IOAN MURARU SIMINA TĂNĂSESC

DREPTCONSTITUŢIONAL

INSTITUŢIIPOLITICE

- Ediţia a IX-a -revăzută şi completată

7T II I i '

2001

IO AN MURARU ĂNĂSIMINA TĂNĂSESCU

DREPTCONSTITUŢIONAL

ŞIINSTITUŢII

lume:româii

aceastrPOLITICE

- Ediţia a IX-a -revăzută şi completată

UniversiîuţiilUi J

«1 iSSr ><2001

r..v,-' •,, i (

" E A' OTECA

• Editura LUMINA LEXBucureşti, str. Prof. Ion Filibiliu nr. 5, sector 3,tel. 320.36.00; 313.95.11; 315.06.13, Fax 315.06.13.

• Comenzile se primesc pe adresa editurii, anexân-du-se la comandă copie după ordinul de plată saurecipisa de mandat poştal.

Conturile editurii sunt:- nr. 2511.1-254.1/ROL B.C.R., Sector 3, Bucureşti- nr. 5069356700 Trezoreria statului, ^ctor 3

• Lucrarea poate fi procurată si de la t NCTJTL^ DEDIFUZARE al editurii, din B-dul Nicolae Bălcescunr. 23A, scara C, mezanin, tel. 315.06.13

PREFAŢĂ

Ediţia a IX-a a manualului Drept constituţional şi instituţii politiceeste o ediţie actualizată atât sub aspectul exigenţelor noului plan de învăţă-mânt intrat în vigoare odată cu anul universitar 1999 - 2000, cât şi sub as-pectul reflectării legislaţiei şi doctrinei.

Astfel, mai întâi, s-au reaşezat capitolele pentru a răspunde distri-buirii cunoştinţelor conform planului de învăţământ pe cele două mari părţişi anume: Drept constituţional, semestrul I; Instituţii politice, semestrul II.

în al doilea rând s-au adăugat unele paragrafe sau capitole noi şianume: despre constiU4ipnalizarea dreptului, despre stat şi despre caracte-rele statului român regizate de către Elena Simina Tănăsescu, o veritabilăsperanţă în această d ciplină ştiinţifică. Asocierea în realizarea manualuluis-a impus ca un proiooeu larg ulilizat azi în lumea universitară, ştiut fiind căîn scrierea unor manuale sau tratate, munca în echipă prezintă multipleavantaje de ordin ştiinţific şi asigură o credibilitate sporită lucrărilor.

în al treilea rând, sunt necesare unele precizări privind denumireadisciplinei. în climatul de libertate ştiinţifică realizat după Revoluţia dinanul 1989, am adăugat la clasica denumire ,,Drept constituţional" şi pe ceade „Instituţii politice". Am valorificat astfel spiritul ştiinţific vest-european,mai ales doctrina franceză. Ca de obicei şi spiritul ştiinţific este supus uneidinamici, rod al zbaterilor, reuşitelor, nereuşitelor şi experimentului.

Astfel, într-un excelent manual, caracterizat de autorii săi, cu o rarămodestie şi demnitate academică „Precis", se explică de ce învăţarea dreptuluiconstituţional nu este învăţarea „dreptului constituţional şi instituţiilor po-litice", şi nici a „instituţiilor politice şi dreptului constituţional", sau a „drep-tului constituţional şi ştiinţei politice". De aceea, echipa care a realizat manu-alul, coordonată de profesorul Louis Favoreu, un incontestabil în materie, pe

baza unei motivaţii savante, explicând de ce definiţia lui George Burdeau, nuar mai fi convingătoare, 1-a denumit, simplu, Drept constituţional.

Este vorba de lucrarea „Droit constitutionnel", Dalloz, Paris, 1998,realizată de Luis Favoreau, Patrick Gaia, Richard Ghevontian, Jean-LuisMestre, Andre Rinx, Otto Pfersmann, Guy Scoffoni.

Semnalarea acestei atitudini ştiinţifice este de fapt o invitaţie la gân-direa şi regândirea dimensiunilor acestei importante discipline de studiu.

în al patrulea rând, am realizat unele perfecţionări de ordin teh-nico-ştiinţific, în sensul că, folosind sistemul de numerotare a ideilor debază, am adăugat un index de materii precum şi o sinteză în limba fran-ceză. Acestea permit o mai lesnicioasă consultare a manualului şi o lărgire acercului celor interesaţi în studiul Dreptului Constituţional.

în fine, am considerat necesară menţinerea prefeţei de la ediţia aVlII-a a manualului, deoarece sfaturile date acolo studenţilor îşi menţinactualitatea.

Prof. univ. dr. Ioan Muraru

PREFAŢĂ LA EDIŢIA A VIII-A

1. însuşirea Dreptului constituţional şi instituţiilor politice nu ridicăprea multe dificultăţi dacă cei care se implică în acestea sunt în măsură să-şiordoneze efortul şi conduita profesională. Ca orice disciplină de studiuDreptul constituţional şi instituţii politice presupune şi el anumite nuanţerezultate din noţiunile şi categoriile cu care se lucrează, din caracterul săumai abstract, din dinamica sa aparte, precum şi din implicaţiile sale politicepe care numai o anumită distanţare ne permite să le putem studia, pe cât po-sibil, obiectiv. De aceea, pretutindeni şi constant, profesorii de Drept con-stituţional se străduiesc să-şi avertizeze studenţii cu aceste dificultăţi şi maiales să-i pună în gardă cu privire la unele capcane în care pot cădea cu uşu-rinţă. Explicaţia acestor străduinţe este simplă şi ea ţine de invitaţia la for-marea, încă la începutul studiilor universitare, a unei atitudini ştiinţifice cuprivire la instituţiile juridice şi politice. Aceste străduinţe urmăresc să subli-nieze, odată în plus, pasul calitativ pe care trebuie să-1 realizeze tinerii - castudenţi - în structura universitară de învăţământ şi educaţie.

Studenţii trebuie să afle că Dreptul constituţional şi instituţiile politice,mai mult ca oricare altă disciplină juridică, lucrează cu expresii, categorii şicuvinte cu care, în mare măsura, suntem familiarizaţi din viaţa cotidiană.

Astfel, ei vor auzi frecvent vorbindu-se de Parlament, Guvern, de-putaţi, senatori, alegeri, drept de vot, libertăţi publice. Sunt cuvinte şi expre-sii care, dis de dimineaţă, ne trezeşte radioul, pe care le întâlnim pe primelepagini ale gazetelor şi jurnalelor, pe care, uneori până la saturaţie, leproclamă platformele politice. Studenţii neavizaţi cred, din păcate cu since-ritate, că această familiarizare înseamnă şi cunoaşterea ştiinţifică a acestorfenomene, realităţi, categorii sau expresii. Aici apare de fapt eroarea, falsaimpresie asupra cărora profesorul trebuie să-i avertizeze pe studenţii înce-

pători. Pentru că limbajul dreptului, deşi frecvent identic în formă cu lim-bajul cotidian, are un conţinut propriu, specific un conţinut tehnic-juridic,iar acest conţinut poate fi înţeles şi receptat numai printr-o abordare ştiinţi-fică şi un studiu temeinic. De aceea primul sfat pe care noi profesorii îl dămstudenţilor din primul an de studii este să pornească la învăţarea Dreptuluiconstituţional şi instituţiilor politice prin reconsiderarea atitudinii faţă decorelaţia dintre limbajul cotidian şi limbajul juridic.

2. Câteva explicaţii privind această ediţie ni se par pertinente. Unmanual de Drept constituţional nu se poate realiza într-o lună sau într-un an,ştiut fiind că el încorporează, mai mult sau mai puţin sintetic, problematicamai multor zeci de monografii, funcţiile sale ştiinţifice şi, mai ales, didacticefiind complexe.

Elaborarea unui manual de Drept constituţional presupune eforturiintelectuale îndelungate, precum şi o bogată practică juridică şi de catedră.El este rezultatul valorificării unei îndelungate perioade de gândire şiregândire a instituţiilor, numai astfel putându-se înscrie în categoria con-strucţiilor solide şi durabile.

O precizare este de asemenea pertinentă. Dreptul constituţional, deşimai puţin ca alte ramuri de drept şi de ştiinţă, are totuşi constantele sale, ve-rificate în secole de existenţă şi care, asemenea pietrelor rezistente, rămân.

Valorificarea acestor constante, examinarea lor cu atenţie şi con-structiv permite ocolirea exagerărilor şi speculaţiilor, specifice oricăror pe-rioade şi mai ales celor de tranziţie şi care, din păcate, sunt străine motiva-ţiei ştiinţifice. Pentru că de fapt, pentru cercetătorul ştiinţific veritabil şi debună credinţă, este un adevăr că anumite concepte s-au cristalizat încă de laConfucius, cel care a fost nu numai primul dar şi cel mai mare legislator alChinei, cel ale cărui opere „formează baza dreptului public" (Doctrine deConfucius ou „Les quatres livres de philosophie morale et politique de laChine", traduit du Chinois par M. G Panthier, Paris, Librairie GarnierFreres, Introduction p. XI - XII). Străbătând mileniile, aceste concepte s-auverificat sau nu, au fost utilizate sau nu, au fost completate şi corectate. In-terpretarea acestora într-o viziune sau alta, colorarea lor în anumite nuanţeatunci când au fost aplicate, uneori primitiv, este desigur o problemă maidelicată, dar care nu le-a afectat substanţa.

De aceea manualul încearcă valorificarea eforturilor ştiinţifice cărorane-am consacrat mai mult de trei decenii.

Desigur după Revoluţia din anul 1989 Dreptul constituţional a cu-noscut o firească revigorare şi deschidere. A intrat în vigoare o nouă Con-stituţie (1991) la redactarea căreia ne-am adus şi noi o modestă contribuţie,

alături de ceilalţi membri ai Comisiei pentru redactarea proiectului de Con-stituţie, în baza acestei Constituţii s-au elaborat şi se elaborează legi, în vi-ziunea nouă şi perspectiva unui stat de drept şi democratic.

Pe plan ştiinţific, alături de manualele unor constituţionalişti şi, desi-gur profesori, consacraţi (Drept constituţional şi instituţii politice, 1992 şi1993, al profesorului Tudor Drăganu; Drept constituţional şi instituţii poli-tice, două volume, 1991 şi 1992, al profesorului Ioan Deleanu) s-au editat şialte cursuri, fenomen ce exprimă afirmarea mai largă a preocupărilor înacest interesant domeniu.

Cred că toate aceste lucrări merită să fie studiate. Pentru că cel caredoreşte ca, mai târziu, să se dedice Dreptului constituţional şi în generalvieţii publice, trebuie să citească cât mai mult. El nu trebuie să fie descurajatcumva de desele controverse şi diversitatea punctelor de vedere (excluzânddesigur pe cele primitive şi arogante), deoarece, în fond, această „contra-dictorialitate" este nu numai frumuseţea dreptului, ci şi calea spre cunoaş-tere şi adevăr.

Prof.univ.dr Ioan Muraru

Partea I

DREPT CONSTITUŢIONAL

sts !

CAPITOLUL ISocietate, stat, drept, politică şi morală

1. Studierea, dar mai ales înţelegerea, structurilor şi instituţiilor con-stituţionale implică anumite clarificări şi delimitări ale categoriilor şi terme-nilor cu care se operează. De aceea câteva explicaţii privind societatea, sta-tul, dreptul, politica şi morala se impun. Nu rare ori sensurile lor ştiinţificese identifică din contextul în care sunt întrebuinţate, dar plasticitatea limba-jului românesc poate uneori deruta.

Desigur, studenţii anului universitar în care se predă Dreptul consti-tuţional şi instituţiile politice cunosc, în mare măsură, terminologia utilizatăsau în orice caz sunt familiarizaţi cu ea. Dar întrucât limbajul este deseoriconvenţional, pentru a ne putea situa pe aceeaşi lungime de undă este binesă cădem de acord, dintr-un început, asupra unor noţiuni.

Vom putea observa că s-au cristalizat reguli morale bune, principiipolitice şi juridice excelent formulate de către minţi şi guvernăminte lumi-nate. Toate acestea s-au studiat şi se studiază în şcoli şi universităţi, se pro-clamă zilnic, unele sunt veritabile constante, dar totuşi se respectă rar pentrucă oamenii sunt mereu alţii.

§. 1. Societatea

2.sensuri şi

2. Termenul societate, despre care vom vorbi deseori are multipleşi întrebuinţări. în mod deosebit ne interesează categoria societate

11

umană în sensul ce i se dă în dicţionare de ansamblu unitar, complex siste-matic, de relaţii între oameni, istoriceşte determinate, condiţie şi rezultat alactivităţii acestora de creare a bunurilor materiale şi valorilor spirituale ne-cesare traiului individual şi colectiv. Societatea umană nu este o sumă arit-metică, ci un complex de oameni, grupuri, clase, stări, realităţi (economice,politice).

Societatea umană se deosebeşte de societatea animală nu numai princalităţile fiinţei umane (raţiune şi conştiinţă), ci şi prin caracterul său orga-nizat rezultat din exigenţele existenţei şi dezvoltării, din dorinţa de perfecţi-une. Categoria societate umană nu poate fi străină categoriilor de stat, drept,politică şi morală. în ea şi pentru ea s-au creat şi există acestea. Societateaumană determină sensurile şi scopurile celorlalte categorii, numite deseori,generos dar şi înşelător, bine comun sau fericire. Ea este un punct de ple-care dar şi de revenire pentru toate construcţiile sociale, politice şi morale.Societăţile umane se caracterizează ca primitive, subdezvoltate, dezvoltate,ele sunt leagănul civilizaţiilor, religiilor, culturilor, speranţelor dar şi al răz-boaielor, neîmplinirilor şi dezamăgirilor.

Ce este interesant de reţinut este faptul că o societate umană poate săexiste, să se dezvolte şi să se impună numai în structuri organizate, iar struc-tura care s-a impus, a rezistat şi rezistă, fiind practic de neabandonat este statul.

§.2. Statul

3. Cel mai adesea se afirmă, şi nu fără temei, că statul este cea maiimportantă instituţie sau chiar instituţie politică.

Cuvântul stat are două accepţiuni. într-o accepţiune, prin stat esteînţeleasă suma a trei elemente şi anume: teritoriul, populaţia (naţiunea) şisuveranitatea (în sensul puterii organizate stata!, de fapt statul în accepţiuneastrict juridică). în această accepţiune statul este sinonim cu ţara, el incluzândcivilizaţia, resursele, oamenii, teritoriul frontierele, autorităţile etc.

în această accepţiune îşi găsesc fundamentarea exprimări de genul„state cu nivele de dezvoltare diferite", „statele lumii".

Intr-o a doua accepţiune, o accepţiune restrânsă, prin stat se înţelegeforma organizată a puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatulstatal. Aceasta este o accepţiune strict juridică.

12

Pentru societatea umană statul a apărut ca soluţia unică şi optimăpentru dezvoltarea sa materială şi spirituală şi pentru conservarea valorilorumane.

Statul este un concept şi o realitate. Deşi, paradoxal, statul „ca uni-tate nu poate fi văzut, nici auzit, nici pipăit". (Hans Kelsen)

Statul este o construcţie pe care toţi, sau cei mai mulţi, deseori o ig-noră sau o detestă, dar pe care toţi o invocă şi o solicită când viaţa, libertateasau averea lor sunt puse în pericol. Statul creează unora speranţa, producealtora durerea, nemulţumire şi chiar adesea sentimentul revoltei. El este ţintarăzmeriţelor şi insurecţiilor. Oamenii dărâmă state pentru a le înlocui tot custate. Statul este o mistică.

Statul, se spune deseori, exprimă ordinea din natură, o copiază, oreproduce.

Potrivit lui Hans Kelsen, statul poate fi caracterizat ca: a) ordine deconduită a oamenilor, o ordine juridică de constrângere, b) putere de co-mandă; c) voinţă, distinctă de voinţa indivizilor, fiind mai mult decât sumavoinţelor individuale, ea situându-se deasupra lor.

Sintetizând multitudinea explicaţiilor putem arăta că statul este pro-dusul istoriei societăţii umane.

El a devenit formula juridică de organizare şi de existenţă a unei so-cietăţi, popor sau naţiune. El a apărut pe o anumită treaptă a evoluţiei so-cietăţii umane, din raţiuni multiple, între care cea menţionată de marele pro-fesor de drept Leon Duguit şi anume divizarea societăţii în guvernanţi şi gu-vernaţi are importanţa sa. Structurile şi funcţiile statului au evoluat dar înesenţă statul a rămas acelaşi, o putere de comandă, sau, în societăţile plura-liste şi democratice, un instrument de organizare şi conducere a societăţii.Strict juridic (sau într-un sens restrâns) statul este un ansamblu sistematic deorgane de stat (autorităţi), el cuprinde parlamente, guverne şi alte autorităţiexecutive, organe judecătoreşti, armată, poliţie şi închisori. în aceste organede stat (autorităţile publice) lucrează demnitari, funcţionari publici şi agenţipublici. Prin acestea statul se impune, este receptat şi acceptat, de bună voiesau de nevoie (silit). Democratic sau nu, statul se impune, pentru că el im-plică organizare şi ordine. Civilizaţia societăţii are implicaţii asupra trăsătu-rilor şi procedeelor utilizate de stat, dar nu asupra conceptului ca atare.

Statul are o serie de funcţii ce sunt de regulă examinate sub maimulte ipostaze. Astfel pot fi identificate: funcţia legislativă, funcţia execu-tivă", funcţia jurisdicţională; funcţii interne şi funcţii externe; funcţii econo-mice, funcţii culturale funcţii sociale, funcţii represive, etc.

13

Cei care compun aparatul de stat (demnitari, funcţionari, agenţi) sebucură de autoritate şi protecţie statală aparte.

Am arătat că statul a apărut pe o anumită treaptă a istoriei societăţiiomeneşti şi a evoluat odată cu aceasta, distingându-se, pe epoci, state scla-vagiste, state feudale, state socialiste, state capitaliste.

O problemă teoretică de mare importanţă, căreia i s-au căutat multerăspunsuri şi care totuşi a rămas fără răspuns, este aceea de a şti care estelegitimitatea statului, adică legitimitatea puterii unora de a comanda altora.Cum se justifică existenţa sa milenară deşi a fost nu numai acceptat, ci şidezavuat? S-ar putea totuşi considera că statul rămâne rezultatul convenţii-lor sociale, pentru că până la urmă a convins că este un rău necesar, mai ne-cesar ca multe alte lucruri şi bune şi rele. Cât priveşte cauza şi scopul aces-tor convenţii, condiţiile în care au fost încheiate sau impuse ele privesc maipuţin legitimitatea puterii pe care o fundamentează. Constituirea statelor şi asocietăţilor umane - spunea Pufendorf - nu s-a petrecut de la sine ci a pre-supus intervenţia inteligenţei şi a voinţei, adică limitarea deliberată a liber-tăţii umane: o convenţie.

Pentru caracterizarea statului trebuie reţinut că el este şi persoană ju-ridică, în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiectde drepturi şi obligaţii (raporturile de drept civil, succesor al moştenirilorvacante, primire de donaţii şi legate ce-i sunt adresate).

§.3. Dreptul

4. Statul şi dreptul sunt strâns legate, se sprijină şi se condiţioneazăreciproc. Au apărut deodată, din aceleaşi cauze şi, pot fi explicate mult maibine împreună. Statul creează dreptul şi paradoxal, dreptul delimitează con-figuraţia şi acţiunile statului. Creând dreptul, statul impune reguli de condu-ită, norme obligatorii pentru toţi. Prin drept statul îşi exprimă puterea decomandă, formulând exigenţe economice, umane, politice. Creând dreptul,statul îi asigură în acelaşi timp eficienţa şi viabilitatea. El devine pazniculnormelor juridice, intervenind, nu rare ori cu violenţă, pentru a chema la or-dine indivizii care ignoră sau încalcă prescripţiile normelor.

5. Ca şi statul, categoria drept cunoaşte două accepţiuni: dreptulobiectiv şi dreptul subiectiv. Prin dreptul obiectiv înţelegem totalitateanormelor juridice. Romanii arătau că Jus est ars boni et aequf adică

14

dreptul este arta binelui şi a echităţii. De atunci şi până astăzi s-au formulatnumeroase definiţii. Pentru Jean Bodin dreptul este o rază de bunătate şi deprudenţă divină.

într-o explicaţie simplă, dreptul este definit ca totalitatea regulilor deconduită, instituite sau sancţionate de stat, reguli ce exprimă voinţa popo-rului ridicată la rangul de lege, a căror aplicare este realizată de bunăvoie şi,în ultimă instanţă, prin forţa coercitivă a statului.

Cât priveşte dreptul subiectiv el este puterea garantată de lege voin-ţei unei persoane, în temeiul căreia aceasta este în măsură, în vederea valori-ficării unui interes personal direct, să desfăşoare o conduită determinată sausă ceară unui terţ îndeplinirea unei acţiuni sau abţinerea de la o anumită ac-tivitate. Normele juridice, care formează sistemul de drept al unui stat segrupează în ramuri de drept şi instituţii juridice.

6. Dreptul obiectiv, deci normele juridice, cunoaşte însă o tradiţio-nală clasificare în drept public şi drept privat. Este o clasificare exactă,corectă, făcută încă de jurisconsulţii romani.

Dreptul public cuprinde normele juridice care privesc statul, colecti-vităţile publice şi raporturile lor cu persoanele particulare atunci când acesteraporturi privesc prerogativele subiectelor de drept public.Dreptul public este dominat de interesul general şi de aceea în raporturilejuridice de drept public prevalează voinţa statului, a colectivităţilor publice.Dreptul public cuprinde mai multe ramuri de drept şi anume: dreptul inter-naţional public, dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul finan-ciar, dreptul penal, etc.

Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor par-ticulare, fizice sau juridice (morale) şi raporturilor dintre ele. în dreptul pri-vat cuprindem dreptul civil, dreptul comercial, etc.

Distincţia dintre dreptul public şi dreptul privat nu trebuie însă ab-solutizată. Nu rare ori, din raţiuni puternice teoretice şi practice se produc„imixtiuni" ale dreptului privat în viaţa publică (sectorul industrial, comer-cial) şi invers (anumite situaţii de publicizare). Câteodată se face o separaţierigidă ca şi cum cele două mari părţi ale dreptului ar fi despărţite de un zid.Se merge pe ideea că din moment ce dreptul privat cuprinde reguli aplica-bile subiectelor egale între ele, acestea nu se pot aplica şi în raporturile dedrept public. Ideea este exagerată, dacă nu cumva chiar falsă. Atât dreptulpublic cât şi cel privat sunt părţi ale aceluiaşi sistem de drept, au trăsăturiparticulare dar şi multe trăsături comune. Au izvoare comune, chiar şi con-tractuale dacă se admite ideea contractului de drept public.

15

De altfel, aşa cum vom observa, existenţa raporturilor cu dublă natură juridică sau chiar cu multiplă natură juridică sunt efectul acestor conexiuni.

7. Mai mult, asistăm la un proces de constituţionalizare a dreptului, de transformare a unor reguli juridice din anumite ramuri de drept îreguli constituţionale. Este efectul firesc al sporirii rolului constituţiilor îsistemele juridice şi al implicaţiilor deosebite pe care le are afirmarea puternică a supremaţiei constituţiei. Acest proces nu trebuie însă interpretat exagerat. Nu poate fi vorba de o încorporare a restului dreptului în dreptul constituţional. Este o reevaluare a unor instituţii juridice şi principii de drepidin perspectiva statului de drept, democratic şi social.

8. Unele delimitări între drept şi lege, precum şi unele comparaţisunt pertinente. Legea în sensul său cel mai larg este sinonimă cu dreptul, daceea dreptul cuprinde toate legile, în acest sens larg. în sens restrâns, lucrce-1 vom studia mai târziu, legea este unul din izvoarele dreptului.

în acest sens restrâns vom observa că legile pot fi fundamentale saordinare, dar şi organice. De asemenea, ele pot fi administrative, fiscaUagrare, comerciale, în funcţie de domeniul reglementat şi deci de ramura ddrept în care sunt încorporate. într-o explicaţie riguroasă dreptul cuprindtoate izvoarele sale juridice care în afară de legi se referă şi la ordonanţehotărâri, ordine, convenţii, obicei şi chiar practică judiciară şi precedentjudiciare. Dreptul este deseori clasificat în drept natural şi drept pozitivDreptul şi statul aceleiaşi societăţi, în aceeaşi unitate de timp sunt simetricca surse şi trăsături. Este aproape imposibil ca în acelaşi timp şi loc, în aceeaşi societate, să existe un stat democratic şi un drept nedemocratic sau ustat autoritar (dictatură) şi un drept democratic. Dreptul şi statul evolueazîmpreună, se sprijină reciproc, se corelează obiectiv.

§.4. Politica

9. Deşi cel mai frecvent în limbaj, termenul politică este cel nugreu de definit. Multifuncţionalitatea sa, înţelesurile nuanţate, interpretăriidiverse, transformă încercările de o aşa natură într-un fel de muncă a legerdarului Sisif. Mai ales că astăzi apoliticii fac politică mai vârtos decât politicii. In această zonă ne aflăm, pe drept cuvânt, pe nisipuri mişcătoare.

16

Paradoxal însă, structurile constituţionale moderne nu pot fi expli-cate şi nici concepute în afara sau, în orice caz, fără legătură cu politica, saumai corect exprimat cu politicile (pentru că frecvent se vorbeşte de politicăeconomică, politică socială, politică demografică, politică ecologică, politicăexternă, politică internă). Nu există şi nu poate exista o guvernare apolitică,o asemenea guvernare fiind un non sens, nu există şi nu poate exista parla-ment apolitic (cum ar putea exista atâta timp cât parlamentarii rezultă dinlistele partidelor politice?), nu există şi nu pot exista partide politice apoli-tice. Termenul politică are multiple sensuri, definite prin dicţionare în sen-sul ce ne interesează politica este o formă de activitate socială care se ex-tinde asupra sferei relaţiilor dintre clase, naţiuni şi alte grupuri sociale, ca şia acelora dintre indivizi şi acestea, în lupta pentru putere Principala sferă apoliticii o constituie participarea la guvernare, determinarea formelor, func-ţiilor şi conţinutului acesteia. Politica include ansamblul problemelor ce in-teresează statul, maniera de a-1 conduce.

Interesant de reţinut pentru noi este că politica este determinată înconţinutul său de starea socială a unei ţări De aceea există politici şi poli-tici. Apoi, exigenţele politicii se reflectă puternic în stat şi drept, le imprimăacestora trăsături şi funcţii. Statul şi dreptul sunt greu de explicat cât pri-veşte conţinutul şi forma lor în afara politicii Politica explică exprimăriprecum instituţii politice, clasă politică.

§.5. Morala

IU. Morala este în general definită ca o formă a conştiinţei sociale,care reflectă şi fixează în principii şi reguli cerinţele de comportare privindraporturile dintre indivizi şi dintre individ şi colectivitate (familie, societate,naţiune, popor, alte categorii sociale). Uneori este considerată ca o ştiinţăcare ne învaţă regulile pe care trebuie să le urmăm pentru a face bine şi aevita răul. Intr-un cuvânt morala implică norme şi exigenţe valorice. Existădesigur şi aici o diversitate de clasificări, de nuanţe. Se vorbeşte despre mo-rala laică şi morala religioasă, morala dominantă (a clasei politice) şi moralaguvernanţilor, morala burgheză şi morala proletară (devenită socialistă). Co-relaţiile dintre societate, stat, drept, politică şi morală sunt dense în conţinut,puternice. Morala se cristalizează în societatea umană şi exprimă exigenţeleşi valorile acesteia. Ea stă şi trebuie să stea la baza statului şi dreptului, labaza guvernării. Ea trebuie să stea şi la baza politicii. Politica, ea însăşi, tre-

17

buie să fie morală Pentru aceasta ea trebuie practicată de oameni politiciîn sensul dat de Take lonescu în subtila clasificare şi democraţie pe care cfăcea între omul de stat, omul politic şi politician.

Pline de semnificaţii sunt, în acest sens, scrierile lui Alexis deTocqueville, în sensul cărora „în lumea morală totul este clasat, coordonat,prevăzut, hotărât dinainte; în lumea politică, totul este agitat, contestat, in-cert In prima, ascultarea pasivă, deşi de bună voie; în a doua, independenţă,nesocotirea experienţei şi ostilitate faţă de orice autoritate. Departe de a-şidăuna una alteia, aceste două tendinţe, în aparenţă atât de opuse, se mani-festă în consens şi par a se sprijini reciproc".

Regulile şi exigenţele morale sunt mult mai apropiate de dreptul naturalşi de cutumă, ele exprimă deziderate ancestrale şi permanente ale omenirii.

Regulile morale, deşi de obicei nu se aduc la îndeplinire, în caz denevoie prin forţa coercitivă a statului, trebuie sprijinite juridic în realizarealor atunci când apără viaţa, libertatea şi fericirea oamenilor. De aceea înConstituţia României, referirile la ipostazele morale nu lipsesc. Aceste refe-riri constituţionale asigură moralei eficienţă, validitate. Astfel, spre exempli-ficare, art 26, art. 30, ocrotesc „bunele moravuri", art. 49 menţionează „mo-rala publică". De asemenea, „buna credinţă" care evident este, mai întâi, unconcept moral este consacrată prin art. 11 şi art. 54.

18

BIBLIOGRAFIELA CAPITOLUL I

1) Tudor Drăganu, Drept Constituţional şi instituţii politice, voi I, Uni-versitatea Ecologică, „Dimitrie Cantemir" Târgu Mureş, 1993, p. 92 -97. Este interesantă constatarea lui T. Drăganu în sensul căreia numaipuţine limbi au cuvinte diferite pentru cele două concepte drept obiectivşi drept subiectiv. Limbile franceză, germană şi română nu cunosc decâtun cuvânt. In schimb, limbile engleză şi arabă au termeni diferiţi. Limbaengleză are cuvântul „law" pentru dreptul obiectiv şi cuvântul „right"pentru dreptul subiectiv, limba arabă desemnează prin cuvântul „kanun"dreptul obiectiv şi prin „hak", dreptul subiectiv.

2) Nicolae Popa defineşte dreptul ca ansamblul regulilor asigurate şi ga-rantate de către stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea com-portamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un climatspecific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţi-ale ale omului şi justiţiei sociale. în Teoria generală a dreptului. Bucu-reşti, 1993, p. 94. Vezi şi p. 95, 243.

3) Hans Kelsen, Teoria Generală a statului, tradusă din limba germană deJean H. Vermeulen, Bucureşti, Tiparul Oltenia, 1928, p. 5 - 8, p. 14.Astfel de acte de constrângere sunt - în mod tipic - în număr de douăpedeapsa şi executarea. Scopul acestei ameninţări cu constrângerea estede a împinge astfel purtarea oamenilor ca să se ferească de constrân-gere, în vederea acesteia, oamenii se vor purta astfel ca raporturile lor sănu ofere nici o posibilitate de a se putea exercita actul de constrângere

19

Purtării oamenilor, proiectată de ordinea de stat, îi va fi opusă ca, con-trast, sau pedeapsa sau executarea (op. cit. p. 16 - 17).

4) Leon Duguit, Droit constitutionnel, Paris, 1907. p. 20 - 21, 55 - 64. îrsensul său cel mai general, spunea de asemenea Leon Duguit, cuvântustat desemnează o societate omenească, în care există o diferenţiere po-litică, o diferenţiere între guvernanţi şi guvernaţi, într-un cuvânt o auto-ritate politică. In op cit p. 19. Iar la p. 68, arată că şi M. Hariou îrFranţa, M Laband şi M. O. Mayer în Germania, vorbeau curent de con-tracte de drept public. Duguit, defineşte dreptul public ca fiind „ansam-blul regulilor de drept care se aplică statului" p. 55.

5) Tudor Popescu, Drept civil, I, Introducere generală, Editura OscaiPrinţ, Bucureşti, 1994, p. 33. Tudor Popescu deosebeşte dreptul publicde dreptul privat prin scop. caracter, sancţiune. în timp ce dreptul publicsatisface interesele colective ale statului, dreptul privat satisface intere-sele individuale. Dreptul public conţine norme cu caracter imperativ întimp ce dreptul privat conţine norme supletive (în general). Pentru în-călcarea dreptului privat competenţa sancţionării revine instanţelor ju-decătoreşti, această competenţă fiind, în principiu, exclusă pentru drep-tul public De asemenea se consideră că între dreptul public şi dreptulprivat s-au produs şi se produc „numeroase interferenţe" (op. cit. p. 22).Dreptul civil constituie dreptul privat comun (op. cit. p. 23).

6) Ion Deleanu. Drepturile subiective şi abuzul de drept, Editura Dacia,Cluj-Napoca, 1988, p. 49. Dreptul subiectiv reprezintă prerogativa con-ferită de lege în temeiul căreia titularul dreptului poate sau trebuie sâdesfăşoare o anumită conduită ori să ceară altora desfăşurarea unei con-duite adecvate dreptului său, sub sancţiunea recunoscută de lege, înscopul valorificării unui interes personal, direct, născut şi actual, legitimşi juridic protejat, în acord cu interesul obştesc şi cu normele de con-vieţuire socială.

7) Pierre Pactet, Institutions politiques. Droit constitutionnel, 1 le edition,Masson, Paris, 1992, p. 35.

8) Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America, voi. 1, EdituraHumanitas, Bucureşti, 1992, p. 88.

9) Philipe Malaurie, Antologia gândirii politice, Editura Humanitas, Bu-cureşti, 1997, p. 116 (pentru Pufendorf), p. 93 (pentru Jean Bodin).

20

CAPITOLUL IINoţiunea de drept constituţional şi

noţiunea de instituţii politice

1 1 . Am explicat deja că dreptul este definit ca ajnşajnhlul regulilorde conduită, instituite sau sancţionate de stat, reguli ce exprimă voinţa popo-rului ridicată la rangul de lege, a căror aplicare este realizată de bunăvoie şi,în ultimă instanţă, prin forţa coercitivă a statului.

Dreptul românesc se prezintă ca un ansamblu sistematizat de normejuridice, cuprinzând mai multe ramuri de drept, precum dreptul constituţio-nal, dreptul administrativ, dreptul civil, dreptul penal etc.

Ramura principală a dreptului românesc este dreptul constituţionalcare prin normele sale consacră şi ocroteşte cele mai importante valori eco-nomice, sociale şi politice.

în explicarea problemelor teoretice şi practice privind dreptul consti-tuţional ca ramură a dreptului, trebuie să plecăm de la elucidarea unor chestiuniterminologice, de la definirea acestuia precum şi a instituţiilor politice.

în procesul apariţiei şi dezvoltării dreptului, ca unul din principalelemijloace de realizare a intereselor şi voinţei guvernanţilor, ramura dreptuluiconstituţional se cristalizează mult mai târziu şi anume odată cu apariţiaprimelor constituţii scrise din lume. Este ştiut că înaintea sfârşitului sec. alXVIIl-lea nu existau constituţii, iar guvernanţii se supuneau foarte rar unorreguli de drept. Dreptul constituţional este deci o prezenţă mult mai târzie însistemul de drept, neavând vechimea dreptului civil, dreptului penal etc.

21

De aceea şi conceptul clasic de drept constituţional se formează mumai târziu, el fiind de origină italiană, dar format sub impulsul ideilor franceze.

Prima catedră expres denumită „drept constituţional" s-a creat 1Ferrara în 1797, fiind încredinţată lui Giuseppe Campagnoni di Luzo. IFranţa, prima catedră de drept constituţional s-a creat în 1834, la Paris, iacel care preda dreptul constituţional era Pellegrino Rossi, tot un italian. Noţiunea de drept constituţional se răspândeşte cu timpul şi în alte ţări. în uneistate precum Austria, Germania şi Rusia această disciplină (şi implicit ramura de drept) este răspândită şi cunoscută sub denumirea de drept de stat.

în ţara noastră, dreptul constituţional s-a predat iniţial împreună cdreptul administrativ, sub denumirea de drept public, dar la 1864 A. Codrescîşi intitulează cursul publicat „Dreptul constituţional" iar la 1881 la Brăilapar „Elemente de drept constituţional de Christ I. Suliotis. Conceptul ddrept constituţional se consideră încetăţenit prin predarea (şi publicarea) 1Facultatea de drept din laşi a cursului de Drept constituţional al profesorukConstantin Stere (1910) şi la Facultatea de drept din Bucureşti a cursului dDrept constituţional al profesorului Constantin Dissescu (1915).

Denumirea de drept constituţional, dată atât ramurii de drept cât şdisciplinei ştiinţifice care o cercetează, s-a menţinut cu excepţia unei scurtperioade şi se menţine şi astăzi în ţara noastră.

Astăzi, în lume, în afara denumirii de drept constituţional, există şdenumirea de drept de stat, ca de exemplu în Germania.

1 2 . în definirea dreptului constituţional ca ramură a dreptului unitaexistent într-un stat, va trebui să observăm că există o diversitate de păreriEste foarte greu, dacă nu imposibil, de surprins cu această ocazie multitudinea de păreri exprimate. De aceea vom sublinia doar unele puncte de vederşi numai în măsura în care prezintă un interes ştiinţific deosebit.

Sintetizând părerile exprimate în literatura juridică, vom observa cdreptul constituţional este definit ca fiind alcătuit din norme juridice carreglementează forma statului, organizarea, funcţionarea şi raporturi!dintre puterile publice, limitele puterilor publice, organizarea politică ;statului etc. Definiţiile date au elemente comune dar şi unele nuanţe specifice. In acest sens trebuie să observăm că unele definiţii includ drepturile şlibertăţile omului şi cetăţeanului, altele nu. Apoi, asemenea nuanţări rezultdin înţelesul diferit ce se dă unor noţiuni, aceasta având ca efect restrângeresau, dimpotrivă, extinderea sferei dreptului constituţional. Reţinem în acessens că unii consideră că dreptul constituţional reglementează relaţiile sociale ce apar în procesul organizării şi exercitării puterii, alţii că organiza

22

rea puterii se cuprinde în exercitarea puterii, în timp ce alţii susţin că re-laţiile sociale reglementate de dreptul constituţional sânt cele care apar înînfăptuirea puterii.

Dacă unele definiţii se mărginesc la prezentarea elementelor defini-torii generale, altele cuprind şi enumerări de instituţii ale dreptului con-stituţional. De asemenea, unele definiţii exprimă ideea că anumite norme aledreptului constituţional nu ar fi veritabile norme juridice deoarece nu arcuprinde sancţiuni pentru încălcarea lor.

în explicarea noţiunii dreptului constituţional trebuie să plecăm de lanecesitatea de a identifica - pe baza unui criteriu ştiinţific - în totalitateanormelor dreptului, acele norme care formează ramura dreptului constituţio-nal. Vom observa astfel că dacă toate normele dreptului reglementează rela-ţii sociale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale aputerii, normele dreptului constituţional reglementează relaţiile fundamen-tale ce apar în acest proces.

Vom defini astfel dreptul constituţional ca acea ramură a drep-tului unitar formată din normele juridice care reglementează relaţiilesociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şiexercitării statale a puterii.

Sunt identificate şi exprimate aici atât genul proxim cât şi diferenţaspecifică, precum şi obiectul de reglementare.

Trebuie să adăugăm că noţiunea dreptului constituţional nu trebuieconfundată cu noţiunea de constituţie. Constituţia este o parte a dreptuluiconstituţional, e drept cea mai importantă, dar drept constituţional existăchiar şi acolo unde nu există o constituţie, sfera sa normativă fiind firescmult mai largă decât cea a constituţiei. Se impune precizarea şi a conceptu-lui de instituţii politice şi, desigur, a corelaţiei cu dreptul constituţional.Aceasta pentru că, aşa cum rezultă chiar din titlu, vom studia la această dis-ciplină nu numai normele de drept constituţional, cu ansamblul de problemecolaterale, ci şi instituţiile politice.

1 3 . Expresia instituţii politice cunoaşte multe accepţiuni şi sensuri,dintre care vom reţine cele care ne interesează aici. în sens restrâns, în drept,prin instituţie se înţelege un grup de norme juridice, unite pe criteriul unuiobiect comun de reglementare, obiect care îi asigură unitatea şi permanenţa.Astfel, instituţia denumită şi juridică, este o parte a unei ramuri de drept şivorbim, de exemplu, de instituţia căsătoriei, instituţia proprietăţii etc.

Pentru disciplina noastră prezintă interes instituţiile relative la pu-tere. Astfel determinate, instituţiile politice cuprind organele însărcinate să

23

realizeze puterea politică şi normele privitoare la această realizare, precumPreşedintele României, primul ministru, Parlamentul etc.

Vom observa că, astfel văzute lucrurile, este dificil de realizat o dife-renţiere între instituţiile politice şi Dreptul constituţional, ridicându-se sem-ne de întrebare în legătură cu asocierea celor două expresii pentru a denumiaceastă disciplină de studiu. Explicaţia se găseşte în aceea că, instituţiilepolitice sunt avute în vedere într-un sens foarte larg, sens ce cuprinde nunumai formele organizatorice şi normele, dar chiar şi viaţa acestora şi apli-carea normelor.

Altfel spus, dacă expresia instituţii politice are la început un conţinutjuridic, care rămâne esenţial, ei i se adaugă un conţinut politic, care apropiesensibil semnificaţia sa de cea de „regimuri politice (vezi şi MauriceDuverger, Piere Pactet). Iar regimul politic este, într-un stat anumit, rezul-tanta jocului forţelor politice, în principal al partidelor, într-un anumit cadruinstituţional şi juridic, ţinând cont de determinările istorice, ideologice, eco-nomice (Pierre Pactet).

Vom studia deci, alături de instituţiile oficiale, stabilite prin Consti-tuţie şi instituţiile de fapt, precum partidele politice şi grupele de presiune,dacă nu în complexitatea lor, măcar în măsura în care privesc exerciţiul pu-terii politice

Aşa cum precizează Maurice Duverger, studiul simultan al dreptuluiconstituţional şi al instituţiilor politice permite plasarea dreptului în contex-tul sociologic şi determinarea adevăratei sale semnificaţii. Trebuie să obser-văm, de asemenea, că această asociere exprimă evident legătura strânsă din-tre politic şi dreptul constituţional, ştiut fiind că deseori dreptul constituţio-nal este definit ca fiind acea parte a dreptului care reglementează instituţiilepolitice ale statului.

24

CAPITOLUL IIIRaporturile şi normele de drept

constituţional

1 4 . Este îndeobşte admis în literatura juridică faptul că divizareadreptului în ramuri de drept este rodul folosirii unui criteriu ştiinţific deter-minant şi acesta este obiectul reglementării juridice. La acest criteriu se potadăuga, în caz de nevoie, încă două criterii auxiliare şi anume metoda re-glementării juridice precum şi interesul guvernanţilor.

După ce am arătat că dreptul constituţional este o ramură a dreptului,problema ce se impune atenţiei este aceea de a stabili care anume norme ju-ridice formează ramura dreptului constituţional. Este necesară deci delimita-rea dreptului constituţional de celelalte ramuri ale dreptului, delimitare cedevine posibilă prin folosirea criteriului obiectului reglementării juridice,adică prin găsirea acelor relaţii sociale care, prin conţinutul lor sunt consti-tuţionale. Aceste relaţii devin, prin reglementarea lor de către normeledreptului constituţional, raporturi juridice de drept constituţional.

25

Secţiunea I

IDENTIFICAREA RAPORTURILOR DE DREPTCONSTITUŢIONAL

1 5 . Se impune deci, încă de la început, identificarea, în ansamblulrelaţiilor sociale reglementate de drept, a acelora care prin conţinutul lorspecific sunt raporturi de drept constituţional. Aceste relaţii sociale sunt, înopinia noastră, acelea care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exerci-tării statale a puterii. Ceea ce este deci comun relaţiilor sociale care for-mează obiectul de reglementare al dreptului constituţional este faptul că eleapar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii. Spunemîn opinia noastră, deoarece în stabilirea obiectului dreptului constituţional seivesc mai multe dificultăţi.

1 6 . O primă dificultate priveşte opiniile diferite existente în lite-ratura de specialitate cu privire la înţelesul ce trebuie dat unor noţiuni, opiniice-şi au izvorul în înţelegerea oarecum diferită a procesului de instaurare şimenţinere a puterii, precum şi a întinderii sferei dreptului constituţional.

Bineînţeles că stabilirea obiectului dreptului constituţional trebuiecorelat cu fenomenul putere de stat, cu categoriile conţinut şi formă a statu-lui, privite în complexitatea lor juridică şi politică. Sub acest aspect apareedificatoare întrebarea pusă deja în literatura juridică dacă nu cumva dreptulconstituţional (dreptul de stat) este prin esenţa lui o „teorie despre putereade stat care este organizată şi funcţionează pe baza dreptului".

Puterea, determinată în conţinutul şi organizarea sa de anumiţi factori,este instaurată, iar cei care o deţin au interesul de a o menţine şi a o exercita îninteresul lor. Se impun deci anumite reguli a căror menire este de a consolidafactorii care determină conţinutul puterii, de a reglementa exerciţiul acesteiputeri în aşa fel încât ea să poată realiza în cele mai bune condiţii voinţaguvernanţilor ca voinţă de stat. întreagă această activitate de instaurare,menţinere şi exercitare statală a puterii cuprinde relaţii sociale, iar regulile decare vorbeam nu sunt altceva decât normele de drept constituţional.

Expresia „instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii" este multmai cuprinzătoare şi mai exactă decât expresia exercitarea puterii, care nuevocă decât o parte a relaţiilor sociale reglementate de dreptul constituţio-nal Ea evocă în acelaşi timp şi elementul organizare a puterii, căci instau-

26

rându-şi puterea, poporul o instaurează sub forma sa organizată (puterea destat neputând exista - prin definiţie - neorganizată), organizare ce seperfecţionează pe parcursul menţinerii şi exercitării puterii Expresia „orga-nizarea şi exercitarea puterii" este şi ea mai puţin evocatoare, deoareceelemente de organizare se regăsesc şi în exercitarea puterii de stat. chiardacă exercitarea puterii nu cuprinde întreaga organizare. Cât priveşte expre-sia „înfăptuire a puterii" ea este sinonimă cu expresia „realizare a pute-rii" care desemnează întreaga activitate statală

1 7 . O a doua dificultate în stabilirea obiectului dreptului constitu-ţional este ridicată de întrebarea dacă toate normele din constituţie suntnorme de drept constituţional sau nu.

S-a exprimat opinia în sensul căreia constituţia ar cuprinde în afaranormelor de drept constituţional şi norme de drept civil, drept administrativ,drept judiciar etc. In această opinie, folosindu-se criteriul obiectului, pentrudelimitarea ramurilor de drept se consideră că normele din constituţie pri-vitoare la proprietate sunt norme de drept civil, că cele privitoare la admi-nistraţia de stat sunt norme de drept administrativ etc, deoarece relaţiile re-glementate sunt relaţii specifice ramurilor de drept indicate

Opinia aceasta nu este împărtăşită de prea mulţi jurişti. Ba dimpo-trivă, majoritatea juriştilor - îndeosebi specialişti în dreptul constituţional -consideră, şi pe bună dreptate, că toate normele cuprinse în constituţie suntnorme de drept constituţional.

Această concluzie, pe care o împărtăşim şi noi este însă rodul unorargumentări diferite. Putem distinge câteva moduri diferite prin care se fun-damentează ştiinţific teza că toate normele din constituţie sunt norme dedrept constituţional, menţionând că explicaţiile pe această temă existente înliteratura de specialitate sunt mult mai numeroase.

I o . Astfel s-a considerat că normele din constituţie care privescsistemul economic, relaţiile de proprietate, sistemul social, nu reglemen-tează relaţii sociale, ci ele consfinţesc esenţa statului, bazele acestuia (eco-nomică şi socială), că relaţiile de proprietate de repartiţie etc sunt regle-mentate de alte ramuri ale dreptului, Constituţia nefăcând altceva decât sădefinească baza economică, scoţând în evidenţă ceea ce este principal, dinacest punct de vedere, pentru însăşi existenţa puterii de stat Se ajunge laconcluzia ştiinţifică în sensul că toate dispoziţiile constituţionale în discuţieau caracter de consacrare pe cale legislativă a unor fenomene sociale obiec-tive, care stau la temelia puterii statale şi ca atare aceste dispoziţii nu pot ficuprinse, în totalitatea lor, decât în acea ramură a dreptului care reglemen-

27

teazâ organizarea şi exercitarea puterii de stat. Cu privire la argumentareamenţionată mai înainte urmează a se observa că prin consacrarea bazelorputerii normele din Constituţie reglementează în acelaşi timp conduitasubiectelor de drept în sensul consolidării şi dezvoltării acestor baze, lucrufiresc datorat interacţiunii ce există între economic şi drept. Dreptul regle-mentează relaţiile de proprietate ca relaţii dintre oameni care apar casubiecte de drept. Cât priveşte raporturile de proprietate şi cele ce privescrepartiţia, este clar că reglementarea lor se face, în primul rând, prin Con-stituţie, iar normele dreptului civil sau altor ramuri de drept nu fac decât sădezvolte aceste reglementări de principiu, fundamentale. Normele constitu-ţionale în discuţie stabilesc veritabile obligaţii juridice pentru subiectele dedrept. In explicarea acestei probleme trebuie corect înţeles procesul deconstituţionalizare a dreptului, ca proces început mai demult şi care moti-vează şi natura juridică a normelor constituţionale.

1 9 . Aceeaşi teză este argumentată însă şi într-un alt mod, de ase-menea interesant din punct de vedere ştiinţific. Astfel, se arată că folosindcriteriul obiectului de reglementare, pentru divizarea dreptului în ramuri, nuse poate contesta că unele norme din Constituţie nu fac parte din alte ramuride drept Ar fi deci greu de susţinut că aceste norme sunt norme de dreptconstituţional, atâta timp cât reglementează relaţii sociale specifice dreptuluicivil, administrativ etc. în această opinie se consideră că problema specifi-cului raporturilor de drept constituţional se pune în termeni oarecum diferiţiîn comparaţie cu alte ramuri ale dreptului, ca urmare a faptului că dreptulconstituţional are un rol conducător faţă de celelalte ramuri de drept, stabi-lind principiile generale care le stau la bază. Ar fi deci imposibil să se facă odemarcaţie propriu-zisă între dreptul constituţional şi alte ramuri ale drep-tului pornind de la specificul relaţiilor sociale reglementate de el. în aceastăsituaţie, ceea ce trebuie să se urmărească nu este atât stabilirea unui aseme-nea criteriu, cât precizarea locului dreptului constituţional în ansamblul sis-temului juridic. Pe această linie de gândire şi ţinând seama de faptul cădreptul constituţional cuprinde principii privitoare nu numai la organizareaşi funcţionarea organelor puterii de stat, ci şi la sistemul social-economic şila organizarea şi funcţionarea administraţiei de stat, justiţiei şi procuraturii,se propune o definiţie potrivit căreia obiectul dreptului constituţional îl for-mea/ă relaţiile sociale care, exprimând suveranitatea poporului, determinătrăsăturile fundamentale ale sistemului social-economic şi ale organizăriipolitice a societăţii.

28

Acest punct de vedere este criticat pentru motivul că nu ţine seamade faptul că există un domeniu de relaţii sociale pe care dreptul constituţio-nal îl reglementează în exclusivitate şi că nu se poate susţine că ar fi lipsitede un element specific în măsură să le deosebească de raporturile socialereglementate de alte ramuri de drept. De asemenea, nu se poate afirma căaceste relaţii sociale interesează dreptul constituţional numai în măsura încare au un caracter fundamental, odată ce în domeniul respectiv chiar ra-porturi sociale de însemnătate redusă sunt reglementate prin norme de dreptconstituţional, iar nu prin dispoziţii aparţinând altor ramuri de drept. Desi-gur, ultima parte a criticii este discutabilă.

Acest punct de vedere, aşa cum am mai subliniat deja, este interesantdin punct de vedere ştiinţific, el prezentând importanţă în egală măsurăpentru toate ramurile ştiinţei dreptului. Preluarea lui ar duce la concluzia căeste necesară o reconsiderare a criteriilor care sunt folosite la clasificareanormelor juridice în ramuri de drept, că dreptul nu poate fi considerat ca ototalitate de norme nediferenţiate, ci că dimpotrivă, între normele dreptuluitrebuie făcută o mare diviziune.

Această mare diviziune îşi găseşte fundamentul în faptul că dreptulconstituţional a apărut mai târziu, din necesitatea de a consacra cuceririleburgheziei, de a proclama drepturile omului şi cetăţeanului.

Apărut mai târziu, dreptul constituţional conţine însă norme cu uncaracter deosebit, indispensabile pentru consolidarea poziţiei guvernanţilor,indispensabile pentru menţinerea şi exercitarea puterii. In sistemul de drept arexista deci două mari categorii de norme juridice şi anume norme (fun-damentale) care privesc esenţa statornicirii dominaţiei unor grupuri sociale,clase şi toate celelalte norme diferenţiate prin obiectul de reglementare. S-arimpune deci două criterii pentru clasificarea normelor juridice în ramuri dedrept şi anume criteriul forţei juridice a normelor, determinată de caracterullor fundamental, care ar diferenţia dreptul constituţional de restul dreptului şicriteriul obiectului de reglementare care ar diviza în ramuri restul dreptului.

Deşi acest punct de vedere explică de ce toate normele din constituţiesunt norme de drept constituţional şi de ce dreptul constituţional ocupă un locdominant în sistemul de drept, el nu poate fi primit - în afara motivelorarătate deja - şi pentru faptul că este posibilă demonstrarea acestor adevăruriprin metoda clasică, anume aceea a obiectului reglementării juridice.

2 0 . Un alt mod de justificare a tezei că toate normele din constituţiesunt norme de drept constituţional, pleacă de la ideea că legea fundamentală,

29

constituţia, reglementează şi alte relaţii care sunt specifice altor ramuri dedrept precum dreptului civil, dreptului administrativ, dreptului muncii etc.

Reglementarea lor şi de către constituţie nu rămâne fără consecinţe,cât priveşte natura lor juridică, ele dobândind în acelaşi timp şi caracterul deraporturi de drept constituţional.

Ceea ce atribuie acestor raporturi şi caracterul de raporturi de dreptconstituţional este faptul că principiile stabilite de Constituţie trebuie res-pectate de către Parlament atunci când procedează la elaborarea legilor ordi-nare. Aceasta este o veritabilă obligaţie juridică, garantată prin mijloacespecifice dreptului constituţional ca, de exemplu, revocarea deputaţilor saucontrolul constituţionalităţii legilor, obligaţie ce a luat naştere în activitateade exercitare a puterii de stat, deosebindu-se astfel de obligaţiile specificeraporturilor civile, administrative de muncă etc.

O asemenea argumentare prezintă, incontestabil, multiple avantajede ordin ştiinţific. Folosind criteriul clasic de grupare a normelor juridice înramuri de drept, se face în acelaşi timp o aplicaţie practică a regulii că ramu-rile de drept nu sunt despărţite de ziduri rigide, lipsind orice zone de influ-enţă, de interacţiuni. în interpretarea şi explicarea fenomenului juri-dico-statal nu se poate pleca decât de la teza că fenomenele sunt într-ostrânsă legătură şi puternică interacţiune. Acest lucru se manifestă intens şicât priveşte relaţiile sociale reglementate de drept şi fără a împărtăşi completopinia exprimată deja în literatura de specialitate în sensul căreia „nu potexista sau în orice caz sunt puţin frecvente raporturi de drept constituţional,în formă pură", nu putem să nu constatăm adevărul că există raporturi cudublă natură juridică. Aceasta se explică cu atât mai mult cu cât priveşte re-laţiile reglementate de dreptul constituţional, care este ramura principală adreptului. Vom adăuga la cele spuse că numai privind astfel lucrurile se potfundamenta ştiinţific şi alte teze şi anume teza că izvorul principal şi pentrualte ramuri de drept este tot Constituţia şi că, bineînţeles, toate celelalte ra-muri de drept îşi au sursa în Constituţie.

2 1 . împărtăşind acest punct de vedere ajungem la concluzia că înobiectul dreptului constituţional sunt cuprinse două categorii de relaţii şianume:

a) relaţii cu o dublă natură juridică, adică acele relaţii care fiind re-glementate şi de alte ramuri de drept sunt reglementate în acelaşi timp şi decătre constituţie, devenind implicit şi raporturi de drept constituţional,

b) relaţii specifice de drept constituţional, care formează obiectul dereglementare numai pentru normele de drept constituţional. Ceea ce este

30

comun tuturor acestor relaţii este faptul că se nasc în procesul complex deinstaurare, menţinere şi exercitare a puterii.

Formează deci obiectul dreptului constituţional relaţiile sociale carese nasc în activitatea de instaurare şi menţinere a puterii de stat şi care pri-vesc bazele puterii şi bazele organizării puterii Sunt, de asemenea, relaţii dedrept constituţional cele care apar în activitatea de exercitare a puterii. înţe-legerea exactă a obiectului dreptului constituţional presupune însă înţelege-rea exactă a noţiunilor folosite.

Cât priveşte bazele puterii, ele sunt elemente exteriore statului caregenerează şi determină puterea de stat în conţinutul său Aceste baze suntfactorii economici şi sociali. Ele impun în stat existenţa unor reguli care săstabilească astfel de drepturi şi obligaţii în sarcina subiectelor de drept caresă asigure atingerea scopurilor societăţii.

Cât priveşte bazele organizării puterii, ele sunt tot elemente exte-rioare statului, dar care nu generează puterea de stat, ci numai condiţioneazăorganizarea ei. Aceste baze ale organizării puterii sunt teritoriul şi populaţia,iar dreptul constituţional este chemat sa reglementeze cât priveşte teritoriul,relaţiile privind structura de stat şi organizarea administrativ - teritorială, iarcât priveşte populaţia relaţiile privind cetăţenia şi drepturile şi îndatoririlefundamentale.

Relaţiile sociale care se nasc în legătură cu bazele putejrii şi bazeleorganizării puterii de stat privesc conţinutul şi organizarea puterii statale.

In ce priveşte relaţiile care se nasc în legătură cu structura de stat, elesunt de drept constituţional deoarece în funcţie de structura statului se exer-cită şi puterea de stat, prin unul sau mai multe organe legiuitoare. La fel,sunt raporturi de drept constituţional raporturile care se nasc în legătură cuorganizarea administrativ - teritorială, căci aceasta indică aşezarea teritori-ală şi a organelor statale. Raporturile privitoare la cetăţenie şi statutul juridical cetăţeanului sunt raporturi de drept constituţional şi privesc direct instau-rarea, menţinerea şi exercitarea puterii. în fine, sunt raporturi de drept con-stituţional acele raporturi care se nasc în exercitarea puterii.

Exercitarea puterii de stat este o activitate specifică desfăşurată deorganele reprezentative, fiind o activitate de conducere, dar o conducere denivel superior tuturor activităţilor de conducere desfăşurate de alte organeale statului (vezi art. 2 din Constituţie).

Am stabilit astfel care sunt relaţiile de drept constituţional, cu altecuvinte obiectul dreptului constituţional ca ramură de drept.

31

Secţiunea a II-ti

SUBIECTELE RAPORTURILOR DE DREPTCONSTITUŢIONAL

2 2 . Subiecte ale raporturilor de drept constituţional sunt oameniiluaţi individual sau grupaţi pe colective.

Cu privire la subiectele raporturilor de drept constituţional trebuie săsubliniem încă de la început două trăsături specifice şi anume că unul din su-biecte este totdeauna fie deţinătorul puterii, fie statul, fie un organ reprezen-tativ (legiuitor) şi că aceste subiecte acţionează în mod necesar într-un raportjuridic apărut în activitatea de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii.

23. înainte de a prezenta subiectele raporturilor de drept constitu-ţional se impune elucidarea unei interesante dispute teoretice în jurul între-bării de a şti dacă unităţile administrativ-teritoriale sunt sau nu subiecte aleacestor raporturi.

într-o opinie se consideră că unităţile administrativ-teritoriale suntsubiecte ale raporturilor de drept constituţional. Susţinându-se că şi părţicomponente ale statului sunt subiecte de drept constituţional, se arată că „şiîn cadrul statului unitar părţi ale teritoriului pot fi subiecte ale raporturilorde drept constituţional" şi „că unităţile administrativ-teritoriale apar casubiecte ale raporturilor de drept constituţional", cu ocazia organizării ad-ministrativ-teritoriale.

Se pare că autorul consideră unităţile administrativ-teritoriale capărţi de teritoriu. De aceea în replică se consideră concluzia total neînteme-iată, deoarece în nici un raport juridic nu apare ca participant teritoriul sauunitatea administrativ-teritorială, ci numai organele de conducere ale unită-ţilor administrativ-teritoriale.

într-o altă opinie, se ajunge la concluzia că unităţile administra-tiv-teritoriale „pot apare ca subiecte şi în raporturile de drept constituţionaldacă prin noţiunea de unităţi administrativ-teritoriale se înţelege colectivulde oameni care populează o anumită porţiune a teritoriului ţării, cu condiţiade a li se recunoaşte prin lege anumite drepturi şi obligaţii în cadrul unorraporturi de drept constituţional". Autorul opiniei adaugă dispoziţiile legalecare vorbesc de personalitatea juridică a unităţilor administrativ-teritoriale.

32

în ce ne priveşte, credem că unităţile administrativ-teritoriale ar pu-tea fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional, dar nu înţelese ca părţide teritoriu ci ca grupuri de populaţie organizate pe teritoriu.

Aceasta este, de altfel, concepţia care se desprinde din anumite dis-poziţii legale deşi personalitatea juridică nu prezintă importanţă pentru cali-tatea de subiect de drept în dreptul constituţional. Credem că s-ar putea dis-cuta dacă unităţile administrativ-teritoriale ar putea fi subiecte ale raportu-rilor de drept constituţional, atunci când prin legea electorală ele ar fi decla-rate circumscripţii electorale. Un asemenea lucru s-a realizat prin Decre-tul-Lege privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României (1990),precum şi prin legislaţia electorală din anul 1992. Ne-am afla deci în faţaunor raporturi ce se nasc în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării pu-terii, iar unitatea administrativ-teritorială ar fi subiect al acestor raporturi,dar ca circumscripţie electorală.

§. 1. Poporul

2 4 . Dacă cu privire la celelalte subiecte ale raporturilor juridice dedrept constituţional nu se ridică probleme deosebite, în ce priveşte acestsubiect se manifestă în literatura juridică cel puţin trei puncte de vedere.Există autori care contestă poporului calitatea de subiect de drept. Unii ad-mit că poporul poate fi subiect de drept numai în relaţiile internaţionale şi,în sfârşit alţii consideră că poporul poate fi subiect şi al raporturilor juridicede drept constituţional, deci al raporturilor juridice interne.

Unii jurişti consideră că în numele şi interesul poporului apar casubiecte ale diverselor raporturi juridice diverse organizaţii şi nu poporulînsuşi, căci în raporturile din interiorul statului poporul apare nu în calitatede subiect nemijlocit de drept, ci în calitate de creator al raporturilor sociale.Pe această linie de gândire se arată, de asemenea, că ar fi incorect ca poporulsă fie considerat ca subiect de drept paralel cu statul, deoarece drepturilepoporului organizat în stat sunt inseparabile de drepturile statului.

S-a ajuns chiar la concluzia că este imposibil de argumentat juridi-ceşte că poporul poate fi subiect de drept şi că poporul nu apare, în ansam-blul său, ca participant în raporturile de drept constituţional, ci apar cetăţeniiorganizaţi pe circumscripţii electorale.

împărtăşind opinia că poporul, este subiect al raporturilor juridice dedrept constituţional, vom observa că ea îşi găseşte fundamentul în chiar dis-poziţiile Constituţiei potrivit cărora suveranitatea naţională aparţine popo-

33

rului român, care încredinţează exerciţiul ei unor organe alese prin vot uni-versal, egal, direct, secret şi liber exprimat.

Apare deci evident că poporul român concentrează în mâinile saleîntreaga putere şi, singur, are dreptul să decidă asupra sorţii sale, lucru ce-1face cu prisosinţă în procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii.Poporul îşi exprimă, în multe probleme, voinţa sa în mod direct, nu prin in-termediul altor organe. El poate apare mai direct ca subiect al raporturilor dedrept constituţional cu ocazia stabilirii formei de guvernământ, a structuriide stat, cu ocazia referendumului. Unitatea de interese ale poporului şi sta-tului nu exclude ca poporul şi statul să fie subiecte de sine stătătoare în ra-porturile de drept constituţional, cu atât mai mult cu cât poporul este deţi-nătorul puterii politice, iar statul capătă plenitudinea împuternicirilor saleconform voinţei poporului.

§.2. Statul

2 5 . Un alt subiect al raporturilor de drept constituţional este statul.El poate apare ca subiect fie direct, fie reprezentat prin organele sale. Statulca întreg, apare direct ca subiect al raporturilor juridice privitoare la cetăţe-nie şi în raporturile privind federaţia.

§.3. Organele statului (autorităţile publice)

2 6 . Acestea pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţionalcu îndeplinirea condiţiilor cerute subiectelor raporturilor de drept constitu-ţional. Organele legiuitoare apar întotdeauna ca subiecte ale raporturilor dedrept constituţional, cu condiţia ca raportul juridic la care participă să fie dedrept constituţional.

Celelalte autorităţi ale statului (executive, judecătoreşti), pot fisubiecte ale raporturilor de drept constituţional numai dacă participă la unraport juridic în care celălalt subiect este poporul, statul sau organele legiu-itoare şi dacă raportul se naşte în procesul instaurării, menţinerii şi exercită-rii puterii.

Organele interne ale organelor legiuitoare pot fi şi ele subiecte aleraporturilor de drept constituţional. Asemenea organe interne sunt comisiileparlamentare care deşi nu pot emite acte de conducere obligatorii, îndepli-

34

nesc unele atribuţii de propunere, avizare şi control. Tot aici pot fi menţio-nate birourile permanente şi grupurile parlamentare.

§.4. Partidele, formaţiunile politice, alte organizaţii

2 7 . Ca forme organizatorice prin care cetăţenii participă la guver-nare, partidele politice şi organizaţiile pot fi subiecte ale raporturilor dedrept constituţional.

De altfel, Constituţia şi unele legi (izvoare de drept constituţional)stabilesc expres posibilitatea acestora de a fi participante la raporturile ceprivesc instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. Astfel, partidele şiformaţiunile politice au dreptul de a propune candidaţi în alegeri.

Totodată, pentru conducerea alegerilor de deputaţi şi senatori se con-stituie birourile electorale, care sunt subiecte ale raporturilor de drept con-stituţional.

£5. Cetăţenii

2 o . Pot apărea ca subiecte ale unora din raporturile de drept con-stituţional. Ei pot apărea distinct ca persoane fizice, ca persoane investite cuanumite demnităţi sau funcţii într-un organ de stat (deputat, senator) sau or-ganizaţi pe circumscripţii electorale. în primul caz ei intră ca subiecte aleraporturilor de drept constituţional, pentru realizarea drepturilor lor funda-mentale, în al doilea apar ca subiecte ale raportului de reprezentare, care esteun raport de drept constituţional, iar în ultima situaţie apar ca subiecte cuocazia alegerilor de deputaţi, senatori sau a şefului de stat.

§. 6. Străinii şi apatrizii

2 9 . Se consideră că şi aceştia pot apărea ca subiecte ale raporturilorde drept constituţional în raporturile ce se nasc cu privire la acordarea cetă-ţeniei române, a azilului politic etc.

15

Secţiunea a IH-a

NORMELE DE DREPT CONSTITUŢIONAL

3 0 . Identificând raporturile de drept constituţional sub aspectulconţinutului lor şi al subiectelor de drept, am determinat obiectul reglementăriijuridice, adică am indicat fenomenul asupra căruia îşi îndreaptă acţiuneanormele de drept constituţional. Cât priveşte normele ca atare, se observă căsunt norme de drept constituţional acele norme care reglementează conduitaoamenilor în relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării,menţinerii şi exercitării puterii. Aceste norme sunt cuprinse atât în Constituţie,cât şi în alte acte normative care sunt izvoare de drept constituţional.

Fiind o parte din ansamblul normelor juridice care alcătuiesc dreptulunitar român, este firesc ca şi aici să regăsim trăsăturile generale ale normeijuridice. De aceea este inutilă reluarea tuturor explicaţiilor care privescnormele juridice, în schimb se impune elucidarea unor probleme teoreticelegate de specificul normelor de drept constituţional.

3 1 . Vom observa astfel că în literatura juridică este respinsă teoriabivalentei noţiunii de drept constituţional, teorie susţinută cu mai mulţiani în urmă şi conform căreia, lato sensu dreptul constituţional ar cuprindeşi alte ramuri de drept, cum sunt dreptul administrativ, dreptul penal, proce-sual penal, dreptul civil etc, iar stricto sensu ar cuprinde numai normelecare ar avea un obiect de reglementare mai limitat, un obiect propriu-zis.

32. De asemenea, nu se poate admite nici ideea existenţei mai mul-tor drepturi constituţionale şi anume a unui drept constituţional politic, aunui drept constituţional administrativ, a unui drept constituţional jurisdic-ţional şi a unui drept constituţional „demotic", idee avansată de Marcel Prelot,deoarece ea contravine noţiunii pe care am dat-o dreptului constituţional.

«5*5. In fine, considerăm şi noi că este necesară evitarea îngustăriisferei acestei principale ramuri a dreptului în sensul că el ar cuprinde numai

36

normele care reglementează organizarea şi funcţionarea organelor repre-jzentative ale statului şi raporturile dintre aceste organe şi cetăţeni, apărute îprocesul realizării de către ei a drepturilor şi îndatoririlor ce le sunt stabilitede constituţie. Dreptul constituţional are o întindere normativă determinaide sfera relaţiilor pe care le reglementează.

3 4 . Unii autori de drept constituţional discutând dispoziţiile con-stituţionale care reglementează relaţiile sociale care privesc aspecte socialeşi economice consideră că acestea au caracter de consacrare. Se mergechiar mai departe, arătându-se că normele de drept constituţional nu s-arconforma structurii logico - formale a normei juridice, în sensul că unorale-ar lipsi sancţiunea. O asemenea susţinere este de natură să ducă la con-cluzia că dreptul constituţional nu este un veritabil drept din moment cenormele sale fiind lipsite de sancţiuni nu pot fi aduse la îndeplinire şi pot fideci ignorate. Făcând precizarea că problema normelor juridice de dreptconstituţional este o problemă atât de complexă şi de vastă încât ar puteaforma obiectul unei monografii, vom încerca să expunem extrem de succintpunctul nostru de vedere cu privireia specificul acestor norme cât priveştestructura lor logico-formală

35. în explicarea specificului normelor dreptului constituţional tre-buie să se plece de la teoria normei juridice, urmând ca apoi să regăsim ele-mentele generale în norma de drept constituţional şi, totodată, să observămce anume trăsături proprii are aceasta din urmă. Norma juridică este defi-nită în teoria dreptului ca fiind o regulă socială de "conduită, generală şi obli-gatorie, instituită sau sancţionată de puterea de stat în diferit forme, menităsă asigure consolidarea şi dezvoltarea relaţiilor sociale în conformitate cuinteresele şi voinţa guvernanţilor, determinată, în ultimă instanţă, de con-diţiile vieţii materiale din societate şi a cărei respectare este impusă, la ne-voie, prin forţa coercitivă a statului.

Orice normă juridică este, în ultimă instanţă, un comandament impusde puterea publică, formulat uneori chiar sub formă supletivă sau de reco-mandare. Normele constituţionale, pe lângă unele prevederi care reglemen-tează nemijlocit unele relaţii sociale, au şi prevederi care conţin formulareaunor principii, consfinţesc bazele puterii, definesc unele instituţii. Preved

37

rile care conţin formularea unor principii sau definiţii „nu pot fi excluse dinsfera noţiunii normei juridice", deoarece „şi ele au un caracter normativ".

3 6 . Precizând deci că toate prevederile constituţionale conţin normejuridice, rămâne în discuţie numai structura normei juridice de drept consti-tuţional. Bineînţeles, este vorba numai de structura logico-formală a normeide drept constituţional.

în această privinţă, în lucrările ştiinţifice de teoria dreptuluifâcându-se cuvenitele deosebiri între aplicarea şi realizarea dreptului, întrestructura logică a normei juridice şi formularea ei tehnico-juridică se ajungela concluzia ştiinţifică că structura normei juridice este complexă şi că estefără îndoială că toate normele juridice există şi acţionează în anumite condi-ţii prevăzând o comportare a cărei respectare atrage după sine aplicarea unorsancţiuni.

De asemenea, se consideră, că toate normele juridice trebuie să con-ţină o dispoziţie, adică să prevadă o regulă de urmat - conţinutul dispoziţieiconstând într-o îndrituire sau o obligaţie; că norma juridică îşi asigură ca-racterul general obligatoriu prin faptul că specificând comportarea necesarăprevede, totodată, şi măsurile de asigurare a acestei comportări, măsuri alcăror specific constă în aceea că, la nevoie, sunt impuse cu ajutorul puteriide stat; că sancţiunea nu e un element indispensabil al fiecărei norme juri-dice, dar aceasta nu înseamnă nicidecum că ar exista norme juridice dotatecu sancţiune care sunt astfel garantate în aplicarea lor şi norme juridice fărăsancţiune, a căror aplicare ar fi lăsată la aprecierea fiecăruia.

Cu toate acestea, chiar în teoria dreptului se afirmă că unele norme,în care se cuprind şi normele constituţionale, cum ar fi normele juridiceprincipii, normele juridice care stabilesc direcţii economice, normele refe-ritoare la organizarea unei autorităţi, nu sunt alcătuite în general dupăschema ipoteză, dispoziţie, sancţiune. Făcându-se distincţia între noţiuneagarantării de către stat a realizării şi aplicării dreptului şi sancţiunea ca ele-ment al normei juridice se ajunge la concluzia că numeroase norme consti-tuţionale nu conţin nici o prevedere concretă care să stabilească sancţiuneaîn cazul nerespectării ei.

Cu toate explicaţiile date, considerăm că nu aceasta este soluţia pro-blemei în discuţie. Ceea ce distinge o normă juridică de o normă morală,politică sau de altă natură este faptul că, în ultimă instanţă, respectarea ei

38

este asigurată de forţa de constrângere statală. Ce este deci sancţiunea nor-mei juridice în procesul de realizare şi aplicare a ei altceva decât măsura cese aplică în ultimă instanţă atunci când norma nu este realizată de bunăvoie? Dacă în unele ramuri de drept sancţiunea este evidentă, în dreptul con-stituţional ea nu este atât de făţişă, de evidentă, dar există. A afirma că nuexistă înseamnă, credem noi, a pune sub semnul întrebării însăşi existenţanormei de drept constituţional ca normă juridică.

In dreptul constituţional pot fi identificate mai multe trăsături spe-cifice ale sancţiunilor. în primul rând, pentru mai multe dispoziţii este pre-văzută o singură sancţiune. Apoi sancţiunile în dreptul constituţional suntsancţiuni specifice, precum revocarea mandatului parlamentar, revocareaunui organ de stat, declararea ca neconstituţional a unui act normativ etc.Credem că pot fi regăsite sancţiuni, chiar în normele constituţionale, pentruîncălcarea oricărei dispoziţii, cu condiţia de a fi identificată exact obligaţiasau îndrituirea, cu alte cuvinte conduita subiectelor de drept.

în fine, credem că aprecierea structurii logico-formale a unor normedin constituţie trebuie făcută prin raportarea lor la întregul sistem de drept.Aceasta duce la concluzia că pentru reglementările de principiu, de largăgeneralitate cuprinse în constituţie, unele sancţiuni se regăsesc în alte ramuride drept cum ar fi dreptul civil, dreptul penal, dreptul administrativ.

O asemenea interpretare este posibilă şi în acelaşi timp are un suportştiinţific din moment ce unele norme constituţionale reglementează relaţiispecifice şi altor ramuri de drept (raporturi cu dublă natură juridică), iarconstituţia este în acelaşi timp şi izvor al dreptului constituţional dar şi izvo-rul principal al celorlalte ramuri de drept. O asemenea interpretare este po-sibilă numai pentru normele constituţionale şi se justifică, totodată, prin lo-cul pe care-1 ocupă dreptul constituţional în sistemul de drept.

Si. în încheierea explicaţiilor privind normele de drept constituţio-nal vom mai observa că acestea pot fi clasificate în norme cu aplicaţiemijlocită şi norme cu aplicaţie nemijlocită. în categoria normelor cu apli-caţie nemijlocită urmează a fi cuprinse acele norme care dau reglementări deprincipiu şi care, pentru a fi puse în aplicare, la cazuri concrete, sunt urmatede reglementări suplimentare prin alte ramuri de drept.

39

De exemplu, norma cuprinsă în Constituţie în sensul că statul ocro-teşte căsătoria şi familia şi apără interesele mamei şi copilului este urmatăde reglementările date de codul familiei.

în categoria normelor cu aplicaţie directă, nemijlocită, urmează a ficuprinse normele care reglementează direct, nemijlocit relaţiile sociale şi numai au nevoie a fi precizate printr-o lege ordinară. Ca exemplu este datănorma cuprinsă în constituţie privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor.

Această distincţie prezintă o importanţă deosebită în explicarea lo-cului dreptului constituţional în sistemul de drept, precum şi în aplicareaConstituţiei.

40

CAPITOLUL IVIzvoarele formale ale dreptului

constituţional român

JO. Folosind o definiţie simplă, în sensul căreia prin izvoare dedrept înţelegem formele de exprimare a normelor juridice care sunt determi-nate de modul de edictare sau sancţionare a lor de către stat, urmează săidentificăm, în ansamblul izvoarelor dreptului, care sunt izvoarele formale(juridice) ale dreptului constituţional.

Pentru acest lucru vom observa încă de la început că nu toate izvoa-rele dreptului, explicate ca atare de teoria dreptului, sunt izvoare de dreptconstituţional. Cel puţin două criterii sunt în măsură să ajute la identificareaizvoarelor formale ale dreptului constituţional român şi acestea sunt: autori-tatea publică emitentă şi conţinutul normativ al actului. Vom observacă, în principiu, sunt izvoare ale dreptului constituţional român numai actelenormative care sunt adoptate de autorităţile publice reprezentative. în al do-ilea rând, aceste acte normative trebuie să îndeplinească cumulativ şi condi-ţia de a conţine norme juridice care să reglementeze relaţii sociale funda-mentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.

Odată făcute aceste precizări, este necesar să discutăm câteva pro-bleme privind unele izvoare ale dreptului şi anume problemele privind obi-ceiul, hotărârile guvernului, Regulamentul de funcţionare a Camerei Depu- jtaţilor şi Regulamentul de funcţionare a Senatului (în general, regulamenteleparlamentare) pentru a vedea în ce măsură ar putea fi considerate izvoare ale |dreptului constituţional.

41

3 9 . Cât priveşte obiceiul (cutuma), trebuie să arătăm că el a fost şieste unul din izvoarele principale ale dreptului şi implicit deci este conside-rat în unele sisteme constituţionale ca fiind şi izvor al dreptului constituţio-nal, în justificarea acestui punct de vedere, doctrina consideră că adeseoriconstituţia scrisă este opera teoreticienilor preocupaţi mai mult de avantajuleleganţei şi de echilibrul juridic al mecanismului pe care-1 construiesc, decâtde eficacitatea sa practică. Datorită acestui lucru, viaţa politică scoate înevidenţă ceea ce are artificial constituţia şi introduce uzanţe şi practici care ocompletează şi adesea o deformează sau o contrazic. Fără a confunda obi-ceiul (cutuma) constituţional cu constituţia cutumiară, deoarece primul senaşte în interiorul unui stat organizat prin o constituţie scrisă, o mare parte adoctrinei consideră că obiceiul poate fi aşezat printre izvoarele dreptului po-zitiv şi că obiceiul poate interveni contra legem putând modifica sau abrogadispoziţii cuprinse într-o lege constituţională.

Cutuma constituţională este lăudată deoarece supleţea sa permitecorijarea rigidităţii textelor scrise şi adaptarea la circumstanţele momentului,deoarece modul său de formare garantează oportunitatea sa într-un domeniuunde experienţa este adesea mai fecundă decât dogmatismul, deoarece eaeste actuală, în timp ce textul contrazis este vechi. Deşi doctrina considerăcă ceea ce trebuie să intereseze este expresia cea mai recentă a sentimentuluijuridic se subliniază totuşi că această soluţie este pur teoretică, ea fiind infi-nit mai complicată în practică.

La întrebarea dacă obiceiul (cutuma) poate fi izvor al dreptului con-stituţional român, răspunsul nu poate fi simplu.

în evoluţia constituţională a României, obiceiul a fost recunoscut caizvor al dreptului, sub regimul constituţiilor din 1866, 1923, 1938 şi al le-gislaţiilor adoptate în baza acestora. Sub regimul constituţiilor din 1948,1952, 1965, obiceiul era îngăduit ca izvor de drept în mod cu totul excepţio-nal numai în anumite ramuri de drept, atunci când legea o spunea expres(vezi de ex. art. 600 Cod civil potrivit căruia înălţimea îngrădirii se va hotărîdupă regulamentele particulare, sau după obiceiul obştesc şi în lipsă de re-gulamente şi de obicei înălţimea zidului ...).

Constituţia actuală a României repune obiceiul în rândul izvoarelordreptului, valorificând rolul şi importanţa sa aparte în reglementarea relaţii-lor sociale. Aceasta rezultă din nominalizarea obiceiului" în art. 41 (protecţiaproprietăţii private) atunci când se arată că dreptul de proprietate obligă larespectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecină-tăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obice-

42

iului, revin proprietarului. Desigur, dispoziţiile constituţionale interesează!dreptul privat. Cât priveşte dreptul public nimic nu se opune ca anumite re-|euli de obicei să se impună (în viaţa parlamentară de exemplu) dar aceasta!necesită un anumit timp (o practică mai îndelungată) şi desigur necesită olpermanentă corelare cu rigorile statului de drept. De aceea teoretic este greulde admis obiceiul în rândul izvoarelor dreptului constituţional.

Explicaţia stă în exigenţa reglementării prin norme scrise, clare şi|precise a relaţiilor sociale, exigenţă imperioasă în reglementarea raporturilorsociale care privesc instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii.

Practica dezvoltării constituţionale poate scoate în evidenţă unelecarenţe ale dreptului, iar în procesul perfecţionării activităţii statale se pot,|desigur, impune soluţii noi, diferite de cele din dreptul constituţional. Daaceste noi soluţii îmbracă şi este bine să îmbrace numai haina normelor juri-Jdice edictate de către autorităţile publice, sau normele să le permită.

De aceea Hans Kelsen scria că „Pentru a putea considera că tribuna-lele sunt abilitate a aplica de asemenea dreptul cutumiar, trebuie în mod necesar admis că ele sunt abilitate de către Constituţie, - mai exact în aceeaşi|manieră în care sunt abilitate să aplice legile - altfel spus că în mod nectrebuie admis că, Constituţia instituie cutuma care rezultă din conduita obişnuită a indivizilor supuşi de stat ca fapt creator de drept" (Theorie pure didroit, p. 301).

4 0 . în ce priveşte hotărârile guvernului, în aprecierea lor ca iz-|voare de drept trebuie să se plece de la poziţia guvernului în sistemul autcrităţilor publice. Guvernul este organ central al administraţiei de stat careare menirea de a executa sau de a organiza executarea legilor. Faţă derinţa ca relaţiile sociale importante să fie reglementate prin lege nu se poateadmite că guvernul ar putea adopta acte normative care să fie izvoare aledreptului constituţional. O altă soluţie ar fi de natură să ducă la concluzia că]prin actele sale, guvernul ar putea adăuga la lege ceea ce, desigur, nu intră îractivitatea de executare a legii. Ar însemna, de asemenea ca guvernul să-şjdepăşească atribuţiile sale prevăzute expres prin Constituţie.

4 1 . Cât priveşte regulamentul de funcţionare al Parlamentului saal Camerelor acestuia trebuie să observăm că natura sa juridică a fost viidiscutată în literatura de specialitate şi ea a determinat plasarea sa diferită îrsistemul actelor normative. Pentru considerente ce le vom explica mai târziimult timp s-a susţinut opinia în sensul căreia aceste regulamente sunt legi şijca atare, ele erau cuprinse implicit la lege ca izvor al dreptului constituţiojnai. Dispoziţiile constituţionale actuale duc la concluzia că regulamentelej

43

parlamentului sunt acte distincte, cu natură juridică proprie şi ca atare tre-buie nominalizate distinct în ierarhia izvoarelor dreptului constituţional.

4 2 . Vom adăuga că frecvent apar ca izvoare de drept constituţionalşi actele cu putere de lege (legislaţia delegată) în statele în care asemeneaacte se edictează.

Pentru sistemul nostru constituţional asemenea acte sunt ordonanţeleGuvernului, care, în măsura în care ar reglementa relaţii constituţionale,evident trebuie considerate izvoare ale dreptului constituţional.

Viaţa constituţională poate oferi în perspectivă aspecte noi privindizvoarele dreptului constituţional. Vor trebui urmărite în acest sens chiar şideciziile interpretative ale Curţii Constituţionale.

Nu se poate refuza de plano calitatea de izvor de drept constituţionalnici unor acte juridice inferioare legilor sau ordonanţelor, dacă intervin îndomeniul constituţional. Este adevărat că acestea intervin în situaţii mă-runte, de regulă, detaliază reguli din alte izvoare sau sunt pur procedurale.

Ar putea fi avute în vedere şi convenţiile colective reglementate prinart. 38 din Constituţie, convenţii ce au caracter obligatoriu şi sunt garantate.In structura Constituţiei ele sunt aşezate în contextul dreptului la muncă şiastfel pot fi văzute ca parte integrantă a garanţiilor constituţionale.

Vom cerceta aici cele mai importante izvoare formale ale dreptuluiconstituţional român: Constituţia şi legile de modificare a constituţiei, legeaca act juridic al Parlamentului, regulamentele Parlamentului, ordonanţeleGuvernului, tratatele internaţionale.

§. 1. Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei

4 3 . Constituţia este izvorul principal al dreptului constituţional. Aşacum am mai precizat, deoarece toate normele cuprinse în Constituţie suntnorme de drept constituţional, Constituţia este în totalitate izvor al dreptuluiconstituţional. Aceleaşi constatări sunt valabile şi pentru legile de modifi-care a Constituţiei.

44

§.2. Legea ca act juridic al Parlamentului

4 4 . Imediat după constituţie, izvor al dreptului constituţional estelegea, înţeleasă în accepţiunea sa restrânsă de act juridic al Parlamentului.Vom observa că nu toate legile sunt izvoare ale dreptului constituţional, cinumai unele dintre ele, în timp ce celelalte sunt izvoare ale altor ramuri de |drept. Astfel, de exemplu, codul civil este izvor de drept pentru dreptul civil,codul muncii pentru dreptul muncii etc.

Legile ordinare sunt izvoare ale dreptului constituţional, cu condiţiasă reglementeze relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării,menţinerii şi exercitării puterii. Sunt izvoare ale dreptului constituţional,)printre altele, legea privind cetăţenia română, legile electorale etc.

§.3. Regulamentele Parlamentului

4 5 . Sunt izvoare de drept constituţional pentru că reglementeazărelaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exer-citării puterii. în sistemul nostru parlamentar există trei categorii de regula-mente şi anume: Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului |şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.

§.4. Ordonanţele Guvernului,

4 6 . Se emit în baza art. 114 din Constituţie. Ele pot fi izvoare aledreptului constituţional dacă îndeplinesc condiţia de a reglementa relaţii so-ciale fundamentale privind instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. Cât jpriveşte cealaltă condiţie ea se consideră îndeplinită ca urmare a delegării |legislative date de Parlament.

£5. Tratatul internaţional

4 7 . Un alt izvor de drept constituţional este tratatul internaţional.Pentru ca un tratat internaţional să fie izvor al dreptului constituţio-l

nai trebuie să fie de aplicaţie directă, nemijlocită, să fie ratificat conform]

45

dispoziţiilor constituţionale şi să cuprindă reglementări ale relaţiilor speci-fice dreptului constituţional. De asemenea, tratatul trebuie să fie licit căcinumai tratatele licite sunt izvoare de drept. Ca exemple sunt convenţiile în-cheiate cu alte state privind reglementarea cetăţeniei, precum şi tratatele îndomeniul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti (pactele şi convenţiile privi-toare la drepturile omului).

Constituţia actuală a României acordă tratatelor internaţionale o atenţiesporită. Din examinarea dispoziţiilor constituţionale urmează a fi reţinute patrureguli mari şi anume: a) obligaţia statului de a le respecta întocmai şi cu bunăcredinţă; b) tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern; c)interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale privind libertăţile publiceîn concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şicelelalte tratate; d) prioritatea reglementărilor internaţionale în cazul unorneconcordanţe între acestea şi reglementările interne.

Bineînţeles este vorba de pactele şi tratatele internaţionale la careRomânia este parte.

46

CAPITOLUL VLocul dreptului constituţional în ]

sistemul de drept

4 8 . Sistemul dreptului român, deşi unitar, cunoaşte o grupare anormelor sale pe ramuri de drept. Totodată, deoarece orice sistem presupuneo ierarhizare a elementelor sale componente şi sistemul de drept cunoaşte oasemenea ierarhizare a ramurilor sale.

Pîecând de la ideea că dreptul constituţional ca ramură a dreptuluiîndeplineşte trăsăturile privind esenţa, mijloacele de realizare şi finalitatea,comune întregului sistem de drept - ceea ce, de altfel, asigură integrarea sa înacest sistem - se impune să stabilim ce loc ocupă el în sistemul dreptuluiromânesc. Pentru realizarea acestui lucru sunt necesare a fi cercetate cel puţindouă aspecte şi anume: importanţa relaţiilor sociale reglementate prin dreptulconstituţional, precum şi valoarea formelor juridice, prin care voinţa guver-nanţilor, de apărare a acestor relaţii sociale, devine drept (izvoare de drept).

4 9 . Cât priveşte cel dintâi aspect, aşa cum de altfel am mai explicat,la obiectul dreptului constituţional normele de drept constituţional regle-mentează cele mai importante relaţii sociale, adică acele relaţii fundamen-tale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Este in-contestabil că relaţiile sociale privind instaurarea şi menţinerea puterii pre-zintă cea mai mare importanţă pentru popor, căci cucerirea puterii este sco-pul oricărei revoluţii. Cucerind puterea, guvernanţii pot apoi să organizezeîntreaga viaţă economică, socială şi politică.

Apare deci cu claritate valoarea deosebită a intereselor ocrotite prinnormele dreptului constituţional.

47

5 0 . Faţă de valoarea deosebită a relaţiilor sociale reglementate prindreptul constituţional - şi aici trecem la cel de-al doilea aspect cercetat -apare evidentă necesitatea exprimării voinţei guvernanţilor prin cele maiimportante şi mai eficiente forme juridice, şi anume prin acte normative dereglementare primară a relaţiilor sociale. De aceea aceste relaţii sociale suntreglementate în primul rând prin constituţie, legea fundamentală a statului,care se situează în fruntea sistemului de drept, din normele saledesprinzându-se principiile după care celelalte ramuri de drept reglemen-tează în domeniile lor de activitate.

5.1. Cercetarea acestor două aspecte duce la concluzia că dreptulconstituţional este ramura principală în sistemul de drept. Această trăsătură adreptului constituţional duce la două consecinţe cât priveşte întregul drept.

O primă consecinţă este urmarea faptului că dreptul constituţionalconţine norme elaborate în cadrul acelei activităţi de realizare a puterii destat care este o activitate de conducere, dar de conducere de nivel superiortuturor activităţilor de conducere. Constituţia, ca izvorul principal al drep-tului constituţional este în acelaşi timp şi izvor principal pentru întreguldrept, cuprinzând reglementări de cea mai mare generalitate, care privescactivitatea de instaurare, menţinere şi exercitare statală a puterii, în toatăcomplexitatea ei. Constituţia conţine printre altele, reglementări privindproprietatea, organele executive şi organele judecătoreşti. Relaţiile socialedin aceste domenii sunt apoi detaliat reglementate prin normele dreptuluicivil, dreptului comercial, organizării judecătoreşti. La o analiză profundă acorelaţiei dintre Constituţie şi ramurile dreptului vom constata că orice ra-mură de drept îşi găseşte fundamentul juridic în normele din Constituţie. Deaici reiese regula conformităţii normelor din celelalte ramuri ale dreptuluicu reglementările de mare generalitate cuprinse în Constituţie.

Necesitatea conformităţii duce la o a doua consecinţă, edificatoarepentru stabilirea locului dreptului constituţional şi anume că o modificareintervenită în dreptul constituţional impune modificări corespunzătoareale normelor din celelalte ramuri de drept, care conţin reglementări ale ace-loraşi relaţii sociale.

Dacă modificările ce se impun în celelalte ramuri de drept ca urmarea modificărilor normelor constituţionale corespondente se fac direct în vir-tutea textului constituţional sau prin intermediul altor norme juridice,aceasta depinde de faptul dacă normele constituţionale sunt de aplicaţiemijlocită sau nemijlocită. în orice caz însă, modificarea normelor din ramu-rile de drept este obligatorie atunci când principiile constituţionale ce con-stituie fundamentul lor juridic se modifică.

48

BIBLIOGRAFIELA CAPITOLELE II-V

1) Marcel Prelot, Jean Boulouis, Institutions politiques et droitconstitutionnel, Dixieme edition, Dalloz, Paris, 1987, p 28 - 37 Tre-buie să observam că M. Prelot distinge între dreptul public constituţio-nal şi dreptul public relaţional, iar în cadrul primului drept constituţio-nal politic, drept constituţional administrativ, drept constituţional juris-dicţional şi drept constituţional „demotic" (de demos, peuple).

2) Tudor Drăganu, Drept constituţional. Editura Didactică şi Pedagogică,Bucureşti, 1972, p. 7 - 12, 16, 33 - 36.

3) A. Esmein. Elements de droit constitutionnel, Recueil Sirey Paris 1927,p. şi urm

4) Constantin Dissescu, Dreptul constituţional, Bucureşti, 1915, p 34, 4165) R. Foignet, Manuel elementaire de Droit constitutionnel, libraire

Arthur Rousseau, Paris, 1929, p 16) Jacques Cadart, Institutions politiques et droit constitutionnel, voi 1

Librairie generale de droit et de jurisprudence, Paris, 1975, p. 17 caredefineşte dreptul constituţional ca „ansamblul regulilor de drept caredetermină compoziţia, mecanismele şi competenţele puterilor organelorsuperioare ale statului: guvernanţii şi poporul Aceste reguli au ca scopîn regimurile politice liberale şi democratice asigurarea supremaţieidreptului asupra guvernanţilor (Parlament, Guvern, şef de stat) şi, deasemenea, asupra majorităţii poporului şi prin urmare garantarea liber-tăţii: domnia dreptului"

7) Nistor Prisca, Drept constituţional, Editura Didactică şi Pedagogică.Bucureşti, 1977, p. 8-20.

49

8) Pierre Pactet, Institutions politiques et droit constitutionnel, MassonParis. 1989, p. 7-10.

9) Maurice Duverger, Institutions politiques et droit constitutionnel (1),Presses universitaires de France, Paris, 1988, p. 13-41.

10) Gheorghe Bobos, Teoria generală a statului şi dreptului, Editura Di-dactică şi Pedagogică. Bucureşti, 1983, p. 143 - 164, 178- 186.

11) Georges Burdeau, Droit constitutionnel et institutions politiques,Librairie Generale de droit et de jurisprudence, Paris, 1966.

12) Andre Hauriou, Jean Gicquel, Droit constitutionnel et institutionspolitiques, septieme edition, Edition Montchrestien, 1980. In concepţiaacestora, dreptul constituţional este „încadrarea juridică a fenomenelorpolitice", iar misiunea sa consistă în a organiza în cadrul statului co-existenţa paşnică a puterii şi libertăţii. Dreptul constituţional este expre-sia autorităţii, a libertăţii, expresia concilierii autorităţii şi libertăţii.Vezip 12,28,29,31,33,34.

13) Ioan Muram, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Natu-rismul, Bucureşti, 1991.

14) Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, T U B . , 1992, care defineştedreptul ca fiind ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat,care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman înprincipalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării co-existenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi justiţieisociale (p 57). Potrivit acestui autor statul este principala instituţie po-litică, iar norma juridică este o regulă generală şi obligatorie de condu-ită, al cărui scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poatefi adusă la îndeplinirea pe cale statală, în caz de nevoie prin constrân-gere (p 100).

15) Hans Kelsen, Theorie pure de droit. Dalloz, Paris, ediţia 1962. Merită afi menţionate aici două idei importante şi anume: „Ordinea juridică nueste un sistem de norme juridice plasate toate la acelaşi nivel (rang), ciun edificiu cu mai multe etape suprapuse, o piramidă sau ierarhie for-mată (pentru a spune aşa) dintr-un anumit număr de etape unde se aflănoi mele juridice" (p. 229).

..Unitatea sa rezultă din conexiunea dintre elementele care decurgdin faptul că validitatea unei norme care este creată conform unei altenorme fundamentează pe aceasta, că la rândul său, crearea acesteia dinurmă a fost ea însăşi reglată de altele, care constituie la rândul lor fun-damentul validităţii sale, şi acest mers regresiv duce în final la normafundamentală, norma presupusă'" (p 229).

50

16) Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat ele-mentar, 2 volume, Ed. Lumina Lex, 1998

17) Th. S. Renoux, H. de Villiers, Code constitutionnel, Ed Litec, Paris,1994.

18) Constance Grewe, Helene Ruiz-Fabri, Droits constitutionnelseuropeens, PUF., 1995.

19) Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. EuropaNova, Bucureşti, 1996.

20) Victor Duculescu, Constanţa Calinoiu, Georgeta Duculescu, Dreptconstituţional comparat, 2 volume, Ed. Lumina Lex, 1999.

21) Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, 2 volume, EdServo-Sat, Arad, 1998.

CAPITOLUL VINoţiunea de constituţie

5 2 . în istoria lumii, începând cu secolul al XVIll-lea s-a impus,alături de alte mari instituţii create în scopul de a exprima prefacerile struc-turale politice, economice sau juridice şi constituţia, ca lege fundamentală aoricărui stat. Ea stă la baza statului, pe care şcoala dreptului natural îl denu-mea „societatea civilă". Adoptarea constituţiei a devenit astfel un evenimentde importanţă capitală pentru societatea umană, ea marcând victorii şi îm-pliniri de aspiraţii şi sentimente sociale şi morale. Aceasta deoarece consti-tuţia a fost şi este concepută, într-o viziune mai largă ce excede juridicului,nu numai o lege fundamentală, ci de fapt o realitate politică şi statală ce seidentifică cu chiar societatea creată în urma revoluţiilor victorioase.

De altfel, pretutindeni astăzi adoptarea constituţiei este un mare eve-niment politic, social şi juridic din viaţa unui stat. Iar aceasta, pentru că înconstituţie sunt consacrate principiile fundamentale ale întregii vieţi econo-mice, politice, sociale şi juridice, în conformitate cu valorile fundamentalepe care statul le promovează şi apără. Poporul, spunea Hegel, trebuie să aibăfaţă de constituţia lui sentimentul dreptului său şi al stării sale de fapt, altfelea poate exista, e drept, în chip exterior, dar nu are nici o semnificaţie şi nicio valoare, subliniind că „fiecare popor îşi are constituţia care i se potriveşteşi care i se cuvine" Valoarea, conţinutul şi semnificaţiile constituţiei au fostclar exprimate în actele constituţionale şi constituţiile care au deschis dru-mul procesului constituţional. Astfel, Declaraţia franceză a drepturiloromului şi cetăţeanului din anul 1789 stabilea că „Orice societate în care ga-ranţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor stabilită, nu are

52

constituţie", iar prima constituţie scrisă din lume, constituţia americană diranul 1787, arată în preambulul său că „Noi, poporul american, în vedereaformării unei uniuni mai perfecte, stabilirii justiţiei, asigurării liniştei inte-1rioare, asigurării apărării comune, dezvoltării bunăstării generale şi asigură^rii binefacerilor libertăţii pentru noi şi urmaşii noştri, poruncim şi stabilirprezenta constituţie...,,. Aşa cum o spun chiar juriştii americani, în constitu-ţia americană şi-a găsit punctul culminant spiritul constituţional american

Faţă de importanţa şi semnificaţiile constituţiei, de practica în acesildomeniu, constituţia este şi trebuie să fie aşezământul politic şi juridic fun-fdamental care, reflectând şi consolidând cuceririle oamenilor şi proiectâncdirecţiile definitorii ale evoluţiei viitoare a societăţii, statorniceşte, cucerireaputerii de stat, noile structuri social-economice şi politice precum şi dreptu^rile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor (Ion Deleanu).

53. Astfel văzute lucrurile, în ideea stabilirii conceptului de consti-tuţie două precizări prealabile se impun: mai întâi că între constituţie şijlege nu se pune semnul egalităţii, deşi este simplu de observat că, sub aspect)juridic, constituţia este şi ea o lege, adică un act normativ; apoi precizarea îrsensul căreia constituţia este o categorie istorică, ea apărând pe o anumitetreaptă de dezvoltare a societăţii, anume într-o perioadă în care organizareastatală feudală nu a mai corespuns şi a trebuit să fie înlocuită de o altă orga-lnizare. Noţiunea de constituţie apare cu mult mai târziu decât cea de legejConstituţia exprimă evoluţia sistemului legislativ, ea este creaţia unei epoc|în care s-a impus ca însăşi legea să fie subordonată unor principii funda-mentale. Constituţia a fost creată pentru a exprima o nouă ideologie politicăşi juridică, ideologie determinată desigur de transformările economice şlsociale ce s-au conturat puternic începând îndeosebi cu secolul al XVIIl-lea |

5 4 . Dacă termenul constituţie este foarte vechi, el fiind adeseori'folosit în accepţiunea de lege, accepţiunea sa actuală s-a conturat târziu.JEtimologic, cuvântul constituţie provine de la latinescul „constitulio" careînsemna „aşezarea cu temei", „ starea unui lucru". în dreptul imperial ter-menul constituţie este sinonim cu cel de lege. în această accepţiune legiledate de împărat erau denumite constituţii imperiale. Termenul constituţiecontinuă a avea accepţiunea de lege până în secolul al XVIII-lea, când i sedă un sens nou, acela de lege fundamentală. Această accepţiune este astăziîncetăţenită în toate statele. Mai mult chiar, unele acte normative de organi-|zare (statute) a unor organisme internaţionale se numesc tot constituţii(F.A.O., U.N.E.S.C.O., O.I.M.), aceasta marcând importanţa deosebită ce sevrea a se acorda acestora. Fenomenul constituţie a cunoscut şi cunoaşte ni

53

numai o dinamică a sa proprie, ci şi influenţele puternice ale intereseloreconomice şi sociale ale celor care, sub diferite denumiri (guvernanţi, cer-curi conducătoare, clase politice, clase dominante), instituie reguli constitu-ţionale. Iată de ce permanent se pot aduce adaosuri conceptului de constitu-ţie, adaosuri care alături de elementele tradiţionale, consacrate, vin să punăîn evidenţă realităţi şi perspective, ideologii şi tendinţe. Sintetizând preocu-pările în definirea constituţiei, câteva observaţii se impun.

Constituţia a fost concepută iniţial ca ansamblul normelor juridicecare au ca scop limitarea puterilor guvernanţilor şi garantarea drepturilorfundamentale ale omului şi cetăţeanului Această concepţie a fost comple-tată în sensul că normele constituţionale trebuie să fie cuprinse într-o legesistematică şi să se bucure de o eficienţă juridică superioară tuturor celor-lalte legi Sfârşitul secolului al XX-lea aduc o renunţare la concepţia iniţialădespre constituţie S-a considerat astfel că limitarea puterii guvernanţilor şigarantarea drepturilor fundamentale nu mai sunt elementele indispensabileale oricărei constituţii ci, într-un sens material se desemnează prin aceastănoţiune orice lege care reglementează organizarea politică a statului.

In zilele noastre asistăm însă la o revigorare a conceptului de Con-stituţie şi la o îmbinare a sensului formal şi a celui material.

5 5 . Analiza unora din definiţiile formulate în literatura juridică pre-zintă, desigur, interes.

Astfel, Constantin Dissescu, cel care prin predarea şi publicareacursul m său în anul 1915 a încetate nil Dreptul constituţional la Facultateade Drept din Bucureşti, plecând de la ideea că obiectul dreptului constitu-ţional este formal din organizarea suveranităţii, defineşte constituţia ca fi-ind „organizarea exerciţiului suveranităţii". Pentru ca apoi să adauge „şifiindcă exerciţiul suveranităţii se numeşte guvern, luat acest cuvânt în sen-sul cel mai generic, putem zice că, constituţiunea e organizarea formei deguvern pe care poporul suveran şi-o dă. Obiectul dreptului constituţional ecrearea şi regularea atribuţiunilor puterilor publice, precum şi stabilireagaranţiilor individuale şi drepturilor recunoscute cetăţenilor pentru conser-varea libertăţilor lor ".

Iar Paul Negulescu a definit constituţia ca fiind „o normă care cu-prinde principiile referitoare la organizarea statului şi ia raporturile di.echilibru între diferitele puteri ale statului", precum şi drepturile omului(drepturile publice). în definiţiile mai actuale se consideră că scopul con-

54

stituţiei este de a organiza „exerciţiulputerii". Dezvoltându-se noţiunea deconstituţie se arată că aceasta determină statutul guvernanţilor şi paralelprecizează natura si finalităţile activităţii lor. Scopul constituţiei se spune- este deci dublu: de o parte ea desemnează personalităţile sau colegiilecare vor decide şi fixează competenţa şi modalităţile de exercitare; pe dealtă parte, ea indică ce doctrină de organizare socială şi politică reprezintăguvernanţii şi, prin aceasta, ea identifică ideea de drept care va fi ideea in-stituţiei statale. In concepţia lui Andre Hauriou, într-un sens foarte generalprin constituţie se înţelege ansamblul regulilor care administrează organi-zarea şi funcţionarea statului. în acest sens, orice suit, prin faptul că există,are o constituţie, un număr de dispoziţii care reglementează organizarea şiraporturile dintre puterile publice şi fixează, printre altele, relaţiile de prin-cipiu între stat şi cetăţean. Acesta, spune Andre Hăuri ou, este sensul mate-rial al constituţiei, pentru că în sens formal constituţia este un ansamblu dereguli, edictate de regulă cu o anumită solemnitate, şi formând în general ocategorie specială printre regulile juridice. Un alt constituţionalist, BenoitJeanneau, defineşte constituţia, în sens material, ca ansamblul regulilorrelative la organizarea şi activitatea statului, iar în sens formal, ca docu-mentul care reglementează instituţiile şi'care nu poate fi elaborat sau modi-ficat decât după o procedură diferită de cea folosită pentru alte reguli dedrept. Desigur, s-ar putea cita încă mulţi autori şi multe definiţii, pentru căliteratura juridică este destul de bogată în acest sens, dar în general defini-ţiile se aseamănă. Acest lucru este întrucâtva firesc faţă de realitatea cădupă două secole de existenţă a constituţiei (luând ca punct de plecareadoptarea primei constituţii scrise din lume) lucrurile, în mare măsură, s-auconturai şi definitivat. Din cele expuse vom observa că unii constituţiona-lişti pun accent pe conţinutul normativ al constituţiei, alţii mai mult peforma constituţiei.

Examinând definiţiile prezentate vom constata că elementul comun,surprins în toate definiţiile, este elementul stat sau putere (puteri) de stat.Acest element este definitoriu cât priveşte valoarea juridică a normelor ce-1consfinţesc şi reglementează relaţiile sociale ce se nasc în acest domeniu.Alături de elementul putere se mai adaugă şi alte elemente de formă cum arfi faptul că este un text scris, adoptat în forme solemne etc.

Dintre definiţiile formulate în literatura juridică românească mainouă, vom reţine pe cele formulate în manualele universitare. Astfel Tudor

55

Dragau u, precum şi loan Deleanu definesc constituţia ca fiind acea legecare, având forţă juridică superioară celorlalte legi, reglementează în modsistematic atât principiile structurii social-economice, cât şi cele ale orga-nizării si funcţionării statului bazat pe aceasta, garantează material dreptu-rile fundamentale cetăţeneşti şi stabileşte datoriile corespunzătoare acestordrepturi.

5 6 . în stabilirea conceptului de constituţie s-au conturat în timp oserie de elemente definitorii, de conţinut şi de formă, elemente ce trebuie săapară explicit sau implicit într-o definiţie. Mai întâi se impune caracterulde lege al constituţiei, deoarece constituţia este o lege şi acest element, deşisurprins prin denumiri diferite sau chiar implicit, este prezent în toate defi-niţiile formulate. Fiind o lege, constituţia conţine norme juridice, reguli deconduită, iar aceste norme exprimă de fapt voinţa celor care deţin puterea.

Dar constituţia este legea fundamentală, trăsătură ce o identifică înansamblul legilor. Caracterul de lege fundamentală rezultă din conţinutul şicalitatea reglementărilor.

Conţinutul constituţiei este un conţinut complex, el cuprinzând prin-cipiile fundamentale pentru toate domeniile vieţii (politice, economice, so-ciale, culturale, juridice etc). Este şi motivul pentru care adeseori constituţiaeste caracterizată ca fiind legea fundamentală care stă la temelia organizăriistatale şi este baza juridică a întregii legislaţii. Totodată, reglementărileconstituţionale privesc cu precădere puterea (puterile de stat), adică feno-menul şi realitatea cheie în orice organizare social-statală. Este şi motivulpentru care puterea de stat apare ca un element indispensabil în orice defini-ţie a constituţiei. Conţinutul reglementărilor constituţionale dă constituţieicaracterul de lege fundamentală, pentru că relaţiile sociale ce formează o-biectul acestor reglementări sunt relaţii sociale fundamentale şi care suntesenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii statale.Această subliniere este, în opinia noastră, decisivă în definirea constituţiei şiea permite identificarea constituţiei nu numai în sistemul de drept, ci chiarîn dreptul constituţional, fiind ştiut că dreptul constituţional cuprinde maimult decât constituţia, deşi aceasta este principala sa parte. Această trăsăturăde conţinut este de mare utilitate în stabilirea conceptului de constituţie.Este îndeobşte admis că în fond întregul drept reglementează relaţii socialecare privesc instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii de stat. Spre deo-

56

sebire de întregul drept, dreptul constituţional, ca ramură principală a drep-tului, reglementează relaţii sociale fundamentale privind instaurarea, men-ţinerea şi exercitarea statală a puterii. Constituţia, ca izvor principal aldreptului constituţional, reglementează relaţiile sociale fundamentale, darcare sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puteriiRealizăm astfel distincţii clare, ştiinţifice între drept, drept constituţional şiconstituţie, deci între aceste mari categorii juridice care se explică unele prinaltele, dar nu se confundă.

Definitorie pentru constituţie este şi forţa sa juridică In acest sensse constată că ea are o forţă juridică supremă, ceea situează constituţia învârful ierarhiei izvoarelor dreptului şi impune regula conformităţii întreguluidrept cu dispoziţiile din constituţie. Tot o trăsătură care s-a impus, fără a fitotuşi de valoarea celorlalte, este forma scrisă a constituţiei Constituţiascrisă s-a impus încă din secolul al XVIII-lea, ea fiind preferată constituţieicutumiare din foarte multe motive. Cu toate acestea, această trăsătură nufigurează în definiţii pentru că astăzi există ţări care nu au o constituţiescrisă, precum Anglia, Noua Zeelandă şi Israelul Multe definiţii ale consti-tuţiei reţin ca o trăsătură solemnitatea adoptării, iar altele forma sistema-tică, plecându-se de la ceea ce afirma Thomas Paine (1737 — 1808) în sensulcă „Nu există constituţie dacă ea nu poate fi pusă în buzunar" In fine. nulipseşte din unele definiţii ideea stabilităţii constituţiei, ca trăsătura ce odistinge de alte legi şi care justifică întreaga clasificare a constituţiilor inconstituţii rigide şi constituţii suple sau flexibile.

Nu sunt lipsite de interes ştiinţific şi alte elemente care apar în defi-niţiile date constituţiilor. Astfel, adeseori se face distincţie între constituţiaîn sens material şi constituţia în sens formai. Fără a lua aici în discuţie jus-tificările unei asemenea distincţii, şi nici criticile formulate, vom observa cădefiniţia constituţiei trebuie să înmănuncheze ambele sensuri Definiţia tre-buie să cuprindă şi conţinutul (sensul material) şi forma, pentru că numaivăzute împreună, într-o unitate juridică, acestea formează constituţia Re-glementările care au valoare constituţională prin conţinutul lor (obiectul re-glementărilor) devin constituţii numai dacă sunt adoptate prin procedurilespecifice constituţiei, proceduri care le dau valoarea juridică constituţională

De asemenea, unele definiţii folosesc metoda enumerării principa-lelor domenii pe care le reglementează constituţia Această metodă este efi-cientă în stabilirea conţinutului normativ al constituţiei, dar ridică uneie

57

bemne de întrebare atunci când unor constituţii concrete le lipsesc unele dinelementele enumerate De aceea considerăm că definiţia constituţiei trebuiesă pună accent pe elementele calitative, care să fie aplicabile tuturor tipurilorde constituţie, să evidenţieze clar locul său în sistemul de drept şi în subsis-temui dreptului constituţional. In acest sens constituţia trebuie considerată ati legea fundamentală a unui stat, constituită din norme juridice, inves-tite cu forţă juridică supremă, şi care reglementează aceie reiaţii socialefundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şiexercitarea puterii.

58

CAPITOLUL VIIApariţia, adoptarea, modificarea,

suspendarea şi abrogarea constituţiei

§. L Apariţia constituţiei

a) Cauzele apariţiei constituţiei

5 7 . în aprecierea momentului apariţiei constituţiei în lume, doctrinajuridică nu este unitară datorită, credem noi, faptului că uneori nu se iau înconsideraţie constituţia cutumiară şi constituţia mixtă (scrisă şi cutumiară).ci numai cea scrisă şi bineînţeles faptului că nu se apreciază fenomenul con-stituţie în toată complexitatea lui. Astfel, unii considera că prima constituţiea apărut în Anglia, pentru alţii constituţiile au apărut odată cu ajungerea laputere a burgheziei, în timp ce alţii subliniază că dacă din punct de vederecronologic constituţia americană a apărut înaintea celei franceze, sub as-pectul importanţei istorice, al rolului şi influenţei pe care le-au avut asupradezvoltării mişcării constituţionale în lume întâietatea revine actelor cu ca-racter constituţional ale revoluţiei franceze

Trebuie să remarcăm că în aprecierea momentului apariţiei este exa-gerată afirmaţia potrivit căreia odată cu instaurarea burgheziei la putereapare şi constituţia. Deşi. în mare parte exact, un asemenea punct de vederear avea căderea de a nu lua în considerare procesul - destul de lung - deformare a constituţiei. De asemenea, un asemenea punct de vedere face tri-mitere numai la constituţia scrisă, rămânând în afara cercetării constituţiacutumiară precum şi constituţia mixtă (reguli cutumiare şi reguli scrise) Infine, un asemenea punct de vedere ar avea neajunsul de a face să se creadă j

59

că până la instaurarea puterii burgheziei statele nu au avut reguli constitu-ţionale care să le organizeze.

Apariţia constituţiei trebuie privită ca un proces desfăşurat în timp,început cu mult înainte de revoluţia burgheză, proces în care burghezia ajucat un rol hotărâtor, desăvârşit prin adoptarea constituţiei scrise. Dacă se-colul al XVIll-lea este hotărâtor în definirea conceptului actual de constitu-ţie, nu credem că lui i se datorează şi inventarea constituţiei, ca ansamblu dereguli fundamentale de organizare a statului. Reguli constituţionale - indife-rent dacă au fost numite aşa - au existat odată cu apariţia statelor suverane,căci în orice stat au existat anumite reguli fundamentale de organizare şifuncţionare a guvernării. Meritul burgheziei venite la putere constă în faptulsistematizării acestor reguli - desigur completate şi adaptate ordinii şi inte-reselor instaurate - într-o lege scrisă, adoptată cu forme şi proceduri so-lemne şi investite cu cea mai înaltă forţă juridică.

