrare de barare;

h) aruncarea sau depozitarea rumeguşului, deşeurilor menajere şi zootehnice şi a oricăror materii şi materiale, produse şi substanţe poluante pe malurile râurilor, pâraielor, lacurilor, bălţilor şi amenajărilor piscicole;

i) pescuitul lostriţei;

j) prinderea peştelui cu unelte de plasă şi cu pripoane în râurile şi în lacurile din zona de munte, precum şi în râurile colinare şi de şes, cu excepţia Dunării şi Prutului;

k) neexecutarea lucrărilor pentru protecţia şi refacerea habitatelor naturale ale peştilor şi ale celorlalte vieţuitoare acvatice vii;

l) pescuitul în scop comercial pe cursul unei ape curgătoare în zona de 500 m aval de baraj.

B. Potrivit art. 64 din Ordonanţă următoarele fapte constituie infracţiuni şi se sancţionează cu amendă de la 150 lei la 10.000 lei şi interzicerea dreptului de a pescui pe o perioadă cuprinsă între 1 şi 3 ani:

a) nedeţinerea licenţei/autorizaţiei de pescuit pentru nave şi ambarcaţiuni;

b) pescuitul prin orice metode al reproducătorilor, în perioada de prohibiţie, şi distrugerea icrelor embrionate de peşte în zonele de reproducere naturală;

c) pescuitul sturionilor în alt scop decât pentru repopulare;

d) deţinerea, transportul, comercializarea sturionilor, produselor şi subproduselor de sturioni, cu excepţia celor proveniţi din acvacultură;

e) reducerea debitului şi a volumului de apă pe cursurile de apă, în scopul pescuitului ilegal;

f) deschiderea, închiderea, obturarea, bararea cu garduri pescăreşti sau cu unelte de pescuit de orice fel, de către persoane neautorizate, a canalelor şi a gârlelor de legătură cu lacurile, bălţile sau cu terenurile inundabile;

g) pescuitul în apele continentale şi în apele maritime interioare, prin orice metode şi mijloace, al peştilor şi al altor vieţuitoare acvatice, în perioada de prohibiţie şi în zonele de protecţie;

h) pescuitul resurselor acvatice vii sub dimensiunile legale;

i) pescuitul resurselor acvatice vii cu unelte de pescuit având ochiul de plasă sub dimensiunile minime legale;

j) deţinerea, transportul, comercializarea fără documente legale a peştelui, icrelor şi produselor din peşte;

k) producerea, importul, comercializarea, deţinerea sau folosirea la pescuit de către persoanele neautorizate a năvoadelor, voloacelor, prostovoa-lelor, vârşelor, vintirelor, precum şi a altor tipuri de unelte de pescuit comercial;

l) pescuitul cu ostia, suliţa, ţepoaica şi cu orice alte unelte înţepătoare sau agăţătoare, prin greblare sau harponare;

m) producerea, importul, deţinerea, comercializarea sau utilizarea uneltelor de plasă monofilament în apele continentale şi în apele maritime interioare.

- Următoarele fapte constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 1 la 3 ani şi interzicerea dreptului de a pescui o perioadă cuprinsă între 1 şi 3 ani:

a) pescuitul electric, deţinerea aparatelor şi dispozitivelor care distrug resursele acvatice vii prin curentare, electrocutare, pescuitul cu materiale explozive, pescuitul cu substanţe toxice şi narcotice de orice fel, pescuitul cu japca şi cu orice alte unelte neautorizate,

precum şi folosirea armelor de foc în scopul omorârii peştilor sau altor vieţuitoare acvatice;

b) pescuitul cu setci şi ave pe teritoriul Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării", cu excepţia Mării Negre, Dunării şi braţelor sale;

c) pescuitul sau omorârea deliberată a mamiferelor marine.

Tentativa se pedepseşte (art. 65).

Sunt supuse confiscării uneltele şi ambarcaţiunile de pescuit, animalele, mijloacele de transport, armele de foc şi orice alte bunuri care au fost folosite la săvârşirea infracţiunilor şi contravenţiilor. Bunurile rezultate din săvârşirea infracţiunilor şi contravenţiilor, constând în peşte, icre, alte vieţuitoare şi produse acvatice, sunt supuse confiscării şi valorificarea lor în condiţiile legii, contravaloarea făcându-se venit la bugetul de stat.

Pe lângă organele de urmărire penală sunt competente să constate infracţiunile şi persoanele cu drept de inspecţie şi control din cadrul Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură, ofiţerii şi agenţii din cadrul Poliţiei Române şi Poliţiei de Frontieră Române, ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Jandarmeriei Române, precum şi persoanele împuternicite de autoritatea publică centrală care răspunde de pescuit şi acvacultură.

Legea nr. 407 din 9 noiembrie 2006 a

vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic

Sensul termenilor şi expresiilor de mai jos se definesc după cum urmează:

a) administrator - autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură şi care asigură administrarea faunei de interes cinegetic;

b) atribuire în gestiune - acţiunea prin care administratorul dă dreptul şi obligaţia de gestionare a faunei de interes cinegetic, în condiţiile prezentei legi;

c) braconaj - acţiunea desfăşurată în vederea obţinerii aceloraşi efecte ca şi prin acţiunea de vânătoare, fără a fi îndeplinite condiţiile legale pentru desfăşurarea acesteia din urmă;

d) capcană autorizată - orice dispozitiv folosit în scopul capturării exemplarelor din speciile de faună de interes cinegetic, a cărui utilizare a fost avizată de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură şi aprobată de autoritatea publică centrală care răspunde de protecţia mediului;

e) cotă de recoltă - numărul de exemplare din fauna de interes cinegetic stabilit anual de către administrator, care se poate vâna în cadrul unui fond de vânătoare;

f) Consiliu Naţional de Vânătoare - organismul de avizare şi consultare, cu autoritate ştiinţifică în domeniul cinegetic, care este format din reprezentanţii instituţiilor publice şi private cu atribuţii în domeniul faunei de interes vânătoresc şi al mediului de viaţă al acesteia;

g) drept de vânătoare - dreptul persoanei fizice sau juridice, proprietară a terenurilor pe care sunt arondate fonduri de vânătoare, de a beneficia, direct sau indirect, de gestiunea fondului cinegetic, dacă este licenţiată;

h) faună de interes cinegetic - totalitatea exemplarelor din populaţiile din speciile de faună sălbatică prevăzute în anexele nr. 1 şi 2, existente pe teritoriul României;

i) fond cinegetic - fauna de interes cinegetic, împreună cu totalitatea fondurilor de vânătoare;

j) fond de vânătoare - unitatea de gospodărire cinegetică constituită indiferent de categoria de teren, indiferent de proprietar şi astfel delimitată încât să asigure o stabilitate cât mai mare faunei de interes cinegetic în interiorul său. Nu se includ în fondul de vânătoare suprafeţele din perimetrul construit sau împrejmuit din intravilan, suprafeţele rezervaţiilor ştiinţifice, suprafeţele parcurilor naţionale, suprafeţele siturilor patrimoniului natural universal şi suprafeţele strict protejate din cadrul zonelor umede de importanţă internaţională;

k) gestionar - persoana juridică română care a fost licenţiată în condiţiile legii şi căreia i se atribuie în gestiune fauna de interes cinegetic din cuprinsul unui fond de vânătoare;

l) gestionar consacrat - organizaţia de vânătoare română, licenţiată în condiţiile prezentei legi, cu drept de a obţine gestiunea faunei cinegetice de pe un fond de vânătoare, dacă îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: a avut calitatea de gestionar în contractul de gestionare anterior organizării atribuirii directe pentru fondul de vânătoare respectiv; contractul de gestionare nu a încetat din culpa sa; îşi manifestă intenţia de a gestiona în continuare fauna cinegetică de pe fondul de vânătoare respectiv şi oferă tariful de gestionare;

m) gestionare - activitatea de gospodărire durabilă a faunei de interes cinegetic din fondurile de vânătoare, realizată de gestionari în baza contractelor de gestiune, pe riscul şi răspunderea lor, pentru perioada stabilită prin contractele de gestiune;

n) jujeu - piesa de formă cilindrică, confecţionată prin strunjire, din lemn de esenţă tare, care trebuie purtată de câinii care însoţesc turmele şi cirezile de animale domestice;

o) licenţă - împuternicirea dată de către administrator unei persoane juridice de a gestiona fauna de interes cinegetic, atestată printr-un document oficial;

p) odorivector - substanţa sau produsul, natural ori de sinteză, care răspândeşte un miros ce atrage exemplarele de faună de interes cinegetic şi care permite omului determinarea direcţiei şi controlul deplasării acestora;

q) organizaţie de vânătoare - persoana juridică română constituită în condiţiile legii, pe baza principiului liberei asocieri a vânătorilor, în scopul gestionării durabile a vânatului şi al exercitării vânătorii recreativ-sportive, care poate adera la asociaţii, uniuni sau federaţii naţionale de profil pentru reprezentarea lor la nivel naţional şi internaţional;

r) populaţie optimă - numărul total de exemplare din fauna de interes cinegetic, care coabitează într-un fond de vânătoare într-o anumită structură de specii şi într-o anumită structură de vârste în cadrul fiecărei specii, care asigură conservarea biodiversităţii, produce minimum de pagube şi nu prezintă risc pentru populaţia umană;

s) regim cinegetic - ansamblul de norme tehnice, juridice şi economice prin care fauna de interes cinegetic este administrată şi gestionată durabil, în scopul conservării biodiversităţii, menţinerii echilibrului ecologic, exercitării vânătorii şi satisfacerii unor cerinţe social-economice;

ş) staţionar - suprafaţa de teren, împreună cu instalaţiile şi amenajările specifice existente pe aceasta, unde sunt duse exemplarele din speciile de faună de interes cinegetic care, ca urmare a stării lor, nu mai pot fi lăsate în libertate, existând pericolul ca acestea să moară. Pe aceste suprafeţe sunt asigurate condiţiile de asistenţă sanitar-veterinară corespunzătoare şi condiţiile de viaţă, creştere şi dezvoltare pentru exemplarele respective;

t) tarif de gestionare - suma de bani care se plăteşte anual de către gestionar pentru exploatarea durabilă a faunei cinegetice pe care o gestionează;

ţ) vânat - exemplarul/exemplarele din specia/speciile de interes cinegetic obţinut/obţinute prin acţiunea de vânătoare. Nu constituie vânat exemplarul/exemplarele din specia/speciile de interes cinegetic obţinut/obţinute prin capturare sau împuşcare pe suprafeţele de teren care nu sunt incluse în fondurile de vânătoare, precum şi cele obţinute prin acţiuni de braconaj;

u) vânătoare - acţiunea de pândire, căutare, stârnire, urmărire, hăituire sau orice altă activitate având ca finalitate capturarea vânatului ori uciderea acestuia, desfăşurată asupra exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2, aflate în stare de libertate pe fondurile de vânătoare. Nu constituie acţiune de vânătoare capturarea exemplarelor din speciile de interes cinegetic în scop ştiinţific, urmată de eliberarea acestora;

v) vânător - persoana fizică ce practică vânătoarea în condiţiile prezentei legi;

w) zonă de linişte - suprafaţa stabilită în cadrul unui fond de vânătoare, delimitată şi marcată pe teren prin semne vizibile şi distinctive, destinată să asigure condiţii de viaţă optime faunei cinegetice existente în cadrul fondului de vânătoare respectiv, indiferent de anotimp.

Ordonanţa de urgenţă nr. 23 din 5 martie 2008

privind pescuitul şi acvacultura

Sensul unor termeni şi expresii

1. acvacultură - creşterea sau cultivarea de vieţuitoare acvatice cu tehnici destinate măririi peste capacitatea naturală a mediului a producţiei de organisme acvatice, acestea fiind proprietatea unei persoane fizice sau juridice;

2. amenajare piscicolă - unitatea de bază a acvaculturii, reprezentată de heleşteu, iaz, vivieră flotabilă, staţie de reproducere artificială sau de alte instalaţii destinate acvaculturii;

3. ape continentale - toate apele de suprafaţă, stătătoare şi curgătoare, subterane, aflate în interiorul liniei de bază, de la care se măsoară întinderea apelor teritoriale;

4. ape maritime interioare - apele astfel cum sunt definite în legislaţia românească în domeniu şi în tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este parte;

5. captură totală admisibilă (TAC) - cantitatea de peşte sau de alte vieţuitoare acvatice, aparţinând unei anumite specii sau unui grup de specii, exprimată în kilograme sau în număr de exemplare, care se poate extrage anual fără a afecta capacitatea de regenerare naturală;

6. capacitate de pescuit - tonajul unei nave exprimat în GT şi puterea acesteia exprimată în kw, iar pentru anumite tipuri de activitate de pescuit, suma şi/sau dimensiunea echipamentului de pescuit al unei nave;

7. captură - cantitatea de peşte sau de alte vieţuitoare acvatice pescuite ori recoltate din apele maritime sau continentale, exprimată în kilograme ori în număr de exemplare;

8. centru de primă vânzare - locul unde se efectuează prima vânzare a produselor obţinute din pescuit sau din acvacultură;

9. cotă - partea din captura totală admisibilă din fiecare specie ori grup de specii, care se alocă persoanelor fizice sau juridice autorizate să desfăşoare activităţi comerciale de pescuit;

10. efort de pescuit - produsul capacităţii şi al activităţii unei nave/ambarcaţiuni pescăreşti; când este vorba de un grup de nave/ambarcaţiuni - suma tuturor eforturilor de pescuit ale tuturor navelor/ambarcaţiunilor ce aparţin grupului;

11. exploatare durabilă - exploatarea resurselor acvatice vii astfel încât să nu fie compromisă viitoarea exploatare a acestora şi să nu aibă un impact negativ asupra ecosistemelor marine;

12. Fişierul navelor şi ambarcaţiunilor de pescuit - documentul în care sunt înregistrate toate navele şi ambarcaţiunile de pescuit care activează la pescuitul comercial în apele maritime sau continentale, pe categorii, dimensiune, puterea motorului, tipul de activitate şi tehnica de pescuit, zona de pescuit şi proprietarul;

13. inspector piscicol - persoana fizică autorizată pentru a efectua inspecţiile şi controalele privind respectarea legislaţiei în domeniul pescuitului, acvaculturii, procesării şi comercializării peştelui;

14. jurnal de pescuit - registrul aflat la bordul navelor/ ambarcaţiunilor de pescuit, în care sunt înregistrate zilnic datele privind efortul de pescuit şi capturile realizate, cu clasificarea lor pe specii;

15. navă de pescuit - orice navă sau ambarcaţiune echipată pentru pescuit comercial;

16. navă auxiliară de pescuit - orice navă sau ambarcaţiune care nu este implicată direct în activitatea de pescuit, dar deserveşte navele de pescuit, instalaţiile de acvacultură sau instalaţiile de pescuit staţionar;

17. pescărie - ansamblul de activităţi care privesc pescuitul, acvacultura, procesarea şi comercializarea peştelui. Acest termen poate defini şi un segment al acestui ansamblu pentru o specie sau un grup de specii;

18. pescuit - activitatea de extragere a resurselor acvatice vii din ape maritime şi continentale, cu respectarea măsurilor pentru protejarea, conservarea şi regenerarea resurselor acvatice vii;

19. pescuit ilegal - practicarea pescuitului fără respectarea reglementărilor în domeniul pescuitului;

20. posibilitate de pescuit - dreptul legal cuantificat de pescuit, exprimat în capturi sau în efort de pescuit;

21. port de bază - locul de unde nava/ambarcaţiunea îşi începe activitatea de pescuit, expediere şi comercializare a capturilor;

22. prima vânzare - acea vânzare care se realizează pentru prima dată pe teritoriul naţional şi care stabileşte prin documente preţul produsului;

23. procesarea produselor obţinute din pescuit şi acvacultură - ansamblul operaţiunilor care modifică caracteristicile fizice sau chimice ale acestor produse, având drept scop pregătirea lor pentru comercializare;

24. punct de debarcare - locul unde navele de pescuit în apele maritime şi continentale descarcă peştele în vederea expedierii spre centrele de primă vânzare;

25. resurse acvatice vii - speciile de peşte şi de alte vieţuitoare acvatice destinate consumului uman, disponibile şi accesibile;

26. echipamente de pescuit - uneltele, metodele şi dispozitivele utilizate în activitatea de pescuit;

27. pescar profesionist - persoana fizică autorizată, conform reglementărilor legale în vigoare, să practice pescuitul în scop comercial;

28. licenţă de pescuit - actul administrativ care dă dreptul unei nave/ambarcaţiuni să desfăşoare activitate de pescuit comercial;

29. autorizaţie de pescuit - actul administrativ prin care se autorizează o persoană fizică sau juridică să exercite o activitate specială care are legătură cu pescuitul şi acvacultura;

30. permis de pescuit - documentul individual şi netransmisibil prin care se atestă dreptul de pescuit;

31. unelte de pescuit - sculele şi echipamentele utilizate la pescuitul în ape maritime interne şi continentale;

32. plasă - reţeaua de fire textile care are următoarele elemente caracteristice şi dimensionale de gabarit: diametrul firului (mm), mărimea laturii ochiului (mm), structura (tex), lungime şi lăţime;

33. setcă - unealta de pescuit de tip reţea, formată dintr-un singur perete de plasă, care este prevăzută cu elemente de armare - la partea superioară plute, iar la partea inferioară plumbi -, care reţine peştele prin încurcare şi agăţare;

34. setcă de calcan - reţeaua de fire textile care formează un singur perete de plasă, prevăzută cu elemente de armare (plute, plumbi), cu mărimea laturii ochiului de plasă a = 180 - 200 mm, respectiv 2a = 360 - 400 mm;

35. setcă de rechin - reţeaua de fire textile care formează un singur perete de plasă, cu mărimea laturii ochiului a = 100 - 200 mm, respectiv 2a = 200 - 400 mm; elementele de armare (plute, plumbi) sunt dispuse pe partea superioară şi inferioară a plasei, astfel încât să se realizeze procesul de pescuit pe fundul apei şi nu în masa ei;

36. avă - reţeaua de fire textile care formează mai mulţi pereţi de plasă, cu diferite mărimi ale laturii ochiului;

37. setcă monofilament - reţeaua de plasă formată dintr-un singur fir, netextil, cu diferite mărimi ale laturii ochiurilor de plasă;

38. dispozitiv/aparat electric de pescuit - instrumentul electric alimentat de către o sursă de curent electric, care foloseşte sisteme ce creează unde electrice în apă, electrocutează resursele acvatice vii, aducându-le la suprafaţa apei, unde pot fi uşor pescuite.

Capitolul IX

Regimul juridic al substanţelor şi preparatelor periculoase, deşeurilor, îngrăşămintelor chimice, produselor de protecţie a plantelor

1.Regimul juridic al substanţelor şi preparatelor periculoase

Ordonanţa privind protecţia mediului Regimul juridic al substanţelor şi preparatelor periculoase este reglementat în Capitolul III, art. 24-28, Legea nr. 360/2003, modificată, precum şi în alte legi speciale.

Prevederile Legi nr. 360/2003 se referă la:

a) evaluarea şi controlul riscului pe care substanţele şi preparatele chimice periculoase îl reprezintă pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediu;

b) restricţii privind introducerea pe piaţă şi utilizarea anumitor substanţe şi preparate chimice periculoase;

c) controlul importului şi exportului anumitor substanţe şi preparate chimice periculoase;

d) substanţele care epuizează stratul de ozon;

e) introducerea pe piaţă a biocidelor;

f) aplicarea principiilor bunei practici de laborator (B.P.L.) (art.3).

Datorită impactului negativ care îl au asupra mediului substanţelor şi preparatelor periculoase sunt supuse unui regim special de reglementare şi gestionare în ceea ce priveşte fabricarea, introducerea pe piaţă, utilizarea, depozitarea temporară sau definitivă, transportul intern, manipularea, eliminarea, precum şi introducerea şi scoaterea din ţară.

În vederea supravegherii eficiente a regimului acestora, a protejării sănătăţii populaţiei şi a mediului transportul internaţional şi tranzitul substanţelor şi preparatelor periculoase se realizează conform acordurilor şi convenţiilor privind transportul internaţional al mărfurilor periculoase, la care România este parte.

De asemenea, importul şi exportul substanţelor şi preparatelor periculoase restricţionate sau interzise la utilizare de către anumite state sau de către România se realizează în conformitate cu prevederile acordurilor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte. Substanţele şi preparatele chimice periculoase care sunt restricţionate la introducerea pe piaţă şi la utilizare se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. Producătorii,

importatorii, distribuitorii şi utilizatorii sunt obligaţi să respecte toate restricţiile privind introducerea pe piaţă şi utilizarea substanţelor şi a preparatelor chimice periculoase prevăzute în actele normative specifice acestui domeniu.

La baza activităţilor ce implică substanţe şi preparate chimice periculoase stau următoarele principii:

a) principiul precauţiei în gestionarea substanţelor şi a preparatelor chimice periculoase, în vederea prevenirii pagubelor faţă de sănătatea populaţiei şi de mediu;

b) principiul transparenţei faţă de consumatori, asigurându-se accesul la informaţii privind efectele negative pe care le pot genera substanţele şi preparatele chimice periculoase;

c) principiul securităţii operaţiunilor de gestionare a substanţelor şi preparatelor chimice periculoase.

Ordonanţa privind protecţia mediului prevede că autoritatea publică centrală şi autorităţile publice teritoriale pentru protecţia mediului, precum şi alte autorităţi publice abilitate prin lege, după caz, controlează respectarea reglementărilor privind regimul substanţelor şi preparatelor periculoase.

Autoritatea vamală convoacă autorităţile competente în domeniul substanţelor şi preparatelor periculoase, în conformitate cu prevederile legale în vigoare în vederea efectuării controlului importului, exportului şi tranzitului substanţelor şi preparatelor periculoase în vamă.

Persoanele fizice şi juridice care gestionează substanţe şi preparate periculoase au următoarele obligaţii:

a) să respecte prevederile privind fabricarea,introducerea pe piaţă, utilizarea şi alte activităţi prevăzute de lege a substanţele şi preparatele periculoase;

b) să ţină evidenţă strictă - cantitate, caracteristici, mijloace de asigurare - a substanţelor şi preparatelor periculoase, inclusiv a recipientelor şi ambalajelor acestora, care intră în sfera lor de activitate, şi să furnizeze informaţiile şi datele cerute de autorităţile competente conform legislaţiei specifice în vigoare;

c) să elimine, în condiţii de siguranţă pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediu, substanţele şi preparatele periculoase care au devenit deşeuri şi sunt reglementate în conformitate cu legislaţia specifică.

d) să identifice şi să prevină riscurile pe care substanţele şi preparatele periculoase le pot reprezenta pentru sănătatea populaţiei şi să anunţe iminenţa unor descărcări neprevăzute sau accidente autorităţilor pentru protecţia mediului şi de apărare civilă (art. 28 din ordonanţă).

Şi Legea nr. 360/2003 stabileşte atribuţii, răspunderi şi obligaţii în sarcina celor care desfăşoară activităţi cu asemenea substanţe.

Producătorii şi importatorii au, în principal, următoarele atribuţii şi răspunderi:

a) se documentează şi/sau efectuează testări privind proprietăţile substanţelor şi preparatelor chimice periculoase existente, în vederea evaluării riscului pe care aceste substanţe îl reprezintă pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediu;

b) clasifică, etichetează şi ambalează substanţele şi preparatele chimice periculoase existente, în conformitate cu prevederile actelor normative specifice care reglementează aceste activităţi;

c) furnizează Ministerului Agriculturii, Ministerul Mediului, Ministerului Sănătăţii şi Agenţiei Naţionale pentru Substanţe şi Preparate Chimice Periculoase toate informaţiile despre proprietăţile substanţelor şi preparatelor chimice periculoase care pot pune în pericol sănătatea populaţiei şi mediul.

Producătorii şi importatorii care introduc pe piaţă substanţe şi preparate chimice periculoase, restricţionate la producere şi utilizare în conformitate cu prevederile actelor normative specifice, au următoarele obligaţii:

a) să nu producă sau să nu importe, în vederea introducerii pe piaţă şi a utilizării, substanţele şi preparatele chimice periculoase interzise pe baza actelor normative specifice;

b) să nu producă substanţe şi preparate chimice periculoase, ale căror introducere pe piaţă şi utilizare sunt restricţionate, decât pentru acele utilizări pentru care sunt prevăzute condiţiile de restricţionare în actele normative specifice.

Toţi utilizatorii au obligaţia să folosească substanţele şi preparatele chimice periculoase restricţionate la utilizare numai cu respectarea condiţiilor de restricţionare stabilite de actele normative specifice. Producătorii, distribuitorii, utilizatorii, importatorii şi exportatorii care desfăşoară activităţi cu substanţe şi preparate toxice şi foarte toxice sunt obligaţi să ia măsurile corespunzătoare pentru asigurarea şi protejarea sănătăţii oamenilor, animalelor şi a mediului, precum şi pentru prevenirea oricăror sustrageri de astfel de substanţe şi preparate ori deturnarea acestora din circuitul legal.

Producătorii, distribuitorii, utilizatorii, importatorii şi exportatorii sunt obligaţi să furnizeze inspectoratului teritorial de muncă pe raza căruia îşi desfăşoară activitatea, înainte de începerea acesteia, lista cu substanţele şi preparatele chimice periculoase pe care le vor deţine, cu precizarea categoriei din care fac parte, care pot pune în pericol sănătatea angajaţilor în mediul de muncă.

Controlul ce are ca obiect respectarea prevederilor legale privind regimul substanţelor şi preparatelor chimice periculoase se face de către personalul împuternicit din cadrul Ministerului Mediului, Ministerului Sănătăţii, Ministerului Munci şi Solidarităţii Sociale, Ministerului Internelor şi Reformei în Administraţie şi al Agenţiei Naţionale pentru Substanţe

şi Preparate Chimice Periculoase, inclusiv de personalul împuternicit din cadrul structurilor teritoriale ale acestora.

Producerea, deţinerea sau orice operaţiune privind circulaţia substanţelor şi preparatelor toxice şi foarte toxice fără drept constituie infracţiune şi se pedepseşte conform Codului penal.

Constituie contravenţii următoarele fapte ale persoanelor fizice sau juridice care desfăşoară activităţi în domeniul substanţelor şi preparatelor chimice periculoase:

a) furnizarea de către producători, importatori, distribuitori şi utilizatori a unor date nereale sau incomplete despre substanţele şi preparatele chimice periculoase care sunt avute în vedere pentru evaluarea riscului pe care acestea îl reprezintă pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediu sau a căror introducere pe piaţă ori utilizare este interzisă sau restricţionată;

b) netransmiterea sau transmiterea cu întârziere de către producători, distribuitori şi utilizatori a datelor necesare pentru evaluarea riscului pe care substanţele şi preparatele chimice periculoase îl reprezintă pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediu;

c) împiedicarea accesului personalului împuternicit în spaţiile de lucru sau de desfăşurare a operaţiunilor cu substanţe şi preparate toxice şi foarte toxice ori refuzul de a pune la dispoziţie organelor de control datele şi documentele solicitate, referitoare la operaţiunile cu acestea.

2. Regimul juridic al deşeurilor

Ordonanţa privind protecţia mediului defineşte deşeul ca fiind orice substanţă, preparat sau orice obiect din categoriile stabilite de legislaţia specifică privind regimul deşeurilor, pe care deţinătorul le aruncă, are intenţia sau are obligaţia de ale arunca. În continuare deşeu reciclabil este definit ca fiind deşeul care poate constitui materie primă într-un proces de producţie pentru obţinerea produsului iniţial sau pentru alte scopuri. Prin deşeuri periculoase în sensul Ordonanţei se înţelege deşeurile încadrate generic, conform legislaţiei specifice privind regimul deşeurilor, în aceste tipuri sau categorii de deşeuri şi care au cel puţin un constituent sau o proprietate care face ca acestea să fie periculoase.

Convenţia de la Basel din 1989 prevede în articolul 2 că prin “deşeuri” se înţeleg “substanţe sau obiecte care sunt eliminate sau urmează a fi eliminate sau este necesar să fie eliminate în conformitate cu legislaţia naţională”.

Totodată, Convenţia prevede categoriile de deşeuri considerate periculoase ce urmează a fi supuse controlului în cazul transportului peste frontieră, cum sunt: cele de natură chimică, provenite din spitale, deşeuri petroliere, din producţia farmaceutică, de natură explozivă etc.

Prin lege s-a prevăzut obligaţia ca gestionarea deşeurilor se efectuează în condiţii de protecţie a sănătăţii populaţiei şi a mediului, încât:

a) să nu prezinte riscuri pentru apă, aer, sol, faună sau vegetaţie;

b) să nu producă poluare fonică sau miros neplăcut;

c) să nu afecteze peisajele sau zonele protejat ori /zonele de interes special.

Se interzice abandonarea, aruncarea sau eliminarea necontrolată a deşeurilor.

Evident, controlul gestionării deşeurilor revine autorităţilor publice competente pentru protecţia mediului şi celorlalte autorităţi cu competenţe stabilite de legislaţia în vigoare. Este interzisă operaţiunea de introducerea pe teritoriul României a deşeurilor de orice natură, în scopul eliminării acestora, iar introducerea pe teritoriul României a deşeurilor, în scopul recuperării, se realizează numai pe baza reglementărilor specifice în domeniu, cu aprobarea Guvernului, în conformitate cu prevederile Tratatului privind aderarea României la Uniunea Europeană, ratificat prin Legea nr. 157/2005. Valorificarea deşeurilor se realizează numai în instalaţii, prin procese sau activităţi autorizate de autorităţile publice competente. Tranzitul şi exportul de deşeuri de orice natură se realizează în conformitate cu acordurile şi convenţiile la care România este parte şi cu legislaţia naţională specifică în domeniu. Transportul intern al deşeurilor periculoase se realizează în conformitate cu prevederile legale specifice, iar transportul internaţional şi tranzitul deşeurilor periculoase se realizează în conformitate cu prevederile acordurilor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte.

Regimul juridic al deşeurilor este reglementat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.78/2000, modificată şi completată ulterior. Dispoziţiile acesteia nu se aplică efluenţilor gazoşi emişi în atmosferă, precum şi următoarelor categorii de deşeuri, în măsura în care acestea se supun unor reglementări speciale:

a) deşeurilor radioactive;

b) deşeurilor rezultate din prospectări, extracţie, tratare şi depozitare a resurselor minerale şi celor rezultate din exploatări în cariere;

c) cadavrelor de animale şi materiilor fecale sau altor substanţe naturale nepericuloase utilizate în agricultură;

d) apelor uzate, cu excepţia deşeurilor lichide;

e) explozibililor expiraţi.

În art. 3 din Ordonanţă se prevede că principalele obiective prioritare ale gestionării deşeurilor sunt:

a) prevenirea sau reducerea producerii de deşeuri şi a gradului de periculozitate al acestora prin:

b) reutilizarea, valorificarea deşeurilor prin reciclare, recuperare sau orice alt proces prin care se obţin materii prime secundare ori utilizarea deşeurilor ca sursă de energie.

Persoanele fizice sau juridice care desfăşoară operaţiile cu deşeuri periculoase au obligaţia, în condiţiile legii să solicite şi să obţină autorizaţiei/autorizaţiei integrate de mediu de la autoritatea competentă pentru protecţia mediului. În desfăşurarea activităţilor legate de deşeuri acestea sunt obligate să se supună controlului, ce constă în inspecţiile periodice ale autorităţii publice pentru protecţia mediului în a căror rază teritorială îşi desfăşoară activitatea.

Primarii unităţilor administrativ-teritoriale şi persoanele autorizate de aceştia vor controla:

- generarea, colectarea, stocarea, transportul şi tratarea deşeurilor menajere şi de construcţie şi implementarea planului de gestiune a acestora;

- eliminarea deşeurilor de producţie şi a celor periculoase şi implementarea planului local de gestiune a acestora;

- facilităţile şi instalaţiile pentru stocarea şi neutralizarea deşeurilor menajere şi de construcţie şi cele pentru eliminarea deşeurilor industriale şi periculoase.

Deţinătorii, producătorii şi transportatorii de deşeuri au o serie de obligaţii, cum ar fi:

- să predea deşeurile, pe bază de contract, unor colectori sau unor operatori care desfăşoară operaţiuni cuprinse în anexa nr. II A ori nr. II B din Ordonanţă sau să asigure valorificarea ori eliminarea deşeurilor prin mijloace proprii;

- să desemneze o persoană, din rândul angajaţilor proprii, care să urmărească şi să asigure îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege în sarcina deţinătorilor/producătorilor de deşeuri;

- să permită accesul autorităţilor de inspecţie şi control la metodele, tehnologiile şi instalaţiile pentru tratarea, valorificarea şi eliminarea deşeurilor tehnologice, precum şi la documentele care se referă la deşeuri;

- să prevadă şi să realizeze măsurile care trebuie să fie luate după încheierea activităţilor şi închiderea amplasamentelor;

- să nu amestece diferitele categorii de deşeuri periculoase sau deşeuri periculoase cu deşeuri nepericuloase;

- să separe deşeurile, în vederea valorificării sau eliminării acestora ş.a.

Încălcarea dispoziţiilor prezentei Ordonanţe atrage răspunderea contravenţională sau penală după caz. Astfel, constituie contravenţii următoarele fapte:

a) abandonarea deşeurilor şi a ambalajelor pe spaţiile verzi, căile de comunicaţie, în locuri publice sau în alte locuri nepermise;

b) nerespectarea prevederilor planurilor de gestionare a deşeurilor;

c) necontractarea cu unităţi specializate a colectării, reutilizării, reciclării, transportului şi eliminării deşeurilor, în situaţia în care aceste activităţi nu se pot executa prin mijloace proprii;

d) transportul şi eliminarea deşeurilor fără asigurarea măsurilor de protecţie a sănătăţii populaţiei şi a mediului;

e) acceptarea la depozitare a deşeurilor nepericuloase şi periculoase, fără a fi supuse unor operaţiuni de tratare;

f) refuzul furnizării datelor necesare elaborării planurilor privind gestionarea deşeurilor, conform prevederilor legale;

g) lipsa unei evidenţe stricte a producerii, transportului, valorificării şi eliminării deşeurilor.

Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii se poate face plângere la instanţa competentă, în termen de 15 zile de la data comunicării procesului-verbal de contravenţie.

Constituie infracţiune şi se sancţionează cu închisoare de la 1 la 5 ani următoarele fapte:

a) importul de aparate, instalaţii, echipamente, utilaje, substanţe şi produse folosite şi uzate, din categoria deşeurilor interzise la import;

b) neluarea sau nerespectarea măsurilor obligatorii în desfăşurarea activităţilor de colectare, tratare, transport, valorificare şi eliminare a deşeurilor periculoase;

c) comercializarea, abandonarea şi/sau neasigurarea încărcăturii deşeurilor pe durata şi pe parcursul tranzitării teritoriului României;

d) refuzul de returnare în ţara de origine a deşeurilor introduse în ţară în alte scopuri decât cel al eliminării şi pentru care s-a dispus măsura returnării de către autoritatea competentă;

e) introducerea în ţară a deşeurilor în scopul eliminării şi/sau neutilizarea acestora în scopul pentru care au fost introduse;

f) acceptarea de către operatorii de depozite/incineratoare, în vederea eliminării, a deşeurilor introduse ilegal în ţară şi/sau a deşeurilor introduse în ţară în alte scopuri decât cel al eliminării şi care nu au putut fi utilizate în scopul pentru care au fost introduse.


Constatarea şi cercetarea infracţiunilor se fac din oficiu de organele de urmărire penală, conform competenţelor legale.

2.1. Regimul juridic al deşeurilor reciclabile

Sediul materiei îl constituie Ordonanţă de urgenţă nr. 16 din 26 ianuarie 2001, republicată, privind gestionarea deşeurilor industriale reciclabile. Şi scopul prezentei ordonanţe de urgenţă este tot acela al gestionării eficiente a deşeurilor industriale reciclabile în condiţii de protecţie a mediului şi a sănătăţii populaţiei. Principiile care stau la baza gestionării grupelor de deşeuri industriale reciclabile care fac obiectul acestei ordonanţe sunt următoarele:

a) principiul utilizării numai a acelor procedee de gestionare a deşeurilor industriale reciclabile care nu constituie un risc pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediul înconjurător;

b) principiul "poluatorul plăteşte";

c) principiul "responsabilităţii producătorului";

d) principiul utilizării celor mai bune tehnici disponibile, fără antrenarea unor costuri excesive (art. 4).

Deţinătorii de deşeuri industriale reciclabile, persoane juridice, sunt obligaţi să asigure strângerea, sortarea şi depozitarea temporară a acestora, cu respectarea normelor de protecţie a mediului şi a sănătăţii populaţiei, precum şi reintroducerea lor în circuitul productiv prin:

a) reutilizarea în propriile procese de producţie;

b) valorificarea, cu respectarea prevederilor ordonanţei şi comercializarea materiilor prime secundare şi, respectiv, a produselor reutilizabile obţinute prin reciclare;

c) predarea către agenţii economici specializaţi, autorizaţi pentru valorificare, a deşeurilor industriale reciclabile, pe baza documentelor de provenienţă (art.6).

Deţinătorii de deşeuri industriale reciclabile, persoane fizice, sunt obligaţi:

a) să nu depoziteze şi să nu abandoneze deşeurile industriale reciclabile în condiţii care contravin normelor de protecţie a mediului şi a sănătăţii populaţiei;

b) să depună separat deşeurile industriale reciclabile acolo unde există recipiente sau incinte special destinate acestui scop (art.7).

Agenţii economici care realizează activităţi de colectare a deşeurilor industriale reciclabile de la persoane fizice îşi pot desfăşura activitatea numai în baza autorizaţiei de colectare emisă de prefectura judeţului, cu avizul primăriei comunei, oraşului sau municipiului în care îşi desfăşoară activitatea agentul economic respectiv, pe baza dovezii că deţine spaţiul şi dotările corespunzătoare necesare pentru depozitarea deşeurilor colectate şi pe baza autorizaţiei de mediu emisă de autoritatea teritorială pentru protecţia mediului.

Agenţii economici specializaţi, definiţi conform art. 7 alin. (3) din O.U.G. nr. 16/2001, precum şi deţinătorii de deşeuri industriale, care realizează operaţiuni de valorificare a deşeurilor industriale reciclabile, pot desfăşura această activitate numai pe bază de autorizaţie de valorificare emisă de Comisia Naţională pentru Reciclarea Materialelor, aflată în subordinea Ministerului Industriei şi Resurselor.

Agenţii economici specializaţi în activităţi de valorificare a deşeurilor industriale reciclabile sunt obligaţi să livreze materiile prime secundare sau produsele reutilizabile obţinute, numai însoţite de documente de certificare a calităţii sau de certificate de garanţie, după caz, conform reglementărilor în vigoare.

2.2 Transportul peste frontieră a deşeurilor şi mărfurilor periculoase

Având în vedere ameninţarea crescândă pentru sănătate şi mediu a producerii şi transportului în afara frontierelor a deşeurilor periculoase, statele trebuie să ia măsuri necesare pentru ca gospodărirea reziduurilor să fie în concordanţă cu protecţia mediului şi a sănătăţii.

Conform prevederilor Convenţiei de la Basel privind controlul transportului peste frontieră al deşeurilor periculoase şi al eliminării acestuia, la care România a aderat prin Legea nr. 6 din 25 ianuarie1991, statele care au ratificat Convenţia sunt obligate să informeze părţile în legătură cu hotărârea lor de a interzice importul de deşeuri periculoase sau alte deşeuri. Părţile vor interzice sau nu vor permite exportul de deşeuri periculoase sau de alte reziduuri, dacă statul importator nu-şi va da consimţământul în scris pentru importul acestor deşeuri. De asemenea, părţile nu vor autoriza exportul de deşeuri periculoase către un stat care nu este parte la Convenţie sau importul de astfel de deşeuri dintr-un stat care nu este parte.

Transportul peste frontieră va fi autorizat de părţi numai dacă: statul exportator nu are capacitatea tehnică şi instalaţiile necesare pentru eliminarea deşeurilor într-un mod eficient şi raţional din punct de vedere ecologic; deşeurile respective sunt solicitate ca materii prime pentru reciclare sau recuperare în industrie în statele importatoare.

Pentru ca transportul peste frontiere între părţi să aibă loc, trebuie ca statul exportator să informeze sau să ceară ca producătorul sau firma exportatoare să informeze în scris autorităţile competente ale statelor prin care deşeurile periculoase urmează să fie transportate.

