136

DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I
Page 2: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

DREPT PENAL

PARTEA GENERALĂ I

Lect. univ. dr. MARIA IOANA MICHINICI

- SUPORT CURS -

Anul II

Semestrul I

2008

2

Page 3: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

La elaborarea acestui suport de curs s-au avut în vedere: prevederile Codului penal al României adoptat prin Legea nr. 15 / 1968

(publicată în B. Of. nr. 79-bis din 21.06.1968), cu intrare în vigoare la data de 1 ianuarie 1969, ulterior republicat în B. Of. nr. 55-56 / 23.04.1973, republicat în temeiul Legii nr. 140/1996 (în M. Of. nr. 65 / 16.04.1997), cu ultimele modificări aduse prin Legea nr. 278 / 2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi (publicată în M.Of. nr. 601 / 12.07.2006).

Codul penal actual va fi în vigoare până la data de 1 septembrie 2009, dată când va intra în vigoare art. 512 din Legea nr. 301 / 2004 de adoptare a noului Cod penal, publicată în M. Of. nr. 575 / 29 iunie 2004, rectificată în M. Of. nr. 303 / 12 aprilie 2005.

Unde am apreciat ca necesar am reprodus – şi comentat succint – principalele modificări faţă de legea actuală, implicând schimbările majore de optică a legiuitorului noului Cod penal.

3

Page 4: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

C U P R I N S

I. Noţiuni generale privind dreptul penal ........................................................ 31. Noţiunea dreptului penal ............................................................................... 32. Obiectul şi caracterele dreptului penal .......................................................... 33. Instituţii fundamentale ale dreptului penal .................................................... 44. Principiile fundamentale ale dreptului penal ................................................. 55. Perspective legislative. Concepţia legiuitorului noului Cod penal ............... 6

II. Legea penală şi limitele ei de aplicare ......................................................... 81. Izvoarele dreptului penal. Conceptul de lege penală .................................... 82. Aplicarea legii penale în timp. Principii ....................................................... 83. Aplicarea legii penale în spaţiu. Principii ..................................................... 114. Perspective legislative ................................................................................... 13

III. Teoria generală a infracţiunii ................................................................... 141. Aspecte generale privind infracţiunea ........................................................... 14

1.1. Definiţia şi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii .................................... 141.2. Conţinutul infracţiunii .......................................................................... 171.3. Perspective legislative .......................................................................... 23

2. Formele infracţiunii după fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale .... 232.1. Infracţiunea consumată – forma tipică a infracţiunii ............................. 232.2. Formele atipice ale infracţiunii ............................................................. 24

2.2.1. Actele de pregătire ..................................................................... 242.2.2. Fazele tentativei .......................................................................... 25

2.3. Perspective legislative ........................................................................... 293. Unitatea de infracţiune ................................................................................... 30

3.1. Unitatea naturală de infracţiune ........................................................... 303.1.1. Infracţiunea simplă .................................................................... 313.1.2. Infracţiunea continuă ................................................................. 313.1.3. Infracţiunea deviată ................................................................... 32

3.2. Unitatea legală de infracţiune ............................................................... 333.2.1. Infracţiunea continuată ............................................................... 333.2.2. Infracţiunea complexă ................................................................ 353.2.3. Infracţiunea de obicei ................................................................. 373.2.4. Infracţiunea progresivă ............................................................... 38

3.3. Perspective legislative ........................................................................... 394. Participaţia penală .......................................................................................... 39

4.1. Definiţie şi condiţii de existenţă ............................................................ 394.2. Formele participaţiei penale .................................................................. 42

4.2.1. Autoratul şi coautoratul .............................................................. 424.2.2. Instigarea .................................................................................... 444.2.3. Complicitatea ............................................................................. 46

4.3. Sancţionarea participaţiei penale .......................................................... 47

Page 5: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

4.4. Perspective legislative ........................................................................... 505. Pluralitatea de infracţiuni ............................................................................... 50

5.1. Concursul de infracţiuni ........................................................................ 515.1.1. Definiţie şi condiţii de existenţă ................................................. 515.1.2. Formele concursului de infracţiuni ............................................ 525.1.3. Sancţionarea concursului de infracţiuni ..................................... 53

5.1.3.1. Sancţionarea concursului de infracţiuni săvârşite de persoana fizică .............................................................. 545.1.3.2. Sancţionarea concursului de infracţiuni săvârşite de persoana juridică ........................................................... 56

5.1.4. Perspective legislative ............................................................... 575.2. Recidiva ................................................................................................. 57

5.2.1. Recidiva în cazul persoanei fizice .............................................. 575.2.1.1. Definiţie şi condiţii generale de existenţă .................... 575.2.1.2. Formele (modalităţile) recidivei în Codul penal român în cazul persoanei fizice ............................................... 615.2.1.3. Tratamentul penal al recidivei în cazul persoanei Fizice ............................................................................. 61

5.2.2. Recidiva în cazul persoanei juridice .......................................... 635.2.2.1. Definiţie şi condiţii generale de existenţă .................... 635.2.2.2. Formele (modalităţile) recidivei în Codul penal român 64

5.2.3. Perspective legislative ................................................................ 655.3. Pluralitatea intermediară de infracţiuni ................................................ 65

6. Cauze generale care exclud infracţiunea ....................................................... 676.1. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei ..................................... 676.2. Perspective legislative ........................................................................... 72

Bibliografie ....................................................................................................... 75

2

Page 6: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

I. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL PENAL

1. Noţiunea dreptului penalÎn sistemul dreptului pozitiv, dreptul penal – ramură a dreptului public –

reprezintă un ansamblu de norme care reglementează relaţiile sociale care iau naştere în acţiunea de prevenire şi combatere a infracţionalităţii, norme care determină faptele ce constituie infracţiuni, sancţiunile corespunzătoare lor, precum şi condiţiile de aplicare şi executare a acestora.

Ca instrument principal al politicii penale, dreptul penal are ca scop apărarea valorilor sociale esenţiale pentru existenta unei societăţi împotriva fenomenului infracţional, ceea ce relevă necesitatea reglementării juridico-penale.

Potrivit art. 1 C.pen. – care înscrie expres scopul legii penale – se prevede că legea penală apără împotriva infracţiunilor România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept.

2. Obiectul şi caracterele dreptului penal Dreptul penal reprezintă o ramură autonomă de drept, având un obiect

propriu de reglementare şi consacrând un ansamblu de principii fundamentale ce guvernează întreaga reglementare penală privitoare la instituţiile fundamentale – infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal.

Obiectul dreptului penal – reprezentat de relaţiile de apărare socială, ca relaţii de prevenire şi combatere a criminalităţii – are un caracter complex, relaţiile sociale manifestându-se, pe de o parte, ca relaţii de conformare (cooperare) stabilite între stat şi destinatarii normelor penale – ce se nasc de la data intrării în vigoare a legii penale -, constând în dreptul statului de a pretinde o anumită conduită, prin abţinerea de la săvârşirea faptelor incriminate şi în obligaţia ce revine destinatarilor legii penale de a adopta conduita impusă; pe de altă parte, ca relaţii de conflict (represive) – ce se nasc la data şi cu ocazia comiterii faptelor ce constituie infracţiuni -, constând în dreptul statului de a trage la răspundere penală şi de a aplica sancţiuni şi, respectiv, obligaţia persoanei vinovate de comiterea infracţiunii de a suporta consecinţele faptei sale.

Prin specificul reglementărilor sale, dreptul penal aparţine dreptului public, instituind raporturi de putere în care partea dominantă este întotdeauna statul, atât în relaţiile de conformare (prin elaborarea normelor penale ce impun o anumită conduită), cât şi în cele de conflict (în procesul aplicării legii penale prin intermediul organelor competente, în vederea tragerii la răspundere penală şi aplicării sancţiunilor).

Ocupând un loc bine definit în sistemul de drept, dreptul penal – ramură de sine-stătătoare cu un caracter autonom – interferează, având strânse legături cu alte ramuri de drept public (dreptul constituţional, dreptul procesual penal, dreptul execuţional penal, dreptul financiar ş.a.). Reţinem legătura îndeaproape realizată cu dreptul procesual penal, legătură evidentă atâta timp cât, prin normele penale sunt consacrate faptele ce constituie infracţiuni şi ansamblul sancţiunilor corespunzătoare,

3

Page 7: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

iar prin normele procesual penale reglementându-se procedura de tragere la răspundere penală a celor vinovaţi de comiterea infracţiunilor. Interdependenţa celor două ramuri autonome de drept – drept penal material şi procesual – rezidă şi în scopul comun urmărit. Consacrat în art. 1 C.pr.pen., scopul procesului penal priveşte constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală (alin. 1). Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în sprijinul respectării legilor (alin. 2).

Dreptul penal prezintă legături şi cu ramuri de drept privat (dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii ş.a.) prin ocrotirea penală a faptelor grave pentru relaţiile sociale ce formează obiectul de reglementare a acestor ramuri de drept.

Dreptul penal are şi un caracter unitar, unitate care este pusă în evidenţă de unitatea principiilor ce reglementează materia penală. Sub aspectul structurii sale, dreptul penal – reprezentat printr-un ansamblu de norme juridico-penale – se divide în drept penal – parte generală şi drept penal – parte specială, urmând de altfel şi împărţirea Codului penal în două părţi – partea generală şi partea specială. Normele penale generale îşi au sediul, de regulă, în partea generală a Codului penal, reglementând instituţiile fundamentale – infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal. Normele speciale - cu sediul în partea specială a Codului penal sau în legi speciale – sunt norme de incriminare prin care se prevăd faptele ce constituie infracţiuni şi pedepsele corespunzătoare acestora.

Unitatea dreptului penal nu este afectată de această diviziune, între cele două categorii de norme penale – generale şi speciale – existând o interdependenţă, normele generale aplicându-se numai prin intermediul normelor speciale, iar acestea din urmă, la rândul lor, completându-se de către cele generale, numai dacă prin dispoziţiile speciale nu se derogă de la cele generale.

3. Instituţiile fundamentale ale dreptului penalInstituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt reprezentate de infracţiune,

răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal, instituţia infracţiunii fiind, pe drept cuvânt, apreciată în doctrină ca „piatra de temelie” a oricărui sistem de drept penal, infracţiunea determinând răspunderea penală şi sancţiunea penală.

Instituţia infracţiunii este consacrată în Titlul II al părţii generale a Codului penal, cadrul reglementărilor în materie incluzând dispoziţii generale privind infracţiunea (art. 17-19¹), tentativa (art. 20-22), participaţia (art. 23-31), pluralitatea de infracţiuni (art. 32-43) şi cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 44-51).

Legea penală cuprinde dispoziţii exprese privitoare la răspunderea penală în art. 17 alin. 2 potrivit căruia infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale şi corespunzător Titlului VII al părţii generale a Codului penal unde sunt reglementate cauzele care înlătură răspunderea penală (conform art. 119 şi următoarele sunt

4

Page 8: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

prevăzute amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa/retragerea plângerii prealabile şi împăcarea părţilor).

Ansamblul sancţiunilor de drept penal este format din trei categorii de sancţiuni: sancţiuni penale (pedepse), măsuri educative şi măsuri de siguranţă.

Codul penal actual a creat un cadru legal amplu în Titlul III al părţii generale intitulat „Pedepsele” (art. 52-89), incluzând dispoziţii privitoare la categoriile si limitele generale ale pedepselor (art. 53-53²), pedepsele principale aplicabile persoanei fizice (art. 53³-63¹), pedepsele complementare şi pedepsele accesorii aplicabile persoanei fizice (art. 64-67), pedepsele aplicabile persoanei juridice (71¹-717), individualizarea pedepselor (art. 72-89).

Precizăm că prin Legea nr. 278 / 2006 se prevăd condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice (art. 19¹ C. pen.), ceea ce a condus şi la diferenţierea, diversificarea pedepselor aplicabile persoanelor implicate în comiterea de infracţiuni. După cum se prevede expres, răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit în orice mod la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. Anterior legii menţionate se consacra exclusiv răspunderea penală a persoanei fizice; drept urmare, cadrul general actual al pedepselor cuprinde atât categoriile şi limitele generale ale pedepselor care se aplică persoanelor fizice cât şi cele care se aplică persoanelor juridice.

Reglementări privitoare la pedeapsă sunt incluse şi în Titlul V, potrivit art. 109 şi următoarele, cu referire la pedepsele pentru infractorii minori şi în Titlul VII, având aici în vedere cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei (graţierea şi prescripţia executării pedepsei).

În cadrul Titlului V „Minoritatea” sunt prevăzute ca sancţiuni de drept penal aplicabile infractorilor minori măsurile educative corespunzător art. 101-108 C.pen. acestea fiind: mustrarea; libertatea supravegheată; internarea într-un centru de reeducare; internarea într-un institut medical-educativ.

Măsurile de siguranţă sunt prevăzute în Titlul VI (art. 111-118¹) acestea fiind: obligarea la tratament medical; internarea medicală; interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie; interzicerea de a se afla în anumite localităţi; expulzarea străinilor; confiscarea specială; interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată.

Cadrul legal al sancţiunilor operante în materie juridico-penală este completat -în afara sancţiunilor specifice de drept penal- prin unele sancţiuni extrapenale. În acest sens, Codul penal consacră sancţiuni cu caracter administrativ incidente, de lege lata, în două situaţii distincte: pe de o parte, în cazul comiterii unei fapte care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni (art. 18¹), şi în condiţiile înlocuirii răspunderii penale (art. 90), prin săvârşirea unei infracţiuni cu un grad de pericol social mai redus, pe de altă parte. (A se vedea, în acest sens, art. 91 C.pen.).

4. Principiile fundamentale ale dreptului penalPrincipiile fundamentale ale dreptului penal stau la baza întregii reglementări

juridico-penale şi sunt legate de instituţiile fundamentale ale dreptului penal.

5

Page 9: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

Legea formulează expres principiile legalităţii incriminării şi a sancţiunilor de drept penal potrivit art. 2 C.pen. care dispune „legea prevede faptele care constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile care se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte”.

Principiul legalităţii incriminării şi a sancţiunilor de drept penal reprezintă, în aprecierea doctrinei, principala garanţie a securităţii juridice a cetăţeanului în faţa dreptului penal, adresându-se atât legiuitorului cât şi instanţelor judecătoreşti cărora le impune drepturi, obligaţii şi limite specifice. De reţinut că, i se impune legiuitorului prevederea faptelor ce constituie infracţiuni şi a sancţiunilor corespunzătoare prin elaborarea unor texte de lege clare, complete şi precise; în aplicarea legii penale, instanţa trebuie să determine o încadrare juridică corectă a faptei comise care să corespundă modelului legal şi să dispună, prin individualizare, sancţiunea corespunzătoare.

Art. 17 alin.2 C.pen. înscrie principiul potrivit căruia infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale. Prin „săvârşirea unei infracţiuni” sau „comiterea unei infracţiuni” se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice. Personalitatea răspunderii penale implică angajarea răspunderii de către persoana ce a comis infracţiunea, obligată a suporta consecinţele directe şi indirecte ale faptei săvârşite, prin executarea sancţiunii aplicate. Prin consacrarea răspunderii penale a persoanei juridice nu se contravine acestui principiu.

Un alt principiu fundamental este cel al individualizării sancţiunilor de drept penal, principiu ce implică stabilirea şi aplicarea sancţiunii în funcţie de gravitatea faptei, persoana ce a comis-o şi de condiţiile de săvârşire a infracţiunii. Individualizarea cunoaşte trei forme în funcţie de organul ce o realizează.

Individualizarea legală este opera legiuitorului care determină ansamblul sancţiunilor de drept penal, cadrul general al pedepselor (categoriile şi felurile de pedepse), al măsurilor educative şi al măsurilor de siguranţă, prevede împrejurările de agravare sau atenuare a răspunderii penale. Individualizarea judiciară o realizează instanţa, care la stabilirea şi aplicarea pedepsei (conform art. 72) ţine seama de criteriile generale de individualizare a pedepsei – dispoziţiile părţii generale a Codului penal, limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, persoana infractorului (pentru persoana fizică) şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Individualizarea administrativă (execuţională) are loc în faza executării sancţiunii ce a fost aplicată.

Se pot reţine şi alte principii, dintre care enumerăm: principiul egalităţii în faţa legii penale, principiul umanismului dreptului penal – ca principii fundamentale (şi) în dreptul penal, principii ce guvernează, de altfel, întregul sistem de drept românesc.

5. Perspective legislative. Concepţia legiuitorului noului Cod penal Ca element de noutate, noul Cod penal consacră concepţia bipartită în

materiainfracţiunilor, care se împart, după gravitatea lor, în crime şi delicte (art. 3). Clasificarea bipartită a infracţiunilor atrage consecinţe pe planul pedepselor principale

6

Page 10: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

aplicabile persoanei fizice, distingându-se între pedepse principale pentru crime (detenţiunea pe viaţă, detenţiunea severă) şi pedepse principale pentru delicte (închisoarea strictă, închisoarea, amenda sun forma zilelor amendă, munca în folosul comunităţii).

Principiul legalităţii este reformulat sub denumirea „principiul legalităţii incriminării şi a sancţiunilor de drept penal” şi completat din punct de vedere al conţinutului în următorul sens: „Nimeni nu poate fi sancţionat pentru o faptă care nu era prevăzută de lege ca infracţiune la data săvârşirii ei. Nu se poate aplica o pedeapsă sau nu se poate lua o măsură de siguranţă ori o măsură educativă neprevăzută de lege la data comiterii faptei” (art. 2).

7

Page 11: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

II. LEGEA PENALĂ ŞI LIMITELE EI DE APLICARE

1. Izvoarele dreptului penal. Conceptul de lege penalăPotrivit dispoziţiei constituţionale (art. 73, alin. 3, lit.h), prin lege organică se

reglementează infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, legalitatea incriminării fiind consacrată, după cum s-a arătat, de art. 2 C.pen..

Principalul izvor de drept penal este Codul penal, ca lege organică, generală şi cu durată nedeterminată în timp. Codul penal actual a intrat în vigoare la data de 1.01.1969, cunoscând numeroase modificări şi completări în timp, cu ultimele modificări aduse prin Legea nr. 278 / 2006. Acest cod va fi în vigoare până la data de 1.09.2008, dată când va intra în vigoare noul Cod penal al României.

Codul penal este structurat pe două părţi; partea generală conţine norme generale (grupate în opt titluri), instituind dispoziţii privitoare la legea penală şi limitele ei de aplicare, reglementând instituţiile fundamentale ale dreptului penal şi instituţiile privitoare la acestea. Partea specială cuprinde norme de incriminare, materie sistematizată pe un număr de zece titluri, respectiv tot atâtea grupe de infracţiuni (infracţiuni contra siguranţei statului, infracţiuni contra persoanei, contra patrimoniului, contra înfăptuirii justiţiei ş.a.).

În afara Codului penal – cea mai importantă lege penală – există şi legi speciale cu dispoziţii penale care reglementează un anumit domeniu de activitate, cuprinzând şi norme penale prin care sunt incriminate unele fapte periculoase ce se pot comite în domeniul respectiv.

Doctrina evidenţiază mai multe categorii de legi care cuprind dispoziţii penale, în funcţie de anumite criterii de clasificare. Amintim clasificarea după durată, în legi penale permanente şi temporare. Doctrina defineşte legea temporară ca fiind legea penală care prevede data ieşirii ei din vigoare sau a cărei aplicare este limitată prin natura situaţiei temporare care a impus-o, distincţie necesară deoarece legea temporară se aplică şi după ieşirea ei din vigoare pentru infracţiunile comise sub imperiul acesteia. [A se vedea, ultraactivitatea legii penale].

2. Aplicarea legii penale în timp. PrincipiiCadrul legal al aplicării legii penale este configurat de art. 3-16 C.pen.,

interesând în această materie atât aplicarea legii penale în timp cât şi în spaţiu.Aplicarea legii penale în timp este guvernată de următoarele principii:

activitatea legii penale, neretroactivitatea şi retroactivitatea legii penale, ultraactivitatea legii penale temporare şi principiul aplicării legii penale mai favorabile .

Principiul activităţii legii penale este consacrat expres în art. 10 C.pen. potrivit căruia „legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare”.

Cu alte cuvinte, legea penală este incidentă în cazul infracţiunilor săvârşite pe durata ei de aplicare, între momentul intrării în vigoare şi până la ieşirea din vigoare a legii. De regulă, intrarea în vigoare a legii penale are loc la trei zile de la data

8

Page 12: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

publicării în Monitorul Oficial al României sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei. Ieşirea din vigoare a legii penale are loc prin diferite moduri – prin abrogare (totală sau parţială; expresă sau tacită), prin modificare - modalitate la care se recurge frecvent în etapa de tranziţie - ori prin ajungere la termen sau prin dispariţia condiţiilor care au impus adoptarea legii (în cazul legii temporare).

După cum s-a arătat, deşi legea formulează expres principiul legalităţii incriminării şi a sancţiunilor de drept penal, doctrina vine în completarea textului legal (art. 2 C.pen.), subliniind anterioritatea legii în raport cu momentul săvârşirii faptei incriminate şi cu sancţiunea aplicată, ceea ce înseamnă neretroactivitatea legii penale. Astfel, legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni (art. 11 C.pen.).

Din principiul activităţii decurge, de asemenea, consecinţa potrivit căreia legea penală nu se aplică nici ulterior ieşirii ei din vigoare (non-ultraactivitatea).

Subliniem faptul că principiul activităţii legii penale nu are un caracter absolut, fiind consacrate şi excepţii, cazuri de retroactivitate şi, respectiv, de ultraactivitate a legii penale.

Retroactivitatea legii penale este prevăzută de art. 12 C.pen. în formularea potrivit căreia „legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi” (alin. 1).

Textul legal consacră retroactivitatea legii penale de dezincriminare, în acest caz legea nouă intervenind ulterior comiterii faptei care nu mai este prevăzută ca infracţiune de legea penală. Potrivit doctrinei, caracterul retroactiv al legii de dezincriminare se justifică prin aceea că nu se poate urmări şi judeca o faptă care, în condiţiile de aplicare a legii penale noi, a pierdut caracterul infracţional, întrucât nu mai există o bază legală pentru urmărirea şi judecarea acelei fapte, după cum nu se poate continua executarea unei pedepse pronunţate pentru o infracţiune care, în legea nouă, nu mai este incriminată.

Potrivit aceluiaşi art. 12, în alin. 2 se consacră şi retroactivitatea legii care prevede măsuri de siguranţă sau măsuri educative şi care se aplică infracţiunilor care nu au fost definitiv judecate până la data intrării în vigoare a legii noi. În doctrină s-a exprimat punctul de vedere conform căruia prevederile din acest alineat nu au legătură cu cele prevăzute în alin. 1 al art. 12 (care au în vedere dezincriminarea faptei), considerându-se că ar trebui să-şi găsească locul în cadrul reglementărilor privind aplicarea legii penale mai favorabile, desigur, ca o excepţie de la aceste reglementări.

Doctrina penală reţine şi retroactivitatea legii penale interpretative, lege care, fără a cuprinde noi incriminări, precizează voinţa legiuitorului exprimată în legea incriminatoare intrată în vigoare anterior, făcând corp comun cu legea pe care o interpretează şi astfel, aplicându-se de la data intrării în vigoare a acesteia din urmă. Legea penală interpretativă intervine în situaţia unei practici judiciare neunitare, prin

9

Page 13: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

lămurirea înţelesului legii ce a generat acest fenomen, în vederea uniformizării soluţiilor dispuse în aplicarea legii.

Ca excepţie de la principiul activităţii legii penale, art. 16 C.pen. prevede şi cazul aplicării ultraactive a legii temporare. Ultraactivitatea legii penale temporare nu trebuie înţeleasă ca o ultraactivitate propriu-zisă, deoarece o lege penală care a ieşit din vigoare nu poate produce efecte asupra unor infracţiuni comise după acest moment. Legea penală temporară se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât era în vigoare, producându-şi efectele şi după ieşirea din vigoare pentru faptele care, comise sub imperiul ei, datorită duratei scurte de aplicare a legii, nu au fost urmărite sau judecate cât legea era în vigoare. Prin aplicarea ultraactivă a legii penale temporare sunt înlăturate orice posibilităţi de eludare a legii de către acei infractori care, cunoscând caracterul ei temporar, ar putea săvârşi faptele incriminate spre sfârşitul duratei de aplicare, existând posibilitatea de a nu putea fi sancţionaţi dacă legea n-ar avea efect ultraactiv.

Extraactivitatea legii penale mai favorabile – problemă cunoscută în planul tranziţiei legii penale – are în vedere două situaţii disciplinate prin dispoziţiile art. 13-15 C.pen.. În această materie, distingem, pe de o parte, între aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor nedefinite (art.13) şi, pe de altă parte, aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive (art. 14, 15).

Potrivit primei situaţii, în cazul în care de la data săvârşirii infracţiunii şi până la judecata definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă (art. 13 alin.1 C.pen.).

Atunci când de la data comiterii infracţiunii şi până la judecata definitivă a cauzei intervine o succesiune de legi penale, se ridică problema determinării legii penale mai favorabile infractorului, ceea ce implică operaţiunea de comparare a legilor succesive, în vederea identificării şi aplicării acelei legi, ca lege mai blândă în situaţia concretă atrasă prin săvârşirea infracţiunii. Fapta comisă trebuie să constituie infracţiune potrivit dispoziţiilor cuprinse în toate aceste legi, care cuprind însă reglementări distincte, fie la nivelul incriminării faptei, fie sub aspectul condiţiilor de tragere la răspundere penală sau al pedepsei. Rezultă de aici faptul că, legile urmează să fie comparate per ansamblul reglementărilor pe care le cuprind, deci, din punctul de vedere atât al condiţiilor de incriminare, al celor de tragere la răspundere penală, cât şi în ceea ce priveşte pedeapsa şi instituţiile privitoare la aceasta.

Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor nedefinitive va conduce, după caz, fie la retroactivitatea legii penale noi, fie la ultraactivitatea legii penale vechi, în funcţie de legea apreciată în concret de instanţă ca fiind legea penală mai favorabilă.