Constituţia apare din necesitatea afirmării şi protejării printr-un an-samblu de norme cu putere juridică supremă, adoptate în forme solemne, aputerii instaurate. Ea marchează practic apariţia statului de drept, punând şiguvernanţii sub incidenţa regulilor juridice.

> Prima constituţie apărută în lume este constituţia engleză, deşi pro-cesul de formare a acestei constituţii, început odată cu adoptarea în 1215 aMagnei Charta Libertatum, a continuat şi după adoptarea primelor constitu-ţii scrise Prima constituţie scrisă este constituţia americană din anul 1787(Constituţia de la Philadelphia). Trebuie obsen/at însă câ înaintea acestora,unele state americane eliberate de sub dominaţia engleză îşi adoptaseră deja,încă înainte de constituţia federală din 1787, constituţii scrise, rigide, ca deexemplu Virginia (1776), New Jersey (1777) etc.

Cât priveşte Europa, de regulă se afirmă că, prima constituţie scrisăeste cea adoptată în Franţa în anul 1791. Desigur pot fi avute în vedere şialte afirmaţii precum cea potrivit căreia Suedia posedă o constituţie scrisăîncă de la mijlocul secolului XIV iar prima constituţie suedeză „propriuzisă" a fost elaborată în 1634. sau cea potrivit căreia întâietate ar avea con-stituţia Poloniei din 1791. După victoria revoluţiei franceze şi alte state eu-ropene şi-au elaborat constituţii, precum: Suedia (8 iunie 1809); Norvegia(17 mai 1814); Olanda (24 august 1815) etc.

După aceasta, statele şi-au adoptat constituţii, iar constituţia a deve-nit nu numai legea fundamentală a unui stat, ci şi documentul politic şi juri-dic care marchează momente importante în dezvoltarea economico-socialăşi politico-juridică a statelor

6C

b) Constituţia cutumiară şi constituţia scrisă

5 8 . Doctrina juridică precizează pe bună dreptate că normele con-stituţionale pot fi sistematizate fie într-un act unic fundamental, fie în maimulte acte constituţionale redactate în formă scrisă, fie într-un sistem denorme scrise şi cutumiare (nescrise) care în totalitatea lor formează consti-tuţia statului.

în mod obişnuit constituţiile se divid în două categorii şi anume înconstituţii nescrise (cutumiare) şi constituţii scrise.

Constituţiile cutumiare se întâlnesc în Anglia, Israel şi Noua Zee-landâ. Ele sunt rezultatul experienţei şi practicii zilnice, al unor tradiţii,uzanţe, precedente, principii fundamentale cristalizate în decursul timpurilorîn activitatea statală.

59. Este interesant de observat că deşi Anglia a dat ideea şi exem-plul constituţiilor scrise, totuşi ea nu are o constituţie scrisă. Acest lucru tre-buie explicat prin specificul dezvoltării statului englez. Constituţia englezăse prezintă astăzi ca fiind formată dintr-o parte scrisă, în care sunt cuprinsedreptul statutar (statute law), dreptul judiciar sau al precedentelor (commonlaw) şi dintr-o parte nescrisă formată din dreptul cutumiar, aşa-numiteleconvenţii constituţionale. Constituţia engleză cuprinde astăzi: Magna ChanaLibertatum (1215); Bill-ul drepturilor (7 iunie 1628); Habeas Corpus(1679); Bill-ul drepturilor (13 februarie 1689); Actul de stabilire a succesiu-nii la tron (1700); Actul Parlamentului (1911) prin care se stabilesc puterileCamerei Lorzilor în raport cu cele ale Camerei Comunelor şi reducerea du-ratei mandatului şi Actul Parlamentului (1949) prin care se modifică cel din1911; Actul Parlamentului (1958) privind autorizarea acordării calităţii demembru pe viaţă al Camerei Lorzilor.

60. în Israel mult timp modelul englez a fost considerat ca model de'referinţă şi a supravieţuit proclamării independenţei de stat în 1948. Regimul jparlamentar englez a fost perceput ca un fel de ideal. Deşi Declaraţia de lnde-lpendenţă făcea referire expresă la alegerea unei adunări constituante însăr-jcinate cu adoptarea unei constituţii scrise, acest proiect a fost repede pusjdeoparte. B,en jQurieft a avansat ideea că este posibilă instaurarea unei verita-bile democraţii fără constituţie scrisă. Dar simplitatea şi supleţea regimulu|englez nu se puteau adopta la un sistem multipartid. între 1990 şi 1992 o vastămişcare populară pentru adoptarea de noi structuri constituţionale s-a pus îrmişcare. Rezultatul a fost adoptarea în anul 1992 a trei legi fundamentali(libertatea profesională, demnitatea şi libertatea individului, legea guvernuluj

care a înlocuit-o pe cea din 1968 şi care a introdus alegerea directă a primuluiministru) care au modificat substanţial sistemul constituţional.

La aceste trei legi fundamentale se adaugă legea asupra partidelorpolitice, menită să asigure acestora un veritabil statut.

Revoluţia constituţională a fost îndeosebi opera Curţii Supreme.S-a emis teoria numită „a celor două pălării" ale Knessetului (o decizie din9 noiembrie 1995) potrivit căreia Knessetul este, în acelaşi timp, legiuitorşi constituant.

Actele Knessetului calificate „legi fundamentale" trebuiau conside-rate ca norme superioare legilor ordinare.

6 1 . Reguli constituţionale cutumiare au mai existat şi în alte state,înainte ca acestea să-şi fi dat constituţii scrise. Astfel, de exemplu, în Franţa,legile de succesiune Ia tron care admiteau principiul eredităţii erau socotitelegi fundamentale şi erau respectate. Regulile constituţionale cutumiare aufost considerate ca necorespunzătoare, îndeosebi în secolul al XVIII-leacând, pentru juriştii şi filozofii acestui secol, a devenit o adevărată dogmănecesitatea de a încorpora într-o lege scrisă fundamentală o expunere siste-matică de reguli relative la guvernare.

Regimul constituţional cutumiar a fost considerat, începând cu se-colul al XVIII-lea, ca necorespunzător. Aşa cum precizează doctrina juridicăregulile cutumiare nu sunt clar definite, sunt incerte, incomplete, se şovăieîn ce priveşte numărul şi întinderea lor în al doilea rând, regulile constitu-ţionale cutumiare sunt în continuă mişcare şi ignoră dacă un fapt derogatorde la cutumă era un precedent lăudabil sau nu. în al treilea rând, ele nu suntlimite redutabile pentru puterile constituite. înlăturând regulile constituţio-nale cutumiare, doctrina juridică a reclamat reguli scrise: care să fie clare,fără incertitudini, care să fie permanente şi intangibile atâta timp cât nu vainterveni o procedură de revizuire, ea însăşi definită şi dificilă; cărora gu-vernanţii să nu le poată face nimic şi peste care voinţa lor să rămână fărărezultat. Această triplă reţetă este considerată a sta la baza dezvoltării con-stituţiei scrise contemporane.

Secolul al XVIII-lea impune deci constituţia scrisă pe considerentulcă ea oferă precizie, certitudine, claritate. în acelaşi timp, se impune o con-stituţie scrisă şi sistematică, căci aşa cum scria Thomas Paine (1737 - 1809)„Nu există constituţie dacă ea nu poate fi pusă în buzunar". Aşa cumprecizează Marcel Prelot, „din constituţia americană, franceză, MagnaCharta Liheratiim se degajă noţiunea de constituţie ca o regulă scrisă, rigidă

62

şi juridiceşte obligatorie", bogată de un conţinut filozofic, complex, ali-mentată de surse istorice, doctrinare şi pragmatice.

Constituţia scrisă are la bază o serie de teorii şi practici care au pre-cedat-o şi care s-au impus. Justificările date constituţiei scrise sunt de ordinistoric, tradiţional etc.

Alături de superioritatea legii scrise asupra cutumei, superioritatedemonstrată cu mult aplomb de publiciştii secolului al XVIll-lea, la bazaconstituţiei scrise au mai stat şi: ideea contractelor scrise, ideea domniei le-gii, teoria contractului social şi ideea conform căreia constituţia trebuie săfie un mijloc de educaţie morală şi politică, graţie căreia individul se ridicăla rangul de cetăţean prin cunoaşterea drepturilor sale.

62. Ideea contractelor scrise s-a materializat îndeosebi în Anglia,atât în luptele interne cât şi în raporturile cu coloniile sale. în luptele cu re-gele, pentru limitarea puterii regale şi consfinţirea unor drepturi şi libertăţis-au încheiat anumite pacte scrise, îndeosebi prezentând importanţă. MagiiaCharta Libertatum din 1215, Bill-ul drepturilor din 7 iunie 1628; Billuldrepturilor din 13 februarie 1689; Actul de stabilire a succesiunii la tron din1700. Mai mult, relaţiile Angliei cu coloniile erau reglementate prin pactescrise, având o forţă juridică superioară legii ordinare, pacte care dădeaucoloniilor dreptul de a se autoguverna şi a legifera cu obligaţia de a respectalegile metropolei.

63. Ideea domniei legii, de asemenea, a stat la baza constituţieiscrise s-a născut tot în practica constituţională engleză, considerându-se căorganele de. stat trebuie să respecte regula de drept prestabilită şi să o consi-dere, atâta timp cât nu e abrogată, ca sacra. în Anglia, unde regele era puter-nic, se considera că toate regulile ordinare alcătuiesc regimul constituţionalşi că nu există deosebiri de forţă juridică între legile constituţionale şi celeordinare. în Franţa, ideea domniei legii cunoaşte anumite nuanţări, căciteama ca nu cumva locul absolutismului să fie înlocuit cu un absolutism şimai periculos - acela al parlamentului - a determinat o anumită diferenţiereîntre legile ordinare în ce priveşte forţa lor juridică, în sensul că acestea dinurmă trebuie elaborate cu respectarea primelor, sub sancţiunea nulităţii.

în orice caz, constituţia scrisă apărea ca cel mai eficient mijloc dejafirmare a ideii domniei legii.

64. La baza apariţiei constituţiei scrise a stat şi teoria contractuluilsocial. Ea se înscrie în ansamblul ideologic construit de burghezie în luptatsa împotriva feudalismului şi în efortul său de a atrage la această luptă forţe

sociale cât mai numeroase Secolul al XVIlI-lea este revoluţionat de teorj,precum teoria drepturilor naturale, conform căreia cetăţenii au drepturi «jlibertăţi prin natura lor de oameni, teoria contractului social (Jean Jacques

Rousseau) conform căreia statul nu este altceva decât rezultatul unei înţele.geri libere a cetăţenilor. Pregătind şi ideologic revoluţia franceză, în con.cepţia burgheziei franceze constituţia a apărut ca documentul cel mai im.portant în care contractul social să fie înscris, în care drepturile şi libertăţilecetăţeneşti să fie proclamate, căci numai înscrise în constituţie ele pot fi cu-noscute şi respectate. Aşa cum remarcă Georges Burdeau, plecându-se de lacontractul social era important de a se proclama clauzele într-o formă parti-culară, solemnă, astfel ca fiecare să cunoască şi prerogativele pe care leabandonează în profitul corpului social şi drepturile care îi sunt rezervate,imprescriptibile ca inerente naturii umane.

Născută din aceste teorii succint expuse, ideea constituţiei scrise s-amaterializat prin constituţia americană din 1787, prin cea franceză din 1791şi prin cele ce i-au urmat.

Este interesant să menţionăm în legătură cu aceste probleme ce arătaHans Kelsen. Astfel, spunea el, constituţia poate fi creată printr-un act le-gislativ, în acest caz, ea este totdeauna consemnată într-un document; pentruacest motiv este denumită constituţie „scrisă" în timp ce constituţia cutumi-ară este o constituţie „nescrisă". (Theorie pure du droit, p. 300).

§.2. Adoptarea constituţiei

6 5 . Faţă de conţinutul şi scopurile constituţiei, dintotdeauna s-a pusproblema unor forme speciale (proceduri) de adoptare, care să pună în va-loare supremaţia acesteia şi deosebirile faţă de restul dreptului, dar mai alesfaţă de legile ordinare.

Adoptarea constituţiei trebuie văzută ca un proces complex, cu pro-funde semnificaţii politico-juridice, proces în care se detaşează clar cel puţintrei elemente şi anume: iniţiativa adoptării constituţiei, organul competent(constituantul sau puterea constituantă), modurile de adoptare.

1. Iniţiativa adoptării constituţiei

6 6 . Cât priveşte iniţiativa adoptării constituţiei, se pune problemade a şti ce organism sau forţă politică, socială sau statală poate avea aceastăiniţiativă.

De principiu considerăm că iniţiativa constituţională trebuie să apar-ţină acelui organism statal, politic sau social care, ocupând în sistemul poli-tic al unei societăţi locul cel mai înalt (organ suprem) este cel mai în măsurăsă cunoască evoluţia societăţii date, perspectivele sale. De asemenea un rolaparte poate avea iniţiativa populară. Studiind constituţiile actuale putemobserva două situaţii. Unele constituţii prevăd cine poate avea iniţiativaadoptării constituţiei. Alte constituţii nu prevăd un asemenea lucru, el re-zultând din sistemul normativ privind elaborarea legilor.

Uneori, ştiinţa şi practica constituţională (trecute şi actuale) subor-donează iniţiativa şi adoptarea constituţiei regulilor privitoare la putereaconstituantă.

2. Moduri de adoptare a constituţiei

6 7 . în legătură cu adoptarea propriu-zisă a constituţiei se impunmai multe explicaţii, având în vedere că în această privinţă teoria şi practicaconstituţională a statelor cunosc multe nuanţări. La întrebarea de a şti cinetrebuie să aibă dreptul de a adopta o constituţie, deseori s-a răspuns şi serăspunde prin teoria puterii constituante. Prin putere constituantă se înţe-lege de fapt organul care, beneficiind de o autoritate politică specială, aredreptul de a adopta constituţia. Puterea constituantă apare sub două forme şianume: putere constituantă originară şi putere constituantă instituită. Pute-rea constituantă originară intervine atunci când nu există sau nu mai existăconstituţie în vigoare (state noi, revoluţii), iar puterea constituantă instituităeste prevăzută de constituţia în vigoare (sau anterioară), atât în ce priveşteorganizarea cât şi funcţionarea ei. Ea poate modifica (se mai numeşte şi pu-tere de revizuire) sau adopta o constituţie. în literatura juridică se arată căputerea constituantă originară ridică o serie de probleme precum: de a şti cuiaparţine puterea constituantă originară, de a justifica legitimitatea opereisale constituţionale etc. Explicându-se cine este titularul puterii constituanteoriginare se arată că acesta este individul sau grupul care încarnează, la unmoment dat, ideea de drept sau poporul (atunci când în absenţa oricărui şefrecunoscut sau consimţit este purtătqrul direct al ideii de drept) sau guver-nământul de fapt (în revoluţii).

în legătură cu teoria puterii constituante se impun unele constatăriEste corectă şi verificată în practică afirmaţia potrivit căreia organismechemat să adopte o constituţie se bucură şi trebuie să se bucure de o autori,tate politică şi juridică aparte, deosebită, tocmai pentru că el adoptă legea

fundamentală a unui stat. La fel se prezintă şi distincţia între puterea con.stituantă originară şi puterea constituantă instituită. O asemenea distincţieeste utilă şi actuală pentru că lumea este în continuă evoluţie şi în mod firescîn societăţile unde se produc transformări fundamentale ale realităţilor poli.tice, economice şi sociale se impune elaborarea unei noi constituţii, expresiea ideii de drept a noilor forţe sociale de guvernământ, iar această, constituţiecreează noi structuri organizatorice, care nu puteau fi prevăzute de constitu-ţiile anterioare. Ea este edictată în forme şi proceduri noi.

Privite lucrurile în realitatea lor social-politică, trebuie adăugat căcel care adoptă constituţia (individ, grup de indivizi, organisme sociale, po-litice, statale) nu-i purtătorul unei idei abstracte, generale, de drept, ci alideilor de drept şi justiţie ca valori sociale fundamentale ale unor categorii(grupuri) sociale date, este în ultimă instanţă exponentul intereselor celorcare învingând în revoluţii preiau puterea.

6 8 . Adoptarea constituţiei a cunoscut şi cunoaşte diferite moduri.Ca şi în alte domenii ale vieţii politice şi juridice, modul de adoptare a uneiconstituţii este specific fiecărei ţări şi este determinat de stadiul de dezvol-tare economică, socială şi politică, de ideologia dominantă în momentuladoptării constituţiei, de raporturile sociale. Unele dintre modurile de adop-tare a constituţiei au fost criticate şi abandonate ca fiind total nedemocratice(vezi constituţia acordată), altele sunt privite cu serioase rezerve, alte mo-duri tind însă spre o aplicaţiune largă şi constantă, în această din urmă cate-gorie fiind cuprinse constituţiile adoptate de către adunări parlamentare, prinproceduri democratice sau prin referendum. Adoptarea constituţiilor a cu-noscut - după cum se ştie -- în general următoarele moduri: constituţia acor-dată; statutul (constituţia plebiscitară); pactul; constituţia convenţie (cu vari-anta constituţia referendarâ). Trebuie adăugată desigur şi constituţia par-lamentară. Aceste moduri de adoptare a constituţiei, cărora li se pot adăugaşi altele, au fost larg studiate în literatura juridică, realizându-se clasificări,justificări sau rezerve şi critici.

Fără a analiza în acest loc clasificările modurilor de adoptare a con-stituţiilor vom reaminti totuşi că dacă unii autori divid aceste moduri înprocedee monarhiste şi procedee democratice, alţii le divid în forme de-mocratice (convenţia, referendumul), forme monocratice (constituţia

66

octroiată) şi forme mixte (plebiscitul şi pactul). în această din urmă con-cepţie, formele mixte sunt o combinaţie între monocraţie şi democraţia di-recta sau monarhia cu reprezentare.

Importantă este însă nu analiza clasificărilor ci expunerea modurilor(procedeelor) de adoptare a constituţiilor, observându-se că aceste moduriexplică în mare măsură şi evoluţia constituţiilor cât priveşte forma şi conţi-nutul lor.

a) Constituţia acordată

69. Constituţiile acordate (octroyees, cum le denumesc francezii),cunoscute şi sub numele de charte concediate, sunt constituţiile adoptate decătre monarh ca stăpân absolut, care-şi exercită puterea sa. Această consti-tuţie este considerată a fi cea mai rudimentară. Ca exemple de constituţiiacordate sunt: constituţia dată în Franţa de Ludovic al XVIII-lea la 4 iunie1814; Constituţia Piemontului şi Sardiniei din 4 martie 1848; Constituţiajaponeză din 11 februarie 1889 etc.

b) Statutul

70. Statutul sau constituţia plebiscitară, cum mai este denumit înliteratura de specialitate, este în fond o variantă a constituţiei acordate, ovariantă mai dezvoltată. Statutul este iniţiat tot de către şeful statului (mo-narhul), dar este ratificat prin plebiscit. Trebuie să observăm că această rati-ficare prin plebiscit nu este de natură a transforma constituţia într-o consti-tuţie democratică, aşa cum s-ar crede din faptul că în unele clasificări con-stituţia plebiscitară este trecută la „procedeele democratice" sau la celemixte. Aşa cum, de altfel, apreciază unii constituţionalişti, plebiscitul este o„alterare, în sensul cezarismului", a referendumului, prin acest procedeu„suveranitatea populară nu este activă, ci este pasivă", ea nu decide, ea ac-ceptă, în condiţii în care este dificil de a face altfel.

Plebiscitul a fost în practica constituţională modul „normal" deadoptare a constituţiilor autoritare. Cu ocazia plebiscitului corpul electoralpoate spune da sau nu asupra textului constituţional în întregime,neputându-se propune amendamente. Dacă la aceasta adăugăm gama largă apresiunilor folosite de cei care au redactat constituţia, apare evident caracte-rul nedemocratic al statului. în categoria statutelor sunt incluse: StatutulAlbertin (4 martie 1848) care devine Constituţia Italiei prin acceptare pecale de plebiscit; Constituţia regală din România din 1938, supusă plebisci-tului la 24 februarie 1938 şi promulgată la 27 februarie 1938.

67

în legătură cu teoria puterii constituante se impun unele constatăriEste corectă şi verificată în practică afirmaţia potrivit căreia organismulchemat să adopte o constituţie se bucură şi trebuie să se bucure de o autori,tate politică şi juridică aparte, deosebită, tocmai pentru că el adoptă legea

fundamentală a unui stat. La fel se prezintă şi distincţia între puterea con-stituantă originară şi puterea constituantă instituită. O asemenea distincţieeste utilă şi actuală pentru că lumea este în continuă evoluţie şi în mod firescîn societăţile unde se produc transformări fundamentale ale realităţilor poli.tice, economice şi sociale se impune elaborarea unei noi constituţii, expresiea ideii de drept a noilor forţe sociale de guvernământ, iar această, constituţiecreează noi structuri organizatorice, care nu puteau fi prevăzute de constitu-ţiile anterioare. Ea este edictată în forme şi proceduri noi.

Privite lucrurile în realitatea lor social-politică, trebuie adăugat căcel care adoptă constituţia (individ, grup de indivizi, organisme sociale, po-litice, statale) nu-i purtătorul unei idei abstracte, generale, de drept, ci alideilor, de drept şi justiţie ca valori sociale fundamentale ale unor categorii(grupuri) sociale date, este în ultimă instanţă exponentul intereselor celorcare învingând în revoluţii preiau puterea.

6 8 . Adoptarea constituţiei a cunoscut şi cunoaşte diferite moduri.Ca şi în alte domenii ale vieţii politice şi juridice, modul de adoptare a uneiconstituţii este specific fiecărei ţări şi este determinat de stadiul de dezvol-tare economică, socială şi politică, de ideologia dominantă în momentuladoptării constituţiei, de raporturile sociale. Unele dintre modurile de adop-tare a constituţiei au fost criticate şi abandonate ca fiind total nedemocratice(vezi constituţia acordată), altele sunt privite cu serioase rezerve, alte mo-duri tind însă spre o aplicaţiune largă şi constantă, în această din urmă cate-gorie fiind cuprinse constituţiile adoptate de către adunări parlamentare, prinproceduri democratice sau prin referendum. Adoptarea constituţiilor a cu-noscut - după cum se ştie -- în general următoarele moduri: constituţia acor-dată; statutul (constituţia plebiscitară); pactul; constituţia convenţie (cu vari-anta constituţia referendarâ). Trebuie adăugată desigur şi constituţia par-lamentară. Aceste moduri de adoptare a constituţiei, cărora li se pot adăugaşi altele, au fost larg studiate în literatura juridică, realizându-se clasificări,justificări sau rezerve şi critici.

Fără a analiza în acest loc clasificările modurilor de adoptare a con-stituţiilor vom reaminti totuşi că dacă unii autori divid aceste moduri înprocedee monarhiste şi procedee democratice, alţii le divid în forme de-mocratice (convenţia, referendumul), forme monocratice (constituţia

66

octroiată) şi forme mixte (plebiscitul şi pactul). în această din urmă con-cepţie, formele mixte sunt o combinaţie între monocraţie şi democraţia di-rectă sau monarhia cu reprezentare.

Importantă este însă nu analiza clasificărilor ci expunerea modurilor(procedeelor) de adoptare a constituţiilor, observându-se că aceste moduriexplică în mare măsură şi evoluţia constituţiilor cât priveşte forma şi conţi-nutul lor.

a) Constituţia acordată

69. Constituţiile acordate (octroyees, cum le denumesc francezii),cunoscute şi sub numele de charte concedate, sunt constituţiile adoptate decătre monarh ca stăpân absolut, care-şi exercită puterea sa. Această consti-tuţie este considerată a fi cea mai rudimentară. Ca exemple de constituţiiacordate sunt: constituţia dată în Franţa de Ludovic al XVIII-lea la 4 iunie1814; Constituţia Piemontului şi Sardiniei din 4 martie 1848; Constituţiajaponeză din 11 februarie 1889 etc.

b) Statutul

7 0 . Statutul sau constituţia plebiscitară, cum mai este denumit înliteratura de specialitate, este în fond o variantă a constituţiei acordate, ovariantă mai dezvoltată. Statutul este iniţiat tot de către şeful statului (mo-narhul), dar este ratificat prin plebiscit. Trebuie să observăm că această rati-ficare prin plebiscit nu este de natură a transforma constituţia într-o consti-tuţie democratică, aşa cum s-ar crede din faptul că în unele clasificări con-stituţia plebiscitară este trecută la „procedeele democratice" sau la celemixte. Aşa cum, de altfel, apreciază unii constituţionalişti, plebiscitul este o„alterare, în sensul cezarismului", a referendumului, prin acest procedeu„suveranitatea populară nu este activă, ci este pasivă", ea nu decide, ea ac-ceptă, în condiţii în care este dificil de a face altfel.

Plebiscitul a fost în practica constituţională modul „normal" deadoptare a constituţiilor autoritare. Cu ocazia plebiscitului corpul electoralpoate spune da sau nu asupra textului constituţional în întregime,neputându-se propune amendamente. Dacă la aceasta adăugăm gama largă apresiunilor folosite de cei care au redactat constituţia, apare evident caracte-rul nedemocratic al statului. în categoria statutelor sunt incluse: StatutulAlbertin (4 martie 1848) care devine Constituţia Italiei prin acceptare pecale de plebiscit; Constituţia regală din România din 1938, supusă plebisci-tului la 24 februarie 1938 şi promulgată la 27 februarie 1938.

67

c) Pactul sau constituţia pact

7 1 . Este considerată a fi un contract între rege şi popor. j>.este reprezentat prin parlament. Este considerată mai potrivită pentru»rea intereselor grupurilor conducătoare (guvernanţilor), deoarece mltrebuie să ţină seama de pretenţiile acestora. Pactul s-a folosit atunci,profitându-se de o conjunctură favorabilă, s-au putut impune şefului $1anumite condiţii. El poate fi urmarea unei mişcări revendicative $asemenea, putea fi folosit şi a fost folosit ca un mod de acces al unuicipe străin pe tronul unui nou stat, ceea ce s-a produs în Belgia şi \din Balcani. Exemplu de pact este Charta de la 14 august 1830, dinfcând Louis Philippe d'Orleans este chemat la tronul Franţei rămaşiiacceptă constituţia propusă de parlament, devenind astfel, în urma actsău cu parlamentul, rege al Franţei.

Alte exemple de constituţii pact: Constituţia română de la 18).cum şi cea de la 1923. Constituţia română de la 1866 a fost un pact $modul său de adoptare cât şi prin prevederile sale privitoare la moi(art. 128 alin. 3), prevederi care arătau că modificarea se face de călamenta de acord cu regele. De asemenea şi constituţia română ado>1923 a fost un pact. Ea se aseamănă foarte mult, sub acest aspect, t»stituţiadin 1866.

Constituţia engleză nu este altceva decât un şir de pacte intiîn decursul secolelor între monarh şi nobilime şi cler.

d) Constituţia convenţie

72, Această constituţie este opera unei adunări, denumite cc'°4Această adunare era special aleasă pentru a adopta constituţia, ea l?

convenţia intervenită între toţi membrii societăţii, era considerată (*'parlamentului, avea dreptul de a stabili puterile delegate în stat ş !

tenta puterii constituante. Cuvântul şi instituţia vin din America, un Istituţiile care s-au dat în statele uniunii începând cu 1776 şi Constitutelor Unite au fost opera convenţiilor. Franţa a cunoscut acest Ipentru stabilirea constituţiilor din 1791, 1848 şi 1873, cu deosebire'menul convenţie a fost înlocuit cu cel de adunare constituantă.

Trebuie să observăm că acest tip de constituţie a fost consfmijloc potrivit pentru manifestarea suveranităţii naţionale, aşa cuiînţeleasă în secolele XVIII şi XIX. Faţă de situaţia că poporul singfdecide şi că el este deasupra Parlamentului, procedura convenţiei a'

68

criticată pe motivul că Adunarea Constituantă poate hotărî după voinţa sa şipoate fi deci în dezacord cu cel care a ales-o. îndreptarea acestei situaţii s-aîncercat prin adoptarea sistemului referendumului, în sensul că după adopta-rea ei de către convenţie, pentru a fi perfectă juridiceşte, constituţia a fostsupusă ratificării populare. Exemple de constituţii adoptate astfel, constitu-ţiile franceze din 1793, a anului III (1795) şi din 1946. Constituţia Românieiadoptată în anul 1991 poate fi, fără rezerve considerată o constituţiereferendară. Redactată de către o comisie, ea a fost adoptată de către Aduna-rea Constituantă şi apoi aprobată prin referendum.

e) Constituţia parlamentară

7 3 . După cel de-al doilea război mondial, adoptarea constituţiilors-a realizat, de regulă, de către parlamente (mai ales în ţările din estul Euro-pei), folosindu-se următoarea procedură: iniţiativa, elaborarea proiectului,discutarea publică a proiectului, adoptarea proiectului de către parlament cuo majoritate calificată (cel puţin 2/3 din numărul total al membrilor parla-mentului), în acest mod au fost adoptate constituţiile române din anii 1948,1952 şi 1965. Votarea constituţiei fâcându-se de către un parlament nouales, s-a creat aparenţa aplicării regulilor puterii constituante. Extindereareferendumului, ca modalitate de participare directă a cetăţenilor la guver-nare, a determinat folosirea sa în adoptarea constituţiilor şi în orice caz con-siderarea sa ca mijlocul cel mai democratic de adoptare a unei constituţii saua unei legi.

§.3. Modificarea constituţiei

7 4 . O altă problemă teoretică, cu numeroase implicaţii practice pri-veşte modificarea constituţiei. Faţă de importanţa politică şi juridică a con-stituţiei, faţă de locul ce-1 ocupă în sistemul dreptului, este de majoră im-portanţă teoretică problema de a şti cine are iniţiativa revizuirii sale, cine aredreptul de a o revizui, precum şi care este procedura ce trebuie s-o urmeze:cel care are acest drept.

înainte de a trece la cercetarea detaliată a acestei probleme, trei precizări sunt necesare. Mai întâi că, de principiu, dreptul de a revizui constitu-.ţia trebuie să aparţină aceluiaşi organism care a adoptat-o. în al doilea rând,că autoritatea competentă a revizui constituţia diferă după felul constituţiei.

69

în al treilea rând, că procedura de modificare a constituţiei este de r

asemănătoare celei de adoptare, potrivit marelui principiu al simetriei jţjr-.75. Modificarea (revizuirea) constituţiei se poate face după ac

procedură după care se modifică legile. în acest caz suntem în prezentaconstituţii suple sau flexibile.

Dacă modificarea constituţiei se face după alte reguli decâtobişnuite după care se modifică legile ordinare, ne aflăm în faţa unei cortuţii rigide.

Divizarea constituţiilor în constituţii suple şi rigide este cercetatdoctrina juridică sub toate aspectele sale, lucru firesc datorat importa

politice şi juridice a constituţiei.în manualul său de drept constituţional C. Dissescu sublinia

„americanul Bryce a stabilit cel dintâi împărţirea constituţiilor în rigidflexibile. Sunt constituţii rigide, constituţiile scrise, care conţin o reţejprincipii, limitând puterile fiecăruia din organele sale. Constituţiile flexisunt constituţiile nescrise, cutumiare, care se remarcă prin elasticitatea \Această precizare trebuie reţinută, căci, aşa cum se va observa, ea exprinanumită concepţie cu privire la clasificarea constituţiilor în suple şi rigCei care au adoptat constituţia scrisă, au avut grijă să-i asigure acesteistabilitate în timp. Pentru aceasta au imprimat constituţiei o anumită rigtate. în realizarea rigidităţii constituţiei s-au folosit mai multe metode.

76. S-au exprimat opinii în sensul că o constituţie odată stabiliţimai poate fi modificată. Aceasta s-a materializat prin legea constituţioidin 14 august 188^ din Franţa, care decidea că forma republicană nu vatea forma obiectul vreunei dorinţe de modificare. Asemenea interdicţieprind şi Constituţia franceză din 5 octombrie 1958, Constituţia italiana1948. Doctrina juridică apreciază totuşi că valoarea juridică a unor asenea prevederi este nulă, căci puterea constituantă de azi n-are nici o pude a limita puterea constituantă ce va veni.

Asemenea prevederi însă urmăresc să realizeze stabilitatea Consiţiei, pentru că o constituţie este prin ea însăşi o reformă profundă, iar retatele sale se produc în timp şi ca atare trebuie să se asigure o asemeneasibilitate. De aceea Constituţia României adoptată în anul 1991 stabil1

unele domenii în care nici o iniţiativă de revizuite nu poate fi primită. ASpotrivit art. 148 nu pot forma obiectul revizuirii caracterul naţional,dependent, unitar şi indivizibil al statului, forma republicană de guvernăfl1

integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi $

70

oficială. Nu pot, de asemenea, să fie primite iniţiativele de revizuire careurmăresc suprimarea drepturilor şi libertăţilor publice sau a garanţiilor lor.

77. în al doilea rând, s-a stabilit că nici o modificare a constituţieinu poate fi făcută pe o perioadă de timp prestabilită. Această metodă s-arealizat sau prin stabilirea unui termen precis (de exemplu constituţia ameri-cană din 1787 prevedea că nici o modificare nu poate fi adusă anumitor pre-vederi decât după 21 de ani) sau prin stabilirea unei proceduri care nu sepoate realiza decât după trecerea unei perioade de timp. Astfel, Constituţiafranceză din 1791 interzicea orice propunere de modificare pe timpul pri-melor două legislaturi, altfel spus pe o perioadă de 4 ani. Propunerea de mo-dificare prezentată trebuia să fie reînnoită în trei legislaturi consecutive. Apatra legislatură, sporită cu 250 membri, devenea constituantă şi putea pro-ceda la modificare. Faţă de situaţia că primul proiect de modificare nu puteafi depus decât la capătul a 4 ani şi că durata legislaturii era de 2 ani, Consti-tuţia din 1791 putea fi modificată numai în 1801. Un asemenea procedeu s-adovedit ineficient în practică ştiut fiind că în S.U.A. Constituţiei i s-au adă-ugat după doar câţiva ani cele 10 amendamente, dar în Franţa au fost adop-tate mai multe constituţii şi anume: cea din 1793 care nu s-a aplicat, cea aanului III (1795), cea a anului VIII (1799).

78. O alta metodă folosită a fost a stabilirii unei proceduri extremde greoaie de modificare. In acest sens trebuie menţionată Constituţia ro-mână de la 1866. Astfel, puterea legiuitoare trebuia să declare necesitatearevizuirii constituţiei. Declaraţia era citită şi aprobată, de ambele Camere, detrei ori din 15 în 15 zile. Dacă se realiza acest lucru, adunările erau dizolvatede drept şi erau convocate noile adunări. Noile adunări trebuiau să voteze şiele propunerile de revizuire, propuneri ce trebuiau aprobate şi de domnitor(art. 128). Numai astfel constituţia putea a fi legal revizuită. O procedurăasemănătoare a stabilit şi Constituţia Română din 1923 prin art. 129 şi 130.

7 9 . Unele constituţii prevăd şi alte reguli cu privire la revizuirealor. Astfel, Constituţia franceză din 1946 (art. 94) precum şi cea din 1958(art. 89) au stabilit că nici o procedură de revizuire nu poate fi folosită sauurmată în caz de ocupaţie parţială sau totală de către forţele străine. Expli-caţiile date de doctrina juridică franceză justifică această prevedere prin ne-cesitatea de a se evita ceea ce s-a petrecut la Vichy la 10 iulie 1940. Se con-sideră că valoarea juridică a acestei dispoziţii este incontestabilă căci, para- ]lizând exerciţiul suveranităţii naţionale, invazia face imposibilă exercitare?

71

puterii constituante şi orice modificare operată în asemenea condiţii estedeci nelegală.

Este'motivul pentru care şi art. 148 din Constituţia României inter-zice revizuirea Constituţiei pe durata stării de asediu, stării de urgenţă sau întimp de război.

80. Spre deosebire de constituţiile rigide, constituţiile flexibile semodifică după aceeaşi procedură care este folosită pentru modificarea legi-lor ordinare.

Cu privire la clasificarea constituţiilor în rigide şi suple mai sunt ne-cesare şi alte precizări. Trebuie să observăm că nu este justificată afirmaţia,întâlnită la foarte mulţi autori, că numai constituţiile scrise ar fi constituţiirigide. Pot fi constituţii rigide şi constituţiile nescrise, căci şi aici putem în-tâlni reguli de modificare care să difere de regulile folosite pentru modifica-rea legilor.

De asemenea, urmează a se observa că această clasificare se aplicătuturor constituţiilor, ea punând în valoare supremaţia acestora în sistemelede drept.

8 1 . înainte de a încheia explicaţiile privitoare la modificarea con-stituţiei urmează să cercetăm cine poate avea iniţiativa modificării. Pro-blema prezintă aceeaşi importanţă teoretică şi practică ca şi iniţiativa adop-tării. Vom observa că unele constituţii prevăd expres, explicit, cine aredreptul de a iniţia modificarea constituţiei. Astfel, menţionăm, constituţiileromâne din 1866 şi 1923 care acordau dreptul de iniţiativă regelui şi Parla-mentului, Constituţia română din 1938 care acorda dreptul de iniţiativă nu-mai regelui, Constituţia franceză din 1958 care acordă acest drept preşedin-telui republicii şi membrilor Parlamentului, Constituţia română din 1948care prevedea în art. 103 că poate fi modificată în parte sau în total la pro-punerea guvernului sau a unei treimi din membrii Parlamentului.

în fine, Constituţia actuală a României (1991) stabileşte că pot iniţiarevizuirea Preşedintele României la propunerea Guvernului, cel puţin o pă-trime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi cel puţin 500.000de cetăţeni cu drept de vot.

Alte constituţii nu conţin prevederi în acest sens.Faţă de practica constituţională urmează să conchidem că în aceste

sisteme constituţionale modificarea se ghidează după aceleaşi reguli privi-toare la iniţiativa adoptării constituţiei.

72

§.4. încetarea provizorie a efectelor juridice ale normelorconstituţionale şi abrogarea constituţiei

8 2 . O altă problemă teoretică priveşte încetarea provizorie (suspen-darea) a constituţiei, adică scoaterea din vigoare, în total sau în parte, pe o anu-mită perioadă de timp determinată, a dispoziţiilor constituţionale. Cercetareaacestei probleme se «mpune deoarece în practica constituţională a statelor aufost cazuri în care constituţiile au fost suspendate în total sau în parte.

Trebuie să remarcăm că unele constituţii interzic posibilitatea sus-pendării lor. Astfel, de exemplu, constituţia română din 1866 prevedea în art.127: „Constituţiunea de faţa nu poate fi suspendată nici în tot nici în parte".Alte constituţii nu prevăd nici un fel de dispoziţii cu privire la suspendare.

în practica constituţională, constituţiile au fost suspendate în perioa-dele de crize politice, atunci când guvernanţii renunţau la formele democra-tice de conducere. în general, s-a suspendat constituţia prin proclamarea stă-rii de asediu, sau a stării de urgenţă, prin guvernarea prin decrete-legi, prinlovituri de stat. în ce priveşte suspendarea constituţiei, doctrina juridică amers de principiu pe ideea ilegalităţii acestor acte, dar în practică ele au fostjustificate prin teoria necesităţii. Trebuie să observăm, însă, cu toate justifi-cările ce se pot aduce în sens contrar, că suspendarea totală a constituţieieste de principiu o înlăturare a ideii de constituţionalitate şi de legalitate.

în ce priveşte abrogarea constituţiei, ea se produce, de regulă,atunci când se adoptă o nouă constituţie.

73

CAPITOLUL VIIIConţinutul normativ al constituţiei

8 3 . Din moment ce constituţia este o lege, dar se deosebeşte totuşide lege, în mod firesc se pune problema de a stabili ce anume norme juridicetrebuie să cuprindă.

Identificarea conţinutului normativ al constituţiei prezintă un realinteres mai ales pentru activitatea de redactare a proiectelor de constituţii şi delegi. Mai mult, aşa cum s-a spus deja în literatura juridică, determinarea cutoată rigoarea ştiinţifică a conţinutului constituţiei este indispensabilă, atâtpentru înlăturarea impreciziei în delimitarea deosebirilor faţă de lege, cât şi,mai ales, pentru explicarea, pe de o parte, a celorlalte deosebiri (de dreptulconstituţional, de exemplu), iar pe de alta, a însăşi supremaţiei constituţiei.

Conţinutul normativ al constituţiei se subordonează conceptului deconstituţie, el trebuie să exprime în concret ceea ce este constituţia, ca im-portant act politic şi juridic. El trebuie să exprime, firesc, poziţia constituţieiîn sistemul normativ. Acest conţinut este un conţinut complex. Aceasta şiexplică de ce cele mai multe încercări de identificare a conţinutului norma-tiv al constituţiei s-au făcut prin definirea constituţiei, în sensul enumerăriielementelor de conţinut al constituţiei. Dacă sub un anumit aspect acest modde definire este perfectibil, el rămâne de mare utilitate în stabilirea conţinu-tului normativ al constituţiei. Dacă astăzi practica constituţională a statelor,fără a ajunge desigur la o constituţie şablon, evidenţiază puncte de vederecomune (îndeosebi cât priveşte construcţiile juridice), acest lucru este re-zultatul unei evoluţii în timp, evoluţie în care s-au îmbinat teorii şi practici,realităţi, tradiţii şi perspective De asemenea, fenomen* :

74

rămâne neschimbat, deoarece constituţia, ca parte a dreptului unei societăţi,este determinată în conţinutul şi funcţiile sale de realităţile economice şi so-ciale fiind supusă în mod obiectiv dinamicii pe care o cunosc chiar factoriicare o determină sau o condiţionează.

84. O încercare de determinare a conţinutului normativ al constitu-ţiei, de îndelungată istorie, este definirea constituţiei în sens material şi însens formal. Prin constituţie, în sens material, sunt înţelese dispoziţiile cucaracter constituţional, indiferent în ce act normativ sunt cuprinse, iar princonstituţii, în sens formal, sunt înţelese dispoziţiile cuprinse în corpul con-stituţiei, indiferent dacă aceste dispoziţii sunt fundamentale sau reglemen-tează relaţii sociale de mică importanţă, cum ar fi dispoziţiile sanitare, şco-lare etc. Prin constituţie în sens material - spunea Andre Hauriou - se are învedere obiectul sau materia reglementărilor constituţionale şi nu forma lor,iar prin constituţie în sens formal se are în vedere modul de exprimare a re-gulilor constituţionale.

85. în stabilirea conţinutului normativ al constituţiei este interesantde reţinut şi o altă opinie, conform căreia trei ar fi elementele de conţinut şianume: a) reguli relative la tehnica guvernamentală (cui aparţine puterea,cum se desemnează guvernanţii); b) reguli străine organizării puterii (regulicărora se vrea a li se da o anumită stabilitate, de asemenea cele privitoare lastatutul persoanei, al bunurilor, la exercitarea altor industrii, dispoziţii deordin economic, social); c) declaraţiile de drepturi.

86. Conţinutul normativ al constituţiei s-a stabilit atât prin definireaacesteia, definire prin inventarierea elementelor de conţinut, cât şi prin sta-bilirea deosebirilor dintre constituţie şi lege. Precum am arătat deja, defini-rea constituţiei prin enumerarea elementelor de conţinut are o anumită utili-tate, dar prezintă şi dezavantaje de ordin ştiinţific. Cât priveşte metoda deo-sebirilor dintre constituţie şi legea ordinară, nici aceasta nu este privită casuficientă pentru simplul motiv că nu reuşeşte să pună în valoare şi asemă-nările ce există între acestea. Trebuie să observăm că în literatura juridică,cu toate nuanţările semnalate, s-a reuşit stabilirea conţinutului normativ alconstituţiei.

Ideea de bază este aceea că dintre toate relaţiile sociale sunt unele acăror reglementare apare ca esenţială în asigurarea, menţinerea şi consolida-rea puterii, activitatea organelor statului - inclusiv activitatea normativă -

75

activitatea altor organisme, ca şi a cetăţenilor, deci activitatea întregii so-cietăţi trebuind să se desfăşoare în conformitate cu normele care reglemen-tează asemenea relaţii fundamentale, norme care alcătuiesc constituţia.

8 7 . Fără a dezvolta acum această interesantă problemă, câteva as-pecte se impun a fi reţinute. Mai întâi că stabilirea conţinutului normativ alconstituţiei se face în funcţie de conţinutul şi valoarea relaţiilor sociale re-glementate. La definiţia constituţiei am precizat că aceasta reglementeazărelaţiile sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţi-nerea şi exercitarea puterii. Deci constituţia cuprinde normele juridice careconsfinţesc cuceririle poporului. Apoi, stabilirea conţinutului normativ alconstituţiei se face prin considerarea practicii şi tradiţiilor statelor în acestdomeniu, şi a elementelor novatoare ce au apărut şi pot apărea.

Astfel, un pas calitativ în dezvoltarea constituţiei s-a realizat odată cuelaborarea constituţiilor după cel de-al doilea război mondial, a constituţiilorcare au valorificat marile documente internaţionale privitoare la drepturileomului, a constituţiilor statelor noi ce au apărut pe harta lumii ca urmare amarilor mutaţii produse în viaţa internaţională etc. S-au adus unele elementenoi, de conţinut şi s-au impus trăsături noi tendinţelor de dezvoltare aconstituţiei contemporane. Putem observa că astăzi constituţiile cuprind nunumai reglementări privitoare la sistemul organelor statului sau la drepturile şilibertăţile cetăţeneşti, ci şi reglementări privitoare la fundamentele ideologiceale societăţii, la ideologia ce stă la baza societăţii, la locul şi rolul partidelorpolitice în sistemul organizării politice. Astfel Constituţia Coreii de Nordstabileşte prin art. 4 că statul coreean are „drept for călăuzitor în activitatea saideologia Ciuce a Partidului Muncii din Coreea care reprezintă aplicareacreatoare a marxism-leninismului în realităţile ţării" Iar Constituţia Chineistabileşte că ţara este condusă pe baza doctrinei marxist-leniniste şi a gândiriilui Mao Zedong, precum şi a teoriei lui Deng Xiaoping.

în anumite ţări constituţiile oficializează o anumită religie. Astfel,art. 2 din Constituţia Egiptului (din septembrie 1971, amendată în anul1980) stabileşte că islamul este religia de stat.

De asemenea, constituţiile actuale stabilesc rolul şi locul familiei,locul individului în societate, stabilesc regulile de desfăşurare a vieţii eco-nomice, funcţiile şi rolul proprietăţii etc.

76

în fine, este interesant de semnalat faptul că multe dispoziţii din con-titutiile statelor federative conţin delimitări de competenţe între statul fede-

rativ şi statele membre, ca de exemplu Constituţia Elveţiei (vezi mai alesa r t 32 bis, 36, 37 bis, 41, 42, 64, 69 etc). în unele constituţii sunt şi dispo-ziţii detaliate privind domeniul economic şi financiar, privind protecţia pă-durilor, a mediului înconjurător, privind cultura cerealelor (vezi mai alesConstituţia Elveţiei din anul 1874, art. 23 bis, privind cultura şi depozitareagrâului), privind băuturile spirtoase (vezi Constituţia Elveţiei din anul 1874,art. 23 bis, care stabileşte regimul juridic al băuturilor distilate, art. 32 tercare interzicea, în toată Confederaţia fabricarea, importul, transportul, vin-derea, deţinerea pentru vindere a licheorului denumit „absinthe", privindcasele de jocuri (art. 35 din Constituţia Elveţiei). La 1 ianuarie 2000 a intratîn vigoare noua Constituţie a Elveţiei, care este de fapt o revizuire totală aConstituţiei din 1874. Din textul Constituţiei au fost înlăturate unele regle-mentări considerate anacronice, desuete sau pur şi simplu inutile.

oo. Din această sumară prezentare se poate desprinde că în stabili-rea conţinutului normativ al constituţiei trebuie să se ţină seama de faptul căîn aceasta sunt sistematizate cele mai înalte cerinţe politice, statale, econo-mice, sociale şi juridice, în statutul lor actual şi în perspectivele lor viitoare.

Făcând încă o dată precizarea că enumerarea unor elemente de con-ţinut al constituţiei nu este limitativă, că lipsa unui asemenea elementdintr-o constituţie a unui stat nu poate duce la negarea caracterului de con-stituţie al acesteia vom observa că în conţinutul constituţiei intră normeleprivitoare la: esenţa, tipul şi forma statului; deţinătorul puterii; fundamenteleeconomice şi sociale ale puterii; fundamentele politice, ideologice şi reli-gioase ale întregii organizări a societăţii date, locul şi rolul partidelor poli-tice; sistemul organelor statului; statutul juridic al persoanei (drepturile, li-bertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor) tehnica constituţională.

Totodată trebuie să remarcăm că în conţinutul normativ al constitu-ţiei sunt cuprinse norme care reglementează de principiu toate domeniilevieţii economico-sociale, politice şi juridice ale societăţii date, organizate înstat. Reglementarea detaliată a acestor domenii revine apoi - pe baza princi-piilor stabilite de constituţie - legilor. Legile reglementează relaţii socialenumai din anumite domenii de activitate, mai largi sau mai restrânse, înfuncţie de caracterul legii respective şi de necesităţile de reglementare.

77

Conţinutul normativ al Constituţiei este exprimat în structura teh-nico-juridică a acesteia, structură ce cuprinde de regulă articolul. Numărularticolelor unei constituţii este diferit de la constituţie la constituţie. Astfel:Constituţia SUA are 7 articole şi 26 de amendamente (este drept articolulare un conţinut foarte bogat, conţinut ce poate forma mai multe articole însensul actual al tehnicii legislative); Constituţia Chinei are 138 de articole;Constituţia Portugaliei are, cu modificări, 298 de articole, Constituţia Indieiîn 1949 a avut iniţial 392 de articole, dar în 1987 s-a mai adăugat partea XIIşi astfel împreună cu alte modificări s-a sporit numărul articolelor la 395plus câteva anexe; Constituţia actuală a României are 152 de articole.

78

CAPITOLUL IXSupremaţia constituţiei

8 9 . Una din problemele ştiinţifice mai puţin abordate frontal estefundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei. Nu trebuie să înţelegemcă această problemă nu a preocupat pe constituţionali şti şi că nu este pre-zentă în teoria şi practica constituţională a statelor. Nici nu s-ar putea altfel,deoarece ea ţine de locul constituţiei în sistemul normativ, de ierarhizareaactelor normative, a sistemului de drept, şi în orice caz de locul dreptuluiconstituţional în sistemul de drept.

Ce este interesant însă este faptul că supremaţia constituţiei apare caun lucru ştiut, firesc, de necontestat, şi de aici lipsa unor preocupări directepentru motivarea, justificarea acestei supremaţii. în general, şi întotdeauna,s-a afirmat şi se afirmă caracterul de lege supremă al constituţiei, iar aceastăafirmaţie este acceptată ca o axiomă, ce nu mai trebuie demonstrată, ca cevade certă şi incontestabilă notorietate. Preocupările pentru justificarea supre-maţiei constituţiei s-au exprimat prin definiţiile ce i s-au dat, prin explicaţi-ile privind adoptarea, modificarea şi abrogarea ei, dar, într-un fel, indirect.Iată de ce ni se pare că, în orice caz pentru ştiinţa dreptului constituţional,discutarea supremaţiei constituţiei nu este inutilă. Două probleme prezintămai întâi interes teoretic şi anume: 1) ce este supremaţia constituţiei; şi 2)cum se fundamentează ştiinţific această supremaţie.

79

§. 1. Conceptul de supremaţie a constituţiei

9 0 . Spuneam că supremaţia constituţiei apare ca ceva firesc, denotorietate, vorbindu-se fie pur şi simplu despre supremaţie saufolosindu-se şi alte exprimări precum: valoarea juridică supremă, superlegalitate (Marcel Prelot), legea supremă (Georges Burdeau) etc.

Toate aceste exprimări desemnează însă una şi aceeaşi calitate a con-stituţiei şi anume supremaţia. Ce este, deci, această supremaţie? O scurtăincursiune în literatura juridică este edificatoare.

Astfel, unii explică supremaţia constituţiei prin faptul că aceasta este„legea legilor, legea supremă1' Alţii consideră că supremaţia constituţiei peplan juridic este o rezultantă a faptului că modificarea ei trebuie adoptată decătre parlament cu majoritatea calificată de două treimi din numărul total aldeputaţilor, spre deosebire de legile ordinare care pot fi adoptate, modifi-cate, suspendate sau abrogate de acelaşi organ cu majoritatea de jumătateplus unu din numărul total al deputaţilor care îl alcătuiesc.

într-o altă opinie, supremaţia constituţiei se explică prin faptul căocupă un loc principal, fiind o lege fundamentală care stă la temelia organi-zării statale şi este baza juridică a întregii legislaţii, adăugându-se că supre-maţia se exprimă faţă de legile ordinare în deosebiri de conţinut, formă şiputere juridică In literatura juridică întâlnim şi unele explicaţii mai nuan-ţate, care arată că, fie scrisă sau cutumiară, constituţia este legea supremă astatului, pentru ca apoi să se explice că supremaţia constituţiei rezultă dinconţinutul acesteia (supremaţia materială) şi uneori din forma în care esteedictată (supremaţia formală).

9 1 . Ce trebuie să înţelegem deci prin supremaţia constituţiei? Cre-dem că mai întâi aceasta este o calitate a constituţiei (o trăsătură) care osituează în vârful instituţiilor politico-juridice dintr-o societate organizată înstat, fiind sursa tuturor reglementărilor în domeniile economice, politice,sociale şi juridice. Supremaţia constituţiei nu este deci o categorie strict ju-ridică, ci una politico-juridică.

Aceasta pentru motivul că însăşi constituţia este rezultatul transfor-mărilor economice, politice, sociale şi juridice, ea marchează (defineşte,conturează) o etapă istorică din viaţa unei ţâri, ea consfinţeşte victoriile şi dăexpresie şi stabilitate politico-juridică realităţilor şi perspectivelor etapeiistorice în care a fost adoptată.

80

Supremaţia constituţiei este deci o noţiune complexă, în conţinutulâreia se cuprind trăsături şi elemente (valori) politice şi juridice, care e\-rimă poziţia supraordonată a constituţiei nu numai în sistemul de drept, ci

*n întregul sistem social-politic al unei ţări.Această poziţie deosebită în sistemul social-politic implică un conţi-

nut normativ complex, dar bineînţeles şi importante consecinţe statale şijuridice, astfel cum acestea vor fi prezentate mai târziu.

Această calitate a constituţiei face ca pe bună dreptate în literaturajuridică să se pună întrebarea de a şti care este sursa valorilor morale, poli-tice şi juridice ale constituţiei. Trebuie deci să căutăm motivaţia ştiinţifică asupremaţiei constituţiei, semnificaţia, finalitatea şi consecinţele sale

§.2. Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei

9 2 . Se impune mai întâi un scurt examen şi al altor opinii. Trebuiesă observăm că unora nu li s-a mai părut utilă şi căutarea cauzelor suprema-ţiei constituţiei şi numai au afirmat această supremaţie Cât priveşte pe ceicare au mers însă mai departe, se poate constata o diversitate de motivări

Unii autori lasă să se înţeleagă că supremaţia constituţiei s-ar fun-damenta pe principiul legalităţii, plecând de la strânsa legătură ce existăîntre legalitate şi constituţionalitate, de la ideea (exactă, de altfel) că legali-tatea în sensul cel mai general se sprijină pe principiul constituţionalităţii

In alte opinii, se fundamentează supremaţia constituţiei pe conţinu-tul şi forma ei. în mod deosebit reţine aici atenţia opinia potrivit căreia sepoate vorbi de o supremaţie materială şi de una formală, plecând de la celedouă sensuri sub care este analizată uneori constituţia, sensul material şisensul formal. Supremaţia materială se motivează prin aceea că întreaga or-dine juridică se bazează pe constituţie. Fiind la originea întregii activităţijuridice ce se desfăşoară într-un stat, ea este în mod necesar superioară tutu-ror formelor de activitate deoarece ea, ea singură, determină valabilitateal°r. Ea este în adevăratul înţeles al cuvântului, regula fundamentală. Supe-rioritatea materială rezultă din faptul că ea reglementează competenţele, faptce are drept consecinţă că asigură întărirea legalităţii şi se opune ca un organinvestit cu o competenţă să o delege altei autorităţi

Cât priveşte supremaţia formală a constituţiei, ea este explicată prindivizarea constituţiilor în constituţii rigide şi constituţii suple, precizându-secă redactarea constituţiei exteriorizează forţa deosebită care se dă dispoziţi-

81

§. 1. Conceptul de supremaţie a constituţiei

9 0 . Spuneam că supremaţia constituţiei apare ca ceva firesc, denotorietate, vorbindu-se fie pur şi simplu despre supremaţie saufolosindu-se şi alte exprimări precum: valoarea juridică supremă, superlegalitate (Marcel Prelot), legea supremă (Georges Burdeau) etc.

Toate aceste exprimări desemnează însă una şi aceeaşi calitate a con-stituţiei şi anume supremaţia. Ce este, deci, această supremaţie? O scurtăincursiune în literatura juridică este edificatoare.

Astfel, unii explică supremaţia constituţiei prin faptul că aceasta este„legea legilor, legea supremă" Alţii consideră că supremaţia constituţiei peplan juridic este o rezultantă a faptului că modificarea ei trebuie adoptată decătre parlament cu majoritatea calificată de două treimi din numărul total aldeputaţilor, spre deosebire de legile ordinare care pot fi adoptate, modifi-cate, suspendate sau abrogate de acelaşi organ cu majoritatea de jumătateplus unu din numărul total al deputaţilor care îl alcătuiesc.

într-o altă opinie, supremaţia constituţiei se explică prin faptul căocupă un loc principal, fiind o lege fundamentală care stă la temelia organi-zării statale şi este baza juridică a întregii legislaţii, adăugându-se că supre-maţia se exprimă faţă de legile ordinare în deosebiri de conţinut, formă şiputere juridică In literatura juridică întâlnim şi unele explicaţii mai nuan-ţate, care arată că, fie scrisă sau cutumiară, constituţia este legea supremă astatului, pentru ca apoi să se explice că supremaţia constituţiei rezultă dinconţinutul acesteia (supremaţia materială) şi uneori din forma în care esteedictată (supremaţia formală).

9 1 . Ce trebuie să înţelegem deci prin supremaţia constituţiei0 Cre-dem că mai întâi aceasta este o calitate a constituţiei (o trăsătură) care osituează în vârful instituţiilor politico-juridice dintr-o societate organizată înstat, fiind sursa tuturor reglementărilor în domeniile economice, politice,sociale şi juridice. Supremaţia constituţiei nu este deci o categorie strict ju-ridică, ci una politico-juridică.

Aceasta pentru motivul că însăşi constituţia este rezultatul transfor-mărilor economice, politice, sociale şi juridice, ea marchează (defineşte,conturează) o etapă istorică din viaţa unei ţări, ea consfinţeşte victoriile şi dăexpresie şi stabilitate politico-juridică realităţilor şi perspectivelor etapeiistorice în care a fost adoptată.

80

Supremaţia constituţiei este deci o noţiune complexă, în conţinutulcăreia se cuprind trăsături şi elemente (valori) politice şi juridice, care ex-primă poziţia supraordonată a constituţiei nu numai în sistemul de drept, ciîn întregul sistem social-politic al unei ţări.

Această poziţie deosebită în sistemul social-politic implică un conţi-nut normativ complex, dar bineînţeles şi importante consecinţe statale şijuridice, astfel cum acestea vor fi prezentate mai târziu

Această calitate a constituţiei face ca pe bună dreptate în literaturajuridică să se pună întrebarea de a şti care este sursa valorilor morale, poli-tice şi juridice ale constituţiei. Trebuie deci să căutăm motivaţia ştiinţifică asupremaţiei constituţiei, semnificaţia, finalitatea şi consecinţele sale

2 Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei

9 2 . Se impune mai întâi un scurt examen şi al altor opinii. Trebuiesă observăm că unora nu li s-a mai părut utilă şi căutarea cauzelor suprema-ţiei constituţiei şi numai au afirmat această supremaţie Cât priveşte pe ceicare au mers însă mai departe, se poate constata o diversitate de motivări

Unii autori lasă să se înţeleagă că supremaţia constituţiei s-ar fun-damenta pe principiul legalităţii, plecând de la strânsa legătură ce existăîntre legalitate şi constituţionalitate, de la ideea (exactă, de altfel) că legali-tatea în sensul cel mai general se sprijină pe principiul constituţionalităţii

In alte opinii, se fundamentează supremaţia constituţiei pe conţinu-tul şi forma ei. în mod deosebit reţine aici atenţia opinia potrivit căreia sepoate vorbi de o supremaţie materială şi de una formală, plecând de la celedouă sensuri sub care este analizată uneori constituţia, sensul material şisensul formal. Supremaţia materială se motivează prin aceea că întreaga or-dine juridică se bazează pe constituţie Fiind la originea întregii activităţijuridice ce se desfăşoară într-un stat, ea este în mod necesar superioară tutu-ror formelor de activitate deoarece ea, ea singură, determină valabilitatealor. Ea este în adevăratul înţeles al cuvântului, regula fundamentală. Supe-rioritatea materială rezultă din faptul că ea reglementează competenţele, faptce are drept consecinţă că asigură întărirea legalităţii şi se opune ca un organinvestit cu o competenţă să o delege altei autorităţi.

Cât priveşte supremaţia formală a constituţiei, ea este explicată prindivizarea constituţiilor în constituţii rigide şi constituţii suple, precizându-seca redactarea constituţiei exteriorizează forţa deosebită care se dă dispoziţi-

81

ilor sale. Clasificarea constituţiilor în rigide şi flexibile (suple) este o distin-cţie pur formală, care ţine nu de materia de care se ocupă constituţia, ci deformele specifice de elaborare. De asemenea, aşa cum arată unii autori, nu-mai în ca/ de rigiditate constituţională, se poate vorbi de supremaţia formalăa constituţiei.

Supremaţia constituţiei a fost şi este fundamentată pe democratism.Se pleacă în argumentare de la constatarea în sensul căreia constituţia esteunul din mijloacele juridice principale de realizare, în organizarea şi activi-tatea de stat, a democratismului.

în acest context se arată că „guvernarea reprezentativă, separaţiaputerilor, supremaţia constituţiei apar, astfel, cu titluri diferite, ca însăşiconstrucţia principiului democratic, care, teoretic, le domină, dar care nu-şidobândeşte adevărata sa valoare practică decât graţie lor".

Cei care argumentează sau numai discută această fundamentare folo-sesc noţiunea de democratism fie în accepţiunea de principiu, fie în cea decaracter specific al puterii de stat.

9 3 . Succinta prezentare a unor argumentări permite constatarea însensul căreia deseori s-a fundamentat şi se fundamentează supremaţia con-stituţiei pe însăşi constituţia, pe conţinutul, forma şi forţa juridică a norme-lor care o alcătuiesc. Trebuie deci mers mai departe, la cauzele care legiti-mează această supremaţie. în acest sens vom observa din opiniile prezentatecă nivelele succesive în care s-a realizat fundamentarea ştiinţifică a supre-maţiei constituţiei sunt:

a) fundamentarea pe însăşi constituţie şi anume pe conţinutul, formaşi forţa juridică a normelor pe care le conţine,

b) fundamentarea pe principiile fundamentale de organizare şi func-ţionare a organelor statului;

c) fundamentarea pe trăsăturile puterii (puterilor) statale.Reconsiderând întreaga discuţie asupra supremaţiei constituţiei, pu-

tem observa că fundamentarea ştiinţifică a acestei supremaţii trebuie căutatăîn dialectica fenomenului statal juridic, în complexitatea şi logica fenome-nelor economice, politice, sociale şi juridice, în interrelaţiile dintre ele,identificând corect şi distingând cauzele şi condiţiile, de efecte şi consecinţeşi. bineînţeles, de garanţii. Astfel văzute lucrurile, apare clar că fundamenta-rea ştiinţifică a constituţiei înseamnă identificarea cauzelor care determinăconţinutul şi forma sa, precum şi poziţia sa supraordonată din sistemul deconducere socială Plecând de la constituţie, va trebui deci să identificămlanţul de determinări, de nivele de determinare a supremaţiei acesteia. Pe un

82

plan mai general, identificarea acestui lanţ de cauze şi efecte este înlesnitădaca vedem corect corelaţiile dintre drept şi economic, dintre drept şi putere,dintre stat şi economic, dintre toate aceste categorii şi politică Astfel conce-pute şi văzute lucrurile vom observa că dacă statul şi dreptul sunt mijloacede realizare a politicii, iar politica este determinată sau condiţionată de sta-rea socială atunci şi constituţia (partea principală a dreptului) este determi-nată în ultima instanţă (cât priveşte conţinutul, forma, funcţiile şi poziţia sajuridică) de condiţiile materiale şi culturale din societatea dată

Soluţia problemei impune un lanţ de determinări care trebuie să în-ceapă cu identificarea locului constituţiei în ansamblul sistemului poli-tico-juridic. Este stabilit că şi constituţia este o lege, deci parte a dreptuluiCa lege fundamentală, constituţia are un conţinut şi o formă deosebite, darfundamentarea supremaţiei sale pe conţinut şi pe formă nu este satisfăcă-toare. Conţinutul şi forma constituţiei sunt rezultatul unor cauze economice,sociale şi juridice.

De asemenea, nu este convingătoare nici distincţia ce o fac unii întresupremaţia materială şi supremaţia formală. Supremaţia constituţiei este unasingură, indivizibilă, ea putând desigur avea consecinţe asupra conţinutuluişi formei constituţiei.

Ca lege, constituţia este expresia voinţei guvernanţilor, a poporului,voinţă strâns legată (condiţionată, determinată) de contextul economic, so-cial, politic şi cultural, concret din societatea în care este edictată Aceastătrăsătura explică conţinutul şi forma constituţiei.

9 4 . Supremaţia constituţiei se explică prin funcţiile sale, iar expri-marea voinţei guvernanţilor este chiar funcţia puterii de stat. Apare clarălegătura dintre constituţie şi putere care este tocmai puterea organizată a gu-vernanţilor de a exprima şi realiza voinţa lor ca voinţă general obligatoriepentru întreaga societate. Funcţiile constituţiei sunt deci determinate defuncţiile puterii (raţiunea de a fi a puterii). Iar puterea este determinată înconţinutul său de anumiţi factori exteriori statului şi anume factori econo-m i ci şi sociali. De aceea, în şirul cauzelor care determină şi explică supre-maţia constituţiei nu pot lipsi tocmai aceşti factori.

Dar, şi aceasta este de asemenea o constatare semnificativă în fun-damentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei, nu trebuie să privim izolaţiaceşti factori. Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei se regă-seşte în totalitatea acestor factori economici, sociali, politici şi juridici,factori ce se află într-o strânsă legătură şi interacţiune şi, care trebuie priviţiin raport cu constituţia în indivizibilitatea lor.

83

Ca atare, atunci când dorim să ne explicăm prevederile unei consti-tuţii, ca şi poziţia sa în sistemul juridico-statal, trebuie să observăm cu aten-ţie starea materială a societăţii date, relaţiile sociale dar şi politice, ideologiaşi religia.

§.3. Consecinţele juridice ale supremaţiei constituţiei

95. Poziţia privilegiată a constituţiei în sistemul de drept implicăfiresc o multitudine de consecinţe juridice, unele care privesc chiar consti-tuţia, altele care privesc restul dreptului.

Deocamdată vom cerceta din consecinţele ce privesc însăşi constitu-ţia, consecinţele ce evidenţiază că supremaţia constituţiei este o realitate ju-ridică, nu o simplă teorie, că practic ea este realizată printr-un sistem de re-guli şi practici viabile

1. Consecinţele juridice privind adoptarea constituţiei

96. Faţă de conţinutul şi scopurile constituţiei, dintotdeauna s-a pusproblema unor forme speciale (proceduri) de adoptare, care să pună în va-loare supremaţia acesteia şi deosebirile faţă de restul dreptului, dar mai alesfaţă de legile ordinare

Adoptarea constituţiei trebuie văzută ca un proces complex, cu pro-funde semnificaţii politico-juridice, proces în care se detaşează clar, aşa cumde altfel am explicat, cel puţin trei elemente şi anume: iniţiativa adoptăriiconstituţiei, organul competent (constituantul sau puterea constituantă), mo-durile de adoptare

2. Consecinţele juridice privind modificarea, suspendarea şiabrogarea constituţiei

97. Constituţia ca lege fundamentală a unui stat nu poate rămâneînsă neschimbată. Ea suferă în mod firesc unele modificări ca urmare a co-relaţiei ce există şi trebuie să existe între drept şi dinamica economică şi so-cială Se pune astfel problema modificării constituţiei, modificare ce trebuiesă se realizeze, de asemenea, prin proceduri şi forme care să pună în valoarelocul constituţiei în sistemul de drept.

In legătură cu modificarea constituţiei considerăm că prevederileconstituţionale trebuie să se caracterizeze printr-o stabilitate sporită, dar

84

sta stabilitate trebuie să fie în primul rând rodul realismului constituţiei şial unor proceduri de modificare exagerate Nu se poate pierde din \ edere

' viata socială şi economică căreia prevederile constituţionale se adresea/ănoaste o permanentă evoluţie. In mod firesc şi constituţia trebuie să ţină

oaşul cu dinamica socială şi economică. Astfel, prevederile constituţionale potdeveni o frână în dezvoltarea societăţii la al cărei progres trebuie să concure

în strânsă legătură cu adoptarea şi modificarea constituţiei se află şisuspendarea precum şi abrogarea constituţiei, care, de asemenea, trebuie săpună în valoare supremaţia constituţiei.

3. Deosebirile dintre constituţie şi legi, consecinţe ale supremaţieiconstituţiei

9 8 . Desigur, într-o viziune foarte largă, dar corectă, constituţia esteşi ea o lege. Cu toate acestea poziţia supraordonată a constituţiei se mani-festă şi cât priveşte legea, faţă de care se fac trei mari deosebiri şi anume deconţinut, de formă şi de putere juridică. Aceste deosebiri pot fi făcute însănumai după ce vom cerceta şi legea ca act juridic al parlamentului

4. Conformitatea întregului drept cu constituţia, consecinţă asupremaţiei constituţiei

9 9 . Constituţia, ca izvor principal al dreptului, este deci parte inte-grantă a acestuia. Prin conţinutul şi poziţia sa în sistemul de drept, constitu-ţia comandă însă întregul drept. Reglementând relaţiile sociale care suntesenţiale pentru popor, relaţii din toate domeniile vieţii economice, politice,sociale şi culturale, constituţia stabileşte principiile fundamentale pentru în-tregul drept.

Toate celelalte ramuri de drept îşi găsesc punctul de plecare la nive-lul celor mai înalte principii în şi numai în prevederile constituţiei.

Celelalte ramuri ale dreptului dezvoltă aceste dispoziţii de principiu,dar normele lor trebuie să fie în perfectă concordanţă cu litera şi spiritulconstituţiei. Orice abatere de la această concordanţă este considerată o în-călcare a constituţiei, ea ducând la nulitatea dispoziţiilor legale în cauză,constatarea acestor abateri facându-se prin controlul de constituţionalitate.Această consecinţă a supremaţiei constituţiei se va observa lesne atunci

când vom analiza condiţiile de fond şi de formă ale valabilităţii actelor or-ganelor de stat.

85

1 0 0 . Din^ceastă regulă a conformităţii rezultă şi o a doua conse-cinţă. Astfel, în cazul în care o dispoziţie constituţională este modificată, înmod obligatoriu trebuie să se modifice şi normele din ramurile de drept co-respondente Această modificare se impune pentru că în permanenţă trebuierespectată concordanţa întregului drept cu constituţia. Dacă modificărilesunt obligatorii, ele nu se realizează însă automat, de îndată, ci aceasta de-pinde de fapttfi dacă norma constituţională nouă este de aplicaţie mijlocităsau nemijlocită, problemă de mare interes practic.

§.4. Garanţiile juridice ale supremaţiei constituţiei

101. Supremaţia constituţiei este o realitate incontestabilă, ea nueste o simplă afirmaţie. Ea implică o serie de consecinţe juridice, dar se bu-cură în acelaşi timp şi de garanţii. Desigur, garanţiile supremaţiei constitu-ţiei pot fi formulate în diferite feluri. Vom reţine însă cea mai importantăconstatare ce se poate face şi anume că supremaţia constituţiei beneficiazăde garanţiile specifice întregului drept (care fac ca sistemul normativ să seaplice şi să fie respectat) dar, totodată, de unele garanţii juridice specifice.Astfel văzute lucrurile, credem că trei sunt aceste garanţii şi anume: con-trolul general al aplicării constituţiei; controlul constituţionalităţii legilor;îndatorirea fundamentală de a respecta constituţia.

1. Controlul general al aplicării constituţiei

102. Este rezultatul faptului că întreaga activitate statală este orga-nizată prin constituţie. Constituţia statorniceşte formele fundamentale derealizare a puterii de stat, categoriile de organe ale statului. Totodată, stabi-lind sistemul statal, constituţia stabileşte şi competenţa organelor de stat.Acest lucru se face având în vedere că puterea poporului nu exclude, cidimpotrivă implică, presupune o diviziune a competenţelor şi o autonomie aorganelor de stat. Toate organele statului trebuie să-şi desfăşoare activitateaîn conformitate şi în limitele stabilite prin constituţie. Pentru ca acest lucrusă nu rămână o simplă cerinţă, orice constituţie organizează un sistem com-plex şi eficient de control al aplicării constituţiei. Acest control general esteşi prima garanţie juridică a supremaţiei constituţiei, el realizându-se prinformele şi căile de control statornicite.

86

2. Controlul constituţionalităţii legilor103. Este o altă garanţie a supremaţiei constituţiei. Controlul con-

stituţionalităţii legilor este activitatea organizată de verificare a conformită-ţii legii cu constituţia, iar ca instituţie a dreptului constituţional cuprinde re-gulile privitoare la organele competente a face această verificare, procedurade urmat precum şi măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proce-duri, în general controlul constituţionalităţii legilor este considerat o garan-ţie a supremaţiei constituţiei, folosindu-se desigur formulări diferite precumsancţiunea supremaţiei (Georges Burdeau), garanţia caracterului de supre-maţie a constituţiei (Andre Hauriou), sancţiunea violărilor regulilor consti-tuţionale (Marcel Prelot) etc. în ce-1 priveşte pe Tudor Drăganu, el scrie că„în scopul de a consolida supremaţia constituţiei s-a încercat apoi să se gă-sească un mijloc pentru a se asigura respectarea ei, nu numai de administra-ţie şi justiţie, dar şi de puterea legiuitoare. Acest mijloc a fost instituireaunui organ căruia i s-a recunoscut competenţa de a face inaplicabile legilecontrare unui principiu constituţional".

3. îndatorirea fundamentală de a respecta constituţia

104. Se înscrie în cadrul garanţiilor supremaţiei constituţiei. Eaasigură ca prevederile din constituţie să fie aplicate şi respectate de cătrecetăţeni. Izvorul acestei obligaţii fundamentale trebuie căutat în chiar conţi-nutul şi poziţia constituţiei, în faptul că aducerea la îndeplinire a prevederi-lor constituţionale înseamnă de fapt tocmai realizarea măsurilor pe carestatul le ia în vederea dezvoltării materiale şi culturale a societăţii.

87

CAPITOLUL XControlul constituţionalităţii legilor.

Teoria generală

§. L Noţiunea controlului constituţionalităţii legilor

1 0 5 . Una din problemele cele mai importante, cu profunde impli-caţii teoretice şi practice, privitoare la supremaţia constituţiei este controlulconstituţionalităţii legilor. Asigurarea supremaţiei constituţiei nu poate şinu trebuie să rămână un simplu principiu al ordinii constituţionale, ci estenecesară existenţa unui sistem de garanţii, în măsură să permită caîntr-adevăr constituţia să se manifeste ca actul normativ cu forţă juridicăsupremă. în acest sistem de garanţii trebuie să existe şi un sistem desancţiuni aplicabile în cazurile în care constituţia este încălcată. Existenţasancţiunilor pentru încălcările constituţiei este de majoră importanţă căciacestea, alături de alte elemente, bineînţeles, dau dispoziţiilorconstituţionale caracterul de norme juridice. Fără a relua întreagaproblematică a sancţiunilor în dreptul constituţional trebuie să observăm căunii jurişti au negat caracterul de drept dreptului constituţional peconsiderentul că acesta nu ar conţine sancţiuni care să dea eficienţănormelor sale, argumentându-se prin exemple din practica unor state unde,deşi şefi de state au încălcat dispoziţii constituţionale, ei nu au fostsancţionaţi. Or, controlul constituţionalităţii legilor este tocmai unargument împotriva unei asemenea susţineri, căci el este un exemplugrăitor de existenţa evidentă a sancţiunilor în dreptul constituţional.

88

106. Prima chestiune care trebuie să reţină atenţia celui care cer-cetează instituţia controlului constituţionalităţii legii este noţiunea de con-trol al constituţionalităţii legilor în această ordine de idei trebuie să ob-servăm că doctrina juridică este de principiu de acord cu includerea consti-tuţionalităţii legilor în principiul legalităţii, ca parte componentă a acestuiadin urmă. Fără a intra în analiza conţinutului legalităţii ca principiu funda-mental de organizare şi funcţionare a sistemului organizării politice, trebuiesă arătăm că acesta presupune ca elaborarea actelor normative să se facă deorganele competente, după procedura prestabilită, cu respectarea dispoziţii-lor din actele normative emise de organele de stat, care indiferent de catego-ria din care fac parte, ocupă o poziţie superioară celor emitente în sistemulorganelor statului. Este în mare măsură admis că principiul legalităţii, caprincipiu fundamental de organizare şi funcţionare a sistemului organelorstatului, implică respectarea tuturor actelor normative.

Faţă de această situaţie şi legea ordinară trebuie să fie conformă con-stituţiei, pentru a îndeplini condiţia de legalitate Constituţionalitatea legiinu înseamnă în fond altceva decât cerinţa de legalitate a legii, în sensul calegea să se adopte cu respectarea normelor constituţionale atât în spiritul câtşi în litera lor.

Controlul constituţionalităţii legilor este activitatea organizată deverificare a conformităţii legii cu constituţia, iar ca instituţie a dreptuluiconstituţional cuprinde regulile privitoare la autorităţile competente a faceaceastă verificare, procedura de urmat şi măsurile ce pot fi luate după reali-zarea acestei proceduri.

Cercetarea formelor de control, a autorităţilor competente a-1 efectuaprecum şi a procedurii de urmat, impun însă clarificarea unor problemeprealabile.

107. O primă problemă este aceea de a şti dacă acest control pri-veşte numai legea, în accepţiunea sa restrânsă, adică de act juridic al parla-mentului sau priveşte şi alte acte normative emise de alte organe ale statului,inclusiv actele organelor administrative.

De principiu, controlul constituţionalităţii legilor priveşte numai le-gea ca act juridic al parlamentului sau actele normative cu forţă juridicăegală cu a legii. Sunt acte normative cu forţă juridică egală cu a legii aceleacte care deşi sunt emise de alte organe de stat decât parlamentul, intervin şireglementează relaţii sociale de domeniul legii şi pot deci modifica, sus-penda sau abroga o lege. Asemenea acte se regăsesc în mai toate sistemele

89

constituţionale, de regulă sub denumirea de decrete-legi, decrete cu puterede lege sau ordonanţe

în orice sistem constituţional, numai actele parlamentului ridicăaceastă problemă, deoarece organele administraţiei de stat fiind organe exe-cutive emit acte normative numai în executarea legilor. Actele administra-tive nu pot conţine reglementări primare (reglementări cu caracter indepen-dent), iar controlul legalităţii lor (şi implicit al constituţionalităţii) se reali-zează prin mijloace obişnuite de control, inclusiv pe calea contenciosuluiadministrativ. Cât priveşte actele organelor judecătoreşti şi ale procurorilor,aici problema nu se pune căci de principiu ele aplică legea şi nu emit normejuridice

Spunem, că de principiu, controlul constituţionalităţii priveşte numailegea sau alte acte normative cu forţă juridică egală cu a legii deoarece uneleconstituţii prevăd că şi alte acte normative, cu forţă juridică mai mică decâta legii, pot fi supuse acestui control. Se poate cita în acest sens, art. 53 dinconstituţia noastră din anul 1965, conform căruia erau supuse controluluiconstituţionalităţii şi hotărârile Consiliului de Miniştri.

108. O a doua problemă care se pune priveşte verificarea consti-tuţionalităţii proiectelor de legi. In această privinţă, unele constituţii prevădcontrolul constituţionalităţii proiectelor de legi. Urmează să observăm căacesta nu este un control veritabil, căci procedura de elaborare a legilor cu-prinde implicit şi obligaţia de verificare a constituţionalităţii. Desemnareaunui organism special pentru verificarea constituţionalităţii proiectelor delegi este o măsură de siguranţă, în plus, ea poate fi imaginată ca un aviz spe-cial în procesul elaborării legii dar aceasta nu poate duce la alte concluziidecât cele exprimate mai sus.

109. în fine, o a treia problemă priveşte cauzele care determinăca legile ordinare să încalce prevederile constituţiei.

Această problemă trebuie discutată deoarece faţă de situaţia că înunele sisteme constituţionale legea şi constituţia sunt adoptate de acelaşiorgan de stat (Parlamentul), apariţia unor neconcordanţe între constituţie şilege pare, la prima vedere imposibilă. Mai mult, faţă de exigenţele constitu-ţionale ale guvernării într-un stat de drept înlăturarea unor dispoziţii funda-mentale prin legi este contrară unui asemenea guvernământ. Cu toate aces-tea, practica statelor a învederat posibilitatea existenţei acestor neconcor-danţe, iar existenţa instituţiei controlului constituţionalităţii legilor este chiardovada incontestabilă

90

Cauzele apariţiei unor neconcordanţe între legea ordinară şi cea fun-damentală trebuie căutate în contradicţiile sociale, în raporturile dintre for-ţele sociale. în afara acestora au existat şi pot exista puternice contradicţiiîntre anumite grupuri care formează guvernanţii, pot exista mai mulţi centride putere. Atunci când la putere decisiv era sau este un grup de intereseopus celui care a votat constituţia, s-a urmărit sau se poate urmări adoptareaunor legi care să-i aducă acestuia anumite beneficii. De multe ori aceste legicontravin intereselor - manifestate în textele constituţionale - grupului carea fost la putere (sau mai influent) în momentul adoptării constituţiei.

Unele neconcordanţe între constituţie şi legale ordinare se datorescrigidităţii exagerate a unor constituţii. Neputând fi modificate lungi perioadede timp, ele nu mai sunt în acord cu unele interes^ care apar pe parcurs -interese exprimate prin legile ce se adoptă

în fine, anumite neconcordanţe se datoresc în principiu neobservăriiregulilor de tehnică legislativă. Controlul constituţionalităţii legilor se justi-fică, de asemenea, în statele federative prin exigenţa de a se realiza o bunăarmonizare a intereselor generale ale federaţiei cu interesele specifice, con-crete, ale statelor membre.

1 1 0 . Controlul constituţionalităţii legilor este deci rezultanta unoirealităţi statale şi juridice, este garanţia unor structuri şi principii constitu-ţionale. Funcţiile acestui control sunt azi incontestabile, prin ele se urmă-reşte garantarea supremaţiei constituţiei. Iar această supremaţie implică şigarantarea separaţiei/echilibrului puterilor precum şi protecţia drepturiloromului. Mai mult, controlul constituţionalităţii legilor apare ca o garanţiepentru exprimarea eficientă a opoziţiei parlamentare. Dacă adoptarea saumodificarea unei Constituţii se poate realiza cu votul a cel puţin două treimidintre parlamentari şi deci sunt dificil de realizat fără opoziţie, adoptarea şimodificarea unei legi presupun un cvorum mai mic. în această din urmă si-tuaţie opoziţia poate să se exprime şi prin dreptul ce-1 are de a cere unorautorităţi constituţionale să se pronunţe. Iar practica justiţiei constituţionaleevidenţiază că nu de puţine ori apelul opoziţiei şi-a găsit o rezolvare fa\ora-bilă. Utilitatea controlului constituţionalităţii legilor explică extinderea sa înlume mai ales în ultima jumătate de secol, astăzi vorbindu-se de două mo-dele şi anume modelul american şi modelul european (L. Favoreu).

Desigur mai există şi constituţii care nu prevăd un asemenea control

91

§.2. Organele de stat competente a controla constituţio-nalitatea legilor şi clasificarea controlului pe acestcriteriu

1 1 1 . Apariţia situaţiilor în care legile ordinare contraveneau con-stituţiei a pus problema, atât pentru doctrină cât şi pentru legiuitor, găsiriisoluţiei de remediere, în primul rând prin stabilirea autorităţii competente averifica constituţionalitatea legilor Soluţiile oarecum diferite, folosite azi înlume sunt expresia acestor căutări şi îndeosebi expresia dilemei în faţa că-rora s-au aflat cei ce trebuiau să decidă şi anume dacă este bine ca acestcontrol să revină tot Parlamentului sau să revină unei alte autorităţi publice.

în funcţie de organul de stat chemat a verifica constituţionalitatealegilor, doctrina juridică desigur a clasificat acest control.

1 1 2 . într-o opinie ar exista trei forme de control: controlul prinopinia publică, controlul politic şi controlul jurisdicţional. Controlul prinopinia publică este controlul elementar, cuprinde reacţia opiniei publice laviolarea constituţiei Această formă de control şi-a găsit fundamentul înConstituţia france/ă din 1793 care arăta că în caz de violare a drepturilorpoporului din partea guvernanţilor „insurecţia este pentru popor şi pentrufiecare parte din popor cel mai scump drept şi cea mai indispensabilă dintredatorii'" şi că revolta individuală şi colectivă devine sancţiunea legitimă ailegalităţii şi a jar nori a eventualelor acte neconstituţionale. In ce priveşteaceastă formă de control, doctrinarii o consideră primitivă, deoarece se ape-lează la violenţă

Se consideră în această opinie că cel mai eficient şi mai ales cel maiconform cu natura lucrurilor este controlul constituţionalităţilor legilor exer-citat prin judecători

I 1 3 . într-o a doua opinie, controlul constituţionalităţii legilor arcunoaşte trei forme şi anume, controlul parlamentar, controlul politic şicontrolul jurisdicţional în această opinie, controlul politic este exercitat deun organ cu caracter politico-statal şi care funcţionează independent şi înafara parlamentului. Controlul jurisdicţional se realizează sau prin instanţeleordinare sau prin jurisdicţiile speciale

1 1 4 . într-o a treia opinie, în funcţie de organul competent, con-trolul constituţionalităţii legilor cunoaşte două forme şi anume controlul po-litic şi controlul judecătoresc.

92

1 1 5 . într-o a patra opinie, se consideră că cea mai potrivită clasi-ficare a Controlului constituţionalităţii legilor, în raport cu organele care îlexercită, cea mai conformă cu exigenţele ştiinţifice, este aceea care distingeîntre controlul exercitat de adunările legiuitoare şi cel exercitat de organedin afara lor, care, prin aceea că pot lipsi de efecte votul acestor adunări,apar ca fiindu-le supraordonate, iar în cadrul organelor supraordonate adu-nărilor legiuitoare, distinge între organele politice, cele judecătoreşti şi celepolitico-jurisdicţionale.

Desigur, mai sunt şi alte clasificări, prezentând nuanţe diferite. Amexpus doar unele pentru a evidenţia mai mult deosebirile de vederi. Credemtotuşi că o prezentare sistematică a controlului constituţionalităţii legilor sepoate realiza clasificându-1 pe criteriul organului ce-1 realizează - în douăforme şi anume: a) controlul realizat printr-un organ politic şi b) controlulexercitat printr-un organ jurisdicţional. Această clasificare are avantajul de aevoca şi procedura diferită după care se realizează controlul.

a) Controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organpolitic

1 1 6 . Aici vom cuprinde atât controlul exercitat de către organelelegiuitoare cât şi cel exercitat de organe de stat, altele decât cele legiuitoare,fie că li s-a încredinţat, alături de menirea lor de bază, şi această sarcină, fiecă sunt special înfiinţate în acest scop.

1 1 7 . în ce priveşte dreptul Parlamentului de a verifica constituţio-nalitatea legilor, unii îl consideră un control autentic şi în acelaşi timp unautocontrol, căci Parlamentul fiind acela care uneori votează şi constituţiaeste cel mai în măsură să aprecieze concordanţa dintre legea şi constituţia pecare le-a adoptat. Alţii consideră, că acest control al Parlamentului nu arprezenta nici un fel de garanţie, căci deşi există sancţiunea nerealegerii par-lamentarilor, aceasta ar fi o sancţiune îndepărtată, greu de realizat în prac-tică. Trebuie adăugat că, deşi Parlamentul este structura fundamentală a de-mocraţiei constituţionale, este exagerat să i să ceară să-şi recunoască o gre-şeală în elaborarea unei legi şi ca atare credibilitatea unui asemenea control

93

este discutabil Mai mult ar însemna ca Parlamentul să fie judecător în pro-pria cauză lucru contrar ideii de justiţie constituţională.

1 1 8 . în ce priveşte controlul constituţionalităţii legilor printr-unorgan politic, se observă că la început a apărut ideea creării unui organ poli-tic însărcinat cu acest control, de tipul senatului conservator prevăzut prinConstituţia franceză din 1799 sau cel consacrat prin Constituţia franceză din14 ianuarie 1832.

Apoi s-a prevăzut şi dreptul organelor legiuitoare. Astfel, în ţaranoastră, Statutul lui Cuza stabilea în art. 12 că statutul şi legile constituţio-nale sunt puse sub ocrotirea corpului ponderator. De asemenea, art. 43 pct.15 al Constituţiei din anul 1965 stabilea că „Numai Marea Adunare Naţio-nală hotărăşte asupra constituţionalităţii legilor".

Astăzi în lume controlul constituţionalităţii legilor printr-un organpolitic şi mai ales prin parlamente se realizează mai rar.

1 1 9 . în Franţa, controlul constituţionalităţii legilor este exercitat decătre Consiliul constituţional care cuprinde, pe de o parte, foştii preşedinţi airepublicii în viaţă şi, pe de altă parte, membri desemnaţi pentru nouă ani şial căror mandat nu poate fi reînnoit. Membrii sunt desemnaţi astfel: trei decătre preşedintele republicii, trei de către preşedintele adunării naţionale şitrei de către preşedintele senatului. Preşedintele Consiliului constituţionaleste numit prin decizie a preşedintelui republicii. Există regula că funcţia demembru al consiliului este incompatibilă cu cele de membru al guvernului,al parlamentului sau al consiliului economic şi social. Trebuie să subliniemcă în competenţa acestui consiliu intră şi alte atribuţii în afara controluluiconstituţionalităţii legilor şi că în doctrina juridică franceză el esteconsiderat o veritabilă curte constituţională (Henry Roussillon, p. 5).

b) Controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organjurisdicţional

1 2 0 . Acest control este exercitat sau de organe, altele decât celejudecătoreşti, care folosesc însă o procedură de lucru asemănătoare cu ceajudecătorească, sau de către organele judecătoreşti propriu-zise.

Interes deosebit a prezentat şi prezintă controlul judecătoresc al con-stituţionalităţii legilor Controversat, cât priveşte fundamentarea sa ştiinţi-fică, controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor s-a impus în prac-

94

tica multor state, astăzi exercitându-se sau în temeiul unor dispoziţii legaleclare sau pur şi simplu în temeiul dreptului pe care organele judecătoreştisingure şi l-au arogat.

Precum arătam, dreptul judecătorilor de a decide asupra constituţio-nalităţii legilor a fost sau contestat sau admis de doctrina juridică. Pentru ceicare admiteau posibilitatea controlului judecătoresc al constituţionalităţiilegilor două probleme trebuiau rezolvate şi anume: a) existenţa unei dife-renţieri precise între legile fundamentale şi cele ordinare şi b) o constituţiescrisă, de tip rigid.

Dreptul judecătorilor în verificarea conformităţii legilor cu constitu-ţia s-a justificat plecându-se de la menirea judecătorilor de a interpreta şiaplica legile şi de a aplica sancţiuni în cazuri de încălcare a legii. Faţă deaceastă situaţie s-a considerat că în mod firesc ei au dreptul de a interpretalegile şi în raportul lor cu constituţia şi să aplice sancţiuni, căci lipsa sancţi-unilor în cazul încălcării constituţiei ar putea duce la negarea existenţeidreptului constituţional.

De asemenea, dreptul judecătorilor în verificarea conformităţii legii cuconstituţia s-a justificat prin teoria separaţiei puterilor în stat, care implică oanumită „colaborare a puterilor în vederea realizării aceloraşi scopuri înaceastă ordine de idei s-a considerat că cele trei puteri se echilibrează şi secontrolează reciproc, că ele nu se află într-o stare de totală independenţă unafaţă de cealaltă şi că numai această colaborare şi control reciproc asigură„legala şi buna lor funcţionare". Astfel, puterea judecătorească poate şitrebuie să controleze puterea legiuitoare şi puterea executivă, iar la rândul eişi puterea executivă poate controla celelalte puteri. Ce este esenţial în aceastăsusţinere este faptul că puterii judecătoreşti îi revine importanta misiune de afi „regulatorul bunei funcţionări a principiului separaţiei puterilor".

Un alt argument pleacă de la necesitatea verificării dacă legiuitorul aacţionat în limitele competenţei sale constituţionale. Se consideră că jude-cătorul, prin formaţia sa, prin obiceiurile sale va judeca cu imparţialitate. Deasemenea, o bună şi echitabilă soluţie este posibilă deoarece procedura judi-ciară implică publicitatea dezbaterilor, contradictorialitatea, obligaţia demotivare a sentinţelor.

95

1 2 1 . Nu au lipsit şi nu lipsesc în doctrina juridică nici argumenteîmpotriva dreptului judecătorilor de a decide cât priveşte constituţionalitatealegilor

In prim argument se bazează tot pe teoria separaţiei puterilor, dar peo interpretare oarecum rigidă In această concepţie separaţia puterilor în-seamnă o independenţă absolută a puterilor şi acordarea dreptului judecăto-rilor de a controia actele puterii legiuitoare ar fi o eludare a principiului se-paraţiei puterilor.

într-o altă opinie se arată că există interese pentru care statul trebuiesă fie singur judecător şi este delicat a remite aprecierea lor unei autorităţicare nu are responsabilitatea guvernării Apoi, se adaugă în această opinie,dreptul recunoscut judecătorului de a controla activitatea legiuitorului facedin acesta o autoritate politică, or, nimic nu este mai grav decât existenţaautorităţilor oficioase.

1 2 2 . Justificat teoreticeşte sau nu, controlul judecătorilor asupraconstituţionalităţii legilor s-a impus în multe state. Un anumit interes, deordin istoric, prezintă controlul judecătoresc din Statele Unite. Deşi Consti-tuţia S.U.A. nu dă dreptul Curţii Supreme de a se pronunţa asupra constitu-ţionalităţii legilor, totuşi aceasta exercită acest control şi nimeni nu-şi puneîntrebarea în legătură cu temeiul juridic al acestui drept.

Curtea Supremă a Statelor Unite şi-a arogat abuziv dreptul de a de-cide asupra constituţionalităţii legilor, prin una din cele mai îndrăzneţe deci-zii pe care le-a dat vreodată şi anume prin decizia din 1803, când preşedinteal curţii era John Marshall, în afacerea Marbury versus Madison.

Instaurarea controlului judecătoresc în Statele Unite a fost înlesnităde forma federală, de unele tradiţii din organizarea coloniilor (posibilitateade a ataca înaintea Consiliului privat al Regelui legile coloniale depăşindlimitele prevăzute prin Charte), precum şi de ideea, existentă în mentalitateapolitică, a unei subordonări efective a legii faţă de constituţie şi a unui con-trol susceptibil de a fi impus legislatorului

123. Astă/i în multe state precum Spania, Portugalia, Belgia, Ger-mania. Italia, Austria, Ungaria, Polonia există un control jurisdicţional alconstituţionalităţii legilor. Fără a intra în detalii trebuie să observăm că as-tăzi se practică două „modele" de control al constituţionalităţii şi anume

96

modelul american şi modelul european. în primul sistem controlul este rea-lizat de tribunalele obişnuite, în timp ce în al doilea este realizat de cătreautorităţi special abilitate, denumite tribunale sau curţi constituţionale. Aşacum scria Maurice Duverger, sistemul unui tribunal special însărcinat săcontroleze constituţionalitatea pare preferabil celui al controlului prin jude-cători ordinari, căci el permite de a alege judecători mai bine adaptaţi fun-cţiei lor (p. 220). De regulă se folosesc două procedee şi anume: controlulpe calea acţiunii şi controlul pe cale de excepţie. în ce priveşte controlulpe calea acţiunii este considerat a fi un procedeu ofensiv care permite ataca-rea unei legi în faţa unui tribunal determinat căruia i se cere să examinezevaliditatea constituţională şi să pronunţe anularea. Doctrina juridică consi-deră în acelaşi timp că acest procedeu ridică dificultăţi în organizarea tribu-nalului pe care-1 opune organului legislativ şi că „n-a dat în practică rezul-tate prea fericite şi, în general, doctrina îl judecă ca ineficace".

Controlul constituţionalităţii pe cale de excepţie este considerat un pro-cedeu defensiv, când pentru a ataca trebuie să aştepţi ca legea să ţi se aplice.

§.3. Alte forme de control al constituţionalităţii legilor

1 2 4 . în afara formelor de control observate mai înainte şi care sestabilesc în funcţie de organul de stat chemat să verifice constituţionalitatealegilor, mai pot fi stabilite şi alte forme de control.

In funcţie de modul cum este înscris în constituţie controlul consti-tuţionalităţii legilor, poate fi un control explicit sau un control implicit.Suntem în faţa unui control explicit atunci când în mod expres constituţia îlprevede. In această situaţie, constituţia poate numai să înscrie în mod expresobligaţia verificării constituţionalităţii legilor sau poate, pe lângă aceasta, săindice şi organul competent şi eventual procedura de urmat. Control explicitîntâlnim în România, Franţa, Elveţia, Austria. Suntem în prezenţa unui con-trol implicit atunci când constituţia nu-1 prevede în mod expres, dar elexistă implicit ca urmare a principiului legalităţii. Firesc, atunci când se ve-nfică îndeplinirea condiţiei de legalitate se verifică şi constituţionalitatea'egii. Un control implicit al constituţionalităţii legilor a existat în dreptulnostru în perioada 1944 - 1965.

97

exercitat de o autoritate juri sdicţională reprezintă o consecinţă a caracteruluide directă aplicabilitate al constituţiei, difuzarea normelor constituţionalefiind facilitată în bună măsură şi de caracterul obligatoriu al deciziilor juris-dicţiei constituţionale.

130. în practica diverselor state ale lumii s-a dovedit că procesulde constituţionalizare a dreptului este mult accelerat în domeniul drepturilorfundamentale, unde aplicabilitatea directă a normelor constituţionale estemai uşor de perceput. De asemenea, accesul direct al cetăţenilor la jurisdic-ţia constituţională reprezintă un catalizator al procesului de constituţiona-lizare, chiar dacă nu constituie în sine o condiţie absolut necesară pentru cael să se manifeste.

1 3 1 . Ca o consecinţă directă a constituţionalizării dreptului,transformarea acestuia sub influenţa legii fundamentale se traduce prin de-ducerea unor noi norme juridice pe baza celor deja existente, prin anulareanormelor juridice contrare constituţiei şi prin interpretarea şi aplicarea nor-melor juridice astfel încât ele să fie conforme cu cele cuprinse în legea fun-damentală. In această transformare a întregului sistem juridic sunt implicateatât autorităţile statale, legislative şi judecătoreşti, cât şi jurisdicţia constitu-ţională. Indirect, această transformare implică o simplificare în sensul uneimodernizări a sistemului juridic, prin care acesta din urmă este implicat sădevină rigid şi este sprijinit să se liberalizeze.

100

CAPITOLUL XIConstituţiile române

§. 1. Câteva consideraţii privind apariţia constituţiei înRomânia

1 3 2 . Constituţia în România a apărut mult mai târziu decât consti-tuţiile din ţările europene de vest (Franţa, Italia etc).

Aceasta s-a datorat faptului că epoca modernă, caracterizată prindezvoltarea tehnică, economică, socială şi culturală, a început în Româniamult mai târziu faţă de alte ţări precum Olanda, Anglia, Franţa, Italia. Dez-voltarea mai târzie şi mai lentă a capitalismului în România a fost cauzată,la rândul său, de îndelungata dominaţie a imperiului otoman. înlăturareadominaţiei otomane a permis Ţărilor Române o dezvoltare, dar această dez-voltare a fost mai lentă. Această dezvoltare se situează în secolul alXVIII-lea, îndeosebi începând cu a doua jumătate a sa, când apar manufac-turile, apare munca salariată, se construiesc furnale şi turnătorii, se dezvoltămineritul, se construiesc drumuri, în agricultură se desfiinţează rumânia, şicând se încheagă tot mai organic, pe ambele versante ale Carpaţilor, naţiu-nea română care îşi formulează primul său program politic prin SuplexLibellus Valachorum (1791).

Slăbirea dominaţiei otomane asupra Ţărilor Române începe prin pa-cea de la Kuciuk-Kainargi (1774), continuă apoi prin Convenţia de laAkkerman (1817), convenţie ale cărei prevederi sunt reluate şi consemnateîn Tratatul de la Adrianopol (1829), încheiat în urma războiului ruso-turc.Acest din urmă tratat dă ţărilor române libertatea comerţului şi retrocedează

101

principalele porturi de la Dunăre, dând astfel posibilitatea dezvoltării capi-talismului şi limitând pe plan extern amestecul imperiului otoman în trebu-rile interne şi externe ale Principatelor Române. Puse în aplicare prin Regu-lamentele organice, prevederile acestea au stimulat dezvoltarea elementelorcapitaliste în economie.

Perioada premergătoare apariţiei constituţiei române s-a caracterizatşi prin puternice frământări şi mişcări care au fost forma de manifestare aluptei pentru înfăptuirea unităţii de stat a poporului român, pentru înlătura-rea orânduirii feudale, pentru revendicări cu caracter democratic. Revoluţiade la 1848 deşi înfrântă, a impulsionat aceste tendinţe, ideile exprimateatunci, conţinutul Proclamaţiei de la Izlaz, continuând să se dezvolte.

Un loc deosebit în cadrul premiselor istorice ale primei Constituţiidin România îl ocupă înfăptuirea în 1859 a statului unitar naţional, prin uni-rea Munteniei şi Moldovei sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.

Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza s-au realizat o serie de reformeimportante, precum reforma agrară şi alte reforme politice, administrative şiculturale, care au avut urmare crearea şi dezvoltarea unor instituţii statale.

£2 Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris

133. întâmpinând greutăţi în realizarea reformelor sale, domnitorulAlexandru Ioan Cuza, prin lovitura de stat de la 2 mai 1864, desfiinţeazăAdunarea Electivă şi supune plebiscitului „Statutul dezvoltător al Conven-ţiei din 7/19 august 1858", cunoscut în istorie sub denumirea de „Statutul luiCuza" şi legea electorală. Aceste două acte formează prima Constituţie aRomâniei.

Statutul lui Cuza, aşa cum indica chiar denumirea sub care a fost su-pus plebiscitului, era o dezvoltare a Convenţiei de la Paris din 1858, dar înacelaşi timp prin el se aduceau importante modificări acestei Convenţii, careera un act impus din afară, de către puterile străine.

134. Prevederile Statutului încredinţau puterile statului domnitoruluişi reprezentanţei naţionale cu structură bicamerală. Reprezentanţa naţionalăeste formată din Adunarea Ponderatoare şi Adunarea Electivă. Sistemulbicameral al Parlamentului este o modificare faţă de Convenţia de la Paris.

102

Cât priveşte puterea legiuitoare, ea este exercitată colectiv de cătredomn şi cele două adunări, iniţiativa legilor aparţinând domnului.

Statutul lui Cuza consacră independenţa legislativă câştigată dePrincipatele Române încă din 1862 în urma vizitei lui Alexandru Ioan Cuzala Constantinopol. Acest lucru reiese din „Modifîcaţiuni îndeplinătoare sta-tutului în preambulul statutului" atunci când se arată că Principatele Unitepot în viitor a modifica şi schimba legile care privesc administraţia lordinlăuntrul, cu concursul legal al tuturor puterilor stabilite, şi fără nici ointervenţiune; se înţelege însă că această facultate nu se poate întinde la le-gaturile care unesc Principatele cu Imperiul Otoman, nici la tratatele întreînalta Poartă şi celelalte puteri, care sunt şi rămân obligaţiuni pentru acesteprincipate."

Interesante sunt şi dispoziţiile cuprinse în art. 18 al statutului, caredau domnitorului dreptul de a emite, până la convocarea reprezentanţei na-ţionale, decrete cu putere de lege, la propunerea Consiliului de Miniştri şi cuascultarea Consiliului de Stat.

Statutul lui Cuza mai cuprinde: reguli privitoare la formarea, organi-zarea şi funcţionarea adunării ponderatorii şi adunării elective; reguli pri-vind elaborarea legilor, unele reguli privind guvernul, obligaţia funcţionari-lor publici de a presta jurământul de credinţă Constituţiei, legilor şi domni-torului.

Legea electorală anexată statutului, stabilea drepturile electorale,condiţiile pentru a alege şi a fi ales, regulile privind organizarea şi desfăşu-rarea alegerilor.

1 3 5 . Privitor la Statutul lui Cuza, problema teoretică ce se puneeste aceea de a şti dacă este sau nu o constituţie. Aşa cum am arătat chiar laînceput, Statutul împreună cu legea electorală sunt o constituţie, deoarececuprind reglementări ale unor relaţii sociale fundamentale, esenţiale pentruinstaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. Statutul lui Cuza stabileşte re-gulile fundamentale de organizare a puterii, iar legea electorală cuprindeunele drepturi fundamentale şi anume drepturile politice. Pe baza Statutuluiau fost adoptate celelalte legi în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, elconstituind deci baza constituţională a întregii legislaţii următoare. De altfel,chiar Statutul se defineşte a fi o constituţie prin art. 17 care stabileşte obli-gaţia funcţionarilor publici „de a jura supunere Constituţiei şi legilor ţării".

Opinia contrară, în sensul căreia Statutul lui Cuza nu este o constitu-ţie, ci numai un act cu caracter constituţional, se fundamentează pe ideea căel nu stabileşte ansamblul principiilor organizării sociale şi de stat şi nu pre-

103

vede drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, ci stabileşte nu-mai modul de organizare şi funcţionare a puterii legiuitoare şi a puterii exe-cutive. Dar, faţă de conceptul de constituţie aşa cum l-am formulat la expli-caţiile generale, nu considerăm că lipsa unei instituţii din constituţie ar puteaduce la transformarea acesteia într-un simplu act constituţional. Am men-ţiona, de exemplu, că prima constituţie scrisă, din lume, Constituţia ameri-cană din 1787, nu conţinea în textul iniţial dispoziţii privitoare la drepturileşi libertăţile cetăţeneşti, acestea fiind introduse prin amendamentele aduseconstituţiei începând cu anul 1791. Nimeni nu a pus la îndoială însă căaceasta a fost o constituţie. Acelaşi lucru se poate spune despre ConstituţiaUniunii Sovietice, adoptată în anul 1924, care având ca principal scop orga-nizarea federaţiei sovietice, nu prevedea nimic cu privire la drepturile şi în-datoririle fundamentale ale cetăţenilor şi la sistemul electoral, deoareceacestea erau stabilite prin constituţiile republicilor unionale şi nu sufereaunici o schimbare. Mai recent, Constituţia franceză adoptată în 1958 face tri-mitere cât priveşte drepturile cetăţenilor, la Declaraţia drepturilor omului şicetăţeanului adoptată în 1789, arătând în preambul că poporul francez pro-clamă solemn ataşamentul său la drepturile omului şi principiile suveranită-ţii naţionale aşa cum ele au fost definite prin Declaraţia din 1789, confir-mate şi completate prin preambulul Constituţiei din 1946 şi Declaraţia Uni-versală a drepturilor omului din 1948.

§.3. Constituţia română adoptată la 29 iunie 1866

1. Premisele istorice

1 3 6 . în baza Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris, dom-nitorul Alexandru Ioan Cuza a adoptat o serie de legi menite a realiza im-portante reforme în ţară. Astfel, el adoptă legea agrară din 14 august 1864.Reforma agrară realizată de Cuza, cu toate scăderile şi limitele ei reprezintăunul din evenimentele importante ale istoriei moderne a României. Acestelegi adoptate de Cuza priveau instrucţiunea publică, administraţia, justiţia.Se adoptă, de asemenea, codurile penal, civil şi comercial şi se organizeazăarmata

In condiţiile istorice concrete ale anilor 1865 - 1866, Alexandru IoanCuza este obligat să abdice la 10/11 februarie 1866 şi se instituie o locote-nentă domnească. Apoi pe tronul ţării este adus un principe străin.

104

în anul 1866 se adoptă, după modelul Constituţiei belgiene, conside-rată atunci a fi cea mai liberală constituţie, Constituţia României.

2. Conţinutul Constituţiei şi modificările ce i s-au adus

1 3 7 . Constituţia, în cele 133 articole ale sale, reglementează celemai importante relaţii sociale, sistematizarea normelor realizându-se pe opttitluri şi anume: Despre teritoriul României (titlul I), Despre drepturilor ro-mânilor (titlul II), Despre puterile statului (titlul III), Despre finanţe (titlulIV), Despre puterea armată (titlul V), Dispoziţiuni generale (titlul VI), Des-pre revizuirea constituţiei (titlul VII), Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare(titlul VIII).

Constituţia consacră în chiar primul articol că „Principatele UniteRomâne constituie un singur stat indivizibil, sub denumirea de România".Se reglementează drepturile fundamentale ale cetăţenilor. O grijă deosebităeste acordată proprietăţii, care este declarată sacră şi neviolabilă (art. 19), iarca o puternică garanţie se stabileşte că „nici o lege nu poate înfiinţa pe-deapsa confiscării averilor" (art. 17).

Reglementând puterile statului, constituţia proclamă că toate puterileemană de la naţiune. Puterea legiuitoare se exercită colectiv de către rege şireprezentanţa naţională, formată din două camere şi anume: senatul şi adu-narea deputaţilor. Cât priveşte adunarea deputaţilor, ea era aleasă pe siste-mul colegiilor pe avere. De menţionat că alegătorii din colegiul patru, careera cel mai numeros colegiu, în care intrau toţi care „plătesc o dare către statoricât de mică", alegeau indirect şi cel mai mic număr de deputaţi.

Cât priveşte senatul, corpul electoral era împărţit numai în două co-legii, tot după avere, iar pentru a fi ales în senat se cereau, printre altele,două condiţii şi anume: un venit „de orice natură de 800 galbeni" şi vârstade 40 de ani.

Puterea executivă aparţinea domnitorului, constituţia stabilind regulamonarhiei străine.

Un anumit interes, de ordin istoric, prezintă şi dispoziţiile generale,îndeosebi art. 128 care interzicea posibilitatea suspendării constituţiei, celeprivind revizuirea constituţiei (art. 129), precum şi dispoziţiile tranzitorii şisuplimentare care stabileau un anumit program legislativ.

De asemenea, trebuie menţionate dispoziţiile articolelor 101 şi 102care stabileau că o lege va preciza responsabilitatea şi pedepsele aplicabileminiştrilor, pentru crime şi delicte. Prin aceste dispoziţii - faţă şi de faptulcă legea a fost adoptată abia după 13 ani - s-au dat atribuţii legislative orga-

105

nelor judecătoreşti. Astfel, art. 102 stabilea că până la adoptarea legii cerutede art. 102 „înalta curte de casaţiune şi justiţie are puterea de a caracterizadelictul şi de a determina pedeapsa".

Constituţia adoptată la 1866 a suferit o serie de modificări precum:în 1879 dispoziţiile privitoare la drepturile politice; în 1884 cele privitoarela domn, presă, sistemul electoral şi la pământurile rurale; 1917 dispoziţiileprivitoare la garantarea dreptului de proprietate şi cele privitoare la dreptulde vot; în 1918, ca urmare a desăvârşirii statului naţional unitar român; etc.

•

§.4. Constituţia României din 29 martie 1923

1. Premisele istorice

1 3 8 . Constituţia de la 1866 a rămas în vigoare mai mult de o ju-mătate de secol, perioadă de timp în care în societatea românească s-au pro-dus o serie de transformări importante.

A doua jumătate a secolului al XlX-lea se caracterizează prin dez-voltarea industriei. Economia românească cunoaşte un ritm mai viu de dez-voltare.

Se desfiinţează sistemul breslelor (1873), se înfiinţează sistemul mo-netar naţional şi apar instituţiile bancare de credit (1867). în 1921 se reali-zează reforma agrară.

în lunga perioadă de timp (1866 - 1923) dintre cele două constituţii,transformările din economie au fost însoţite de transformări cât priveşteforţele sociale, raporturile dintre ele, rolul lor în viaţa politică.

Un eveniment de seamă în această perioadă a fost războiul de inde-pendenţă (1877), care a dus la recunoaşterea independenţei de stat a Româ-niei. De asemenea, alte evenimente de seamă au fost unirea Basarabiei, Bu-covinei şi Transilvaniei cu România (1917 - 1918), care au dus la desăvârşi-rea statului naţional român unitar. în fine, trebuie menţionată reforma elec-torală (1918) care a introdus votul universal, egal, direct, secret şi obligatoriu.

2. Conţinutul Constituţiei

1 3 " . Constituţia din 1923 este, de altfel, proiectul partidului libe-ral, votat de Camera Deputaţilor la 26 martie 1923 şi de Senat Ia 27 martie1923, promulgată la 28 martie şi publicată la 29 martie 1923. Adoptareaacestei Constituţii a fost considerată nelegală deoarece nu s-au respectat în-

106

tru totul regulile de revizuire a Constituţiei stabilite prin art. 12 al Constitu-ţiei'din 1866.

Ca şi constituţia precedentă, Constituţia din 1923 este sistematizatăîn 8 titluri şi anume: Despre teritoriul României, Despre drepturile români-lor; Despre puterile statului; Despre finanţe; Despre puterea armată; Dispo-ziţii generale; Despre revizuirea constituţiei; Dispoziţii tranzitorii şi supli-mentare. Constituţia proclamă drepturi şi libertăţi egale pentru toţi. Cât pri-veşteşegalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul, prin art. 6 alin. 2 se spuneacă Jegi speciale „vor determina condiţiile sub care femeile pot avea exerci-ţiul drepturilor politice". Trebuie reţinute, de asemenea, dispoziţiile din art.17 care garantează proprietatea privată şi din art. 15 care interzic înfiinţareapedepsei confiscării averilor. Cât priveşte puterile statului şi Constituţia din1923, pornind de la afirmaţia că toate puterile emană de la naţiune, stabi-leşte că puterea legislativă se exercită colectiv de rege şi reprezentanţa na-ţională. Aceasta este formată din două camere, adunarea deputaţilor şi se-natul, alese de astă dată prin vot universal, egal, direct, obligator şi secret.Fără a analiza în acest loc sistemul electoral introdus prin constituţia din1923 trebuie să remarcăm totuşi că era un mare pas înainte faţă de sistemulcolegiilor pe avere.

Senatul cuprindea şi senatori de drept, iar pentru a fi ales senator secerea vârsta de 40 de ani împliniţi.

Puterea executivă aparţinea regelui şi o exercita prin guvern. Con-stituţia din 1923 înfiinţează Consiliul legislativ. în ce priveşte puterea jude-cătorească, merită a fi reţinute dispoziţiile art. 101, care interziceau înfiinţa-re , de tribunale extraordinare, precum şi ale art. 103 care dădeau controlulconstituţionalităţii legilor Curţii de casaţie, în secţiuni unite.

Trebuie, de asemenea, menţionate dispoziţiile art. 128 care interziceaususpendarea constituţiei, precum şi ale art. 131 care includ, ca parte integrantăa constituţiei, unele dispoziţii din legile agrare adoptate până atunci.

1 4 0 . Deşi se aseamănă mult, nu numai în conţinut, ci şi prin for-mularea textelor, cu Constituţia din 1866 (au fost înlocuite sau au fost modi-ficate radical un număr de 20 de articole, s-au adăugat şapte articole noi, afost modificată redactarea ori au primit adaosuri un număr de 25 de articole,iar 76 de articole ale Constituţiei din 1866 au fost menţinute în întregime,lucru pentru care adeseori era considerată o modificare a acesteia), constitu-ţia adoptată în anul 1923 este, evident, mai democratică. Ea acordă drepturiŞi libertăţi mai largi, înlocuieşte sistemul electoral cenzitar cu un sistem

107

electoral democratic etc. Acest caracter al constituţiei a şi determinat repu-nerea sa în vigoare după 23 august 1944.