Fiecărui stat implicat i se va trimite câte o notificare. Statul importator va răspunde, în scris, acceptând transportul, cu sau fără condiţii. O copie a răspunsului final al statului importator va fi trimisă autorităţilor competente din statele interesate, care sunt părţi la Convenţie.

În cazul în care un transport de deşeuri periculoase nu se poate realiza în condiţiile prevăzute în contract, statul importator va asigura întoarcerea deşeurilor respective în statul

exportator dacă nu se pot găsi soluţii pentru evacuarea lor, în termen de 90 de zile de la data când statul importator a informat statul exportator.

Controlul gospodăririi deşeurilor de orice fel revine autorităţilor pentru protecţia mediului şi celorlalte autorităţi competente, potrivit legii.

Autorităţile administraţiei publice, persoanele fizice sau juridice au următoarele obligaţii în domeniu: să ţină evidenţa strictă a deşeurilor periculoase, inclusiv recipienţii şi ambalajele acestora care intră în sfera lor de activitate şi să furnizeze lunar autorităţilor competente pentru protecţia mediului datele necesare; să ceară acordul şi/sau autorizaţia de mediu; să depoziteze deşeurile menajere, industriale, agricole sau altele, numai pe suprafeţele autorizate în acest scop; să utilizeze, în cazul incinerării deşeurilor, numai instalaţii omologate de către autorităţile pentru protecţia mediului şi sănătate; să amenajeze, conform competenţelor atribuite prin lege, depozite şi deşeuri; să respecte condiţiile de refacere a cadrului natural în zonele de depozitare prevăzute în acordul şi/sau autorizaţia de mediu şi să garanteze, cu mijloace financiare pentru aceasta; să recupereze deşeurile refolosibile şi să le revalorifice prin unităţi specializate; să folosească pe terenurile agricole numai deşeuri autorizate de autorităţile competente pentru protecţia mediului, sănătate şi agricultură; să depoziteze în mediul subteran deşeuri numai în cazul în care deţin acordul şi/sau autorizaţia de mediu.

În privinţa transportului peste frontieră a mărfurilor periculoase, România a aderat, prin Legea nr. 31/17.05.199438 la Acordul European referitor la transportul rutier internaţional al mărfurilor periculoase, încheiat la Geneva la 30.09.1957.

Potrivit art. 1 lit. “b” din Acord, prin mărfuri periculoase se înţeleg substanţele şi obiectele al căror transport rutier internaţional se interzice prin anexele “A” şi “B” sau nu este autorizat decât în anumite condiţii.

Fiecare parte contractantă îşi păstrează dreptul de a reglementa sau interzice, din alte motive decât cele de securitate, pe parcursul drumului, intrarea pe teritoriul său a mărfurilor periculoase (art. 4 pct. 1). Părţile contractante îşi păstrează dreptul de a conveni prin acorduri speciale bilaterale sau multilaterale ca anumite mărfuri periculoase, al căror transport internaţional este interzis prin Acord, să poată, în anumite condiţii, face obiectul transporturilor internaţionale pe teritoriile lor sau ca mărfurile periculoase al căror transport este autorizat de Acord în condiţiile determinate să poată face obiectul transporturilor internaţionale pe teritoriile lor în condiţii mai puţin riguroase decât cele impuse de anexele la Acord (art. 4 pct. 3).

Nerespectarea regimului de import al substanţelor şi deşeurilor toxice şi periculoase atrage răspunderea contravenţională, civilă sau penală, după caz, a persoanelor vinovate.

Pentru sancţionarea abaterilor de la normele de protecţia mediului, Codul penal, în art. 3022 incriminează nerespectarea dispoziţiilor legale privind importul de deşeuri şi stabileşte că: 38 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136/31.05.1994.

“Efectuarea oricăror operaţiuni de import de deşeuri ori reziduuri de orice natură sau de alte mărfuri periculoase pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediu, precum şi introducerea, în orice mod, sau tranzitarea acestora pe teritoriul ţării, fără respectarea dispoziţiilor legale se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani. Tentativa se pedepseşte. Infracţiunea cunoaşte şi două forme agravante şi anume: atunci când faptele au pus în pericol sănătatea sau integritatea corporală a unui număr mare de persoane, ori au cauzat o pagubă materială importantă, pedeapsa prevăzută este închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi. A doua formă agravantă există atunci când faptele au cauzat moartea uneia sau mai multor persoane ori pagube importante economiei naţionale, sancţiunea fiind în acest caz închisoarea de la 7 la 20 ani şi interzicerea unor drepturi.

3. Regimul juridic al substanţelor explozive

Sediul materiei privind reglementarea activităţilor de preparare, producere, experimentare, deţinere, tranzitare pe teritoriul ţării, transmitere sub orice formă, transport, depozitare, mânuire şi folosire de către persoanele fizice şi juridice a materialelor explozive îl constituie Legea nr. 126/27.12.199539, modificată. Această lege nu se aplică armelor, muniţiilor şi explozivilor nucleari.

În sensul legii menţionate mai sus, prin materiale explozive se înţeleg explozivii propriu-zişi, amestecurile explozive, pirotehnice şi simple, mijloacele de iniţiere, cele auxiliare de aprindere, precum şi orice alte substanţe şi amestecuri de substanţe destinate să dea naştere la reacţii chimice, cu degajare de căldură şi gaze la temperatură ridicată.

Prin deţinător de materii explozive, se înţelege orice persoană juridică sau fizică în posesia sau detenţia căreia se află, licit, astfel de materii.

Persoanele fizice nu au dreptul să deţină, să utilizeze, să transporte, să depoziteze, să experimenteze ori să mânuiască materii explozive, dacă nu au fost autorizate şi înregistrate conform legii, cu excepţia pulberii necesare confecţionării cartuşelor pentru arme de vânătoare, dacă nu fac dovada calităţii de artificier ori de personal special instruit şi nu reprezintă o persoană juridică autorizată şi înregistrată conform legii (art.7).

Activitatea de producere de materii explozive şi orice operaţiune de import-export cu acestea sunt permise numai persoanelor fizice şi juridice care sunt înregistrate şi au autorizaţie din partea inspectoratului de stat pentru protecţia mediului şi a inspectoratului de poliţie al judeţului sau Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti.

Autorizaţiile eliberate se vizează anual de către autorităţile emitente. Acestea pot fi retrase sau suspendate de către organele emitente, în cazul încălcărilor procedurilor legale ce au stata la baza emiterii lor. Retragerea autorizaţiei duce la încetarea dreptului acordat 39 Legea nr. 126/1995 privind regimul materialelor explozive, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 298/28.12.1995.

persoanelor de a prepara, produce, deţine, transporta şi folosi materii explozive. În momentul încetării activităţii persoana respectivă este obligată să predea în termen de 15 zile autorizaţia organului care a emis-o.

Legea cuprinde şi dispoziţii speciale cu privire la condiţiile de depozitare şi transport a materialelor explozive. În acest sens se interzice autorizarea producerii preparării, experimentării sau depozitării materialelor explozive în clădiri cu locuinţe. Depozitele construite şi amenajate în condiţiile prevăzute de lege, pot funcţiona numai după obţinerea în prealabil a autorizaţiei emisă de organele amintite mai sus.

Transportul şi mânuirea materialelor explozive, cu excepţia celor artizanale şi distractive, se fac numai cu mijloace special amenajate, sub supravegherea artificierilor autorizaţi şi cu personal special instruit pentru astfel de operaţiuni, fiind interzise, pe timpul nopţii, încărcarea transportul, descărcarea, depozitarea şi distrugerea materialelor explozive.

Vânzarea de materii explozive, cu excepţia obiectelor artizanale şi de distracţie, se face numai după înscrierea în registrul de evidenţă a depozitului, a numelui cumpărătorului, a autorizaţiei din care rezultă că are dreptul să deţină, să folosească sau să facă operaţiuni cu astfel de materii şi cantitatea comercializată.

Controlul operaţiunilor cu materii explozive se realizează de către organele Ministerului de Interne, de inspectorii de specialitate di cadrul inspectoratelor teritoriale pentru protecţia mediului, Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale, precum şi de persoanele desemnate special de conducerile unităţilor care folosesc materii explozive.

Producerea, experimentarea, prelucrarea, deţinerea, transportul, folosirea sau orice altă operaţiune cu materii explozive, efectuată fără drept, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Textul art. 280 alin. 6 din Codul penal incriminează ca infracţiune ameninţarea adresată unui stat, unei organizaţii internaţionale sau unei persoane fizice sau juridice cu folosirea materialelor explozive, în scopul de a provoca vătămarea corporală sau moartea unor persoane ori pagube materiale. Sancţiunea aplicabilă este închisoare de la 3 la 12 ani. În cazul când ameninţarea cu folosirea materialelor explozive este condiţionată de îndeplinirea sau neîndeplinirea unui act sau când prin ameninţarea sub orice formă se pretinde a se da ori a se preda materiale explozive, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

4. Regimul îngrăşămintelor chimice şi al produselor de

protecţie a plantelor

Regimul îngrăşămintelor chimice şi al produselor de protecţie a plantelor este reglementat de Ordonanţa privind protecţia mediului în Capitolul V art. 34-38 şi în

Ordonanţa Guvernului nr. 4/1995 privind fabricarea, comercializarea şi utilizarea produselor de uz fitosanitar40, pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor în agricultură şi silvicultură.

Legiuitorul a prevăzut expres în art. 34 din Ordonanţa privind protecţia mediului că îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a plantelor sunt supuse unui regim special de reglementare stabilit prin legislaţie specifică în domeniul chimicalelor.

Tot în această ordonanţă s-a stabilit că, autorităţile publice centrale competente conform legislaţiei specifice din domeniul chimicalelor, în colaborare cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, au următoarele obligaţii:

a) să reglementeze regimul îngrăşămintelor chimice şi al produselor de protecţie a plantelor;

b) să organizeze, la nivel teritorial, reţeaua de laboratoare pentru controlul calităţii îngrăşămintelor chimice şi al produselor de protecţie a plantelor;

c) să verifice, prin reţeaua de laboratoare, concentraţiile reziduurilor de produse de protecţie a plantelor în sol, recolte, furaje, produse agroalimentare vegetale şi animale.

Rolul autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului este acela ca împreună cu autorităţile publice centrale pentru agricultură, silvicultură, sănătate şi cele din domeniul transporturilor sau serviciile descentralizate ale acestora, după caz, să supravegheze şi să controleze aplicarea reglementărilor privind îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a plantelor, astfel încât să se evite poluarea mediului de către acestea.

Şi în sarcina persoanelor juridice care produc, stochează, comercializează şi/sau utilizează îngrăşăminte chimice şi produse de protecţie a plantelor, legiuitorul a stabilit următoarele obligaţii:

a) să producă, stocheze, comercializeze şi să utilizeze produse de protecţia plantelor numai cu respectarea prevederilor legale în vigoare;

b) să nu folosească îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a plantelor în zonele sau pe suprafeţele unde sunt instituite măsuri speciale de protecţie;

c) să administreze produse de protecţie a plantelor cu mijloace aviatice, numai cu avizul autorităţilor competente pentru protecţia mediului, autorităţilor competente în domeniul sanitar şi al comisiilor judeţene de bază meliferă şi stupărit pastoral, potrivit reglementărilor în vigoare, după o prealabilă înştiinţare prin mass-media;

d) să aplice, în perioada înfloririi plantelor a căror polenizare se face prin insecte, numai acele tratamente cu produse de protecţie a plantelor care sunt selective faţă de insectele polenizatoare;

40 Sintagma uz fitosanitar a fost înlocuită cu sintagma de protecţie a plantelor, prin Ordonanţa Guvernului nr. 4/2007.

e) să livreze, să manipuleze, să transporte şi să comercializeze îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a plantelor ambalate cu inscripţii de identificare, avertizare, prescripţii de siguranţă şi folosire, în condiţii în care să nu provoace contaminarea mijloacelor de transport şi/sau a mediului, după caz;

f) să stocheze temporar îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a plantelor numai ambalate şi în locuri protejate, bine aerisite (art.38).

În continuare în acest articol se prevede că persoanele juridice interesate în fabricarea şi/sau plasarea pe piaţă a produselor de protecţia plantelor şi îngrăşămintelor chimice au obligaţia să solicite şi să obţină, în cazul în care legislaţia specifică prevede aceasta, avizul de mediu pentru produse de protecţie a plantelor, respectiv pentru autorizarea îngrăşămintelor chimice, în vederea producerii, comercializării şi utilizării acestora în agricultură şi silvicultură.

În ceea ce priveşte obligaţiile persoanelor fizice, acestea au în condiţiile legii obligaţiile prevăzute mai sus la lit. b – f.

Conform prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 4/1995, îngrăşămintele chimice, pesticidele şi alte produse folosite în profilaxia fitosanitară, sanitar umană şi veterinară se produc numai prin tehnologii şi biotehnologii autorizate.

Pentru a preîntâmpina scăderea productivităţii solului ca urmare a chimizării, se recomandă asocierea îngrăşămintelor minerale cu cele organice sau alterarea administrării lor, astfel ca îngrăşămintele organice să fie administrate cel puţin o dată la 3 - 4 ani.

Chimizarea în exces şi unilaterală tulbură echilibrul ecologic din sol, afectând procesul de conversie, ceea ce duce la scăderea potenţialului productiv. O altă consecinţă negativă a procesului chimizării abuzive este acumularea în sol şi în apa freatică a unor elemente minerale, cum sunt nitraţii, în concentraţii dăunătoare.

Folosirea în concentraţii tot mai mari a îngrăşămintelor azotoase a avut drept urmare creşterea acestora în ţesuturile vegetale (de exemplu: salata şi spanacul acumulează în mod avid azotaţii).

Utilizate timp îndelungat, îngrăşămintele chimice pot opri reciclarea substanţelor organice din solurile cultivate, ameninţând grav fertilitatea lor.

Şi folosirea pesticidelor sau a altor substanţe chimice nocive de către producătorii agricoli trebuie făcută numai sub supravegherea organelor de specialitate, deoarece au un spectru de toxicitate foarte larg, afectează tot ce înseamnă viaţă şi produc influenţe nefaste asupra omului.

În vederea evitării producerii unor riscuri ecologice, ca urmare a fabricării, utilizării şi comercializării îngrăşămintelor chimice şi a produselor de uz fitosanitar, în agricultură şi silvicultură, legislaţia în vigoare consacră o serie de principii în acest domeniu.

Pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor în agricultură şi silvicultură, se comercializează numai produse pentru protecţia plantelor omologate de către Comisia Interministerială de Omologare a Produselor de uz Fitosanitar, la solicitarea agenţilor economici români şi a firmelor străine interesate.

Produsele de uz fitosanitar pot fi utilizate numai în scopurile pentru care au fost omologate şi numai în conformitate cu instrucţiunile de utilizare, cu normele şi recomandările prevăzute în tehnologiile aprobate în comun de către Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Durabile şi Ministerul Mediului.

Fabricarea, ambalarea şi reambalarea produselor de uz fitosanitar, în scopul prezentării şi comercializării, precum şi importul şi distribuirea acestora la utilizatori sunt permise numai agenţilor economici persoane juridice, constituiţi şi autorizaţi în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare.

Fabricarea unor produse pentru protecţia plantelor pentru export, care nu sunt omologate pentru utilizare pe teritoriul României, se poate face numai în baza unei autorizaţii speciale, eliberată în comun de Ministerul Sănătăţii şi Familiei şi Ministerul Mediului.

Importul produselor de uz fitosanitar este permis numai persoanelor juridice din sectorul public sau privat, sub regim de licenţe, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

Îngrăşămintele chimice şi pesticidele trebuie să fie ambalate cu inscripţii de identificare, avertizare, prescripţii de siguranţă şi folosire, în condiţii în care să nu se provoace contaminarea mijloacelor de transport şi a mediului.

Producătorii agricoli şi prestatorii de servicii fitosanitare sunt obligaţi să returneze furnizorilor toate ambalajele recuperabile, în condiţiile stabilite cu furnizorii, iar aceştia sunt obligaţi să le reprimească, în vederea recuperării.

În scopul reducerii riscului de impact asupra sănătăţii oamenilor, animalelor şi a mediului înconjurător, sunt interzise41:

- aplicarea cu mijloace avio a produselor de uz fitosanitar din grupele I şi II de toxicitate în agricultură şi silvicultură;

- aplicarea tratamentelor la plantele melifere, cât şi la cele care realizează polenizarea cu ajutorul albinelor, cu produse toxice pentru albine, în perioada înfloritului;

- vânzarea şi punerea în consum a produselor agricole recoltate fără respectarea timpului de pauză stabilit de autorităţile competente sau cu reziduuri de produse de uz fitosanitar, peste limitele maxime admise;

- efectuarea de tratamente cu produse fitosanitare interzise în zonele de protecţie a apelor, de protecţie sanitară şi ecologică, precum şi în alte zone protejate, stabilite de autorităţile competente;

- utilizarea oricărui produs fitosanitar în alte scopuri decât cele pentru care a fost omologat;

41 Art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 4/1995 privind fabricarea, comercializarea şi utilizarea produselor de uz fitosanitar pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor în agricultură şi silvicultură aprobată prin Legea nr. 35/1995.

- efectuarea de tratamente cu produse ale căror reziduuri se acumulează peste limitele maxime admise în soluri, în ape, în furaje şi în produsele agroalimentare ş.a.

Totodată se interzice crearea de stocuri de produse de uz fitosanitar peste nevoile de utilizare. În acest scop, deţinătorii acestor produse au obligaţia de a asigura folosirea sau redistribuirea lor la alţi utilizatori, în limitele termenelor de valabilitate.

5. Regimul organismelor modificate genetic, obţinute

prin tehnicile biotehnologiei moderne

Ordonanţa privind protecţia mediului reglementează regimul organismelor modificate genetic, obţinute prin tehnicile biotehnologiei moderne în Capitolul VI în art. 39-44.

Activităţile care implică organisme modificate genetic obţinute prin tehnicile biotehnologiei moderne includ:

- utilizarea în condiţii de izolare a microorganismelor modificate genetic;

- introducerea deliberată în mediu şi pe piaţă a organismelor modificate genetic vii;

- importul organismelor/microorganismelor modificate genetic.

Aceste activităţi se desfăşoară numai în condiţiile asigurării protecţiei mediului, precum şi a sănătăţii oamenilor şi animalelor, în baza actelor de reglementare, emise de autoritatea competentă.

Conform art. 41 autorizaţiile privind introducerea deliberată în mediu şi pe piaţă a organismelor modificate genetic vii şi privind utilizarea în condiţii de izolare a microorganismelor modificate genetic se emit numai persoanelor juridice, conform prevederilor legislaţiei specifice.

Importul pe teritoriul României şi exportul unui organism modificat genetic se realizează numai de către persoane juridice, conform prevederilor legislaţiei specifice în vigoare. Transportul internaţional al organismelor modificate genetic se realizează conform legislaţiei naţionale, acordurilor şi convenţiilor privind transportul internaţional de mărfuri/mărfuri periculoase, după caz, la care România este parte.

Persoanele juridice care desfăşoară activităţi care implică organisme modificate genetic au următoarele obligaţii:

a) să solicite şi să obţină acordul de import pentru organisme modificate genetic şi/sau autorizaţiile privind activităţile cu organisme modificate genetic, după caz;

b) să respecte prevederile acordurilor de import pentru organisme modificate genetic şi/sau ale autorizaţiilor privind activităţile cu organisme modificate genetic, după caz;

c) să oprească activitatea sau să schimbe condiţiile de desfăşurare, la solicitarea autorităţii competente, dacă apar informaţii noi, privind riscurile asupra mediului şi sănătăţii umane şi animale;

d) să răspundă, potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă şi a legislaţiei specifice în vigoare, pentru prejudiciile rezultate din aceste activităţi;

e) să acopere costurile măsurilor necesare pentru prevenirea şi/sau reducerea consecinţelor efectelor adverse ale acestor activităţi;

f) să aplice măsurile de eliminare a deşeurilor rezultate din activităţile care implică organisme/microorganisme modificate genetic, în conformitate cu prevederile legale în vigoare (art.44).

SEMNIFICAŢIILE

unor termeni în sensul Ordonanţei de urgenţă nr. 78/2000,

modificată şi completată

a) colectare - strângerea, sortarea şi/sau amestecarea deşeurilor, în vederea transportării lor;

b) deşeu - orice substanţă sau orice obiect din categoriile stabilite în anexa nr. I B, de care deţinătorul se debarasează, are intenţia sau obligaţia de a se debarasa;

c) deşeuri menajere - deşeurile provenite din activităţi casnice şi care fac parte din categoriile 15.01 şi 20 din anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 856/2002 privind evidenţa gestiunii deşeurilor şi pentru aprobarea listei cuprinzând deşeurile, inclusiv deşeurile periculoase;

d) deşeuri asimilabile cu deşeuri menajere - deşeurile provenite din industrie, din comerţ, din sectorul public sau administrativ, care prezintă compoziţie şi proprietăţi similare cu deşeurile menajere şi care sunt colectate, transportate, prelucrate şi depozitate împreună cu acestea;

e) deşeuri industriale - deşeurile de producţie ce fac parte din categoriile 03 - 14 din anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 856/2002;

f) deşeuri industriale reciclabile - deşeurile industriale care pot fi supuse unei operaţii de reciclare;

g) deşeuri periculoase - deşeurile menţionate la art. 18^1 alin. (1), care se încadrează la categoriile sau tipurile generice de deşeuri periculoase, prezentate în anexa nr. I C, şi constituenţii acestor deşeuri, prezentaţi în anexa nr. I D, constituenţi care fac ca aceste

deşeuri să fie periculoase atunci când au una sau mai multe dintre proprietăţile descrise în anexa nr. I E;

h) deţinător - producătorul de deşeuri ori persoana fizică sau juridică ce are deşeuri în posesie;

i) eliminare - orice operaţiune prevăzută în anexa nr. II A;

j) gestionare deşeuri - colectarea, transportul, valorificarea şi eliminarea deşeurilor, inclusiv supravegherea acestor operaţii şi îngrijirea zonelor de depozitare după închiderea acestora;

k) producător - orice persoană din a cărei activitate rezultă deşeuri (producător iniţial) şi/sau care efectuează operaţiuni de pretratare, de amestecare sau alte operaţiuni care generează schimbarea naturii ori a compoziţiei acestor deşeuri;

l) reciclare - operaţiunea de reprelucrare într-un proces de producţie a deşeurilor pentru scopul original sau pentru alte scopuri;

m) reutilizare - orice operaţiune prin care un produs care a fost conceput şi proiectat pentru a realiza un anumit scop este refolosit pentru acelaşi scop pentru care a fost conceput;

n) tratare - totalitatea proceselor fizice, chimice şi biologice care schimbă caracteristicile deşeurilor, în scopul reducerii volumului şi caracterului periculos al acestora, facilitând manipularea sau valorificarea lor;

o) valorificare - orice operaţiune menţionată în anexa nr. II B.

Ordonanţa Guvernului nr.4/1995 privind fabricarea, comercializarea şi utilizarea produselor de uz fitosanitar, pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor în agricultură şi silvicultură

ANEXA

DEFINIREA

termenilor de specialitate utilizaţi în prezenta ordonanţă

1. Produs de uz fitosanitar: orice produs din categoria celor definite la pct. 2 şi 3, condiţionat şi ambalat în vederea prezentării, vânzării şi utilizării.

2. Pesticid: orice substanţă chimică sau combinaţie de substanţe chimice cunoscute sub denumirile generice de bactericide, fungicide, insecticide, acaricide, nematocide, raticide, erbicide şi altele asemenea, care se utilizează în agricultură şi în silvicultură pentru tratamente fitosanitare ce vizează prevenirea şi combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor în culturile agricole, în plantaţiile pomicole şi viticole, în păduri, păşuni şi fâneţe, precum şi pentru tratarea materialului semincer, pentru dezinfecţia, dezinsecţia şi deratizarea spaţiilor de depozitare a produselor agricole.

3. Alte produse de uz fitosanitar: produse ce se utilizează ca regulatori de creştere şi fructificare a plantelor, produse pentru tratarea pre şi postrecoltă a fructelor în scopul prevenirii deteriorării acestora pe timpul transportului sau la depozitării; adjuvanţi la utilizarea pesticidelor; produsele cu efect atractant (capcane feromonale, fago şi chromoatractive) şi repelent; biopreparatele pe bază de microorganisme, virusuri şi cele pe bază de insecte entomofage, precum şi alte asemenea mijloace care au ca scop creşterea vigorii şi rezistenţei, tratarea bolilor neparazitare, reglarea dezvoltării şi fructificării plantelor, ameliorarea stării lor fitosanitare şi a recoltelor.

4. Substanţă activă: componenta sau componentele biologic active care intră în compoziţia unui produs de uz fitosanitar.

5. Formulare - condiţionare: operaţiuni prin care substanţa activă se prelucrează sub formă de produs utilizabil - pulberi de prăfuit, pulberi pentru tratarea seminţelor, pulberi umectabile, emulsii, suspensii, soluţii, granule etc. - prin adăugarea unor componente organice sau anorganice cu rol diluant sau adjuvant.

6. Fabricare: obţinerea, prin instalaţii şi prelucrări speciale, de substanţe active, formularea acestora sub formă de produse utilizabile şi ambalarea lor în scopul prezentării şi comercializării.

7. Reambalare: transferul unui produs dintr-un ambalaj comercial în altul, în general mai mic, pentru vânzare ulterioară.

8. Fabricant - producător: societate sau organizaţie autorizată, din sectorul public sau privat, a cărei activitate constă în fabricarea de substanţe active, formularea lor sub formă de produse utilizabile şi ambalarea sau reambalarea acestora în scopul prezentării şi comercializării spre utilizare în agricultură şi în silvicultură.

9. Comercializare: ansamblul de activităţi autorizate pentru promovarea comercială a produselor - inclusiv publicitatea, relaţiile publice şi serviciile de informare, distribuire şi vânzare pe piaţa internă sau externă.

10. Comerciant: persoană juridică autorizată care se ocupă de comercializarea produselor de uz fitosanitar, inclusiv de importul, exportul şi distribuirea internă a acestora.

11. Furnizor: firma din sectorul public sau privat, autorizată să fabrice şi/sau să comercializeze produse de uz fitosanitar, inclusiv cele autorizate pentru importul şi distribuirea produselor pe piaţa internă.

12. Distribuire: ansamblu de operaţiuni prin care produsele de uz fitosanitar sunt dirijate de fabricanţi, importatori sau de comercianţi intermediari autorizaţi spre utilizatorii de pe piaţa internă, prin circuitele comerciale legale.

13. Redistribuire: operaţiune care este permisă a se face numai între utilizatori pentru vânzarea-cumpărarea cantităţilor de produse în limitele termenelor lor de valabilitate, care depăşesc nevoile proprii de utilizare.

14. Omologare: procedură prin care autorităţile naţionale competente aprobă utilizarea pe teritoriul ţării a produselor de uz fitosanitar pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor, în agricultură şi în silvicultură, după examinarea datelor ştiinţifice prezentate de fabricanţi şi de autorităţile ştiinţifice proprii, competente, care atestă că produsul este eficient pentru utilizările prevăzute şi nu prezintă sau prezintă riscuri acceptate pentru sănătatea umană şi animală sau pentru mediul înconjurător.

15. Utilizatori: orice persoană fizică sau juridică care intră în posesia unui produs de uz fitosanitar pentru a-l utiliza în scopul pentru care a fost omologat, în special producătorii agricoli şi silvici, precum şi prestatorii de tratamente fitosanitare.

16. Protecţia utilizatorilor: ansamblu de norme, instrucţiuni tehnice, mijloace, măsuri, informaţii şi atenţionări ce trebuie asigurate de autorităţile fitosanitare, fabricanţi, comercianţi şi personalul sanitar pentru utilizarea corectă a produselor de uz fitosanitar fără riscuri asupra utilizatorilor.

17. Produse reglementate cu stricteţe: produse a căror fabricare, comercializare şi utilizare este reglementată cu stricteţe, pe motive toxice şi/sau ecologice.

18. Autorităţi competente: organisme guvernamentale însărcinate să reglementeze fabricarea, comercializarea şi utilizarea produselor de uz fitosanitar, să organizeze şi să exercite controlul asupra respectării legislaţiei în acest domeniu.

Capitolul X

Regimul activităţilor nucleare

1. Poluarea radioactivă. Reglementare

Pericolul radioactivităţii a fost practic necunoscut până la explozia primei bombe în Japonia la data de 6 august 1945. Singurele accidente înregistrate până atunci erau cele ce se produceau în uzinele care nu foloseau materiale radioactive şi în laboratoarele institutelor de fizică atomică.

Poluarea radioactivă este o contaminare artificială a mediului înconjurător peste valorile fondului natural, produsă de om în zilele noastre, începând cu descoperirea radioactivităţii artificiale, cu crearea industriei materialelor nucleare, în mod deosebit a uraniului, a reactorilor nucleari care produc materiale radioactive, a centralelor atomoelectrice etc. Exploziile nucleare experimentale contribuie din plin la poluarea radioactivă, care are efecte nefaste asupra tuturor elementelor mediului înconjurător. Produşii de fisiune42 rezultaţi din aceste explozii ajung în sol în apa oceanelor, fiind vehiculaţi de anumiţi factori meteorologici, sub formă de precipitaţii. Depunerile radioactive constituie poluarea radioactivă secundară.

Poluarea radioactivă a apei poate avea loc prin depunerile radioactive care ajung în apă odată cu ploaia, însă capacitatea lor poluantă este redusă; prin apele folosite în uzinele atomice, în special pentru refrigerarea reactoarelor, care pot deveni radioactive şi transportatoare de substanţe periculoase, după ce au fost deversate în apele curgătoare şi prin deşeurile atomice.

Şi solul poate fi poluat radioactiv prin depozitarea minereului radioactiv a deşeurilor radioactive solide, care emit radiaţii pe timp îndelungat, iar depozitarea lor în sol scoate din circuit terenuri utile, fără însă a se asigura o securitate sigură. De exemplu, plutoniul îşi păstrează jumătate din virulenţă încă 240 de secole. Este de ajuns ca un singur gram să ajungă în atmosferă pentru a ucide un miliard de oameni.

În cadrul cooperării internaţionale, Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică a adoptat printr-o rezoluţie din 21.09.1990 un “Cod de bună practică”, care proclamă îndatorirea statelor de a asigura în interiorul competenţei lor eliminarea deşeurilor radioactive, în condiţii de securitate.

Prin rezoluţia din 3.01.1992 a Adunării Generale a O.N.U. privind dezarmarea completă şi generală a luat act de textul A.I.E.A. şi a invitat statele să includă problema deşeurilor radioactive în cadrul negocierilor în curs pentru interdicţia armelor nucleare. Iradierea mai poate fi: naturală (radiaţia casnică), artificială (prin iradierea medicală, depunerile radioactive etc.), profesională (în cazul personalului medical, a lucrătorilor din industria nucleară, a cercetărilor din diverse domenii).

Regimul juridic al activităţilor nucleare este reglementat de Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare, modificată, Ordonanţa privind

42 Fisiune - reacţie nucleară de scindare a unui nucleu atomic greu în două sau mai multe fragmente (cu degajarea unei mari cantităţi de energie ).

protecţia mediului în Capitolul VII în art. 45-48, în Legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare, modificată, şi în alte legi speciale.

2. Regimul activităţilor nucleare

Activităţile în domeniul nuclear se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile Ordonanţe de urgenţă privind protecţia mediului şi a reglementărilor naţionale şi internaţionale specifice la care România este parte.

Autoritatea competentă în domeniul activităţilor nucleare exercită controlul activităţilor nucleare

În acest domeniu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului are următoarele atribuţii:

a) organizează monitorizarea radioactivităţii mediului pe întregul teritoriu al ţării;

b) supraveghează, controlează şi dispune luarea măsurilor ce se impun în domeniul activităţilor nucleare, pentru respectarea prevederilor legale privind protecţia mediului;

c) colaborează cu organele competente în apărarea împotriva dezastrelor, protecţia sănătăţii populaţiei şi a mediului ( art. 47).

Conform art. 48 din ordonanţă persoanele fizice şi juridice autorizate, care desfăşoară activităţi în domeniul nuclear, au următoarele obligaţii:

a) să evalueze, direct sau prin structuri abilitate, riscul potenţial, să solicite şi să obţină autorizaţia de mediu;

b) să aplice procedurile şi să prevadă echipamentele pentru activităţile noi, care să permită realizarea nivelului raţional cel mai scăzut al dozelor de radioactivitate şi al riscurilor asupra populaţiei şi mediului, şi să solicite şi să obţină acordul de mediu sau autorizaţia de mediu, după caz;

c) să aplice, prin sisteme proprii, programe de supraveghere a contaminării radioactive a mediului, care să asigure respectarea condiţiilor de eliminare a substanţelor radioactive prevăzute în autorizaţie şi menţinerea dozelor de radioactivitate în limitele admise;

d) să menţină în stare de funcţionare capacitatea de monitorizare a mediului local, pentru a depista orice contaminare radioactivă semnificativă care ar rezulta dintr-o eliminare accidentală de substanţe radioactive;

e) să raporteze prompt autorităţii competente orice creştere semnificativă a contaminării mediului şi dacă aceasta se datorează sau nu activităţii desfăşurate;

f) să verifice continuu corectitudinea presupunerilor făcute prin evaluările probabilistice privind consecinţele radiologice ale eliberărilor radioactive;

g) să asigure depozitarea deşeurilor radioactive, în condiţii de siguranţă pentru sănătatea populaţiei şi a mediului.

Persoanele fizice şi juridice interesate să desfăşoare activităţi în domeniul nuclear trebuie să obţină acordul de mediu, înainte de emiterea autorizaţiei de către autoritatea competentă de autorizare, reglementare şi control în domeniul nuclear, conform legislaţiei în vigoare.

Pentru instalaţiile cu risc nuclear major - centrale nuclearoelectrice, reactoare de cercetare, uzine de fabricare a combustibilului nuclear şi depozite finale de combustibil nuclear ars - acordul de mediu sau autorizaţia de mediu se emit prin hotărâre a Guvernului, la propunerea autorităţii centrale pentru protecţia mediului.

3. Condiţiile de desfăşurare a activităţii nucleare în ţara noastră

Prin Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare, modificată sunt reglementate activităţile de folosire, în scopuri exclusiv paşnice, a energiei nucleare, în condiţii de securitate nucleară, de protecţie a personalului expus profesional, a populaţiei, a mediului şi a proprietăţii împotriva radiaţiilor.

Obiectul prezentei legi îl constituie reglementarea, autorizarea şi controlul activităţilor nucleare desfăşurate în scopuri exclusiv paşnice, astfel încât să se îndeplinească cerinţele de securitate nucleară, de protecţie a personalului expus profesional, a pacientului, a mediului, a populaţiei şi a proprietăţii, cu riscuri minime în conformitate cu reglementările şi cu respectarea obligaţiilor ce decurg din acordurile şi convenţiile la care România este parte.

În ceea ce priveşte domeniul de aplicare legea menţionată mai sus se aplică următoarelor activităţi şi surse:

a) cercetarea, proiectarea, deţinerea, amplasarea, construcţia, montajul, punerea în funcţiune, funcţionarea de probă, exploatarea, modificarea, conservarea, dezafectarea, importul şi exportul instalaţiilor nucleare;

b) proiectarea, deţinerea, amplasarea, construcţia-montajul, punerea în funcţiune, funcţionarea, conservarea şi dezafectarea instalaţiilor de minerit şi preparare a minereurilor de uraniu şi toriu şi a instalaţiilor de gospodărire a deşeurilor de la mineritul şi prepararea minereurilor de uraniu şi toriu;

c) producerea, amplasarea şi construcţia, furnizarea, închirierea, transferul, manipularea, deţinerea, prelucrarea, tratarea, utilizarea, depozitarea temporară sau definitivă, transportul, tranzitul, importul şi exportul instalaţiilor radiologice, materialelor nucleare şi

radioactive, inclusiv al combustibilului nuclear, al deşeurilor radioactive şi al dispozitivelor generatoare de radiaţii ionizante;

d) producerea, furnizarea şi utilizarea aparaturii de control dozimetric şi a sistemelor de detecţie a radiaţiilor ionizante, a materialelor şi dispozitivelor utilizate pentru protecţia împotriva radiaţiilor ionizante, precum şi a mijloacelor de containerizare sau de transport al materialelor radioactive, special amenajate în acest scop;

e) producerea, furnizarea, închirierea, transferul, deţinerea, exportul, importul materialelor, dispozitivelor şi echipamentelor prevăzute în anexa nr. 1 la prezenta lege;

f) deţinerea, transferul, importul şi exportul informaţiilor nepublicate, aferente materialelor, dispozitivelor şi echipamentelor pertinente pentru proliferarea armelor nucleare şi a altor dispozitive nucleare explozive, prevăzute în anexa nr. 1 la prezenta lege;

g) realizarea produselor şi serviciilor destinate instalaţiilor nucleare;

h) realizarea produselor şi serviciilor destinate surselor de radiaţii, aparaturii de control dozimetric, sistemelor de detecţie a radiaţiilor ionizante, materialelor şi dispozitivelor utilizate pentru protecţia împotriva radiaţiilor ionizante;

i) sursele orfane, de la detectarea acestora până la depozitarea finală ca deşeu radioactiv.

3.1. Autorizarea activităţilor nucleare

Activităţile nucleare se grupează, după specificul lor, pe următoarele domenii: materie primă nucleară; combustibili nucleari; reactoare şi centrale nuclearo-electrice; surse de radiaţii nucleare; transport radioactiv.

Potrivit Legii nr. 111/1996, republicată autorizaţia pentru desfăşurarea propriu-zisă a anumitor activităţi din domeniul nuclear se eliberează numai persoanelor juridice la cererea acestora, de către Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare aflată în subordinea Guvernului.

Autorizaţia se eliberează numai dacă solicitantul îndeplineşte anumite condiţii:

- este în măsură să demonstreze calificarea personalului propriu, cunoaşterea de către acesta a cerinţelor reglementărilor privind securitatea nucleară şi protecţia împotriva radiaţiilor ionizante;

- dă dovadă de capacitatea de a preveni şi limita consecinţele avariilor, cu posibile efecte asupra vieţii şi sănătăţii populaţiei şi asupra mediului;

- ia toate măsurile necesare pentru a preveni producerea daunelor care ar rezulta în urma funcţionării instalaţiilor nucleare;

- instituie o asigurare sau orice altă garanţie financiară care să-i acopere răspunderea pentru daune nucleare;

- propune un amplasament al instalaţiei care să nu contravină prevederilor legale şi interesul public, cu privire la contaminarea aerului, apelor şi solului şi să nu afecteze alte instalaţii situate în vecinătate;

- dispune de capacitate tehnică şi financiară pentru colectarea, transportul, tratarea şi depozitarea deşeurilor radioactive generate din propria activitate;

- deţine un sistem de protecţie împotriva radiaţiilor ionizante; - deţine un sistem de protecţie fizică a combustibilului nuclear, a materialelor

radioactive, a deşeurilor radioactive; - instituie şi menţine un sistem propriu de intervenţie în caz de accident nuclear; - deţine toate celelalte acorduri, autorizaţii şi avize prevăzute de lege. În cadrul unităţilor autorizate, activităţile care implică folosirea de materiale

radioactive şi instalaţii nucleare pot fi exercitate numai pe bază de permise, de către personalul care îndeplineşte condiţiile atât în ceea ce priveşte pregătirea profesională cât şi sănătate.

Autorizaţiile şi permisele se acordă pe o perioadă determinată, iar dreptul dobândirii în baza acestora nu poate fi transmis fără acordul organului emitent.

Acestea se pot suspenda sau retrage în situaţia în care nu sunt respectate întocmai prevederile cuprinse în autorizaţii şi permise; nu sunt îndeplinite măsurile dispuse de organele de control de specialitate sau apar situaţii noi din punct de vedere tehnic sau de altă natură necunoscute în momentul eliberării autorizaţiei sau permisului; titularul autorizaţiei nu-şi îndeplineşte obligaţiile cu privire la constituirea Fondului pentru gospodărirea deşeurilor radioactive şi dezafectarea sau la asigurarea de răspundere civilă pentru daune către terţi în caz de accident nuclear; titularul autorizaţiei încetează de a mai fi legal constituit; titularul autorizaţiei îşi pierde capacitatea juridică.