Potrivit aceluiaşi art. 13 alin.2 se prevede: „când legea anterioară este mai favorabilă, pedepsele complementare care au corespondent în legea penală nouă se aplică în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta, iar cele care nu mai sunt prevăzute în legea penală nouă nu se mai aplică”, însemnând că pedepsele complementare se aplică potrivit legii noi, conformă cu interesele apărării sociale sau, cu alte cuvinte, legea penală nu se stabileşte în funcţie de pedepsele complementare.

10

Page 14: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive este reglementată corespunzător art.14 şi 15 C.pen. şi se referă la acele situaţii când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea săvârşită şi până la executarea completă a pedepsei (în baza legii vechi), intervine o lege penală nouă care prevede o pedeapsă mai uşoară în raport de pedeapsa aplicată de instanţă. Legea penală nouă poate interveni înainte de a se trece la executarea pedepsei, în timpul executării, după cum îşi va produce efectele şi în cazul pedepselor deja executate. Compararea legilor penale succesive se realizează exclusiv sub aspectul pedepsei, dezvăluind deci, în toate situaţiile, aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile.

Prin lege sunt reglementate mai multe şi variate situaţii privind aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Situaţiile descrise în lumina art. 14 C.pen. (aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile) atrag aplicarea retroactivă a legii noi, conducând la reducerea sau înlocuirea pedepsei aplicate de instanţă în condiţiile prevăzute de lege. Reproducem una dintre aceste situaţii descrisă conform alineatului 3 care dispune: „dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu amenda, fără a putea depăşi maximul special prevăzut în legea nouă. Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii ”.

Articolul 14 a inserat şi prevederea care obligă la reducerea sau înlocuirea pedepsei şi în cazul pedepselor executate (alin. 5), oferind şi soluţii privitoare la pedepsele complementare, măsurile de siguranţă şi măsurile educative (alin. 4).

Potrivit art.15 C.pen. sunt avute în vedere şi alte situaţii de aplicare a legii penale mai favorabile (aplicare facultativă) în cazul pedepselor definitive, aplicarea fiind restrânsă la pedeapsa privativă de libertate a închisorii. Dacă sunt întrunite condiţiile legii, ţinându-se seama de criteriile legale enumerate în conţinutul articolului menţionat, se dispune fie menţinerea, fie reducerea pedepsei, fiind lăsată la aprecierea instanţei aplicarea legii penale mai favorabile. Pedeapsa aplicată nu poate fi coborâtă sub limita ce ar rezulta din reducerea acestei pedepse proporţional cu micşorarea maximului special prevăzut pentru infracţiunea săvârşită. Legea nouă mai favorabilă îşi produce efectele şi în cazul pedepselor deja executate până la data intrării ei în vigoare, pedeapsa din hotărâre reducându-se cu o treime (art. 15 alin.2).

3. Aplicarea legii penale în spaţiu. PrincipiiCu privire la aplicarea legii penale în spaţiu, Codul penal consacră principiile

teritorialităţii, personalităţii, realităţii şi universalităţii legii penale române.Potrivit principiului teritorialităţii legii penale – consacrat de art. 3 C.pen. –

legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României, prin dispoziţiile înscrise în art. 142 şi art. 143 explicându-se înţelesul noţiunilor de „teritoriul României” şi „infracţiune săvârşită pe teritoriul României”.

Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul ţării, condiţiile de tragere la răspundere penală, de aplicare şi executare a sancţiunilor, fiind cele prevăzute de legea română, neinteresând calitatea făptuitorului (cetăţean român sau străin, apatrid care domiciliază sau nu în România). Sunt şi excepţii de la principiul teritorialităţii, legea consacrând expres – potrivit art. 8 C.pen. – imunitatea

11

Page 15: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

de jurisdicţie, când legea penală română nu se aplică infracţiunilor săvârşite de reprezentanţi diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu convenţiile internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român. Principiul teritorialităţii cunoaşte şi alte restrângeri [pentru care recomandăm consultarea doctrinei care tratează şi alte categorii de excepţii].

Alături de principiul teritorialităţii – principiul de bază al aplicării în spaţiu – sunt consacrate şi principii complementare de aplicare a legii penale române în cazul infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului tării.

Potrivit principiului personalităţii legii penale (art. 4 C. pen.), legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă, neavând nicio cetăţenie, are domiciliul în ţară. Pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării aplicarea legii penale române potrivit principiului persoanlităţii este posibilă în următoarele condiţii: comiterea infracţiunii să aibă loc în străinătate, dacă fapta este considerată infracţiune potrivit legii penale române (necerându-se, astfel, dubla incriminare), iar infractorul la data săvârşirii acesteia să fie cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în ţară (nefiind necesară prezenţa sa în România).

Legea penală română se aplică şi infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu are domiciliul în ţară, conform principiului realităţii şi celui al universalităţii legii penale române, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege care atrag incidenţa acestor principii.

În ceea ce priveşte realitatea legii penale române – conform art.5 alin.1 C.pen. -, infracţiunile trebuie să fie dintre cele limitativ enumerate în textul legal, respectiv infracţiuni contra statului român sau contra vieţii unui cetăţean român ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român. Legea impune şi condiţia privitoare la punerea în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunile menţionate, care se face numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 5 alin. 2).

Legea penală română se aplică potrivit principiului universalităţii, în cazul comiterii altor infracţiuni decât a celor ce atrag incidenţa legii conform principiului realităţii, în condiţiile dublei incriminări a faptei şi dacă făptuitorul se află în ţară. Pentru infracţiunile îndreptate contra intereselor statului român sau contra unui cetăţean român, făptuitorul poate fi judecat şi în cazul când s-a obţinut extrădarea lui (conform art. 6 alin.2 C.pen.). Legea penală română se aplică potrivit principiului universalităţii – în condiţiile mai sus arătate -, în cazul în care urmărirea şi judecata sunt posibile potrivit legii statului în care făptuitorul a săvârşit infracţiunea (când nu există anumite cauze care împiedică punerea în mişcare sau continuarea procesului penal, ori executarea pedepsei) sau atunci când pedeapsa aplicată nu a fost executată sau considerată ca executată.

Aplicarea legii penale în spaţiu conform principiilor realităţii şi universalităţii este posibilă dacă nu se dispune altfel printr-o convenţie internaţională la care România este parte (art. 7 C.pen.).

12

Page 16: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

Aspectele privitoare la aplicarea legii penale în spaţiu potrivit principiilor de care ne-am ocupat într-o prezentare sintetică, se întregesc cu cele ce privesc cooperarea judiciară internaţională în materie penală, art. 9 C. pen. – într-o reglementare cu caracter principial – consacrând extrădarea. [Pentru detalii, recomandăm consultarea literaturii de specialitate şi a legislaţiei în materie – a se vedea în acest sens, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 594/1.07.2004, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006].

4. Perspective legislative Spre deosebire de Codul penal actual, noul Cod penal nu mai consacră retroactivitatea

legii care prevede măsuri de siguranţă sau măsuri educative, însemnând că o astfel de lege va urma regula generală a neretroactivităţii legii penale, cu excepţia cazurilor când constituie o lege mai favorabilă.

Principiul aplicării legii penale mai favorabile în cazul pedepselor nedefinitive se completează prin introducerea unei dispoziţii referitoare la legile declarate neconstituţionale sau la cele aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori neaprobate, dacă în timpul cât acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii mai favorabile (art. 6 alin.2).

Principiul personalităţii legii penale este completat prin prevederea expresă a condiţiei dublei incriminări a faptei (art. 11).

Principiul realităţii legii penale este reformulat în următorul sens: „legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu are domiciliul în ţară, contra securităţii naţionale a statului român, contra unui cetăţean român sau contra unei persoane juridice române, dacă legea penală română prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a detenţiunii severe (art. 12 alin. 1).

13

Page 17: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

III. TEORIA GENERALĂ A INFRACŢIUNII

1. Aspecte generale privind infracţiunea 2. Formele infracţiunii după fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale3. Unitatea de infracţiune4. Participaţia penală5. Pluralitatea de infracţiuni6. Cauzele generale care exclud infracţiunea

1. Aspecte generale privind infracţiunea

1.1. Definiţie. Trăsături esenţialeInfracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi

prevăzută de legea penală, constituind singurul temei al răspunderii penale (art. 17 C.pen.).

Definiţia legală relevă cele trei trăsături esenţiale ale faptei ce constituie infracţiune:

fapta care prezintă pericol social; fapta săvârşită cu vinovăţie; fapta prevăzută de legea penală.

Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii se cer întrunite cumulativ, în lipsa uneia dintre acestea existenţa infracţiunii fiind exclusă. Aceste trăsături sunt trăsături comune pentru ansamblul faptelor ce constituie infracţiuni semnificând ilicit penal, delimitându-se astfel, atât de faptele ce reprezintă alte forme de ilicit juridic, dar extrapenal (spre exemplu, contravenţiile, abaterile disciplinare), dar şi de faptele licite.

Infracţiunea – faptă care prezintă pericol social. Fapta care prezintă pericol social în înţelesul legii penale este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art.1 şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse (art. 18 C.pen.).

Fapta incriminată este o faptă periculoasă pentru societate, de natură să lezeze sau să pericliteze valorile sociale ocrotite de legea penală, pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea sancţiunii tipice (pedeapsă).

Pericolul social al infracţiunii se manifestă sub două forme, distingând între pericolul social abstract şi pericolul social concret.

Pericolul social abstract este avut în vedere şi apreciat de legiuitorul penal cu ocazia incriminării faptelor (în funcţie de anumite criterii, cum ar fi: importanţa valorii sociale ocrotite, gravitatea vătămării ce i se poate aduce etc.) şi se reflectă în specia de pedeapsa prevăzută pentru fiecare faptă incriminată. Pericolul social concret caracterizează infracţiunea ca faptă concretă săvârşită şi se apreciază de instanţă potrivit unor criterii legale, obiective şi subiective, referitoare la modul şi mijloacele

14

Page 18: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

de săvârşire a faptei, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, de scopul urmărit, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului. Pericolul social concret se reflectă în sancţiunea (pedeapsa) concretă aplicată în urma judecării faptei comise, de gravitatea acesteia ţinându-se cont la stabilirea şi aplicarea pedepsei (potrivit art. 72 C.pen. reprezintă unul dintre criteriile generale de individualizare judiciară a pedepsei).

Este posibil ca, o faptă – deşi prevăzută de legea penală -, analizată în concret, să nu prezinte gradul de pericol social al unei infracţiuni, să nu corespundă conceptului de infracţiune potrivit art. 17, 18 C.pen. şi, pe cale de consecinţă, să nu fie necesară aplicarea unei pedepse.

Art. 18¹ alin.1 C.pen. prevede că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Aprecierea în concret a lipsei pericolului social al infracţiunii în cazul comiterii unor fapte prevăzute de legea penală, conduce organele judiciare penale – după caz, procurorul sau instanţa – la aplicarea unei măsuri extrapenale, ca sancţiune cu caracter administrativ (mustrare, mustrare cu avertisment, amendă de la 10 lei – 1.000 lei)

Orientarea generală a instanţelor noastre – ca practică înregistrată sub Codul penal din 1968 odată cu introducerea art. 18¹ – relevă reţinerea anumitor criterii care au cântărit în aprecierea că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, dintre care menţionăm: valoarea redusă a prejudiciului, starea de boală a făptuitorului, comportarea bună a acestuia în faţa instanţei, în familie, la locul de muncă ş.a., chiar dacă inculpatul a mai suferit şi alte condamnări în trecut; dimpotrivă, nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor ce reglementează fapta care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni în cazul faptelor săvârşite de inculpaţi cu antecedente penale multiple (3,4,5 infracţiuni) ori în ipoteza comiterii faptelor în condiţii agravante, chiar dacă inculpaţii au dat dovada unei comportări bune la locul de muncă, în familie etc.

Infracţiunea – faptă săvârşită cu vinovăţie. Fapta prevăzută de legea penală care prezintă pericol social este săvârşită cu vinovăţie când este comisă cu intenţie, din culpă sau cu praeterintenţie.

Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, în doctrina penală vinovăţia este definită ca fiind atitudinea psihică a persoanei ce constă într-un act de conştiinţă şi voinţă faţă de faptă şi urmările ei. Vinovăţia presupune existenţa a doi factori, factorul intelectiv (de conştiinţă) şi factorul volitiv (de voinţă).

Legea consacră – în art. 19 – formele vinovăţiei penale şi modalităţile lor normative.

Intenţia este forma dominantă a vinovăţiei penale, majoritatea faptelor incriminate fiind infracţiuni intenţionate (spre exemplu, infracţiunile de omor, furt, viol, trădare, luare de mită, delapidare etc.).

15

Page 19: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

Prevăzută în art.19 alin.1 pct.1 C.pen., fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui (intenţia directă) sau, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii sale (intenţia indirectă). În ambele modalităţi normative ale intenţiei, infractorul prevede rezultatul faptei sale, rezultat care este unul cert, sigur că se va produce şi este urmărit – în cazul intenţiei directe –, spre deosebire de rezultatul eventual, probabil că se va produce, dar acceptat în cazul intenţiei indirecte (denumită în doctrină şi intenţie eventuală).

De regulă, prin incriminarea faptelor în baza intenţiei, legiuitorul nu distinge între modalităţile normative, ceea ce înseamnă că infracţiunea este susceptibilă de săvârşire cu intenţie directă sau indirectă. Sunt însă şi infracţiuni caracterizate exclusiv de intenţia directă, prin includerea unui scop pe latura subiectivă (cum ar fi în cazul infracţiunii de furt) sau dată fiind însăşi natura faptei (cazul infracţiunii de viol).

Doctrina reţine şi alte modalităţi ale intenţiei, dintre care menţionăm: intenţie spontană sau premeditată; intenţie iniţială sau supravenită; intenţie simplă sau calificată; intenţie unică sau complexă; intenţie determinată sau nedeterminată.

Culpa. Prevăzută în art. 19 alin. 1 pct. 2 C.pen., fapta este săvârşită din culpă când infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că nu se va produce (culpa cu prevedere) sau când nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă (culpa fără prevedere).

În cazul culpei cu prevedere, infractorul prevede rezultatul faptei sale, pe care nu-l acceptă şi în raport de care adoptă o poziţie de preîntâmpinare a producerii lui, sperând că nu se va întâmpla. În această situaţie, infractorul se bazează pe anumiţi factori (obiectivi sau/şi subiectivi), însă are loc o supraestimare, o supraevaluare a rolului jucat de aceşti factori – ceea ce înseamnă că socoteşte neîntemeiat neproducerea rezultatului –, rezultatul survenind şi fiindu-i imputabil conform acestei modalităţi a culpei. Se observă diferenţe în raport de intenţie – în modalitatea intenţiei indirecte – unde rezultatul este acceptat, ceea ce înseamnă adoptarea unei poziţii de indiferenţă de către infractorul care nu se bazează pe nimic, nu ia nici o măsură de preîntâmpinare a producerii rezultatului, ceea ce atrage şi o periculozitate socială sporită.

Culpa fără prevedere se particularizează prin neprevederea rezultatului faptei comise, în condiţiile în care persoana căreia fapta îi este imputată ca infracţiune din culpă în această modalitate, avea atât obligaţia cât şi posibilitatea prevederii rezultatului.

Şi în cazul acestei forme de vinovăţie doctrina reţine şi alte modalităţi, după cum culpa se referă la acţiunea sau inacţiunea comisă (culpa in agendo sau in omittendo); după gradul de intensitate (culpa gravă, uşoară sau foarte uşoară).

Dintre faptele incriminate în baza culpei, menţionăm, spre exemplu, infracţiunile de ucidere din culpă, vătămare corporală din culpă, distrugere din culpă, neglijenţa în serviciu ş.a..

Intenţia depăşită (denumită şi praeterintenţie) există atunci când rezultatul mai grav produs printr-o acţiune sau inacţiune intenţionată se datorează culpei făptuitorului.

16

Page 20: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

Praeterintenţia reuneşte în structura sa atât intenţia cât şi culpa, caracterizându-se prin aceea că infractorul prevede şi doreşte ori acceptă producerea unor urmări periculoase, însă cele produse în realitate sunt mult mai grave, iar acesta le-a prevăzut, dar a socotit fără temei că nu se vor produce sau nu le-a prevăzut, deşi putea şi trebuia să le prevadă. Deci, în structura complexă a praeterintenţiei, se pot reuni modalităţile normative sub care se înfăţişează intenţia şi cupla.

Sunt incriminate în baza praeterintenţiei, spre exemplu, infracţiunile de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, violul care a avut ca urmare moartea victimei, tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală gravă sau moartea victimei ş.a.

Infracţiunea – faptă prevăzută de legea penală. Această trăsătură esenţială decurge din principiul fundamental al legalităţii incriminării înscris în art. 2 C.pen., ca faptă prevăzută de lege, infracţiunea fiind consacrată în partea specială a Codului penal sau în legi penale incriminatoare (legi speciale cu dispoziţii penale).

În concluzie, fapta care întruneşte cumulativ trăsăturile esenţiale – ca faptă prevăzută de legea penală, ce prezintă pericol social şi care este săvârşită cu vinovăţie – constituie infracţiune. Lipsa uneia dintre trăsăturile esenţiale exclude existenţa infracţiunii.

Sunt noţiuni echivalente celei de infracţiune, cea de faptă penală sau ilicit penal. Subliniem faptul că înainte de toate, infracţiunea este o faptă prevăzută de legea penală (evidenţiindu-se aspectul său juridic) care trebuie să întrunească şi trăsăturile referitoare la pericolul social şi săvârşirea cu vinovăţie, trăsături ce relevă şi aspectul material cât şi pe cel moral al faptei ce constituie infracţiune.

1.2. Conţinutul infracţiuniiÎn lumina definiţiei acordate infracţiunii (art. 17 alin. 1 C.pen.), după cum s-a

arătat, ilicitul penal se delimitează de alte forme de ilicit juridic. Legislaţia noastră penală cuprinde un număr considerabil de infracţiuni, fapte de o mare varietate. Astfel, se ajunge la distincţii între tipuri de infracţiuni, deosebind o faptă ce constituie infracţiune de o altă faptă penală, de alte infracţiuni.

Conţinutul infracţiunii este definit în doctrină ca totalitatea condiţiilor obiective şi subiective, prevăzute în norma de incriminare, necesare pentru existenţa unei anumite infracţiuni (care determină un anumit tip de infracţiune). Conţinutul specific al fiecărei infracţiuni – prin trăsăturile proprii pe care le prezintă – permite diferenţierea între ele a faptelor ce constituie infracţiuni. Sub acest aspect, nu trebuie confundate definiţia infracţiunii şi trăsăturile esenţiale ale acesteia cu noţiunea de conţinut al infracţiunii (structura infracţiunii), interesând în acest caz condiţiile infracţiunii şi elementele constitutive.

Dispoziţiile legale prin care sunt incriminate diferite fapte (conform unor modele legale de incriminare) implică analiza textelor cu referire la obiectul şi subiecţii infracţiunii, latura obiectivă şi latura subiectivă, ce alcătuiesc conţinutul legal (sau conţinutul generic de incriminare).

17

Page 21: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

Condiţiile preexistente ale infracţiunii le reprezintă obiectul infracţiunii şi subiecţii.

Obiectul infracţiunii este apreciat în doctrina ca reprezentând valorile sociale şi relaţiile sociale apărate de legea penală, împotriva cărora sunt îndreptate faptele penale şi care sunt lezate sau puse în pericol prin săvârşirea acestora.

Obiectul infracţiunii cunoaşte mai multe forme: obiect juridic generic care reprezintă o grupă de valori sociale de aceeaşi

natură, vătămate de o grupă de infracţiuni. Pe baza acestui obiect s-a sistematizat partea specială a C.pen. pe un număr de 10 titluri în vigoare.

obiect juridic special care reprezintă o anumită valoare socială şi căreia i se aduce atingere prin infracţiune. Fiecare infracţiune prezintă un obiect juridic specific. În cazul anumitor infracţiuni se întâlneşte şi un obiect material care constă în

lucrul corporal sau fiinţa asupra căreia se îndreaptă activitatea infracţională. Prezintă obiect material, spre exemplu, infracţiunile de omor (corpul persoanei în viaţă), infracţiunea de furt (bunul mobil sustras) ş.a.

Sunt denumiţi subiecţi ai infracţiunii persoanele implicate în săvârşirea unei infracţiuni, deosebind două categorii, respectiv, subiectul activ şi subiectul pasiv al infracţiunii.

Subiectul activ al infracţiunii poate fi o persoană fizică sau juridică, persoană care, îndeplinind condiţiile legii, săvârşeşte fapta penală.

Subiectul activ al infracţiunii – când este reprezentat de o persoană fizică – trebuie să îndeplinească cumulativ anumite condiţii (condiţii generale), şi anume: o anumită limită de vârstă; responsabilitate; libertatea de hotărâre şi acţiune.

În ceea ce priveşte limitele răspunderii penale, art. 99 C.pen. prevede că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, iar cel care are vârsta între 14 şi 16 ani, răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii.

Pe planul reglementărilor penale, starea de minoritate se reflectă, pe de o parte, ca o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, interesând categoria minorilor nerăspunzători penal, lipsiţi de discernământ (până la împlinirea vârstei de 14 ani cât şi pe segmentul de vârstă cuprins între 14 şi 16 ani), pe de altă parte, ca o cauză de diferenţiere a răspunderii penale faţă de cea a infractorilor majori, în cazul minorilor răspunzători penal (cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani şi discernământ dovedit în săvârşirea faptei şi al celor care au împlinit vârsta de 16 ani).

Responsabilitatea nu este definită de legea penală care defineşte însă iresponsabilitatea (potrivit art. 48) consacrată ca o cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Prin responsabilitate – ca stare normală a persoanei care a împlinit vârsta de 16 ani – se înţelege capacitatea acesteia de a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale, precum şi de a fi stăpână pe ele.

Condiţia libertăţii de hotărâre şi acţiune implică săvârşirea faptei prevăzute de legea penală ca infracţiune, cu excluderea oricăror acte de constrângere fizică sau morală exercitate asupra persoanei. Codul penal – în art. 46 – consacră, de asemenea,

18

Page 22: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

drept cauze care exclud infracţiunea – prin înlăturarea caracterului penal al faptei – constrângerea fizică şi constrângerea morală.

Majoritatea infracţiunilor angajează răspunderea penală (în calitate de autor sau ca participant) a persoanelor fizice ce le comit şi care îndeplinesc, la data săvârşirii lor, condiţiile generale mai sus menţionate. Sunt însă şi unele infracţiuni denumite infracţiuni proprii (sau cu subiect special) – în cazul cărora, legea impune şi condiţii speciale, subiectul activ fiind un subiect special. Condiţia specială priveşte o anumită calitate pe care trebuie să o întrunească persoana ce va trece la executarea faptei, calitate specială care trebuie să existe la data comiterii acesteia. Spre exemplu, în cazul infracţiunii de delapidare (art. 215¹ C.pen.), subiectul activ este calificat prin calitatea de funcţionar.

Potrivit concepţiei legiuitorului Codului penal actual şi persoana juridică poate fi subiect activ al infracţiunii.

Legea reglementează condiţiile răspunderii penale a persoanelor juridice potrivit art. 19¹ alin. 1 C. pen., care prevede că „persoanele juridice, cu excepţia statului, autorităţilor publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală”. Se consacră un model de răspundere penală directă şi generală, ceea ce înseamnă că persoana juridică poate să comită, în principiu orice infracţiune – ca faptă incriminată în partea specială a C. pen. sau în legi speciale – în calitate de autor sau ca participant, urmând a se stabili pe caz concret dacă sunt realizate condiţiile de angajare a răspunderii penale a persoanei juridice pentru fapta proprie.

În ceea ce priveşte sfera persoanelor juridice care răspund penal, legiuitorul distinge între persoanele de drept public şi cele de drept privat, acestea din urmă fiind cele care, de regulă, răspund penal. În cazul persoanelor juridice de drept public, regula este aceea că ele nu răspund penal, cu excepţia instituţiilor publice care desfăşoară o activitate care poate face obiectul domeniului privat. Excepţiile instituite referitoare la persoanele juridice de drept public care nu răspund penal (statul, autorităţile publice şi instituţiile publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat) îşi găsesc justificare – în aprecierea doctrinei – întrucât antrenarea răspunderii penale pentru aceste entităţi nu poate fi concepută sau ar avea consecinţe negative asupra societăţii, care trebuie protejată împotriva faptelor periculoase, iar prin sancţionarea acestora s-ar ajunge, practic, la sancţionarea societăţii, care ar avea de suferit ca urmare a lipsei unor servicii vitale din partea acestor entităţi.

Infracţiunile care pot antrena răspunderea penală a persoanei juridice sunt faptele penale săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. După cum se menţionează în doctrină, în cazul primei categorii de infracţiuni – cele săvârşite în realizarea obiectului de activitate a persoanei juridice – se vor include infracţiunile privind concurenţa, infracţiunile privind regimul unor activităţi economice, infracţiunile privind protecţia mediului etc.; în categoria infracţiunilor comise în interesul persoanei juridice se vor regăsi

19

Page 23: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

infracţiuni susceptibile să aducă un beneficiu persoanei juridice (prin obţinerea unui profit, dar şi ca evitare a unei pierderi), spre exemplu: infracţiuni contra patrimoniului, infracţiuni de corupţie ş.a.; infracţiunile comise în numele persoanei juridice sunt infracţiuni ce se comit în procesul organizării activităţii şi funcţionării persoanei juridice.

Răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată, în principiu, prin fapta oricărei persoane fizice – din conducerea persoanei juridice, prepus al persoanei juridice, orice persoană aflată sub autoritatea persoanei juridice şi chiar de orice persoană ce are o relaţie de fapt sau de drept cu persoana juridică – care a acţionat în realizarea obiectului de activitate al persoanei juridice, ori în interesul sau în numele acesteia.

O altă condiţie a răspunderii penale a persoanei juridice este săvârşirea faptei cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală (intenţie, culpă sau praeterintenţie), în stabilirea vinovăţiei urmând a se avea în vedere poziţia persoanei fizice faţă de persoana juridică.

Potrivit art. 19¹ alin. 2 C.pen., care prevede că răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit în orice mod la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni, legiuitorul consacră cumulul de răspunderi penale.