în fine, trebuie să remarcăm că şi Constituţia din 1923 era o constituţierigidă, deoarece procedura de revizuire stabilită prin art. 129 şi 130 era oprocedură greoaie, aproape identică cu cea prevăzută de constituţia precedentă.

£5. Constituţia României din 28 februarie 1938

1. Premisele istorice

1 4 1 . Premisele istorice ale acestei constituţii trebuie căutate în des-făşurarea vieţii social-economice şi politice în perioada de 15 ani scursă dela adoptarea constituţiei precedente.

în condiţiile istorice concrete ale anului 1938, regele Carol al Il-leainstaurează, la 10 februarie 1938, dictatura personală.

Consacrarea juridică a dictaturii regale este realizată prin noua con-stituţie. Proiectul de constituţie este supus la 24 februarie plebiscitului. Con-stituţia este promulgată la 27 februarie şi publicată la 28 februarie 1938.

2. Conţinutul constituţiei

1 4 2 . Cele o sută de articole ale Constituţiei din 1938 sunt sistema-tizate în opt titluri şi anume: Despre teritoriul României; Despre datoriile şidrepturile românilor; Despre puterile statului; Despre finanţe; Despre oştire;Dispoziţii generale; Revizuirea constituţiei; Dispoziţii tranzitorii şi finale.Dispoziţiile constituţiei consacră dictatura regală şi exprimă, în acelaşi timp,tendinţa de restrângere a drepturilor şi libertăţilor democratice. Este semni-ficativ faptul că titlul doi al constituţiei începe prin a prevedea datoriile ce-tăţenilor. Constituţia interzice propovăduirea schimbării formei de guver-nământ, împărţirea ori distribuirea averii altora, scutirea de impozite, inter-zice şi lupta de clasă (art. 7). Ea apără proprietatea, cuprinzând dispoziţiiasemănătoare cu cele existente în constituţiile precedente.

Cât priveşte puterile statului, stabilind că acestea emană de la naţi-une, Constituţia din 1938 le concentrează în mâinile regelui, care este decla-rat „capul satului" (art. 30).

Regele exercită puterea legislativă prin reprezentanţa naţională, elavând iniţiativa legislativă, iniţiativa revizuirii Constituţiei. El sancţioneazăşi promulgă legile, sancţiunea regală fiind condiţie de valabilitate a legii-

108

Totodată, regele putea emite decrete cu putere de lege în orice domeniu, întimpul cât adunările erau dizolvate sau nu erau în sesiune, putea dizolvaadunările, putea declara războiul şi încheia pacea etc.

Puterea executivă aparţinea, de asemenea, regelui, care era inviola-bil, răspunderea pentru actele emise revenind miniştrilor, care erau obligaţisă contrasemneze actele de stat ale regelui.

Fără a explica şi alte dispoziţii care se menţin ca în constituţiile pre-cedente, trebuie să observăm că în locul votului universal se introduce sis-temul colegiilor pe profesiuni. în ce priveşte vârsta de la care cetăţenii aveaudreptul de a alege şi a fi aleşi pentru Adunarea Deputaţilor, ea este foarteridicată şi anume 30 de ani. Cât priveşte Senatul, el este format din trei ca-tegorii de senatori şi anume: senatori numiţi de rege, senatori de drept şi se-natori aleşi.

3. Suspendarea Constituţiei din 28 februarie 1938

1 4 3 . începând cu anul 1938, în timp ce pe plan extern asistăm la oîncordare a relaţiilor internaţionale, la contradicţiile dintre state şi la frec-vente acte de agresiune, în viaţa internă a României se observă un avânt in-dustrial.

Regele desfiinţează partidele politice, iar prin dictatul de la Viena(30 august 1940) România este obligată să cedeze Ungariei partea de nord aTransilvaniei. în septembrie 1940, regele este obligat să abdice în favoareafiului său, Constituţia este suspendată, corpurile legiuitoare sunt dizolvate,se reduc prerogativele regale şi este învestit cu puteri depline preşedinteleConsiliului de Miniştri.

§.6. Dezvoltarea constituţională a României în perioada1944 până la adoptarea Constituţiei din 1948

1 4 4 . în condiţiile concrete ale anului 1944, fiind imposibilă elabo-rarea unei noi constituţii, s-a recurs la soluţia repunerii în vigoare, cu unelemodificări, a Constituţiei din 1923 şi a elaborării în continuare a unor actecu caracter constituţional. Actele elaborate în toată această perioadă şi a că-ror analiză o vom face aici, au fost acte cu caracter constituţional deoareceele au cuprins reglementări fundamentale ale unor relaţii privitoare la insta-urarea, menţinerea şi exercitarea puterii. Prin aceste acte s-au formulat prin-

•SU.;---: • tiHFAVA J 10'T l *

cipii constituţionale, principii ce se vor regăsi înscrise mai târziu în consti-tuţiile adoptate în anii 1948, 1952, 1965. De asemenea, aceste acte au avutun caracter tranzitoriu.

1. Decretul 1626/1944 pentru „Fixarea drepturilor Românilor încadrele Constituţiunii din 1866 şi cu modificările Constituţiuniidin 29 martie 1923"145. Primul act cu caracter constituţional elaborat după ieşirea Ro-

mâniei din alianţa cu puterile Axei şi încetarea războiului cu Naţiunile Unitea fost Decretul 1626 din 31 august 1944. Elaborarea lui a răspuns necesităţiide a se înlătura legislaţia adoptată de dictatura militară începând cu anul1940 şi de a aşeza la baza întregii activităţi statale reguli democratice de gu-vernare. Prin acest decret este repusă în vigoare Constituţia din 1923, deoa-rece dintre toate constituţiile din România aceasta a fost cea mai democra-tică. Trebuie să menţionăm că nu sunt repuse în vigoare toate dispoziţiileacestei constituţii, lucru evident din chiar redactarea decretului 1626/1944,precum şi din evoluţia ulterioară a evenimentelor.

Sunt repuse în vigoare, în totalitate, dispoziţiile constituţionale pri-vind drepturile şi îndatoririle fundamentale. în acest sens, art. 1 al Decretu-lui 1626 stabilea că „Drepturile românilor sunt cele recunoscute de Consti-tuţia din 1866, cu modificările ce ulterior i-au fost aduse şi de Constituţiadin 29 martie 1923"

Cât priveşte puterile statului, ele urmează a fi exercitate conform re-gulilor cuprinse în Constituţia din 1923, cu excepţia celor privitoare la pute-rea legislativă şi parţial cu privire la puterea judecătorească.

Decretul 1626/1944 stabileşte că un decret dat în urma hotărâriiConsiliului de Miniştri „va organiza" Reprezentanţa Naţională. Prin acestedispoziţii (art. 111) s-a exprimat nu intenţia de a se convoca corpul electoral,ci de a se da guvernului dreptul de a reglementa din nou structura acestuiorgan.

Interesante sunt şi dispoziţiile din art. III conform cărora până la or-ganizarea reprezentanţei naţionale „puterea legislativă se exercită de cătrerege, la propunerea Consiliului de Miniştri". Deşi decretul menţine monar-hia, prin aceste dispoziţii transformă Consiliul de Miniştri într-un organ su-prem de stat, care concentra în mâinile sale întreaga putere de stat.

In ce priveşte puterea judecătorească, decretul menţine desfiinţareajuriului şi stabileşte că o lege specială va statornici condiţiile în care magis-traţii sunt inamovibili.

110

în fine, prin art. V al decretului sunt abrogate decretele regale din1940 referitoare la învestirea preşedintelui Consiliului de Miniştri cu deplineputeri şi fixarea prerogativelor regale.

1. Decretul nr. 1849/1944 pentru „Adăugire de alineat nou lafinele art. IV din I.D.R nr. 1626 din 31 august 1944"

1 4 6 . Aşa cum o arăta titlul său, acest decret a fost adoptat cu in-tenţia de a adăuga unele dispoziţii la Decretul 1626 din 31 august 1944.Dispoziţiile sale statornicesc că „Legi speciale vor prevedea condiţiile încare vor putea fi urmăriţi şi sancţionaţi toţi acei care în orice calitate şi suborice formă au contribuit la dezastrul ţării, în special în legătură cu războiulpurtat împotriva Naţiunilor Unite. Aceste legi vor putea prevedea şi măsuripentru urmărirea averilor lor".

Decretul 1849 trebuia să răspundă cerinţei de judecare şi pedepsire acelor consideraţi vinovaţi de dezastrul ţârii, pedepsire stipulată prin Con-venţia de armistiţiu cu Naţiunile Unite. Pentru aceasta trebuiau înlăturatepiedicile din ordin juridic (constituţional) datorate unor articole din Consti-tuţia din 1923, care interziceau înfiinţarea de tribunale extraordinare, insti-tuirea pedepsei confiscării averilor, aplicarea pedepsei cu moartea în altecazuri decât cele prevăzute de codul penal militar în timp de război.

3. Legea nr. 86 din februarie 1945, pentru Statutul Naţionalită-ţilor Minoritare

147. Legea pentru Statutul Naţionalităţilor Minoritare a avut meni-rea de a proclama şi asigura egalitatea cetăţenilor ţării indiferent de rasă,naţionalitate, limbă sau religie. Chiar în primul articol Legea nr. 86/1945statorniceşte că toţi cetăţenii români sunt egali în faţa legii şi se bucură deaceleaşi drepturi civile şi politice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, limbăsau religie. Legea interzice cercetarea originii etnice în vederea stabilirii si-tuaţiei juridice, acordă drepturi egale, egală admitere în funcţiile publice, înexercitarea oricărei profesiuni, egalitate de tratament juridic. Pentru realiza-rea deplinei egalităţi, Legea 86 admite folosirea liberă a limbii materne, pu-blicaţii în limba maternă, învăţământ în limba maternă.

Legea 86/1945, prin prevederile sale privitoare la culte, proclamălibertatea cultelor religioase, bineînţeles a celor recunoscute de către stat.

111

4. Legea nr. 187 din 23 martie 1945 pentru înfăptuirea reformeiagrare

148. Legea pentru înfăptuirea reformei agrare a definit reformaagrară ca o necesitate naţională, economică şi socială. Legea a prevăzut ex-proprierea şi trecerea asupra statului „pentru a fi împărţite plugarilor în-dreptăţiţi la împroprietărire,,, a bunurilor agricole cu inventarul viu şi mortafectat lor. în temeiul legii treceau în proprietatea statului imediat şi fărănici o despăgubire bunurile agricole ale celor care au colaborat cu germanii,criminalilor de război şi vinovaţilor de dezastrul ţării, celor fugiţi din ţară,absenteiştilor etc, precum şi terenurile care depăşeau 50 ha. Legea stabilea,de asemenea, excepţiile de la exproprieri, procedura exproprierii şi împro-prietăririi, înfiinţarea comitetelor locale de împroprietărire şi a comisiilor deplasă etc. Interesează în mod deosebit dispoziţiile art. 20 din lege care in-terziceau împărţirea, vinderea, darea în arendă, ipotecarea totală sau parţialăa proprietăţilor create în baza acestei legi.

Legea nr. 187/1945, prin dispoziţiile sale formulează un importantprincipiu constituţional şi anume principiul că pământul aparţine celor ce-1muncesc.

5. Decretul 2218 din 13 iulie 1946 privind exercitarea puteriilegislative

149. Un moment important în dezvoltarea constituţională a Româ-niei îl constituie adoptarea Decretului nr. 2218/1946 privind exercitarea pu-terii legislative. Venise deja momentul ca să fie organizată reprezentanţanaţională şi deci să se pună în aplicare dispoziţia art. III a Decretului1626/1944, în sensul că „Un decret dat în urma hotărârii Consiliului de Mi-niştri va organiza Reprezentanţa Naţională". Prin Decretul nr. 2218/1946 seorganizează Reprezentanţa Naţională într-un „singur corp" denumit AdunareaDeputaţilor. Modificându-se Constituţia din 1923 se stabileşte deci un primprincipiu constituţional şi anume acela al unicameralităţii organului supremlegislativ, renunţându-se la sistemul bicameral prin desfiinţarea Senatului.

Că dispoziţiile din Decretul nr. 2218/1946 modifică dispoziţiile Con-stituţiei din 1923 reiese din chiar formularea lor expresă atunci când se vor-beşte de Constituţia „repusă în vigoare" prin Decretul 1626 şi „modificatăprin dispoziţiile prezentului decret". (Vezi articolul 17 al decretului).

In baza decretului, puterea legiuitoare urmează a fi exercitată colec-tiv de către rege şi Reprezentanţa Naţională „conform dispoziţiilor prevă-zute în Constituţia din 29 martie 1923, cu privire la puterile statului". Deci

112

raporturile dintre rege şi parlament urmau a fi guvernate de Constituţia din1923, atunci în vigoare. Trebuie menţionat aici şi art. 18 din Decretul2218/1946, conform căruia dispoziţiile privitoare la Senat şi Adunarea De-putaţilor din Constituţia din 1923 se vor „considera că se referă la AdunareaDeputaţilor". Din modul cum reglementează exercitarea puterii legiuitoare,reiese că Decretul 2218/1946 menţine principiul separaţiei puterilor în stat.

Dispoziţii, de asemenea importante, erau cuprinse în articolul 2 alin.final în sensul că „Femeile au drept de vot şi pot fi alese în Adunarea De-putaţilor în aceleaşi condiţiuni ca şi bărbaţii".

Aceste dispoziţii, stabilind egalitatea în drepturile politice a femeilorcu bărbaţii, constituie un pas în formularea principiului constituţional alegalităţii depline în drepturi a femeilor cu bărbaţii.

Un al treilea principiu constituţional formulat prin Decretul nr.2218/1946 este principiul votului universal, egal, direct şi secret (vezi art 3din decret).

Deşi acest decret este un decret de organizare a Reprezentanţei Na-ţionale, el totuşi delimitează şi competenţa acesteia, atunci când prin art. 17stabileşte că Adunarea Deputaţilor nu poate revizui Constituţia nici în total,nici în parte. Revizuirea Constituţiei se putea face numai conform regulilor derevizuire stabilite de Constituţia din f923 şi „numai de către o AdunareLegiuitoare extraordinară, aleasă special în acest scop". Aceasta explică de ceîn februarie 1948 Adunarea deputaţilor va trebui să se autodizolve, iar sarcinaadoptării noii constituţii va reveni unei adunări constituante special aleasă.

Decretul privind exercitarea puterii legislative a fost urmat în aceeaşizi de Legea nr. 560, privitoare la alegerile pentru Adunarea Deputaţilor, legecare a determinat procedura alegerilor, modul de repartiţie a mandatelor pebaza reprezentării proporţionale, precum şi cazurile de incapacitate, incom-patibilitate sau nedemnitate de a fi alegător ori de a fi ales în Adunarea De-putaţilor. Decretul nr. 2218 şi legea nr. 560 din 1946 au constituit baza juri-dică a alegerilor parlamentare din luna noiembrie 1946.

6. Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947, pentru constituireaStatului Român în Republica Populară Română

1 5 0 . Abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii Populare Ro-mâne, la 30 decembrie 1947 au fost consacrate legislativ prin legea nr. 363.

O primă categorie de dispoziţii ale legii nr. 363/1947 este formatădin dispoziţiile privitoare la forma de stat cuprinse în art. 1 şi 3.

113

Astfel se consacră desfiinţarea formei monarhice de guvernământ,instituindu-se ca formă de stat republica populară. Denumirea statului de-vine Republica Populară Română.

O a doua categorie de dispoziţii priveşte constituţia. Prin art. 2,„Constituţia din 1866 cu modificările din 29 martie 1923 şi acelea din 2septembrie 1944 şi următoarele se abrogă", urmând ca adunarea constitu-antă să hotărască asupra noii constituţii (art. 5).

O a treia categorie de dispoziţii este referitoare la puterea legislativă.Desfiinţându-se monarhia şi abrogându-se şi Constituţia din 1923, legea nr.363/1947 stabileşte că puterea legiuitoare va fi exercitată de Adunarea De-putaţilor „până la dizolvarea ei şi până la constituirea unei adunări legisla-tive constituante care se va face la data ce se va fixa de Adunarea deputaţi-lor" (art. 4).

Cea dea patra categorie de dispoziţii priveşte exercitarea puterii exe-cutive. Pentru exercitarea puterii executive, legea nr 363/1947 creează unnou organ de stat, Prezidiul Republicii Populare Române, organ colegial,format din cinci membri aleşi, cu majoritate, de Adunarea Deputaţilor dintrepersonalităţile vieţii publice, ştiinţifice şi culturale.

în fine, a cincea categorie de dispoziţii cuprinde formulele de jură-mânt ale membrilor prezidiului, ale funcţionarilor publici, ale armatei, gră-nicerilor şi jandarmilor.

Cu privire la legea 363/1947 se ridică două probleme teoretice. Oprimă problemă este aceea de a şti dacă această lege folosind expresiile de„putere legislativă" şi „putere executivă" mai menţine principiul separaţieiputerilor Vom observa că răspunsul la această întrebare nu poate fi decâtnegativ, deoarece legea foloseşte expresiile de mai sus atribuindu-le înţele-sul de „împuternicire" (competenţă) şi nu acela de „organ" care i se dă încadrul expresiei de „separaţie a puterilor statului". A doua problemă priveşteredactarea art. 4, redat mai sus Chiar la prima lectură redactarea pare defi-citară deoarece stabileşte două termene care nu coincid în timp şi care seexclud, până la care Adunarea Deputaţilor va exercita puterea legislativă şianume „până la dizolvarea ei" şi „până la constituirea unei adunări legisla-tive constituante". Explicaţia dată în literatura de specialitate este că aceastaa fost o inadvertenţă, limpezită prin legea 32/1948 care stabilea că de la di-zolvarea adunării şi până la alegerea adunării constituante, puterea legisla-tivă va fi exercitată de guvern.

Tot la 30 decembrie 1947, Adunarea Deputaţilor a votat şi legea 364,prin care a numit membrii Prezidiului Republicii Populare Române. Pentrustabilirea atribuţiilor, organizării şi funcţionării Prezidiului, s-a adoptat De-

114

creţul nr. 3 din 8 ianuarie 1948. Atribuţiile sunt atribuţii specifice funcţiei deşef al statului. Unele atribuţii de natură executivă sunt exercitate prin Con-siliul de Miniştri, care devine organ subordonat Prezidiului. Trebuie, deasemenea, menţionate şi dispoziţiile din Decretul 3/1948 care stabilescstema, steagul şi capitala.

§. 7. Constituţia din 13 aprilie 1948

1. Premisele istorice

1 5 1 . Elaborarea Constituţiei din anul 1948 se realizează în condiţi-ile în care în urma abolirii monarhiei se proclamase republică populară

în aceste condiţii istorice, Adunarea Deputaţilor se autodizolvă prinefectul Legii nr. 32 din 24 februarie 1948 cu privire la dizolvarea AdunăriiDeputaţilor şi reglementarea convocării Marii Adunări Naţionale Legea nr32/1948, încredinţează exercitarea puterii legislative, până la constituireaMarii Adunări Naţionale, Guvernului. Alegerile pentru Marea Adunare Na-ţională, Adunare Constituantă, au fost stabilite pentru 28 martie 1948

Aleasă la 28 martie 1948, Marea Adunarea Naţională se întruneşteîn sesiune la 6 aprilie 1948, ia în discuţie proiectul de constituţie întocmitde Consiliul Frontului Democraţiei Populare şi adoptă la 13 aprilie 1948,Constituţia.

2. Conţinutul Constituţiei

1 5 2 . Normele constituţionale, cuprinse in cele 105 articole, suntsistematizate în 10 titluri şi anume: Republica Populară Română (titlul 1),Structura social-economică (titlul 11); Drepturile şi îndatoririle fundamentaleale cetăţenilor (titlul III); Organul suprem al puterii de stat (titlul IV), Orga-nele administraţiei de stat. Consiliul de Miniştri şi ministerele (titlul V), Or-ganele locale ale puterii de stat (titlul VI); Organele judecătoreşti şi parche-tul (titlul VII); Stema, sigiliul, drapelul şi capitala (titlul VIII); ModificareaConstituţiei (titlul IX); Dispoziţiuni tranzitorii (titlul X).

Constituţia consacră existenţa statului român ca stat popular, unitar,independent şi suveran, stat ce a luat fiinţă prin lupta poporului împotrivafascismului, reacţiunii şi imperialismului.

Constituţia din 1948 stabileşte că întreaga putere emană de la poporşi aparţine poporului (art. 3) De asemenea ea stabileşte că mijloacele de

115

producţie aparţin sau statului ca bunuri ale întregului popor, sau organizaţi-ilor cooperative sau particularilor, persoane fizice sau juridice. Enumerândbunurile care pot forma numai proprietate de stat, ca bunuri comune ale po-porului (art. 6 enumera următoarele bunuri: bogăţiile de orice natură alesubsolului, zăcămintele miniere, pădurile, apele, izvoarele de energie natu-rală, căile de comunicaţie ferate, rutiere, pe apă şi pe mare, poşta, telegraful,telefonul şi radioul), Constituţia stabileşte că acestea constituie temelia ma-terială a propăşirii economice şi a independenţei naţionale a ţării, apărarea şidezvoltarea lor constituind o îndatorire a fiecărui cetăţean In acelaşi timp,prin art. 6 alin. final se statorniceşte că „prin lege se vor stabili modalităţilede trecere în proprietatea statului a bunurilor enumerate" - care la dataadoptării Constituţiei" se aflau în mâini particulare".

Totodată, art. 11 din Constituţie creează cadrul juridic al viitoarelornaţionalizări, stabilind că, în condiţiile prevăzute de lege, „Când interesulgeneral cere, mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare, caresunt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni pro-prietatea statului, adică bun al poporului".

Constituţia din 1948 înscrie principiul că pământul aparţine celorce-1 muncesc şi că statul protejează proprietatea ţărănească şi încurajează şisprijină cooperaţia sătească.

Ţinând cont de existenţa proprietăţii particulare, Constituţia din 1948o recunoaşte şi o garantează, acordând o protecţie specială proprietăţii ago-nisite prin muncă şi economisire.

Reţin de asemenea atenţia dispoziţiile constituţionale prin care sestatorniceşte principiul planificării economiei naţionale, precum şi cele pri-vitoare la muncă.

In titlul privind drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilorvom observa că este înscris principiul egalităţii în drepturi a tuturor cetăţe-nilor, fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie sau grad de cultură.Sunt proclamate drepturi şi libertăţi.

Prin celelalte titluri ale Constituţiei este organizat aparatul de stat. Oexplicaţie deosebită trebuie dată cu privire la art. 105, care stabilea obligaţiarevizuirii tuturor codurilor şi legilor existente pentru a fi puse de acord cuConstituţia şi statornicea că de la data intrării în vigoare a Constituţiei „sedesfiinţează toate dispoziţiile din legi, decrete, regulamente şi orice alte dis-poziţii contrare prevederilor Constituţiei". Faţă de imposibilitatea fireascăde a se realiza o revizuire a întregii legislaţii într-un timp scurt, acest text apus un accent deosebit pe activitatea de interpretare a dreptului.

116

§. 8. Constituţia din 24 septembrie 1952

1. Premisele istorice

1 5 3 . Viaţa economică şi socială a României a cunoscut, în peri-oada următoare adoptării Constituţiei din 1948, o evoluţie în consens cu si-tuaţia unei ţări forţate să se dezvolte în parametri impuşi prin ocupaţia mili-tară străină, rezultat trist al celui de-al doilea război mondial şi al politiciidictate de statele coaliţiei antihitleriste, state care au neglijat interesele Ro-mâniei şi contribuţia sa militară.

2. Conţinutul Constituţiei

154. Constituţia din 1952 avea un capitol introduc şi 115 articolesistematizate în 10 capitole, precum urmează: Orânduirea socială (cap. I)Orânduirea de stat (cap. II); Organul suprem al puterii de stat (cap. III); Or-ganele administraţiei de stat (cap. IV); Organele locale ale puterii de stat(cap. V); Instanţele judecătoreşti şi procuratura (cap. VI); Drepturile şi dato-riile fundamentale ale cetăţenilor (cap. VII); Sistemul electoral (cap. VIII),Stema, drapelul şi capitala (cap. IX); Procedura de modificare a Constituţiei(cap. X).

Consacrând realităţile economice, sociale şi politice ale momentuluiistoric în care a fost adoptată, Constituţia menţine şi dezvoltă principiileconstituţionale afirmate încă prin Constituţia din 1948. Ea conţine regle-mentări specifice privind puterea de stat, privind economia naţională cu celetrei formaţiuni social-economice: socialistă, mica producţie de mărfuri şiparticular-capitalistă.

Capitolele privitoare la organele de stat consacră sistemul statal labaza căruia stăteau Marea Adunare Naţională şi sfaturile populare, organealese prin vot universal, egal, direct şi secret. Aparatul de stat este construitpe principiul centralismului. în capitolul privitor la drepturile fundamentalesunt proclamate drepturi şi libertăţi. în mod deosebit trebuie menţionat art.80 care reglementează dreptul de asociere, consacră desfiinţarea pluralis-mului politic şi statorniceşte rolul de forţă politică conducătoare a unui sin-gur partid politic.

117

§.9. Constituţia din 21 august 1965

1. Premise istorice

155. Perioada cuprinsă între anii 1952 - 1965 s-a caracterizat prinextinderea proprietăţii de stat şi cooperatiste, desfiinţarea proprietăţii pri-vate, accentuarea conducerii nu numai politice, ci şi statale de către un sin-gur partid politic, partidul comunist, care deţine monopolul puterii în stat şisocietate

în campania electorală din 1961 s-a lansat iniţiativa elaborării uneiconstituţii. însuşindu-şi această propunere, Marea Adunare Naţională a ho-tărât, în sesiunea sa din martie 1961, constituirea unei comisii care să proce-deze la redactarea proiectului de constituţie

Această comisie a pregătit un anteproiect de constituţie. Marea Adu-nare Naţională aleasă în martie 1965, a ales o nouă comisie pentru redacta-rea proiectului de constituţie, comisie care a definitivat munca începută.

La 29 iunie 1965, proiectul este publicat şi supus discuţiei publice.El a fost adoptat la 21 august 1965

2. Conţinutul Constituţiei

156. Constituţia din 21 august 1965, cu modificările ulterioare, aavut 121 de articole sistematizate în 9 titluri: Republica Socialistă România[[); Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor (II); Organele su-jreme ale puterii de stat (111); Organele centrale ale administraţiei de statIV); Organele locale ale puterii şi administraţiei de stat (V); Organele jude-cătoreşti (VI); Organele procuraturii (VII); însemnele României (VIII); Dis-poziţii finale (IX).

Dispoziţiile constituţionale au consacrat forma republicană a statu-ui, suveranitatea şi independenţa, indivizibilitatea şi inalienabilitatea terito-iului. Cât priveşte titularul puterii, se arată că acesta este poporul. Consti-uţia menţine principiul partidului unic, ca partid de guvernământ. în afaraicestor dispoziţii titlul I al Constituţiei cuprinde prevederi referitoare labrmele de proprietate, funcţiile statului, principiile politicii externe, cetăţe-lie, organizarea administrativă a statului. Drepturile, libertăţile, şi îndatori-ile fundamentale ale cetăţenilor sunt reglementate în titlul II, iar titlurile III

VII, consacră organizarea statală a puterii. în această privinţă Constituţiatructurează organele de stat în patru mari categorii şi anume: organele pute-ii de stat (Marea Adunare Naţională, Consiliul de Stat, Preşedintele Repu-

118

blicii, Consiliile populare); organele administraţiei de stat (Consiliul de Mi-niştri, ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei de stat, co-mitetele şi birourile executive ale consiliilor populare, organele locale despecialitate ale administraţiei de stat); organele judecătoreşti (TribunalulSuprem, tribunalele judeţene, judecătoriile şi tribunalele militare); organeleprocuraturii (Procurorul General, Procuratura Generală, procuraturile jude-ţene, organele locale de procuratură, procuraturile militare).

Titlul VIII, denumit „însemnele Republicii Socialiste România",stabileşte stema, sigiliul şi drapelul ţării.

Ultimul titlu, tjtlul IX, denumit „Dispoziţii finale", conţine reguliprivind intrarea în vigoare a Constituţiei şi abrogarea dispoziţiilor vechi saucontrarii.

§. 10. Regimul constituţional din România, stabilit dupăRevoluţia din decembrie 1989

1 5 7 . Parlamentul ales în România la 20 mai 1990 a avut misiuneaimportantă de a elabora Constituţia României. In această perspectivă s-a pusdeseori întrebarea dacă în România, mai exista o Constituţie. Răspunsul la oasemenea întrebare trebuie căutat printr-o analiză mai largă a întregii evolu-ţii juridico-statale

Este ştiut că normele constituţionale pot fi sistematizate fie într-unact unic fundamental, fie în mai multe acte constituţionale redactate înformă scrisă, fie într-un sistem de norme scrise şi cutumiare care în totalita-tea lor formează Constituţia statului.

In România revoluţia din decembrie 1989 a înlăturat structurile deputere ale regimului dictatorial şi - firesc - şi dispoziţiile constituţionalecorespondente. în acelaşi timp, noua putere a elaborat o serie de acte cu ca-racter constituţional.

După decembrie 1989 Constituţia României era formată din acesteacte cu caracter constituţional, precum şi din dispoziţiile Constituţiei dinanul 1965 care nu au fost abrogate expres sau tacit.

în această viziune. Constituţia din 1965 a continuat să fie în vigoarecât priveşte drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, organelejudecătoreşti, organele procuraturii, organizarea administrativă a teritoriului,desigur cu unele modificări.

119

Cât priveşte actele adoptate după victoria revoluţiei din decembrie1989, unele dintre ele au formulat noi principii constituţionale, principii cares-au aplicat în societatea românească şi care au fost preluate în Constituţiadin anul 1991.

Cele mai importante principii sunt: forma republicană de guvernă-mânt, separaţia puterilor, statul de drept, pluralismul politic, structura bica-merală a Parlamentului, democraţia şi libertatea, asigurarea demnităţii umane,inviolabilităţii şi inalienabilităţii drepturilor fundamentale ale omului şi cetă-ţeanului, eligibilitatea pentru funcţiile de conducere, răspunderea şi revoca-bilitatea celor care ocupă funcţii de guvernare, consultarea poporului prinreferendum în legătură cu legile şi măsurile de importanţă deosebită.

Trebuie făcută precizarea că actele cu caracter constituţional adop-tate după revoluţia din decembrie 1989 au avut un caracter tranzitoriu, elerămânând în vigoare până la adoptarea Constituţiei.

l.Decret-Legc nr. 2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea,organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţio-nale şi a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale

1 5 8 . Este primul act normativ emis de către guvernământul de faptinstaurat în urma victoriei revoluţiei din decembrie, act prin care s-a dat oorganizare tranzitorie structurilor de putere din România. Acest Decret-Legea fost emis în realizarea Programului Consiliului Frontului Salvării Naţio-nale care a prevăzut, printre altele: abandonarea rolului conducător al unuisingur partid şi statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernă-mânt; organizarea de alegeri libere; separarea puterilor legislativă, executivăşi judecătorească în stat şi alegerea tuturor conducătorilor politici pentruunul sau, cel mult, două mandate; restructurarea întregii economii naţionalepe baza criteriilor rentabilităţii şi eficienţei, eliminarea metodelor adminis-trativ-birocratice de conducere economică centralizată, promovarea libereiiniţiative şi a competenţei în conducerea tuturor sectoarelor economice; res-tructurarea agriculturii şi sprijinirea micii producţii ţărăneşti, oprirea distru-gerii satelor; reorganizarea învăţământului pe baze democratice şi umaniste,promovarea unei ideologii umaniste şi democratice, a adevăratelor valori aleumanităţii; eliminarea minciunii şi a imposturii, statuarea unor criterii decompetenţă şi justiţie în toate domeniile de activitate; aşezarea pe baze noi adezvoltării culturii naţionale; libertatea presei, radioului şi televiziunii, tre-:erea acestora în mâinile poporului; respectarea drepturilor şi libertăţilorninorităţilor naţionale şi asigurarea deplinei lor egalităţi în drepturi cu ro-

120

mânii; libertatea cultelor; garantarea liberei manifestări a credinţelor reli-gioase; organizarea întregului comerţ al ţării pornind de la cerinţele satisfa-cerii cu prioritate a tuturor nevoilor cotidiene ale populaţiei României, sal-varea echilibrului ecologic şi promovarea unor tehnologii modernenepoluante; realizarea unei politici externe de promovare a bunei vecinătăţi,prieteniei şi păcii în lume, de integrare în procesul de constituire a unei Eu-rope unite, casă comună a popoarelor continentului.

Prin acest Decret-Lege s-a constituit „Consiliul Frontului SalvăriiNaţionale, ca organ suprem al puterii de stat". Decretul-Lege cuprinde re-glementări privind denumirea ţării, forma de guvernământ, drapelul, atribu-ţiile şi actele, componenţa, structura organizatorică, funcţionarea ConsiliuluiFrontului Salvării Naţionale, ale biroului său executiv, atribuţiile Preşedin-telui Consiliului Frontului Salvării Naţionale, privind consiliile locale aleFrontului Salvării Naţionale, alte dispoziţii. Decretul-Lege stabileşte că nu-mele ţării este România, că forma de guvernământ este republica şi că dra-pelul ţării este tricolorul tradiţional având culorile albastru, galben şi roşu,aşezate vertical, cu albastrul lângă lance.

Cele mai multe dispoziţii organizează conducerea statului, deoareceprin art. 9 se stabilea că „Sunt şi rămân dizolvate toate structurile de putereale fostului regim dictatorial". Pentru a se depăşi „vidul de putere" creat prinrevoluţie, se organizează Consiliul Frontului Salvării Naţionale, ca organsuprem al puterii de stat şi, în mod corespunzător, consiliile teritoriale, ju-deţene, municipale, orăşeneşti şi comunale. Se organizează, de asemenea.Biroul Executiv al Consiliului şi se stabilesc atribuţiile Preşedintelui Consi-liului Frontului Salvării Naţionale. Atribuţiile Consiliului cuprindeau celemai importante atribuţii pe care le poate avea un parlament şi priveau: emi-terea de decrete cu putere de lege şi decrete; numirea şi revocarea primuluiministru, aprobarea componenţei guvernului; numirea şi revocarea preşe-dintelui Curţii Supreme de Justiţie şi a procurorului general, reglementareasistemului electoral; aprobarea bugetului de stat; instituirea şi conferirea dedecoraţii; acordarea graţierii şi comutarea pedepsei cu moartea; ratificarea şidenunţarea tratatelor internaţionale; declararea stării de război etc.

Consiliul Frontului Salvării Naţionale era compus din 145 demembri, îşi desfăşurau activitatea în sesiuni şi prin comisii de specialitate.In subordinea sa funcţiona Consiliul Militar Superior.

Biroul Executiv al Consiliului, care avea menirea de a exercita atri-buţiile Consiliului între sesiunile acestuia, era format dintr-un preşedinte(preşedintele Consiliului), un prim-vicepreşedinte, doi vicepreşedinţi, unsecretar şi şase membri, toţi aleşi dintre membrii Consiliului.

121

Preşedintelui Consiliului Frontului Salvării Naţionale i s-au stabilitatribuţii specifice funcţiei de şef de stat.

Decretul-Lege a organizat şi consiliile teritoriale ale Frontului Salvă-rii Naţionale, organe locale ale puterii de stat, subordonate ierarhic până laConsiliul Frontului Salvării Naţionale, care aveau rolul de a răspunde peplan local de organizarea şi desfăşurarea activităţilor economice, comerci-ale, de ocrotire a sănătăţii populaţiei, de învăţământ şi cultură, edili-tar-gospodăreşti, precum şi de apărare a avuţiei poporului, de ocrotireadrepturilor cetăţeneşti, de asigurarea legalităţii şi menţinerea ordinii publiceîn unităţile administrativ-teritoriale. Consiliile teritoriale puteau adopta ho-tărâri, lucrau în sesiuni, îşi alegeau birouri executive.

Cât priveşte administraţia locală, ea îşi continua activitatea în struc-tura ce o avea. Trebuie adăugat că prin acest decret-lege, denumirea de mi-liţie s-a schimbat în poliţie, iar organele de poliţie şi de pompieri au fostsubordonate nemijlocit Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi consiliilorteritoriale ale acestuia.

2. Decretul-Lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 privindînregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi aorganizaţiilor obşteşti în România

1 5 9 . Am arătat că prin Decretul-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989s-a afirmat un nou principiu constituţional şi anume al pluralismului politic,în aplicarea acestui principiu constituţional s-a emis Decretul-Lege privindînregistrarea şi funcţionarea partidelor politice. în acest Decret-Lege seafirmă libertatea constituirii partidelor politice, cu excluderea oricăror în-grădiri pe motive de rasă, naţionalitate, religie, grad de cultură, sex sau con-vingeri politice.

Partidele politice se pot organiza pe baze teritoriale, la înregistraretrebuind să prezinte statutele de organizare şi funcţionare, programul politic,să-şi declare sediul şi mijloacele financiare de care dispun şi să facă dovada căau cel puţin 251 membri. Sunt stabilite organele de stat competente a înregistra(Tribunalul Municipiului Bucureşti), regulile de procedură, contestaţiile.

Cât priveşte scopurile partidelor politice, legea prevede că acesteatrebuie să se întemeieze pe respectul suveranităţii, independenţei şi integri-tăţii naţionale, al democraţiei, în vederea asigurării libertăţilor şi drepturilorcetăţenilor şi afirmării demnităţii naţiunii române.

Se interzice constituirea partidelor fasciste sau care propagă concep-ţii contrare ordinii de stat şi de drept. De asemenea, se stabileşte că mijloa-

122

cele de realizare a scopurilor partidelor politice şi organizaţiilor obşteşti tre-buie sâ fie în conformitate cu ordinea de stat şi de drept.

în fine, legea nu permite să facă parte din partide politice, cadrelormilitare şi personalului civil din Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerulde Interne, judecătorilor, procurorilor şi diplomaţilor, precum şi personaluluioperativ al Radioteleviziunii Române Libere.

3. Decretul-Lege nr. 81 din 9 februarie 1990 privind ConsiliulProvizoriu de Uniune Naţională

1 6 0 . în acest decret s-a exprimat legislativ realitatea politică dinRomânia determinată de apariţia partidelor politice şi de nevoia participăriilor la guvernarea ţării. în acest sens, printr-un comunicat s-a arătat că „Re-prezentanţii partidelor politice întrunite în ziua de 1 februarie 1990 în con-vorbiri cu reprezentanţii Consiliului Frontului Salvării Naţionale au conve-nit asupra constituirii unui Consiliu Provizoriu de Uniune Naţională, formatprin restructurarea actualului Consiliu F.S.N (asigurând reprezentarea parti-cipanţilor activi la Revoluţie, a unor personalităţi ale vieţii ştiinţifice şi cul-turale, a muncitorilor, ţăranilor, intelectualilor, tinerilor, studenţilor, mino-rităţilor naţionale şi a judeţelor), precum şi prin reprezentarea egală, cu câte3 membri, a partidelor constituite până la această dată sau prezente la reuni-une (respectiv în proporţie de 50% din totalul membrilor). Reprezentanţiiminorităţilor naţionale, absenţi la această reuniune, vor putea fi cuprinşi înConsiliul Provizoriu de Uniune Naţională, respectând principiul parităţii cureprezentanţii partidelor.

Frontul Salvării Naţionale se transformă în formaţie politică custructură şi platformă de sine stătătoare, participând de pe poziţii egale cucelelalte forţe politice la alegeri.

Reprezentanţii partidelor şi forţelor politice participante fac apel, cuacest prilej, la evitarea, în perioada următoare, a unor manifestări care săducă la tensiuni şi confruntări violente.

Dorim să asigurăm un climat favorabil desfăşurării vieţii economice,sociale, politice şt culturale din ţară, ca şi continuării dialogului constructivdintre toate forţele politice".

Decretul-Lege nr. 81/1990, în cele patru articole ale sale stabileştemodificarea alcătuirii Consiliului Frontului Salvării Naţionale, el urmând afi organizat pe baze paritare astfel: jumătate din numărul membrilor vor fimembri ai Consiliului Frontului, iar cealaltă jumătate va fi formată din re-prezentanţi ai partidelor, formaţiunilor politice şi organizaţiilor minorităţilor

123

lationale participante la înţelegerea din 1 februarie. Fiecare partid sau for-maţiune politică putea desemna câte cel mult 3 reprezentanţi. Noul organismîste denumit Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională.

în mod similar s-au organizat şi consiliile teritoriale, devenite consi-ii provizorii de uniune naţională.

Acest act normativ a fost urmat de Decretul-Lege nr. 82 din 13 fe-jruarie 1990, prin care s-a stabilit componenţa Consiliului Provizoriu deJniune Naţională, a Biroului executiv al acestuia, precum şi comisiile despecialitate ale Consiliului.

Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională a lucrat ca un veritabil)arlament, adoptând multe decrete-legi, de interes major pentru ţară.

4. Decretul-Lege nr. 92 din 14 martie 1990 privind alegereaParlamentului şi a Preşedintelui României

1 6 1 . A fost unul dintre cele mai importante acte cu caracter con-itituţional, care a organizat trecerea de la structurile provizorii de putere spre;tructuri clar definite prin legi. Vom reţine cele mai importante dispoziţii.Astfel, Decretul-Lege stabileşte că Parlamentul României va avea o structurălicamerală şi va fi format din Adunarea Deputaţilor şi Senat. Deputaţii şienatorii sunt aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.:ste introdus scrutinul de listă, fapt ce a implicat declararea judeţelor ca cir-:umscripţii electorale. Decretul-Lege a stabilit că cele două Camere, reunite,or forma Adunarea Constituantă, al cărei rol de bază urma să fie elaborareainstituţiei, într-un termen de 9 luni, dar nu mai târziu de 18 luni, cânddunările se autodizolvă, efectuându-se noi alegeri. Concomitent culaborarea Constituţiei, Parlamentul va desfăşura şi o activitate legislativă.

Importante dispoziţii privesc şeful de stat, care este denumit Preşe-lintele României, alegerea sa facându-se prin vot universal, egal, direct şiber exprimat, în două tururi de scrutin. Sunt stabilite şi atribuţiile Preşe-intelui României. Dat fiind caracterul său tranzitoriu, Decretul-Lege nu atabilit durata mandatului Parlamentului şi Preşedintelui României.

In mod firesc, Decretul-Lege a cuprins toate dispoziţiile privind or-anizarea şi desfăşurarea alegerilor, stabilirea, centralizarea şi validarea re-ultatelor votării. în baza acestuia s-au desfăşurat alegerile din 20 mai 1990.

124

§.11. Constituţia României din 8 decembrie 1991

1. Câteva explicaţii generale privind elaborarea Constituţiei

1 6 2 . Elaborarea Constituţiei a răspuns cerinţei realizării cadruluijuridic fundamental al evoluţiei spre statul de drept, democratic şi social.Elaborarea Constituţiei a constituit unul din punctele formulate în progra-mele şi platformele forţelor politice. Guvernământul de fapt instituit în de-cembrie 1989, deşi s-a legitimat ca o veritabilă putere constituantă şi a abolitvechile structuri de putere, nu a elaborat şi Constituţia, dar a organizat ale-gerea unei Adunări Constituante care să facă acest lucru. Odată legal con-stituită în urma alegerilor parlamentare din 20 mai 1990, Adunarea Consti-tuantă a procedat la constituirea Comisiei de redactare a proiectului Consti-tuţiei României, potrivit regulamentului său.

Comisia formată a cuprins 12 deputaţi, 11 senatori şi 5 specialişti,desemnaţi, în mod obişnuit în dezbaterile din comisie şi Parlament prin ter-menul experţi.

Prin regimul juridic ce i s-a stabilit, Comisia de redactare a proiectuluiConstituţiei României a fost o comisie parlamentară specială, subordonatănumai Adunării Constituante. Această subordonare a fost numai orga-nizatorică şi procedurală, pentru că Adunarea Constituantă nu i-a stabilit niciun fel de coordonate, de fond, în legătură cu conţinutul documentului ce urmaa fi elaborat şi prezentat. Prin art. 9 al Regulamentului Adunării Constituantes-a prevăzut că această comisie va elabora şi prezenta acesteia „într-o primăetapă, principiile şi structura pe capitole ale viitorului proiect de Constituţie.După aprobarea acestora, comisia va redacta textul integral al fiecărui capitol,care va fi supus spre dezbatere şi aprobare Adunării Constituante".

Regimul juridic stabilit a permis Comisiei o libertate totală în identi-ficarea, alegerea şi desigur motivarea soluţiilor constituţionale, în stabilireade contacte cu personalităţi ale vieţii politice, religioase, culturale, juridiceetc, atât din ţară cât şi din străinătate. Pentru realizarea misiunii sale dinprima etapă, aşa cum a fost ea definită prin art. 9 al Regulamentului Adună-rii Constituante, Comisia â lucrat sub fireasca regulă a discreţiei, până lapredarea către Comitetul Adunării Constituante a principiilor şi structuriiproiectului de Constituţie, în luna decembrie 1990. Regula discreţiei în ela-borarea unui proiect de constituţie este o regulă clasică. Două exemple pot fidacă nu convingătoare, în orice caz semnificative, pentru utilizarea ei. Dele-gaţii statelor la Philadelphia, unde s-a plămădit prima constituţie scrisă dinlume, extrem de conservatori în filozofia lor politică şi extrem de naţiona-

125

lişti în vederile lor, au fost ajutaţi în discuţiile lor de regula secretului, păs-trat cu stricteţe Se povesteşte că odată, la masa lui, Franklin a menţionatprietenilor săi vechea fabulă a şarpelui cu două capete, care a murit defoame fiindcă cele două capete nu se puteau învoi pentru a hotărî de careparte a pomului să treacă; Franklin a spus că putea exemplifica această fa-bulă printr-o întâmplare recentă din Adunare; prietenii lui îi reamintiră însăregula secretului şi îl opriră.

în Franţa, Decretul nr 92 - 1247 din 2 decembrie 1992 care a insti-tuit un comitet consultativ pentru revizuirea constituţiei franceze, prevedeaîn art. 4 că membrii comitetului sunt ţinuţi de secretul deliberărilor lor.

Principiile şi structura Constituţiei au fost discutate, până la detalii şivotate, în Adunarea Constituantă în perioada 13 februarie 1991 - 21 iunie1991. Desigur, Adunarea Constituantă a adus îmbunătăţiri documentuluiprezentat. Cât priveşte votarea, ea s-a realizat prin vot deschis. Totuşi s-afolosit sistemul votului secret cu bile pentru un amendament la textul pri-vind alegerea şefului de stat. Acest amendament avea următorul conţinut:„Preşedintele României va fi ales de către Parlament". Amendamentul a fostrespins, el întrunind 125 voturi'pentru şi 279 împotrivă, (vezi M. Of, Parteaa Il-a, dezbateri parlamentare, nr. 11 din 19 aprilie 1991, p. 7). Pe baza vo-tului Adunării Constituante, a observaţiilor şi propunerilor, Comisia a elabo-rat proiectul de Constituţie, care a fost difuzat parlamentarilor, iar aceştia auprezentat în scris amendamentele lor.

Comisia de redactare a proiectului de Constituţie, primind amenda-mentele, a întocmit un raport cu propuneri motivate, de admitere sau de res-pingere a amendamentelor, raport ce a fost prezentat Adunării Constituante.

Raportul Comisiei cuprindea, în cele 196 pagini ale sale, răspunsurimotivate la cele 1.019 amendamente înregistrate oficial. Desigur la proiectulde Constituţie s-au propus şi foarte multe amendamente de redactare (for-mulare) pe tot parcursul dezbaterilor.

Dezbaterea proiectului de Constituţie în Adunarea Constituantă aînceput în ziua de 10 septembrie 1991, textul în întregime fiind votat în ziuade 21 noiembrie 1991. Din numărul total de 510 membri ai Adunării Con-stituante, au răspuns la apelul nominal 476. Un număr de 20 deputaţi şi 13senatori şi-au exprimat votul nominal prin corespondenţă. Pentru adoptareaConstituţiei au votat 414 parlamentari, iar contra adoptării sale au votat 95de parlamentari. Deci pentru Constituţie au votat mai mult de două treimidin numărul total al membrilor Adunării Constituante (M. Of, Partea I, nr.233 din 21 noiembrie 1991). Constituţia a fost supusă referendumului naţio-

126

nai, organizat în ziua de 8 decembrie 1991 şi fiind aprobată, a intrat în vi-goare (art. 149 din Constituţie).

Rezultatul referendumului naţional asupra Constituţiei României afost următorul: numărul participanţilor 10.948.468; numărul voturilor vala-bil exprimate la răspunsul „DA", 8.464.324 (77,3%); numărul voturilor va-labil exprimate la răspunsul „NU", 2.235.085 (20.4%); numărul voturilornule 248.759 (2,3%). (M. Of, Partea 1, nr. 250 din 14 decembrie 1991). Laaceeaşi dată, o spune art. 149, Constituţia din 21 august 1965 este şi rămâneîn întregime abrogată.

2. Conţinutul Constituţiei

1 6 3 . Conţinutul normativ al Constituţiei este structurat, din punctde vedere juridic, în 152 de articole, care sunt grupate în şapte titluri, uneletitluri având capitole şi secţiuni.

Primul titlu, denumit Principii generale, cuprinde norme referitoarela structura unitară a statului, la forma sa republicană de guvernământ. Sta-tul român este caracterizat ca un stat de drept, democratic şi social, în caresuveranitatea naţională aparţine poporului care o exercită prin organele salereprezentative sau prin referendum. în legătură cu teritoriul acesta este or-ganizat administrativ în comune, oraşe şi judeţe. Tot în acest titlu există dis-poziţii prin care se recunoaşte şi garantează dreptul persoanelor aparţinândminorităţilor naţionale la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii loretnice, culturale, lingvistice şi religioase. în acelaşi timp este stabilită obli-gaţia statului român de a sprijini întărirea legăturilor cu românii din afarafrontierelor ţării şi de a acţiona pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimareaidentităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioa.se, desigur cu respecta-rea legislaţiei statului ai cărui cetăţeni sunt. De asemenea, în acest titluexistă dispoziţii privitoare la partidele politice şi la sindicate, la dobândireaşi pierderea cetăţeniei române. Sub acest ultim aspect trebuie reţinută regulaîn sensul căreia cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobân-dit-o prin naştere. Unele dispoziţii privesc relaţiile internaţionale ale Româ-niei - definite ca relaţii paşnice şi de bună vecinătate - şi valoarea juridică atratatelor internaţionale. în acest sens se stabilesc două reguli de mare im-portanţă şi anume: România se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bunăcredinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte; tratatele ratifi-cate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Tot în primultitlu sunt dispoziţii privitoare la simbolurile naţionale (drapel, ziua naţio-

127

nală, imnul, stema şi sigilul statului), la limba oficială în stat - care estelimba română - şi la capitală, care este municipiul Bucureşti.

Cel de-al doilea titlu este denumit Drepturile, libertăţile şi îndato-ririle fundamentale. El este structurat în patru capitole. în capitolul I, pur-tând denumirea Dispoziţii comune sunt stabilite principii constituţionaleaplicabile domeniului drepturilor şi libertăţilor. în capitolul 2, Drepturile şilibertăţile fundamentale, sunt consacrate: inviolabilităţile (dreptul la via-ţă, dreptul la integritate fizică, dreptul la integritate psihică, libertatea indi-viduală, dreptul la apărare, dreptul la liberă circulaţie, dreptul la ocrotireavieţii intime, familiale şi private, inviolabilitatea domiciliului); drepturile şilibertăţile social-economice şi culturale (dreptul la învăţătură, dreptul laocrotirea sănătăţii, dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii, dreptulla grevă, dreptul de proprietate, dreptul la moştenire, dreptul la un nivel detrai decent, dreptul la căsătorie, dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şiasistenţă, dreptul persoanelor handicapate la o protecţie socială); drepturileexclusiv politice (dreptul de vot şi dreptul de a fi ales); drepturile şi liber-tăţile social-politice (libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptulla informaţie, libertatea întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespon-denţei), drepturile garanţii (dreptul de petiţionare şi dreptul celui vătămatde către o autoritate publică). în capitolul III sunt stabilite îndatoririle fun-damentale şi anume: îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile; îndatori-rea de fidelitate faţă de ţară; îndatorirea de apărare a patriei; îndatorirea de asatisface serviciul militar, îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice;îndatorirea de exercitare cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de arespecta drepturile şi libertăţile celorlalţi.

Capitolul IV reglementează Avocatul Poporului, ca un garant aldrepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

Titlul III, denumit Autorităţile Publice este structurat pe capitole,iar unele capitole au şi secţiuni. Mai întâi sunt reglementările privitoare laParlament. Acesta este organizat ca un Parlament cu structură bicamerală(Camera Deputaţilor şi Senatul), ales prin vot universal, egal, direct, secretşi liber exprimat, pentru un mandat de 4 ani. Sunt apoi reglementate: dreptu-rile şi obligaţiile deputaţilor şi senatorilor; procesul de legiferare; domeniulrezervat legii organice, etc.

în capitolul II al acestui titlu sunt cuprinse reglementările privindPreşedintele României, care este ales prin vot universal, egal, direct, secretşi liber exprimat, pentru un mandat de 4 ani. Sunt stabilite atribuţiile,incompatibilităţile, imunitatea şi răspunderea şefului de stat.

128

Guvernul este reglementat în capitolul III, care conţine norme pri-vitoare la compoziţia, învestitura, incompatibilitatea şi actele acestuia. Uncapitol aparte (IV) este consacrat raporturilor Parlamentului cu Guver-nul obligaţia informării Parlamentului, dreptul parlamentarilor de a puneîntrebări, şi de a adresa interpelări, angajarea răspunderii Guvernului şi mo-ţiunea de cenzură, delegarea legislativă.

Capitolul V, Administraţia publică, reglementează administraţiapublică centrală de specialitate şi administraţia publică locală, iar capitolulVI Autoritatea judecătorească. Dispoziţiile din acest capitol se referă lainstanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magis-traturii. Un titlu distinct (IV) denumit Economia şi finanţele cuprindenorme referitoare la economie, proprietate, sistemul financiar, bugetul pu-blic naţional, impozitele şi taxele, Curtea de Conturi.

Titlul V, Curtea Constituţională, reglementează controlul constitu-ţionalităţii, iar titlul VI, Revizuirea Constituţiei reglementează iniţiativarevizuirii, procedura şi limitele sale, conturând de altfel, caracterul rigid alConstituţiei.

în fine, titlul VII, purtând denumirea Dispoziţii finale şi tranzitoriicuprinde regulile referitoare la intrarea în vigoare a Constituţiei, conflictultemporal de legi, instituţiile existente şi cele viitoare.

129

BIBLIOGRAFIEGENERALĂ LA CAPITOLELE VI - XI

1. Ioan Ceterchi, Ioan Muraru, Le pouvoir constituant, Constitution mo-deme, Edition Universitaire, Fribourg, Suisse, 1988, p. 73 - 97.

2. G.W.F. Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Editura Academiei Bucu-reşti, 1969, p. 316.

3. J.M. Beck, La constitution des Etates-Unis, Librairie Armând Colin,Paris, 1923, p. 23 şi urm.

4. Tudor Drăganu, Drept constituţional, op. cit. p. 47 - 48, 54,81,90 - 91.5. Constantin Dissescu, Drept constituţional, Bucureşti, 1915, p. 368 -

369, 416, 421. Vezi mai ales caracterizarea Statutului la p. 368.6. Paul Negulescu, Curs de drept constituţional român, Bucureşti, 1927, p.

117,209,214,480.7. Georges Burdeau, Droit constitutionnel et institutions politiques, op.

cit., p. 57, 62, 66 - 67, 73 - 75, 78 - 80, 81 - 85, 97 - 98, 107 - 113.8. Andre Hauriou, Droit constitutionnel et institutions politiques, Editions

Montchrestien, Paris, 1938, p. 273.9. Benoit Jeanneau, Droit constitutionnel et institutions politiques. Dalloz,

Paris, 1968, p. 61.10. Marcel Prelot, Jean Boulois, Institutions politiques et droit

constitutionnel, op. cit., p. 55, 225 şi urm.11. Mircea Lepădătescu, Teoria generală a controlului constituţionalităţii

legilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1974, p. 28, 3 2 - 3 5 ,42, 143 - 147, 158 - 164, 435 - 447

130

12. Joseph Barthelemy, Trăite elementaire de droit constitutionnel, Paris,1928, p. 31, 189.

13. Ioan Muraru, Constituţiile române. Culegere, Tipografia Universităţiidin Bucureşti, 1980.

14. Maurice Duverger, Constitutions et documents politiques, Pressesuniversitaires de France, Paris, 1986.

15. Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, op. cit.p. 13 -40.

16. Victor Dan Zlătescu, Irina Moroianu Zlătescu, Le droit roumain dansle grand sysetme romano-germanique, Revue internaţionale de droitcompare, nr. 4/1991, Paris, care explică invocarea, în perioada de tran-ziţie, a dispoziţiilor Constituţiei din 1965 privind drepturile şi îndatori-rile fundamentale ale cetăţenilor (p. 831).

17. Maurice Duverger, Institutions politiques et droit constitutionnel,Presses universitaires de France, Paris, 1975 care descrie astfel adopta-rea Constituţiei americane: Sub impulsul lui Washington, o convenţies-a reunit la Philadelphia, în 1787. Ea a votat fără entuziasm, la 17 sep-tembrie, prin 39 de voturi din 55 de delegaţi (13 s-au retras, 3 s-au abţi-nut) Constituţia actuală a SUA. A fost greu ratificată de cele 134 state.Pentru obţinerea voturilor lor a fost necesar să se promită modificăricare au fost votate în 1791 (p. 320).

18. Henry Roussillon, Le Conseil Constitutionnel, Hachete, Paris, 1991.19. Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America, voi. I,

Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 91, unde arată că pentru a cunoaşte le-gislaţia şi moravurile unui popor, trebuie să începem prin a studia starealui socială, prin care autorul înţelege condiţiile materiale şi intelectualeale unui popor într-o anumită epocă; p. 168 şi urm.; p. 229 unde spune„Constituţia Statelor Unite seamănă cu acele frumoase creaţii ale inteli-1genţei umane care acoperă de glorie şi de bogăţie pe cei care le-au in- [ventat, dar care rămân sterile în alte mâini".

20. Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Partea a II-a, ICluj-Napoca, 1992, p. 150 şi urm. Potrivit acestui autor, pe criteriul tim-1pului s-ar identifica trei feluri de control.

21. Monitorul Oficial, Partea I, nr. 202 din 2 septembrie 1994, p. 6332; nr.235 din 11 octombrie 1994, p. 6578

22. Colecţiune de Legi şi Regulamente, 1945 (1 - 28 februarie), Imprime-1ria Centrală, Bucureşti, 1945, p. 186 şi urm.

131

23. Colecţiune de Legi şi Regulamente, 1945 ( 1 - 3 1 martie), MonitorulOficial şi Imprimeriile statului. Imprimeria Centrală, Bucureşti, 1945, p.356 şi urm.

24. Colecţiune de Legi şi Regulamente, 1946 ( 1 - 3 1 iulie), MonitorulOficial şi Imprimeriile statului. Imprimeria Centrală, Bucureşti, 1947, p.1533 şi urm.; ( 1 - 3 1 martie), p. 1537 şi urm.

25. Colecţiune de Legi şi Regulamente, 1947 (1 oct. - 31 dec). MonitorulOficial Imprimeriile statului. Imprimeria Centrală, Bucureşti, 1948, p.1489 şi urm.

26. Decretul-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, orga-nizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi a co-misiilor teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale, publicat în M. Of. nr.4 din 27 decembrie 1989. Potrivit art. 10 „Sunt şi rămân dizolvate toatestructurile de putere ale fostului regim dictatorial".

27. Decretul-Lege nr. 92 din 18 martie 1990 pentru alegerea Parlamentuluişi a Preşedintelui României. Publicat în M. Of. nr. 35 din 18 martie1990. Potrivit art. 80 „Adunarea Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă co-mună, se constituie, de drept, în Adunarea Constituantă pentru adoptareaConstituţiei României".

28. Hotărârea Adunării Constituante nr. 1 din 11 iulie 1990 privind Re-gulamentul Adunării Constituante. Publicată în M. Of. nr. 90 din 12 iulie1990. Prin acest Regulament, în legătură cu Comisia de redactare s-aprevăzut: Comisia de redactare a proiectului Constituţiei României, va fiformată din deputaţi, senatori şi specialişti în domeniul dreptului con-stituţional şi a altor ştiinţe socio-umane, aceştia din urmă neavând votdeliberativ (art. 6); deputaţii şi senatorii aleşi în Comisie vor asigura, pecât posibil configuraţia politică a celor două Camere (6).

29. Hotărârea Adunării Costituante nr. 2 din 11 iulie 1990, privind apro-barea componenţei nominale a Comnisiei de redactare a proiectuluiConstituţiei României. Publicată în M. Of. nr. 90 din 12 iulie 1990.

30. Allan Nevins şi Henry Steele Commager, Istoria Statelor Unite, ediţiaa Ii-a revizuită, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, îndeosebi p. 109 şiurm. La redactarea Constituţiei au contribuit, printre alţii, GeorgesWashington, Alexander Hamilton, Benjamin Franklin (membrul cel maiînvăţat al Adunării), James Madison (mic de statură, dar uriaş prin capa-cităţile sale de analiză politică), George Wythe (de la care Jefferson,Madison, John Marshall şi alte lumini ale baroului din Virginia învăţa-

132

seră multă ştiinţă juridică). Ar fi fost greu de adunat în jurul unei mese,oriunde în lume, în 1787 mai mult talent şi mai mult caracter..., figurimai impresionante decât seriosul, demnul Washington şi încântătorul,înţeleptul şi binevoitorul Franklin care, după cum a scris un contempo-ran, dădea impresia că radia libertate neţărmurită şi fericire. Este demnde notat că unii dintre cei care fuseseră cei mai activi în a provoca re-voluţia şi a lupta în ea, nu erau delegaţi în Adunare: Jeferson se afla înFranţa, Patrik Henry refuzase să fie ales, cei trei tăciuni arzători TomPaine, Sam Adams şi Christopher Gadsden nu fuseseră aleşi. Pescurt, radicalii nu erau bine reprezentaţi.

31. Journal Officiel de Ia Republique Francaise, 3 dec. 1992.32. Geneza Constituţiei României 1991. Lucrările Adunării Constituante.

Regia Autonomă „Monitorul Oficial", Bucureşti, 1998.33. Istoria Dreptului Românesc, ed.Academiei R.S.R., vol.II/2, Bucureşti,

1987, p. 66, unde se arată că statutul lui Cuza a fost prima constituţie astatului naţional România.

34. Lois organiques de la Suede. Le Parlement Suedois 1989.35. Islam et droits de 1 • homme. Sous la direction de Gerard Conac et

Abdelfattah Amor, Economica, Paris 1994. Potrivit lui AbdelfattahAmor, logica islamului permite formularea a patru reguli:1) Islamul este religie şi guvernământ. Nu există separaţie între Islam şi

Stat;2) Legislaţia oricărui stat islamic este, în consecinţă, obligatoriu isla-

mică. Nu trebuie să existe contradicţie între legislaţia „sharaique"şilegislaţia pozitivă.

3) Şeful oricărui stat islamic este în acelaşi timp şeful unei comunităţiislamice. El este „imam", conducătorul credincioşilor. El este şefulspiritual şi laic;

4) mecanismele folosite trebuie să permită întâietatea valorilor şi nor-melor islamice asupra tuturor altor valori şi norme (p. 13).în 1983 la Conferinţa „Islamul astăzi", ţinută la Islamabad între 10 -

12 decembrie s-a făcut public un „model de constituţie islamică", elabo-rat din iniţiativa consiliului islamic din Europa, de către un grup de sa-vanţi. Definind fundamentele puterii şi bazele societăţii, acest modelprevede că: a) întreaga putere aparţine numai lui Dumnezeu... şi suvera-nitatea în întregime aparţine legii sale divine; b) legea divină care seprezintă în cartea lui Dumnezeu şi tradiţia profetului său este izvorul le-

133

gislaţiei şi regula puterii; c) autoritatea este un depozit sfânt la fel ca oresponsabilitate, poporul o exercită conform dispoziţiilor legii divine (p.13-14).

36. Claude Klein, L'actualite constitutionnelle dans Ies pays de commonlaw et de droit mixte. Revue francai se de Droit constitutionnel, nr.34/1998, P. UF., p. 345 şi urm.

37. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Noua Constituţie elveţiană, oconstituţie a mileniului trei, Revista de Drept public, nr. 1/1999.

134

CAPITOLUL XIICetăţenia română

Secţiunea I

NOŢIUNEA DE CETĂŢENIE

1 6 4 . Cetăţenia interesează nu numai dreptul constituţional, ci înegală măsură şi dreptul internaţional (public şi în mod deosebit cel privat),dreptul familiei etc. Constituţia şi legile conferă cetăţenilor toate drepturile(inclusiv cele politice), în timp ce persoanelor care nu au această calitate nule conferă decât o parte din aceste drepturi. Străinii şi persoanele fără cetă-ţenie nu se pot bucura de drepturile politice deoarece numai cetăţenii exer-cită puterea şi astfel numai ei pot participa la guvernarea societăţii din carefac parte şi de destinele căreia sunt legaţi. Totodată, numai cetăţenilor le in-cumbă anumite obligaţii, cum ar fi, de exemplu obligaţia de apărare a pa-triei, cea de satisfacere a serviciului militar etc.

Noţiunea de cetăţenie este utilizată atât într-un sens juridic, cât şiîntr-un sens politic atunci când este privită ca o apartenenţă a unui individ lao colectivitate umană (naţiune, popor), organizată în stat.

Deşi pentru ştiinţa dreptului constituţional interesează, în primulrând, sensul ei juridic, analiza cetăţeniei trebuie totuşi făcută pornindu-se dela legătura indisolubilă ce există între aspectele sale politice şi cele juridice.

135

Noţiunea de cetăţenie are în ştiinţa dreptului constituţional două ac-cepţiuni, în primul rând, noţiunea de cetăţenie este utilizată pentru a de-semna o instituţie juridică, adică o grupă de norme juridice.

Dar, noţiunea de cetăţenie este folosită şi pentru a caracteriza condi-ţia juridică ce se creează acelor persoane care au calitatea de cetăţean. înaceastă a doua accepţiune, cetăţenia se axează în jurul ideii de subiect dedrept şi numai aici se vorbeşte de cetăţenia unei persoane, dobândirea şipierderea cetăţeniei. Această accepţiune ne interesează în mod deosebit, eaconstituind obiectul controverselor din literatura juridică.

165. în literatura juridică cetăţenia a fost concepută, de regulă, fieca o „legătură între individ şi stat", fie ca o „legătură politică şi juridică", cao „apartenenţă juridică" sau ca o calitate a persoanei. Analiza opiniilor ex-primate în doctrina juridică chiar mai veche, prezintă un anumit interes teo-retic în stabilirea conceptului de cetăţenie.

într-o opinie, cetăţenia era privită ca legătura care uneşte un individ,un grup sau anumite bunuri cu un stat anumit. Această opinie este caracte-ristică unor autori care considerau că raporturile juridice se pot stabili şi în-tre persoane şi bunuri, nu numai între persoane.

Teza era principial greşită, neştiinţifică, întrucât raporturile juridicese pot stabili numai între oameni, uneori ele încheindu-se cu privire la bu-nuri. Niciodată raporturile juridice nu pot lua naştere între oameni şi bunuri.

într-o altă opinie, se pleacă la definirea cetăţeniei de la teza conformcăreia statul ar fi suma celor trei elemente: teritoriu, populaţie şi suverani-tate, între părerile acestor autori nu există decât deosebiri de nuanţă, înesenţă, ei definind cetăţenia ca o legătură politică sau juridică sau ca o cali-tate a persoanei, în virtutea căreia persoana face parte din populaţie, care arfi unul din elementele constitutive ale statului.

O definiţie considerată exactă priveşte cetăţenia ca fiind legătura po-litică şi juridică permanentă dintre o persoană fizică şi un anumit stat.Această legătură se exprimă prin totalitatea drepturilor şi obligaţiilor reci-proce dintre o persoană şi statul al cărui cetăţean este, şi mai mult, este olegătură juridică specială, reflectată pe plan extern, păstrată şi prelungităoriunde s-ar găsi persoana, în statul său de origine, în alt stat, pe mare, în cersau în cosmos

166. Pentru a defini cetăţenia română trebuie să pornim de la faptulcă cetăţenia are un conţinut şi o finalitate care se corelează cu realităţi eco-nomice, sociale şi culturale concrete, dintr-o societate dată.

136

Vom remarca astfel că titlul de cetăţean dovedeşte apartenenţa cetă-ţeanului la statul român, stat în care suveranitatea naţională aparţine popo-rului. Cetăţenii români se bucură de drepturi şi libertăţi democratice, drep-turi care nu sunt numai proclamate, ci şi garantate în exercitarea lor efectivă.

Beneficiari ai drepturilor şi libertăţilor cetăţenii români sunt în ace-laşi timp şi titularii unor îndatoriri. Titlul de cetăţean român impune devo-tament şi fidelitate faţă de patrie, slujirea intereselor poporului precum şiîndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor înscrise în Constituţie şi legileţării. Egali în drepturi şi îndatoriri, cetăţenii români sunt răspunzători deo-potrivă pentru dezvoltarea economică şi socială a ţării, pentru apărarea suve-ranităţii şi independenţei naţionale.

în definirea cetăţeniei române trebuie să plecăm de la faptul că eareprezintă expresia relaţiilor social-economice, politice şi juridice, dintrepersoanele fizice şi statul român.

Privită astfel, apare deosebit de limpede ideea că cetăţenia română nueste o simplă legătură politică sau juridică între individ şi colectivitateapoliticeşte organizată, ci este o integrare angajată în sânul acestei colectivităţi.

Totodată, vom remarca faptul că numai persoanele fizice au cetăţe-nie, în nici un caz persoanele juridice sau bunurile nu au cetăţenie în sensulpe care-1 dăm noi acestei categorii juridice.

Astfel cetăţenia română trebuie considerată ca acea calitate a per-soanei fizice ce exprimă relaţiile permanente social-economice, politiceşi juridice dintre persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţa sa la sta-tul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tu-turor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi de legileRomâniei.

în fine, pentru explicarea conceptului de cetăţenie se impun câtevaprecizări privind terminologia. Astăzi, cele mai multe constituţii şi legi folo-sesc termenul cetăţenie pentru a desemna această apartenenţă.

Iniţial cetăţenia a fost desemnată prin termenul naţionalitate, termence îl mai întâlnim şi astăzi, de exemplu în Constituţia Franţei, în art. 34.Dacă rememorăm câteva reglementări juridice din România vom putea ob-serva că: în anul 1877 s-a adoptat legea pentru acordarea cetăţeniei româneofiţerilor de origine română care au servit în armată străină (M. Of. nr. 117din 26.V.1877); în anul 1924 s-a adoptat legea privitoare la dobândirea şipierderea naţionalităţii române (M. Of. nr. 41 din 24.11.1924), urmată dedouă regulamente, unul privitor la constatarea naţionalităţii române şi altulprivitor la dobândirea naţionalităţii române prin naturalizare şi la redobân-direa acestei naţionalităţi; în anul 1939 s-a adoptat legea privitoare la do-

137

bândirea şi pierderea naţionalităţii române (M. Of. nr. 16 din 19.1.1939);începând cu anii 1948 legile s-au referit la cetăţenia română (Decretul nr.125 din 1948, Decretul nr. 33/1952, Legea nr. 24/1971, Legea nr. 21/1991).

Renunţarea, în timp, la termenul naţionalitate poate fi explicată prinaceea că naţionalitatea este o categorie politică, ea indică apartenenţa la onaţiune. Pentru a se evita confuziile şi mai ales speculaţiile posibile, din punctde vedere juridic s-a preferat cuvântul cetăţenie, el exprimând un anumitstatut juridic al omului. Aceste explicaţii prezintă interes pentru cel caredorind să rezolve probleme juridice privind apartenenţa juridică a uneipersoane la un anumit stat, trebuie să identifice conţinutul reglementărilorjuridice ale timpului la care se referă. Pentru că, şi nu spunem o noutate, chiarterminologia juridică a cunoscut şi cunoaşte o evoluţie a sensurilor sale.

138

Secţiunea a H-a

NATURA JURIDICĂ A CETĂŢENIEI

167. Una din cele mai controversate probleme privitoare la cetăţe-nie este natura juridică a acesteia.

Aşa cum am remarcat, cetăţenia este definită, de obicei, fie ca o „le-gătură între individ şi stat", fie ca o „legătură politică între individ şi stat",fie ca o „legătură politică şi juridică", fie ca o „legătură juridică", ca o„apartenenţă juridică" sau ca o „calitate" a persoanei.

Sunt exprimate în aceste formulări opiniile diferite privind încadra-rea cetăţeniei în una din categoriile juridice. Fără a examina aceste opiniivom arăta totuşi că cetăţenia a fost considerată ca fiind fie: un statut perso-nal; un contract tacit sinalagmatic; un act unilateral de putere publică; o si-tuaţie juridică; un raport contractual; un raport juridic (după unii de supuşe-nie); o parte a stării civile a persoanei etc.

168. Considerăm că în stabilirea naturii juridice a cetăţeniei trebuiesă se plece de la categoria subiectelor raporturilor juridice. Deşi plecăm dela această idee, nu putem împărtăşi părerea că cetăţenia este o situaţie juri-dică, mai ales pentru că noţiunea „situaţie juridică" nu ni se pare suficientdeterminată.

în această ordine de idei, plecând - după cum am subliniat dealtfelmai sus - de la categoria juridică „subiect de drept", considerăm că cetăţeniaeste un element, o parte componentă a capacităţii juridice. Faţă de aceastăsituaţie, este necesar să dăm unele explicaţii privitoare la capacitatea juri-dică, deoarece ni s-ar putea replica faptul că, fiind un element, o parte a ca-pacităţii juridice, cetăţenia ar apare ca o posibilitate abstractă, iar de pe altăparte că nici într-un caz cetăţenia nu poate fi o posibilitate abstractă. Ceicare consideră capacitatea juridică ca o prerogativă abstractă iau ca punct deplecare capacitatea de folosinţă din dreptul civil - şi, fie spus, nici aici nupoate fi vorba de un asemenea lucru - fără a privi şi analiza capacitatea juri-dică, aşa cum se prezintă ea în celelalte ramuri ale dreptului. în general, înliteratura juridică, noţiunile de subiect de drept şi de capacitate au fost ex-

139

puse ţinându-se seama în primul rând de raporturile de drept civil şi nu devariatele domenii ale raporturilor juridice.

Faţă de această situaţie, urmează a folosi rezultatele numai ale acelorcercetări ştiinţifice care au cuprins în aria lor întreaga complexitate a acestorprobleme. De la început trebuie să stabilim că prin subiecte ale raporturilorjuridice sau prin subiecte de drept se înţeleg participanţii la raporturile juri-dice care au, ca atare, calitatea de a fi titulari ai drepturilor şi obligaţiilor ceformează conţinutul raportului juridic. Ca subiecte ale raporturilor juridicesunt persoanele fizice şi colectivele de persoane fizice. Persoanele fiziceapar ca subiecte ale raporturilor juridice ca cetăţeni, ca străini sau ca apa-trizi. Se remarcă însă, pe bună dreptate, că în anumite raporturi juridice,străinii sau apatrizii nu pot fi subiecte. Explicaţia constă în faptul că străiniisau apatrizii nu pot fi titulari ai unor drepturi şi obligaţii, fiindcă lor le lip-seşte o parte din ce-ţi permite să fii subiect în toate raporturile juridice şianume o parte din capacitatea juridică. Ni s-ar putea pune, pe bună dreptate,o altă întrebare: străinii sau apatrizii nu au capacitate juridică? Pentruaceasta, însă, este necesar să facem unele precizări privind capacitatea juri-dică şi legătura ei cu subiectele de drept.

1 6 9 . Capacitatea juridică nu este altceva decât posibilitatea de a fisubiect de drept şi de avea anumite drepturi şi obligaţii. Determinată delege, capacitatea juridică, după cum bine este cunoscut, poate să se deose-bească de la o ramură de drept la alta. în unele ramuri de drept, capacitateajuridică a persoanelor fizice se divide în capacitate de folosinţă şi capacitatede exerciţiu. în dreptul constituţional nu putem vorbi însă de o diviziune acapacităţii, deoarece dacă distincţia între capacitatea de folosinţă şi de exer-ciţiu are o mare importanţă în dreptul civil, ea este lipsită de însemnătatepractică şi teoretică în acele ramuri ale dreptului în care capacitatea de exer-ciţiu a cetăţeanului se naşte odată cu capacitatea de folosinţă şi în aceleaşicondiţii cu ea.

Altfel spus, se poate divide capacitatea juridică în capacitate deexerciţiu şi de folosinţă, numai în acele ramuri de drept unde drepturile potaparţine unui titular fără să necesite în acelaşi timp şi exerciţiul lor de cătreacelaşi titular. în cazul acelor drepturi care presupun neapărat şi exercitarealor de către titular, ca de exemplu în cazul drepturilor politice, împărţireacapacităţii în capacitate de folosinţă şi exerciţiu nu mai este posibilă.

Capacitatea juridică este deci condiţia necesară, premisa pentru aputea deveni subiect al raportului juridic şi pentru a-şi asuma în cadrul ra-portului juridic drepturile subiective şi obligaţiile corespunzătoare.

140

Capacitatea juridică este o categorie social-istorică. Ea a cunoscut şicunoaşte schimbări de conţinut, în funcţie de orânduirile social-economice,de transformările mai importante survenite.

Conţinutul capacităţii juridice, mai bine zis elementele ce o compun,determină sfera subiectelor raporturilor juridice. Astfel, sunt subiecte aleraporturilor juridice cei cărora legea le recunoaşte capacitatea de a fisubiecte de drepturi şi obligaţii în anumite domenii de raporturi juridice.

Deci guvernanţii - căci ce este legea decât exprimarea voinţei aces-tora - stabilesc, în funcţie de prefacerile social - politice, de interesele lor,care sunt elementele care formează capacitatea juridică, stabilind astfel dacăun individ sau un grup de indivizi pot, sau nu, să fie subiecte ale unor ra-porturi juridice, al căror conţinut îl formează anumite drepturi şi obligaţiuni.

în sclavagism, sclavii nu erau subiecte ale raporturilor juridice, cierau obiecte ale acestora (bunuri). Sclavii nu aveau capacitatea de a fisubiecte ale raporturilor juridice deoarece lor nu le era recunoscută calitateade persoană (de om), care este unul din elementele capacităţii juridice. Deciun prim element al capacităţii juridice este calitatea de persoană fizică (saujuridică, dacă ne referim la colective) fiindcă altfel am putea ajunge la con-cluzia că şi bunurile ar putea fi subiecte ale raporturilor juridice.

Legile au restrâns însă capacitatea juridică în anumite categorii deraporturi juridice şi pentru străini sau apatrizi, dând o capacitate juridică de-plină numai cetăţenilor. Astfel, apare un al doilea element al capacităţii juri-dice şi anume cetăţenia. Căci, şi cu aceasta răspundem la una din întrebărilepuse, capacitatea juridică în dreptul constituţional este deplină în cazul ce-tăţenilor şi este restrânsă în cazul străinilor şi apatrizilor. Trebuie însă ime-diat să adăugăm că împărţirea în capacitate juridică deplină şi restrânsă nutrebuie să fie confundată cu împărţirea în capacitate de exerciţiu deplină şirestrânsă, întâlnită în unele ramuri ale dreptului, precum în dreptul civil.Căci, dacă în aceste situaţii, împărţirea se face ţinând cont de faptul dacăsubiectul raportului juridic are sau nu nevoie de încuviinţarea prealabilă apărinţilor sau tutorelui, cerută de lege pentru ocrotirea intereselor sale, îm-părţirea în capacitate juridică deplină şi capacitate juridică restrânsă, desprecare vorbim noi se referă la posibilitatea persoanei fizice de a fi subiect altuturor raporturilor juridice (posibilitate generală, desigur, dar reală) saunumai a unora, atunci când nu este cetăţean.

Persoana fizică, cetăţean, poate fi subiect al tuturor raporturilor juri-dice, adică al acelor raporturi juridice al căror conţinut îl formează drepturileşi îndatoririle fundamentale şi în special drepturile politice.

141

Fiecare cetăţean este în drept un subiect unitar, dar aptitudinea sa de afi subiect de drept poate îmbrăca aspecte diferite în funcţie de caracterul ra-porturilor juridice în care poate figura ca parte. Legea recunoaşte pe fiecarecetăţean al statului ca subiect de drept, dar aceasta nu înseamnă că îi recu-noaşte capacitatea de a fi titular de drepturi şi obligaţii în orice domeniu alraporturilor juridice, independent de caracterul acestor raporturi şi de condi-ţiile care trebuie întrunite pentru a recunoaşte cetăţeanului capacitatea de a fititular de drepturi şi obligaţii într-un anumit domeniu al raporturilor juridice.

De aceea, când am definit cetăţenia română ca o calitate a persoanei,am plecat de la ideea că ea este o calitate a persoanei numai în măsura încare considerăm această calitate ca un element constitutiv al capacităţii juri-dice, aşa cum este şi calitatea de persoană fizică.

în această ordine de idei, noi socotim deci că cetăţenia este un ele-ment al capacităţii juridice, dar al capacităţii juridice cerute subiectelor ra-porturilor juridice de drept constituţional.

142

Secţiunea a III-a

REGLEMENTAREA JURIDICĂ A CETĂŢENIEIROMÂNE ŞI PRINCIPIILE CE SE DEGAJĂ DIN

NORMELE JURIDICE PRIVITOARE LACETĂŢENIE

1 7 0 . Ca bază a organizării puterii de stat, populaţia intereseazăcum este şi firesc, dreptul constituţional. Aspectul sub care-şi găseşte re-flectarea în aceasta este cetăţenia. Plecând de aici, vom remarca că normelecare reglementează cetăţenia sunt norme ale dreptului constituţional, eleformând o instituţie a acestei ramuri de drept.

Aceasta impune ca aceste norme care formează instituţia juridică acetăţeniei să fie studiate, în primul rând, de ştiinţa dreptului constituţional.

în această ordine de idei vom observa că norme privitoare la cetăţe-nie se găsesc în Constituţie, care este izvorul principal al dreptului constitu-ţional precum şi în legea cetăţeniei române.

Legile care au reglementat cetăţenia română pleacă de la ideea, fun-damentală de altfel, că cetăţenia este expresia relaţiilor social-economice,politice şi juridice dintre persoanele fizice şi statul român, constituind unatribut de onoare, de responsabilitate civică. Aşa cum mai arătam şi cu oca-zia explicării noţiunii de cetăţenie, legea pleacă de la realitatea că cetăţeniaromână înseamnă apartenenţa persoanei fizice la patria română, că ea im-plică pentru cetăţean atât drepturi cât şi obligaţii.

Analiza normelor juridice care formează instituţia juridică a cetăţe-niei, permite formularea unor principii care stau la baza cetăţeniei române.

1. Numai cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzutede Constituţie şi legi. în această privinţă se impune încă de la început să ob-servăm că, de regulă, acesta nu este considerat un principiu în lucrările despecialitate, dar problema, ca atare, prezentând o deosebită importanţă teo-retică şi practică, este totuşi analizată, deşi distinct de principiile cetăţeniei.Cu toate acestea, această regulă se impune ca o regulă de bază a cetăţenieiromâne, ea străbătând întreaga legislaţie în domeniu. Cât priveşte formula-

143

rea ce am dat-o acestui principiu, ea ni se pare a fi potrivită deoarece suge-rează că persoanele care nu au calitatea de cetăţeni români nu se pot bucura- în condiţiile legii - decât de o parte din drepturile şi îndatoririle prevăzutede constituţia şi legile ţării noastre.

în această ordine de idei trebuie să arătăm că din drepturile înscriseîn constituţie şi legile ţării unele pot fi exercitate numai de cetăţeni, străiniisau apatrizii neavând acces la ele. Există deci o diferenţă între sfera dreptu-rilor pe care le pot exercita cetăţenii români şi sfera drepturilor pe care le potexercita persoanele care nu au această calitate, dar locuiesc pe teritoriul sta-tului nostru. Aceste drepturi, care nu pot fi exercitate şi de străini sau apa-trizi sunt atât drepturi fundamentale cât şi drepturi subiective obişnuite. îngrupa acestor drepturi sunt incluse:

a) Dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales în organele reprezenta-tive. Aceste drepturi, fiind prin excelenţă drepturi politice, aparţin în exclu-sivitate numai cetăţenilor.

b) Dreptul de a domicilia pe teritoriul României şi a se deplasanestânjenit pe acest teritoriu.

c) Dreptul de a fi proprietar de terenuri în România;d) Dreptul de a fi angajat în orice funcţie pentru care îndeplineşte

condiţiile cerute de legile ţării. Trebuie arătat că, pentru anumite funcţii, le-gile cer în mod expres ca persoana să aibă calitatea de cetăţean român. Deexemplu, pentru ocuparea funcţiei de judecător;

e) Dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România. Cetăţeanulromân nu poate fi extrădat la cererea unui stat străin în vederea urmăririi saujudecării într-o cauză penală ori în vederea executării pedepsei. De aseme-nea, el nu poate fi expulzat din România;

f) Dreptul de a fi protejat diplomatic, atunci când se află în străină-tate. Cetăţenia română implică pentru statul român obligaţia de a-şi protejacetăţenii săi atunci când aceştia, aflându-se în afara graniţelor - vremelnicsau domiciliind -, au nevoie de asemenea ajutor împotriva încălcării dreptu-rilor lor.

2. Numai cetăţenii sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile stabiliteprin Constituţie şi legile ţării.

Reţinând aceleaşi remarci pe care le-am făcut la primul principiu,vom arăta că cetăţeanul român, titular de drepturi şi libertăţi, este în acelaşitimp obligat să îndeplinească şi îndatoririle prevăzute de Constituţia şi legileţării. Aceasta cu atât mai mult cu cât cetăţenia română presupune responsa-bilitate civică.

144

în conformitate cu acest principiu, unele obligaţii prevăzute de Con-stituţie şi legi aparţin în exclusivitate cetăţenilor români, căci numai ei pot fititularii tuturor drepturilor şi obligaţiilor. Persoanele care nu au această ca-litate nu sunt ţinute a îndeplini anumite îndatoriri, ce revin numai cetăţenilorromâni., singurii răspunzători pentru dezvoltarea economică şi socială a Ro-mâniei, pentru apărarea independenţei, suveranităţii şi integrităţii sale.Aceste obligaţii sunt următoarele:

a) Obligaţia de fidelitate faţă de ţară;b) Obligaţia de a satisface serviciul militar;c) îndatorirea de apărare a patriei.3. Cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, fără deosebire

de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţăpolitică, de avere sau origine socială şi indiferent de modul în care au do-bândit cetăţenia:

4. Cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat. Acest principiuse desprinde cu deosebită claritate din dispoziţiile constituţionale şi legaleconform cărora stabilirea drepturilor şi îndatoririlor cetăţenilor români, amodurilor de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei române, constituie unatribut exclusiv al statului.

5. Căsătoria nu produce nici un efect juridic asupra cetăţeniei soţilor.Acest principiu se desprinde din dispoziţiile exprese ale legii cetăţeniei ro-mâne conform cărora încheierea căsătoriei între un cetăţean român şi unstrăin nu produce nici un efect asupra cetăţeniei soţului care a dobândit ce-tăţenia română în timpul căsătoriei.

6. Schimbarea cetăţeniei unuia din soţi nu produce nici un efect asu-pra cetăţeniei române a celuilalt soţ.

145

Secţiunea a IV-a

DOBÂNDIREA ŞI PIERDEREA CETĂŢENIEIROMÂNE

1 7 1 . Legea cetăţeniei române reglementează modurile de dobân-dire cât şi cele de pierdere a cetăţeniei române, stabilind în acelaşi timp atâtcondiţiile cât şi procedura după care ele se realizează.

§. 1. Modurile de dobândire a cetăţeniei române

1 7 2 . Dobândirea cetăţeniei, în general, cunoaşte două sisteme şianume: sistemul care are la bază principiul jus sangvmis (dreptul sângelui)şi, un alt sistem, care are la bază principiul jus soli (dreptul locului, adică alteritoriului pe care s-a născut o persoană). Aceste două moduri de dobândirea cetăţeniei, denumite şi originare, se regăsesc astăzi în lume, fiind aplicatede către state sau combinat sau separat, explicaţiile alegerii unuia sau altuiadin aceste două sisteme găsindu-se în interesele concrete pe care le au naţi-unile sau popoarele respective.

Conform sistemului jus sangvinis, copilul devine cetăţeanul unui statdacă se naşte din părinţi care, amândoi sau numai unul, au cetăţenia statuluirespectiv. Conform sistemului jus hei, copilul devine cetăţeanul unui statdacă se naşte pe teritoriul statului respectiv. Cât priveşte acest sistem, seconsideră că ar avea serioase neajunsuri, întrucât, atunci când părinţii nu aucetăţenia statului unde s-a născut copilul, este puţin probabil ca acesta sădorească într-adevăr să rămână cetăţean al statului respectiv, el fiind ataşatprin familia sa unui alt stat.

în dreptul român a fost adoptat sistemul care are la bază jussangvinis, acesta fiind din toate punctele de vedere cel mai potrivit sistem,el fiind expresia legăturii dintre părinţi şi copii, a continuităţii neîntrerupte

146

pe pământul strămoşesc a generaţiilor care au luptat pentru împlinirea idea-lurilor de libertate socială şi naţională.

Legea cetăţeniei române stabileşte patru moduri în care cetăţeniaromână poate fi dobândită, adăugând pe lângă modul originar (fussangvinis) şi unele moduri derivate care să înlesnească persoanelor ce nus-au născut din părinţi cetăţeni români să se integreze în societatea româ-nească, dacă cer acest lucru şi dacă li se autoriză.

Prin modificarea realizată în anul 1999, modificare neinspirată amputea spune, în art. 4 al legii cetăţeniei române sunt nominalizate doar treimoduri. Cât priveşte repatrierea ea este nominalizată în art. 11 (Vezi Legeanr. 192 pentru modificarea şi completarea Legii cetăţeniei române, nr21/1991 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 14decembrie 1999).

1. Dobândirea cetăţeniei române prin naştere

1 7 3 . Făcând aplicaţia sistemului jus sangvinis, legea cetăţeniei ro-mâne stabileşte că este cetăţean român copilul care se naşte din părinţi cetă-ţeni români. De asemenea, este cetăţean român copilul născut dintr-un pă-rinte cetăţean român şi un părinte străin sau tară cetăţenie. în toate acestecazuri, teritoriul pe care s-a născut sau unde domiciliază unul sau ambii pă-rinţi, nu influenţează, în nici într-un fel, cetăţenia copilului.

2. Dobândirea cetăţeniei române prin repatriere

1 7 4 . Un alt mod de dobândire a cetăţeniei române prevăzut de legeeste dobândirea prin repatriere. înscrierea în lege a acestui mod de dobân-dire a cetăţeniei române a răspuns necesităţii de a se da o reglementare co-respunzătoare situaţiilor în care persoanele care au fost cetăţeni români aupierdut cetăţenia română ca urmare a stabilirii lor în străinătate, dar dorescsă se reintegreze în societatea românească. In cazul repatrierii este vorba depersoane care sunt legate de poporul român şi care, din diferite motive, auîntrerupt pentru anumite perioade de timp contactul lor cu societatea româ-nească. Aşa se explică de ce legea consideră repatrierea ca un mod de do-bândire a cetăţeniei române.

Prin acest mod de dobândire a cetăţeniei române, persoana care apierdut cetăţenia română o redobândeşte ca efect al repatrierii

întrucât repatrierea unei persoane ridică, cum este şi firesc, o serie deprobleme privind familia acesteia, legea reglementează şi situaţiile posibile

147

Plecând de la principiul că dobândirea cetăţeniei române de cătreunul din soţi nu are nici o consecinţă asupra cetăţeniei celuilalt soţ, se sta-bileşte că soţul cetăţean străin poate cere dobândirea cetăţeniei române încondiţiile legii.

Cât priveşte copilul minor al repatriatului, legea prevede ca părinţiihotărăsc pentru copiii lor minori cu privire la cetăţenie şi că minorul care aîmplinit vârsta de 14 ani trebuie să-şi exprime separat consimţământul. Dacăpărinţii nu cad de acord, va decide tribunalul de la domiciliul minorului, ţi-nând cont de interesele acestuia. Cererile de repatriere se depun la Ministe-rul Justiţiei. Aprobarea acestor cereri revine Guvernului la propunerea mi-nistrului justiţiei.

3. Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie

1 7 5 . Un alt mod de dobândire a cetăţeniei române este adopţia.Aşa cum stabileşte legea, cetăţenia română se dobândeşte de către copilulcetăţean străin sau fără cetăţenie, prin adopţie, dacă adoptatorii sunt cetăţeniromâni sau, atunci când adopţia se face de o singură persoană, dacă aceastaeste cetăţean român, iar în toate cazurile, cel adoptat nu a împlinit 18 ani. Incazul în care dintre cei doi adoptatori, numai unul este cetăţean român, ce-tăţenia va fi hotărâtă, de comun acord, de către ei, iar în caz de dezacord vadecide instanţa de judecată în funcţie de interesul adoptatului.

Soluţia legii cetăţeniei române s-a impus datorită faptului că adopţiafacându-se întotdeauna numai în interesul adoptatului, urmăreşte integrareadeplină a acestuia în noua sa familie. Desigur, şi copilul străin adoptat decetăţeni români trebuie să se integreze în noua sa familie. în cazul în care elnu ar dobândi şi cetăţenia română odată cu adopţia, întotdeauna ar trăi cusentimentul că este încă tratat ca un străin, ceea ce i-ar crea unele complexede inferioritate sau de instabilitate în noua sa familie. Desigur, copilului carea împlinit vârsta de 14 ani i se cere consimţământul.

S-ar părea că deşi cetăţenia este incontestabil o problemă de stat, eaar înceta să mai aibă acest caracter în cazul dobândirii prin adopţie, deoareceadopţia se face de către persoane fizice, prin acordul lor de voinţă. Trebuiesă adăugăm însă că cetăţenia şi în această situaţie rămâne o problemă de statdeoarece adopţia unui străin de către părinţi cetăţeni români nu se poate facedecât cu încuviinţarea unei autorităţi statale. Desigur problemele adopţiei sevor explica la Dreptul familiei. Pentru reţinerea clară a terminologiei înacest domeniu este necesar să precizăm că prin Legea nr. 11 din 31 iulie1990 privind încuviinţarea înfierii (Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august

148

1990) se stabileşte că, încuviinţarea înfierii este de competenţa instanţelorjudecătoreşti. Legea nr. 48 din 16 iulie 1991 pentru completarea şi modifica-rea unor dispoziţii legale privind înfierea (Monitorul Oficial nr. 147 din 17iulie 1991) înfiinţează Comitetul Român pentru Adopţii căruia i-a stabilit şiatribuţiile. Legea nr. 11/1990 este republicată sub denumirea de Legea nr11/1990 privind încuviinţarea adopţiei'(Monitorul Oficial nr. 159 din 26iulie 1991). Potrivit art. 1 (republicat) încuviinţarea adopţiei este de com-petenţa instanţelor judecătoreşti. Prin Legea nr. 192/1999 se realizează uni-ficarea terminologiei în sensul că termenii: înfiere, înfiat, înfietor, precum şisintagmele Notariatul de Stat al Municipiului Bucureşti şi buletin de identi-tate se înlocuiesc cu: adopţie, adoptat, adoptator şi, respectiv, notarul publicşi buletin sau carte de identitate, după caz.

4. Dobândirea (acordarea) cetăţeniei române ia cerere

1 7 6 . Cel de-al patrulea mod de dobândire a cetăţeniei române esteacordarea la cerere. Acest mod de dobândire a cetăţeniei priveşte pe cetăţe-nii străini sau persoanele fără cetăţenie care îşi manifestă dorinţa de a se in-tegra în societatea românească.

Faţă de situaţia că, în acest mod, se urmăreşte integrarea însocietatea românească a unor cetăţeni străini sau a unor persoane fărăcetăţenie, legea reglementează pe larg, cum este şi firesc, condiţiile pe caretrebuie să le îndeplinească cei ce solicită cetăţenia română, procedura deurmat, organul competent a aproba cererea, precum şi natura actului princare se acordă cetăţenia română.

Astfel, persoana care solicită acordarea cetăţeniei române trebuie săîndeplinească următoarele condiţii:

a) S-a născut şi domiciliază la data cererii pe teritoriul României orideşi nu s-a născut pe acest teritoriu, locuieşte în mod legal, continuu şi sta-tornic pe teritoriul statului român de cel puţin 7 ani sau de cel puţin 5 ani încazul în care este căsătorit cu un cetăţean român. Aceste termene pot fi re-duse, dacă solicitantul este o personalitate recunoscută pe plan internaţional.

Vom remarca imediat că legea distinge, aşa cum se vede, între per-soanele care s-au născut pe teritoriul României şi celelalte. în primul caz,legea nu mai pune condiţia de a fi domiciliat un anumit timp pe teritoriulRomâniei, ci numai de a domicilia în timpul cererii, considerându-se că le-găturile acestei persoane cu societatea românească sunt mult mai strânsedecât în situaţia unei persoane născute în străinătate.

149

b) Dovedeşte, prin comportarea şi atitudinea sa loialitate faţă de sta-tul şi poporul român.

c) A împlinit vârsta de 18 ani.d) Are asigurate mijloacele legale de existenţă.e) Este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară

sau în străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţeanromân.

f) Cunoaşte limba română şi posedă noţiuni elementare de cultură şicivilizaţie românească în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială.

g) Cunoaşte prevederile Constituţiei României.

1 7 7 . Legea cetăţeniei române reglementează două situaţii în cazulacordării cetăţeniei la cerere. Astfel, se poate acorda cetăţenia română per-soanei care a avut această cetăţenie şi care cere redobândirea ei, cu păstrareadomiciliului în străinătate. în al doilea rând, se reglementează acordarea ce-tăţeniei române persoanei care nu a avut niciodată această cetăţenie, dar ocere. Existenţa acestor două categorii de persoane care cer (redobândirea şidobândirea) cetăţenia română, nu rămâne fără efecte juridice cât priveştecondiţiile ce trebuiesc îndeplinite (vezi art. 11). Astfel, poate dobândi cetă-ţenia română continuând să domicilieze în străinătate numai persoana care amai avut această cetăţenie, dar a pierdut-o într-un mod sau altul. De aseme-nea, această persoană depune jurământul de credinţă în faţa şefului misiuniidiplomatice sau consulare a României din ţara în care domiciliază. In situa-ţia persoanelor care cer acordarea cetăţeniei române şi care nu au mai avutaceastă calitate legea impune domicilierea în ţară şi obligaţia depunerii ju-rământului în ţară. Data la care se dobândeşte cetăţenia română este cea încare s-a depus jurământul de credinţă.

I 7 8 . Legea reglementează toate situaţiile posibile în cazul cereriide acordare a cetăţeniei române. Astfel, copilul care nu a împlinit vârsta de18 ani, născut din părinţi cetăţeni străini sau fără cetăţenie, dobândeşte ce-tăţenia română odată cu părinţii săi. Dacă însă numai unul din părinţi do-bândeşte cetăţenia română, cetăţenia copilului o vor hotărî părinţii de co-mun acord, iar în caz de dezacord tribunalul de la domiciliul minorului,ţinând cont de interesele acestuia.

Consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este nece-sar, iar cetăţenia se dobândeşte pe aceeaşi dată cu părintele său.

Cererea de acordare a cetăţeniei române se face personal sau prinmandatar cu procură specială şi autentică şi se adresează comisiei pentru con-statarea condiţiilor de acordare a cetăţeniei, de pe lângă Ministerul Justiţiei.

150

Componenţa, împuternicirile şi procedura de lucru a comisiei sunt detaliatprevăzute prin lege (vezi art. 12-21). Comisia, în urma examinării documen-telor va întocmi un raport pe care-1 va înainta ministrului justiţiei. Dacă înraport se arată că nu sunt întrunite condiţiile legale pentru acordarea cetăţenieiministrul justiţiei va comunica aceasta petiţionarului. Dacă sunt îndeplinitecondiţiile, ministrul justiţiei va prezenta Guvernului proiectul de hotărârepentru acordarea cetăţeniei. Aprobarea cererilor de acordare a cetăţenieiromâne se face prin hotărâre a Guvernului care apreciază, în acest sens,asupra propunerilor ministrului justiţiei, şi se publică în Monitorul Oficial.

5. Cetăţenia copilului găsit pe teritoriul României

1 7 9 . O situaţie ce poate fi întâlnită în practică şi care şi-a găsit oreglementare corespunzătoare în lege, este cea a copilului găsit pe teritoriulRomâniei. Cum este şi firesc, copilului găsit pe teritoriul ţării noastre şi aicărui părinţi sunt necunoscuţi trebuie să i se stabilească o anumită stare ci-vilă, să i se dea un nume şi un prenume, să i se elibereze un certificat denaştere etc. în acelaşi timp, trebuie să i se stabilească şi apartenenţa sa la unstat sau altul, căci cetăţenia îi dă posibilitatea să se bucure de deplinătateadrepturilor şi obligaţiilor.

Potrivit legii române, copilul găsit pe teritoriul român este cetăţeanromân dacă nici unul din părinţi nu este cunoscut. Această soluţie se înte-meiază tot pe principiul jtis sangvinis, prezumându-se că cel puţin unul dinpărinţi a fost cetăţean român.

In cazul în care filiaţia copilului găsit pe teritoriul României a foststabilită înainte ca acesta să împlinească vârsta de 18 ani, faţă de ambii pă-rinţi, iar aceştia sunt de cetăţenie străină el pierde cetăţenia română.

Acest lucru se întâmplă şi în cazul în care filiaţia copilului găsit afost stabilită numai faţă de un părinte cetăţean străin, iar celălalt părinte arămas necunoscut.

6. Jurământul de credinţă faţă de România. Efecte juridice

180. Din examinarea legii cetăţeniei române se observă că, în cazuldobândirii cetăţeniei române la cerere sau prin repatriere, se cere depunereaunui jurământ de credinţă faţă de România. Prin conţinutul său, jurământulde credinţă este o afirmare solemnă a dorinţei persoanei respective de a fidevotat patriei şi poporului român, de a apăra drepturile şi interesele naţio-nale, de a respecta constituţia şi legile.

151

Obligaţia depunerii jurământului incumbă persoanei care redobân-deşte cetăţenia română ca efect al repatrierii, precum şi persoanei căreia i seacordă cetăţenia română la cerere.

Jurământul de credinţă trebuie depus în termen de 6 luni de la datacomunicării hotărârii prin care s-a acordat cetăţenia română.

Jurământul se depune în faţa ministrului justiţiei sau a subsecretaru-lui de stat delegat anume în acest scop. După depunerea jurământului, mi-nistrul justiţiei, ori după caz, şeful misiunii diplomatice sau consultare, vaelibera persoanei căreia i s-a acordat cetăţenia certificatul constatator.

Jurământul de credinţă are ca efect juridic faptul că cetăţenia românăse dobândeşte pe data depunerii sale. El este deci o fază obligatorie în pro-cedura după care cetăţenia română se dobândeşte la cerere sau prin repatri-ere, faza cu care de altfel această procedură se încheie.

. Modurile de pierdere a cetăţeniei române.

1. Retragerea cetăţeniei române

l o l . Trebuie să remarcăm că retragerea cetăţeniei române apare cao sancţiune.

De asemenea, trebuie avut în vedere că potrivit art. 5 (2) din Con-stituţie, cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prinnaştere. Ca atare dispoziţiile legii cetăţeniei nu privesc această categorie.

Se poate retrage cetăţenia română celui care:a) aflându-se în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin

care vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul României;b) aflându-se în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui

stat cu care România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare derăzboi;

c) a obţinut cetăţenia română în mod fraudulos.Analiza dispoziţiilor din legea cetăţeniei române permite formularea

unor concluzii cu privire la cazurile în care se poate retrage cetăţenia ro-mână. In primul rând, se constată că nu se poate retrage cetăţenia românădecât persoanelor care se află în afara graniţelor ţării. Cetăţeanului româncare domiciliază pe teritoriul României nu i se poate retrage cetăţenia ro-mână decât atunci când a obţinut-o în mod fraudulos.

In al doilea rând, fiind vorba de o sancţiune, retragerea cetăţenieiromâne se pronunţă numai împotriva persoanei vinovate, aflate în una din

152

situaţiile prevăzute de lege şi menţionate mai înainte şi nu produce nici unefect juridic asupra cetăţeniei soţului sau copiilor.

Retragerea cetăţeniei române se pronunţă de către Guvern, prin hotă-râre, la propunerea Ministrului justiţiei. Cetăţenia română în aceste cazuri sepierde pe data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii de retragere.

2. Renunţarea la cetăţenia română

1 8 2 . Renunţarea la cetăţenia română se deosebeşte evident de re-tragerea cetăţeniei române, ea fiind un mod amiabil de rezolvare a unor pro-bleme ce ţin de statutul juridic al persoanei. Renunţarea la cetăţenia românăa fost înscrisă ca mod de pierdere a cetăţeniei deoarece se pot ivi situaţii încare o persoană, cetăţean român, doreşte să se stabilească în străinătate şi săobţină cetăţenia statului unde se stabileşte. Legea reglementează în amănuntcondiţiile în care se poate renunţa la cetăţenia română, organul competent aaproba renunţarea. In această ordine de idei, legea stabileşte că se poateaproba renunţarea la cetăţenia română numai cetăţeanului român care a îm-plinit vârsta de 18 ani şi numai pentru motive temeinice Poate cere renunţa-rea la cetăţenia română cel care:

a) nu este învinuit sau inculpat într-o cauză penală ori nu are de exe-cutat o pedeapsă penală;

b) nu este urmărit pentru debite către stat sau faţă de persoane juri-dice ori fizice din ţară sau, având asemenea debite le achită ori prezintă ga-ranţii corespunzătoare pentru achitarea lor;

c) a dobândit ori a solicitat şi are asigurarea că va dobândi o altăcetăţenie.

Aprobarea cererii de renunţare la cetăţenia română - cerere care tre-buie să fie individuală - revine Guvernului la propunerea ministrului justi-ţiei. Depunerea şi rezolvarea cererii sunt supuse aceloraşi reguli ca cele sta-bilite pentru cererile de dobândire a cetăţeniei române.

Cetăţenia se pierde în acest caz pe data publicării în Monitorul Ofi-cial a hotărârii de aprobare a renunţării la cetăţenia română.

Cererea de renunţare la cetăţenia română, fiind o cerere individuală,nu produce efecte decât faţă de cel ce o face şi nu şi faţă de soţ sau copii, aşacum de altfel am precizat şi la principiile cetăţeniei Române.

Cu toate acestea, dovedind grija pentru integritatea familiei, legearomână prevede că în cazul când ambii părinţi (sau unul, dacă numai acestae cunoscut sau în viaţă) obţin aprobarea renunţării la cetăţenia română iarcopilul minor se află împreună cu ei în străinătate, ori părăseşte împreună cuei ţara, copilul pierde cetăţenia română odată cu părinţii sau, dacă aceştia au

1

I

153

pierdut cetăţenia română la date diferite, pe ultima dintre aceste date. Deasemenea, copilul minor care, pentru a domicilia în străinătate, părăseşteţara după ce ambii părinţi au pierdut cetăţenia română, pierde cetăţeniaromână pe data plecării sale din ţară. Legea cere şi consimţământul copiluluicare a împlinit vârsta de 14 ani.

3. Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române

183. în afara modurilor de pierdere a cetăţeniei române explicate maiînainte, legea română mai prevede unele situaţii în care cetăţenia se pierde,situaţii care privesc însă numai copiii minori, copii care de regulă urmeazăcondiţia juridică a părinţilor. Din analiza dispoziţiilor legii cetăţeniei românese desprind trei asemenea cazuri de pierdere a cetăţeniei române:

184. Adopţia unui copil minor, cetăţean român, de către cetăţenistrăini. Din moment ce legea română a stabilit că adopţia produce efecte ju-ridice în materie de cetăţenie, ea fiind un mod de dobândire a cetăţeniei ro-mâne, era firesc ca aceste efecte să fie similare şi în cazul pierderii cetăţenieiromâne. Astfel, legea prevede că, în cazul în care un copil minor cetăţeanromân este adoptat de un cetăţean străin, pierde cetăţenia română dacăadoptatorul solicită aceasta în mod expres şi dacă adoptatul este considerat,potrivit legii străine, că a dobândit cetăţenia străină. Observăm că legea pre-tinde ca adoptatorul să solicite în mod expres pierderea cetăţeniei române decătre cel adoptat. In grija sa pentru copilul minor, legea merge mai departeşi mai impune o condiţie şi anume ca, potrivit legii străine (a adoptatorilor),copilul să fie considerat că a dobândit cetăţenia străină. Această condiţieeste deosebit de importantă, deoarece se evită situaţia neplăcută în care mi-norul adoptat ar putea rămâne fără nici o cetăţenie. De aceea legea preci-zează că data pierderii cetăţeniei române este data dobândirii de către minora cetăţeniei adoptatorului.

Dar adopţia, din anumite motive, poate fi declarată nulă sau anulată.Aceasta, cum este şi firesc, nu poate rămâne fără efecte juridice faţă de ce-tăţenia copilului minor. Astfel, dacă adopţia a fost declarată nulă sau anu-lată, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a pier-dut niciodată cetăţenia română.

185. Stabilirea filiaţiei copilului găsit pe teritoriul României duce,de asemenea, la pierderea cetăţeniei române, dacă părinţii sunt cetăţenistrăini.

186. Anularea, declararea nulităţii sau desfacerea adopţiei unuiminor de către cetăţeni români. Dacă un copil străin a fost adoptat de cetă-

154

ţeni români, iar această adopţie a fost anulată sau declarată nulă este firescca acesta să piardă şi cetăţenia română pe care o dobândise ca efect al adop-ţiei sale. Legea prevede în acest sens că anularea sau declararea nulităţiiadopţiei în cazul în care copilul nu a împlinit vârsta de 18 ani şi domiciliazăîn străinătate sau părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate, duc la con-secinţa că minorul e considerat că nu a fost niciodată român. Situaţia se pre-zintă în acelaşi mod şi în cazul desfacerii adopţiei, singura deosebire fiind căde această dată copilul pierde cetăţenia română pe data când adopţia a fostdesfăcută.

155

BIBLIOGRAFIELA CAPITOLUL XII

1. Henri Capitant, Vocabulaire Juridique, Paris, 1930, p. 343.2. J. Niboyet, Trăite de droit internaţional prive francais, voi. I, Paris,

1947, p. 77.3. P. L. Pigeonniere, Droit internaţional prive, Dalloz, 1959, p. 707.4. H. Batifol, Trăite elementaire de droit internaţional prive, Paris, 1955, p.

62.5. Paul Negulescu, Curs de drept constituţional, op. cit., p. 71, 75.6. Ion. I. Ionescu, Dobândirea şi pierderea naţionalităţii române, Tipogra-

fia „Imprimeria „ SAR., Bucureşti, 1939.7. Tudor Popescu, Curs de drept internaţional privat, Bucureşti, 1972, p.

14,37,47.8. Eufrosina Popescu, Din istoria politică a României Constituţia din

1923, Editura Politică, Bucureşti 1983, pag. 150 şi urm.9. Legea nr. 25 din 17 decembrie 1969 privind regimul juridic al străinilor,

Colecţia de Legi şi Decrete IV/1969, p. 77 şi urm.10. Decret Lege nr. 7/1989 privind repatrierea cetăţenilor români şi a foşti-

lor cetăţeni români, Monitorul Oficial nr. 9 din 31. XII. 1989.11. Decretul-Lege nr. 137/1990 privind unele dispoziţii referitoare la cetăţe-

nia română. Monitorul Oficial nr. 75 din 21 mai 1990.12. Legea cetăţeniei române, nr. 21/1991, Monitorul Oficial al României, nr.

44/1991. Modificată şi completată prin Legea nr. 192/1999, MonitorulOficial al României, Partea I, nr. 611 din 14 decembrie 1999.

13. Convenţia privind naţionalitatea femeii măritate (deschisă semnării şiratificării în 1957, intrată în vigoare în 1958), în Recueil d'instrumentsinternationaux, Nations Unies, New York, 1988, p. 270 şi urm.

14. Convention sur la reduction des cas d'ingratitude (1975). în „Recueild'instruments internationaux", Nations Unies, New York, 1988, p. 274şi urm.

158

CAPITOLUL XIIIDrepturile, libertăţile şi îndatoririle

fundamentale ale cetăţenilor

Secţiunea I-a

NOŢIUNILE DE DREPTURI Şl ÎNDA TORIRIFUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR

§.1. Noţiunea de drepturi fundamentale

1 9 1 . Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţea-nului sunt nu numai o realitate, ci şi finalitatea întregii activităţi umane,bineînţeles a aceleia progresiste şi democratice. De aceea este profundă con-statarea des întâlnită în sensul căreia drepturile omului nu sunt nici o nouămorală, nici o religie laică, ele sunt mai mult decât o limbă comună tuturoroamenilor. Drepturile şi libertăţile omului, cu multiplele lor ramificaţii şiimplicaţii teoretice dar mai ales practice, reprezintă un domeniu important înpreocupările fiecărui stat precum şi în ale comunităţii umane internaţionale.

Cercetarea ştiinţifică a drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţea-nului este o misiune permanentă îndeosebi a juriştilor pentru că limba încare drepturile omului sunt formulate este, mai întâi, cea a dreptului şi decijuriştilor le revine, în primul rând, misiunea de a analiza toate aspectele şi dea realiza sinteze. Ea trebuie să realizeze clarificările necesare (noţiunile, vo-

159

cabularul folosit), să permită evidenţierea progreselor dar şi a rămânerilor înurmă, să ofere soluţii legislative care să permită o reală promovare a res-pectului pentru aceste drepturi şi desigur o eficientă protecţie a lor.

1 9 2 . O primă problemă teoretică este, bineînţeles, definireadrepturilor fundamentale ale cetăţenilor. Definirea drepturilor fundamentaleale cetăţenilor (a libertăţilor cetăţeneşti sau libertăţilor publice cum mai suntdeseori numite) a preocupat şi preocupă intens literatura juridică. Asemeneapreocupări au fost şi sunt numeroase pentru că drepturile şi libertăţile cetă-ţeneşti au o importanţă aparte şi s-au impus în viaţa oamenilor şi societăţii.

Formularea unei definiţii a drepturilor fundamentale presupune săstabilim anumite criterii. Aceasta se impune cu atât mai mult cu cât trebuiesă răspundem la unele întrebări. Astfel, una din întrebările cele mai impor-tante care cere un răspuns este aceea de a şti de ce din sfera drepturilor pecare cetăţeanul le are în general, numai anumite drepturi sunt fundamentale.Răspunzând va trebui apoi să stabilim de ce însăşi sfera drepturilor funda-mentale variază de la etape la etape istorice. Altfel spus, ce raţiuni teoreticeşi practice determină ca un anumit drept al cetăţeanului să fie drept funda-mental într-o anumită perioadă şi să fie drept obişnuit, în altă perioadă isto-rică. Problema nu este nouă, ci este tot atât de veche ca şi teoria drepturilorfundamentale. Interesul teoretic pentru reluarea ei este determinat de faptulcă în literatura juridică nu totdeauna s-a acordat atenţie suficientă unor as-pecte teoretice ale drepturilor constituţionale. Uneori s-au definit drepturilefundamentale ca simple drepturi subiective, fără a se evidenţia ceea ce estespecific. Pentru definirea lor trebuie să luăm în consideraţie că: a) suntdrepturi subiective; b) sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni; c) datorită im-portanţei lor sunt înscrise, în acte deosebite, cum ar fi declaraţii de drepturi,legi fundamentale (constituţii).

193. Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ele fiind înultimă instanţă facultăţi ale subiectelor raportului juridic de a acţiona într-unanumit fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine cores-punzătoare şi de a beneficia de protecţia şi sprijinul statului în realizareapretenţiilor legitime.

194. Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetă-ţeni. Aceasta este cea mai importantă trăsătură. Daca drepturile fundamen-tale sunt drepturi subiective, apoi, ceea ce le deosebeşte de acestea, estetocmai această trăsătură. Ea explică de ce din sfera drepturilor subiective

160

numai un anumit număr de drepturi sunt fundamentale, înscrise, ca atare, înconstituţie.

Caracterizarea drepturilor fundamentale ca drepturi esenţiale pentrucetăţean poate fi semnalată încă din primele lucrări marcante în acest dome-niu. Ea apare clar exprimată de J.J. Rousseau în celebrul „Discurs asupraoriginii şi fundamentelor inegalităţii între oameni". în acest discurs, careeste unul din cele mai frumoase texte ce s-au scris în secolul XVIII în favoa-rea libertăţii umane, J.J. Rousseau sublinia că drepturile omului sunt daruriesenţiale ale naturii, de care nimeni nu se poate atinge în nici un fel. Unii audenumit drepturile individuale ca libertăţi necesare (A. Esmein de exem-plu), alţii ca drepturi esenţiale.

Sau, se arată că ele prezintă importanţa cea mai mare atât pentrucetăţeni cât şi pentru stat şi societate în ansamblu, că reprezintă baza pentrutoate celelalte drepturi.

Deseori drepturile fundamentale sunt definite ca acele drepturi con-sacrate de Constituţie şi care sunt determinante pentru statutul juridic alcetăţeanului.

Problema ce se pune este de a identifica un criteriu după care stabi-lim că anumite drepturi sunt sau nu sunt esenţiale. întrebarea ne duce la lu-mea valorilor şi cea mai importantă problemă care se pune este selectareavalorilor, precum şi protejarea juridică deosebită a acestora.

Observăm că anumite drepturi subiective, datorită importanţei lorsunt selectate pe criteriul valoric şi înscrise ca drepturi fundamentale. Decipentru definirea drepturilor fundamentale, vom reţine că ele sunt drepturiesenţiale pentru cetăţeni, pentru viaţa, libertatea, personalitatea lor. Caracte-rul de drepturi esenţiale îl capătă în raport cu condiţiile concrete de exis-tenţă ale unei societăţi date. Un drept subiectiv poate fi considerat esenţial şideci fundamental într-o societate dată, dar îşi poate pierde acest caracter înaltă societate. Mai mult decât atât, chiar în cadrul aceleiaşi societăţi, în dife-rite etape istorice, acelaşi drept subiectiv poate fi sau drept fundamental sausimplu drept subiectiv potrivit condiţiilor concrete economice, sociale, poli-tice şi bineînţeles conform voinţei guvernanţilor, a cărei expresie nu estealtceva decât legea ce stabileşte chiar catalogul acestor drepturi.

Aceasta explică destul de clar de ce într-o anumită perioadă istoricănumărul drepturilor fundamentale este mai mare sau mai mic decât în altăperioadă istorică Altfel spus, atunci qând analizăm drepturile fundamentale,trebuie să căutăm mai adânc în realităţile concrete ale societăţii, să nu neoprim numai la ceea ce legea proclamă. Drepturile fundamentale pot fi ex-

161

plicate numai văzute în interdependenţa lor cu celelalte fenomene şi îndeo-sebi cu realităţile economice, sociale şi politice concrete din fiecare ţară.

1 9 5 . Datorită importanţei lor, drepturile fundamentale, sunt în-scrise în acte deosebite cum ar fi declaraţii de drepturi, legi fundamentale,înscrierea în Constituţie a drepturilor fundamentale este urmarea caracteris-ticii principale a acestora de a fi drepturi esenţiale pentru cetăţeni. Odatăselectate pe criteriul valoric, ca fiind esenţiale într-o anumită etapă istorică,li se conferă o formă şi ocrotire juridică aparte. înscrise în Constituţie, li serecunoaşte caracterul de drepturi fundamentale şi li se stabilesc garanţiipentru ocrotirea şi exercitarea lor.

La sfârşitul acestor consideraţii, putem spune că drepturile fun-damentale sunt acele drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale pen-tru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru liberadezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şigarantate prin Constituţie şi legi.

1 9 6 . Câteva precizări terminologice. Precizarea terminologieiutilizate în domeniul drepturilor omului şi cetăţeanului este un lucru de certăimportanţă, mai ales când problemele se abordează într-o viziune ştiinţifică.

Dacă în mare măsură această terminologie se aseamănă cu termino-logia obişnuită, comună, din care de altfel rezultă, ele totuşi nu se confundă.Deşi limbajul - se ştie - este convenţional, în momentul în care s-a convenitasupra lui, convenţia obligă. Numai un limbaj comun, acceptat, permite co-municarea clară şi receptarea exactă. Precizările terminologice se impun maiales pentru că domeniul drepturilor omului - un domeniu complex, dens înconţinut social şi politic - este exprimat, în cele din urmă, în limbajul juri-dic, care este un limbaj tehnic şi desigur obligatoriu, din moment ce devinechiar limbajul legii. Asemenea exigenţe sunt fireşti în domeniul juridicului,deoarece dispoziţiile legale trebuie să se aplice la cazuri concrete, producefecte concrete. Legea dă soluţii aplicabile în practică, în viaţa oamenilor.De aici rezultă că legea trebuie nu numai cunoscută dar şi receptată corect,exact. Prin exprimarea legislativă (constituţională), drepturile, libertăţile şiîndatoririle cetăţeneşti prind viaţă, există.

1 9 7 . Vom observa că se folosesc frecvent termenii drept sau li-bertate. Astfel Constituţia utilizează termenul drept, atunci când consacrădreptul la viaţă (art. 22), dreptul la apărare (art. 24), dreptul la informaţie(art. 31), dreptul de vot (art. 34), etc. în schimb Constituţia foloseşte terme-nul libertate atunci când reglementează libertatea conştiinţei (art. 29), li-

162

bertatea de exprimare (art. 30), libertatea întrunirilor (art. 36), etc. Cum seexplică această terminologie? Există, din punct de vedere juridic, deosebiriîntre drept şi libertate? Vom observa că terminologia constituţională, deşiastfel nuanţată, desemnează o singură categorie juridică şi anume dreptulfundamental. Astfel văzute lucrurile, vom observa că, juridiceşte, dreptuleste o libertate, iar libertatea este un drept. Nu există deosebiri de natură ju-ridică, suntem deci în prezenţa unei singure noţiuni juridice. Nuanţarea ter-minologică are cel puţin două explicaţii. O explicaţie este de ordin istoric.La început, în catalogul drepturilor umane, au apărut libertăţile, ca exigenţeale omului în opoziţie cu autorităţile publice, iar aceste libertăţi nu presupu-neau din partea celorlalţi decât o atitudine generală de abţinere. Evoluţialibertăţilor, în contextul mai larg al evoluţiei politice şi sociale, a avut carezultat cristalizarea conceptului de drept al omului, concept cu un conţinutşi semnificaţii juridice complexe. Mai ales în raport cu autorităţile statale,drepturile omului (libertăţile publice) au implicat şi obligaţii corelative, mă-car de apărare. în timp aceste libertăţi au trebuit nu numai proclamate, ci şipromovate şi mai ales protejate, garantate. Putem deci constata că astăziîntre drept şi libertate există o sinonimie din punct de vedere juridic. Cea dea doua explicaţie ţine de expresivitatea şi frumuseţea limbajului juridic,care valorifică însă şi sensul iniţial şi desigur tradiţia.

198. Frecvent, drepturile omului şi cetăţeanului sunt denumite li-bertăţi publice. Expresia libertăţi publice, este o expresie cuprinzătoare, eaevocă atât libertăţile cât şi drepturile omului (cetăţeanului), precum şi faptulcă acestea aparţin dreptului public, şi anume Dreptului constituţional, fiindastfel supuse unui regim juridic aparte.

1 9 9 . Unele explicaţii comportă şi expresiile drepturi ale omului şidrepturi ale cetăţenilor. Sunt deci exprimări ce se află într-o strânsă core-laţie, desemnează acelaşi domeniu şi care totuşi, într-o terminologie juridicăriguroasă nu se confundă. Expresia drepturile omului, evocă drepturile fi-inţei umane, fiinţă înzestrată cu raţiune şi conştiinţă, şi, căreia îi sunt recu-noscute drepturile sale naturale, ca drepturi inalienabile şi imprescriptibile.Omul însă, într-o societate organizată în stat, se prezintă juridiceşte sub treiipostaze distincte, cetăţean, străin sau apatrid. Pe planul realităţilor juridiceinterne omul devine cetăţean, altfel spus fiinţa umană se integrează într-unanumit sistem social-politic, comandat de reguli juridice (desigur în princi-pal, pentru că există şi reguli religioase, morale, politice). Drepturile salenaturale sunt proclamate şi asigurate prin Constituţia statului al cărui cetă-

163

Secţiunea a Ii-a

NATURA JURIDICĂ A DREPTURILORFUNDAMENTALE

202. în literatura juridică se arată că, drepturile fundamentale alecetăţenilor nu se deosebesc de alte drepturi subiective nici prin natura lor şinici prin obiectul lor. Aceste drepturi îşi justifică pe deplin existenţa ca ocategorie distinctă de celelalte drepturi prin importanţa economică, socialăşi politică pe care o au. Aceasta justifică şi interesul teoretic şi practic al re-luării în discuţie a naturii juridice a drepturilor fundamentale. Vom examinasuccint doar unele teorii.

2 0 3 . Cea mai răspândită teorie a fost şi este încă teoria drepturilornaturale (Locke, Wolff, Blackstone, J.J. Rousseau). In această teorie seconsideră că libertăţile publice ar avea o natură deosebită de celelalte drepturiale omului, deoarece cetăţeanul le dobândeşte în calitatea de om, suntopozabile statului şi nu sunt stabilite deci prin legi, contracte, etc. Blackstonecalificând drepturile fundamentale ca absolute, le deosebea de alte drepturicare erau creaţiunea societăţii, deoarece ele derivau din legile naturii şi erauanterioare acestora din urmă. O altă teorie a fost teoria individualistă (F.Bastiat, A. Esmein, H. Chenan, H.J. Laski). Astfel, A. Esmein fundamenteazăaceastă diferenţiere, găsind că sursa oricărui drept este în individ, pentru căacesta singur e o fiinţă reală, liberă şi responsabilă. El denumeşte drepturilefundamentale, libertăţi necesare, cele mai necesare din toate.

în teoria drepturilor reflexe, nu se face deosebire de natură juri-dică între drepturile individuale şi celelalte drepturi subiective, toate fiindconsiderate o creaţie a dreptului obiectiv. Totuşi Jellinek face o distincţiepornind de la diferenţa dintre noţiunea de putere juridică şi cea de posibili-tate juridică. Astfel drepturile obişnuite ar conţine în ele atât o posibilitatejuridică, cât şi o putere juridică, în timp ce drepturile publice ar fi puteri devoinţă create exclusiv de lege care nu presupun şi o activitate naturală ga-rantată de lege.

166

Prezintă interes şi alte teorii. Astfel dacă J.Renauld arată că dreptu-rile fundamentale ar desemna trăsăturile esenţiale ale statutului juridic alfiinţei umane, Philipe Braud arată că libertăţile publice pot fi considerate caobligaţii în sarcina statului, ca limitări aduse competenţei sale care lasă săsubziste o sferă de autonomie individuală.

2 0 4 . Ca o trăsătură generală a multor teorii în privinţa naturii juri-dice a drepturilor omului este aceea că nu există nici o deosebire de naturăjuridică între drepturile fundamentale şi celelalte drepturi. Toate sunt consi-derate a fi drepturi subiective.

Deşi se pleacă de la o bază comună şi anume categoria drepturilorsubiective, concluziile diferă.

Astfel, drepturile şi libertăţile fundamentale sunt considerate de uniielemente ale capacităţii de folosinţă a cetăţenilor. Această susţinere nupoate fi primită, pentru că în dreptul constituţional, capacitatea juridică nuse divide în capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu.

Precum spuneam drepturile şi libertăţile fundamentale sunt privite cadrepturi subiective. într-o opinie, plecându-se de la teza că drepturile fun-damentale sunt drepturi subiective şi că aceste drepturi şi obligaţii nu potexista decât în cadrul unui raport juridic concret, se consideră că acestraport juridic concret este cetăţenia ca raport juridic între persoana fizică,membru al societăţii date şi stat, în calitate de reprezentant juridic al socie-tăţii, iar drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor constituietocmai conţinutul acestui raport juridic, drepturile cetăţeanului fiind obliga-ţii pentru stat, iar îndatoririle cetăţeanului fiind drepturi ale statului.

Bineînţeles că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, dareste dificil de argumentat că împreună cu îndatoririle ar forma conţinutulraportului juridic de cetăţenie pentru simplul motiv că cetăţenia nu este unraport juridic.

Putem reţine că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective,împreună cu celelalte drepturi subiective şi cu îndatoririle corelative, eleformează statutul juridic al cetăţeanului.

167

acest raport ar duce la un amestec în afacerile lor interne. De aceea acesteinstrumente internaţionale au ca principal mijloc pentru executarea lor asu-marea de către statele - părţi a obligaţiei de a lua măsuri legislative şi dealtă natură pentru asigurarea realizării drepturilor prevăzute în ele.

Constatându-se că tendinţa majorităţii statelor, tendinţă conformăprincipiilor stabilite de Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite este formulareaacestor drepturi şi libertăţi pe calea unor convenţii internaţionale urmând carealizarea lor să aibă loc prin reglementări de drept intern se conchide că semerge deci, pe ideea realizării şi garantării drepturilor omului prin măsurilegislative interne.

Chiar Convenţia europeană a drepturilor omului era şi este conside-rată a nu urmări să se substituie sistemelor naţionale de control în domeniul

- drepturilor omului, ci de a furniza o garanţie internaţională suplimentară.Se arată astfel că în termenii angajamentelor consimţite, drepturile şi liber-tăţile definite în Convenţie sunt mai întâi şi mai ales garanţii pentru legisla-ţiile şi practicile naţionale şi puterile publice ale tuturor statelor contractantecare au obligaţia de a asigura indivizilor, ţinând de jurisdicţia lor, posesiu-nea efectivă a acestor drepturi şi libertăţi. Mecanismul internaţional de con-trol nu intervine deci decât în cazul eşecului garanţiei naţionale.Discutându-se corelaţia dintre reglementările internaţionale şi cele interne îndomeniul drepturilor omului se motivează pe larg teza în sensul căreia nu aunimic comun cu colaborarea internaţională încercările de a atribui exclusiv,individului, calitatea de subiect internaţional, de a acredita ideea că el areacum aptitudinea şi capacitatea de a se adresa mai întâi şi direct organelorinternaţionale pentru anumite drepturi sau revendicări.

Precum se arată în literatura juridică asemenea proceduri au un ca-racter limitat şi derogator.

2 0 8 . Corelaţia dintre reglementările internaţionale şi cele internepoate ridica şi unele aspecte mai deosebite. Astfel se consideră că problemeserioase se pot ridica în caz de conflict între criteriile naţionale de protecţiea drepturilor fundamentale şi cele ale Comunităţii vest-europene, în parti-cular când criteriul naţional merge mai departe decât este recunoscut prindreptul comunitar. în aceste situaţii există o tensiune datorată dorinţei uneiprotecţii optimale a drepturilor fundamentale ale cetăţeanului şi dorinţa uni-formizării dreptului comunitar. Această problemă s-a ridicat în special încontextul dreptului constituţional italian şi german.

Deosebit de interesantă este şi o altă constatare în sensul căreia sis-temul jurisdicţional internaţional a cunoscut o influenţă crescândă prin „pă-

170

trunderea" sa directă în dreptul statelor dar la fel şi prin exemplele şi efec-tele sale.

Se subliniază astfel forţa morală a reglementărilor internaţionale,faptul că ele se pot impune dacă prin conţinutul lor apără valorile umane.

2 0 9 . Sintetizând, putem constata că dominantă în ansamblul preo-cupărilor teoretice, legislative şi practice privitoare la drepturile omului esteideea în sensul căreia proclamarea şi garantarea efectivă a acestora revinereglementărilor juridice interne. Aceste drepturi sunt deci efective în măsuraîn care prin legislaţiile interne sunt declarate ca drepturi fundamentale alecetăţenilor şi garantate în exerciţiul lor, în cadrul raporturilor concrete dintrecetăţeni şi stat. Această idee dă dimensiunile reale ale direcţiilor în care tre-buie să se acţioneze şi implicit ale mijloacelor, formelor şi soluţiilor ce potfi formulate şi folosite. Această idee dominantă este azi o realitateconsiderându-se că drepturile omului nu au nici un sens decât dacă sunt în-scrise în sistemul constituţional, legislativ şi judiciar al fiecărui stat.

210. Corelaţia reglementărilor interne cu cele internaţionale, spori-rea (îndeosebi după adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului,decembrie 1948) a preocupărilor şi reglementărilor internaţionale, nuschimbă şi nu diminuează rolul major al legislaţiei interne în proclamarea şigarantarea drepturilor cetăţeneşti în promovarea şi încurajarea drepturiloromului în general. Aceasta pentru că statele şi naţiunile sunt şi rămân cadrulfiresc în care se pot realiza libertăţile publice. în acest sens, sunt formulateprevederile din Carta ONU, din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,din cele două pacte privitoare la drepturile omului, din Actul final de la Hel-sinki etc. Acest sens dă expresie recunoaşterii suveranităţii statelor, calităţiilor de membri egali ai comunităţii internaţionale, fiind reflectarea faptuluică drepturile şi libertăţile cetăţeneşti pot fi reale, efective, numai în măsuraîn care prin constituţiile statelor sunt proclamate şi garantate. Aceasta le dăîn ultimă instanţă conţinut şi eficienţă. Dar, şi acest lucru este la fel de im-portant, încurajarea şi promovarea drepturilor omului implică o permanentăperfecţionare a reglementărilor juridice interne în acord cu reglementărileinternaţionale în acest domeniu. Aceasta motivează şi prevederile Constitu-ţiei României care reglementează corelaţia dintre aceste reglementări într-oviziune nouă, modernă şi eficientă.

171

Secţiunea a IV-a

SFERA DREPTURILOR OMULUI ŞICETĂŢEANULUI

2 1 1 . Faţă de importanţa crescândă a nevoii de promovare şi ocro-tire a drepturilor fundamentale cetăţeneşti şi de dinamica acestora este astăzifirească varietatea de probleme juridice. în aceste preocupări se consideră înmod corect că la început s-au impus ca realităţi juridice drepturile civile şipolitice, denumite azi drepturile din prima generaţie. Aceste drepturi auexprimat un anumit stadiu de dezvoltare a societăţii, un stadiu de puternicerevendicări şi luptă contra tiraniei şi despotismului. Drepturile şi libertăţilecivile şi politice (libertăţile individuale mai ales) au apărut ca măsuri deprotecţie a individului contra violenţei şi arbitrariului guvernanţilor, ca re-vendicări ale unei poziţii juridice egale în faţa legii. Apoi s-au impus dreptu-rile sociale, economice şi culturale - drepturile din a doua generaţie - în-tre care s-au inclus îndeosebi dreptul la muncă, dreptul la educaţie, dreptulla protecţie socială. Dacă drepturile civile şi politice nu presupuneau, înprincipiu, şi acţiuni concrete din partea statului în afara abţinerii în faţa li-bertăţii persoanei (erau şi mai sunt numite şi drepturi negative) drepturilesociale, economice şi culturale implică din partea statelor acţiuni, măsuri,garanţii. Drepturile social-economice s-au impus mai ales după adoptareaDeclaraţiei Universale a Drepturilor Omului, eveniment de la care şi con-stituţiile au trebuit să le recunoască şi proclame. Fără a detalia această pro-blemă precizăm că se impune o viziune corectă şi clară asupra corelaţieidintre cele două mari categorii de drepturi (generaţii de drepturi). Ele suntrodul evoluţiei instituţiei drepturilor omului, sunt etape succesive ale unuiproces unitar.

Este şi motivul pentru care uneori s-a criticat cuprinderea acestordrepturi în două pacte distincte, fragmentarea lor nejustificându-se. De altfeldocumentele ulterioare ale Naţiunilor Unite au subliniat indivizibilitatea şistrânsa legătură dintre drepturi.

172

în deceniul al Vll-lea al secolului nostru, s-au impus noi drepturi aleomului, drepturile din a treia generaţie denumite (poate totuşi discutabil)drepturi de solidaritate în care sunt incluse dreptul la pace, la dezvoltare,la mediu înconjurător sănătos etc. - ce pot fi realizate numai prin cooperareastatelor şi nu individual de către fiecare dintre ele.

2 1 2 . Se poate observa că în ideea promovării personalităţii umanes-au impus unele drepturi noi, care valorifică raporturile individ - colectivi-tate, în viziunea realităţilor contemporane. Unele din aceste deziderate s-auimpus ca veritabile drepturi (îmbrăcând haina juridică necesară), altele suntîncă discutabile nu prin scopurile lor care sunt progresiste şi umaniste, ciprin fundamentarea lor juridică-care nu este convingătoare. Desigur sunt şiunele formulări de noi drepturi^care trebuie privite cu rezerve, fie pentru căintroduc improvizaţia în acest delicat şi bine determinat domeniu, fie pentrucă la un studiu atent al implicaţiilor lor, se constată că de fapt nu slujesc ca-uza în numele căreia se proclamă adică libertatea şi personalitatea umană.

213. ldentificândvi-se noile drepturi ce s-au impus se consideră căs-a conturat un drept al dezvoltării ca domeniu al dreptului internaţionalpozitiv, integrat desigur în strategia noii ordini mondiale în care conceptulcentral îl ocupă dezvoltarea (Adrian Năstase).

Sunt aduse argumente pertinente şi sunt invocate documente ale unororganisme internaţionale de prestigiu şi autoritate, în sensul cărora dreptul ladezvoltare poate fi definit ca un drept al omului. în acelaşi timp el este con-siderat şi ca un drept al naţiunilor Ia dezvoltare, îndeplinind multiple func-ţionalităţi. De asemenea sunt prezentate ca noi drepturi ale omului, şi cuvalenţe colective desigur: dreptul omului la un mediu sănătos; dreptul de a be-neficia de patrimoniul comun al umanităţii; dreptul la asistenţă umanitară etc.

2 1 4 . Se consideră totodată că un nou drept al omului este dreptulla un nivel de viaţă decent (satisfăcător). Noţiunea de nivel de viaţă satis-făcător include, ca un minimum, dreptul la alimentaţie, la îmbrăcăminte şi lao locuinţă satisfăcătoare.

2 1 5 . Sau, este teoretizat ca drept al omului, dreptul la intimitate(la respectul vieţii personale), subliniindu-se în mod corect că trebuie re-marcată amploarea materiei cuprinsă sub această noţiune, uneori, cu risculde a include aici qvasi-totalitatea drepturilor fundamentale ale persoaneiumane.

173

2 1 6 . Uneori imaginaţia merge chiar mai departe considerându-secă un drept al omului este dreptul de a fi lăsat în pace. Sau ar fi tot drep-turi ale omului dreptul de a te indigna (Mario Alberto Nobre LopesSoares, fost preşedinte al Portugaliei) precum şi dreptul la nostalgie (M.Hirsch).

2 1 7 . în legătură cu propunerea unor noi drepturi în cataloguldrepturilor fundamentale ale omului doar câteva remarci se impun.

Aceste propuneri reflectă preocupări notabile. Faţă de scopurile ur-mărite prin noile drepturi propuse şi teoretizate se impune însă o examinaremai profundă a tuturor implicaţiilor lor. Este suficient să amintim că ideeatransformării omului în subiect de drept în raporturile internaţionale estenedorită şi ridică multe probleme de ordin juridic pentru că riscă să scoatăcetăţeanul de sub jurisdicţia propriului său stat.

Se impune deci a se examina dacă ideile, propunerile, formulărilenoi din acest domeniu slujesc cu eficienţă instituţia drepturilor omului înesenţa sa. Nu este suficient ca aceste propuneri să fie doar bine intenţionate,pentru că în acest sensibil domeniu improvizaţia şi amatorismul pot duce laconsecinţe nedorite. De asemenea, anumite rezerve se impun cât priveşteunele propuneri de generalizare a unor drepturi, de creare a unor drepturigigant care să încorporeze o serie de alte drepturi tradiţional stabilite.

Aici există riscul de a se pierde chiar sensul şi rostul drepturilor şilibertăţilor individuale. Aceste filtrări sunt necesare mai ales atunci când sepropune instituţionalizarea acestor idei, trecerea lor în domeniul juridiculuicare lucrează cu categorii şi noţiuni precis determinate, clare, posibil deaplicat în viaţa practică, pentru că dreptul (juridicul în general) este un fe-nomen viu, o realitate practică şi nu o simplă teorie.

2 1 8 . Un interes teoretic şi practic aparte suscită dreptul popoare-lor de a dispune de ele însele (dreptul la autodeterminare). în explicareaacestui drept trebuie să ţinem seama de două realităţi şi anume: este îndeob-şte cunoscut că Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cele douăpacte au căutat să înglobeze totalitatea drepturilor posibile şi imaginabile aleomului; catalogul drepturilor nu poate fi pe plan intern, concret, pretutindeniacelaşi el fiind formulat în raport cu posibilităţile fiecărui stat, posibilităţidate de nivelul lui de dezvoltare economică, socială şi culturală. Dreptul Iaautodeterminare nu a fost înscris în Declaraţia Universală a DrepturilorOmului, aşa cum apare înscris în celelalte documente privitoare la drepturileomului, fapt ce a fost considerat de unii drept o lacună a Declaraţiei. Cele

174

două pacte privitoare la drepturile omului, consacră, încă de la început,dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, ceea ce evidenţiază legăturadintre libertatea naţiunilor şi a celor ce le alcătuiesc.

în actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare din Europa(Helsinki, 1975), după ce în pct. VII se expune obligaţia statelor de a respectadrepturile omului şi libertăţile fundamentale, inclusiv a libertăţii de gândire,de conştiinţă, religie, sau de convingere, la pct. Vin se stabileşte obligaţiastatelor de a respecta egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de adispune de ele însele. De altfel, majoritatea tratatelor, rezoluţiilor, declara-ţiilor, fac acest lucru frecvent punând în evidenţă legătura strânsă întredrepturile omului şi dreptul popoarelor şi naţiunilor de a dispune de ele însele.

Cu privire la dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, sunt inte-resante opiniile formulate, pentru că într-o clară şi corectă stabilire a loculuisău în contextul drepturilor omului, aceste opinii sunt totuşi edificatoare. Sepoate spune că într-o interpretare a dispoziţiilor celor două pacte, a perspec-tivelor deschise de acestea, dreptul popoarelor de a dispune de ele însele a fostconsiderat „ca cel mai fundamental dintre toate drepturile omului". Deasemenea s-a susţinut că dreptul popoarelor de a dispune de ele însele este undrept al omului, pentru ca să se adauge că egalitatea în drepturi a popoarelorşi dreptul de a dispune de ele însele constituie un principiu fundamental aldreptului internaţional, iar apoi să se arate că ele constituie o condiţieesenţială pentru exercitarea tuturor drepturilor şi libertăţilor omului.

Karel Vasak, discutând această problemă considera că, foarte adesea,cedând prestigiului de care se bucură drepturile omului în viaţa contempo-rană, autorii fac din autodeterminare un veritabil drept al omului. Aceastăconcepţie arăta autorul, a fost în mod egal reţinută de Naţiunile Unite şiPactele drepturilor omului încep prin a declara că „Toate popoarele audreptul de a dispune de ele însele. In virtutea acestui drept, el îşi determinăliber statutul politic şi îşi asigură liber dezvoltarea economică, socială şiculturală,,. Dar, adăuga Karel Vasak, este o asimilare justificată mai multprin avantajul unor motive de oportunitate politică decât prin raţiuni de fondca autodeterminarea popoarelor să poată figura'printre drepturile omului.„Neputându-se exercita decât colectiv autodeterminarea este pentru popoareceea ce este libertatea pentru indivizi, altfel spus ea este baza existenţei lor.Dacă autodeterminarea nu poate fi un drept individual al omului, ea estefoarte sigur condiţia necesară a existenţei drepturilor omului, în sensul căacolo unde ea nu există, omul nu poate fi liber pentru că lui îi este interzis ase elibera". De altfel, Karel Vasak a explicat autodeterminarea în cadrul

175

condiţiilor ce trebuie îndeplinite pentru ca drepturile omului să devină orealitate juridică.

Uri alt autor, Karl Josef Partsch, se întreabă dacă autodeterminareaconstituie unul din drepturile omului sau reprezintă aşa cum adesea se pre-tinde, condiţia esenţială a tuturor drepturilor omului, constatând că ambeleinterpretări sunt subiecte de controverse. El însă cercetează autodetermina-rea în cadrul principiilor de bază ale drepturilor omului, acestea fiind: auto-determinarea, egalitatea şi nediscriminarea.

Explicaţiile date, motivează de ce stabilirea sferei drepturilor omuluişi cetăţeanului nu este o problemă simplă, în orice caz, catalogul acestorapoate şi trebuie mereu amendat.

176

Secţiunea a V-a

CLASIFICAREA DREPTURILOR ŞILIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE

2 1 9 . Necesitatea clasificării, a unei ordini în gruparea şi enumera-rea drepturilor fundamentale, a apărut numai după ce aceste drepturi au fostproclamate prin declaraţii de drepturi şi mai ales prin constituţii. în literaturade specialitate s-au realizat multe clasificări formulate în epoci diferite,având ca suport concepţii şi legislaţii diferite. Mai mult chiar, drepturile ce-tăţeneşti au evoluat atât în ceea ce priveşte conţinutul, cât şi sfera lor.

2 2 0 . Cea mai autorizată clasificare, pentru vremea sa, se consideră |cea dată de Pellegrino Rossi, în timpul când în Franţa se fonda învăţământuldreptului constituţional. Astfel, el distingea trei categorii de drepturi: private, [publice şi politice. O altă clasificare des întâlnită este cea care prezintădrepturile fundamentale sub două grupe: egalitatea civilă şi libertatea indi-viduală. Paul Negulescu împărţea libertăţile publice în două categorii şianume: în libertăţi primordiale sau primare şi libertăţi secundare sau com-plementare. Caracteristic pentru literatura juridică dinaintea celui de al doilearăzboi mondial este faptul că în clasificarea drepturilor nu se cuprindeau nicidrepturile social-economice (care, bineînţeles, nu erau proclamate princonstituţii) şi, cu unele excepţii, nici drepturile politice, căci plecând de fa|faptul că Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 nu,vorbea nimic despre „drepturile politice", se pare că în concepţia autoriloracesteia, nu erau socotite drepturi, ci modalităţi de exercitare a unei funcţii.[Intre timp s-au impus noi aspecte privind clasificarea drepturilor cetăţeneşti.

2 2 1 . Astfel unii le clasifică în drepturi individuale şi drepturi!colective. în categoria drepturilor colective sunt incluse dreptul popoarelorlla autodeterminare, la liberarea de sub jugul colonial, dreptul de asociere înlsindicate, egalitatea naţională, egalitatea între sexe etc, adică unele drepturi!care prin sensul şi posibilitatea de exercitare rezidă în apartenenţa la un grupl

177

social. în grupa drepturilor individuale sunt incluse dreptul de proprietate,libertatea persoanei, libertatea presei, libertatea conştiinţei.

Explicaţii interesante dă cu privire la drepturile individuale şi colec-tive Theodor C. Van Boven, care pleacă de la constatarea în sensul căreia înfapt Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a plasat individul şi perso-nalitatea sa la un nivel superior sferei naţionale şi internaţionale. La bazaacestui fapt a stat ideea esenţială că fiecare fiinţă umană trebuie să poată be-neficia de şanse depline şi egale pentru a-şi dezvolta personalitatea sa, res-pectând drepturile altuia şi colectivităţii în ansamblu. Pe parcurs preocupă-rile au mers spre drepturile colective care sunt prin excelenţă drepturi aleminorităţilor şi au ca obiect apărarea şi dezvoltarea caracteristicilor lor şidreptul popoarelor la autodeterminare, altfel spus dreptul de a-şi determinaliber statutul lor politic şi de a urma liber dezvoltarea lor economică, socialăşi culturală. Astfel cele două pacte privitoare la drepturile omului proclamăun drept colectiv, dreptul tuturor popoarelor de a dispune de ele însele.

în o asemenea viziune acesta a fost considerat cel mai importantdrept al omului. Cu timpul s-a considerat că şi drepturile economice şi soci-ale au aspecte colective. Dar arată T. Boven, Proclamaţia de la Teheran(1968) exprimă cel mai clar şi complet tendinţa modernă cfe a consideradrepturile omului într-o optică colectivistă. Proclamaţia de la Teheran vor-beşte în mai multe rânduri de încălcările grave şi masive ale drepturiloromului ca urmare a politicii şi practicii de apartheid şi de discriminare rasi-ală, a colonialismului, opresiunilor şi conflictelor armate, a discriminărilorpe criterii de rasă, religie, credinţe, opinii.

Proclamaţia menţionează marea ruptură dintre ţările dezvoltate şicele în curs de dezvoltare şi care este un obstacol în calea respectului efectival drepturilor omului şi în rezolvarea problemelor urgente şi grave precumanalfabetismul şi discriminările privitoare la femei. în fapt spune acest au-tor, Proclamaţia de la Teheran reflectă tendinţa stabilirii unei relaţii întredrepturile omului şi problemele politice şi economice mondiale. în timp ceDeclaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948 face din individ figuracentrală, Proclamaţia de te Teheran consideră mai întâi colectivitatea (gru-pul) ca victima masivelor încălcări ale drepturilor omului. S-a manifestatdeci, în decursul a două decenii, o evoluţie de la o concepţie a drepturiloromului axată pe individ la o concepţie axată pe colectivitate.

2 2 2 . Unele consideraţii cu privire la clasificarea drepturilor omuluiîn drepturi individuale şi drepturi colective se impun. Clasificările nu suntoperaţii cu consecinţe numai teoretice, ci ele au importante consecinţe şi

178

implicaţii practice (regimul juridic aplicabil, garanţiile etc). Unele clasifi-cări sunt rezultatul unei interesante şi vii evoluţii istorice, a unor condiţiieconomice şi sociale în care viaţa umană se desfăşoară. Aceste clasificări,lucru verificat în istoria instituţiei, s-au realizat pe diferite criterii şi pentruanumite scopuri, printre care şi acela de a pune într-o lumină deosebităanumite drepturi. Criteriul ştiinţific, verificat, al clasificării drepturilor ce-tăţenilor este cel al conţinutului acestora, ştiut fiind că este riscant să se deao clasificare a drepturilor omului fondată pe greutatea sau importanţa lor. Sepune deci problema de a preciza ce criteriu ştiinţific se poate folosi pentruclasificarea drepturilor în drepturi individuale şi colective. Din opiniile ex-primate ar reieşi drept criterii fie natura lor, fie realitatea că exerciţiul lorimplică apartenenţa la un colectiv, participarea colectivului etc. Se pune deciaccent pe posibilitatea de realizare a drepturilor, în ideea generoasă de agăsi noilor drepturi suport ştiinţific şi juridic. Aceste criterii nu au totuşivaloarea criteriului conţinutului drepturilor.

în fond toate drepturile şi libertăţile omului sunt totodată atât indi-viduale cât şi colective. Aceasta deoarece dreptul fundamental este prin na-tura sa juridică un drept subiectiv, iar dreptul subiectiv are eficienţă şi exis-tenţă numai în cadrul unor raporturi ale subiectului de drept cu alte subiectede drept (raporturi juridice). Drepturile subiective au importanţă şi valoare(teoretică şi practică) numai într-un context social-statal, într-o colectivitateNormele juridice şi deci drepturile şi obligaţiile individului (cetăţean, om)prezintă interes şi eficienţă numai într-o colectivitate, într-o societate carepentru a exista şi a se dezvolta îşi creează reguli şi structuri, între care celejuridice, dacă nu cumva sunt chiar decisive, au în orice caz o mare impor-tanţă. De aceea omul nu se poate contrapune societăţii, dar nici nu trebuietopit, absorbit în aceasta. Relaţia trebuie corect văzută pentru că altfel existăriscul ca un element să fie sacrificat. Or, individualitatea drepturilor pune învaloare universul omului, personalitatea sa. Iată de ce indiferent dacă estevorba de drepturile omului în general sau de drepturile cetăţenilor români,titularul dreptului sau al libertăţii nu poate fi o colectivitate, un grup social,ci este persoana fizică, omul, cetăţeanul român pentru cele prevăzute înConstituţie. Fiecare drept, fiecare libertate sunt individuale prin titularullor. Pe de altă parte, nu pot fi puse pe acelaşi plan, mai bine zis nu pot ficonsiderate ca drepturi fundamentale cetăţeneşti dreptul popoarelor la auto-determinare sau la eliberare de sub jugul colonial. Acestea sunt principii de-gajate din normele dreptului internaţional, sunt drepturi ale popoarelor, naţi-unilor, au o mare importanţă pentru drepturile omului dar nu trebuie identi-ficate sau confundate cu acestea. Tendinţa de socializare (colectivizare) a

179

drepturilor omului trebuie privită la adevărata sa valoare şi eficienţă pentruca o prea mare generalizare a drepturilor omului riscă să ducă la pierdereasensului şi rostului pentru care au fost proclamate.

Nu se poate, bineînţeles, ignora interesul practic al drepturilor de-numite „colective", mai ales în viaţa internaţională şi desigur nu se poateignora legătura lor cu drepturile tradiţionale. Nu trebuie ignorată nici dez-voltarea în conţinut a unor drepturi tradiţionale şi nici apariţia unor drepturinoi. Acestea nu se contrapun drepturilor tradiţionale, nu au apărut în daunaacestora ci tocmai pentru dezvoltarea şi promovarea lor. Iar clasificăriledrepturilor nu trebuie să ducă la ierarhizarea lor, la contrapunerea lor sau lascăderea importanţei unora dintre ele.

223. Sintetizând, se impune menţionarea şi a unei clasificări adrepturilor cetăţeneşti, pe criteriul modului de realizare, în drepturi a cărorrealizare practică se poate înfăptui numai în colaborare cu alţii, cu o colecti-vitate umană şi drepturi individuale. Această clasificare este mai importantădesigur în dreptul internaţional, pe plan intern fiind o clasificare mai puţinjuridică. Ea face legătura între drepturile colectivităţilor umane şi cele aleoamenilor. Ea exprimă legătura dintre reglementările internaţionale şi celeinterne în domeniul drepturilor omului şi cetăţeanului.

224. Privitor la clasificarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti seimpune menţionată ideea în sensul căreia aceasta nu trebuie să fie interpre-tată ca o ierarhizare a lor.

Toate drepturile omului (cetăţeanului) au aceeaşi importanţă. Estedesigur cert că unele drepturi depind în realizarea lor de altele, că uneledrepturi îndeplinesc şi funcţia de garanţii pentru celelalte, că drepturile eco-nomice şi sociale au un rol deosebit în realizarea dreptului la educaţie sau alibertăţilor social-politice.

Lucrurile trebuie deci gândite şi teoretizate în ideea promovării şiprotecţiei tuturor drepturilor.

2 2 5 . O altă caracteristică a drepturilor fundamentale este indivizi-bilitatea lor. Nici această caracteristică nu este înlăturată prin clasificareadrepturilor, deoarece clasificarea nu urmăreşte ruperea, divizarea drepturi-lor, ci dimpotrivă explicarea structurii interioare a sistemului unitar al drep-turilor, libertăţilor şi îndatoririlor cetăţenilor. Ca atare, în teorie ca şi înpractică, se impune să se acorde o importanţă egală drepturilor economice,sociale, culturale, civile şi politice.

180

Toate drepturile omului sunt la fel de importante şi formează un totunitar.

2 2 6 . Valorificând cele explicate până aici, folosind criteriul con-ţinutului drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, conţinut ce determină dealtfel şi finalitatea acestor drepturi, vom clasifica drepturile şi libertăţilefundamentale ale cetăţenilor români în mai multe categorii. O primă catego-rie o formează inviolabilităţile, adică acele drepturi şi libertăţi care, princonţinutul lor, asigură viaţa, posibilitatea de mişcare liberă, siguranţa fizicăşi psihică, precum şi siguranţa domiciliului persoanei fizice. în această cate-gorie includem: dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică, dreptul la inte-gritate psihică, libertatea individuală, dreptul la apărare, dreptul la libera cir-culaţie, dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private, inviolabilitateadomiciliului. A doua categorie este formată din drepturile şi libertăţile so-cial-economice şi culturale, adică din acele drepturi şi libertăţi care princonţinutul lor asigură condiţiile sociale şi materiale de viaţă, educaţia şi po-sibilitatea protecţiei acestora. în această categorie includem: dreptul la în-văţătură; dreptul la ocrotirea sănătăţii; dreptul la muncă şi la protecţia soci-ală a muncii; dreptul la grevă; dreptul de proprietate; dreptul la moştenire;dreptul la un nivel de trai decent; dreptul la căsătorie; dreptul copiilor şi ti-nerilor la protecţie şi asistenţă; dreptul persoanelor handicapate la o protec-ţie specială. O a treia categorie cuprinde drepturile exclusiv politice, adicăacele drepturi care, prin conţinutul lor, pot fi exercitate de către cetăţeni nu-mai pentru participarea la guvernare. în această categorie includem: dreptulla vot, dreptul de a fi ales. A patra categorie o formează drepturile şi liber-tăţile social-politice, adică acele drepturi şi libertăţi care, prin conţinutullor, pot fi exercitate de către cetăţeni la alegere, fie pentru rezolvarea unorprobleme sociale şi spirituale, fie pentru participarea la guvernare. Acestedrepturi şi libertăţi asigură posibilitatea de exprimare a gândurilor şi opinii-lor, fapt pentru care deseori sunt denumite libertăţi de opinie. în această ca-tegorie includem: libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul deinformaţie; libertatea întrunirilor; dreptul de asociere; secretul corespon-denţei. In fine, a cincea categorie, este formată din drepturile garanţii,adică din acele drepturi care, prin conţinutul lor, joacă, în principal, rolul degaranţii constituţionale. în această categorie includem: dreptul de petiţio-nare; dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică.

2 2 7 . în legătură cu clasificarea prezentată se impun câteva explicaţii.Această clasificare cuprinde drepturile şi libertăţile nominalizate prin Con-stituţia României. Faţă de această precizare se observă lesne că nu s-a men-

181

ţionat şi dreptul de azil, drept prevăzut de către articolul 18(2) din Consti-tuţie. Aşa cum se ştie însă, dreptul de azil nu este, în România, un drept alcetăţenilor români, ci el este un drept al cetăţenilor străini şi apatrizilor.Menţionarea sa în Constituţie este expresia valorii deosebite a acestui dreptal omului, drept de îndelungată tradiţie.

Apoi, cât priveşte ordinea categoriilor, precum şi ordinea enumerăriidrepturilor şi libertăţilor în fiecare categorie, ea nu trebuie interpretată ca oierarhizare a acestora. Pe cât posibil am preferat ordinea nominalizării lor înConstituţie, de unde şi concluzia că această clasificare este perfectibilă şi nuo considerăm în afara unor rezerve de ordin ştiinţific.

O menţiune aparte se impune în legătură cu egalitatea în drepturi acetăţenilor, pentru motivul că nu este considerată aici o categorie distinctăde drepturi. Fără a intra în detalii vom observa că în literatura juridică,reflectându-se desigur starea constituţională, egalitatea în drepturi a cetăţe-nilor a fost considerată (şi probabil mai poate fi considerată) ca fiind fie: a)un principiu fundamental, b) o categorie de drepturi; c) un drept politic. înceea ce ne priveşte, plecând desigur şi de la structura titlului II al Constitu-ţiei, considerăm egalitatea în drepturi a cetăţenilor ca fiind un principiu fun-damental pentru întreg domeniul examinat.

Din examinarea Constituţiei putem nominaliza, în ideea realizării unuiinventar util examinării ce o facem, următoarele drepturi, libertăţi şi îndato-riri fundamentale:

2 2 8 . Catalogul drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Constitu-ţia României

1. dreptul la viaţă (22)2. dreptul la integritate fizică(22)3. dreptul la integritate psihică (22)4. libertatea individuală (23)5. dreptul la apărare (24)6. dreptul la libera circulaţie (25)7. dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private (26)8. inviolabilitatea domiciliului (27)

9. dreptul la învăţătură (32)10. dreptul la ocrotirea sănătăţii (33)11 dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii (38; 39)12. dreptul la grevă (40)

182

13. dreptul la proprietate (41)14. dreptul la moştenire (42)15. dreptul la un nivel de trai decent (43)16. dreptul la căsătorie (44)17. dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă (45)18. dreptul persoanelor handicapate la o protecţie specială (46)

19. dreptul la vot (34)20. dreptul de a fi ales (35)

21. libertatea conştiinţei (29)22. libertatea de exprimare (30)23. dreptul la informaţie (31)24. libertatea întrunirilor (36)25. dreptul la asociere (37)26. secretul corespondenţei (28)

27. dreptul la petiţionare (47)28. dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică (48)

29. dreptul al azil (18)

2 2 9 . Catalogul îndatoririlor fundamentale prevăzute în Consti-tuţia României

1. îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile (51)2. îndatorirea de fidelitate faţă de ţară (50)3. îndatorirea de apărare a patriei (52)4. îndatorirea de a satisface serviciul militar (52)5. îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice (53)6. îndatorirea de exercitare cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilorşi de a respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi (54)

183

Secţiunea a Vi-a

PRINCIPIILE CONSTITUŢIONALE APLICABILEDREPTURILOR, LIBERTĂŢILOR ŞI

ÎNDATORIRILOR FUNDAMENTALE ALECETĂŢENILOR ROMANI

2 3 0 . Există anumite reguli fundamentale aplicabile tuturor drepturi-lor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor. Acestea rezultăfie din Capitolul I al titlului II al Constituţiei (art. 15 - 21), fie din corobora-rea dispoziţiilor din acest capitol cu dispoziţii din alte titluri sau capitole, fiedin alte articole, precum din art. 49.

§. 1. Universalitatea drepturi/or, libertăţilor şi îndatoriri-lor fundamentale

2 3 1 . Este îndeobşte admis şi recunoscut că drepturile şi libertăţilesunt universale şi indivizibile.

De aceea şi Constituţia arată că „Cetăţenii beneficiază de drepturile şi delibertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzutede acestea" (art. 15 alin. 1). Universalitatea drepturilor şi libertăţilor se referăatât la sfera propriu-zisă a drepturilor cât şi la titularii acestora. Sub primulaspect ea exprimă vocaţia omului, a cetăţeanului pe planul realităţilor juridiceinterne fiecărei ţări, pentru toate drepturile şi libertăţile. Sub cel de al doileaaspect, universalitatea exprimă ideea că toţi cetăţenii unui stat se pot bucura deaceste drepturi şi libertăţi. Desigur, aceasta este o posibilitate juridică, generalăşi abstractă, recunoscută de către Constituţie fiecărui cetăţean. Valorificareaconcretă şi exerciţiul efectiv al acestor drepturi şi libertăţi sunt de asemeneagarantate de Constituţie, dar aceasta nu poate fi interpretată decât în sensul cădepinde de fiecare cetăţean, de capacităţile şi eforturile sale, în condiţiile

conferite de către ordinea constituţională, apropierea rezultatelor exercităriiacestor drepturi. Constituţia oferă atât şansele cât şi mijloacele şi garanţiilenecesare pentru ca cetăţeanul să le poată valorifica.

Constituţia răspunde practic exigenţelor formulate în preambulurilecelor două pacte privitoare la drepturile omului. în aceste pacte plecându-sede la constatarea că recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor fa-miliei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile constituie fundamentullibertăţii, justiţiei şi păcii în lume, se recunoaşte că aceste drepturi decurgdin demnitatea persoanei umane şi se impune statelor obligaţia de a pro-mova respectul universal şi efectiv al drepturilor şi libertăţilor omului.

Universalitatea drepturilor implică şi universalitatea îndatoririlor.]Este de altfel în firescul vieţii ca cetăţeanul să aibă atât drepturi cât şi obli-gaţii faţă de semenii săi şi faţă de societate. Această regulă este explicitformulată şi în cele două pacte internaţionale privitoare la drepturile omului icare arată că „individul are îndatoriri faţă de alţii şi faţă de colectivitatea că-reia îi aparţine şi este ţinut de a depune eforturi în promovarea şi respectarea |drepturilor recunoscute în pacte".

Acest principiu exprimă pe fond legătura indisolubilă dintre drepturi,!libertăţi şi îndatoriri, intercondiţionarea lor. într-o viziune largă şi desigurcorectă, îndatoririle devin garanţii ale drepturilor, pentru că pentru a avea|trebuie mai întâi să creezi, să produci, să depui deci eforturi.

Universalitatea astfel cum este concepută prin art. 15 din Constituţieipriveşte drepturile, libertăţile şi îndatoririle fără deosebire de faptul regle-|mentării lor prin chiar textul Constituţiei sau prin alte legi

§.2. Neretroactivitatea legii

2 3 2 . Constituţia consacră în alin. 2 al art. 15 un principiu de drept|de incontestabilă tradiţie, actualitate şi justiţie şi anume neretroactivitatealegii. Este fără îndoială recunoscut că o lege odată adoptată produce şi trcbuie să producă efecte juridice numai pentru viitor. Aceasta pentru simplul)motiv că legea se adresează subiectelor de drept, permiţând sau interzicâncşi, bineînţeles sancţionând atitudinile deviante. Or, este absurd să se pretindăunui om, în general unui subiect de drept, să răspundă pentru o conduită ceavut-o anterior intrării în vigoare a unei legi care reglementează aceastîconduită. Subiectul de drept nu putea să prevadă ce va reglementa legiuito-jrul, iar comportamentul său este normal şi firesc dacă se desfăşoară în ca-|

185

drul ordinii de drept în vigoare. Principiul neretroactivităţii legii este expresformulat în Codul Civil art. 1, în sensul căruia „legea dispune numai pentruviitor; ea nu are putere retroactivă", precum şi în Codul Penal, în art. 11 însensul căruia „legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fostsăvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni". Faţă de principiul potrivit căruialegea produce efecte juridice numai pentru viitor s-au impus în practica juri-dică şi, desigur în legislaţie, două mari excepţii şi anume cea privind aplica-rea legii penale mai blânde şi cea privind legile interpretative. Alineatul 2 alart. 15 prevede numai excepţia legii penale mai favorabile. Cealaltă ipotezărămâne valabilă, ea fiind însă la dispoziţia autorităţii statale căreia îi revineatribuţia interpretării general-obligatorii a legilor. Această ipoteză, însă, nueste în fond o excepţie de la neretroactivitatea legii, întrucât interpretareageneral-obligatorie, ca orice interpretare de altfel, lămureşte înţelesul normeiinterpretate, dacă nici nu adaugă şi nici nu modifică acest înţeles, ci îl clari-fică, în funcţie de diversitatea situaţiilor pe care norma interpretată le regle-mentează. Deci, prin interpretare se explicitează conţinutul pe care normainterpretată 1-a avut „tf/> initio". Orice act de aplicare a unei norme de dreptpresupune interpretarea ei prealabilă, spre a se stabili dacă este sau nu esteaplicabilă situaţiei juridice avute în vedere. Interpretarea general-obligatorieasigură obligativitatea unei asemenea interpretări pentru a curma astfel con-flictele de interpretare, produse sau posibile. De regulă, o asemenea inter-pretare este de competenţa organului care a emis norma, dar aceasta - maiales dacă este organul legiuitor - poate adăuga la normă, tocmai în scop declarificare, anumite reguli subsidiare, noi; în această ipoteză este necesarînsă de distins între ceea ce constituie interpretare - stricto semu - de ceeace reprezintă reguli noi, care, chiar dacă au fost consacrate cu scopul de aasigura o mai riguroasă aplicare a legii, sunt aplicabile numai pentru viitor,lovindu-se de principiul neretroactivităţii.

Observând sistemul de drept, în evoluţia şi actualitatea sa, vom con-semna că alin. 2 al art. 15 marchează o transformare a unui principiu legalîntr-unui constituţional. Această transformare are importante semnificaţiijuridice. Astfel, neretroactivitatea legii, ca principiu constituţional este obli-gatorie pentru toate ramurile de drept, fără excepţie, nu numai pentru aceleacare îl prevăd explicit. Apoi, în afara excepţiei stabilite prin Constituţie, nicio altă excepţie nu poate aduce limitări acestui principiu constituţional oricealte prevederi legale contrarii trebuind a fi considerate neconstituţionale şiputând fi atacate pe căile controlului de constituţionalitate. Principiul nere-troactivităţii legii se prezintă ca o garanţie fundamentală a drepturilorconstituţionale, îndeosebi a libertăţii şi siguranţei persoanei. Valoarea şi ac-

186

tualitatea principiului sunt incontestabile şi de notorietate, orice atenuare asa semnificând o suprimare sau o limitare a drepturilor şi libertăţilor umane.

§.3. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor

233. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor este principiul constituţio-nal potrivit căruia, cetăţenii români fără deosebire de rasă, naţionalitate, ori-gine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă politică, avere sauorigine socială, se pot folosi, în mod egal, de toate drepturile prevăzute înConstituţie şi legi, pot participa în egală măsură la viaţa politică, economică,socială şi culturală, fără privilegii şi fără discriminări, sunt trataţi în modegal atât de către autorităţile publice cât şi de către ceilalţi cetăţeni. Acestprincipiu este consacrat prin art. 16 (1 şi 2) precum şi prin art. 4 (2) dinConstituţie.

Dacă examinăm conţinutul acestui principiu, putem identifica treiaspecte şi anume: egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii, egalitatea îndrepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică,limbă, avere sau origine socială; egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deo-sebire de religie, opinie sau apartenenţă politică. Egalitatea în drepturi a ce-tăţenilor priveşte toate drepturile pe care le au cetăţenii români, fără deo-sebire de faptul dacă ele sunt înscrise în chiar textul Constituţiei sau în alteacte normative. Totodată, egalitatea în drepturi se manifestă în toate dome-niile de activitate. Trebuie reţinută de asemenea regula, rezultând din re-glementările internaţionale, potrivit căreia nici o măsură luată în caz de peri-col public, care ameninţă existenţa naţiunii, nu poate duce la discriminăriîntemeiate numai pe rasă, culoare, sex, limbă, religie sau origine socială.Legea garantează ocrotirea egală a tuturor cetăţenilor şi sancţionează dis-criminările.

2 3 4 . Egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii exprimă realitatea că femeile reprezintă jumătate din populaţia ţării şi că în toate împlinirile materiale şi spirituale este încorporată şi munca lor. De aceea femeilese bucură în mod egal cu bărbaţii, de toate drepturile. Ele pot ocupa în condiţii egale cu bărbaţii orice funcţii, iar la muncă egală primesc un salariiegal cu al bărbaţilor. Egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii este garantată şi prin ocrotirea deosebită ce se acordă femeii mame, prin ocrotire!şi asistenţa acordată familiei.

187

235. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă,naţionalitate sau origine etnică, limbă, avere sau origine socială, ex-primă la nivelul acestei instituţii juridice, în principal, realitatea că pe terito-riul României, în decursul dezvoltării istorice, s-au aşezat, au locuit, aumuncit şi au luptat cot la cot cu românii şi cetăţenii de altă naţionalitate (mi-norităţi naţionale) precum maghiari, romi, germani, sârbi, turci, evrei, ar-meni etc. în unitate cu românii aceşti cetăţeni au luptat pentru dreptate soci-ală, pentru liberate şi democraţie, pentru cucerirea şi apărarea independenţeişi suveranităţii României. Toţi aceşti cetăţeni se bucură în mod egal cu ro-mânii de toate drepturile şi libertăţile şi-şi asumă, tot în mod egal, îndatori-rile fundamentale. Cetăţenilor români de altă naţionalitate li se asigură folo-sirea limbii materne, cărţi, ziare, reviste, teatre, în limba maternă, acces egalcu românii la toate categoriile de munci şi funcţii. Potrivit art. 6 (1) dinConstituţie statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorită-ţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identită-ţilor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.

236. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de reli-gie, opinie sau apartenenţă politică, este de fapt o prelungire a celorlaltedouă aspecte mai înainte explicate, aici urmărindu-se ca opţiunile politicesau religioase ale oamenilor să nu fie speculate în sensul discriminării îndrepturi.

§.4. Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate depersoanele care au numai cetăţenia română şi domiciliulîn ţară

2 3 7 . Constituţia României stabileşte prin art. 16 (3) că funcţiile şidemnităţile publice, civile sau militare, pot fî ocupate de persoanele care aunumai cetăţenie română şi domiciliul în ţară. Această regulă este aplicabilănu numai pentru domeniul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti ci şi pentruautorităţile publice. Constituţia utilizează termenii funcţii şi demnităţi pu-blice. Explicaţiile se regăsesc în intenţia legiuitorului de a determina cât maiprecis sfera de aplicabilitate a principiului. La o analiză atentă se poate lesneobserva că misiunea (însărcinarea) de deputat, senator, şef de stat, ministrueste totuşi altceva decât o funcţie publică, atât ca mod de ocupare cât şi ca

188

dimensiune de atribuţii şi, bineînţeles ca mod de încetare. Pentru dreptulconstituţional asemenea distincţie nu este pur terminologică, ea este de fond,pentru că demnitarii nu sunt simpli funcţionari publici în sensul strict aldreptului administrativ.

Demnitatea publică exprimă mai mult şi este prin excelenţă o categoriea dreptului constituţional, această ramură principală a dreptului care se iden-tifică în ansamblul sistemului dreptului nu numai prin obiectul său de regle-mentare, ci şi prin specificul noţiunilor şi categoriilor cu care operează. Fără aproceda la delimitări rigide, uneori absurde, va trebui să reţinem că funcţiile şidemnităţile sunt într-o incontestabilă legătură fără însă a se confunda.

Cât priveşte funcţiile publice este fără îndoială că textul constituţio-nal se referă la acelea care presupun exerciţiul autorităţii statale, un statutaparte şi mai ales (o condiţie, care ni se pare, importantă) acelea pentru ocu-parea cărora depunerea jurământului potrivit art. 50 din Constituţie esteobligatorie.

Desigur, ocuparea unei funcţii sau demnităţi publice se poate facenumai de către persoane care îndeplinesc toate condiţiile legale cerute (vâr-stă, capacitate, etc), la care Constituţia impune două condiţii de maximăimportanţă şi generalitate şi anume: numai cetăţenia română şi dorniciliereape teritoriul României. Cât priveşte prima condiţie, de a avea numai cetăţe-nie română, ea trebuie corelată cu dispoziţiile legii române care îngăduiedubla cetăţenie. Dacă dubla cetăţenie este permisă de către lege, sunt însădomenii ale dreptului public, unde interesul societăţii este de a permite ac-cesul persoanelor care au numai cetăţenia română (deci o cetăţenie unică).

Aşa văzute lucrurile, este clar că în ocuparea unor funcţii şi demni-tăţi publice, care presupun prin excelenţă sfera guvernării, a exercitării auto-rităţii statale, interesul politic şi social nu poate admite dubla cetăţenie. Oaltă soluţie decât cea avansată de către alin. 3 al art. 16 ar fi în evidentacontradicţie atât cu îndeplinirea practică a unor asemenea funcţii şi demnitaţi cât şi cu alte dispoziţii constituţionale. Astfel, art. 50 din Constituţie stabilind că una din îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor este fidelitate*faţă de ţară, în alin. 2 arată că cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţipublice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege. Taţide aceste prevederi constituţionale, ocuparea unei funcţii şi demnităţi publice de către persoane care ar avea dublă cetăţenie apare ca o imposibilităţijuridică, cumulul de fidelitate fiind, prin natura sa, o simplă ipocrizie contrară imperativului moral ce constituie esenţa de întotdeauna a regulilodreptului constituţional. O persoană, oricât de obiectivă şi imparţială ar fi

189

ocupând o funcţie sau o demnitate publică, nu poate „aparţine" decât unuisingur stat. în această calitate ea participă la luarea unor decizii în favoareaexclusivă a unui stat şi a comunităţii sale naţionale, unele măsuri sau deciziiavând, prin excelenţă, caracter secret (în domeniul militar). Mai mult chiar,aceeaşi persoană participă la luarea de măsuri (hotărâri, decizii) în care inte-resele unui stat nu sunt convergente cu interesele celuilalt stat al cărui ce-tăţean ar fi, pe baza dublei cetăţenii. în fine, condiţia de domiciliere pe te-ritoriul ţării, este şi ea o condiţie firească. Ea se practică în mai toate siste-mele constituţionale, domiciliul fiind, alături de cetăţenie, o garanţie a ata-şamentului persoanei faţă de ţara la guvernarea căreia participă ca demnitarsau ca funcţionar public. Totodată trebuie subliniat că, prevederile constitu-ţionale se referă numai la funcţiile şi demnităţile, civile sau militare publice,de unde rezultă că în ce priveşte ocuparea unor funcţii private nu este con-diţionată, de asemenea circumstanţieri ceea ce, desigur nu exclude alte re-guli de protecţie, în măsura în care sunt necesare.

§. 5. Protecţia cetăţenilor români în străinătate şiobligaţiile lor

2 3 8 . Acest principiu este prevăzut în art. 17 din Constituţie. El ex-primă faptul că cetăţenia română este legătura politică şi juridică dintre ce-tăţean şi stat care, prin efectele sale, determină statutul juridic al persoanei,oriunde s-ar afla ea, atât în interiorul cât şi în afara frontierelor. In temeiulacesteia cetăţenii români care se află în străinătate au dreptul să apeleze laprotecţia autorităţilor române, iar acestea, au obligaţia constituţională de ale acorda protecţia necesară. De altfel între state există deja acorduri şi con-venţii care permit şi reglează această colaborare juridică.

Modalităţile concrete de acordare a protecţiei sunt desigur depen-dente de sistemul juridic, în care regulile cuprinse în principiile şi celelaltenorme general admise ale dreptului internaţional au importanţa lor.

Bucurându-se de protecţia statului român, cetăţeanul român care seaflă în afara frontierelor trebuie însă să-şi îndeplinească obligaţiile ce-i revinpotrivit Constituţiei şi legilor României.

Faptul că el, temporar, se găseşte în afara frontierelor României, nu-1scuteşte de îndeplinirea acestor obligaţii normale şi fireşti, afară de cazuldacă acestea sunt incompatibile cu absenţa sa din ţară (ca de exemplu obli-

190

gaţia de a participa la anumite lucrări impuse de necesitatea înlăturării efec-telor unei calamităţi, în mod firesc nu poate reveni unei persoane pe timpulabsenţei sale din ţară). Important este însă faptul că simpla absenţă din ţarănu-1 exonerează pe cetăţeanul român, de exemplu, de obligaţia de a satisfaceserviciul militar (afară de cazul în care s-ar încadra în excepţiile la care facetrimitere art. 52 (2) din Constituţie sau de cea de plată a impozitelor pentruimobilul al cărui proprietar este, sau de obligaţia de creştere, întreţinere şieducaţie a copilului său minor, etc).

§.6. Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România deprotecţie juridică

2 3 9 . Constituţia României cuprinde şi unele reglementări privindstrăinii şi apatrizii aflaţi pe teritoriul României. Astfel în art. 18 se arată: 1)Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţiagenerală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi;2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectareatratatelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte.

Asemenea dispoziţii sunt necesare, ştiut fiind că populaţia unui statcuprinde, în afara cetăţenilor şi străini şi apatrizi. Sistemul juridic şi desigurConstituţia, nu pot să nu recepteze această realitate şi să nu reglementeze,plecând de la categoria generală de om (sau fiinţă umană) statutul juridic altuturor persoanelor fizice. în reglementarea constituţională a statutului străi-nilor şi apatrizilor din România se au în vedere:

a) străinii şi apatrizii, în calitatea lor de oameni, au anumite drepturinaturale, inalienabile şi imprescriptibile (la viaţă, la demnitate, la liber-tate, la conştiinţă); b) din punct de vedere strict juridic, anumite drepturi potaparţine numai cetăţenilor români, care prin cetăţenie, sunt ataşaţi destinelorstatului român. Există, în toate sistemele constituţionale, regula potrivit că-reia numai cetăţenii au drepturi politice (de a alege sau de a fi ales) pentruca numai ei pot şi trebuie să participe la guvernarea statului propriu. Deasemenea, pentru dobândirea şi exercitarea anumitor drepturi Constituţia saulegile cer, ca o condiţie indispensabilă şi calitatea de cetăţean român. Estesuficient să amintim că această calitate este expres cerută pentru a putea fiproprietar de terenuri în România sau pentru ocuparea unei funcţii de ma-gistrat. Mai mult, cetăţenii proprii nu pot fi extrădaţi la cererea unui stat

191

străin; c) în afara drepturilor naturale, care aparţin oricărei fiinţe umane, încalitatea sa de om, există şi alte drepturi subiective a căror dobândire şiexercitare legea nu o condiţionează de calitatea de cetăţean.

Asemenea drepturi trebuie acordate şi străinilor sau apatrizilor caredomiciliază sau locuiesc în România.

Este deci de netăgăduit că şi străinii şi apatrizii trebuie să aibă anu-mite drepturi şi libertăţi şi, bineînţeles, obligaţiile corespunzătoare.

Formularea constituţională este generoasă şi cuprinzătoare. Practicstrăinii şi apatrizii din România se pot bucura de toate drepturile şi libertă-ţile, afară de acelea pentru care Constituţia sau legea impun calitatea de ce-tăţean român.

2 4 0 . în mod firesc articolul 18 din Constituţie reglementează şidreptul de azil, ştiut fiind că azilul este prin excelenţă un drept care apar-ţine străinilor şi apatrizilor. Dreptul de azil cuprinde de fapt găzduirea şiprotecţia statului român acordate acestor persoane deoarece în statul lor deorigine sunt urmărite sau persecutate pentru activităţi desfăşurate în favoa-rea umanităţii, progresului şi păcii. Azilul se acordă numai celor urmăriţipentru activităţi politice (se mai numeşte şi azil politic) şi nu pentru fapte dedrept comun. Persoanele cărora li se acordă azil de către România se bucurăde toate drepturile şi au toate obligaţiile, cu excepţia celor care aparţin înexclusivitate cetăţenilor români. în acelaşi timp, aceste persoane nu pot fiextrădate.

Potrivit documentelor internaţionale în materie, azilul este un actpaşnic şi umanitar şi nu poate fi considerat ca un act inamical faţă de unstat.

De asemenea, principalele documente juridice internaţionale, pre-cum şi practica statelor în acest domeniu consideră că orice persoană aredreptul de a cere azil şi de a obţine azilul într-o altă ţară. Un asemenea dreptnu poate fi invocat de persoanele asupra cărora există raţiuni serioase de a leconsidera că au comis o crimă contra păcii, o crimă de război sau o crimăcontra umanităţii, în sensul instrumentelor internaţionale care au dispoziţiireferitoare la asemenea crime. în fine, aprecierea asupra motivaţiei aziluluirevine statului care-1 acordă, în exerciţiul suveranităţii sale.

192

§ 7. Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi dinRomânia

241. Constituţia, prin art. 19 stabileşte că: 1) Cetăţeanul român nupoate fi extrădat sau expulzat din România; 2) Cetăţenii străini şi apatriziipot fi extrădaţi numai pe baza unei convenţii internaţionale sau în condiţiide reciprocitate; 3) Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de către justiţie.Extrădarea şi expulzarea sunt două măsuri foarte grave care privesc prin ex-celenţă libertatea individuală şi dreptul la liberă circulaţie. Este motivulpentru care cele mai generale reguli în acest domeniu sunt cuprinse în chiarcorpul Constituţiei, urmând ca reglementările de detaliu să fie realizate prinlege. Constituţia valorifică o regulă de tradiţie, care rezultă şi din constitu-ţiile străine, precum şi din documentele juridice internaţionale şi anume căcetăţenii proprii nu pot fi nici extrădaţi şi nici expulzaţi. Expulzarea sau ex-trădarea propriului cetăţean ar fi o măsură contrară legăturii de cetăţeniecare implică obligaţia de protecţie pe care statul trebuie să o asigure tuturorcetăţenilor săi. în literatura juridică se menţionează un singur caz în careaceastă regulă universală azi nu este aplicabilă şi anume între Anglia şiStatele Unite ale Americii, între care extrădarea propriilor cetăţeni este ad-misă. Acest caz, cvasi-singular, este desigur explicabil prin istoria şi legătu-rile sociale şi politice deosebite dintre cele două state.

Pot fi extrădaţi sau expulzaţi numai cetăţenii străini şi apatrizii.

242. Extrădarea este instituţia juridică ce permite unui stat de acere altui stat pe teritoriul căruia s-a refugiat unul din cetăţenii săi să i-1 pre-dea. Ea asigură ca autorii unor infracţiuni, mai ales a unor infracţiuni inter-naţionale grave, să nu rămână nejudecaţi şi nepedepsiţi, ascunzându-se peteritoriul altor state. într-o definiţie considerată mai exactă, extrădarea este„un act de asistenţă judiciară interstatală în materie penală care urmăreştetransferul unui individ urmărit sau condamnat penal, din domeniul suvera-nităţii judiciare a unui stat în domeniul celuilalt stat" (Grigore Geamănu).

Articolul 19 din Constituţie nu a nominalizat situaţiile în care extră-darea este admisibilă sau nu, un asemenea procedeu fiind dificil de realizatşi desigur ineficient. Urmează ca autorităţile care vor avea de rezolvat ase-menea probleme să procedeze la o interpretare şi aplicare a instrumentelorjuridice internaţionale care privesc direct sau tangenţial acest domeniu şidesigur a legislaţiei româneşti. Câteva reguli însă sunt deja de largă aplicaţieşi, am putea spune, universal recunoscute de sistemele şi practicile juri-

193

dice. Astfel nu se admite extrădarea pentru raţiuni politice, sau atunci cândpersoana în cauză ar putea fi condamnată la moarte ori ar exista riscul de a fisupusă torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degra-dante etc. Extrădarea se admite şi se practică în cazurile de piraterie mari-timă şi aeriană, traficului de femei şi copii, traficului de arme, traficului destupefiante, terorism, genocid, etc.

243. Expulzarea este instituţia juridică ce permite autorităţilor pu-blice dintr-un stat să oblige o persoană (cetăţean străin sau apatrid) să pără-sească ţara, punând astfel capăt, în mod silit, şederii acestei persoane pe te-ritoriul său. Codul nostru penal reglementează expulzarea străinilor în ca-drul măsurilor de siguranţă, adică acele măsuri care au ca scop înlăturareaunei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legeapenală şi care se iau faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de le-gea penală (vezi art. 111, 112 şi 117 Cod penal). Aşa cum se arată de altfelîn literatura juridică, măsura expulzării se ia de regulă pentru ocrotirea ordi-nii de drept, fiind motivată de consideraţii de ordin politic, economic, juri-dic, menţionându-se în acest context tulburări ale ordinii publice, acţiunicontrare legii sau acţiuni politice contra siguranţei statului, ofense adusestatului de reşedinţă sau unui stat străin.

în dreptul internaţional s-au*stabilit totuşi unele reguli privind expul-zarea în sensul că executarea deciziei de expulzare să nu fie inutil brutală,rapidă sau vexatorie, iar expulzatului să i se lase dreptul de a alege statulspre teritoriul căruia urmează să fie expulzat, adică expulzarea să se facă curespectarea drepturilor inerente persoanei. în mod firesc aceste reguli, înmăsura în care sunt consemnate în pacte, convenţii sau protocoale la careRomânia este parte, fac parte din dreptul intern (potrivit art. 11 din Consti-tuţie) şi sunt aplicabile în domeniul expulzării.

2 4 4 . Constituţia stabileşte prin art. 19 şi regula în sensul căreia ex-trădarea se poate decide numai în baza unei convenţii internaţionale sau încondiţii de reciprocitate. Sunt două condiţii care stabilesc temeiul juridic alextrădării, condiţii cu vechime în sistemul juridic. De altfel Codul penalromân în art. 9 stabileşte şi el că extrădarea „se acordă sau poate fi solicitatăpe bază de convenţie internaţională, pe bază de reciprocitate şi, în lipsaacestora, în temeiul legii". Desigur norma penală se referă şi la situaţia încare autorităţile române solicită extrădarea.

245. Unele explicaţii sunt necesare în legătură cu ultimul alineat alart. 19 din Constituţie, care stabileşte că numai justiţia poate hotărî extră-

194

darea sau expulzarea. Vom observa că în istoria acestor două instituţii, deci-zia a revenit autorităţilor administrative, limitarea controlului judiciar fiindexplicată, mai ales în ce priveşte expulzarea prin aceea că ea răspunde îngeneral unor motive de oportunitate, care nu pot fi supuse aprecierii jude-cătorului. Aşa cum am remarcat deja, faţă de realitatea că ambele măsuriaduc atingeri grave unor libertăţi fundamentale, este normal ca justiţia sădecidă, pentru că în structura şi sistemul Constituţiei României justiţia esteunul din garanţii (poate cel mai puternic şi mai eficient) al drepturilor şi li-bertăţilor constituţionale. Iar potrivit art. 18 din Constituţie cetăţenii străinişi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a per-soanelor, garantată de Constituţie şi de alte legi. Credem că nu este lipsităde interes menţionarea art. 7 din Declaraţia privind Drepturile Omului apar-ţinând persoanelor care nu posedă naţionalitatea ţării în care locuiesc (ONU,13 decembrie 1985) care stabileşte că „un străin care se găseşte legal pe te-ritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în executarea unei decizii luateconform legii, afară dacă raţiuni imperioase de securitate naţională nu seopun, el trebuie să aibă posibilitatea de a valorifica motivele contrare expul-zării sale şi de a cere examinarea cazului său de către autoritatea compe-tentă, sau de una sau mai multe persoane special desemnate de o anumităautoritate, fiind reprezentat în acest scop. Expulzarea individuală sau colec-tivă a străinilor ce se găsesc în această situaţie pentru motive de rasă, cu-loare, religie, cultură, de origine naţională sau etnică este interzisă".

§.8. Prioritatea reglementărilor internaţionale

246. Constituţia României prin art. 20 stabileşte un principiu deincontestabilă actualitate şi care exprimă într-o viziune modernă corelaţiadintre dreptul internaţional şi dreptul intern, cu aplicaţia sa specifică în do-meniul drepturilor constituţionale.

2 4 7 . Prima regulă ce rezultă din art. 20 al Constituţiei, este însensul interpretării şi aplicării dispoziţiilor privind drepturile şi libertăţilecetăţeneşti în concordanţă cu prevederile tratatelor internaţionale la careRomânia este parte. Este nominalizată Declaraţia Universală a DrepturilorOmului, adoptată la 10 decembrie 1948, iar în ce priveşte celelalte docu-mente internaţionale se vorbeşte de pacte şi tratate, deşi într-o viziunelargă, ştiinţifică, pactele sunt tratate. Explicaţia acestui limbaj al art. 20 din

195

Constituţie stă în ataşamentul pe care România îl proclamă explicit mai întâifaţă de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, acest document de înce-put şi de referinţă în domeniu, care a marcat începutul unei ere noi în pro-clamarea şi protecţia drepturilor omului. în ideea de a se marca ataşamen-tul şi respectul faţă de cele două pacte şi anume Pactul internaţional relativla drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul relativ la drepturilecivile şi politice (adoptate şi deschise semnării, ratificării şi adeziunii la 16decembrie 1966, ratificate de către România în 1974 şi intrate în vigoarela 3 ianuarie 1976 şi respectiv 23 martie 1976), în textul articolului 20 s-amenţionat şi cuvântul pactele.

2 4 8 . Cea de a doua regulă acordă prioritate reglementărilor in-ternaţionale, desigur celor cuprinse în tratatele ratificate de România, în si-tuaţia în care s-ar ivi anumite nepotriviri, conflicte - neconcordanţe - întreele şi reglementările interne. Trebuie menţionat că această prioritate esteacordată numai reglementărilor din domeniul drepturilor omului, ea nu esteaplicabilă altor domenii.

Soluţia constituţională dată de art. 20 exprimă nu numai ataşamentulfaţă de reglementările internaţionale, ci şi marea receptivitate faţă de di-namica lor posibilă şi previzibilă. în domeniul drepturilor omului sunt încămulte lucruri de înfăptuit care presupun colaborarea între state şi care se vorrealiza prin tratatele internaţionale.

Deschiderea României spre Europa şi spre comunitatea internaţio-nală este astfel constituţional garantată prin art. 20. Această soluţie este osoluţie modernă, ea se regăseşte în Constituţiile Franţei (art. 54 şi 55), Spa-niei (art. 10, 11, 93, 96) care permite atribuirea de competenţe constituţio-nale unor organizaţii sau instituţii internaţionale, Germaniei (art. 24, 25,150), desigur în formulări specifice şi nuanţate.

249. Dispoziţiile art. 20, în perspectiva aplicării lor, implică douăconsecinţe majore. O primă consecinţă priveşte chiar pe legiuitor, care vatrebui întotdeauna şi obligatoriu să verifice dacă proiectele de legi pe carele discută şi le adoptă se corelează cu tratatele internaţionale la care Româ-nia este parte. O a doua consecinţă priveşte autorităţile publice competentea negocia, încheia şi ratifica tratatele internaţionale, care vor trebui să mani-feste o atenţie sporită în observarea corelaţiei dintre prevederile actului in-ternaţional şi dreptul românesc, iar în situaţii mai dificil de depăşit să se fo-losească procedeul rezervelor sau declaraţiilor.

O problemă ce se poate ridica în legătură cu art. 20 din Constituţieeste aceea de a şti care-i soluţia în cazul în care unele reglementări interna-

196

ţionale ar contraveni Constituţiei? Sub acest aspect câteva exemple dindreptul comparat sunt interesante. Astfel Constituţia Franţei, în art. 54 pre-vede că „Dacă Consiliul Constituţional, sesizat de către Preşedintele Repu-blicii, de către Primul-ministru sau de către preşedintele uneia sau alteiadintre adunări, a declarat că un angajament internaţional cuprinde o clauzăcontrară Constituţiei, autorizaţia de ratificare sau de aprobare nu poate in-terveni decât după revizuirea Constituţiei". Iar Constituţia Spaniei prevedeîn art. 95 că „încheierea unui tratat internaţional conţinând dispoziţii con-trare Constituţiei va trebui precedată de o revizuire a acesteia". Sub acestaspect art. 20 din Constituţia României tace. Cum trebuie explicată o ase-menea tăcere? Este clar că supremaţia Constituţiei, ocrotită explicit prin art.51, nu permite ratificarea unui tratat internaţional care ar contraveni preve-derilor sale. Arătam că în sistemul dreptului românesc, prevederile tratatelorinternaţionale nu pot fi situate, sub aspectul forţei lor juridice deasupra pre-vederilor Constituţiei. De aici rezultă obligaţia constituţională pentru auto-rităţile competente în negocierea şi încheierea tratatelor internaţionale de aobserva concordanţa lor cu Constituţia. Dacă prevederile unor tratate inter-naţionale ce se negociază conţin asemenea prevederi, ratificarea lor se poateface fie cu rezervele corespunzătoare, fie numai după ce Constituţia este re-vizuită potrivit art. 147 şi 148.

§.9. Accesul liber ta justiţie

2 5 0 . în sistemul Constituţiei României, justiţia a devenit una dingaranţiile exercitării efective a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Acest rolse motivează prin locul autorităţilor judecătoreşti în sistemul puterilor sta-tale şi prin funcţiile lor. Justiţia se înfăptuieşte în numele legii, de către ju-decători care sunt independenţi şi se supun numai legii. Raportarea activită-ţii judecătoreşti numai la lege asigură tocmai aplicarea necondiţionată a legiişi numai a legii. Funcţiile justiţiei sunt de a interpreta şi aplica legile la ca-zurile concrete, de a judeca şi a aplica sancţiuni, de a face dreptate. Realiza-rea corectă a acestor funcţii este asigurată de regulile de desfăşurare a acti-vităţii de judecată printre care menţionăm publicitatea, oralitatea şi contra-dictorialitatea dezbaterilor, obligaţia de motivare a hotărârilor, posibilitateaexercitării căilor de atac, etc.

Potrivit acestui principiu oricine are acces la justiţie: cetăţean român,cetăţean străin sau apatrid. El permite accesul la justiţie pentru apărarea ori-

197

cărui drept sau libertate şi a oricărui interes legitim, fără deosebire dacăacestea rezultă din Constituţie sau din alte legi.

2 5 1 . S-ar putea pune întrebarea de ce în Constituţie se foloseşteexprimarea interese legitime? Nu ar fi aceasta o restrângere a posibilităţiide a acţiona în justiţie şi deci, nu ar fi fost suficient doar termenul interese?Explicaţia este simplă. Constituţia şi legile nu apără şi nu garantează oriceinterese, ci numai acele interese care se întemeiază pe drept, pe cutumă, îngeneral pe izvoarele de drept. Interesele nelegitime nu pot şi nu trebuieocrotite, ele fiind contrare legalităţii şi statului de drept. Articolul 21 dinConstituţie implică o corectă delimitare între dreptul la acţiune în justiţie şiobligaţia constituţională de ocrotire a drepturilor, libertăţilor şi intereselorlegitime. Este subînţeles că accesul liber la justiţie permite depunerea orică-rei cereri a cărei rezolvare este de competenţa autorităţilor judecătoreşti. Ca-racterul legitim sau nelegitim al pretenţiilor formulate în acţiunea în justiţieva rezulta numai în urma judecării respective şi va fi constatat prin hotărâreajudecătorească. Folosind exprimarea interese legitime textul constituţionalnu pune o condiţie de admisibilitate a acţiunii în justiţie, ci obligă justiţia săocrotească numai interesele legitime.

2 5 2 . Posibilitatea sesizării justiţiei pentru apărarea drepturilor, li-bertăţilor şi a intereselor legitime se poate realiza fie pe calea acţiunii di-recte, fie prin orice altă cale procedurală, inclusiv pe calea excepţiei deneconstituţionalitate menţionată de către art. 144 lit. c) din Constituţie. Tre-buie să adăugăm că accesul liber la justiţie fiind garantat chiar prin Consti-tuţie, precizarea din art. 21 (2) din Constituţie în sensul căreia nici o lege nupoate îngrădi exercitarea acestui drept, este firească.

§ 10. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiuluiunor drepturi sau al unor libertăţi

2 5 3 . Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele două pacteinternaţionale privitoare la drepturile omului, alte documente juridice inter-naţionale, admit existenţa unor limitări, restrângeri, în legătură cu exerciţiuldrepturilor şi libertăţilor umane. Legitimitatea unor astfel de reguli stă chiarîn conceptul de libertate. De altfel, chiar Declaraţia Drepturilor Omului şiCetăţeanului (Franţa, 1789) arăta prin art. 4 că „Libertatea constă în a putea

198

face tot ce nu dăunează altuia. De asemenea, exerciţiul drepturilor naturaleale fiecărui om nu are alte limite decât cele care asigură celorlalţi membri aisocietăţii să se bucure de aceleaşi drepturi. Aceste limite nu pot fi determi-nate decât de lege".

De asemenea, din cele două pacte internaţionale rezultă, pentru le-gislaţiile interne, posibilitatea limitării sau restrângerii exerciţiului unordrepturi şi libertăţi. în pacte, asemenea prevederi nu sunt grupate într-un textunic. Ele se regăsesc, formulate la anumite drepturi şi libertăţi, în funcţie deconţinutul acestora. Din examinarea acestor prevederi rezultă că limitările şirestricţiile sunt posibile dacă: sunt expres prevăzute de lege; sunt necesareîntr-o societate democratică pentru a proteja securitatea naţională, ordineapublică, sănătatea sau morala publică, drepturile şi libertăţile celorlalţi, etc;sunt proporţionale cu cauza care le-a determinat.

De asemenea, din pacte rezultă că limitările trebuie să fie exclusiv învederea favorizării binelui general într-o societate democratică, că anumiterestricţii legale pot fi impuse pentru membrii forţelor armate şi poliţiei. înfine, pactele internaţionale stabilesc că exerciţiul drepturilor şi libertăţilorcomportă obligaţii şi responsabilităţi speciale.

Constituţia României, receptând aceste reglementări internaţionale,foloseşte un procedeu simplu şi eficient şi anume exprimarea tuturor aces-tora într-un unic articol. Astfel art. 49, permite restrângerea exerciţiului unordrepturi şi libertăţi cetăţeneşti, dar numai ca excepţie şi desigur numai con-diţionat. Potrivit textului menţionat restrângerea se poate înfăptui numaiprin lege. Chiar legea poate face acest lucru numai dacă se impune dupăcaz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii publice, a sănătăţii ori amoralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instruc-ţiei penale, prevenirea unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebitde grav. Altfel spus. Constituţia limitează chiar legea de restrângere doar laanumite situaţii clar definite şi de o incontestabilă importanţă. Aceste situaţiinominalizate de către art. 49 implică apărarea unor valori sociale şi umanecare prin rolul lor pot legitima măsuri de natura celor menţionate. în fine,art. 49 impune încă alte două condiţii, care desigur sunt cumulative şianume ca restrângerea să fie proporţională cu situaţia care a determinat-oşi să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

199

Secţiunea a Vll-a

INVIOLABILITĂŢILE

§.1. Dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică, dreptulla integritate psihică

2 5 4 . Aceste drepturi sunt reglementate de către Constituţie în ace-laşi articol şi anume art. 22. Deşi sunt într-o legătură indisolubilă, drepturilemenţionate nu sunt totuşi confundabile din punct de vedere juridic.

Dreptul Ia viaţă este cel mai natural drept al omului. El s-a impusde timpuriu, în sistemul juridic, fiind consacrat încă din primele declaraţii dedrepturi şi desigur prin constituţii. Este un drept cetăţenesc cu care începeinventarul drepturilor omului în cele mai importante acte internaţionale dinacest domeniu. Astfel, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stabileşteîn art. 3 că „Orice om are dreptul la viaţă, libertate şi la inviolabilitatea per-soanei". Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a liber-tăţilor fundamentale consacră în art. 2 că „Dreptul oricărei persoane la viaţăeste protejat de lege. Moartea nu poate fi aplicată în mod intenţionat, decâtîn executarea unei sentinţe capitale pronunţate de către un tribunal în cazulîn care infracţiunea este sancţionată de lege cu această pedeapsă", iar Pactulprivitor la drepturile civile şi politice stabileşte în art. 6 pct. 1 că „Dreptul laviaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege.Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar".

Constituţiile lumii reglementează nuanţat dreptul la viaţă, pentru căel are mai multe accepţiuni. într-o accepţiune restrânsă, dreptul la viaţă pri-veşte viaţa persoanei numai în sensul ei fizic, iar într-o accepţiune largăviaţa persoanei este privită ca un univers de fenomene, fapte, cerinţe şi do-rinţe ce se adaugă, permit şi îmbogăţesc existenţa fizică. în această accepţi-une largă, dreptul la viaţă este asigurat prin întreg sistemul constituţional.Art. 22 din Constituţie se referă la accepţiunea restrânsă a dreptului la viaţă,această soluţie fiind mai eficientă din punct de vedere juridic. Având în ve-dere că acest drept fundamental implică, în primul rând, ca nimeni să nupoată fi privat de viaţa sa în mod arbitrar, art. 22 (3) interzice pedeapsa cu

200

moartea, ca fiind contrară drepturilor naturale ale omului. Interzicerea prinConstituţie a pedepsei cu moartea exprimă tendinţa dominantă azi în lume,prezentă în documentele juridice, politice şi sociologice, de înlăturare aacestei sancţiuni. Pedeapsa cu moartea este nu numai o încălcare a dreptu-rilor naturale ale omului, dar este prin natura sa o cruzime ce foarte rar s-adovedit dreaptă şi niciodată eficientă. Mai mult, ea produce efecte irepara-bile, istoria dovedind că de foarte multe ori a fost efectul unor grave erorijudiciare şi că nu totdeauna a pedepsit ceea ce trebuia astfel pedepsit.

Prin aceste dispoziţii Constituţia realizează o corelare indiscutabilăcu Protocolul facultativ la Pactul Internaţional relativ la drepturile civile şipolitice vizând abolirea pedepsei cu moartea, protocol ratificat de către Ro-mânia fără rezerve.

Interdicţia prevăzută de art. 22 (3) este absolută, nici o excepţienefiind posibilă.

255. Dreptul la integritatea fizică este clar definit prin chiar for-mularea constituţională. Strânsa sa legătură cu dreptul la viaţă a determinatreglementarea în acelaşi articol. Respectul integrităţii fizice este garantatchiar prin Constituţie, rezultând astfel obligaţia autorităţilor publice de a oasigura. Orice atingere adusă integrităţii fizice a persoanei va trebui sancţio-nată de către lege, iar dacă ea se impune, totuşi, din considerente de ordinsocial, ea se poate face numai prin lege, în condiţiile art. 49 din Constituţie(de exemplu vaccinarea pentru combaterea unei epidemii, recoltarea desânge pentru dovedirea intoxicaţiei alcoolice, efectuarea unei operaţii chi-rurgicale cu acordul pacientului etc).

2 5 6 . Dreptul la integritate psihică este ocrotit şi considerat devaloare constituţională, omul fiind conceput - sub aspect juridic - ca uncomplex de elemente în care fizicul şi psihicul nu pot fi despărţite. Mutila-rea uneia sau alteia dintre integrităţi este contrară drepturilor umane.

2 5 7 . Respectul vieţii, integrităţii fizice şi a integrităţii psihice im-plică în mod firesc interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelorinumane ori degradante, ceea ce face în mod expres art. 22 (2). Practicareaunor asemenea procedee şi tratamente este o încălcare a demnităţii şi perso-nalităţii omului, amintind obiceiuri primitive care trebuie repudiate şi repri-mate de către lege. Faţă de relevanţa lor în garantarea drepturilor omului,prevederi privind interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inu-mane ori degradante, se regăsesc în Declaraţia Universală a DrepturilorOmului (art. 5), în Pactul internaţional relativ ia drepturile civile şi politice

201

(art. 7), şi mai ales în Convenţia contra torturii şi altor pedepse sau tratamentecrude, inumane sau degradante (ONU, 10 decembrie 1984). AceastăConvenţie defineşte tortura ca un act prin care o durere sau suferinţă ascuţite,fizice sau mentale, sunt produse intenţionat unei persoane cu scopul de aobţine de la ea sau de la o terţă persoană informaţii sau mărturisiri, de apedepsi un act pe care ea sau o terţă persoană 1-a comis sau se presupune de ao fi comis, de a intimida sau de a face presiune asupra sa sau de a intimida sauface presiuni asupra unei terţe persoane, sau pentru oricare alt motiv fondat peo formă de discriminare indiferent care este, dacă o asemenea durere sauasemenea suferinţă sunt produse de un agent al autorităţii publice sau oricealtă persoană având o împuternicire oficială sau la instigarea sa sau cu con-simţământul său expres sau tacit. Acest termen nu cuprinde durerea sausuferinţele rezultând unic din sancţiunile legitime, inerente acestor sancţiunisau ocazionate de ele. De asemenea, Convenţia cuprinde angajamentul sta-telor de a lua măsurile legislative, administrative, judiciare şi orice alte măsurieficiente pentru a împiedica comiterea de acte de tortură, aplicare de pedepsesau tratamente crude, inumane sau degradante, pe teritoriul ce se află subjurisdicţia lor. Articolul 22 (3) din Constituţia României realizează o corelareclară şi eficientă cu aceste instrumente juridice internaţionale.

2 5 8 . Drepturile prevăzute în art. 22 sunt ocrotite de Constituţie faţăde toate subiectele de drept, deci atât faţă de autorităţile publice cât şi faţăde ceilalţi cetăţeni.

Formularea dispoziţiilor acestui articol nu lasă nici un dubiu cât pri-veşte obligaţia generală, a tuturor subiectelor de drept de a respecta viaţa,integritatea fizică şi integritatea psihică a persoanei. Este adevărat că auto-rităţile publice au obligaţii sporite în acest domeniu, dar textul nu trebuieinterpretat ca referindu-se numai la aceasta.

§.2. Libertatea individuală

2 5 9 . Constituţia României reglementează libertatea individuală înart. 23, un articol cu un conţinut complex.

Istoria îndelungată şi sinuoasă a libertăţii individuale, permanenteleconflicte ce intervin între lege şi teorie, de pe o parte şi, practica autorităţilorpublice, pe de altă parte - practică ce nu rareori a înregistrat abuzuri şi ile-galităţi, uitându-se uneori (din păcate prea des) că autorităţile trebuie să fie

202

în slujba cetăţenilor şi nu invers - au impus formularea unor reguli constitu-ţionale clare, a căror aplicare să nu fie stânjenită de interpretări şi speculaţii.

Articolul 23 din Constituţie foloseşte două exprimări şi anume ceade libertate individuală şi siguranţa persoanei. Aceste două noţiuni nusunt unul şi acelaşi lucru, nu formează o categorie juridică unică, deşi sunt şitrebuie folosite şi explicate împreună. Exprimarea constituţională este re-zultatul faptului că libertăţile aparţinând persoanei trebuie reglementate nunumai în totalitatea lor, ca fiind esenţiale pentru individ şi indivizibile, ci şifiecare în parte. Apoi uneori este dificil de nominalizat o libertate, astfel în-cât prin simpla nominalizare s-o identifici fără reţineri, deşi practicile con-stituţionale în acest domeniu al drepturilor din prima generaţie sunt îndelun-gate şi edificatoare.

260. Libertatea individuală, în contextul art. 23 din Constituţie,priveşte libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea comporta şimişca liber, de a nu fi ţinut în sclavie sau în orice altă servitute, de a nu fireţinut, arestat sau deţinut decât în cazurile şi după formele expres prevăzutede Constituţie şi legi. Libertatea individuală este expresia constituţională astării naturale umane, omul născându-se liber. Societatea are obligaţia de arespecta şi proteja libertatea omului. Este interesant în acest sens ceea cespunea unul din raportorii la proiectul Codului penal francez din 1807, însensul că exercitarea libertăţii individuale „este pentru omul trăind în socie-tate primul dintre toate bunurile, cel a cărui conservare interesează cel maimult fericirea lui. Guvernanţii şi legea trebuie deci să o protejeze şi să oapere cu o atenţie religioasă contra oricărui act arbitrar din partea miniştrilorşi agenţilor lor". Pentru înţelegerea conceptului juridic (constituţional) delibertate individuală, trebuie să plecăm de la o constatare de notorietate şianume că libertatea individuală, ca de altfel toate libertăţile umane, nu este,nu poate şi nu trebuie să fie absolută. Aceasta înseamnă că ea urmează a serealiza în coordonatele impuse de către ordinea constituţională sau mai pelarg de ordinea de drept. încălcarea ordinii de drept de către individ îndrep-tăţeşte autorităţile publice la intervenţie, la represiune. Aceasta implică, dacăeste cazul, în funcţie de gravitatea încălcărilor, unele măsuri care privescdirect libertatea persoanei precum percheziţii, reţineri, arestări.

261. Acţiunile autorităţilor publice de restabilire a ordinii de drept,de represiune (atunci când este cazul)*sunt şi trebuie să fie, la rândul lorcondiţionate şi clar delimitate, astfel încât libertatea individuală să fie res-pectată şi nici o persoană care este inocentă să nu fie victima unor acţiuniabuzive sau determinate eventual de raţiuni pur politice. Intervine astfel no-

203

ţiunea de siguranţă a persoanei care exprimă ansamblul garanţiilor careprotejează persoana în situaţiile în care autorităţile publice, în aplicareaConstituţiei şi legilor, iau anumite măsuri care privesc libertatea individuală,garanţii care asigură ca aceste măsuri să nu fie ilegale. Acest sistem de ga-ranţii (de regulă) permite realizarea represiunii faptelor antisociale(nelegale, infracţiunilor), dar în acelaşi timp asigură inocenţilor ocrotireajuridică necesară.

Categoria libertatea individuală are o sferă de cuprindere şi o gene-ralitate mai mari decât cele ale siguranţei persoanei. Siguranţa persoaneipoate fi văzută şi ca o garanţie a libertăţii individuale ca privind legalitateamăsurilor ce pot fi dispuse de către autorităţile publice, în cazurile şi în con-diţiile prevăzute de lege.

262. Art. 23 din Constituţie stabileşte condiţiile în care se pot rea-liza percheziţii, reţineri şi arestări şi anume că acestea pot fi dispuse numaiîn cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. Prin cazuri prevăzute delege urmează să înţelegem situaţiile, împrejurările în care autorităţile pu-blice competente pot proceda la percheziţii, reţineri sau arestări. Prin pro-cedura prevăzută de lege, urmează să înţelegem regulile procedurale a cărorrespectare obligatorie se impune. Textul constituţional obligă totodată le-giuitorul să stabilească expres şi explicit atât cazurile cât şi procedurile. înorice caz legiuitorul, în stabilirea cazurilor şi procedurilor, va trebui să aibăîn vedere că potrivit art. 1 (3) din Constituţie demnitatea omului, drepturileşi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane şi dreptateareprezintă valori suplimentare şi sunt garantate.

2 6 3 . Percheziţia este o măsură reglementată în Codul de proce-dură penală în capitolul denumit Mijloacele de probă. Potrivit art. 100 dinacest cod „Când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreunînscris... tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câteori pentru descoperirea şi strângerea probelor este necesar, organul de urmă-rire penală sau instanţa de judecată poate dispune efectuarea unei perchezi-ţii. Percheziţia poate fi domiciliară sau corporală".

Prin ea însăşi percheziţia priveşte direct libertatea individuală şi maiales siguranţa persoanei în accepţiunea pe care am formulat-o mai înainte.De aceea percheziţia se poate efectua numai în cazurile şi în condiţiile pre-văzute de lege. Trebuie să adăugăm că revine procedurii penale stabilirea dereguli, până la detaliu, privind încuviinţarea, timpul, procedura de efectuarea percheziţiilor.

204

264. Reţinerea este o măsură procesual-penală, preventivă, princare persoana faţă de care există unele indicii că a săvârşit o faptă, prevăzutăşi pedepsită de lege, este privată de libertatea sa, de către autorităţile com-petente, pe o durată strict limitată. Fiind o măsură care priveşte libertateaindividuală, reţinerea este reglementată prin Constituţie şi în detaliu prinlegislaţia penală. Cât priveşte regulile ce rezultă din chiar textul Constituţieiele se referă la faptul că reţinerea: este permisă numai în cazurile şi cu pro-cedura stabilite de lege; nu poate depăşi 24 de ore; implică obligaţia autori-tăţii publice de a aduce de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege,motivele reţinerii; implică eliberarea obligatorie a persoanei în momentulîn care motivele care au determinat luarea măsurii au încetat. în legătură cudurata maximă a reţinerii care nu poate depăşi 24 de ore, ea trebuie inter-pretată ca o durată ce nu poate fi depăşită şi nu ca o durată practicată înorice caz de reţinere. Aceasta înseamnă că reţinerea poate dura şi mai puţinşi o oră şi cinci ore, în funcţie de motivele reţinerii şi de operativitatea înrezolvarea problemelor pe care le ridică fiecare caz în parte. Nimic nu îm-piedică juridic răspunderea autorităţii pentru o reţinere până la limita ma-ximă dacă se dovedeşte că această reţinere a fost abuzivă şi că deci ea nuera necesară. Desigur este rolul legislaţiei procedural-penale să detaliezeprocedurile reţinerii până la amănunte, un loc important trebuind să-1 ocupeevidenţele strict necesare.

265. Arestarea este o măsură care atinge grav libertatea individu-ală, ea având consecinţe mari, uneori nebănuite, asupra reputaţiei persoanei,a vieţii sale intime şi familiale, a fericirii sale. Persoana arestată suportă bă-nuiala de culpabilitate, măsura putând produce efecte ireparabile. De aceeaarestarea este supusă unor reguli constituţionale clare şi ferme, luarea sa re-venind unor autorităţi care acţionează numai din ordinul legii, independentşi imparţial şi anume magistraţilor. Două reguli constituţionale cheie suntprevăzute, explicit, în art. 23 şi anume că arestarea se face numai pe bazaunui mandat de arestare şi că această măsură o poate dispune numai ma-gistratul. Coroborând alin. (4) cu alin. (2) rezultă că arestarea se poate dis-pune numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. Apărarea intere-selor legitime care au fost încălcate grav prin infracţiune implică intentareaunui proces penal făptuitorului, proces care poate dura şi durează mai ales încauzele mai complicate. De aceea, printre alte probleme de interes juridic, sepune şi problema duratei arestării persoanelor implicate, atunci când încondiţiile legii o asemenea arestare s-a decis. Stabilirea unui asemenea lucrueste dificil şi nu este recomandabilă o soluţie rigidă, care poate fi rareori

205

practicată. Din analiza dispoziţiilor din alte constituţii şi a practicii în mate-rie s-a putut observa că durata de o lună de zile (30 de zile, mai exact) este odurată care, de principiu, satisface atât cerinţele (măcar de început) proce-sului penal, cât şi cerinţele respectării libertăţii individuale. Ca atare alinea-tul (4) admite emiterea mandatului de arestare pentru o durată de cel mult30 de zile. De unde rezultă că durata poate fi şi mai scurtă.

266. Desigur, procesul penal poate impune activităţi complexe,probatorii, care pot dura în timp, fiind necesară şi prelungirea stării de aresta celor implicaţi (sau a unora). De aceea Constituţia permite prelungireaarestării dar numai cu aprobarea instanţei de judecată. Această dispoziţieeste deosebit de importantă pentru siguranţa persoanei, pentru că asupra stă-rii sale de libertate decide o autoritate judecătorească, după o procedură ju-risdicţională căreia îi sunt aplicabile toate regulile clasice ale justiţiei, încare motivarea hotărârii nu poate lipsi. De altfel ea urmează unei alte garan-ţii, prevăzute în acelaşi alineat, care permite arestatului să se plângă unuijudecător cu privire la legalitatea arestării. Judecătorul este obligat nu nu-mai să soluţioneze plângerea, ci şi să pronunţe o hotărâre motivată.

267. Constituţia stabileşte şi alte reguli, unele comune reţinerii şiarestării, iar altele numai în legătură cu arestarea. Deoarece atât reţinerea câtşi arestarea privesc libertatea individuală ele se pot ordona numai atuncicând există motive legale, iar în ideea de respect a libertăţii şi siguranţeipersoanei şi ea are dreptul să cunoască aceste motive care impun măsuri atâtde grave şi care desigur o privesc. De aceea Constituţia prevede două reguliîn legătură cu aceste motive, prima privind timpul de comunicare şi a douaprivind limba în care se face această comunicare. Astfel autoritatea careefectuează reţinerea sau arestarea, are obligaţia constituţională de a comu-nica de îndată persoanei reţinute sau arestate motivele măsurii luate.Această prevedere este foarte importantă nu numai pentru transparenţa acţi-unii autorităţilor publice, ci şi pentru evitarea unor erori, a unor discuţii, de-seori obositoare şi iritante. Cât priveşte limba în care se face comunicarea eaeste limba pe care o înţelege cel în cauză. Este o prevedere firească, este ogaranţie a siguranţei persoanei. Atunci când se conturează culpabilitateapersoanei, învinuirea se aduce la cunoştinţă în cel mai scurt termen, dar, şiacest lucru este esenţial, numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit dinoficiu. învinuirea este deja un mare pas spre formularea culpabilităţii şi răs-punderii persoanei, iar dreptul de apărare trebuie deja să funcţioneze. Avo-catul devine practic un garant al siguranţei persoanei, el poate sprijini profe-sional clarificarea problemelor cu care clientul său este confruntat.

206

Prezenţa avocatului în această secvenţă procesuală este obligatorie, deaceea autoritatea publică trebuie să ia măsurile eficiente pentru asigurarea unuiavocat din oficiu, atunci când nu se realizează prezenţa unui avocat ales.

Regula constituţională este atât de clară şi desigur imperativă încâtnu admite nici un subterfugiu juridic, încălcarea ei fiind, o gravă încălcare aConstituţiei.

268. Arătam că reţinerea şi arestarea unei persoane se justifică prinexistenţa unor motive, desigur legale.

Dacă aceste motive au dispărut, spune Constituţia, cel reţinut sauarestat trebuie, în mod obligatoriu, eliberat. Deşi textul nu stabileşte un ter-men în care eliberarea să se producă, el trebuie să fie cel al constatării le-gale şi oficiale a dispariţiei motivelor.

Regula de mai sus cuprinde de fapt obligaţia pentru autoritatea pu-blică a elibera persoana reţinuta sau arestată. Constituţia însă permite şi eli-berarea persoanei arestate preventiv, la cererea acesteia, sub control judi-ciar sau pe cauţiune. Această regulă a libertăţii provizorii, pe care am de-numit-o o regulă a încrederii, încearcă să valorifice la maximum prezumţiade nevinovăţie dar şi să reducă la minimum riscul unei erori judiciare şi, îngeneral, al unor acte ireparabile.

2 6 9 . Trimiterea în judecată penală a unei persoane, trebuie să sefacă, pe cât posibil, în stare de libertate. Cererea de punere în libertate a per-soanei trebuie să fie soluţionată numai de către autorităţile judecătoreşti.

Liberarea provizorie a arestatului preventiv se poate realiza subdouă condiţii: controlul judiciar sau cauţiunea.

Controlul judiciar ca şi cauţiunea sunt două instituţii procesualpenale care garantează că persoana pusă în libertate provizorie va răspundetuturor solicitărilor autorităţilor judiciare, solicitări legate desigur de proce-sul penal în care este implicată.

Libertatea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune se realizeazăpotrivit unor reguli detaliate, reguli ce sunt de domeniul procedurii penale.

270. în fine, art. 23 din Constituţie stabileşte două reguli funda-mentale, de mare tradiţie în sistemele juridice şi de incontestabilă actualitateşi spirit justiţiar şi anume cea privind prezumţia de nevinovăţie şi legalitateapedepsei.

207

§.3. Dreptul la apărare

2 / 1 . Dreptul la apărare este un drept fundamental cetăţenesc, detradiţie în istoria instituţiei drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Constituţiaîl reglementează distinct pentru că, deşi este în strânsă legătură îndeosebi culibertatea individuală şi siguranţa persoanei el prezintă un egal interes pen-tru întreaga activitate judiciară, mai exact vorbind atât pentru procesele pe-nale cât şi pentru cele civile, comerciale, de muncă, de contencios adminis-trativ etc. Cele două alineate ale art. 24 surprind corect conţinutul dreptuluila apărare, sub cele două accepţiuni ale sale. Dreptul la apărare într-o ac-cepţiune largă, cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale careoferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor ce i se aduc,să conteste învinuirile, să scoată la iveală nevinovăţia sa. în procesele civile,comerciale, de muncă, de contencios administrativ, dreptul la apărare ca to-talitate de drepturi şi reguli procedurale oferă părţilor posibilitatea de a-şivalorifica pretenţiile sau de a dovedi netemeinicia pretenţiilor adversarului,în această accepţiune largă se include şi posibilitatea folosirii avocatului. înaccepţiunea sa restrânsă dreptul la apărare cuprinde doar posibilitatea folosi-rii unui avocat. Accepţiunea restrânsă are însă o mare utilitate, iar alineatul(2) insistă cu privire la acest aspect. Prima regulă constituţională este în sen-sul că, în proces, părţile au dreptul la asistenţă din partea unui avocat. Sun-tem deci în prezenţa unui drept al persoanei, pe care ea şi-1 poate exercitasau nu, pe riscul său. De aceea textul vorbeşte şi de avocat ales, în sensul căpartea în proces (persoana deci) îşi alege ea apărătorul calificat. Există însăprocese pentru care asistenţa din partea unui avocat este obligatorie, adicălegea obligă autoritatea publică competentă să desemneze un avocat care săapere persoana în cauză. Asemenea situaţii pot privi procesele penale în careînvinuiţii sau inculpaţii sunt minori, sau în care se judecă infracţiuni grave.Legile vor trebui deci să prevadă expres asemenea situaţii în care autorităţilecompetente au obligaţia să numească din oficiu un avocat pentru apărareapersoanei în cauză dacă aceasta, din diferite motive, nu-şi alege un avocat.De altfel, aşa cum am explicat deja, o asemenea prevedere există chiar înConstituţie - art. 23 (5) - în legătură cu asistenţa obligatorie din partea unuiavocat în momentul comunicării învinuirii.

208

§.4. Dreptul la liberă circulaţie

272. Dreptul la liberă circulaţie este un drept care asigură libertateade mişcare a cetăţeanului. Constituţia reglementează ambele aspecte careformează conţinutul dreptului la liberă circulaţie şi anume: libera circulaţiepe teritoriul României şi libera circulaţie în afara teritoriului. în acest sens segarantează dreptul la liberă circulaţie în deplinătatea elementelor sale con-stitutive. Este firesc însă că libera circulaţie nu poate fi absolută, ea trebuiesă se desfăşoare potrivit unor reguli, cu îndeplinirea şi respectarea unor con-diţii, stabilite de lege. De regulă, aceste condiţii privind exercitarea dreptuluila liberă circulaţie urmăresc ocrotirea unor valori economice şi sociale, adrepturilor şi libertăţilor fundamentale, normala desfăşurare a relaţiilor cualte state etc. De altfel chiar Pactul internaţional privitor la drepturile civileşi politice stabileşte prin art. 12 că libera circulaţie poate face obiectul unorrestricţii dacă sunt: prevăzute de lege; necesare pentru protejarea siguranţeinaţionale, ordinii publice, sănătăţii sau moralităţii publice; compatibile cucelelalte drepturi recunoscute. Exercitarea acestui drept poate fi astfel con-diţionată prin lege dacă această condiţionare se impune pentru evitarea unuipericol grav ce ar ameninţa ordinea constituţională, pentru prevenirea ris-cului răspândirii unei epidemii, a consecinţelor unei calamităţi naturale.Unele restricţii se pot motiva şi prin protecţia minorilor împotriva abando-nului sau pentru combaterea unor infracţiuni ori pentru executarea unor ho-tărâri judecătoreşti. Fiind un drept constituţional nou pentru sistemul juridicromânesc nu sunt lipsite de interes câteva aspecte din dreptul comparat. Ast-fel: Constituţia Spaniei reglementând libera circulaţie arată că acest drept nuva putea fi limitat pentru motive politice sau ideologice (art. 19); ConstituţiaSuediei asigurând libertatea de deplasare în interiorul Suediei şi de a o pă-răsi (capitolul II, art. 8) permite limitări prin lege, numai pentru a răspundescopurilor acceptate într-o societate democratică şi cu condiţia ca aceste li-mitări să nu se fundamenteze pe opinii politice, religioase, culturale sau al-tele analoage (capitolul II, art. 12); Constituţia Olandei, prin art. 2 alin. 4prevede că orice persoană are dreptul de a părăsi ţara, în afara cazurilorprevăzute de lege.

273. în legătură cu libera circulaţie pe teritoriul României, prinart. 25 se asigură posibilitatea pentru orice cetăţean de a circula nestânjenitpe teritoriul statului nostru şi de a-şi stabili reşedinţa sau domiciliul în oricelocalitate. Precizarea în orice localitate a fost necesară pentru a evita risculunor interpretări abuzive sau speculative care ar putea ridica multe probleme

"Si ' SUCEAVAa, 7 L I

concrete de soluţionat. Această subliniere a textului dă o claritate deosebităregulii constituţionale, localităţi fiind cele desemnate ca atare prin legileromâneşti, înlăturându-se astfel interpretarea (absurdă, dar posibilă) că tex-tul permite stabilirea domiciliului pe un pisc de munte singuratic sau într-unpunct geografic pe care persoana şi l-ar putea imagina şi alege în mod dis-creţionar Nu este inutil a adăuga că libera circulaţie în sensul pe care-1 dis-cutăm aici nu exclude respectarea legilor privind domiciliul, reşedinţa, pro-prietatea, etc.

274. Cât priveşte libera circulaţie a cetăţenilor români în străi-nătate ea este de asemenea garantată prin permiterea emigrării şi reveniriiîn ţară. Constituţia valorifică o regulă ce rezultă din documentele juridiceinternaţionale în materie, în sensul căreia orice persoană este liberă să pără-sească orice ţară, inclusiv propria sa ţară. De asemenea, orice om care seaflă în mod legal pe teritoriul unui stat, are dreptul de a circula liber şi dea-şi alege liber reşedinţa. Documentele juridice internaţionale prevăd că ni-meni nu poate fi privat, în mod arbitrar, de dreptul de a intra în propria saţară şi că străinul aflător legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat de-cât în executarea unei decizii, luate în conformitate cu legea şi, dacă raţiuniimperioase de securitate naţională nu se opun, el trebuie să aibă posibilitateade a prezenta considerentele care pledează împotriva expulzării sale şi de aobţine examinarea cazului său de către autoritatea competentă, ori de cătreuna sau mai multe persoane special desemnate de această autoritate, fiindreprezentat în acest scop.

2 7 5 . în fine trebuie să adăugăm că reglementările legale privindactele de identitate, paşapoartele sau celelalte documente, cele privind trece-rea frontierelor, şi în general, privind starea civilă a persoanelor nu sunt şinu pot fi considerate ca restricţii la libera circulaţie a persoanelor ci dimpo-trivă ca norme ce conferă un cadru eficient şi civilizat exercitării acestuidrept. Bineînţeles, aceste reglementări trebuie să nu suprime prin tehnici sauproceduri abuzive sau şicanatorii dreptul omului la libera circulaţie.

£5. Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private

. Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private are unconţinut complex. El este un aspect al respectării personalităţii omului, pro-clamată prin art. 1 din Constituţie ca valoare supremă.

210

Constituţia impune autorităţilor publice obligaţia de a respecta şiocroti viaţa intimă, familială şi privată, recunoscându-se de fapt că oricepersoană fizică, orice om, are dreptul la propria sa viaţă intimă, familială şiprivată. Constituţia utilizează trei noţiuni - viaţa intimă, viaţa familială,viaţa privată - pe care în mod firesc nu le defineşte. Aceasta pentru simplulmotiv că dispoziţiile constituţionale nu dau definiţii, nu clasifică, acesteafiind de domeniul ştiinţei dreptului. Dar trebuie să observăm că o definire aacestor trei noţiuni este dificilă, ele fiind trei noţiuni largi, stabilirea con-cretă a dimensiunilor lor rămânând în sarcina autorităţilor care operează cuele în cazurile concrete şi într-un context determinat. Apoi aceste trei noţi-uni deşi sunt într-o corelaţie indisolubilă, deşi se explică unele prin altele,ele, într-o exprimare juridică riguroasă, nu se confundă totuşi, fapt pentrucare au trebuit menţionate distinct, pentru ca ocrotirea lor să fie, pe cât posi-bil, din punct de vedere juridic, ireproşabilă. Dacă prin viaţa familială seînţelege privitor la familie (destinat familiei, aparţine familiei), viaţa intimăşi viaţa privată, sunt mai dificil de diferenţiat. Aceasta pentru că viaţa intimăeste, prin ea însăşi privată, iar viaţa privată poate fi, prin ea însăşi, intimă.

2 7 7 . Constituţia obligă autorităţile publice la respectul vieţii in-time, familiale şi private şi la ocrotirea împotriva oricăror atentate din parteaoricărui subiect de drept (om sau autoritate, grup etc).

Nimeni nu poate să se amestece în viaţa intimă, familială sau privatăa persoanei fără consimţământul acesteia, consimţământ care desigur trebuiesă fie explicit (sau să reiasă că a fost explicit) şi exprimat liber. Autorităţilepublice trebuie să ia toate măsurile posibile şi rezonabile pentru a ocrotiviaţa intimă, familială şi privată a persoanei.

Astfel judecătorii au obligaţia de a declara şedinţă secretă de jude-cată în procesele în care publicitatea ar afecta aceste valori, fără să aducăvreun serviciu legii sau justiţiei. Se consideră de asemenea că este un atentatla viaţa intimă a persoanei ascultarea, înregistrarea sau transmitereaprintr-un aparat oarecare a imaginilor sau a vorbelor pronunţate de o per-soană, fără consimţământul acesteia, aşa cum procedează unii fotografi depresă care utilizează teleobiective pentru a surprinde scene din viaţa parti-culară a unor politicieni sau actriţe şi a le specula.