Se supun regimului autorizării şi introducerea în circuitul economic şi social, în vederea utilizării sau consumului de către populaţie a produselor care au fost supuse iradierii sau în care au fost introduse materiale radioactive, precum şi utilizarea pentru tratament medical şi diagnostic. Autorizaţia se eliberează de către Ministerul Sănătăţii şi Familiei la cererea unităţii în cadrul căreia se desfăşoară activităţile enumerate.

Se interzice amplasarea de obiective sau unităţi nucleare cu potenţial de contaminare radioactivă a mediului înconjurător, în locuri inundabile, în staţiuni balneoclimaterice, în zonele de agrement sau în care se află elemente ale naturii, în apropierea instalaţiilor centrale de alimentare cu apă potabilă.

În jurul obiectivelor nucleare de bază se stabileşte un perimetru de protecţie sanitară care cuprinde:

- zona controlată, în care se interzic reşedinţele permanente pentru populaţie, amplasarea de obiective şi desfăşurarea de activităţi social - economice care nu au legătură cu procesul tehnologic al obiectivului;

- zona supravegheată, în care activităţile social - economice se desfăşoară normal. Titularul autorizaţiei eliberate în condiţiile art. 8 din Legea nr. 111/1996 are obligaţia

şi răspunderea de a lua toate măsurile necesare pentru:

a) asigurarea şi menţinerea: - securităţii nucleare, protecţiei împotriva radiaţiilor ionizante, protecţiei fizice,

planurilor proprii de intervenţie în caz de accident nuclear şi asigurării calităţii pentru activităţile desfăşurate sau a surselor asociate acestora;

- evidenţei stricte a materialelor nucleare şi radioactive, precum şi a tuturor surselor utilizate sau produse în activitatea proprie;

b) respectarea limitelor şi condiţiilor tehnice prevăzute în autorizaţie şi raportarea oricăror depăşiri, conform reglementărilor specifice;

c) limitarea numai la activităţile pentru care a fost autorizat;

d) dezvoltarea propriului sistem de cerinţe, regulamente şi instrucţiuni care asigură desfăşurarea activităţilor autorizate fără riscuri inacceptabile de orice natură.

Răspunderea pentru daune nucleare, provocate în timpul sau ca urmare a accidentelor ce pot surveni prin desfăşurarea activităţilor prevăzute în autorizaţie ori a altor activităţi care au avut ca urmare decesul, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane, distrugerea, degradarea ori imposibilitatea temporară de folosire a vreunui bun, revine în întregime titularului autorizaţiei, în condiţiile stabilite prin lege şi prin angajamentele internaţionale la care România este parte.

Conform art. 26, titularul autorizaţiei pentru desfăşurarea unei activităţi nucleare care generează sau a generat deşeuri radioactive este obligat:

a) să răspundă pentru gospodărirea deşeurilor radioactive generate de activitatea proprie;

b) să suporte cheltuielile aferente colectării, manipulării, transportului, tratării, condiţionării şi depozitării temporare sau definitive a acestor deşeuri;

c) să achite contribuţia legală la constituirea Fondului pentru gospodărirea deşeurilor radioactive şi dezafectare.

Persoanele fizice şi persoanele juridice care extrag sau prelucrează substanţe minerale asociate în zăcământ cu uraniu sau toriu sau substanţe care în fluxul tehnologic de prelucrare sunt susceptibile de a conţine materiale radioactive, au obligaţia să ia măsuri de verificare a materialelor şi a utilajelor pe întregul ciclu de producţie, manipulare, transport şi depozitare, pentru a constata dacă acestea prezintă o concentraţie de substanţe radioactive sau o radioactivitate care depăşeşte, la un moment dat, limitele de exceptare din reglementările prevăzute de lege.

Titularii de autorizaţie, precum şi persoanele fizice cărora li s-au încredinţat materiale radioactive şi instalaţii nucleare, nu au dreptul să le folosească în alte scopuri sau să efectueze cu ele alte operaţii decât cele stabilite pentru îndeplinirea obligaţiilor de serviciu, legate de activităţile autorizate.

Unităţile care desfăşoară activităţi în domeniul nuclear sunt obligate să prezinte actele, datele şi informaţiile cerute de organele de control, să dea lămuririle necesare, să desemneze personalul care să asiste la efectuarea controlului ş.a.

3.2. Sistemul de despăgubire a daunelor nucleare

Sediul materiei îl constituie Legea nr. 703/2001, modificată,care reglementează sistemul de despăgubire a daunelor nucleare.

Operatorul unei instalaţii nucleare răspunde obiectiv şi exclusiv pentru orice daună nucleară, dacă s-a dovedit a fi provocată de un accident nuclear în cazurile prevăzute în art. 4 din Lege, iar statul răspunde pentru dauna nucleară, dacă aceasta:

a) este rezultatul direct şi nemijlocit al unui act de terorism în domeniul nuclear;

b) este rezultatul direct şi nemijlocit al unui accident nuclear, în toate situaţiile prevăzute la art. 4 în care operatorul unei instalaţii nucleare nu este în măsură să obţină acoperire de pe piaţa naţională şi/sau internaţională a asigurărilor de răspundere civilă pentru daune nucleare sau o altă garanţie financiară corespunzătoare.

c) survenit în această instalaţie nucleară;

d) implicând un material nuclear care provine din această instalaţie nucleară.

Conform art. 8 din legea menţionată mai sus:

- Răspunderea operatorului este limitată pentru fiecare accident nuclear la cel puţin echivalentul în lei a 300 milioane DST43;

- Cu aprobarea autorităţii naţionale competente răspunderea operatorului poate fi limitată pentru fiecare accident nuclear la mai puţin de echivalentul în lei a 300 milioane DST dar nu mai puţin de echivalentul în lei a 150 milioane DST, cu condiţia ca diferenţa până la minimum echivalentul în lei a 300 milioane DST să fie alocată de stat din fondurile publice în vederea acoperirii daunelor nucleare în condiţiile prezentei legi;

- Pentru o perioadă de 10 ani de la data intrării în vigoare a legii amintite, cu aprobarea autorităţii naţionale competente, răspunderea operatorului poate fi limitată pentru fiecare accident nuclear petrecut în această perioadă la mai puţin de echivalentul în lei a 150 milioane DST, dar nu mai puţin de echivalentul în lei a 75 milioane DST, cu condiţia ca diferenţa până la echivalentul în lei a 150 milioane DST să fie atacată de stat din fondurile publice în vederea acoperirii daunelor nucleare în condiţiile legii;

- În cazul reactorilor de cercetare şi al depozitelor de deşeuri radioactive şi de combustibil nuclear ars răspunderea operatorului va fi de minimum echivalentul în lei a 30 milioane DST, putând fi redusă, cu aprobarea autorităţii naţionale competente până la echivalentul în lei a 10 milioane DST, cu condiţia ca diferenţa până la minimum echivalentului în lei a 30 milioane DST să fie alocată de stat din fondurile publice în vederea despăgubirii daunelor nucleare în condiţiile prezentei legi;

- Despăgubirile legate de o daună nucleară, profitul şi cheltuielile de judecată stabilite de instanţa competentă se exprimă în lei;

- Persoanele care au suferit daune nucleare îşi vor invoca drepturile la despăgubire printr-o singură acţiune, fără a fi necesar să întreprindă demersuri separate legate de originea fondurilor destinate despăgubirii.

Titularul activităţii nucleare (operatorul) nu are drept la acţiune în regres decât:

43 DST - drepturi speciale de tragere, reprezintă unitatea de contabilitate utilizată de Fondul Monetar Internaţional (FMI) pentru propriile tranzacţii şi operaţiuni.

a) dacă un asemenea drept a fost prevăzut expres într-un contract scris; b) dacă accidentul nuclear rezultă dintr-o acţiune ori omisiune săvârşită cu intenţia de

a cauza o daună nucleară contra persoanei fizice care a acţionat sau a omis să acţioneze cu această intenţie.

Dreptul la despăgubire împotriva titularului (operatorului) se prescrie dacă o acţiune nu este intentată în decurs de:

a) 30 de ani de la data producerii accidentului nuclear, dacă acţiunea este legată de deces sau rănire;

b) 10 ani de la data producerii accidentului nuclear, dacă acţiunea este legată de celelalte daune nucleare.

Dreptul la despăgubire se stinge dacă o acţiune nu a fost intentată pe parcursul unei perioade de 3 ani de la data la care victima daunei nucleare a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască identitatea titularului responsabil.

Titularul activităţii nucleare este obligat să încheie un contract de asigurare sau o garanţie financiară, care să acopere răspunderea civilă pentru daune nucleare, în vederea eliberării autorizaţiei. Asiguratorul sau oricare alt garant financiar este obligat să notifice autorităţii naţionale competente, cu cel puţin două luni înainte, orice suspendare sau anulare a asigurării ori a garanţiei financiare.


Încălcarea dispoziţiilor legii nr. 111/1996, republicată, atrage răspunderea materială, disciplinară, administrativă, penală sau civilă, după caz.

a) Constituie infracţiuni următoarele fapte:

- efectuarea unei activităţi prevăzute la art. 2, la art. 24 alin. (1), la art. 28 alin. (2) şi la art. 38 alin. (1), fără a avea autorizaţia corespunzătoare prevăzută de lege;

- scoaterea din funcţiune, în totalitate sau în parte, a echipamentelor de supraveghere şi control instalate în condiţiile art. 31 alin. (1) lit. b) şi alin. (2), fără a avea motive ce decurg din cerinţele de securitate nucleară sau de radioprotecţie;

- împiedicarea prin orice mijloace a accesului reprezentanţilor Comisiei la orice loc în care se desfăşoară activităţile supuse controlului;

- împiedicarea fără drept în caz de accident nuclear a pătrunderii personalului de intervenţie în perimetrul zonelor în care se desfăşoară activităţi nucleare;

- pătrunderea fără drept, în orice mod, într-un spaţiu, încăpere sau zonă delimitată şi marcată în care se desfăşoară activităţile nucleare prevăzute de lege;

- ameninţarea unei persoane ori colectivităţi, prin orice mijloace, cu răspândirea de materiale radioactive sau folosirea unor instalaţii nucleare ori dispozitive generatoare de radiaţii ionizante de natură să pună în pericol sănătatea oamenilor sau a animalelor ori mediul;

- alarmarea, fără un motiv întemeiat, a unei persoane sau a publicului, a organelor specializate pentru a interveni în caz de accident nuclear ori a organelor de menţinere a ordinii publice, direct, prin corespondenţă, telefon sau orice alte mijloace de transmitere la distanţă, care priveşte răspândirea sau folosirea unor materiale radioactive ori folosirea unor instalaţii nucleare de natură să pună în pericol sănătatea oamenilor sau a animalelor ori mediul ş.a.

b) Următoarele fapte constituie acte de terorism în domeniul nuclear şi se pedepsesc după cum urmează:

a) răspândirea sau introducerea deliberată în atmosferă, apă, pe sol ori în subsol a unor materiale radioactive, de natură să pună în pericol sănătatea oamenilor sau a animalelor ori mediul, cu închisoare de la 5 la 20 de ani;

b) ameninţările cu explozii nucleare sau accident nuclear, dacă acestea au ca scop tulburarea gravă a ordinii publice prin intimidare, prin teroare sau prin crearea unei stări de panică, cu închisoare de la 5 la 20 de ani;

c) utilizarea materialelor radioactive, a instalaţiilor nucleare sau a dispozitivelor generatoare de radiaţii ionizante în scopul tulburării grave a ordinii publice prin intimidare, prin teroare sau prin crearea unei stări de panică, cu închisoare de la 5 la 20 de ani;

d) distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unei instalaţii nucleare ori radiologice ce conţine materiale radioactive, aparţinând făptuitorului sau altuia, ori împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de securitate nucleară a unei astfel de instalaţii nucleare ori radiologice, atunci când sunt săvârşite în scopul tulburării grave a ordinii publice prin intimidare, prin teroare sau prin crearea unei stări de panică, cu închisoare de la 3 la 15 ani;

e) dacă fapta prevăzută la lit. d) se săvârşeşte prin incendiere, explozie sau alt asemenea mijloc şi rezultă un pericol public, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 20 de ani.


c) Constituie contravenţii următoarele fapte:

a) nerespectarea obligaţiilor de raportare prevăzute la art. 25 alin. (1) lit. b) şi la art. 31 alin. (1) lit. f);

b) nerespectarea limitelor şi a condiţiilor prevăzute în autorizaţiile eliberate în conformitate cu prevederile art. 8;

c) neducerea la îndeplinire, în termenul stabilit, a dispoziţiilor date în scris, cu confirmare de primire, de către Comisie, sau prin proces-verbal de control, de către reprezentanţii acesteia;

d) utilizarea în activităţile prevăzute la art. 2 de personal care nu are pregătirea necesară, de personal neverificat sau respins la examenele periodice ori de personal care nu posedă permisul de exercitare corespunzător, prevăzut la art. 9;

e) utilizarea de personal care nu dovedeşte cunoştinţele şi aptitudinile necesare sau nu le aplică în activitatea desfăşurată, cu implicaţii privind funcţionarea instalaţiei nucleare ori radiologice în condiţii de securitate nucleară, privind riscurile asociate sau privind măsurile de securitate nucleare aplicabile;

f) încălcarea dispoziţiilor prevăzute la art. 25 alin. (1) lit. a) de către persoanele care au drept de control decizional în conducerea lucrărilor, pe timpul realizării, funcţionării sau dezafectării instalaţiei nucleare ori radiologice;

g) nerespectarea obligaţiilor prevăzute la art. 25 alin. (1) lit. d), dacă prin aceasta se generează riscuri inacceptabile de orice natură;

h) folosirea de către persoanele autorizate a materialelor radioactive, a dispozitivelor generatoare de radiaţii ionizante sau a instalaţiilor nucleare încredinţate în alte scopuri ori pentru alte operaţiuni decât cele stabilite pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu;

i) exercitarea de activităţi nucleare fără permisul de exercitare corespunzător prevăzut la art. 9;

j) nesolicitarea reautorizării, la termenul stabilit prin reglementările specifice, înainte de expirarea vechii autorizaţii;

k) producerea şi furnizarea neautorizată a aparaturii de control dozimetric al radiaţiilor ionizante şi a materialelor şi dispozitivelor utilizate pentru protecţia împotriva radiaţiilor ionizante;

l) neanunţarea Comisiei, la termenul stabilit prin reglementările specifice, a furtului, sustragerii de instalaţii radiologice, materiale nucleare şi/sau radioactive sau a incidentului ori a accidentului nuclear petrecut în instalaţia nucleară sau radiologică;

m) efectuarea neautorizată a unei activităţi prevăzute la art. 2 lit. c), în cazul în care Comisia constată că materialele nucleare sau radioactive, deşeurile radioactive şi generatoarele de radiaţii nu prezintă un risc nuclear sau radiologic deosebit ş.a.

Legea nr. 703 din 3 decembrie 2001

privind răspunderea civilă pentru daune nucleare

În sensul prezentei legi:

a) accident nuclear înseamnă orice fapt sau orice succesiune de fapte având aceeaşi origine, care cauzează o daună nucleară, iar cu privire la măsurile preventive, creează o ameninţare gravă şi iminentă de producere a unei astfel de daune;

b) autoritatea naţională competentă este Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare;

c) combustibil nuclear înseamnă orice material sau orice ansamblu mecanic care conţine materie primă sau material fisionabil special destinat producerii de energie printr-o reacţie în lanţ de fisiune nucleară într-un reactor nuclear;

d) daună nucleară înseamnă:

1. orice deces sau orice rănire;

2. orice pierdere sau orice deteriorare a bunurilor;

3. orice pierdere economică care rezultă dintr-o daună la care s-a făcut referire la pct. 1 şi 2, neinclusă în aceste prevederi, dacă este suferită de o persoană îndreptăţită să ceară despăgubiri în ceea ce priveşte o astfel de pierdere;

4. costul măsurilor de refacere a mediului înconjurător deteriorat în urma producerii unui accident nuclear, dacă o astfel de deteriorare este semnificativă, dacă astfel de măsuri sunt luate sau urmează să fie luate şi dacă nu sunt incluse în pct. 2;

5. orice pierdere a veniturilor care derivă dintr-un interes economic faţă de orice utilizare a mediului înconjurător, datorată deteriorării semnificative a mediului înconjurător şi dacă nu este inclusă la pct. 2;

6. costul măsurilor preventive şi orice pierderi sau daune cauzate de astfel de măsuri;

7. orice altă daună economică, alta decât cea cauzată de degradarea mediului înconjurător, dacă este admisă de legislaţia privind răspunderea civilă a instanţei competente.

Pierderile sau daunele prevăzute la pct. 1 - 5 şi 7 sunt considerate daune nucleare în măsura în care pierderea sau dauna:

- ia naştere ca rezultat al radiaţiei ionizante emise de orice sursă de radiaţie care se află într-o instalaţie nucleară sau emise de combustibilul nuclear, de produşii radioactivi sau de deşeurile radioactive dintr-o instalaţie nucleară ori de materialul nuclear provenit din, venind de la sau trimis spre o instalaţie nucleară;

- este rezultatul proprietăţilor radioactive ale unui astfel de material sau al unei combinaţii de proprietăţi radioactive cu proprietăţi toxice, explozive ori cu alte proprietăţi periculoase ale unui astfel de material;

e) deşeu radioactiv înseamnă acele materiale rezultate din activităţile nucleare, pentru care nu s-a prevăzut nici o întrebuinţare, care conţin sau sunt contaminate cu radionuclizi în concentraţii superioare limitelor de exceptare;

f) drepturi speciale de tragere, denumite în continuare DST, înseamnă unitatea de contabilitate definită de Fondul Monetar Internaţional, utilizată de acesta pentru propriile tranzacţii şi operaţiuni;

g) instalaţie nucleară înseamnă:

1. orice reactor nuclear, cu excepţia aceluia cu care este echipat un mijloc de transport maritim sau aerian spre a fi folosit ca o sursă de putere, dacă este pentru propulsie sau în orice alt scop;

2. orice uzină care foloseşte combustibil nuclear pentru producerea de materiale nucleare şi orice uzină de prelucrare a materialelor nucleare, inclusiv orice uzină de retratare a combustibilului nuclear iradiat;

3. orice instalaţie în care sunt stocate materialele nucleare, cu excepţia depozitărilor în vederea transportului de materiale nucleare.

Instalaţiile nucleare aparţinând unui singur operator, care se află pe acelaşi amplasament, vor fi considerate o singură instalaţie nucleară;

h) instanţa competentă este tribunalul în a cărui rază teritorială se află sediul principal al operatorului instalaţiei nucleare;

i) material nuclear înseamnă:

1. orice combustibil nuclear, altul decât uraniul natural sau sărăcit, capabil să producă energie printr-o reacţie în lanţ de fisiune nucleară în afara unui reactor nuclear sau în combinaţie cu alte materiale;

2. orice produs sau deşeu radioactiv în acord cu limitele stabilite de Consiliul Guvernatorilor al Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică;

j) măsuri rezonabile înseamnă orice măsuri adecvate şi proporţionale cu mărimea daunei în vederea diminuării consecinţelor accidentelor nucleare;

k) măsuri preventive înseamnă orice măsuri rezonabile luate de orice persoană după producerea unui accident nuclear, pentru a preveni sau reduce la minimum daunele la care se face referire la lit. d) pct. 1 - 5 şi 7, în conformitate cu deciziile autorităţii naţionale competente;

l) măsuri de refacere înseamnă orice măsuri rezonabile aprobate de autoritatea naţională competentă, menite să refacă sau să reabiliteze componentele deteriorate sau distruse ale mediului înconjurător ori să introducă, acolo unde este posibil, echivalentele acestor componente de mediu înconjurător;

m) operator înseamnă titularul autorizaţiei emise potrivit prevederilor Legii nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare, republicată;

n) persoană înseamnă orice persoană fizică, orice persoană juridică de drept public sau de drept privat, orice organizaţie internaţională cu personalitate juridică în temeiul legii şi orice stat sau orice subdiviziuni constitutive ale acestuia;

o) produs radioactiv înseamnă orice material radioactiv obţinut în cursul procesului de producere ori de utilizare a unui combustibil nuclear sau orice material care a devenit radioactiv prin expunere la radiaţii emise în cursul acestui proces, cu excepţia radioizotopilor care au atins stadiul final de preparare şi sunt destinaţi să fie utilizaţi în alte scopuri paşnice decât producerea de energie electrică;

p) reactor nuclear înseamnă orice structură conţinând combustibil nuclear dispus astfel încât să se poată produce o reacţie în lanţ de fisiune nucleară, fără altă sursă de neutroni.

Legea nr. 111/1996 republicată, privind desfăşurarea în siguranţă, reglementarea, autorizarea şi controlul activităţilor nucleare

DEFINIŢIILE

la care se face referire în art. 3 din lege

1. accident nuclear - evenimentul nuclear care afectează instalaţia şi provoacă iradierea ori contaminarea populaţiei sau a mediului peste limitele permise de reglementările în vigoare;

2. activitate nucleară - orice practică umană care introduce surse sau căi de expunere suplimentare, extinde expunerea la un număr mai mare de persoane sau modifică reţeaua de căi de expunere, plecând de la sursele existente, mărind astfel expunerea ori probabilitatea expunerii persoanelor sau numărul de persoane expuse;

3. autoritate naţională competentă în domeniul activităţilor nucleare în scopuri exclusiv paşnice - autoritatea, stabilită de lege, cu competenţa legală de reglementare a activităţilor nucleare în scopuri exclusiv paşnice, de autorizare a acestor activităţi şi de control al modului de desfăşurare a acestora;

4. autorizaţie - document emis de autoritatea naţională competentă în domeniul activităţilor nucleare, în scopuri exclusiv paşnice, în baza unei evaluări de securitate nucleară şi control, către o persoană juridică, la cererea acesteia, pentru desfăşurarea unei activităţi nucleare;

5. ciclu de combustibil nuclear - ansamblul de operaţiuni care cuprinde extracţia şi prelucrarea minereurilor şi îmbogăţirea uraniului şi toriului, fabricarea combustibilului nuclear, exploatarea reactorilor nucleari, retratarea combustibilului nuclear, dezafectarea, orice activitate de gospodărire a deşeurilor radioactive sau orice activitate de cercetare-dezvoltare asociată uneia dintre operaţiunile sus-menţionate;

6. combustibil nuclear - material sau un ansamblu mecanic care conţine materie primă nucleară ori material fisionabil special, special destinat folosirii într-un reactor nuclear, în scopul producerii energiei nucleare;

7. deşeuri radioactive - acele materiale rezultate din activităţile nucleare, pentru care nu s-a prevăzut nicio întrebuinţare, care conţin sau sunt contaminate cu radionuclizi în concentraţii superioare limitelor de exceptare;

8. dispozitive generatoare de radiaţii ionizante - dispozitivele care produc radiaţii X, neutroni sau particule încărcate;

9. instalaţie radiologică - generator de radiaţie ionizantă, instalaţia, aparatul ori dispozitivul care extrage, produce, prelucrează sau conţine materiale radioactive, altele decât cele definite la pct. 10;

10. instalaţie nucleară:

a) orice reactor nuclear, cu excepţia aceluia cu care este echipat un mijloc de transport maritim ori aerian spre a fi folosit ca o sursă de putere, dacă este pentru propulsie sau în orice alt scop;

b) orice uzină care foloseşte combustibil nuclear pentru producerea de materiale nucleare, inclusiv orice uzină de retratare a combustibilului nuclear iradiat;

c) orice instalaţie în care sunt stocate materiale nucleare, cu excepţia depozitărilor în vederea transportului de materiale nucleare. Instalaţiile nucleare aparţinând unui singur operator, care se află pe acelaşi amplasament, vor fi considerate o singură instalaţie nucleară;

11. institut tehnic-suport - unitate cu atribuţii de expertiză, studii privind amplasamentele instalaţiilor nucleare, fizica reactorilor, examinări nedistructive, analize şi evaluări de securitate nucleară, dezafectarea instalaţiilor nucleare, managementul calităţii în domeniul nuclear, evaluări ale instalaţiilor de deşeuri radioactive, precum şi studii de cercetare-dezvoltare în domeniul securităţii nucleare, radioprotecţiei, managementului deşeurilor radioactive, radioactivităţii naturale şi induse a mediului, radioecologiei şi radiobiologiei, urgenţelor radiologice în caz de accident nuclear, în conformitate cu cerinţele naţionale şi internaţionale;

12. materie primă nucleară - uraniu conţinând un amestec al izotopilor aflat în natură; uraniu sărăcit în izotopul 235; toriu; orice formă a acestora, metal, aliaj, compoziţie chimică sau concentraţie;

13. materiale de interes nuclear - apa grea, grafitul, zirconiul şi alte materiale care, datorită unor proprietăţi nucleare specifice, sunt de interes deosebit pentru domeniul nuclear;

14. material fisionabil special - plutoniu, uraniu 233, uraniu îmbogăţit în izotopul 233 sau în izotopul 235; orice material îmbogăţit artificial în oricare dintre izotopii menţionaţi anterior;

15. material radioactiv - orice material, în orice stare de agregare, care prezintă fenomenul de radioactivitate, inclusiv deşeurile radioactive;

16. material nuclear - orice materie primă nucleară şi orice material fisionabil special;

17. minereu de uraniu şi toriu - substanţă minerală în zăcământ sau extrasă prin metode miniere care are un conţinut de uraniu şi/sau toriu mai mare de 0,004%;

18. mineritul uraniului şi toriului - prospectarea, explorarea, deschiderea, pregătirea şi exploatarea minereului de uraniu şi toriu, conservarea şi dezafectarea minelor de uraniu şi toriu, inclusiv restaurarea mediului contaminat de mineritul uraniului şi toriului;

19. plan de intervenţie - ansamblul de măsuri care se aplică în caz de accident nuclear;

20. prepararea minereurilor de uraniu şi toriu - prelucrarea minereurilor de uraniu şi toriu în laboratoare de analize fizico-chimice, laboratoare tehnologice, staţii-pilot şi instalaţii industriale, conservarea şi dezafectarea instalaţiilor de prelucrare, inclusiv depozitarea finală a deşeurilor radioactive şi restaurarea mediului contaminat;

21. produs radioactiv - orice material radioactiv obţinut în cursul procesului de producere ori de utilizare a unui combustibil nuclear sau orice material care a devenit radioactiv prin expunere la radiaţii, cu excepţia radioizotopilor care au atins stadiul final de preparare şi sunt susceptibili de a fi utilizaţi în scopuri ştiinţifice, medicale, speciale, sociale, comerciale sau industriale;

22. punct de lucru vital - o zonă în care se află materiale nucleare, echipamente, dispozitive sau sisteme care pot fi vulnerabile la acţiuni de sabotaj sau furt;

23. radiaţie ionizantă - oricare dintre următoarele radiaţii: alfa, beta, gama, X, neutroni, electroni, protoni sau alte particule încărcate (nu se includ undele radio, radiaţiile vizibile, infraroşii, ultraviolete, precum şi radiaţiile laser, ultrasunetele etc.);

24. reglementări - norme tehnice, metodologice, ghidurile, instrucţiunile, procedurile sau condiţiile tehnico-organizatorice privind autorizarea şi controlul activităţilor nucleare, obligatorii în domeniul nuclear, emise de autoritatea competentă conform art. 5 din lege;

25. risc radiologic deosebit al unei instalaţii nucleare, material nuclear, material radioactiv, deşeu radioactiv sau generator de radiaţii - posibilitatea ca în cazul pierderii controlului să se încaseze în urma unui singur eveniment de acest fel o doză individuală mai mare decât limita anuală de doză pentru o persoană din populaţie sau o doză colectivă de zece ori mai mare decât limita anuală de doză pentru o persoană din populaţie;

26. risc nuclear deosebit al unui material nuclear - un material nuclear este considerat a avea un risc nuclear dacă se află în cantităţi totale ce depăşesc de zece ori valorile de exceptare de la autorizare prevăzute de Normele fundamentale de securitate radiologică;

27. securitate nucleară - ansamblul de măsuri tehnice şi organizatorice destinate să asigure funcţionarea instalaţiilor nucleare în condiţii de siguranţă, să prevină şi să limiteze deteriorarea acestora şi să asigure protecţia personalului ocupat profesional, a populaţiei, mediului şi bunurilor materiale împotriva iradierii sau a contaminării radioactive;

28. sistem controlat de management al calităţii - sistemul de management al calităţii instituit şi menţinut în conformitate cu reglementările specifice emise de comisie şi care este controlat de aceasta;

29. surse - emiţătorul de radiaţii ionizante şi orice material radioactiv;

30. surse orfane - sursele provenind din practici din trecut, trafic ilicit sau pierdute, care nu se află sub controlul unui titular de autorizaţie;

31. instalaţie de minerit - totalitatea lucrărilor miniere şi instalaţiilor de la suprafaţă şi din subteran, prin care se asigură extracţia şi transportul minereului şi sterilului, aerajul şi evacuarea apelor, inclusiv instalaţiile de gospodărire a deşeurilor asociate, care, împreună, alcătuiesc o mină sau o carieră;

32. instalaţie de preparare - totalitatea construcţiilor şi instalaţiilor existente pe fluxul tehnologic, care contribuie la prepararea minereurilor, inclusiv instalaţiile de gospodărire a deşeurilor asociate;

33. instalaţie de gospodărire a deşeurilor radioactive provenite de la mineritul şi prepararea minereurilor de uraniu şi toriu - totalitatea construcţiilor şi instalaţiilor prin care se asigură colectarea, transportul, procesarea, condiţionarea şi depozitarea finală a deşeurilor radioactive, inclusiv:

a) halda sau grupul de halde aparţinând unei mine de cercetare geologică sau unei mine de extracţie a minereului de uraniu şi toriu;

b) instalaţia de depoluare radioactivă a efluenţilor lichizi proveniţi de la mineritul şi prepararea minereurilor de uraniu şi toriu;

c) iazul de depozitare finală sau o altă incintă special destinată şi amenajată pentru depozitarea finală a deşeurilor radioactive provenite de la prepararea minereurilor de uraniu şi toriu;

34. minereu de uraniu - substanţă în zăcământ sau extrasă prin metode miniere, care are un conţinut de uraniu mai mare de 0,004%;

35. minereu de toriu - substanţă în zăcământ sau extrasă prin metode miniere, care are un conţinut de toriu mai mare de 0,012%;

36. trafic ilicit - orice acţiune care implică o activitate nucleară neautorizată de deţinere, transfer, import şi export pentru materiale nucleare, de interes nuclear, materiale radioactive, echipamente şi dispozitive pertinente pentru proliferarea armelor nucleare, precum şi a instalaţiilor nucleare şi radiologice.

Capitolul XI

Regimul juridic al ariilor protejate şi al

monumentelor naturii

1. Reglementare. Noţiunea de “arie naturală protejată”

Sediul materiei privind regimul juridic al ariilor protejate şi al monumentelor naturii îl constituie Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57 din 20 iunie 2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice44. Adoptarea acestei ordonanţe, astfel cum se precizează în expunerea de motive, a fost impusă de necesitatea şi urgenţa armonizării legislaţiei naţionale cu cea a Uniunii Europene în domeniul protecţiei naturii şi având în vedere faptul că prevederile Directivei 79/409/CEE privind conservarea păsărilor sălbatice şi ale Directivei 92/43/CEE privind conservarea habitatelor naturale şi a speciilor de floră şi faună sălbatice trebuie transpuse în legislaţia naţională, iar pentru aplicarea Regulamentului Consiliului (CE) nr. 348/81 privind regulile comune pentru importul produselor derivate din balene sau din alte cetacee, a Regulamentului Consiliului (CE) nr. 3.254/91 privind interzicerea utilizării capcanelor de picior şi a importului de blănuri şi produse obţinute din animale capturate prin utilizarea capcanelor de picior sau a altor tipuri de capcane care nu sunt conforme cu standardele internaţionale şi a Regulamentului Consiliului (CE) nr. 338/97 privind protecţia speciilor de floră şi faună sălbatică prin reglementarea comerţului cu acestea, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie creat cadrul instituţional şi sancţiunile pentru încălcarea prevederilor conţinute în acestea.

Aşa cum prevede textul art. 1 din ordonanţa menţionată mai sus, scopul acesteia îl constituie garantarea conservării şi utilizării durabile a patrimoniului natural, obiectiv de interes public major şi componentă fundamentală a strategiei naţionale pentru dezvoltare durabilă.

În ceea ce priveşte obiectul, prezenta ordonanţă de urgenţă reglementează:

- asigurarea diversităţii biologice, prin conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice pe teritoriul României;

- menţinerea sau restabilirea într-o stare de conservare favorabilă a habitatelor naturale şi a speciilor din flora şi fauna sălbatică;

- identificarea bunurilor patrimoniului natural care necesită un regim special de protecţie, pentru conservarea şi utilizarea durabilă a acestora;

44 Publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 442 din 29 iunie 2007.

- categoriile de arii naturale protejate, tipurile de habitate naturale, speciile de floră şi faună sălbatică şi alte bunuri ale patrimoniului natural ce se supun regimului special de protecţie, conservare şi utilizare durabilă;

- constituirea, organizarea şi dezvoltarea reţelei naţionale de arii naturale protejate, precum şi a regimului acesteia;

- regimul de administrare a ariilor naturale protejate şi procedurile de instituire a regimului de protecţie pentru alte arii naturale şi bunuri ale patrimoniului natural;

- măsurile pentru protecţia şi conservarea speciilor de animale şi plante sălbatice periclitate, vulnerabile, endemice şi/sau rare, precum şi cele pentru protecţia formaţiunilor geomorfologice şi peisagistice de interes ecologic, ştiinţific, estetic, cultural-istoric şi de altă natură, a bunurilor naturale de interes speologic, paleontologic, geologic, antropologic şi a altor bunuri naturale cu valoare de patrimoniu natural, existente în perimetrele ariilor naturale protejate şi/sau în afara acestora;

- responsabilităţile şi atribuţiile pentru punerea în aplicare a prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă ( art. 2).

Nu intră în sfera de reglementare a ordonanţei de urgenţă:

- parcurile şi grădinile publice sau private de agrement, cu excepţia cazurilor în care acestea au elemente şi bunuri cu valoare de patrimoniu natural;

- rezervaţiile semincere agricole şi silvice cu scop productiv, rezervaţiile de resurse genetice vegetale şi animale terestre şi acvatice destinate reproducerii unor specii vegetale şi animale în scopuri economice, rezervaţiile destinate unor scopuri ştiinţifice sectoriale existente pe terenurile unor instituţii publice sau private de cercetare şi producţie, precum şi altele asemenea, organizate şi gestionate de proprietarii sau administratorii lor legali, cu excepţia cazurilor în care acestea au elemente cu valoare de patrimoniu natural;

- grădinile botanice, parcurile dendrologice, grădinile zoologice, acvariile, terariile, cu excepţia cazurilor în care acestea deţin specii de plante şi animale sălbatice aflate sub regim special de protecţie şi conservare ca bunuri ale patrimoniului natural;

- colecţiile muzeistice, cu excepţia celor care deţin piese a căror valoare de patrimoniu natural este atestată de autorităţile ştiinţifice competente;

- zonele de protecţie specială - sanitară, hidrologică, hidrogeologică şi altele asemenea - cu perimetre delimitate şi gestionate ca zone de protecţie specială pentru diverse obiective, potrivit unor reglementări speciale, cu excepţia cazurilor în care pe aceste terenuri există bunuri ale patrimoniului natural;

- administrarea ariilor naturale protejate de interes judeţean sau local.

Ordonanţa nr.195/2005, în Anexa I defineşte „aria naturală protejată” ca fiind acea „zonă terestră acvatică şi/sau subterană, cu perimetru legal stabilit şi având un regim special

de ocrotire şi conservare, în care există specii de plante şi animale sălbatice, elemente şi formaţiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică sau culturală deosebită”.

2. Regimul ariilor naturale protejate

2.1. Categorii de arii naturale protejate

În vederea asigurării măsurilor speciale de protecţie şi conservare a bunurilor patrimoniului natural, prin lege s-a instituit un regim diferenţiat de protecţie, conservare şi utilizare, potrivit următoarelor categorii de arii naturale protejate:

a) de interes naţional: rezervaţii ştiinţifice, parcuri naţionale, monumente ale naturii, rezervaţii naturale, parcuri naturale;

b) de interes internaţional: situri naturale ale patrimoniului natural universal, geoparcuri, zone umede de importanţă internaţională, rezervaţii ale biosferei;

c) de interes comunitar sau situri „Natura 2000": situri de importanţă comunitară, arii speciale de conservare, arii de protecţie specială avifaunistică;

d) de interes judeţean sau local: stabilite numai pe domeniul public sau privat al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz.

Categoriile de arii naturale protejate de la lit. a - c, se pot modifica şi completa prin hotărâre a Guvernului, la propunerea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, cu avizul Academiei Române, luându-se în considerare recomandările organizaţiilor internaţionale autorizate.