Reglementând răspunderea penală a persoanei juridice, legiuitorul stabileşte şi cadrul general al pedepselor aplicabile persoanei juridice, potrivit art. 53¹ care prevede pedeapsa principală a amenzii şi pedepsele complementare care sunt: dizolvarea persoanei juridice; suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea; închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice; interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice; afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare. [Având în vedere complexitatea acestui subiect – răspunderea penală a persoanei juridice – şi întreaga problematică pe care o dezvoltă, recomandăm parcurgerea doctrinei pentru o mai bună înţelegere a materiei].

În ceea ce priveşte subiectul pasiv al infracţiunii, acesta poate fi o persoană fizică sau juridică, chiar şi statul. De regulă, subiectului pasiv i se cere ca o condiţie generală, cea de a fi titularul valorii sociale ocrotite penal, căreia i se aduce atingere prin săvârşirea infracţiunii. În cazul unor infracţiuni, subiectul pasiv trebuie să îndeplinească o anumită calitate, spre exemplu: în cazul infracţiunii de ultraj (art. 239), subiectul pasiv poate să fie numai un funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.

Conţinutul constitutiv al infracţiunii îl reprezintă totalitatea condiţiilor privitoare la fapta incriminată, aşa cum este descrisă de legiuitor, atât sub aspect obiectiv cât şi subiectiv. Conţinutul constitutiv este structurat pe două laturi denumite latura obiectivă şi latura subiectivă care se află într-o relaţie de interdependenţă.

Latura obiectivă include trei elemente componente obligatorii, respectiv: elementul material, urmarea (sau rezultatul) şi raportul de cauzalitate. Lipsa unuia

20

Page 24: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

dintre elementele componente spulberă unitatea laturii obiective atrăgând, pe cale de consecinţă, inexistenţa infracţiunii.

Elementul material semnifică actul de conduită interzis de legiuitor prin descrierea faptei ca infracţiune sub aspectul modului de manifestare, care se poate realiza printr-o acţiune sau inacţiune.

Din punct de vedere al elementului material, infracţiunile se clasifică în infracţiuni comisive, care se comit prin săvârşirea de acţiuni interzise prin lege – spre exemplu, infracţiunile de furt, viol, fals ş.a. – şi infracţiuni omisive care se comit prin inacţiune, în raport de obligaţia legală de a face ceva, spre exemplu, infracţiunile de nedenunţare, omisiunea de a încunoştinţa organele juridice ş.a..

În conţinutul infracţiunii, elementul material poate consta, după caz, într-o singură acţiune / inacţiune (vezi, în acest sens, unitatea naturală de infracţiune, cum este cazul infracţiunii simple sau continue) sau în două sau mai multe acţiuni/inacţiuni (vezi, în acest sens, unitatea legală de infracţiuni, cum este cazul infracţiunii continuate sau al celei complexe) sau atât într-o acţiune şi o inacţiune (spre exemplu, în cazul infracţiunii de neglijenţă în serviciu – art. 249 C.pen.).

În cazul unor infracţiuni, legiuitorul înscrie anumite cerinţe privitoare la locul, timpul, modul sau mijloacele de săvârşire a acţiunii/inacţiunii care atunci când figurează pe conţinutul constitutiv de bază (conţinutul infracţiunii-tip) sunt, de asemenea, cerinţe obligatorii. În acest sens, menţionăm infracţiunea de conducere a unui autovehicul cu tracţiune mecanică fără permis pe drumurile publice, infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului care se săvârşeşte în timp de război, infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti care se comite prin ameninţare sau acte de violenţă ş.a..

Săvârşirea acţiunii/inacţiunii relevantă penal aduce atingere valorii sociale ocrotite de lege, prin lezarea sau periclitarea acesteia, consecinţa elementului material constând în rezultatul sau urmarea produsă – ca element constitutiv al laturii obiective. Sub acest aspect, infracţiunile se clasifică în infracţiuni materiale (de rezultat) şi infracţiuni formale (de pericol).

Infracţiunile materiale sunt faptele incriminate în cazul cărora legiuitorul descrie expres rezultatul (spre exemplu, infracţiunea de omor care atrage ca rezultat – moartea victimei, infracţiunea de furt care atrage cauzarea unui prejudiciu material). Infracţiunile formale sunt faptele incriminate în cazul cărora legiuitorul descrie doar elementul material, nu şi rezultatul atras, ceea ce nu înseamnă că prin comiterea acestor infracţiuni nu este atrasă o consecinţă, urmarea constând în aceste cazuri într-o stare de pericol creată asupra valorii sociale ocrotite (spre exemplu, infracţiunile de trădare, evadare ş.a.).

Clasificarea infracţiunilor din punctul de vedere al urmării produse prezintă interes deoarece, infracţiunile materiale se consumă la data producerii rezultatului, spre deosebire de infracţiunile formale care se consumă în momentul realizării elementului material.

Latura obiectivă a infracţiunii se întregeşte prin existenţa unui alt element component denumit raport de cauzalitate, înţelegându-se acea legătură cauzală dintre elementul material şi rezultatul (sau urmarea) ce s-a produs. Raportul de cauzalitate

21

Page 25: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

caracterizează toate infracţiunile, impunându-se stabilirea sa cu exactitate în cazul infracţiunilor materiale. În privinţa raportului de cauzalitate s-au formulat mai multe teorii, determinând anumite orientări ale practicii penale [în acest sens, recomandăm parcurgerea literaturii de specialitate care tratează pe larg acest subiect].

Din conţinutul infracţiunii, alături de latura obiectivă, face parte şi latura subiectivă reprezentând totalitatea condiţiilor cerute elementului moral.

Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, fapta prevăzută de legea penală care prezintă pericol social este săvârşită cu vinovăţie când este comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită (art. 19 C.pen.). Ca latură subiectivă din conţinutul infracţiunii, vinovăţia semnifică doar acea formă de vinovăţie cerută (prevăzută) de lege potrivit normei de incriminare a faptei.

Sub aspectul formelor de vinovăţie cu care se săvârşesc infracţiunile, legea stabileşte - potrivit art. 19 alin. 2 şi 3 – următoarele distincţii: fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă constituie infracţiune numai atunci când în lege se prevede expres aceasta, iar fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune fie că este săvârşită cu intenţie, fie din culpă, afară de cazul când legea sancţionează săvârşirea ei numai cu intenţie.

De regulă, legiuitorul nu distinge sub aspectul modalităţilor normative ale formei de vinovăţie ce reprezintă latura subiectivă din conţinutul infracţiunii. În acest sens, latura subiectivă a infracţiunii de omor (art. 174 C.pen.) presupune vinovăţia sub forma intenţiei care poate fi directă sau indirectă sau în cazul infracţiunii de vătămare corporală din culpă (art. 184 C.pen.), latura subiectivă presupune culpa făptuitorului care poate fi cu prevedere sau fără prevedere. Sunt însă şi situaţii în care legiuitorul descrie sub aspectul subiectiv fapta impunând o formă de vinovăţie care să îmbrace o anumită modalitate normativă. Este cazul unor infracţiuni intenţionate care pe latura subiectivă includ ca cerinţă obligatorie un anumit scop (finalitate urmărită de făptuitor prin săvârşirea faptei) sau mobil (motivul care îl animă pe infractor să săvârşească fapta). Spre exemplu, legiuitorul înscrie un scop pe latura subiectivă din conţinutul tip al infracţiunii de furt sau înscrie un motiv pe latura subiectivă din conţinutul infracţiunii de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi – în aceste cazuri latura subiectivă constând în intenţie directă.

În concluzie, fiecare infracţiune este condiţionată de existenţa unor condiţii preexistente (obiectul şi subiecţii infracţiunii) cât şi de existenţa unui anumit conţinut constitutiv structurat pe cele două laturi – latura obiectivă şi latura subiectivă.

Între faptele penale, distincţiile sub aspectul conţinutului apar datorită trăsăturilor proprii, specifice ce privesc condiţiile esenţiale de existenţă a unor fapte ca infracţiuni. Alcătuirea conţinutului infracţiunii porneşte de la conţinutul ce o particularizează ca tip de infracţiune denumit conţinut de bază (tip). Pe lângă acest conţinut, infracţiunile prezintă, de regulă, şi un conţinut agravat ce constă în realizarea conţinutului de bază la care se adaugă anumite împrejurări ca circumstanţe speciale de calificare (agravare). Aceste împrejurări pot să privească latura obiectivă sau/şi latura subiectivă din conţinutul infracţiunii, cum ar fi, spre exemplu, în cazul

22

Page 26: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

infracţiunii de furt calificat (art. 209 C.pen.) comis într-un loc public sau în timpul nopţii sau prin efracţie, exemplificând prin circumstanţele ce privesc timpul, locul, mijloacele de săvârşire a infracţiunii. Neîntrunirea acestor împrejurări – atunci când reprezintă condiţiile circumstanţiale – nu afectează decât varianta calificată a infracţiunii, ce nu se realizează, fapta reprezentând însă infracţiunea în conţinutul său de bază.

1.3. Perspective legislative Se menţine definiţia legală a infracţiunii, însă noul Cod penal modifică ordinea în care

sunt enumerate cele trei trăsături esenţiale, acordând prioritate prevederii faptei în legea penală. „Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, care prezintă pericol social şi este săvârşită cu vinovăţie” (art. 17 alin. 1).

Se consacră expres, alături de intenţie şi culpă, forma de vinovăţie a praeterintenţiei (intenţia depăşită), care există atunci când rezultatul mai grav produs printr-o acţiune sau o inacţiune intenţionată se datorează culpei făptuitorului (art. 20 alin. 4).

De asemenea, noul Cod penal reglementează condiţiile răspunderii penale a persoanelor juridice potrivit dispoziţiilor art. 45 care prevede că persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice, răspund penal, în cazurile prevăzute de lege, pentru infracţiuni săvârşite în numele sau în interesul persoanelor juridice de către organele sau reprezentanţii acestora (alin.1). Răspunderea penală a persoanelor juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a participat la săvârşirea aceleiaşi fapte (alin.2).

Spre deosebire de actuala reglementare se consacră o răspundere penală specializată în cazurile prevăzute de lege pentru infracţiunile susceptibile de comitere şi de către persoanele juridice. În partea specială a Codului penal, cadrul legal al anumitor categorii de infracţiuni se încheie printr-un articol cu nota marginală „sancţionarea persoanei juridice”. Spre exemplu, sancţionarea persoanei juridice pentru infracţiunile privind manipularea genetică (art. 197) sau infracţiunile contra protecţiei muncii (art. 242) ori pentru unele dintre infracţiuni contra libertăţii persoanei (art. 216) ş.a.. Infracţiunile trebuie să fie comise de către organele sau reprezentanţii persoanelor juridice şi, totodată, săvârşite în numele sau în interesul acestora.

Este exclusă răspunderea penală a statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice.

2. Formele infracţiunii după fazele sale de desfăşurare a activităţii infracţionale

2.1. Infracţiunea consumată – forma tipică a infracţiuniiFaptele prevăzute de legea penală ca infracţiuni corespund unor modele,

tipare legale, prin normele de incriminare fiind consacrate diferite fapte penale care reprezintă infracţiuni în formă consumată. Infracţiunea consumată semnifică forma tipică a infracţiunii care dă naştere la răspundere penală pentru infracţiunea săvârşită, după caz, cu intenţie, culpă sau praeterintenţie.

23

Page 27: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

Momentul consumării infracţiunilor diferă în funcţie de particularităţile fiecărui tip de infracţiune. De reţinut: infracţiunile materiale se consumă prin înfăptuirea integrală a acţiunii materiale, atunci când se produce rezultatul prevăzut de norma incriminatoare, spre deosebire de infracţiunile formale care se consumă în momentul înfăptuirii integrale a activităţii materiale. Alte distincţii apar după cum se manifestă elementul material (acţiune sau inacţiune), în cazul infracţiunilor omisive consumarea având loc odată cu neîndeplinirea obligaţiei impusă de lege.

Referindu-ne la infracţiunile de durată (cunoscute sub denumirea generică de infracţiune continuă, continuată, de obicei şi progresivă), datorită specificului activităţii infracţionale care se prelungeşte în timp, după momentul consumării – şi distinct de acesta -, momentul final al activităţii este cel al epuizării (Aceste aspecte urmează a fi tratate la pct. 3. – unitatea de infracţiune).

2.2. Formele atipice ale infracţiuniiÎn anumite cazuri, legea pedepseşte unele fapte incriminate în baza intenţiei

şi din faze anterioare momentului consumării care semnifică fie punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea (executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul), fie chiar din etapa anterioară începutului de executare (din stadiul desfăşurării unor acte de pregătire în vederea săvârşirii infracţiunii). Faza anterioară momentului consumării – când se realizează începutul executării – este faza tentativei, iar anterior tentativei există faza actelor de pregătire în vederea trecerii la executare. Prin incriminarea activităţilor intenţionate ce constituie doar pregătirea infracţiunii sau a celor rămase la stadiul tentativei, actele de pregătire şi tentativa devin infracţiuni care, în raport de forma tipică a infracţiunii – faptul consumat – reprezintă forme atipice ale infracţiunii, subordonându-se regimului acesteia.

În concluzie, prin fazele de desfăşurare a unei infracţiuni intenţionate, în doctrina penală se înţeleg acele etape succesive pe care le poate parcurge procesul de înfăptuire a hotărârii infracţionale, caracterizate printr-un anumit grad de realizare a acesteia. Se disting, astfel, următoarele faze de desfăşurare a activităţii infracţionale intenţionate:

faza pregătirii; faza tentativei; faza consumării (infracţiunea îmbracă forma tipică); faza epuizării.

În cele ce urmează, ne vom ocupa de prezentarea actelor de pregătire şi a tentativei – ca forme atipice ale infracţiunii.

2.2.1. Faza actelor de pregătireActele de pregătire – ca fază în procesul săvârşirii infracţiunii – nu sunt

definite prin dispoziţiile părţii generale a Codului penal român, doctrina penală apreciindu-le în mod unanim, ca fiind acele activităţi care constau în procurarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor de săvârşire a infracţiunii, ori în crearea condiţiilor favorabile comiterii acesteia.

24

Page 28: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

Pregătirea în vederea săvârşirii infracţiunii presupune o gamă largă, variată de acte ce se pot efectua, constând, după caz, în acte de natură materială sau morală prin care se facilitează săvârşirea faptei, care creează condiţiile necesare trecerii la executare (spre exemplu, culegerea de informaţii privind victima sau locul, timpul săvârşirii faptei ori procurarea, confecţionarea instrumentelor ce vor servi la comitere ş.a.).

Pregătirea infracţiunii este condiţionată de desfăşurarea unor activităţi intenţionate, prin acte de natură morală sau/şi materială în vederea comiterii unei infracţiuni, care să nu semnifice, însă, acte ce descriu executarea faptei. După cum s-a menţionat, ca fază în desfăşurarea activităţii infracţionale, pregătirea este anterioară punerii în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, nu se identifică cu aceasta, fiind faze distincte ce nu trebuie confundate.

În lumina dispoziţiilor Codului penal român, actele de pregătire sunt consacrate prin unele dispoziţii din partea specială, fiind incriminate în cazul unor infracţiuni de o gravitate sporită, cum este cazul infracţiunilor contra siguranţei statului (art.173 alin.2), infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal (art.189 alin.8) şi altele.

În toate aceste cazuri, incriminarea actelor de pregătire se realizează prin asimilare cu tentativa, legea consacrând că „se consideră tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii infracţiunilor prevăzute în art. (…)”.

Incriminarea actelor de pregătire prin asimilare cu tentativa are în vedere, exclusiv, regimul de sancţionare, fiind exclusă orice confuzie între aceste două faze din procesul săvârşirii infracţiunii. Însuşi legiuitorul caracterizează activităţile ce constituie acte de pregătire (anterioare executării) – producerea sau procurarea de mijloace ori luarea de măsuri în vederea săvârşirii faptelor menţionate -, ceea ce le deosebeşte de tentativă care implică acte de executare (punerea în executare a intenţiei de săvârşire a infracţiunii).

Incriminarea pregătirii prin asimilare cu tentativa atrage acelaşi tratament penal aplicabil conform art. 21 C.pen. (pedepsirea tentativei), după cum şi incidenţa dispoziţiilor art. 22 – privind desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului (cauze de nepedepsire a tentativei).

În afara actelor de pregătire incriminate prin asimilare cu tentativa (cu regimul juridic descris) sunt relevante penal şi alte categorii de acte preparatorii, în acest sens menţionând că:

în unele cazuri, legiuitorul incriminează actele preparatorii ca infracţiuni autonome, de sine-stătătoare, situaţii în care reprezintă acte de executare, cum ar fi, spre exemplu – infracţiunea de deţinere de instrumente în vederea falsificării de valori (art. 285 C.pen.);

actele de pregătire realizate de către o altă persoană decât cea care urmează să treacă la executarea faptei angajează răspunderea penală în calitate de complice al autorului care a săvârşit fapta pe care legea o pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă (spre exemplu, procurarea instrumentului – un cuţit – de care autorul se serveşte în comiterea infracţiunii de omor).

25

Page 29: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

2.2.2. Faza tentativeiTentativa este prevăzută prin dispoziţiile părţii generale a Codului penal

corespunzător Titlului II, cap. II, art. 20-22.Potrivit dispoziţiilor legale ce o consacră – art. 20 – tentativa constă în punerea

în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul (alin.1), după cum există tentativă şi în cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă din cauza insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite ori datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află (alin. 2).

Tentativa se situează între faza actelor pregătitoare – semnificând o punere în executare a hotărârii infracţionale, un început de executare – şi faza consumării, în cazul actelor tentate, executarea – întreruptă sau realizată integral – neatrăgând rezultatul infracţiunii tipice (consumarea nu are loc). Ocupând această poziţie intermediară, tentativa ridică problema delimitării de celelalte faze (pregătire şi consumare), în doctrină fiind formulate mai multe teorii care conduc la departajarea acestor faze [Recomandăm parcurgerea doctrinei].

Prin incriminare, tentativa constituie infracţiune (îmbrăcând forma atipică); prezintă, deci, trăsăturile esenţiale prevăzute în art. 17 şi 18 C.pen. şi, totodată, un anumit conţinut infracţional. Sub aspectul conţinutului, structura tentativei se configurează pe acele condiţii preexistente şi pe cele două laturi – obiectivă şi subiectivă -, cu următoarele particularităţi în raport de conţinutul infracţiunii tipice – ca fapt consumat:

Latura obiectivă cuprinde cele trei elemente obligatorii reprezentate de: acţiune, urmare şi raport de cauzalitate.Elementul material al tentativei constă într-o acţiune care a fost întreruptă sau care, deşi s-a realizat integral, nu şi-a produs efectul, respectiv nu a atras rezultatul tipic. Urmarea acestui act de executare constă într-un pericol direct asupra valorii sociale ocrotită penal. Datorită elementului material, tentativa nu este posibilă în cazul infracţiunilor omisive, al celor de obicei ş.a.

Latura subiectivă constă în intenţie, tentativa constând în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, intenţie care se poate prezenta în oricare dintre modalităţile acesteia (directă sau indirectă, simplă sau calificată ş.a.). Tentativa la infracţiunile praeterintenţionate constituie subiect de controversă în teoria şi practica penală. În opinia noastră există tentativă la unele infracţiuni complexe praeterintenţionate (vezi, spre exemplu, tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei – art. 211 alin.3 C.pen.; violul care a avut ca urmare moartea victimei – art.197 alin.3 C.pen. etc).Tentativa nu este posibilă însă în cazul infracţiunilor din culpă.

Formele tentativei. Tentativa se poate prezenta sub mai multe forme ce se disting, pe de o parte,

după gradul de realizare a executării, pe de altă parte, în funcţie de cauzele datorită cărora nu se ajunge la consumare.

26

Page 30: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

După gradul de realizare a executării, tentativa poate îmbrăca forma imperfectă sau perfectă, forme consacrate de art. 20 alin. 1 C.pen..Tentativa imperfectă constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi

infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă, neajungându-se astfel la consumarea infracţiunii. Întreruperea acţiunii se datorează unor cauze survenite pe parcursul executării, cauze variate ce pot fi independente sau dependente de voinţa făptuitorului (spre exemplu, punerea în executare a intenţiei de a fura diferite bunuri, însă făptuitorul este surprins în cursul executării sustragerii sau chiar făptuitorul renunţă, de bunăvoie, să continue actul sustragerii operând, astfel, desistarea). Tentativa imperfectă este posibilă atât la infracţiunile materiale cât şi la infracţiunile formale.

Tentativa perfectă constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea având loc o executare integrală a acţiunii care nu-şi produce însă efectul, nu atrage rezultatul tipic. Deşi acţiunea se realizează integral, nu are loc consumarea infracţiunii datorită unor cauze ce intervin şi care pot fi dependente sau independente de voinţa făptuitorului (spre exemplu, punerea în executare a intenţiei de ucidere a victimei prin descărcarea unui foc de armă, dar victima ferindu-se, nu este lovită sau victima nu este rănită, viaţa fiindu-i salvată prin ajutor medical acordat ori chiar făptuitorul este cel care împiedică producerea morţii victimei asupra căreia a tras, transportând-o de urgenţă la spital unde viaţa îi este salvată). Tentativa perfectă este posibilă numai la infracţiunile materiale nu şi în cazul infracţiunilor formale care prin realizarea integrală a acţiunii se consumă.

După cauzele datorită cărora nu se ajunge la consumarea infracţiunii, tentativa poate îmbrăca forma proprie sau improprie.În cazul în care consumarea infracţiunii nu are loc datorită unor cauze ce

survin după punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea – executarea fiind întreruptă sau realizată integral, dar nu-şi produce efectul – tentativa este proprie (după caz, imperfectă sau perfectă). În opinia doctrinei, în cazul tentativei proprii există toate condiţiile necesare pentru consumarea infracţiunii, sub aspectul mijloacelor folosite, al prezenţei obiectului material la locul comiterii faptei, consumarea neavând loc datorită cauzelor menţionate.

Potrivit legii – art. 20 alin.2 C.pen. – există tentativă şi în cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă din cauza insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori din cauza împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află.

Prin acest text de lege se consacră tentativa improprie (relativ improprie) când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă neexistând toate condiţiile necesare, de la bun început, deci datorită unor cauze, de regulă, preexistente ce privesc, după caz, mijloacele folosite (insuficiente sau defecte) ori obiectul material al infracţiunii (care lipseşte de la locul comiterii faptei). În cazul tentativei relativ improprii există o imposibilitate de fapt a consumării infracţiunii, datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite ori lipsei obiectului în timpul executării, de la locul unde făptuitorul credea că se află.

Mijloacele insuficiente sau defecte sunt mijloace apte, prin natura lor, să atragă rezultatul tipic, însă prin dozare insuficientă sau prin defectare, devin inapte,

27

Page 31: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

ineficiente (spre exemplu, punerea în executare a intenţiei de ucidere a victimei căreia i se administrează o cantitate insuficientă de otravă sau prin folosirea unei arme de foc al cărei trăgaci se blochează). În ceea ce priveşte obiectul infracţiunii, acesta există în materialitatea sa, însă se află într-un alt loc, lipsind de la cel de unde făptuitorul credea că se află (spre exemplu, încercarea de sustragere a unui bun ştiut de făptuitor că se află într-un anumit loc, însă al cărui loc a fost schimbat).

Tentativa relativ improprie, la rândul ei, poate fi imperfectă sau perfectă.Tentativa relativ improprie trebuie deosebită de tentativa absolut improprie

(absolut imposibilă) care semnifică o executare fără caracter penal. Tentativa relativ improprie reprezintă o executare relevantă penal, angajând răspunderea penală, spre deosebire de tentativa absolut improprie în cazul căreia există o imposibilitate de drept a consumării faptei ce se datorează – în aprecierea doctrinei – următoarelor cauze: mijloace inapte prin natura lor să atragă rezultatul periculos (spre exemplu, încercarea de ucidere a unei persoane administrându-i o substanţă total inofensivă); inexistenţa obiectului în materialitatea sa (spre exemplu, încercarea de a fura un bun care între timp fusese distrus); modul absurd de concepere a executării, spre exemplu, încercarea de a ucide o persoană prin vrăji sau farmece). În acest sens, potrivit art. 20 alin.3 se prevede că nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este consecinţa modului cum a fost concepută executarea.

Incriminarea şi sancţionarea tentativei. În privinţa incriminării tentativei, în doctrină şi pe planul legislaţiilor penale

sunt consacrate două sisteme, respectiv cel al incriminării nelimitate, potrivit căruia tentativa trebuie incriminată la toate infracţiunile, indiferent de gravitatea acestora şi cel al incriminării limitate – sistem dominant – care implică o incriminare limitată, respectiv incriminarea tentativei numai în cazurile grave. Acest din urmă sistem – al incriminării limitate – este consacrat şi de legiuitorul penal român şi rezultă din prevederile art. 21 alin. 1, potrivit căruia „tentativa se pedepseşte numai când legea prevede expres aceasta”. Ca tehnică legislativă se folosesc două modalităţi de incriminare: fie incriminarea şi pedepsirea în textul care consacră fapta tip (de exemplu: art. 174, art. 190, art. 290 ş.a.), fie prevederea unui articol comun la sfârşitul unui titlu sau capitol, care indică sancţionarea tentativei la o grupă de infracţiuni, sau la unele infracţiuni enumerate limitativ (de exemplu: art. 173 alin. 1, art. 204, art. 222 ş.a.).

În ceea ce priveşte sancţionarea tentativei, în doctrină şi pe planul legislaţiilor penale se remarcă, de asemenea, două sisteme, respectiv cel al parificării de pedeapsă care presupune sancţionarea tentativei între aceleaşi limite de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea consumată şi cel al diversificării, care presupune pentru tentativă o pedeapsă diferită (mai uşoară sau redusă) faţă de cea prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată.

Codul penal român actual consacră sistemul diversificării de pedeapsă, potrivit art. 21 care prevede că „tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei. În cazul când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, se aplică pedeapsa

28

Page 32: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

închisorii de la 10 la 25 de ani” (alin. 2), iar „în cazul persoanei juridice tentativa se sancţionează cu amenda cuprinsă între minimul special şi maximul special al amenzii prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată redusă la jumătate” (alin. 3 teza I). Limitele de reducere prin înjumătăţire privesc numai pedepsele principale (închisoarea sau amenda, în cazul persoanei fizice şi exclusiv amenda în cazul persoanei juridice), nu şi pedepsele complementare. Pe lângă pedeapsa principală a tentativei se pot aplica pedepse complementare, precum şi măsuri de siguranţă, dacă sunt realizate condiţiile legii.