278. Intră de asemenea în dimensiunile vieţii intime, familiale şiprivate, dreptul exclusiv al persoanei la propria imagine Dreptul la pro-pria imagine şi respectul intimităţii sunt inseparabile. în Franţa, de exemplu,s-au dat hotărâri judecătoreşti care au recunoscut dreptul de proprietate afiecăruia asupra imaginii sale. Tot aici tribunalele au stabilit că publicarea

211

imaginii unui minor se poate face numai cu consimţământul său precum şicu cel al titularului puterii părinteşti.

Este de asemenea interzisă şi desigur sancţionată aducerea la cunoş-tinţa publică a aspectelor din viaţa conjugală a persoanelor.

Spuneam că stabilirea unor dimensiuni stricte ale acestui drept nueste un lucru simplu. Astfel Curtea din Paris (tribunal) a considerat că esteun atentat la viaţa privată a persoanei chiar simpla publicare a adresei, nu-mărului de telefon şi a reşedinţei private a unui cântăreţ, fără consimţămân-tul acestuia.

2 7 9 . Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi este de fapt unaspect al vieţii intime şi private, fiind unul din cele mai naturale, inaliena-bile şi imprescriptibile drepturi ale omului. Deşi receptat mai târziu în voca-bularul constituţional acest drept era încorporat de multă vreme în drepturileumane, chiar dacă nu explicit. Astfel, Declaraţia de independenţă a StatelorUnite (4 iulie 1776) arăta că toţi oamenii se nasc egali; ei sunt dotaţi deCreator cu anumite drepturi; printre aceste drepturi se găsesc viaţa, liberta-tea şi căutarea fericirii. Libertatea şi fericirea care presupun mai mult cău-tări, speranţe, apar apoi formulate în declaraţiile de drepturi ce au urmat,deşi conceptul de fericire este cel mai dificil de definit. Căutarea fericiriiimplică şi dreptul de a dispune de tine însuţi.

Acest drept este cunoscut şi sub denumirea de dreptul persoanei de adispune de corpul său sau cea de libertate corporală. Multă vreme aceastălibertate a fost refuzată din motive religioase, morale sau din motive cutu-miare. De aceea ea apare explicit în legislaţii mult mai târziu decât altedrepturi şi libertăţi.

Dreptul persoanei de a dispune liber de corpul său este o veche re-vendicare feministă, strâns legată de libertatea sexuală cu evitarea risculuimaternităţii. în timp această libertate a cuprins în conţinutul său dreptul de afolosi anticoncepţionale, dreptul la avort (creându-se cum se spune deseori,o nouă etică), transsexualismul (problemă încă discutabilă juridic în unelesisteme de drept), dreptul de a dona organe sau ţesuturi pentru transplanturisau alte experienţe medicale şi de inginerie genetică.

Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi cuprinde cel puţin douăaspecte: numai persoana poate dispune de fiinţa sa, de integritatea sa fizicăşi de libertatea sa; prin exercitarea acestui drept persoana nu trebuie să în-calce drepturile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. Acest drept areo valoare aparte pentru viaţa şi libertatea persoanei. în temeiul lui, omul aredreptul de a participa sau nu ca subiect de anchete, investigaţii, cercetări so-

212

ciologice, psihologice, medicale sau de altă natură, de a accepta să se su-pună unor experimente medicale, ştiinţifice, de a accepta prin acte juridicetransplantul de organe şi ţesuturi umane, de a participa ca subiect la opera-ţiile de inginerie genetică etc. Prin consacrarea acestui drept s-a creat cadruljuridic constituţional reglementărilor care au apărut deja şi care vor fi ela-borate în acest domeniu. Uneori acest drept se confundă cu dreptul la sinu-cidere, ceea ce nu poate fi decât o amuzantă eroare, pentru că sinucidereaprin ea însăşi este în afara oricărei reglementări convenţionale sau legale.

Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi îşi găseşte temeiul juridic şiîn art. 7 din Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice, potrivitcăruia nimeni nu poate fi supus torturii şi unor pedepse sau tratamente crude,inumane sau degradante şi care interzice în special „ca o persoană să fiesupusă, fără consimţământul său, unei experienţe medicale sau ştiinţifice".

în mod firesc dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi comportălimite determinate de protecţia celorlalţi, a grupului social. Fără a intra îndetalii în această privinţă, vom menţiona, printre alte limitări: examenul să-nătăţii impus pentru exerciţiul unor activităţi, pentru căsătorie; examenemedicale instituite în mediile şcolare şi studenţeşti pentru depistarea unormaladii contagioase; măsurile medicale pentru combaterea bolilor venerice,a toxicomaniei, vaccinările obligatorii.

2 o U . Respectul şi ocrotirea vieţii intime, familiale şi private, con-sacrate prin art. 26 din Constituţie se corelează cu dispoziţiile art. 17 dinPactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice care arată că ni-meni nu va putea fi obiectul imixtiunilor arbitrare sau ilegale în viaţa saprivată, în familia sa, în domiciliul sau corespondenţa sa, sau atingerilor ile-gale în onoarea şi reputaţia sa. Orice persoană, spune art. 17, are dreptul laprotecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri (atentate).

Cât priveşte constituţiile străine putem cita pe cea a Spaniei care prinart. 18 (1) garantează fiecăruia „dreptul la onoare, la intimitate personală şifamilială şi la propria imagine", pe cea a Olandei care prin art. 10 arată căorice persoană are dreptul „la respectarea vieţii sale private, în afara restric-ţiilor stabilite prin lege sau în virtutea unei legi. Legea va stabili reguli învederea protecţiei vieţii private cu privire la înregistrarea şi comunicarea dedate cu caracter personal. Legea va stabili reguli cuprinzând drepturile per-soanelor de a lua cunoştinţă de datele înregistrate în legătură cu ele şi deutilizarea lor şi, de asemenea, de a rectifica aceste date".

213

§ 6. Inviolabilitatea domiciliului

281. Respectul personalităţii umane implică şi respectul domici-liului său, care cuprinde două aspecte şi anume: inviolabilitatea domiciliu-lui şi libera alegere, schimbare sau folosire a domiciliului. Cât priveşte celde al doilea aspect el şi-a găsit exprimarea juridică în art. 25 din Constituţieprivind libera circulaţie.

Inviolabilitatea domiciliului exprimă juridic interdicţia pătrunderiiîn domiciliul unei persoane. Deşi în intitule-ul său articolul 27 marcheazăacest drept prin expresia inviolabilitatea domiciliului, în conţinutul ali-neatului (1) se vorbeşte de domiciliu şi reşedinţă. Ambele exprimări suntdesigur corecte. Trebuie să avem în vedere că în dreptul constituţional (şi încel public în general) noţiunea de domiciliu are o accepţiune diferită de ceape care i-o dă dreptul civil. Se ştie că în dreptul civil, domiciliul unei per-soane fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa sa statornică şi principală. îndreptul constituţional noţiunea de domiciliu are o accepţiune largă, cuprin-zând practic atât domiciliul în sensul dreptului civil cât şi reşedinţa unei per-soane fizice. Această accepţiune largă este utilizată şi în alte ramuri de dreptcum ar fi dreptul penal In dreptul constituţional prin domiciliu se înţelegede fapt locul (locuinţa) unde trăieşte o persoană şi familia sa (desigur dacăare o familie). El cuprinde nu numai camera în care doarme, camerele undetrăieşte persoana fizică ci şi dependinţele, curtea, grădina, garajul sau oriceloc împrejmuit ţinând de ele. în unele situaţii însă şi în dreptul constituţionalse utilizează conceptul de domiciliu ca în dreptul civil (vezi de exemplu,ocuparea funcţiilor publice).

2 8 2 . Noţiunea de domiciliu nu se confundă cu cea de proprietate,sau de proprietar. Pentru că în dreptul public o locuinţă este domiciliul per-soanei fizice, chiar dacă aceasta nu este şi proprietarul, dar o ocupă în modlegal (cameră de hotel, cameră de cămin studenţesc, cameră închiriată) Dealtfel inviolabilitatea domiciliului se fundamentează mai mult pe respectulpersonalităţii umane, decât pe dreptul de proprietate.

Pentru a evita vreo interpretare speculativă a dispoziţiilor sale, Con-stituţia utilizează şi noţiunea de reşedinţă.

283. Din examinarea art. 27 rezultă cu claritate două situaţii dis-tincte privind pătrunderea în domiciliul unei persoane. O primă situaţie esteaceea când se poate pătrunde în locuinţa unei persoane cu consimţământulacesteia, mai exact cu învoirea acesteia. Cea de a doua situaţie, derogato-

214

rie, este Situaţia în care se poate pătrunde în locuinţa unei persoane şi fărăînvoirea acesteia, dar numai în cazurile prevăzute de art. 27 alin. 2 literelea, b, c şi d din Constituţie.

Este lesne de observat că domiciliul şi reşedinţa persoanei fizice suntclar şi solid ocrotite prin Constituţie. Această protecţie constituţională estefirească deoarece domiciliul şi reşedinţa sunt adăpostul persoanei şi a fami-liei sale, ele permit desfăşurarea vieţii familiale, intime şi private, iar ocroti-rea lor este consecinţa naturală a ocrotirii individului.

284. Prin alin. 2 textul constituţional urmăreşte limitarea situaţiilorîn care prin lege se poate deroga de la principiul constituţional de bază însensul căruia nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau reşe-dinţa unei persoane fără învoirea acesteia.

Examinând aceste situaţii putem observa că acestea sunt necesare,legale şi excepţionale. Juridiceşte ele exprimă realitatea că inviolabilitateadomiciliului nu este şi nu poate fi absolută. Inviolabilitatea domiciliului nupoate opri cursul justiţiei, nu poate servi ca mijloc de protejare a răufăcăto-rilor, nu poate duce la imposibilitatea luării măsurilor necesare pentru salva-rea vieţii sau averii unei persoane, apărarea siguranţei naţionale, ordinii pu-blice etc.

Situaţiile prevăzute în alin. 2 sunt complexe, ele vor fi detaliate delege. Dacă în ce priveşte situaţiile prevăzute la literele a, c şi d ele sunt exclu-siv acelea în care legea ordonă, pentru aplicarea ei, să se pătrundă în locuinţaunei persoane (percheziţiile domiciliare, arestarea unei persoane, executareasilită a hotărârilor judecătoreşti, luarea măsurilor asigurătorii), situaţia prevă-zută în litera b cuprinde şi cazurile în care, deşi legea nu ordonă, nu sanc-ţionează totuşi pătrunderea în domiciliul unei persoane fără învoirea acesteia.

285. Aceste măsuri formează în drept starea de necesitate. Aşacum s-a arătat deja în literatura juridică, în desfăşurarea vieţii social-umanese ivesc uneori situaţii de fapt, provocate fie de oameni, fie de cauze fortu-ite, care pun în pericol valori sociale ocrotite de lege, iar salvarea acestora |de la un pericol nu este posibilă decât prin săvârşirea unei fapte care în modobişnuit este socotită ca ilicită. în aceste situaţii fapta săvârşită pentru salva-rea valorilor aflate în pericol se consideră comisă în stare de necesitate. Iarstarea de necesitate constituie în anumite condiţii cauză de înlăturare a ca-racterului penal al faptei care exclude existenţa infracţiunii şi a răspunderiipenale. Se consideră a fi stare de necesitate în caz de incendiu, inundaţii,cutremure de pământ. în asemenea situaţii nu numai autorităţile dar şi cetă-ţenii pot pătrunde în locuinţa unei persoane în scopul de a înlătura primejdia |

215

privind viaţa, integritatea sau bunurile unei persoane. De asemenea se maipoate pătrunde în locuinţa unei persoane, fără învoirea acesteia şi pentrusalvarea unei persoane care a încercat să se sinucidă sau a unei persoane ac-cidentate sau, bineînţeles şi în caz de strigăte de ajutor dinăuntru. Asemeneafapte, comise în atari situaţii beneficiază de efectele stării de necesitate.

in legătură cu derogările prevăzute în alin. 2 trebuie să observăm căele sunt limitative. Nici o lege nu va putea introduce alte derogări," indife-rent de motivaţia care s-ar invoca.

2 8 6 . Având în vedere implicaţiile juridice, morale dar şi sociale alepercheziţiilor, Constituţia consacră acestora două alineate distincte.Intr-unul dintre alineate (3) este stabilită autoritatea competentă a le ordonaprecum şi procedura de efectuare. Autoritatea competentă a ordona este nu-mai magistratul, adică numai judecătorul sau procurorul. Prin termenul ex-clusiv dispoziţia constituţională înlătură orice altă posibilitate de interpre-tare. Cât priveşte procedura, se lasă legii posibilitatea de a o stabili, ştiut fi-ind că regulile procedurale nu pot aduce atingere substanţei dreptului.

într-un alt alineat (4) textul constituţional interzice percheziţiile întimpul nopţii, în afară desigur de situaţiile flagrantului delict.

Cât priveşte aceste dispoziţii ele se explică prin aceea că o acţiune aautorităţilor publice, legală desigur, trebuie să se efectueze ziua, o perchezi-ţie efectuată noaptea producând prin ea însăşi efecte nedorite cât priveşte nunumai persoana în cauză ci şi familia acesteia, eventual vecinii. De aceeatextul constituţional le interzice. Tratamentul juridic al flagrantului delicteste ca regulă diferit şi ca atare, în asemenea situaţii interesul justiţiei (însensul cel mai larg) are prioritate.

Alineatul (4) nu defineşte desigur expresia în timpul nopţii. O con-stituţie nici nu-şi poate propune aşa ceva. Din punct de vedere juridic însăproblema se pune şi prin urmare va reveni legii obligaţia de a stabili (prinore) diferenţa dintre în timpul zilei şi în timpul nopţii. Legea va trebui săaibă în vedere desigur şi dimensiunile astronomice ale acestor noţiuni pre-cum şi deviaţiile orare din timpul unui an calendaristic, în situaţia în careexistă un orar de iarnă şi un orar de vară.

Important este însă de reţinut că autorităţile publice competente nupot efectua nici o percheziţie în timpul nopţii, în afara flagrantului delict.

Trebuie de asemenea precizat că ultimul alineat al art. 27 se referă lapercheziţiile domiciliare. Acest text limitează totodată, în timp şi perchezi-ţiile efectuate asupra unei persoane care se află fie la domiciliul sau reşe-dinţa sa, fie legal la domiciliul sau reşedinţa altuia.

216

Secţiunea a Vlll-a

DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILESOCIAL-ECONOMICE ŞI CULTURALE

§. 1. Dreptul la învăţătură

287. Dreptul la învăţătură este o parte a dreptului la educaţie, lacare orice om are vocaţie, precum şi mijlocul principal de formare şi perfec-ţionare a forţei de muncă. De aceea el nu poate lipsi dintre drepturile fun-damentale şi deci nici din Constituţie. Dreptul la învăţătură este un dreptsocial-cultural prin conţinutul său, prin semnificaţiile sale juridice şi prinnumărul mare de subiecte de drept implicate în realizarea sa. în ce priveşteconţinutul se poate remarca nu numai multitudinea elementelor componente,ci şi un specific juridic rezultând din îmbinarea libertăţii cu obligaţia. Pentrucă dreptul la învăţătură este, în acelaşi timp, şi o îndatorire, fapt ce explicăobligativitatea unor forme de învăţământ (primar, general etc). Acest con-ţinut mixt determină şi specificul reglementărilor constituţionale şi bineîn-ţeles legale. Apoi, dreptul la învăţătură, ca drept fundamental trebuie astfelorganizat încât să asigure şanse juridice egale oamenilor, ceea ce implicăfolosirea cu prioritate a criteriului competenţă profesională şi interzicereadiscriminărilor sau privilegiilor.

288. Exercitarea dreptului la învăţătură trebuie să aibă ca finalitateeducarea persoanei (omul, cetăţeanul) pentru ca să devină, profesional şicivic, capabilă de a avea un rol util în societate. Prin dreptul la învăţăturătrebuie să se urmărească deplina dezvoltare a personalităţii umane şi a sim-ţului demnităţii sale, întărirea respectului pentru drepturile şi libertăţile pu-blice, favorizarea înţelegerii, toleranţei şi prieteniei între popoare, grupurirasiale, etnice sau religioase, promovarea ideii de pace. Iată numai câtevatemeiuri pe care se sprijină reglementările constituţionale în acest domeniu,temeiuri ce rezultă din pactele şi tratatele internaţionale în domeniu.

217

289. în mod firesc Constituţia prin art. 32 stabileşte formele orga-nizatorice prin care se realizează dreptul la învăţătură şi anume: învăţă-mântul general obligatoriu, învăţământul liceal, învăţământul profesional,învăţământul superior. Desigur Constituţia nu enumera toate formele de în-văţământ posibile, ci doar pe cele principale, tradiţionale de altfel. Dar, prinformularea „alte forme de instrucţie şi perfecţionare", permite crearea şiexistenţa şi a altor forme prin care dreptul la învăţătură se va putea realiza.

Unele dispoziţii constituţionale privesc instituţiile de învăţământ.Din analiza acestor dispoziţii rezultă că există două categorii de instituţii deînvăţământ, de stat şi particulare. Trebuie observat că introducerea instituţi-ilor particulare de învăţământ este, s-ar putea spune, o noutate pentru siste-mul constituţional românesc.

Toate instituţiile de învăţământ, stabileşte Constituţia, se înfiinţeazăşi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii, regulă constituţională clară şicare nu putea desigur lipsi.

Dacă toate instituţiile de învăţământ se înfiinţează şi îşi desfăşoarăactivitatea în condiţiile legii, cât priveşte instituţiile de învăţământ superior,Constituţia le garantează autonomia universitară. Din acest principiu con-stituţional rezultă obligaţii pentru legiuitor în reglementarea mai ales afuncţionării instituţiilor de învăţământ. Autonomia universitară permite în-văţământului superior să-şi exprime marea sa forţă profesională, formativă,educativă şi ştiinţifică.

2 9 0 . Dreptul la învăţătură, mai mult decât alte drepturi şi libertăţiimplică obligaţii şi prestaţii materiale din partea statului. în afara obligaţiu-nilor ce rezultă din reglementările care stabilesc asigurarea dreptului la în-văţătură, în mod distinct se garantează gratuitatea învăţământului de stat, încondiţiile legii Anumite explicaţii se impun. Este fără îndoială că învăţă-mântul obligatoriu trebuie să fie gratuit şi, am spune, fără deosebire de rea-lizarea sa în forme statale sau particulare.

De mare interes cât priveşte gratuitatea învăţământului sunt şi preve-derile art. 13 din Pactul internaţional relativ la drepturile economice, socialeşi culturale care practic recomandă gratuitatea în toate formele de învăţă-mânt Prin exprimarea potrivit legii dispoziţia constituţională permite, cumeste şi firesc, stabilirea unor criterii şi condiţii care să valorifice principiul laadevărata sa valoare juridică şi morală.

2 9 1 . O mare componentă a dreptului la educaţie şi învăţământ esteînvăţământul religios. în acest domeniu Constituţia stabileşte două reguli, una

218

privind învăţământul religios organizat de culte şi a doua privind învăţământulreligios în şcolile de stat. Prima regulă asigură libertatea învăţământuluireligios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. Este o regulă ce transpune îndomeniul învăţământului exigenţele juridice ale libertăţii conştiinţei

Cât priveşte învăţământul religios în şcolile de stat, textul prevede căeste organizat şi garantat prin lege. Deosebirea de regim juridic este evidentă.

Legea îl va organiza, îl va garanta, dar astfel încât să nu contravinămarilor principii ce rezultă din art 29 din Constituţie într-o asemenea vizi-une legea va trebui să prevadă explicit că învăţământul religios în şcolile destat este facultativ, numai o asemenea prevedere dând satisfacţie deplinălibertăţii conştiinţei şi mai ales dreptului părinţilor sau tutorilor de a asigura,potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspunderele revine.

2 9 2 . Organizarea şi desfăşurarea învăţământului trebuie să se rea-lizeze în limba oficială a statului. Potrivit art. 13, în România, limba ofici-ală este limba română. Pentru a transpune acest principiu şi în domeniulînvăţământului, dar pentru a valorifica şi alte reguli în acest domeniu, dispo-ziţiile constituţionale stabilesc câteva reguli

Prima regulă este o reiterare a celei din art. 13 cu aplicaţie la învă-ţământ, în sensul că limba română este cea în care se desfăşoară învăţămân-tul de toate gradele. Este o regulă constituţională firească. Constituţia ia însăîn considerare şi realitatea că în România există şi cetăţeni români de altănaţionalitate, precum evrei, maghiari, romi. germani, lipoveni, armeni etcAceşti cetăţeni români au, potrivit art 6, dreptul la păstrarea, dezvoltarea şiexprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase Mai mult,potrivit Documentului Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei pentru di-mensiunea umană a C S C E (1990) „Statele participante se vor strădui săgaranteze că persoanele care aparţin minorităţilor naţionale, independent defaptul că ele vor trebui să înveţe limba sau limbile oficiale ale statuluirespectiv, să aibă posibilitatea să înveţe limba lor maternă sau să fie instruiteîn această limbă, precum şi, dacă este posibil şi necesar, să o utilizeze în ra-porturile lor cu autorităţile publice, conform legislaţiei naţionale în vigoare".

Corelându-se cu aceste realităţi şi reglementări, Constituţia garan-tează dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţaHmba lor maternă şi dreptul de a putea fi instruite în această limbă Le-gea urmează să stabilească modalităţile de exercitare a acestor drepturi.

Textul constituţional are însă în vedere şi o altă realitate, mai exact operspectivă strâns legată de libera circulaţie nu numai a oamenilor ci şi a

219

ideilor, a informaţiilor. Aceasta presupune şi o pregătire profesională aparte,fapt pentru care se permite ca învăţământul să se poată desfăşura şi într-olimbă de circulaţie internaţională, desigur în condiţiile legii.

§.2. Dreptul la ocrotirea sănătăţii

293. Dreptul la ocrotirea sănătăţii este un drept fundamental cetă-ţenesc receptat în Constituţia României, îndeosebi din Pactul internaţionalrelativ la drepturile economice, sociale şi culturale. Acest Pact în art. 9 no-minalizează dreptul persoanei la securitate socială, aici intrând şi asigură-rile sociale, iar în art. 12 nominalizează dreptul persoanei de a se bucura decea mai bună sănătate fizică şi mentală. Preluând marile idei din Pact, art.33 formulează, într-un conţinut complex şi cuprinzător acest drept sub de-numirea de drept la ocrotirea sănătăţii.

Acest drept ţine de condiţia umană la nivelul cerinţelor actuale deviaţă, prin conţinutul său asigurând cetăţeanului păstrarea şi dezvoltarea ca-lităţilor sale fizice şi mentale care să-i permită o reală şi eficientă participarela întreaga viaţă politică, economică, socială şi culturală. Aşa cum rezultădin prevederile instrumentelor juridice internaţionale în acest domeniu, rea-lizarea acestui drept implică obligaţiile şi eforturile statului pentru: scădereamortalităţii noilor născuţi şi a mortalităţii infantile, precum şi dezvoltareasănătoasă a copilului; îmbunătăţirea tuturor aspectelor igienei mediului în-conjurător şi ale igienei industriale; profilaxie şi tratamentul maladiilorepidemice, endemice, profesionale şi a altora, precum şi lupta împotrivaacestor maladii, crearea de condiţii care să asigure servicii medicale şi unajutor medical în caz de boală etc.

294. Textul constituţional răspunde exigenţelor juridice şi practiceîn domeniul ocrotirii sănătăţii. Garantând dreptul la ocrotirea sănătăţii, art.33 stabileşte obligaţii corelative clare şi ferme în sarcina statului şi anumede a lua măsurile ce se impun pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice.Ocrotirea sănătăţii conţinând obligaţii pentru autorităţile publice, este firescca prin Constituţie să se impună autorităţii legislative misiunea de a regle-menta principalele domenii şi aspecte precum: asistenţa medicală, asigură-rile sociale, alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale. Tot legeaurmează să reglementeze controlul exercitării profesiilor medicale şi a ac-tivităţilor paramedicale.

220

§.3. Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii

295. Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii este un dreptsocial-economic de tradiţie. Reglementat prin Constituţie în art. 38 dreptulla muncă este un drept cu un conţinut juridic complex. Se ridică problemade a şti dacă denumirea cea mai corectă ar fi de drept sau de libertate. Ar-gumente solide pot fi invocate în favoarea fiecărei denumiri, mai ales că, amspus-o deja, din punct de vedere al naturii lor juridice, dreptul şi libertateanu se diferenţiază.

Folosirea exprimării de drept la muncă este totuşi mai semnificativăîn privinţa conţinutului acestui drept, conţinut complex, pentru că evocăideea existenţei şi a unor obligaţii corelative libertăţii persoanei. De altfelchiar Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi cultu-rale, foloseşte exprimarea de drept la muncă (vezi art. 6) şi acest lucru nueste întâmplător, pentru că acest Pact stabileşte obligaţii clare în sarcinastatelor semnatare. Mai mult, multe constituţii consacră dreptul şi obligaţiade a munci. Astfel Constituţia Franţei stabileşte că fiecare are îndatorireade a munci şi dreptul de a obţine un serviciu (preambulul Constituţiei din1946 care este parte integrantă a celei franceze actuale), Constituţia Spanieistabileşte că toţi spaniolii au îndatorirea de a munci şi dreptul la muncă(art. 35). Desigur obligaţia de a munci poate fi considerată o obligaţie mo-rală, dar exprimările constituţionale evocă importanţa vitală a muncii pentruorice societate organizată în stat.

2 9 6 . Prin exprimarea dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, re-glementarea constituţională pune în valoare conceptul ştiinţific de drept lamuncă, precum şi importanţa acestui drept atât pentru om cât şi pentru so-cietate. Acest drept fundamental nu poate fi îngrădit pentru că, într-o viziuneştiinţifică îndeobşte admisă, dreptul la muncă este dreptul fiinţei umane de atrăi procurându-şi resursele necesare vieţii prin munca sa. într-o asemeneaviziune, dreptul la muncă este un drept inerent fiinţei umane, natural şiimprescriptibil.

Conceput ca un drept cu un conţinut complex, dreptul la muncă in-clude: libertatea alegerii profesiei, libertatea alegerii locului de muncă, protecţiasocială a muncii, retribuţia muncii depuse, dreptul la negocieri colective.

297. Libertatea alegerii profesiei şi libertatea alegerii locului demuncă intră în conţinutul dreptului la muncă. Acestea sunt libertăţi funda-mentale, ele fiind, pe un plan mai general, exprimări ale libertăţii persoanei,

221

ca drept natural. Constituţia, consacrând aceste libertăţi, dă fiecărui om po-sibilitatea de a-şi alege el profesia şi desigur de a-şi alege el locul de muncă.Asemenea alegeri sunt în general determinate de aptitudini, dorinţe, anumitecoordonate de ordin economic şi desigur de voinţa celor interesaţi. Problemaeste, evident, mult mai complexă şi mai complicată atât în teorie cât şi înpractică, toate aspectele fiind de domeniul legii. Mai mult, într-o societatecare funcţionează pe principii economice, sociale şi morale sănătoase, ocu-parea locurilor de muncă se face pe criteriul competenţei, acesta asigurândeficienţă şi bunăstare. Interesant de reţinut este însă faptul că statul trebuiesă-şi manifeste eficient caracterul său social în realizarea acestor compo-nente ale dreptului la muncă. De altfel Pactul internaţional relativ la dreptu-rile economice, sociale şi culturale prin art. 6 prevede că statele părţi recu-nosc dreptul la muncă şi că acesta cuprinde dreptul pe care-1 are orice per-soană de a obţine posibilitatea de a-şi procura cele necesare vieţii saleprintr-o muncă liber aleasă sau acceptată, precum şi că statele părţi vor luamăsurile corespunzătoare pentru asigurarea acestui drept. Măsurile pe carefiecare stat le va lua în vederea asigurării deplinului exerciţiu al acestuidrept - spune tot Pactul - trebuie să cuprindă orientarea şi formarea tehnicăşi profesională, elaborarea de programe, de politici şi de tehnici potrivite săasigure o dezvoltare economică, socială şi culturală constantă şi o deplinăîntrebuinţare productivă a forţei de muncă în condiţii care garantează indivi-zilor exerciţiul libertăţilor politice şi economice fundamentale.

298. Protecţia socială a muncii este de asemenea un domeniucomplex şi de majoră importanţă. Este exprimată aici corelaţia strânsă dintredreptul la muncă şi asistenţa socială a muncii. Dreptul la protecţia socială pecare-1 au salariaţii include aspecte clar formulate în textul constituţional şicare vor forma obiectul legilor din acest domeniu.

Aceste componente alte dreptului la protecţia socială sunt: securita-tea şi igiena muncii; regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor; salariulminim pe economie; repaosul săptămânal; concediul de odihnă plătit; pres-tarea muncii în condiţii grele.

Textul constituţional adaugă „precum şi ale situaţii specifice" prinaceasta exprimându-se caracterul receptiv, deschis spre soluţii legislativecare să asigure cât mai eficient protecţia socială a muncii.

299. Durata zilei de lucru îşi găseşte şi ea reglementare, sub treiexprimări ce presupun unele explicaţii şi anume: durata normală; în medie;cel mult 8 ore.

222

în mod firesc prin Constituţie trebuie stabilit timpul de muncă, adicăacea perioadă de timp dintr-o zi în care salariatul are îndatorirea să prestezemunca la care s-a angajat prin contractul de muncă.

în stabilirea unui asemenea lucru s-au avut în vedere mai multe as-pecte. Mai întâi că, tradiţional legislaţiile multor state au consacrat o duratămaximă a zilei de lucru de 8 ore. Această durată este în firescul vieţiiumane, este normală, pentru că permite ca celelalte 16 ore din 24 posibilesâ fie folosite pentru odihnă, recreere, alte ocupaţii casnice, culturale, ştiinţi-fice, potrivit dorinţelor şi preferinţelor fiecăruia. O asemenea repartizare aorelor unei zile răspunde cerinţelor vieţii, sănătăţii şi chiar eficienţei muncii.Limita de 8 ore, este limita peste care un salariat nu poate fi obligat sămuncească.

Desigur că stabilirea unei durate mai reduse a zilei de muncă (sausăptămânii) este legal posibilă şi ea s-a şi realizat. Aceasta explică formulareacel mult 8 ore. Constituţia stabileşte doar limita maximă. Desfăşurarea, totnormală, a unor activităţi implică anumite prelungiri ale programului de lucrudintr-o zi (transporturile pe rute lungi, sănătate, alte asemenea activităţi). Ar fiabsurd ca un salariat sâ oprească activitatea la împlinirea celor 8 ore de muncă(un pilot care dirijează un avion de cursă lungă) şi acest lucru explică formu-larea constituţională în medie 8 ore. Aceasta implică obligaţia pentru cel careangajează şi pentru salariat de a stabili un program de muncă, în funcţie denatura muncii, care să realizeze regula celor 8 ore, fie la nivelul săptămânii delucru, fie la nivelul altei perioade convenite. Dispoziţiile constituţionale privi-toare la durata normală a zilei de muncă receptează practic obligaţiile ce re-zultă din art. 7 din Pactul internaţional relativ la drepturile economice, socialeşi culturale şi anume de a se crea condiţii de muncă juste şi favorabile printrecare repaosul, timpul liber, limitarea rezonabilă a duratei muncii, concediiperiodice plătite, remuneraţia zilelor de sărbătoare.

3 0 0 . Egalitatea salarizării femeilor şi bărbaţilor, pentru muncăegală exprimă în domeniul muncii, egalitatea în drepturi a femeilor cu băr-baţii proclamată prin art. 4 şi 16 din Constituţie. Această dispoziţie consti-tuţională va trebui atent observată şi desigur respectată fără abateri, atât înelaborarea normelor juridice privind munca precum şi în încheierea oricărorconvenţii (contracte) de muncă.

încălcarea acestei reguli constituţionale va constitui temeiul imbatabil aldeclarării nulităţii sau anulării (după caz) a oricăror acte privind salarizarea.

223

301. în fine, art. 38, garantează atât dreptul la negocieri colectiveîn domeniul muncii şi protecţiei sociale a muncii cât şi caracteiul obligatoriual convenţiilor colective de muncă.

302. Am explicat că dreptul la muncă implică libertatea alegeriiprofesiei precum şi libertatea alegerii locului de muncă şi că din punct devedere juridic el nu este şi o obligaţie. Mai mult, dreptul la muncă este, subanumit aspect, o expresie a libertăţii şi personalităţii umane, în complexita-tea dimensiunilor lor juridice. Aşa văzute lucrurile, este firesc că o persoanăare dreptul la muncă, dar nu poate fi obligată să desfăşoare o muncă pe carenu şi-a ales-o (sau nu a acceptat-o liber) sau să muncească într-un loc demuncă pe care nu 1-a ales sau acceptat liber. De aceea Pactul internaţionalrelativ la drepturile civile şi politice, în contextul libertăţilor individuale,arată că nimeni nu va putea fi ţinut în sclavie, în servitute şi nu va putea ficonstrâns să îndeplinească o muncă forţată sau obligatorie (art. 8). Pactuladaugă că privitor la interzicerea muncii forţate, aceasta nu trebuie in-terpretată ca interzicând, în ţările unde anumite crime pot fi pedepsite prindetenţie combinată cu munci forţate, executarea unei pedepse de muncăforţate hotărâtă de către un tribunal competent. De asemenea Pactul stabi-leşte ce nu este muncă forţată sau obligatorie.

303. Constituţia României a receptat dispoziţiile Pactului interna-ţional interzicând munca forţată şi stabilind totodată prin art. 39 ce nu con-stituie muncă forţată. Astfel nu constituie muncă forţată serviciul cu caractermilitar sau activităţile desfăşurate în locul acestuia de cei care, potrivit legii,nu prestează serviciul militar obligatoriu din motive religioase. Aceste pre-vederi constituţionale privesc obiectorii de conştiinţă. Dacă religia pe care opersoană o practică îi interzice îndeplinirea unor obligaţii cu caracter militar(portul sau folosirea armelor de foc, de exemplu), respectul libertăţii reli-gioase impune scutirea persoanei de asemenea obligaţii. în locul serviciuluimilitar obligatoriu, această persoană va fi obligată să presteze alte activităţisimilare. De altfel art. 52 din Constituţie permite legii să stabilească şi ex-cepţiile de la îndeplinirea serviciului militar obligatoriu.

De asemenea, nu constituie muncă forţată, munca unei persoanecondamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de li-bertate condiţionată. în legătură cu aceste prevederi constituţionale trebuiemenţionat că ele se referă la persoanele şi situaţiile stabilite prin hotărârejudecătorească definitivă.

224

Totodată, nu constituie muncă forţată prestaţiile impuse de situaţiacreată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obli-gaţiile civile normale stabilite de lege. Privitor Ia situaţiile create de ca-lamităţi ori alt pericol, vom observa că este vorba de situaţii care pun înpericol viaţa, securitatea sau sănătatea întregii sau unei părţi din populaţie.Numai o asemenea interpretare este în concordanţă cu prevederile art. 8 dinPactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale.

§.4. Dreptul la grevă

304. Dreptul la grevă este prin natura sa atât un drept social-economic, cât şi un drept social-politic, deseori încadrarea sa în una din cate-goriile de drepturi ridicând pentru cercetarea ştiinţifică interesante probleme.

Ca drept fundamental cetăţenesc, dreptul la grevă are o istorie a saaparte. Fiind un important mijloc de obţinere de către salariaţi a unor drepturisau ameliorarea condiţiilor de muncă, de salarizare şi de viaţă, dreptul lagrevă fie a fost reglementat prin constituţii, fie a fost pur şi simplu uitat,aceasta echivalând cu nerecunoaşterea sau chiar cu interzicerea sa. ConstituţiaRomâniei reglementează în art. 40 dreptul la grevă. Este îndeobşte admis căgreva înseamnă încetarea colectivă şi voluntară a muncii de către salariaţiiunei întreprinderi, compartiment, sector de muncă, încetare prin care se urmă-reşte obţinerea prin constrângere (obligarea patronatului) a modificării condi-ţiilor de muncă şi de viaţă. Dreptul la grevă se află într-o strânsă corelaţie cualte drepturi şi libertăţi precum libertatea întrunirilor, libertatea negocierilorcolective, dreptul de asociere şi mai ales cu asocierea în sindicate. De altfeleste uşor de observat că potrivit art. 9 din Constituţie, sindicatele contribuie laapărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şisociale ale salariaţilor, iar potrivit art. 40 (1) greva are ca scop apărarea intere-selor profesionale, economice şi sociale. Exercitarea dreptului la grevă inter-vine atunci când celelalte mijloace de rezolvare a conflictului de muncă aueşuat, fiind astfel soluţia ultimă, extremă prin care patronatul (administraţia)trebuie convins să satisfacă revendicările salariaţilor.

305. Examinând art. 40 din Constituţie putem formula câteva ex-plicaţii. Mai întâi, că dreptul 4a grevă aparţine numai salariaţilor. Ca atarenu se încadrează în prevederile art. 40 şi nu beneficiază de regimul juridic algrevelor diverse manifestări organizate de persoane care nu au calitatea desalariaţi, chiar dacă aceste manifestări se autointitulează greviste. Cât pri-

225

veste scopul grevei, el este apărarea intereselor profesionale, economice şisociale. Aşa stând lucrurile sunt licite numai grevele care-şi propun şiafirmă asemenea interese. în general sunt considerate ilicite grevele cu ca-racter politic sau grevele politice cum li se spune. Din Constituţie nu rezultăcă dreptul la grevă priveşte şi interese politice.

3 0 6 . Textul constituţional permite legii să stabilească anumitecondiţii şi limite în exercitarea dreptului la grevă. Acestea au scopul de aevita greva abuzivă sau altfel spus exercitarea abuzivă a dreptului la grevă.Aceste condiţii şi limite privesc, în general, concilierea conflictelor demuncă, declararea, desfăşurarea şi încetarea grevei, responsabilităţile, etc.

Un aspect teoretic important priveşte greva şi serviciile publice. Re-glementările juridice din acest domeniu au cunoscut în sistemele constitu-ţionale mari variaţii în timp. Deseori se consideră că, greva funcţionarilorpublici este ilicită pentru că ea vine în contradicţie cu noţiunea de serviciupublic şi mai ales cu principiul continuităţii serviciilor publice. încetareaserviciilor publice, cum ar fi transporturile, poşta, ordinea publică, sănăta-tea, creează neajunsuri prea mari celorlalţi, încât grevele în acest domeniucunosc deseori un regim juridic aparte. Este interesant aici de observat şireglementările internaţionale sau cele din alte state.

Astfel Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şiculturale, prin art. 8 reglementând libertatea sindicală şi dreptul la grevă sta-bileşte că acest articol „nu împiedică de a supune restricţiilor legale exerci-ţiul acestor drepturi de către membrii forţelor armate, poliţiei sau funcţieipublice". Constituţia Spaniei prin art. 28 alineatul 2 recunoaşte lucrătorilordreptul la greva pentru apărarea intereselor lor, stabilind că legea „regle-mentând exerciţiul acestui drept va stabili garanţiile necesare pentru a asi-gura menţinerea serviciilor esenţiale ale colectivităţii".

Cât priveşte Constituţia noastră, ea prevede obligaţia legii de a sta-bili garanţiile necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate. Estedeci în competenţa legiuitorului identificarea şi nominalizarea serviciiloresenţiale care trebuie să funcţioneze în orice condiţii şi de a stabili măsurilece se impun în acest sens.

§.5. Dreptul de proprietate

3 0 7 . Este un drept fundamental de veche tradiţie în cataloguldrepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Dreptul de proprietate este garantat fie-

226

cărui cetăţean. în conţinutul acestui drept cuprindem dreptul persoanei fizicede a dobândi o proprietate, de a se folosi şi de a dispune liber în legătură cuproprietatea sa şi de a putea transmite dreptul său altuia. Constituţia poatestabili unele limitări cât priveşte sfera proprietăţii, limitări clar şi expres de-finite şi determinate numai de interesul constituirii unor regii sau monopo-luri în exclusivitate statale. Realizarea dreptului de proprietate presupuneobligaţia statului de a garanta şi apăra proprietatea obţinută pe căi licite.

308. Constituţia României în art. 41 garantează dreptul de pro-prietate precum şi creanţele asupra statului, ocrotind în mod egal proprieta-tea privată, indiferent de proprietar. Exprimând realitatea în sensul căreia nuexistă drepturi absolute, Constituţia dă legii posibilitatea de a stabili conţi-nutul şi limitele drepturilor reglementate prin art. 41. Chiar textul constitu-ţional stabileşte o asemenea limită atunci arată că numai cetăţenii românipot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor. Garantând dreptul deproprietate Constituţia conţine reglementări privitoare la expropriere şi lafolosirea subsolului unei proprietăţi imobiliare de către autorităţile publice.Exproprierea este trecerea silită în proprietatea statului a terenurilor şi con-strucţiilor. Constituţia stabileşte două condiţii cumulative pentru ca o expro-priere să fie efectuată şi anume: existenţa unei cauze de utilitate publică eaînsăşi definită prin lege şi plata unei prealabile şi drepte despăgubiri. Câtpriveşte folosirea subsolului unei proprietăţi imobiliare de către autorităţilepublice, pentru lucrări de interes general, ea creează obligaţia constituţio-nală pentru acestea de a despăgubi proprietarul pentru daunele ce le suntimputabile.

Cât priveşte despăgubirile, atât pentru expropriere cât şi pentru da-unele produse în situaţiile art. 41 (4), ele se stabilesc de comun acord cuproprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie.

3 0 9 . Garanţii aparte ale dreptului de proprietate se regăsesc în art.40 (7,8), care interzice confiscarea averii dobândite licit. Mai mult. Consti-tuţia conţine şi o regulă de procedură de mare eficienţă în sensul căreia ca-racterul licit al dobândirii se prezumă. Rezultă că sarcina probei caracteruluiilicit al unei averi revine celui care afirmă un asemenea lucru. Desigur însituaţia unor bunuri destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori con-travenţii, acestea pot fi confiscate în condiţiile legii.

In fine, trebuie să observăm că prevederile constituţionale dau drep-tului de proprietate un conţinut complex, de drept şi obligaţie. Aşa trebuieexplicate prevederile art. 41 (6) în sensul cărora dreptul de proprietateobligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei

227

vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sauobiceiului, revin proprietarului.

§. 6. Dreptul la moştenire

3 1 0 . în mod firesc dreptul de proprietate presupune şi dreptul demoştenire, drept în temeiul căruia o persoană poate dobândi pe cale succeso-rală, în condiţiile legii, orice bun. Acest drept este reglementat prin art. 42din Constituţie care stabileşte că„Dreptul la moştenire este garantat".

§. 7. Dreptul la un nivel de trai decent

3 1 1 . Art. 43 din Constituţie consacră un drept fundamental cetăţe-nesc receptat mai târziu în catalogul drepturilor şi libertăţilor umane. El este,în mare măsură, şi rezultatul unei noi viziuni privind asigurarea drepturilorcetăţeneşti nu numai prin eforturile individuale ale fiecărui stat, ci şi prineforturile colective ale comunităţii internaţionale. Prin conţinutul său, drep-tul la un nivel de trai decent, include dreptul cetăţeanului la condiţii rezo-nabile de viaţă care să-i asigure, lui şi familiei, un trai civilizat, decent. Ca şiîn cazul altor drepturi şi aici suntem în prezenţa unui drept complex. El cu-prinde îndeosebi: dreptul la condiţii rezonabile de existenţă şi la ameliorarealor continuă; dreptul la hrană, îmbrăcăminte şi locuinţă satisfăcătoare. Desi-gur, traiul decent se realizează prioritar prin munca cetăţeanului şi a familieisale, dar statul trebuie să contribuie decisiv la ameliorarea condiţiilor deviaţă pentru a se realiza standardele civilizaţiei. De aceea Constituţia obligăstatul la luarea măsurilor de dezvoltare economică şi de protecţie socialăcorespunzătoare. Complexitatea acestui drept, dificultăţile pe care statul leîntâmpină, fac ca efortul acestuia să nu fie suficient, ceea ce implică rolulcooperării internaţionale, pentru a pune fiinţele umane la adăpost defoame şi mizerie. în acest sens, Pactul internaţional relativ la drepturile eco-nomice, sociale şi culturale consideră că statele vor trebui să adopte, indivi-dual şi prin cooperare internaţională măsuri şi programe pentru: îmbunătăţi-rea metodelor de producţie, de conservare şi de distribuire a produselor ali-mentare prin deplina utilizare a cunoştinţelor tehnice şi ştiinţifice, prin difu-zarea principiilor de educaţie în ce priveşte alimentaţia şi prin dezvoltarea

228

sau reforma regimurilor agrare, în aşa fel încât să asigure cât mai bine pune-rea în valoare şi utilizarea resurselor naturale; pentru a asigura o repartiţieechitabilă a resurselor alimentare mondiale în raport cu nevoile, ţinândseama de problemele care se pun atât ţărilor importatoare, cât şi ţărilor ex-portatoare de produse alimentare.

Formularea constituţională permite luarea tuturor acestor măsuri,asigură receptivitatea la elementele noi ce pot apărea în acest domeniu, per-mite atât cooperarea internaţională cât şi colaborarea dintre autorităţile sta-tale şi alte asociaţii neguvernamentale etc.

3 1 2 . Art. 43 din Constituţie nominalizează anumite domenii încare cetăţenii au drepturi, domenii care într-o viziune juridică largă sunt cu-prinse sau au contingenţă cu conceptul de nivel de trai decent. Această no-minalizare cuprinde: dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, laasistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alteforme de asistenţă socială prevăzute de lege. Textul permite legii să iden-tifice şi să nominalizeze şi alte asemenea forme prin care anumite categoriide persoane să primească asistenţă socială.

§.8. Dreptul la căsătorie

313. Un alt drept fundamental al fiinţei umane este de a se căsătorişi de a-şi întemeia o familie. De altfel, aşa cum arată chiar Pactul internaţio-nal relativ la drepturile economice, sociale şi culturale (art. 10) familia esteelementul natural şi fundamental al societăţii.

Art. 44 al Constituţiei exprimă această realitate prin garantarea li-bertăţii căsătoriei, a unei căsătorii liber consimţite. Dreptul la căsătorierevine bărbatului şi femeii începând de la vârsta nubilă. Constituţia stabileştemarile reguli care conturează conţinutul acestui drept. Aşa cum am precizatdeja familia trebuie să se întemeieze pe căsătoria liber consimţită. In al doilearând, familia trebuie să se întemeieze pe egalitatea femeii şi bărbatului.

3 1 4 . Egalitatea soţilor este de fapt o reconfirmare şi la nivelulfamiliei a marelui principiu constituţional privind egalitatea în drepturi acetăţenilor fără deosebire de sex.

315. în fine se consacră obligaţia constituţională a părinţilor de aasigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor. Iar această obligaţie con-

229

stituţională priveşte toţi copiii, adică atât cei rezultaţi din căsătorie cât şi ceirezultaţi din afara căsătoriei. Această interpretare este firească faţă şi de dis-poziţia constituţională în sensul căreia copiii din afara căsătoriei sunt egaliîn faţa legii cu cei din căsătorie. Iar această regulă valorifică principiul ega-lităţii în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de naştere, principiu prevăzutîn cele două pacte internaţionale relative la drepturile omului.

3 1 6 . Căsătoria este supusă sub aspect juridic unor reguli privindîncheierea, desfacerea şi declararea nulităţii, reguli ce nu au însă caracterconstituţional şi de aceea se face trimitere la lege. Constituţia stabileşte osingură regulă şi anume cea privind succesiunea celebrării căsătoriei civileşi a căsătoriei religioase.

Desigur, celebrarea religioasă a căsătoriei este facultativă, dar atuncicând se desfăşoară, ca un lucru firesc în exercitarea libertăţii religioase, eatrebuie să fie precedată de celebrarea căsătoriei civile. De aici rezultă o re-gulă foarte clară, care obligă autorităţile religioase de a constata dacă cei caresolicită căsătoria religioasă au realizat mai întâi căsătoria civilă, potrivit legii.

§. 9. Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă

3 1 7 . Art. 45 din Constituţie, prin conţinutul său conturează undrept fundamental cetăţenesc care poate fi intitulat dreptul copiilor şi tine-rilor la protecţie şi asistenţă. O precizare este interesantă. Din lectura în-tregului titlu II al Constituţiei, se poate lesne constata că multe drepturi şilibertăţi privesc tinerii direct, uneori în exclusivitate.

în această categorie pot fi menţionate dreptul la învăţătură, dreptul lamuncă, dreptul la căsătorie şi la întemeierea unei familii etc. Deci multe ar-ticole care consacră drepturi şi libertăţi cetăţeneşti nominalizează copiii şitinerii. Art. 45 însă dă contur unui drept sinteză, care valorifică realitatea însensul căreia copiii şi tinerii constituie marele potenţial uman, de azi dar maiales de mâine al societăţii, că ei sunt continuitatea şi viitorul, perspectivaumană.

Acest potenţial uman are dreptul la o protecţie şi asistenţă aparte.Acestui drept îi corespunde obligaţia statului de a asigura copiilor şi tineri-lor condiţiile necesare dezvoltării armonioase a aptitudinilor lor fizice şi in-telectuale.

230

318. Examinarea prevederilor constituţionale permite formulareamai multor constatări.

a) Art. 45 se referă numai la copii şi tineri, categorie uşor de identifi-cat, vârsta fiind criteriul natural şi cert.

b) Pentru aceste categorii de persoane Constituţia garantează un re-gim special de protecţie şi de asistenţă. Acest text comandă conţinutulchiar a unor dispoziţii constituţionale. Am arătat deja că potrivit art. 38 tine-rii au dreptul la măsuri speciale de protecţie socială a muncii. Mai multchiar alineatul (4) din art. 45 din Constituţie stabileşte interdicţia angajăriica salariaţi a tinerilor sub vârsta de 15 ani.

Această interdicţie valorifică în planul legislaţiei interne o regulăinternaţională în sensul căreia vârsta minimă de angajare într-o funcţie sa-larizată sau într-o muncă nu trebuie să fie inferioară vârstei până la careşcolarizarea este obligatorie şi nici într-un caz sub 15 ani.

c) Complexitatea şi imprevizibilitatea exigenţelor şi măsurilor careprivesc regimul special de protecţie şi de asistenţă explică formulările juri-dice constituţionale. în primul rând sunt nominalizate măsurile mai im-portante şi certe şi unde obligaţiile statului sunt clar concretizate

în acest sens se stabileşte obligaţia statului de a acorda alocaţii destat pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori handica-pat. Caracterul deschis al prevederilor constituţionale spre dinamica vieţii şiexigenţelor acesteia, dar şi a posibilităţilor, mai ales materiale ale statului,este exprimat prin posibilitatea acordată legii de a stabili şi alte forme deprotecţie socială.

319. în al doilea rând, textul constituţional interzice acţiunile carear contraveni acestui drept. In acest sens se interzice exploatarea minorilor.Se valorifică practic prevederile art. 10 alineatul 3 din Pactul internaţionalprivitor la drepturile economice, sociale şi culturale potrivit cărora copiii şitinerii trebuie protejaţi împotriva exploatării economice şi sociale. Deasemenea, prevederile constituţionale interzic folosirea copiilor şi minorilorîn activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau le-ar pune în primejdieviaţa ori dezvoltarea normală.

In fine, trebuie să observăm că se pune în sarcina statului obligaţiade a contribui la asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilorla viaţa politică, socială, economică, culturală şi sportivă a ţării.

231

§.10. Dreptul persoanelor handicapate la o protecţiespecială

3 2 0 . Este un drept fundamental aparte, prevăzut în art. 46 din Con-stituţie.

Acest drept priveşte o categorie de oameni care fiind defavorizaţi desoartă trebuie sprijiniţi spre a se bucura de condiţia umană. De aceea Con-stituţia obligă statul la o politică naţională care să asigure protecţia handica-paţilor în toate domeniile vieţii.

232

Secţiunea a IX-a

DREPTURILE EXCL USIV POLITICE

3 2 1 . în această categorie se includ acele drepturi ale cetăţenilorromâni care au ca obiect participarea cetăţenilor la conducerea statului, laguvernare. Aşa cum vom vedea, mai sunt şi alte drepturi ale cetăţenilor ro-mâni care asigură participarea acestora la conducerea de stat, dar aceledrepturi prin conţinutul lor pot fi folosite, la alegere, sau în acest scop sau înscopuri culturale, artistice, ştiinţifice etc. în această categorie, a drepturilorexclusiv politice se încadrează drepturile electorale ale cetăţenilor.

Uneori, în literatura de specialitate, alături de drepturile electorale secercetează, tot ca drept politic propriu-zis şi dreptul de asociere.

La o analiză atentă, însă, se constată că dreptul de asociere poate fiexercitat fie în scopuri politice, fie în vederea rezolvării unor probleme ma-teriale sau culturale ale cetăţenilor.

Drepturile electorale sunt: dreptul la vot prevăzut de art. 34 din Con-stituţie şi dreptul de a fi ales prevăzut de art. 35 din Constituţie. Analizaconţinutului acestor drepturi fundamentale se face la sistemul electoral.

233

Secţiunea a X-a

DREPTURILE Şl LIBERTĂŢILESOCIAL-POLITICE

§.1. Libertatea conştiinţei

3 2 2 . într-o accepţiune largă libertatea conştiinţei este posibilitateacetăţeanului de a avea şi de a exprima public o concepţie a sa despre lumeaînconjurătoare. Această libertate este reglementată prin art. 29 din Constitu-ţie. Ea comportă unele explicaţii din care să rezulte mai ales conţinutul şidenumirea sa, precum şi locul ce-1 ocupă în sistemul drepturilor şi libertăţi-lor fundamentale.

Libertatea conştiinţei este una dintre primele libertăţi înscrise în ca-talogul drepturilor umane, pentru că mai ales libertatea religioasă - ca partea acestei libertăţi - a avut o istorie a sa aparte, o istorie îndelungată presăratăcu intoleranţă şi ruguri, cu excomunicări şi prejudecăţi, cu multe suferinţe şidureri. în această istorie îndelungată s-au formulat, cum era şi firesc şi teoriişi exprimări juridice, rolul dreptului de factor civilizator şi pacificator fiindaici incontestabil. în formularea conceptului juridic de libertate a conştiinţeişi mai ales în înţelegerea exprimărilor din art. 29 nu este lipsită de interesmenţionarea celor trei puncte de vedere care s-au susţinut şi se mai pot sus-ţine încă. Astfel dacă într-o concepţie se considera că libertatea religioasăinclude şi libertatea conştiinţei, într-o altă concepţie se consideră că liberta-tea conştiinţei şi libertatea religioasă sunt două libertăţi distincte. în fine,teoria mai larg acceptată astăzi este cea în sensul căreia libertatea conştiinţeiare o sferă largă cuprinzând în ea şi libertatea religioasă. Mai mult, se maiconsideră că există şi libertatea cultelor ca libertate distinctă.

323. Din examinarea art. 29 din Constituţie rezultă că libertateaconştiinţei este posibilitatea persoanei fizice de a avea şi de a-şi exprima înparticular sau în public o anumită concepţie despre lumea înconjurătoare, de

234

a împărtăşi sau nu o credinţă religioasă, de a aparţine sau nu unui cult reli-gios, de a îndeplini sau nu ritualul cerut de acea credinţă. Libertatea conşti-inţei ca libertate fundamentală cetăţenească are un conţinut complex, ea în-corporează mai multe aspecte, mai multe „libertăţi". Aceste aspecte sunt şitrebuie analizate numai împreună pentru că există şi se pot concretiza numaiîmpreună şi pentru că ele configurează - din punct de vedere juridic - unsingur drept, o singură libertate.

Sunt interesante în acest sens şi formulările din Pactul internaţionalrelativ la drepturile civile şi politice care în art. 18 consacră dreptul persoa-nei la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie şi pe care-1 „defi-neşte" ca implicând libertatea persoanei de a avea sau de a adopta o religiesau o convingere la alegerea sa, precum şi libertatea de a manifesta religiasau convingerea, individual sau în comun, în public sau privat, prin cult şirituri, practici şi învăţământ.

3 2 4 . Libertatea conştiinţei este o libertate esenţială, ea „comandă"existenţa şi conţinutul altor libertăţi, precum libertatea cuvântului, libertateapresei, libertatea asocierii, pentru că, în fond, aceste libertăţi sunt mijloacede exprimare a gândurilor, religiei, opiniilor.

Art. 29 din Constituţie dă dreptul fiecărei persoane de a avea o con-cepţie a sa proprie despre lumea înconjurătoare.

3 2 5 . în general concepţiile despre lume sunt teiste sau ateiste.Conştiinţa omului nu poate fi şi nu trebuie direcţionată prin mijloace admi-nistrative, ci ea trebuie să fie rezultatul libertăţii acestuia de a gândi şi a-şiexterioriza gândurile sale. Orice constrângere este o încălcare a acestui dreptnatural şi imprescriptibil este o schilodire a spiritului uman. De aceea Con-stituţia stabileşte că nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori săadere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.

3 2 6 . Libertatea conştiinţei trebuie înţeleasă şi ca un factor de con-tinuitate spirituală în cadrul familiei, părinţii având dreptul natural dar şiobligaţia de a se ocupa de creşterea şi educarea copiilor lor.

In mod firesc creşterea şi educaţia copiilor în familie se face în con-cordanţă cu ideile şi concepţiile părinţilor, filiaţia fiind prin ea însăşi şi orelaţie spirituală, părinţii purtând răspunderea morală, socială şi deseori ju-ridică pentru faptele şi actele, pentru atitudinile copiilor lor minori. In ace-laşi mod sunt privite lucrurile şi atunci când creşterea şi educarea copiilorminori revine altor persoane decât părinţii fireşti. Exprimând aceste corela-îu, libertăţi şi răspunderi morale, religioase, politice şi juridice, Constituţia

235

stabileşte că părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilorconvingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.

327. Mai multe prevederi se referă la cultele religioase. In ce pri-veşte cultele religioase trebuie să observăm că termenul cult, are două ac-cepţiuni, într-o accepţiune prin cult se înţelege o asociaţie, o organizaţie re-ligioasă, iar în cea de a doua ritualul practicat. în ambele accepţiuni însăcultul religios înseamnă exteriorizarea unei credinţe religioase atât prinunirea celor de aceeaşi credinţă într-o asociaţie religioasă (biserică sau cult)cât şi prin ritualurile cerute de acea credinţă, cum ar fi procesiunile, adună-rile religioase etc. Organizarea cultelor religioase este liberă, ea concreti-zându-se prin statutele proprii. Dar, mai spune Constituţia, această liber-tate de organizare se realizează în condiţiile legii. Urmează deci ca o lege săstabilească aceste condiţii. Este fără îndoială că o asemenea lege nu va puteaafecta libertatea cultelor religioase, ea va stabili unele coordonate juridicecare să facă efective toate dispoziţiile constituţionale privind libertăţilecetăţeneşti. De altfel, Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi poli-tice, prin art. 18 stabileşte că libertatea de exprimare a religiei şi convin-gerilor nu poate face obiectul decât al unor restricţii prevăzute de lege şicare sunt necesare protecţiei securităţii, ordinii şi sănătăţii publice, moraleisau libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale altora.

3 2 8 . Textul constituţional dă rezolvarea juridică şi raporturilordintre stat şi culte. în legătură cu aceste raporturi trebuie doar să menţio-năm că istoria şi dreptul comparat au practicat şi practică trei mari formule:

a) statul, autoritate politică, se confundă cu autoritatea religioasă;b) statul se poate alia cu autoritatea religioasă;c) statul adoptă o poziţie de indiferenţă cu privire la religii şi, evitând

a le favoriza sau a le contracara, veghează ca exerciţiul cultelor să nu tulbureordinea publică.

Constituţia României consacrând separarea statului de biserică, ga-rantează autonomia cultelor religioase, dar obligă statul să sprijine cultele,inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în peniten-ciare, în azile şi orfelinate.

329. O altă realitate căreia prevederile constituţionale îi dau expre-sia juridică priveşte raporturile dintre religii (culte). Problemă de mareimportanţă, cu o istorie a sa aparte, problemă delicată şi deseori arzândă,problema relaţiilor dintre religii îşi găseşte o rezolvare juridică în concor-danţă cu prevederile marilor instrumente internaţionale în materie.

236

De aceea, garantând libertatea conştiinţei, Constituţia consacră ega-litatea între credincioşi şi necredincioşi şi impune cultivarea unui climat detoleranţă şi de respect reciproc între credincioşii aparţinând diferitelorculte religioase ca şi între credincioşi şi necredincioşi.

Pentru a realiza liniştea şi pacea între cultele religioase, fenomene ceţin chiar de esenţa vieţii şi moralei, spirituale şi religioase, Constituţia in-terzice în relaţiile dintre culte orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de în-vrăjbire religioasă.

§.2. Libertatea de exprimare

3 3 0 . Gândurile, credinţele religioase, creaţiile spirituale de oricefel intră în circuitul juridic, numai dacă sunt exteriorizate, comunicate, ex-primate. Aceasta pentru simplu motiv că atâta timp cât rămân în universulspiritual interior al omului, ele nu pot fi cunoscute de alţii, de către ceilalţi,gândirea umană rămânând încă un domeniu protejat natural de indiscreţiasemenilor. Maşina de citit gândurile este încă o ipoteză de lucru, dar inven-tarea sa va trebui apreciată, fără îndoială, mai mult ca cel mai crud inamic allibertăţii de gândire decât ca o mare realizare ştiinţifică.

Strâns legată de libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare consa-crată prin Constituţie în art. 30 este posibilitatea omului de a-şi exprima prinviu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comu-nicare în public, gândurile, opiniile, credinţele religioase şi creaţiile spiritu-ale de orice fel. Astfel cum este reglementată constituţional libertatea de ex-primare este o libertate cu un conţinut complex. Văzută în complexitateaconţinutului său juridic, libertatea de exprimare este una din cele mai vechilibertăţi cetăţeneşti, o libertate de tradiţie, cunoscută fie sub această denu-mire fie sub denumirile aspectelor sale: libertatea cuvântului, libertatea pre-sei. Expresia libertatea de exprimare este desigur mai semnificativă, maicuprinzătoare.

•531. Constituţia defineşte ce anume se poate exprima liber şi prince forme şi mijloace se poate realiza un asemenea lucru. în legătură cu pri-mul aspect, vom observa că pot fi exprimate liber, gândurile, opiniile, cre-dinţele şi creaţiile de orice fel. Această formulare largă exprimă atât dome-niul reglementat cât şi imposibilitatea nominalizării prin Constituţie a tutu-ror creaţiilor spirituale pe care mintea iscoditoare a omului le poate imagina

237

şi realiza, fantezia umană fiind nemăsurată şi imprevizibilă. De aceea, prinformularea creaţii de orice fel textul constituţional reuşeşte să fie eficient şicuprinzător.

3 3 2 . Cât priveşte formele şi mijloacele de exprimare (cel de al do-ilea aspect) formularea constituţională este de asemenea cuprinzătoare,acestea fiind: viu grai, scrisul, imaginile, sunetele, alte mijloace de comu-nicare în public.

Libera exprimare, ca libertate fundamentală cetăţenească trebuierealizată în public. Exprimarea în public este definitorie pentru conţinutuljuridic al acestei libertăţi, termenul public fiind desigur cel definit prin legi.Am menţiona astfel că art. 152 din Codul penal defineşte ce înseamnă, însensul legii penale, o faptă săvârşită în public.

333. Exprimarea gândurilor, opiniilor, credinţelor, posibilitatea de acrea şi a exprima creaţiile de orice fel, în istoria lor ca drepturi umane au dusla formularea a trei mari reguli: libertatea de exprimare; interzicerea cenzurii;responsabilitatea. Aceste reguli au avut o istorie aparte, forţa libertăţii deexprimare (mai ales libertatea presei) fiind din păcate deseori contracarată nuprin inteligenţă, ci prin cenzură severă şi răspundere exagerată.

Constituţia României interzice cenzura de orice fel. Este o preve-dere constituţională decisivă pentru libertatea de exprimare. De asemenea,este interzisă suprimarea publicaţiilor. Suprimarea unei publicaţii, ca sanc-ţiune, este o sancţiune exagerată, ea vine, prin duritatea sa, în conflict cuideea de respect a libertăţilor umane.

Faţă de art. 25 din Constituţia României din anul 1923, Constituţiaactuală nu interzice şi suspendarea publicaţiilor. Suspendarea unei publica-ţii nu este o Sancţiune atât de severă ca suprimarea. Faptul că prin Constitu-ţie ea nu este explicit interzisă, nu poate fi interpretat în sensul că ea va tre-bui să figureze în lege (legea presei de exemplu). Legiuitorul va apreciadacă o asemenea sancţiune trebuie să figureze sau nu între sancţiunile ce sepot aplica în domeniul presei.

3 3 4 . Libertatea de exprimare ridică şi probleme de ordin materialfapt ce explică prezenţa unor asemenea dispoziţii în art. 30 din Constituţie.Libertatea de exprimare are, aşa cum am mai arătat, un conţinut complexcare cuprinde, pe de o parte, un aspect spiritual şi pe de altă parte, un aspectmaterial. Aspectul material care priveşte de fapt toate libertăţile de opinieare o importanţă aparte pentru libertatea presei, ştiut fiind că aceasta nu sepoate realiza în afara existenţei unor tipografii, edituri, stocuri de hârtie,

238

mijloace de difuzare etc. De aceea prin Constituţie se arată că libertatea pre-sei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii. De aici rezultă permisiuneaînfiinţării şi gestionării unor asemenea structuri care să asigure baza mate-rială necesară. Pentru a garanta libertatea de exprimare, se permite legii săpoată impune mijloacelor de comunicare în masă, obligaţia de a face pu-blică sursa finanţării.

Această prevedere constituţională se interpretează ca o garanţie a aces-tei libertăţi şi mai ales a responsabilităţii atât de necesare în acest domeniu.

335. Libertatea de exprimare permite cetăţenilor (de altfel oricui, îngeneral) de a participa la viaţa politică, socială şi culturală, manifestându-şipublic gândurile, opiniile, credinţele, etc. Dar această libertate de exprimarenu poate fi absolută (o libertate absolută se transformă în contrariul său) şi caatare este supusă unor coordonate juridice (limite). Aceste coordonate juri-dice trebuie să fie însă expres prevăzute de lege şi necesare ocrotirii unor ivalori politice, economice, sociale, umane. Sub acest aspect este interesant de |remarcat că Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice prin art.19 alineat 3 stabileşte că exerciţiul libertăţii de exprimare comportă îndato-riri speciale şi responsabilităţi speciale şi că poate fi supusă anumitor |restricţii care trebuie să fie expres stabilite prin lege şi sunt necesare:respectului drepturilor sau reputaţiei altora; salvgardării siguranţei naţionale, Iordinii publice, sănătăţii sau moralităţii publice. Tot acest Pact, prin art. 20,stabileşte că legile trebuie să interzică: propaganda în favoarea războiului;apelarea la ură naţională, rasială sau religioasă care constituie o incitare ladiscriminare, la ostilitate sau la violenţă. Rezultă, fără putinţă de tăgadă, căexistenţa unor limitări în acest domeniu este deja consacrată, pentru a sejpreîntâmpina abuzul în exerciţiul libertăţii de exprimare.

Intr-o asemenea viziune juridică, dispoziţiile constituţionale interziciacele exprimări care urmăresc: prejudicierea demnităţii, onoarei, vieţiiparticulare a persoanei şi dreptul său la propria imagine; defăimarea ţării şija naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, dejclasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau laiviolenţă publică; manifestări obscene, contrare bunelor moravuri. Dinjaceasta rezultă ideea de protecţie constituţională a unor importante valorijumane, statale, publice.

336. Existenţa unor coordonate juridice înlăuntrul cărora trebuiese exercite libertatea de exprimare implică şi răspunderea juridică pentrdepăşirea acestor limite, altfel spus pentru abuzul în exercitarea acestei li-bertăţi aşa de importante. De aceea art. 30 stabileşte formele răspunderii

239

subiectele răspunderii. Astfel, prin alin. (8) ca forme ale răspunderii suntstabilite explicit două şi anume răspunderea civilă şi răspunderea penală.Cât priveşte răspunderea civilă textul constituţional stabileşte că ea revineeditorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice,proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televi-ziune, în condiţiile legii. Prin exprimarea în condiţiile legii se dă legiuito-rului misiunea de a stabili în detaliu condiţiile stabilirii răspunderii, dimen-siunile acesteia, repartizarea răspunderii civile, pe cei răspunzători.

Cât priveşte ordinea în care se răspunde ea este cea stabilită expresprin textul constituţional, acesta urmărind de fapt să asigure responsabilita-tea necesară într-un domeniu atât de important.

Privitor la răspunderea pentru delictele de presă ea va fi cea stabilităprin lege. Constituţia nu a stabilit şi nici nu putea stabili şi alte detalii, răs-punderea pentru săvârşirea unui delict având un caracter eminamente personal.

§.3. Dreptul la informaţie

3 3 7 . Dreptul la informaţie este un drept receptat de ConstituţiaRomâniei din marile instrumente juridice internaţionale în acest domeniu. Eleste un adevărat drept fundamental deoarece dezvoltarea materială şi spiri-tuală a omului, exercitarea libertăţilor prevăzute prin Constituţie şi mai alesa acelora prin care se exprimă gândurile, opiniile, credinţele religioase şicreaţiile de orice fel, implică şi posibilitatea de a putea recepţiona date şiinformaţii privind viaţa socială, politică, economică, ştiinţifică şi culturală.Conţinutul dreptului la informaţie este complex, dimensiunile sale fiind încontinuă dezvoltare. De aceea textul constituţional prin art. 31 reuşeşte ex-primarea juridică a unui conţinut complex şi dinamic garantând accesul per-soanei la orice informaţie de interes public. Dacă privim în general conţi-nutul dreptului la informaţie el cuprinde: dreptul persoanei de a fi informatăprompt, corect şi clar cu privire la măsurile preconizate şi mai ales luate deautorităţile publice; accesul liber la sursele de informaţie publică, ştiinţificăşi tehnică, socială, culturală, sportivă etc; posibilitatea persoanei de a re-cepţiona direct şi în mod normal emisiunile de radio şi televiziune; obliga-ţia autorităţilor guvernamentale de a crea condiţiile materiale şi juridicepentru difuzarea liberă şi amplă a informaţiei de orice natură. Dreptul la in-formaţie presupune şi colaborare internaţională.

240

Art. 31 din Constituţie, reglementând dreptul la informaţie cuprindedispoziţii privind: informaţiile în general, atunci când în alineatul (2) folo-seşte exprimarea orice informaţie de interes public; informaţiile despreevenimente sau acţiuni hotărâte de către autorităţile publice - alineatul (2);informaţii cu caracter personal - alineatul (2).

3 3 8 . Asigurând dreptul la informaţie, Constituţia stabileşte obliga-ţii corelative în sarcina autorităţilor publice: de a informa corect cetăţeniiasupra problemelor de ordin public, dar şi de ordin personal; de a asiguraprin serviciile publice dreptul la antenă; de a asigura protecţia tinerilor şisiguranţa naţională. Trebuie să subliniem că dreptul la informaţie - şiaceastă subliniere marchează exact dimensiunile acestui drept - priveştenumai informaţiile de interes public. De aici rezultă că acest drept nu im-plică nici accesul la informaţii cu caracter secret, nici obligaţia autorităţilorpublice de a da asemenea informaţii. Anumite informaţii nu trebuie şi nu potfi date, cum ar fi de exemplu unele informaţii cu caracter judiciar sau pri-vind anchete parlamentare, informaţii privind apărarea naţională sau sigu-ranţa naţională etc.

339. Având în vedere rolul aparte în realizarea dreptului la infor-maţie a mijloacelor de informare în masă, în mod firesc Constituţia re-glementează principalele obligaţii ale acestora.

în primul rând trebuie menţionat dreptul la antenă care revineprincipalelor grupuri sociale şi politice. Garantarea exercitării acestui dreptrevine serviciilor publice de radio şi televiziune. Este o prevedere constitu-ţională de mare importanţă, pentru că aceste servicii fiind autonome, ar fiputut să refuze asigurarea unui asemenea drept.

Desigur s-ar putea pune problema de a şti ce sunt sau care sunt gru-purile sociale şi politice importante.

Constituţia, ca şi în alte cazuri, nu a mers până la detalii, până la ca-taloage concrete. Este şi imposibil ca printr-o constituţie să se facă un ase-menea lucru. Este clar însă că forţele sociale şi politice reprezentate în sis-temul de guvernare sunt cuprinse în această formulare mai largă. Apoi ase-menea definiri şi detalieri se vor face prin Legea electorală, mai ales prindispoziţiile legale privind campania electorală etc, prin care se vor deter-mina toate aspectele privind durata şi numărul timpilor de antenă. De altfelchiar alineatul (5) face trimiterea la legea organică.

în al doilea rând, mijloacele de informare în masă au obligaţia con-stituţională de a asigura informarea corectă a opiniei publice.

241

Această prevedere pune în valoare marile imperative care trebuierespectate în materie de informaţie şi anume: exactitatea, onestitatea, dis-creţia şi desigur corectitudinea.

3 4 0 Dreptul la informaţie, ca toate drepturile şi libertăţile de ex-primare şi de răspândire a opiniilor, credinţelor, ideilor, comportă anumitecoordonate juridice, anumite limite.

Este şi motivul pentru care prin alineatul (3) se stabileşte că prinexercitarea acestui drept nu se poate şi nu trebuie să se prejudicieze măsurilede protecţie a tinerilor sau siguranţa naţională.

Cât priveşte serviciile publice de radio şi televiziune, Constituţia im-pune adoptarea unei legi organice relative la organizarea lor şi controlulparlamentar al activităţii lor.

§.4 Libertatea întrunirilor

3 4 1 . Libertatea întrunirilor este o libertate cu caracter social - po-litic care constă în posibilitatea oamenilor de a se întruni în reuniuni privatesau publice pentru a-şi exprima gândurile, opiniile, credinţele.

Prin conţinutul său această libertate se află într-o strânsă corelaţie culibertatea conştiinţei precum şi cu libertatea de exprimare. Este şi motivulpentru care în mod tradiţional şi constant aceste libertăţi sunt clasificate înaceeaşi categorie de drepturi (social - politice sau libertăţi de opinie etc.)Această libertate se poate exercita prin mai multe forme şi mijloace. Dintreacestea Constituţia enumera mitingurile, demonstraţiile şi procesiunile. Di-versitatea formelor şi mijloacelor prin care se poate realiza această libertateşi caracterul deschis, receptiv al dispoziţiilor constituţionale, au determinatca după nominalizarea celor trei forme să se adauge şi exprimarea orice alteîntruniri. Astfel, articolul 36 nu restrânge formele şi mijloacele de realizarea libertăţii întrunirilor numai la cele trei forme nominalizate. Cât priveşteînţelesul celor trei termeni - mitinguri, demonstraţii, procesiuni - este ace-laşi din vocabularul curent, obişnuit, fiind şi în drept deseori greu de realizato diferenţiere prea strictă între ei. Există anumite trăsături comune tuturorîntrunirilor fără deosebire de formele în care se realizează. Astfel orice în-trunire este o grupare de persoane, o grupare organizată, cu caracter tem-porar, destinată schimbului de idei, concepţii, opinii etc. Orice întrunire, în

242

sensul legii, presupune o legătură cât de firavă între participanţi, o intenţiecomună şi totdeauna un minimum de organizare.

Aceste trăsături au un mare rol din punct de vedere juridic atuncicând se pun probleme de autorizare prealabilă, de desfăşurare, sau de răs-pundere. Aceste trăsături deosebesc întrunirile de grupările sau aglomerărileîntâmplătoare de persoane.

3 4 2 . în general, în literatura juridică se discută şi deosebirile din-tre libertatea întrunirilor şi dreptul de asociere. Aceste deosebiri se reali-zează prin observarea diferenţierilor dintre întruniri şi asociaţii. Astfel întru-nirile presupun participanţi care nu au calitatea de membru permanent sauacceptat conform unei proceduri prestabilite, în timp ce asociaţia presupuneun grup de persoane, unite prin calitatea de membru, între care există legă-turi permanente. Apoi întrunirile urmăresc realizarea nu a unui scop perma-nent, ci a unuia concret (politic, social, cultural) declarat în momentul desfă-şurării lor (eventual aprobării prealabile, atunci când legea prevede un ase-menea lucru). Asociaţia însă presupune existenţa unui scop permanent, pre-cis, determinat în momentul înfiinţării ei, declarat prin actul de înfiinţare saude organizare (statut, regulament). întrunirile se desfăşoară pe baza unorreguli stabilite momentan, în timp ce asociaţia funcţionează pe baza reguli-lor statutare, stabilite clar în momentul înfiinţării sale. în fine, întrunirile sedesfăşoară (desigur în funcţie de forma lor) de regulă pe căile şi pieţele pu-blice sau în localuri publice, în timp ce asociaţiile îşi ţin reuniunile la sediilelor. La reuniunile asociaţiilor participă, de regulă, numai membrii acestora.Desigur că aceste deosebiri nu trebuie interpretate rigid, pentru că diversi-tatea mijloacelor prin care se realizează atât întrunirile cât şi activitatea aso-ciaţiilor este atât de mare încât deseori se produce un amestec al trăsăturilorîntrunirilor şi asociaţiilor. De asemenea trebuie avut în vedere specificul re-uniunilor cu caracter privat.

3 4 3 . întrunirile pot fi de două categorii: publice şi private. Dintextul constituţional, nu rezultă o asemenea diferenţiere, tăcerea textului ur-mând a fi interpretată că regulile sale sunt aplicabile oricărui fel de întrunire.

Articolul 36 din Constituţie stabileşte trei reguli mari în legătură cuîntrunirile şi anume: a) libertatea întrunirilor; b) caracterul paşnic al întru-nirilor; c) interzicerea la întruniri a oricărui fel de arme. Aceste trei reguliau caracter constituţional. Desigur, deşi textul nu o spune expres, alte reguli,dar nu cu un asemenea caracter, pot fi stabilite prin lege. Aceasta rezultă dincorelaţia articolului 36 cu articolul 49 din Constituţie ştiut fiind că şi exerci-ţiul libertăţii întrunirilor poate comporta anumite restrângeri.

243

Existenţa unei legislaţii care să detalieze dispoziţiile constituţionalese impune mai ales în legătură cu întrunirile pe căile publice ştiut fiind căaceste căi aparţin tuturor şi sunt dominate de principiul liberei circulaţii.

#5. Dreptul de asociere

344. Dreptul de asociere este un drept fundamental, social-politic,clasificat de regulă în categoria libertăţilor de opinie, alături de libertateaconştiinţei, libertatea de exprimare, etc, cu care şi prin care se explică în cepriveşte conţinutul său. Acest drept cuprinde posibilitatea cetăţenilor românide a se asocia, în mod liber, în partide sau formaţiuni politice, în sindicatesau în alte forme şi tipuri de organizaţii, ligi şi uniuni, cu scopul de a parti-cipa la viaţa politică, ştiinţifică, socială şi culturală de a-şi realiza o serie deinterese legitime comune. înţelegerea sferei de aplicaţie a dispoziţiilor con-stituţionale din acest articol presupune o corectă şi clară delimitare a asocia-ţiilor ce sunt rezultatul exercitării acestui drept şi a altor asociaţii şi societăţicare sunt rezultatul unor contracte de asociere. Altfel spus articolul 37 dinConstituţie se referă la asociere ca rezultat al exercitării unei libertăţi fun-damentale, o asociaţie deci de drept constituţional. Aceste asociaţii sunt dedrept public, temeiul lor fiind libertatea de asociere şi nu contractul careeste temeiul asociaţiilor şi societăţilor de drept privat. Asociaţiile prevăzuteîn articolul 37 nu au scopuri lucrative, nu urmăresc obţinerea sau împărţireaunor beneficii, ele trebuie să aibă scopuri politice, religioase, culturale etc,scopuri care să exprime libertatea de gândire şi de exprimare a gândurilor,opiniilor, credinţelor.

Asemenea precizări urmăresc să arate că articolul 37 din Constituţienu poate fi socotit temeiul juridic al creării unor societăţi comerciale sau alunor alte asociaţii cu caracter lucrativ sau eventual al persoanelor juridice.

Asemenea lucruri sunt de domeniul legii, ele ţinând de sfera dreptu-lui privat. Dintr-o asemenea viziune juridică rezultă consecinţe diferite pri-vind crearea şi înregistrarea acestor tipuri diferite de asociaţii.

345. Garantând dreptul la liberă asociere, dispoziţiile constituţio-nale stabilesc şi formele de asociere.

Ca şi în alte situaţii, dificultatea stabilirii unui inventar complet, adeterminat folosirea a două procedee şi anume: nominalizarea partidelor şisindicatelor; enunţarea celorlalte forme organizatorice prin formularea alte

244

forme de asociere. Nominalizarea partidelor politice şi a sindicatelor era dealtfel obligatorie având în vedere corelaţia dintre articolul 37 şi articolele 8(2) şi 9 din Constituţie articole care privesc direct scopurile acestor forme deasociere. Dreptul de asociere nu poate fi însă un drept absolut. De aceea înmod firesc se stabilesc anumite limite. Aceste limite constituţionale privesctrei mari aspecte: a) scopurile şi activitatea; b) membrii; c) caracterulasociaţiei, rezultând practic din modul d£ constituire.

3 4 6 . Cât priveşte scopurile şi activitatea, prin alineatul (2) suntconsiderate neconstituţionale partidele sau organizaţiile care militează îm-potriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţiiţării. Din simpla lectură a textului rezultă că el urmăreşte protejarea unor valoripolitice, juridice şi statale consacrate încă în primul titlu al Constituţiei. Acestevalori intrând practic în ordinea constituţională nu pot fi afectate nici prinexercitarea abuzivă a dreptului de asociere. De aceea, în mod firesc, asociaţiilecare atentează la aceste valori sunt neconstituţionale. Constatarea şi declarareaca neconstituţională a unei asociaţii revine Curţii Constituţionale.

347. Limitele privind membrii asociaţiilor, privesc de fapt numaipartidele politice, având în vedere rolul lor în viaţa politică şi statală. înacest sens, potrivit alineatului (3) nu pot face parte din partidele politice ju-decătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii ac-tivi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prinlege organică. Se poate observa că este vorba practic numai de funcţionariipublici. Unii sunt nominalizaţi chiar în text, aici impedimentul fiind de or-din constituţional. Dar pentru că şi alţi funcţionari publici nu pot să se aso-cieze în partide politice, asocierea fiind un obstacol în buna exercitare afuncţiilor lor, Constituţia permite legii organice să stabilească ea aceste ca-tegorii. Nu mai suntem deci în prezenţa unei nominalizări constituţionale,ci doar a unui temei constituţional în baza căruia legea organică poate faceasemenea nominalizări.

Explicaţia unei asemenea interdicţii privind unele categorii de func-ţionari trebuie căutată în aceea că serviciile publice nu au voie să facă nici odiferenţiere, între cei cărora le furnizează prestaţii pe motive politice şi, îngeneral, pe alte motive spirituale.

In sistemele constituţionale democratice se practică teoria neutrali-tăţii serviciilor publice, care implică o detaşare a funcţionarilor publici (sauunor categorii) de problemele politice. Asemenea prevederi constituţionalese explică şi prin egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi autorităţilor publice,fără discriminări şi fără privilegii. Din acest principiu constituţional rezultă

245

foarte clar că funcţia publică este accesibilă, în mod egal tuturor celor caredovedesc capacitatea şi aptitudinile cerute de lege pentru ocuparea uneifuncţii publice. De aceea o lege care ar condiţiona ocuparea unei funcţii pu-blice de opţiunile publice, ar fi, categoric, neconstituţională.

3 4 8 . în legătură cu caracterul asociaţiei vom observa că potrivitConstituţiei sunt interzise asociaţiile cu caracter secret. Această dispoziţieconstituţională urmăreşte practic protejarea valorilor democraţiei constitu-ţionale faţă de anumite forţe obscure care ar dori să atenteze la ele.

§.6. Secretul corespondenţei

349. Un principiu fundamental care urmăreşte să protejeze posibi-litatea persoanei fizice de a-şi comunica prin scris, telefon sau prin altemijloace de comunicare gândurile şi opiniile sale, fără a-i fi cunoscute dealţii, cenzurate sau făcute publice este inviolabilitatea corespondenţei.Acest principiu este rezultatul unei îndelungate istorii, în care nu au lipsitabuzurile, primitivismul, încălcările repetate. Formulat simplu prin art. 28din Constituţie secretul corespondenţei, ca drept fundamental cetăţenesc, aretotuşi un conţinut complex, plin de semnificaţii şi aspecte juridice.

3 5 0 . Prin corespondenţă textul constituţional înţelege scrisori,telegrame, trimiteri poştale de orice fel altele decât scrisorile şi telegramele,convorbirile telefonice şi alte mijloace legale de comunicare. Formulareaarticolului 28 încearcă să surprindă, şi reuşeşte, gama largă de forme şimijloace prin care oamenii comunică între ei.

Dacă inviolabilitatea corespondenţei este principiul fundamental,urmează să observăm ce reguli rezultă.

351. Mai întâi trebuie reţinută sfera celor faţă de care este ocrotităcorespondenţa. Faţă de reglementarea constituţională concluzia unică este căsunt obligaţi a respecta secretul corespondenţei atât persoanele fizice cât şiautorităţile publice. Practic nimeni nu are dreptul să atenteze la corespon-denţa cuiva. în al doilea rând rezultă că nimeni nu poate reţine, deschide,citi, distruge, da publicităţii o corespondenţă ce nu-i este adresată, avândobligaţia de a o restitui destinatarului dacă din întâmplare a intrat în posesiaei. De asemenea nimeni nu are dreptul de a intercepta o convorbire telefo-nică sau de a divulga conţinutul unei convorbiri telefonice de care a luat cu-

246

noştinţă întâmplător. Aceleaşi reguli, se aplică corespunzător şi în legăturăcu alte trimiteri poştale sau mijloace legale de comunicare între oameni.Obligaţii aparte revin funcţionarilor din poştă şi telecomunicaţii care prinnatura, muncii lor şi uneori prin natura comunicărilor şi trimiterilor (cărţipoştale, telegrame, convorbiri telefonice prin intermediul centralelor neau-tomate) iau cunoştinţă de conţinutul acestor corespondenţe. Ei sunt ţinuţi apăstra secretul, iar statutul acestor funcţionari trebuie să sancţioneze aspruorice abatere de la principiul constituţional.

3 5 2 . Din totdeauna s-a pus şi se pune problema dacă principiul in-violabilităţii poate cunoaşte vreo restrângere. Sub acest aspect atât legislaţiacât şi practica juridică au evidenţiat că exerciţiul acestei libertăţi comportă orestrângere necesară în interesul justiţiei mai exact în interesul descope-ririi infracţiunilor şi infractorilor. Acest drept al magistraţilor de a obţine,reţine, citi şi folosi în proces corespondenţa care vine sau pleacă de la per-soane învinuite de săvârşirea unor fapte penale trebuie însă să fie prevăzut delege, realizat după o procedură strictă şi numai pe bază de ordonanţe scrise,cu respectarea celorlalte drepturi ale persoanei, mai ales a dreptului la viaţafamilială, intimă şi privată. Legile care vor reglementa aceste restrângeri, vortrebui elaborate numai cu stricta respectare a art. 49 din Constituţie.

247

Secţiunea a Xl-a.

DREPTURILE GARANŢII

§. 1. Dreptul de petiţionare

353. Dreptul de petiţionare este un drept cetăţenesc de tradiţie însistemul juridic românesc. Exercitarea dreptului de petiţionare este o moda-litate eficientă de rezolvare a unor probleme personale sau care privesc ocolectivitate. Acest drept este încadrat în clasificările de drepturi, în catego-ria drepturilor garanţii, el fiind şi o garanţie juridică generală pentru cele-lalte drepturi şi libertăţi.

în condiţiile articolului 47 din Constituţie, dreptul de petiţionarepoate fi exercitat fie individual, de către cetăţean, fie de către un grup decetăţeni, fie de către organizaţii legal constituite.

Petiţiile adresate autorităţilor publice şi care, deci, se bucură de re-gimul juridic stabilit prin articolul 47 din Constituţie, se fac numai în nu-mele petiţionarilor sau în situaţia de la alineatul (2), în numele colectivelorpe care organizaţiile petiţionare le reprezintă. De aici rezultă că orice petiţietrebuie semnată şi deci, trebuie să conţină datele de identificare a petiţiona-rului. Prin formularea sa clară, textul constituţional nu priveşte şi deci, nicinu protejează juridic petiţiile anonime. Aceasta dă dispoziţiei constituţionaleşi un evident caracter moral.

354. Corelativ dreptului cetăţeanului de a petiţiona, articolul pre-vede obligaţia autorităţilor publice de a examina şi răspunde la petiţii întermenele şi în condiţiile stabilite prin lege. Aceasta implică obligaţia pen-tru autoritatea legiuitoare de a elabora o lege prin care să se prevadă acestecondiţii şi termene. Din modul cum este formulat articolul 47 din Constitu-ţie rezultă că legea nu va putea diminua dreptul în sine, ci va trebui să pre-vadă numai procedura şi, desigur, responsabilităţile ce vor reveni pentruîncălcarea Constituţiei şi a legii. Constituţia nu a stabilit explicit aceste ter-mene şi condiţii. Explicaţiile, sau măcar una din ele, constau în realitatea că,

248

din punct de vedere juridic, petiţiile se pot prezenta cel puţin sub patruforme şi anume: cereri, reclamaţii, sesizări şi propuneri. Aceste forme nusunt creaţii terminologice, ci ele diferă sub aspectul conţinutului. De aceea,în practica legislativă s-au stabilit termene şi condiţii de rezolvare diferite,nuanţate, în funcţie de forma petiţiei. Aceste termene de rezolvare diferites-au corelat cu conţinutul diferit care presupune din partea autorităţilor pu-blice acţiuni simple sau complexe. Apoi legiuitorul stabileşte termene şicondiţii şi în funcţie de nivelul statal la care se află autoritatea publică sesi-zată. De regulă, termenele de rezolvare pentru autorităţile centrale sunt mailungi decât cele pentru autorităţile locale.

Totodată, legea va trebui să cuprindă detalii privind, în principal:organizarea primirii petiţiilor; regulile examinării şi rezolvării petiţiilor;controlul acestei activităţi; răspunderile ce revin funcţionarilor publici pen-tru încălcarea dispoziţiilor legale în materie.

3 5 5 . Scutirea de taxă pentru exercitarea dreptului de petiţionareeste o regulă constituţională care asigură acestui drept posibilitatea realizăriisale depline.

§.2. Dreptul persoanei vătămate de către o autoritatepublică

356. Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică este undrept fundamental, încadrat de tradiţie în marea categorie a drepturilor ga-ranţii alături de dreptul de petiţionare, cu care, de altfel, se află într-ostrânsă corelaţie. Art. 48 din Constituţie este temeiul constituţional al răs-punderii autorităţilor publice pentru vătămările produse cetăţenilor prin în-călcarea sau nesocotirea drepturilor şi libertăţilor acestora.

Aceasta înseamnă că toate celelalte dispoziţii legale îşi au suportuljuridic în articolul 48 din Constituţie cu care trebuie corelate.

357. Răspunderea autorităţilor publice, potrivit articolului 48 in-tervine în situaţii clar definite şi anume: când emit un act administrativ princare vatămă o persoană; când nu soluţionează în termenul legal o cerere aunei persoane, când prin erori judiciare săvârşite în procese penale se pro-duc prejudicii. In a doua situaţie se pot surprinde două aspecte practice.Primul se poate datora rezolvării cererii, în afara termenelor legale, deci cu

249

depăşirea lor. Dacă acţiunea este deja primită urmează sa fie soluţionată prinluarea în considerare şi a justificărilor autorităţii. Dacă însă acţiunea nu s-apus în mişcare urmează ca primirea şi soluţionarea sa să fie apreciate înfuncţie de faptul dacă s-a produs sau nu o vătămare. Al doilea aspect pri-veşte tăcerea autorităţii publice atunci când a fost sesizată cu o cerere. înacest caz textul constituţional dă tăcerii efectele juridice ale unui act admi-nistrativ. Reglementarea constituţională prezintă avantajul că nu permiteautorităţilor publice ca pur şi simplu să ignore o cerere a unui cetăţean.

358. Cât priveşte categoria de acte la care se referă art. 48 dinConstituţie ea rezultă clar din text, fiind actele administrative. Trebuie însăsă se observe că textul nu se referă la actele administrative emise numai decătre autorităţile executive (administrative), ci la toate actele administrativeemise de autorităţile publice, fără deosebire de natura lor juridică.

Fiind vorba numai de acte cu caracter administrativ, în această cate-gorie nu intră desigur, de exemplu, legea ca act juridic al Parlamentului, sauhotărârea unei judecătorii date într-o speţă soluţionată. Dar structurile in-terne ale Parlamentului precum şi conducătorii instanţelor judecătoreşti potemite şi acte administrative.

Asemenea acte sunt cuprinse în sfera de aplicaţie a art 48 din Con-stituţie. Desigur, stabilirea naturii juridice administrative a unui act se vaface, în context, de către autoritatea competentă a soluţiona cauza.

359. Art. 48 din Constituţie nominalizează şi pretenţiile pe care lepoate formula cetăţeanul, acestea fiind: recunoaşterea dreptului pretins,anularea actului, repararea pagubei.

Este, precum se observă, o ordine firească. Nu se poate obţine repa-rarea pagubei fără a se recunoaşte dreptul şi a se anula actul. Fără a intra îndetalii, trebuie să subliniem că în realizarea acestor pretenţii cetăţeanul nuare obligaţia de a proba vinovăţia (culpa) funcţionarului public sau a autori-tăţii publice. El trebuie să justifice dreptul său şi că actul emis de către auto-ritatea publică i-a produs o vătămare. Ca atare cetăţeanul are în sarcina sadoar proba legăturii cauzale între actul autorităţii publice şi paguba (vătăma-rea) produsă persoanei.

în acelaşi fel trebuie interpretate şi dispoziţiile alin. (3) care stabilescrăspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorilejudiciare săvârşite în procesele penale.

Dacă autorităţile publice vor dori să recupereze eventualele prejudi-cii ce rezultă, de la funcţionarii proprii, vor putea face un asemenea lucruprin procedurile legale privind raporturile de muncă.

250

3 6 0 . Formularea generală a art. 48 din Constituţie poate ridica pro-blema de a şti care este autoritatea publică care trebuie să rezolve cererile.

Tăcerea textului trebuie interpretată în sensul că rezolvarea acestorpretenţii revine organului competent potrivit legii. Dar acest articol trebuiecoroborat cu art. 21 din Constituţie. Aşa stând lucrurile urmează să obser-văm că în cazul în care legile nu dau soluţii sau proceduri, sau aceste proce-duri sunt considerate nesatisfacătoare, urmează a se aplica dispoziţiile art.21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie.

Faţă de conţinutul complex al acestui drept, complexitatea semnifi-caţiilor şi implicaţiilor juridice, art. 48 din Constituţie trimite la lege pentrustabilirea condiţiilor şi limitele exercitării sale.

251

Secţiunea a XII-a

ÎN DA TORIRILE FUNDAMENTALE ALECETĂŢENILOR

3 6 1 . în afară de drepturi fundamentale, cetăţenii români au şi oserie de îndatoriri fundamentale. Existenţa îndatoririlor fundamentale este ocerinţă firească într-o societate democratică.

în această ordine de idei, este evidentă legătura indisolubilă ce existăşi trebuie să existe între drepturi şi îndatoriri, îndatoririle asigurând şi eleprin conţinutul lor dezvoltarea personalităţii umane, realizarea scopurilorsocietăţii.

§. 1. îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile

3 6 2 . Una din îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor este respec-tarea legilor şi a Constituţiei. Această îndatorire îşi găseşte fundamentul înfaptul că legile sunt expresia voinţei poporului, prin ele urmărindu-se reali-zarea atât a intereselor generale, cât şi a celor individuale. Prin legile ce seadoptă se iau cele mai importante măsuri în toate domeniile de activitate. Deaceea, numai prin aplicarea şi respectarea strictă a legilor se pot înfăptui mă-surile preconizate. Respectarea legilor apare deci ca o condiţie indispensa-bilă în realizarea programelor propuse.

îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile revine în egală măsurătuturor cetăţenilor. Nu se face distincţie între cetăţeni sub aspectul obligaţieide respectare a legilor, .toţi fiind datori a le respecta, indiferent de poziţia pecare o ocupă în societate şi stat.

Art. 51 din Constituţie care stabileşte această îndatorire fundamen-tală obligă, de asemenea, la respectarea supremaţiei Constituţiei. Ca ataresupremaţia constituţiei este afirmată prin chiar legea fundamentală.

252

2 îndatorirea de fidelitate faţă de ţară

3 6 3 . Această îndatorire, prevăzută prin art. 50 din Constituţie, esteurmarea firească a cetăţeniei. Ea are drept urmare obligaţia celor cărora lesunt încredinţate funcţii publice precum şi a militarilor de a îndeplini acestefuncţii cu credinţă şi de a depune jurământul cerut de lege.

§.3. îndatorirea de apărare a patriei

3 6 4 . îndatorirea de apărare a patriei prevăzută prin art. 52 din Con-stituţie impune cetăţenilor să fie întotdeauna pregătiţi pentru a da ripostacuvenită atât în cazul unei agresiuni armate cât şi în cazul altor acţiuni în-dreptate împotriva ţării.

Această îndatorire aparţine tuturor cetăţenilor români, bărbaţi şi femei,fără deosebire de origine naţională, religie, ocupaţie şi pregătire profesională.

Datorie sfântă a fiecărui cetăţean, apărarea patriei, cere acestuia o con-duită ireproşabilă şi fidelitate faţă de poporul român. încălcarea acestei înda-toriri este o faptă reprobabilă. De aceea potrivit legilor, călcarea jurământuluimilitar, trădarea de patrie, trecerea de partea inamicului, aducerea de prejudiciicapacităţii de apărare a statului, constituie crime grave şi sunt pedepsite.

§.4. îndatorirea de a satisface serviciul militar

3 6 5 . îndatorirea de a satisface serviciul militar, spre deosebire deîndatorirea de apărare a patriei de care este organic legată fiind de altfel pre-văzută tot în art. 52 din Constituţie, aparţine numai bărbaţilor, cetăţenilorromâni (20 de ani) şi până la o anumită vârstă (35 de ani). Sub acest aspectsfera ei de cuprindere este mai redusă. Serviciul militar în rândul forţelorarmate este obligatoriu şi constituie o îndatorire de onoare.

Satisfacerea serviciului militar în rândul forţelor armate are o mareimportanţă, în vederea pregătirii pentru apărarea patriei cât şi pentru forma-rea ca buni cetăţeni a tinerilor chemaţi sub arme.

Există şi categorii de persoane cărora nu le poate reveni aceastăîndatorire.

De aceea art. 52 din Constituţie permite legii de a stabili excepţiile.

253

£5. îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice

3 6 6 . Art. 53 din Constituţie reglementează îndatorirea cetăţenilorde a contribui, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice. Este o îndatorirefirească.

Pentru a stabili acestei îndatoriri coordonate clare, Constituţia im-pune legilor obligaţia de a aşeza just sarcinile fiscale. De asemenea legilepot stabili şi alte prestaţii, dar numai expres şi în situaţii excepţionale.

§.6. îndatorirea de exercitare cu bună credinţă a dreptu-rilor şi libertăţilor şi de a respecta drepturile şi libertăţilecelorlalţi

3 6 7 . Art. 54 din Constituţie stabileşte o îndatorire ce incumbă tutu-ror locuitorilor României, cetăţeni, străini sau apatrizi. Se observă clar căbuna credinţă, principiu tradiţional de drept civil, este considerată o regulăconstituţională.

Această transformare de natură juridică va avea consecinţe deosebiteîn rezolvarea problemelor ce rezultă din exercitarea drepturilor şi libertăţilorcetăţeneşti.

în conţinutul acestei îndatoriri fundamentale intră şi obligaţia de a nuîncălca drepturile şi libertăţile celorlalţi, obligaţia firească ce ţine de chiarconceptul de drept şi de libertate.

254

BIBLIOGRAFIELA CAPITOLUL XIII

1. Les dimensions internationales des droits de l'homme. Manuel destine all'enseignement des droits de l'homme dans les universites, Karel Vasak|Redacteur general, UNESCO, Paris, 1978, p. III, VII, X, 2 - 3

2. Allocution prononcee â l'ouverture du Congres par M. Amadou-MahtaM'Bow, directeur general de 1'UNESCO. In „Enseignement des droitsde l'homme (Travaux du Congres internaţional sur l'enseignement dedroits de l'homme", Vienne, 12 - 16 sept. 1978). UNESCO, Paris, 1980Jp. 20.

3. J.J. Rousseau, Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţiitre oameni, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, p. 145 - 146.

4. A. Esmein, Elements de droit constitutionnel francais et compare, ParisJ1909, p. 476 - 480, 483, 489, 988, 1052 şi urm.

5. J. Renauld, Reflexions sur la nature de droits de l'homme. Revuedroit internaţional et de droit compare, nr. 3 - 14, 1968, p. 164.

6. Philipe Braud, Les Hbertes publiques en droit francais. Paris, 1968, p|13.

7. Amadou Mahtar M'Bow, La izvoarele viitorului, Editura Politică, Bu\cureşti, 1985, p. 15 - 16, 52 - 53.

8. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, socialeculturale, Publicat în Colecţia de Legi şi Decrete IV/1974.

255

9. Pactul internaţional cu privire Ia drepturile civile şi politice, Publicatîn Colecţia de Legi şi Decrete IV/1974.

10. Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare din Europa(Helsinki, 1975), Publicat în Colecţia de Legi şi Decrete, III/1975.

11. Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanţilor state-lor participante la Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Eu-ropa, Editura N. Bălcescu, 1990. în acest document se arată că dreptu-rile omului şi libertăţile fundamentale derivă, toate, din demnitatea ine-rentă a persoanei umane şi sunt esenţiale pentru dezvoltarea sa liberă şideplină, că toate sunt de o importanţă primordială şi trebuie să fie pedeplin înfăptuite prin toate mijloacele corespunzătoare (p. 14).

12. La convention de sauvegarde des droits de Phomme et de libertesfondamentales, în lucrarea Convention europeenne des droits del'homme, Recueil de textes, Strasbourg, 1974.

13. Grigore Geamănu, Drept internaţional public, voi. I, op. cit., p. 354 -378, 389.

14. Le Conseil de l'Europe et l'education dans le domaine des droits del'homme: bilan et perspective», în lucrarea L'Enseignement des droitsde l'homme. op. cit., p. 179.

15. Laurent Marcoux, Jr Le concept de droits fondamentaux dans le droitde la communaute economique europeene, în Revue internaţionale dedroit compare, nr. 4/1983, p. 696, 720, 731 şi urm. Distincţia întredrepturi pozitive şi negative, spune L.Marcoux, a întreţinut, pe duratamultor ani, o discuţie asupra importanţei relative a acestor două tipuri dedrepturi. Unii autori au susţinut că drepturile civile şi politice, drepturinegative, sunt predominante, dat fiind că pot fi asigurate imediat şi căele sunt gratuite, neimplicând decât o abţinere a statului. Intrarea în vi-goare a drepturilor economice şi sociale implică în schimb o acţiune po-zitivă a statului care poate fi costisitoare şi care trebuie adesea să fie în-treprinsă pe o lungă perioadă de timp. Alţi autori au susţinut că dreptu-rile civile şi politice sunt mai puţin importante decât drepturile econo-mice. Numeroşi autori pur şi simplu au prezumat că drepturile civile şipolitice sunt o piedică în dezvoltarea economică rapidă şi la fel în reali-zarea drepturilor economice şi sociale. Dreptul comunitar apreciază, to-

256

tuşi, că distincţia între cele două categorii de drepturi nu este atât de ca-tegorică cum gândesc alţii. Se arată că, în realitate, un mare număr dedrepturi economice şi sociale necesită un amestec de abţineri şi acţiunipozitive din partea statului. La fel stau lucrurile şi cu drepturile politiceşi civile; fiecare categorie cere într-o anumită măsură ca statul să se ab-ţină la anumite comportamente şi să furnizeze anumite avantaje. Deci, sesugerează că drepturile civile şi politice şi drepturile economice şi soci-ale sunt mai corect considerate de natură interdependentă şi ca o partea unui ansamblu indivizibil de drepturi aparţinând persoanei umane.Un nou concept şi clasificare a drepturilor omului este foarte necesarpentru a depăşi dihotomia între drepturi pozitive şi negative. Recent, maimulte teorii unitare asupra drepturilor omului au fost formulate cu in-tenţia specifică de a înlătura această clasificare (p. 731 - 732).

16. W.J. Ganhof Van der Meersch, Le respect des droits fondamentaux del'homme, condition exigee du droit des Etats europeens, în Revue deDroit internaţional et de Droit Compare, nr. 1 - 12/1983, p. 9.

17. Francois Rigaux. L'elaboration d'un „right of privacy" par lajurisprudence americaine, Revue internaţionale de droit compare nr.4/1980, p. 7ol - 730.

18. Karl Josef Partsch, Les principes de base des droits de l'homme:Pautodetermination, Pegalite, et la nondiscrimination, în Les dimensionsinternationales, op. cit., p. 64 şi urm.

19. Theodor C.Van Boven, Les criteres de distintion des droits del'homme, în Les dimensions internationales, op. cit., p. 59-63.

20. Marcel Prelot, Jean Boulois, op. cit., p. 59 şi urm.21. Paul Negulescu, op. cit., p. 518, 535.22. Georges Burdeau, Les libertes publiques, Librairie generale de droit et

de jurisprudence, Paris, 1966, p. 10 - 11, 20, 202 şi urm.23. Decretul nr. 177 din 3 august 1948 privind regimul general al culte-

lor religioase.24. Jean-Francois Aubert, Trăite de droit constitutionnel suisse, Editions

Ides et Calendes, Neuchatel; 1967, voi. II, p. 623 - 773.

257

25. Jean-Francois Aubert, Trăite de droit constitutionnel suisse(Supplement 1967 - 1982), Editions Ides et Calendes, Neuchatel, 1982,p. 199-285.

26. Decretul-Lege nr. 39/1990 privind unele măsuri referitoare Ia desfă-şurarea adunărilor publice, Publicat în Monitorul Oficial nr.15 din25.1.1990.

27. Andre Hauriou, Droit constitutionnel et institutions politiques, EditionMontchrestien, Paris, 1967, p. 170 şi urm.

28. Ernest Angel, Les aspects constitutionnels des libertes publiques auxEtats Unis, Librairie Dalloz, Paris, 1964, p. 43 - 44.

29. Vintilă Dongoroz şi colectiv, Explicaţii teoretice ale codului penal ro-mân, voi .1, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 362 - 374.

30. M.J. Voyaume, Nations Unies, Conseil Economic et Social, Comissiondes droits de l'homme; Question de la violation des droits de 1'homme etde libertes fondamentales, oii qu'elle se produise dans le monde, enparticulier dans les pays et teritoires coloniaux et dependants, Rapportpresente le 18 decembre 1989.

31. Adrian Năstase, Drepturile omului, religie a sfârşitului de secol.I.R.D.O., Bucureşti, 1992. Acest autor precizează şi el că libertăţile re-prezintă tot drepturi (p. 17), că expresia „drepturi ale grupurilor" este,din punct de vedere juridic, o contradicţie în termeni (p. 30) şi defineştedrepturile omului ca fiind acele prerogative conferite de dreptul intern şirecunoscute de dreptul internaţional fiecărui individ, în raporturile şalecu colectivitatea şi cu statul, ce dau expresie unor valori sociale funda-mentale şi care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esenţiale şia unor aspiraţii legitime, în contextul economico-social, politic, culturalşi istoric al unei anumite societăţi" (p. 36).

32. Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Drept internaţional contem-poran, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1995, p. 95 - 123.

33. Grigore Geamănu, Dreptul internaţional penal şi infracţiunile interna-ţionale. Editura Academiei, Bucureşti, 1977, p. 217.

34. Claude-Albert Colliard, Libertes publiques, Dalloz, Paris, 1982, p.233, 334 - 338, 341 - 342, 385 - 386, 419, 713 - 743, 779.

258

35. James M.Beck, La constitution des Etats-Unis, Librairie Armând Colin,Paris, 1923, p. 207 şi urm.

36. Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice. Editura Natu-rismul, Bucureşti, 1991, p. 56 - 79.

37. Ioan Muraru, Constituţiile române, op. cit. Este interesant de observatcă toate constituţiile române au cuprins câte un titlu sau capitol dedicatdrepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale cu următoarele de-numiri: Despre drepturile românilor (Constituţia din 1866, titlul II);Despre drepturile românilor (Constituţia din 1923, titlul II); Despre în-datoririle şi drepturile românilor (Constituţia din 1938, titlul II); Dreptu-rile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor (Constituţia din 1948, ti-tlul III); Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor (Consti-tuţia din 1952, capitolul VII); Drepturile şi îndatoririle fundamentale alecetăţenilor (Constituţia din 1965, titlul II).

38. Legea nr. 7 din 25 ianuarie 1991 pentru ratificarea celui de-al doileaProtocol facultativ la Pactul internaţional relativ la drepturile civileşi politice, vizând abolirea pedepsei cu moartea. Publicată în Monito-rul Oficial nr. 18 din 26.1.1991.

39. Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea generală, Artprint S.R.L., Bu-cureşti, 1994, îndeosebi capitolul VII; secţiunea a Il-a, intitulată Măsu-rile preventive p 311 - 341.

40. Jean Morange, Droits de l'homme et libertes publiques, P. U. F., Paris,1995.

41. Legea nr. 30 din 18 mai 1994 (M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994) Prinaceastă lege România a ratificat Convenţia pentru apărarea drepturiloromului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi protocoalele adiţionalela această convenţie, cu următoarea rezervă şi declaraţie:

1. Art. 5 din Convenţie nu va împiedica aplicarea de către România adispoziţiilor art. 1 al Decretului nr. 976 din 23 octombrie 1968, care regle-mentează sistemul disciplinar militar, cu condiţia ca durata privării de li-bertate să nu depăşească termenele prevăzute de legislaţia în vigoare. Art. 1al Decretului nr. 976 din 23 octombrie 1968 prevede: „Pentru abaterile de ladisciplina militară, prevăzute de regulamentele militare, comandanţii sauşefii pot aplica militarilor sancţiunea disciplinară cu arest până la 15 zile".

259

2. România interpretează art. 2 din primul Protocol adiţional la con-venţie ca neimpunând obligaţii financiare suplimentare referitoare la insti-tuţiile de învăţământ privat, altele decât cele stabilite prin legea internă".42. Legea nr. 15/1991 pentru soluţionarea conflictelor de muncă, publi-

cată în M. Of. nr. 33 din 11 februarie 1991.43. Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate

publică, M. Of. nr. 139 din 2 iunie 1994; Hotărârea Guvernului 583 deaprobare a Regulamentului privind procedura de lucru a comisiilor pen-tru efectuarea cercetării prealabile în vederea declarării utilităţii publicepentru lucrări de interes naţional sau de interes local, M. Of. din 26sept. 1994.

44. Islam et droits del'homme, op. cit. studiul lui Slim Lagmani, p. 42 şiurm., care făcând observaţiile la argumentele unora care arată că dreptulislamic se opune drepturilor omului, arată că inegalitatea în drepturi în-tre bărbat şi femeie trebuie prezentată ca fiind o inegalitate în îndatoriri,deci o formă de egalitate.

45. Legea nr. 84/1995, Legea învăţământului, republicată în M. Of. nr. 1din 5 ianuarie 1996.

46. Ion Andreiţă, Misterul fluviului Galben, Editura Andre, Bucureşti, p.76, pentru o istorie îndepărtată privind regimul moral şi juridic al pă-mântului şi care arată:

„Aceeaşi soartă o vor avea mongolii, care, deviaţi de acelaşi ZidChinezesc, vor atinge zidul Carpatic - după care se vor pulveriza şi eidin istorie.

Când nu apelau direct la secure, hunii foloseau o stratagemă descrisădin antichitate de Sun Tzî în lucrarea „Arta războiului". Iat-o.

Emisarii noilor veniţi se adresau sedentarilor - într-un crescendo dejigniri.

„Vrem să cumpărăm calul de o mie de li al suveranului vostru" -propun veneticii. Suveranul îşi consultă miniştri, care sar ca arşi: „Calulde o mie de li?! Lucrul cel mai de preţ din ţară? Să nu li se dea!" Darsuveranul răspunde liniştit; „Pentru ce să refuzi un cal unui vecin?" Şi1-a dăruit.

260

La puţin timp după aceea, solii vecinilor venetici atacă din nou:Vrem una din prinţesele hanului!" Miniştrii sar din nou ca arşi „Aceşti

vecini sunt neruşinaţi! Acum au ajuns să ne ceară o prinţesă! Vă implo-răm să-i atacaţi!" Dar suveranul răspunde pe acelaşi ton liniştit: „Cumam putea refuza o femeie unui vecin?" Şi a dăruit prinţesa.

N-a trecut mult, că emisarii pofticioşilor vecini s-au arătat iar: „Aveţio mie de li de pământ nefolositor, pe care îl vrem noi". Suveranul şi-aconsultat miniştrii. Unii nu au fost de acord nici de această dată. Alţiiînsă au spus că li se pare o cerere rezonabilă - o bucăţică de pământ,acolo. Atunci suveranul s-a mâniat rău şi a zis: „Pământul este temeliastatului! Cum am putea să-1 dăm?!"

Povestea mai spune că toţi acei care fuseseră de acord cu înstrăinareabucăţii aceleia de pământ au fost decapitaţi.

...între aceste adevăruri tulburătoare (şi pilduitoare) şi ceea ce aveasă se întâmple mai târziu la curtea unor primi voievozi români dinTransilvania există o legătură directă.

47. Teoria şi legislaţiile au continuat şi confirmat că pământul, în afara re-gimului juridic civil, are şi un regim juridic constituţional fapt ce presu-pune o protecţie juridică aparte, ca cea din art. 41 alin. (2) din Constitu-ţia României.

Astfel Paul Negulescu şi George Alexianu subliniau că: „Teritoriulpe care se întinde această populaţie variază şi el în raport cu formele pecare le-a îmbrăcat viaţa. Teritoriul este baza şi întregul suport moral pecare se dezvoltă viaţa societăţii. Cea dintâi şi cea mai adâncă legătură aomului a fost cu pământul. Suferinţele sau bunurile lui pe un anumitpământ, legăturile lui sufleteşti cu ţărâna pe care o cultivă, o înfrumuse-ţează şi care la rându-i îi asigură existenţa, amintirea străbunilor îngro-paţi aici îl fac pe om sclav al ogorului pe care-1 munceşte. Legăturaomului cu pământul este atât de puternică încât chiar atunci când acestpământ îi produce cele mai mari nemulţumiri, el continuă totuşi să-1 iu-bească cu aceeaşi dragoste neţărmurită.

De câte ori cataclisme repetate n-au acoperit regiuni întregi de jale,omorând populaţia, distrugând munca şi agonisita. Şi a doua zi după cecataclismul a încetat, pe ruinele fumegânde încă, supravieţuitorii vin să

261

împlânte din nou braţele lor pentru a se baza şi mai temeinic şi maiadânc de acest pământ, producător de atâtea suferinţe. Este o misticăneînţeleasă în sufletul fiecărui om, o pornire adâncă, o chemare care ră-sare din toată fiinţa sa pentru acest pământ. Legăturile de rasă, de limbăşi de credinţă se cimentează pe un anumit teritoriu, se conformeazăstructurii acestuia, împrumută din felul lui de a fi elemente de dezvol-tare. Tratat de drept public, op. cit. p. 32.

A se vedea şi art. 18 al Constituţiei din anul 1923.48. Este interesant de observat că în Belgia există următoarele culte: 1) ca-

tolic; 2) anglican; 3) izraelit; 4) musulman; 5) ortodox; 6) laic. în anul1994, s-a creat Consiliul laic.

49. Viorel Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.l, Ed.Naţional, Bucureşti, 1996, îndeosebi p. 14 şi 177, unde se examineazăneretroactivitatea legilor.