În reglementarea ordonanţei de urgenţă sensul categoriile de arii naturale protejate ce compun reţeaua naţională de arii protejate este cel redat mai jos:

a) Rezervaţii ştiinţifice

Rezervaţiile ştiinţifice sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecţia şi conservarea unor habitate naturale terestre şi/sau acvatice, cuprinzând elemente reprezentative de interes ştiinţific sub aspect floristic, faunistic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic sau de altă natură. Mărimea rezervaţiilor ştiinţifice este determinată de arealul necesar pentru asigurarea integrităţii zonei protejate. Managementul rezervaţiilor ştiinţifice asigură un regim strict de protecţie prin care habitatele sunt păstrate într-o stare pe cât posibil neperturbată. În aceste zone se interzice desfăşurarea oricăror activităţi umane, cu excepţia activităţilor de cercetare, educaţie şi de ecoturism cu limitările descrise în planurile de management, cu acordul forului ştiinţific competent şi al administratorului rezervaţiei ştiinţifice. Rezervaţiile ştiinţifice corespund categoriei I IUCN (Uniunea Internaţională pentru

Conservarea Naturii) "Rezervaţie Naturală Strictă: arie protejată, administrată în principal în scopuri ştiinţifice".

b) Parcuri naţionale

Parcurile naţionale sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecţia şi conservarea unor eşantioane reprezentative pentru spaţiul biogeografic naţional, cuprinzând elemente naturale cu valoare deosebită sub aspectul fizico-geografic, floristic, faunistic, hidrologic, geologic, paleontologic, speologic, pedologic sau de altă natură, oferind posibilitatea vizitării în scopuri ştiinţifice, educative, recreative şi turistice. Managementul parcurilor naţionale asigură menţinerea cadrului fizico-geografic în stare naturală, protecţia ecosistemelor, conservarea resurselor genetice şi a diversităţii biologice în condiţii de stabilitate ecologică, prevenirea şi excluderea oricărei forme de exploatare a resurselor naturale şi a folosinţelor terenurilor, incompatibilă scopului atribuit. Regimul de gospodărire se stabileşte prin regulamente şi planuri proprii de protecţie şi conservare aprobate de autorităţile naţionale ştiinţifice şi administrative abilitate, potrivit dispoziţiilor prezentei ordonanţe de urgenţă. În perimetrele lor vor fi cuprinse ecosisteme sau fracţiuni de ecosisteme terestre şi acvatice cât mai puţin influenţate prin activităţi umane. Elementele cu valoare deosebită de pe cuprinsul parcurilor naţionale pot fi delimitate şi puse sub un regim strict de protecţie ca rezervaţii ştiinţifice. Parcurile naţionale se întind în general pe suprafeţe mari de teren. În perimetrul parcurilor naţionale sunt admise doar activităţile tradiţionale practicate numai de comunităţile din zona parcului naţional, activităţi tradiţionale ce vor fi reglementate prin planul de management. Parcurile naţionale corespund categoriei II IUCN "Parc naţional: arie protejată administrată în special pentru protecţia ecosistemelor şi pentru recreere".

c) Monumente ale naturii

Monumente ale naturii sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecţia şi conservarea unor elemente naturale cu valoare şi semnificaţie ecologică, ştiinţifică, peisagistică deosebite, reprezentate de specii de plante sau animale sălbatice rare, endemice ori ameninţate cu dispariţia, arbori seculari, asociaţii floristice şi faunistice, fenomene geologice - peşteri, martori de eroziune, chei, cursuri de apă, cascade şi alte manifestări şi formaţiuni geologice, depozite fosilifere, precum şi alte elemente naturale cu valoare de patrimoniu natural prin unicitatea sau raritatea lor. Dacă monumentele naturii nu sunt cuprinse în perimetrul altor zone aflate sub regim de protecţie, pentru asigurarea integrităţii lor se vor stabili zone de protecţie obligatorie, indiferent de destinaţia şi de deţinătorul terenului.

d) Rezervaţii naturale

Rezervaţiile naturale sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecţia şi conservarea unor habitate şi specii naturale importante sub aspect floristic, faunistic, forestier, hidrologic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic. Mărimea lor este determinată de arealul necesar asigurării integrităţii elementelor protejate.

f) Rezervaţii ale biosferei

Rezervaţiile biosferei sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecţia şi conservarea unor zone de habitat natural şi a diversităţii biologice specifice. Rezervaţiile biosferei se întind pe suprafeţe mari şi cuprind un complex de ecosisteme terestre şi/sau acvatice, lacuri şi cursuri de apă, zone umede cu comunităţi biocenotice floristice şi faunistice unice, cu peisaje armonioase naturale sau rezultate din amenajarea tradiţională a teritoriului, ecosisteme modificate sub influenţa omului şi care pot fi readuse la starea naturală, comunităţi umane a căror existenţă este bazată pe valorificarea resurselor naturale, pe principiul dezvoltării durabile şi armonioase. Mărimea rezervaţiilor biosferei este determinată de cerinţele de protecţie şi conservare eficiente ale mediului natural şi ale diversităţii biologice specifice.

g) Zone umede de importanţă internaţională

Zonele umede de importanţă internaţională sunt acele arii naturale protejate al căror scop este asigurarea protecţiei şi conservării siturilor naturale cu diversitatea biologică specifică zonelor umede.

h) Situri naturale ale patrimoniului natural universal

Siturile naturale ale patrimoniului natural universal sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecţia şi conservarea unor zone de habitat natural în cuprinsul cărora există elemente naturale a căror valoare este recunoscută ca fiind de importanţă universală. Mărimea arealului lor este determinată de cerinţele pentru asigurarea integrităţii şi conservării elementelor supuse acestui regim de protecţie. În cuprinsul acestor zone pot exista comunităţi umane ale căror activităţi sunt orientate pentru o dezvoltare compatibilă cu cerinţele de protecţie şi conservare ale sitului natural.

i) Arii speciale de conservare

Ariile speciale de conservare sunt acele arii naturale protejate de interes comunitar ale căror scopuri sunt conservarea, menţinerea şi, acolo unde este cazul, readucerea într-o stare de conservare favorabilă a habitatelor naturale şi/sau a populaţiilor speciilor pentru care situl este desemnat. Ariile naturale de conservare sunt special desemnate pentru conservarea tipurilor de habitate naturale şi a habitatelor speciilor prevăzute în anexele nr. 2 şi 3.

j) Arii de protecţie specială avifaunistică

Ariile de protecţie specială avifaunistică sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt conservarea, menţinerea şi, acolo unde este cazul, readucerea într-o stare de conservare favorabilă a speciilor de păsări şi a habitatelor specifice, desemnate pentru protecţia speciilor de păsări migratoare sălbatice, mai ales a celor prevăzute în anexele nr. 3 şi 4 A.

k) Situri de importanţă comunitară

Siturile de importanţă comunitară reprezintă acele arii care, în regiunea sau în regiunile biogeografice în care există, contribuie semnificativ la menţinerea sau restaurarea la o stare de conservare favorabilă a habitatelor naturale din anexa nr. 2 sau a speciilor de interes comunitar din anexa nr. 3 şi care pot contribui astfel semnificativ la coerenţa reţelei "NATURA 2000" şi/sau contribuie semnificativ la menţinerea diversităţii biologice în regiunea ori regiunile biogeografice respective. Pentru speciile de animale cu areal larg de răspândire, siturile de importanţă comunitară ar trebui să corespundă zonelor din areal în care sunt prezenţi factori abiotici şi biotici esenţiali pentru existenţa şi reproducerea acestor specii.

l) Geoparcul

Geoparcul este un teritoriu ce cuprinde elemente de interes geologic deosebit, alături de elemente de interes ecologic, arheologic, istoric şi cultural. Caracteristicile geologice sunt cuprinse într-un număr de situri de importanţă ştiinţifică, educaţională sau estetică, reprezentative pentru un anumit moment din istoria Pamântului ori pentru anumite evenimente sau procese geologice.

2.2. Instituirea regimului de arie naturală protejată

Instituirea regimului de arie naturală protejată este prioritară în raport cu orice alte obiective se prevede în art. 6, cu excepţia celor care privesc:

a) asigurarea securităţii naţionale;

b) asigurarea securităţii, sănătăţii oamenilor şi animalelor;

c) prevenirea unor catastrofe naturale.

Regimul de protecţie se stabileşte indiferent de destinaţia terenului şi de deţinător, iar respectarea acestuia este obligatorie în conformitate cu prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă, precum şi cu alte dispoziţii legale în materie.

Cum se instituie regimul de arie naturală protejată? Răspunsul este dat în art. 8 din ordonanţa de mai sus, în sensul că instituirea regimului de arie naturală protejată se face:

a) prin lege, pentru siturile naturale ale patrimoniului natural universal şi pentru rezervaţiile biosferei;

b) prin hotărâre a Guvernului, pentru parcuri naţionale, parcuri naturale, geoparcuri, zone umede de importanţă internaţională, arii speciale de conservare, arii de protecţie specială avifaunistică, rezervaţii ştiinţifice, monumente ale naturii, rezervaţii naturale;

c) prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, pentru propunerile de situri de importanţă comunitară, cu avizul Academiei Române, al autorităţii publice centrale cu competenţe în domeniul administraţiei publice, al autorităţii publice centrale în domeniul agriculturii şi dezvoltării rurale şi al autorităţii publice centrale în

domeniul transporturilor, al autorităţii publice în domeniul amenajării teritoriului şi al autorităţii publice în domeniul turismului;

d) prin hotărâri ale consiliilor judeţene sau locale, pentru arii naturale protejate, de interes judeţean sau local.

Orice persoană fizică sau juridică poate face propuneri pentru instituirea regimului de arie naturală protejată, care se înaintează Agenţiei Naţionale pentru Arii Naturale Protejate, în vederea avizării acestora.

Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului are obligaţia de a stabili lista siturilor de importanţă comunitară şi a ariilor de protecţie specială avifaunistică şi de a o transmite Comisiei Europene.

La stabilirea modului de constituire şi de administrare a ariilor naturale protejate se vor lua în considerare interesele comunităţilor locale, facilitându-se participarea reprezentanţilor acestora în consiliile consultative pentru aplicarea măsurilor de protecţie, conservare şi utilizare durabilă a resurselor naturale, încurajându-se menţinerea practicilor şi cunoştinţelor tradiţionale locale în valorificarea acestor resurse, în beneficiul comunităţilor locale.

Pentru instituirii regimului de arie naturală protejată de interes naţional trebuie întocmită o documentaţia, care va cuprinde obligatoriu:

- studiul de fundamentare ştiinţifică;

- documentaţia cadastrală cu limitele ariei naturale protejate, cu evidenţierea categoriilor de folosinţă a terenurilor;

- avizul Academiei Române.

În momentul primirii documentaţiei necesare instituirii regimului de arie naturală protejată, autorităţile competente pentru protecţia mediului trebuie să înştiinţeze deţinătorii şi administratorii de terenuri şi să iniţieze consultări cu toţi factorii interesaţi. Până la finalizarea procedurii de instituire a regimului de protecţie a ariilor naturale protejate, deţinătorii bunurilor cu valoare de patrimoniu natural, indiferent de destinaţia terenurilor, vor aplica şi vor respecta măsurile de protecţie, conservare şi utilizare stabilite cu caracter provizoriu de autorităţile competente pentru protecţia mediului, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă ( art. 12).

2.3. Administrarea reţelei de arii naturale protejate

de interes naţional

Reţeaua naţională de arii naturale protejate este alcătuită din ansamblul ariilor naturale protejate, desemnate conform prevederilor ordonanţe de urgenţă, iar administrarea se realizează de către structuri de administrare special constituite, cu personalitate juridică.

Rezervaţiile ştiinţifice, rezervaţiile naturale, monumentele naturii şi, după caz, geoparcurile, siturile de importanţă comunitară, ariile speciale de conservare şi ariile de protecţie specială avifaunistică, care nu necesită sau care nu au structuri de administrare special constituite, se administrează prin preluare în custodie.

Darea în administrare a ariilor naturale protejate şi a altor bunuri ale patrimoniului natural, puse sub regim special de protecţie şi conservare, se face având în vedere: categoria ariei naturale protejate; întinderea ariei naturale protejate; posibilităţile de asigurare a resurselor financiare pentru asigurarea unei funcţionări corespunzătoare a administraţiei şi pentru atingerea obiectivelor de conservare.

Responsabilitatea de administrare a ariilor naturale protejate şi a altor bunuri ale patrimoniului natural, puse sub regim special de protecţie şi conservare, revine, după caz:

- Agenţiei Naţionale pentru Arii Naturale Protejate, pentru ariile naturale protejate, declarate prin lege, prin hotărâre a Guvernului sau prin ordin al autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului;

- Administraţiei Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării" pentru Rezervaţia Biosferei „Delta Dunării";

- Autorităţilor administraţiei publice locale, pentru ariile naturale protejate, declarate prin hotărâri ale acestora.

În scopul administrării unitare şi eficiente a ariilor naturale protejate s-a înfiinţat Agenţia Naţională pentru Arii Naturale Protejate, instituţie publică, cu personalitate juridică, care funcţionează în subordinea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, finanţată din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat.

Administrarea ariilor naturale protejate şi a celorlalte bunuri ale patrimoniului natural aflate în reţeaua naţională de arii naturale protejate se face, potrivit legii, prin:

- structuri de administrare special constituite, cu personalitate juridică, în subordinea Agenţiei Naţionale pentru Arii Naturale Protejate;

- structuri de administrare special constituite, cu personalitate juridică şi aflate în subordinea unor regii autonome, companii şi societăţi naţionale şi comerciale, autorităţi ale administraţiei publice locale, servicii descentralizate ale administraţiei publice centrale, instituţii ştiinţifice de cercetare şi de învăţământ din sectorul public şi privat, muzee, organizaţii neguvernamentale, constituite potrivit legii şi aflate în coordonarea metodologică a Agenţiei Naţionale pentru Arii Naturale Protejate;

- persoane fizice şi juridice care au calitatea de custode şi se află în coordonarea metodologică a Agenţiei Naţionale pentru Arii Naturale Protejate;

- serviciile regionale din structura proprie a Agenţiei Naţionale pentru Arii Naturale Protejate, pentru rezervaţiile ştiinţifice, rezervaţiile naturale, monumentele naturii şi, după caz, a geoparcurilor, a siturilor de importanţă comunitară, a ariilor speciale de conservare, a

ariilor de protecţie specială avifaunistică şi ale celorlalte bunuri ale patrimoniului natural supuse unui regim special de protecţie şi care nu au fost preluate în custodie;

- Administraţia Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării" aflată în subordinea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, pentru Rezervaţia Biosferei „Delta Dunării" (art. 18).

Însă, pe lângă structurile de administrare special constituite se înfiinţează consilii consultative de administrare, alcătuite din reprezentanţi ai instituţiilor, organizaţiilor economice, organizaţiilor neguvernamentale, autorităţilor şi comunităţilor locale, care deţin cu orice titlu suprafeţe, bunuri sau au interese în perimetrul ori în vecinătatea ariei naturale protejate şi care sunt implicate şi interesate în aplicarea măsurilor de protecţie, în conservarea şi dezvoltarea durabilă a zonei.

În zonele de protecţie integrală a celor mai valoroase bunuri ale patrimoniului natural din interiorul ariilor naturale protejate sunt interzise:

- orice forme de exploatare sau utilizare a resurselor naturale, precum şi orice forme de folosire a terenurilor, incompatibile cu scopul de protecţie şi/sau de conservare;

- activităţile de construcţii-investiţii, cu excepţia celor destinate administrării ariei naturale protejate şi/sau activităţilor de cercetare ştiinţifică ori a celor destinate asigurării siguranţei naţionale sau prevenirii unor calamităţi naturale.

Prin excepţie, în zonele de protecţie integrală, în afara perimetrelor rezervaţiilor ştiinţifice cu regim strict de protecţie, se pot desfăşura următoarele activităţi: ştiinţifice şi educative; activităţi de ecoturism care nu necesită realizarea de construcţii-investiţii; utilizarea raţională a pajiştilor pentru cosit şi/sau păşunat numai cu animale domestice, proprietatea membrilor comunităţilor care deţin păşuni sau care deţin dreptul de utilizare a acestora în orice formă recunoscută prin legislaţia naţională în vigoare, pe suprafeţele, în perioadele şi cu speciile şi efectivele avizate de administraţia parcului, astfel încât să nu fie afectate habitatele naturale şi speciile de floră şi faună prezente; localizarea şi stingerea operativă a incendiilor;intervenţiile pentru menţinerea habitatelor în vederea protejării anumitor specii, grupuri de specii sau comunităţi biotice care constituie obiectul protecţiei, în baza aprobării autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, a planului de acţiune provizoriu, elaborat în acest scop de consiliul ştiinţific şi valabil până la intrarea în vigoare a planului de management ş.a.

Pin ordonanţa de urgenţă s-a prevăzut expres ce activităţi se pot desfăşura în anumite zone ce intră în domeniul de reglementare al acesteia. Astfel:

a) în zonele de conservare durabilă se pot desfăşura următoarele activităţi: ştiinţifice şi educative; activităţi de ecoturism care nu necesită realizarea de construcţii-investiţii; utilizarea raţională a pajiştilor pentru cosit şi/sau păşunat pe suprafeţele, în perioadele şi cu speciile şi efectivele avizate de administraţia parcului natural, astfel încât să nu fie afectate habitatele naturale şi speciile de floră şi faună prezente; localizarea şi stingerea operativă a incendiilor;

Intervenţiile pentru menţinerea habitatelor în vederea protejării anumitor specii, grupuri de specii sau comunităţi biotice care constituie obiectul protecţiei, cu aprobarea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, a planului de acţiune provizoriu, elaborat în acest scop de consiliul ştiinţific al parcului şi valabil până la intrarea în vigoare a planului de management; intervenţiile în scopul reconstrucţiei ecologice a ecosistemelor naturale şi al reabilitării unor ecosisteme necorespunzătoare sau degradate, la propunerea consiliului ştiinţific al ariei naturale protejate, cu aprobarea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului; activităţile de protecţie a pădurilor, acţiunile de prevenire a înmulţirii în masă a dăunătorilor forestieri, care necesită evacuarea materialului lemnos din pădure în cantităţi care depăşesc prevederile amenajamentelor, se fac cu acordul administraţiei ariei naturale protejate, emis în baza aprobării autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură ş.a.

b) în zonele de management durabil se pot desfăşura următoarele activităţi: ştiinţifice şi educative; activităţi de ecoturism care nu necesită realizarea de construcţii-investiţii; utilizarea raţională a pajiştilor pentru cosit şi/sau păşunat numai cu animale domestice, de către proprietarii care deţin păşuni sau care deţin dreptul de utilizare a acestora în orice formă recunoscută prin legislaţia naţională în vigoare, pe suprafeţele, în perioadele şi cu speciile şi efectivele avizate de administraţia parcului, astfel încât să nu fie afectate habitatele naturale şi speciile de floră şi faună prezente; localizarea şi stingerea operativă a incendiilor; intervenţiile pentru menţinerea habitatelor în vederea protejării anumitor specii, grupuri de specii sau comunităţi biotice care constituie obiectul protecţiei, cu aprobarea planului de acţiune provizoriu de către autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, plan elaborat în acest scop de consiliul ştiinţific al parcului şi valabil până la intrarea în vigoare a planului de management; activităţi tradiţionale de cultivare a terenurilor agricole şi de creştere a animalelor, precum şi alte activităţi tradiţionale efectuate de comunităţile locale; lucrări de îngrijire şi conducere a arboretelor şi lucrări de conservare; activităţi de vânătoare; activităţi de pescuit sportiv ş.a.

c) în zonele de dezvoltare durabilă se pot desfăşura următoarele activităţi, cu respectarea prevederilor din planurile de management: activităţi de vânătoare, în zonele de dezvoltare durabilă din parcurile naturale; activităţi tradiţionale de cultivare a terenurilor agricole şi de creştere a animalelor; activităţi de pescuit sportiv, industrial şi piscicultură; activităţi de exploatare a resurselor minerale neregenerabile, dacă această posibilitate este prevăzută în planul de management al parcului şi dacă reprezintă o activitate tradiţional ş.a.

În rezervaţiile ştiinţifice sunt interzise orice activităţi umane, cu excepţia activităţilor de cercetare, educaţie şi de ecoturism, cu limitările descrise în planurile de management, cu acordul Academiei Române şi al administratorului.

În rezervaţiile naturale nu sunt permise activităţi de utilizare a resurselor naturale. Prin excepţie, sunt permise numai acele intervenţii care au drept scopuri protejarea şi promovarea obiectivului pentru care au fost constituite şi unele activităţi de valorificare durabilă a anumitor resurse naturale.

2.4. Conservarea habitatelor naturale şi a speciilor sălbatice de floră şi faună

Protecţia şi conservarea habitatelor naturale şi a speciilor sălbatice de interes comunitar, cu excepţia păsărilor, existente pe teritoriul României şi prevăzute în anexele nr. 2 şi 3, din ordonanţă se fac prin declararea de situri de importanţă comunitară şi arii speciale de conservare, prin declararea de arii de protecţie specială avifaunistică în conformitate cu criteriile stabilite în ordonanţă. Protecţia şi conservarea habitatelor naturale terestre, acvatice şi/sau subterane de interes naţional, precum şi a speciilor protejate de plante şi animale sălbatice se fac prin declararea de arii naturale protejate de interes naţional.

Pentru speciile de plante şi animale sălbatice terestre, acvatice şi subterane, cu excepţia speciilor de păsări, inclusiv cele prevăzute în anexele nr. 4 A şi 4 B, precum şi speciile incluse în lista roşie naţională şi care trăiesc atât în ariile naturale protejate, cât şi în afara lor, sunt interzise:

a) orice formă de recoltare, capturare, ucidere, distrugere sau vătămare a exemplarelor aflate în mediul lor natural, în oricare dintre stadiile ciclului lor biologic;

b) perturbarea intenţionată în cursul perioadei de reproducere, de creştere, de hibernare şi de migraţie;

c) deteriorarea, distrugerea şi/sau culegerea intenţionată a cuiburilor şi/sau ouălor din natură;

d) deteriorarea şi/sau distrugerea locurilor de reproducere ori de odihnă;

e) recoltarea florilor şi a fructelor, culegerea, tăierea, dezrădăcinarea sau distrugerea cu intenţie a acestor plante în habitatele lor naturale, în oricare dintre stadiile ciclului lor biologic;

f) deţinerea, transportul, comerţul sau schimburile în orice scop ale exemplarelor luate din natură, în oricare dintre stadiile ciclului lor biologic.

În continuare art. 33 prevede că pentru toate speciile de păsări sunt interzise:

a) uciderea sau capturarea intenţionată, indiferent de metoda utilizată;

b) deteriorarea, distrugerea şi/sau culegerea intenţionată a cuiburilor şi/sau ouălor din natură;

c) culegerea ouălor din natură şi păstrarea acestora, chiar dacă sunt goale;

d) perturbarea intenţionată, în special în cursul perioadei de reproducere, de creştere şi de migraţie;

e) deţinerea exemplarelor din speciile pentru care sunt interzise vânarea şi capturarea;

f) comercializarea, deţinerea şi/sau transportul în scopul comercializării acestora în stare vie ori moartă sau a oricăror părţi ori produse provenite de la acestea, uşor de identificat.

Monitorizarea capturilor şi uciderilor accidentale a speciilor strict protejate prevăzute în anexele nr. 4 A şi 4 B. este asigurată de autoritatea competentă pentru protecţia mediului,

care are obligaţia de a transmite Comisiei Europene rapoarte privind derogările aplicate, după cum urmează:

a) anual, pentru derogările aplicate speciilor de păsări sălbatice prevăzute în anexa nr. 4 A;

b) la fiecare 2 ani, pentru derogările aplicate speciilor sălbatice, cu excepţia păsărilor, prevăzute în anexa nr. 4 A.

Autoritatea competentă pentru protecţia mediului transmite Comisiei Europene rapoarte privind implementarea prevederilor Directivei 79/409/CEE, la intervale de 3 ani, începând cu data de 1 ianuarie 2010 şi în ceea ce priveşte implementarea prevederilor Directivei 92/43/CEE, la intervale de 6 ani, începând cu data de 1 ianuarie 2013.

2.5. Organizarea şi exercitarea controlului

Controlul aplicării prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă se exercită de către personalul cu atribuţii de control din cadrul structurilor proprii ale:

a) Gărzii Naţionale de Mediu;

b) Agenţiei Naţionale pentru Arii Naturale Protejate;

c) autorităţii publice centrale şi teritoriale pentru protecţia mediului;

d) structurilor de administrare şi custozilor ariilor naturale protejate;

e) autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură şi structurilor teritoriale ale acesteia, pe domeniul lor de competenţă;

f) Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, pe domeniul său de competenţă, în ceea ce priveşte activităţile de comerţ cu specii de floră şi faună sălbatică;

g) Autorităţii Naţionale a Vămilor, pentru operaţiunile vamale;

h) Administraţiei Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării", pentru Rezervaţia Biosferei „Delta Dunării";

i) altor autorităţi cu atribuţii în domeniul protecţiei mediului (art. 50).

Controlul asupra respectării prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă referitoare la ariile naturale protejate, declarate prin hotărâri ale consiliilor judeţene sau locale, se exercită şi de personalul special împuternicit al acestora.

2.6. Răspunderea juridică

Încălcarea prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă atrage răspunderea civilă, materială, contravenţională sau penală, după caz.

a) Constituie infracţiuni săvârşirea următoarelor fapte:

a) scoaterea definitivă sau temporară din circuitul agricol ori silvic de terenuri de pe raza ariei naturale protejate, cu excepţia celor aflate în zonele de dezvoltare durabilă, pentru alte obiective decât cele prevăzute la art. 27 alin. (1);

b) scoaterea definitivă sau temporară din circuitul agricol ori silvic de terenuri de pe raza ariei naturale protejate fără acordul administratorului sau, după caz, al custodelui, emis potrivit prevederilor art. 27 alin. (2);

c) desfăşurarea de activităţi în perimetrele ariilor naturale protejate sau în vecinătatea acestora, ce pot să genereze un impact negativ semnificativ asupra speciilor sălbatice şi habitatelor naturale pentru care au fost desemnate, în lipsa actelor de reglementare specifice;

d) nerespectarea prevederilor art. 33 alin. (1) şi (2);

e) vânarea speciilor de păsări prevăzute în anexa nr. 5 C în perioadele de reproducere şi creştere a puilor;

f) vânarea speciilor de păsări migratoare prevăzute în anexa nr. 5 C în perioada lor de reproducere sau pe parcursul rutei de întoarcere spre zonele de cuibărit;

g) capturarea sau uciderea speciilor de faună sălbatică prevăzute în anexele nr. 5 A, 5 B, 5 C, 5 D şi 5 E şi pentru cazurile în care se aplică derogări, conform prevederilor art. 38, prelevarea, capturarea sau uciderea speciilor prevăzute în anexele nr. 4 A şi 4 B cu metodele sau mijloacele prevăzute în anexa nr. 6.

h) capturarea sau uciderea speciilor sălbatice cu mijloace nelegale.

Constatarea şi cercetarea infracţiunilor se fac din oficiu, de către organele de urmărire penală, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală.

b) Constituie contravenţie următoarele fapte:

- nerespectarea măsurilor de protecţie, conservare şi utilizare stabilite cu caracter provizoriu de autorităţile competente pentru protecţia mediului;

- îngrădirea accesului persoanelor autorizate spre intrările peşterilor;

- neanunţarea descoperirii oricărei peşteri;

- distrugerea sau degradarea marcajelor ori a panourilor indicatoare din exteriorul sau interiorul ariilor naturale protejate;

- popularizarea, mediatizarea datelor precise de identificare şi localizare a peşterilor din clasa A, care prin natura lor pot conduce la periclitarea patrimoniului speologic din această categorie;

- intrarea în perimetrul protejat fără permisul de acces eliberat de administrator, respectiv custode;

- nedesemnarea, în cadrul şantierelor de exploatare, a persoanelor de specialitate care să vegheze la protejarea bunurilor geologice din fronturile de lucru.

- intervenţiile pentru menţinerea habitatelor în vederea protejării anumitor specii, grupuri de specii sau comunităţi biotice care constituie obiectul protecţiei în zonele tampon din parcurile naţionale şi parcurile naturale fără aprobarea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului;

- intervenţiile în scopul reconstrucţiei ecologice a ecosistemelor naturale şi al reabilitării unor ecosisteme necorespunzătoare sau degradate din zonele tampon din parcurile naţionale şi parcurile naturale fără aprobarea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului; c) acţiunile de înlăturare a efectelor unor calamităţi din zonele tampon din parcurile naţionale şi din parcurile naturale fără acordul administraţiei ariei naturale protejate;

- activităţile de protecţie a pădurilor, acţiunile de prevenire a înmulţirii în masă a dăunătorilor forestieri care necesită evacuarea materialului lemnos din pădure în cantităţi care depăşesc prevederile amenajamentelor din zonele tampon din parcurile naţionale şi parcurile naturale fără acordul administraţiei ariei naturale protejate;

- utilizarea unor resurse regenerabile, precum recoltarea de fructe de pădure, de ciuperci şi de plante medicinale din zonele tampon din parcurile naţionale şi parcurile naturale fără acordul administratorului ariei naturale protejate, ş.a.

Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de către personalul cu atribuţii de control din cadrul autorităţilor competente.

3. Regimul juridic al Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”

Rezervaţia Biosferei „Delta Dunării” a fost înfiinţată prin Hotărârea de Guvern nr. 264 din 12 aprilie 1991 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului.

Sediul materiei privind reglementarea Rezervaţiei îl constituie Legea nr. 82 din 20 noiembrie1993 privind constituirea Rezervaţiei „Delta Dunării”, modificată şi completată ulterior şi Hotărârea de Guvern nr. 367 din 12 aprilie 2002 prin care a fost aprobat Statutul de organizare şi funcţionare a Administraţiei Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării” şi componenţa nominală a Consiliului ştiinţific. Este întinsă pe o suprafaţă de 4178 km2 din

care 3446 km2 se află pe teritoriul României, restul de 732 km2 fiind situată pe partea stângă a Braţului Chilia, inclusiv delta secundară a acestuia, în Ucraina.

Prin Decretul nr. 187 din 20.03.1990 România a aderat la Convenţia U.N.E.S.C.O. din 1972, privind patrimoniul mondial, cultural şi naţional, iar Delta Dunării a fost înscrisă pe lista patrimoniului mondial în decembrie 1991 şi a fost declarată rezervaţie a biosferei

În baza Hotărârii Guvernului nr. 983/29.08.1990 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului, se înfiinţează Administraţia Rezervaţiei „Delta Dunării”, în scopul de a îndruma şi controla întreaga activitate ştiinţifică, de turism şi agrement din Deltă.

Rezervaţia „Delta Dunării”, zonă de importanţă ecologică naţională şi internaţională, cuprinde următoarele unităţi fizico-geografice: Delta Dunării, sărăturile Murighiol-Plopu, complexul lagunar Razim-Sinoe, Dunărea maritimă până la Cotul Pisicii, sectorul Isaccea - Tulcea cu zona inundabilă, litoralul Mării Negre de la Braţul Chilia până la Capul Midia, apele maritime interioare şi marea teritorială, până la izobata de 20m inclusiv.

Limita continentală a rezervaţiei este reprezentată de contactul Podişului Dobrogean cu zonele umede şi palustre.

Prin rezervaţie a biosferei, în sensul prezentei legi, se înţelege zona geografică cu suprafeţele de uscat şi de ape, inclusiv terenuri aflate permanent sub ape, în care există elemente şi formaţiuni fizico-geografice, specii de plante şi animale care îi conferă o importanţă biogeografică, ecologică şi estetică deosebită, cu valoare de patrimoniu natural naţional şi universal, fiind supusă unui regim special de administrare în scopul protecţiei şi conservării acesteia, prin dezvoltarea aşezărilor umane şi organizarea activităţilor economice în corelare cu capacitatea de suport a mediului deltaic şi a resurselor sale naturale (art. 2).

Prin legea menţionată mai sus teritoriul rezervaţiei a fost delimitat în următoarele zone:

a) zone cu regim de protecţie integrală;

b) zone tampon cu regim diferenţiat de protecţie în care se pot desfăşura unele activităţi umane, precum şi zone de reconstrucţie ecologică;

c) zone economice în care se pot desfăşura activităţi economice tradiţionale.

Zonele cu regim de protecţie integrală sunt protejate, în mod obligatoriu, de zone tampon.

Textul art. 10 din Legea nr. 82/1993, modificată, prevede că suprafeţele terestre şi acvatice, inclusiv terenurile aflate permanent sub ape, existente în perimetrul rezervaţiei, împreună cu resursele naturale pe care le generează, constituie patrimoniu natural, domeniu public de interes naţional, aflat în administrarea Administraţiei Rezervaţiei.

Sunt exceptate:

a) terenurile din perimetrul rezervaţiei care, potrivit legii, sunt proprietate privată a persoanelor fizice;

b) terenurile din perimetrul rezervaţiei, care potrivit legii, sunt proprietate publică sau privată a unităţilor administrativ-teritoriale;

c) terenurile din perimetrul rezervaţiei, ocupate de amenajările agricole şi piscicole, care constituie domeniu public de interes judeţean şi care sunt în administrarea Consiliului Judeţean Tulcea.

Persoanele fizice şi juridice care desfăşoară activităţi în perimetrul rezervaţiei sunt obligate să folosească numai mijloace ecologice admise, atât tradiţionale, cât şi noi, în condiţiile de reglementare şi de autorizare stabilite de Administraţia Rezervaţiei.

Terenurile care constituie domeniu public de interes judeţean sau local, utilizate ca amenajări agricole sau piscicole şi care datorită degradării sau altor cauze nu mai pot fi exploatate în scopul pentru care au fost amenajate vor fi integrate în regimul natural de folosinţă prin efectuarea lucrărilor corespunzătoare de reconstrucţie ecologică, stabilite de Administraţia Rezervaţiei şi de Consiliul Judeţean Tulcea pentru terenurile din domeniul public de interes judeţean, respectiv de consiliile locale pentru terenurile din domeniul public de interes local.

Valorificarea resurselor regenerabile terestre şi acvatice, precum şi utilizarea unor terenuri pentru realizarea de obiective de investiţii în zonele valorificabile din punct de vedere economic ale domeniului public de interes naţional pot fi concesionate în condiţiile legii de Administraţia Rezervaţiei. Populaţia locală are drept de preemţiune.

Valorificarea resurselor naturale prin activităţi economice tradiţionale - păşunat, cultivarea terenurilor ieşite temporar de sub ape, albinărit, recoltarea florei şi a faunei naturale terestre şi acvatice, practicarea serviciilor de turism şi agrement, a pescuitului şi vânătorii sportive, realizarea de servicii de transport pe canalele navigabile cu excepţia braţelor Dunării - desfăşurate pe terenurile aparţinând domeniului public de interes naţional, se efectuează pe baza permisului de practicare a activităţilor respective, eliberată de Administraţia Rezervaţiei.

3.1. Regimul de administrare al Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”

Pentru administrarea patrimoniului natural din domeniul public de interes naţional al rezervaţiei, precum şi pentru refacerea şi protecţia unităţilor fizico-geografice se înfiinţează Administraţia Rezervaţiei instituţie publică cu personalitate juridică, cu sediul în municipiul Tulcea, în subordonarea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.

Conducerea Administraţiei Rezervaţiei este realizată de Consiliul ştiinţific, care are în subordine Colegiul executiv. Componenţa nominală a Consiliului ştiinţific şi Statul de organizare şi funcţionare a Administraţiei Rezervaţiei se aprobă de Guvern la propunerea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.

În componenţa Administraţiei Rezervaţiei funcţionează Corpul de inspecţie şi pază. Corpul de inspecţie şi pază realizează supravegherea întregului teritoriu al rezervaţiei şi

sancţionează nerespectarea măsurilor de protecţie stabilite în Statutul de organizare şi funcţionare a Administraţiei Rezervaţiei.

Administraţia Rezervaţiei are următoarele atribuţii:

- evaluează starea ecologică a patrimoniului natural, organizează cercetarea ştiinţifică, asigură măsurile necesare conservării şi protecţiei genofondului şi biodiversităţii;

- stabileşte şi aplică măsurile de reconstrucţie ecologică a ecosistemelor deltaice;

- identifică, delimitează şi propune Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului declararea zonelor funcţionale ale rezervaţiei;

- evaluează starea resurselor naturale şi a nivelului de valorificare a acestora, în acord cu potenţialul lor de regenerare şi cu capacitatea de suport a ecosistemelor;

- îndeplineşte funcţia de autoritate de mediu, în condiţiile legii, pe teritoriul rezervaţiei;

- exercită controlul asupra modului de aplicare a prevederilor autorizaţiilor;

- sprijină şi protejează activităţile economice tradiţionale ale populaţiei locale;

- avizează, sub raportul protecţiei ecosistemelor, planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism de pe teritoriul rezervaţiei, elaborate potrivit legii;

- stabileşte, împreună cu titularul dreptului de administrare, locurile şi condiţiile de desfăşurare a activităţilor de vânătoare şi pescuit sportiv;

- promovează activităţi de cercetare şi cooperare ştiinţifică internaţională;

- organizează acţiunile de informare şi educaţie ecologică;

- conlucrează cu Compania Naţională "Apele Române" - S.A. în vederea gospodăririi apelor şi efectuării lucrărilor hidrotehnice necesare;

- cooperează cu comisiile interdepartamentale şi comisiile judeţene de apărare împotriva calamităţilor sau catastrofelor;

- colaborează cu autorităţile administraţiei publice locale pentru protejarea intereselor localnicilor, precum şi pentru creşterea calităţii vieţii şi a standardului de civilizaţie ale acestora;

- stabileşte, împreună cu Ministerul Transporturilor, regulile de circulaţie şi acces pe braţele Dunării pentru bărci, şalupe, nave fluviale şi maritime.

Consiliul Ştiinţific al Administraţiei Rezervaţiei are următoarele atribuţii:

- aprobă programele de conservare a genofondului (biodiversităţii) şi ecofondului; - propune modificarea perimetrelor zonelor cu regim de protecţie integrală, ale zonelor

tampon şi ale zonelor economice;

- aprobă programul de realizare a reconstrucţiei ecologice şi lucrărilor de investiţii necesare a fi realizate în acest scop;

- aprobă strategia ştiinţifică privitoare la administrarea rezervaţiei; - stabileşte speciile de plante şi animale ce necesită protecţie totală pe teritoriul

Rezervaţiei; - analizează periodic modul de administrare a patrimoniului, gradul de valorificare a

resurselor regenerabile pe zone distincte şi stabileşte măsuri de respectare a criteriilor de valorificare a acestora;

- aprobă nivelurile anuale de valorificare a resurselor naturale regenerabile, tehnologiile, ca modalităţi şi mijloace tehnice de valorificare a acestora, precum şi zonele de valorificare;

- aprobă în condiţiile legii, cerinţele de cercetare pentru cunoaşterea mediului deltaic, precum şi realizarea temelor de cercetare, indiferent de instituţia care le efectuează şi de sursa de finanţare;

- recepţionează, analizează şi stabileşte modul de valorificare a rezultatelor cercetărilor desfăşurate, în scopul îndeplinirii obiectivelor Administraţiei Rezervaţiei;

- aprobă programul unitar de cercetare ştiinţifică a fenomenelor deltaice; - analizează modul de respectare şi de aplicare a prevederilor, acordurilor, protocoalelor,

programelor şi ale altor documente încheiate între Administraţia Rezervaţiei şi organismele guvernamentale şi neguvernamentale interne şi externe cu care colaborează în realizarea unor obiective de interes comun;

- aprobă raportul anual de activitate şi programul de activitate pentru anul următor ale Administraţiei Rezervaţiei şi avizează proiectul bugetului de venituri şi cheltuieli pentru anul următor, care se aprobă de Ministerul Mediului;

- aprobă norme interne de consumuri şi normative care nu sunt în competenţa de aprobare a altor organe;

- face propuneri de norme tehnice privind desfăşurarea activităţilor economico-productive, de turism şi agrement pe teritoriul Rezervaţiei şi le supune aprobării Ministerului Mediului;

- aprobă programul de realizare a lucrărilor de reconstrucţie ecologică şi a lucrărilor de investiţii necesare a fi realizate în acest scop.

Colegiul executiv are următoarele atribuţii:

- pune în aplicare hotărârile Consiliului ştiinţific; - supune avizării Consiliului ştiinţific şi aprobării conducerii Ministerului Mediului

proiectul bugetului de venituri şi cheltuieli pentru anul următor şi propunerile de modificare a prevederilor bugetare pentru anul în curs;

- propune reglementări pentru valorificarea resurselor naturale de pe teritoriul Rezervaţiei, precum şi condiţiile de desfăşurare a activităţii economice, propuneri pe care le supune aprobării Consiliului ştiinţific;

- coordonează procesul de concesionare, în conformitate cu prevederile legale; - propune spre aprobare Ministerului Mediului tarifele pentru prestaţiile de servicii

efectuate de Administraţia Rezervaţiei; - adoptă măsuri pentru aplicarea programelor de conservare a ecosistemelor, de marcare şi

împrejmuire a zonelor cu regim de protecţie integrală, de respectare a normelor de protecţie a Rezervaţiei;

- identifică posibilităţile de valorificare a rezultatelor cercetărilor ştiinţifice finanţate de Administraţia Rezervaţiei;

- urmăreşte îndeplinirea programului de realizare a reconstrucţiei ecologice şi a lucrărilor de investiţii necesare a fi realizate în acest scop;

- urmăreşte modul de încadrare a activităţilor desfăşurate de Administraţia Rezervaţiei în prevederile bugetului de venituri şi cheltuieli şi ia măsuri pentru încadrarea în nivelurile planificate şi aprobate;

- stabileşte măsuri de organizare şi desfăşurare a activităţilor din sistemul informaţional intern, de organizare a circulaţiei documentelor, gestionare şi păstrare a lor;

- analizează periodic modul de respectare şi de aplicare a prevederilor acordurilor, protocoalelor, programelor şi ale altor documente încheiate între Administraţia Rezervaţiei şi organismele guvernamentale şi neguvernamentale interne şi externe cu care colaborează în realizarea unor obiective de interes comun.

Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării urmăreşte: redresarea ecologică a Deltei Dunării; cunoaşterea capacităţii productive şi dimensionarea exploatării resurselor din Delta Dunării, în limitele ecologice admisibile; coordonarea lucrărilor hidrotehnice pentru asigurarea unei mai bune circulaţii a apei pe canale, ghioluri şi lacuri cât şi pentru împiedicarea fenomenelor deltaice; stabilirea locurilor de vânătoare şi de pescuit, precum şi a condiţiilor de desfăşurare a acestor activităţi; stabilirea criteriilor de dezvoltare a aşezărilor omeneşti şi de dezvoltare a turismului în concordanţă cu măsurile de redresare ecologică ş.a.