Cauzele de nepedepsire a tentativei În materia tentativei pedepsibile, desistarea şi împiedicarea producerii

rezultatului apără de pedeapsă persoana care, aflată în cursul executării faptei, din motive dependente de voinţa sa, renunţă să ducă până la capăt executarea sau executând în întregime acţiunea, împiedică survenirea rezultatului faptei tipice.

Sub aspectul naturii juridice, desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului sunt cauze generale şi personale de nepedepsire a tentativei, conform art. 22 alin. 1 C.pen. care dispune că nu se pedepseşte făptuitorul care s-a desistat ori a împiedicat mai înainte de descoperirea faptei producerea rezultatului.

Atât desistarea cât şi împiedicarea producerii rezultatului trebuie să fie acte voluntare, întemeiate pe voinţa liberă a persoanei (nu interesează motivele ce au stat la baza unei atare atitudini), renunţarea trebuind să aibă loc în cursul executării faptei, de unde rezultă că este posibilă în cazul tentativei imperfecte, spre deosebire de împiedicarea producerii rezultatului care intervine după terminarea executării şi trebuie realizată înainte de descoperirea faptei pentru a atrage nepedepsirea autorului tentativei perfecte comise. Dacă împiedicarea nu are caracter efectiv, survenind rezultatul infracţiunii consumate, se răspunde penal cu posibilitatea reţinerii circumstanţei atenuante din art. 74 alin.1 lit. b C.pen. (stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii).

În alineatul final al art. 22 – care consacră cauzele de nepedepsire a tentativei – se prevede că, dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru acea infracţiune (denumite în doctrină acte de executare calificată). Autorul este apărat de pedeapsă doar pentru tentativa imperfectă sau perfectă comisă pentru care a operat desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului, nu însă şi pentru activitatea anterior desfăşurată, dacă este relevantă penal, atrăgând o calificare distinctă. Spre exemplu, în cazul persoanei care pune în executare hotărârea de săvârşire a unei infracţiuni de furt prin efracţie, ulterior realizării efracţiei (prin distrugerea dispozitivelor de închidere) renunţă – în condiţiile desistării - să mai sustragă, fiind apărată de pedeapsa pentru tentativa la infracţiunea de furt calificat prin efracţie, urmând să răspundă penal cu aplicarea pedepsei pentru infracţiunea de distrugere.

2.3. Perspective legislative În concepţia legiuitorului Codului penal din 2004, incriminarea tentativei

diferă în funcţie de gravitatea faptelor prevăzute de legea penală ca infracţiuni tipice

29

Page 33: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

(în forma consumată), distingând între incriminarea tentativei la crimă – incriminare nelimitată – şi incriminarea tentativei la delict – incriminare limitată. Această concepţie rezultă din prevederile art. 35 alin.1, articol potrivit căruia tentativa la crimă se pedepseşte întotdeauna, iar tentativa la delict numai când legea prevede aceasta. Sub aspectul sancţionării, în partea specială a Codului penal, la sfârşitul unui titlu sau capitol dintr-un titlu este înscris un articol cu notă marginală „sancţionarea tentativei”.

În ceea ce priveşte tratamentul penal aplicabil, legea consacră o sancţionare diferenţiată în raport cu pedepsirea infracţiunii consumate, conform sistemului diversificării de pedeapsă (regula în materie). Pentru anumite categorii de infracţiuni de gravitate sporită, pe cale de dispoziţii speciale s-a prevăzut şi sistemul parificării de pedeapsă (aceeaşi pedeapsă pentru tentativă ca şi pentru infracţiunea consumată).

Legea consacră sistemul general al diversificării pedepsei pentru tentativă, sistem operant în sancţionarea tentativei comise de persoana fizică sau juridică. Potrivit art. 35 alin.2 se prevede că în cazul persoanelor fizice, tentativa se sancţionează cu o pedeapsă imediat inferioară categoriei de pedeapsă prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată (regula diversificării), dacă legea nu prevede altfel. Prin unele dispoziţii speciale, legiuitorul înscrie şi sancţionarea tentativei potrivit sistemului parificării, în cazul infracţiunilor (crime) contra umanităţii, al crimelor de omor (simplu şi calificat), al actelor de terorism, stabilind că tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea consumată sau cu o pedeapsă în cadrul limitelor imediat inferioare pedepsei prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată.

În cazul persoanei juridice, tentativa se sancţionează cu o amendă cuprinsă între minimul special şi maximul special al amenzii prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată, reduse la jumătate (diversificarea pedepsei amenzii), dacă legea nu prevede altfel; la această pedeapsă – potrivit art. 35 alin. 3 teza a II-a – se pot adăuga una sau mai multe dintre pedepsele complementare, cu excepţia dizolvării persoanei juridice.

3. Unitatea de infracţiune

Unitatea de infracţiune reprezintă activitatea relevantă penal ce realizează conţinutul unei singure fapte penale, definită în doctrină ca fiind acea activitate infracţională formată dintr-o singură acţiune sau inacţiune sau din mai multe acţiuni sau inacţiuni, ce decurg din natura faptei sau din voinţa legiuitorului, săvârşite de către o persoană în baza unui proces subiectiv unic, care întruneşte conţinutul unei singure infracţiuni.

Sunt două feluri de unitate de infracţiune, urmând a distinge între unitatea naturală şi unitatea legală.

3.1. Unitatea naturală de infracţiunePutem defini unitatea naturală de infracţiune ca reprezentând ansamblul

faptic care corespunde conţinutului unei singure infracţiuni, unicitatea decurgând din însăşi natura faptei relevantă penal.

30

Page 34: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

La rândul ei, unitatea naturală cunoaşte mai multe forme: infracţiunea simplă, infracţiunea continuă şi infracţiunea deviată. Aspectele comune tuturor acestor trei forme ale unităţii naturale de infracţiuni privesc unicitatea elementului material (o singură acţiune sau inacţiune) ce produce un singur rezultat, fapta fiind comisă şi imputabilă în baza unei singure forme de vinovăţie (intenţie sau culpă). Pe lângă aspectele comune, există şi aspecte ce particularizează fiecare tip de infracţiune – unitate naturală -, de aspectele proprii urmând să ne ocupăm în continuare.

3.1.1. Infracţiunea simplăCele mai multe fapte prevăzute de legea penală ca infracţiuni se comportă ca

infracţiuni simple (lovirea, vătămarea corporală, omorul, furtul etc.), activitatea infracţională fiind una de moment.

Elementul material constă într-o singură acţiune sau inacţiune ce se poate realiza printr-un singur act material (spre exemplu, uciderea victimei prin aplicarea unei lovituri puternice într-o zonă de pe corp unde se află un organ vital – abdomen -, lovitură cu intensitate aplicată cu un cuţit şi care atrage moartea) sau printr-o pluralitate de acte materiale ce se află într-o succesiune imediată în timp (exemplificând tot în cazul infracţiunii de omor, în situaţia în care victima este ucisă prin aplicarea mai multor lovituri în diferite zone de pe corp ce adăpostesc organe vitale, spre exemplu, două lovituri de cuţit în regiunea capului şi alte trei lovituri în zona toracică în urma cărora victima decedează).

Infracţiunea simplă nu trebuie confundată cu infracţiunea în conţinut simplu (de bază), deoarece o infracţiune simplă – formă a unităţii naturale – se poate prezenta, după caz, ca infracţiune în conţinut simplu sau în conţinut calificat (agravat). Astfel, acţiunea de ucidere cu premeditare a victimei căreia, i se aplică lovitura mortală (printr-un act material sau o pluralitate de acte aflate în succesiune imediată în timp) este un omor calificat (art. 175 alin. 1 lit. a) – infracţiune simplă - sau furtul comis pe timp de noapte printr-o acţiune de sustragere ce se realizează în condiţiile legii (art. 209 alin.1 lit.g) este un furt calificat ca infracţiunea simplă.

3.1.2. Infracţiunea continuăInfracţiunea continuă este acea formă a unităţii naturale care constă într-o

acţiune sau inacţiune care prin însăşi natura sa se prelungeşte în timp, până când intervine o forţă contrară care îi pune capăt.

Sub aspect obiectiv, infracţiunea continuă se caracterizează prin existenţa unui element material de durată care implică o acţiune sau inacţiune ce se prelungeşte în timp în mod natural.

Fără a fi definită în partea generală a Codului penal, prin dispoziţii speciale sunt incriminate anumite fapte ca infracţiuni continue, cum este cazul infracţiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal (art. 189), furtul de curent electric (art. 208 alin. 2), portul nelegal de decoraţii sau semne distinctive (art. 241) ş.a.

Acţiunea sau inacţiunea de durată se poate particulariza prin existenţa (sau nu) a unor întreruperi pe parcursul desfăşurării activităţii continue, doctrina penală clasificând infracţiunile continue în permanente şi succesive. O infracţiune continuă

31

Page 35: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

permanentă implică desfăşurarea unei acţiuni ce are loc fără nici o întrerupere (spre exemplu, deţinerea unei arme fără drept pe o anumită perioadă de timp – art. 279 C.pen.), spre deosebire de infracţiunea continuă succesivă care implică întreruperi fireşti, pauze necesare în desfăşurarea activităţii (spre exemplu, portul nelegal de uniformă întrerupt noaptea şi reluat a doua zi).

Fiind o infracţiune de durată, infracţiunea continuă cunoaşte un moment al consumării şi, ca moment final, momentul epuizării activităţii infracţionale, sub acest aspect interesând data (momentul) de la care se consideră comisă infracţiunea. Consumarea are loc după trecerea duratei de timp, dată la care se întrunesc elementele conţinutului constitutiv al infracţiunii ca temei al răspunderii penale. Momentul epuizării este ulterior consumării şi se distinge de acesta, marcând sfârşitul activităţii infracţionale.

Potrivit art. 122 alin. 2 C.pen. – cu referire la calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale – se prevede că în cazul infracţiunilor continue, termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii. Acţiunea sau inacţiunea încetează prin intervenirea forţei contrare care pune capăt activităţii infracţionale, încetarea putând avea loc din motive independente de voinţa persoanei ce a desfăşurat activitatea (spre exemplu, intervenţia unui organ abilitat) sau dependente de voinţa persoanei. Momentul încetării acţiunii/inacţiunii este momentul epuizării, când infracţiunea continuă se consideră săvârşită, dată care interesează în raport de aplicarea legii penale în timp, incidenţa actelor de clemenţă, calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale etc. Aşa cum se subliniază în doctrină, pentru alte instituţii ale dreptului penal (suspendarea condiţionată a executării pedepsei în formă simplă sau sub supraveghere, liberarea condiţionată, graţierea condiţionată ş.a.) interesează data consumării când sunt întrunite elementele obiective şi subiective ale infracţiunii.

3.1.3. Infracţiunea deviatăÎn aprecierea doctrinei, infracţiunea deviată desemnează, pe de o parte,

infracţiunea săvârşită prin devierea acţiunii de la obiectul sau persoana împotriva cărora era îndreptată, datorită greşelii făptuitorului, spre un alt obiect sau persoană sau prin îndreptarea acţiunii – dintr-o eroare a făptuitorului – asupra altei persoane ori altui obiect decât acela pe care vrea făptuitorul să-l vatăme, pe de altă parte.

Din definiţia ce se acordă infracţiunii deviate rezultă cele două modalităţi de prezentare.

o primă modalitate – modalitatea „error im personam” există în situaţia în care infracţiunea se săvârşeşte din eroarea făptuitorului care îşi îndreaptă acţiunea asupra altei persoane (sau obiect) decât cea iniţial vizată şi care suferă o atingere efectivă, prin lezarea, vătămarea ce are loc. Spre exemplu, agentul doreşte uciderea lui A, dar fiind în eroare asupra identităţii persoanei, îl confundă pe A cu B, îndreptând acţiunea de ucidere asupra sa, în urma căreia B decedează. În această situaţie, răspunderea penală se angajează pentru o singură infracţiune, în exemplul dat - infracţiunea de omor în raport de victima efectiv ucisă.

32

Page 36: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

într-o altă modalitate – cunoscută ca modalitatea „aberratio ictus”, aceasta există în situaţia în care infracţiunea se săvârşeşte din greşeala făptuitorului prin devierea acţiunii de la persoana (sau obiectul) împotriva căreia era îndreptată, spre o altă persoană (obiect) decât cel iniţial vizat căreia i se aduce atingere efectivă. Spre exemplu, agentul doreşte uciderea lui A – aflat într-un grup de persoane - şi, descărcând un foc de armă, ţinteşte greşit, ucigându-l pe B.Infracţiunea deviată în această modalitate este subiect de controversă în teoria

şi practica penală. Într-o opinie se susţine existenţa unităţii infracţionale, deci o singură infracţiune în raport de persoana (sau obiectul) care a fost practic vătămat, argumentându-se că legea penală apără în mod indeterminat valorile sociale (viaţa şi bunurile oricărei persoane) şi, deci, va exista o infracţiune unică în forma consumată în care se absoarbe în mod natural tentativa în raport de victima iniţial vizată. În opinia contrară - care respinge unitatea de infracţiune – se promovează soluţia pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului de infracţiuni, atunci când prin activitatea desfăşurată prin devierea acţiunii, pe lângă infracţiunea consumată se realizează şi o tentativă pedepsibilă, argumentându-se, dimpotrivă, că legea penală nu apără viaţa unei anumite persoane, ci apără viaţa oricărei persoane. Promovându-se acest raţionament, se apreciază că absorbirea tentativei pedepsibile în infracţiunea consumată este artificială, forţată şi contrară legii, lăsând nepedepsită o tentativă pedepsibilă.

3.2. Unitatea legală de infracţiuneUnitatea legală de infracţiune este opera legiuitorului penal care creează

conţinutul unei singure infracţiuni prin reunirea a două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni ce au, de regulă, relevanţă penală proprie, reunire ce are loc datorită legăturilor sub aspect subiectiv şi/sau obiectiv prezente între acestea.

Unitatea legală se manifestă sub patru forme: infracţiunea continuată şi infracţiunea complexă – consacrate în partea generală a Codului penal – infracţiunea de obicei şi infracţiunea progresivă – forme care, fără a fi definite expres şi consacrate prin norme generale, îşi găsesc consacrare prin dispoziţiile părţii speciale a Codului penal.

Pluralitatea de acţiuni/inacţiuni este evidentă în cazul infracţiunii continuate şi al infracţiunii complexe, fiecare acţiune în parte putând constitui o infracţiune de sine-stătătoare. Prin intervenţia legiuitorului, acestea îşi pierd autonomia, propria lor semnificaţie, reunirea prin lege configurând conţinutul unei singure infracţiuni. Sub acest aspect, legiuitorul a înscris expres dispoziţia potrivit căreia în cazul infracţiunii continuate şi al infracţiunii complexe nu există pluralitate de infracţiuni (art. 41 alin.1).

3.2.1. Infracţiunea continuatăInfracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de

timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni (art. 41 alin. 2 C.pen.).

33

Page 37: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

Din această definiţie se desprind condiţiile de existenţă cerute infracţiunii continuate, unicitatea conţinutului fiind configurată de unitatea pe latură obiectivă şi unitatea pe latură subiectivă.

Sub aspect obiectiv, infracţiunea continuată presupune săvârşirea mai multor acţiuni sau inacţiuni (cel puţin două) care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni şi care se comit la diferite intervale de timp. Acţiunile/inacţiunile prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni atunci când vatămă acelaşi obiect juridic – ca valoare socială ocrotită de legea penală – încadrându-se în acelaşi tip de infracţiune. Nu interesează dacă unele dintre acţiuni au ajuns în faza consumării, iar altele au rămas la stadiul tentativei, situaţie în care atrag calificarea activităţii ca infracţiune continuată consumată, după cum nu interesează nici dacă unele dintre acţiuni realizează conţinutul de bază, iar altele conţinutul calificat al aceleiaşi infracţiuni, răspunderea penală fiind angajată pentru infracţiunea continuată în forma agravată. De asemenea, în cazul infracţiunilor care prezintă conţinut alternativ, săvârşirea în mod continuat poate consta în realizarea unor modalităţi distincte prevăzute de lege. Acţiunile sau inacţiunile trebuie săvârşite la diferite intervale de timp, nici prea scurte (deoarece ne-am afla în situaţia infracţiunii simple caracterizată printr-o pluralitate de acte aflate în succesiune imediată în timp), nici prea lungi (făcând loc concursului real omogen de infracţiuni).

Reunirea tuturor acestor acţiuni/inacţiuni în conţinutul infracţiunii ce se comite în mod continuat rezidă în elementul subiectiv ce funcţionează ca liant al acestora. Unitatea pe latura subiectivă se referă la săvârşirea acţiunilor/inacţiunilor în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale. Rezoluţia trebuie să fie anterioară activităţii infracţionale, să cuprindă şi să se menţină pe întreaga amplitudine a faptei executate. În teoria şi practica penală se evidenţiază unicitatea rezoluţiei şi prin alte elemente de unitate ce privesc acelaşi obiect juridic (sau material), aceeaşi persoană vătămată sau chiar persoane diferite, atunci când se recurge la acelaşi mod de operare, în aceleaşi condiţii de loc şi timp etc.

Sunt susceptibile de comitere în mod continuat, de regulă, infracţiunile contra patrimoniului (furtul, înşelăciunea, delapidarea, distrugerea), infracţiunile de fals ş.a.

O infracţiune continuată poate fi săvârşită de o singură persoană (în calitate de autor), după cum se poate comite şi în participaţie care este posibilă sub toate formele (coautorat, instigare sau complicitate). După caz, participaţia poate fi parţială (la o parte dintre acţiuni), sau totală (când se cooperează la toate acţiunile) cu diferenţieri pe planul răspunderii penale.

În practică s-a decis că: fapta inculpatului de a fi indus în eroare în temeiul unei rezoluţii unice mai multe persoane, promiţându-le că le va procura unele bunuri şi de a fi obţinut astfel diferite sume de bani constituie infracţiunea de înşelăciune, săvârşită în mod continuat sau fapta unui gestionar de a-şi însuşi din gestiune, la diferite intervale de timp, dar în baza aceleiaşi rezoluţii diverse sume de bani, constituie infracţiunea de delapidare comisă în mod continuat ori fapta inculpatului de fi avut, de repetate ori, în cursul aceleiaşi nopţi raport sexual cu victima, sub ameninţarea de a o lovi cu un cuţit, constituie infracţiunea de viol comisă în mod continuat.

34

Page 38: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

Sancţionarea infracţiunii continuatePotrivit art. 42 C.pen. infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa

prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, la care se poate adăuga un spor potrivit art. 34 în cazul persoanei fizice, iar în cazul persoanei juridice potrivit art. 40¹ alin. 1. Prin instituirea acestui tratament penal, infracţiunea continuată reprezintă o cauză generală, facultativă de agravare a pedepsei.

Dacă infractorul condamnat definitiv pentru o infracţiune continuată este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei, se stabileşte o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai uşoară decât cea pronunţată anterior (art. 43).

Infracţiunea continuată este o infracţiune de durată care cunoaşte momentul consumării şi ulterior acestuia, ca moment final al activităţii desfăşurate, momentul epuizării. Epuizarea are loc la data săvârşirii ultimei acţiuni/inacţiuni, când se consideră săvârşită infracţiunea continuată, acest moment interesând în legătură cu aplicarea legii penale în timp, incidenţa actelor de clemenţă, calcularea prescripţiei răspunderii penale (conform art. 122 alin. 2 care prevede că, în cazul infracţiunilor continuate, termenul curge de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni). Aşa cum se subliniază în doctrină, pentru alte instituţii ale dreptului penal (suspendarea condiţionată a executării pedepsei - simplă sau sub supraveghere –, liberarea condiţionată, graţierea condiţionată etc.) interesează data consumării când sunt întrunite elementele obiective şi subiective ale infracţiunii continuate.

3.2.2. Infracţiunea complexăInfracţiunea este complexă când în conţinutul său intră ca element sau ca

circumstanţă agravantă, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală (art. 41 alin.3 C.pen.).

În lumina acestei definiţii legale, doctrina reţine cele două modalităţi normative sub care se prezintă o infracţiune complexă, pe de o parte – infracţiunea complexă în conţinut de bază -, pe de altă parte – infracţiunea complexă în conţinut calificat.

Infracţiunea complexă în conţinut de bază (forma tip) este infracţiunea în al cărei conţinut intră ca element constitutiv o acţiune/inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Deci, în această modalitate se reunesc două fapte relevante penal între care există o anumită legătură, formând, potrivit concepţiei legiuitorului o singură infracţiune, distinctă de cele pe care le cuprinde în conţinutul său (reunirea celor două infracţiuni ce compun infracţiunea complexă este realizată de legiuitor tocmai datorită legăturii pe care acestea o prezintă).

Exemplul tipic ce ilustrează o infracţiune complexă în conţinut de bază este infracţiunea de tâlhărie definită potrivit art. 211 C.pen. ca: „furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări, ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor

35

Page 39: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

infracţiunii, ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea”.Infracţiunile reunite în conţinutul tâlhăriei – pe latură obiectivă – sunt furtul şi lovirea sau alte violenţe ori vătămarea corporală sau ameninţarea, legătura dintre acestea fiind o legătură de la mijloc la scop (spre exemplu, în scopul deposedării victimei de anumite bunuri, se recurge ca mijloc la lovirea acesteia).

Infracţiunea complexă în conţinut calificat (sau agravat) este infracţiunea în al cărei conţinut intră ca circumstanţă agravantă o acţiune/inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Un conţinut calificat şi complex de infracţiune presupune conţinutul de bază al infracţiunii la care se adaugă o circumstanţă agravantă specială ce semnifică o faptă relevantă penal (şi care reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni). Spre exemplu, furtul calificat este o infracţiune complexă când se săvârşeşte prin efracţie – potrivit art. 209 alin. 1 lit. i) C.pen. - efracţia implicând distrugerea (faptă incriminată de art. 217) ca mijloc la care se recurge în săvârşirea furtului şi care reprezintă un element circumstanţial agravant. Exemplificăm şi prin faptele incriminate de art. 197 alin.3 C.pen. – violul care a avut ca urmare moartea victimei; art. 198 alin. 6 – actul sexual cu minor care a avut ca urmare moartea victimei; art. 211 alin. 2¹ lit.e) – tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală gravă a victimei – sau de art. 211 alin.3 – tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei ş.a. În cazul acestor din urmă infracţiuni, între faptele reunite se observă un alt tip de legătură, legătură de la antecedenţă la rezultat (spre exemplu, violenţa implicată în viol sau tâlhărie conduce la un rezultat mai grav ce constă în moartea victimei).

În doctrina penală se apreciază că o infracţiune complexă se realizează nu numai prin reunirea a două infracţiuni între care există una dintre legăturile menţionate, ci şi atunci când în conţinutul unei infracţiuni intră o acţiune ce constituie ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală, în anumite condiţii, cum este, spre exemplu, cazul infracţiunii de ultraj (ameninţarea ori lovirea sau orice alte acte de violenţă, precum şi vătămarea corporală săvârşite împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii – conform art. 239 C.pen.).

Structura unei infracţiuni complexe evidenţiază existenţa condiţiilor preexistente şi a conţinutului constitutiv, cu următoarele particularităţi:

obiectul juridic este unul complex fiind format dint-un obiect principal – care atrage apartenenţa infracţiunii complexe la o anumită categorie, grupă infracţională – şi un obiect adiacent. Spre exemplu, în cazul infracţiunii de tâlhărie (infracţiune contra patrimoniului) în modalitatea furt prin lovire, obiectul principal este cel al furtului şi constă în relaţiile sociale referitoare la posesia şi detenţia asupra bunurilor mobile, iar obiectul secundar constă în relaţiile sociale referitoare la integritatea corporală a persoanei.

subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană, participaţia fiind posibilă sub toate formele sale.

sub aspectul laturii obiective, elementul material este format, de regulă, din acţiunile reunite de către legiuitor prin legătura existentă între ele.

36

Page 40: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

sub aspectul laturii subiective, forma de vinovăţie constă, după caz, în intenţie sau praeterintenţie.Infracţiunea complexă îmbracă forma tipică în momentul înfăptuirii

acţiunilor şi al producerii urmărilor periculoase – când are loc consumarea.Pedeapsa infracţiunii complexe este cea prevăzută potrivit normei de

incriminare a faptei, aceasta neconstituind – ca şi infracţiunea continuată – o cauză de agravare a pedepsei, atâta timp cât legiuitorul nu înscrie prin norme generale un tratament penal distinct al infracţiunii complexe. Atunci când, ulterior aplicării pedepsei se descoperă şi alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, pedeapsa se recalculează, urmând a se stabili o pedeapsă care nu poate fi mai uşoară decât cea pronunţată anterior (art. 43 C.pen.).

3.2.3. Infracţiunea de obiceiDoctrina penală defineşte infracţiunea de obicei (sau colectivă) – care nu este

consacrată prin dispoziţiile părţii generale a Codului penal – ca fiind acea formă a unităţii legale care constă în repetarea unei fapte – prin săvârşirea mai multor acţiuni sau inacţiuni – până relevă o obişnuinţă, o îndeletnicire a persoanei, repetare care atribuie ansamblului faptic gravitatea unei infracţiuni.

Se pot cita ca infracţiuni de obicei: practicarea prostituţiei (art. 328), cerşetoria (art. 326), jocul de noroc (art. 330) ş.a.

Caracteristic infracţiunii de obicei este tocmai repetarea faptei ce se compune dintr-o pluralitate de acţiuni, acţiuni care, privite individual, separat nu sunt relevante penal, ci doar privite per ansamblul lor, atunci când relevă o îndeletnicire, o practică în acest sens, atrag incidenţa legii penale.