50. Simina Elena Tănăsescu, Principiul egalităţii în dreptul românesc,Editura AII Beck, 1999.

51. Ioan Muraru, Protecţia constituţională a libertăţilor de opinie, Ed. Lu-mina Lex, 1999.

52. Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, cu privire la asociaţii şi fundaţii,publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39/2000.

262

Partea a H-a

INSTITUŢII POLITICE

CAPITOLUL IOrganizarea statală a puterii

§. 1. Popor, naţiune, putere de stat, puteri publice

3 6 8 . Categoria cea mai des întâlnită în teoria şi practica sistemelorconstituţionale este categoria putere. Ea apare în exprimări nuanţate pre-cum: putere politică, putere de stat, puteri politice, sau pur şi simplu putere.Fiind şi dovedindu-se a fi categoria cheie în organizarea statală a societăţiiumane, puterea (în sensul cuceririi sau aproprierii sale) a fost şi rămâne sco-pul fundamental al revoluţiilor, mişcărilor şi convulsiilor sociale.

Din aceasta rezultă (sau acestea sunt rezultatul) legătura strânsă cucategoriile popor şi naţiune. Uneori categoria putere este exprimată prin ceade suveranitate. Asemenea similitudini explică exprimările constituţionale.

Astfel, constituţiile stabilesc că suveranitatea (unele adaugă naţio-nală) sau puterea (puterile) aparţine (rezidă în) poporului. în acest fel suntredactate constituţiile Spaniei (art. 1 pct. 2), Franţei (art. 3), României (dinanul 1948 art. 3, din 1965 art. 2), Republicii şi Cantonului Jura din Elveţia(art. 2) Suediei (art. 1). Alte constituţii folosesc expresia de suveranitate,care aparţine (sau emană de la) naţiunii. în acest fel sunt redactate consti-tuţiile Marocului (art. 2) României (din anul 1866 art. 31, din anul 1923 art.33, din anul 1938 art. 29), Belgiei (art. 25).

Constituţia actuală a României prin art. 2 stabileşte că „Suveranita-tea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele salereprezentative şi prin referendum".

265

Rezultă din această simplă expunere cel puţin două constatări, Primapriveşte legătura între categoriile şi fenomenele popor, naţiune, putere destat, puteri publice.

Cea de a doua priveşte formulările extrem de nuanţate cu care seoperează precum cele de putere, puteri publice, puteri, suveranitate, suvera-nitate naţională (care pe fond exprimă aceeaşi categorie) sau cele de „rezidăîn naţiune", „aparţine naţiunii", „aparţine poporului".

£2 Relaţia popor - stat

369. Poporul şi statul sunt deseori privite într-o anumită unitate,lucru firesc ce rezultă din legăturile puternice ce le apropie sau din trăsătu-rile care uneori le depărtează dar pe un fond comun. înţelegerea corectă arelaţiei popor-stat este însă, în limbajul juridic, cea mai importantă, dacă nucumva prima condiţie în explicarea mecanismului juridico-statal. Aceastapentru că indivizibilitatea sau identitatea intereselor poporului şi statului nuduce şi nu trebuie să ducă la o confiiziune juridică a acestor două categorii.Poporul şi statul sunt subiecte distincte de drept. Organizarea societăţiiumane în stat a atins forme mai mult sau mai puţin reuşite, dar factorii carecompun statul îşi păstrează, în orice caz sub aspect juridic, identitatea lor.

370. Plecând de la ideea că nu mai sunt necesare aici explicaţii cuprivire la noţiunea de popor, urmează să reamintim că în ce priveşte noţiu-nea de stat aceasta cunoaşte două accepţiuni, ambele corecte din punct devedere ştiinţific şi larg răspândite şi utilizate. într-o accepţiune, mai multpolitică, sociologică, prin stat se înţelege suma a trei elemente distincte şianume: teritoriul, populaţia (naţiunea) şi suveranitatea (în sensul puteriistatale, de fapt statul în accepţiunea strict juridică). în această accepţiunestatul este sinonim cu ţara el incluzând civilizaţia, resursele, oamenii, teri-toriul, frontierele, autorităţile etc.

Intr-o a doua accepţiune, o accepţiune restrânsă, prin stat se înţelegeforma organizată a puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatulstatal. Aceasta este accepţiunea strict juridică. Aşa văzute lucrurile următo-rul raţionament ne permite explicarea edificiului statal. Poporul, naţiunea,deţin puterea politică. Pentru a putea exercita această putere poporul cre-ează statul, ca un ansamblu sistematizat de organe de stat (legiuitoare, ad-ministrative, judecătoreşti, armată, poliţie), deseori denumite autorităţi sta-

266

tale (publice). Statul este deci sistemul acestor autorităţi publice şi aceastaeste accepţiunea cu care vom opera în continuare.

§. 3. Relaţia stat-putere (puteri) de stat, puteri publice

371. în limbajul curent cuvintele stat, putere, puteri apar frecvent.Se pune întrebarea de a şti dacă ele exprimă sau nu noţiuni diferite. Altfelspus, de a şti dacă statul, în accepţiunea sa strict juridică este altceva decâtputere (puterile) de stat. Răspunsul este desigur negativ. Vom constata căaceastă terminologie nuanţată exprimă aceeaşi categorie şi anume organiza-rea statală a puterii care aparţine poporului, naţiunii.

Statul nu este altceva decât organizarea statală a puterii poporului,este instituţionalizarea acestei puteri.

Dacă vorbim de stat sau de putere (puteri) de stat vorbim despre unulşi acelaşi lucru. De unde identitatea între exprimările autorităţi statale şiautorităţi ale puterii sau funcţiile statului şi funcţiile puterii.

3 7 2 . în legătură cu exprimările putere politică şi putere de stat seimpun de asemenea unele precizări. Ele pot evoca aceleaşi noţiuni dar pot fifolosite şi pentru a evoca noţiuni ce se află într-o strânsă legătură darneconfundabile şi care privesc fenomenul general (complex) putere. Astfeldacă termenul politic desemnează caracterul social al puterii, exprimareaputere politică desemnează puterea poporului, naţiunii. Termenul politicpoate desemna caracterul puterii unor formaţiuni, asociaţii, puterii partide-lor. Puterile statale au şi ele trăsături politice, iar termenul politic la rândulsău este nuanţat explicat. Pentru ca sistemul teoretic pe care-1 construim săfie clar, vom folosi putere politică pentru a desemna puterea poporului (na-ţiunii) care are un conţinut mai larg decât organizarea sa statală, altfel spusdecât puterea (puterile) de stat. Puterea (puterile) de stat este partea institu-ţională a puterii politice dar nu-i epuizează sfera, găsindu-ne aici în relaţiade la întreg la parte. într-o asemenea viziune ştiinţifică trăsăturile puteriipolitice se regăsesc în puterile statului, dar trăsăturile statului nu se regăsescîn totalitate în ansamblul puterii politice.

373. Aşa văzute lucrurile puterea (puterile) statală, într-o expli-caţie simplă, este forma de organizare statală a puterii poporului (politice).Dacă această organizare se realizează prin mai multe grupe (categorii, auto-rităţi, puteri) de organe de stat, cu funcţii (împuterniciri) şi trăsături clar de-

267

finite şi caracterizate prin autonomie organizatorică şi funcţională, precumşi prin echilibru reciproc şi colaborare, suntem în prezenţa separa-ţiei/echilibrului puterilor. Această stare este specifică sistemelor de guver-nământ democratice.

Dacă însă organizarea şi funcţionarea acestor organe de stat sunt ca-racterizate prin centralism şi concentrare, suntem în prezenţa unicităţii pute-rii, stare specifică sistemelor de guvernământ totalitare.

Funcţia fundamentală a statului (puterilor) este de a exprima şi rea-liza ca voinţă general obligatorie (voinţă de stat) voinţa poporului. Acestaeste punctul de plecare în teoretizarea organizării statale a puterii poporului.De aici trebuie să pornim pentru a identifica funcţiile puterii, instituţiile şiformele organizatorice necesare realizării acestor funcţii, raporturile dintreautorităţile statale şi popor, raporturile dintre autorităţile statale.

Am arătat că (de altfel toate constituţiile exprimă explicit aceasta)puterea (suveranitatea) politică aparţine poporului. Suntem deci în prezenţaunui titular unic, poporul şi a unei puteri unice, puterea politică. O altă in-terpretare ar însemna admiterea împărţirii poporului şi practic autodizolva-rea sa. Ar însemna să considerăm că există mai mulţi suverani, în aceeaşiţară, ceea ce ar fi desigur o absurditate sau dezordine socială.

Dar puterea organizată statal cum se prezintă? Iată o întrebare careimplică mai multe explicaţii.

§.4. Separaţia puterilor, echilibrul puterilor, colaborareaputerilor

1. Originile teoriei separaţiei puterilor

3 7 4 . Teoria separaţiei puterilor este o teorie celebră, de largă audi-enţă şi frecvent invocată. Cunoaşterea acestei teorii înlesneşte explicareasistemelor constituţionale contemporane deşi „a pierdut mult din semnifica-ţia şi din importanţa ei şi nu mai are importanţă în amenajarea actuală a pu-terii" (Pierre Pactet). Apărută în secolul Luminilor, alături de alte teorii lafel de tulburătoare şi penetrante, ea a fost îndreptată împotriva obscurantis-mului feudal şi a închistării medievale, împotriva abuzului de putere. Teoriaseparaţiei puterilor a fost o reacţie împotriva monarhiei absolute, conside-rată de drept divin, formă de guvernământ în care regele concentra în mâi-nile sale puterea supremă, considerându-se ca o personificare a statutului de

268

unde şi celebra formulă a regelui Ludovic al XlV-lea „statul sunt eu"(L'Etat c'est moi).

Teoria separaţiei puterilor a avut un rol aparte, poate decisiv în pro-movarea sistemului reprezentativ, adică în valorificarea democratică arelaţiei dintre deţinătorul suveran al puterii (poporul, naţiunea) şi organiza-rea statală a puterii politice, în căutarea, în chiar organizarea statală şi func-ţionarea puterii, a garanţiilor exercitării drepturilor omului şi cetăţeanului.Este o teorie care a stat la baza elaborării constituţiilor, afirmaţiile din De-claraţia drepturilor omului şi cetăţeanului (1789 Franţa) stând mărturie înacest sens. Astfel potrivit declaraţiei menţionate, o societate în care garanţiadrepturilor nu este asigurată şi nici separaţia puterilor nu este determinată,nu are o constituţie.

3 7 5 . Enunţată de către John Locke (Trăite du gouvernement civil,1690), teoria separaţiei puterilor este definitivată şi explicată pe larg de cătreMontesquieu (Charles-Louis de Secondat, baron de la Brede et de Montes-quieu, născut în 1689) în celebra lucrare Despre spiritul legilor (1748).Montesquieu a făcut din separaţia puterilor un eficient instrument alsiguranţei cetăţenilor.

De aceea se impune să observăm mai întâi principalele idei ce sedesprind din această lucrare care 1-a consacrat pe autor ca părintele teorieiclasice a separaţiei puterilor în stat.

Rezultă că experienţa de totdeauna ne învaţă că orice om care deţineo putere este înclinat să abuzeze de ea şi că el merge mai departe aşa până cedă de graniţe. însăşi virtutea are nevoie de îngrădiri. Deci puterea trebuiedivizată pentru a nu degenera în arbitrar. Obiectul separării puterilor estesimplu definit de Montesquieu: "pentru ca să nu existe posibilitatea de a seabuza de putere, trebuie ca, prin rânduiala statornicită, puterea să fie înfrâ-nată de putere". în fiecare stat - există trei feluri de puteri: puterea legisla-tivă, puterea executivă privitoare la chestiunile care ţin de dreptul ginţilor şiputerea executivă privitoare la cele care ţin de dreptul civil.

In virtutea celei dintâi - spunea Montesquieu - principele sau auto-ritatea face legi, le îndreaptă sau le abrogă pe cele existente; în virtutea celeide a doua, declară război sau încheie pace, trimite sau primeşte solii, ia mă-suri de securitate, preîntâmpină năvălirile; în virtutea celei de a treia pedep-seşte infracţiunile sau judecă litigiile dintre particulari. „Pe aceasta din urmăo vom numi putere judecătorească, iar pe cealaltă pur şi simplu putereexecutivă a statului" (subl.n.s., p. 195).

269

Atunci când în mâinile aceleiaşi persoane sau ale aceluiaşi corp dealeşi se află întrunite puterea legiuitoare şi puterea executivă, nu există li-bertate, deoarece, se poate naşte teama ca acelaşi monarh sau acelaşi Senatsă întocmească legi tiranice pe care să le aplice în mod tiranic (p. 196).Subliniind că nu există libertate dacă puterea judecătorească nu este separatăde puterea legislativă şi de cea executivă, Montesquieu arăta că dacă ea ar fi„îmbinată cu puterea legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilorar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi şi legiuitor. Dacă ar fi îmbinată cu pute-rea executivă, judecătorul ar putea avea forţa unui opresor" (196). Părinteleteoriei clasice a separaţiei puterilor a stabilit şi anumite reguli privind relaţi-ile dintre puteri. Astfel cât priveşte puterea executivă, deoarece cere tot-deauna acţiuni prompte, este mai bine exercitată de unul decât de mai mulţi.Dacă ea ar fi încredinţată unei persoane luate din corpul legislativ, atunci nuar mai exista libertate, pentru că cele două puteri ar fi contopite, aceleaşipersoane participând mereu şi la una şi la cealaltă.

Puterea executivă trebuie să fixeze momentul convocării corpuluilegiuitor şi durata sesiunilor sale. Puterea legislativă nu trebuie să aibădreptul de a ţine în loc puterea executivă, căci activitatea executivă, fiindlimitată prin natura ei, este inutil de a o îngrădi, apoi ea se referă mereu lachestiuni care cer o rezolvare promptă. Puterea legislativă poate ancheta şipedepsi pe miniştri, dar nu poate face acest lucru cât priveşte pe monarh.Apoi, spune Montesquieu, puterea legislativă nu poate să judece. Putereaexecutivă trebuie să ia parte la legiferare prin dreptul ei de veto.

Tot în teoria lui Montesquieu, corpul legislativ fiind format din douăpărţi, una va încătuşa pe cealaltă prin dreptul lor reciproc de veto, iaramândouă (camerele desigur) vor fi frânate de puterea executivă, care vafi frânată ea însăşi de către cea legislativă.

„Aceste trei puteri ar trebui să ajungă la un punct mort, adică lainacţiune. Dar întrucât, datorită mersului necesar al lucrurilor ele sunt silite săfuncţioneze împreună, vor fi nevoite să funcţioneze de comun acord" (p. 204).

Rezultă din celebra lucrare „Despre spiritul legilor" că totul ar fipierdut „dacă acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi, fie al nobililor, fie alpoporului, ar exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de aaduce la îndeplinire hotărârile obşteşti şi pe cea de a judeca infracţiunile saulitigiile dintre particulari" (p. 196).

3 7 6 . Sintetizând teoria clasică a separaţiei puterilor vom putea reţinemai multe idei. în orice societate organizată în stat există trei funcţii: de

270

edictare de reguli juridice sau funcţia legislativă; de executare a acestor regulisau funcţia executivă; de judecare a litigiilor sau funcţia jurisdicţională.

Fiecărei funcţii îi corespunde o putere: puterea legislativă, putereaexecutivă, puterea jurisdicţională.

Fiecare putere este conferită unor organe distincte: puterea legisla-tivă, adunărilor reprezentative; puterea executivă şefului statului, eventualşefului de guvern şi miniştrilor; puterea judecătorească, organelor judiciare.

Toate regimurile politice cunosc o diviziune între multele organe gu-vernamentale, fiecare fiind mai mult sau mai puţin specializat într-o funcţie.Trebuie însă adăugat că de fapt separaţia puterilor nu înseamnă numaidiviziune ci şi independenţa autorităţilor guvernamentale. Această indepen- jdenţă se fondează pe existenţa unor funcţii fundamentale distincte prin na-tura lor şi care pot fi exercitate numai separat. în mod firesc statul aparenatural divizat în mai multe puteri, termenul desemnând totodată funcţia şiorganul. Vom observa de asemenea că, faţă de Locke şi Montesquieu careau definit cei dintâi aceste puteri, teoriile care au urmat precum şi cele actu-ale s-au îndepărtat puţin. Toţi consideră însă că separaţia puterilor este înrealitate o justificare ideologică a unui scop politic foarte concret: slăbireaputerii guvernanţilor în ansamblu, limitându-i pe unii prin alţii. Se consideră |de asemenea că separaţia puterilor comportă două aspecte bine conturate:a)separaţia Parlamentului vis-â-vis de guvern; b)separaţia jurisdicţiilor în jraport cu guvernanţii, fapt ce permite controlul acestora prin judecători in-1dependenţi (vezi şi Maurice Duverger).

2. Evoluţia explicaţiilor privind separaţia/echilibrul puterilor înstat

3 7 7 . Un scurt examen teoretic al evoluţiei teoriei separa-ţiei/echilibrului puterilor în stat poate fi interesant şi util atât pentru înţelege-rea corectă a teoriei ca atare, cât şi pentru explicarea regimurilor constituţio-nale care s-au fundamentat pe această teorie. Vom observa astfel că în doc-1trina revoluţiei franceze „puterile" erau considerate fracţiuni ale suverani- jtaţii naţionale. De aceea, atunci când naţiunea îşi instituie reprezentanţiisăi, ea deleagă unora puterea sa legislativă, altora puterea sa executivă, iar |judecătorilor puterea jurisdicţională.

„In locul noţiunii concrete de funcţie s-a preferat noţiunea abstractăde putere de natură specială necesară unei autorităţi pentru a îndeplinifuncţia sa. în loc de a imagina separaţia puterilor ca o reţetă de tehnică poli-tică, oamenii Revoluţiei au enunţat o dogmă de filosofie politică" (Georges

271

sale să nu fie adoptate. Deşi prin excelenţă reprezentativ Parlamentul nueste considerat ca o garanţie solidă pentru guvernaţi.

îmbătrânirea teoriei separaţiei puterilor este explicată prin aceeacă a fost elaborată într-o perioadă în care nu se înfiinţaseră încă partidelepolitice şi când principalele probleme puse de putere erau de ordin institu-ţional. Apariţia partidelor politice, rolul lor deosebit în configurarea institu-ţiilor juridice şi politice, determină ca astăzi apărarea sau echilibrul să nu serealizeze între Parlament şi guvern, ci între o majoritate, formată dintr-unpartid sau partide învingătoare în alegeri şi care dispun în acelaşi timp deParlament şi de guvern şi o opoziţie (sau opoziţii) care aşteaptă următoarelealegeri pentru „a-şi lua revanşa"

O asemenea schemă este în principiu aplicabilă peste tot şi desigurmai evident în sistemele constituţionale bipartide.

381. Manifestându-se rezerve faţă de teoria clasică a separaţieiputerilor nu trebuie să se interpreteze că ea şi-a pierdut din importanţă şiactualitate şi că deci rămâne o teorie a trecutului. Marea forţă a teoriei sepa-raţiei puterilor constă în fantastica sa rezonanţă socială, politică şi morală.Ea a intrat în conştiinţa mulţimilor care au receptat-o ca pe cea mai eficientăreţetă contra despotismului şi în favoarea libertăţii şi democraţiei. Sinteti-zând acest paradox, Pierre Pactet arată că se constată un decalaj importantîntre declinul unei teorii, care pierde progresiv din forţa şi valoarea sa expli-cativă şi pentru că ea nu mai corespunde cu adevărat realităţii şi recepţiona-rea sa de către opinia publică, care continuă să creadă în ea şi pentru clasapolitică care persistă în a o evoca.

Găsim astfel motivaţia prezenţei explicite sau implicite a separaţieiputerilor în constituţiile tuturor statelor democratice.

3. Organizarea statală contemporană a puterii politice

3 8 2 . Câteva consideraţii privind organizarea statală contemporanăa puterii politice sunt interesante. Două constatări rezultă azi din teoria şipractica statală şi anume: continuitatea unor structuri tradiţionale şitransformarea funcţiilor acestora.

Cât priveşte menţinerea unor structuri tradiţionale este simplu deobservat că şi astăzi distincţia între legislativ şi executiv rămâne ca trăsăturăfundamentală a regimurilor politice. Aceste structuri tradiţionale au cunos-cut şi cunosc o permanentă transformare. Aceste transformări s-au datorattendinţei de a se da executivului grija marilor decizii politice. Parlamentuluirezervându-i-se rolul de reflecţie şi de control al guvernului. De asemenea

274

transformările se explică prin aceea că în fapt este vorba de un echilibru alputerilor şi nu de o separaţie care din start consideră „potenţial antagoniste"parlamentul şi guvernul. Or, un guvern care dispune de o majoritate parla-mentară, va lucra în strânsă asociere cu parlamentul, fapt ce este consideratîntr-un stat modern condiţia eficienţei lor.

Astăzi se vorbeşte tot mai mult de un declin al puterii legislative înfavoarea executivului, lucru ce-1 vom explica pe larg la puterea executivă şiraporturile sale cu celelalte „puteri". De altfel, separaţia şi echilibrul îşi schimbătreptat parametrii, aceştia devenind majoritatea şi opoziţia. Iar această schim-bare va avea mari efecte în configurarea sistemelor constituţionale.

§.5. Funcţionarea principiului separaţiei/echilibruluiputerilor în diferitele forme de guvernământ

3 8 3 . O succintă prezentare a variantelor de funcţionare a separa-ţiei/echilibrului puterilor în raport cu forma de guvernământ permite înţele-gerea mai lesnicioasă chiar a sistemelor constituţionale. în regimurile de-numite parlamentare există în principiu egalitate între parlament şi execu-tiv, asigurându-se un echilibru între ele. în regimurile denumite de adunaresau convenţionale, adunarea reprezentativă este superioară guvernului pecare-1 poate înlocui uşor, creând instabilitate guvernamentală. In regimurileprezidenţiale executivul nu răspunde în faţa adunărilor, însă trebuie să-iceară anumite autorizări, avize (S.U.A., de exemplu) în regimurilesemiprezidenţiale şeful executivului (şef de stat) nu răspunde în faţa par-lamentului, dar guvernul trebuie să fie aprobat de către parlament.

§.6. înscrierea în constituţii a principiului separaţieiputerilor

3 8 4 . Dacă examinăm constituţiile statelor lumii vom observa căfoarte rar, am putea vorbi chiar de excepţii, unele înscriu explicit acest prin-cipiu, în cele mai multe constituţii însă, principiul rezultă implicit Printreconstituţiile care menţionează expres acest principiu este Constituţia Repu-blicii şi Cantonului Jura, Elveţia, care în art 55, intitulat Separaţia puterilor

275

spune: „Puterile legislativă, executivă şi judiciară sunt separate", ConstituţiaIugoslaviei (art. 12), precum şi Constituţia Republicii Moldova, adoptată la28 iulie 1994, care în art. 6 stabileşte că „puterea legislativă, executivă şijudecătorească sunt separate şi colaborează în exercitarea prerogativelor cele revin".

Mai multe constituţii denumesc autorităţile statale ca puteri, puterice sunt legislative, executive, judecătoreşti. în acest sens pot fi menţionateconstituţiile: Spaniei (art. 66 şi 117); Belgiei (art. 25, 26, 29, 30); României(Statutul lui Cuza, cea din 1866, cea din 1923, cea din 1938), S.U.A. (art. 1 §1, art. 2§. 1 şi art. 3 §1).

în fine, alte constituţii nu folosesc termenul putere (puteri), ci cel deparlament, guvern, autorităţi administrative, autorităţi jurisdicţionale, etc. Toateconstituţiile statelor democratice realizează însă echilibrul puterilor publice.

385. în România organizarea statală a exerciţiului suveranităţiinaţionale (puterii poporului) este reglementată clar prin art. 2 din Constitu-ţie. Deţinătorul suveranităţii naţionale este poporul român şi el exercităaceastă suveranitate prin organe reprezentative şi prin referendum.

Din analiza prevederilor art. 2 din Constituţie rezultă mai multeconstatări. Astfel, organelor reprezentative li se încredinţează doar exerci-ţiul puterii, deci anumite împuterniciri şi nu puterea ca atare. Nu este vorbade delegarea puterii, ci de delegarea unor funcţii ale puterii. Titularul puteriieste şi rămâne numai poporul român, de aici rezultând importante conse-cinţe juridice, inclusiv cele privind responsabilitatea autorităţilor publice înfaţa acestuia. Este explicaţia ştiinţifică a alin. (2) al art. 2, în sensul căruianici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în numepropriu. Se poate pune problema de a şti dacă în Constituţia României îşigăseşte exprimarea clasicul principiu al separaţiei puterilor în stat. Acestprincipiu a fost puternic reafirmat în Revoluţia română din Decembrie 1989şi desigur şi după aceea. Răspunsul corect poate fi formulat numai prin in-terpretarea sistematică şi logică a prevederilor constituţionale. Aceste pre-vederi utilizează termenii puteri şi autorităţi, dar nu şi termenul separaţie.

386. Am explicat deja că terminologia folosită în constituţiile lu-mii, în acest domeniu, este nuanţată. Explicaţia acestor terminologii nuan-ţate se găseşte în preocuparea puterilor constituante (originare sau instituite)de a utiliza exprimări juridice care să surprindă şi să îmbine eficient şi co-rect două aspecte importante privind organizarea statală a exerciţiului suve-ranităţii naţionale şi anume: larga rezonanţă socială a teoriei separaţiei pute-rilor şi regulile ştiinţifice ale democraţiei constituţionale moderne. Evi-

276

tându-se termenul separaţie care poate evoca ruperea puterilor, separarealor rigidă (semnificaţie care nu a fost nici în intenţia părinţilor acestei teorii),dându-se termenului puteri semnificaţii corecte din punct de vedere ştiin-ţific, doctrina juridică actuală şi desigur constituţiile valorifică echilibrulputerilor (care este de altfel miezul ştiinţific al teoriei separaţiei puterilor).

3 8 / . Examinând dispoziţiile Constituţiei României putem constatacă ea consacră echilibrul puterilor în stat în conţinutul şi semnificaţia sa şti-inţifică şi desigur modernă. Mai multe argumente sunt pertinente şi, desigur,convingătoare.

a) Cele trei „puteri" clasice se regăsesc exprimate în Constituţie: le-gislativul în normele privitoare la Parlament (art. 58 şi urm); executivul înnormele privitoare la Preşedintele României şi Guvern (art. 80 şi urm.); jus-tiţia în normele privitoare la autoritatea judecătorească (art. 123 şi urm.).

b) Ordinea reglementării în Constituţie a puterilor este ordinea cla-sică, firească. Constituţia dă exprimare juridică realităţilor şi activităţilorpolitice statale în succesiunea lor firească.

c) Având în vedere legitimitatea împuternicirilor Parlamentului,compoziţia sa numeroasă şi larg reprezentativă, Constituţia asigură acestuia oanumită preeminenţă în raport cu celelalte autorităţi statale. Astfel Parlamentuleste unica autoritate legiuitoare a ţării (art. 58), el are funcţii de formare, ale-gere, numire, investire a altor autorităţi statale şi desigur funcţii de control.

Desigur se poate adăuga caracterizarea dată de art. 58 potrivit căreiaParlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român, deşiutilizarea termenului suprem poate fi privită cu multe rezerve de ordin ştiin-ţific în contextul teoriei separaţiei/echilibrului puterilor în stat. Trebuie săobservăm că echilibrul puterilor îşi găseşte semnificaţii şi în organizarea şifuncţionarea autorităţii legiuitoare.

Chiar structura bicamerală a Parlamentului exprimă echilibrul înexercitarea puterii legislative. De altfel acesta este şi singurul argument so-lid al bicameralismului parlamentului faţă de faptul că România este un statnaţional unitar.

d) Raporturile constituţionale dintre autorităţile publice se caracteri-zează prin implicări reciproce ale unora în sfera de activitate a celorlalte,implicări ce semnifică echilibru prin colaborare şi control.

3 8 8 . Raporturile Parlament - Executiv, în reglementarea con-stituţională, pot fi examinate prin implicarea legislativului în activitatea şe-fului de stat şi a guvernului. Astfel Parlamentul: primeşte jurământul Preşe-dintelui (art. 82); poate prelungi mandatul acestuia, în caz de război sau ca-

277

tastrofa (art. 83); poate hotărî punerea sub acuzare a şefului de stat pentruînaltă trădare (art. 84); ascultă mesajele şefului de stat (art. 89); ratifică tra-tatele internaţionale încheiate de şeful de stat în condiţiile art. 91; aprobădeclararea de către şeful de stat a mobilizării parţiale sau generale a forţelorarmate (art. 92); încuviinţează instituirea stării de asediu sau a stării de ur-genţă (art. 93); poate suspenda din funcţie Preşedintele României în cazulsăvârşirii unor fapte grave prin care acesta a încălcat prevederile Constituţiei(art. 95); stabileşte indemnizaţia şi celelalte drepturi ale Preşedintelui Ro-mâniei (art. 100).

în ce priveşte raporturile cu Guvernul vom menţiona îndeosebi căParlamentul: acordă votul de încredere asupra programului şi a întregii listea Guvernului (învestitura, art. 102); retrage încrederea acordată (art. 109 şiart. 112); poate cere informaţii şi documente (art. 110); prin deputaţi şi se-natori se pot pune întrebări şi adresa interpelări (art. 111); apreciază asuprarăspunderii politice a Guvernului, poate cere urmărirea penală a membrilorGuvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor; stabileşte prinlege cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului(art. 108); abilitează Guvernul pentru a emite ordonanţe în domenii care nufac obiectul legilor organice (delegarea legislativă, art. 114). Compatibilita-tea calităţii parlamentare cu cea de membru al Guvernului este şi ea un as-pect al implicării reciproce. Bineînţeles că şi executivul se implică în acti-vitatea legislativului. Astfel Preşedintele României: promulgă legile, pu-tând cere, o singură dată reexaminarea legii (art. 77); poate dizolva Parla-mentul în condiţiile art. 89. Cât priveşte Guvernul acesta: are iniţiativă le-gislativă (art. 73); poate solicita adoptarea, cu procedură de urgenţă, a pro-iectelor sau propunerilor legislative (art. 74); îşi poate angaja răspunderea înfaţa Parlamentului asupra unui program, declaraţii de politică generală, sauproiect de lege (art. 113) acestea considerându-se aprobate dacă Guvernulnu este demis; poate fi abilitat să emită ordonanţe în domenii care nu facobiectul legilor organice (art. 114), etc.

Dacă privim raporturile dintre legislativ şi executiv în ansamblul lor,trebuie să observăm că alegerea prin vot universal, egal, direct, secret şi li-ber exprimat atât a deputaţilor, senatorilor cât şi a Preşedintelui României,permite electoratului să realizeze chiar el un echilibru al opţiunilor poli-tice, care apoi se prelungeşte în echilibrul celor două autorităţi publice. De-sigur, aceasta este o şansă constituţională, valorificarea ei depinzând deinfluenţa partidelor politice în electorat şi de puterea şi nivelul de perceperedin partea electoratului a unei asemenea şanse.

278

3 8 9 . Cât priveşte raporturile dintre legislativ şi puterea judecă-torească ele trebuie apreciate cu luarea în considerare a principiului inde-pendenţei judecătorilor şi a supunerii lor numai legii (art. 123). Aşa stândlucrurile, intervenţia în sfera justiţiei a altor „puteri" contravine principiuluiconstituţional. Aceasta nu exclude însă anumite raporturi constituţionalecare rezultă firesc din sistemul organizării statale a puterii Mai întâi trebuiemenţionat că organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti se reali-zează potrivit legii (art. 125, 126, 128 şi mai ales art. 72 alin. (3) litera h).Ca atare Parlamentul este cel care stabileşte prin lege, competenţe şi proce-duri, pentru instanţele judecătoreşti. De altfel Constituţia nominalizeazănumai Curtea Supremă de Justiţie, sistemul judecătoresc fiind stabilit prinlege. Justiţia la rândul ei, prin judecarea excepţiei de neconstituţionalitate, încondiţiile legii, intervine practic în controlul constituţionalităţii legilor reali-zat de către Curtea Constituţională, care deşi nu este componentă a siste-mului judiciar, se interferează cu justiţia în condiţiile art. 144.

279

390. SCHEMA 1

SEPARAŢIA - ECHILIBRUL PUTERILOR IN FRANŢA

CONSTITUŢIA

Putereaexecutivă

PreşedinteleRepublicii

GuvernulPrimul

ministruMiniştrii

Al aplicăriipoliticiina-ţionale şiexecutăriilegilorvota-te- deadună-rilelegisla-tive.

Puterealegislativă

M'arlamentAdunareaNaţională

+Senat

Reprezenta-reacetăţeni-lorcare le-auales, votarealegilor şicontrolul

executivului

PutereaJudiciară

%lagistraţiiIndependenţalor este garan-tată de cătrePreşedinteajutat de înaltul Consiliu alMagistraturii

înfăptuiescjustiţia şiasigură res-pectarea ei.

Marile instituţii

Consiliul Constituţionalcontrolează conformitatea legilor cuConstituţia şi rezolvă conflicteleelectorale.

Consiliulde Stat

- este investit cu o dublă misiune1) de a rezolva conflictele careopun cetăţeanului statul;2) de a consilia guvernu în materiede legi;

Consiliul Economic şi Social:dă, la cererea guvernului, avizul săuasupra proiectelor de legi, deor-donanţe sau de decrete şi asupraproblemelor economice şi socialecare îi sunt supuse atenţiei.

înalta Curte de Justipe:judecă:- Preşedintele republicii în cazde înaltă trădare.- Membrii guvernului şi compliciilor dacă comit crime sau delicteînexerciţiul funcţiilor lor.

Curtea de Conturi:controlează conturile publice,pre-cum şi serviciile administraţieişi ale sectorului public. Camerelere-gionale de conturi: controleazăconturile colectivităţii locale.

280

Se poate adăuga ca o a 4-a putere..., puterea administrativă criticatădeseori de cetăţeni pentru amploarea excesivă. în fapt, această putere estedirect legată de ministerele cărora fiecare administraţie le sunt subordonate.De altfel, funcţionarii locali depind de cei aleşi pe plan local şi exercităfuncţiunile lor în cadrul colectivităţii locale. (Franţa)

3 9 1 . SCHEMA 2

SEPARAŢIA PUTERILOR ÎN GERMANIA

CONSTITUŢIA

Niv

el f

eder

alN

ivel

de

land

Puterea legislativă

Bundestag BundesratReprezen- Reprezen-tanţii tanţiipoporului poporului

Legislaţia exclusivă

Legislaţia concurentăParlamentele landurilorLegislaţia landurilor

Puterea executivă

Cancelarul federalGuvernul federal(miniştrii)

Administraţia federală

Administraţia mandatarăGuvernele landurilorAdministraţiadistrictelorAdministraţiacomunelor

Puterea judiciară

Tribunalul ConstituţionalSuprem

Curţile supreme de justiţie

Toată puterea în stat emană de la popor

281

3 9 2 . SCHEMA 3SEPARAŢIA/ECHILIBRUL PUTERILOR ÎN STATELE UNITE ALE AMERICII

CONSTITUŢIA

LEGISLATIVULCONGRESUL

SENATUL CAMERAREPREZENTANT II Xffi

Arhitectul capitoliuluiServiciul general de contabilitateImprimeria GuvernamentalăBiblioteca CongresuluiGrădina Botanică a Statelor Unite

Departamentulde Stat

DepartamentulAgriculturii

EXECUTIVUL

BIROU EPREŞEDINTELE

SECI TIV AI PREŞEDINTEI.!

Biroul Casei AlbeBiroul de Management şi BugetConsiliul Consilierilor EconomiciConsiliul Naţional pt. Aeronautică

şi Spaţiul CosmicConsiliul Securităţii NaţionaleBiroul pt. Orientare economicăBiroul pt. situaţii de pericolBiroul pt. Ştiinţă şi tehnologie

DepartamentulFinanţelor

DepartamentulComerţului

Conferinţa Administrativă a S.U.A.Comisia pt. Energie AtomicăConsiliul pt. Aeronautică CivilăDistrictul COLUMBIAAgenţia pt. Protecţia Mediului înconjBanca Americană pt. Export-lmportAdministraţia creditelor agricoleComisia Federală pt. ComunicaţiiCorporaţia Federală pt. AsigurăriConsiliul Băncii Federale pt. credite

locative

I

Biroul Reprezentanţilor Speciali pentruNegocieri ComercialeConsiliul pentru Politica Economică

InternaţionalăBiroul pt. Problemele ConsumatorilorBiroul pt. Relaţii InterguvemamentaleConsiliul pt. Problemele CurenteConsiliul pt. Asigurarea Calităţii

MediuluiBiroul pt. Politică in domeniulTelecomunicaţiilor

Autoritatea judecătorească

Curtea Supremă a S.U.A.Curţile de Apel ale S.U.A.Curţile districtuale ale S.U.A.Curţile pt. Plângeri ale S.U.A.Curtea de Apel S.U.A. pt. Vamă şi PatenteCurtea pt. Vamă a S.U.A.Curţi teritorialeCentru Federal JudiciarBiroul Administrativ al Curţilor S.U.A.Curtea pt. Taxe a S.U.A.

DepartamentulApărării

DepartamentulMuncii

DepartamentulJustiţiei

Departamentul SănătăţiiEducaţiei şi Protecţie Sociale

DepartamentulAfacerilor Interne

Departamentul Ixicativşi ai Dezv. Urbane

DepartamentulTransporturilor

Comisia Federală MaritimăServiciul Federal de Mediere şi

ConciliereComisia Federală pt. EnergieConsiliul Guvernatorilor. Sistemul

Rezervelor FederaleComisia Federală de ComerţAdministraţia Serviciilor GeneraleComisia Comerţului Interstatal

N.A.S.A.Fundaţia Naţională pt. Arte şi

UmanisticăConsiliul Naţional al Relaţiilor de

MuncăConsiliul Naţional de MediereFundaţia Naţională pt. ŞtiinţăComisia pentru transport feroviarComisia pentru schimburi şi garanţii

Sistemul pt. Servicii SelectiveAdministraţia Micilor AfaceriInstitutul SmilhAutoritatea Văii TermesseeComisia S.U.A pt. Servicii CivileAgenţia de Informaţii a S.U.A.Comisia S.U.A. pt. TarifeServiciul Poştal al S.U.A.Administraţia Veteranilor

3 9 3 . SCHEMA 4ROMÂNIA

ORGANIZAREA STATALĂ A PUTERII POTRIVITCONSTITUŢIEI

— Al'TORITATEADELIBERATIVĂ

PARLAMENTUL

CAMERADEPUTAŢILOR

- deputaţi - senatori- aleşi prin vot universal, egal,direct, secret liber exprimat- durata mandatului - 4 ani

- grupuriparlamentare

BIROVPERMANENT-preşedinte-vicepreşedinţi-secretari

chestori

- comisiipermanente-comisii

speciale- comisiide anchetă

- grupuriparlamentare

BIROUPERMANENT-preşedinte-xieepresedinţi-secretari

chestori

- comisiipermanente- comisii

speciale- comisiide anchetă

Structuri organizatorice comunepentru ţrdinţt comune

Comisii comune- aparat tehnic - aparat

tehnic '

AUTORITATEA EXECUTIVĂ

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

- ales prin vot universal, egal.direct, secret, liber exprimat

- durata mandatului - 4 ani

GUVERN-primul ministru-miniştri-alţi membri stabiliţi prin legeorganică

Guvernul este investit de cătreParlament şi numit de cătrePreşedinteleRomâniei

Autorităţile administraţieipublice

AUTORITATEAJUDECĂTOREASCĂ

INSTANŢELEJUDECĂTOREŞTI

Curtea Supremă de Justiţie şicelelalte instanţe judecătoreştistabilite de lege

MINISTERUL PUBLIC

CONSILIUL SI PEKIOR 1LMAGISTR AIURII

Structuri organizatorice statale cu rol de garanţii, contrapon-dere şi sprijinire a echilibrului puterilor şi a echilibrului dintre autori-tăţile publice şi cetăţeni: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ; AVOCA-TUL POPORULUI; CURTEA DE CONTURI; CONSILIUL LEGIS-LATIV

283

§. 7. Sinteza consideraţiilor expuse privindseparaţia/echilibrul puterilor

394. Prezentarea succintă şi pe cât posibil sistematizată pe care amîncercat-o demonstrează, mai întâi, o anumită elasticitate a conceptului deputere, multe nuanţări în explicarea fenomenului putere. Rezultă apoi cătendinţa instaurării statului de drept şi a democraţiei a implicat şi implicămereu, teorii, căutări, iar teoria separaţiei puterilor este una dintre acestea.

Teoria separaţiei puterilor s-a impus prin largul său ecou şi aplicaţie,factori ce acoperă imperfecţiunile sale de ordin teoretic. Deşi deseori seafirmă clar că este vorba de funcţii, împuterniciri, autorităţi se discută numă-rul „puterilor". Este adevărat că uneori terminologia este corectată prin folo-sirea cuvântului echilibru.

Trebuie, de asemenea, constatat că mesajul transmis, receptivitateaîn popor fac ca separaţia puterilor să fie mereu pronunţată şi aclamată. Eaexplică, într-un limbaj simplu, uşor de receptat şi de înţeles lupta contra to-talitarismului şi ideea de conducere democratică. Ea este simbolul puteriipoporului.

Este interesant de reţinut că toate teoriile şi toate practicile politiceprivind crearea şi organizarea statului, indiferent dacă s-au fundamentat pecontractul social, pe lupta dintre grupuri sau clase sociale, recunosc uneisingure entităţi - poporul - naţiunea - calitatea de titular absolut al puterii(suveranităţii). Toate celelalte instituţii sau autorităţi, puteri publice, primescexerciţiul puterii sau al unor funcţii ale puterii numai prin delegaţiune şinici odată nu pot deveni „proprietarul" puterii politice - unică, indivizibilăşi inalienabilă - pe care poporul o deţine.

395. Dacă poporul delegă altora exerciţiul puterii (sau a unor func-ţii, prerogative) de bună voie sau sub violenţă, conştient sau nu, aceasta esteo chestiune complexă şi nu rareori delicată, atât în teorie cât şi în practică.

El îşi păstrează însă dreptul sacru şi natural ca, atunci când constatăîndepărtarea de mandat sau înşelăciunea, să-şi valorifice prin revendicaredreptul său de unic titular suveran al puterii şi de unic legiuitor, putând înmod legitim să înlăture prin revoluţie (dreptul la insurecţie), cârmuirilenedemocratice şi abuzive.

Acesta este, prin excelenţă, cel mai incontestabil drept natural care seimpune ca primă realitate politică într-o societate. De aceea este bine ca dincând în când poporul să verifice cum autorităţile îndeplinesc mandatul primit.

284

Un asemenea drept s-a verificat magnific prin Revoluţia franceză (1789) prinrevoluţiile anilor 1848, prin Revoluţia română din decembrie 1989.

într-o asemenea viziune ştiinţifică câteva precizări privind organiza-rea statală a puterii, ca schemă teoretică, se impun.

396. Este îndeobşte admis că poporul (naţiunea) deţine puterea. înstatele mari, cu teritorii întinse şi populaţii numeroase, exerciţiul direct decătre popor al puterii este practic imposibil. Soluţia tehnică este exprimată încele mai multe constituţii în sensul că poporul exercită puterea direct prinreferendum sau prin reprezentare. Pentru exercitarea prin reprezentare, po-porul îşi organizează statal puterea. Puterea organizată statal (statul) are rolulde a exprima şi realiza voinţa poporului ca voinţă de stat. Această misiune aputerii statale presupune funcţii fireşti, desfăşurate într-o ordine logică, deasemenea firească. Pentru a deveni general obligatorie voinţa poporului tre-buie exprimată (comunicată) pentru a fi cunoscută şi respectată. Deci, înordinea firească, se impune o funcţie legislativă (normativă). Legile însă tre-buie aplicate în practică pentru că de aceea sunt elaborate. Se impune deci o adoua activitate, cea executivă, activitate complexă şi esenţială pentru rolulputerii statale. în executarea legii se manifestă şi împotriviri, încălcări, aba-teri. Asemenea abateri fiind contrare legilor şi rolului puterii trebuie identifi-cate şi sancţionate. Drepturile şi interesele legitime afectate trebuie restabilite.

S-a impus aşadar o altă activitate - justiţia - ca activitate de rezol-vare a litigiilor, de judecare şi sancţionare. Pe lângă aceste mari grupe deactivităţi, funcţii, s-au creat şi unele funcţii derivate, uneori instituţionalizatedistinct, precum supravegherea respectării legilor sau controlul (de tipulcontrolului constituţionalităţii legilor, controlului financiar prin curţi deconturi etc).

397. Activităţile (funcţiile) au fost şi sunt încredinţate unor organede stat, unor autorităţi investite cu forţă coercitivă, capabile să îndeplineascăfuncţiile pentru care au fost create. Aceste autorităţi au primit denumirilefuncţiilor care le-au determinat apariţia. Astfel funcţia legislativă a fost în-credinţată organelor legiuitoare (parlamente), cea executivă autorităţiloradministrative (executive), iar justiţia autorităţilor judecătoreşti (sau mailargjurisdicţionale).

In acest mod, practic, se creează organe de stat, statul, adică putereapoporului (politică) se organizează statal.

3 9 8 . Organizată statal puterea politică se divide? Se separă îndouă, trei sau mai multe puteri?

285

Un anumit fenomen se produce şi explică aproape totul. Statul în-seamnă şi forţă, de aici şi riscul mare de a scăpa de sub controlul titularului,de a se considera chiar el titularul puterii.

Acest risc a impus găsirea soluţiilor de a preveni o deturnare a pozi-ţiilor în relaţia popor - stat.

Prevenirea acestui risc, cu enormele sale consecinţe social-umaneimplică:

a) acordarea autonomiei şi independenţei fiecărei componente a sta-tului (autorităţi, categorii de organe);

b) această autonomie nu trebuie să însemne o rupere a componente-lor statului Ea trebuie să permită posibilitatea de influenţare şi de controlreciproc, factori ce previn separatismul şi rigiditatea;

c) asigurarea unui echilibru al funcţionării autorităţilor statale. Nici oautoritate nu trebuie să poată depăşi domeniul propriu sau să poată concen-tra cele trei mari funcţii.

Aceste preocupări fireşti au fost şi sunt teoretizate sub exprimări di-ferite precum: separaţia puterilor, echilibrul puterilor, diviziunea muncii însfera puterii de stat, forme fundamentale de realizare a puterii, amenajareaputerilor publice.

în fond suntem în prezenţa unei conlucrări a structurilor (autorită-ţilor) statale în realizarea voinţei poporului. Această conlucrare presupune:competenţe clar delimitate prin constituţie; autonomie organizatorică şifuncţională; control reciproc fără imixtiune; garanţii constituţionale ale în-deplinirii corecte a mandatului şi ale respectării drepturilor cetăţenilor (con-trolul constituţionalităţii legilor, avocatul poporului, independenţa şi inamo-vibilitatea judecătorului).

§. 8. Trăsăturile generale ale puterii organizată statalDeosebirile de alte puteri

3 9 9 . înţelegem prin trăsături generale ale puterii de stat acele ca-ractere esenţiale şi comune tuturor tipurilor de putere de stat, care permitgruparea lor într-o noţiune generală şi care diferenţiază în acelaşi timp pute-rea de stat de orice alt fenomen. Pot fi identificate următoarele trăsături ge-nerale ale puterii de stat: 1) caracterul de putere; 2) putere de constrângere;

286

3) putere socială; 4) putere de a exprima şi realiza voinţa ca voinţă de stat;5) caracterul organizat; 6) suveranitatea.

1. Caracterul de putere

4 0 0 . Acest caracter general al puterii de stat, exprimând genul pro-xim în definirea puterii de stat, constă în aceea că puterea este o putinţăefectivă de a exprima şi realiza voinţa ca voinţă obligatorie pentru întreagasocietate.

2. Puterea de stat este o putere de constrângere

401. Fiind o putere socială, puterea de stat se distinge în cadrul fe-nomenului putere prin faptul că este o putere de constrângere. în realizareavoinţei lor, guvernanţii apelează la un întreg arsenal de mijloace, folosindchiar constrângerea de stat împotriva celor care nu se supun.

Elementul constrângere este definitoriu pentru putere ca putere destat, deoarece, în momentul în care dispare constrângerea dispare chiar sta-tul. El deosebeşte puterea de stat de puterea socială existentă în comunaprimitivă care era o putere obştească şi se baza pe convingere, pe înţelegerearostului şi necesităţii măsurilor luate. De asemenea, el deosebeşte puterea destat de alte puteri, sau autorităţi exercitate de organe şi organizaţii nestatale(partide politice, diferite organizaţii sociale, organizaţii religioase). Ca atareorice putere de stat este o putere de constrângere, constrângerea de stat fiind„trăsătura esenţială a oricărei puteri de stat". Constrângerea de stat este folo-sită doar în ultimă instanţă, atunci când voinţa de stat exprimată prin lege nueste respectată de bunăvoie.

3. Caracterul social al puterii statale

4 0 2 . Puterea de stat are evident un caracter social. Acest caracterexplică apariţia sa, apartenenţa, conţinutul şi funcţiile sale. Puterea organizatăstatal a apărut ca puterea unor forţe sociale (grupuri, clase) şi a fost folosită laconsacrarea şi protejarea intereselor acestora. Drumul parcurs în organizareastatală a puterii de la despotism până la statul de drept şi democratic seanalizează şi se explică în raport tocmai cu caracterul social al puterii

287

4. Puterea de stat este puterea de a exprima şi realiza voinţa gu-vernanţilor ca voinţă general-obligatorie

403. Această trăsătură exprimă raţiunea de a fi a puterii organizatăstatal. Trebuie subliniat că voinţa indivizilor, grupurilor sociale, poporului,naţiunii (depinde de sfera ce o dăm guvernanţilor) exprimată prin lege nueste suma aritmetică a voinţelor membrilor, grupurilor sau claselor sociale,în lege se exprimă interesele fundamentale ale categoriei guvernanţilor. Ra-portul lege-voinţă este în directă legătură cu caracterul democratic al statu-lui Sub acest aspect îşi păstrează actualitatea cuvintele lui Jean JacquesRousseau, din Contractul social, în sensul că „Adesea se întâmplă să fie omare deosebire între voinţa tuturor şi voinţa generală; una nu priveşte decâtla interesul comun; cealaltă priveşte la interesul privat şi nu e decât o sumăde voinţe particulare; dar dacă scoatem din aceste voinţe cele care se anu-lează între ele cel mai mult şi cel mai puţin, ca sumă a diferenţelor rămânevoinţa generală".

5. Caracterul organizat al puterii statale

404. Puterea de stat este şi există numai ca o putere organizată subforma unui aparat, mecanism, autorităţi, „puteri". Puterea de stat nu poateexista decât organizată. Organizarea puterii statale pe principiul echilibruluişi conlucrării prezintă incontestabile avantaje în exerciţiul democratic alfuncţiilor încredinţate.

6 Suveranitatea puterii de stat

405. Este o altă trăsătură a puterii organizată statal, ea fiind supre-maţia şi independenţa puterii în exprimarea şi realizarea voinţei guvernan-ţilor ca voinţă de stat. Această trăsătură se analizează sub denumirea de su-veranitate de stat pentru a fi deosebită de suveranitatea poporului şi suvera-nitatea naţională.

288

BIBLIOGRAFIELA CAPITOLUL I

1. Pierre Pactet, op. cit. p. 110 - 1272. Georges Burdeau, Droit constitutionnel et institutions politiques, op.

cit. p. 136 şi urm.3. Maurice Duverger, Institutions politiques et droit constitutionnel 1988,

p. 150-225.4. Martine Fell, Dominique Bossuyt, Citoyen aujourd'hui, Hachette,

Paris, 1985, p. 26.5. Ioan Ceterchi, Momcilo Luburici, Teoria generală a statului şi drep-

tului, Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1983.6. Jean Jacques Rousseau, Contractul social, Editura Cartea Noastră, Bu-

cureşti, arată că suveranitatea este inalienabilă şi indivizibilă (p. 21).„Dar oamenii noştri politici, neputând împărţi suveranitatea în prin-

cipiul ei, o împart în obiectul ei, o împart în forţă şi în voinţă, în puterelegislativă şi în putere executivă; în drepturi de impozite, de justiţie şi derăzboi; în administraţie interioară şi în puterea de a trata cu străinul;uneori confundă toate aceste părţi, alteori le separă" (p. 27). „Ar trebuizei pentru a da legi oamenilor" (p. 42). „De altminteri, oricum ar fi, unpopor este totdeauna stăpân să-şi schimbe legile, chiar cele mai bune;căci, dacă-i place să-şi facă rău lui însuşi, cine are dreptul să-1 împiedicede la aceasta?"(p. 58). „în toate vremurile au avut loc discuţii nesfârşiteasupra celei mai bune forme de guvernământ, fără a se ţine seamă că fie-care din ele este cea mai bună în unele cazuri şi cea mai rea în altele (p.72)". Dacă ar exista un popor de zei, el s-ar guverna democratic, un gu-vernământ atât de desăvârşit nu se potriveşte oamenilor" (p. 75).

289

7. Montesquieu, Despre spirirtul legilor, vol.I, Editura ştiinţifică, Bucu-reşti 1964, pg. 11 - 4 3 ; 195, 196.

Legile, spunea Montesquieu, trebuie să i se potrivească într-un ase-menea grad poporului pentru care sunt făcute, încât este o foarte rarăîntâmplare dacă legile unui popor sunt nimerite pentru altul (p. 17).

Dreptul ginţilor este format din legi privitoare la raporturile dintrepopoare (p. 15), dreptul public este format din legile privitoare la ra-porturile dintre cei ce guvernează şi cei guvernaţi, iar dreptul civil esteformat din legile cu privire la raporturile pe care toţi cetăţenii le au uniicu alţii (p. 16).

8. Marcel de la Bigne de Villeneuve, La fin du principe de la separationdes pouvoirs, Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1934

9. Alexis de Tocqueville, op. cit. p. 22810. Leon Duguit, Manuel de droit public francais, Droit constitutionnel,

Paris, 1907, p. 316 şi urm.Deosebit de semnificative sunt concluziile lui Leon Duguit în ce pri-

veşte separaţia puterilor. Voinţa naţională poate fi reprezentată prin maimulte organe. Este mult mai bine ca ea să fie reprezentată prin maimulte organe decât prin unul singur, pentru că aceste organe se limi-tează, se ponderează reciproc. Dar, dacă există multe organe de repre-zentare suveranitatea nu poate fi divizată în mai multe elemente şi nu sepoate atribui, sub numele de putere, fiecăruia din aceste organe un ele-ment parţial al suveranităţii, ea rămânând în ciuda acestei diviziuni unaşi indivizibilă. Această concepţie a unei puteri suverane, una sau treiputeri, este o concepţie metafizică... dar ea este inadmisibilă într-o con-strucţie cu adevărat pozitivă în dreptul public. Când există mai multe or-gane de reprezentare, ele colaborează obligatoriu în întreaga activitategenerală a statului; dar modul lor de participare este natural diferit; eleste reglementat prin Constituţia fiecărei ţări şi ceea ce se denumeşteimpropriu separaţia puterilor, este diversitatea colaborării diferitelororgane în activitatea generală a statului (p. 335 - 336).

11. Hans Kelsen, Teoria generală a statului, Bucureşti, Tiparul Oltenia,1928.

„După concepţia tradiţională puterea unitară a statului se împarte întrei - închipuite reciproc coordonate - puteri: puterea legiuitoare, ceaexecutivă, cea judecătorească. în aceste trei puteri apar cele trei funcţi-uni fundamentale ale statului: legislaţia, administraţia, justiţia", (p. 69).Cele trei funcţiuni tradiţionale: legislaţie, justiţie şi administraţie, se re-

290

duc la două, dat fiind că justiţia şi administraţia intră amândouă în noţi-unea mai largă a executării de legi..."(p. 70).

12. Georges Burdeau, Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris,1966, p. 137.

13. Monitorul Oficial al României, Partea a Ii-a, Dezbateri parlamentare,Adunarea constituantă, din 17 octombrie 1991. Adunarea Constituantă aintrodus formularea în sensul căreia Parlamentul este organul reprezen-tativ suprem al poporului, în ideea de a se marca faptul că fiind maimulte organe reprezentative, Parlamentul se distinge totuşi între acestea.

14. Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.II, Uni-versitatea Ecologică „Dimitrie Cantemir", Facultatea de Drept TârguMureş, 1995. Este interesant chiar titlul cu care distinsul profesor ex-plică noţiunea de organ de stat „Un război al cuvintelor care ascunde oluptă de idei: organe sau autorităţi publice?" (p. 5) şi apoi concluzia: „înciuda inconsecvenţelor terminologice ale Constituţiei din 1991, una dintendinţele ei fundamentale este de a identifica noţiunea de autoritate pu-blică cu cea de organ" (p. 9). Pentru clasificarea organelor statului a sevedea p. 12-21.

291

CAPITOLUL IIPartidele politice

§.1. Noţiunea de partid politic

4 0 6 . în societatea modernă partidele politice s-au impus ca realităţiincontestabile. Procesul apariţiei lor trebuie privit în strânsă corelaţie cuapariţia şi dezvoltarea parlamentarismului, deci cu ideea de reprezentare înviaţa publică. în ansamblul instituţiilor unei societăţi cele mai apropiate potfi considerate statul şi partidele politice care desigur nu trebuie confundate.

„Statul exprimă colectivitatea în timp ce partidele politice exprimăideologiile şi interesele grupurilor sociale care coexistă în cadrul naţiunii".Evoluţia partidelor politice de la apariţia lor şi până în prezent poate fi con-siderată spectaculoasă. Având ca punct de plecare considerarea partidelor careprezentând grupuri, clase, ideologii, ea a ajuns uneori până la apreciereacă partidele întruchipează statul, naţiunea. „La început simplă denumire aunei tendinţe politice, vocabula partid exprimă repede o nouă realitate, ungrup social foarte particular pe care dreptul constituţional îl ignoră dar careeste mediatorul necesar între poporul elector şi guvernanţii aleşi".

Astăzi, mai mult ca oricând, partidele politice îşi merită caracteriză-rile de „motor al vieţii politice", „motiv al îmbătrânirii clasicei teorii a sepa-raţiei puterilor", „rău necesar" etc^ Iar legislaţiile contemporane care privescstructurile constituţional - politice merg cu reglementările privind partidelepână la detalii. Astăzi partidele politice au pătruns în constituţii. O con-

292

stituţie nouă ce se adoptă şi care nu ar cuprinde reglementări privind parti-dele politice ar putea fi lesne pusă sub semnul întrebării.

4 0 7 . în explicarea partidelor politice se impune mai întâi clarifica-rea locului şi rolului lor în cadrul asociaţiilor. Firesc, în catalogul libertăţilorpublice este prezentă libertatea de asociere. Dar asociaţii se pot înfiinţa nunumai în exerciţiul acestei libertăţi. Putem constata cel puţin două mari ca-tegorii de asociaţii: a) cele create în baza dreptului de asociere, ca drept fun-damental cetăţenesc; b) cele create pe temeiuri contractuale (societăţi, fun-daţii, regii, asociaţii economice) sau în exercitarea libertăţii comerţului (art.134 alin. 2 litera „a" din Constituţie). Aşa văzute lucrurile vom observa căpartidele politice se încadrează în prima categorie de asociaţii iar acest lucrunu este lipsit de semnificaţii juridice, lor apiicându-li-se prioritar regimuljuridic constituţional. Cât priveşte încadrarea partidelor în cadrul asociaţiilorea rezultă evident din definiţiile formulate.

408. Stabilirea conceptului de partid politic este necesară pentruexplicarea, interpretarea şi desigur aplicarea unor prevederi constituţionaleşi legale.

Constituţia utilizează noţiunile de partide politice în art. 8(2), art.37(3), în art. 72(3) litera „b", în art. 144 litera „i"; partide în art. 37(2), înart. 84(1), în art. 102(1); sindicate în art. 9, în art. 72 (3) litera „1"; alteforme de asociere în art. 37 (1); organizaţii în art. 37 (2), art. 59(2); asoci-aţii în art. 37(4); configuraţie politică în art. 61 (5). Asemenea noţiuni suntîntâlnite şi în legi, iar legile electorale au resimţit nevoia de a arăta uneori că„organizaţiile minorităţilor naţionale... se consideră similar formaţiunilorpolitice, dacă propun liste de candidaţi din partea minorităţilor respective",sau că „organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care par-ticipă la alegeri sunt echivalente juridic, în ce priveşte operaţiunile electo-rale, cu partidele politice."

Se pune firesc întrebarea dacă aceste exprimări constituţionale şi le-gale privesc noţiuni diferite sau nu. Fără îndoială că ele exprimă categorii,tipuri de asociaţii.

Explicarea asemănărilor şi mai ales identificarea trăsăturilor propriipartidelor politice implică stabilirea conceptului de partid politic, permiţândastfel explicarea consecinţelor teoretice şi legislative.

4 0 9 . Examinând prevederile constituţionale şi legale se poate lesneobserva că numai partidele politice au anumite drepturi. Astfel: partidulpolitic care are majoritatea absolută în Parlament sau, în lipsa acestei majo-

293

rităţi, partidele politice reprezentate în Parlament sunt consultate de cătrePreşedintele României atunci când acesta desemnează un candidat pentrufuncţia de prim-ministru (art. 102 alin. 1 din Constituţie); candidaturilepentru alegerile parlamentare se propun pe liste de candidaţi numai de par-tide şi alte formaţiuni politice; partidele politice pot face coaliţii electorale;numai partidele şi formaţiunile politice desemnează reprezentanţi în birou-rile electorale; numai partidele şi formaţiunile politice care participă la cam-pania electorală pot primi, prin lege specială o subvenţie de la bugetul destat (legislaţia electorală).

410. Totodată, Constituţia stabileşte pentru partidele politice anu-mite reguli. Aceste reguli cuprind precizări ale scopului partidelor (art. 8)sau cauzele care le pot duce la declararea lor ca neconstituţionale (art. 37alin. 2). Mai mult Constituţia stabileşte că unele categorii de persoane nu sepot asocia în partide politice şi anume: judecătorii Curţii Constituţionale,avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi şi armatei, poliţiştii şi altecategorii de funcţionari publici, stabilite prin lege organică.

în şirul prevederilor constituţionale şi legale trebuie menţionate celecare privesc înregistrarea partidelor politice cele care condiţionează creareaunui partid de un număr minim de membri, cele care nu admit alegerea înautorităţile reprezentative a persoanelor cărora le este interzisă asocierea înpartidele politice (art. 35 alin. 1 din Constituţie).

4 1 1 . Conceptul de partid politic trebuie să permită o clară delimi-tare de alte grupări politice cunoscute în evoluţia politică a statelor, toatedenumite generic partide precum: fracţiuni (care au divizat republicile an-tice); cluburi (în care intrau deputaţii adunărilor revoluţionare); clanuri(condotierii italieni); comitete (care pregăteau alegerile cenzitare în monar-hiile constituţionale); vastele organizaţii populare care cuprind opinia pu-blică în democraţiile moderne.

Deşi toate aceste grupări şi asociaţii aveau sau au ca scop cucerireaşi exerciţiul puterii politice, ele nu sunt unul şi acelaşi lucru cu partidele po-litice, acestea din urmă existând de mai puţină vreme, de aproximativ unsecol şi jumătate. în 1850 nici o ţară din lume (în afară de SUA) nu cunoşteapartidele politice în sensul modern al cuvântului, se găseau opinii, cluburipopulare, asociaţii de gânditori, grupuri parlamentare, „însă nu partide înadevăratul înţeles al cuvântului". Ce este deci partidul politic în raport cuaceste structuri socio-politice? Vom reţine că în stabilirea conceptului departid politic pot fi avute în vedere şi originea partidelor, precum şi deosebi-

294

rile dintre partide, dar acestea explică mai mult evoluţia lor şi corelaţiile cualte structuri decât conţinutul noţiunii ca atare.

Stabilirea conceptului de partid politic permite corecta interpretare aprevederilor art. 8 din Constituţie în sensul cărora partidele politice contri-buie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor. De altfel,aşa cum se va vedea mai departe, constituţiile care reglementează partidelepolitice conţin şi ele dispoziţii similare.

Definirea ştiinţifică a partidului politic se impune în ideea explicăriicorecte a raporturilor partide - parlamente şi mai ales a distincţiei ce tre-buie făcută aici între raporturile politice partid - aleşi (deputat, senator) şiraporturile juridice. Aceste distincţii sunt deosebit de importante în siste-mele constituţionale care se fundamentează pe mandatul reprezentativ.

4 1 2 . Fără îndoială definirea partidului politic trebuie să înceapă cumenţionarea faptului că este o asociaţie. Prin aceasta se exprimă atât modulde formare (prin exercitarea de către cetăţeni a dreptului de asociere) cât şicompoziţia (este o grupare de cetăţeni, un colectiv).

Partidele politice sunt rezultatul asocierii libere a cetăţenilor. Caorice asociaţie partidul politic rezultă din exercitarea de către cetăţeni adreptului de asociere, ca manifestare liberă a voinţei lor de a se constituiîntr-un partid. Această trăsătură rezultă expres şi din art. 37 (1) al Constitu-ţiei care stabileşte că „Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sin-dicate şi în alte forme de asociere".

Prin asociere cetăţenii devin membri de partid. Va trebui să obser-văm că această calitate prezintă interes aparte pentru definirea partiduluipolitic ea trebuind a fi deosebită de alte calităţi, precum cele de aderenţi şide simpatizanţi.

Asocierea în partide politice este un drept al cetăţenilor. în acestsens constituţiile se pronunţă explicit. Astfel de prevederi identificăm înconstituţiile României (art. 37), Germaniei (art. 9 şi 21), Italiei (art. 18 şi49), etc. Fără a face din aceasta o regulă universală, vom observa că faţă descopul partidului politic (de a-şi apropria puterea şi a o exercita, de a gu-verna altfel spus), calitatea de cetăţean pentru a fi membru al unui partidpolitic se impune. Aceasta pentru că este îndeobşte recunoscut şi admis căparticiparea la guvernare este prin excelenţă rezervată numai cetăţenilorstatului, deoarece ei sunt legaţi de destinele acestuia.

4 1 3 . Definirea partidului politic nu poate fi concepută fără nomi-nalizarea scopului (scopurilor) acestuia. Este firesc să se explice (să seafirme) în ce scop cetăţenii se asociază în partide. Iar dacă trăsăturile pe care

295

le-am examinat până aici permit încadrarea partidelor în categoria mare aasociaţiilor, scopurile lor le identifică şi le diferenţiază în cadrul acestora.Sub acest aspect selectarea unor idei din doctrina juridică şi a unor prevedericonstituţionale prezintă incontestabil interes. Astfel în doctrină scopurilepartidelor sunt prezentate ca fiind: promovarea prin eforturile comune alemembrilor a interesului naţional pe baza unui oarecare principiu particularasupra căruia ei sunt de acord; să procure şefilor lor puterea în sânul unuigrup şi militanţilor activi şanse - ideale sau materiale - de a urmări scopuriobiective, de a obţine avantaje personale sau de a le realiza pe amândouă;realizarea unui program politic; urmărirea realizării unei filosofii sau ide-ologii, cu finalitatea cuceririi şi exerciţiului puterii; contribuţia la exprima-rea sufragiului, propunând programe şi prezentând candidaţi în alegeri.

Constituţiile reglementând scopurile partidelor politice stabilesc căacestea sunt: contribuţia, după metoda democratică, la determinarea politiciinaţionale (Italia, art. 49); contribuţia la formarea voinţei politice a popo-rului (Germania, art. 21); contribuţia la exprimarea sufragiului (Franţa, art.4); contribuţia la formarea şi la manifestarea voinţei populare, fiind instru-mentul fundamental al participării politice (Spania, art. 6); contribuirea ladefinirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor (România, art. 8).

Rezultă din cele expuse mai înainte că scopurile partidelor sunt emi-namente politice, iar evidenţa caracterului acestor scopuri face ca astăzi săse vorbească tot mai insistent de statul partidelor. Desigur, aceste scopuriexprimă ideologii, filosofii, interese. Dar toate în încercarea de a fi realizateprin cucerirea şi exerciţiul puterii.

De aceea orice partid are şi trebuie să aibă vocaţia şi aptitudinea gu-vernării. Pentru aceasta, se afirmă în doctrină, partidele servesc de interme-diari între popor şi putere, şi-şi asumă de asemenea, atunci când reuşesc săcucerească puterea, direcţia politicii naţionale.

Cel mai adesea rezultă deci că scopurile partidelor sunt de a ex-prima, defini, determina, sufragiul; politica naţională; voinţa politică a ce-tăţenilor; voinţa populară.

Ni se pare că cea mai cuprinzătoare apreciere a scopurilor partidelorpolitice este exprimarea voinţei politice, a cetăţenilor. Este în afara discuţieică şi alte expresii (din cele nominalizate desigur) reuşesc să definească sco-purile, dar unele restrâng aceste scopuri (exemplu, exprimarea sufragiului)iar altele extind exagerat sfera acestora (de exemplu, exprimarea voinţei po-pulare, politica naţională). Spunând că partidele contribuie la definirea şiexprimarea voinţei politice a cetăţenilor, redăm sensurile şi dimensiunilescopurilor şi activităţii partidelor politice. Fundamentându-şi scopurile pe o

296

anumită ideologie, filozofie, bază teoretică, partidele încearcă să atragă ce-tăţenii, să-i facă să recepteze fundamentele lor teoretice. Viaţa partidelor nuse reduce numai la sfera membrilor lor, ci tinde a cuprinde cât mai mulţicetăţeni, care receptând platformele şi ideologiile urmează să le sprijine înaplicarea acestor platforme, o aplicare eficientă, practică şi care se poate în-făptui în măsura în care partidul este semnificativ în structurile de guver-nare. Ca atare, partidele trebuie să-şi asigure o bază electorală solidă caresă le permită propulsarea reprezentanţilor lor marcanţi în sfera guvernării,mai ales în Parlament. Partidele care devin partide de guvernământ dispunde pârghiile eficiente (pârghiile puterii) prin care-şi pot instituţionalizaplatformele lor, politica lor putând deveni politică de stat, voinţa lor pu-tându-se impune ca voinţă obligatorie pentru societate. Această voinţăpolitică se va exprima juridic în legi.

4 1 4 . Definirea partidului politic nu poate face abstracţie de nece-sitatea existenţei unor coordonate juridice cât priveşte scopurile şi activitatea.Aceste coordonate juridice sunt prevăzute în constituţii şi legi, în funcţie de eleapreciindu-se constituţionalitatea partidului politic. în ordinea constituţio-nală a unui stat există valori politice, morale şi juridice faţă de care nici unatentat nu este admis. Ca atare partidul care prin scopuri şi activităţi neagăvalori sau îşi propune distrugerea lor este apreciat ca nelegal.

Desigur sunt şi alte aspecte juridice care privesc sau sunt în legăturăcu partidele politice cum ar fi finanţarea lor, personalitatea lor juridică.Aceste aspecte ţin mai mult de dimensiunile şi de realizarea scopului darnu-s definitorii pentru partidul politic.

415. Consideraţiile până aici expuse sunt în măsură să contureze odefiniţie a partidului politic. Pentru aceasta însă este interesant să observămşi definiţiile altor jurişti, politologi sau sociologi care s-au aplecat cu precă-dere asupra partidelor politice. Este de notorietate că ideile lui MauriceDuverger, despre care am făcut frecvent menţiune până aici se situează lanivelul ştiinţific cel mai înalt, iar cartea sa „Les partis politiques" (primaediţie 1951, reeditată de câteva ori) rămâne fundamentală şi clasică.

R.G. Schwartzemberg consideră că un partid politic este o organiza-ţie durabilă, organizată la nivel naţional şi local, urmărind să cucerească şisă exercite puterea şi căutând, în acest scop susţinerea populară. Acelaşiautor, analizează o definiţie mai amplă formulată de către Joseph laPalombara şi Myran Weiner şi în care sunt surprinse următoarele patru tră-sături: 1) o organizaţie durabilă, altfel spus o organizaţie a cărei speranţă deviaţă politică să fie superioară celei a conducătorilor săi; 2) organizare lo-

297

cală bine stabilită şi aparent durabilă, întreţinând raporturi regulate şi variatecu eşalonul naţional; 3) voinţa deliberată a conducătorilor naţionali şi localiai organizaţiei de a lua şi exercita puterea singură sau împreună cu alţii şi nunumai de a influenţa puterea; 4) preocuparea, în fine, de a căuta un sprijinpopular în alegeri sau în altă împrejurare.

Aceste trăsături, explică R.G. Schwartzemberg, permit a distingepartidele de simplele clientele, facţiuni, clici sau camarile; le deosebesc degrupurile parlamentare; voinţa de a exercita puterea, trăsătura esenţială, lediferenţiază de grupele de presiune; le deosebeşte de cluburi, care nu parti-cipă la alegeri şi viaţa parlamentară, ci fac presiuni asupra partidelor, guver-nului, etc.

Astfel văzute lucrurile partidele politice pot fi definite ca fiind aso-ciaţii libere ale cetăţenilor prin care se urmăreşte, pe baza unei platforme(program), definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, asociaţiicare au, şi-şi afirmă clar şi deschis, vocaţia şi aptitudinea guvernării.

§.2 Scopul asocierii cetăţenilor în partide politice.Funcţiile partidelor politice

4 1 6 . Fără îndoială explicaţiile din paragraful anterior au cuprins şimulte date despre funcţiile partidelor.

Nu poţi încerca o definire a partidului politic fără a avea în vederemotivaţia asocierii şi rolul ce revine unei asemenea asociaţii. Anumitesublinieri se mai impun totuşi.

P. P. Negulescu, arătând că asocierea în partide este un fenomen so-cial, scria că înţelegem mai bine formarea partidelor dacă cercetăm „moti-vele care pot să determine hotărârea cetăţenilor de a-şi îndrepta activitateapolitică pe un drum sau altul". Aceste motive, spune autorul, sunt nume-roase, dar ele pot fi reduse la două categorii: una de ordin logic, alta de or-din psihologic. Prima categorie priveşte valoarea generală a ideilor lor înjurul cărora se formează grupările politice iar a doua folosul personal, pecare membrii lor pot să-1 tragă, direct sau indirect, individual sau ca unităţiale unei categorii sociale.

Printre motivele şi scopurile ce se menţionează în general ar fi şiurmătoarele: asigurarea binelui general; asigurarea fericirii tuturor; contri-buţia la dezvoltarea corpului social, uşurându-i şi grăbindu-i progresul; da-

298

toria de a conserva existenţa politică a poporului, medierea între poporulsuveran, altfel spus corpul electoral şi poporul guvernant, altfel spus Parla-mentul; voinţa de a exercita puterea, etc.

4 1 7 . Funcţiile partidelor politice sunt tot mai des înscrise chiar înconstituţii. Sub acest aspect este interesant de subliniat că ar fi o interpretarerestrictivă a constituţiei dacă am considera că partidele au numai acelefuncţii prevăzute expres în textul constituţional. Este în spiritul unei inter-pretări corecte a constituţiei ideea potrivit căreia într-o constituţie se consa-cră numai ceea ce este esenţial pentru partidele politice. Nu înseamnă căpartidele politice nu au şi alte funcţii care însă sunt dominate, dacă putemspune astfel, de nişte scopuri constituţionale. Aşa văzute lucrurile, interpre-tarea dată de către R.G. Schwartzemberg articolului 4 din Constituţia fran-ceză în sensul că este foarte restrictiv, deoarece a defini partidele ca avândrolul de a concura la exprimarea sufragiului înseamnă a limita rolul lor lacristalizarea voinţei populare la singurul moment al alegerilor, trebuie totuşiamendată. Exigenţele reglementărilor constituţionale lasă deci mari zonereglementărilor legale. în legătură cu funcţiile propriu-zise Schwartzembergconsideră că acestea ar fi următoarele: formarea opiniilor; selectarea candi-daţilor; coordonarea aleşilor. Desigur aceasta pune accentul pe aspectulelectoral şi parlamentar. Acelaşi autor consideră mai „avantajoasă" teoriapotrivit cărora un partid îndeplineşte trei funcţii principale: funcţia electo-rală; funcţia de control şi de orientare a organelor politice; funcţia de defi-nire şi exprimare a poziţiilor politice.

în ce-1 priveşte pe Pierre Pactet acesta consideră că două ar fi funcţi-ile partidelor politice şi anume de a fi intermediari între popor şi putere şi dea-şi asuma, atunci când sunt la putere, direcţionarea politicii naţionale.

De altfel, se pare că un partid politic actual este şi trebuie să fiemultifuncţional.

Aşa cum am arătat deja în România, art. 8 din Constituţie stabileştecă partidele politice contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice acetăţenilor. Această funcţie esenţială se dimensionează în raport de valoriledemocraţiei constituţionale astfel cum sunt ele definite îndeosebi prin art. 1Şi art. 8, precum şi prin întreg titlul II al Constituţiei.

299

§.3. Categorii şi variante de partide politice

418. Orice încercare de a clasifica partidele politice şi mai ales dea încadra un caz concret într-o categorie sau alta implică un mare risc teore-tic şi rămâne permanent discutabilă. Aceasta pentru cel puţin două motive.Primul este rezultatul diversităţii fenomenului. Al doilea motiv rezultă dinevoluţia partidelor politice, atât în general cât şi în concret. în această evo-luţie nuanţele politice şi denumirile acestora au cunoscut şi cunosc o fi-rească schimbare pentru că lupta pentru putere, ea însăşi, are specificul ei înfiecare etapă şi în fiecare ţară. De aceea transformări, chiar spectaculoase,produse în viaţa unor partide politice fac dificilă încadrarea lor într-o anu-mită categorie şi impun celui ce o face o anumită prudenţă. Ca atare pre-zentarea categoriilor şi variantelor de partide politice trebuie privită şi reţi-nută cu o anumită doză de relativitate.

4 1 9 . Printre curiozităţile privind denumirile partidelor politice inte-resante sunt cele referitoare la partidele engleze. Astfel gruparea Tory, carea fost învinsă în 1688 îşi trage numele de la o injurie de origine irlandeză.Un tory este un hoţ de drumul mare, un fel de gangster. Grupul Whig, care atriumfat în 1688, este de asemenea un cuvânt derivat din scoţiană şi caresemnifică conducător de cai sau de vite. Tot în legătură cu denumirile tre-buie reţinut că nu întotdeauna reuşesc să evoce specificul platformei politicea partidului şi că nu rareori realizarea de unificări sau retuşarea platformelorduc la denumiri care îngreunează evident orice clasificare.

1. Partide confesionale, partide regionale, partide naţionale,partide de clasă, partide etnice

4 2 0 . Asemenea diferenţiere se poate face pe criteriul apartenenţeişi orientării membrilor ce le compun şi platformelor lor. în mare măsurăaceastă clasificare este specifică perioadei apariţiei partidelor fiind corelatăcu marile probleme ale fiecărei ţări. Nu pot fi departajate aceste partide deformarea naţiunilor şi a statului modern.

a) Partidele confesionale au drept criteriu de constituire credinţelereligioase. în mod deosebit sunt nominalizate în această categorie partideleformate de protestanţi şi catolici în a doua jumătate a secolului XVI, Parti-dul Catolic din Belgia (1830), Partidul Popular Italian (constituit după pri-mul război mondial). în concepţia lui P. P. Negulescu, partidele confesio-

300

nale nu întrunesc condiţiile esenţiale pe care trebuie să le îndeplineascăneapărat partidele politice.

b) Partidele regionale sunt expresia unui „egoism local rău înţeles"(p p. Negulescu), reprezentând interesele locale ale diferitelor regiuni aleunui stat unitar sau ale diferitelor părţi ale unui teritoriu naţional neajunsîncă la unificare.

în această categorie sunt nominalizate partidele din S.U.A. de lasfârşitul secolului XVIII, grupul parlamentar islandez din Marea Britanie peprogramul căruia s-a constituit Partidul Islandez (1879), fracţiunea liberă şiindependentă de la Iaşi, după unirea Principatelor Române.

c) Partidele naţionale au apărut în secolul XIX odată cu confirmareaprincipiului naţionalităţilor. în această categorie sunt nominalizate partideledin imperiul austro-ungar, Partidul Naţional-Liberal din Prusia (1866 - 1870),Partidul „Popular" Slovac al lui Andrej Hlinka. P. P. Negulescu sublinia căpartidele naţionale nu sunt partide politice propriu-zise, ci organele de pro-testare în contra structurii statelor în care iau naştere, cu tendinţa manifestatăde a ajunge prin luptă la independenţa naţiunilor pe care le reprezintă.

d) Partidele de clasă, o spune chiar denumirea, exprimă intereseleunei clase sociale. Au apărut în secolul XIX iar în această categorie suntnominalizate partidele socialiste, partidele agrariene, partidele ţărăneşti. Aicise include şi clasificarea ce a dominat de aproape un secol în partide bur-gheze şi partide muncitoreşti.

e) Partidele etnice sunt specifice continentului african, având în ve-dere că aici formarea naţiunilor nu a precedat formarea statelor indepen-dente ci formarea statelor a fost considerată de către conducătorii africani cafiind cel mai bun mijloc pentru creerea naţiunilor. Cele mai multe partidepolitice congoleze au avut o bază etnică, printre acestea fiind nominalizaţi:Alianţa Bakongo (Abako), Confederaţia Asociaţiilor din Katanga (1958),Mişcarea Naţională Congoleză (1958).

2. Partidele democratice, partide liberale, partide conservatoare,partide social-democratice, partide de stânga, partide de centru,partide de dreapta

4 2 1 . Enumerarea este evident exemplificativă şi incompletă. Inte-grarea într-o categorie sau alta este dificilă, dar criteriul unei asemenea cla-sificări poate fi cel al căilor folosite pentru rezolvarea marilor probleme pre-cum: raporturile dintre individ şi societate; raporturile dintre stat şi compar-timentele sale; raporturile dintre stat şi biserică. Potrivit lui Francois Borella

301

distincţia politică între dreapta şi stânga s-a născut în Franţa în 1789 în le-gătură cu discuţia privind puterea politică a regelui în viitoarea constituţie.,3ineînţeles, este vorba de o structură, altfel spus de un sistem de relaţii.Dreapta şi stânga nu au sens şi existenţă decât în relaţia de la una la alta şireciproc. Nu valori veşnice, nu esenţă imuabilă, ci dualismul inevitabil alideilor, comportamentelor, intereselor, în faţa problemelor pe care le puneviaţa în societate".

3. Partide de cadre şi partide de mase

4 2 2 . Este o clasificare des evocată. Criteriul este al compoziţieipartidelor.

a) Partidele de cadre unesc notabilităţile, reprezentanţii elitelor so-ciale. Stau la originea democraţiei în epoca votului restrâns. Universul lorpolitic este centrul (radicalii) şi mai ales dreapta. Sunt descentralizate şi slaborganizate. Mai sunt denumite şi partidele patronilor.

Sunt nominalizate aici Partidul Radical Francez (1901), partideleconservatoare.

b) Partidele de mase sunt efectul introducerii votului universal, cu-prind un mare număr de membri. De aceea au o organizare internă mai ri-gidă decât a partidelor de cadre, sunt centralizate şi puternic articulate. înaceastă categorie sunt nominalizate partidele socialiste, partidele comuniste,majoritatea partidelor africane şi anumite partide democrat-creştine. Potrivitlui R.G. Schwartzenberg, cu excepţia partidelor fasciste, noţiunea de partidde masă este străină dreptei.

4. Partide suple şi partide rigide

4 2 3 . Este o clasificare explicată de Schwartzenberg, realizată pecriteriul disciplinei votului. Partidul este suplu dacă permite parlamentarilorsăi să voteze cum vor şi este rigid dacă impune acestora să voteze numaiîntr-un anumit sens.

5. Partide unice, partide unificate, partide dominante

4 2 4 . Distincţia se face mai ales de către cei care au examinat parti-dele politice (Lavroff, de exemplu). Africa neagră a crezut că a găsit propriasa cale cu partidul unic sau unificat. Din anul 1962 s-a manifestat tendinţade unificare a partidelor. Africanii au prezentat partidul unic drept conse-cinţa problemelor lor particulare susţinând că este vorba de ceva original.

302

Lavroff distinge între partidul unic şi partidul unificat. Partidul unificat esteo uniune de partide politice care, regrupate într-un cadru nou, acceptă unprogram comun, adesea puţin elaborat. Este o soluţie ce se situează întreuniunea naţională şi partidul unic care constituie un ansamblu omogen su-pus unei direcţii unice.

Partidul dominant poate exista acolo unde unui partid i se recunoaşte(sau i se stabileşte) poziţia dominantă. Desigur ies din discuţie sistemele cupartide unice şi rămân numai sistemele pluraliste cu, desigur, limitările ine-rente, datorate unei dominări politice.

Un interes teoretic aparte poate prezenta sistemul politic chinez unde,în afara Partidului Comunist Chinez, există încă opt partide democratice şianume: Comitetul revoluţionar al Guomindangului din China (creat înianuarie 1948); Liga democratică a Chinei (creată în octombrie 1941); Aso-ciaţia pentru construcţia democratică a Chinei (creată în decembrie 1945);Asociaţia chineză pentru democraţie (creată în decembrie 1945); Partiduldemocratic ţărănesc şi muncitoresc (creat în 1930); Zhi Gong Dang chinez(creat în 1925 din chinezii rezidenţi în America şi membrii ai societăţii HongMen Zhi Gong Dang, fiind format îndeosebi din chinezii din străinătatereîntorşi în ţară); Societatea Jiu Son En 1944 (creată în septembrie 1945, decătre intelectuali pentru a aniversa victoria asupra fascismului); Liga pentruautonomia democratică a Taiwanului (fondată în noiembrie 1947).

6. Sisteme de partide politice

4 2 5 . Prin aceasta urmează a se explica ansamblul de raporturi ceexistă în fiecare sistem constituţional. Cea mai răspândită clasificare a sis-temelor de partide distinge, partidul unic, bipartidismul (dualismul) şimultipartidismul. O altă clasificare, de asemenea interesantă, este cea carecuprinde partidele pragmatic-pluraliste şi cele revoluţionare-centralizatoare.

Bipartidismul se înscrie în cadrul democraţiei pluraliste şi liberale.El oferă cetăţenilor o alegere clară şi suficientă iar la nivelul puterii o majo-ritate netă. Bipartidismul presupune acordul celor două partide asupra pro-blemelor fundamentale ale societăţii. El poate funcţiona normal numai dacăeste sigur că un partid nu va profita de perioada cât guvernează pentru aschimba regimul politic. Se practică cu succes în Marea Britanie şi S.U.A.

Multipartidismui este forma frecvent folosită în democraţiile plu-raliste şi liberale. La nivelul alegătorilor oferă fiecăruia o alegere mai largăŞi mai bine adoptată la gama opiniilor ce pot exista într-o societate. La ni-velul puterii are efecte diferite în funcţie de modalităţile de practicare. Pen-

303

tru constituirea echipei guvernamentale, de regulă, sunt necesare coaliţiilede partide. Deseori însă multipartidismul antrenează instabilitate guverna-mentală.

§.4. Partidele politice în România după Revoluţia dinDecembrie 1989

4 2 6 . România se caracterizează astăzi prin existenţa unui numărfoarte mare de partide. O analiză a acestui fenomen, desigur, excede preo-cupările noastre. Totuşi nu putem să nu observăm că, deocamdată, nimic nuar fi mai dificil şi mai hazardant decât încercarea de a da caracterizări ştiinţi-fice. Este, am putea spune prea devreme. Fenomenul partide politice la noieste încă în curs de cristalizare. Suntem încă, şi probabil vom fi şi în viitor,într-o perioadă de căutări de soluţii, de definiri politice, de prospectare, deşise pare că ştim ce vrem.

Partidele politice din România au o istorie a lor, începută înainteaprimului război mondial, continuată apreciabil între cele două războaiemondiale până când prin Decretul-lege pentru dizolvarea tuturor asociaţiu-nilor, grupărilor sau partidelor politice (1938) s-a stabilit că: toate asociaţiu-nile, grupările sau partidele actualmente în fiinţă şi care s-au constituit învederea propagării ideilor politice sau a realizării lor, sunt şi rămân dizol-vate; nici o nouă organizaţiune politică nu va putea activa decât în condiţiu-nile şi cu formele prevăzute printr-o lege specială, ce se va întocmi în acestscop. în motivarea acestui act se arăta, printre altele că „Este nevoie aşadarde o perioadă de linişte, de pacificarea spiritelor. Este nevoie de o epocă derevizuire a conştiinţelor şi de adaptare la noua stare de lucruri".

4 2 7 . Au urmat apoi suspendarea Constituţiei, războiul, armistiţiul cuNaţiunile Unite. Decretul nr. 1626/1944 a repus în vigoare Constituţia din1923, dar rezerva privind puterea legiuitoare (care s-a organizat abia în 1946)a lipsit partidele politice de scopul esenţial. încercările de reconsiderare şirefacere a partidelor politice au fost înfrânte brutal, iar sfârşitul anului 1947anunţa desfiinţarea pluralismului şi perspectiva partidului unic. Iar partidulpolitic unic, muncitoresc, apoi comunist, în timp, a dominat nu numai viaţapolitică ci şi statul şi întreaga societate. Revoluţia din Decembrie 1989 adescătuşat viaţa politică iar legile adoptate au reafirmat pluralismul politic.

304

428. în baza Decretului-Lege nr. 8/1989 s-a organizat un numărfoarte mare de partide politice. în linii generale viaţa partidelor politiceexistente la noi este explicabilă dar nu şi lăudabilă. Multe partide au pro-grame şi platforme politice asemănătoare, multe se declară social-demo-crate. Aceste platforme şi programe par însă neputincioase în oferirea de so-luţii eficiente şi viabile pentru gravele probleme economice şi sociale cucare se confruntă ţara.

Dacă toate partidele, prin definiţie, încearcă să-şi valorifice vocaţiaputerii cele mai multe imprimă vieţii politice mai mult un aspect de războidecât de competiţie, exprimând prin acţiunile lor mai mult intoleranţa din-tre liderii lor decât dintre programe şi platforme. Desigur, fenomenul poatefi privit ca normal într-o perioadă de tranziţie. Dar nu trebuie exclus risculpermanentizării acestei stări de intoleranţă şi şicană determinată de cel puţin50 de ani de lipsă a unei vieţi politice democratice.

429. Pentru găsirea de soluţii ni se pare interesantă constatarea luiPierre Pactet. Discutând ideologia partidelor, autorul consideră că acesteatrebuie să dea expresie unei concepţii despre om şi societate şi să lupte pen-tru cucerirea puterii cu sprijinul electoratului. Pentru aceasta Pierre Pactetface trei observaţii: 1) în aceeaşi ţară pot coexista mai multe partide dintrecare unele sunt în dezacord cu altele nu numai asupra exercitării guvernăriici în mod egal asupra formei regimului, ceea ce pune întotdeauna problemediferite; 2) toate partidele pot fi de acord asupra datelor fundamentale aleregimului, însă în dezacord asupra exerciţiului guvernării (exemplu partidulconservator şi partidul laburist în Marea Britanie). Lucrurile sunt atunci maisimple şi viaţa politică mai paşnică; 3) se poate ajunge ca partidele, nu nu-mai să fie de acord asupra regimului, dar şi asupra exerciţiului puterii, cucâteva mici diferenţieri. în alţi termeni, programele lor nu ridică nici o deo-sebire ideologică sensibilă, fiind vorba nu de partide de opinie, ci de partidede gestiune (partidele democrat şi republican în Statele Unite).

4 3 0 . în România, sunt înregistrate şi funcţionează legal un numărmare de partide politice. Desigur, din 1990 până în prezent s-au realizat şimulte unificări de partide, schimbări de denumiri. Fără a intra în detalii câ-teva aspecte, de suprafaţă, pot fi subliniate. Dacă majoritatea se denumescpartide, unele au şi alte denumiri precum: uniuni, fronturi, ligi, forumuri,mişcări, alianţe, etc. Majoritatea denumirilor includ şi cuvântul democrat.Foarte multe se declară de orientare social-democrată.

305

Partidele politice s-au organizat în baza Decretului-lege nr. 8 din 31decembrie 1989, privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi aorganizaţiilor obşteşti din România, decret al cărui conţinut l-am analizatdeja la dezvoltarea constituţională.

Qy 4 3 1 . La alegerile parlamentare din anul 1992 au propus liste decandidaţi un mare număr de partide politice, dar au obţinut mandate doarurmătoarele: la Camera Deputaţilor: 1) Convenţia Democratică din Ro-mânia (pentru partidele P. N.Ţ.C.D., P. S.D.R., P. E.R, P. A.C., P.N.L.A.T.), 2) Frontul Democrat al Salvării Naţionale (devenit P. D.S.R.), 3)Frontul Salvării Naţionale (devenit P. D. - F.S.N.), 4) Partidul RomâniaMare, 5) Partidul Socialist al Muncii, 6) Partidul Unităţii Naţionale Române,7) Uniunea Democrată Maghiară din România; la Senat 1) Convenţia De-mocratică din România (pentru unele din partidele ce o formează), 2) Fron-tul Democrat al Salvării Naţionale (devenit P. D.S.R.), 3) Frontul SalvăriiNaţionale (devenit P. D. - F.S.N.), 4) Partidul Democrat Agrar din Româ-nia, 5) Partidul România Mare, 6) Partidul Socialist al Muncii, 7) PartidulUnităţii Naţionale Române, 8) Uniunea Democrat Maghiară din România(denumirile şi ordinea partidelor sunt extrase din Comunicatul BirouluiElectoral Central, publicat în Monitorul Oficial al României).

La alegerile locale din anul 1996, care au marcat o alternanţă poli-tică, au obţinut mandate următoarele partide şi alianţe politice: P. N.Ţ.c.d.,P. D„ P N.L., P. D.S.R., P AR., P. N.L.c.d., FER., P. E.R., P. D.S.R., P.R.M., U.D.M.R. Se adaugă 15 deputaţi care reprezintă organizaţiile cetăţe-nilor aparţinând minorităţilor naţionale.

4 3 2 . Chiar dacă majoritatea parlamentară este formată din anumitepartide, este riscant să se afirme cu certitudine că un anumit partid este celmai puternic şi că influenţează decisiv viaţa politică. Marile dificultăţi eco-nomice şi sociale, lipsa de experienţă politică dau competiţiei politice accentelipsite de fair-play, chiar cu nuanţe de violenţă şi primitivism. De aceea ni separ încă aplicabile cuvintele lui P. P. Negulescu în sensul cărora „Dar maipresus de toate am dat străinătăţii o impresie penibilă de nesiguranţă, deinstabilitate, de nepricepere a gravităţii situaţiilor, dacă nu chiar de lipsă depatriotism, prin violenţa luptelor noastre politice şi, mai ales, prin extraordi-nara lipsă de bună credinţă cu care aceste lupte au fost duse de unii dinprotagoniştii lor". Este dificil de apreciat dacă platforma şi mai ales acţiuneapractică a unui partid reprezintă soluţia, măcar rezonabilă dacă nu perfectă, derealizare a pasului hotărâtor spre statul social, democratic şi de drept.

306

Dacă numărul mare de partide este explicabil, el nu este eficient şiviabil, fiind uneori greu de apreciat dacă partidul se identifică prin platformaproprie sau mai mult prin liderul său.

§. 5. Câteva exigenţe juridice privind partidele politice

4 3 3 . Faţă de rolul partidelor politice în mod firesc se impun anu-mite exigenţe constituţionale şi legale în materie. Cel puţin două asemeneaexigenţe ni se par că trebuie precizate:

1. Sporirea rolului partidelor politice, marea lor forţă de influenţare aelectoratului şi de aici (sau prin această cale) determinarea conţinutului şitrăsăturilor guvernării, nu pot rămâne fără importante semnificaţii de ordinjuridic şi statal. De aceea, într-un stat de drept şi democratic consacrareaprin constituţie a unor reguli privind partidele politice devine obligatorie.Este o exigenţă a timpurilor noastre ştiut fiind că în concepţia clasică parti-dele reprezentau un fenomen exterior constituţiei. Astăzi însă recunoaşterealor constituţională devine o regulă de bază. Constituţia trebuie să exprimejuridic scopurile partidelor politice şi coordonatele în care se pot organiza şifuncţiona.

Constituţia României, intrată în vigoare în anul 1991, reglementeazăpartidele politice, aşa cum am menţionat deja, în mai multe articole. Textelede bază rămân cele din art. 8 potrivit căruia: „1) Pluralismul în societatearomânească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale. 2)Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii.Ele contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, res-pectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şiprincipiile democraţiei", precum şi din art. 37 potrivit căruia. „1) Cetăţeniise pot asocia liber în partide politice, în sindicate şi în alte forme de asoci-ere. 2) Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor,militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept asuveranităţii, a independenţei României sunt neconstituţionale. 3) Nu potface parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii po-porului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii defuncţionari publici stabiliţi prin lege organică. 4) Asociaţiile cu caracter se-cret sunt interzise". Sintetizând, putem spune că prin Constituţie s-a consa-crat principiul liberei creări şi activităţi a partidelor, într-un sistem pluralist.

307

2. Dispoziţiile constituţionale trebuie să fie detaliate printr-o lege apartidelor politice. Desigur acest lucru se face de mult existând experienţă şitradiţii care pot fi valorificate. Dar, şi acest lucru ni se pare ca fiind impor-tant, legea trebuie să conţină obligaţia ca prin statutul care-1 prezintă cu pri-lejul înregistrării să se specifice explicit calitatea de partid politic. Altfelspus să existe obligaţia legală, ca la înregistrare asociaţiile sau organizaţiilece vor să se organizeze ca partide politice să declare oficial şi expres acestlucru. Este cunoscut că nu rareori unele partide nu au în denumirea lor ter-menii partid. De aceea o dispoziţie legală în sensul celei propuse ar sprijinistabilirea fără echivoc a naturii unor asociaţii, organizaţii, formaţiuni, ligisau uniuni.

§.6. Legea română a partidelor politice

4 3 4 . Legea partidelor politice dă o reglementare până la detalii as-pectelor privind asocierea în partide, funcţiile şi organizarea acestora, pro-blemele financiare etc.

Explicarea principalelor reguli se impune desigur, pentru a cunoaşterealitatea legislativă din ţara noastră şi pentru a putea face eventuale comparaţii.

în mod firesc legea defineşte partidele ca asociaţii, realizate prin uni-rea liberă a cetăţenilor cu drept de vot, asociaţii ce sunt persoane juridice dedrept public.

Stabilind funcţiile partidelor, legea redă textul constituţional adău-gând că acestea îndeplinesc o misiune publică garantată de Constituţie şipromovează valorile şi interesele naţionale, precum şi pluralismul politic,contribuind la educarea politică a cetăţenilor şi încurajând participareaacestora la viaţa publică. De asemenea, partidele influenţează formarea opi-niei publice, formează cetăţenii capabili de a-şi asuma responsabilităţi poli-tice, participă cu candidaţi la alegeri şi, unde este cazul, potrivit legii, laconstituirea autorităţilor publice, stimulează participarea cetăţenilor lascrutinuri şi organizează iniţiativa legislativă a cetăţenilor.

4 3 5 . Sunt stabilite coordonatele juridice privind partidele. Acestecoordonate se referă la activitatea partidelor, la membrii acestora, la structu-rile partidelor.

308

în legătură cu activitatea sunt admise numai acele partide care ac-ţionează în respectul suveranităţii, independenţei şi unităţii statului, a integrităţiiteritoriale, a ordinii de drept şi a principiilor democraţiei constituţionale.

Sunt interzise partidele politice care: prin statutul, programele, pro-paganda de idei, ori prin alte activităţi pe care le organizează încalcă preve-derile art. 30 alin. (7), art. 37 alin. (2) sau alin. (4) din Constituţie; sunt aso-ciate la organizaţii din străinătate ale căror dispoziţii sunt imperative. Desi-gur, partidele nu pot organiza activităţi militare sau paramilitare.

Cât priveşte membrii de partid reţinem următoarele reguli princi-pale: pot fi membri numai cetăţenii români; anumite categorii de funcţionaripublici nu pot face parte din partide politice (ex. Judecătorii, procurorii, po-liţiştii); un cetăţean român nu poate face pate în acelaşi timp din două saumai multe partide; nu există nici un privilegiu sau îngrădiri legate de calita-tea de membru de partid.

Iar în ce priveşte structurile de partid legea stabileşte că: sunt or-ganizate şi funcţionează numai pe criteriul administraţiv-teritorial; în teritoriuse pot organiza structuri care se vor ocupa de problemele specifice uneianumite categorii sociale sau profesionale; se pot organiza şi structuri detineret; fiecare partid trebuie să aibă denumire, însemn, semne electorale. Iaracestea nu pot reproduce sau combina simbolurile naţionale ale statului ro-mân, ale altor state, ale organismelor internaţionale, ori ale cultelor religioase(partide membre ale unor organizaţii politice internaţionale pot utilizaînsemnul organizaţiei respective ca atare sau într-o combinaţie specifică).

4 3 6 . Organizarea partidelor politice este supusă exigenţelorexistenţei unui statut şi program propriu. Legea stabileşte marile reguli cesunt obligatorii pentru fiecare statut (denumire, însemn, semn electoral, se-diu, obiectivele - exclusiv politice -, membrii, organe de conducere). înstructura organizatorică a unui partid legea prevede: adunarea generală, or-ganul executiv, organe de arbitraj. Sunt, desigur, stabilite reguli privindtoate aceste organisme.

437. înregistrarea partidelor politice se face la Tribunalul Muni-cipiului Bucureşti pe baza următoarelor acte: statutul şi programul partidu-lui; actul de constituire împreună cu lista semnăturilor de susţinere a cel pu-ţin 10.000 de membri fondatori, domiciliaţi în cel puţin 15 din judeţele ţării,dar nu mai puţin de 300 în fiecare judeţ, însoţit de o declaraţie autentificatăa conducătorilor organului executiv al partidului privind autenticitatea sem-năturilor; listele membrilor partidului din organizaţiile judeţene sau al Mu-nicipiului Bucureşti, necesare înregistrării partidelor, care vor cuprinde nu-

— 309

mele, iniţiala tatălui, prenumele, anul naşterii, domiciliul, actul de identitate,semnătura; o declaraţie privitoare la sediul şi la patrimoniul partidului; do-vada deschiderii contului bancar.

Cererea de înregistrare se semnează de către conducătorul organuluiexecutiv al partidului politic şi de cel puţin trei membri fondatori, care vor ficitaţi în instanţă. Ea se afişează la sediul Tribunalului timp de 15 zile, şi seface publică într-un ziar central de mare tiraj. Examinarea cererii se face înşedinţă publică cu participarea procurorului. Pronunţarea trebuie să se facăîn cel mult 15 zile de la expirarea termenului de afişare. împotriva decizieiTribunalului se poate face contestaţie la Curtea de Apel Bucureşti, în termende 5 zile de la comunicare, iar aceasta are obligaţia de a examina în termende cel mult 15 zile de la înregistrarea acesteia. Decizia Curţii de Apel estedefinitivă. Partidul politic se înscrie în Registrul partidelor politice la Tribu-nalul Municipiului Bucureşti, iar decizia de admitere se publică în Monito-rul Oficial al României.

Legea cuprinde reguli privind modificarea statutului sau al progra-mului partidului.

§. 7. Alianţe politice şi alte forme de asociere. încetareaactivităţii partidelor politice

4 3 8 . Viaţa politică impune realizarea de coaliţii sau asociaţii, decele mai multe ori legate de alegerile de reprezentanţi (deputaţi, senatori,şefi de stat etc). Legea răspunde acestor realităţi reglementând formele deasociere şi anume: alianţe politice şi alte forme de asociere.

Alianţele politice se pot realiza numai între partide politice, pe bazaunui protocol, ce se depune la Tribunalul Municipiului Bucureşti,solicitându-se înscrierea în Registrul de evidenţă a alianţelor politice.

Potrivit art. 25 din lege protocolul de constituire trebuie să menţio-neze: denumirea, însemnul şi semnul electoral, partidele politice aliate,obiectivele alianţei, modul de organizare, factorii de decizie.

în fine legea prevede că în cazul în care alianţa politică se va pre-zenta în alegeri cu liste comune, candidaţii trebuie să facă parte dintr-unpartid politic legal constituit, membru al alianţei.

Alte forme de asociere. Pot fi formate din partide, alianţe şi forma-ţiuni nepartidice, legal constituite, cu scopul promovării unor obiective co-

310

mune. Se realizează tot printr-un protocol care trebuie să cuprindă în prin-cipiu aceleaşi elemente ca şi la alianţe, protocol ce trebuie depus la Tribu-nalul Municipiului Bucureşti pentru a fi înscris în registrul altor forme deasociere. Formaţiunile nepartidice pot aduce un aport financiar care însă nupoate depăşi într-un an suma de 500 de salarii minime pe economie.

4 3 9 . încetarea activităţii partidelor politice poate fi voluntarăprin autodizolvare sau ordonată în cazul: dizolvării decisă pe cale judecăto-rească sau de către Curtea Constituţională, inactivităţii. încetarea prin inac-tivitate intervine în situaţia în care un partid politic nu desemnează candi-daţi, singur sau în alianţă, în două campanii electorale legislative succesive,în cel puţin 10 circumscripţii, sau nu a ţinut nici o adunare generală timp de5 ani. încetarea activităţii unui partid, în toate cazurile, este constatată deTribunalul Municipiului Bucureşti.

4 4 0 . Resursele financiare ale partidelor politice sunt detaliat re-glementate şi ele provin din: cotizaţii, donaţii şi legate, activităţi proprii,subvenţii de la bugetul de stat. Este bine să menţionăm că legea interziceprimirea de donaţii de la alte state ori organizaţii din străinătate, că interzicedesfăşurarea de activităţi specifice societăţilor comerciale (cu unele excepţiiprevăzute la art. 37), că prevede obligaţia autorităţilor locale de a sigura cuprioritate spaţii pentru sediile partidelor politice.

311

BIBLIOGRAFIELA CAPITOLUL II

1) Dimitri Georges Lavroff, Les partis politiques en Afrique Noire.Presses Universitaires de France, Paris, 1970, p. 36, 62 - 63, 74 - 75,79, 90, 101. Vezi şi schema de la p. 30.

2) Franţois Borella, Les partis politiques dans l'Europe des Neuf,Editions du Seuil, Paris, 1979, p. 9, 32 - 33, 105 - 106.

3) Marcel Prelot şi Jean Boulois, Institutions politiques et droitconstitutionnel, Dalloz, Paris, 1990, p. 80, care afirmă că activitateapartidelor se exercită în cadrul libertăţilor individuale.

4) Pierre Avril şi Jean Giquel, Droit constitutionnel, Lexique. P. U.F.,Paris, 1986, p 94.

5) Pierre Avril, Essai sur les partis, L.G.D.J., Paris, 1986, p. 10 unde îlcitează pe E. Burke şi p. 11 unde îl citează pe M.Weber. Vezi şi p. 104.

6) Vezi Maurice Duverger, Les partis politiques, Librărie Armând Colin,Paris, 1967, p. 1-16. Maurice Duverger distinge originea electorală şiparlamentară a partidelor de originea lor exterioară în care nominali-zează ca având un rol: ziarele, sindicatele, grupările intelectuale, asoci-aţiile şi grupările studenţeşti (sec.XIX), francmasoneria (partidul radicalîn Franţa, diferite partide liberale în Europa) cenaclurile literare, biseri-cile şi sectele religioase, asociaţiile foştilor combatanţi (după 1914). Inop. cit. p. 10. Pentru deosebiri între partide vezi p. 19.

Dacă în limbajul curent termenii membri şi aderenţi coincid, cât pri-veşte simpatizanţii ei sunt acei cetăţeni care se declară favorabili unuipartid şi-i aduc sprijinul, rămânând însă în afara organizării sale. Ei nusunt membri de partid în adevăratul înţeles al cuvântului. Termenii îşi

312

au explicaţiile lor aparte pentru partidele care nu cunosc adeziunea for-mală, (op. cit.p. 82 şi urm).

Constituţia Franţei prin art. 4 stabileşte că partidele trebuie „să res-pecte principiile suveranităţii naţionale şi democraţiei". Democraţia,afirmă Maurice Duverger, nu este ameninţată prin regimul partidelor ciprin orientarea structurilor lor interioare; pericolul nu este în existenţapartidelor ci în natura militară, religioasă şi totalitară pe care o au une-ori, în op. cit.p. 467.

Vezi pentru aprecierea lucrării lui Maurice Duverger şi D.G.Lavroff op. cit, p. 7; Roger-Gerard Schwartzemberg, Sociologiepolitique, Editions Montchrestien, Paris, 1971, p. 405, care arată căaceastă carte, ed. 1969, rămâne, de departe, cea mai bună în domeniu.

7) Roger-Gerard Schwatzemberg, Sociologie politique, EditionsMontchrestien, Paris, 1971, p. 331 - 333, 336 - 341, 353. Potrivit lui„Partidele şi grupările politice concură la exprimarea sufragiului Ele seformează şi îşi desfăşoară liber activitatea. Ele trebuie să respecte prin-cipiile suveranităţii naţionale şi ale democraţiei".

8) Pierre Pactet, Institutions politiques, Droit constitutionnel, Masson.Paris, 1992, p. 130 - 131. Compoziţia partidelor, afirmă Pierre Pactet,determină în mare măsură modalităţile acţiunii lor, precum şi climatulvieţii politice. Mai mult, pe criteriul compoziţiei partidele se clasifică înpartide de notabili şi de mase sau, mai modern, în partide de cadre şipartide de aderenţi.

Pretutindeni afirmă Pierre Pactet, politica naţională se face în acelaşitimp în organismele constituţionale şi în instanţele conducătoare alepartidelor (p. 134).

Specificul partidelor afirmă Pierre Pactet este de a personifica (întru-chipa) un curent de opinie, altfel spus, de a face să prindă formă o con-cepţie despre om şi societate şi a de lupta pentru a cuceri puterea prinatragerea electorilor. în op. cit.p. 130. De asemenea, partidele au în modegal funcţia de a cuceri puterea şi de a o exercita pentru a pune în apli-care politica anunţată în programul sau în platforma lor electorală (p.134). Pentru avantajele şi dezavantajele bipartidismului şimultipartidismului vezi p. 133.

9) P. P. Negulescu, Partidele Politice, Editura Garamond, (reeditarenedatată), p. 36 - 37, 55 - 56, 99, 134, 353. „Prin facţiuni se înţeleg deobicei grupările de cetăţeni care nu-şi recunosc reciproc legitimitatea şiprin urmare îşi tăgăduiesc, mai mult sau mai puţin absolut dreptul laexistenţă, din punct de vedere politic. Grupările de acest fel tind să do-

313

bândească sau să păstreze puterea prin oprimarea sau suprimarea adver-sarilor. Aceşti adversari sunt consideraţi, de regulă, nu ca fiind concetă-ţeni, care urmăresc în fond acelaşi scop - întărirea şi dezvoltarea patrieicomune - şi sunt numai de altă părere cu privire la mijloacele de utilizat,ci ca duşmani care trebuie nimiciţi sau cel puţin readuşi la neputinţă".

Partidele politice au devenit structurile indispensabile ale democra-ţiei constituţionale. De altfel P. P. Negulescu le caracterizează ca „orga-nele de căpetenie ale vieţii constituţionale" (op. cit. p. 77), iar Tribuna-lul constituţional de la Karlsruhe, într-o decizie din 20 iulie 1954 a sta-bilit că „partidele sunt elemente necesare ale construcţiei constituţionale(...) şi îndeplinesc funcţiile unui organ constituţional (citat de F. Borella,op. cit. 76)

10) Marin Nedelea, Prim-miniştrii României Mari, Casa de editură şi presă„Viaţa Românească", Bucureşti, 1991, mai ales p. 21 - 22 unde suntsintetizate ideile lui I.l.Brătianu despre partid şi rosturile lui.

11) Samuel P. Huntington, Viaţa politică americană, Ed. Humanitas, Bu-cureşti, 1994.

12) Paul Negulescu, George Alexianu. Tratat de drept public, CasaŞcoalelor, voi.II, Bucureşti, 1942, p. 369.

13) Andre Hauriou, Jean Gicquel, Droit constitutionnel et institutionspolitiques, Editions Montchrestien, Paris, 1980,p. 276.

14) Partidele Politice, editată de Regia Autonomă Monitorul Oficial (Bucu-reşti 1993), lucrare în care sunt încorporate comunicările ştiinţifice pre-zentate la seminarul organizat de către Centrul de Drept Constituţionalşi Instituţii Politice cu sprijinul Curţii Constituţionale. Această lucrareeste o încercare ştiinţifică meritorie, mai exact o provocare ştiinţifică îndomeniul partidelor politice.

15) Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, loan Scurtu, Lista celor152 de partide Politice din România cu denumirile lor exacte, înregis-trate în virtutea Decretului-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 este pre-zentată în lucrarea Enciclopedia partidelor politice din România (1862 -1994) Editura Mediaprint, Bucureşti, 1995, p. 147.

16) Legea nr. 27/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,nr. 87/29.04,1996.

17) Constituţia Germaniei, în art. 21 alin. 2 stabileşte: Partidele care, prinprogramul lor sau prin atitudinea membrilor lor, tind să aducă atingereordinii constituţionale liberale şi democratice să o răstoarne sau să punăîn pericol existenţa Republicii Federale a Germaniei, sunt neconstitu-ţionale. Crearea partidelor politice este liberă (art. 21). Trebuie arătat că

314

formularea din această Constituţie este „toţi germanii" au dreptul de aconstitui asociaţii (art. 21), ceea ce înseamnă de fapt toţi cetăţenii.

18) Constituţia României după ce arată în art. 8(2) că partidele contribuiela definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând su-veranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi princi-piile democraţiei, în art. 37(2) stabileşte că partidele sau organizaţiilecare, prin scopurile ori prin activitatea lor militează împotriva pluralis-mului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a inte-grităţii sau a independenţei României sunt neconstituţionaie.

19) Constituţiei Suediei. Potrivit art. 7 „mandatele vor fi repartizate întrepartide, acest ultim termen desemnând întregul grup de electori interve-nind în scrutin sub o denumire specifică". Este evident scopul electoral,deci participarea la exerciţiul puterii.

20) Constituţia Franţei. Potrivit lui Marcel Prelot şi Jean Boulois, Consti-tuţia din 1958, este prima constituţie franceză care recunoaşte, prin art4 explicit existenţa partidelor politice şi enunţă un minimum de princi-pii în ceea ce le priveşte în op. cit.p. 667.

21) Decretul-Lege nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşe-dintelui României. Publicat în M. Of.nr. 35 din 18 martie 1990, art. 96.

22) Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului.Publicată Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 164 din 16 iulie1992, art. 4(2).

23) Printre legile care interzic asocierea unor funcţionari în partide menţio-năm: Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea S.R.I., art36 potrivit căruia personalul S.R.l. nu poate face parte din partide saualte organizaţii cu caracter politic şi secret şi nu poate fi folosit în sco-puri politice. Publicată în M. Of. nr. 33/3.03.1992, Legea nr 94/1992privind Curtea de Conturi, art. 106 (2) care interzice membrilor Curţiide Conturi şi judecătorilor financiari să facă parte din partide politicesau să desfăşoare activităţi publice cu caracter politic. Publicată în M.Of. nr. 224/9.09.1992.

24) Decretul-Lege nr. 8/1989 privind înregistrarea şi funcţionarea par-tidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti în România, publicat în M.Of. nr. 9 din 31 dec. 1989. Prin art. 3 se stabileşte că în vederea înregis-trării fiecare partid şi organizaţie obştească trebuie să-şi prezinte statu-tele de organizare şi funcţionare, programul politic, să-şi declare şi mij-loacele financiare de care dispun.

Decretul-Lege nr. 8/1989 a stabilit că pentru înregistrarea unui partidtrebuie să se facă dovada că are cel puţin 251 de membri.

315

25) l.D.R. din 31 martie 1938 sub nr. 1422 dat în baza art. 98 din Constitu-ţie şi publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 75 din 31 martie 1938.

26) Neagu Djuvara, O scurtă istorie a Românilor, Editura Humanitas, Bu-cureşti, 1999. Interesează mai ales paginile 192 - 193, unde se explicăviaţa politică în perioada interbelică şi paginile 194 - 197 unde se ex-plică ascensiunea partidelor de extremă dreaptă.