3.2. Răspunderi şi sancţiuni

În reglementarea Legii nr. 82 din 20 noiembrie 1993 privind constituirea Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării" constituie contravenţii următoarele fapte, dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să constituie infracţiuni:

- executarea lucrărilor de amenajare şi construcţie, de orice natură ar fi ele, fără autorizaţia Administraţiei Rezervaţiei;

- pescuitul sportiv în zone interzise sau în perioadele de prohibiţie;

- producerea, prin orice mijloace, de zgomote intense în perimetrele zonelor de cuibărit sau de adăpost ale păsărilor, semnalizate în mod corespunzător;

- pătrunderea ambarcaţiunilor uşoare în zone cu regim de protecţie integrală;

- fotografierea sau filmarea în scop comercial fără plata taxelor legale;

- vânarea păsărilor sălbatice admise la vânat:

- nerespectarea restricţiilor de viteză pe căile de navigaţie de pe cuprinsul rezervaţiei;

- debarcarea de pasageri sau turişti în zone interzise, cu excepţia cazurilor de forţă majoră;

- aruncarea în ape, împrăştierea pe teren sau depozitarea în locuri neautorizate a deşeurilor menajere;

- camparea în zone interzise sau în altfel de condiţii decât cele autorizate de Administraţia Rezervaţiei;

- păşunatul pe terenuri ce constituie domeniul rezervaţiei, fără autorizaţie din partea Administraţiei Rezervaţiei;

- recoltarea sau incendierea stufului, a papurii şi a fânului din zonele aparţinând patrimoniului natural ale rezervaţiei, fără autorizaţie din partea Administraţiei Rezervaţiei, cu excepţia recoltării stufului, papurii şi a fânului pentru necesităţile populaţiei locale;

- vânarea sau capturarea mamiferelor sălbatice mici, admise la vânat:

- defrişarea vegetaţiei lemnoase din zonele aparţinând patrimoniului natural al rezervaţiei fără autorizaţie din partea Administraţiei Rezervaţiei sau cu încălcarea condiţiilor autorizate;

- recoltarea, în scopul comercializării, din zonele care aparţin patrimoniului natural al rezervaţiei, a fructelor de pădure, a ciupercilor, plantelor medicinale şi a unor organisme acvatice, altele decât peştii, fără autorizaţie din partea Administraţiei Rezervaţiei;

- păşunatul în zonele cu regim de protecţie ecologică integrală;

- folosirea pe teritoriul Deltei, în agricultură şi silvicultură, a unor produse chimice şi utilaje de administrare a acestora, neautorizate de Administraţia Rezervaţiei sau cu nerespectarea condiţiilor autorizate, indiferent de proprietar;

- deteriorarea malurilor naturale sau amenajate, a terenurilor şi a vegetaţiei prin deplasarea unor utilaje sau prin efectuarea unor lucrări;

- tăierea sau deteriorarea arborilor declaraţi monumente ale naturii sau din zone cu regim de protecţie ecologică integrală, abandonarea utilajelor sau a ansamblurilor în locuri neamenajate, indiferent de proprietarul terenului;

- recoltarea speciilor de plante declarate monumente ale naturii;

- vânarea de căpriori şi de mistreţi:

- pătrunderea cu nave de putere medie şi mare în zone interzise de pe teritoriul rezervaţiei;

- deversarea de pe nave a deşeurilor de orice natură, cu excepţia celor considerate ca periculoase care se sancţionează potrivit art. 13 lit. h);

- pescuitul industrial, în zonele care constituie patrimoniul natural al rezervaţiei, fără autorizaţie din partea Administraţiei Rezervaţiei sau cu încălcarea condiţiilor de autorizare;

- pescuitul industrial cu traulere în interiorul zonei maritime de coastă, delimitată de izobata de 20 m;

- neanunţarea imediată a poluărilor accidentale grave, de către cei care le-au cauzat, autorităţilor competente, precum şi neluarea măsurilor posibile pentru limitarea urmărilor acestora;

- pescuitul industrial în perioadele de prohibiţie;

- pescuitul sturionilor, în sectoarele dunărene de pe teritoriul rezervaţiei, fără autorizaţie sau cu încălcarea condiţiilor autorizate;

- transportul, depozitarea, scufundarea sau neutralizarea deşeurilor periculoase pe teritoriul rezervaţiei;

- organizarea şi desfăşurarea de activităţi economice, de turism şi agrement, în zone aparţinând patrimoniului natural ale rezervaţiei, fără autorizarea prealabilă din partea Administraţiei Rezervaţiei;

- poluarea apelor şi a terenurilor de pe teritoriul rezervaţiei prin deversarea de ape uzate sau împrăştierea de deşeuri rezultate din activităţi economice.

Contravenţiile se constată şi se sancţionează de persoanele împuternicite de Administraţia Rezervaţiei şi de organele Ministerului de Interne competente.

În sensul Ordonanţe de urgenţă nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatic, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

1. conservare - ansamblul de măsuri care se pun în aplicare pentru menţinerea sau refacerea habitatelor naturale şi a populaţiilor de specii de faună şi floră sălbatice, într-o stare favorabilă, în sensul pct. 5 şi 9;

2. habitate naturale - zonele terestre, acvatice sau subterane, în stare naturală sau seminaturală, ce se diferenţiază prin caracteristici geografice, abiotice şi biotice;

3. tipuri de habitate naturale de interes comunitar - acele tipuri de habitate care:

a) sunt în pericol de dispariţie în arealul lor natural;

b) au un areal natural redus ca urmare a restrângerii acestuia sau datorită faptului că în mod natural suprafaţa sa este redusă;

c) sunt eşantioane reprezentative cu caracteristici tipice pentru una sau mai multe dintre cele 5 regiuni biogeografice specifice pentru România: alpină, continentală, panonică, stepică şi pontică.

Aceste tipuri de habitate sunt prevăzute în anexa nr. 2;

4. tipuri de habitate naturale prioritare - tipurile de habitate naturale aflate în pericol de dispariţie, pentru a căror conservare Comunitatea Europeană are o responsabilitate deosebită, datorită proporţiei reduse a arealului acestora pe teritoriul Uniunii Europene.

Aceste tipuri de habitate sunt indicate printr-un asterisc în anexa nr. 2;

5. stare de conservare a unui habitat natural - totalitatea factorilor ce acţionează asupra unui habitat natural şi asupra speciilor caracteristice acestuia şi care îi pot afecta pe termen lung distribuţia, structura şi funcţiile, precum şi supravieţuirea speciilor ce îi sunt caracteristice. Starea de conservare a unui habitat natural se consideră favorabilă atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) arealul său natural şi suprafeţele pe care le acoperă în cadrul acestui areal sunt stabile sau în creştere;

b) are structura şi funcţiile specifice necesare pentru menţinerea sa pe termen lung, iar probabilitatea menţinerii acestora în viitorul previzibil este mare;

c) speciile care îi sunt caracteristice se află într-o stare de conservare favorabilă, aşa cum este definită la pct. 9;

6. habitat al unei specii - mediul definit prin factori abiotici şi biotici, în care trăieşte o specie în orice stadiu al ciclului biologic;

7. specii de interes comunitar - speciile care pe teritoriul Uniunii Europene sunt:

a) periclitate, cu excepţia celor al căror areal natural este situat la limita de distribuţie în areal şi care nu sunt nici periclitate, nici vulnerabile în regiunea vest-palearctică;

b) vulnerabile, speciile a căror încadrare în categoria celor periclitate este probabilă într-un viitor apropiat dacă acţiunea factorilor perturbatori persistă;

c) rare, speciile ale căror populaţii sunt reduse din punctul de vedere al distribuţiei sau/şi numeric şi care chiar dacă nu sunt în prezent periclitate sau vulnerabile riscă să devină. Aceste specii sunt localizate pe arii geografice restrânse sau sunt rar dispersate pe suprafeţe largi;

d) endemice şi care necesită o atenţie specială datorită caracteristicilor specifice ale habitatului lor şi/sau a impactului potenţial pe care îl are exploatarea acestora asupra stării lor de conservare;

8. specii prioritare - speciile vizate la pct. 7 lit. a) pentru a căror conservare Comunitatea Europeană are o responsabilitate specială datorită proporţiei reduse a arealului acestora pe teritoriul Uniunii Europene.

Aceste specii sunt indicate printr-un asterisc în anexa nr. 3;

9. stare de conservare a unei specii - totalitatea factorilor ce acţionează asupra unei specii şi care pot influenţa pe termen lung distribuţia şi abundenţa populaţiilor speciei respective. Starea de conservare va fi considerată favorabilă dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:

a) datele privind dinamica populaţiilor speciei respective indică faptul că aceasta se menţine şi are şanse să se menţină pe termen lung ca o componentă viabilă a habitatului său natural;

b) arealul natural al speciei nu se reduce şi nu există riscul să se reducă în viitorul previzibil;

c) există un habitat suficient de vast pentru ca populaţiile speciei să se menţină pe termen lung;

10. sit/arie - zonă definită geografic, exact delimitată;

11. sit de importanţă comunitară - situl/aria care, în regiunea sau în regiunile biogeografice în care există, contribuie semnificativ la menţinerea ori restaurarea la o stare de conservare favorabilă a habitatelor naturale prevăzute în anexa nr. 2 sau a speciilor de interes comunitar prevăzute în anexa nr. 3 şi care contribuie semnificativ la coerenţa reţelei "Natura 2000" şi/sau contribuie semnificativ la menţinerea diversităţii biologice în regiunea ori regiunile biogeografice respective. Pentru speciile de animale cu areal larg de răspândire, siturile de importanţă comunitară trebuie să corespundă zonelor din areal în care sunt prezenţi factori abiotici şi biotici esenţiali pentru existenţa şi reproducerea acestor specii;

12. arie specială de conservare - situl de importanţă comunitară desemnat printr-un act statutar, administrativ şi/sau contractual în scopul aplicării măsurilor de conservare necesare pentru menţinerea sau restaurarea la o stare de conservare favorabilă a habitatelor naturale şi/sau a populaţiilor speciilor pentru care situl este desemnat;

13. exemplar - orice plantă sau animal în stare vie ori moartă sau orice parte ori derivat din acestea, precum şi orice alte produse care conţin părţi sau derivate din acestea, aşa cum sunt specificate în documentele care le însoţesc, pe ambalaje, pe mărci ori etichete sau în orice alte situaţii;

14. mediu natural - ansamblul componentelor, structurilor şi proceselor fizico-geografice, biologice şi biocenotice naturale, terestre şi acvatice, având calitatea de păstrător al vieţii şi generator de resurse necesare acesteia;

15. patrimoniu natural - ansamblul componentelor şi structurilor fizico-geografice, floristice, faunistice şi biocenotice ale mediului natural, ale căror importanţă şi valoare ecologică, economică, ştiinţifică, biogenă, sanogenă, peisagistică şi recreativă au o semnificaţie relevantă sub aspectul conservării diversităţii biologice floristice şi faunistice, al integrităţii funcţionale a ecosistemelor, conservării patrimoniului genetic, vegetal şi animal, precum şi pentru satisfacerea cerinţelor de viaţă, bunăstare, cultură şi civilizaţie ale generaţiilor prezente şi viitoare;

16. bun al patrimoniului natural - componenta patrimoniului natural care necesită un regim special de protecţie, conservare şi utilizare durabilă în beneficiul generaţiilor prezente şi viitoare;

17. peisaj - partea de teritoriu percepută ca atare de către populaţie, al cărei caracter este rezultatul acţiunii şi interacţiunii factorilor naturali şi/sau umani;

18. arie naturală protejată - zona terestră, acvatică şi/sau subterană în care există specii de plante şi animale sălbatice, elemente şi formaţiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică ori culturală deosebită, care are un regim special de protecţie şi conservare, stabilit conform prevederilor legale;

19. conservare „in situ" - protecţia şi conservarea bunurilor patrimoniului natural în mediul lor natural de geneză, existenţă şi evoluţie;

20. coridor ecologic - zona naturală sau amenajată care asigură cerinţele de deplasare, reproducere şi refugiu pentru speciile sălbatice terestre şi acvatice şi în care se aplică unele măsuri de protecţie şi conservare;

21. reţea naţională de arii naturale protejate - ansamblul ariilor naturale protejate de interes naţional;

22. reţea ecologică a ariilor naturale protejate - ansamblul de arii naturale protejate, împreună cu coridoarele ecologice;

23. reţea ecologică "Natura 2000" - reţeaua ecologică europeană de arii naturale protejate şi care cuprinde arii de protecţie specială avifaunistică, stabilite în conformitate cu prevederile Directivei 79/409/CEE privind conservarea păsărilor sălbatice şi arii speciale de conservare desemnate de Comisia Europeană şi ale Directivei 92/43/CEE privind conservarea habitatelor naturale, a faunei şi florei sălbatice;

24. specii indigene - speciile de plante şi animale sălbatice care se regăsesc în mod natural în România şi nu ca urmare a introducerii accidentale sau forţate de către om de-a lungul secolelor;

25. specii protejate - speciile periclitate, vulnerabile, rare sau endemice, care beneficiază de un statut legal de protecţie;

26. specii alohtone - speciile introduse/răspândite, accidental sau intenţionat, din altă regiune geografică, ca urmare directă ori indirectă a activităţii umane, lipsind în mod natural dintr-o anumită regiune, cu o evoluţie istorică cunoscută într-o arie de răspândire naturală, alta decât zona de interes, care pot fi în competiţie, pot domina, pot avea un impact negativ asupra speciilor native, putând chiar să le înlocuiască;

27. specii invazive - speciile indigene sau alohtone, care şi-au extins arealul de distribuţie sau au fost introduse accidental ori intenţionat într-o arie şi/sau s-au reprodus într-o asemenea măsură şi atât de agresiv încât influenţează negativ/domină/înlocuiesc unele dintre speciile indigene, determinând modificarea structurii cantitative şi/sau calitative a biocenozei naturale, caracteristică unui anumit tip de biotop;

28. zone interioare ale ariilor naturale protejate - zonele definite şi delimitate prin planurile de management, în care se stabilesc măsuri speciale de management;

29. activităţi cu impact negativ semnificativ din vecinătatea ariilor naturale protejate - activităţile din afara limitei unei arii naturale protejate, care pot genera un impact negativ semnificativ asupra habitatelor naturale sau speciilor sălbatice pentru care au fost desemnate; nu se aplică în cazul ariilor naturale protejate vizate de pct. 22;

30. comunităţi locale - comunităţile umane situate în interiorul sau în vecinătatea ariei naturale protejate care deţin proprietăţi ori desfăşoară diverse activităţi pe teritoriul sau în vecinătatea ariei naturale protejate;

31. activităţi tradiţionale - activităţile de utilizare durabilă a resurselor naturale şi specifice zonei respective.

Capitolul XII

Protecţia juridică a aşezărilor umane


În cadrul dezbaterilor Conferinţelor O.N.U. în ceea ce priveşte protecţia mediului în aşezările umane s-au avut în vedere următoarele componente ale mediului uman: mediul natural, modificat şi amenajat; mediul construit şi mediul social.

Aşezările umane sunt sisteme ecologice complexe ce ocupă un teritoriu, au structură independentă de a cărui organizare se ocupă urbanismul şi amenajarea teritoriului. Acestea se prezintă de la cea mai simplă formă de organizare aceea a satelor până la megalopolisuri (arie urbană foarte întinsă creată prin includerea succesivă a zonelor suburbane şi a oraşelor învecinate) superindustrializate. În esenţă, prin aşezare umană se înţelege o localitate de orice nivel (oraş sau comună) ce constituie o unitate administrativă şi care cuprinde construcţiile de locuinţe, cele publice, locurile de odihnă şi agrement, pieţele şi străzile, platformele industriale, în general tot ce se găseşte în interiorul graniţelor administrative ale localităţii şi este creat de om.

Conceptul de dezvoltare durabilă impune rezolvarea problemelor ecologice în aşezările omeneşti, având în vedere mai mulţi factori: reţeaua localităţilor şi mărimea lor, raporturile cu teritoriul liber, mărimea, natura şi modul de exploatare a acestui teritoriu, resursele existente, modul de prelucrare industrială. Stabilitatea şi longevitatea aşezărilor umane depind de echilibrul asigurat prin măsuri de protecţie juridică cu consecinţă directă creării cadrului adecvat de viaţă tuturor persoanelor.

2. Reglementare

Sediul materiei privind protecţia aşezărilor umane îl constituie Capitolul 12 din Ordonanţa privind protecţia mediului, Legea nr. 51/1990 privind autorizarea executării de construcţii, republicată şi modificată, Legea nr.350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, modificată ş.a.

3. Protecţia aşezărilor umane

Ordonanţa a prevăzut în art.70 că în vederea asigurării unui mediu de viaţă sănătos, autorităţile administraţiei publice locale, precum şi, după caz, persoanele fizice şi juridice au o serie de obligaţii, cum ar fi:

a) să îmbunătăţească microclimatul localităţilor, prin amenajarea şi întreţinerea izvoarelor şi a luciilor de apă din interiorul şi din zonele limitrofe acestora, să înfrumuseţeze şi să protejeze peisajul, să menţină curăţenia stradală;

b) să prevadă, la elaborarea planurilor de urbanism şi amenajarea teritoriului, măsuri de menţinere şi ameliorare a fondului peisagistic natural şi antropic al fiecărei zone şi localităţi, condiţii de refacere peisagistică şi ecologică a zonelor deteriorate, măsuri de protecţie sanitară a captărilor de apă potabilă şi lucrări de apărare împotriva inundaţiilor;

c) să respecte prevederile din planurile de urbanism şi amenajarea teritoriului privind amplasarea obiectivelor industriale, a căilor şi mijloacelor de transport, a reţelelor de canalizare, a staţiilor de epurare, a depozitelor de deşeuri menajere, stradale şi industriale şi a altor obiective şi activităţi, fără a prejudicia ambientul, spaţiile de odihnă, tratament şi recreere, starea de sănătate şi de confort a populaţiei;

d) să informeze publicul asupra riscurilor generate de funcţionarea sau existenţa obiectivelor cu risc pentru sănătatea populaţiei şi mediu;

e) să respecte regimul de protecţie specială a localităţilor balneoclimaterice, a zonelor de interes turistic şi de agrement, a monumentelor istorice, a ariilor protejate şi a monumentelor naturii. Sunt interzise amplasarea de obiective şi desfăşurarea unor activităţi cu efecte dăunătoare în perimetrul şi în zonele de protecţie a acestora;

f) să adopte elemente arhitecturale adecvate, să optimizeze densitatea de locuire, concomitent cu menţinerea, întreţinerea şi dezvoltarea spaţiilor verzi, a parcurilor, a aliniamentelor de arbori şi a perdelelor de protecţie stradală, a amenajamentelor peisagistice cu funcţie ecologică, estetică şi recreativă, în conformitate cu planurile de urbanism şi amenajarea teritoriului;

g) să reglementeze, inclusiv prin interzicerea temporară sau permanentă, accesul anumitor tipuri de autovehicule sau desfăşurarea unor activităţi generatoare de disconfort pentru populaţie în anumite zone ale localităţilor, cu predominanţă în spaţiile destinate locuinţelor, în zonele destinate tratamentului, odihnei, recreerii şi agrementului;

h) să nu degradeze mediul natural sau amenajat, prin depozitări necontrolate de deşeuri de orice fel;

i) să adopte măsuri obligatorii, pentru persoanele fizice şi juridice, cu privire la întreţinerea şi înfrumuseţarea, după caz, a clădirilor, curţilor şi împrejurimilor acestora, a spaţiilor verzi din curţi şi dintre clădiri, a arborilor şi arbuştilor decorativi;

j) să iniţieze, pe plan local, proiecte de amenajare, de întreţinere şi dezvoltare a canalizării.

4. Obiectivele protecţiei mediului în aşezările umane

Obiectivele protecţiei aşezărilor umane au fost stabilite în cadrul Conferinţei de la Vancouver din 1976, în declaraţia adoptată cu această ocazie precizându-se că, în cazul în care nu se vor lua măsuri pozitive la nivel naţional şi internaţional, condiţiile necorespunzătoare ale aşezămintelor în care trăieşte o mare parte a populaţiei, vor cunoaşte o agravare datorită:

- creşterii populaţiei, astfel încât nevoile alimentare, de locuinţe şi alte elemente necesare vieţii, se vor înmulţi;

- condiţiilor economico-sociale şi ecologice care transpun la nivel naţional şi internaţional inegalitatea condiţiilor de viaţă, şomajul, bolile, sărăcia, degradarea resurselor indispensabile vieţii - aerul, apa, pământul;

- creşterii economice inechitabile, pusă în lumină de marile discrepanţe între ţări şi între fiinţele umane, privind bogăţiile existente, care condamnă milioane de oameni să trăiască în sărăcie, fară să-şi poată satisface cele mai elementare nevoi de hrană, locuinţe, educaţie, servicii de sănătate, igiena mediului, energie şi apă;

- urbanizarea necontrolată, cauză a suprapopulării oraşelor şi a dispersiunii rurale;

În scopul protecţiei juridice a aşezărilor umane, fiecare ţară şi comunitatea internaţională, trebuie să acţioneze pentru adoptarea de politici şi strategii eficiente, cu accent pe nevoile deosebite ale grupurilor defavorizate, în special, ale copiilor, femeilor, infirmilor pentru ale realiza servicii, educaţie, hrană, locuri de muncă şi un trai decent.

5. Protecţia factorilor naturali de mediu în aşezările umane

Protecţia factorilor naturali de mediu în aşezările umane se realizează prin protecţia juridică a factorilor naturali de mediu, şi anume, apa, aerul, solul, etc. În acest sens, se are în vedere amplasarea industriilor poluante la distanţă faţă de localităţi, reducerea poluării determinată de mijloacele de transport, reducerea poluării fonice, neutralizarea deşeurilor nerecuperabile, dezvoltarea conştiinţei privind păstrarea unui mediu sănătos ş.a.

Aerul, un bun al tuturor, trebuie menţinut la parametrii normali pentru dezvoltarea normală vieţii pe Terra. Pentru combaterea poluării aerului, în ţara noastră au fost stabilite norme de concentraţie maxime admisibile a poluanţilor atmosferici, depăşirea acestora atrăgând răspunderea juridică a persoanelor fizice sau juridice. Acestora, dacă au calitatea de agenţi economici le revin o serie de obligaţii: să doteze instalaţiile tehnologice care sunt surse de poluare, cu sisteme de măsură; să asigure corecta lor funcţionare; să îmbunătăţească performanţele tehnologice în scopul reducerii emisiilor şi să nu pună în exploatare instalaţiile prin care se depăşesc limitele maxime admise; să asigure măsuri şi dotări speciale pentru izolarea şi protecţia fonică a surselor generatoare de zgomot şi vibraţii. În scopul măsurării în mod permanent a gradului de poluare, în ţara noastră au fost instalate observatoare de supraveghere a calităţii aerului în zonele cu emisii puternice de poluanţi.

Consiliile locale, instituţiile şi persoanele fizice răspund de îmbunătăţirea calităţii aerului, prin extinderea şi întreţinerea spaţiilor verzi, a gardurilor vii, interzicerea temporară sau permanentă a anumitor tipuri de autovehicule.

Protecţia apei constă în asigurarea unei ape de consum fără impurităţi, obţinută prin tehnologii moderne şi distribuită fără restricţii. Un rol deosebit în asigurarea calităţii apelor revine serviciilor de gospodărire comunală care trebuie să urmărească: exploatarea instalaţiilor de alimentare cu apă potabilă şi industrială prin valorificarea cu prioritate a surselor locale; preluarea apei din subteran, din râuri sau lacuri, precum şi evacuarea apelor uzate după epurare, prin adoptarea unor soluţii optime de folosire a surselor de alimentare, a receptorilor cei mai apropiaţi şi a traseelor cele mai scurte; supravegherea zonelor de protecţie a captărilor, instalaţiilor de tratare, rezervoarelor, staţiilor de pompare, apeductelor şi celorlalte construcţii speciale de alimentare cu apă.

Un alt factor de mediu supus protecţiei în aşezările umane este solul. Degradarea sa continuă nu se datorează doar prin practicarea unei agriculturi intensive, a păşunatului iraţional, ci şi a eroziunii naturale, produsă de apă sau vânt, a chimizării fără limite şi a irigaţiilor excesive.

Prin Hotărârea Guvernului nr. 515/1991 a fost înfiinţat Centrul Naţional pentru Aşezări Umane, în subordinea directă a primului ministru. Acest centru reprezintă ţara noastră în relaţiile internaţionale şi asigură, prin secretariatul său, legătura cu Comisia O.N.U. pentru aşezări umane şi Centrul Naţiunilor Unite pentru aşezări umane precum şi Centrul Naţiunilor Unite pentru aşezări umane de la Nairobi, cu ţările nemembre din comisie şi cu celelalte organizaţii internaţionale.

Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, organ central al puterii executive, care exercită administraţia publică în domeniul construcţiilor, are o serie de atribuţii specifice, printre care:

- exercită controlul de stat în domeniul construcţiilor, coordonează amplasarea în teritoriu a aşezărilor umane; stabileşte măsuri pentru protejarea zonelor cu valoare istorică şi arhitecturală şi integrarea acestora în acţiunile de modernizare a localităţilor;

- realizează cadastrul imobiliar - edilitar ş.a. În atenţia serviciilor de gospodărire comunală stau o serie de activităţi, precum:

diminuarea noxelor, combaterea altor factori poluanţi, realizarea acţiunilor de salubrizare, colectare şi valorificare a reziduurilor menajere, desecarea lacurilor cu ape stagnate, efectuarea de deratizări şi dezinsecţii ş.a.

În vederea satisfacerii cerinţelor cetăţenilor, serviciile de gospodărire comunală, împreună cu consiliile locale au obligaţia de a răspunde la solicitările cetăţenilor şi de a asigura soluţionarea cererilor, propunerilor şi sesizărilor întemeiate ale acestora; de a asigura apa potabilă, căldura şi celelalte utilităţi, cu respectarea normelor stabilite potrivit legii, precum şi canalizarea, ridicarea reziduurilor menajere şi prestarea celorlalte servicii de gospodărie comunală cu caracter permanent sau periodic.

Persoanele fizice sau juridice sunt obligate să permită folosirea temporară, în condiţiile prevăzute de lege, a terenurilor pe care le deţin, în vederea efectuării lucrărilor de întreţinere şi repararea construcţiilor şi instalaţiilor de alimentare cu apă, energie termică, canalizare, salubrizare, transport etc.

Lucrările de intervenţii urgente pentru remedierea avariilor sau deranjamentelor la construcţiile sau instalaţiile de gospodărie comunală situate pe terenuri agricole sau care fac parte din fondul forestier se pot efectua de îndată cu înştiinţarea deţinătorilor terenurile respective.

Unităţile de gospodărie comunală sunt obligate, ca după terminarea lucrărilor, să readucă terenurile în starea în care erau înainte de începerea lucrărilor.

Pentru protecţia mediului în aşezările umane o mare importanţă prezintă modul de folosire, transport, manipulare şi depozitare a substanţelor radioactive şi a celor puternic toxice, activităţi ce nu pot fi efectuate decât cu asigurarea unor condiţii speciale de prevenire a poluării mediului înconjurător.

Un factor perturbant al mediului, care influenţează ambianţa în care îşi duce existenţa omul, mai ales în oraşe, este zgomotul, care, atunci când este prelungit poate provoca surzenia. Zgomotul prelungit mai mare de 80 decibeli produce deranjamente serioase auzului; cel de 120 decibeli are efect asupra echilibrului. Totodată el poate provoca şi modificări ale funcţionării normale a sistemului nervos vegetativ, pe fondul căruia se pot îmbolnăvi organele interne.

Poluarea sonoră este una din formele cele mai nocive de poluare, ea fiind produsă mai ales de maşinile şi mijloacele de transport.

Astfel, prin Ordonanţa privind protecţia mediului, consiliile locale, persoanele fizice şi juridice răspund pentru reglementarea, inclusiv prin interzicerea, temporară sau permanentă, a accesului anumitor tipuri de autovehicule sau a desfăşurării unor activităţi generatoare de disconfort pentru populaţie în anumite zone ale localităţilor cu predominanţă a spaţiilor de locuit, zone destinate tratamentului, odihnei, recreerii şi agrementului.

Pentru protejarea sănătăţii populaţiei se interzice amplasarea obiectivelor economice cu surse de zgomot şi vibraţii, iar dimensionarea zonelor de protecţie sanitară se va face în aşa fel încât, în teritoriile protejate, nivelul acustic echivalent continuu, măsurat la 3 m de peretele exterior al locuinţei, la 1,5 m înălţime de sol să nu depăşească 50 decibeli şi curba de zgomot 45. În timpul nopţii (22.oo - 6.00) nivelul acustic echivalent continuu trebuie să fie redus cu 10 decibeli faţă de valorile din timpul zilei.

Pentru apartamente, nivelul acustic echivalent continuu, măsurat în interiorul camerei cu ferestrele închise nu trebuie să depăşească 35 decibeli şi curba de zgomot 30 în timpul zilei; în timpul nopţii nivelul echivalent continuu trebuie redus cu 10 decibeli faţă de valorile din timpul zilei.

Pentru şcoli (săli de clasă) nivelul acustic echivalent continuu, măsurat în interiorul clasei cu ferestrele închise, să nu depăşească 35 decibeli şi curba de zgomot 30. Aceste valori sunt obligatorii şi pentru alte unităţi de învăţământ şi biblioteci.

6. Reglementarea activităţilor de construcţii în aşezările urbane

În ţara noastră, activitatea de construcţie în aşezările urbane este reglementată printr-o sferă largă de acte normative, care se referă la:

- organizarea şi dezvoltarea pe plan naţional şi teritorial a aşezărilor umane; - administrarea şi controlul activităţii de construcţii; - planificarea organizării teritoriale şi a executării construcţiilor; - activitatea de executare a lucrărilor de dezvoltare a aşezărilor omeneşti; - protecţia monumentelor arhitectonice; - crearea de spaţii verzi. Aceste domenii de activitate legate de aşezările umane interesează dreptul mediului

prin prisma mediului artificial45.

Din punct de vedere al protecţiei mediului, Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, republicată şi modificată, arată că aceste construcţii civile, industriale, agricole sau de oricare altă natură se pot realiza numai cu respectarea prevederilor din autorizaţia de construcţie emisă de administraţia locală. 45 Prin mediu artificial se înţeleg factorii creaţi prin activităţi umane, care înconjoară omul în interiorul aşezărilor omeneşti şi în jurul acestora. Mediul artificial împreună cu mediul natural constituie mediul înconjurător.

Legea nr. 50/1991 modificată prin Legea nr. 453/18 iulie 2001, prevede în art. 7 că pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţii în zonele asupra cărora s-a instituit, potrivit legii, un anumit regim de protecţie, prevăzut în documentaţiile de urbanism, în planurile urbanistice şi în planurile de amenajare a teritoriului aprobate, se va proceda după cum urmează:

- în ansamblurile de arhitectură, în rezervaţiile de arhitectură şi de urbanism, în cazul siturilor arheologice, al parcurilor şi grădinilor monument istoric, cuprinse în listele aprobate potrivit legii, precum şi în cazul lucrărilor de orice natură în zonele de protecţie a monumentelor, solicitantul va obţine avizul comun al Ministerului Culturii şi Cultelor;

- în cazul lucrărilor de intervenţii asupra construcţiilor monumente istorice, pe lângă avizul Ministerului Culturii şi Cultelor se vor obţine avizele specifice cerinţelor de calitate a construcţiilor, potrivit prevederilor legale;

- în zonele naturale protejate, stabilite potrivit legii, în zonele de siguranţă şi protecţie ale amenajărilor hidrotehnice de interes public, precum şi în alte arii protejate solicitantul va obţine avizul Ministerului Mediului şi al Ministerului Agriculturii;

- în zonele de siguranţă şi de protecţie ale infrastructurilor de transport de interes public, precum şi în zonele aferente construirii căilor de comunicaţie, stabilite prin documentaţiile de amenajare a teritoriului şi/sau de urbanism, se va obţine şi autorizaţia Ministerului Transporturilor conform prevederilor legale;

- în zonele unde s-a instituit alt tip de restricţie solicitantul va obţine avizul organismelor competente.

Se pot executa fără autorizaţie de construire următoarele lucrări care nu modifică structura de rezistenţă, caracteristicile iniţiale ale construcţiilor şi ale instalaţiilor aferente sau aspectul arhitectural al acestora:

a) reparaţii la împrejmuiri, acoperişuri, învelitori sau terase, atunci când nu se schimbă forma acestora şi materialele din care sunt executate;

b) reparaţii şi înlocuiri de tâmplărie interioară şi exterioară, dacă se păstrează forma, dimensiunile golurilor şi tâmplăriei;

c) reparaţii şi înlocuiri de sobe de încălzit; d) zugrăveli şi vopsitorii interioare; e) zugrăveli şi vopsitorii exterioare, dacă nu se modifică elementele de faţadă şi

culorile clădirilor situate pe arterele principale de circulaţie; f) reparaţii la instalaţiile interioare, la branşamentele şi racordurile exterioare, de

orice fel, aferente construcţiile, în limitele proprietăţii, precum şi montarea aparatelor individuale de climatizare şi/sau de contorizare a consumurilor de utilităţi;

g) reparaţii şi înlocuiri la pardoseli; h) reparaţii şi înlocuiri la finisaje interioare şi exterioare - tencuieli, placaje, altele

asemenea - , la trotuare, la ziduri de sprijin şi la scări de acces, fără modificarea calităţii şi a aspectului elementelor constructive;

i) lucrări de întreţinere la căile de comunicaţie şi la instalaţiile aferente; j) lucrări de investigare, cercetare şi expertizare la construcţiile prevăzute la lit. b, cu

avizul Ministerului Culturii şi Cultelor şi al autorităţii administraţiei publice judeţene sau locale, după caz;

k) lucrări de foraje şi sondaje geotehnice pentru construcţii de importanţă normală sau redusă, situate în afara zonelor de protecţie instituite pentru zăcăminte acvifere;

l) lucrări de construcţii funerare subterane şi supraterane, cu avizul administraţiei cimitirului.

Terenurile aparţinând domeniului privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, destinate construirii, pot fi vândute, concesionate ori închiriate prin licitaţie publică, potrivit legii, în condiţiile respectării prevederilor documentaţiilor de urbanism şi de amenajare a teritoriului, aprobate potrivit legii, în vederea realizării de către titular a construcţiei.

Terenurile aparţinând domeniului public al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale se pot concesiona numai în vederea realizării de construcţii sau de obiective de uz şi/sau de interes public, cu respectarea documentaţiilor de urbanism aprobate potrivit legii.

7. Regimul juridic al activităţii de amenajare a

teritoriului şi de urbanism

Potrivit art. 1 din Legea46 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul nr. 350 din 6 iulie 2001 teritoriul României constituie spaţiul necesar procesului de dezvoltare durabilă şi este parte a avuţiei naţionale de care beneficiază toţi cetăţenii ţării. Gestionarea se realizează prin intermediul amenajării teritoriului şi al urbanismului, care constituie ansambluri de activităţi complexe de interes general ce contribuie la dezvoltarea spaţială echilibrată, la protecţia patrimoniului natural şi construit, la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în localităţile urbane şi rurale, precum şi la asigurarea coeziunii teritoriale la nivel regional, naţional şi european.

Activitatea de amenajare a teritoriului trebuie să fie:

- globală, urmărind coordonarea diferitelor politici sectoriale într-un ansamblu integrat;

- funcţională, adică trebuie să ţină seama de cadrul natural şi construit bazat pe valori de cultură şi interese comune;

- prospectivă, adică trebuie să analizeze tendinţele de dezvoltare pe termen lung a fenomenelor şi intervenţiilor economice, ecologice, sociale şi culturale şi să ţină seama de acestea în aplicare;

- democratică, asigurând participarea populaţiei şi a reprezentanţilor ei politici la adoptarea deciziilor (art.3).

În ceea ce priveşte urbanismul, legiuitorul a precizat că „urbanismul trebuie să reprezinte o activitate:

a) operaţională, prin detalierea şi delimitarea în teren a prevederilor planurilor de amenajare a teritoriului;

46 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 373/10 iulie 2001.

b) integratoare, prin sintetizarea politicilor sectoriale privind gestionarea teritoriului localităţilor;

c) normativă, prin precizarea modalităţilor de utilizare a terenurilor, definirea destinaţiilor şi gabaritelor de clădiri, inclusiv infrastructura, amenajări şi plantaţii.

Totodată, legea menţionată mai sus prevede că răspunderea, pentru activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism, revine autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale.

Activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism trebuie să se desfăşoare cu respectarea autonomiei locale, pe baza principiului parteneriatului, transparenţei, descentralizării serviciilor publice, participării populaţiei în procesul de luare a deciziilor, precum şi al dezvoltării durabile, conform cărora deciziile generaţiei prezente trebuie să asigure dezvoltarea, fără a compromite dreptul generaţiilor viitoare la existenţă şi dezvoltare proprie.

La baza activităţii de amenajare a teritoriului ce se exercită pe întregul teritoriu al României, stă principiul ierarhizării, coeziunii şi integrării spaţiale, la nivel naţional, regional şi judeţean, iar obiectivele principale ale acestei activităţi sunt următoarele:

- dezvoltarea economică şi socială echilibrată a regiunilor şi zonelor, cu respectarea specificului acestora;

- îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor umane; - gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului; - utilizarea raţională a teritoriului. Urbanismul are ca principal scop stimularea evoluţiei complexe a localităţilor, prin

realizarea strategiilor de dezvoltare pe termen scurt, mediu şi lung (art. 10 din lege).

Principalele obiective ale activităţii de urbanism sunt următoarele:

- îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă prin eliminarea disfuncţionalităţilor, asigurarea accesului la infrastructuri, servicii publice şi locuinţe convenabile pentru toţi locuitorii;

- crearea condiţiilor pentru satisfacerea cerinţelor speciale ale copiilor, vârstnicilor şi ale persoanelor cu handicap;

- utilizarea eficientă a terenurilor, în acord cu funcţiunile urbanistice adecvate; extinderea controlată a zonelor construite;

- protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural construit şi natural; - asigurarea calităţii cadrului construit, amenajat şi plantat din toate localităţile urbane şi

rurale; - protejarea localităţilor împotriva dezastrelor naturale.

Participarea populaţiei la activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism se realizează prin: informarea populaţiei; consultarea populaţiei şi prin alte forme de participare prevăzute de lege.

Cu ocazia sistematizării localităţilor, se urmăreşte protejarea pădurilor, monumentelor naturii, florei, faunei, specifice zonei ş.a.

De asemenea, terenurile destinate dezvoltării localităţilor trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe din punct de vedere igienic:

- să fie ferite de riscul surpării şi alunecării; - să fie ferite de pericolul avalanşelor şi inundaţiilor; - să fie ferite de emanaţiile sau infiltraţiile de substanţe toxice, inflamabile ori explozive; - să asigure condiţii igienice de alimentare cu apă şi de îndepărtare a apelor meteorice, a

apelor uzate, precum şi de întreţinere a salubrităţii solului. Obligaţiile de mai sus revin tuturor factorilor care concură la realizarea construcţiilor

şi apoi la utilizarea lor: investitorii, cercetătorii, proiectanţii, executanţii, proprietari etc.

Legea muntelui nr.347/2004 prevede expres că în amenajarea teritoriului montan, aplicată în conformitate cu prevederile Legii nr. 350/2001, se au în vedere priorităţile şi nevoile populaţiei montane, în concordanţă cu necesitatea conservării monumentelor istorice şi a siturilor arheologice, a biodiversităţii şi utilizării durabile a resurselor naturale din zonele montane. De asemenea, la proiectarea construcţiilor în localităţile din zonele rurale montane se asigură specificul arhitectural al zonei, în perspectiva dezvoltării turismului şi agroturismului.

Zona montană a României constituie un teritoriu de interes naţional special economic, social şi de mediu, iar obiectivele dezvoltării durabile a zonei montane se realizează prin Agenţia Naţională a Zonei Montane, structură specializată a Ministerului Agriculturii şi prin structurile specializate din cadrul direcţiilor pentru agricultură şi dezvoltare rurală judeţene. Aceste structuri colaborează cu autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, precum şi cu organizaţiile neguvernamentale care au ca obiect de activitate dezvoltarea durabilă a zonei montane.

În art.3 alin.1 legea menţionată mai sus prevede că „politica montană are ca scop valorificarea durabilă a resurselor muntelui şi contribuie prin menţinerea utilizării agricole a terenurilor la conservarea spaţiului rural, precum şi la salvgardarea şi promovarea metodelor de exploatare durabilă prin măsuri de conservare a peisajului şi a biodiversităţii şi de dezvoltare a activităţilor economice specifice acestei zone”.