Fiind o infracţiune de durată în timp (prin repetarea faptei de un număr de ori ce relevă îndeletnicirea), se disting cele două momente parcurse în desfăşurarea activităţii infracţionale. Infracţiunea de obicei se consumă în momentul în care s-a repetat de un număr suficient pentru a releva obişnuinţa (variabil de la persoană la persoană) şi se epuizează atunci când se comite ultima acţiune sau inacţiune. Acest din urmă moment – al epuizării – se consideră cel al săvârşirii infracţiunii de obicei şi interesează în legătură cu aplicarea legii penale în timp, cu incidenţa actelor de clemenţă, calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale. Sub acest aspect, infracţiunea de obicei se aseamănă cu infracţiunea continuată, de care însă se deosebeşte în ceea ce priveşte conţinutul pe latură obiectivă. Reamintim că, în cazul infracţiunii continuate, fiecare acţiune sau inacţiune are semnificaţie penală proprie prezentând, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Or, în cazul infracţiunii de obicei, repetarea acţiunilor reprezintă o trăsătură constitutivă a conţinutului unei asemenea infracţiuni, fiecare acţiune privită separat neavând relevanţă penală.

Prin specificul elementului lor material, infracţiunile de obicei nu sunt susceptibile de comitere în participaţie sub forma coautoratului (fac parte din categoria infracţiunilor cu autor exclusiv unic) şi, totodată, nu sunt susceptibile de tentativă.

Pedeapsa pentru infracţiunea de obicei este prevăzută potrivit normei de incriminare a faptei. Deşi nu există prevederi exprese referitoare la tratamentul penal al

37

Page 41: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

infracţiunii de obicei (prin dispoziţii generale), dacă se descoperă după o condamnare definitivă şi alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni de obicei, pedeapsa se recalculează, art. 43 C.pen. fiind aplicabil şi în acest caz.

3.2.4. Infracţiunea progresivăDoctrina penală defineşte infracţiunea progresivă – care nu este consacrată

prin dispoziţiile părţii generale a Codului penal – ca fiind acea formă a unităţii legale în care conţinutul obiectiv – prin săvârşirea unei acţiuni şi a producerii urmăririi specifice – se amplifică, în aşa mod încât trecerea de la conţinutul iniţial al infracţiunii la conţinutul său amplificat atrage o schimbare de încadrare juridică, într-o infracţiune mai gravă sau într-o formă calificată a aceleiaşi infracţiuni. Prin amplificarea ansamblului faptic, se ajunge la un rezultat mai grav sau se produce o altă urmare care, de regulă, se distanţează în timp de acţiunea iniţială ce s-a comis.

Exemple de infracţiuni progresive întâlnim în cazul infracţiunilor contra integrităţii corporale şi sănătăţii persoanei, o faptă iniţială de lovire sau alte violenţe (art. 180 alin.1) putând produce un rezultat mai grav constând într-o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile (art. 180 alin.2) sau vătămarea corporală care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile (art. 181 alin.1) sau vătămarea corporală care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile (art. 182 alin.1) ori alte consecinţe grave: pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică sau psihică, sluţirea, avortul ori punerea în primejdie a vieţii persoanei (art. 182 alin.2) sau chiar moartea victimei, conform art. 183 care incriminează lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte.

Fapta iniţială şi urmările ei se absorb în forma amplificată ce reprezintă infracţiunea progresivă şi care atrage încadrarea juridică potrivit tipului de infracţiune cu rezultat mai grav produs.

Sunt infracţiuni progresive şi violul care a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau sănătăţii (art. 197 alin.2 lit.c) C.pen.) ori actul sexual cu un minor care a atras aceleaşi urmări (art. 198 alin. 5 C.pen.) ş.a.

De regulă, infracţiunile progresive sunt – sub aspectul laturii subiective din conţinut – infracţiuni praeterintenţionate, fapta iniţială fiind săvârşită cu intenţie, iar rezultatul amplificat, mai grav, fiind produs din culpă.

Şi în cazul infracţiunii progresive – ca infracţiune de durată – distingem cele două momente, respectiv al consumării – când se săvârşeşte fapta iniţială – şi ulterior acestuia cel al epuizării activităţii infracţionale, când are loc producerea rezultatului mai grav, ca rezultat final al faptei. În ceea ce priveşte data la care se consideră săvârşită infracţiunea progresivă, semnalăm controversa în materie, fiind afirmate două puncte de vedere. Într-o opinie se susţine că interesează sub acest aspect momentul epuizării, atunci când se produce rezultatul final, amplificat al faptei. Potrivit opiniei contrare – la care subscriem – data săvârşirii infracţiunii progresive este data comiterii faptei iniţiale, deci atunci când are loc consumarea; caracteristic infracţiunilor progresive – şi deosebindu-le de celelalte infracţiuni de durată, cum sunt infracţiunea continuă, continuată şi de obicei – este faptul că activitatea infractorului

38

Page 42: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

ia sfârşit prin comiterea acţiunii iniţiale şi producerii urmării specifice ei, fără intervenţia sa ulterioară având loc amplificarea faptei iniţiale.

Pedeapsa pentru infracţiunea progresivă este cea prevăzută de lege potrivit normei de incriminare a faptei. În măsura în care infracţiunea progresivă este o infracţiune complexă, dispoziţiile art. 43 C.pen. referitoare la recalcularea pedepsei se aplică în mod corespunzător.

3.3. Perspective legislative Infracţiunea continuată îşi găseşte reglementarea într-un singur text de lege, potrivit

art. 55 alin. 2 noul Cod penal, fiind menţinută aceeaşi definiţie, însă cu modificarea modului de sancţionare, prin aplicarea pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, la care se poate adăuga un spor până la maximul special, iar când acest maxim nu este îndestulător se poate aplica un spor fără ca pedeapsa să poată depăşi maximul general al acelei pedepse.

4. Participaţia penală

4.1. Definiţie şi condiţii de existenţăInstituţia participaţiei este reglementată prin dispoziţiile art. 23-31 C.pen.,

fiind cunoscută în doctrină şi sub denumirea de pluralitate ocazională de făptuitori (infractori) şi definită ca fiind cooperarea la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală a unui număr de persoane superior celui cerut de lege, persoane care acţionează în baza unei voinţe comune, dintre care cel puţin una lucrează cu intenţie.

Dacă, de regulă, o infracţiune poate fi săvârşită de către o singură persoană, practica învederează că la comiterea unei fapte prevăzută de legea penală pot conlucra – prin cooperarea materială şi morală – mai multe persoane, situaţie reglementată de legiuitor drept participaţie şi care implică o singură faptă – ca faptă prevăzută de legea penală (infracţiune) şi o pluralitate de persoane ce contribuie în săvârşirea acesteia.

În afară de pluralitatea ocazională de persoane (participaţia penală) mai există şi:

pluralitatea naturală – când pluralitatea de persoane în comiterea faptei este cerută de însăşi natura acesteia, cum este cazul faptelor incriminate în art. 203 (incestul), art. 303 (bigamia), art. 322 (încăierare) ş.a..

pluralitate constituită – ce desemnează o asociere, o grupare a mai multor persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni, cum este cazul faptelor incriminate în art. 167 (complotul), art. 323 (asociere pentru săvârşirea de infracţiuni) ş.a..Pluralitatea naturală şi cea constituită semnifică infracţiuni de sine-stătătoare

susceptibile, la rândul lor, de comitere în participaţie penală.

Condiţii de existenţă a participaţiei penaleAşa cum rezultă din definiţia acordată în doctrină acestei instituţii,

participaţia implică întrunirea cumulativă a unor condiţii, şi anume:

39

Page 43: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

1. să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală;2. la săvârşirea faptei să coopereze mai multe persoane;3. cel puţin una dintre persoane să acţioneze cu intenţie.

1. Existenţa participaţiei este condiţionată de săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală şi nu a unei infracţiuni, fiind suficient ca autorul să comită doar fapta prevăzută de legea penală, chiar dacă lucrează fără vinovăţie penală (spre exemplu, fapta se comite sub imperiul unor cauze care înlătură caracterul penal al faptei, autorul fiind iresponsabil sau minor nerăspunzător penal sau persoană constrânsă fizic/moral să săvârşească fapta etc, exceptând cazul fortuit).

Această condiţie impusă prin lege – şi care rezultă din definiţiile acordate participanţilor cât şi fiecărui participant în parte conform art. 23-26 C.pen. – relevă cele două forme ale participaţiei penale, ca o participaţie, după caz, proprie sau improprie. Astfel, atunci când fapta prevăzută de legea penală constituie infracţiune şi în raport de autor, deci toţi participanţii la comiterea ei acţionează de pe aceeaşi poziţie psihică (lucrând cu aceeaşi formă de vinovăţie, de regulă, intenţia), participaţia îmbracă forma proprie (perfectă). Participaţia improprie (imperfectă) – reglementată de art. 31 C.pen. – există fie atunci când fapta prevăzută de legea penală constituie, de asemenea, infracţiune, în raport de autor cât şi de ceilalţi participanţi, însă participarea la comiterea ei are loc de pe poziţii psihice distincte (unii dintre participanţi – autorul sau coautorii – lucrând din culpă, ceilalţi participanţi – instigatorul sau complicele -, dimpotrivă, în baza intenţiei), fie în situaţia în care autorul comite doar o faptă prevăzută de legea penală, lucrând fără vinovăţie, iar ceilalţi participanţi comit fapta (ca infracţiune) cu intenţie.

Condiţia săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală se realizează atunci când are loc comiterea unei fapte consumate sau rămasă în stadiul tentativei pedepsibile.

2. Persoanele care cooperează la săvârşirea faptei prevăzută de legea penală se numesc participanţi şi sunt persoanele care contribuie la săvârşirea acesteia în calitate de autori, instigatori sau complici. Pentru a exista participaţie, la săvârşirea faptei trebuie să coopereze un număr superior de persoane în raport de cel cerut de legea penală (în general, o infracţiune se poate comite de o singură persoană – autor), rezultând că, de regulă, cel puţin două persoane care cooperează în săvârşirea faptei lucrează în participaţie.

Legea penală defineşte expres fiecare participant în parte, conform art. 24 (persoana care lucrează în autorat), art. 25 (instigatorul) şi art. 26 (complicele).

Autorul este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală. Dacă mai multe persoane săvârşesc nemijlocit, împreună, o faptă prevăzută de legea penală, fiecare din ele va fi pedepsită ca autor (coautorii). Instigator este persoana care cu intenţie, determină o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Este, de asemenea, complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că

40

Page 44: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.

Sub acest aspect – al contribuţiei adusă de participant la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală – menţionăm următoarele clasificări ale participaţiei:

acte de autorat/coautorat ce constau în acte de executare prin care se săvârşeşte nemijlocit fapta prevăzută de legea penală;

instigarea – care implică determinarea cu intenţie la săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală. Instigarea semnifică o contribuţie morală, anterioară în săvârşirea faptei;

complicitatea – care presupune acte prin care se acordă intenţionat un ajutor sau se înlesneşte în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.După caz, prin formele ei de manifestare, participaţia poate semnifica o

contribuţie materială sau morală, anterioară sau concomitentă săvârşirii faptei. Actele de autorat/coautorat reprezintă forma principală a participaţiei, în raport de care actele de instigare şi cele de complicitate reprezintă forme secundare ale participaţiei. Instigarea se consideră formă principală de participaţie în raport de complicitate. Astfel, participarea de către o persoană la săvârşirea uneia şi aceleiaşi infracţiuni atât prin acte de instigare cât şi de complicitate atrage răspunderea penală pentru instigare care absoarbe forma secundară a complicităţii.

De regulă, participaţia este posibilă la toate infracţiunile putând îmbrăca formele mai sus menţionate.

3. Condiţia voinţei comune a persoanelor ce contribuie la săvârşirea aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală dintre care cel puţin una să lucreze cu intenţie – implică o legătură subiectivă care se stabileşte între participanţi, o cooperare şi pe plan psihic (alături de cooperarea materială) în săvârşirea faptei.

Intenţia participantului presupune că acesta îşi dă seama că prin activitatea sa, prin aportul redus, contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, urmărind sau acceptând producerea rezultatului ei. Dintre participanţi, instigatorul şi complicele acţionează întotdeauna cu intenţie (ceea ce rezultă din definiţiile acordate prin lege). Autorul poate cunoaşte sau nu contribuţia adusă de o altă persoană la săvârşirea faptei. După cum s-a arătat, atunci când toţi participanţii (autor, coautor, instigator sau/şi complice) lucrează cu aceeaşi formă de vinovăţie (intenţia), participaţia este una proprie, legătura subiectivă dintre participanţi fiind bilaterală, participanţii dându-şi seama de unirea eforturilor în comiterea unei infracţiuni intenţionate. Dimpotrivă, atunci când instigatorul sau complicele acţionează cu intenţie, iar autorul săvârşeşte fapta din culpă sau fără vinovăţie suntem în prezenţa participaţiei improprii, caz în care legătura subiectivă dintre participanţi are un caracter unilateral şi ea se transmite de la instigator sau complice la autor.

Ansamblul reglementărilor în materia participaţiei relevă concepţia unităţii de faptă, sub aspectul naturii juridice participaţia presupune, deci, o singură faptă prevăzută de legea penală la comiterea căreia participă mai multe persoane (în

41

Page 45: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

condiţiile mai sus menţionate). Această concluzie se desprinde şi din prevederile art. 144 C.pen., articol potrivit căruia: „prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice”.

Putem afirma astfel că „nucleul” participaţiei rezidă în săvârşirea faptei de către autor / coautor, astfel încât numai prin raportare la această activitate, o contribuţie intenţionată de determinare sau înlesnire ori ajutare în orice mod la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală semnifică forme ale participaţiei penale. Astfel, data comiterii faptei de către autor este data comiterii faptei în participaţie, iar în situaţia în care intervin cauze care acţionează asupra faptei (spre exemplu – acte de clemenţă sub forma amnistiei, alte cauze cu efecte in rem), efectul acestora se extinde şi asupra participanţilor.

Tot sub aspectul naturii juridice – interesând în materia tratamentului penal –, participaţia reprezintă o cauză de agravare a răspunderii penale.

Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună este înscrisă de legiuitor ca o împrejurare ce constituie o circumstanţă agravantă generală legală potrivit art. 75 alin. 1 lit. a) C.pen.. Agravanta este aplicabilă în condiţiile reţinerii participării unui număr de cel puţin trei persoane care săvârşesc fapta împreună în coautorat sau autorat şi complicitate concomitentă. Constatarea unei atare împrejurări obligă instanţa la reţinerea agravantei, cu tratamentul penal corespunzător, consacrat de art. 78 C.pen.

În cazul anumitor infracţiuni, legiuitorul a înscris participaţia ca o circumstanţă agravantă specială, unele fapte calificându-se în condiţiile săvârşirii de două sau mai multe persoane împreună, cum este cazul infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal (art. 189 alin. 2), infracţiunea de viol (art. 197 alin. 2 lit.a), infracţiunea de furt (art. 209 alin. 1 lit. a) ş.a.

Când o infracţiune pentru care legea a prevăzut o asemenea agravantă s-a comis în condiţiile ei, se va reţine numai forma calificată cu tratamentul corespunzător stabilit de lege, fără a se mai da efect şi dispoziţiei din partea generală, întrucât una şi aceeaşi împrejurare nu poate avea un dublu efect agravant, specialul primând asupra generalului.

Participaţia penală poate constitui şi o circumstanţă agravantă generală judiciară, în alte condiţii decât cele prezentate anterior, spre exemplu, atunci când fapta s-a comis de trei sau mai multe persoane, dar nu este o săvârşire împreună, reţinându-se participarea acestora prin acte de instigare, complicitate anterioară şi autorat.

4.2. Formele participaţiei penale 4.2.1. Autoratul şi coautoratulAutoratul implică săvârşirea nemijlocită a faptei prevăzută de legea penală

prin acte de executare, semnificând o contribuţie necesară şi determinantă pentru

42

Page 46: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

existenţa participaţiei şi, totodată, în aprecierea actelor de instigare sau/şi de complicitate drept contribuţii specifice aduse de alţi participanţi la săvârşirea faptei. În cadrul participaţiei, persoana care săvârşeşte fapta nemijlocit în autorat poate lucra cu orice formă de vinovăţie penală sau chiar fără vinovăţie.

Coautoratul presupune săvârşirea nemijlocită, împreună a faptei prevăzută de legea penală de două sau mai multe persoane care lucrează în baza unei voinţe comune.

Săvârşirea faptei prevăzută de legea penală în coautorat presupune cooperarea atât sub aspect obiectiv cât şi subiectiv, implicând:

Săvârşirea în mod nemijlocit a faptei prevăzută de legea penală. Atât doctrina cât şi practica penală reţin ca fiind acte de coautorat – prin săvârşire nemijlocită (acte de executare) – două categorii de acte:

1. Acte de executare directă a faptei care se înscriu în acţiunea tipică descrisă în norma de incriminare şi care descriu latura obiectivă din conţinutul infracţiunii (spre exemplu, în cazul infracţiunii de omor, sunt acte de coautorat acţiunile persoanelor care aplică lovituri puternice, în regiuni vitale ale corpului, cu obiecte tăioase sau contondente). Spre deosebire de situaţia autoratului – când persoana ce lucrează în această calitate realizează printr-o activitate ce-i aparţine exclusiv întreaga latură obiectivă a faptei –, în cazul coautoratului, actele întreprinse de participanţii cu acest rol se completează reciproc, integrându-se în activitatea unică ce conduce la urmarea periculoasă. Cu alte cuvinte, în cazul coautoratului, participanţii realizează unul sau parte dintre actele de executare, deci nu se cere ca un participant în această calitate să acopere prin activitatea sa întreaga latură obiectivă a infracţiunii. Săvârşirea în mod nemijlocit, împreună a faptei, presupune conlucrarea sub aspect obiectiv prin comiterea, de regulă, a actelor în aceleaşi condiţii de timp şi de loc şi numai atunci când sunt coordonate şi pe plan intelectual (este însă posibil şi un coautorat succesiv în cazul unor infracţiuni de durată, spre exemplu în cazul infracţiunii continuate).

2. Actele prin care se contribuie (şi) indirect la săvârşirea faptei, în condiţiile în care au un caracter determinant, necesar şi indispensabil în realizarea acţiunii tipice. Aceste acte nu sunt descrise prin norma de incriminare a faptei, spre exemplu, actele de imobilizare prin care se paralizează orice energie, ca reacţie fizică sau psihică din partea victimei sau prin care se înlătură orice piedică, obstacol, orice rezistenţă ce se împotriveşte producerii rezultatului.

Voinţa comună a coautorilor. Cooperarea pe planul material dintre coautori trebuie să fie dublată de cooperarea şi pe plan psihic, prin voinţa comună care să-i anime în săvârşirea faptei. Sub aspect subiectiv, coautoratul poate fi propriu (când toţi coautorii săvârşesc fapta cu aceeaşi formă de vinovăţie, de regulă, cu intenţie) sau impropriu (când lucrează cu forme de vinovăţie diferite sau, cum frecvent se înregistrează în practică, atunci când unii acţionează cu forma de vinovăţie a intenţiei, iar alţii fără vinovăţie penală – spre exemplu, săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună prin săvârşire nemijlocită cu un minor nerăspunzător penal).

43

Page 47: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

Dacă mai multe persoane săvârşesc nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală (chiar aceeaşi faptă, în aceleaşi condiţii de loc şi timp) însă în afara oricărei cooperări, coordonări sub aspect obiectiv şi subiectiv, nu ne aflăm în prezenţa coautoratului, ci a săvârşirii faptei în calitate de autori (fiecare persoană îşi va angaja răspunderea penală în calitate de autor al infracţiunii comise). Doar săvârşirea nemijlocită şi împreună a faptei, prin coordonarea materială şi intelectuală a actelor ce întregesc activitatea unică, semnifică existenţa coautoratului şi, drept urmare, sancţionarea participanţilor în calitate de coautori.

Coautoratul în cazul anumitor infracţiuniÎn cazul infracţiunilor proprii coautoratul este posibil numai în condiţiile în

care toţi participanţii au calitatea cerută de lege şi contribuie nemijlocit la săvârşirea faptei.

În cazul infracţiunilor praeterintenţionate coautoratul subzistă în măsura în care, în raport cu fiecare participant este relevată intenţia în ce priveşte realizarea faptei iniţiale, cât şi culpa în privinţa urmării mai grave.

Coautoratul în cazul infracţiunilor din culpă reprezintă o problemă controversată în teoria şi practica penală.

Într-o opinie, este exclus coautoratul în cazul acestor infracţiuni, considerându-se că, deşi la producerea rezultatului culpos s-a ajuns prin acţiunile mai multor persoane, nu există voinţa lor de a coopera la producerea acestui rezultat, prin lipsa unei coordonări intelectuale în vederea apariţiei sale. Potrivit opiniei contrare – la care subscriem – se susţine posibilitatea coautoratului la infracţiunile din culpă, considerându-se că nu se poate nega existenţa unei voinţe comune a participanţilor la săvârşirea faptei, contribuţia fiecăruia concurând nemijlocit la producerea rezultatului şi înscriindu-se în antecedenţa cauzală a acestuia.

Există şi anumite categorii de infracţiuni în cazul cărora coautoratul este exclus, nefiind susceptibile de comitere în participaţie sub această formă, dintre care menţionăm: infracţiunile cu autor exclusiv unic, cum sunt infracţiunile de obicei, infracţiunea de mărturie mincinoasă (art. 260), infracţiunea de purtare fără drept de decoraţii sau semne distinctive (art. 241), infracţiunile omisive care sunt, în general, tot infracţiuni cu subiect exclusiv unic, obligaţia legală de a acţiona într-un anumit sens fiind una personală ş.a.

4.2.2. InstigareaCa formă a participaţiei penale, instigarea constă în activitatea de determinare

cu intenţie la săvârşirea, de către o altă persoană, a unei fapte prevăzută de legea penală.

Pentru a ne afla în prezenţa instigării, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: Să aibă loc o activitate de determinare a unei persoane la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Prin determinare, o persoană (instigator) transmite hotărârea de săvârşire a unei fapte prevăzute de legea penală unei alte persoane (instigat).

44

Page 48: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

Activitatea de determinare trebuie să îndeplinească anumite cerinţe, respectiv: de a fi reală, efectivă, deci de a conduce la însuşirea hotărârii de comitere a faptei de către o altă persoană. Sub acest aspect, menţionăm că instigatorul mai este denumit autor moral, iar persoana instigată este autorul material al faptei. Totodată, determinarea trebuie să intervină înainte ca persoana în raport de care s-a desfăşurat această activitate să fi luat hotărârea de a săvârşi fapta. Instigarea reprezintă o participaţie anterioară la săvârşirea faptei prevăzută de legea penală, fiind deci exclusă în cazul unei autodeterminări anterioare (în raport de care, o „determinare” realizată de o altă persoană faţă de autorul care a luat singur hotărârea infracţională nu semnifică un act de instigare, ci o complicitate morală dacă întăreşte hotărârea deja luată). O altă cerinţă priveşte ca determinarea (instigarea) să fie urmată de executare, prin comiterea de către cel instigat a unei fapte relevantă penal – ca faptă consumată sau ca tentativă pedepsibilă (conform art. 144 C.pen.).

Nu se va realiza instigarea, ca formă de participaţie, în situaţia în care cel instigat nu a dat curs instigării, fie netrecând la executare, fie efectuând un act de pregătire sau o faptă rămasă la stadiul de tentativă, în ambele cazuri – însă – nerelevantă penal. În oricare dintre aceste situaţii ne aflăm în prezenţa unei instigări fără rezultat, sau neurmată de executare, care nu mai constituie un act de participaţie, ci o activitate cu semnificaţie penală proprie, potrivit art. 29 alin. 1 ipoteza I.

Când instigatul a început, însă, săvârşirea faptei, punând în executare hotărârea infracţională prin săvârşirea unei tentative incriminate de lege, dar urmată de desistarea sa ori de împiedicarea de către acesta a producerii rezultatului, e realizată condiţia săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, instigarea fiind un act de participaţie. Actele de instigare urmate de desistarea autorului sau de împiedicarea producerii rezultatului sunt reglementate potrivit aceluiaşi art. 29 alin. 1 ipoteza a II-a.

Deşi consacrate prin acelaşi text de lege, instigarea nu apare ca act de participaţie, întrucât nu s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală în prima ipoteză, ci ca o infracţiune de sine-stătătoare şi dimpotrivă, instigarea apare ca act de participaţie prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către cel instigat, care ulterior s-a desistat sau a împiedicat producerea rezultatului, potrivit celei de-a doua ipoteze.

Activitatea de determinare (reală, anterioară şi urmată de executarea faptei) se poate realiza, după caz, în diferite moduri, prin recurgere la anumite mijloace, de către una sau mai multe persoane, asupra unei alte persoane sau mai multor persoane. Sunt reţinute următoarele feluri ale instigării: instigare simplă sau calificată; imediată sau mediată; directă sau indirectă; instigare cu un singur instigator sau coinstigare ori concurs de instigări; instigarea individuală sau colectivă (a se consulta doctrina care explică şi exemplifică felurile instigării).

Activitatea de determinare să se realizeze cu intenţie. Din însăşi definiţia acordată prin lege participantului cu rol de instigator (conform art. 25 C.pen.) rezultă intenţia ce caracterizează poziţia psihică de pe care acesta acţionează în săvârşirea faptei. Activitatea de instigare se comite întotdeauna cu intenţie, neexistând instigare din culpă. Când cel instigat trece la executarea faptei

45

Page 49: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

lucrând de pe aceeaşi poziţie psihică ca şi instigatorul, instigarea este proprie (instigare la o infracţiune intenţionată). Când cel instigat săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală cu forma de vinovăţie a culpei sau fără vinovăţie penală, instigarea este improprie (conform art. 31 C.pen.). În cazul în care, dând curs instigării, autorul comite o infracţiune praeterintenţionată (infracţiune al cărei rezultat mai grav se datorează culpei), răspunderea penală a instigatorului urmează a se rezolva în lumina dispoziţiilor art. 28 alin. 2 C.pen. (circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut).

4.2.3. ComplicitateaCa formă a participaţiei penale, complicitatea presupune activitatea prin care

se înlesneşte sau ajută, în orice mod, cu intenţie la săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală sau prin care se promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, tăinuirea de bunuri sau favorizarea celui ce a comis fapta, chiar în condiţiile neîndeplinirii acestei promisiuni.

Contribuţia adusă de o persoană dobândeşte semnificaţia unui act de participaţie sub forma complicităţii, numai în măsura în care se raportează la săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală (ca faptă consumată sau tentativă pedepsibilă) şi serveşte efectiv la săvârşirea acesteia. Complicitatea – prin contribuţia indirectă adusă de cel ce joacă rol de complice în săvârşirea faptei – reprezintă o formă secundară a participaţiei, atât în raport de executarea faptei prin săvârşirea ei nemijlocită, cât şi în raport de activitatea de instigare.