316

CAPITOLUL IIIStatul

Secţiunea I

DEFINIŢIA STATULUI

4 4 1 . Conceptul de stat este susceptibil de multiple definiţii, în func-ţie de epoca istorică luată drept reper şi de poziţiile doctrinare de pe care eleste analizat. Existenţa statului în societatea contemporană este însă o realitateincontestabilă. Obiect de studiu pluridisciplinar, statul nu poate fi analizatseparat de alte două concepte de care se leagă intrinsec, cel de putere şi cel dedrept, doar motivaţii de ordin pedagogic justificând tratarea lor aparentdistinctă, prin concentrarea atenţiei mai degrabă asupra unuia dintre ele.

Definiţiile conceptului de stat pornesc toate de la ideea că fiinţeleumane se asociază sub forma statului în vederea satisfacerii unui scop comun,diferenţe existând între aceste definiţii în ceea ce priveşte precizarea acestuiscop: libertatea tuturor membrilor grupului sau binele (justiţia sau morala) saucoexistenţa paşnică a membrilor grupului sau obţinerea puterii. în general,statul este considerat ca o formă de organizare socială, care garanteazăîmpotriva pericolelor din exterior şi din interior propria sa siguranţă şi pe ceaa indivizilor care îl alcătuiesc. Dreptul pozitiv lasă în seama altor ştiinţeanaliza originilor şi a legitimităţii statului, pentru a se limita doar la analiza luica entitate juridică. Pentru o cât mai deplină înţelegere însă a unui concept

317

atât de complex cum este cel de stat, „această contradicţie a Europeimoderne", considerăm utilă şi o succintă prezentare a principalelor problemeabordate în cadrul unor ştiinţe limitrofe celor pozitiv juridice.

Termenul de stat provine de la cuvântul status, din limba latină,care iniţial însemna stare a unui lucru, iar în sens juridic, situaţie a unei per-soane care face parte dintr-o comunitate cu care are în comun un set de va-lori şi care îi conferă anumite drepturi şi obligaţii. în special în organizareasocială şi politică a Evului Mediu, „stările" reprezentau pături ale societăţiicare aveau un rol specific în exercitarea puterii şi care împreună alcătuiaupoporul, considerat ca masă a guvernaţilor. Cu sensul actual termenul separe că a fost utilizat pentru prima dată abia în secolul XVI, de către NicoloMachiavelli, care prin acest cuvânt descrie starea unei colectivităţi umaneguvernate de o putere publică.

4 4 2 . Preocupările cu privire la analiza statului, a puterii pe care else bazează, a cauzelor pentru care el a apărut şi a funcţiilor pe care le înde-plineşte au apărut încă din antichitate. Ele au cunoscut modificări pe măsurăce statul însuşi s-a transformat, multe din definiţiile şi explicaţiile contem-porane nefiind deloc adaptate realităţilor istorice mai îndepărtate.

Printre primii gânditori care au analizat grupările umane şi raportuldintre individ şi colectivitate, Aristotel porneşte de la constatarea că omuleste o fiinţă socială (zoon politikon), care nu poate exista în afara comunită-ţii. Polis-n\, cetatea în cadrul căreia se grupează oamenii, se diferenţiazăînsă de toate celelalte forme de comunităţi cunoscute în natură prin particu-larităţile proprii autorităţii politice. Aristotel arăta că statul reprezintă gu-vernarea indivizilor care au conştiinţa apartenenţei la colectivitate pentrurealizarea binelui comun. El considera că existenţa politică este o finalitateesenţială a naturii umane, obiectivă şi necesară; omul nu este ceea ce trebuiesă fie decât dacă este guvernat de legi şi dacă întreţine cu semenii săi ra-porturi de justiţie perfectă, pe care doar cetatea le permite. Numai că po-lis-nn\t din antichitatea greacă puteau corespunde unei astfel de analize,însă evoluţia ulterioară a structurilor organizatorice umane a introdus noidate. Imperiul şi, mai târziu, republica romane au subliniat importanţa pecare o are puterea în cadrul organizării statale, dar şi fragilitatea acesteia înfaţa ameninţărilor provenite din afara comunităţii astfel organizate.

De la acest punct iniţial gândirea cu privire la conceptul de stat acunoscut mai multe abordări, diferite în funcţie de epocile istorice, dar şi deperspectivele din care ea s-a efectuat. Se pot astfel distinge cel puţin patru

318

mari curente de idei cu privire la stat: perspectiva teologică, cea filozofică,abordarea sociologică şi cea tehnic juridică.

§.1. Abordarea teologică

443. Definirea din perspectiva teologică porneşte de la fiinţa uma-nă, considerată imperfectă datorită păcatului originar şi care tocmai datorităacestei trăsături, are nevoie de o organizare cum este cea statală, care să îifixeze limite, prin respectarea cărora să poată accede la pacea universală lacare doar divinitatea are acces nelimitat şi necondiţionat. Sfântul Augustin avalorificat în spiritul religiei creştine filozofia aristotelică şi a pornit de laconstatarea faptului că societatea umană nu va putea nicicând să egalezesocietatea divină, opunând civitas caelestis şi civitas terrena. Statul devineastfel o formă de organizare a oamenilor dorită de divinitate şi nu un fapt ine-rent naturii umane, pe care însă oamenii îl acceptă în speranţa de a atinge per-fecţiunea. Expresie a dorinţei de dominaţie, puterea este deţinută de unii din-tre membrii comunităţii nu în virtutea unor calităţi excepţionale sau pentru cănatura sau funcţia lor îi consacră drept mai meritorii decât ceilalţi, ci în bazafaptului că divinitatea le-a acordat acest statut privilegiat. Exercitarea puteriise legitimează astfel, în ultimă instanţă, prin divinitate, atât în concepţia luiAristotel cât şi în cea a sfântului Augustin statul fiind un instrument decoerciţie. Continuând aceasta idee, mai târziu, Thoma d'Aquino a conclu-zionat că nu poate exista viaţă comună fără ca unul din cei care convieţuiescsă fi primit autoritatea pentru a avea grijă de binele comun.

§.2. Abordarea filozofică

1. Teoria patriarhală

4 4 4 . Analiza filozofică a conceptului de stat porneşte de la acestepremise, dar sfârşeşte prin a ajunge la concluzii total diferite. Astfel, dacăteoria patriarhală, al cărei cel mai celebru reprezentant, Robert Filmer şi-apublicat „Patriarhul" în 1653, în plină perioadă de declin a feudalismului,susţinea că statul a luat naştere direct din familie, între stat şi familie dife-renţa nefiind decât de întindere şi nu de substanţă, teoriile patrimonialeilustrează o viziune şi mai secularizată, afirmând că statul rezultă din dreptulde proprietate asupra pământului, oamenii supunându-se puterii proprieta-

319

rului întregului teritoriu tocmai datorită atributelor pe care dreptul de pro-prietate i le conferă.

2. Teoriile contractualiste

4 4 5 . Ruptura dintre justificările teologice şi cele pe deplin secula-rizate s-a produs însă o dată cu apariţia teoriilor contractualiste. ThomasHobbes considera că oamenii au constatat nevoia de a trăi în comun, dar şidificultăţile inerente unui astfel de demers şi atunci, printr-un contract pecare l-au încheiat între ei, au înţeles să se supună în întregime şi necondiţio-nat unei autorităţi superioare {imperium absolutum), pe care însă au creat-oei înşişi şi nu divinitatea. ,J.eviathan-u\" lui Thomas Hobbes, apărut în plinărevoluţie burgheză în Anglia, rezolvă problemele iscate de starea naturală aoamenilor, care se află într-un război permanent unii împotriva altora(bellurn omnium contra omnes), prin contractul tacit dintre aceştia, contractce presupune acordul şi uniunea lor (consentio ei unio) în vederea realizăriiscopului comun, pacea universală. Precursor al teoriilor liberale şi benefici-ind de toate descoperirile ştiinţifice cu privire la corpul uman efectuate înrespectiva epocă, Hobbes a creat o teorie cu privire la stat care, mai târziu,avea să fie clasificată printre cele zise organiciste, întrucât aseamănă socie-tatea cu organismul uman, capul fiind reprezentat de stat (entitatea rezultatădin contractul social), iar corpul fiind constituit din multitudinea de indivizicare au renunţat la libertatea lor pentru a fi conduşi către pacea internă şiuniversală de către stat.

4 4 6 . Continuând aceste idei şi marcând un adevărat triumfal ide-ilor îus naturaliste, John Locke nu mai porneşte de la premisa că homohominis lupus sunt, ci consideră că fiinţele umane se nasc de la natură li-bere, egale şi independente, dotate cu raţionalitate şi în măsură să înţeleagălegile naturii. Tocmai datorită acestui grad înalt de conştiinţă, prin contrac-tul social, oamenii nu cedează în întregime, ci doar o parte din libertatea lorunor reprezentanţi pe care ei înşişi îi desemnează, pentru ca aceştia să de-cidă pe viitor pentru binele întregii comunităţi. Scrisă în plină perioadă deavânt a teoriilor liberale, teoria lui John Locke pune bazele democraţiei libe-rale inclusiv prin aceea că viziunea sa despre stat nu este una absolutistă; ela demonstrat că statul implică în mod necesar şi limite şi că omnipotenţaunei puteri arbitrare duce la negarea statului, anulând distincţia dintre ceeace este propriu individului şi ceea ce este comun tuturor. Scopul statului estetocmai apărarea „binelui comun" de ceea ce este propriu fiecărui individ.

320

permiţând evitarea inconvenientelor ce ar rezulta din situaţia în care fiecarear fi judecător în propria cauză.

4 4 7 . Celebru mai ales pentru lucrarea sa intitulată „Contractul so-cial", Jean Jacques Rousseau ajunge la concluzia că suma intereselor parti-culare ale fiecărui membru al societăţii formează voinţa tuturor, dar aceastanu coincide cu voinţa generală, care este tocmai expresia scopului statului,adică a „binelui comun". Opoziţia dintre diversele interese particulare,existente în orice societate umană, a făcut necesară apariţia statului, punerealor de acord a facut-o însă şi posibilă. Preluând ideile predecesorilor săi cuprivire la fundamentarea statului pe baze contractuale, Rousseau considerăcă înţelegerea iniţială intervenită între indivizii umani la începuturile istorieiumanităţii a dat naştere statului, care nu este nimic altceva decât acea formăde asociere care protejează cu toată forţa comunităţii persoanele şi bunurilefiecăruia şi prin care fiecare, deşi solidar cu ceilalţi, rămâne liber şi supusdoar sieşi. Voinţa generală îşi afla expresia în acest contract tocmai prin fi-nalitatea pe care el o urmăreşte şi ea reprezintă un act de suveranitate (act deputere). Continuând această linie de argumentaţie, Jean Bodin a demonstratcă nu poate exista republică ce să nu aibă ceva propriu, care să nu aparţinăsupuşilor, dar şi supuşii să aibă ceva ce să scape administrării treburilor co-mune. „Republicile sunt organizate pentru a da republicii ceea ce este publicşi fiecăruia ceea ce este al său propriu. Căci dacă familia şi cetatea, ceea ce epropriu şi ceea ce e comun, publicul şi particularul se confundă, nu existănici familie, nici republică."

3. Şcoala filozofică germană

4 4 8 . Şcoala filozofică germană operează cu concepte destul deautonome, chiar dacă poziţiile iniţiale de la care porneşte nu sunt foarte dife-rite de cele utilizate în contextul mai larg european. Astfel, Kant consideră căindivizii sunt fiinţe raţionale care doresc atingerea binelui comun, dar caresunt pe deplin conştiente şi de interesele proprii, particulare, care le suntspecifice. Tocmai această raţionalitate a indivizilor explică contractul social şisupunerea pe care indivizii o arată faţă de lege. Kant elimină însă mitul istoriccare învăluise contractul social în teoria lui Rousseau şi îl fundamentează pevoinţa exprimată în acest contract, care la rândul său este un postulat alraţiunii pure. Considerând că statul nu este decât o idee, Hegel ajunge chiar laPoziţii mai radicale, afirmând că statul este „imaginea raţiunii eterne,raţionalul în sine şi pentru sine" sau „realizarea moralei în istorie". Pentru

321

Hegel statul încarnează spiritualitatea şi raţionalitatea cele mai avansatedatorită faptului că reprezintă o comunitate de oameni regrupaţi sub imperiulraţiunii. Din acest motiv el apreciază că evoluţia istorică a statului nu poatemerge decât în sensul unei cât mai mari libertăţi pentru fiinţa umană.

4. Teoriile marxiste

449. Teoriile marxiste au preluat în bună măsură dialectica hege-liană, dar au fundamentat întreaga problematică a definirii conceptului destat pe contradicţiile dintre clasele sociale. Marx porneşte de la premisa căstatul în calitate de element al realităţii politice are aceeaşi soartă ca şiaceasta, adică este un element de suprastructură, determinat de infrastructuraeconomică. Statul nu este nimic altceva decât un rezultat al relaţiilor eco-nomice de exploatare a proletariatului de către burghezia care şi-a creataceastă suprastructură tocmai pentru propria protecţie; el reprezintă un in-strument de realizare a conducerii societăţii de către clasa dominantă, uninstrument de înfăptuire a dominaţiei acestei clase în societate. Astfel, prinopoziţie cu această stare de lucruri, statul de tip nou, socialist, era definit cao dominaţie a oamenilor muncii realizată în folosul întregii comunităţi şi sejustifică pe ideea exercitării puterii de stat de către clasa muncitoare ca pu-tere suverană a poporului.

§.3. Abordarea sociologică

450. Sociologia şi ştiinţele politice au încercat să găsească o defi-niţie a statului nu atât din perspectiva fiinţei umane, ci mai degrabă din per-spectiva fenomenului de studiat. Precursorul ştiinţei politice de astăzi,Nicolo Machiavelli nu şi-a propus să scrie o teorie generală a statului, cinumai să furnizeze un instrument necesar pentru o bună guvernare a Italieimomentului său; de aceea el consideră că statul se identifică în fapt cu pute-rea pe care conducătorul acelui stat, principele, o exercita asupra supuşilorsăi. Această personalizare a conceptului de stat a constituit mai târziu o bunăbază teoretică pentru doctrinele absolutiste şi reprezintă principala critică cese aduce operei machiavelice.

Max Weber în schimb precizează mai în detaliu natura acestei pu-teri, arătând că statul constituie un aparat de guvernare, organizat în modraţional şi care dispune de monopolul utilizării violenţei legitime cu privirela o populaţie dată. Pentru Max Weber noţiunea de stat poate fi utilizată în

322

două sensuri: fie drept un aparat tehnic de guvernare, fie în sensul întregiisocietăţi umane care se supune acelui aparat de guvernare. Sensul sociologicglobalizant nu are relevanţă pentru studiul ştiinţelor juridice, în schimbabordarea din perspectiva teoriilor cu privire la putere interesează în cel maiînalt grad. Astfel, într-o versiune mai evoluată a teoriei weberiene şi maiadaptată realităţilor contemporane, statul constituie cea mai importantăformă a puterii politice, care se caracterizează prin controlul mijloacelor deconstrângere.

§.4. Abordarea juridică

1. Concept interdisciplinar

4 5 1 . Din punct de vedere juridic conceptul de stat reprezintă onoţiune interdisciplinară, care interesează în egală măsură atât dreptul publicintern cât şi dreptul public internaţional. Dacă dreptul constituţional anali-zează «interiorul» statului, pentru dreptul internaţional public conceptul destat există ca o entitate distinctă, unitară, care nu are însă a fi analizată înconţinutul său. Unitatea statului ca persoană juridică internaţională semni-fică posibilitatea acestuia de a se manifesta pe plan internaţional ca o enti-tate care dispune de un singur centru de decizie. Din perspectiva dreptuluiinternaţional public se vorbeşte despre cele „trei elemente constitutive" alestatului, teritoriu, populaţie şi suveranitate - aceasta din urma înţeleasă caputere publică - ce definesc subiectul de drept public internaţional.

Statul nu este însă o simplă adunare de persoane care şi-au expri-mat dorinţa de a fi membri ai aceleiaşi organizări de stat, uniţi prin recu-noaşterea aceleiaşi puteri publice, care se exercită în limite geografice stabi-lite. Conceptul de stat este prin excelenţă un concept politic, în timp ce con-ceptul de ţară este, în primul rând, un concept social-geografic, în care ac-centul se pune. înainte de toate, pe teritoriul şi comunitatea umană care îllocuieşte şi, abia apoi, pe puterea publică ce guvernează. De aceea în sensrestrâns, tehnic-juridic, conceptul de stat desemnează forma organizată aputerii publice.

2. Statul ca subiect de drept

4 5 2 . Dreptul constituţional îşi limitează domeniul de analiză laconceptul de stat în această ultimă accepţiune. Chiar cu această precizare,epoca istorică şi diversele curente de gândire au condus însă la formularea

323

unor definiţii sensibil diferite pentru conceptul de stat. Astfel, şcoala degândire ius naturalista se fundamentează pe conceptele liberale şi teoriilecontractualiste deja menţionate; cea pozitivistă accentuează capacitatea deconducere şi competenţele normative ale statului. Ceea ce au în comun toateaceste teorii este caracterizarea statului prin capacitatea sa juridică, adicăprin acea aptitudine de a fi subiect de drept în diferite raporturi juridice.Dreptul constituţional analizează statul ca o entitate juridică distinctă, sta-bilă şi permanentă, diferită de persoanele fizice care exercită puterea în li-mitele competenţelor prestabilite.

3. Statul ca putere politică organizată

453. Puterea constituie prin urmare elementul esenţial pentru analizaşi înţelegerea conceptului de stat în sens juridic. Insă cu privire la acest aspect,abordarea conceptului de stat poate fi destul de diferită, definirea sa rămânândla fel de dificilă. Astfel, la începutul secolului XX, Leon Duguit afirma cădiferenţa dintre guvernaţi şi guvernanţi constituie elementul definitoriu pentrustat, iar această diferenţă poate exista şi în cadrul unei societăţi care nu estefixată pe un teritoriu determinat. Pentru Duguit solidaritatea socială este onecesitate a vieţii sociale, iar această reclamă cu necesitate o anumită ordine,materializată prin stat. Statul este deci ordine socială; el se impune tocmaidatorită faptului că „guvernanţii au fost întotdeauna, sunt şi vor fi mereu ceimai puternici". Pornind de aici, autori contemporani definesc statul dreptputerea care se exercită în forme juridice prestabilite şi care are drept titularnu oamenii care o exercită, ci o entitate distinctă, căreia îi sunt atribuite actelejuridice emise. Statul este considerat ca o persoana morală publică în sensulde centru organizat de interese legitime şi juridic protejate.

4. Statul ca instituţie

454. Şi pentru Maurice Hauriou statul se fundamentează pe ideea deputere, considerată ca o putere de constrângere, dar el se prezintă ca unfenomen esenţialmente istoric. Hauriou consideră că statul nu a existatdintotdeauna, ci a apărut în cadrul unui proces istoric în cadrul căruia gu-vernaţii îşi dau seama la un moment dat că trebuie să se supună guvernanţilor,care la rândul lor îşi asumă în întregime sarcina conducerii şi răspunderile cederivă de aici. La finalul acestui proces se ajunge la apariţia unei instituţii careeste statul. Teoria instituţională consideră statul drept una din instituţiile princare puterea se poate realiza, dar cea principală. Ea a constituit punctul de

324

plecare în definirea, mai târziu, a statului ca un sistem diferit de simpla sumăa elementelor sale componente, care acoperă un conţinut economic.

5. Statul ca persoană juridică455. La polul opus, Esmein afirmă că „statul, după natura sa, este

veşnic şi existenţa sa juridică nu admite nici o pauză". Precursor al poziti-vismului, Blackstone consideră statul un raport juridic între membrii comu-nităţii şi reprezentanţii lor care deţin puterea; Laband şi Jellinek îl defineaudrept o persoană juridică, titular de drepturi şi obligaţii. în încercarea de adistinge înt^ţ concepţiile cu privire la stat exprimate în perioadele mai vechişi cele din epoca modernă Jellinek observa că „Opoziţia între concepţia ve-che şi cea modernă despre stat a fost exprimată printr-o antiteză tranşantă: înantichitate omul exista prin voinţa statului, în epoca modernă statul existădatorită oamenilor."

6. Statul ca ordine juridică

4 5 6 . Pozitivismul în varianta sa normativi stă neagă statului oriceexistenţă ca entitate istorică sau sociologică. Fondatorul şcolii normativiste,Hans Kelsen, consideră că statul nu poate fi altceva decât un sistem denorme juridice, o ordine juridică, o comunitate instituită prin drept. Statul nupoate exista în afara dreptului şi nici invers, de aceea sunt absurde poziţiilecare încearcă să dea o anterioritate statului faţă de drept. în calitate de co-munitate creată prin drept, statul se compune din cele trei elemente clasice(teritoriu, populaţie şi putere publică), dar acestea nu sunt decât elementelesale constitutive, care trebuie înţelese în sensul de precizare a domeniului devaliditate a conceptului de stat: domeniul de validitate personală, cel de va-liditate teritorială şi cel prin care se defineşte eficacitatea sa. în calitatea sade comunitate juridică statul are şi o capacitate juridică, el fiind o persoanăjuridică. Dar persoana juridică nu este ea însăşi o realitate a dreptului pozitivîn sensul că ar fi o existenţă reală, distinctă de membrii statului. Chiar şinaşterea şi dispariţia statului nu sunt decât expresii metaforice, prin care sedesemnează domeniul de validitate temporală al statului.

Normativismul considera statul un simplu concept, o construcţieauxiliară a gândirii juridice, specifică doar ştiinţelor juridice. Statul este prinurmare o ordine juridică relativ centralizată, limitată în domeniul său de va-liditate temporală şi spaţială, supus în mod imediat dreptului internaţional şieficient în ansamblu şi în general.

325

7. Definiţia statului

4 5 7 . Din perspectiva dreptului constituţional deci, statul se defi-neşte drept o modalitate de organizare a puterii politice. Tehnic vorbind elreprezintă o ordine juridică, structurată şi eficientă. Statul modern se carac-terizează prin aceea că puterea poporului se exercită într-un cadru teritorialdeterminat şi cu privire la o comunitate de oameni organizată; această putereeste instituţionalizată într-o entitate distinctă de cea a guvernanţilor, entitatece beneficiază de capacitate juridică proprie, dar care exprimă voinţa lor po-litică. Puterea instituţionalizată a poporului se exprimă în forme juridicecreate şi aplicate în conformitate cu reguli de competenţă şi de procedurăpreexistente, articulate astfel încât1 fiecare regulă decurge dintr-o alta, întot-deauna anterioară şi cu un grad mai mare de generalitate. Apare astfel caindisolubilă legătură dintre stat, putere politică şi drept.

Statul modern este cu certitudine diferit de cel existent în epocaantică, şi a cunoscut mai multe faze de evoluţie de la apariţia sa. Din per-spectivă teleologică definiţia sa nu poate fi însă mult prea depărtată de ele-mentele de definiţie formulate cu secole în urmă de Ari st otel, chiar dacăscopul constituirii sale poate fi declinat mult mai complex în zilele noastre.

326

Secţiunea a Ii-a

APARIŢIA STA TUL UI MODERN

4 5 8 . Dacă privim statul ca pe o formă de exprimare a puterii încadrul unei colectivităţi umane ai cărei indivizi au sentimentul apartenenţeila comunitate, au scopuri şi interese comune şi urmăresc atingerea unei stăride bine general, polis-ux'xXe greceşti ca şi alte forme de organizare a diver-selor grupări umane corespund în bună măsură acestei definiţii. Ulteriorepocii antice însă doar Imperiul bizantin a mai păstrat o formă de organizarecare corespunde unei astfel de definiţii a statului, restul Europei occidentalefiind invadată de popoarele migratoare. Structuri organizatorice ale colecti-vităţilor umane au continuat să subziste, dar despre apariţia statului în sensulmodern pe care îl atribuim astăzi acestei noţiuni nu se poate vorbi decât că-tre sfârşitul Evului Mediu.

§. 1. Etapele formării statului

4 5 9 . Etapele formării statului modern pot fi regrupate, în mare, încâteva perioade, dar în orice analiză trebuie pornit de la Europa şi mai alesde la Europa occidentală. De ce tocmai de aici şi ce a făcut ca acest modelsă se răspândească în întreaga lume rămâne un mister. Nu este mai puţinadevărat însă că realitatea face obiectivă constatarea faptului că modeleledezvoltate aici au fost ulterior importate, cel mai adesea cu unele modificărinu doar de nuanţă, în mai toate celelalte zone ale planiglobului.

Statul modern presupune o putere politică ce nu se mai justificăprin referirea la divinitate, putere care este abstractă şi unică, nu se maiidentifică cu titularul său şi nu mai este limitată de o lege naturală, ci insti-tuie ea însăşi legea pozitivă. Secolele XIV - XV marchează secularizarea şisepararea netă a puterii politice de alte forme de putere existente în socie-tate, o dată cu sedentarizarea populaţiilor şi cu delimitarea teritorială a aşe-zării lor şi cu dezvoltarea mijloacelor de transport, de comunicaţie şi a sis-

327

ternului economic în general. în tradiţia iudeo-creştină a regalităţii de tipullui David şi în tendinţă augustiniană de sacralizare a puterii se află dacă nugermenii apariţiei statului, atunci cel puţin ai apariţiei suveranităţii, care vaconstitui una din caracteristicile principale ale statului modern. Suveraniistatului modern sunt moştenitorii teocratismului medieval.

Poziţiile exprimate de diverşi autori converg către ideea că o posi-bilă periodizare a procesului apariţiei statului începe în Evul Mediu, par-curge o fază intermediară, a statului absolutist, o perfectă maşină de război,factor ce a condus la o accentuată coeziune socială în interior, trece prinetapa statului naţional şi liberal şi culminează în epoca contemporană cuetapa statului de drept şi social. Faţă de definiţia pe care am dat-oconceptului de stat în sens strict juridic, anume aceea de putere politicăorganizată şi instituţionalizată, ceea ce interesează în analiza apariţiei şievoluţiei statului în accepţiunea sa modernă este înţelegerea acestei formede putere socială, a modului în care ea a ajuns astăzi să reprezinte un cadrupentru deplina manifestare a pluralismului în societăţile moderne şi ogaranţie pentru drepturile fundamentale, reuşind să impună guvernaţilorvoinţa guvernanţilor şi beneficiind în acest scop de monopolul constrângerii.

§.2. Statul feudal

4 6 0 . Prin urmare, concentrarea puterii la nivel central, întâi înmâinile monarhului şi mai apoi în jurul unei entităţi abstracte, este fără în-doială fenomenul cel mai marcant în formarea statului modern. Relaţia dedependenţă a supuşilor faţă de monarh, care exista deja anterior dar eradestul de laxă, se transformă în perioada Evului Mediu timpuriu într-o le-gătură din ce în ce mai rigidă, într-o veritabilă relaţie de dependenţă dinpartea celor aflaţi pe un teritoriu din ce în ce mai precis determinat, depen-denţă ce nu se mai bazează pe simpla tradiţie, ci mai ales pe puterea militarăşi poliţienească a monarhului. Acestei relaţii de dependenţă Machiavelli i-agăsit un nume pe care îl utilizăm şi astăzi, acela de stat („Io stato"), în vremece, începând cu secolul XV, activitatea legată de noua entitate numită stat afost denumită „politica", prin analogie cu cuvântul grec „polis" - cetateaantică, unitatea de analiză aristoteliană. Şi pentru ca noua relaţie de depen-denţă între popor şi monarh să nu se mai justifice prin tradiţie, care trebuiacombătută, a trebuit căutată o altă legitimitate puterii monarhului, viitoareiputeri de stat. Unii au găsit-o în ideea contractului social, alţii au căutat-o în

328

ideea de suveranitate. Statul suveran este noua entitate raţională, dorită depopor şi de regele său, care dispune de monopolul puterii publice în interiorşi este independent în exterior.

4 6 1 . Ceea ce caracterizează această etapă a evoluţiei statului estefaptul că suveranul este cel care impune şi, uneori, chiar produce dreptulpozitiv, dar el însuşi nu este supus regulilor juridice. Pe tot parcursul Evuluimediu timpuriu fenomenul de putere capătă o tot mai mare importanţă şidevine tot mai complex, atât în materie de organizare, cât şi în privinţa mij-loacelor de exprimare. Către sfârşitul acestei perioade şi începutul capita-lismului se plasează în timp apariţia statului modern.

§3. Statul absolutist

4 6 2 . Capitalismul timpuriu cunoaşte o tot mai accentuată divizi-une a muncii, fapt ce determină apariţia unor forme de putere tot mai orga-nizate. Statul devine tot mai puternic teritorializat, sedentarizarea populaţii-lor se produce treptat şi creşte cantitativ; populaţia rămâne însă un factordestul de fluctuant în măsura în care doctrinele naţionaliste nu au apărutîncă, iar puterea nu poate decât să se bazeze pe populaţie şi nu pe popor saupe naţiune. Puterea de stat se diferenţiază tot mai clar de celelalte forme deputere existente în cadrul colectivităţii, iar exercitarea ei devine o preocu-pare constantă şi nu doar una temporară, legată doar de apariţia momentelorsau fenomenelor de criză. Nu în ultimul rând, ci chiar fenomene cu o im-portanţă covârşitoare, legea şi constituţia devin expresia formală a statului,teoriile liberale şi contractualiste impunându-se cu pregnanţă. Deţinătorulformal al puterii însă scapă acestor reguli juridice.

§.4. Statul naţional liberal

4 6 3 . La rândul său, formarea statului naţional liberal nu este unproces istoric linear, ci unul de stabilire a frontierelor culturale şi de stan-dardizare culturală în interiorul acestor frontiere, naţionalismul încercând săcreeze o identitate între uniunea politică denumită stat şi unitatea culturalăcare este naţiunea. De altfel, primul război mondial a avut o importanţă

329

marcantă pentru formarea statelor naţionale, întrucât a dat un sens clar con-ceptului de suveranitate de stat, legându-1 de conceptul de cetăţenie, pe de oparte, şi de cel de naţiune, pe de altă parte. în plus, democratizarea accentu-ată a puterii politice are drept principală consecinţă integrarea întregii po-pulaţii a statului în procesul de realizare a puterii, integrare realizată în prin-cipal prin reclamarea de către masele largi a tot mai multe drepturi şi prinidentificarea pe care statul naţional liberal a operat-o între subiectele puteriide stat şi cetăţeni.

§. 5. Statul de drept şi social

4 6 4 . Dezvoltarea capitalismului industrial stabileşte o corelaţiestrânsă între dezvoltarea social-economică şi consolidarea regimului demo-cratic, fapt ce a condus la apariţia statului de drept şi social. Puterea politicăcunoaşte o expansiune fără precedent, manifestată în principal prin faptul căstatul îşi asumă noi sarcini în materie de economie, de politici sociale şi prinaceea că centrul de gravitate al întregului proces politic se transferă din zonacompetenţelor deliberative în cea a atribuţiilor de executare, de punere înaplicare a deciziilor. în acest context, integrarea populaţiei se desăvârşeşteprin apariţia unei noi generaţii de drepturi, cele sociale, la început doar cuun caracter programatic, din ce în ce mai mult garantate de stat mai apoi.

4 6 5 . Dat fiind legătura intrinsecă dintre stat şi drept, aceastăevoluţie a puterii politice este însoţită şi de evoluţia sistemului juridic. Ast-fel, dacă statul absolutist se caracterizează prin apariţia şi domnia legii, aunei legi însă care este valabil opusă doar celor dominaţi de puterea cen-trală, ea însăşi scăpând acestui control, instrumentul juridic universal şisancţiunile monopolizate de către stat fiindu-i caracteristice, alternativa lastatul absolutist, şi anume statul liberal, a apărut prin intermediul constitu-ţionalismului, al unui sistem juridic care leagă nu doar guvernaţii, ci chiar şipe guvernanţi, lăsând liber doar monarhul, în anumite limite. Aceasta în-seamnă că politica trebuie să fie circumscrisă unei norme juridice care să îiprecizeze limitele de acţiune şi să garanteze drepturile fiinţei umane. în planjuridic, statul liberal, căruia i s-a adăugat şi atributul de naţional începând cua doua jumătate a secolului al XlX-lea, constituie punctul culminant alconstituţionalizării sistemului politic, întregul aparat de stat fiind de acumcontrolat prin instrumente juridice (legea în principal), mai puţin adunările

330

reprezentative care constituie ,,expresie a voinţei generale". Şi dacă în etapastatului naţional liberal drepturile civile şi politice sunt garantate întregiipopulaţii a statului ca o contrapondere faţă de caracterul exorbitant al puteriipolitice şi mai ales faţă de controlul pe care aceasta îl realizează din ce în cemai mult cu privire la proprii cetăţeni, ulterior, statul de drept şi social estenevoit să îşi asume şi garantarea drepturilor sociale. Este şi aceasta o ilus-trare a faptului că deciziile juridice sunt, cel mai adesea, mult mai simpledecât teoriile politice pe care le traduc în limbajul dreptului.

331

Secţiunea a 111-a

ESENŢA ŞILEG1TIMITATEA STATULUI

§.1. Esenţa statului

1. Clasificarea concepţiilor cu privire la esenţa statului

4 6 6 . Problematica esenţei statului este strâns legată de definireaacestui concept şi face trimitere la un aspect care excede unei analize tehnicjuridică, şi anume la stabilirea scopului pentru care a apărut statul. în acestcontext mai larg, ceea ce interesează dreptul constituţional este doar sur-prinderea acelor concepte şi fenomene prin care se poate explica mecanis-mul de funcţionare al statului şi raporturile acestuia cu societatea.

în abordarea acestei problematici se poate porni de la constatareaunei realităţi obiective: cele două mituri fondatoare ale statului pornesc de ladouă aproximări diametral opuse a ceea ce ne-am obişnuit să consideramdrept starea naturală a oamenilor sau copilăria umanităţii, şi anume fie de laideea unei anarhii iniţiale pacifice, în care oamenii existau fără vreo organi-zare sau conducere, fie de la concepţia conform căreia oamenii se aflauîntr-o stare de conflict permanent unii cu alţii (bellum omnia contra omnes).Prin urmare, cu privire la esenţa statului s-au conturat două serii de poziţiidoctrinare diferite: concepţia potrivit căreia statul este o manifestare de vo-inţă, un fenomen voluntar şi cea în conformitate cu care statul este un feno-men al forţei, un instrument de constrângere. Regăsim aici atât ideea aristo-telică a fundamentării statului pe un sistem comun de valori, cât şi pe ceaapărută mai târziu şi care fundamentează statul pe baze contractuale. Dealtfel, chiar conceptul de stat modern cunoaşte două accepţiuni: aceea demijlocitor în vederea găsirii fericirii indivizilor care îl compun (în acest sensformularea din Preambulul Constituţiei Statelor Unite ale Americii fiind celmai elocvent exemplu) şi în conformitate cu care esenţa statului constă înlimitarea puterii politice (limited government); şi aceea de instrument al pu-terii politice, accepţiune apărută în cursul revoluţiei franceze şi care a dus la

332

apariţia conceptului de stat naţional în sensul în care este utilizat astăzi maiales în Europa.

2. Statul ca manifestare de voinţă

4 6 7 . Concepţia potrivit căreia esenţa statului constă într-o mani-festare de voinţă porneşte de la premisa că ceea ce particularizează fiinţaumană este raţionalitatea sa, capacitatea de decizie şi de punere în aplicare adeciziilor luate. Pe cale de consecinţă, esenţa statului se concretizează înmanifestarea acestei raţionalităţi şi anume prin înţelegerea pe care membriicomunităţii au stabilit-o între ei în vederea realizării unui scop comun. Deaceea, constrângerea, chiar dacă este necesară şi definitorie pentru stat, nureprezintă esenţa acestuia. Esenţială este voinţa indivizilor, iar concretizareaacestei voinţe în planul realităţii obiective depinde tocmai de raţionalitateaoamenilor, recursul la constrângere nefiind necesar decât cu titlu excepţional.

3. Statul ca instrument de dominare

468. Concepţia potrivit căreia statul constituie în esenţă un instru-ment de dominare, de constrângere, presupune că oamenii resimt necesitateaconstrângerii, indiferent că o acceptă conştient sau că aceasta li se impuneprin utilizarea forţei. Depăşind pozitivismul juridic, care se limitează lapostularea existenţei statului fără a merge mai departe cu analiza, până laesenţa fenomenului, autorii ale căror teorii pot fi grupate în această concep-ţie susţin că, în ultimă instanţă, statul se reduce la dominarea unora dintremembrii comunităţii asupra tuturor celorlalţi. Indiferent de terminologia pecare o utilizează (guvernanţi şi guvernaţi, clase sociale, monopolul con-strângerii legitime, ordine juridică de constrângere, etc.) aceşti autori au încomun faptul că definesc esenţa statului prin raportare la conceptul de pu-tere politică, aceasta din urmă înţeleasă ca o putere de comandă, un instru-ment de organizare şi conducere a societăţii. De altfel, definiţia conceptuluide stat, cu sensul său modern, nu poate fi disociată de puterea politică.

Atunci când am arătat că statul reprezintă o modalitate de organi-zare a puterii politice am presupus, implicit, că instituţionalizarea puterii destat se poate realiza, la nevoie şi prin constrângere. Chiar dacă recursul laforţa coercitivă instituţionalizată nu este obligatoriu, el rămâne însă princi-pala trăsătura a statului. De esenţa statului fiind deci faptul că nu reprezintănimic altceva decât un instrument pentru manifestarea puterii politice în ca-drul societăţii umane, justificarea lui presupune ceva mai mult însă decâtsimplul argument al forţei.

333

§.2. Legitimitatea statului

4 6 9 . Explicarea legitimităţii statului depinde de definiţia datăconceptului de stat. în măsura în care statul este considerat a fi puterea poli-tică instituţionalizată, legitimitatea acestuia se reduce la legitimitatea puteriipolitice, adică la înţelegerea cauzelor care fac posibilă dominarea de cătreunii din membrii societăţii a tuturor celorlalţi. în fapt, reluând terminologiaconsacrată de Leon Duguit, întreaga problematică a legitimităţii statului sereduce la justificarea poziţiei pe care o deţin guvernanţii faţă de guvernaţi,adică, în ultimă instanţă la explicarea conceptului de putere politică. Dacăînsă statul este considerat a fi o ordine juridică, legitimitatea lui este echi-valentă cu justificarea logică a ierarhizării sistemului normativ, principiullegalităţii în sensul cel mai larg trebuind însă să fie completat cu justificarearaţională a normei cu forţă juridică supremă.

1. Conceptul de legitimitate a statului

4 7 0 . Oricare ar fi punctul de plecare considerat, în analiza proble-mei legitimităţii statului trebuie pornit de la constatarea că ceea ce se urmă-reşte de fapt este explicarea esenţei statului. Problema legitimităţii statuluieste problema originii, a puterii de stat sau normei juridice supreme, iar întermeni juridici această problemă se traduce într-un singur mod şi anumeprin stabilirea puterii constituante originare. în situaţiile considerate dreptregulă în materie soluţia acestei probleme constă în precizarea autorităţiicare stabileşte „competenţa competenţelor", iar în situaţiile excepţionale, înviolenţă, doar acea formă de violenţă însă care este considerată ca justificatăde către colectivitatea căreia îi schimbă fundamental şi de la origini regulilede convieţuire. în acest context trebuie precizat şi faptul că nu există un cri-teriu unic şi obiectiv care să servească în analiza legitimităţii; în fapt existătot atâtea legitimităţi câte state.

4 7 1 . Dacă iniţial legitimitatea puterii s-a explicat prin necesitateacomunităţii umane de a fi condusă (Aristotel), mai apoi s-a încercat acelaşilucru prin referirea la divinitate. Legitimitatea verticală justifică titularulputerii prin puterea însăşi şi, în ultimă instanţă, prin recursul la cel ce deţineputerea absolută şi deplină, iniţial divinitatea, iar mai apoi unsul acesteia pepământ, monarhul. Astfel, ceea ce Jean Bodin încerca de fapt să explice nuera suveranitatea, înţeleasă ca putere de stat, ci legitimitatea acesteia, con-form unui silogism care postulează că cel care are puterea deplină, care

334

poate fixa competenţele tuturor celorlalţi, are şi dreptul de a edicta normejuridice noi şi pe cel de a modifica sau abroga cutumele deja existente.Acest tip de putere, desemnată prin cuvântul suveranitate, era consideratădrept legitimă.

4 7 2 . Ulterior, teoriile contractualiste şi, mai târziu, cele liberaleau fundamentat puterea pe popor, prin mecanisme raţionale. Contractul so-cial explică însă numai modalitatea, procedura prin care puterea se legiti-mează, dar nu spune nimic cu privire la conţinutul acestui contract şi, deci,nu explică legitimitatea statului bazat pe contractul social.

Kant consideră că statul legitim este cel care are drept scop apăra-rea drepturilor inalienabile ale omului şi în care politica este subordonatămoralei. Max Weber a reuşit să facă din fiinţa umană raţională limita orică-rei forme de putere, arătând că autoritatea statului rezidă în încrederea pecare cetăţenii o au faţă de organele statului. Hegel aprecia că dacă scopulultim al statului este într-adevăr protecţia vieţii şi a proprietăţii indivizilor,el poate însă să le solicite acestora să îi sacrifice tocmai aceste valori în modlegitim; în aceasta constă însăşi demnitatea de bază a statului şi sursa legi-timităţii lui.

4 7 3 . Argumentele de autoritate au fost complet înlăturate în sta-tele democratice moderne, întrucât aici s-au dezvoltat noi instrumente deargumentare logică. Legitimitatea puterii de stat moderne rezultă nu din su-veranitatea ei, ci din principiul democraţiei şi din cel al majorităţii. Astfel,dacă majoritatea are posibilitatea de a decide în pofida minorităţii, aceastadin urmă nu poate decât să se exprime şi să se supună deciziei majorităţii.Iar democraţia poate justifica puterea de stat prin ideea constituirii unui corppolitic în poporul care este titularul acestei puteri şi îşi desemnează repre-zentanţii pentru a o putea exercita. în societăţile democratice contemporaneoriginea puterii de stat legitime rezidă în procesul electoral. Pentru deplinaînţelegere a conceptului de legitimitate a statului trebuie explicate, prin ur-mare, cel puţin două aspecte, cel referitor la originea puterii de stat şi celprin care se justifică autoritatea statului.

2. Originea puterii de stat

4 7 4 . Justificarea statului, în ultimă instanţă, prin sine însuşi este insu-ficientă din punct de vedere logic. Pentru ca puterea de stat să fie consideratădrept valabil instituită, sau, altfel spus, pentru ca ordinea juridică să fie consi-derată validă, ea trebuie să aibă o origine apreciată de toţi cei care i se supun ca

335

legitimă. Astfel problema instituţionalizării puterii de stat poate fi analizată dincel puţin două puncte de vedere: cel al legalităţii, în cadrul unui sistem juridicdat, în care puterea constituantă derivată nu poate decât să respecte limitelecare i-au fost impuse prin normele juridice pre-existente şi instituite de putereaconstituantă originară, sau cel situat în afara legalităţii, însă plasat încă în sferajuridicului şi analizat fie prin prisma teoriei puterii constituante originare, fieprin considerarea revoluţiilor ca sursă de legitimitate.

4 7 5 . Problema revoluţiilor constă tocmai în aceea că răstoarnă ostare de lucruri considerată nu doar legală, dar şi legitimă şi o înlocuiesc fieexact cu opusul sau, fie cu ceva ce1 se situează în întregime în afara siste-mului până atunci în vigoare. La nivel statal este bine cunoscută butada căorice revoluţie este o lovitură de stat reuşită. însă acceptarea revoluţiilor casursă a legitimităţii statului readuce în actualitate concepţia hegeliană despreraporturile dintre stat şi morală.

Justificarea originii puterii de stat pe teoria puterii constituante ori-ginare a ridicat şi ea unele probleme. Puterea constituantă originară posedăacea calitate extraordinară de a fi Juridică fără a fi legală", adică de a fi unconcept juridic ce nu poate fi însă explicat pe baza principiului legalităţii.Cu ajutorul ei materialul brut din domeniul politicului se transformă în or-dine juridică deja instituită. E motivul pentru care unii autori au afirmatchiar că la începutul statului a fost puterea constituantă originară, după cumBiblia spune că la început a fost cuvântul. Chiar dacă nu aduce în discuţieprobleme cu acelaşi grad de dificultate ca şi revoluţiile şi teoria puterii con-stituante originare ca justificare a legitimităţii statului ridică dificultăţi deaceeaşi natură.

4 7 6 . Justificarea legitimităţii statului pe principiul legalităţii, prininvocarea teoriei puterii constituante instituite este cea mai uzitată în dome-niul ştiinţelor juridice, tocmai datorită faptului că permite explicarea tuturorconceptelor în cadrul aceluiaşi sistem de valori. Din momentul în care pute-rea de stat este considerată drept formal instaurată, ea beneficiază de o dublăprezumţie, de legitimitate şi de legalitate. Ea nu mai trebuie să îşi justificeacţiunile, ci trebuie doar să se conformeze unor reguli prestabilite de ordineajuridică pe care a instaurat-o. Legitimitatea pierde din importanţă în favoa-rea legalităţii.

Reluând o clasificare a formelor de putere devenită celebră, funda-mentată pe forma de legitimitate pe care aceasta se bazează, statul impuneordinea juridică pentru că a fost recunoscut în mod tradiţional de către poporfie datorită charismei (puterea charismatică), fie datorită raţiunii (puterea

336

legală), fie datorită caracterului său rezonabil (puterea tradiţională sau cu-tumiară). Ceea ce este specific însă statului este monopolul forţei de con-strângere considerate ca legitimă, chiar dacă statul nu este decât una dinformele sub care se poate manifesta puterea într-o societate. Ce face însă caputerea de syu să aibă această importanţă specială în raport cu celelalteforme de putere?

3. Justificarea autorităţii statului

4 7 7 . Parcurgerea drumului de la puterea sacră a statului din EvulMediu la autoritatea artificială a statului contemporan presupune un factordeloc de neglijat, deşi adesea lăsat în afara analizelor de tip normativist:autoritatea publică a guvernanţilor se bazează pe civismul guvernaţilor. înafara faptului că puterea de stat beneficiază de forţa de constrângere organi-zată şi instituţionalizată în forma unui întreg aparat represiv, care poate im-pune, la nevoie, aducerea la îndeplinire a normelor juridice, ea se mai poatejustifica şi prin efectivitatea ascultării, prin obedienţa guvernaţilor faţă decomandamentele formulate de guvernanţi. Autoritatea statului rezidă tocmaiîn încrederea pe care organele statului o inspiră cetăţenilor.

Prin urmare, justificarea autorităţii statului presupune explicareamecanismelor prin care ordinea juridică se realizează fie pe baza înţelegeriiscopului şi conţinutului său, fie pe baza acceptării utilizării forţei legitimede constrângere al cărei monopol îl deţine tocmai statul.

4 / o . Definitoriu pentru însăşi existenţa statului este prezenţa unuiliant comun, acceptat de toţi membrii comunităţii, în baza căruia deciziileluate să poată fi aduse la îndeplinire chiar şi împotriva acelora dintre mem-brii săi care nu ar fi de acord cu ele. Aceasta presupune înţelegerea şi ac-ceptarea puterii de stat, adică acceptarea guvernanţilor de către guvernaţi şiconferă statului posibilitatea de a utiliza forţa de constrângere de care dis-pune în mod legitim. După cum arăta Max Weber, caracteristica statului re-zidă în ultimă instanţă în monopolul violenţei legitime utilizată împotrivaacelora dintre membrii unei comunităţi umane care nu îşi însuşesc de bunăvoie, prin înţelegere şi acceptare, deciziile guvernanţilor. Legitimitatea ra-ţională pe care el a fundamentat-o se bazează pe un sistem de reguli stabiliteîn mod deliberat şi care coincide cu legalitatea. Prin urmare între forţa deconstrângere instituţionalizată în forma statului şi puterea de stat există odiferenţă notabilă, şi anume legitimitatea raţională de care beneficiază statulşi care permite conformarea subiectelor de drept faţă de normele juridicedatorită înţelegerii şi raţionalităţii lor şi nu numai datorită fricii. Dezvoltările

337

mai recente pe linia pozitivismului juridic au mers şi mai departe, arătând căînsăşi guvernanţii trebuie să se supună unor reguli atunci când edicteazăcomandamentele obligatorii pentru ceilalţi membri ai comunităţii (guver-naţi), iar această supunere rezultă, chiar şi în cazul lor, fie din înţelegerearaţională a necesităţii supunerii, fie din constrângerea aplicată de dataaceasta de mecanismele instituţionale existente, sau, în ultimă instanţă, dechiar guvernaţi.

Astfel analizată, autoritatea statului nu se fundamentează în exclu-sivitate pe teama de constrângere, ci, în cea mai marea măsură, pe ideeaefortului de conformare a întregii colectivităţi (guvernaţi şi guvernanţi) faţăde comandamentele edictate doar de guvernanţi, datorită înţelegerii caracte-rului just al măsurii care este adoptată de autoritatea competentă, în confor-mitate cu regulile de fond şi de procedură prestabilite.

338

Secţiunea a IV-a

FUNCŢIILE STA TUL UI

§. 1. Conceptul defuncţii ale statului

4 7 9 . Din analiza conceptului de stat a rezultat că, în sens larg, elconstituie o asociere a indivizilor în vederea realizării unui scop comun, iarîn sens restrâns el reprezintă o ordine juridică instituţionalizată. Conceptulde funcţie a statului exprimă tocmai raportul care se stabileşte între esenţastatului şi rolul său social, adică raportul dintre modalităţile concrete de or-ganizare a cetăţenilor şi scopul în vederea căruia au realizat ei mecanismulstatal. Am văzut anterior că esenţa statului poate fi definită fie ca o mani-festare de voinţă, fie drept un instrument de constrângere, iar în privinţascopului organizării statale discuţiile au început în antichitate şi nu s-au în-cheiat încă. în raport de aceste date obiective este greu, dacă nu imposibil,să fie enumerate toate funcţiile statului, definirea lor realizându-se doar prinsurprinderea trăsăturii care le este caracteristică. Funcţiile statului exprimălegătura legică dintre un anumit tip de activitate umană desfăşurată în cadrulunui stat şi finalitatea în vederea realizării căreia respectiva activitate esteorganizată şi desfăşurată.

Funcţiile statului nu pot fi însă separate, fie şi numai din raţiuni di-dactice, de competenţele sale, după cum nu se poate separa misiunea statuluide puterea sa. Prerogativele pe care statul le exercită se confundă la un mo-ment dat cu serviciile pe care el le prestează. Funcţiile statului sunt extremde diverse şi variază în funcţie de conţinutul concret al activităţii umanerespective, precum şi în funcţie de diferitele scopuri pe care oamenii şi lestabilesc drept finalităţi social-statale, în acest domeniu factorii timp şi spa-ţiu determinând variaţii semnificative în chiar conţinutul funcţiilor statale.De asemenea, expansiunea democraţiei are serioase efecte asupra funcţiilorstatului, multiplicându-le.

4 8 0 . în plan juridic funcţiile statului se concretizează în actele ju-ridice emise de către stat, în fapt în actele juridice ale organelor sale. In

339

acest context, trebuie precizat că există o deosebire între funcţiile statului şifuncţiile diferitelor organe ale statului, acestea din urma nefiind decât parti-cularizări ale primelor. Pentru a opera distincţia dintre aceste două concepte,unii autori operează chiar cu noţiunea de funcţii fundamentale ale statului,diferite de funcţiile organelor acestuia. Astfel, chiar suveranitatea a fost de-finită drept o funcţie fundamentală, exercitată în baza unei atribuţii precizateprin ordinea juridică instituţionalizată care este statul în literatura de spe-cialitate însă, deseori se face confuzie între funcţiile fundamentale ale statuluişi funcţiile organelor sale, mai ales atunci când se vorbeşte despre activitateade înfăptuire a puterii în conformitate cu teoria clasică a puterilor în stat.

Diversificarea funcţiilor statului este specifică mai ales statelor mo-derne, în care activităţile umane se multiplică şi se specializează totodată.Aceasta conduce la existenţa mai multor grupări de funcţii, în raport deunele trăsături ce le sunt comune.

§.2. Clasificarea funcţiilor statului

4 8 1 . Funcţiile statului au fost clasificate în doctrină după mai multecriterii. Astfel, după cum ele se referă la realizarea puterii în cadrul societăţiiorganizate în stat sau în raporturile acestei entităţi cu similarele sale, funcţiilestatului sunt interne şi externe. Această clasificare dă expresie celor douăprincipale direcţii de acţiune ale oricărui stat: cea internă se referă la rea-lizarea politicii statale în interiorul teritoriului său, cea externă vizează poli-tica sa în raport cu alte state. Printre funcţiile interne se menţionează pacifi-carea internă a indivizilor care reuşesc să trăiască în armonie unii cu alţii înpofida caracterului limitat al resurselor de care dispun, apărarea dreptăţii şi ajustiţiei sociale, gestionarea economiei naţionale, etc. Dintre funcţiile externecel mai adesea sunt amintite cea de protecţie a însăşi fiinţei statului faţă deposibilele ameninţări venite din exteriorul lui şi cea de protecţie a propriilorcetăţeni faţă de agresiunile din partea altor cetăţeni sau altor state. Rolul de-terminant îl au, fireşte, funcţiile interne, întrucât cele externe depind în bunămăsură şi de factori exteriori statului respectiv.

în raport de conţinutul concret al activităţii statale desfăşurată învederea realizării unui anumit scop se disting funcţii economice (constândîn măsurile pe care le ia statul în domeniul comercial, vamal, etc), culturale(manifestate prin intervenţia statului în domeniul educaţiei naţionale, almijloacelor mass-media, etc.), sociale (acţiuni specifice dezvoltând statulmai ales în materie de protecţie şi asistentă socială), represive, etc.

340

Cea mai cunoscută clasificare a funcţiilor statului face trimitere înfapt la principalul element constitutiv al acestuia, puterea de stat, şi preci-zează principalele activităţi umane prin care aceasta se înfăptuieşte; vorbimastfel de funcţiile legislativă, executivă şi jurisdicţională. Funcţia legislativăcorespunde acelei activităţi umane prin care se stabilesc în formă legislativăreguli de conduită pentru toţi cetăţenii statului; ea are un caracter originar şide ea depind în conţinutul lor celelalte două funcţii statale. Funcţia execu-tivă dă expresie necesităţii punerii în aplicare a regulilor stabilite, prin des-făşurarea unei activităţi de organizare a executării şi executare în concret alegilor; ea se concretizează la nivel juridic prin acte administrative care tre-buie să fie conforme cu legile. Funcţia jurisdicţională exprimă acea activi-tate umană prin care se soluţionează eventualele conflicte apărute între ce-tăţeni în legătură cu orice aspect al vieţii lor în cadrul statului şi se traduceîn plan juridic prin hotărâri care beneficiază de autoritatea de lucru judecatşi au doar efecte relative, între părţile implicate în conflictul social soluţio-nat. După cum am văzut, fiecăreia din aceste funcţii îi corespunde la nivelulorganizării statale câte un organ prin care puterea de stat se exprimă şi reali-zează efectiv.

341

Secţiunea a V-a

ELEMENTELE STA TUL UI

4 8 2 . Atunci când am definit statul am arătat că, în sens larg, el esteanalizat ca drept suma a trei elemente: teritoriu, populaţie şi suveranitate,aceasta din urmă înţeleasă ca putere publică. Spre deosebire de ştiinţelepolitice, dreptul constituţional analizează conceptul de putere nu la nive-lul ansamblului societăţii şi nici sub toate formele sale de manifestare, cinumai puterea care se exercită în forma juridică a starului. Faţă de aceastăabordare, ceea ce ne interesează în legătură cu elementele componenteale statului este măsura în care teritoriul şi populaţia condiţionează închiar conţinutul său puterea instituţionalizată sub forma statală.

§.1. Populaţia

4 8 3 . Dacă statul a putut fi conceput de unii doctrinari şi în absenţateritoriului, populaţia este însă un element absolut indispensabil. Datorităcaracterului intrinsec social al puterii, orice formă de putere instituţionali-zată presupune cu necesitate precizarea ansamblului de persoane cu privirela care ea se manifestă. însă stabilirea conţinutului noţiunii de populaţie paresă ridice unele probleme de ordin ştiinţific, întrucât tehnic vorbind termenulde populaţie este destul de vag şi, în sens strict, nu se confundă nici cupoporul şi nici cu naţiunea.

1. Populaţie şi popor

4 8 4 . în sensul identităţii dintre conceptele de populaţie şi popor s-aupronunţat în special teoriile juridice normativiste. Din perspectiva acestorapoporul reprezintă suma tuturor indivizilor care există la un moment dat peteritoriul unui stat, iar populaţia desemnează comunitatea de indivizi careexistă încă dinaintea apariţiei statului şi se caracterizează prin aceea că întreindivizii care o alcătuiesc există unele legături bazate fie pe o origine comună

342

sau un trecut, o cultură şi o limbă comună, fie pur şi simplu pe înţelegereacomun acceptată de a convieţui împreună în mod paşnic. In schimb, pentruHans Kelsen populaţia nu este un element preexistent al statului, ci estedeterminat de ordinea juridică în care se constituie acel stat. Tocmai de aceeaîntre popor şi populaţie nu există nici o diferenţă, populaţia devenind astfel onoţiune juridică definită prin aceea că reuneşte toate persoanele supuse uneiaceleiaşi puteri de stat. Această putere de stat fiind unică, ea determină şiunitatea poporului, unitate care trebuie corelată cu cea de solidaritate întremembrii comunităţii, mai presus de deosebirile inerente unei societăţi plura-liste. Sentimentul comunităţii necesită o proiecţie într-un viitor comun, un setde valori de apărat şi transmis generaţiilor următoare, scopuri comune. Astfelia naştere solidaritatea între membrii acelei populaţii, înţeleasă ca popor,solidaritate însă care nu are neapărat nevoie de conceptul modern de naţiuneşi căreia îi este suficientă noţiunea juridică de cetăţean. Prin raportare laaceastă modalitate de definire a conceptului de populaţie identificat cupoporul se pot defini şi alte două concepte, cele de străini şi apatrizi, carealtfel ar fi putut fi incluse în noţiunea mai vastă de populaţie.

2. Populaţie şi naţiune

4 8 5 . Teoreticienii revoluţiei franceze au considerat că naţiunea re-prezintă fundamentul statului. Din perspectiva acestora, naţiunea există încădinaintea statului, putându-se pune semnul egalităţii între populaţia unui statşi naţiunea care îl fondează. Statul nu este doar o entitate raţională, un pro-dus al voinţei oamenilor, ci şi o unitate istorică, rezultatul unui destin co-mun. Naţiunea este însă o entitate distinctă de indivizii care o compun, dinpunct de vedere juridic ea constituie o persoană juridică aparte. Naţiuneareprezintă tocmai rezultatul acestui destin comun, bazat pe elemente de coe-ziune şi solidaritate specifice - origine sau trecut comun, limbă şi/sau cul-tură comune, obiceiuri, idei, sentimente egal împărtăşite - şi care reuneşte încadrul unei comunităţi, în mod identic, nu doar indivizii prezenţi astăzi, ci şigeneraţiile anterioare şi pe cele viitoare. Această accepţiune s-a justificat pedeplin în contextul revoluţionar al Franţei de la sfârşitul secolului XVIII,însă nu poate explica unele realităţi obiective inerente statelor moderne. Deaceea, Jellinek consideră că naţiunea este o entitate sociologică anterioarăstatului, care îl determină în conţinutul său, dar că nu se poate vorbi de oidentitate perfectă între naţiune şi populaţie. Numai astfel se poate explicaexistenţa unor state multinaţionale (Marea Britanie) sau a unor naţiuni divi-zate în mai multe state (naţiunea arabă).

343

3. Populaţie şi cetăţenie

4 8 6 . Se poate observa că noţiunea de populaţie identificată cu po-porul aminteşte de cea de plebe, prin care erau desemnaţi în perioada statu-lui absolutist cei care nu aveau acces la puterea statală; ea înglobează totali-tatea indivizilor care se supun aceleiaşi puteri de stat, astfel putându-s.e justi-fica diferenţele care există între conceptele de naţiune şi de populaţie. încealaltă accepţiune, în care termenul de popor desemnează doar pe aceimembri ai comunităţii care reprezintă generaţia de astăzi a naţiunii, terme-nul de populaţie are un conţinut diferit şi include pe lângă popor şi elemen-tele alogene care coexistă pe teritoriul unui stat, fără a aparţine naţiunii ma-joritare în acel stat.

Indiferent de sensul dat noţiunii de populaţie, ceea este definitoriupentru aceasta din punctul de vedere al dreptului constituţional este însăelementul cetăţeniei. Populaţia regrupează toţi cetăţenii unui stat, adică toţiacei indivizi care au o legătură cu puterea instituţionalizată în acel stat, le-gătura sancţionată la nivel juridic şi în baza căreia ei beneficiază de un statutspecial, diferit de cel al străinilor şi al apatrizilor. Prin urmare, din perspec-tiva dreptului constituţional populaţia este analizată sub forma categoriilorde cetăţeni, străini şi apatrizi.

§.1 Teritoriul

487. Teritoriul delimitează cadrul geografic în interiorul căruia seexercită puterea instituţionalizată statal. El reprezintă elementul materialcare permite situarea în spaţiu a statului şi delimitarea lui de alte state; eloferă o bază concretă pentru realizarea acelei transformări prin care seajunge la integrarea populaţiei şi constituirea sa într-o comunitate solidară şiunită; el determină întinderea geografică a puterii de stat şi chiar, sub anu-mite aspecte, conţinutul acesteia.

1. Teritoriul - element constitutiv indispensabil al statului

4 8 8 . Calitatea sa de element constitutiv al statului a comportat însăunele discuţii în literatura juridică. Unii autori au legat însuşi momentul apa-riţiei statului de acest element, prin faptul sedentarizării populaţiilor şi alteritorializării puterii monarhice fundamentată iniţial pe un sistem de relaţiişi dependenţe personale. Astfel, Jellinek a postulat că teritoriul este un ele-

344

ment indispensabil al statului, Marx 1-a considerat drept una din ba/ele or-ganizării puterii de stat alături de populaţie, iar Bluntschli 1-a definit dreptbaza materială a statului, aşa cum populaţia reprezintă baza personală Unpopor nu se poate constitui în stat până când nu a dobândit un teritoriu, indi-ferent de gradul de instituţionalizare al puterii exercitate în cadrul sau

2. Teritoriul - condiţie a statului

489. La polul opus, Leon Duguit a afirmat că teritoriul nu este unelement indispensabil pentru stat; teritoriul nu face decât să delimite/e ca-drul geografic în limitele căruia puterea de stat se poate exercita Ceea ceeste definitoriu pentru conceptul de stat nu este acest element material, ciunul legat de însăşi puterea şi anume distincţia care se produce la un mo-ment dat în cadrul unei societăţi între guvernaţi şi guvernanţi, adică diferen-ţierea care apare în cadrul populaţiei în raport de exercitarea puteriiinstituţionalizate, aceasta diferenţiere nefiind dependentă în vreun fel deelementul teritorial. Critica adresată pe bună dreptate acestei poziţii doctri-nare s-a bazat pe un exemplu concret în care evident că definiţia dată nu co-respunde realităţilor moderne: un trib de populaţii nomade, în cadrul căruiaexistă instituţionalizată diferenţierea dintre guvernanţi şi guvernaţi, nu poatefi considerat un stat modern.

3. Natura juridică a teritoriului

490. Doctrina juridică a înregistrat unele construcţii interesante cuprivire la teritoriu ca element al statului, care în timp însă şi-au pierdut des-tul de mult din actualitate. Astfel, teritoriul a fost considerat ca un obiect alstatului, mai precis un obiect al unui drept real patrimonial pe care statul îldeţine. Evident că astăzi această teorie patrimonială, inspirată din preluareanecritică a unor construcţii teoretice ale jurisconsulţilor romani (Ulpian) şispecifică personificării statului din epoca feudală, este de mult depăşită derealitatea fenomenului politic Teritoriul a fost de asemenea considerat dreptun subiect (Jellinek), în calitatea sa de element constitutiv al persoanei sta-tului el reprezintă în fapt chiar statul, înţeles ca o limită terestră, întrucât fărăteritoriu acesta nu îşi poate exprima voinţa In sfârşit, teritoriul a fost anali-zat şi ca o limită spaţială a competenţei statului, adică el constituie aceaporţiune din spaţiu asupra căreia se exercită puterea statului în plenitudineacompetenţelor sale.

345

4. Delimitarea geografică a teritoriului

4 9 1 . Din punct de vedere juridic, teritoriul reprezintă delimitareaacelei porţiuni de pământ asupra căreia o anumită putere de stat îşi poateexercita atributele cu excluderea oricăror alte forme de putere statală. Aceastădelimitare se realizează tehnic juridic prin reglementarea frontierelor statului,iar în noţiunea de teritoriu sunt incluse solul cuprins între aceste frontiere,subsolul şi coloana de aer corespunzătoare solului. Porţiunea de teritoriucuprinsă între frontierele unui stat se referă la uscatul aflat sub suveranitateastatului respectiv, indiferent de poziţionarea sa geografică, la luciul apelorinterioare (râuri, lacuri, canale, porturi), precum şi la marea teritorială, aşacum este ea delimitată prin convenţii internaţionale. Subsolul corespunzătoracestei suprafeţe, adică coloana de pământ aflată sub nivelul mării în cadrulcontururilor astfel precizate, se află sub suveranitatea statului fără nici oîngrădire. în schimb, în ceea ce priveşte spaţiul aerian, acesta include coloanade aer situată deasupra solului delimitat prin frontiere şi se întinde, în modconvenţional desigur, până la limita inferioară a spaţiului cosmic.

4 9 2 . Legătura dintre teritoriu şi populaţie se realizează prin in-termediul puterii de stat. Doctrina juridică a perpetuat în analiza descriptivăa elementelor statului asimilarea puterii de stat cu noţiunea de suveranitateoperata de Jean Bodin în secolul XVI, deşi a devenit evident de multă vremecă cele două concepte sunt distincte, cea de a doua desemnând în fapt o tră-sătură a primeia. După cum am arătat anterior, suveranitatea exprimă su-premaţia puterii de stat în interiorul statului şi independenţa puterii de stat înraporturile sale cu alte state. în cele ce urmează vom analiza însă, sub de-numirea devenită tradiţională de suveranitate, unele aspecte referitoare laputerea de stat ce nu au fost explicate în capitolul consacrat acesteia.

§.3. Suveranitatea

1. Terminologie

4 9 3 . Termenul de suveranitate este plurisemantic. Carre de Mal-berg a reuşit să îi găsească cel puţin trei sensuri, fără însă a defini noţiuneade suveranitate, ştiut fiind că în drept nu există realităţi absolute, ci doarconcepte valide sau nu în raport cu o anumită realitate socială. Astfel, unprim sens desemnează caracterul suprem al unei puteri pe deplin indepen-dente, adică o trăsătură a puterii de stat; un al doilea sens se referă la an-

346

samblul competenţelor caracteristice statului, fiind în fapt sinonim cu însuşiconceptul de putere de stat, iar un al treilea sens caracterizează poziţia pecare o ocupă în ansamblul organelor statului titularul puterii statale şi identi-fică suveranitatea cu competenţa organului respectiv.

Termenul de suveranitate poate de asemenea să fie însoţit de di-verşi determinanţi, care îi precizează conţinutul în funcţie de contextul încare este utilizat. Se vorbeşte astfel despre suveranitate populară, suverani-tate naţională şi suveranitate de stat pentru a desemna realităţi care în modideatic se pot confunda, dar care în fapt fac trimitere la justificări teoreticedistincte ale puterii de stat. Se mai utilizează şi noţiunile de suveranitateexternă şi suveranitate internă pentru a preciza repartizarea competenţelor încadrul statelor federale, unde conceptul de suveranitate capătă noi dimensi-uni. Pot fi întâlnite şi categoriile de suveranitate absolută şi suveranitate re-lativă pentru a desemna justificarea cauzelor prime ale puterii de stat (ultimaratio sau competenţa competenţelor) şi, respectiv, atribuţiile necesare exis-tenţei normale a unui stat.

Pentru explicarea suveranităţii este necesară analizarea a cel puţintrei probleme teoretice, şi anume: evoluţia istorică a conceptului de suvera-nitate, explicarea accepţiunilor de suveranitate populară, suveranitate naţio-nală şi suveranitate de stat şi stabilirea titularului suveranităţii.

2. Evoluţie istorică

4 9 4 . Suveranitatea, ca atribut al statului a apărut odată cu apariţiaacestuia, dar ideile şi concepţiile despre suveranitate apar mult mai târziu,ele fiind situate spre sfârşitul evului mediu. Pregnant, ideea independenţeistatelor apare şi este susţinută de Francesco de Vittoria (1480 - 1546),Francesco Suarez (1548-1617), Alberico Gentili (1552 - 1608). Se consi-deră că primul care a clarificat conceptul de suveranitate a fost Jean Bodin(1530 - 1595) în lucrarea Les six livres de la Republique (1576), care con-siderând suveranitatea de origine divină a definit-o ca puterea supremă ab-solută a statului, inalienabilă, constantă, imprescriptibilă şi indivizibilă. Ast-fel, el consideră că suveranul (monarhul în accepţiunea sa) nu este vasalulputerii temporale, ci locotenentul divinităţii pe pământ, el este supus decilegilor naturale şi divine, nu se poate răscula împotriva divinităţii, însă nueste supus propriilor legi care se adresează doar supuşilor săi, suveranitateasa fiind una absolută şi deplină. Dacă până la Bodin divinitatea era conside-rată a fi izvorul dreptului, după acesta dreptul decurge de la suveran, carepoate dispune după bunul său plac şi nu mai ţine cont de tradiţia istorică.

347

Germenele teoriilor pozitiviste astfel semănat însă, Bodin consideră că divi-nitatea rămâne izvorul ultim al puterii, căci suveranul este totuşi supusacesteia.

4 9 5 . Ruptura faţă de acest sistem de gândire se va produce prinafirmarea faptului că puterea decurge de la popor şi legitimitatea acesteia sejustifică prin contractul social încheiat între monarh, în calitatea sa dedetentor al puterii statale şi popor. Centralizarea şi raţionalizarea puterii destat s-au fundamentat mai târziu pe ideea unui monarh care îi reprezintă petoţi supuşii săi, inclusiv plebea şi nu doar nobilimea care îi era oricum su-pusă prin relaţiile de vasalitate şi suzeranitate. Secularizarea statului aredrept punct de plecare necesara secularizare a puterii de stat, atunci confun-dată încă cu suveranitatea.

Tocmai această secularizare a permis fundamentarea teoriei suve-ranităţii populare, pasul înainte fiind realizat prin descoperirea faptului căceea ce anterior se afla concentrat în mâinile monarhului este în fapt distri-buit între membrii colectivităţii statale, care, datorită calităţii lor de cetăţenisunt consideraţi a fi egali în cadrul procesului decizional. Suveranitatea po-pulară este fundamentată pe ideea universalităţii conceptului de cetăţean (J.J. Rousseau); ea postulează ideea că fiecare cetăţean cedează partea sa desuveranitate pentru a întregi suma tuturor într-una deplină şi inalienabilă.Guvernanţilor li se încredinţează nu suveranitatea, ci exerciţiul acesteia, po-porul păstrând întotdeauna posibilitatea revocării reprezentanţilor săi şidreptul de decizie finală.

4 9 6 . în decursul istoriei s-au emis numeroase opinii diferite asuprasuveranităţii, mergându-se de la afirmarea şi justificarea suveranităţii carealitate şi principiu, la negarea suveranităţii, la considerarea suveranităţii caceva învechit, demodat şi - mai mult chiar - până la considerarea suverani-tăţii ca sursă a conflictelor dintre state.

Uneori, în doctrina juridică mai veche, suveranitatea era consideratăunul şi acelaşi lucru cu puterea de stat. Problemă de mare importanţă şi ac-tualitate, suveranitatea de stat se impune şi astăzi ca una din marile realităţiale lumii contemporane.

Ideea de bază ce frebuie subliniată este aceea că, în decursul istorieiconceptul de suveranitate a evoluat în funcţie de scopurile societăţii de in-teresele şi valorile ce trebuiau protejate. Conţinutul suveranităţii se deosebeştede la o orânduire socială la alta, deoarece chiar aceste orânduiri se deosebescîntre ele. Aşa cum se subliniază în literatura juridică, conţinutul suveranităţii,

348

adică domeniile în care se exercită, s-au extins de la politic la economic, cuprecizarea că însuşi politicul şi-a schimbat în timp semnificaţia.

Precum observam, în stabilirea conceptului de suveranitate trebuieexplicate şi alte două noţiuni, des întâlnite atât în literatura juridică şi mai alesîn cea politică, şi anume suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională.

3. Suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională

4 9 7 . Suveranitatea poporului reprezintă deci dreptul poporuluide a decide asupra sorţii sale, de a stabili linia politică a statului şi alcătuireaorganelor lui, precum şi de a controla activitatea acestora. în mod ideal, însocietatea în care puterea de stat aparţine în mod real întregului popor, suve-ranitatea poporului se identifică cu suveranitatea de stat. De altfel, suvera-nitatea poporului legitimează dreptul acestuia la insurecţie. Consecinţa ime-diată a acestei modalităţi de fundamentare a suveranităţii de stat înţeleasă caputere instituţionalizată este aceea că exprimarea voinţei poporului suverannecesită acordul tuturor membrilor acestuia, conducând, la limită, la absolu-tism democratic. De aici rezultă că puterea este inalienabilă, exercitarea eitrebuie realizată în mod direct şi nu prin reprezentanţi, guvernanţii neavânddecât un mandat imperativ şi fiind revocabili în caz de neîndeplinire întoc-mai a mandatului primit.

4 9 8 . Suveranitatea naţională se fundamentează pe ideea socio-logică de naţiune considerată ca persoană morală (juridică) ce dispune de ovoinţă proprie, distinctă de cea a persoanelor care o compun temporar latimpul prezent, voinţă care însă se exprimă prin reprezentanţii naţiunii de-semnaţi conform unor proceduri asupra cărora membrii naţiunii au convenitde comun acord. De esenţa suveranităţii naţionale este faptul că ea aparţinenaţiunii, care însă nu poate să o exercite în mod direct şi trebuie, cu necesi-tate, să îi delege exerciţiul unor reprezentanţi. Delegarea nu implică în modabsolut alegeri, ea se poate realiza şi prin alte forme. Mandatul acordat însănu mai poate fi cenzurat de membrii naţiunii, care nu mai au nici dreptul dedecizie finală, ci trebuie să se supună deciziilor luate de naţiune ca o voinţăsuperioară şi distinctă de suma individualităţilor. Expresia suveranităţii na-ţionale nu poate fi obţinută prin însumarea voinţelor individuale, ci repre-zintă o voinţă distinctă, presupusă a întregii naţiunii. Suveranitatea naţionalăse traduce cel mai adesea prin suveranitatea parlamentului. Consecinţa di-rectă constă în aceea că puterea de stat este unică, inalienabilă şi indivizi-bilă, reprezentarea corpului electoral fiind însă posibilă prin intermediul

349

adunării special desemnate în acest scop. care are un mandat colectiv, ceeace împiedică revocarea individuală a membrilor săi.

Conceptul de suveranitate naţională nu poate avea altă semnificaţiedecât în situaţia în care se are în vedere dreptul la autodeterminare şi la dez-voltarea independentă a fiecărei naţiuni, indiferent că aceasta posedă sau nuo organizaţie proprie de stat şi care poate conduce la apariţia de noi state.Bineînţeles că atunci când naţiunea s-a constituit într-un stat, suveranitateanaţională se identifică cu suveranitatea de stat.

4 9 9 . Apare, credem noi, evidentă atât deosebirea cât şi legăturaîntre suveranitatea de stat, pe de o parte, şi suveranitatea poporului sau ceanaţională, pe de altă parte. Se observă că numai suveranitatea de stat este ocaracteristică generală a puterii de stat. Realitatea că deseori aceste trei noţi-uni se regăsesc înmănuncheate într-una singură, atotcuprinzătoare, nu nepoate duce la ideea negării existenţei a trei noţiuni distincte. Ar însemna sănegăm existenţa unor noţiuni de largă circulaţie şi rezonanţă politică şi,practic, să simplificăm nejustificat explicaţiile despre suveranitate.

Odată aceste aprecieri făcute, urmează a observa că în obiectul decercetare a ştiinţei dreptului constituţional intră suveranitatea de stat ca unadin trăsăturile generale ale puterii, ale statului. în doctrină s-a pus totuşi şiîntrebarea de a şti dacă suveranitatea poate fi considerată drept o condiţieprealabilă, necesară pentru însăşi existenţa statului sau ea reprezintă doar oconsecinţă a apariţiei puterii instituţionalizate sub forma statală. Distincţiaare importanţă practică dacă o privim prin prisma efectelor pe care le pro-duce cu privire la fenomenul puterii de stat. în măsura în care considerăm^suveranitatea drept o condiţie indispensabilă pentru însăşi existenţa statului,suveranitatea naţională este suficientă pentru a justifica autodeterminareapopoarelor, ca şi războaiele juste purtate în acest scop, iar suveranitatea po-porului înţeleasă ca suveranitate de stat justifică dreptul şi legitimează pute-rea. Dacă, în schimb, considerăm suveranitatea de stat drept o consecinţă aputerii instituţionalizate, materializată sub forma competenţelor organelorstatului, ea ar putea fi destul de mult limitată. Considerată ca noţiune juri-dică, suveranitatea de stat conduce la o polemică fundamentală între susţi-nătorii existenţei unei ordini juridice situate deasupra statului (doctrinele insnaturaliste), care ar fundamenta şi justifica însuşi statul şi cei care susţin căstatul, ca ordine juridică, nu poate să decurgă decât din suveranitate (doc-trină normativistă). Suveranitatea de stat ridică tocmai acest tip de întrebări,dincolo de faptul că fundamentarea sa poate fi încă discutată (suveranitatepopulară sau naţională).

350

4. Titularul suveranităţii înţeleasă ca putere de stat

5 0 0 . Precizând că suveranitatea este o trăsătură generală a puteriide stat, vom observa că nu se poate vorbi de un titular al suveranităţii decâtîn măsură în care am pune semnul egalităţii între puterea de stat şi suvera-nitate. De aceea vorbim de deţinătorul puterii statale, putere care este suve-rană. Raportat la evoluţia istorică a conceptului de suveranitate, dacă pentruJean Bodin titularul suveranităţii este monarhul, începând cu Rousseau se-cularizarea puterii de stat conduce la ideea că titularul puterii de stat suve-rane este poporul.

5. Definiţia suveranităţii de stat

501. în doctrina juridică pot fi identificate două moduri de defi-nire a suveranităţii de stat. In aceste două moduri se regăsesc, cu mici ex-cepţii aproape toate definiţiile date suveranităţii de doctrina juridică, defini-ţii a căror analiză detaliată excede cursului nostru. Caracteristic definiţiilordate este definirea suveranităţii ca dreptul statului de a decide liber în trebu-rile sale interne şi externe. Deosebirile, fără a lua în seamă, desigur, nuanţă-rile terminologice extrem de variate, se manifestă însă în faptul căpornindu-se de la teza, corectă de altfel, a reciprocităţii în relaţiile dintrestate, unii autori dau suveranităţii de stat o definiţie cu condiţii. în aceastăcategorie de definiţii, suveranitatea de stat este considerată a fi acea caracte-ristică a puterii de a fi supremă pe teritoriul statului şi independentă faţă deorice putere străină, caracteristică exprimată în dreptul statului de a-şi re-zolva liber treburile interne şi externe, cu excluderea oricărui amestec al al-tor state şi cu respectarea drepturilor corespunzătoare ale acestora şi a regu-lilor general admise ale dreptului internaţional. Se adaugă deci la supremaţieşi independenţă obligaţia respectării drepturilor altor state şi a normelor şiprincipiilor dreptului internaţional.

Este foarte adevărat că din modul cum sunt formulate aceste definiţnnu reiese întotdeauna în mod expres că este vorba de două condiţii alăturatesupremaţiei şi independenţei, dar o asemenea interpretare este posibilă. Ceicare definesc suveranitatea în modul mai sus arătat pleacă de la ideea reci-procităţii în relaţiile dintre state. Se arată, corect de altfel, că suveranitateaexclude arbitrariul, încălcarea suveranităţii altor state, că ea nu trebuie să fieun privilegiu al statelor mari şi puternice în dauna altor state. Statul suverane obligat să respecte drepturile altor state, normele unanim admise aledreptului internaţional, să respecte principiul egalităţii suverane a statelor.

351

Menţionarea însă în definiţia suveranităţii de stat a obligaţiei de arespecta drepturile altor state, precum şi normele dreptului internaţional,poate fi interpretată în sensul de condiţii pentru existenţa suveranităţii ceeace este, bineînţeles, criticabil. Pentru că aşa cum se arată în literatura de spe-cialitate, practica internaţională a cunoscut exemple de încălcare a drepturi-lor statelor din partea unor state puternice, dar aceasta nu poate duce la con-cluzia că aceste state care au încălcat drepturile altora nu sunt suverane.

5 0 2 . Un al doilea mod de definire a suveranităţii este acela în carenu sunt reţinute în definiţie, ca nefiind elemente constitutive ale suveranită-ţii, obligaţiile de respectare a dreptului internaţional şi a drepturilor altorstate. Nu înseamnă însă că aceşti autori nu dau importanţa cuvenită egalităţiisuverane a statelor, reciprocităţii în viaţa internaţională, normelor şi princi-piilor dreptului internaţional.

503. Aşa cum am arătat, suveranitatea, trăsătură generală a statu-lui, este supremaţia şi independenţa puterii în exprimarea şi realizareavoinţei guvernanţilor ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate. Câtevaexplicaţii sunt bineînţeles, necesare.

în literatura juridică se subliniază faptul că definirea conţinutuluisuveranităţii prin supremaţie şi independenţă nu înseamnă divizarea suvera-nităţii în părţi distincte, de sine stătătoare, deoarece o asemenea împărţire aravea un caracter artificial faţă de caracterul unic şi indivizibil al suveranită-ţii. Este vorba de fapt de definirea modului de existenţă şi realizare a puterii,ca putere suverană

Definirea suveranităţii numai prin supremaţie sau numai prin inde-pendenţă este insuficientă, căci în timp ce supremaţia evocă acea însuşire aputerii de stat de a fi superioară oricărei alte puteri în raporturile cu populaţia,cuprinsă în limitele frontierelor statului, independenţa evocă acea trăsătură aputerii de a nu fi îngrădită, limitată, în realizarea scopurilor sale, de nici o altăputere de stat străină. Trebuie adăugat, desigur, că aceasta nu poate duce laideea contrară ordinii internaţionale, în sensul căreia statele, în virtutea su-veranităţii, ar putea avea comportări arbitrare în viaţa internaţională.

352

BIBLIOGRAFIELA CAPITOLUL III

1) Michel Villey, „Politique et loi dans La Somme Theologique de Thomasd'Aquin", în „L'Etat moderne: le droit, l'espace, et Ies formes de l'Etat",Economica, 1991, Paris, p. 17

2) Prima frază din celebra lucrare „Principele" de Nicolo Machiavelli, tradusăîn limba română de Nicolae Luca pentru Editura Minerva în cadrulcolecţiei Biblioteca pentru toţi în 1994 (Bucureşti, p. 4) este: „Toatestatele, toate stăpânirile care au avut şi au autoritate asupra oamenilor aufost şi sunt sau republici, sau principate." Şi în versiunea originală primelecuvinte din capitolul întâi sunt „Tutti gli Staţi". (Cf. Marcel Prelot,JHistoire des idees politiques", 5-eme edition, Dalloz, 1975, Paris, p. 203.)

3) Aristotel, „Politica", Cartea I, Capitolul 1, Editura Antet, 1996, Bucureşti.4) Thoma d'Aquino, „Summa theologica", Cartea I, Secţiunea Q, paragra-

ful 96, a.4.5) Cari Schmitt afirma în a sa „Theologie politique" (Gallimard, 1988, Pa-

ris, p. 46.) că „Toate conceptele importante ale teoriei moderne a statuluisunt concepte teologice secularizate. Acest lucru se verifică nu numai înceea ce priveşte dezvoltarea lor istorică, pentru că au fost transferate dela teologie la teoria statului, spre exemplu, Dumnezeu atotputernic a de-venit legiuitorul omnipotent, dar şi în ceea ce priveşte structura lor sis-tematică, a cărei cunoaştere este necesară unei analize sociologice aconceptelor." Nu în ultimul rând trebuie menţionată aici şi poziţia lui cuprivire la legitimitatea puterii constituante originare. Cari Schmitt justi-fica legitimitatea unor revoluţii prin aceea că idealurile lor tind tocmai laprezervarea a ceea ce el a numit „constituţie materială", în sensul deconţinut normativ al constituţiei, şi la înlocuirea legilor constituţionale,

353

în sens formal, care au devenit injuste pentru guvernaţi. Pentru el con-ceptul de putere constituantă originară este o simplă reflectare a unei se-rii întregi de decizii care exced în întregime sferei juridicului şi nu facdecât să se îmbrace în hainele exterioare ale unui formalism de paradă.Acelaşi autor a utilizat şi conceptul de suveranitate într-un sens diferitfaţă de cel folosit de ceilalţi autori până la el. Astfel, sensurile concep-tului de suveranitate pot fi diferite în funcţie de ştiinţele în cadrul căroraeste efectuată analiza; pentru politologi (ca de altfel şi pentru unii dintrejuriştii din şcoala dreptului natural) suveranitatea este asimilată puteriide stat, în vreme ce pentru şcoala dreptului pozitiv ea desemnează noţi-unea de „competenţă a competenţelor". în acest sens, Cari Schmitt aratăîn lucrarea deja citată că „suveran est cel care decide cu privire la situa-ţia excepţională", precizând în continuare că „situaţia excepţională are îndrept aceeaşi semnificaţie ca şi mirtacolul în teologie".

6) Cel care a teoretizat pentru prima dată conceptul de suveranitate de stat,identificând-o cu puterea de stat, este Jean Bodin în lucrarea ,JLes sixlivres de la Republique", I, 2, Livres de Poche, 1993, Paris.

7) Vladimir Ilici Lenin, definea statul ca pe o „o maşină pentru menţinereadominaţiei unei clase asupra alteia". (Vezi „Opere", voi. 29, ESPLP,1956, Bucureşti, p. 462)

8) Unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai autorităţii statale, care însă aefectuat mai degrabă o analiză din perspectivă sociologică cu posibileimplicaţii şi pe tărâmul dreptului este Max Weber. Vezi mai ales „Le savantet le politique", Pion, 1959, Paris, pp. 68 si urm., precum şi „Etica pro-testantă şi spiritul capitalismului", Editura Humanitas, 1993, Bucureşti.

9) Teoria celor trei elemente constitutive ale statului a fost criticată de uniiautori extrem de riguroşi. Hans Kelsen, de exemplu, consideră căaceastă expresie nu exprimă corect statul din punct de vedere juridic,pentru că unele din cele trei elemente sunt mai degrabă condiţii pentruformarea statului (teritoriul şi populaţia), şi pentru că ele pun pe piciorde egalitate substanţa statului (porţiunea de spaţiu şi elementul grupareumană) cu sufletul însuşi al statului (puterea politică). Dacă statul esteconsiderat a fi produsul ordinii juridice internaţionale, cele trei elementeconstitutive ar trebui poate numite „date esenţiale" ale statului. în acestsens vezi Hans Kelsen, „Teoria generală a statului", Tiparul Oltenia,1928, Bucureşti. Acelaşi autor a creat un univers conceptual total raţio-nalizat şi complet eliberat de orice consideraţii extra-juridice, în careputerea constituantă originară rezidă în norma juridică supremă, al căreiconţinut normativ constă în impunerea unei obligaţii generale de res-

354

pectare a întregului sistem juridic organizat şi a ierarhizării sale. (Vezi şi„Theorie pure du droit", 1928, Paris, p. 383)

10)Tudor Drăganu defineşte statul ca pe o organizaţie instituţionalizată apopulaţiei pe un teritoriu determinat, înzestrată cu suveranitate şi careacţionează în relaţiile lui interne sau externe prin intermediul diferitelorlui organe. („Introducere în teoria şi practica statului de drept", EdituraDacia, 1992, Bucureşti, p. 5.) De asemenea, pentru teoria ficţiunii înmateria persoanelor juridice vezi „Tratat elementar de drept constituţio-nal", editura Lumina LEX, 1998, vol.l, p. 121 şi urm. Acelaşi autor maiprecizează şi că „constituţionalismul englez nu reprezintă decât primulpas către parlamentarism şi democraţie", (pp. 57 şi urm.)

11) Ion Deleanu, „Proceduri constituţionale", editura Servo-SAT, 1999, Arad,p. 234, p. 239 - 240. Autorul defineşte naţiunea drept o formă superioarăde comunitate umană, o realitate complexă rezultată dintr-un îndelungatproces istoric, având la bază o comunitate de origine etnică, de limba, decultura, de religie, de factură psihică, de viaţă, de tradiţii şi de idealuri, darmai ales trecutul istoric şi voinţa de a fi împreună a celor care au dăinuitpe un anumit teritoriu. Sentimentul naţional este considerat a fi cel maiputernic ferment al coeziunii statului şi al permanenţei lui.

12)Leon Duguit, „Trăite de droit constitutionnel", tome II - La theoriegenerale de l'Etat, Ancienne Librairie, 1923, Paris, voi. I, p. 57.

13)Georges Burdeau, „Trăite de science politique", tome V, „LaConstitution", L.G.D.J., p. 135, p. 140.

14) Georges Burdeau, Francis Hamon, Michel Troper, „Droit constitutionnelet institutions politiques", L.G.D.J., 1993, Paris, p. 84, p. 287 şi urm.

15) Marcel Hauriou, „Precis de droit constitutionnel", L.G.D.J, 1923, Paris,pp. 178 şi urm.

16) Charles Cadoux, „Droit constitutionnel et institutions politiques",Dalloz, 1988, Paris, p. 28 şi urm.

17)L.Favoreu et alii, „Precis de droit constitutionnel", Dalloz, 1999, Paris,p. 53, p. 55.

18)Thomas Fleiner, „Theorie generale de l'Etat", PUF, 1986, Paris, pp. 35 şiurm, p. 61, p. 69 şi urm., p. 78, p. 177 şi urm., p. 187. O altă posibilăetapizare a evoluţiei statului ţine seama de specificul noţiunii de stat aşacum a fost el degajat în istoria europeană: eliberarea monarhilor de pute-rea bisericii, întărirea autorităţii monarhului pe un teritoriu determinat şapariţia statelor naţionale în secolul XIX. în acest context secularizareaputerii are o importanţă deosebită, în special pe continentul european,datorită particularităţilor sale istorice. Astfel, datorită caracteristicii sale

355

monoteiste, religia creştină venea în contradicţie cu credinţele politeisteexistente în imperiul roman, fapt care a determinat dualitatea dintre bise-rică şi stat încă de la începuturi. în loc să servească legitimităţii statuluiroman ca celelalte religii, creştinismul 1-a contestat violent, repunând îndiscuţie orice putere omenească asupra fiinţelor umane care ar contestaîn orice fel puterea divinităţii asupra aceloraşi subiecte; în timpul dom-niei lui Constantin, din oportunism politic, creştinismul a fost ridicat larang de religie de stat, cu precizarea însă că monarhul deţinea doar pute-rea temporală (braţul secular) în vreme ce autoritatea spirituală aparţineapapei. Conflictele între aceste două manifestări de putere erau însă ine-vitabile. Dintr-un factor progresist, care iniţial a condus la întărirea puteriistatale prin ideea unificării şi a centralizării, religia creştină s-a trans-format în timp într-un carcan prea strâmt pentru autoritatea statală centralăîn plină expansiune; în plus, ea nu mai putea oferi o variantă satisfăcătoarepentru teoriile legate de legitimitatea puterii monarhului aflat în plinăextindere. Autorul precizează că în ultimele secole ale Evului Mediu, re-descoperirea dreptului roman şi utilizarea extrem de abilă a conceptului deimperium au permis conturarea unui concept de suveranitate unică,indivizibilă şi perpetuă. în fapt, atributele împăratului român sunt regân-dite şi sistematizate într-un ansamblu coerent, distinct de persoana celuicare deţine puterea; astfel conceptualizate ele devin conţinutul unei noiteorii, numite a suveranităţii statului, în fapt referindu-se la puterea de stat.Astfel caracteristicile puterii suverane sunt:de a legifera (obţinută într-un lung proces prin care suveranul trece de lafuncţia pur jurisdicţională, de soluţionare a diferendelor, la anularea cu-tumelor desuete şi sfârşeşte prin a impune noi reguli de conduită cu forţăobligatorie),

de a strânge impozitele (competenţă care provine din cea iniţială de abate monedă - aparţinând, în fapt, suzeranilor şi nu puterii centrale - pedomeniul său propriu, mai apoi de a cere sprijin în natură pentru funcţiapacificatoare pe care o exercită pe ansamblul teritoriului şi în final de atransforma aceste obligaţii în natură în obligaţii oneroase consimţite şi alcăror cuantum este discutat în cadrul stărilor generale şi mai apoi în im-pozit obligatoriu si necondiţionat), de a face războiul şi mai apoi pacea(funcţia iniţială a suveranului este aceea de a proteja supuşii contra peri-colelor din afară prin lupta armată împotriva exteriorului, transformatăîncet prin interdicţia formulată de către suveran oricăror războaie internepe teritoriul supus lui şi adus până în faza în care suveranul realizează

356

pacea în numele celor pe care i-a pacificat la nivel intern). (Vezi şi H.P.Kriesi, op. cit., pp. 82 si urm.)

19)Hans Peter Kriesi arată în lucrarea sa „Les democraties occidentales -une approche comparee" (Economica, 1994, Paris, pp. 46 si urm., pp. 82si urm.) că, din perspectiva ştiinţelor politice, statul modern incipient sedefineşte prin suma a câteva trăsături de bază: consolidare teritorială şiintegrare în sistemul de state deja existente; diferenţiere între domeniulpolitic şi cele economic, religios, militar; centralizare si expansiune aadministraţiei publice; concentrarea monopolului de constrângere prineliminarea concurenţilor şi pacificarea internă. Statul din prima etapăeste definit de politologi prin câteva trăsături caracteristice: existenţaunui şef de stat unic şi de tip monarhic; armată unică, din ce în ce maiunificată şi permanentă; monedă a cărei batere este privilegiul regalianprin excelenţă; teritorialitate care tinde să se substituie legăturilor realesau personale şi să coincidă din ce în ce mai mult cu spaţiul geograficdominat, jalonat si definit; o administraţie ierarhizată şi centralizată, maidegrabă numită decât aleasă, recrutată în principal pe criterii de compe-tenţă şi de fidelitate; o administrare a treburilor publice care se sprijinăpe o birocraţie, adică pe o circulaţie şi o acumulare de documente scrisedin ce în ce mai intensă; legitimitate definită ca acceptarea interiorizată aunui anumit tip de constrângere care înlocuieşte utilizarea pură şi simplăa forţei şi, în orice caz, o justifică. Centralizarea, expansiunea şi raţiona-lizarea tot mai accentuată a administraţiei publice este însoţită de dez-voltarea mijloacelor de comunicare în masă. în cea de a doua etapă,statul a reuşit să controleze în întregime mijloacele de coerciţie şi a rea-lizat pacificarea internă a membrilor colectivităţii, astfel încât îşi poatepermite să renunţe la sistemul sancţionator demonstrativ şi violent utili-zat pe tot parcursul Evului Mediu în favoarea unuia mai clement, orien-tat către recuperarea pentru societate a individului.

20) Statul a fost definit ca „expresie a voinţei generale" conform celebreilucrări a lui Carre de Malberg intitulată „L'Etat, expression de la volontegenerale". De acelaşi autor vezi şi „Contributions â la theorie generalede l'Etat", Sirey, Paris, 1920, Tome I, p. 79. Pentru acest autor noţiuneade putere constituantă pur şi simplu nu există, el neacceptând în sferadreptului decât puterea constituantă instituită.

21) Scopul statului a constituit din antichitate şi până astăzi subiect de dis-cuţii. Dacă Aristotel consideră că „binele comun" este în acelaşi timp

357

atât condiţia existenţei statului cât şi finalitatea creării sale, teologiiEvului Mediu, care i-au interpretat opera în spirit religios, au arătat căscopul statului este acela de a realiza justiţia şi de a conduce oamenii pecalea virtuţilor etice. începuturile gândirii liberale au preluat ideea bineluicomun (Thomas Hobbes si John Locke), iar filozofia idealistă a dez-voltat-o, precizând că scopul ultim al statului constă în protecţia vieţii şiproprietăţii membrilor comunităţii (Hegel). Transpunând în limbaj juridicaceste discuţii, autorii din domeniul dreptului au considerat că scopulstatului este apărarea interesului general şi menţinerea ordinii publice.

22)Nicolae Popa, „Teoria generală a dreptului", Editura Actami, 1998, Bu-cureşti, p. 94

23)Claude Klein citează în sprijinul teoriei sale cu privire la puterea con-stituantă originară în lucrarea „Theorie et pratique du pouvoir constitu-ant", (P. U.F., 1998, Paris, p. 187 şi urm., p. 195.) şi textul ConstituţieiFranţei din 1793 unde se arată că în caz de violare a drepturilor de cătreguvernanţi „insurecţia este pentru popor şi pentru fiecare în parte dinpopor, cel mai scump şi cea mai indispensabilă dintre datorii". Acelaşiautor a dezvoltat o teorie conform căreia, în statele contemporane, dacănu există un suveran absolut în limitele prescrise de constituţie, existăunul deasupra ei. Suveranitatea absolută este întruchipată astfel de pute-rea constituantă originară, adică de către poporul care o deţine şi o exer-cită în ultimă instanţă. Tot el arată că odată eliminată transcendenţa pu-terii, nu mai rămâne decât soluţia auto-instituirii de către chiar cel careconstituie corpul politic, poporul - organul care deleagă mai apoi exer-ciţiul puterii, dar care păstrează intactă suveranitatea. Dacă la data cândBodin şi-a fundamentat teoria nu era posibil să fie imaginată o reparti-zare a puterii, înţeleasă că suveranitate în sensul său absolut şi indivizi-bil, în epoca modernă această separaţie, care în fapt se realizează la ni-velul organelor prin care se exercită puterea de stat, este mai mult decâtevidentă. Tocmai această diviziune face ca titularul suveranităţii să numai fie considerat monarhul sau pur şi simplu poporul, ci autoritateacare are posibilitatea efectivă de a reglementa prin norme juridice obli-gatorii competenţele celorlalte organe de stat. Astfel, organul care are„competenţa competenţelor" este considerat a fi detentorul suveranităţii.Cel mai adesea, titularul este astăzi puterea constituantă, şi nici măcar nueste puterea constituantă derivată, în măsura în care se acceptă din ce înce mai mult ideea unor posibile limite nu doar de ordin pur procedural,

358

ci chiar de ordin material a competenţelor acesteia. Rămâne aşadar îndiscuţie doar puterea constituantă originară, care, în sine, excede unuiraţionament intern dreptului, însă îşi află locul în cadrul discuţiilor des-pre fundamentele primare ale oricărui sistem juridic. Prin urmare, în so-cietăţile contemporane democratice deţinătorul puterii este fie poporul,fie parlamentul, în funcţie de fundamentarea suveranităţii de stat pe con-ceptul de suveranitate populară sau suveranitate naţională. (în acelaşisens vezi şi Th.Fleiner, op. cit., pp. 174 şi urm.)

24) Georg Wilhelm Friederich Hegel idolatrizează statul şi raţiunea, consi-derând însă ca ambele sunt determinate în conţinutul lor de realitateamorală şi socială. în lucrarea sa „Principiile filozofiei dreptului" elmerge chiar până la a afirma că „Soarele şi luna au mult mai puţină in-fluenţă asupra noastră decât forţele morale şi sociale." (par. 142)

25)Karl Loewenstein, în lucrarea „Political Power and the GovernmentalProcess", (The University of Chicago Press, 1968, p. 7) arată că, în şti-inţele politice, posibilitatea de a obţine adeziunea unei întregi colectivi-tăţi umane faţă de un centru de decizie asupra căruia membrii colectivi-tăţii au convenit anterior luării deciziilor precizează tocmai specificitateaproblemei legitimităţii puterii de stat.

26) Cetăţenia reprezintă instrumentul juridic de analiză a populaţiei unuistat. Instituţia juridică a cetăţeniei poate fi analizată din cel puţin douăperspective: fie ca o legătură juridică (vinculum iiiris) izvorâtă din ra-portul de supuşenie dintre un individ şi un stat, raport organizat şi gu-vernat de drept şi teoretizat încă din perioada apariţiei statului, fie castatut al persoanei (siatus) definit ca un ansamblu de drepturi şi obligaţii,perspectivă care îşi are originile în dreptul roman şi a fost preluată îndoctrina juridică modernă de teoreticienii revoluţiei franceze.

27) Chiar dacă în doctrină s-a afirmat că pentru existenţa statului teritoriulnu constituie o condiţie absolut necesară, realitatea a dovedit contrariul.Exemplul cel mai grăitor în acest sens îl constituie comunitatea palesti-niană dotată cu o Autoritate ce dispune de un grad de instituţionalizarede tip statal, dar care încă are unele probleme cu implementarea teritori-ală. După cum am mai arătat, din considerente de ordin didactic uneleaspecte legate de noţiunea de teritoriu, cum ar fi elementele constitutiveale teritoriului, delimitarea sa, probleme concrete apărute în practicăstatelor legate de ocuparea teritoriilor, etc. urmează a fi tratate în cadrulaltor discipline juridice

359

28) în sprijinul ideii ca suveranitatea de stat poate fi limitată vezi şi lucrarealui Ion Manolache „Drept comunitar" (voi. I „Instituţiile Uniunii Euro-pene", Editura ALL-Beck, 1999, Bucureşti) cu privire la construcţiiledoctrinare izvorâte din practica statelor membre ale Uniunii Europene,în special după intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht. Pentrutextele tratatelor avute în vedere în legătură cu construcţia Uniunii Eu-ropene vezi lucrarea „Tratatul Uniunii Europene", Editura Lucreţius,1997, Bucureşti.

360

CAPITOLUL IVForma de guvernământ

5 0 4 . în Dreptul constituţional, prin forma de guvernământ înţele-gem în general modul în care sunt constituite şi funcţionează organele su-preme. Ea este raportată în principiu, la trăsăturile definitorii ale şefului destat şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare.

Realizând o sinteză a formelor de guvernământ, vom reţine că celemai utilizate au fost şi sunt monarhia şi republica.

§. 1. Monarhia

5 0 5 . Ca formă de guvernământ, se caracterizează prin aceea că şe-ful statului este un monarh (rege, domn, împărat, prinţ, emir), absolut saunu, ereditar sau desemnat după proceduri specifice în funcţie de tradiţiileregimului constituţional.

Monarhia este cunoscută din cele mai vechi timpuri şi a fost cea mairăspândită formă de guvernământ. în evoluţia monarhiei se pot identifica:monarhia absolută, monarhia limitată, monarhia parlamentară dualistă, mo-narhia parlamentară contemporană.

Monarhia absolută, ca cea mai veche formă de monarhie, se ca-racterizează prin puterea discreţionară în stat a monarhului. Această formăspecifică până la Revoluţia franceză, a existat până aproape de timpurilenoastre, fiind de menţionat că la începutul secolului al XX-lea existau încădouă imperii absolute şi anume Imperiul rus şi Imperiul otoman.

361

Monarhia limitată (constituţională), aşa cum o arată chiar denumi-rea, se caracterizează prin limitarea puterilor monarhului prin legea funda-mentală a statului (constituţia). Cu toate aceste limitări, monarhul are unmare rol, atribuţiile parlamentului fiind reduse.

Monarhia parlamentară dualistă este o formă a monarhiei consti-tuţionale, în care monarhul şi parlamentul stau, din punct de vedere legal, peo poziţie egală.

Monarhia parlamentară contemporană, întâlnită astăzi în Anglia,Belgia, Olanda, ţările scandinave, ca o expresie a tradiţiei şi istoriei acestorţări, are mai mult un caracter simbolic. Monarhul păstrează unele preroga-tive precum dreptul de a dizolva parlamentul, dreptul de numiri în funcţiisuperioare, dreptul de a refuza semnarea unor legi.

§.2. Republica

5 0 6 . Este acea formă de guvernământ în care, aşa cum se spune,cetăţenii se guvernează singuri, desemnându-şi sau alegând un şef de stat,denumit de regulă preşedinte. în republică guvernarea se înfăptuieşte prinreprezentanţi aleşi după proceduri electorale. Aici şeful de stat - preşedin-tele de republică - este ales fie direct prin vot universal, fie de către parla-ment, desemnare ce determină clasificări ale acestei forme de guvernământ.,

Republica parlamentară se caracterizează prin alegerea şefului destat de către parlament, în faţa căruia de altfel şi răspunde, nuanţat desigur.Datorită acestui lucru, poziţia legală a şefului de stat este inferioară parla-mentului (Italia, Austria, Germania, Finlanda).

Republica prezidenţială se caracterizează prin alegerea şefului destat de către cetăţeni, fie direct prin vot universal, egal, secret şi liber expri-mat, fie indirect, prin intermediul colegiilor electorale (electori, S.U.A., deexemplu).

Acest mod de desemnare a preşedintelui de republică îl situează, dinpunct de vedere legal, pe o poziţie egală cu parlamentul. In republica prezi-denţială prerogativele şefului de stat sunt puternice. în unele republici prezi-denţiale, preşedintele de republică este şi şeful guvernului (S.U.A., deexemplu), în altele există şi un şef al guvernului (Franţa, de exemplu).

In forma de guvernământ republicană, funcţia de şef de stat poate fiîndeplinită fie de o singură persoană, fie de către un organ colegial (situaţiemai des întâlnită în statele din Europa de Est în perioada 1945 - 1990).

362

§.3. Forma de guvernământ a României

5 0 7 . Evoluţia formei de guvernământ în România a exprimat în-treaga evoluţie istorică, de la formarea statului unitar român (1859), până înprezent. în acest sens vom aminti că potrivit Statutului lui Cuza (1864) pute-rile publice erau încredinţate „Domnului, unei Adunări ponderatrice şi Adu-nării elective", domnia caracterizând deci instituţia de şef de stat. Constitu-ţia din anul 1866, sub-secţiunea I „Despre domn", reglementează monarhiaca formă de guvernământ, stabilind ereditatea în linie descendentă directă,legitimitatea cu excluderea copiilor nelegitimi, primogenitura, masculinita-tea, cu înlăturarea urmaşilor de sex feminin. Este interesant de reţinut că şiConstituţia din anul 1866 denumeşte şeful de stat tot domn, capitolul II fi-ind intitulat "Despre Domn şi Miniştri". După proclamarea Regatului (1881)domnul „ia pentru sine şi moştenitorii săi, titlul de Rege al României". Mo-narhia este menţinută şi de constituţiile din 1923 şi din 1938.

Forma monarhică a fost înlocuită cu forma republicană de guvernă-mânt prin Legea 363 din 30 decembrie 1947. Republica a fost consacratăprin constituţiile din anii 1948, 1952, 1965.

După revoluţia din decembrie 1989, prin Decretul-Lege nr. 2 s-areafirmat forma de guvernământ republicană, iar potrivit legislaţiei, s-a in-stituit funcţia de Preşedinte al României. Constituţia actuală a României prinarticolul 1 stabileşte că forma de guvernământ a statului român este republica.

Preşedintele României este ales prin vot universal şi nu este subor-donat Parlamentului.

363

CAPITOLUL VStructura de stat

§ 1. Noţiunea şi formele structurii de stat

5 0 8 . Teritoriul interesează dreptul constituţional în primul rând subaspectul structurii de stat. Structura de stat nu este altceva decât organizareade ansamblu a puterii în raport cu teritoriul, ea indicându-ne dacă un stateste constituit din unul sau mai multe state membre.

Structura de stat formează obiect de cercetare, în egală măsură, atâtpentru dreptul internaţional public cât şi pentru dreptul constituţional. Acestlucru se explică prin complexitatea problematicii şi bineînţeles prin impli-caţiile sale politice, juridice şi ştiinţifice. Este dificil şi - am putea spune -puţin recomandabil din punct de vedere strict ştiinţific să se încerce o divi-zare pe ramuri de ştiinţe juridice a problematicii structurii de stat, ea for-mând o unitate. Numai raţiuni de ordin strict didactic, impuse prin planul deînvăţământ justifică cercetarea la dreptul constituţional doar a unor anumitechestiuni teoretice privind structura de stat.

Dreptul internaţional public este interesat în cercetarea structurii destat îndeosebi pentru identificarea subiectelor raporturilor de drept interna-ţional. Pentru dreptul constituţional interesul ştiinţific ce-1 prezintă structurade stat trebuie căutat în realitatea că teritoriul este o bază a organizării pute-rii, că structura de stat este organizarea puterii în raport cu teritoriul şi cădreptul constituţional reglementează acele relaţii sociale ce apar în procesulinstaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii.

364

Forma de stat, sub aspectul organizării statelor în state unitare şi fe-derale, sau simple şi compuse, sau în asociaţii de state, a format şi formeazăobiect de cercetare al unei vaste literaturi de specialitate, lucru firesc datoratimplicaţiilor profunde ale acestor aspecte. Analizată sub titluri diferite pre-cum structura de stat (T. Drăganu, N. Prisca, I. Benditer, I. Umanski), for-mele statului (G. Burdeau) diferite specii de stat (A. Hauriou) instituţii inte-grante şi agregative (M. Prelot), organizarea statelor în state federative şiunitare este prezentă în literatura juridică. Dacă în lucrările autorilor men-ţionaţi se regăsesc nuanţe comune de ordin tehnic juridic, trebuie să obser-văm însă şi deosebiri atât de conţinut cât şi de terminologie.

5 0 9 . în explicarea formelor de organizare a puterii în raport cu te-ritoriul se ivesc multe dificultăţi de ordin teoretic şi practic datorate com-plexităţii implicaţiilor juridice şi politice. Dificultăţile în studierea şi siste-matizarea formelor statului se datoresc chiar evoluţiei formelor de stat de-terminate de evoluţia tipurilor de stat, se datoresc tendinţelor de dezvoltare aproceselor interne. Mai mult decât atât, aşa cum adeseori se subliniază înlucrările de specialitate, indicaţiile vocabularului curent şi, de asemenea ofi-cial, trebuie reţinute cu mare prudenţă, căci adeseori o denumire ce nu esteprea justificată ştiinţific este totuşi menţinută pentru raţiuni politice etc. Ast-fel, de exemplu, Elveţia contemporană deşi este o federaţie, continuă să senumească confederaţie.

Ţinând cont de dimensiunile logic determinate ale unei prelegeriuniversitare, cercetarea structurii de stat va cuprinde doar unele aspecte demare generalitate în măsura în care sunt necesare explicării structurii statu-lui român. Vom observa, în primul rând, că în cadrul formelor structuriistatului urmează a fi cuprinse numai statele unitare şi federale, deoarece câtpriveşte alte forme, ele sunt încadrate în categoria asociaţiilor de state. Vommai adăuga însă că nu este lipsită de substanţă ştiinţifică ideea că şi uniunilereale pot fi considerate forme ale structurii de stat, urmând ca la momentulpotrivit să dăm explicaţiile necesare. Gruparea statelor unitare şi federaledistinct de asociaţiile de state, se explică prin aceea că primele sunt feno-mene ale vieţii statale interne, sunt subiecte unitare de drept, în timp ce aso-ciaţiile de state sunt fenomene ale vieţii internaţionale, iar statele membreale asociaţiilor continuă să rămână subiecte individualizate de drept. Dealtfel, deosebirile vor reieşi mai pregnant din analiza concretă a acestorforme de organizare a puterii de stat.

365

1. Formele structurii de stat.5 1 0 . în formele structurii de stat cuprindem statul unitar şi statul

federativ. Statul unitar mai este denumit în literatura de specialitate şi statulsimplu, iar statul federativ mai este analizat şi sub denumirea de stat compussau complex, alături de asociaţiile de state.

a) Statul unitar sau simplu. Ca formă a structurii de stat, statulunitar se caracterizează prin existenţa unei formaţiuni statale unice şi prinexigenţa unui singur rând de organe centrale de stat (un singur organ legiu-itor, un singur guvern, un singur organ judecătoresc suprem). De asemenea,cetăţenii statului unitar au o singură cetăţenie, iar organizarea administrativăa teritoriului este astfel făcută încât, de principiu, organele de stat din unită-ţile administrativ-teritoriale se subordonează uniform faţă de organele destat centrale. O consecinţă importantă a acestor trăsături o reprezintă şi fap-tul că, în principiu, dreptul este aplicat uniform pe întreg teritoriul statuluiunitar. Sunt state unitare România, Bulgaria, Suedia, Italia.

Unii autori merg mai departe în analiza statului unitar, identificânddouă categorii de state unitare şi anume statul unitar simplu şi statul unitarcomplex sau regional. De asemenea în raport de modalitatea concretă în carese exercită puterea de stat în cadrul statelor unitare, se poate vorbi desprestate unitare centralizate sau descentralizate. în statele centralizate exercita-rea puterii statale se realizează prin intermediul autorităţilor centrale, celelocale neavând decât rolul de a pune în aplicare deciziile astfel adoptate. înstatele descentralizate, autorităţile locale pot avea unele componente deci-zionale proprii, distincte de cele ale autorităţilor centrale.

5 1 1 . b) Statul federativ, compus sau unional. Spre deosebire destatul unitar, statul federativ este format din două sau mai multe state mem-bre, din unirea cărora apare un nou stat, federaţia - ca subiect unitar dedrept. El se caracterizează prin existenţa a două rânduri de organe centralede stat şi anume organele federaţiei (Parlament, Guvern, organ suprem jude-cătoresc) şi organele statelor membre, în sensul că fiecare stat membru areun Parlament, un guvern şi un organ judecătoresc suprem proprii. Rezultânddin unirea statelor membre, care-şi menţin totuşi o anumită independenţă,(se vorbeşte chiar de suveranitatea membrilor federaţiei), federaţia se ca-racterizează şi printr-o structură aparte a organelor de stat federative. Astfel,Parlamentul federal este un parlament bicameral, aici impunându-se cu ne-cesitate existenţa unei a doua Camere care să reprezinte statele membre(Consiliul statelor în Elveţia, Senatul în S.U.A. etc). Desigur, sunt şi stat<unitare în care Parlamentul are o structură bicamerală, dar aici bicame-

366

ralismul este justificat de „oportunitatea politică şi ingeniozitatea consti-tuţională" sau de nevoia realizării unui democratism şi a unui echilibru înlegiferare. Pentru statele federale însă, bicameralismul este o necesitate.

5 1 2 . Raporturile dintre statele membre ale federaţiei sunt raporturide drept intern, federaţia formând o uniune de drept constituţional spre deo-sebire de asociaţiile de stat care formează uniuni de drept internaţional şi încare raporturile dintre state sunt raporturi de drept internaţional. De aceea,dacă aceste raporturi sunt reglementate în cadrul federaţiei prin constituţiafederaţiei, ele sunt reglementate în celălalt caz prin tratatele internaţionale.

Trebuie menţionată, de asemenea, şi o altă caracteristică a statului fe-deral şi anume existenţa a două cetăţenii, care însă se implică reciproc. Cetă-ţenii au cetăţenia statului membru, precum şi cetăţenia statului federal, afară decazul în care statele membre ale federaţiei decid altfel. Această situaţie,firească, trebuie deosebită de situaţia dublei cetăţenii care se poate ivi datorităconflictelor legilor privitoare la cetăţenie, sau îngăduirii sale prin legislaţie.

Astăzi forma de stat federală este regăsită la multe state. în conti-nentul american au structură federală Statele Unite, Canada, Mexicul, Bra-zilia, Argentina, Venezuela etc. in Europa sunt state federative Elveţia,Germania, iar în Asia şi Oceania, India, Australia.

Observând statele cu structură federală existente astăzi în lume, vomconstata o diversitate de state determinate de diversitatea de soluţii ce s-auimpus în timp.