În continuare în alin. Se prevede că „În concordanţă cu orientările strategice comunitare pentru politica de dezvoltare rurală şi în conformitate cu principiile stabilite prin Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1.698/2005 privind sprijinul pentru dezvoltare rurală acordat din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală, obiectivele specifice ale acestei politici vizează:

a) valorificarea optimă a resurselor agricole, piscicole, forestiere, energetice, industriale, artizanale, turistice şi culturale specifice, existente pe teritoriul unei localităţi sau pe un anumit areal ce se constituie ca o entitate naturală în zona montană;

b) diversificarea activităţilor economice şi de producţie din zona montană, fără deteriorarea echilibrului ecologic sau degradarea mediului natural;

c) integrarea activităţilor lucrative la nivel de producător sau prin asocierea producătorilor pentru aplicarea unei politici montane competitive;

d) recunoaşterea existenţei obiective a condiţiilor naturale speciale şi a dreptului comunităţilor din zona montană la o dezvoltare specifică;

e) dezvoltarea şi ridicarea calităţii vieţii din zona montană;

f) asigurarea unui management performant la nivelul cerinţelor Uniunii Europene şi al convenţiilor la care România este parte, a reţelei ecologice a ariilor naturale protejate prin protecţia şi conservarea ariilor naturale protejate, a florei şi faunei sălbatice şi utilizarea durabilă a resurselor naturale disponibile în limitele potenţialului biologic natural de regenerare a acestora.

În scopul realizării celor expuse mai sus, politica montană va fi corelată cu documentaţiile de planificare teritorială relevante: liniile directoare ale conceptului, prevederile secţiunilor Planului de amenajare a teritoriului naţional şi Planului de amenajare a teritoriului zonal regional.


Încălcarea prevederilor prezentei Legii nr. 350/20001, modificată, atrage răspunderea civilă, contravenţională, disciplinară, administrativă sau penală, după caz, potrivit legii.

Constituie contravenţii următoarele fapte:

a) refuzul instituţiilor publice de a furniza informaţii care, prin natura lor, sunt publice, pentru desfăşurarea corespunzătoare a activităţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism;

b) supunerea spre avizare sau aprobare a unei documentaţii de urbanism incomplete ori care conţine date eronate;

c) avizarea şi aprobarea de documentaţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism semnate de alte persoane decât cele stabilite prin lege;

d) neîndeplinirea atribuţiilor privind exercitarea controlului asupra modului de respectare a documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism;

e) neluarea măsurilor prevăzute de lege în cazul nerespectării prevederilor din documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism ş.a.

Faptele de încălcare a prezentei legi se constată de organele de control al activităţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism ale consiliilor judeţene şi locale, de reprezentanţi ai instituţiilor publice de specialitate ale autorităţilor centrale implicate în avizare, precum şi de Inspectoratul de Stat în Construcţii.

Anexa 2

Definirea termenilor utilizaţi în Legea nr. 350/2005

privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, modificată

- Aprobare - opţiunea forului deliberativ al autorităţilor competente de încuviinţare a propunerilor cuprinse în documentaţiile prezentate şi susţinute de avizele tehnice favorabile, emise în prealabil. Prin actul de aprobare (lege, hotărâre a Guvernului, hotărâre a consiliilor judeţene sau locale, după caz) se conferă documentaţiilor putere de aplicare, constituindu-se astfel ca temei juridic în vederea realizării programelor de amenajare teritorială şi dezvoltare urbanistică, precum şi a autorizării lucrărilor de execuţie a obiectivelor de investiţii.

- Avizare - procedura de analiză şi exprimare a punctului de vedere al unei comisii tehnice din structura ministerelor, administraţiei publice locale ori a altor organisme centrale sau teritoriale interesate, având ca obiect analiza soluţiilor funcţionale, a indicatorilor tehnico-economici şi sociali ori a altor elemente prezentate prin documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism. Avizarea se concretizează printr-un act (aviz favorabil sau nefavorabil) cu caracter tehnic şi obligatoriu.

- Caracter director - însuşirea unei documentaţii aprobate de a stabili cadrul general de amenajare a teritoriului şi de dezvoltare urbanistică a localităţilor, prin coordonarea acţiunilor specifice. Caracterul director este specific documentaţiilor de amenajare a teritoriului.

- Caracter de reglementare - însuşirea unei documentaţii aprobate de a impune anumiţi parametri soluţiilor promovate. Caracterul de reglementare este specific documentaţiilor de urbanism.

- Circulaţia terenurilor - schimbarea titularilor dreptului de proprietate sau de exploatare asupra terenurilor prin acte de vânzare-cumpărare, donaţie, concesiune, arendare etc.

- Competenţa de avizare/aprobare - abilitarea legală a unei instituţii publice şi capacitatea tehnică de a emite avize/aprobări.

- Dezvoltare durabilă - satisfacerea necesităţilor prezentului, fără a se compromite dreptul generaţiilor viitoare la existenţă şi dezvoltare.

- Dezvoltare regională - ansamblul politicilor autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, elaborate în scopul armonizării strategiilor, politicilor şi programelor de dezvoltare sectorială pe arii geografice, constituite în "regiuni de dezvoltare", şi care beneficiază de sprijinul Guvernului, al Uniunii Europene şi al altor instituţii şi autorităţi naţionale şi internaţionale interesate.

- Documentaţie de amenajare a teritoriului şi de urbanism - ansamblu de piese scrise şi desenate, referitoare la un teritoriu determinat, prin care se analizează situaţia existentă şi se stabilesc obiectivele, acţiunile şi măsurile de amenajare a teritoriului şi de dezvoltare urbanistică a localităţilor pe o perioadă determinată.

- Parcelare - acţiunea urbană prin care o suprafaţă de teren este divizată în loturi mai mici, destinate construirii sau altor tipuri de utilizare. De regulă este legată de realizarea unor locuinţe individuale, de mică înălţime.

- Politici de dezvoltare - mijloacele politico-administrative, organizatorice şi financiare, utilizate în scopul realizării unei strategii.

- Programe de dezvoltare - ansamblu de obiective concrete propuse pentru realizarea politicilor de dezvoltare.

- Protecţia mediului - ansamblu de acţiuni şi măsuri privind protejarea fondului natural şi construit în localităţi şi în teritoriul înconjurător.

- Regimul juridic al terenurilor - totalitatea prevederilor legale prin care se definesc drepturile şi obligaţiile legate de deţinerea sau exploatarea terenurilor.

- Regiune frontalieră - regiune care include arii situate la frontieră, delimitată în scopul aplicării unei strategii comune de dezvoltare de o parte şi de alta a frontierelor şi al realizării unor programe, proiecte şi acţiuni de cooperare.

- Reţea de localităţi - totalitatea localităţilor de pe un teritoriu (naţional, judeţean, zonă funcţională) ale căror existenţă şi dezvoltare sunt caracterizate printr-un ansamblu de relaţii desfăşurate pe multiple planuri (economice, demografice, de servicii, politico-administrative etc.). Reţeaua de localităţi este constituită din localităţi urbane şi rurale.

- Sistem urban - sistem de localităţi învecinate între care se stabilesc relaţii de cooperare economică, socială şi culturală, de amenajare a teritoriului şi protecţie a mediului, echipare tehnico-edilitară, fiecare păstrându-şi autonomia administrativă.

- Structură urbană - totalitatea relaţiilor în plan funcţional şi fizic, pe baza cărora se constituie organizarea unei localităţi sau a unei zone din aceasta şi din care rezultă configuraţia lor spaţială.

- Servitute de utilitate publică - sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea unui imobil având un alt proprietar. Măsura de protecţie a bunurilor imobile publice nu poate fi opusă cererilor de autorizare decât dacă este continuă în documentaţiile de urbanism aprobate (având drept consecinţă o limitare administrativă a dreptului de proprietate).

- Strategie de dezvoltare - direcţionarea globală sau pe domenii de activitate, pe termen scurt, mediu şi lung, a acţiunilor menite să determine dezvoltarea urbană.

- Structură urbană - modul de alcătuire, de grupare sau de organizare a unei localităţi ori a unei zone din aceasta, constituită istoric, funcţional şi fizic.

- Teritoriu administrativ - suprafaţa delimitată de lege, pe trepte de organizare administrativă a teritoriului: naţional, judeţean şi al unităţilor administrativ-teritoriale (municipiu, oraş, comună).

- Teritoriu intravilan - totalitatea suprafeţelor construite şi amenajate ale localităţilor ce compun unitatea administrativ-teritorială de bază, delimitate prin planul urbanistic general aprobat şi în cadrul cărora se poate autoriza execuţia de construcţii şi amenajări. De regulă intravilanul se compune din mai multe trupuri (sate sau localităţi suburbane componente).

- Teritoriu extravilan - suprafaţa cuprinsă între limita administrativ-teritorială a unităţii de bază (municipiu, oraş, comună) şi limita teritoriului intravilan.

- Teritoriu metropolitan - suprafaţa situată în jurul marilor aglomerări urbane, delimitată prin studii de specialitate, în cadrul căreia se creează relaţii reciproce de influenţă în domeniul căilor de comunicaţie, economic, social, cultural şi al infrastructurii edilitare. De regulă limita teritoriului metropolitan depăşeşte limita administrativă a localităţii şi poate depăşi limita judeţului din care face parte.

- Teritoriu periurban - suprafaţa din jurul municipiilor şi oraşelor, delimitată prin studii de specialitate, în cadrul căreia se creează relaţii de independenţă în domeniul economic, al infrastructurii, deplasărilor pentru muncă, asigurărilor cu spaţii verzi şi de agrement, asigurărilor cu produse agroalimentare etc.

- Zonă defavorizată - arii geografice strict delimitate teritorial, care îndeplinesc cel puţin una dintre următoarele condiţii:

a) au structuri productive monoindustriale care în activitatea zonei mobilizează mai mult de 50% din populaţia salariată;

b) sunt zone miniere în care personalul a fost disponibilizat prin concedieri colective în urma aplicării programelor de restructurare;

c) în urma lichidării, restructurării sau privatizării unor agenţi economici apar concedieri colective care afectează mai mult de 25% din numărul angajaţilor care au domiciliul stabil în zona respectivă;

d) rata şomajului depăşeşte cu 25% rata şomajului la nivel naţional;

e) sunt lipsite de mijloace de comunicaţie şi infrastructura este slab dezvoltată.

- Zonă funcţională - parte din teritoriul unei localităţi în care, prin documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism, se determină funcţiunea dominantă existentă şi viitoare. Zona funcţională poate rezulta din mai multe părţi cu aceeaşi funcţiune dominantă (zona de locuit, zona activităţilor industriale, zona spaţiilor verzi etc.). Zonificarea funcţională este acţiunea împărţirii teritoriului în zone funcţionale.

- Zonă de protecţie - suprafeţe în jurul sau în preajma unor surse de nocivitate, care impun protecţia zonelor învecinate (staţii de epurare, platforme pentru depozitarea controlată a deşeurilor, puţuri seci, cimitire, noxe industriale, circulaţie intensă etc.).

- Zonă de risc natural - areal delimitat geografic, în interiorul căruia există un potenţial de producere a unor fenomene naturale distructive care pot afecta populaţia, activităţile umane, mediul natural şi cel construit şi pot produce pagube şi victime umane.

- Zonă protejată - suprafaţa delimitată în jurul unor bunuri de patrimoniu, construit sau natural, a unor resurse ale subsolului, în jurul sau în lungul unor oglinzi de apă etc. şi în care, prin documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism, se impun măsuri restrictive de protecţie a acestora prin distanţă, funcţionalitate, înălţime şi volumetrie.

Capitolul XIII

Procedura eliberării autorizaţiei de mediu

1. Reglementare

Sediul materiei îl constituie Ordonanţa privind protecţia mediului în Capitolul II intitulat „Procedura de reglementare” în art. 8-23 şi Hotărârea de Guvern nr.445 din 8 aprilie 2009 privind stabilirea procedurii-cadru de evaluare a impactului asupra mediului pentru anumite proiecte publice şi private.

Hotărârea menţionată mai sus transpune prevederile Directivei Consiliului 85/337/CEE din 27 iunie 1985 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice şi private asupra mediului, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L 175 din 5 iulie 1985, modificată şi completată prin Directiva Consiliului 97/11/CE a Consiliului din 3 martie 1997, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L 73 din 14 martie 1997, şi Directiva 2003/35/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 mai

2003 de instituire a participării publicului la elaborarea anumitor planuri şi programe privind mediul şi de modificare a directivelor Consiliului 85/337/CEE şi 96/61/CE, în ceea ce priveşte participarea publicului şi accesul la justiţie, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE) nr. L 156 din 25 iunie 2003.

2. Procedura de evaluare a impactului asupra mediului

Autorităţile competente pentru protecţia mediului, cu excepţia Gărzii Naţionale de Mediu şi a structurilor subordonate acesteia, conduc procedura de reglementare şi emit, după caz, acte de reglementare, în condiţiile legii.

În derularea procedurilor de reglementare pentru proiecte sau activităţi care pot avea efecte semnificative asupra teritoriului altor state, autorităţile competente pentru protecţia mediului au obligaţia să respecte prevederile convenţiilor internaţionale la care România este parte. Evaluarea de mediu are ca scop integrarea obiectivelor şi cerinţelor de protecţie a mediului în pregătirea şi adoptarea planurilor şi programelor.

Fac obiectul evaluării impactului asupra mediului înainte de emiterea acordului de mediu proiectele care pot avea efecte semnificative asupra mediului datorită, printre altele, naturii, dimensiunii sau localizării lor

Procedura de evaluarea a impactului asupra mediului constă în identificarea, descrierea şi evaluarea, în mod corespunzător şi pentru fiecare caz în parte, în conformitate cu prevederile Hotărârii nr. 445 din 8 aprilie 2009 privind evaluarea impactului anumitor proiecte publice şi private asupra mediului, a efectelor directe şi indirecte ale proiectului asupra următorilor factori:

- fiinţe umane, faună şi floră;

- sol, apă, aer, climă şi peisaj;

- bunuri materiale şi patrimoniu cultural;

- interacţiunea dintre factorii menţionaţi mai sus.

Evaluarea impactului asupra mediului stabileşte măsurile de prevenire, reducere şi, unde este posibil, de compensare a efectelor semnificative adverse ale proiectului asupra factorilor enumeraţi mai sus şi contribuie la luarea deciziei de emitere sau de respingere a acordului de mediu. Procedura de evaluarea impactului asupra mediului se efectuează în faza de pregătire a studiului de fezabilitate a proiectului.

Procedura de evaluare a impactului asupra mediului se realizează în etape, după cum urmează:

- etapa de încadrare a proiectului în procedura de evaluare a impactului asupra mediului;

- etapa de definire a domeniului evaluării şi de realizare a raportului privind impactul asupra mediului;

- etapa de analiză a calităţii raportului privind impactul asupra mediului.

Evident, procedura de evaluare a impactului asupra mediului este declanşată de cererea prin care solicitantul se adresează autorităţile competente pentru protecţia mediului competente să emită acordul de mediu în faza de studiu de prefezabilitate a proiectului.

3. Aspecte procedurale

Orice persoană care face parte din publicul interesat şi care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru a ataca, din punct de vedere procedural sau substanţial, actele, deciziile sau omisiunile autorităţii publice competente pentru protecţia mediului, care fac obiectul participării publicului în procedura de evaluare a impactului asupra mediului, prevăzute de prezenta hotărâre, cu respectarea prevederilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.

Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoanele trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data aducerii la cunoştinţa publicului a deciziei etapei de încadrare sau a deciziei de emitere sau de respingere a acordului de mediu, revocarea, în tot sau în parte, a respectivei decizii.

Autoritatea publică emitentă are obligaţia de a răspunde la plângerea prealabilă în termen de 30 de zile de la data înregistrării acesteia la acea autoritate. Această procedura administrativă prealabilă este gratuită şi trebuie să fie echitabilă şi corectă.

Prin urmare, litigiile generate de emiterea, revizuirea, suspendarea sau anularea actelor de reglementare se soluţionează de instanţele de contencios administrativ competente, asigurându-se astfel accesul celor interesaţi la justiţie.

4.Răspunderea juridică

Încălcarea prevederilor Ordonanţei privind protecţia mediului şi ale Hotărârii. 445 din 8 aprilie 2009 privind evaluarea impactului anumitor proiecte publice şi private asupra mediului atrage răspunderea contravenţională pentru următoarele fapte:

- realizarea fără acordul de mediu a proiectelor publice sau private pentru care trebuie stabilită necesitatea efectuării evaluării impactului asupra mediului;

- încălcarea obligaţiei de a notifica în scris autoritatea competentă pentru protecţia mediului despre orice modificare a datelor sau informaţiilor care au stat la baza luării deciziei

etapei de încadrare sau a deciziei etapei de emitere sau respingere a acordului de mediu, după caz;

- încălcarea obligaţiei de a respecta condiţiile prevăzute în acordul de mediu ş.a.

Conform art.8 „prevederile prezentei hotărâri nu se aplică:

a) proiectelor care servesc scopurilor apărării naţionale, dacă autoritatea publică centrală pentru apărare naţională împreună cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului stabilesc, printr-o analiză de la caz la caz, că realizarea evaluării impactului asupra mediului ar avea un efect negativ asupra acestor scopuri;

b) proiectelor ale căror detalii sunt adoptate printr-un act normativ special, când obiectivele prezentei hotărâri, inclusiv furnizarea informaţiilor, sunt îndeplinite prin procesul legislativ respectiv.

(2) Cu respectarea prevederilor art. 17, în cazuri excepţionale, autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului poate excepta, în întregime sau parţial, de la aplicarea prevederilor prezentei hotărâri, un anumit proiect prevăzut în anexele nr. 1 şi 2. În această situaţie, autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului îndeplineşte următoarele obligaţii:

a) analizează dacă o altă formă de evaluare este potrivită;

b) pune la dispoziţia publicului interesat informaţiile obţinute în cadrul formelor de evaluare prevăzute la lit. a), precum şi informaţiile privind decizia de exceptare şi motivele care au stat la baza luării acesteia;

c) informează Comisia Europeană, înainte de emiterea aprobării de dezvoltare, despre decizia de exceptare luată, precum şi despre motivele care justifică acordarea exceptării şi îi furnizează, după caz, informaţiile puse la dispoziţia publicului.

(3) Decizia de exceptare se comunică titularului de proiect, anterior informării Comisiei Europene potrivit prevederilor alin. (2) lit. c)”.

HOTĂRÂRE Nr. 445 din 8 aprilie 2009 privind evaluarea impactului anumitor proiecte publice şi private asupra mediului

În înţelesul prezentei hotărâri, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

a) acord de mediu - actul administrativ emis de către autoritatea competentă pentru protecţia mediului prin care sunt stabilite condiţiile şi, după caz, măsurile pentru protecţia mediului, care trebuie respectate în cazul realizării unui proiect;

b) aprobare de dezvoltare - decizia autorităţii sau autorităţilor competente, care dă dreptul titularului proiectului să realizeze proiectul; aceasta se concretizează în:

(i) autorizaţia de construire, pentru proiectele prevăzute în anexa nr. 1 şi cele prevăzute în anexa nr. 2 pct. 1 lit. a), c), e), f) şi pct. 2 - 13;

(ii) acord privind utilizarea terenului în scop agricol intensiv, pentru proiectele prevăzute în anexa nr. 2 pct. 1 lit. b);

(iii) acord al conducătorilor subunităţilor teritoriale de specialitate ale autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură pentru proiectele privind împădurirea terenurilor pe care nu a existat anterior vegetaţie forestieră, prevăzute în anexa nr. 2 pct. 1 lit. d);

(iv) decizie a inspectorului şef al inspectoratului teritorial de regim silvic şi vânătoare, ordin al conducătorului autorităţii publice centrale pentru agricultură, păduri şi dezvoltare rurală privind aprobarea ocupării temporare sau scoaterii definitive a unui teren din fondul forestier naţional, după caz, pentru realizarea obiectivelor care implică defrişarea în scopul schimbării destinaţiei terenului, prevăzute în anexa nr. 2 pct. 1 lit. d);

(v) autorizaţie de gospodărire a apelor, pentru proiectele prevăzute în anexa nr. 2 pct. 1 lit. g);

c) proiect - executarea lucrărilor de construcţii sau a altor instalaţii ori lucrări; alte intervenţii asupra cadrului natural şi peisajului, inclusiv cele care implică exploatarea resurselor minerale;

d) public - una sau mai multe persoane fizice sau juridice şi, în concordanţă cu legislaţia ori cu practica naţională, asociaţiile, organizaţiile sau grupurile acestora;

e) public interesat - publicul afectat sau potenţial afectat de procedura prevăzută la art. 4 ori care are un interes în cadrul respectivei proceduri; în sensul acestei definiţii, organizaţiile neguvernamentale care promovează protecţia mediului şi care îndeplinesc condiţiile legale sunt considerate ca având un interes;

f) raport privind impactul asupra mediului - documentul care conţine informaţiile furnizate de titularul proiectului potrivit prevederilor art. 11 alin. (1) şi (4) şi ale art. 13;

g) titularul proiectului - solicitantul aprobării de dezvoltare pentru un proiect privat sau autoritatea publică care iniţiază un proiect.

Capitolul IV

Răspunderea juridică în domeniul

protecţiei mediului

1. Formele răspunderii juridice

Încălcarea dispoziţiilor legale privind protecţia mediului atrage răspunderea juridică a persoanei vinovate.

Prin răspundere juridică se înţelege obligaţia unei persoane de a suporta o anumită consecinţă juridică sau o anumită sancţiune, ca urmare a încălcării unui drept al altuia. Legea nr.195/2001 prevede că încălcarea dispoziţiilor acesteia atrage, după caz, răspunderea disciplinară, contravenţională, penală, şi civilă.

Răspunderea disciplinară este o formă de răspundere specifică dreptului muncii şi constă într-un ansamblu de norme legale privind sancţionarea faptelor de încălcare cu vinovăţie de către orice salariat, indiferent de funcţia sau de postul pe care îl ocupă, a obligaţiilor asumate prin contractul individual de muncă, inclusiv a normelor de comportare.

Răspunderea contravenţională este aceea formă a răspunderii juridice ce constă în sancţionarea contravenţională a persoanelor fizice sau juridice vinovate de încălcarea dispoziţiilor legale care prevăd şi sancţionează contravenţiile. Ordonanţa Guvernului României nr.2/2001 aprobată cu modificări prin Legea nr.180/2002 defineşte contravenţia ca fiind „fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti”. Prin vinovăţie, în materie contravenţională, se înţelege starea de conştiinţă a făptuitorului în momentul încălcării unei dispoziţii legale care reglementează o faptă ca fiind contravenţie.

În esenţă, prin răspundere penală se înţelege obligaţia celui vinovat de săvârşirea unei infracţiuni de a suporta o sancţiune şi dreptul statului de a aplica acea sancţiune prin organele sale specializate.

Răspunderea materială constă în obligaţia fiecărui salariat de a repara, în limitele prevăzute de lege, prejudiciul pe care l-a cauzat angajatorului din vina sa şi în legătură cu munca sa.

Prin răspunderea juridică civilă se înţelege obligaţia persoanei care a cauzat altei persoane un prejudiciu prin fapta sa ilicită, de a repara acel prejudiciu. În domeniul răspunderii pentru prejudiciul ecologic. Ordonanţa privind protecţia mediului, consacră două principii de bază, şi anume: răspunderea obiectivă, independentă de culpă şi răspunderea solidară, în cazul pluralităţii autorilor. Răspunderea obiectivă este întemeiată pe ideea de risc, în sensul că activitatea care creează pentru altul un risc, face pe autorul său responsabil pentru prejudiciul pe care îl poate cauza.

Sediul materiei care reglementează răspunderea juridică în domeniul protecţiei mediului îl constituie Ordonanţa Guvernului nr. 195/2005 (cap. XV), Legea nr. 18/1991, Legea apelor nr. 107/1996, Legea nr. 46/2008 privind aprobarea Codului silvic ş.a.

2.Răspunderea contravenţională

2.1.Definiţia şi trăsăturile contravenţiei

Potrivit art. 1 din O.G. nr. 2/12 iulie 200147 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată prin Legea nr. 180/11 aprilie 200248: “Constituie contravenţie fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată ca atare prin lege, prin Hotărâre a Guvernului ori prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a Consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti”.

Există vinovăţie, atunci când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie sau din culpă (art. 12 C. pen.).

Contravenţia este săvârşită cu intenţie atunci când făptuitorul:

- prevede urmările faptelor sale şi urmăreşte producerea lor prin comiterea acelei fapte (intenţie directă);

- prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu urmăreşte să se producă, acceptă posibilitatea producerii lui (intenţia indirectă).

47 Publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 410/25 iulie 2001; 48 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268/22 aprilie 2002;

Vinovăţia în materie contravenţională “este un act de conştiinţă care implică în primul rând un factor intelectiv şi apoi unul volitiv, deci un proces de conştiinţă şi apoi unul de voinţă, conştiinţa fiind premisa voinţei”49.

În ceea ce priveşte a doua trăsătură a contravenţiei, pericolul social indică măsura în care fapta contravenţională aduce atingere uneia dintre valorile sau relaţiile sociale ocrotite printr-un act normativ. Gradul de pericol social este stabilit de legiuitor, atunci când reglementează unele fapte ca infracţiuni, iar altele ca fiind contravenţii.

A treia trăsătură a contravenţiei constă în aceea ca o persoană poate fi trasă la răspundere contravenţională pentru săvârşirea unei anumite fapte, numai dacă acea faptă este prevăzută şi sancţionată în mod expres într-un act normativ.

2.2.Răspunderea contravenţională în dreptul mediului

În esenţă, răspunderea contravenţională este acea formă a răspunderii juridice ce constă în aplicarea de sancţiuni contravenţionale persoanelor vinovate de încălcarea dispoziţiilor legale care prevăd şi sancţionează contravenţiile.

O.G. nr. 195/2005 instituie mai multe categorii de contravenţii privind protecţia mediului, şi anume, protecţia aerului, protecţia solului, protecţia apelor, protecţia vegetaţiei forestiere ş.a.

Răspunderea contravenţională pentru protecţia mediului este reglementată şi în şi în alte acte normative speciale, cum ar fi de exemplu, Codul silvic, Legea nr. 111/1996 cu privire la desfăşurarea activităţilor în domeniul nuclear şi altele, Legea nr. 18/1991, Ordonanţa de urgenţă nr. 57 din 20 iunie 2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, Legea nr. 205/2004 privind protecţia animalelor, Ordonanţa de urgenţă nr. 243/2000 privind protecţia atmosferei, modificată ş.a.

Astfel, Ordonanţa privind protecţia mediului a stabilit faptele care constituie contravenţii şi modul de sancţionare cu amendă, diferenţiat în funcţie de calitatea persoanei (fizice respectiv juridice care a săvârşit fapta).

Elementul de bază al răspunderii contravenţionale îl constituie amenda, ale cărei limite minime şi maxime sunt prevăzute de lege, în funcţie de importanţa obiectului supus protecţiei juridice.

Amenda contravenţională pentru protecţia mediului este o sancţiune aplicată de persoane împuternicite în numele organelor puterii executive.

Răspunderea contravenţională pentru poluare are caracter obiectiv şi poate interveni ori de câte ori mediul a fost poluat. Gradul de poluare, consecinţele negative cauzate mediului

49 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1250/1981, în Revista română de drept nr. 4/1982, p. 67.

înconjurător şi economiei, periculozitatea socială concretă a faptei, sunt luate în considerare numai la stabilirea amenzii contravenţionale. Caracterul obiectiv al răspunderii contravenţionale se poate justifica prin însemnătatea deosebită a interesului public exprimat prin normele dreptului mediului înconjurător. Acest aspect face dificilă şi uneori chiar imposibilă exonerarea de răspundere a agentului poluant, care poate fi luat în considerare numai în caz de forţă majoră şi de săvârşirea unei fapte imputabile şi de neînlăturat a unei alte persoane.

Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de către personalul împuternicit în acest scop de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, de către ofiţerii şi subofiţerii de poliţie, de către personalul împuternicit al administraţiei publice judeţene şi locale şi de personalul Ministerului Apărării Naţionale împuternicit în domeniile sale de activitate, potrivit competenţelor legale.

Împotriva procesului verbale de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia (art. 31 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001).

Plângerea însoţită de copia de pe procesul-verbal de constatare a contravenţiei se depune la organul din care face parte agentul constatator, care va trimite dosarul cauzei de îndată la judecătoria în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia. Plângerea poate fi depusă direct la instanţa de judecată. Plângerea formulată împotriva procesului-verbal de contravenţie suspendă executarea.

Judecătoria soluţionează plângerea cu citarea părţilor.

Hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat plângerea poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ a tribunalului.

3. Răspunderea penală

Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice, alături de răspunderea civilă şi răspunderea contravenţională.

În sens restrâns prin răspunderea penală se înţelege obligaţia unei persoane de a suporta o sancţiune penală datorită faptului că a săvârşit o infracţiune.

În sens larg, prin răspundere penală se înţelege nu numai obligaţia celui care a săvârşit o infracţiune de a suporta o sancţiune, ci şi dreptul de a aplica o sancţiune penală, drept exercitat de stat prin organele sale specializate.

Unii autori50 au definit răspunderea penală ca un ansamblu de drepturi şi obligaţii corelative ale subiectelor raportului juridic penal, care se realizează în principal prin constrângerea exercitată de stat faţă de infractor, în condiţiile şi formele prevăzute de lege, în scopul stabilirii ordinei de drept şi a resocializării infractorului.

Specificul angajării răspunderii penale în domeniul protecţiei mediului este determinat de natura obiectului ocrotit de lege. Pentru a angaja răspunderea penală, fapta săvârşită trebuie să aibă un grad de pericol social ridicat şi să reprezintă o serioasă ameninţare a intereselor societăţii în domeniul ocrotirii mediului, al folosirii resurselor naturale ori chiar să ameninţe viaţa sau sănătatea oamenilor.

Codul penal cuprinde reglementări puţine referitoare la incriminarea unor fapte săvârşite în domeniul mediului. Astfel, aceste fapte privesc infectarea prin orice mijloace a surselor sau reţelelor de apă, dacă este dăunătoare sănătăţii oamenilor, animalelor sau plantelor (art. 311), “fabricarea, prelucrarea, deţinerea, transportul, folosirea sau orice operaţii privind circulaţia materiilor explozive sau radioactive fără drept” (art. 280).

Constatarea şi cercetarea infracţiunilor se fac din oficiu de către organele de urmărire penală, conform competenţelor legale.

Descoperirea în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege, de către personalul împuternicit din cadrul autorităţilor competente pentru protecţia mediului, a săvârşirii oricăreia dintre infracţiunile prevăzute de lege se aduce de îndată la cunoştinţă organului de urmărire penală competent, potrivit legii de procedură penală.

4. Răspunderea civilă

Ordonanţa privind protecţia mediului a adus reglementări importante în domeniul răspunderii pentru prejudiciul ecologic. Abandonând astfel regimul clasic al răspunderii civile, stabilit prin art. 998 şi următoarele din Codul civil, în angajarea răspunderii juridice în domeniul protecţiei mediului operează, aşa cum am arătat mai sus: răspunderea obiectivă, independentă de culpă şi răspundere solidară, în cazul pluralităţii autorilor. Repararea prejudiciului ecologic cu respectarea acestor principii asigură respectarea principiului „poluatorul plăteşte”, consacrat expres, pentru prima dată în dreptul nostru, prin art. 3 lit. d din Legea nr. 137/1995 şi preluat în Ordonanţă.

Totodată, se asigură o protecţie sporită a victimei prejudiciilor ecologice, prin absolvirea ei de sarcina probei culpei făptuitorului şi creşterea posibilităţii de reparare a pagubei, prin consacrarea răspunderii solidare, în cazul pluralităţii autorilor prejudiciului.

50 I. Mircea, Temeiul răspunderii penale în România, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică “Bucureşti”, 1987, p. 168.

Criteriul principal în determinarea câmpului de aplicare a regimului special de răspundere îl reprezintă natura prejudiciului. Răspunderea pentru prejudiciul ecologic are caracter obiectiv şi solidar, iar în anexa 1 a ordonanţei prejudiciul a fost definit ca fiind „efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului provocat de poluanţi, activităţi dăunătoare sau dezastre”.

Ori de câte ori există un prejudiciu adus mediului se vor aplica cele două principii, care derogă de la dreptul comun, urmând, ca în completarea lor să se aplice dreptul civil.

Sunt supuse regimului special de răspundere două categorii de daune.

Prima dintre acestea este reprezentată de daunele provocate sănătăţii umane sau bunurilor prin intermediul mediului afectat de poluanţi, activităţi dăunătoare sau dezastre.

A doua categorie de daune o reprezintă prejudiciile cauzate direct şi imediat mediului, independent de lezarea directă şi imediată a unui interes uman, ori al unei persoane juridice.

Răspunderea obiectivă, independentă de culpă este întemeiată pe ideea de risc, în sensul că activitatea care creează pentru altul un risc, face pe autorul său responsabil pentru prejudiciul pe care îl poate cauza.

Faptul că suntem în prezenţa unei răspunderi speciale bazate pe risc, legiuitorul a stabilit obligativitatea asigurării numai pentru cazul “activităţilor generatoare de risc major”, celelalte (cu un risc mai redus), nefiind supuse acestei cerinţe legale.

În consecinţă, victima va trebui să dovedească numai existenţa prejudiciului şi raportului de cauzalitate între faptă şi pagubă. Se elimină, astfel pentru cel păgubit, obstacolul probei culpei, deosebit de dificilă în materie ecologică, datorită investigaţiilor pe care le presupune descoperirea şi identificarea sursei precise a daunelor.

Legiuitorul a introdus un nou principiu al răspunderii, cel privitor la răspunderea solidară, în cazul pluralităţii de autori.

Spre deosebire de situaţia prevăzută în art. 1003 din Codul civil, când “delictul sau cvasidelictul” trebuie să fie imputabil mai multor persoane (pentru a exista răspunderea lor solidară), în cazul prejudiciului ecologic, coautorii săi răspund solidar, independent de culpă, obiectiv. Victima va putea urmări pe oricare dintre coautori pentru repararea integrală a pagubei.

O altă particularitate a sistemului de răspundere pentru prejudiciul instituit prin legea mediului o reprezintă un caz special de asigurare obligatorie, care permite ca sarcina plăţii despăgubirilor să fie trecută de la autor la societatea de asigurare. În acest sens, legiuitorul a stabilit asigurarea obligatorie pentru daune în cazul activităţilor generatoare de risc major, instituind astfel, un al doilea caz de asigurare obligatorie, după cel pentru răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule, prevăzut de Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România.

ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ Nr. 195 din 22 decembrie 2005

privind protecţia mediului, aprobată prin Legea nr. 265/2006

Art. 2

În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:

1. accident ecologic - evenimentul produs ca urmare a unor neprevăzute deversări/emisii de substanţe sau preparate periculoase/poluante, sub formă lichidă, solidă, gazoasă ori sub formă de vapori sau de energie, rezultate din desfăşurarea unor activităţi antropice necontrolate/bruşte, prin care se deteriorează ori se distrug ecosistemele naturale şi antropice;

2. acte de reglementare - avizele de mediu, avizul Natura 2000, acordul de mediu, acordul de import/export plante şi/sau animale sălbatice non-CITES, permisul CITES, autorizaţia privind emisiile de gaze cu efect de seră, acordul de import pentru organisme modificate genetic, autorizaţia/autorizaţia integrată de mediu, autorizaţia privind activităţile cu organisme modificate genetic;

3. acord de mediu - actul tehnico-juridic prin care se stabilesc condiţiile de realizare a proiectului, din punctul de vedere al impactului asupra mediului; acordul de mediu reprezintă decizia autorităţii competente pentru protecţia mediului, care dă dreptul titularului de proiect să realizeze proiectul din punctul de vedere al protecţiei mediului;

4. acordul de import pentru organisme modificate genetic - actul tehnico-juridic emis de autoritatea competentă pentru protecţia mediului, care dă dreptul titularului să realizeze activitatea de import de organisme/microorganisme modificate genetic şi stabileşte condiţiile în care aceasta se poate desfăşura, conform legislaţiei în vigoare;

5. arie/sit - zonă definită geografic exact delimitată;

6. arie naturală protejată - zonă terestră, acvatică şi/sau subterană, cu perimetru legal stabilit şi având un regim special de ocrotire şi conservare, în care există specii de plante şi animale sălbatice, elemente şi formaţiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică sau culturală deosebită;

7. *** Abrogat

8. audit de mediu - instrument managerial de evaluare sistematică, documentată, periodică şi obiectivă a performanţei organizaţiei, a sistemului de management şi a proceselor destinate protecţiei mediului, cu scopul:

a) de a facilita controlul managementului practicilor cu posibil impact asupra mediului;

b) de a evalua respectarea politicii de mediu, inclusiv realizarea obiectivelor şi ţintelor de mediu ale organizaţiei;

9. autorizaţie de mediu - act tehnico-juridic emis de autorităţile competente pentru protecţia mediului, prin care sunt stabilite condiţiile şi/sau parametrii de funcţionare a unei activităţi existente sau a unei activităţi noi cu posibil impact semnificativ asupra mediului, necesar pentru punerea acesteia în funcţiune;

10. autorizaţie integrată de mediu - act tehnico-juridic emis de autorităţile competente, conform dispoziţiilor legale în vigoare privind prevenirea şi controlul integrat al poluării;

11. autorizaţie privind activităţi cu organisme modificate genetic - actul tehnico-juridic emis de autoritatea competentă, conform dispoziţiilor legale în vigoare, care reglementează condiţiile de introducere deliberată în mediu şi/sau pe piaţă a organismelor modificate genetic şi pentru utilizarea în condiţii de izolare a microorganismelor modificate genetic;

12. autoritate competentă pentru protecţia mediului - autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului sau agenţiile pentru protecţia mediului, respectiv agenţiile regionale pentru protecţia mediului şi agenţiile judeţene pentru protecţia mediului, Administraţia Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării", precum şi Garda Naţională de Mediu şi structurile subordonate acesteia;

13. avize de mediu emise de autoritatea competentă pentru protecţia mediului:

a) avizul de mediu pentru planuri şi programe - act tehnico-juridic emis de autoritatea competentă pentru protecţia mediului, care confirmă integrarea aspectelor privind protecţia mediului în planul sau programul supus adoptării;

b) avizul pentru stabilirea obligaţiilor de mediu - act tehnico-juridic emis de autoritatea competentă pentru protecţia mediului la: schimbarea titularului unei activităţi cu impact asupra mediului, vânzarea pachetului majoritar de acţiuni, vânzarea de active, fuziune, divizare, concesionare, dizolvare urmată de lichidare, lichidare, încetarea activităţii, faliment, având ca scop stabilirea obligaţiilor de mediu, ca prevederi ale unui program pentru conformare, în vederea asumării acestora de către părţile implicate în situaţiile menţionate anterior;

c) avizul de mediu pentru produse de protecţie a plantelor respectiv pentru autorizarea îngrăşămintelor chimice - act tehnico-juridic emis de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, necesar în procedura de omologare a produselor de protecţie a plantelor şi respectiv de autorizare a îngrăşămintelor chimice;

d) aviz Natura 2000 - act tehnico-juridic emis de autoritatea competentă pentru protecţia mediului, care confirmă integrarea aspectelor privind protecţia habitatelor naturale şi a speciilor de floră şi faună sălbatică în planul sau programul supus adoptării;

14. bilanţ de mediu - lucrare elaborată de persoane fizice sau juridice atestate conform legii, în scopul obţinerii avizului pentru stabilirea obligaţiilor de mediu sau a autorizaţiei de mediu, şi care conţine elementele analizei tehnice prin care se obţin informaţii asupra cauzelor şi consecinţelor efectelor negative cumulate, anterioare, prezente şi anticipate ale activităţii, în vederea cuantificării impactului de mediu efectiv de pe un amplasament; în cazul în care se identifică un impact semnificativ, bilanţul se completează cu un studiu de evaluare a riscului;

15. biodiversitate - variabilitatea organismelor din cadrul ecosistemelor terestre, marine, acvatice continentale şi complexelor ecologice; aceasta include diversitatea intraspecifică, interspecifică şi diversitatea ecosistemelor;

16. biotehnologie - aplicaţie tehnologică în care se utilizează sisteme biologice, organisme vii, componentele sau derivatele acestora, pentru realizarea ori modificarea de produse sau procedee cu folosinţă specifică;

17. biotehnologie modernă - aplicarea in vitro a tehnicilor de recombinare a acidului nucleic şi a tehnicilor de fuziune celulară, altele decât cele specifice selecţiei şi ameliorării tradiţionale, care înlătură barierele fiziologice naturale de reproducere sau de recombinare genetică;