Complicitatea – formă de participaţie – implică întrunirea următoarelor condiţii:

Desfăşurarea uneia dintre următoarele activităţi aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 26 C.pen., respectiv înlesnire sau ajutor în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală. În doctrina penală se apreciază că înlesnirea implică o contribuţie adusă de complice, anterior executării faptei de autor (coautori), cât timp ajutorul evidenţiază contribuţia adusă în timpul executării faptei. Deci, prin înlesnire se realizează o complicitate anterioară, iar prin ajutor, o complicitate concomitentă. Contribuţia adusă – fie prin înlesnire, fie prin ajutor acordat – poate fi, după caz, de natură materială sau morală. Astfel, actele de pregătire în vederea săvârşirii infracţiunii când se comit de complice pot consta în procurarea de instrumente sau procurarea de informaţii privitoare la locul, timpul comiterii faptei (înlesnire); înmânarea – în timpul comiterii faptei – de diferite instrumente ce servesc în acest scop sau asistenţa în timpul săvârşirii faptei de către autorul ce se sprijină pe acest act reprezintă un ajutor acordat.Complicitatea se poate realiza şi prin promisiunea făcută, înainte sau în

timpul săvârşirii faptei, de tăinuire a bunurilor provenite din aceasta sau de favorizare a făptuitorului, chiar dacă după săvârşirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită. Complicitatea prin promisiune este o complicitate exclusiv morală prin care se contribuie la întărirea hotărârii infracţionale a executantului. La rândul ei,

46

Page 50: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

complicitatea prin promisiune poate fi anterioară sau concomitentă executării faptei, neinteresând dacă promisiunea făcută a fost sau nu îndeplinită. În lipsa unei promisiuni făcute anterior sau în timpul săvârşirii faptei, ajutorul acordat ulterior comiterii acesteia – constând în tăinuire de bunuri sau favorizare - va angaja răspunderea penală pentru infracţiunea de tăinuire (art. 221) sau favorizare a infractorului (art. 264) şi nu de participant cu rol de complice la fapta comisă.

Doctrina reţine şi alte forme de complicitate, dintre care amintim: complicitate nemijlocită sau mijlocită; comisivă sau omisivă ş.a..

Contribuţia adusă să fie realizată cu intenţie. Ca şi instigatorul, complicele lucrează întotdeauna cu intenţie, această formă de vinovăţie ce ilustrează poziţia psihică a participantului cu rol de complice fiind prevăzută expres potrivit art. 26 C.pen.. Nu există complicitate din culpă.Când complicele şi autorul (coautorii) lucrează de pe aceeaşi poziţie psihică

săvârşind infracţiunea cu intenţie, complicitatea este proprie. Când înlesnirea sau ajutarea, în orice mod, cu intenţie se raportează la săvârşirea din culpă a faptei prevăzută de legea penală de către autor sau când acesta din urmă comite fapta fără vinovăţie, complicitatea este improprie (conform art. 31 C.pen.). În cazul în care autorul săvârşeşte o infracţiune praeterintenţionată, răspunderea penală a complicelui urmează a se rezolva în lumina dispoziţiilor art. 28 alin.2 C.pen. (circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut).

Complicitatea – dată fiind varietatea formelor sub care se poate manifesta – trebuie delimitată de celelalte forme de participaţie (instigare şi coautorat). După cum s-a arătat, instigarea este anterioară luării hotărârii infracţionale de autor, în timp ce complicitatea morală sprijină hotărârea infracţională existentă (prin autodeterminare sau determinarea venită din partea instigatorului). Deci, complicitatea morală nu este anterioară luării hotărârii, ci săvârşirii faptei prevăzută de legea penală de către autor.

Complicitatea materială concomitentă trebuie, la rândul ei, delimitată de coautorat (trebuie avută în vedere situaţia comiterii acelor acte care, fără a face parte din acţiunea tipică, incriminată de lege, se încadrează în sfera coautoratului, nu în orice condiţii, ci numai dacă în împrejurările date probează caracterul indispensabil în înfăptuirea acţiunii tipice, în caz contrar urmând a fi apreciate ca acte de complicitate).

4.3. Sancţionarea participaţiei penaleRegimul de sancţionare a participaţiei este diferit, după cum participanţii

lucrează în participaţie proprie sau improprie.Sancţionarea participaţiei proprii se realizează în lumina dispoziţiilor art. 27

C.pen., fiind consacrat sistemul parificării legale ce se combină cu cel al diversificării judiciare a pedepsei. Având în vedere că participanţii săvârşesc aceeaşi faptă prevăzută de legea penală (infracţiune) lucrând toţi de pe aceeaşi poziţie psihică – intenţie –, urmează să fie sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută conform normelor de incriminare a faptei (parificarea legală de pedeapsă). Drept urmare, instigatorul şi complicele la o faptă prevăzută de legea penală, săvârşită cu intenţie, se sancţionează

47

Page 51: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor, în formularea legiuitorului înscrisă în art. 27 teza I. Menţionăm că sunt posibile diferenţieri în funcţie de încadrarea juridică a faptei comisă ca infracţiune intenţionată, unii dintre participanţi putând răspunde pentru forma de bază a infracţiunii, iar alţii pentru forma calificată, după cum are loc sau nu transmiterea circumstanţelor ce caracterizează infracţiunea comisă în participaţie.

La stabilirea pedepsei concrete, instanţa este obligată să ţină seama de contribuţia fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii, precum şi de criteriile generale de individualizare a pedepsei (art. 72 C.pen.). Sub acest din urmă aspect, la stabilirea şi aplicarea pedepselor pentru persoana fizică se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Aceste criterii funcţionează şi atunci când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedepse alternative, atât pentru alegerea uneia dintre aceste pedepse, cât şi pentru proporţionalizarea ei. În urma operaţiunii de individualizare judiciară, instanţa poate aplica aceeaşi specie de pedeapsă pentru toţi participanţii (în cuantumuri diferite, fără a fi exclus un cuantum mai ridicat de pedeapsă în cazul instigatorului sau complicelui decât autorului), fie pedepse diferite dintre cele alternative prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă.

Sancţionarea participaţiei improprii se realizează în lumina dispoziţiilor art. 31 C.pen., corespunzător celor două modalităţi normative sub care este reglementată.

În modalitatea instigare/complicitate intenţionată – autorat/coautorat din culpă, se consacră sistemul diversificării legale a pedepsei, instigatorul sau complicele urmând să fie sancţionat cu pedeapsa pe care legea o prevede pentru fapta comisă cu intenţie, iar autorul pentru fapta comisă din culpă (în condiţiile incriminării atât a faptei intenţionate cât şi a celei din culpă). Spre exemplu, în cazul săvârşirii în participaţie improprie a unei distrugeri, participanţii care au lucrat cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa pe care legea o prevede pentru fapta comisă cu intenţie potrivit art. 217 alin. 4 (distrugerea intenţionată pentru care pedeapsa este închisoare de la 3 la 15 ani), spre deosebire de persoana care a comis fapta din culpă – art. 219 alin.1 C.pen. – (distrugerea din culpă pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la 1 lună la 2 ani sau amendă).

De asemenea, la stabilirea şi aplicarea pedepsei concrete se va ţine seama de contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii (instigator, complice), precum şi de criteriile generale de individualizare a pedepsei (art. 72 C.pen.).

În modalitatea instigare/complicitate intenţionată – autorat fără vinovăţie penală, fapta prevăzută de legea penală comisă în participaţie constituie infracţiune şi atrage răspunderea penală doar a participanţilor care au lucrat cu intenţie, astfel încât instigatorul sau complicele urmează să fie sancţionat cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune. Autorul nu răspunde penal deoarece a săvârşit fapta prevăzută de legea penală fără vinovăţie (în condiţiile vreuneia dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, cu excepţia cazului fortuit). Fapta comisă nefiind infracţiune, autorul nu va fi pedepsit, putând fi sancţionat, eventual, prin dispunerea

48

Page 52: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

unei măsuri de siguranţă (spre exemplu, persoana determinată să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală este un iresponsabil faţă de care se dispune măsura internării medicale).

Un caz special în materia sancţionării participanţilor este cel al instigatorului care a acţionat în condiţiile prevăzute de art. 29 alin. 1 ipoteza a II-a, respectiv atunci când actele de instigare au fost urmate de desistarea autorului ori de împiedicarea, de către acesta, a producerii rezultatului. Într-o atare situaţie, autorul nu se pedepseşte deoarece beneficiază de cauza de impunitate a desistării sau împiedicării producerii rezultatului, care nu profită şi instigatorului care va răspunde penal, instigarea sancţionându-se, în acest caz, cu o pedeapsă între minimul special al pedepsei pentru infracţiunea la care s-a instigat şi minimul general, iar în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă se va aplica pedeapsa închisorii de la 2 la 10 ani. Precizăm că legiuitorul asimilează acelaşi tratament penal şi în cazul actelor de determinare neurmate de executarea faptei, atunci când fapta este o infracţiune de sine-stătătoare, iar cel care a realizat activitatea de determinare cu intenţie, neurmată de executare, este el însuşi autor al unei fapte distincte de cea la care a instigat.

Participantul – atât în cazul participaţiei proprii cât şi al celei improprii – nu se pedepseşte dacă împiedică în cursul executării, dar înainte de descoperirea faptei, consumarea acesteia, după cum se prevede în art. 30 alin. 1 C.pen. care înscrie o cauză generală de nepedepsire operantă în materia participaţiei denumită împiedicarea săvârşirii faptei.

Împiedicarea săvârşirii faptei implică punerea în executare a acesteia (în condiţiile autoratului sau coautoratului), însă în cursul executării este împiedicată – înainte de descoperire – consumarea faptei, care rămâne astfel la stadiul tentativei, fiind apărat de pedeapsă participantul care acţionează în acest sens. Cauza de nepedepsire are un caracter personal, ceilalţi participanţi urmând să răspundă penal pentru tentativa la infracţiunea comisă (spre exemplu, dacă unul dintre coautori împiedică săvârşirea faptei, acesta nu va fi pedepsit, însă ceilalţi participanţi cu rol de coautori, instigatori sau complici urmând să fie pedepsiţi pentru tentativa comisă).

Dacă actele săvârşite până în momentul împiedicării constituie o altă faptă prevăzută de legea penală, participantului i se aplică pedeapsa pentru această faptă. În acest sens, se dispune prin alin. 2 al art. 30 C.pen., acte apreciate în doctrină sub denumirea de acte de executare calificate. [Vezi comentariile în cazul desistării şi împiedicării producerii rezultatului, valabile şi în acest caz].

Actele de instigare urmate de desistarea autorului ori de împiedicarea de către acesta a producerii rezultatului nu se sancţionează dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la care s-a instigat este de 2 ani sau mai mică, afară de cazul când actele îndeplinite de autor până în momentul desistării constituie o altă faptă prevăzută de legea penală (art. 29 alin. 2 C.pen.).

49

Page 53: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

4.4. Perspective legislative Spre deosebire de actuala legislaţie, noul Cod penal defineşte coautorii (art. 38 alin. 2)

ca fiind persoanele care săvârşesc nemijlocit, împreună, o faptă prevăzută de legea penală.

Totodată nu-şi mai găseşte reglementare instituţia instigării neurmate de executare.

5. Pluralitatea de infracţiuni

Pluralitatea de infracţiuni desemnează situaţia în care o persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele, după cum şi situaţia în care o persoană ce a mai fost anterior condamnată definitiv pentru o infracţiune – condamnare pe care a executat-o sau nu – reiterează comportamentul său infracţional, prin comiterea unei noi infracţiuni.

Pluralitatea de infracţiuni este reglementată în Titlul II, cap. IV, conform art. 32-40² C.pen.. Pluralitatea de infracţiuni constituie, după caz, concurs de infracţiuni sau recidivă – ca forme de bază, fundamentale conform art. 32 C.pen. - în aprecierea doctrinei majoritare, cadrul legal al pluralităţii de infracţiuni configurând şi o altă formă, respectiv cea a instituţiei disciplinată potrivit art. 40 C.pen. (pedeapsa în unele cazuri când nu există recidivă) sub denumirea de pluralitate intermediară.

Concursul de infracţiuni există atunci când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele.

Recidiva există atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare sau după cel puţin trei hotărâri definitive de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate în cuantumul cerut de lege (o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 6 luni sau detenţiunea pe viaţă, ori cel puţin trei pedepse cu închisoarea de până la 6 luni) – condamnări executate sau nu – cel condamnat săvârşeşte cu intenţie o nouă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an – recidiva în cazul persoanei fizice – după cum există recidivă în cazul persoanei juridice atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, iar pedeapsa amenzii pentru infracţiunea anterioară a fost sau nu executată.

Pluralitatea intermediară există atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare – neexecutată sau executată parţial – persoana condamnată săvârşeşte o nouă infracţiune şi, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă, pedeapsa se aplică potrivit regulilor concursului de infracţiuni.

Între formele pluralităţii de infracţiuni există atât asemănări (sub aspectul unităţii de subiect activ – aceeaşi persoană care săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni), cât şi deosebiri, prin existenţa sau nu a unei hotărâri definitive de condamnare (inexistenţa sa în caz de concurs de infracţiuni şi existenţa unei atare condamnări care separă infracţiunile comise, în situaţia recidivei şi a pluralităţii intermediare).

50

Page 54: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

5.1. Concursul de infracţiuni

5.1.1. Definiţie şi condiţii generale de existenţăÎn lumina reglementărilor legale, putem defini concursul de infracţiuni ca

fiind forma de bază a pluralităţii de infracţiuni care constă în săvârşirea de două sau mai multe infracţiuni de către aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele.

Din această definiţie a concursului de infracţiuni reţinem următoarele condiţii generale de existenţă care se cer întrunite cumulativ:

Săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni. Condiţia este realizată atunci când are loc comiterea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată (infracţiunea tipică) sau ca tentativă ori acte de pregătire incriminate prin asimilare cu tentativa (infracţiunea atipică). Infracţiunile care intră în alcătuirea concursului de infracţiuni, ca număr, trebuie să fie cel puţin două; pot să reprezinte o unitate infracţională naturală (sub forma infracţiunii simple, continue sau deviată), ori unitate legală (sub forma infracţiunii continuate, complexe, de obicei sau progresivă); pot fi infracţiuni intenţionate, din culpă sau praeterintenţionate; pot fi de aceeaşi natură (concursul având caracter omogen) sau de natură diferită (concurs eterogen); se pot comite la diferite intervale de timp (concurs succesiv) sau în acelaşi timp (concurs simultan). [Observăm varietatea, diversitatea infracţiunilor reunite în structura unui concurs de infracţiuni].

Unitatea de subiect activ. Cele două sau mai multe infracţiuni se săvârşesc de către aceeaşi persoană, legătura cerută prin lege între infracţiunile concurente fiind una in personam. Subiectul activ al unui concurs de infracţiuni poate fi atât persoana fizică care îndeplineşte condiţiile legale pentru a răspunde penal, condiţiile generale sau speciale, infractor major sau minor răspunzător penal, cât şi persoana juridică (în condiţiile prevăzute de art. 19¹ C.pen.) Condiţia este îndeplinită atunci când infractorul are calitatea de autor sau de participant (coautor, instigator sau complice) la infracţiunile reunite în structura concursului.

Comiterea infracţiunilor înainte de condamnarea definitivă pentru vreuna dintre ele. Condiţia se referă la inexistenţa unei hotărâri definitive de condamnare care să separe între ele infracţiunile comise, deci să nu existe o condamnare definitivă pentru vreuna dintre aceste infracţiuni. Ceea ce interesează este ca data comiterii infracţiunilor să fie anterioară pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare, indiferent de momentul descoperirii, urmăririi, chiar ulterior intervenirii unei astfel de condamnări.Inexistenţa unei hotărâri definitive de condamnare în caz de concurs de infracţiuni, deosebeşte această formă a pluralităţii de infracţiuni atât de recidivă cât şi de pluralitatea intermediară, când o nouă infracţiune se comite de către persoana care a suferit anterior o condamnare definitivă.

51

Page 55: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

Infracţiunile comise (cel puţin două dintre ele) să poată fi supuse judecăţii şi să fie susceptibile să atragă condamnarea. Condiţia se realizează atunci când persoana care a comis pluralitatea de infracţiuni a fost trimisă în judecată (pentru toate infracţiunile sau cel puţin două dintre ele), instanţa constatând vinovăţia pentru ansamblul faptic reţinut în sarcina sa şi aplicând pedeapsa corespunzătoare regimului de sancţionare instituit prin lege în caz de concurs de infracţiuni. Infracţiunile sunt susceptibile să atragă răspunderea penală pentru concursul de infracţiuni comis şi, totodată, sancţionarea specifică în acest caz, atunci când nu intervin unele cauze legale, cum sunt cauzele care înlătură răspunderea penală (amnistia, lipsa/retragerea plângerii prealabile, împăcarea părţilor, prescripţia răspunderii penale) sau cauze de nepedepsire generale sau speciale (spre exemplu, desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului, împiedicarea săvârşirii faptei – cauze generale).În concluzie: atunci când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de

aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele, cu ocazia judecăţii stabilindu-se vinovăţia persoanei pentru infracţiunile comise sunt îndeplinite condiţiile de existenţă şi sancţionare ale concursului de infracţiuni.

5.1.2. Formele concursului de infracţiuniCodul penal reglementează expres formele concursului de infracţiuni:

concurs real (art. 33 lit. a) şi concurs formal (art. 33 lit. b). Între aceste două forme există diferenţe atât cu privire la modul în care iau naştere infracţiunile concurente, cât şi în ceea ce priveşte tratamentul penal aplicabil.

Concursul real (material) de infracţiuniPrevăzut de art. 33 lit. a) C.pen., există concurs real de infracţiuni când două

sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, prin două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Există concurs chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni.

Ceea ce particularizează această formă a concursului o reprezintă săvârşirea infracţiunilor prin mai multe acţiuni sau inacţiuni, pluralitatea de infracţiuni – două sau mai multe – săvârşindu-se prin două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni.Numărul acţiunilor sau inacţiunilor din care rezultă pluralitatea infracţională poate conduce la acelaşi număr de infracţiuni ce intră în alcătuirea concursului real (când se reunesc în structura sa, infracţiuni ce semnifică unitate naturală) sau la un număr inferior de infracţiuni (când sunt reunite infracţiunile ce semnifică unitate legală sau unitate legală şi naturală, spre exemplu, în cazul unui număr de trei acţiuni din care rezultă două infracţiuni, atunci când se comite o infracţiune simplă de omor şi infracţiunea complexă de tâlhărie – furt prin lovire).

Infracţiunile reunite în structura unui concurs real pot prezenta între ele şi o legătură obiectivă, in rem. Astfel, în funcţie de tipul de legătură care există între infracţiunile concurente, concursul real se poate prezenta ca un concurs simplu sau caracterizat. În cazul concursului real simplu există doar legătura dată de săvârşirea

52

Page 56: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

infracţiunilor de către aceeaşi persoană (condiţie generală), spre deosebire de concursul real caracterizat în cazul căruia, în afara legăturii in personam, există şi o legătură in rem între infracţiunile comise de aceeaşi persoană, legătură care poate fi de loc, de timp sau de la mijloc la scop ori de la antecedenţă la consecinţă. Concursul caracterizat mai este denumit şi concurs cu conexitate, după tipul legăturii dintre infracţiuni putând fi o conexitate topografică, cronologică, etiologică (mijloc-scop) sau consecvenţională (antecedenţă-consecinţă), acestea două din urmă fiind reglementate expres potrivit art. 33 lit. a) teza a II-a C.pen.

Concursul real de infracţiuni trebuie delimitat de unele forme ale unităţii infracţionale legale, menţionând deosebirea ce se impune a fi făcută, pe de o parte, între concursul omogen succesiv şi infracţiunea continuată, pe de altă parte, între concursul caracterizat (conexitate etiologică sau consecvenţională) şi infracţiunea complexă.

Concursul formal (ideal) de infracţiuniPrevăzut de articolul 33 lit. b) C.pen. există concurs formal de infracţiuni

când o acţiune sau o inacţiune săvârşită de aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele mai multor infracţiuni.

Ceea ce particularizează această formă a concursului de infracţiuni şi o distinge de un concurs real de infracţiuni constă în unicitatea acţiunii sau inacţiunii, persoana săvârşind o activitate unică ce întruneşte, însă, elementele mai multor infracţiuni, din cauza împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs. Este cazul persoanei care, prin actul său de conducere imprudentă a unui autovehicul produce un accident care cauzează moartea unei alte persoane şi rănirea alteia (infracţiunile concurente de ucidere din culpă şi vătămare corporală din culpă) sau rănirea gravă a două persoane (două infracţiuni concurente de vătămare corporală gravă din culpă) ori în cazul întreţinerii unui raport sexual între rude în linie directă, dacă fapta a fost săvârşită prin constrângere (infracţiunile concurente de incest şi viol). Din aceste câteva exemple ce ilustrează un concurs formal de infracţiuni (mai rar întâlnit decât concursul real), rezultă că infracţiunile ce intră în alcătuirea sa pot fi de aceeaşi natură sau de natură diferită, intenţionate sau din culpă, iar datorită modului în care iau naştere acestea descriu, de regulă, un concurs simultan.

La rândul său, concursul formal de infracţiuni trebuie delimitat de unitatea infracţională, pe de o parte, de cea naturală reprezentată de infracţiunea deviată (aberratio ictus), pe de altă parte, de unitatea legală sub forma infracţiunii progresive.

5.1.3. Sancţionarea concursului de infracţiuniSancţionarea concursului de infracţiuni, prin aplicarea unei pedepse

corespunzătoare în raport de persoana care denotă o anumită periculozitate socială prin perseverenţa sa infracţională, a condus la formularea în doctrină – şi consacrarea pe planul legislaţiilor penale – a mai multor sisteme de sancţionare, dintre care menţionăm:

53

Page 57: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

sistemul cumulului aritmetic, sistem care presupune sancţionarea la care se ajunge prin totalizarea pedepselor stabilite pentru fiecare infracţiune concurentă, urmând să fie executată pedeapsa care se obţine în urma adunării acestora;

sistemul absorbţiei, sistem care presupune sancţionarea la care se ajunge fiind reţinută, aplicată, doar pedeapsa pentru infracţiunea concurentă cea mai gravă, ca pedeapsă absorbantă;

sistemul cumulului juridic, sistem care presupune sancţionarea la care se ajunge în urma aplicării pedepsei celei mai grave dintre pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente, pedeapsă la care se poate adăuga un spor în condiţiile legii.Codul penal actual consacră acelaşi sistem de sancţionare pentru ambele

forme ale concursului de infracţiuni (real şi ideal), atât în cazul persoanei fizice (art. 34-35) cât şi în cazul persoanei juridice (art. 40¹). Aplicarea pedepsei principale în caz de concurs de infracţiuni relevă ca operant sistemul cumulului juridic (cu spor facultativ), iar în cazul pedepselor complementare şi al măsurilor de siguranţă, sistemul cumulului aritmetic şi cel al absorbţiei.

5.1.3.1. Sancţionarea concursului de infracţiuni în cazul persoanei fiziceEste reglementată potrivit art. 34 (pedeapsa principală în caz de concurs de

infracţiuni săvârşite de persoana fizică) şi art. 35 (pedeapsa complementară şi măsurile de siguranţă în caz de concurs de infracţiuni).

Individualizarea pedepsei în vederea determinării acesteia în cuantumul pe care îl va avea de executat persoana condamnată parcurge două etape.

Etapa 1 > Instanţa stabileşte câte o pedeapsă concretă pentru fiecare infracţiune în parte ţinând cont de criteriile generale de individualizare a pedepsei (art. 72 alin. 1,2);

Etapa a II-a > După stabilirea pedepselor concrete pentru fiecare infracţiune concurentă, dintre acestea, instanţa aplică pedeapsa după cum urmează (art. 34 alin. 1 C.pen.): a) când s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă şi una sau mai multe

pedepse cu închisoarea sau cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă;

b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător se poate adăuga un spor de până la 5 ani;

c) când s-au stabilit numai amenzi, se aplică pedeapsa cea mai mare, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător se poate adăuga un spor de până la jumătate din acel maxim;

d) când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoarea şi o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se poate adăuga amenda în totul sau în parte;

54

Page 58: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii (potrivit dispoziţiei de la lit. b), la care se poate adăuga amenda (potrivit dispoziţiei de la lit. c).

În urma aplicării pedepsei rezultante potrivit dispoziţiilor sancţionatorii ale concursului de infracţiuni (etapa a II-a), nu se poate stabili, în nici un caz, o pedeapsă care să depăşească suma pedepselor aplicate de instanţă pentru fiecare dintre infracţiunile concurente (în etapa I); cu alte cuvinte, sistemul cumulului juridic nu poate conduce la aplicarea unei pedepse mai drastice decât cea la care s-ar ajunge conform sistemului cumulului aritmetic (art. 34 alin. 2).

Aplicarea pedepselor complementare şi luarea măsurilor de siguranţă în cazul concursului de infracţiuni.

Pedepsele complementare aplicabile persoanei fizice sunt interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani şi degradarea militară, conţinutul şi regimul de aplicare a acestora fiind reglementate conform art. 64 – 67 C.pen.

Aplicarea pedepselor complementare în cazul concursului de infracţiuni se realizează corespunzător situaţiilor descrise în art. 35 alin. 1 – 3, care prevede: Dacă pentru una dintre infracţiunile concurente s-a stabilit şi o pedeapsă

complementară, aceasta se aplică pe lângă pedeapsa închisorii; Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită, se aplică

alături de pedeapsa închisorii (cumul aritmetic); spre exemplu, pentru o infracţiune s-a stabilit pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, iar pentru alta pedeapsa complementară a degradării militare;

Dacă s-au stabilit pedepse complementare de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit, acestea se aplică alături de pedeapsa închisorii (cumul aritmetic); spre exemplu, pentru o infracţiune s-a stabilit interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie, iar pentru altă infracţiune s-a stabilit pedeapsa interzicerii dreptului de a fi tutore;

Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, se aplică cea mai grea dintre acestea (sistemul absorbţiei); spre exemplu, instanţa stabileşte pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor electorale pentru toate infracţiunile concurente, în cuantum de 2 şi respectiv 4 ani, situaţie în care se aplică interzicerea acestor drepturi pe o durată de 4 ani;

Măsurile de siguranţă, ca sancţiuni de drept penal au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală, iar potrivit art. 112 C.pen. acestea sunt următoarele: obligarea la tratament medical; internarea medicală; interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie; interzicerea de a se afla în anumite localităţi; expulzarea străinilor; confiscarea specială; interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată. Regimul măsurilor de siguranţă este reglementat potrivit art. 113 şi următoarele C.pen.

În caz de concurs de infracţiuni, luarea măsurilor de siguranţă se realizează corespunzător situaţiilor descrise în art. 35 alin. 4-5 C.pen., care prevede:

55

Page 59: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

măsurile de siguranţă de natură diferită luate în cazul infracţiunilor concurente, se cumulează (cumul aritmetic);

măsurile de siguranţă de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit, luate în cazul infracţiunilor concurente, se cumulează (cumul aritmetic);

dacă s-au luat mai multe măsuri de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, dar pe durate diferite, se aplică o singură dată măsura de siguranţă cu durata cea mai lungă (sistemul absorbţiei);

în cazul măsurilor de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut luate conform art. 118 alin. 1 lit. a)-e) (confiscarea specială), acestea se cumulează (sistemul cumulului aritmetic);

Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente săvârşite de persoana fizică

Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente este prevăzută în art. 36 C.pen. care distinge două situaţii, respectiv: atunci când după o condamnare definitivă pronunţată pentru o infracţiune concurentă infractorul este judecat pentru o altă sau alte fapte concurente cu aceea pentru care s-a pronunţat o hotărâre definitivă; o a doua situaţie constă în aceea că toate infracţiunile au fost judecate separat şi pentru fiecare s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare. În ambele situaţii operează sistemele de sancţionare consacrate de legiuitorul nostru penal, aplicându-se dispoziţiile art. 34, 35 C.pen., anterior prezentate.

5.1.3.2. Sancţionarea concursului de infracţiuni în cazul persoanei juridice

E reglementată potrivit dispoziţiilor art. 40¹ C.pen. care consacră aplicarea pedepsei principale potrivit sistemului cumulului juridic, contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente săvârşite de persoana juridică, iar în ceea ce priveşte aplicarea pedepselor complementare şi aplicarea măsurilor de siguranţă se face trimitere la dispoziţiile art. 35, care se aplică în mod corespunzător.

„În cazul concursului de infracţiuni săvârşite de persoana juridică se stabileşte pedeapsa amenzii pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică amenda cea mai mare, care poate fi sporită până la maximul special prevăzut în art. 71¹ alin. 2 sau 3, iar dacă acest maxim nu este îndestulător se poate adăuga un spor de până la o treime din acel maxim” (art. 40¹ alin. 2 C.pen.).

Sistemul cumulului juridic funcţionează indiferent dacă infracţiunile sunt judecate concomitent de aceeaşi instanţă sau de instanţe diferite, la date diferite, legea consacrând expres contopirea pedepselor şi în aceste cazuri potrivit art. 40¹ alin. 2 C.pen.

Aplicarea pedepselor complementare şi luarea măsurilor de siguranţă au aceeaşi reglementare potrivit dispoziţiilor art. 35 C.pen., menţionând că pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice sunt: dizolvarea persoanei juridice; suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea; închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice; interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice; afişarea sau difuzarea

56

Page 60: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

hotărârii de condamnare; dintre măsurile de siguranţă, persoanei juridice îi este aplicabilă măsura confiscării speciale.

5.1.4. Perspective legislative Noul Cod penal reglementează cele două forme ale concursului de infracţiuni sub

denumirea de concurs real – conform art. 47 alin. 1 – (însă fără a menţiona expres concursul caracterizat) şi concurs formal de infracţiuni – conform art. 47 alin. 2. Spre deosebire de actuala reglementare, intervine schimbarea de optică a legiuitorului noului Cod penal din punct de vedere al sancţionării formelor concursului de infracţiuni. Astfel, în sancţionarea concursului real de infracţiuni sunt consacrate toate cele trei sisteme (cumul aritmetic, cumul juridic, absorbţie), potrivit art. 48, iar pentru concursul ideal de infracţiuni prevăzându-se că fapta se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă (art. 47 alin. 3).

5.2. Recidiva

5.2.1. Recidiva în cazul persoanei fizice

5.2.1.1. Definiţie şi condiţii generale de existenţăRecidiva în cazul persoanei fizice este reglementată în lumina dispoziţiilor

art. 37 – formele (modalităţile) recidivei – şi art. 39 - pedeapsa în caz de recidivă pentru persoana fizică – şi constituie o formă de bază a pluralităţii de infracţiuni. Se deosebeşte de concursul de infracţiuni prin existenţa unei condamnări definitive anterioare a persoanei care săvârşeşte din nou o infracţiune, dacă sunt îndeplinite condiţiile legii, ceea ce reflectă o periculozitate socială sporită a infractorului recidivist ce reiterează comportamentul infracţional în ciuda şi dispreţul avertismentului primit prin acea hotărâre.

Recidiva – într-o definiţie generală în lumina art. 37 alin. 1 C.pen. – există atunci când după o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni ori după cel puţin trei condamnări sub 6 luni sau de 6 luni, care au fost executate sau nu, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisorea mai mare de un an. Există recidivă şi în cazurile în care una dintre pedepsele prevăzute în art. 37 alin. 1 este detenţiune pe viaţă.

Infracţiunile care intră în structura recidivei condiţionează existenţa acestei forme a pluralităţii de infracţiuni, alcătuind ceea ce doctrina denumeşte termenii recidivei. Primul termen îl reprezintă condamnarea definitivă (sau cel puţin trei condamnări definitive), iar cel de al doilea termen constă în săvârşirea unei noi infracţiuni, aceşti „piloni” ai recidivei urmând să verifice condiţiile şi cerinţele prevăzute de lege. Legătura dintre cei doi termeni ai recidivei este una de ordin personal, reprezentată de aceeaşi persoană fizică (cel condamnat) care săvârşeşte pluralitatea de infracţiuni, ca stare de recidivă reţinută în sarcina sa.

Pentru existenţa stării de recidivă se cer îndeplinite cumulativ condiţii privitoare la ambii termeni pe care aceasta este construită, după cum urmează:

57

Page 61: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

Cu privire la primul termen, trebuie să existe o hotărâre definitivă de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate de o anumită gravitate, şi anume la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni sau cel puţin trei condamnări definitive până la 6 luni sau de 6 luni, ca pedeapsă concretă aplicată de instanţă pentru o infracţiune intenţionată (se asimilează infracţiunii intenţionate şi cea praeterintenţionată) sau pentru un concurs de infracţiuni, interesând în acest caz pedeapsa concursuală.

Cu privire la cel de-al doilea termen, trebuie să se săvârşească cu intenţie o nouă infracţiune pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea mai mare de un an. De asemenea, se asimilează infracţiunii intenţionate, infracţiunea săvârşită cu praeterintenţie, infracţiuni pentru care pedeapsa abstractă este o pedeapsă privativă de libertate mai mare de un an (interesează maximul special) sau detenţiunea pe viaţă. În alcătuirea celui de-al doilea termen poate să intre o singură infracţiune sau un concurs de infracţiuni, în acest din urmă caz, fiecare dintre infracţiunile concurente trebuie să realizeze cerinţele descrise. Noua infracţiune se poate comite după rămânerea definitivă a hotărârii anterioare de condamnare, condamnare neexecutată sau executată parţial ori executată în întregime sau considerată ca executată.

Cum s-a menţionat deja, legătura dintre cei doi termeni ai recidivei este o legătură in personam, aceeaşi persoană fizică (cel condamnat) care săvârşeşte noua infracţiune după condamnarea sa definitivă pe care a executat-o sau nu. Desprindem de aici şi condiţia unităţii de subiect activ, liant al celor doi termeni ai recidivei.

Starea de recidivă este exclusă în cazul persoanelor fizice – infractori minori.În aprecierea doctrinei, trebuie îndeplinită şi o condiţie negativă, respectiv ca

hotărârea de condamnare să nu se înscrie printre condamnările care nu atrag starea de recidivă. Potrivit art. 38 C.pen. se prevede că, la stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de condamnare privitoare la: infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii; infracţiunile săvârşite din culpă; infracţiunile amnistiate; faptele care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală; de asemenea, nu se ţine seama de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau în cazul cărora s-a împlinit termenul de reabilitare.

5.2.1.2. Formele (modalităţile) recidivei în Codul penal român în cazul persoanei fizice

Din ansamblul reglementărilor în materia recidivei rezultă următoarele modalităţi:

recidiva mare postcondamnatorie (art. 37 alin.1 lit. a) C.pen.) recidiva mare postexecutorie (art. 37 alin.1 lit. b) C.pen.) recidiva mică postcondamnatorie / poetexecutorie (art. 37 alin. 1 lit. c)

C.pen.) recidiva mare internaţională (art. 37 alin. 3 C.pen.)

După momentul săvârşirii unei noi infracţiuni, în raport de o hotărâre definitivă de condamnare, recidiva poate fi postcondamnatorie sau postexecutorie. Recidiva postcondamnatorie există când o nouă infracţiune se comite după o condamnare definitivă neexecutată sau executată parţial, respectiv înainte de

58

Page 62: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar recidiva postexecutorie există când o nouă infracţiune se comite după o condamnare definitivă executată sau considerată ca executată, respectiv după executarea propriu-zisă a pedepsei sau stingerea executării pedepsei prin efectul graţierii sau al prescripţiei executării pedepsei.

În funcţie de gravitatea condamnării pentru prima infracţiune recidiva poate fi mare sau mică. Recidiva mare se caracterizează prin aceea că primul termen este alcătuit dintr-o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii care trebuie să depăşească o anumită limită (pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni). Recidiva mică există în cazul în care primul termen este alcătuit dintr-un număr de condamnări indicat de lege (cel puţin trei condamnări privitoare la pedeapsa închisorii sub limita de la care începe recidiva mare – sub 6 luni sau de 6 luni).

După naţionalitatea instanţei care a pronunţat prima condamnare definitivă, recidiva poate fi naţională sau internaţională. Recidiva este naţională când condamnarea definitivă este pronunţată de o instanţă română şi este internaţională când condamnarea definitivă s-a pronunţat de o instanţă străină. În acest sens, art. 37 alin. 3 C.pen. consacră recidiva mare internaţională şi anume: pentru stabilirea stării de recidivă se poate ţine seama şi de hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate pentru o faptă prevăzută şi de legea română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii.

În concepţia legiuitorului penal român recidiva în cazul persoasnei fizice este relativă, existenţa sa fiind condiţionată de o anumită gravitate a primei condamnări ce se reflectă în specia de pedeapsă şi cuantumul concret aplicat.

De asemenea, se consacră recidiva cu regim sancţionator diferenţiat (prin diferenţe în sancţionarea modalităţilor recidivei ca postcondamnatorie şi postexecutorie) şi cu efect unic (ce implică acelaşi tratament penal aplicabil infractorului recidivist chiar şi în caz de multirecidivă).

Recidiva mare postcondamnatorie – aspecte particulareRecidiva mare postcondamnatorie există atunci când după rămânerea

definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, condamnatul săvârşeşte cu intenţie o nouă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare – conform art. 37 alin. 1 lit. a) C.pen.. Există recidivă şi în cazurile în care una dintre pedepsele prevăzute este detenţiunea pe viaţă.

Pentru existenţa recidivei mari postcondamnatorii se cer întrunite condiţiile de existenţă menţionate (vezi condiţii generale de existenţă a stării de recidivă), venind în completare cu alte precizări.

Primul termen al recidivei postcondamnatorii se realizează şi în cazul unei condamnări cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei (în formă simplă sau sub supraveghere) sau al unei condamnări pentru care s-a dispus liberarea condiţionată, precum şi cea care a beneficiat de graţierea condiţionată, în cazul în care cel condamnat săvârşeşte o nouă infracţiune în cursul termenelor de încercare

59

Page 63: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

specifice acestor instituţii şi dacă sunt întrunite, deopotrivă, condiţiile ce atrag incidenţa acestor instituţii cât şi condiţiile prevăzute de art. 37 alin.1 lit. a) C.pen. (a se vedea condiţiile de aplicare a suspendării conform art. 81 şi 86¹ C.pen., condiţiile şi efectele liberării condiţionate potrivit art. 59 şi urm. C.pen.).

Al doilea termen al recidivei mari postcondamnatorii implică săvârşirea cu intenţie a unei noi infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an, în următoarele intervale de timp:

Înainte de începerea executării pedepsei (spre exemplu, în situaţia condamnatului care a obţinut amânarea executării pedepsei potrivit art. 453 C.pr.pen.);

În timpul executării pedepsei, cel condamnat aflându-se în timpul executării propriu-zise într-un loc de deţinere (penitenciar) sau, în cazul militarului condamnat în timpul executării într-o închisoare militară (vezi art. 62 C.pen.).Săvârşirea noii infracţiuni în cursul termenelor de încercare specifice instituţiilor suspendării, graţierii şi liberării (ce au caracter condiţionat) este asimilată situaţiei comiterii infracţiuni în timpul executării pedepsei aplicată pentru aceasta.

În stare de evadare. Comiterea unei noi infracţiuni în stare de evadare implică săvârşirea infracţiunii de evadare (faptă incriminată de art. 269 C.pen.), condamnatul-evadat săvârşind ulterior o nouă infracţiune intenţionată pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an. Infracţiunea de evadare poate forma ea însăşi cel de al doilea termen al recidivei postcondamnatorii, fiind o infracţiune intenţionată pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an.

Recidiva mare postexecutorie – aspecte particulareRecidiva mare postexecutorie există atunci când după executarea unei

pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după împlinirea termenului de prescripţie a executării unei asemenea pedepse, cel condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea mai mare de un an - conform art. 37 alin. 1 lit. b) C.pen.

Există recidivă şi în cazurile în care una din pedepsele prevăzute în art. 37 alin.1 lit. b) este detenţiunea pe viaţă.

Pentru existenţa recidivei postexecutorii se cer întrunite condiţiile de existenţă menţionate (vezi condiţiile generale de existenţă a stării de recidivă), venind în completate cu alte precizări.

Starea de recidivă mare postexecutorie ia naştere în condiţiile legii, prin săvârşirea unei noi infracţiuni după executarea pedepsei sau considerarea ca executată a pedepsei ce constituie obiectul primei condamnări. Astfel, noua infracţiune se poate comite după executarea în întregime a pedepsei într-un loc de deţinere sau după considerarea ca executată a pedepsei prin efectul graţierii sau al prescripţiei executării pedepsei, ambele instituţii constituind, sub aspectul naturii lor juridice, cauze care

60

Page 64: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

înlătură executarea pedepsei. Dacă în cursul termenului de încercare – în cazul unei graţieri condiţionate – nu se săvârşeşte o nouă infracţiune, la expirarea termenului, pedeapsa se consideră executată; dacă ulterior cel condamnat săvârşeşte o nouă infracţiune se realizează recidiva postexecutorie.

De asemenea, în cazul liberării condiţionate pedeapsa se consideră executată dacă în intervalul de timp de la liberare şi până la împlinirea duratei pedepsei, cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune; dacă ulterior împlinirii duratei pedepsei pentru care s-a dispus liberarea condiţionată, cel condamnat săvârşeşte o nouă infracţiune se realizează recidiva postexecutorie.

Spre deosebire de aceste situaţii, nu există recidivă în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni după trecerea termenului de încercare în situaţia suspendării condiţionate a executării pedepsei (în formă simplă sau sub supraveghere), întrucât potrivit art. 86 şi art. 866 Cpen., condamnatul este reabilitat de drept, iar condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sunt condamnări care nu atrag starea de recidivă (conform art. 38 alin.2 C.pen.).

Prin voinţa legii (art. 62 alin. 5 C.pen.), după executarea pedepsei într-o închisoare militară sau după graţierea totală, ori după graţierea restului de pedeapsă, cel condamnat este reabilitat de drept.

Recidiva mică (postcondamnatorie / postexecutorie)Este consacrată în Codul penal actual potrivit aceluiaşi art. 37 alin. 1 lit. c),

existând atunci când „după condamnarea la cel puţin trei pedepse cu închisoare până la 6 luni sau după executarea, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescrierea executării a cel puţin trei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an”.

Recidiva mică se deosebeşte de recidiva mare din punctul de vedere al primului termen, care este în acest caz unul multiplu (plural), constând în existenţa a cel puţin trei condamnări definitive privitoare la pedeapsa închisorii de până la 6 luni sau de 6 luni.

5.2.1.3. Tratamentul penal al recidivei în cazul persoanei fizice Legea penală română consacră recidiva cu regim sancţionator diferenţiat în

funcţie de formele recidivei (ca recidivă postcondamnatorie sau poetexecutorie) şi totodată recidivă cu efect unic (ce presupune aplicarea aceluiaşi tratament penal atât pentru infractorul aflat la prima recidivă cât şi pentru infractorul multirecidivist).

Din ansamblul reglementărilor în materia sancţionării recidivei în cazul persoanei fizice aceasta constituie – din punct de vedere al naturii juridice şi conform opiniei majoritare – o cauză legală, generală şi facultativă de agravare a pedepsei, o stare personală ce învederează o periculozitate socială deosebită a infractorului cu antecedente penale în această formă a pluralităţii de infracţiuni.

Pedeapsa în caz de recidivă postcondamnatorie pentru persoana fizicăCodul penal român - în art. 37 alin. 1 - prevede că în cazul recidivei

postcondamnatorii pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi pedeapsa pentru

61

Page 65: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

infracţiunea anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor art. 34 – 35 (care privesc regimul de sancţionare a concursului de infracţiuni), pedeapsa cea mai grea putând fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acesta nu este îndestulător se mai poate adăuga un spor de până la şapte ani (sistemul cumulului juridic cu spor facultativ şi variabil). Dacă pedeapsa anterioară a fost executată în parte, contopirea se face între pedeapsa ce a mai rămas de executat şi pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită ulterior, conform art. 39 alin. 2.

De la regula sancţionării recidivei postcondamnatorii potrivit sistemului cumulului juridic, regulă înscrisă în art. 39 alin. 1 şi 2 C. pen., există şi excepţii, atunci când această stare este atrasă prin săvârşirea noii infracţiuni în termenul de încercare al suspendării condiţionate a executării pedepsei (simplă sau sub supraveghere), ori al graţierii condiţionate, după cum şi atunci când noua infracţiune s-a săvârşit în stare de evadare, excepţia constând în cumulul aritmetic al pedepselor (a se vedea, în acest sens, dispoziţiile art. 84 alin. 1, 4; art. 864 alin. 1; art. 269 alin. 3 şi art. 39 alin. 3). Tot o excepţie în sancţionarea recidivei postcondamnatorii operează şi atunci când noua infracţiune se comite în termenul de încercare al liberării condiţionate, când are loc contopirea pedepselor cu posibilitatea aplicării unui spor de până la 5 ani (art. 61 C.pen.).

În cazul în care cel de al doilea termen al recidivei postcondamnatorii este format dintr-un concurs de infracţiuni, în teoria şi practica penală opinia dominantă privitoare la aplicarea pedepsei în acest caz este cea potrivit căreia se va face mai întâi aplicarea regulilor privitoare la recidivă şi apoi a celor referitoare la concursul de infracţiuni. Deci, se va stabili mai întâi pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte, cu reţinerea stării de recidivă pe care a atras-o, după care, pentru pedepsele astfel obţinute se vor aplica regulile concursului de infracţiuni în vederea determinării pedepsei ce se va executa de către infractorul recidivist.

Aplicarea pedepselor complementare cât şi luarea măsurilor de siguranţă se realizează potrivit dispoziţiilor art. 35 C. pen.

Pedeapsa în caz de recidivă postexecutorie pentru persoana fizicăÎn cazul recidivei postexecutorii se poate aplica o pedeapsă până la maximul

special. În cazul închisorii, dacă maximul special este neîndestulător se poate adăuga un spor de până la 10 ani, iar în cazul amenzii se poate adăuga un spor de cel mult două treimi din maximul special (art. 39 alin. 4 C.pen.). Deci, pe lângă prima pedeapsă executată, infractorul va trebui să execute integral şi pedeapsa pentru cea de-a doua infracţiune, pedeapsă care poate fi sporită în condiţiile legii.

În cazul în care cel de-al doilea termen este format dint-un concurs de infracţiuni, se procedează mai întâi la aplicarea dispoziţiilor recidivei pentru fiecare infracţiune în parte, după care se aplică regulile concursului de infracţiuni în vederea stabilirii pedepsei rezultante ce se va executa de către infractorul recidivist.

Dacă pentru infracţiunea săvârşită în stare de recidivă postexecutorie s-a stabilit şi o pedeapsă complementară sau o măsură de siguranţă aceasta se aplică în vederea executării. Dacă în stare de recidivă postexecutorie s-au comis infracţiuni

62

Page 66: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

concurente pentru care s-au stabilit pedepse complementare sau măsuri de siguranţă, aplicarea acestora se realizează potrivit dispoziţiilor art. 35 C.pen.

Recidiva mică (postcondamnatorie / postexecutorie) se sancţionează conform aceloraşi reguli aplicabile şi în cazul recidivei mari (postcondamnatorii / postexecutorii), aşa cum dispune art. 39 alin. 5 C.pen.

Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată se descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă, are loc recalcularea pedepsei pentru descoperirea ulterioară a stării de recidivă, care se realizează în conformitate cu art. 39 alin. 6, aplicându-se, după caz, dispoziţiile art. 39 alin. 1 (în cazul recidivei postcondamnatorii), sau art. 39 alin. 4 (în cazul recidivei poetexecutorii). Dispoziţiile privind recalcularea pedepsei sunt aplicabile şi în cazul comutării pedepsei cu detenţiunea pe viaţă în pedeapsa închisorii (art. 39 alin. 7).

5.2.2. Recidiva în cazul persoanei juridice

5.2.2.1. Definiţie şi condiţii generale de existenţăRecidiva în cazul persoanei juridice este reglementată în art. 40² C.pen. sub

aspectul formelor pe care le îmbracă (alin. 1) şi al tratamentului penal aplicabil persoanei juridice (alin. 2 – 5).

Recidiva în cazul persoanei juridice – într-o definiţie generală – există atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, iar amenda pentru infracţiunea anterioară nu a fost executată sau a fost executată ori considerată ca executată.

Pentru existenţa stării de recidivă în cazul persoanei juridice se cer îndeplinite cumulativ condiţii privitoare la ambii termeni din structura acesteia, după cum urmează: Cu privire la primul termen, trebuie să existe o hotărâre definitivă de condamnare

la pedeapsa amenzii, ca pedeapsă concretă aplicată de instanţă pentru o infracţiune intenţionată (se asimilează infracţiunii intenţionate şi cea praeterintenţionată), sau pentru un concurs de infracţiuni. Legea nu impune un anumit cuantum al pedepsei amenzii aplicate, rezultând că orice pedeapsă pecuniară, indiferent de cuantumul ei, poate constitui prim termen al recidivei.

Cu privire la cel de-al doilea termen trebuie să se săvârşească cu intenţie o nouă infracţiune (asimilându-se, de asemenea, infracţiunii intenţionate şi cea praeterintenţionată). În alcătuirea celui de-al doilea termen poate figura o singură infracţiune sau un concurs de infracţiuni. Noua infracţiune se poate comite după rămânerea definitivă a hotărârii anterioare de condamnare, condamnare neexecutată sau executată doar parţial, ori executată în întregime sau considerată ca executată.

63

Page 67: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

Unitatea de subiect activ implică săvârşirea faptelor de către aceeaşi persoană juridică.

În aprecierea doctrinei trebuie îndeplinită şi o condiţie negativă, respectiv ca hotărârea de condamnare să nu se înscrie printre condamnările care nu atrag starea de recidivă, potrivit art. 38 C.pen. (cu excluderea condamnării pentru o infracţiune săvârşită în timpul minorităţii).

5.2.2.2. Formele (modalităţile) recidivei în cazul persoanei juridiceCodul penal român consacră următoarele forme ale recidivei în cazul

persoanei juridice: recidivă postcondamnatorie (art. 40² alin. 1 lit. a); recidivă postexecutorie (art. 40² alin. 1 lit. b); recidivă absolută; recidivă cu efect unic şi cu regim sancţionator diversificat, diferit în caz de

recidivă postcondamnatorie faţă de recidiva postexecutorie.

Recidiva postcondamnatorie în cazul persoanei juridice este prevăzută în art. 40² alin. 1 lit. a) şi există când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, iar amenda pentru infracţiunea anterioară nu a fost executată.

În ceea ce priveşte sancţionarea recidivei postcondamnatorii în cazul persoanei juridice legiuitorul adoptă acelaşi regim de sancţionare ca în cazul persoanei fizice, operând sistemul cumulului juridic în aplicarea pedepsei principale, iar pentru pedepsele complementare şi pentru măsurile de siguranţă sistemul cumulului aritmetic sau cel al absorbţiei.

Amenda pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi amenda aplicată pentru infracţiunea anterioară se contopesc potrivit art. 40¹ alin. 1, sporul prevăzut în această dispoziţie putându-se mări până la jumătate (conform art. 40² alin. 2 C.pen.). Dacă amenda anterioară a fost executată în parte contopirea se face între amenda ce a mai rămas de executat şi amenda aplicată pentru infracţiunea săvârşită ulterior. Dispoziţiile art. 35 (aplicarea pedepselor complementare şi a măsurilor de siguranţă) sunt incidente în mod corespunzător.

Recidiva postexecutorie în cazul persoanei juridice este prevăzută în art. art. 40² alin. 1 lit. b) C.pen. şi există atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, iar amenda pentru infracţiunea anterioară a fost executată sau considerată ca executată (în cazul graţierii sau al prescripţiei executării pedepsei).