18. cele mai bune tehnici disponibile - stadiul de dezvoltare cel mai avansat şi eficient înregistrat în dezvoltarea unei activităţi şi a modurilor de exploatare, care demonstrează posibilitatea practică de a constitui referinţa pentru stabilirea valorilor-limită de emisie în scopul prevenirii poluării, iar în cazul în care acest fapt nu este posibil, pentru a reduce în ansamblu emisiile şi impactul asupra mediului în întregul său:

a) tehnicile se referă deopotrivă la tehnologia utilizată şi modul în care instalaţia este proiectată, construită, întreţinută, exploatată, precum şi la scoaterea din funcţiune a acesteia şi remedierea amplasamentului, potrivit legislaţiei în vigoare;

b) disponibile se referă la acele cerinţe care au înregistrat un stadiu de dezvoltare ce permite aplicarea lor în sectorul industrial respectiv, în condiţii economice şi tehnice viabile, luându-se în considerare costurile şi beneficiile, indiferent dacă aceste tehnici sunt sau nu utilizate ori realizate la nivel naţional, cu condiţia ca aceste tehnici să fie accesibile operatorului;

c) cele mai bune - se referă la cele mai eficiente tehnici pentru atingerea în ansamblu a unui nivel ridicat de protecţie a mediului în întregul său;

18^1. certificat de emisii de gaze cu efect de seră - titlul care conferă dreptul de a emite o tonă de dioxid de carbon echivalent într-o perioadă definită;

19. deşeu - orice substanţă, preparat sau orice obiect din categoriile stabilite de legislaţia specifică privind regimul deşeurilor, pe care deţinătorul îl aruncă, are intenţia sau are obligaţia de a-l arunca;

20. deşeu reciclabil - deşeu care poate constitui materie primă într-un proces de producţie pentru obţinerea produsului iniţial sau pentru alte scopuri;

21. deşeuri periculoase - deşeurile încadrate generic, conform legislaţiei specifice privind regimul deşeurilor, în aceste tipuri sau categorii de deşeuri şi care au cel puţin un constituent sau o proprietate care face ca acestea să fie periculoase;

22. deteriorarea mediului - alterarea caracteristicilor fizico-chimice şi structurale ale componentelor naturale şi antropice ale mediului, reducerea diversităţii sau productivităţii biologice a ecosistemelor naturale şi antropizate, afectarea mediului natural cu efecte asupra calităţii vieţii, cauzate, în principal, de poluarea apei, atmosferei şi solului, supraexploatarea resurselor, gospodărirea şi valorificarea lor deficitară, ca şi prin amenajarea necorespunzătoare a teritoriului;

23. dezvoltare durabilă - dezvoltarea care corespunde necesităţilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi;

24. echilibru ecologic - ansamblul stărilor şi interrelaţiilor dintre elementele componente ale unui sistem ecologic, care asigură menţinerea structurii, funcţionarea şi dinamica ideală a acestuia;

25. ecosistem - complex dinamic de comunităţi de plante, animale şi microorganisme şi mediul abiotic, care interacţionează într-o unitate funcţională;

26. ecoturism - formă de turism în care principalul obiectiv este observarea şi conştientizarea valorii naturii şi a tradiţiilor locale şi care trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) să contribuie la conservarea şi protecţia naturii;

b) să utilizeze resursele umane locale;

c) să aibă caracter educativ, respect pentru natură - conştientizarea turiştilor şi a comunităţilor locale;

d) să aibă impact negativ nesemnificativ asupra mediului natural şi socio-cultural;

27. efluent - orice formă de deversare în mediu, emisie punctuală sau difuză, inclusiv prin scurgere, jeturi, injecţie, inoculare, depozitare, vidanjare sau vaporizare;

28. emisie - evacuarea directă ori indirectă, din surse punctuale sau difuze, de substanţe, vibraţii, radiaţii electromagnetice şi ionizante, căldură ori de zgomot în aer, apă sau sol;

29. eticheta ecologică - un simbol grafic şi/sau un scurt text descriptiv aplicat pe ambalaj, într-o broşură sau alt document informativ, care însoţeşte produsul şi care oferă informaţii despre cel puţin unul şi cel mult trei tipuri de impact asupra mediului;

30. evaluare de mediu - elaborarea raportului de mediu, consultarea publicului şi a autorităţilor publice interesate de efectele implementării planurilor şi programelor, luarea în considerare a raportului de mediu şi a rezultatelor acestor consultări în procesul decizional şi asigurarea informării asupra deciziei luate;

31. evaluarea impactului asupra mediului - proces menit să identifice, să descrie şi să stabilească, în funcţie de fiecare caz şi în conformitate cu legislaţia în vigoare, efectele directe şi indirecte, sinergice, cumulative, principale şi secundare ale unui proiect asupra sănătăţii oamenilor şi a mediului;

32. evaluarea riscului - lucrare elaborată de persoane fizice sau juridice atestate conform legii, prin care se realizează analiza probabilităţii şi gravităţii principalelor componente ale impactului asupra mediului şi se stabileşte necesitatea măsurilor de prevenire, intervenţie şi/sau remediere;

33. exemplar - orice plantă sau animal în stare vie sau moartă, sau orice parte sau derivat din acestea, precum şi orice alte produse care conţin părţi sau derivate din acestea, aşa cum sunt specificate în documentele ce le însoţesc, pe ambalaje, pe mărci sau etichete sau în orice alte situaţii;

34. experţi - persoane fizice, recunoscute şi/sau atestate pe plan naţional şi/sau internaţional de către autorităţile competente în domeniu;

35. habitat natural - arie terestră, acvatică sau subterană, în stare naturală sau seminaturală, ce se diferenţiază prin caracteristici geografice, abiotice şi biotice;

36. *** Abrogat

37. *** Abrogat

38. - informaţia privind mediul - orice informaţie scrisă, vizuală, audio, electronică sau sub orice formă materială despre:

a) starea elementelor de mediu, cum sunt aerul şi atmosfera, apa, solul, suprafaţa terestră, peisajul şi ariile naturale, inclusiv zonele umede, marine şi costiere, diversitatea biologică şi componentele sale, inclusiv organismele modificate genetic, precum şi interacţiunea dintre aceste elemente;

b) factorii, cum sunt substanţele, energia, zgomotul, radiaţiile sau deşeurile, inclusiv deşeurile radioactive, emisiile, deversările şi alte evacuări în mediu, ce afectează sau pot afecta elementele de mediu prevăzute la lit. a);

c) măsurile, inclusiv măsurile administrative, cum sunt politicile, legislaţia, planurile, programele, convenţiile încheiate între autorităţile publice şi persoanele fizice şi/sau juridice privind obiectivele de mediu, activităţile care afectează sau pot afecta elementele şi factorii prevăzuţi la lit. a) şi, respectiv, b), precum şi măsurile sau activităţile destinate să protejeze elementele prevăzute la lit. a);

d) rapoartele referitoare la implementarea legislaţiei privind protecţia mediului;

e) analizele cost-beneficiu sau alte analize şi prognoze economice folosite în cadrul măsurilor şi activităţilor prevăzute la lit. c);

f) starea sănătăţii şi siguranţei umane, inclusiv contaminarea, ori de câte ori este relevantă, a lanţului trofic, condiţiile de viaţă umană, siturile arheologice, monumentele istorice şi orice construcţii, în măsura în care acestea sunt sau pot fi afectate de starea elementelor de mediu prevăzute la lit. a), sau, prin intermediul acestor elemente, de factorii, măsurile şi activităţile prevăzute la lit. b) şi, respectiv, c);

39. infrastructura pentru informaţii spaţiale - metadate, seturi de date spaţiale şi servicii de date spaţiale; servicii şi tehnologii de reţea; acorduri privind folosirea în comun, accesul şi utilizarea; procedurile, procesele şi mecanismele de monitorizare şi coordonare stabilite, operate sau puse la dispoziţie în conformitate cu prevederile legale;

40. instalaţie - orice unitate tehnică staţionară sau mobilă precum şi orice altă activitate direct legată, sub aspect tehnic, cu activităţile unităţilor staţionare/mobile aflate pe acelaşi amplasament, care poate produce emisii şi efecte asupra mediului;

41. *** Abrogat

42. mediu geologic - ansamblul structurilor geologice de la suprafaţa pământului în adâncime: sol, ape subterane, formaţiuni geologice;

43. microorganism - orice entitate microbiologică, celulară sau necelulară, capabilă de replicare sau de transfer de material genetic, inclusiv virusurile, viroizii şi celulele vegetale şi animale în culturi;

44. monitorizarea mediului - supravegherea, prognozarea, avertizarea şi intervenţia în vederea evaluării sistematice a dinamicii caracteristicilor calitative ale elementelor de mediu, în scopul cunoaşterii stării de calitate şi a semnificaţiei ecologice a acestora, a evoluţiei şi implicaţiilor sociale ale schimbărilor produse, urmate de măsurile care se impun;

45. monument al naturii - specii de plante şi animale rare sau periclitate, arbori izolaţi, formaţiuni şi structuri geologice de interes ştiinţific sau peisagistic;

46. organism modificat genetic - orice organism, cu excepţia fiinţelor umane, în care materialul genetic a fost modificat printr-o modalitate ce nu se produce natural prin împerechere şi/sau recombinare naturală;

46^1. autorizaţie privind emisiile de gaze cu efect de seră - actul tehnico-juridic emis de autoritatea publică competentă pentru protecţia mediului pentru una sau mai multe instalaţii ori pentru părţi ale instalaţiei situate pe acelaşi amplasament şi exploatate de acelaşi operator, prin care se alocă un număr de certificate de emisii de gaze cu efect de seră;

47. plafon naţional de emisie - cantitatea maximă dintr-o substanţă care poate fi emisă la nivel naţional, în decursul unui an calendaristic;

48. planuri şi programe - planurile şi programele, inclusiv cele cofinanţate de Comunitatea Europeană, ca şi orice modificări ale acestora, care se elaborează şi/sau se adoptă de către o autoritate la nivel naţional, regional sau local ori care sunt pregătite de o autoritate pentru adoptarea, printr-o procedură legislativă, de către Parlament sau Guvern şi sunt cerute prin prevederi legislative, de reglementare sau administrative;

49. plan de acţiuni - plan de măsuri cuprinzând etapele care trebuie parcurse în intervale de timp precizate prin prevederile autorizaţiei integrate de mediu de către titularul activităţii sub controlul autorităţii competente pentru protecţia mediului în scopul respectării prevederilor legale referitoare la prevenirea şi controlul integrat al poluării; planul de acţiune face parte integrantă din autorizaţia integrantă de mediu;

50. poluant - orice substanţă, preparat sub formă solidă, lichidă, gazoasă sau sub formă de vapori ori de energie, radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi al organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale;

51. poluare - introducerea directă sau indirectă a unui poluant care poate aduce prejudicii sănătăţii umane şi/sau calităţii mediului, dăuna bunurilor materiale ori cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime;

52. prejudiciu - efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat prin poluanţi, activităţi dăunătoare ori dezastre;

53. proiect - execuţia lucrărilor de construcţii sau alte instalaţii ori amenajări, alte intervenţii asupra cadrului natural şi peisajului, inclusiv cele care implică extragerea resurselor minerale;

54. program pentru conformare - plan de măsuri cuprinzând etapele care trebuie parcurse în intervale de timp precizate prin prevederile autorizaţiei de mediu sau avizului pentru stabilirea obligaţiilor de mediu de către titularul activităţii, sub controlul autorităţii

competente pentru protecţia mediului, în scopul respectării prevederilor legale privind protecţia mediului; programul pentru conformare face parte integrantă din autorizaţia de mediu sau din avizul pentru stabilirea obligaţiilor de mediu;

55. program operaţional sectorial - document aprobat de Comisia Europeană pentru implementarea acelor priorităţi sectoriale din Planul Naţional de dezvoltare care sunt aprobate spre finanţare prin cadrul de sprijin comunitar;

56. public - una sau mai multe persoane fizice sau juridice şi, în concordanţă cu legislaţia ori cu practica naţională, asociaţiile, organizaţiile sau grupurile acestora;

57. raport de mediu - parte a documentaţiei planurilor sau programelor, care identifică, descrie şi evaluează efectele posibile semnificative asupra mediului, ale aplicării acestora şi alternativele sale raţionale, luând în considerare obiectivele şi aria geografică aferentă, conform legislaţiei în vigoare;

58. raport de amplasament - documentaţie elaborată de persoane fizice sau juridice atestate conform legii, în scopul obţinerii autorizaţiei integrate de mediu şi care evidenţiază starea amplasamentului, situaţia poluării existente înainte de punerea în funcţiune a instalaţiei şi oferă un punct de referinţă şi comparaţie la încetarea activităţii;

59. raport de securitate - documentaţie elaborată de persoane fizice sau juridice atestate conform legii, necesară pentru obiective în care sunt prezente substanţe periculoase conform prevederilor legislaţiei privind controlul activităţilor care prezintă pericole de accidente majore în care sunt implicate substanţe periculoase;

60. resurse naturale - totalitatea elementelor naturale ale mediului ce pot fi folosite în activitatea umană: resurse neregenerabile - minerale şi combustibili fosili, regenerabile - apă, aer, sol, floră, fauna sălbatică, inclusiv cele inepuizabile - energie solară, eoliană, geotermală şi a valurilor;

61. sistem de management de mediu - componentă a sistemului de management general, care include structura organizatorică, activităţile de planificare, responsabilităţile, practicile, procedurile, procesele şi resursele pentru elaborarea, aplicarea, realizarea, analizarea şi menţinerea politicii de mediu;

62. *** Abrogat

63. *** Abrogat

64. *** Abrogat

65. *** Abrogat

66. substanţă - element chimic şi compuşi ai acestuia, în înţelesul reglementărilor legale în vigoare, cu excepţia substanţelor radioactive şi a organismelor modificate genetic;

67. substanţa periculoasă - orice substanţă clasificată ca periculoasă de legislaţia specifică în vigoare din domeniul chimicalelor;

68. substanţe prioritare - substanţe care reprezintă un risc semnificativ de poluare asupra mediului acvatic şi prin intermediul acestuia asupra omului şi folosinţelor de apă, conform legislaţiei specifice din domeniul apelor;

69. substanţe prioritar periculoase - substanţele sau grupurile de substanţe care sunt toxice, persistente şi care tind să bioacumuleze şi alte substanţe sau grupe de substanţe care creează un nivel similar de risc, conform legislaţiei specifice din domeniul apelor;

70. sursă de radiaţii ionizante - entitate fizică, naturală, realizată sau utilizată ca element al unei activităţi care poate genera expuneri la radiaţii, prin emitere de radiaţii ionizante sau eliberare de substanţe radioactive;

71.trasabilitate - posibilitatea identificării şi urmăririi organismelor modificate genetic şi a produselor rezultate din acestea pe parcursul tuturor etapelor activităţilor care implică astfel de organisme şi produse;

72. utilizare în condiţii de izolare - orice operaţiune prin care microorganismele sunt modificate genetic, cultivate, multiplicate, stocate, folosite, transportate, distruse şi/sau anihilate în condiţii controlate, în spaţii/medii închise. Pentru toate aceste operaţiuni se iau măsuri specifice de izolare, pentru a se evita/limita contactul lor cu oamenii şi cu mediul;

73. *** Abrogat

74. zonă umedă - întindere de bălţi, mlaştini, turbării, de ape naturale sau artificiale, permanente sau temporare, unde apa este stătătoare sau curgătoare, dulce, salmastră sau sărată, inclusiv întinderea de apă marină a cărei adâncime la reflux nu depăşeşte 6 m.

ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ Nr. 68 din 28 iunie 2007

privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea şi repararea prejudiciului asupra mediului

Text în vigoare începând cu data de 10 martie 2009

REALIZATOR: COMPANIA DE INFORMATICĂ NEAMŢ

Text actualizat prin produsul informatic legislativ LEX EXPERT în baza actelor normative modificatoare, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la 10 martie 2009.

Act de bază

#B: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 68/2007

Acte modificatoare

#M1: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 15/2009

Modificările şi completările efectuate prin actul modificator sunt scrise cu font italic. În faţa fiecărei modificări sau completări este indicat actul normativ care a efectuat modificarea sau completarea respectivă, în forma #M1.

#CIN

NOTĂ:

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 68/2007 a fost aprobată prin Legea nr. 19/2008.

#B

Având în vedere obligativitatea transpunerii legislaţiei comunitare, în noua calitate a României de stat membru în Uniunea Europeană,

având în vedere că obiectivul adoptării şi intrării în vigoare a Directivei nr. 2004/35/CE privind răspunderea de mediu referitoare la prevenirea şi repararea prejudiciului adus mediului constă în stabilirea unui cadru legislativ unitar în acest domeniu, ce impune transpunerea integrală şi implementarea corectă a acestei directive,

ţinând cont de faptul că este necesară completarea cadrului legal existent cu un act normativ care să asigure o reglementare unitară şi distinctă a prejudiciului de mediu,

ţinând cont de faptul că menţinerea vidului legislativ în domeniul răspunderii de mediu poate avea consecinţe grave în domeniu prin faptul că nu există un cadru legal prin care operatorii să fie obligaţi să adopte măsuri şi să pună în aplicare practici pentru a minimiza riscurile de daune sau să ia măsurile de reparare necesare în cazul producerii prejudiciului,

ţinând cont de faptul că transpunerea corectă a acestei directive impune adoptarea de acte normative subsecvente prin care să fie definite formele de garanţie financiară, inclusiv pentru cazurile de insolvenţă, şi măsurile pentru dezvoltarea ofertei de instrumente financiare privind răspunderea în domeniul mediului, care să permită operatorilor utilizarea acestora în scopul garantării obligaţiilor ce le revin conform prezentei ordonanţe de urgenţă,

având în vedere că termenul limită pentru transpunerea susnumitei directive a fost 30 aprilie 2007,

ţinând cont de faptul că nerespectarea acestui termen a condus la notificarea privind netranspunerea în termen a directivei, declanşându-se procedura de infrigement împotriva României, potrivit art. 226 din Tratatul Comunităţii Europene,

elemente care constituie o situaţie de urgenţă şi extraordinară,

în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată,

Guvernul României adoptă prezenta ordonanţă de urgenţă.

CAP. 1

Dispoziţii generale

SECŢIUNEA 1

Semnificaţia unor termeni

ART. 1

Prezenta ordonanţă de urgenţă stabileşte cadrul de reglementare al răspunderii de mediu, bazată pe principiul "poluatorul plăteşte", în scopul prevenirii şi reparării prejudiciului asupra mediului.

ART. 2

În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

1. activitate profesională - orice activitate desfăşurată în cadrul unei activităţi economice, afaceri sau unei întreprinderi, indiferent de caracterul său privat sau public, profit sau nonprofit;

2. ameninţare iminentă cu un prejudiciu - o probabilitate suficientă de producere a unui prejudiciu asupra mediului în viitorul apropriat;

3. ape - apele de suprafaţă şi subterane, astfel cum au fost definite în Legea apelor nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare;

4. costuri - costurile care sunt justificate de necesitatea de a asigura o implementare corectă şi eficientă a prezentei ordonanţe de urgenţă, inclusiv costurile evaluării prejudiciului asupra mediului, ale ameninţării iminente cu un astfel de prejudiciu, ale opţiunilor de acţiune, precum şi costurile administrative, judiciare, de punere în aplicare a prezentei ordonanţe de

urgenţă, costurile colectării datelor şi alte costuri generale, costurile de monitorizare şi supraveghere a prezentei ordonanţe de urgenţă;

5. drept vătămat - orice drept fundamental prevăzut de Constituţie sau de lege, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ;

6. emisie - evacuarea în mediu, ca rezultat al activităţilor umane, a unor substanţe, preparate, organisme sau microorganisme;

7. interes legitim privat - posibilitatea de a pretinde o anumită conduită în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat;

8. interes legitim public - posibilitatea de a pretinde o anumită conduită în considerarea realizării unui drept fundamental care se exercită în colectiv ori, după caz, în considerarea apărării unui interes public;

9. măsuri preventive - orice măsuri luate ca răspuns la un eveniment, o acţiune sau o omisiune care a creat o ameninţare iminentă cu un prejudiciu asupra mediului, în scopul prevenirii sau diminuării prejudiciului;

10. măsuri reparatorii - orice acţiune sau un ansamblu de acţiuni, inclusiv măsuri de reducere a prejudiciului sau măsuri interimare menite să refacă, să reabiliteze sau să înlocuiască resursele naturale prejudiciate şi/sau serviciile deteriorate sau să furnizeze o alternativă echivalentă pentru aceste resurse sau servicii, în conformitate cu anexa nr. 2;

11. operator - orice persoană fizică sau juridică de drept public sau privat care desfăşoară sau deţine controlul unei activităţi profesionale sau, în cazul în care legislaţia naţională prevede acest lucru, care a fost investită cu putere economică decisivă asupra funcţionării tehnice a unei astfel de activităţi, inclusiv deţinătorul unui act de reglementare pentru o astfel de activitate ori persoana care înregistrează sau notifică o astfel de activitate;

12. prejudiciu - o schimbare negativă măsurabilă a unei resurse naturale sau o deteriorare măsurabilă a unui serviciu legat de resursele naturale, care poate surveni direct sau indirect;

13. prejudiciul asupra mediului, inclusiv cel determinat de elementele aeropurtate, înseamnă:

a) prejudiciul asupra speciilor şi habitatelor naturale protejate - orice prejudiciu care are efecte semnificative negative asupra atingerii sau menţinerii unei stări favorabile de conservare a unor astfel de habitate sau specii; caracterul semnificativ al acestor efecte se evaluează în raport cu starea iniţială, ţinând cont de criteriile prevăzute în anexa nr. 1; prejudiciile aduse speciilor şi habitatelor naturale protejate nu includ efectele negative identificate anterior, care rezultă din acţiunile unui operator care a fost autorizat în mod expres de autorităţile competente în concordanţă cu prevederile legale în vigoare;

b) prejudiciul asupra apelor - orice prejudiciu care are efecte adverse semnificative asupra stării ecologice chimice şi/sau cantitative şi/sau potenţialului ecologic al apelor în cauză, astfel cum au fost definite în Legea nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare, cu

excepţia efectelor negative pentru care se aplică art. 2^7 din Legea nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare;

c) prejudiciul asupra solului - orice contaminare a solului, care reprezintă un risc semnificativ pentru sănătatea umană, care este afectată negativ ca rezultat al introducerii directe sau indirecte a unor substanţe, preparate, organisme sau microorganisme în sol sau în subsol;

14. regenerare, inclusiv regenerarea naturală - în cazul apelor, speciilor şi habitatelor naturale protejate, înseamnă readucerea la starea iniţială a resurselor naturale prejudiciate şi/sau a serviciilor deteriorate, iar în cazul prejudiciului asupra solului, înseamnă eliminarea oricărui risc semnificativ cu efect negativ asupra sănătăţii umane;

15. resurse naturale - speciile şi habitatele naturale protejate, apele şi solul;

16. servicii şi serviciile resurselor naturale - funcţiile asigurate de o resursă naturală în beneficiul altei resurse naturale sau al publicului;

#M1

17. specii şi habitate naturale protejate:

a) speciile incluse în anexele nr. 3, 4A şi 4B la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, cu modificările şi completările ulterioare;

b) habitatele de păsări migratoare sau ale speciilor incluse în anexa nr. 3, precum şi habitatele naturale enumerate în anexa nr. 2 şi locurile de reproducere sau de odihnă ale speciilor prevăzute în anexele nr. 4A şi 4B la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2007, cu modificările şi completările ulterioare;

#B

18. stare de conservare a unui habitat natural - totalitatea factorilor ce acţionează asupra unui habitat natural, precum şi asupra speciilor caracteristice acestuia şi care pot afecta, pe termen lung, distribuţia, structura şi funcţiile sale, precum şi supravieţuirea speciilor ce îi sunt caracteristice pe teritoriul naţional sau în arealul natural al acestui habitat, după caz;

#M1

19. starea de conservare a unui habitat natural se consideră "favorabilă" în cazul în care sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) arealul său natural şi suprafeţele pe care le acoperă în interiorul acestui areal sunt stabile sau în creştere;

b) structura şi funcţiile specifice necesare menţinerii sale pe termen lung există şi este posibilă existenţa acestora în viitorul previzibil;

c) speciile sale caracteristice se află într-o stare de conservare favorabilă, în conformitate cu definiţia de la pct. 21;

#B

20. stare de conservare a unei specii - totalitatea factorilor care acţionează asupra speciei respective şi care pot afecta pe termen lung distribuţia şi abundenţa populaţiilor sale pe teritoriul naţional sau în arealul natural al speciei respective, după caz;

#M1

21. starea de conservare a unei specii se consideră "favorabilă" în cazul în care sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) datele privind dinamica populaţiilor speciei respective indică faptul că aceasta se menţine şi are şanse să se menţină pe termen lung ca o componentă viabilă a habitatelor sale naturale;

b) arealul natural al speciei nu se reduce şi nu există riscul să se reducă în viitorul previzibil;

c) există şi probabil va continua să existe un habitat suficient de mare pentru ca populaţiile speciei să se menţină pe termen lung;

22. starea iniţială - starea resurselor naturale şi serviciilor la momentul producerii prejudiciului, care ar fi existat dacă prejudiciul asupra mediului nu s-ar fi produs, estimată pe baza celor mai bune informaţii disponibile.

#B

SECŢIUNEA a 2-a

Domeniul de reglementare

ART. 3

(1) Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică:

a) prejudiciului asupra mediului, cauzat de orice tip de activitate profesională prevăzută în anexa nr. 3, şi oricărei ameninţări iminente cu un astfel de prejudiciu determinate de oricare dintre aceste activităţi;

b) prejudiciului asupra speciilor şi habitatelor naturale protejate şi oricărei ameninţări iminente cu un astfel de prejudiciu cauzat de orice activitate profesională, alta decât cele prevăzute în anexa nr. 3, ori de câte ori operatorul acţionează cu intenţie sau din culpă.

(2) Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică prejudiciului asupra mediului sau unei ameninţări iminente cu un astfel de prejudiciu, cauzate de poluarea cu caracter difuz, numai când se poate stabili o legătură de cauzalitate între prejudiciu şi activităţile operatorilor individuali.

(3) Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică fără a aduce atingere legislaţiei comunitare şi celei naţionale care:

a) reglementează mai sever desfăşurarea oricăror activităţi ce intră sub incidenţa prezentei ordonanţe;

b) prevede reguli în cazul conflictelor de jurisdicţie.

(4) Prezenta ordonanţă de urgenţă nu dă persoanelor fizice sau juridice de drept privat dreptul la compensaţie ca o consecinţă a prejudiciului asupra mediului sau a ameninţării iminente cu un astfel de prejudiciu. În aceste situaţii se aplică prevederile dreptului comun.

ART. 4

(1) Prezenta ordonanţă de urgenţă nu se aplică prejudiciului asupra mediului sau ameninţării iminente cu un astfel de prejudiciu produs de:

a) acţiuni cu caracter de conflict armat, ostilităţi, război civil sau insurecţie;

b) un fenomen natural având caracter excepţional, inevitabil şi insurmontabil.

(2) Prezenta ordonanţă de urgenţă nu se aplică:

a) prejudiciului asupra mediului sau oricărei ameninţări iminente cu un astfel de prejudiciu care decurge dintr-un incident pentru care răspunderea sau compensarea este reglementată de una dintre convenţiile internaţionale prevăzute în anexa nr. 4, inclusiv de orice amendamente ulterioare ale acestora, la care România este parte;

b) riscurilor nucleare sau prejudiciului asupra mediului ori ameninţării iminente cu un astfel de prejudiciu, care pot fi cauzate de activităţile care intră sub incidenţa Tratatului privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice sau sunt cauzate de un incident sau activitate pentru care răspunderea ori compensarea sunt reglementate de oricare din instrumentele internaţionale prevăzute în anexa nr. 5, inclusiv de orice amendamente ulterioare ale acestora, la care România este parte;

c) activităţilor al căror scop principal îl reprezintă apărarea naţională sau securitatea internaţională ori celor al căror unic scop îl reprezintă apărarea împotriva dezastrelor naturale;

d) utilizării în scopuri agricole a nămolului provenit din staţiile de epurare a apelor uzate urbane, tratat conform unui standard aprobat;

e) prejudiciului cauzat de o emisie, eveniment sau incident care a avut loc înainte de 30 aprilie 2007;

f) prejudiciului cauzat de o emisie, eveniment sau incident care are loc pe data sau după data de 30 aprilie 2007 şi a fost determinat de o activitate specifică ce a avut loc şi s-a terminat înainte de data de 30 aprilie 2007;

g) prejudiciului produs în urma unei emisii, a unui eveniment sau a unui incident, de la producerea căruia au trecut mai mult de 30 de ani.

(3) Prin derogare de la prevederile alin. (2) lit. a), regimul juridic stabilit de prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică situaţiilor care intră sub incidenţa convenţiilor prevăzute în anexa nr. 4 până în momentul la care România devine parte la acestea.

ART. 5

(1) Prezenta ordonanţă de urgenţă nu aduce atingere dreptului operatorului de a-şi limita răspunderea, conform legislaţiei care implementează Convenţia internaţională privind limitarea răspunderii pentru creanţe maritime (LLMC) din 1976, la care România a aderat prin Legea nr. 284/2006, inclusiv orice amendament ulterior la convenţie, sau Convenţia de la Strasbourg privind limitarea responsabilităţii în navigaţia pe căile navigabile interioare (CLNI) din 1988, inclusiv orice amendament ulterior la convenţie.

(2) Prin derogare de la prevederile alin. (1), regimul juridic stabilit de prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică situaţiilor care intră sub incidenţa Convenţiei de la Strasbourg privind limitarea responsabilităţii în navigaţia pe căile navigabile interioare (CLNI) din 1988, inclusiv orice amendament ulterior, până la data la care România devine parte la acesta.

SECŢIUNEA a 3-a

Competenţe

ART. 6

(1) Agenţia judeţeană pentru protecţia mediului este autoritatea competentă pentru stabilirea şi luarea măsurilor preventive şi reparatorii, precum şi pentru evaluarea caracterului semnificativ al prejudiciului asupra mediului.

(2) La stabilirea măsurilor preventive agenţia judeţeană pentru protecţia mediului se consultă cu comisariatele judeţene ale Gărzii Naţionale de Mediu. În funcţie de factorul de mediu potenţial afectat, agenţia judeţeană pentru protecţia mediului se poate consulta şi cu următoarele autorităţi şi/sau instituţii:

a) direcţiile bazinale de apă;

b) consiliile ştiinţifice organizate la nivelul ariilor naturale protejate;

c) oficiile de studii pedologice şi agrochimice judeţene;

d) inspectoratele teritoriale de regim silvic şi de vânătoare.

(3) La evaluarea caracterului semnificativ al prejudiciului asupra mediului şi la stabilirea măsurilor reparatorii agenţia judeţeană pentru protecţia mediului consultă pe lângă autorităţile prevăzute la alin. (2), după caz, şi Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului.

(4) Reprezentanţii autorităţilor şi/sau instituţiilor consultate au următoarele obligaţii:

a) de a analiza toate informaţiile şi/sau documentele transmise acestora de către agenţia judeţeană pentru protecţia mediului;

b) de a transmite opiniile lor agenţiei judeţene pentru protecţia mediului, în termen de 24 de ore, în cazul măsurilor preventive, şi de 5 zile, în cazul măsurilor reparatorii, de la primirea informaţiilor şi/sau a documentelor prevăzute la lit. a).

ART. 7

(1) În îndeplinirea atribuţiilor prevăzute la art. 6 alin. (1), agenţia judeţeană pentru protecţia mediului poate:

a) să îndeplinească măsurile preventive sau reparatorii stabilite, cu respectarea prevederilor art. 11 lit. d), art. 12 alin. (1) şi art. 15 lit. e), respectiv ale art. 16 alin. (1), direct sau prin încheierea de contracte cu persoane fizice sau juridice, în conformitate cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 337/2006, cu modificările şi completările ulterioare;

b) să dispună luarea măsurilor preventive sau reparatorii necesare pe proprietatea unei terţe părţi;

c) să solicite operatorului în cauză realizarea unei evaluări proprii şi furnizarea oricăror informaţii şi date necesare în situaţia producerii unui prejudiciu;

(2) Operatorii au obligaţia de a transmite agenţiei judeţene pentru protecţia mediului rezultatele evaluărilor, precum şi datele şi informaţiile solicitate de aceasta, în termen de 3 zile de la obţinerea lor.

(3) Terţii au obligaţia de a permite realizarea de măsuri preventive sau reparatorii pe proprietăţile lor. Aceste măsuri nu trebuie să conducă, pe cât posibil, la scăderea valorii proprietăţii.

ART. 8

(1) Deciziile conducătorului agenţiei judeţene pentru protecţia mediului privind stabilirea măsurilor preventive sau reparatorii se motivează în fapt şi în drept şi conţin informaţii asupra termenelor şi procedurii contencios administrative prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.

(2) Deciziile prevăzute la alin. (1) se comunică operatorului în cauză în termen de 24 de ore de la luarea lor, atât pentru măsurile preventive, cât şi pentru măsurile reparatorii.

ART. 9

Autoritatea competentă pentru constatarea prejudiciului asupra mediului, a unei ameninţări iminente cu un astfel de prejudiciu, precum şi pentru identificarea operatorului responsabil este Garda Naţională de Mediu, prin comisariatele judeţene.

CAP. 2

Măsurile preventive şi reparatorii

SECŢIUNEA 1

Acţiuni preventive

ART. 10

(1) În cazul unei ameninţări iminente cu un prejudiciu asupra mediului, operatorul este obligat să ia imediat măsurile preventive necesare şi, în termen de 2 ore de la luarea la cunoştinţă a apariţiei ameninţării, să informeze agenţia judeţeană pentru protecţia mediului şi comisariatul judeţean al Gărzii Naţionale de Mediu.

(2) Informaţiile pe care operatorul este obligat să le aducă la cunoştinţă autorităţilor, conform prevederilor alin. (1), se referă la:

a) datele de identificare ale operatorului;

b) momentul şi locul apariţiei ameninţării iminente;

c) elementele de mediu posibil a fi afectate;

d) măsurile demarate pentru prevenirea prejudiciului;

e) alte informaţii considerate relevante de operator.

(3) Măsurile preventive prevăzute la alin. (1) trebuie să fie proporţionale cu ameninţarea iminentă şi să conducă la evitarea producerii prejudiciului, luând în considerare principiul precauţiei în luarea deciziilor.

(4) În termen de 1 oră de la finalizarea măsurilor preventive operatorul informează autorităţile prevăzute la alin. (1) despre măsurile întreprinse pentru prevenirea prejudiciului şi eficienţa acestora.

(5) În cazul în care ameninţarea iminentă persistă în ciuda măsurilor preventive adoptate, operatorul informează, în termen de 6 ore de la momentul la care a constatat ineficienţa măsurilor luate, agenţia judeţeană pentru protecţia mediului şi comisariatul judeţean al Gărzii Naţionale de Mediu despre:

a) măsurile întreprinse pentru prevenirea prejudiciului;

b) evoluţia situaţiei în urma aplicării măsurilor preventive;

c) alte măsuri suplimentare, după caz, care se iau pentru prevenirea înrăutăţirii situaţiei.

ART. 11

În orice moment agenţia judeţeană pentru protecţia mediului are posibilitatea exercitării următoarelor atribuţii:

a) să solicite operatorului să furnizeze informaţii despre orice ameninţare iminentă cu un prejudiciu asupra mediului sau despre orice caz suspect de ameninţare iminentă;

b) să solicite operatorului să ia măsurile preventive necesare;

c) să dea operatorului instrucţiuni despre măsurile preventive necesar a fi luate;

d) să ia măsurile preventive necesare.

ART. 12

(1) Înainte de exercitarea atribuţiei prevăzute la art. 11 lit. d), conducătorul agenţiei judeţene pentru protecţia mediului solicită operatorului să ia măsurile preventive.

(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), conducătorul agenţiei judeţene pentru protecţia mediului poate lua măsurile preventive necesare în situaţia în care operatorul:

a) nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute la art. 10 alin. (1) sau nu s-a conformat prevederilor art. 11 lit. b) sau c);

b) nu poate fi identificat;

c) nu are obligaţia de a suporta costurile conform prezentei ordonanţe de urgenţă.

SECŢIUNEA a 2-a

Acţiuni reparatorii

ART. 13

În cazul producerii unui prejudiciu asupra mediului, operatorul informează, în maxim 2 ore de la producerea prejudiciului, agenţia judeţeană pentru protecţia mediului şi comisariatul judeţean al Gărzii Naţionale de Mediu despre:

a) datele de identificare ale operatorului;

b) momentul şi locul producerii prejudiciului adus mediului;

c) caracteristicile prejudiciului adus mediului;

d) cauzele care au generat prejudiciul;

e) elementele de mediu afectate;

f) măsurile demarate pentru prevenirea extinderii sau agravării prejudiciului adus mediului;

g) alte informaţii considerate relevante de operator.

ART. 14

(1) Operatorul este obligat să:

a) acţioneze imediat pentru a controla, izola, elimina sau, în caz contrar, pentru a gestiona poluanţii respectivi şi/sau orice alţi factori contaminanţi, în scopul limitării sau prevenirii extinderii prejudiciului asupra mediului şi a efectelor negative asupra sănătăţii umane sau agravării deteriorării serviciilor.

b) ia măsurile reparatorii necesare, conform art. 17 - 19.

(2) Măsurile reparatorii prevăzute la alin. (1) trebuie să fie proporţionale cu prejudiciul cauzat şi să conducă la îndepărtarea efectelor prejudiciului, luând în considerare principiul precauţiei în luarea deciziilor.

ART. 15

În orice moment conducătorul agenţiei judeţene pentru protecţia mediului are posibilitatea exercitării următoarelor atribuţii:

a) să solicite operatorului să furnizeze informaţii suplimentare despre orice prejudiciu care s-a produs şi despre măsurile luate conform prevederilor art. 13;

b) să acţioneze, să solicite operatorului să acţioneze sau să dea operatorului instrucţiuni pentru a controla, a izola, a elimina imediat sau, în caz contrar, pentru a gestiona poluanţii respectivi şi/sau alţi factori contaminanţi, în scopul limitării sau prevenirii extinderii prejudiciului asupra mediului şi a efectelor adverse asupra sănătăţii umane sau agravării deteriorării serviciilor;

c) să solicite operatorului să ia măsurile reparatorii necesare;

d) să indice operatorului sau să dea acestuia instrucţiuni despre măsurile reparatorii necesar a fi luate;

e) să ia măsurile reparatorii necesare.

ART. 16

(1) Înainte de exercitarea atribuţiei prevăzute la art. 15 lit. e), conducătorul agenţiei judeţene pentru protecţia mediului solicită operatorului să ia măsurile reparatorii necesare.

(2) Agenţia judeţeană pentru protecţia mediului poate lua, în ultimă instanţă, măsurile reparatorii necesare, în situaţia în care operatorul:

a) nu îşi îndeplineşte obligaţiile prevăzute la art. 13, art. 14 alin. (1) sau nu s-a conformat prevederilor art. 15 lit. b), c) sau d);

b) nu poate fi identificat;

c) nu este obligat să suporte costurile conform prezentei ordonanţe de urgenţă.

ART. 17

(1) Operatorii identifică măsurile reparatorii posibile în conformitate cu anexa nr. 2 şi le transmit agenţiei judeţene pentru protecţia mediului spre aprobare, în termen de 15 zile de la data producerii prejudiciului, cu excepţia cazului în care agenţia judeţeană pentru protecţia mediului a luat măsurile reparatorii respective conform prevederilor art. 15 lit. e) şi ale art. 16.

(2) Agenţia judeţeană pentru protecţia mediului decide măsurile reparatorii care trebuie să fie implementate în conformitate cu anexa nr. 2. În luarea deciziei agenţia judeţeană pentru protecţia mediului se consultă cu operatorul implicat.

ART. 18

(1) În termen de 5 zile de la expirarea termenului prevăzut la art. 17 alin. (1) sau de la data luării la cunoştinţă, prin orice mijloace, despre prejudiciul adus mediului, agenţia judeţeană pentru protecţia mediului solicită, în scris, opinia asupra acestor măsuri persoanelor prevăzute la art. 20 alin. (1) şi celor pe al căror teren urmează a se realiza măsurile reparatorii.