În ceea ce priveşte sancţionarea recidivei postexecutorii în cazul persoanei juridice legiuitorul adoptă acelaşi regim de sancţionare ca în cazul persoanei fizice. Astfel, pentru noua infracţiune săvârşită se aplică pedeapsa amenzii până la maximul special prevăzut în art. 71¹ alin. 2 sau 3, iar dacă acest maxim nu este îndestulător se poate aplica un spor de până la două treimi din acel maxim. De asemenea, dispoziţiile

64

Page 68: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

art. 35 (aplicarea pedepselor complementare şi a măsurilor de siguranţă) sunt incidente în mod corespunzător.

Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi mai înainte ca amenda să fi fost executată sau considerată ca executată se descoperă că persoana juridică condamnată se află în stare de recidivă, instanţa va face aplicare regulilor de sancţionare – după caz – a recidivei postcondamnatorii sau postexecutorii.

5.2.3. Perspective legislativeÎn materia recidivei în cazul persoanei fizice noul Cod penal nu mai consacră recidiva

mică, prevăzând exclusiv forma recidivei mari (postcondamnatorii / postexecutorii), într-o reglementare distinctă – potrivit art. 50 – de actuala concepţie. În lumina noii reglementări, recidiva există atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate cuprinsă între 1 an şi 5 ani, sau la o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 5 ani sau detenţiune pe viaţă – condamnare executată sau nu – cel condamnat săvârşeşte cu intenţie o nouă infracţiune pentru care legea prevede o pedeapsă privativă de libertate mai mare de un an.

Noua lege penală consacră recidiva cu efect sancţionator diferenţiat – pe de o parte – în funcţie de modalităţile recidivei, ca recidivă postcondamnatorie – cea de mică gravitate (pedeapsă definitivă cuprinsă între 1 şi 5 ani), care se sancţionează diferit de cea de mare gravitate (pedeapsă definitivă mai mare de 5 ani) – iar, pe de altă parte, o pedepsire diferită a recidivei postcondamnatorii de cea postexecutorie.

În cazul recidivei postcondamnatorii de mică gravitate se aplică regulile concursului de infracţiuni (art. 51 alin. 1). În cazul recidivei postcondamnatorii de mare gravitate pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi pedeapsa pentru infracţiunea anterioară se cumulează fără a se putea depăşi maximul general al pedepsei imediat superioare (art. 51 alin. 2). În cazul recidivei postexecutorii se aplică o pedeapsă care poate fi sporită cu până la 10 ani în cadrul limitelor pedepsei imediat superioare.

Deşi recidiva nu este reglementată expres în raport de persoana juridică, în art. 54 legiuitorul noului Cod penal prevede pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni săvârşite de persoana juridică, atunci când a mai fost condamnată anterior definitiv pentru o infracţiune, dacă pedeapsa aplicată pentru infracţiunea anterioară a fost sau nu executată (a se vedea alin. 2 din art. menţionat).

5.3. Pluralitatea intermediară de infracţiuni După cum am menţionat, concursul de infracţiuni şi recidiva constituie

formele de bază ale pluralităţii de infracţiuni, existând însă şi cazuri în care o persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni fiind excluse, în egală măsură, atât concursul de infracţiuni cât şi recidiva.

Potrivit art. 40 C.pen., legea descrie o pluralitate de infracţiuni semnificând unele cazuri când nu există recidivă, nefiind întrunite condiţiile pentru starea de recidivă postcondamnatorie, cazuri în care pedeapsa pentru activitatea infracţională comisă se aplică potrivit regulilor concursului de infracţiuni. Instituţia disciplinată potrivit dispoziţiilor art. 40 C.pen. se apreciază în doctrina majoritară ca fiind o altă

65

Page 69: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

formă a pluralităţii de infracţiuni, fiind denumită pluralitate intermediară şi care există, în cazul persoanei fizice, atunci când după condamnarea definitivă, cel condamnat săvârşeşte o nouă infracţiune, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă, cazuri în care pedeapsa se aplică potrivit regulilor concursului de infracţiuni. În cazul persoanei juridice, de asemenea, dacă nu sunt întrunite condiţiile stării de recidivă postcondamnatorie pedeapsa se aplică potrivit regulilor concursului de infracţiuni.

Pluralitatea intermediară se deosebeşte, pe de o parte, de concursul de infracţiuni prin existenţa unei hotărâri definitive de condamnare (împrumutând însă de la această formă de bază a pluralităţii de infracţiuni, regulile operante în sancţionare), iar pe de altă parte, se deosebeşte de recidivă, deoarece nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă postcondamnatorie (deşi noua infracţiune se comite tot după o condamnare definitivă neexecutată sau executată parţial). Aceste asemănări şi deosebiri faţă de formele de bază ale pluralităţii de infracţiuni – excluse în această situaţie – au condus la aprecierea situaţiei mai sus descrise ca o situaţie interpusă, intermediară care semnifică, de asemenea, o formă a pluralităţii de infracţiuni.

Va exista pluralitate intermediară de infracţiuni, în cazul persoanei fizice, atunci când nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru recidiva postcondamnatorie (art. 37 alin.1 lit. a C.pen.), fiind suficient să nu fie întrunită cel puţin o condiţie. Astfel, săvârşirea unei noi infracţiuni după o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii privitoare la o infracţiune săvârşită în timpul minorităţii, condamnare neexecutată sau executată parţial, după cum şi săvârşirea unei noi infracţiuni după o condamnare definitivă pentru o infracţiune din culpă – constituie condamnări care nu atrag starea de recidivă (conform art. 38 alin. 1 lit. a, b C.pen.), fiind cazuri ce reprezintă o pluralitate intermediară. Va fi de asemenea pluralitate intermediară când, după o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii de 7 ani pentru o infracţiune intenţionată, înainte de începerea executării acesteia se comite o infracţiune din culpă, sau, în cazul persoanei juridice, atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare pentru o infracţiune din culpă, persoana juridică săvârşeşte o infracţiune cu intenţie sau tot din culpă, iar amenda pentru infracţiunea anterioară nu a fost executată, fiind posibile multe şi variate alte situaţii care să ilustreze cazuri de pluralitate intermediară de infracţiuni.

Potrivit legii, aplicarea pedepsei în aceste cazuri se realizează corespunzător regulilor concursului de infracţiuni (art. 34, 35 C.pen., sau - după caz – art. 40¹ alin. 1 C. pen.).

Pluralitatea intermediară nu trebuie, la rândul ei, confundată cu alte cazuri în care există tot pluralitate de infracţiuni, cum ar fi cazul persoanei care, după o condamnare definitivă executată, comite o nouă infracţiune şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă postexecutorie, când se va stabili şi aplica o pedeapsă pentru infracţiunea nou comisă, antecedenţa penală putând fi valorificată ca o împrejurare de agravare a răspunderii penale.

66

Page 70: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

6. Cauzele generale care exclud infracţiunea

6.1. Cauzele care înlătură caracterul penal al fapteiÎn titlul privitor la infracţiune, Capitolul V, Codul penal actual consacră un

ansamblu de cauze generale care exclud infracţiunea, stabilindu-se că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită în condiţiile vreuneia dintre următoarele cauze care înlătură caracterul penal al faptei: legitima apărare (art. 44); starea de necesitate (art. 45); constrângerea fizică / morală (art. 46); cazul fortuit (art. 47); iresponsabilitatea (art. 48); starea de beţie involuntară, completă (art. 49); minoritatea făptuitorului (art. 50); eroarea de fapt (art. 51).Cauzele care exclud infracţiunea reprezintă stări, situaţii, împrejurări descrise de legiuitorul penal sub imperiul cărora fapta prevăzută de legea penală (ca faptă concretă comisă de o persoană) nu constituie infracţiune; fapta neconstituind infracţiune, pe cale de consecinţă, este exclusă şi răspunderea penală. Săvârşirea unei fapte angajează răspunderea penală numai dacă aceasta corespunde conceptului de infracţiune (conform art. 17 şi 18 C.pen.) şi descrie, pe caz concret, trăsăturile proprii, specifice unei fapte incriminate.

Sfera cauzelor generale care exclud infracţiunea cuprinde şi cauze care privesc lipsa prevederii faptei în legea penală, cât şi lipsa pericolului social concret al infracţiunii. În ceea ce priveşte temeiul excluderii infracţiunii, fapta comisă în condiţiile vreuneia dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 44 – 51 C. pen.) nu constituie infracţiune deoarece lipseşte vinovăţia persoanei ce o comite. În ceea ce priveşte efectul acestor cauze, ele sunt cauze personale (au caracter subiectiv), ceea ce înseamnă că efectul acestora nu se extinde asupra participanţilor (fapta nu constituie infracţiune decât în raport de autor, nu şi de participant – instigator sau complice – care se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune comisă în condiţiile participaţiei improprii potrivit art. 31 alin. 2 C.pen.). De la efectul in personam al cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei, se exceptează cazul fortuit (cauză reală) – art.47 C.pen.

Într-o prezentare sintetică ne vom ocupa de fiecare dintre aceste cauze pornind de la textul legal ce o consacră şi care relevă, de altfel, condiţiile de existenţă.

Unele dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei semnifică – la o privire mai atentă – negarea condiţiilor generale cerute subiectului activ al infracţiunii [a se vedea tratarea condiţiilor preexistente ale infracţiunii cu referire la subiectul activ]. Avem în vedere următoarele cauze:

minoritatea făptuitorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau cu vârsta cuprinsă între 14-16 ani, fără discernământ la data comiterii faptei (art.50);

iresponsabilitatea făptuitorului care, în momentul săvârşirii faptei, din cauza alienaţiei mintale sau din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea fi stăpân pe ele (art. 48);

constrângerea fizică a persoanei care a săvârşit fapta din cauza unei presiuni exterioare căreia nu i-a putut rezista (art. 46 alin. 1);

constrângerea morală a persoanei care a săvârşit fapta din cauza unei presiuni exterioare, exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru

67

Page 71: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

persoana sa ori a alteia şi care nu putea fi înlăturată în alt mod decât prin săvârşirea faptei (art.46 alin. 2).

Legitima apărarePotrivit legii (art. 44) este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte

fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc (alin. 2); este, de asemenea, în legitimă apărare şi acela care, din cauza tulburării sau temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul (alin.3).

Condiţiile de existenţă a stării de legitimă apărare privesc, pe de o parte, atacul (actul de agresiune) şi, pe de altă parte, apărarea (ca ripostă la atac).

Atacul impune realizarea următoarelor condiţii: Să fie un atac material, direct, imediat şi injust (cerinţe cumulative). În sensul

legii, atacul trebuie să implice o agresiune fizică (caracter material) şi să fie îndreptat împotriva persoanei, a drepturilor sale sau împotriva unui interes obştesc, creând un pericol direct asupra acestor valori (caracter direct). Caracterul imediat al atacului poate semnifica, după caz, un atac iminent – care ameninţă cu declanşarea sa şi este cert că se va produce – sau un atac actual, ce se află în curs de desfăşurare până la momentul consumării sale. Caracterul injust al atacului se referă la lipsa unui temei legal al actului de agresiune declanşat.

Atacul să fie îndreptat împotriva valorilor sociale enumerate de lege: împotriva persoanei, a drepturilor sale sau împotriva unui interes obştesc şi să pună în pericol grav aceste valori. Atacul se poate îndrepta împotriva persoanei primejduindu-i viaţa, integritatea corporală sau sănătatea, libertatea etc., după cum atacul poate viza şi alte drepturi ale persoanei, spre exemplu, dreptul de proprietate. Gravitatea pericolului rezultă din urmările serioase pe care le-ar produce dacă nu s-ar interveni prin ripostă (apărare), urmări cum ar fi pierderea vieţii, vătămarea corporală, distrugeri de bunuri etc..Condiţiile apărării se referă la:

Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală pentru înlăturarea atacului. Fapta – care poate consta într-o vătămare corporală, un act de ucidere etc. – trebuie comisă ca ripostă la atacul ce se desfăşoară în anumite limite de timp, ca un atac iminent sau actual, deci până la momentul consumării sale. În această situaţie, apărarea semnifică o faptă concretă săvârşită ce îşi găseşte justificare, fiind o apărare necesară pentru a înlătura atacul.

Fapta prin care se realizează apărarea trebuie să fie proporţională cu atacul, cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care acesta s-a produs. Fapta prin care se realizează apărarea poate fi săvârşită de persoana împotriva căreia s-a îndreptat atacul sau de o altă persoană venită în ajutorul celei atacate, dacă sunt realizate condiţiile legii.

68

Page 72: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

În practica judiciară s-a decis, spre exemplu, că există legitimă apărare dacă inculpatul, infirm de picioare, a lovit victima cu cuţitul în momentul când aceasta îi aplica lovituri cu pumnii peste faţă şi încerca să-l strângă de gât, după ce mai înainte încercase să-l lovească în cap cu un ciocan; în acest caz, apărarea a fost proporţională cu atacul.

Depăşirea limitelor unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul este asimilată legitimei apărări dacă apărarea excesivă s-a realizat de o persoană aflată în stare de tulburare sau temere, stare determinată de agresiune. Această situaţie pe care legea o consacră în alin. 3 al art. 44 este denumită în doctrină exces justificat de apărare. Atunci când depăşirea limitelor legitimei apărări nu se datorează stării de tulburare sau temere a persoanei ne aflăm tot în prezenţa unui exces de apărare, însă nejustificat, ci scuzabil. Sub aspectul naturii juridice, excesul scuzabil este o împrejurare care constituie o circumstanţă atenuantă legală (conform art. 73 lit.a) C.pen.).

În practica penală s-a reţinut că pândirea, urmărirea şi lovirea repetată a inculpatului de către trei persoane de care este prins după ce a reuşit să scape prin fugă de agresorii beţi care-l ameninţau cu moartea, sunt acte de natură a crea celui atacat o stare de tulburare şi o temere sub stăpânirea cărora, riposta prin lovire cu cuţitul constituie o apărare legitimă în condiţiile depăşirii limitelor unei apărări proporţionale în care a acţionat inculpatul aflat sub stăpânirea stării psihice speciale.

Legiuitorul înscrie şi o prezumţie relativă în această materie – potrivit art.44 alin. 2¹ – care prevede că se prezumă că este în legitima apărare şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare.

Starea de necesitate. Potrivit art. 45 C.pen. – se află în stare de necesitate persoana care săvârşeşte

fapta prevăzută de legea penală – care nu constituie infracţiune – pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc (alin. 1). Se află în stare de necesitate şi acela care în momentul săvârşirii faptei nu şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.

Ca şi starea de legitimă apărare, starea de necesitate este construită pe două laturi denumite pericol (primejdia pentru valorile sociale prevăzute de lege) şi actul de salvare de la pericol.

Aşa cum este descris de legiuitor, pericolul trebuie să îndeplinească condiţiile de a fi iminent, îndreptat împotriva vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei ori împotriva unui bun important sau interes obştesc şi să nu putea fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.

În ceea ce priveşte caracterul iminent al pericolului, ca şi în cazul legitimei apărări trebuie înţeles pericolul ce ameninţă cu declanşarea sa, fiind cert că se va

69

Page 73: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

produce sau pericolul actual, ce se află în curs de desfăşurare (un pericol trecut nu mai justifică actul salvării). În ceea ce priveşte valorile sociale ameninţate de pericol – şi spre deosebire de starea de legitimă apărare - sfera acestora este restrânsă la viaţa, integritatea corporală sau sănătatea persoanei, un bun important (spre exemplu, un bun care are acest caracter prin natura sa sau dată fiind valoarea artistică, istorică etc.) sau interesul obştesc. Totodată, pericolul trebuie să fie inevitabil, înţelegându-se că nu putea fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Rezultă că, actul de salvare – prin săvârşirea faptei – trebuie la rândul său să verifice următoarele condiţii:

să reprezinte singurul mod de înlăturare a pericolului şi să aibă un caracter necesar. Dacă existau şi alte mijloace de salvare de la pericol, săvârşirea faptei prevăzute de legea penală nu se mai justifică, fapta constituind infracţiune.

să nu fie atrase urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. Dacă se produc astfel de urmări – vădit mai grave -, iar persoana care a întreprins actul salvării, în momentul săvârşirii faptei nu şi-a dat seama că pricinuieşte astfel de urmări, există starea de necesitate. Dimpotrivă, dacă în momentul săvârşirii faptei, persoana şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat se realizează condiţiile împrejurării ce descrie depăşirea limitelor stării de necesitate ca o circumstanţă atenuantă legală (art. 45 alin. 3 şi art. 73 lit.a) C.pen.).Există stare de necesitate dacă inculpatul, spre exemplu, sparge geamul

cabinei şoferului rănindu-l grav pe acesta pentru a-l determina să oprească maşina, deoarece căzuse din vehicul o persoană şi era târâtă cu piciorul prins de uşă.

Cazul fortuitPotrivit art. 47 C.pen. nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea

penală al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută. Fapta comisă în condiţiile cazului fortuit implică săvârşirea unei fapte într-o împrejurare neprevizibilă (anterioară, concomitentă sau posterioară) acţiunii desfăşurate, care atrage un rezultat relevant penal, dar neimputabil făptuitorului, acesta fiind în imposibilitate obiectivă de prevedere a intervenţiei energiei străine ce a atras rezultatul. De esenţa cazului fortuit este imprevizibilitatea împrejurării producătoare de prejudicii. Imposibilitatea de prevedere a intervenţiei energiei străine care determină producerea rezultatului periculos este una generală (împrejurarea survenită nu putea fi prevăzută de nici o persoană care ar fi acţionat în aceleaşi condiţii). Sub acest aspect, cazul fortuit produce efecte in rem.

Există caz fortuit dacă, spre exemplu, în timp ce inculpatul conducea autovehiculul cu viteză legală, datorită uzurii premature, pivotul inferior de la roata de direcţie a ieşit din lăcaşul său, în urma ruperii accidentale a armăturii metalice ce fixează această articulaţie, făcând ca mecanismul de direcţie să se blocheze şi să se producă un accident de circulaţie care a avut ca urmare moartea unei persoane şi rănirea gravă a alteia; defectul de mai sus nu putea fi constatat nici înainte de plecarea

70

Page 74: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

în cursă a conducătorului auto şi nici cu prilejul verificărilor tehnice anuale ale autovehiculului.

Starea de beţie Este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei în condiţiile descrise de

legiuitor potrivit art. 49 alin. 1 C.pen., neconstituind infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, se găsea, din cauza unor împrejurări independente de voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de alcool sau de alte substanţe (stare de beţie involuntară şi completă).

Starea de beţie voluntară completă produsă de alcool sau de alte substanţe nu înlătură caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, după caz, o circumstanţă atenuantă sau agravantă (art. 49 alin. 2 C.pen.).

Eroarea de faptDe asemenea, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală

săvârşită de persoana care lucrează sub imperiul unei erori de fapt, persoană care are o reprezentare eronată a realităţii, prin necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei stări, situaţii, împrejurări esenţiale pentru existenţa faptei ca infracţiune.

Potrivit art. 51 alin.1 nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală când făptuitorul, în momentul săvârşirii acesteia, nu cunoaşte existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. Eroarea de fapt profită atât în cazul faptelor comise cu intenţie cât şi al faptelor săvârşite din culpă (pe care legea le pedepseşte), în acest din urmă caz, numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei sau împrejurării de care depinde caracterul penal al faptei nu este ea însăşi rezultatul culpei.

Spre exemplu, în cazul infracţiunii de seducţie prevăzute de art. 199 C.pen. persoana de sex feminin căreia făptuitorul îi face promisiuni de căsătorie în scopul de a avea cu ea raport sexual, trebuie să fie mai mică de 18 ani; în cazul în care făptuitorul a fost în eroare cu privire la această stare, crezând – după aparenţa persoanei – că aceasta a depăşit vârsta de 18 ani, nu va răspunde penal pentru infracţiunea de seducţie sau în cazul în care o persoană primeşte un bun neştiind că provine din săvârşirea unui furt nu se face vinovată de săvârşirea infracţiunii de tăinuire prevăzute de art. 221 C.pen., întrucât a fost în eroare asupra provenienţei bunului, a situaţiei sale.

Atunci când eroarea de fapt priveşte o stare, situaţie, împrejurare ce constituie un element de circumstanţiere (după caz, o circumstanţă agravantă generală sau specială), fapta comisă constituie infracţiune, fiind înlăturată doar circumstanţa agravantă şi, deci, exclusă răspunderea penală pentru forma agravată a infracţiunii. Spre exemplu, necunoaşterea de către infractorul major că persoana împreună cu care a săvârşit infracţiunea de furt este un minor – crezând, după aparenţa persoanei datorită constituţiei sale fizice că este persoană majoră – va răspunde numai pentru infracţiunea comisă, fără reţinerea agravantei generale prevăzută de art. 75 alin. 1 lit.c) C.pen. („săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor”) sau făptuitorul care a intenţionat să ucidă victima –

71

Page 75: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

persoană de sex feminin – necunoscând în momentul săvârşirii faptei starea de graviditate a victimei, nu răspunde pentru omorul deosebit de grav (art. 176 lit. e) C.pen.); eroarea înlătură în acest caz agravanta specială a omorului, făptuitorul urmând să răspundă pentru infracţiunea în formă simplă.

Răspunderea penală este atrasă pentru infracţiunea în conţinutul de bază, ca infracţiune intenţionată sau din culpă (atunci când fapta este incriminată şi în baza culpei şi numai dacă necunoaşterea circumstanţei respective nu este ea însăşi rezultatul culpei). În acest sens se dispune prin dispoziţiile art. 51 alin.2 şi 3 C.pen., articol ce încheie cadrul legal consacrat cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei.

6.2. Perspective legislative În titlul privitor la infracţiune – însă după dispoziţiile generale în materie, privitoare la

trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, noul Cod penal consacră două categorii distincte de cauze generale care exclud infracţiunea, stabilind că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită în condiţiile vreuneia dintre cauzele justificative (Capitol II, art. 21 – 28), sau ale vreuneia dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (Capitol III, art. 26 – 33).

În concepţia legiuitorului noului Cod penal, sunt cauze justificative: legitima apărare şi starea de necesitate – care de lege lata sunt cauze care înlătură caracterul penal al faptei – la care se adaugă ordinul legii, comanda autorităţii legitime şi consimţământul victimei. Aspectele comune cauzelor justificative privesc temeiul excluderii infracţiunii – se înlătură caracterul ilicit al faptei, sub aspect juridic fapta fiind licită, deoarece nu contravine ordinii de drept, găsindu-şi justificarea prin însăşi voinţa legiuitorului – cât şi efectul lor, cauzele justificative fiind cauze reale (au caracter obiectiv), ceea ce înseamnă că efectul lor se extinde şi asupra participanţilor, fapta neconstituind infracţiune în raport de persoana ce a săvârşit-o în calitate de autor sau ca participant.

Ordinul legii şi comanda autorităţii legitime . În condiţiile acestor două cauze justificative (reglementate potrivit dispoziţiilor aceluiaşi art. 24 - ordinul legii potrivit alin.1 şi comandă autorităţii legitime potrivit alin.2), persoanele care săvârşesc fapta prevăzută de legea penală execută un ordin, ca ordin al legii sau al autorităţii legitime, fapta comisă neconstituind infracţiune. Execută ordinul legii persoana care săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală dacă săvârşirea ei a fost impusă sau autorizată de lege, condiţii în care fapta nu constituie infracţiune. Execută comanda autorităţii legitime persoana care săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală pentru îndeplinirea unui ordin dat de către autoritatea legitimă, în forma prevăzută de lege, dacă acesta nu este în mod vădit ilegal.

Consimţământul victimei. Fapta prevăzută de legea penală săvârşită cu consimţământul victimei nu constituie infracţiune dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în pericol (art. 25 alin.1). Fapta prevăzută de legea penală săvârşită cu consimţământul victimei nu constituie infracţiune dacă persoana care consimte este titulara valorii sociale ocrotite căreia i se aduce atingere prin săvârşirea faptei ce o lezează sau pune în pericol. Consimţământul trebuie să privească o valoare socială ce semnifică un drept disponibil (de regulă, sunt

72

Page 76: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

disponibile drepturile patrimoniale, fiind indisponibile drepturile intim legate de persoană – dreptul la viaţă, dreptul la integritate corporală sau sănătate). În cazul infracţiunilor contra vieţii, cât şi în cazul infracţiunilor contra integrităţii corporale sau sănătăţii, dacă fapta la care s-a consimţit contravine legii sau bunelor moravuri, consimţământul victimei nu constituie o cauză justificativă (vezi art. 25 alin.2). Dacă fapta săvârşită contra integrităţii corporale sau sănătăţii nu contravine legii sau bunelor moravuri atunci nu constituie infracţiune. În egală măsură, consimţământul trebuie să fie valabil exprimat (în scris sau oral; expres sau tacit; neviciat de eroare, dol sau violenţă) şi să aibă un caracter actual (existenţa sa la data săvârşirii faptei) şi determinat.

În ceea ce priveşte cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, acestea sunt cele preluate din reglementarea actuală, mai puţin legitima apărare şi starea de necesitate, cărora li se conferă natura juridică de cauze justificative.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ1. Matei Basarab, Viorel Paşca, Gheorghiţă Mateuţ, Constantin Butiuc, Codul

penal comentat. Partea generală, vol. I, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007;2. Constantin Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal. Partea

generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007;3. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal. Partea generală,

Editura Universul juridic, Bucureşti, 2007;4. Florin Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Editura

C.H.Beck, Bucureşti, 2008;5. Viorel Paşca, Modificările Codului penal, Legea nr. 278 / 2006, Comentarii

şi explicaţii, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007;6. Maria Zolyneak, Ioana Maria Michinici, Drept penal. Partea generală,

Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1999.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ (lecturi suplimentare)1. George Antoniu, Vinovăţia penală, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995;1. George Antoniu, Tentativa (doctrină, jurisprudenţă, drept comparat), Editura

Societăţii Tempus, Bucureşti, 1996;2. Mihaela Alexandru, Participaţia penală. Studiu de doctrină şi

jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008; 3. Gh. Mateuţ, Recidiva în teoria şi practica dreptului penal, Editura Lumina

Lex, Bucureşti, 1997;4. V. Mirişan, Consideraţii privind unele cauze care înlătură caracterul penal

al faptei, Editura Gill, Zalău, 1996;5. V. Papadopol, D. Pavel, Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român,

Casa de editură şi presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1992;6. Fl. Streteanu, Concursul de infracţiuni, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999;

73

Page 77: DREPT PENAL Michinici Anul.II- sem. I

7. Florin Streteanu, R. Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, Ediţia a 2-a, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007.

74