(2) Persoanele prevăzute la art. 20 alin. (1) pot transmite opiniile lor asupra măsurilor reparatorii considerate necesare, în termen de 15 zile de la transmiterea solicitării.

(3) Agenţia judeţeană pentru protecţia mediului este obligată să ia în considerare la luarea deciziei opiniile primite de la persoanele prevăzute la art. 20 alin. (1).

(4) Conducătorul agenţiei judeţene pentru protecţia mediului emite decizia privind măsurile reparatorii şi/sau prioritizarea reparării prejudiciilor aduse mediului, în termen de 5 zile de la primirea opiniilor prevăzute la alin. (2).

ART. 19

(1) În situaţia în care s-au produs mai multe prejudicii asupra mediului, iar agenţia judeţeană pentru protecţia mediului nu poate asigura luarea, în acelaşi timp, a măsurilor reparatorii, aceasta este îndreptăţită să decidă care dintre prejudicii trebuie reparat cu prioritate.

(2) În luarea deciziei agenţia judeţeană pentru protecţia mediului ia în considerare, printre altele, atât natura, dimensiunea şi gravitatea diferitelor prejudicii produse, cât şi posibilitatea regenerării naturale, acordând atenţie riscurilor pe care prejudiciul le reprezintă pentru sănătatea umană.

SECŢIUNEA a 3-a

Dreptul la acţiune

ART. 20

(1) Orice persoană fizică sau juridică care este afectată sau posibil a fi afectată de un prejudiciu asupra mediului sau care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim are dreptul:

a) să transmită comisariatului judeţean al Gărzii Naţionale de Mediu orice observaţii referitoare la producerea unui prejudiciu asupra mediului sau a unei ameninţări iminente cu un astfel de prejudiciu;

b) să solicite agenţiei judeţene pentru protecţia mediului, în scris sau prin mijloace electronice de comunicare, să ia măsurile prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă.

(2) Se poate adresa comisariatului judeţean al Gărzii Naţionale de Mediu şi, respectiv, agenţiei judeţene pentru protecţia mediului şi orice organizaţie neguvernamentală care promovează protecţia mediului şi care îndeplineşte condiţiile cerute de legislaţia în vigoare, considerându-se că aceasta este vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim.

ART. 21

Solicitarea prevăzută la art. 20 alin. (1) lit. b) este însoţită de informaţiile şi datele relevante care susţin observaţiile transmise în legătură cu respectivul prejudiciu adus mediului.

ART. 22

(1) În situaţia în care solicitarea prevăzută la art. 20 alin. (1) lit. b) şi informaţiile care o însoţesc arată, într-o manieră plauzibilă, că există un prejudiciu asupra mediului, agenţia judeţeană pentru protecţia mediului o analizează şi cere, în scris, operatorului în cauză opinia sa asupra solicitării şi informaţiilor anexate, în termen de 5 zile de la primirea acestei solicitări.

(2) Operatorul are la dispoziţie un termen de 5 zile de la primirea cererii din partea agenţiei judeţene pentru protecţia mediului pentru a transmite acesteia opinia sa.

ART. 23

(1) În termen de 15 zile de la transmiterea cererii către operator, agenţia judeţeană pentru protecţia mediului informează persoanele prevăzute la art. 20 alin. (1) care au trimis comentarii, despre decizia de a acţiona sau de a refuza să acţioneze.

(2) Decizia prevăzută la alin. (1) se motivează în fapt şi în drept şi conţine informaţii asupra termenelor şi procedurii contencios administrative prevăzute de Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.

ART. 24

În cazul unei ameninţări iminente cu un prejudiciu, agenţia judeţeană pentru protecţia mediului informează persoanele prevăzute la art. 20 alin. (1) care au trimis observaţii, numai după luarea măsurilor necesare conform prezentei ordonanţe de urgenţă.

ART. 25

(1) Persoanele prevăzute la art. 20 alin. (1) se pot adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru a ataca, din punct de vedere procedural sau substanţial, actele, deciziile sau omisiunile autorităţilor competente prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă.

(2) Soluţionarea cererii se realizează potrivit dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.

CAP. 3

Suportarea şi recuperarea costurilor

SECŢIUNEA 1

Suportarea costurilor

ART. 26

Operatorul suportă costurile acţiunilor preventive şi reparatorii, inclusiv în situaţia în care aceste costuri au fost efectuate de agenţia judeţeană pentru protecţia mediului.

ART. 27

(1) Operatorul nu este obligat să suporte costul acţiunilor preventive sau reparatorii luate, când poate dovedi că prejudiciul adus mediului sau ameninţarea iminentă cu un asemenea prejudiciu:

a) a fost cauzat de o terţă parte şi s-a produs chiar dacă au fost luate măsurile de siguranţă corespunzătoare;

b) s-a produs ca urmare a conformării cu o dispoziţie sau instrucţiune obligatorie emisă de o autoritate publică, alta decât un ordin sau instrucţiune eliberate ca urmare a unei emisii sau incident cauzat de activităţile operatorului.

(2) În cazurile prevăzute la alin. (1) statul, prin reprezentanţii săi legali, ia măsurile corespunzătoare pentru a permite operatorului să recupereze costurile suportate.

ART. 28

Prin excepţie de la prevederile art. 26, operatorul nu suportă costul acţiunilor reparatorii luate, dacă dovedeşte că nu a acţionat cu intenţie sau din culpă şi că prejudiciul asupra mediului a fost provocat de:

a) o emisie sau un eveniment autorizat în mod special şi în deplină concordanţă cu condiţiile prevăzute de actul de reglementare eliberat conform normelor care implementează măsurile prevăzute în anexa nr. 3, în vigoare la data emisiei sau evenimentului;

b) o emisie, o activitate sau orice modalitate de utilizare a unui produs în decursul unei activităţi, pentru care operatorul demonstrează că nu era posibil, conform stadiului cunoştinţelor tehnice şi ştiinţifice existente la data când emisia a fost eliberată sau când a avut loc activitatea, să producă un prejudiciu asupra mediului.

ART. 29

(1) Cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 27 şi 28, agenţia judeţeană pentru protecţia mediului recuperează costurile acţiunilor preventive şi reparatorii realizate conform prezentei ordonanţe de urgenţă de la operatorul care a cauzat prejudiciul sau ameninţarea iminentă cu prejudiciul.

(2) În scopul garantării recuperării costurilor suportate, agenţia judeţeană pentru protecţia mediului instituie o ipotecă asupra bunurilor imobile ale operatorului şi o poprire asiguratorie, conform normelor legale în vigoare.

(3) Înscrierea în cartea funciară a ipotecii şi instituirea popririi asiguratorii se realizează pe baza dispoziţiei conducătorului agenţiei judeţene pentru protecţia mediului care a stabilit măsurile preventive sau reparatorii luate.

(4) Agenţia judeţeană pentru protecţia mediului poate decide să nu recupereze în totalitate costurile suportate, în cazul în care cheltuielile necesare în acest scop sunt mai mari decât suma recuperabilă sau când operatorul nu poate fi identificat.

ART. 30

Măsurile luate de agenţia judeţeană pentru protecţia mediului conform art. 11, 12, 15 şi 16 nu afectează răspunderea operatorilor responsabili conform prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă şi nu aduce atingere prevederilor art. 87 şi 88 ale Tratatului privind instituirea Comunităţilor Europene, încheiat la Roma în 1957, cu amendamentele ulterioare, la care România a devenit parte prin Legea nr. 157 din 24 mai 2005 pentru ratificarea Tratatului privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană, semnat de România la Luxemburg la 25 aprilie 2005.

ART. 31

(1) În cazul în care prejudiciul asupra mediului sau ameninţarea iminentă cu un astfel de prejudiciu a fost cauzată de mai mulţi operatori, aceştia sunt obligaţi să suporte în mod solidar costurile măsurilor preventive sau reparatorii.

(2) Efectele solidarităţii pasive, inclusiv alocarea costurilor între codebitori se realizează conform prevederilor legale în vigoare, luându-se în considerare dispoziţiile referitoare la divizarea răspunderii între producătorul şi utilizatorul unui produs.

(3) În cazul în care operatorul care a produs un prejudiciu asupra mediului sau o ameninţare iminentă cu un astfel de prejudiciu face parte dintr-un consorţiu sau o companie multinaţională, el răspunde în mod solidar şi indivizibil cu respectivul consorţiu sau respectiva companie.

ART. 32

(1) Agenţia judeţeană pentru protecţia mediului are dreptul să iniţieze împotriva operatorului sau, după caz, împotriva terţei persoane care a cauzat prejudiciul sau ameninţarea iminentă cu prejudiciul proceduri de recuperare a costurilor măsurilor preventive sau reparatorii adoptate conform prezentei ordonanţe de urgenţă.

(2) Dreptul agenţiei judeţene pentru protecţia mediului de a acţiona împotriva operatorului pentru recuperarea costurilor se prescrie în termen de 5 ani de la data când acele măsuri au fost realizate sau de la data când operatorul responsabil sau terţa persoană a fost identificată.

CAP. 4

Instrumente financiare şi cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene

SECŢIUNEA 1

Instrumente financiare

ART. 33

(1) Definirea formelor de garanţie financiară, inclusiv pentru cazurile de insolvenţă, şi măsurile pentru dezvoltarea ofertei de instrumente financiare privind răspunderea în domeniul mediului, care să permită operatorilor utilizarea acestora în scopul garantării obligaţiilor ce le revin conform prezentei ordonanţe de urgenţă, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea autorităţilor publice centrale pentru protecţia mediului şi pentru finanţe publice, în termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.

(2) La definirea formelor de garanţie financiară prevăzute la alin. (1) se iau în considerare următoarele:

a) stabilirea garanţiei se face în funcţie de gradul de periculozitate al activităţii profesionale desfăşurate sau propuse a fi desfăşurată;

b) gradul de periculozitate al activităţii profesionale se stabileşte în funcţie de potenţialele prejudicii pe care le poate cauza asupra mediului;

c) potenţialele prejudicii se determină pe baza evaluărilor de impact asupra mediului şi/sau a evaluărilor de risc prezentate de operatori.

ART. 34

Costurile măsurilor preventive sau reparatorii se alocă autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, prin hotărâre a Guvernului, din fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului pentru finanţarea acţiunilor de strictă urgenţă, în vederea prevenirii efectelor ameninţărilor iminente cu un prejudiciu şi/sau înlăturării efectelor produse de prejudiciul asupra mediului.

SECŢIUNEA A 2-A

Cooperarea cu state membre ale Uniunii Europene

ART. 35

(1) În situaţia în care prejudiciul asupra mediului afectează sau este posibil să afecteze alte state, agenţia judeţeană pentru protecţia mediului, prin intermediul autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, cooperează cu autorităţile competente pentru protecţia mediului din statele afectate sau potenţial afectate, inclusiv printr-un schimb corespunzător de informaţii, în scopul luării măsurilor preventive şi, după caz, a măsurilor reparatorii a unui astfel de prejudiciu.

(2) Cooperarea dintre autorităţile centrale competente pentru protecţia mediului din România şi cele ale statelor afectate sau potenţial afectate se realizează inclusiv în baza tratatelor bilaterale în vigoare încheiate în domeniul protecţiei mediului şi gospodăririi apelor.

ART. 36

(1) În situaţia în care prejudiciul asupra mediului s-a produs pe teritoriul României, agenţia judeţeană pentru protecţia mediului, prin intermediul autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, furnizează informaţii, în termen de 24 de ore de la luarea la cunoştinţă despre prejudiciul asupra mediului, autorităţilor competente pentru protecţia mediului din statele potenţial afectate.

(2) Informaţiile prevăzute la alin. (1) se referă la:

a) momentul şi locul producerii prejudiciului adus mediului;

b) caracteristicile prejudiciului adus mediului;

c) elementele de mediu afectate;

d) măsurile luate pentru prevenirea extinderii sau agravării prejudiciului adus mediului;

e) alte informaţii considerate relevante.

ART. 37

(1) În cazul în care comisariatele judeţene ale Gărzii Naţionale de Mediu constată un prejudiciu a cărui origine nu se situează pe teritoriul României, informează Comisia Europeană şi alte state interesate, prin intermediul autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, despre prejudiciul asupra mediului.

(2) Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului poate face:

a) recomandări privind adoptarea măsurilor preventive sau reparatorii;

b) demersurile necesare pentru recuperarea costurilor suportate în legătură cu adoptarea măsurilor preventive sau reparatorii.

ART. 38

Ministerul Afacerilor Externe sprijină demersurile autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului prevăzute la art. 36 alin. (1) şi art. 37 alin. (2).

CAP. 5

Sancţiuni

ART. 39

Este interzisă recuperarea dublă a costurilor în situaţia acţiunii concurente a autorităţilor competente şi a persoanei a cărei proprietate a fost afectată de prejudiciul asupra mediului.

ART. 40

(1) Următoarele fapte constituie contravenţie şi se sancţionează după cum urmează:

a) nerespectarea prevederilor art. 7 alin. (2) şi art. 10 alin. (5) cu amendă între 5.000 lei şi 10.000 lei pentru persoane fizice şi între 10.000 lei şi 20.000 lei pentru persoane juridice;

b) nerespectarea prevederilor art. 10 alin. (1) teza a doua, 13 şi 14 alin. (1) lit. a) cu amendă între 25.000 lei şi 40.000 lei pentru persoane fizice şi între 50.000 lei şi 80.000 lei pentru persoane juridice;

c) nerespectarea prevederilor art. 7 alin. (3), art. 10 alin. (1) prima teză, art. 14 alin. (1) lit. b) şi art. 17 alin. (1) cu amendă între 40.000 lei şi 50.000 lei pentru persoane fizice şi între 80.000 lei şi 100.000 lei pentru persoane juridice;

d) nerespectarea prevederilor art. 11 lit. a) - c) şi art. 15 lit. a) - d) cu amendă între 40.000 lei şi 50.000 lei pentru persoane fizice şi între 80.000 lei şi 100.000 lei pentru persoane juridice.

(2) Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor prevăzute la alin. (1) se fac de personalul împuternicit din cadrul Gărzii Naţionale de Mediu.

ART. 41

(1) Dispoziţiile referitoare la contravenţii prevăzute la art. 40 se completează cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

(2) Contravenientul poate achita pe loc sau în termen de cel mult 48 de ore de la data încheierii procesului-verbal ori, după caz, de la data comunicării acestuia, jumătate din minimul amenzii prevăzute în actul normativ, agentul constatator făcând menţiune despre această posibilitate în procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei.

ART. 42

(1) Constituie infracţiuni faptele prevăzute la art. 40 dacă au pus în pericol viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a uneia sau mai multor persoane şi se pedepsesc cu închisoare de la 1 la 3 ani sau cu amendă.

(2) Fapta prevăzută la art. 40 care a avut vreuna dintre urmările prevăzute în art. 182 din Codul penal se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani dacă este săvârşită cu intenţie şi cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă dacă a fost săvârşită din culpă.

(3) Fapta prevăzută la art. 40 care a avut ca urmare moartea uneia sau mai multor persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 25 de ani dacă a fost săvârşită cu intenţie şi cu închisoare de la 1 la 5 ani dacă a fost săvârşită din culpă.

(4) Pentru faptele care constituie infracţiuni conform legii penale, comisarii Gărzii Naţionale de Mediu au obligaţia de a sesiza organele de urmărire penală.

CAP. 6

Dispoziţii tranzitorii şi finale

ART. 43

Prezenta ordonanţă de urgenţă nu aduce atingere prevederilor legislaţiei speciale din domeniul gospodăririi apelor, protecţiei speciilor, habitatelor naturale şi solului.

ART. 44

Prezenta ordonanţă de urgenţă nu aduce atingere prevederilor legislaţiei privind recuperarea prejudiciului cauzat proprietăţii sau persoanei.

ART. 45

(1) Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului elaborează până la 31 decembrie 2012 un raport privind implementarea prezentei ordonanţe, care va cuprinde informaţiile şi datele prevăzute în anexa nr. 6.

(2) Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului transmite autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului raportul prevăzut la alin. (1), până la data de 31 ianuarie 2013.

(3) Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului transmite Comisiei Europene raportul prevăzut la alin. (1) până la data de 31 martie 2013.

ART. 46

Autoritatea centrală pentru protecţia mediului transmite Comisiei Europene actele normative naţionale care asigură conformarea cu prevederile Directivei 2004/35/CE privind răspunderea de mediu cu referire la măsurile preventive şi de reparare, împreună cu un tabel de concordanţă.

ART. 47

Anexele nr. 1 - 6 fac parte integrantă din prezenta ordonanţă de urgenţă.

#M1

Prezenta ordonanţă de urgenţă transpune prevederile Directivei Parlamentului European şi a Consiliului 2004/35/CE din 21 aprilie 2004 privind răspunderea pentru mediul înconjurător în legătură cu prevenirea şi repararea daunelor aduse mediului, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE) nr. L 143 din 30 aprilie 2004, astfel cum a fost completată de art. 15 al Directivei Parlamentului European şi a Consiliului 2006/21/CE din 15 martie 2006 privind gestionarea deşeurilor din industriile extractive şi de modificare a Directivei

2004/35/CE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE) nr. L 102 din 11 aprilie 2006.

#B

ANEXA 1

Criteriile pentru stabilirea caracterului semnificativ al efectelor unui prejudiciu asupra speciilor protejate şi habitatelor naturale

Caracterul semnificativ al oricărui prejudiciu care are efecte negative asupra atingerii sau menţinerii stării favorabile de conservare a habitatelor sau speciilor trebuie evaluat în raport cu stadiul conservării la momentul producerii prejudiciului, cu serviciile furnizate de atractivitatea şi utilitatea pe care ele o oferă, şi capacitatea lor de regenerare naturală. Schimbările semnificative negative ale stării iniţiale se determină cu ajutorul datelor măsurabile, ca de exemplu:

a) numărul de indivizi, densitatea lor sau suprafaţa pe care o ocupă;

b) rolul specific al indivizilor sau al suprafeţei prejudiciate în legătură cu conservarea speciilor sau a habitatelor, raritatea speciilor sau habitatului evaluată la nivel local, regional şi naţional, inclusiv la nivel comunitar;

c) capacitatea de răspândire a speciilor, conform dinamicii specifice acelor specii sau acelei populaţii, viabilitatea lor sau capacitatea de regenerare naturală a habitatului în funcţie de dinamica specifică a speciilor caracteristice sau populaţiilor lor;

d) capacitatea speciilor sau a habitatelor de a se reface, într-un timp scurt după producerea prejudiciului, fără nicio intervenţie cu excepţia unor măsuri de protecţie crescută, la o stare care tinde, exclusiv datorită dinamicii speciilor sau habitatului, să fie considerată echivalentă sau superioară stării iniţiale.

Prejudiciul care are un efect dovedit asupra sănătăţii umane trebuie considerat ca fiind prejudiciu semnificativ.

Nu se consideră ca prejudicii semnificative următoarele:

(i) variaţiile negative care sunt mai mici decât fluctuaţiile naturale considerate normale în cazul speciilor sau habitatului respectiv;

(ii) variaţiile negative datorate unor cauze naturale sau rezultate dintr-o intervenţie legată de managementul normal al siturilor, astfel cum sunt specificate în bazele de date ale

habitatelor, în documentele specifice sau aşa cum au fost realizate anterior de către proprietari sau operatori;

(iii) prejudiciul adus speciilor sau habitatelor pentru care s-a stabilit că se vor reface, într-o perioadă scurtă de timp şi fără intervenţie, fie la starea iniţială, fie la o stare care tinde, exclusiv datorită dinamicii speciilor sau habitatului, să fie considerată echivalentă sau superioară stării iniţiale.

ANEXA 2

Repararea prejudiciului asupra mediului

Prezenta anexă stabileşte cadrul comun pentru alegerea celor mai potrivite măsuri care să asigure repararea prejudiciului asupra mediului.

1. Repararea prejudiciului asupra apelor sau a speciilor ori habitatelor naturale protejate

Repararea prejudiciului adus apelor sau speciilor ori habitatelor naturale protejate se realizează prin readucerea acestora la starea iniţială, printr-o reparare primară, complementară şi compensatorie, unde:

a) Reparare "primară" înseamnă orice măsură de remediere care readuce resursele naturale prejudiciate şi/sau serviciile afectate la starea iniţială sau la o stare apropiată de aceasta.

b) Reparare "complementară" înseamnă orice măsură de remediere întreprinsă cu privire la resursele naturale şi/sau serviciile pentru a compensa faptul că repararea primară nu a condus la refacerea completă a resurselor naturale şi/sau a serviciilor prejudiciate;

c) Reparare "compensatorie" înseamnă orice măsură întreprinsă pentru a compensa pierderile interimare de resurse naturale şi/sau de servicii care au loc între data producerii prejudiciului şi momentul în care repararea primară îşi produce pe deplin efectul;

d) "Pierderi interimare" înseamnă pierderi care rezultă din faptul că resursele naturale şi/sau serviciile prejudiciate nu-şi pot îndeplini funcţiile ecologice sau nu pot furniza servicii altor resurse naturale sau publicului până când îşi fac efectul măsurile primare sau complementare. Nu constau în compensarea financiară acordată publicului.

În cazul în care repararea primară nu conduce la readucerea mediului la starea iniţială, se iau măsuri de reparare complementară. În afară de aceasta, pentru a compensa pierderile interimare suferite se recurge la repararea compensatorie.

Repararea prejudiciului asupra apelor, speciilor sau a habitatelor naturale protejate implică, de asemenea, îndepărtarea oricărui risc semnificativ cu impact negativ asupra sănătăţii umane.

1.1. Obiectivele reparării

Scopul reparării primare

1.1.1. Scopul reparării primare este de a readuce resursele naturale şi/sau serviciile prejudiciate la starea iniţială sau la o stare apropiată de aceasta.

Scopul reparării complementare

1.1.2. În cazul în care resursele naturale şi/sau serviciile prejudiciate nu revin la starea iniţială, se recurge la repararea complementară. Scopul reparării complementare este de a furniza un nivel al resurselor naturale şi/sau serviciilor inclusiv, după caz, într-un sit alternativ, similar cu cel care ar fi fost furnizat dacă situl prejudiciat ar fi revenit la starea sa iniţială. În cazul în care este posibil şi oportun, situl alternativ trebuie să fie legat geografic de situl prejudiciat, luând în considerare interesele populaţiei afectate.

Scopul reparării compensatorii

1.1.3. Repararea compensatorie se întreprinde pentru a compensa pierderile interimare de resurse naturale şi de servicii până la refacerea acestora. Compensarea constă în îmbunătăţiri suplimentare aduse habitatelor naturale şi speciilor protejate sau apelor, fie în situl prejudiciat, fie într-un alt sit alternativ. Ea nu constă într-o compensare financiară acordată publicului.

1.2. Identificarea măsurilor de reparare

Identificarea măsurilor de reparare primară

1.2.1. Se iau în considerare opţiunile de acţiune menite să readucă direct resursele naturale şi serviciile la starea lor iniţială în ritm accelerat, ori cele de recuperare pe cale naturală.

Identificarea măsurilor de reparare complementară şi compensatorie

1.2.2. La determinarea complexităţii măsurilor de reparare complementare şi compensatorii se utilizează în primul rând abordările vizând o echivalenţă "resursă la resursă" sau "serviciu la serviciu". În cadrul acestor abordări, au prioritate acţiunile care furnizează resurse naturale şi/sau servicii de acelaşi tip, calitate şi cantitate cu cele prejudiciate. Când acest lucru nu este posibil, se furnizează resurse naturale şi/sau servicii alternative. De exemplu, o reducere a calităţii măsurilor poate fi compensată cu un număr mai mare de măsuri de reparare.

1.2.3. În cazul în care nu se poate utiliza prima variantă de abordare "resursă la resursă" sau "serviciu la serviciu", se folosesc tehnicile alternative de evaluare. Agenţia judeţeană pentru protecţia mediului în colaborare cu Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului pot stabili metoda care trebuie folosită, de exemplu, evaluarea monetară, pentru a determina amploarea măsurilor reparatorii complementare şi compensatorii necesare. În cazul în care se poate face o evaluare a pierderilor de resurse şi/sau servicii, însă evaluarea înlocuirii resurselor naturale şi/sau serviciilor nu se poate realiza într-un timp util sau la un cost rezonabil, Agenţia judeţeană pentru protecţia mediului în colaborare cu Agenţia Naţională pentru Protecţia

Mediului pot alege măsurile reparatorii al căror cost este echivalent cu valoarea monetară estimată a resurselor naturale şi/sau a serviciilor pierdute.

Măsurile reparatorii complementare şi compensatorii se stabilesc astfel încât să furnizeze resurse naturale şi/sau servicii suplimentare ţinând seama de perioada de timp necesară şi de cerinţele de planificare a măsurilor reparatorii. De exemplu, cu cât este mai lungă perioada de revenire la starea iniţială, cu atât va fi mai mare numărul măsurilor reparatorii compensatorii care vor fi luate, toate celelalte rămânând egale.

1.3. Alegerea opţiunilor reparatorii

1.3.1. Opţiunile rezonabile reparatorii se evaluează folosind cele mai bune tehnologii disponibile, pe baza următoarelor criterii:

a) efectul fiecărei opţiuni asupra sănătăţii şi securităţii populaţiei;

b) costul punerii în aplicare a opţiunii;

c) şansele de reuşită a fiecărei opţiuni;

d) măsura în care fiecare opţiune va preveni viitoare prejudicii şi va evita prejudicii colaterale care s-ar putea produce ca rezultat al punerii în aplicare a acestei opţiuni;

e) măsura în care fiecare opţiune are efecte favorabile asupra fiecărei componente a resursei naturale şi/sau serviciului;

f) măsura în care fiecare opţiune ţine cont de aspectele sociale, economice şi culturale relevante şi de alţi factori relevanţi specifici locului;

g) termenul necesar pentru ca refacerea prejudiciului asupra mediului să fie efectivă;

h) măsura în care fiecare opţiune conduce la refacerea zonei prejudiciate;

i) legătura geografică cu zona prejudiciată.

1.3.2. La evaluarea diferitelor opţiuni reparatorii identificate pot fi alese măsuri reparatorii primare care nu restabilesc în întregime starea iniţială a apelor sau a habitatelor naturale ori speciilor protejate care au fost prejudiciate, sau măsuri care produc o refacere mai lentă. Această decizie poate fi luată numai dacă resursele naturale şi/sau serviciile existente ale sitului primar ca urmare a deciziei, sunt compensate prin intensificarea acţiunilor complementare sau compensatorii în scopul furnizării unui nivel similar al resurselor şi/sau serviciilor, aşa cum existau. O astfel de situaţie este, de exemplu, când resursele naturale şi/sau serviciile echivalente pot fi furnizate altundeva, la un cost mai mic. Măsurile reparatorii suplimentare se stabilesc în conformitate cu regulile prevăzute la pct. 1.2.2.

1.3.3. Fără a aduce atingere regulilor stabilite la pct. 1.3.2. şi conform art. 18 din ordonanţa de urgenţă, agenţia locală pentru protecţia mediului este abilitată să decidă că nu este necesar a se lua măsuri suplimentare reparatorii în cazul în care:

(a) măsurile reparatorii deja luate garantează că nu mai există niciun risc semnificativ care să afecteze în mod negativ sănătatea umană, apele sau speciile şi habitatele naturale protejate, şi

(b) costul măsurilor reparatorii care trebuie luate pentru atingerea stării iniţiale sau a unui nivel similar ar fi disproporţionat în raport cu beneficiile de mediu aşteptate.

2. Repararea prejudiciului asupra solului

Se iau măsurile necesare pentru a asigura, cel puţin, eliminarea, controlul, izolarea sau diminuarea poluanţilor relevanţi, astfel încât solul contaminat, ţinând cont de utilizarea lui actuală sau viitoare, aprobată la momentul prejudiciului, să nu mai prezinte vreun risc semnificativ cu impact negativ asupra sănătăţii umane. Prezenţa unor astfel de riscuri se evaluează prin proceduri de evaluare a riscului, având în vedere caracteristicile şi categoria de folosinţă a solului, tipul şi concentraţia substanţelor, preparatelor, organismelor sau microorganismelor periculoase, gradul de risc pe care acestea îl reprezintă şi posibilitatea de dispersie. Categoria de folosinţă a solului se stabileşte pe baza reglementărilor care privesc folosinţa solului sau a altor reglementări relevante, în vigoare la data producerii prejudiciului.

În cazul în care se schimbă categoria de folosinţă a solului, se iau toate măsurile necesare pentru a preveni orice efecte negative asupra sănătăţii umane.

În cazul în care nu există reglementări privind folosinţa solului sau alte reglementări relevante, categoria de folosinţă a zonei respective se determină în funcţie de caracteristica suprafeţei unde s-a produs prejudiciul, luând în considerare dezvoltarea sa previzionată.

Se ia în considerare opţiunea de regenerare pe cale naturală, opţiune în care nu are loc nicio intervenţie umană directă în procesul de regenerare.

ANEXA 3

Activităţile pentru care răspunderea este obiectivă

1. Funcţionarea instalaţiilor care fac obiectul procedurii de autorizare integrată de mediu conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 152/2005 privind prevenirea şi controlul integrat al poluării, aprobată cu modificări prin Legea nr. 84/2006. Aceasta înseamnă activităţile prevăzute în anexa nr. 1 a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 152/2005 aprobată cu modificări prin Legea nr. 84/2006, cu excepţia instalaţiilor sau părţi ale instalaţiilor utilizate pentru cercetare, dezvoltare şi testare de produse şi procese noi.

2. Activităţile de gestionare a deşeurilor, inclusiv colectarea, transportul, valorificarea şi eliminarea deşeurilor şi a deşeurilor periculoase, precum şi inspecţia şi controlul acestor operaţiuni şi monitorizarea postînchidere a depozitelor de deşeuri, care fac obiectul autorizării

sau înregistrării, potrivit prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 426/2001, cu completările ulterioare.

Activităţile de gestionare a deşeurilor presupun, între altele, operarea depozitelor de deşeuri conform Hotărârii Guvernului nr. 349/2005 privind depozitarea deşeurilor, precum şi operarea instalaţiilor de incinerare conform Hotărârii Guvernului nr. 128/2002 privind incinerarea deşeurilor, cu modificările şi completările ulterioare.

3. Toate evacuările în apele interioare de suprafaţă care necesită o autorizare prealabilă conform Hotărârii Guvernului nr. 351/2005 privind aprobarea Programului de eliminare treptată a evacuărilor, emisiilor şi pierderilor de substanţe prioritar periculoase, cu modificările şi completările ulterioare.

4. Toate evacuările substanţelor în apele subterane, care necesită o autorizare prealabilă conform Hotărârii Guvernului nr. 351/2005 privind aprobarea Programului de eliminare treptată a evacuărilor, emisiilor şi pierderilor de substanţe prioritar periculoase, cu modificările şi completările ulterioare.

5. Evacuarea sau injectarea unor poluanţi în apele de suprafaţă sau subterane, care necesită un aviz, o autorizaţie sau o înregistrare pe baza unor reguli general obligatorii, conform Legii nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare.

6. Prelevările de apă şi acumulările de apă de suprafaţă, care fac obiectul unei autorizări prealabile conform Legii nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare.

7. Producerea, utilizarea, depozitarea, procesarea, încărcarea/umplerea recipienţilor, eliberarea în mediu şi transportul pe amplasament a:

#M1

a) substanţelor şi preparatelor periculoase prevăzute la art. 2 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1.408/2008 privind clasificarea, ambalarea şi etichetarea substanţelor periculoase;

#B

b) produselor de protecţie a plantelor prevăzute la art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 1.559/2004 privind procedura de omologare a produselor de protecţie a plantelor în vederea plasării pe piaţă şi a utilizării lor pe teritoriul României, cu modificările şi completările ulterioare;

c) produselor biocide prevăzute la art. 10 lit. c) din Hotărârea Guvernului nr. 956/2005 privind plasarea pe piaţă a produselor biocide, cu modificările ulterioare.

8. Transportul rutier, feroviar, pe căi navigabile interioare, maritim sau aerian al mărfurilor periculoase sau poluante definite în:

a) anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.374/2000 pentru aprobarea Normelor privind aplicarea etapizată, în traficul intern, a prevederilor Acordului European referitor la transportul rutier internaţional al mărfurilor periculoase - A.D.R., încheiat la Geneva la 30 septembrie 1957, la care România a aderat prin Legea nr. 31/1994, cu modificările ulterioare, sau în

b) anexa la Ordonanţa Guvernului nr. 49/1999 privind transportul mărfurilor periculoase pe calea ferată - RID, aprobată cu modificări prin Legea nr. 788/2001, sau în

c) Ordinul Ministrului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului nr. 323/2006 pentru aprobarea sistemului de informare şi monitorizare a traficului navelor care intră/ies în/din apele naţionale navigabile ale României.

9. Orice utilizare în condiţii de izolare, inclusiv transportul microorganismelor modificate genetic conform prevederilor legislaţiei în domeniu privind utilizarea în condiţii de izolare a organismelor modificate genetic.

10. Orice introducere deliberată în mediu, orice transport sau orice introducere pe piaţă a organismelor modificate genetic, conform legislaţiei în domeniu privind introducerea deliberată în mediu şi pe piaţă a organismelor modificate genetic.

11. Transportul transfrontieră al deşeurilor în, înspre sau dinspre Uniunea Europeană, care necesită o autorizare prealabilă sau care este interzis conform Regulamentului Consiliului nr. 259/93/CEE privind supravegherea şi controlul transporturilor de deşeuri în, înspre şi dinspre Comunitatea Europeană.

Începând cu 12 iulie 2007, trimiterea la Regulamentul Consiliului nr. 259/93/CEE se consideră a fi făcută la Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului nr. 1.013/2006/CE.

#M1

12. Gestionarea deşeurilor extractive, potrivit prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 856/2008 privind gestionarea deşeurilor din industriile extractive.

#B

ANEXA 4

Convenţiile internaţionale care reglementează răspunderea sau compensarea pentru incidentele din domeniul transporturilor

a) Convenţia internaţională privind răspunderea civilă pentru pagubele produse prin poluare cu hidrocarburi, încheiată la Londra la 27 noiembrie 1992 la care România a aderat prin Ordonanţa Guvernului nr. 15/2000 cu modificările ulterioare;

b) Convenţia internaţională din 27 noiembrie 1992 privind stabilirea unui Fond internaţional pentru compensarea daunelor provocate prin poluarea cu hidrocarburi;

c) Convenţia internaţională din 23 martie 2001 privind răspunderea civilă pentru pagubele produse prin poluarea cu combustibil de consum de la nave;

d) Convenţia internaţională din 3 mai 1996 privind răspunderea şi compensaţia pentru daune în legătură cu transportul pe mare al substanţelor periculoase şi toxice;

e) Convenţia din 10 octombrie 1989 privind răspunderea civilă pentru pagubele produse în timpul transportului pe şosea, cale ferată şi cu vase de navigaţie fluvială a mărfurilor periculoase.

ANEXA 5

Instrumentele internaţionale care reglementează răspunderea sau compensarea pentru incidentele din domeniul nuclear

a) Convenţia de la Paris din 29 iulie 1960 privind răspunderea civilă în domeniul energiei nucleare şi Convenţia Suplimentară de la Bruxelles din 31 ianuarie 1963;

b) Convenţia de la Viena din 21 mai 1963 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare, la care România a aderat prin Legea nr. 106/1992 pentru aderarea României la Convenţia privind răspunderea civilă pentru daune nucleare şi la Protocolul comun referitor la aplicarea Convenţiei de la Viena şi a Convenţiei de la Paris;

c) Convenţia din 12 septembrie 1997 privind compensaţiile suplimentare pentru daunele nucleare ratificată de România prin Legea nr. 5/1999;

d) Protocolul Comun din 21 septembrie 1988 privind punerea în aplicare a Convenţiei de la Viena şi a Convenţiei de la Paris la care România a devenit parte prin Legea nr. 106/1992 pentru aderarea României la Convenţia privind răspunderea civilă pentru daune nucleare şi la Protocolul comun referitor la aplicarea Convenţiei de la Viena şi a Convenţiei de la Paris;

e) Convenţia de la Bruxelles din 17 decembrie 1971 privind răspunderea civilă în domeniul transportului maritim al materialului nuclear.

ANEXA 6

Informaţiile şi datele care se raportează Comisiei Europene

Raportul prevăzut la art. 44 alin. (1) din ordonanţa de urgenţă include o listă a cazurilor de prejudicii asupra mediului şi a cazurilor de răspundere conform prezentei legi, şi conţine următoarele informaţii şi date pentru fiecare caz în parte:

1. Tipul de prejudiciu asupra mediului, data la care acesta s-a produs şi/sau a fost identificat şi data la care au fost iniţiate procedurile prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă.

2. Codul de clasificare a activităţilor persoanei sau persoanelor juridice responsabile, conform Hotărârii Guvernului nr. 656/1997 privind aprobarea Clasificării activităţilor din economia naţională - CAEN, cu modificările ulterioare.

3. Iniţierea, după caz, a procedurii de contencios administrativ fie de către părţile responsabile fie de către persoanele care au calitate procesuală activă conform prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă. Se specifică categoria reclamanţilor şi rezultatele procedurii.

4. Rezultatele procesului de reparare.

5. Data încheierii procedurii de contencios administrativ prevăzută la art. 8 alin. (1) şi art. 25 alin. (1) şi a procedurii de recuperare a costurilor, prevăzută la art. 32.

Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului poate solicita agenţiei judeţene pentru protecţia mediului includerea în raportul prevăzut la art. 44 a oricăror alte informaţii şi date pe care le consideră utile pentru a permite evaluarea corectă a aplicării prezentei ordonanţe de urgenţă, de exemplu:

a) Costurile suportate pentru realizarea măsurilor preventive şi reparatorii, conform prezentei ordonanţe de urgenţă:

(i) plătite direct de către părţile responsabile, în cazul în care aceste informaţii sunt disponibile;

(ii) recuperate de la părţile responsabile;

(iii) nerecuperate de la părţile responsabile, cu indicarea motivelor pentru care aceste costuri nu au fost recuperate.

b) Rezultatele acţiunilor de promovare şi de punere în aplicare a instrumentelor financiare utilizate în conformitate cu prezenta ordonanţă de urgenţă.

c) O evaluare a costurilor administrative anuale suplimentare suportate de autorităţile publice pentru crearea şi punerea în funcţiune a structurilor administrative necesare pentru implementarea şi controlul aplicării prezentei ordonanţe de urgenţă.

---------------

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Mihai Berca, Ecologie generală şi protecţia mediului, Editura Ceres, Bucureşti, 2000; 2. Neculai Bobică, Elemente de ecologie şi dreptul mediului înconjurător, Editura

Fundaţiei “Chemarea” Iaşi, 1994; 3. Mircea Duţu, Dreptul mediului, Editura Economică, 1996; 4. Mircea Duţu, Ecologie. Filozofia naturală a vieţii; Editura Econonmică, Bucureşti, 199; 5. Mircea Duţu, Dreptul mediului, Tratat-Abordare integrată, vol. I şi II, Editura

Economică, Bucureşti, 2003; 6. Mircea Duţu, Tratat de dreptul mediului, Ediţia a III-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti,

2007; 7. Florin Făiniş, Dreptul mediului, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2005; 8. Ernest Lupan, Dreptul mediului, Partea generală, Tratat elementar I, Editura Lumina

Lex, Bucureşti, 1996; 9. Ernest Lupan, Dicţionar de protecţia mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997; 10. Ernest Lupan, Dreptul mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001; 11. Ernest Lupan, Mircea Ştefan Minea, Amalia Morga, Dreptul mediului, Partea specială,

Tratat elementar II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997; 12. Daniela Marinescu, Dreptul mediului înconjurător, Casa de Editură şi Presă “Şansa”

SRL Bucureşti, 1996; 13. Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită,

Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008; 14. Vasilica Negruţ, Alexandrina Zaharia, Dreptul mediului, Editura Fundaţiei Universitare

„Dunărea de Jos”, Galaţi, 2003; 15. Ovidiu Ungureanu, Călina Jugastru, Drept civil. Persoanele, Editura Rosetti, Bucureşti,

2003; 16. Ştefan Ţarcă, Dreptul mediului, Curs universitar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005; 17. Alexandrina Zaharia, Legislaţia protecţiei mediului, Editura Zigotto, Galaţi, 2008.

Documents

dreptul mediului 2013 EPM