513. Cercetând statul federativ, ca formă a structurii de stat, se im-pune identificarea subiectelor de federaţie şi a formelor de autonomie.Subiecte de federaţie sunt numai statele membre ale federaţiei, numai stateledin unirea cărora a luat naştere federaţia. Numai subiectele de federaţie păs-trează o anumită independenţă sau suveranitate, numai ele au, de principiu,dreptul de a se desprinde din federaţie.

în afara subiectelor de federaţie mai pot fi identificate şi unele formede autonomie, determinate de necesitatea rezolvării unor probleme naţionalelocale. Astfel, se pot întâlni ca forme de autonomie în federaţie, republicileautonome, regiunile autonome, districtele naţionale, provinciile autonome.

514. O altă problemă teoretică, de mare generalitate, priveşte ten-dinţele de dezvoltare a statului federativ.

Statul federativ este supus, în principiu, la două tendinţe opuse, ten-dinţe care nu sunt uşor de identificat, şi care se manifestă diferit în funcţiede diferitele federaţii, de esenţa statelor, de rezolvarea problemei naţionale,

367

de ideologia ce stă la baza statului etc. Una din aceste tendinţe este de cen-tralizare, de trecere la statul unitar şi cealaltă de descentralizare, de menţi-nere a federaţiei. Aceste tendinţe sunt condiţionate de problemele econo-mice, care nu pot fi de principiu rezolvate la nivelul statelor membre, dedistribuirea energiei şi combustibilului, de realizarea unor programe de ra-dio şi televiziune, de mişcarea forţei de muncă, de necesitatea existenţeiunor servicii sociale, de asistenţă etc. Complexitatea problemelor care de-termină sau condiţionează aceste două tendinţe, varietatea lor, impun impli-cit soluţii variate, corespunzătoare intereselor concrete ale statelor federativeluate individual. Aceste tendinţe explică transformările structurale produseîn unele federaţii după anul 1990.

515. în fine, un interes teoretic aparte prezintă Belgia ca stat fede-rativ nou, aici regulile generale pe care le-am expus aplicându-se doar par-ţial, motiv pentru care vorbim de un federalism informai. Din anul 1993Belgia este un stat federal compus din trei comunităţi (comunitatea franceză,comunitatea flamandă şi comunitatea germanofonă) şi din trei regiuni (Re-giunea valonă, Regiunea flamandă şi Regiunea bruxelleză). De asemeneaexistă patru regiuni lingvistice (de limbă franceză, de limbă neerlandeză,regiunea bilingvă Bruxelles - Capitală, de limbă germană).

2. Asociaţiile de state

516. în cadrul asociaţiilor de state sunt cercetate obişnuit uniuneapersonală, uniunea reală şi confederaţia. Unii autori mai adaugă la aceastăenumerare comunitatea de naţiuni (Commonwealth) şi uniunea franceză, întimp ce alţii, studiind uniunile şi confederaţia sub noţiunea mai largă destate compuse, în care se cuprinde şi federaţia, includ în asociaţia de statenumai comunitatea de naţiuni şi uniunea franceză.

Asociaţiile de state nu constituie forme ale structurii de stat, elenedând naştere la state noi şi deci, implicit, la noi subiecte de drept. Ele suntforme ale vieţii internaţionale, constituite şi funcţionând pe baza tratatelorinternaţionale, statele membre păstrându-şi independenţa (este adevărat,formală uneori) şi intrând între ele nu în raporturi de drept constituţional(drept intern), ci în raporturi de drept internaţional.

517. a) Uniunea personală este o asociaţie de două sau mai multestate independente, care au comun doar şeful statului. Ea nu poate fi formă astructurii de stat deoarece nu este un stat nou. Uniunea personală a fost con-secinţa legilor de succesiune la tron sau alegerii unui şef de stat comun.

368

Uniuni personale cunoscute în istorie sunt: Anglia şi Regatul Hanovrei între1714 (anul înscăunării pe tronul Angliei a regelui George l din ramura fa-miliei domnitoare de Hanovra) şi 1837 (anul urcării pe tronul Angliei a Re-ginei Victoria); Olanda şi marele ducat de Luxemburg între anii 1890 -1915; Belgia şi Congo între anii 1885 - 1908; cele trei republici din conti-nentul american unite sub preşedinţia lui Simon Bolivar şi anume Peru(1813), Columbia (1814) şi Venezuela (1816).

518. b) Uniunea reală este o asociaţie de state în care pe lângăşefol statului există şi alte organe de stat comune. De obicei, aceste organede stat comune sunt în domeniul afacerilor externe, armatei, finanţelor etc.Aşa cum se precizează în literatura de specialitate, în cazul uniunilor reales-a putut vorbi într-adevăr de o formă a structurii de stat, nu numai pentru căîn general li s-a recunoscut dreptul de a acţiona în relaţiile internaţionale caun singur stat, dar şi ca o consecinţă a faptului că ele aveau şi alte organecomune decât şeful statului. Am adăuga la aceasta şi faptul că în unele ca-zuri uniunea reală a fost o etapă spre formarea statului unitar, ceea ce puneîntr-o lumină specifică, proprie, raporturile dintre statele membre ale uniuniireale (de exemplu, Principatele Unite). Uniuni reale cunoscute în istoriesunt: Principatele Unite între 24 ianuarie 1859 şi 24 ianuarie 1862, Austriaşi Ungaria între anii 1867 - 1918; Norvegia şi Suedia între anii 1815 -1905; Danemarca şi Islanda între anii 1918 - 1944.

519. c) Confederaţia de state este o asociaţie de state indepen-dente determinată de considerente economice şi politice atât de ordin interncât şi de ordin extern, care nu dă naştere unui stat nou, ca subiect individua-lizat de drept. Statele care formează confederaţia urmăresc realizarea unorscopuri comune economice, financiare, politice, de apărare etc. In vedereadiscutării şi hotărârii în problemele comune, statele confederate îşi aleg unorganism comun, denumit dietă sau congres, unde sunt reprezentate toatestatele membre, care ia hotărâri numai cu unanimitate de voturi. Hotărârileacestui organism obligă statele numai dacă sunt aprobate ulterior de cătrestate. La baza confederaţiei stă tratatul internaţional. Confederaţiile cunos-cute în istorie au constituit o etapă spre realizarea statului federal. în istories-au cunoscut următoarele confederaţii: Confederaţia statelor americane în-tre anii 1778 - 1787; Confederaţia germanică între 1815-1871; Confede-raţia elveţiană între anii 1815 - 1848.

369

§.2. România, stat naţional, unitar şi indivizibil

5 2 0 . Sub aspectul structurii de stat, România se prezintă ca un statunitar în cadrul statului nostru vom identifica deci trăsăturile statului unitar.Astfel, pe teritoriul României este organizată o singură formaţiune statală.De aici, drept consecinţă, existenţa unui singur rând de autorităţi publicecentrale Astfel, în ţara noastră există un singur Parlament. De asemenea,există un singur guvern şi un singur for judecătoresc suprem.

Cetăţenii au o singură cetăţenie, cetăţenia română. Teritoriul ţăriieste organizat în unităţi administrativ-teritoriale (judeţe, oraşe şi comune),iar autorităţile publice din aceste unităţi sunt subordonate uniform, faţă decele centrale.

întreaga organizare statală este stabilită prin Constituţie.

52 I. Caracterul naţional al statului unitar român exprimă unul dinelementele constitutive ale acestuia, ştiut fiind că, în accepţiunea largă, statuleste constituit din 3 elemente şi anume: teritoriu, populaţie (naţiunea) şisuveranitatea (puterea organizată statal). Se preferă însă în contextul explicăriicaracteristicilor statului termenul naţional, pentru că din punct de vedereriguros ştiinţific naţiunea este elementul constitutiv al statului, ea putând fidefinită ca populaţia de ieri, de azi şi de mâine. Naţiunea exprimă istoria,continuitatea şi mai ales comunitatea spirituală şi materială. în populaţie, deregulă, distingem trei categorii şi anume cetăţenii, străinii şi apatrizii, oriaceste două categorii de la urmă, nu-s încorporate în categoria naţiune.

5 2 2 . Formarea statului român ca stat naţional unitar este rodul unuiproces istoric îndelungat, proces dominat de lupta poporului român pentruunitate şi independenţă, pentru eliberarea naţională şi socială. Formareastatului naţional român a fost mult timp întârziată deoarece în această partea Europei capitalismul s-a dezvoltat mult mai târziu şi mai lent decât înapus La aceasta s-a adăugat jugul străin, îndeosebi cel otoman.

Un moment important în formarea statului naţional unitar român 1-aconstituit unirea Moldovei cu Ţara Românească, în 1859. Desăvârşirea sta-tului naţional unitar român s-a realizat în 1918 prin unirea Basarabiei, Bu-covinei şi Transilvaniei cu România. Formarea statului naţional unitar ro-roân a fost opera întregului popor, a întregii naţiuni.

Forma unitară corespunde conţinutului statului precum şi compozi-ţiei naţionale a poporului român.

370

De aceea Constituţia României, stabileşte prin articolul 1 că Româniaeste stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.

5 2 3 . în decursul istoriei, anterior formării statului naţional unitar,pe teritoriul ţării, alături de români s-au aşezat maghiari, evrei, romi şi ger-mani, precum şi, într-un număr mai mic, oameni de alte naţionalităţi. Aceş-tia au muncit şi luptat alături de români, au suferit împreună cu românii şi sebucură astăzi de drepturi egale cu românii. Cât priveşte caracterul indivizi-bil al statului român, caracter exprimat încă de Constituţia din anul 1866,acesta priveşte toate cele trei elemente constitutive ale statului, precum şi pefiecare dintre ele. Nici unul din cele trei elemente teritoriu, populaţie şi su-veranitate nu poate fi împărţit în sensul de a fi sub stăpânirea altor state.

371

BIBLIOGRAFIELA CAPITOLUL V

1. Marcel Prelot, Jean Boulois, op. cit., p 255 - 3092. Tudor Drăganu, Drept Constituţional, op. cit., p. 114, 1423. Jean Francois Aubert, Trăite de droit constitutionnel suisse, Editions

ides et calendes, Neuchatel, Suisse, 1967, p. 195 - 339.4. Georges Burdeau, op cit, p. 51 şi urm5. Grigore Geamănu. Drept internaţional public, voi. I, Editura Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 287 - 292.6. Paul Negulescu, Curs de drept constituţional român, op. cit., p. 205.7. Islam et droits de l'homme. op. cit., p. 18, unde se arată că Iranul a de-

venit după 1979 o republică islamică, definit de Constituţia din 1979 caun regim politic care este fondat în principal prin următoarele: 1) unDumnezeu unic (nu există alt Dumnezeu decât Allah) singurul suveran şisingurul legislator; 2) revelaţia divină şi rolul său fundamental în ex-primarea legii, 3) ultima zi şi rolul său constructiv în mersul unifiant alomului spre Dumnezeu, 4) justiţia lui Dumnezeu când dă viaţa şi legea; 5)imamat-ul şi „ghidarea" permanentă şi rolul lor fundamental în perma-nenţa revoluţiei islamice; 6) demnitatea şi valoarea superioară a omului,libertatea sa şi în acelaşi timp responsabilitatea sa în faţa lui Dumnezeu.

8. Trebuie făcută distincţia între descentralizare, care presupune atribuireacompetenţelor decizionale chiar autorităţilor locale şi desconcentrare,care se limitează doar la delegarea unor competenţe în sarcina unoragenţi numiţi în teritoriu de către autorităţile centrale. Desconcentrareaeste deci o formă de centralizare.

372

CAPITOLUL VICaracterele statului român

5 2 4 . Trăsăturile statului român rezultă din dispoziţiile constitu-ţionale în vigoare. Astfel, în articolul 1 al Constituţiei României adoptatăprin referendum la 8 decembrie 1991 statul român este caracterizat un statnaţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil, stat de drept, demo-cratic si social.

§. 1. România, stat suveran şi independent

5 2 5 . Redactarea articolului 1 din Constituţie poate ridica unelesemne de întrebare dacă se are in vedere faptul că, după cum am arătat,suveranitatea prezintă două aspecte bine cunoscute în dreptul public clasic:independenţa şi supremaţia. Supremaţia constă în aceea că statul suveran este,în drept, cea mai puternică dintre toate colectivităţile publice pe care leinclude şi dintre toate subiectele de drept existente în interiorul său. Su-premaţia desemnează deci aspectul pozitiv al suveranităţii, faptul că ea est©apreciată prin comparaţie cu tot ce este interior şi inferior sferei statale. Inde-pendenţa compară suveranitatea cu elemente superioare statului şi reprezintăaspectul definit în mod negativ prin faptul că statul nu depinde de nici oautoritate superioară care l-ar putea limita sau priva de puterea sa specifică.Repetarea implicită, în cadrul aceleiaşi redactări juridice, a caracterului inde-pendent al statului român ar putea fi considerată drept un pleonasm. Numai că

373-

această formulare îşi are explicaţiile în realitatea istorică şi în voinţa tuturorconstituanţilor din istoria modernă a statului român.

526. Astfel, în zbuciumata sa istorie, poporul român a fost lipsitde dreptul de a decide liber de destinele ţării, căci dominaţia străină s-a ma-nifestat secole în şir, iar cucerirea independenţei de stat în urma războiuluiromâno-ruso-turc din 1877, deşi a permis afirmarea tot mai viguroasă a po-porului nostru ca naţiune de sine stătătoare, a însemnat numai un pas sprecucerirea suveranităţii România a continuat să fie aservită economic şi po-litic puterilor străine. Evenimentele istorice, printre care cele două războaiemondiale nu pot să nu fie menţionate, au afectat, prin desfăşurarea şi urmă-rile lor, suveranitatea României.

începând cu secolul al XlX-lea, constituţiile române au consacrat înformulări din ce în ce mai clare suveranitatea şi independenţa statului. Ast-fel, Statutul desvoltâtor al Convenţiei de la Paris din 7/9 august 1858, pri-mul text cu valoare de lege fundamentală din istoria modernă a Românei, asuferit în 1862 unele "modificări îndeplinitorii" printre care, subliniată închiar textul vremii, este menţionarea faptului că "Principatele Unite pot înviitor a modifica şi a schimba legile care privesc administraţiunea lor dinlăuntru, cu concursul legal al tuturor puterilor stabilite, şi fără nici ointerveiiţtime". Acest veritabil sâmbure de independenţă a fost ulterior reluatîn toate textele constituţionale referitoare la caracterizarea statului roman.

Suveranitatea şi independenţa României îşi găsesc şi trebuie să îşigăsească garanţiile în economia românească, în existenţa forţelor armate, încapacitatea de apărare a ţării Totodată se constituie în puternice garanţiieficiente pentru suveranitatea şi independenţa statelor în general şi, prin ur-mare, şi pentru România, climatul internaţional de destindere, cooperare,încredere şi securitate, organismele internaţionale (O.NU., organismele salespecializate. Consiliul Europei, alte organisme internaţionale) la care parti-cipă şi ţara noastră.

527. O altă problemă ce trebuie discutată în legătură cu caracteri-zarea statului român ca suveran şi independent este şi cea legată de funda-mentarea suveranităţii de stat a României pe unul din cele două conceptedeja amintite: suveranitatea naţională sau suveranitatea populară. Aceastapentru că sensul cu care este utilizat conceptul de suveranitate în articolul 1din Constituţia României, de calitate care nu poate fi atribuită unei alte en-tităţi decât statului suveran şi care nu poate aparţine altui titular decât popo-rului, trimite în mod evident la trăsătura puterii de stat de a fi suverană. Ori,articolul 2 din Constituţia României arată că suveranitatea nationalăjiparţine

374

poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prinreferendum.

528. A declara că suveranitatea naţională aparţine poporului careo exercită prin reprezentanţii săi şi prin referendum înseamnă a utiliza ter-menul de suveranitate în cel puţin două sensuri diferite. Prin faptul că aratăcă titularul puterii supreme în stat este poporul, Constituţia nu instituie ni-mic, ci se mulţumeşte doar să consacre existenţa, printr-un act de recunoaş-tere, a poporului de la care proced mai departe prin derivare organele con-stituţionale pe care textul le instituie. Acest lucru nu are semnificaţia fun-damentării suveranităţii puterii de stat pe conceptul de suveranitate popu-lară, însă, în acelaşi timp, articolul din Constituţie utilizează şi cel de-aldoilea sens, cel de identificare dintre suveranitate şi puterea de stat însăşi,atunci când vorbeşte despre suveranitatea naţională pe care o analizează caun ansamblu de competenţe, de atribuţii juridice al căror titular este poporul.Prin urmare, suveranitatea puterii de stat a României se fundamentează peconceptul de suveranitate naţională, cu toate consecinţele ce decurg dinacest fapt.

529. După cum am arătat anterior, în principiu, suveranitatea na-ţională se exprimă la nivelul organelor statului prin suveranitatea parla-mentului; astfel fundamentată, a priori puterea de stat nu se poate exercitadirect de către popor, ci numai prin organele reprezentative. Iată însă că le-gea noastră fundamentală a înţeles să combine regimul juridic al suveranită-ţii naţionale exprimată în forma statală cu unele avantaje ale conceptului desuveranitate populară, mai precis cu exercitarea directă a puterii de stat decătre popor prin modalitatea referendumului.

2. România, stat de drept, democratic şi social

, Am explicat deja, în contextul impactului teritoriului şi po-pulaţiei asupra organizării statale, unele trăsături ale statului. Mai sunt însăşi alte trăsături ce se impun a fi explicate. Dacă examinăm articolul 1 dinConstituţia României vom observa că se stabilesc următoarele caracteristiciale statului, naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil, stat dedrept, democratic, social. Urmează să analizăm, succint desigur, unele dinaceste trăsături şi anume:

375

5 3 1 . România este un stat de drept. Statul de drept, ca teorie şirealitate s-a impus mult mai târziu în istoria societăţii, în principiu atuncicând s-a considerat că şi autorităţile publice, guvernanţii trebuie să se su-pună unor reguli juridice. Este evident că statul de drept a apărut ca o replicădată statului despotic. Spre sfârşitul secolului XVIII şi începutul secoluluiXIX s-a formulat şi teoretizat ideea potrivit căreia scopul fundamental alstatului este de a asigura realizarea dreptului şi că oamenii care deţin puterea(guvernanţii) sunt supuşi dreptului şi limitaţi prin drept. Această concepţie afost exprimată de către doctrina germană sub numele de statul de drept(Rechtstaat). Odată cu dezvoltarea acestei teorii juriştii au început să clasi-fice statele în statul de drept, în care guvernanţii sunt supuşi regulilor juri-dice şi statul despotic în care guvernanţii nu sunt supuşi de a respecta regu-lile juridice. Şi astăzi, sau poate astăzi mai mult ca oricând sunt de actuali-tate cuvintele inegalabilului Leon Duguit, cuvinte ce trebuie menţionate înintegralitatea lor „Statul, făcând legea, este obligat să o respecte atât timpcât ea există. El o poate modifica sau abroga; dar atâta timp cât ea există, elnu poate face un act contrar, un act administrativ sau jurisdicţional decât înlimitele fixate prin această lege, şi astfel statul este un stat de drept. Statul,în virtutea aceleaşi idei este juştiţiabilul propriilor sale tribunale. El poate fiparte într-un proces; el poate fi condamnat de proprii săi judecători şi esteţinut ca un simplu particular de a executa sentinţa prezentată împotriva sa„.Ca orice concept juridic şi cel de stat de drept a cunoscut amplificări şi per-fecţionări. Făcându-se cuvenitele diferenţieri între statul legiuitor, statuladministrator şi statul judecător, trebuie să reţinem că statul de drept nu seconfundă cu principiul legalităţii, el este mai mult decât atât. Statul de dreptrămâne o simplă teorie dacă nu este constituit dintr-un sistem de garanţii(inclusiv juridice) care să asigure reala încadrare a autorităţilor publice încoordonatele dreptului. Statul de drept trebuie efectiv să se autolimiteze prindrept, în toate cele trei ipostaze în care, aşa cum văzut, poate apare. Chiardacă se poate discuta mult încadrarea statului legiuitor (autorităţile legisla-tive) în aceste coordonate, soluţiile corecte, teoretice şi practice, pot fi găsiteprin luarea în consideraţie a mijloacelor de exercitare a suveranităţii naţio-nale şi a supremaţiei constituţiei. Ca atare statul de drept are un conţinutcomplex şi în acest sens se consideră că suntem în prezenţa unui stat dedrept acolo unde: domnia dreptului este evidentă; conţinutul acestui dreptvalorifică la dimensiunile lor reale drepturile şi libertăţile cetăţeneşti; serealizează echilibrul, colaborarea şi controlul reciproc al puterilor publice(autorităţilor publice); se realizează accesul liber la justiţie.

376

532. România este un stat democratic. Democraţia poate fi exa-minată din multe unghiuri şi de aici multitudinea de definiţii, explicaţii. Ca-racterul democratic al statului trebuie să le înmănuncheze pe toate. Caracteruldemocratic al statului înseamnă că autorităţile publice se întemeiază pe voinţapoporului, exprimată prin alegeri libere şi corecte. De asemenea implicăproclamarea şi garantarea libertăţilor publice. Totodată democraţia implică:un sistem pluralist, responsabilitatea guvernanţilor, obligaţia lor de a se con-forma legilor, exercitarea imparţială a justiţiei de către judecători indepen-denţi şi inamovibili. Democraţia are ca fundament respectarea fiinţei umane şia statului de drept. Caracterul democratic al statului şi statul de drept seimplică şi se presupun reciproc. Aceste trăsături se pot regăsi acolo undeechilibrul puterilor este realizat, unde supremaţia constituţiei este asigurată.Pentru că, în fond democraţia poate fi definită şi ca domnia dreptului.

533. România este un stat social. Acest caracter rezultă atât dinnatura statului cât şi mai ales din funcţiile sale. Statul modern poate şi tre-buie să imprime tuturor acţiunilor economice, politice, culturale, un conţinutsocial fundamentat pe valori etice şi umane care să creeze terenul fertil ex-primării reale a personalităţii cetăţenilor, a drepturilor şi libertăţilor lor aşanselor lor egale. Statul social nu poate fi un simplu partener de afaceri, unsimplu observator, ci un participant care trebuie să intervină, trebuie să aibăiniţiativă şi mai ales să ia măsuri care să asigure realizarea binelui comun.El trebuie să protejeze pe cel slab, dezavantajat de destin şi de şansă, trebuiesă sprijine sectoare economice aflate în criză dar care sunt indispensabilepromovării unui trai civilizat, trebuie să asigure funcţionarea unor serviciipublice de protecţie şi intervenţie socială înţelegerea caracterului social alstatului ne permite explicarea sensului şi dimensiunilor unor prevederi con-stituţionale, precum cele din: art. 32 privind garantarea dreptului la învăţă-tură; art. 33 privind obligaţia statului de a lua măsuri pentru asigurarea igie-nei şi sănătăţii publice; art. 38 privind protecţia socială a muncii, art. 43 pri-vind obligaţia statului de a lua măsurile necesare asigurării unul nivel de traidecent cetăţenilor; art. 45 privind protecţia copiilor şi tinerilor; art. 46 pri-vind protecţia persoanelor handicapate

377

BIBLIOGRAFIELA CAPITOLUL VI

1. Leon Duguit, Manuel de Droit constitutionnel, Paris, 1907, p. 43, 48,54, 168, 183, 220, 238, 335, 472, 662.

2. Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Partea a Ii-a,Cluj-Napoca, 1992, p. 75, 145 şi urm.

3. Mihai C onstantinescu. Fon Deleanu, Antonie Iorgovan, IoanMuram. Florin Vasilescu, Ioan Vida, Constituţia României, comen-tată şi adnotată. Regia autonomă „Monitorul Oficial", Bucureşti, 1992,p. 5 - 14.

4. Carta de la Paris pentru o nouă Europă, 1990.5. Pierre Avril, Jean Gicquel. Lexique, Droit constitutionnel, P U F . Pa-

ris, 1986. care definesc statul de drept ca „Supunerea statului dreptului.Noţiune definită prin doctrina germană de la sfârşitul secolului 19 înopoziţie cu statul poliţienesc, caracterizat prin puterea discreţionară aadministraţiei. Statul de drept supune acţiunea sa asupra cetăţenilor re-gulilor care determină drepturile lor şi precizează mijloacele pe care esteautorizat să le utilizeze. Aceste reguli limitează puterea statuluisubordonându-i ordinii juridice pe care ele o consacră. Principiul legali-tăţii se apropie de această concepţie, însă înţelesul său este mai restrânsprin aceea că el nu obligă legea la respectul drepturilor şi libertăţilor re-cunoscute de Constituţie" (p. 49).

6. Tudor Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Edi-tura Dacia, Cluj-Napoca, 1992 mai ales p. 5 - 75.

378

CAPITOLUL VIIOrganizarea administrativă a teritoriului

§. 7. Noţiunea şi importanţa organizării administrative ateritoriului

5 3 4 . Teritoriul interesează dreptul constituţional sub două aspecteşi anume structura de stat şi organizarea administrativă a teritoriului. Fiindvorba de un factor comun - teritoriul - apare evidentă legătura ce există în-tre noţiunea de organizare administrativă a teritoriului şi cea de structură destat, precum evidentă este şi dificultatea stabilirii deosebirilor între acestedouă naţiuni.

535. Pentru definirea noţiunii de organizare administrativă a terito-riului trebuie în prealabil efectuat un scurt examen teoretic al definiţiilordate în literatura juridică şi făcută precizarea că o definiţie ştiinţifică poate firealizată dacă se porneşte de la justa identificare şi precizare a corelaţiilor cepot exista între puterea organizată în stat şi teritoriu.

Vom identifica în literatura de specialitate două opinii care diferăîntre ele prin aceea că în timp ce unii autori consideră organizarea adminis-trativ-teritorială o delimitare a teritoriului şi populaţiei în unităţi administra-tive, alţii o consideră ca delimitarea teritoriului în unităţi administrative.

Astfel, conform unei opinii (Nistor Prisca), organizarea administra-tiv-teritorială este „delimitarea teritoriului şi populaţiei în unităţi adminis-trative, în vederea înfăptuirii conducerii de stat în mod unitar pe întreagaţară, potrivit cu sarcinile şi funcţiile statului". Se justifică acest punct de ve-

379

dere prin aceea că legea 2/1968 vorbind de organizarea teritoriului, evocăideea că „este de la sine înţeles că această organizare cuprinde şi populaţiaîmpreună cu mijloacele de producere a bunurilor necesare traiului".

într-o altă opinie (Ichil Benditer), organizarea administrativă a terito-riului trebuie definită ca „delimitarea teritoriului în unităţi" administrativefăcută în scopul îndeplinirii pe teren a sarcinilor statului sau mai bine zispentru realizarea unitară a puterii de stat.

Acest de-al doilea mod de definire a organizării administrative a te-ritoriului este modul pe care-1 considerăm exact din punct de vedere ştiinţific,aşa cum de altfel va reieşi din consideraţiunile ce le vom expune în continuare.

536. Astfel, precum se subliniază în literatura juridică, în organiza-rea administrativă a teritoriului, elementul unic este teritoriul deoarece elface obiectul organizării în unităţi. Teritoriul fiind una din bazele organizăriiputerii de stat, definiţia trebuie să exprime relaţia dintre teritoriu şi organiza-rea puterii de stat. Mai mult, populaţia nu constituie în totalitatea ei o bază aorganizării puterii de stat, deoarece nu toată populaţia participă la conduce-rea de stat, la aceasta participând numai cetăţenii.

Iar cetăţenii nu pot fi reţinuţi în definiţie, deoarece cetăţenia nu estespecifică conducerii de stat în diferitele unităţi administrativ-teritoriale, ci eaeste specifică exercitării puterii de stat atât pe planul întregii ţări, cât şi peacela al unităţilor administrativ-teritoriale.

Se mai pot adăuga bineînţeles şi alte considerente în sprijinul tezeică organizarea administrativă a teritoriului este delimitarea teritoriului uni-tăţii. Vom aminti astfel că art. 3(3) din Constituţie, precum şi dispoziţiilelegale în materie stabilesc că „Teritoriul... este organizat în unităţi admi-nistrativ-teritoriale..." (sublinierea noastră). Credem că definirea organizăriiadministrative a teritoriului în sensul primei opinii duce la diminuareanejustificată a rolului şi importanţei teritoriului ca bază distinctă a organiză-rii puterii. Este îndeobşte admis că teritoriul constituie cadrul natural, ge-ografic al organizării puterii de stat, el determină fizic existenţa statului şică nu poate exista un stat dacă nu există un teritoriu pe care acest stat să fieorganizat. în aprecierea rolului teritoriului trebuie să se plece de la aprecie-rea ştiinţifică, exactă a corelaţiilor sale cu puterea.

537. Consideraţiunile expuse nu pot duce însă la neglijarea roluluipopulaţiei în realizarea organizării administrative a teritoriului. Dacă orga-nizarea administrativă a teritoriului este delimitarea acestuia în unităţi, po-pulaţia este un criteriu ce este luat în seamă, alături de alte criterii (econo-mic, naţional, social, căi de comunicaţii etc.) Delimitarea însă este teritori-

380

ală, geografică şi pentru că populaţia este factorul mobil, iar delimitărileteritoriale sunt fixe. Cadru natural, geografic, de organizare a puterii de stat,teritoriul are următoarele caracteristici juridice: inalienabilitatea, indivizibi-litatea şi egalitatea (în sensul că nu trebuie să existe privilegii în formareaunor anumite regiuni sau zone geografice).

538. Constituţiile României au stabilit expres că teritoriul ţării esteinalienabil şi indivizibil. Plecând de la textul constituţional, unii autori cri-tică definiţiile mai vechi date organizării administrative a teritoriului în sen-sul de „împărţirea teritoriului în unităţi administrativ-teritoriale". în acestsens se arată că utilizarea termenului „împărţire" a teritoriului nu poate fiacceptată faţă de realitatea că prevederile constituţionale stabilesc indivizi-bilitatea statului. în legătură cu această observaţie trebuie să menţionăm căea ţine de acurateţea ştiinţifică a exprimărilor şi nu trebuie înţeles că cei careau definit astfel organizarea administrativă a teritoriului au evocat ideea îm-părţirii acestuia şi nu a delimitării. Aceasta cu atât mai mult cu cât caracterulindivizibil al teritoriului este foarte vechi şi a fost proclamat expres chiar deConstituţia română de la 1866.

5 3 9 . O problemă teoretică ce trebuie, de asemenea, rezolvată pri-veşte chiar expresia organizare administrativă a teritoriului. S-a susţinut cădeoarece organizatoric, puterea de stat acţionează în forma organelor statu-lui şi delimitarea teritoriului se face în unităţi teritoriale în care să fie aşezatediferitele organe ale statului. Se consideră că denumirea nu mai este propriepentru organizarea de stat contemporană, deoarece ea este preluată de la ve-chea orânduire, în care puterea executivă, realizată prin organele adminis-trative, era precumpănitoare şi unde delimitarea teritoriului în unităţi terito-riale servea, în principal, aşezării organelor administrative, de unde şi de-numirea. Or, în organizarea actuală de stat, unde organele reprezentative, cufuncţii normative şi de conducere sunt precumpănitoare, ele fiind constitu-ite, nu numai la centru ci pe întreg teritoriul, denumirea apare ca improprieNu putem să nu observam că delimitarea teritoriului este administrativăprin natura sa şi că pe plan local acţionează şi alte organe de stat în afaraorganelor puterii executive şi anume organele judecătoreşti

5 4 U . în fine, o altă problemă teoretică priveşte delimitarea noţiu-nilor de structură de stat şi de organizare administrativă a teritoriului. Difi-cultatea pleacă de la existenţa factorului comun care este teritoriul. S-a în-cercat deosebirea acestor două noţiuni prin stabilirea deosebirilor ce existăîntre unităţile administrativ-teritoriale şi subiectele de federaţie. Astfel se

381

arată că în timp ce subiectele de federaţie îndeplinesc funcţii guvernamen-tale, unităţile administrativ-teritoriale înfăptuiesc funcţii administrative. Deasemenea, subiectele de federaţie sunt colectivităţi politice, individualizateşi distincte, având fiecare un sistem legislativ, administrativ şi judecătorescpropriu, ceea ce nu se întâlneşte la unităţile administrative etc.

Trebuie să observăm că aceste două noţiuni sunt strâns legate întreele, deoarece privesc două aspecte ale uneia şi aceleiaşi baze de organizare aputerii de stat şi anume teritoriul. Dar nu trebuie scăpat din vedere că fiecarenoţiune are un conţinut şi un sens propriu. Deosebirea principală întrestructura de stat şi organizarea administrativ-teritorială constă în faptul căprima se referă la organizarea puterii la nivelul statului în întregul său, întimp ce organizarea administrativă a teritoriului are în vedere crearea pe te-ritoriul statului a unui număr de unităţi în scopul unei mai eficiente condu-ceri de stat pe plan local. Denumirea de unităţi administrative este folosităpentru a se distinge de cele politice, care sunt formaţii statale în cadrul sta-tului federal.

541. La sfârşitul acestor consideraţiuni putem, spune că organizareaadministrativă a teritoriului este delimitarea teritoriului unui stat în unităţiadministrativ-teritoriale, delimitare (acută în scopul realizării unitare aputerii. Vom adăuga la cele de mai sus că organizarea administrativă ateritoriului se face în funcţie de anumite obiective şi criterii şi că realizareaunitară a puterii se înfăptuieşte prin organele de stat aşezate în teritoriu.

542. Este necesară acum explicarea succintă a importanţei orga-nizării administrative a teritoriului. Dacă în evul mediu nu se putea vorbi deo organizare administrativă a teritoriului, această problemă se pune odată cuapariţia statelor centralizate cu teritorii întinse.

în condiţiile statelor mari, întinse ca teritoriu, realizarea unitară aputerii nu mai putea fi făcută numai de organele centrale. De aceea teritoriula fost organizat în unităţi administrative, la început determinate îndeosebi deraţiuni fiscale, militare şi poliţieneşti, în care funcţionau organe locale destat care asigurau astfel realizarea unitară pe teritoriu a puterii de stat. Deasemenea, ca urmare a cererilor tot mai numeroase din partea cetăţenilorpentru prestarea unor servicii din partea statului, a apărut necesitatea distri-buirii în teritoriu a organelor de stat corespunzătoare, limitele unităţilor ad-ministrative devenind limitele competenţei teritoriale a acestor organe destat. Pe măsura dezvoltării societăţii, a sporirii sarcinilor şi funcţiilor statu-lui, organizarea administrativ-teritorială şi-a impus tot mai mult prezenţa şi

382

necesitatea. Organizarea administrativă a teritoriului a căpătat o importanţasporită, corespunzătoare creşterii rolului statului în viaţa societăţii.

§.2. Organizarea administrativă actuală a teritoriuluiRomâniei

1. Scurt istoric

543. Prima lege pentru organizarea administrativă a teritoriului ţărinoastre a fost elaborată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza în 1864, iaiconform acestei legi teritoriul era organizat în judeţe, plăşi şi comune, co-munele fiind rurale şi urbane. Cu o serie de modificări succesive, această legea rămas în vigoare până la legea din anul 1925. O altă lege s-a adoptat îi1929, dar aceste legi nu aduc modificări substanţiale organizării administrative a teritoriului. în 1938 este creată o unitate administrativ-teritorială mamare decât judeţul şi anume ţinutul, care este însă desfiinţat în 1940. O alţiorganizare administrativ teritorială s-a realizat prin Legea nr 5 din iseptembrie 1950, pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului ţăriiAstfel, se stabilesc ca unităţi administrativ-teritoriale: regiunile, raioaneleoraşele şi comunele. Această organizare administrativă a teritoriului a fost îivigoare, cu unele modificări, până în anul 1968, când s-a adoptat Legea nr2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului. Teritoriul ţării a fosorganizat, în baza Constituţiei şi a legii, în judeţe, oraşe şi comune.

2. Unităţile administrativ-teritoriale din România

544. Constituţia stabileşte prin art. 3 (3) că teritoriul este organizatsub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. De asemenea, adaugiacelaşi articol, în condiţiile legii unele oraşe sunt declarate municipii.

5 4 5 . Judeţul. Judeţul este unitatea administrativ-teritorială cjoacă rolul de verigă intermediară în cadrul organizării administrative a teritoriului. Faţă de această situaţie, judeţul are trăsături şi funcţionalitatproprii, specifice. Judeţul este o unitate administrativ-teritorială complexidin punct de vedere economic şi social-cultural, unitate de coordonare şcontrol din punct de vedere politico-administrativ. Organele de stat din ju

383

deţe au legături nemijlocite cu organele centrale de stat. Judeţul cuprindeoraşe şi comune. în stabilirea numărului judeţelor s-a urmărit ca acestea săfie echilibrate ca suprafaţă, număr de locuitori şi potenţial economic, capa-bile să asigure valorificarea resurselor materiale de pe întreg cuprinsul ţării.Există astfel în ţara noastră un număr de 41 de judeţe., Suprafaţa unui judeţeste în medie de peste 450.000 de locuitori. în funcţie de condiţiile naturale,starea căilor de comunicaţie, precum şi de legăturile dintre localităţi au fostînsă constituite şi judeţe cu o suprafaţă diferită de proporţiile medii.

Judeţele sunt astfel delimitate încât să cuprindă zone pedoclimaticediverse, care să permită dezvoltarea agriculturii. De asemenea, au fost luateîn consideraţie căile de comunicaţie, astfel încât să se asigure legături di-recte, uşoare şi rapide între localităţile din cuprinsul judeţului şi reşedinţa sa.

Judeţele cuprind în afara comunelor şi un număr de oraşe.Oraşele în care-şi au sediul autorităţile publice judeţene sunt oraşe

reşedinţă. Oraşul reşedinţă este stabilit în funcţie de importanţa sa econo-mică, socială şi politică şi eventual, de perspectivele sale de dezvoltare. Deasemenea, în stabilirea oraşului reşedinţă s-a urmărit ca acesta să ocupe opoziţie geografică cât mai centrală pentru a asigura legături rapide cu toatelocalităţile din cuprinsul judeţului. Desigur, sunt şi oraşe reşedinţe de judeţecare geografic nu se află în centrul judeţului, stabilirea lor ca reşedinţe fiindimpusă de importanţa lor economică, socială şi culturală.

5 4 6 . Oraşul. Oraşul este o unitate administrativ-teritorială de bazăîn cadrul organizării administrative a teritoriului. El este un centru de popu-laţie mai dezvoltat din punct de vedere economic, social-cultural şi edilitargospodăresc, având multiple legături cu zona înconjurătoare şi asupra căreiatrebuie să exercite o influenţă civilizatoare. Unele oraşe sunt declarate mu-nicipii. Municipiile au fost declarate acele oraşe care au un număr mai marede locuitori, o însemnătate deosebită în viaţa economică, social-politică şicultural-ştiinţifică a ţării, o îndelungată tradiţie istorică sau care au condiţiide dezvoltare în aceste direcţii.

Municipiul Bucureşti, faţă de importanţa sa economică, politică şicultural-ştiinţifică, faţă de faptul că este capitala ţării, are o organizare pro-prie, distinctă. Municipiul Bucureşti este organizat pe şase sectoare, nume-rotate. Trebuie precizat că potrivit art. 126 din Legea administraţiei publicelocale, astfel cum a fost modificată în anul 1996 (Monitorul Oficial al Ro-mâniei, Partea I, nr. 76 din 13 aprilie 1996), Sectorul Agricol Ilfov se vanumi Judeţul Ilfov. Fiecare sector are organe de stat proprii, care se subor-donează organelor de stat ale municipiului, iar acestea se subordonează or-

384

ganelor centrale de stat. Sub acest aspect, Municipiul Bucureşti are un regimjuridic şi politic asemănător cu al judeţului.

547. Comuna. Comuna, în sensul legii nr. 2/1968, este unitateaadministrativ-teritorială de bază care cuprinde populaţia rurală unită princomunitate de interese şi tradiţii, alcătuită din unul sau mai multe sate, înfuncţie de condiţiile economice, social-culturale, geografice şi demografice.Satele în care-şi au sediile autorităţile publice comunale sunt sate reşedinţă.

548. Staţiunile balneo-climaterice. Trebuie să subliniem încă dela început că staţiunile balneo-climaterice nu constituie unităţi administra-tiv-teritoriale distincte de cele explicate până acum. Conform legii 2/1968oraşele şi comunele care, datorită condiţiilor climaterice, hidrografice sauaşezării lor, prezintă importanţă pentru ocrotirea sănătăţii şi asigurareaodihnei cetăţenilor, sunt organizate ca staţiuni balneo-climaterice. Declara-rea unor localităţi staţiuni baelneo-climaterice prezintă importanţă cât pri-veşte regimul de înzestrare a acestora cu tot ce este necesar ocrotirii sănătăţiişi odihnei oamenilor.

549. Satele şi cătunele. Legea administraţiei publice locale (nr.69/1991), modificată şi republicată în anul 1996 stabileşte posibilitatea for-mării comunelor din unul sau mai multe sate şi cătune.

385

BIBLIOGRAFIELA CAPITOLUL VII

1. Nistor Prisca, Drept constituţional, op. cit., p. 163-1642. Tudor Drăganu, Drept constituţional, ediţia 1972, op. cit., p. 152 - 154.3. Mircea Lepădătescu, Organizarea administrativă a teritoriului ca bază a

organizării puterii de stat. în Analele Universităţii din Bucureşti (dr.) nr.1/1970, p. 42-45.

Menţionăm că acest autor consideră că baze ale organizării puterii destat sunt structura de stat, organizarea administrativ-teritorială şi cetăţe-nia. Credem că bazele organizării puterii de stat sunt teritoriul şi popula-ţia, cu precizarea că populaţia unei ţări, cuprinzând cetăţenii, străinii şiapatrizii, interesează sub acest, aspect numai cetăţenii. Nu este mai puţinadevărat că străinii şi apatrizii reprezentând un procent neglijabil faţă decetăţenii unui stat, nu este inexact să se spună că populaţia este o bază aorganizării puterii.

4. Georges Burdeau, Droit constitutionnel et institutions politiques, op.cit,p. 16 - 17. Autorul subliniază că teritoriul nefiind un element con-stitutiv al statului este o condiţie indispensabilă pentru ca o autoritatepolitică să se exercite eficient. Teritoriul are următorul rol: a) prin de-terminarea unui cadru teritorial, puterea înscrie naţiunea pe planul reali-tăţilor concrete; b) este o condiţie a independenţei puterii; c) este unmijloc de acţiune al statului (numai de delimitare).

5. Paul Negulescu, Curs de Drept constituţional, op. cit., p. 81 - 84.6. Ichil Benditer, Ioan Muraru, Drept constituţional, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1982, p. 80.7. Legea nr. 1/1968., privind organizarea administrativă a teritoriului R. S.

România. Publicată în Buletinul Oficial, Partea I, 1 7 - 1 8 februarie

386

1968., Menţionăm că, în prealabil, prin Legea nr. 1/1968 (publicată înBuletinul Oficial nr. 16 din 16 februarie 1968), a fost modificat art. 15din Constituţie

8. Decretul-lege nr. 38 din 22 ianuarie 1990 M. Of. nr. 14 din 23 ianuarie1990, care a abrogat Legea nr. 2/1989, cu excepţia dispoziţiilor referi-toare la înfiinţarea unor noi comune în judeţul Constanţa, precum şi acelor privind trecerea a 23 comune în categoria oraşelor.

9. Legea administraţiei publice locale nr. 69/1991, modificată şi republi-cată, M. Of. nr. 79 din 18 aprilie 1996.

387

CAPITOLUL VIIISistemul electoral

Secţiunea I-a

CONSIDERA ŢII GENERALE

5 5 0 . Relaţiile sociale care privesc alegerea prin vot a deputaţilor,senatorilor, şefului de stat şi autorităţilor locale sunt reglementate de dreptulconstituţional, deoarece prin conţinutul lor sunt relaţii constituţionale, adicăapar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.

Normele juridice care reglementează aceste relaţii sociale, formeazăo instituţie distinctă a dreptului constituţional, ele găsindu-se înscrise atât înConstituţie cât şi în legea electorală.

Aceste norme juridice denumite şi norme electorale, sunt amănunţitcercetate în literatura juridică, consecinţă firească a importanţei lor în siste-mul de drept şi faptului că indică cel mai direct şi eficient caracterul demo-cratic sau nedemocratic al unui sistem constituţional.

Aceste norme sunt cercetate fie sub denumirea de sistem electoral,fie sub cea de drept electoral, fie sub alte denumiri.

Normele electorale stabilesc care sunt drepturile electorale, condiţi-ile ce trebuie îndeplinite de o persoană pentru a fi beneficiarul acestora, pre-cum şi garanţiile ce fac efectivă exercitarea lor. De asemenea, normele juri-dice electorale stabilesc obligaţiile organelor de stat în legătură cu alegerile,

388

regulile de organizare şi desfăşurare a alegerilor, precum şi cele de stabilire,centralizare şi comunicare a rezultatelor votării.

în examinarea sistemului electoral românesc actual, avem în vederedispoziţiile constituţionale (îndeosebi art. 34, 35. 59, 81, 120), ale legii nr.68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, ale Legii nr.69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României, ale Legii nr. 70/1991 pri-vind alegerile locale, modificate.

în mod deosebit vom examina desigur regulile ce privesc alegerileparlamentare şi prezidenţiale, aceste reguli regăsindu-se, cu nuanţările fireştişi în alegerea autorităţilor publice locale.

389

Secţiunea a H-a

DREPTURILE ELECTORALE ALE CETĂŢENILORROMÂNI

§1. Unele consideraţii generale privind drepturile exclu-siv-politice

5 5 1 . într-un stat de drept, democratic şi social, poporul trebuie săaibă ultimul cuvânt. Această realitate este exprimată prin art. 2 din Consti-tuţia României, care stabileşte că suveranitatea naţională aparţine poporului -fromân, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum şică „nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în numepropriu".

Pentru explicarea drepturilor electorale, interes aparte prezintă art. 2,34, 35 59 (1) şi 81 (1) din Constituţie. De regulă în categoria drepturilorelectorale sunt menţionate dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales.

5 5 2 . Examinarea drepturilor electorale ale cetăţenilor români im-plică însă câteva determinări teoretice. Drepturile electorale sunt prin exce-lenţă drepturi cetăţeneşti fundamentale.

în clasificările date drepturilor fundamentale, drepturile electoralesunt grupate, de regulă într-o categorie distinctă numită drepturi exclusivpolitice. Aceasta se motivează prin aceea că, prin conţinutul lor, acestedrepturi pot fi exercitate de către cetăţeni numai pentru participare la guver-nare. Caracterizarea drepturilor electorale ca drepturi exclusiv politice, per-mite delimitarea lor de drepturile şi libertăţile social-politice (libertatea con-ştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul de asociere, etc.) dar şi explicareaaltor consecinţe juridice. Astfel drepturile exclusiv politice aparţin numaicetăţenilor, pentru că ele pot fi folosite numai pentru participarea la guver-nare şi pentru că este pretutindeni recunoscut şi admis că la guvernarea unei

390

societăţi participă numai cetăţenii, deoarece ei sunt legaţi de destinele aces-tei societăţi.

5 5 3 . Sfera drepturilor electorale. Mai întâi trebuie să ştim caresunt drepturile electorale ale cetăţenilor, deci să stabilim sfera lor. Problemaeste interesantă atât pentru ştiinţa dreptului cât şi pentru legiuitor. Dacăexaminăm sediul juridic al materiei vom constata lesne că unele drepturielectorale sunt prevăzute chiar în textul Constituţiei, iar unele în legea elec-torală. Dacă luăm exemplu legea electorală, vom identifica mai multe drep-turi electorale precum: dreptul cetăţenilor de a verifica înscrierea în listeleelectorale şi de a face întâmpinări împotriva omisiunilor, înscrierilor greşiteşi a oricăror erori; dreptul de a contesta candidaturile etc.

Rezultă că nu toate drepturile electorale ale cetăţenilor sunt nomina-lizate prin Constituţie. Explicaţia constă în faptul că prin Constituţie suntnominalizate numai drepturile fundamentale ale cetăţenilor, celelalte drep-turi fiind prevăzute în lege. De aceea atunci când analizăm drepturile electo-rale ale cetăţenilor români trebuie să avem în vedere că: sfera lor este maicuprinzătoare decât cea care rezultă din Constituţie; aceasta impune o deli-mitare între drepturile electorale fundamentale (adică cele nominalizate prinConstituţie) şi celelalte drepturi electorale. Noi vom explica aici numaidrepturile electorale fundamentale, examinarea celorlalte fâcându-se cu pri-lejul prezentării operaţiunilor electorale.

Cât priveşte aceste drepturi, încă o precizare se impune. Tradiţionalsunt exprimate constituţional, şi desigur analizate în lucrările ştiinţifice,două drepturi şi anume dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales. In strânsăcorelaţie cu aceste drepturi, unele constituţii au prevăzut sau prevăd şi un altdrept electoral fundamental şi anume dreptul la revocare. Acest dreptexistă în China (art. 77 din Constituţie), în Indonezia unde partidele politiceau dreptul de a revoca pe membrii lor în Parlament, în Liechtenstein undenumărul restrâns al populaţiei permite contacte familiale şi un parlamentarpoate fi revocat de către grupul său electoral. De altfel, următoarea schemăeste edificatoare în acest domeniu.

Revocarea şi excluderea parlamentarilorNumăr de ţări în care parlamentarii:Pot fi revocaţi de către alegători 18Nu pot fi revocaţi de către alegători 67Pot fi excluşi din Parlament ' 70Nu pot fi excluşi din Parlament 13

Cf.Les parlements dans le monde, p. 110.

391

Precizăm că tabloul prezentat este la nivelul anului 1987 (data publi-cării lucrării) şi cele mai multe ţări în care revocarea era admisă erau fosteleţări socialiste. Firesc astăzi statistica se prezintă altfel. Apoi, lucrarea pe careo cităm cuprinde un eşantion de 83 de ţări.

554. Privitor la dreptul de a alege, vom sublinia că el apare înunele constituţii chiar astfel nominalizat. în alte constituţii el este exprimatprin denumirea de drept de vot. Această din urmă denumire o utilizează şiart. 34 din Constituţia României. Fără a intra în prea multe detalii şi expli-caţii privind terminologia juridică şi sursele doctrinare sau legislative aleunui sau altuia dintre textele constituţionale, trebuie totuşi să remarcăm căîntr-un limbaj riguros ştiinţific exista deosebiri între alegere şi votare.

Astfel, se foloseşte termenul alegere ( deci dreptul de a alege atuncicând cetăţenii aleg membrii unei autorităţi publice. Se spune că cetăţeniivotează atunci când se pronunţă pentru sau contra unei reguli sau hotărâri,existând sinonimie între votare şi referendum. Desigur, limbajul Constituţieipoate fi uneori mai puţin riguros pentru a fi înţeles şi receptat de toţi cetăţenii.

Constituţia României reglementează prin art. 34 dreptul la votacesta fiind primul drept electoral al cetăţenilor români. O asemenea regle-mentare face posibilă şi o altă explicaţie sau interpretare.

Astfel dreptul de a alege poate fi considerat un drept complex careconţine elemente constituţionale (votul cu toate trăsăturile sale) şi elementede nivelul legii, de natura reglementărilor constituţionale fiind doar votul(sau dreptul de vot).

555. în legătură cu dreptul de a fi ales, existenţa sa ca drept cetă-ţenesc fundamental este de netăgăduit, cele două drepturi (de vot şi de a fiales) implicându-se necondiţionat unul pe celălalt. De aceea şi acest drept seînscrie în cadrul drepturilor electorale ale cetăţenilor români.

556. Cât priveşte dreptul de revocare mai multe explicaţii suntdesigur pertinente. Aşa cum a rezultat el mai este prevăzut în unele sistemejuridice. Dar el a fost prevăzut şi în alte sisteme juridice (vezi de exemplu,legislaţia cantonală din Elveţia). Dreptul de revocare trebuie privit în strânsălegătură cu două teorii semnificative şi anume teoria mandatului imperativşi teoria mandatului reprezentativ. Potrivit primei teorii parlamentarul acţio-nează numai potrivit instrucţiunilor obligatorii date de alegătorii săi, el nuva putea acţiona nici în afara, nici împotriva acestora, depunând toate efor-turile necesare îndeplinirii lor. Alegătorii din circumscripţia electorală pot

392

retrage parlamentarului împuternicirile fără vreo motivare. Conform teorieimandatului reprezentativ parlamentarul primeşte un mandat colectiv, dat deîntreaga naţiune adunării reprezentative. Alegătorii nu stabilesc dinainte sar-cinile parlamentului, el este autorizat de către naţiune să o exprime şi repre-zinte. Fiind considerat alesul şi reprezentantul naţiunii, parlamentarul nupăstrează nici o legătură cu alegătorii din circumscripţia electorală, nu răs-punde faţă de aceştia şi nu poate fi revocat decât de întreaga naţiune, lucrupractic imposibil. Mandatul imperativ presupune scrutinul uninominal şinumai într-un asemenea sistem revocarea pare a fi discutabilă şi eventualposibilă. Care este starea legislativă actuală? Privind mandatul de deputatsau de senator, dispoziţiile art. 66 din Constituţie dau o soluţie clară atuncicând stabilesc că în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt înserviciul poporului şi că orice mandat imperativ este nul.

5 5 7 . Cât priveşte mandatul şefului de stat, Constituţia nu prevedeun lucru similar, lucru firesc faţă de faptul că el este ales de către cetăţeni lanivelul întregii ţări, circumscripţia electorală fiind toată ţara. Art. 95(3) pre-vede însă că ,,Dacă propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, încel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Preşe-dintelui".

Din acest text rezultă clar că rechemarea din funcţia de preşedinte alrepublicii o pot face numai alegătorii, prin intermediul referendumului.Această posibilitate este consecinţa juridică a raportului constituţional dereprezentare, stabilit între cetăţenii români (alegători) şi şeful statului, raportce-şi are baza juridică în art. 2, 81 şi 95 din Constituţie. Aici dreptul de de-mitere este rezultanta exercitării numai de către popor a suveranităţii naţio-nale care-i aparţine. Este adevărat că Preşedintele României este ales decătre toţi cetăţenii ţării cu drept de vot, iar jurământul prevăzut de art. 82(2)din Constituţie este, într-o asemenea viziune, sinteza constituţională a obli-gaţiilor ce revin şefului de stat în acest raport de reprezentare. într-o aseme-nea structură a explicaţiilor ştiinţifice şi a exegezei textelor se pare că nuexistă o incompatibilitate absolută între mandat şi revocare, ca detaliu alresponsabilităţii celor aleşi. în legătură cu dreptul de revocare, desigur cuaplicare la sistemul elveţian s-a arătat că, introdus în constituţiile cantoane-lor în cursul anilor 1850 - 1880, nu a fost utilizat, din cauza referendumuluicare era un mijloc suficient, şi a căzut în desuetitudine, nepătrunzând îndreptul federal.

393

§.2. Dreptul la vot

558. Prevăzut de art. 34 din Constituţie, dreptul de vot ne indicăcine şi în ce condiţii poate alege. Examinarea dreptului de vot în sistemulconstituţional românesc, a condiţiilor de exercitare, trebuie făcută prin con-siderarea trăsăturilor sale tradiţionale aşa cum sunt de altfel menţionate prinConstituţie.

Potrivit art. 59 (1) şi 81 (1) din Constituţie, votul este universal, egal,direct, secret şi liber exprimat.

1. Universalitatea votului.

559. Constă în aceea că cetăţenii români, sub rezerva doar a con-diţiilor de vârstă şi aptitudini intelectuale sau morale, au dreptul de a vota. Odistincţie, frecvent întâlnită, este cea dintre votul universal şi votul res-trâns pe care-1 putem denumi vot selectiv. Votul restrâns este explicat, larândul său, sub două aspecte şi anume votul cenzitar şi votul capacitar.

Votul cenzitar a fost exprimat în constituţii îndeosebi prin condiţiade avere impusă cetăţeanului pentru a putea vota, fapt pentru care deseoriera denumit votul contribuabililor.

Censul de avere a fost completat şi prin alte censuri precum: censulde domiciliu, censul de sex, censul rasial-naţional, censul de profesie, censulde vârstă etc.

Dar censul de avere a fost (în variate forme) cel mai răspândit censelectoral. Acesta presupune ca cetăţeanul să posede o anumită avere pentru aavea drept de vot. Astfel, de exemplu, potrivit Constituţiei române din 1866corpul electoral era împărţit în 4 colegii pe avere, până şi în colegiul IV in-trând cei care plăteau şi ei o dare cât de mică către stat. Deci puteau votanumai cei care posedau avere. Potrivit Constituţiei franceze din' 1791, cetă-ţenii erau împărţiţi în cetăţeni activi şi cetăţeni pasivi, drept de vot avândnumai cetăţenii activi. Cetăţenii activi erau consideraţi numai cei care aveauo anumită avere. în S.U.A., votul restrâns a fost utilizat sub o formă atenu-ată, fie prin taxe electorale, fie prin censul de avere, fie prin înlăturarea ne-grilor de la vot (în anumite state din Sud). în această ţară taxele electorale(poll-taxes) au fost înlăturate, în 1964, prin amendamentul 24 la Constituţiecare are următoarea redactare: Paragraful 1. Dreptul cetăţenilor StatelorUnite de a vota în oricare alegeri preliminare sau de alt fel pentru Preşedintesau vicepreşedinte, pentru electori pentru Preşedinte sau vicepreşedinte, sau

394

pentru senatori sau reprezentanţi în Congres nu poate fi refuzat sau redus decătre Statele Unite sau de către vreunul dintre state din motiv de neplată aunei taxe pe cap de locuitor sau a oricărui alt impozit.

Censul de domiciliu, presupune ca cetăţeanul, pentru a vota, să do-micilieze o anumită perioadă de timp în localitatea respectivă.

Censul de sex a înlăturat mult timp femeile de la alegeri. Femeile aucăpătat drept de vot mult mai târziu decât bărbaţii. Astfel femeile au căpătatdrept de vot în Norvegia (1913), Anglia (1918), Rusia (1918), Germania(1919), Statele Unite (1920), Suedia (1921), Spania (1931), Franţa (1944),Elveţia (1971). în România femeile nu au avut drept de vot sub imperiulconstituţiilor din 1866 şi 1923.

Censul de vârstă, constituie de asemenea o oprelişte în exercitareadreptului de vot. Vârsta exagerat de ridicată uneori, a împiedicat participareatineretului la alegeri. Astfel, de exemplu, Constituţia română din 1938 dădeadrept de vot pentru Adunarea Deputaţilor, cetăţenilor de la 30 de ani în sus,iar pentru Senat, de la 40 de ani.

în dreptul şi practica electorală s-au întâlnit şi se mai întâlnesc încăşi alte ceasuri, precum censul rasial-naţional sau censul pe profesii, acesteaîmpiedicând participarea unor cetăţeni la alegeri.

Votul capacitar implică din partea alegătorului, un anumit grad deinstrucţie. în unele state, dreptul de vot era acordat celor care puteau citi şiexplica Constituţia, procedeu folosit şi în unele state din sudul StatelorUnite ale Americii, în ideea de a exclude de la vot pe negri. Aici, abia în1965 acest procedeu a fost înlăturat. Limitările dreptului de a alege au fostînlăturate în timp, iar votul universal s-a impus, este adevărat de aproxima-tiv un secol. Votul universal este o necesitate pentru că, într-un stat de dreptşi democratic, întreaga populaţie trebuie chemată la urne. „Nici o porţiune,la un moment dat, să nu fie colectiv exclusă, interdicţiile strict individualesă rezulte din incapacităţi evidente sau nedemnităţi evidente" (MarcelPrelot, Jean Boulois).

5 6 0 . Universalitatea, ca trăsătură a dreptului de vot, a cunoscut oevoluţie specifică, sistematizată pe trei etape şi anume:

a) votul universal masculin;b) accesul femeilor la electorat;c) scăderea vârstei minime.Evoluţia şi extinderea votului universal, rolul său în caracterizarea

unui regim politic ca democratic sau nu, explică de ce orice susţinere de re-nunţare la votul universal sau de restrângere a dreptului de vot trebuie con-

395

siderată ca anacronică, desuetă şi mai ales invalidată de istoria democraţieiconstituţionale.

Am insistat mai mult asupra votului universal pentru că este una dincele mai importante trăsături ale acestui drept.

561. Dacă examinăm art. 34 din Constituţie vom constata că dis-poziţiile sale valorifică optim aspectele democratice ale dreptului de vot.Astfel, în România, o persoană poate vota dacă: este cetăţean român; arevârsta minimă de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv; este îndeplinătatea facultăţilor mintale; are aptitudinea morală de a vota. Calitateade cetăţean român exprimă constituţional, faptul că dreptul de vot este undrept politic şi că drepturile politice aparţin în exclusivitate cetăţenilor. Vâr-sta minimă de 18 ani permite o largă participare la vot a tinerilor, ea fiindvârsta la care o persoană are maturitatea politică necesară exercitării drep-tului de vot. La această vârstă persoana capătă capacitatea electorală careeste un aspect al capacităţii de drept constituţional. Deplinătatea facultăţi-lor mintale este o condiţie firească, elementară şi de aceea Constituţia nuacordă drept de vot debililor ori alienaţilor mintal puşi sub interdicţie. Câtpriveşte aptitudinea morală de a vota, Constituţia stabileşte că nu o au per-soanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierdereadrepturilor electorale. Putem observa că în România votul este cu adevăratuniversal, condiţiile cerute de lege fiind fireşti, minimale şi rezonabile.

5 6 2 . Faţă de textul constituţional, două probleme juridice s-ar puteapune, una privind persoanele arestate preventiv şi cealaltă privind persoa-nele care se află în executarea unei pedepse privative de libertate. Cu privire laprima categorie de persoane va trebui să observăm că nici un impediment legalsau practic nu există în calea exercitării dreptului de vot. Aceste persoane sebucură de prezumţia de nevinovăţie (vezi art. 23 (8) din Constituţie) şi desigurde deplinătatea exercitării drepturilor lor politice şi civile.

Ca atare pentru aceste persoane, dacă îndeplinesc condiţiile stabilitede către art. 34 din Constituţie legea electorală trebuie să creeze condiţiileexercitării dreptului de vot. Pentru persoanele care se află însă în executareaunei pedepse privative de libertate soluţia nu poate fi aceeaşi. Dificultăţi deordin practic dar şi de ordin juridic pledează pentru soluţia suspendăriiexerciţiului dreptului de vot în asemenea cazuri. O asemenea soluţie esteposibilă constituţional, în temeiul art. 49 care permite restrângerea exerciţi-ului unor drepturi, iar situaţiile menţionate aici se înscriu în contextul juridicconturat de către textul constituţional. Desigur, suspendarea trebuie stabilită

396

numai prin lege şi numai pentru timpul cât persoana se află într-o aseme-nea situaţie.

2. Egalitatea votului.

563. Exprimă, în domeniul drepturilor electorale, marele principiual egalităţii în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate, ori-gine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă politică, avere sauorigine socială. Votul egal se realizează dacă: fiecare cetăţean are dreptul laun singur vot pentru alegerea aceluiaşi organ de stat; circumscripţiile elec-torale pentru alegerea aceluiaşi organ sunt egale ca număr de locuitori. Ega-litatea votului presupune înlăturarea unor tehnici şi procedee electorale -care s-au practicat în sistemele constituţionale - precum geografia electo-rală, colegiile electorale, votul plural sau votul multiplu.

5 6 4 . Geografia electorală este procedeul stabilirii de circum-scripţii electorale inegale ca număr de locuitori pentru alegerea aceluiaşiorgan de stat. Acest procedeu este folosit pentru a dezavantaja localităţilesau cartierele (în marile oraşe îndeosebi) unde locuiesc adversari ai partide-lor de guvernământ. în aceste zone se formează circumscripţii electoralefoarte mari, iar în zonele locuite de adepţi ai partidelor de guvernământ seformează circumscripţii electorale cu un număr mai mic de alegători.Stabilindu-se acelaşi număr de mandate pentru toate circumscripţiile electo-rale, apare evidentă inegalitatea votului, deoarece un număr mare de alegă-tori aleg acelaşi număr de deputaţi ca alegătorii din circumscripţiile electo-rale mai mici.

5 6 5 . Colegiile electorale au ca efect, şi ele, inegalitatea votului.Colegiile electorale (pe avere sau pe profesiuni) inegale ca număr de alegă-tori, fie aleg acelaşi număr de deputaţi, fie (şi aici inegalitatea este şi maimare) aleg un număr diferit de deputaţi. în această din urmă situaţie, de re-gulă, primele colegii care au cel mai mic număr de alegători aleg un numărmai mare de deputaţi decât restul colegiilor. Acest sistem a fost utilizat subregimul Constituţiei române din 1866.

566. Votul plural este un procedeu potrivit căruia unii alegători, înaceeaşi circumscripţie electorală, dispun de mai multe voturi pentru acelaşiorgan de stat. Astfel, unii alegători, în afară de votul ce-1 au ca toţi ceilalţi,dispun şi de alte voturi dacă îndeplinesc anumite condiţii, precum averea,numărul de copii, titluri în învăţământ etc.

397

Votul multiplu, este un procedeu asemănător cu votul plural, potri-vit căruia alegătorul dispune de mai multe voturi pentru acelaşi organ de statdoar în circumscripţii electorale diferite. Votul multiplu a fost întrebuinţat şiîn ţara noastră sub imperiul Constituţiei din 1923. Astfel, în alegerile pentruSenat, un profesor universitar putea avea până la patru voturi: unul în cir-cumscripţia sa electorală, unul pentru alegerea senatorului universităţii şidouă voturi dacă era în acelaşi timp membru ales într-un consiliu comunal şimembru al unei camere de industrie, agricultură etc.

567. Prima electorală, este un sistem utilizat de regulă în perioa-dele de criză politică, atunci când partidul de guvernământ nu reuşeşte săobţină majoritatea în alegeri. Prima electorală este un plus de mandate ce seatribuie partidului politic ce obţine în alegeri un anumit procent de voturi.Astfel, de exemplu, potrivit legii electorale din 1926, partidul care obţinea40% din totalul voturilor pe ţară, primea 50% din totalul mandatelor după cese scădeau bineînţeles mandatele atribuite, proporţional cu voturile lor, gru-părilor care, deşi minoritare pe ţară, aveau majoritatea absolută într-o cir-cumscripţie.

Celelalte 50% din mandate se împărţeau proporţional cu voturile ob-ţinute între partidele participante la alegeri. Astfel gruparea politică care ob-ţinea 40% din voturi, putea obţine peste 70% din mandate. Inegalitatea vo-tului este evidentă deoarece mai puţin de jumătate din alegători desemnaumai mult de 70% din deputaţi, iar majoritatea alegătorilor desemnau un nu-măr redus de deputaţi.

3. Votul direct.

5 6 8 . Constă în aceea că alegătorii îşi exprimă direct, personal,acordul sau dezacordul privind pe candidaţii propuşi. Alegătorii votează di-rect şi nu prin reprezentanţi sau delegaţi. S-a întâlnit şi se întâlneşte încă şivotul indirect. Astfel, potrivit Constituţiei române din 1866, în alegerilepentru Adunarea Deputaţilor alegătorii din Colegiu IV alegeau indirect.Votul indirect se foloseşte în alegerea preşedintelui Statelor Unite aleAmericii, în alegerea Senatului în Franţa. Potrivit Constituţiei americaneîntâi se aleg electori şi electorii aleg preşedintele. Votul indirect a fost pre-văzut şi în România prin Legea nr. 70/1991 la alegerea consiliilor judeţene.Acestea erau alese de către un corp de electori, format din totalitatea mem-brilor consiliilor locale din judeţul respectiv. Modificările aduse legii în anul1996 au introdus şi pentru aceste consilii votul direct, urmând ca doar

398

vice-primarii să fie aleşi indirect. în legătură cu votul indirect se spune căeste cert mai puţin democratic decât votul universal direct.

4. Secretul votului.

569. Este de asemenea un caracter al dreptului de vot şi exprimăacea posibilitate a cetăţenilor de a-şi manifesta liber voinţa lor cu privire lacandidaţii propuşi fără ca această manifestare să poată fi cunoscută de cătrealţii. Legea electorală prevede o serie de garanţii care asigură secretul votu-lui. Astfel buletinele de vot sunt uniforme, fără semne distinctive, imprima-rea lor fiind asigurată de către birourile electorale care se ocupă de alegereaîn întregime a unui organ de stat, după modelul legal stabilit.

Pe buletinele de vot sunt imprimate numai menţiunile strict necesare.Ultima pagină a buletinului de vot rămâne nescrisă, fiind rezervată pentruaplicarea ştampilei de control a biroului electoral al secţiei de votare, ştam-pilă executată după modelul legal stabilit.

Buletinele de vot sunt predate birourilor electorale ale secţiilor devotare, de către birourile electorale de circumscripţie cu cel puţin două zileînainte de data alegerilor.

De asemeni sediile secţiilor de votare sunt prevăzute cu cabine saucamere de votare, unde alegătorul intră singur şi votează după propria savoinţă şi convingere. Legea electorală interzice prezenţa oricărei persoane -în afara celei care votează - în camera de votare sau în cabinele de vot.După ce votează alegătorul îndoieşte buletinul de vot şi personal îl intro-duce în urna de vot.

5. Votul liber exprimat.

570. Defineşte votul ca posibilitatea cetăţeanului de a participa saunu la alegeri, iar în cazul în care participă de a-şi manifesta liber opţiuneapentru o anumită listă de candidaţi, sau pentru un anumit candidat. El estealternativa votului obligatoriu care a existat în România în temeiul Consti-tuţiei din 1923 şi se practică astăzi în Italia şi Belgia.

Dispoziţiile constituţionale româneşti valorifică votul liber exprimat,corelându-se cu dispoziţiile democratice din alte ţări.

399

Modul de alegere sau de desemnare a parlamentarilor

Determinarea compoziţieiCamerelor

Aproape toţi aleşi de poporToţi sau aproape toţi aleşi de colegiilocale . \Aproape toţi aleşi de colegii locale şiCamera popularăAproape toţi aleşi de cealaltăCamerăAproape toţi aleşi de alte colegiiToţi sau aproape toţi numiţi de şefulde statToţi membri de drept (Anglia,Camera Lorzilor)Total

Număr de ţăriCamera

federală sauînaltă

12

6

1

1

1

6

1

28

Camerapopulară sau

unică80

3

0

0

0

0

0

83Cf. Les parlaments dans le monde, op. cit., p. 16

§. 3. Dreptul de a fi ales

571. Acest drept este reglementat de art. 35 din Constituţie. Dinanaliza dispoziţiilor constituţionale rezultă că o persoană poate fi aleasă cadeputat, senator, şef de stat sau în alte organe reprezentative dacă are dreptde vot şi dacă îndeplineşte şi celelalte condiţii stabilite prin art. 35. Adăuga-rea şi a altor condiţii decât cele privind dreptul de vot se motivează prin im-portanţa acestor demnităţi publice, prin rolul organelor reprezentative înexercitarea puterii suverane a poporului, prin ideea unei reprezentări respon-sabile şi eficiente care presupune un grad sporit de maturitate politică şi ci-vică, o onorabilitate mai strictă.

572. Pentru a fi aleasă o persoană trebuie mai întâi să aibă dreptde vot adică să îndeplinească toate condiţiile cerute de art. 34 din Constitu-

400

ţie şi pe care le-am explicat deja. în afară de aceasta, art. 35 (1) cere îndepli-nirea cumulativă şi a condiţiilor cerute de art. 16 (3).

Potrivit acestui articol, alineatul (3), funcţiile şi demnităţile publice,civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia ro-mână şi domiciliul în ţară. Cât priveşte condiţia de a avea numai cetăţeniaromână, ea trebuie corelată cu dispoziţiile legii române care îngăduie dublacetăţenie. Există însă domenii ale dreptului public, unde interesul societăţiieste de a permite accesul persoanelor care au numai cetăţenia română (decio cetăţenie unică), aşa cum am explicat deja.

573. O altă condiţie constituţională pentru a fi ales este ca persoa-nei să nu-i fie interzisă asocierea în partide politice potrivit art. 37 (3). Con-form art. 37(3) nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Con-stituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poli-ţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite de lege.

Fără a încerca aici analiza motivaţiei textului constituţional şi a cate-goriilor nominalizate de el, vom observa că aceste persoane nu pot fi alese.Această oprelişte funcţionează numai atâta cât persoana ocupă una dinfuncţiile nominalizate de art. 37 (3). Dacă una din aceste persoane doreşte săcandideze în alegeri, ea o poate face, dacă în prealabil demisionează dinfuncţia pe care o are, iar demisia trebuie să fie dovedită cu ocazia înregistră-rii candidaturii.

574. în fine, Constituţia pune şi limite minime de vârstă. Dacăpentru dreptul de vot limita minimă este de 18 ani, pentru dreptul de a fiales, pretutindeni în lume, această limită este substanţial mai ridicată. Expli-caţia se regăseşte în importanţa acestor demnităţi publice, în marea respon-sabilitate ce revine celor desemnaţi să guverneze, responsabilitatea care-şigăseşte suport de credibilitate şi în maturitatea şi experienţa practică a can-didaţilor. De aceea art. 35 din Constituţie stabileşte două limite minime devârstă pentru cei care candidează şi deci pot fi aleşi şi anume: 23 de ani îm-pliniţi până în ziua alegerilor inclusiv, pentru cei care candidează pentruCamera Deputaţilor sau organele locale; 35 de ani împliniţi până în ziuaalegerilor inclusiv, pentru cei care candidează pentru Senat sau funcţia dePreşedinte al României, (limita de 35 de ani este impusă şi în Franţa pentrua fi ales senator).

575. Fiind condiţii constituţionale de eligibilitate, îndeplinirea lortrebuie verificată cu mare atenţie, încă de la propunerea şi înregistrarea can-didaturilor în alegeri. Orice nesocotire a acestor condiţii atrage nulitatea ale-

401

gerii, de aceea înregistrarea candidaturilor trebuie făcută numai cu verrea atentă a îndeplinirii condiţiilor legale.

5 7 6 . în legătură cu dreptul de a fi ales deseori se discută dacătrebuie să fie desemnaţi din „elite" sau nu. Fără a intra într-o asemeneicutie, cu acest prilej, vom menţiona totuşi părerea unui constituţionalistsacrat deja şi care spunea: „Trebuie aleşi deputaţii cei mai talentaţi samai reprezentativi? Adunarea aleasă trebuie să fie un tablou ideal sautografie fidelă? Un cenaclu din spiritele cele mai remarcabile ale timlor sau o reproducere în mic a poporului? Democraţia modernă a dat ţrinţă celui de-al doilea termen. Poporul nu are ce face cu o elită, în canu se recunoaşte, şi care, oricât de inteligentă ar fi, nu o înţelege. Lui îbuie mai mult un purtător de cuvânt „ (Jean Francois Aubert, p. 130).

Trebuie, de asemenea, să reţinem că alegerea unor personalitiunor elite, ar presupune (e drept nu neapărat) renunţarea la scrutinul de(în orice caz la listele blocate) şi practicarea largă a candidaturilor plamelor politice, a orientării candidaţilor. Candidaţii propuşi de partidetice reprezintă pentru alegători mai multe garanţii şi opţiuni clare Apoitidele politice sunt de fapt motorul democraţiei parlamentare şi desigurstituţionale

402

Secţiunea a lll-a

SCRUTINUL

§.1. Concept

Sil. în mod firesc, în orice sistem electoral se pune problema de aşti cum se repartizează mandatele în Parlament, ţinând cont de voturile obţi-nute. Aparent o problemă pur tehnică, alegerea modalităţii de distribuire amandatelor este plină de semnificaţii politice cu consecinţe foarte diferite şinuanţate mai ales cât priveşte partidele politice. în explicarea acestora noţi-unea de scrutin este deosebit de utilă. Prin scrutin (de la latinesculscrutinium), se înţelege de fapt modalitatea în care alegătorii desemneazădeputaţii, senatorii, consilierii, etc.

Discutarea aici a scrutinului, mai exact a unora din aspecte, se im-pune fiindcă întreaga organizare şi desfăşurare a alegerilor trebuie corelatăcu felul scrutinului.

Astăzi, în regimurile constituţionale, se practică două tipuri de sis-teme electorale, diferite prin modul de atribuire a mandatelor: sistemul ma-joritar şi sistemul reprezentării proporţionale.

§. 2. Sistemul majoritar şi sistemul reprezentăriiproporţionale

578. Sistemul majoritar este sistemul în care sunt aleşi candidaţiicare au obţinut cel mai mare număr de voturi. El cunoaşte două variante şianume: uninominal sau de listă şi în unul sau două tururi.

5 7 9 . Sistemul reprezentării proporţionale este sistemul care asi-gură şi reprezentarea minorităţilor politice în fiecare circumscripţie, în pro-porţie cu voturile obţinute. Reprezentarea proporţională presupune, deci,

403

scrutin de listă şi un singur tur de scrutin care permite atribuirea mandateleatât majorităţii cât şi minorităţii.

Dacă principiul reprezentării proporţionale este simplu, aplicarea $este, din contra, foarte complicată. Aceste dificultăţi vor fi explicate la stjbilirea rezultatelor votării.

§.3. Sisteme electorale mixte.

5 o O . Acestea rezultă din combinarea sistemului majoritar şi a celucu reprezentare proporţională, după tehnici variabile.

a) Sistemul înrudirilor (des apparentements). Exprimă alianţa unopartide sau formaţiuni politice, care se prezintă cu liste înrudite (apparentees). Dacă listele înrudite obţin majoritatea absolută a voturilor el<câştigă toate locurile (mandatele în Parlament) Dacă nu, locurile vor fi repartizate între liste potrivit principiului reprezentării proporţionale. S-a folo-sit în Franţa (1951 - 1958).

b) Sistemul german al buletinului dublu. Aici scrutinul majoritaişi reprezentarea proporţională se cumulează prin intermediul votului dublu.Fiecare alegător dispune de două buletine. Cu primul el desemnează, prinscrutin uninominal, un deputat pentru circumscripţia sa, cu al doilea el sepronunţă pentru un partid, prin sistemul reprezentării proporţionale. Existădeci două categorii de deputaţi; aleşi în fiecare circumscripţie; aleşi pe listenaţionale prezentate de fiecare partid.

§.4. Categorii de scrutin

a) Scrutinul uninominal

5 8 1 . Presupune ca alegătorul să voteze pentru un singur candidat,într-o circumscripţie electorală. Este practicat în ţara noastră la alegereaprimarilor comunelor şi oraşelor.

Aceasta are importante consecinţe cât priveşte circumscripţiile elec-torale şi raporturile dintre electori şi cel ales.

Teritoriul ţării se organizează în atâtea circumscripţii electorale câtemandate sunt (corespunzător numărului de deputaţi, senatori). în mod firesccircumscripţiile electorale sunt mai mici decât unităţile administrativ-teri-

404

tonale, iar alegătorul votează un candidat, raportul de reprezentare fiind clardefinit sub toate elementele sale de conţinut.

b) Scrutinul de listă

582. Presupune ca alegătorul să aleagă mai mulţi candidaţi, să vo-teze deci pentru o listă de candidaţi. în cazul scrutinului de listă, circum-scripţiile electorale sunt foarte întinse teritorial, de regulă ele identifi-cându-se cu unităţile administrative. Este sistemul adoptat şi de legislaţiaelectorală românească. în acest sistem partidele politice joacă un rol maiimportant şi scrutinul este mai mult o opţiune politică decât alegerea unuiom, alegătorul alege o listă şi nu un candidat. Există şi scrutinul de listănaţional, folosit în unele ţări africane. Acesta este un scrutin de listă majo-ritar, în unul sau două tururi. Fiecare partid întocmeşte o listă naţională, cu-prinzând atâtea candidaturi câte mandate sunt puse în joc. Lista care obţinemajoritatea voturilor exprimate câştigă toate mandatele. Este apreciat ca „unsistem de o brutalitate extremă, deoarece permite unui partid ce are o majo-ritate lipsită de consistenţă să aibă monopolul locurilor din parlament" (D.G.Lavroff, p. 42), un sistem care favorizează partidul unic.

583. Scrutinul de pe listă poate fi complicat prin acordarea posibi-lităţii modificării listei de către alegător, prin sistemul panaşajului şi cel alvotului preferenţial.

Panaşajul este posibilitatea alegătorului de a întocmi chiar el listacandidaţilor luând candidaţi de pe mai multe liste prezentate.

Votul preferenţial dă alegătorului posibilitatea de a modifica ordi-nea de pe lista de candidaţi.

Atunci când nu se admite nici panaşajul, nici votul preferenţial, sespune că suntem în prezenţa unei liste blocate, în sensul că alegătorul esteobligat să voteze lista în întregime fără a-i putea aduce nici cea mai micămodificare.

c) Unul sau două tururi de scrutin

5 o 4 . Suntem în prezenţa unui singur tur de scrutin atunci când le-gea stabileşte că mandatul se atribuie imediat candidatului (candidaţilor)care se află în frunte, fiind suficientă majoritatea simplă sau relativă.

Al doilea tur de scrutin, dacă este stabilit de lege, se practică atuncicând în primul tur de scrutin sunt aleşi numai candidaţii care au obţinutmajoritatea absolută, adică jumătate plus unul din voturile celor înscrişi în

405

liste. Pentru mandatele nedistribuite în primul tur, pentru că nici un candidatnu a întrunit majoritatea absolută a voturilor, se organizează al doilea tur descrutin, în acest caz majoritatea relativă fiind suficientă pentru acordareamandatului. Astfel potrivit Constituţiei noastre (art. 81) este declarat Preşe-dintele României candidatul care a întrunit în primul tur de scrutin, majori-tatea de voturi ale alegătorilor înscrişi în listele electorale. în cazul în carenici unul dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate, se organizează unal doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi clasificaţi în ordinea votu-rilor obţinute la primul tur. Este declarat ales candidatul care, la al doilea turde scrutin, a obţinut cel mai mare număr de voturi.

§. 5. A vantajele şi dezavantajele scrutinului de listă

5 8 5 . a) Scrutinul de listă presupune ca propunerile de candidaţi săfie făcute numai de partide şi formaţiuni politice. Este adevărat că şi candi-daţii independenţi se pot asocia pe liste, dar efectul este altul.

b) Scrutinul de listă presupune anumite condiţionări legate de reali-zarea unui procent minim (pragul electoral) ce trebuie întrunit la nivel na-ţional (de exemplu legea din 1926 cerea 2%, legea din 1992 cerea 3%, iardupă modificare 5%). Aceasta înseamnă că partidele şi formaţiunile politicecu număr mai mic decât procentul minim nu vor primi nici un mandat, deşis-ar putea ca ele să aibă personalităţi de prestigiu, avantajându-se însă parti-dele ale căror platforme sunt mai larg receptate de către electorat.

c) Scrutinul de listă presupune ruperea legăturii dintre ales şi alegă-torii săi, aceştia din urmă votând o listă cu numeroase persoane şi, deci, înfinal, programul unui partid şi nu un candidat.

d) Variantele scrutinului de listă reprezintă numeroase dificultăţiprocedurale, presupunând o serie de calcule şi operaţiuni la nivelul local şinaţional, uneori greu de asimilat de către electorat, care pot favoriza nume-roase contestaţii şi întâmpinări din partea formaţiunilor politice ce s-ar con-sidera neîndreptăţite

406

. §. 6. A vantajele şi dezavantajele scrutinului uninominal.

5 8 6 . a) Scrutinul uninominal, prin faptul că fiecare circumscripţieelectorală desemnează un singur reprezentat se caracterizează prin simpli-tate. Aşa cum se arată în doctrină aceasta măreşte gradul de înţelegere a pro-cesului electoral de către alegători, posibilitatea de control social al alegerii,toate operaţiunile începând şi terminându-se la nivelul circumscripţiei elec-torale (Mihai Constantinescu).

b) Creează, măcar aparent, posibilitatea unei legături strânse întreales şi alegători. Desigur această legătură devine şi ea discutabilă în siste-mele fondate pe mandatul reprezentativ.

c) Scrutinul uninominal conduce la o majoritate parlamentară stabilă,situaţie profitabilă tehnicilor de guvernare.

d) Datorită numărului mare de circumscripţii electorale, scrutinuluninominal implică mari cheltuieli cu operaţiunile electorale şi cu structurilecare organizează şi conduc aceste operaţiuni.

e) Scrutinul uninominal implică cheltuieli mari pentru candidaţi înscopul susţinerii campaniei electorale, astfel încât în mod cert favorizeazăpe cei care le pot suporta. (Mihai Constantinescu).

f) Parlamentul rezultat prin scrutinul uninominal este mai mult uncorp de elită, micşorându-se evident caracterul politic.

g) Scrutinul uninominal nu este procedeul optim pentru exprimareapluralismului politic. El poate genera o stare conflictuală extrem de pericu-loasă prin faptul că asigură ca partidul ce are o majoritate relativă a opţiu-nilor să deţină o majoritate absolută a mandatelor (Mihai Constantinescu}

h) Scrutinul uninominal sprijină tendinţa de centralizare.

407 /

Secţiunea a IV-a

ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREAALEGERILOR

§. 1. Stabilirea datei alegerilor

5 8 7 . Este operaţiunea cu care debutează organizarea şi desfăşura-rea alegerilor. în practica electorală s-a impus regula că data alegerilor sestabileşte cu cel puţin 60 de zile înaintea votării. Uneori această durată poatefi şi de 45 de zile.

în general, durata de timp dintre actul de stabilire a datei şi ziua ale-gerilor se face ţinând cont de conţinutul şi succesiunea operaţiilor electorale.Cele două luni sunt atât suficiente cât şi necesare pentru realizarea acestoroperaţii.

Bineînţeles că regulile în această privinţă diferă de la un sistem con-stituţional la altul. Data alegerilor poate fi stabilită prin lege sau printr-unact al Guvernului. în general data alegerilor este stabilită într-o zi nelucră-toare (duminica). Acest procedeu rămâne totuşi discutabil pentru că el esteuna din cauzele absenteismului.

§.2. Stabilirea numărului, delimitarea şi numerotareacircumscripţiilor electorale

5 8 8 . Circumscripţiile electorale constituie cadrul organizatoric te-ritorial în care se desfăşoară operaţiunile de alegere. Dacă alegerea şefuluide stat prin ea însăşi, determină ca întreaga ţară să fie o circumscripţie elec-torală, alegerea deputaţilor, senatorilor şi consilierilor, presupune o anumitădivizare administrativă a teritoriului şi populaţiei, cei aleşi reprezentândgrupe de cetăţeni, sau colectivităţi umane grupate pe anumite criterii. Existăo strânsă corelaţie între numărul circumscripţiilor electorale şi numărul celor

408

ce vor fi aleşi. Apoi numărul circumscripţiilor electorale depinde de scruti-nul practicat. Scrutinul uninominal presupune un număr mai mare de cir-cumscripţii, adică un număr egal cu cel al celor ce urmează a fi aleşi în ideeacă o circumscripţie electorală desemnează un deputat sau, după caz, un se-nator ori consilier. Scrutinul de listă, potrivit căruia fiecare circumscripţieelectorală desemnează mai mulţi deputaţi sau, după caz, senatori ori consili-eri, presupune un număr mai mic de circumscripţii. în asemenea situaţie cir-cumscripţia electorală se identifică, sub aspectul întinderii teritoriale cuchiar unitatea administrativă.

589. în explicarea stabilirii numărului şi delimitării circumscripţi-ilor electorale trebuie să ţinem cont de realitatea că legislaţia electorală acunoscut şi cunoaşte o dinamică aparte. De aici schimbările frecvente întehnicile electorale folosite. Numărul circumscripţiilor electorale poate fistabilit prin constituţii sau legi, poate fi stabilit, în temeiul legii, de anumiteautorităţi publice, (de regulă Guvernul) după criteriile legale. Astfel, deexemplu, legea electorală română din anul 1990, adoptând scrutinul de listă,a stabilit că fiecare judeţ şi municipiul Bucureşti constituiau o circumscrip-ţie electorală, delimitarea lor fiind cea administrativ-teritorială a judeţelor şimunicipiului Bucureşti. Este interesant de reţinut că şi în Franţa, pentru ale-gerile în Senat, departamentul este circumscripţie electorală. Deci practics-au constituit direct în temeiul Legii, 41 de circumscripţii electorale, deli-mitarea lor fiind cea administrativ-teritorială a judeţelor şi municipiului Bu-cureşti. Legea privind alegerile locale (nr. 70/1991) stabileşte că pentru ale-gerea consiliilor locale şi a primarilor, fiecare comună şi oraş, respectiv mu-nicipiu, constituie o circumscripţie electorală.

590. Numerotarea circumscripţiilor electorale se poate realiza fieprin lege (pentru alegerile parlamentare) fie de către autorităţile publice de-semnate de lege (Guvernul de exemplu), ea fiind deosebit de utilă în efectu-area şi înregistrarea operaţiunilor electorale. Stabilirea numărului celor ceurmează a fi aleşi în fiecare circumscripţie electorală revine autorităţilor sta-bilite de lege şi după criteriile legale.

Potrivit legii electorale din 1990, Adunarea Deputaţilor cuprindea387 deputaţi. Mai întâi Guvernul a stabilit norma de reprezentare, adicănumărul de cetăţeni ce urmau a fi reprezentaţi de către un deputat. Aceasta arezultat din împărţirea numărului de locuitori ai ţării la numărul total de de-putaţi (387). Pentru alegerile din 20 mai 1990 norma de reprezentare rezul-tată a fost de 60.000 locuitori pentru un deputat Pentru a afla câţi deputaţiurmau a fi aleşi în fiecare circumscripţie electorală, s-a împărţit populaţiajudeţului la norma de reprezentare, admiţându-se o abatere de până la 15%.

"Stofan «ei Maie" SUCEAVA

Pentru alegerile de la 20 mai 1990 s-au stabilit următoarele cifre,potrivit anexei alăturate. Cât priveşte stabilirea numărului senatorilor ce ur-mau a fi aleşi de către fiecare circumscripţie electorală, aceasta a revenit totGuvernului şi, s-a realizat prin aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Legea electo-rală, în sensul cărora Senatul cuprindea senatori aleşi, în funcţie de populaţiajudeţelor, astfel. în judeţele cu populaţie de până la 500.000 locuitori, câtedoi senatori; în cele cu populaţie de până la 500.000 până la 750.000 locui-tori câte 3 senatori; în celelalte judeţe câte 4 senatori; în municipiul Bucu-reşti s-au ales 14 (Anexa nr. 2).

5 9 1 . ANEXA NR. 1

NUMĂRUL DEPUTAŢILORce pot fi aleşi în fiecare circumscripţie electorală

(Alegerile din 1990)

Circumscripţiaelectorală

Nr. I - AlbaNr 2 - AradNr. 3 - ArgeşNr 4 - BacăuNr. 5 - BihorNr. 6 - Bistrifa-NăsăudNr. 7 - BotoşaniNr 8 - BraşovNr. 0 - BrăilaNr. 10-BuzăuNr. 11 - Caras- SeverinNr 12 - CălăraşiNr. 13-ClujNr. 14-ConstanfaNr. 15 - CovasnaNr. 16-DâmboviţaNr. 17 -DoljNr. 18-GalafiNr. 19- GiurgiuNr. 20 - GogNr. 21 -Harghita

Număruldeputaţilor

781112116812797612124101311566

Circumscripţiaelectorală

Nr. 22 - HunedoaraNr. 23 - IalomiţaNr. 24 - IaşiNr. 25 - MaramureşNr. 26 - MehedinfiNr. 27 - MureşNr. 28 Neam}Nr. 29 - OltNr. 30 - PrahovaNr. 31 - Satu MareNr. 32- SălajNr. 33 - SibiuNr. 34 - SuceavaNr. 35 - TeleormanNr. 36 - TimişNr. 37 - TulceaNr. 38 - VasluiNr. 39 - VâlceaNr. 40 - VranceaNr. 41 - Mun.Bucureşti

Număruldeputaţilor

9514951010915758128125877

39

TOTAL 387

410

5 9 2 . ANEXA nr. 2

NUMĂRUL SENATORILORcare pot fi aleşi în fiecare circumscripţia electorală

(Alegerile din 1990

Circumscripţiaelectorală

Nr. 1 - AlbaNr. 2 - AradNr. 3 - ArgeşNr. 4 - BacăuNr. 5 - BihorNr. 6 - Bistrifa-NăsăudNr. 7 - BotoşaniNr. 8 - BraşovNr. 9 - BrăilaNr. 10-BuzăuNr. 11 - Caras- SeverinNr. 12-CălăraşiNr. 13-ClujNr. 14-ConstanţaNr. 15 -CovasnaNr. 16-DâmboviţaNr. 17 -DoljNr. 18 -GalaţiNr. 19-GiurgiuNr. 20-GorjNr. 21-Harghita

Numărulsenatorilor

233332232322332343222

Circumscripţiaelectorală

Nr. 22 - HunedoaraNr. 23 - IalomiţaNr. 24 - IaşiNr. 25 - MaramureşNr. 26 - MehedinţiNr. 27 - MureşNr. 28 NeamţNr. 29 - OltNr. 30 - PrahovaNr. 31 - Satu MareNr. 32- SălajNr. 33 - SibiuNr. 34 - SuceavaNr. 35 - TeleormanNr. 36-TimişNr. 37-TulceaNr. 38 - VasluiNr. 39 - VâlceaNr. 40 - VranceaNr. 41 - Mun.Bucureşti

Numărulsenatorilor

324323334223333222214

TOTAL 119

5 9 3 . Legea electorală din 1990 a prevăzut obligaţia Guvernului de anumerota circumscripţiile electorale, de a stabili numărul deputaţilor şisenatorilor şi de a aduce aceste operaţiuni la cunoştinţă publică, prin MonitorulOficial şi presă, în termen de cel mult 5 zile de la stabilirea datei alegerilor.

Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi Senatuluistabileşte chiar ea atât norma de reprezentare (un deputat la 70.000 locuitori

41

şi un senator la 160.000 locuitori), numerotarea circumscripţiilor electorale,cât şi numărul de deputaţi şi de senatori ce urmează să fie aleşi în fiecarecircumscripţie electorală (vezi Anexa nr. 3).

5 9 4 . ANEXA Nr. 3Numerotarea şi numărul de mandate pentru

fiecare circumscripţie electorală

Nr.crt1.2.3.4.5.

6.

7.8.9.10.

11.

12.13.14.15.16.17.18.1920.21.22.23.24.25.26.27.

Nr. circumscripţiei electorale

Circumscripţia electorală nr. 1Circumscripţia electorală nr. 2Circumscripţia electorală nr. 3Circumscripţia electorală nr. 4Circumscripţia electorală nr. 5

Circumscripţia electorală nr. 6

Circumscripţia electorală nr. 7Circumscripţia electorală nr. 8Circumscripţia electorală nr. 9Circumscripţia electorală nr. 10

Circumscripţia electorală nr. 11

Circumscripţia electorală nr. 12Circumscripţia electorală nr. 13Circumscripţia electorală nr. 14Circumscripţia electorală nr. 15Circumscripţia electorală nr. 16Circumscripţia electorală nr. 17Circumscripţia electorală nr. 18Circumscripţia electorală nr. 19Circumscripţia electorală nr. 20Circumscripţia electorală nr. 21Circumscripţia electorală nr. 22Circumscripţia electorală nr. 23Circumscripţia electorală nr. 24Circumscripţia electorală nr. 25Circumscripţia electorală nr. 26Circumscripţia electorală nr. 27

Amplasareateritorială

Jud. AlbaJud. AradJud. ArgeşJud. BacăuJud. BihorJud.Bistriţa-NăsăudJud.BotoşaniJud. BraşovJud. BrăilaJud.BuzăuJud.Caraş-SeverinJud.CălăraşJud.ClujJud. ConstanţaJud.CovasnaJud.DâmboviţaJud.DoljJud.GalaţiJud.GiurgiuJud.GorjJud.HarghitaJud.HunedoaraJud.IalomiţaJud. laşiJud. MaramureşJud.MehedinţiJud.Mureş

Nr. de mandatedeputaţi

6710119

5

7967

5

51111481194658412859

senatori33454

2

3423

2

2552354232325324

412

28.29.30.31.32.33.34.35.36.37.38.39^j40.41.

42.

Circumscripţia electorală nr. 28Circumscripţia electorală nr. 29Circumscripţia electorală nr. 30Circumscripţia electorală nr. 31Circumscripţia electorală nr. 32Circumscripţia electorală nr. 33Circumscripţia electorală nr. 34Circumscripţia electorală nr. 35Circumscripţia electorală nr. 36Circumscripţia electorală nr. 37Circumscripţia electorală nr. 38Circumscripţia electorală nr. 39Circumscripţia electorală nr. 40Circumscripţia electorală nr. 41

Circumscripţia electorală nr. 42

Jud.NeamţJud.OltJud.PrahovaJud.Satu MareJud. SălajJud.SibiuJud. Sucea vaJud.TeleormanJud.TimişJud.TulceaJud. VasluiJud.VâlceaJud.VranceaMun. BucureştiSectorul AgricolIlfov

TOTAL

8712646107104766

29

4

328

435323434233213

2

143

Alegerile parlamentare din 1996 s-au desfăşurat cu luarea în consi-derare a aceloraşi cifre.

§.3. Listele electorale. Cărţile de alegător

1. Listele electorale

5 9 5 . în alegeri este importantă stabilirea numărului alegătorilor(electoratul) şi mai ales identificarea şi evidenţa acestora. Din examinareadispoziţiilor art. 34 din Constituţie rezultă că electoratul cuprinde cetăţeniicu drept de vot. Identificarea şi nominalizarea alegătorilor (cetăţenilor cudrept de vot) se înfăptuieşte prin întocmirea listelor electorale. Această ope-raţie se derulează în considerarea a două reguli legale şi anume: fiecare ale-gător este înscris într-o singură listă electorală permanentă, obligativitateaînscrierii în listele electorale permanente.

Listele electorale sunt de două categorii şi anume: permanente sauîntocmite cu prilejul fiecărei alegeri. Legislaţia electorală românească elabo-rată în baza Constituţiei din anul 1991 a introdus listele electorale perma-nente. Acestea prezintă reale avantaje faţă de listele electorale întocmitepentru fiecare alegere şi anume: realizează o evidenţă clară şi exactă (domi-

413

ciliul fiind criteriul clar şi neconfundabil); realizează o evidenţă permanentă,lesne controlabilă, dificil de falsificat; evită înscrierea în mai multe listeelectorale; permit urmărirea dinamicii numărului alegătorilor.

5 9 6 . Autorităţile publice competente a întocmi listele electoralepermanente sunt Ministerul de Interne, prin formaţiunile de evidenţă a po-pulaţiei şi primarii comunelor, oraşelor, municipiilor sau subdiviziuniloradministrativ-teritoriale ale municipiilor. Listele electorale permanente cu-prind cetăţenii cu drept de vot care domiciliază în localitatea respectivă. Câtpriveşte cetăţenii care domiciliază în străinătate, aceştia pot fi înscrişi, lacererea lor, în listele electorale permanente ale localităţii în care s-au născutsau în care au avut ultimul domiciliu în ţară. Cererile în acest sens se depunla misiunea diplomatică a României din statul în care domiciliază - sau di-rect la consiliul local.

597. Listele electorale permanente se întocmesc la comune pe sate,iar la oraşe, municipii şi subdiviziunile administrativ-teritoriale pe străzi şicuprind alegătorii în ordinea numărului imobilelor în care locuiesc.

în ele se menţionează numele şi prenumele, codul numeric personal,numărul şi seria actului de identitate, domiciliul şi numărul circumscripţieielectorale. Listele se întocmesc în două exemplare oficiale, se semnează dereprezentatul Ministerului de Interne şi de primar şi se păstrează în două re-gistre speciale, cu file detaşabile, unul de primărie şi celălalt de judecătoriaîn a cărei rază teritorială se află localitatea pentru care au fost întocmite.

598. Pentru corectitudinea listelor electorale permanente, legeapermite verificarea înscrierii în liste a cetăţenilor. Dacă alegătorul verifi-când lista electorală permanentă constată omisiuni, înscrieri greşite sau oricealte erori, poate adresa o întâmpinare autorităţii publice care a întocmitlista. Aceasta are obligaţia legală de a se pronunţa asupra întâmpinării întermen de 3 zile de la înregistrare printr-o dispoziţie. Dacă soluţia dată îlnemulţumeşte, alegătorul poate contesta dispoziţia, la judecătoria în a căreirază domiciliază (iar în cazul listelor speciale la judecătoria pe a cărei razăteritorială se află biroul electoral al secţiei de votare care a întocmit lista).Judecătoria are obligaţia legală de a soluţiona contestaţia în termen de celmult 3 zile de la înregistrare, hotărârea sa fiind definitivă şi executorie. îm-potriva hotărârii date se poate face recurs în termen de 48 de ore de la pro-nunţare acesta soluţionându-se în termen de 3 zile de la înregistrare. întâm-pinările cu privire la listele speciale din străinătate se soluţionează de către

414

şefiil misiunii diplomatice sau înlocuitorul acestuia, iar contestaţiile de cătreJudecătoria sectorului 1 al municipiului Bucureşti.

5 9 9 . Actualizarea listelor electorale permanente este o operaţi-une strict necesară având în vedere modificările fireşti determinate de dina-mica demografică, de schimbările de domiciliu etc. în acest sens legeaelectorală stabileşte mai multe reguli. Ministerul de Interne are obligaţia dea actualiza listele electorale, în termen de cel mult 15 zile de la data stabiliriizilei votării.

în această operaţiune sunt radiate din listele electorale permanentepersoanele decedate, cele care au pierdut cetăţenia română, cele care aupierdut drepturile electorale, cele care-şi schimbă domiciliul.

în cazul schimbării domiciliului autoritatea competentă să efectuezeschimbarea este obligată ca, din oficiu, să comunice primarului datele nece-sare înscrierii cetăţeanului în lista electorală de la noul domiciliu şi pentruradierea din lista electorală a localităţii fostului domiciliu.

Pentru ca cele două registre speciale în care se păstrează listele per-manente să concorde, primarul este obligat să comunice judecătoriei oricemodificare în listele electorale.

6 0 0 . Alte reguli referitoare la listele electorale permanente pri-vesc: obligaţia primarilor de a înainta o copie de pe liste, cuprinzând alegă-torii din fiecare secţie de votare, birourilor electorale ale secţiilor de votare,în termen de 24 de ore de la constituirea acestora; obligaţia comunicării mo-dificărilor intervenite judecătoriei.

601. Listele electorale speciale. Listele electorale permanente arputea satisface toate operaţiile de votare sub condiţia ca toţi alegătorii săvoteze în localitatea de domiciliu, ceea ce ar fi o absurditate teoretică, şi oimposibilitate practică. Realităţile implică circulaţia multor cetăţeni, depla-sări în alte localităţi, lucruri ce se produc şi în ziua votării. Aceşti cetăţeninu pot fi privaţi de dreptul de vot pentru motivul că în ziua alegerilor nu seaflă în localitatea de domiciliu. Bineînţeles că, din punct de vedere juridic,cetăţenii nu pot fi obligaţi ca în ziua alegerilor să nu părăsească localitateade domiciliu. Aşa stând lucrurile legea electorală permite cetăţeanului săvoteze în localitatea unde se află pe data votării. Evidenţa cetăţenilor, în ca-zul în care îşi exercită dreptul de vot în alte localităţi decât cele de domici-liu, sau în oraşele mari la alte secţii de votare, se realizează prin listeleelectorale speciale. Ele se întocmesc de către biroul electoral al secţiei devotare şi cuprind: numele, prenumele, domiciliul, data naşterii, numărul şi

415

seria actului de identitate al alegătorului. Regulile privind listele electoralespeciale se regăsesc şi se explică prin cele privind secţiile de votare (veziart. 19 şi 20 din Legea nr. 68/1992), desfăşurarea votării (vezi art. 53 (2 şi3), art. 55 din aceeaşi lege.

2. Cărţile de alegător

6 0 2 . într-o explicaţie simplă cărţile de alegător sunt legitimaţiielectorale, personale şi permanente. Ele sunt valabile pentru toate consultă-rile electorale cu caracter naţional, potrivit numărului de scrutine prevăzuteîn cuprinsul lor.

Cărţile de alegător se eliberează alegătorilor înscrişi în listele electoralepermanente ale localităţii în care domiciliază. Această modalitate legală ex-clude posibilitatea eliberării mai multor cărţi de alegător aceleiaşi persoane.

întocmirea cărţilor de alegător revine în sarcina Ministerului de In-terne, eliberarea acestora facându-se numai titularilor, pe baza actului deidentitate şi sub semnătură.

603. Având în vedere circulaţia frecventă a persoanelor, circulaţiecare implică schimbări de reşedinţă sau imposibilitatea ridicării cărţilor dealegător, legea electorală prevede mai multe posibilităţi prin care titulariiintră în posesia acestor legitimaţii.

în cazul în care alegătorul pierde cartea de alegător, sau aceasta estedistrusă, el poate primi un duplicat, facându-se menţiune în lista electoralăpermanentă, originalul pierdut sau distrus fiind nul de drept.

Ca la orice operaţiune electorală şi în privinţa cărţilor de alegător sepot formula întâmpinări şi contestaţii, procedura examinării şi soluţionăriilor fiind identică cu cea explicată la listele electorale.

§.4. Birourile şi oficiile electorale

6 0 4 . întreaga activitate de organizare şi desfăşurare a alegerilor sedesfăşoară sub directa conducere şi sub controlul cetăţenilor, partidelor şiformaţiunilor politice, guvernului, prefecţilor sau primarilor revenindu-leobligaţii îndeosebi în asigurarea bazei materiale, a ordinei publice. Legeaelectorală instituie formele organizatorice care să exprime această realitateiar printre acestea trebuie menţionate şi, desigur, explicate birourile electo-rale. Sunt trei categorii şi anume: Biroul Electoral Central, birourile electo-

416

rale de circumscripţie şi birourile electorale de secţii de votare La nivelulsectoarelor municipiului Bucureşti se constituie oficii electorale. Trebuieobservat încă de la început că membrii acestor birouri sunt, de regulă, jude-cători sau jurişti şi, desigur, reprezentanţi ai partidelor şi formaţiunilor poli-tice Desemnarea membrilor acestor birouri este prevăzută de lege, earealizându-se în două etape şi anume: desemnarea judecătorilor şi a preşe-dinţilor birourilor; desemnarea reprezentanţilor partidelor politice.

6 0 5 . Biroul Electoral Central, este alcătuit din 7 judecători şi din16 reprezentanţi ai partidelor şi formaţiunilor politice desemnaţi în ordineadescrescătoare a ponderii numărului listelor de candidaţi pe care le-au pro-pus, în numărul circumscripţiilor electorale, pe întreaga ţară. Această com-poziţie a Biroului Electoral Central nu se poate realiza dintr-o dată deoarecenumărul listelor de candidaţi se cunoaşte mai târziu, după depunerea candi-daturilor. De aceea legea stabileşte o succesiune logică în formarea biroului.Cât priveşte judecătorii şi preşedintele, constituirea se face în termen de 5 zilede la stabilirea datei alegerilor. Judecătorii sunt desemnaţi, în şedinţă publică,prin tragere la sorţi, dintre judecătorii Curţii Supreme de Justiţie, tragere lasorţi realizată de către preşedintele Curţii. Judecătorii astfel desemnaţi îşi alegpreşedintele Biroului Electoral Central Cu această structură Biroul ElectoralCentral realizează toate sarcinile ce-i revin. în termen de 2 zile de când expirătermenul de depunere a candidaturilor, partidele şi formaţiunile politice vorcomunica oficial Biroului Electoral Central numărul listelor de candidaţipentru alegerile parlamentare, precum şi numele şi prenumele reprezentanţilorlor Biroul Electoral Central, primind aceste date, le va aşeza în ordinea maisus menţionată şi se va completa cu primii 16 reprezentanţi Se poate întâmplaca două sau mai multe partide politice să aibă acelaşi număr de liste decandidaţi, situaţie în care desemnarea reprezentanţilor partidelor şi formaţi-unilor politice în cauză se va face prin tragere la sorţi, de preşedintele BirouluiElectoral Central, în condiţiile art 24 (7) din lege

6 0 6 . Atribuţiile Biroului Electoral Central sunt numeroase şi im-portante, printre acestea fiind şi următoarele veghează la actualizarea liste-lor electorale, aducerea acestora la cunoştinţa cetăţenilor şi la depunerea înmod legal a candidaturilor; asigură interpretarea uniformă a dispoziţiilorelectorale, verifică şi înregistrează rezultatul alegerilor şi îndeplineşte cele-lalte atribuţii ce-i revin potrivit legii

6 0 7 . Biroul electoral de circumscripţie conduce operaţiunile dealegere a deputaţilor şi senatorilor dintr-o circumscripţie electorală (judeţ) şi

417

este alcătuit din 3 judecători şi din cel mult 8 reprezentanţi ai partidelor şiformaţiunilor politice care participă la alegeri în judeţ (sau municipiul Bucu-reşti), desemnaţi în ordinea descrescătoare a ponderii numărului de candi-daţi pe care i-au propus, în numărul total al candidaţilor din comunicărileprimite. Judecătorii sunt desemnaţi prin tragere la sorţi, dintre judecătorii ju-deţului, de către preşedintele tribunalului judeţean. Odată desemnaţi, aceştiaîşi aleg un preşedinte care devine preşedintele biroului electoral. Cât pri-veşte reprezentanţii partidelor sau formaţiunilor politice aceştia vor fi comu-nicaţi, oficial, birourilor electorale de circumscripţie, în 2 zile de la expi-rarea termenului de depunere a candidaturilor. Biroul electoral de circum-scripţie se va completa în limita celor 8 locuri, iar dacă mai multe partidesau formaţiuni politice au depus acelaşi număr de candidaturi, desemnareareprezentanţilor se face prin tragere la sorţi, prin grija preşedintelui birouluielectoral, în prezenţa reprezentanţilor sau formaţiunilor politice în cauză.

608. Legea prevede atribuţiile birourilor electorale de circumscrip-ţie, acestea fiind:

a) urmărirea aplicării dispoziţiilor legale privitoare la alegeri, veghe-rea la organizarea secţiilor de votare;

b) înregistrarea candidaturilor depuse şi constatarea celor rămasedefinitive;

c) realizarea publicaţiilor şi afişărilor necesare,d) rezolvarea întâmpinărilor referitoare la propria lor activitate şi

contestaţiilor cu privire la operaţiunile birourilor electorale ale secţiilor devotare;

e) distribuirea birourilor electorale ale secţiilor de votare a buletine-lor de vot, ştampilelor de control şi ştampilele cu menţiunea „Votat".

f) totalizarea rezultatelor alegerilor de la secţiile de votare şi comu-nicarea către Biroul Electoral Central a procesului verbal cuprinzând numă-rul de voturi valabil exprimate pentru fiecare listă de candidaţi;

g) pe baza constatării Biroului Electoral Central cu privire la parti-dele, formaţiunile politice şi coaliţiile acestora ce întrunesc pragul electoralconstată rezultatul alegerilor pentru circumscripţia electorală şi elibereazădeputaţilor sau senatorilor certificatul doveditor al alegerii;

h) înaintarea Biroului Electoral Central a proceselor verbale cuprin-zând rezultatul alegerilor, precum şi a întâmpinărilor, contestaţiilor şi proce-selor verbale primite de la birourile electorale ale secţiilor de votare.

609. Biroul electoral al secţiei de votare, conduce operaţiunile dealegere ce se desfăşoară în cadrul secţiilor de votare.

418

Biroul electoral al secţiei de votare este alcătuit dintr-un preşedinte,un locţiitor al acestuia şi cel mult 7 membri. Preşedintele şi locţiitorul sunt,de regulă, magistraţi sau alţi jurişti, care nu fac parte din nici un partid sauformaţiune politică, desemnaţi de preşedintele tribunalului judeţean (al mu-nicipiului Bucureşti), prin tragere la sorţi dintre magistraţii şi ceilalţi juriştidin judeţ (municipiul Bucureşti). Din motive practice legea prevede că dacănumărul juriştilor este insuficient, preşedintele Biroului electoral al secţieide votare sau locţiitorul acestuia vor fi stabiliţi, prin tragere la sorţi dintrealte persoane ce au o reputaţie neştirbită, care nu fac parte din nici un partidsau formaţiune politică. Lista altor jurişti decât judecătorii, precum şi a ce-lorlalte persoane va fi întocmită de prefect şi va fi trimisă preşedintelui tri-bunalului judeţean (municipiului Bucureşti).

Cât priveşte membrii birourilor electorale ale secţiilor de votare,aceştia se desemnează din câte un reprezentant al partidelor, formaţiunilorpolitice şi coaliţiilor acestora, care participă la alegeri, în ordinea descres-cătoare a numărului de candidaţi propuşi în circumscripţia electorală res-pectivă. Dacă mai multe partide sau formaţiuni politice au depus acelaşinumăr de candidaţi, desemnarea reprezentanţilor se va face prin tragere lasorţi, prin grija preşedintelui biroului electoral al secţiei de votare.

6 1 0 . Legea prevede următoarele atribuţii ale birourilor electoraleale secţiilor de votare:

a) primesc copia listelor electorale de la autorităţile care le-au în-tocmit şi cărţile de alegător neridicate, iar de la birourile electorale de cir-cumscripţie, buletinele de vot pentru alegătorii ce urmează să voteze la sec-ţia de votare, ştampila de control şi ştampilele cu menţiunea „Votat";

b) conduc operaţiunile de votare, iau toate măsurile de ordine în lo-calul secţiei de votare şi în jurul acesteia;

c) fac numărătoarea voturilor şi consemnează rezultatul votului;d) rezolvă întâmpinările referitoare la propria lor activitate;e) înaintează birourilor electorale de circumscripţie procesele verbale

cuprinzând rezultatul votării,, împreună cu contestaţiile depuse şi materialelela care acestea se referă;

f) predau, cu proces-verbal, judecătoriei din raza lor teritorială, bu-letinele de vot întrebuinţate şi necontestate, precum şi cele anulate, ştampi-late şi celelalte materiale necesare votării; listele electorale speciale de lasecţiile de votare constituite pe lângă unităţile militare se transmit, sub pazămilitară, acestor unităţi şi se păstrează de comandantul unităţii.

419

6 1 1 . Alte reguli privind birourile electoraleDouă mari reguli trebuie de asemenea, reţinute, una privind membrii

birourilor electorale şi alta privind procedura de lucru a acestor birouri.Cât priveşte prima regulă, ea constă în aceea că nu pot fi membri ai

birourilor electorale cei care candidează în alegerile respective - interdicţiefirească faţă de rolul acestor birouri - precum şi cei care nu au drept de vot.

A doua regulă, de procedură, stabileşte că birourile electorale lu-crează în prezenţa a jumătate plus unu din numărul total al membrilor şi iauhotărâri cu majoritatea membrilor prezenţi.

§. 5. Secţii/e de votare

6 1 2 . în vederea exercitării dreptului de vot se organizează secţii devotare, în comune, oraşe şi municipii. Secţiile de votare sunt delimitări teri-toriale astfel organizate încât toţi alegătorii să poată vota într-o singură zi.De aceea potrivit legii se organizează secţii de votare pentru minimum1 000 şi maximum 2.000 locuitori. în comunele cu o populaţie sub 2.000locuitori se formează o singură secţie de votare. Sunt prevăzute însă şi altereguli privind organizarea secţiilor de votare. Astfel în cazul satelor saugrupelor de sate cu o populaţie până la 1.000 locuitori, se pot organiza secţiide votare dacă distanţa dintre acest sate şi locul secţiei de votare este maimare de 5 km. De asemenea, se mai formează secţii de votare în sau pelângă: unităţi militare, spitale, maternităţi, sanatorii, case de invalizi şi că-mine de bătrâni (pentru cel puţin 50 de alegători); misiunile diplomatice şioficiile consulare ale României. Aici votează alegătorii membri ai acestorreprezentanţe, ai familiilor lor, precum şi cetăţenii români aflaţi în ţările res-pective în ziua alegerilor; staţii de cale ferată, autogări, porturi şi aeroporturipentru alegătorii aflaţi în călătorie în ziua alegerilor De asemeni se for-mează secţii de votare şi pe navele sub pavilion românesc, aflate în naviga-ţie în ziua alegerilor. Pentru studenţii de la cursurile de zi şi pentru elevii cudrept de vot care nu-şi au domiciliul în localitatea în care urmează studiilese formează câte o secţie de votare pe lângă căminele studenţeşti sau elevi,pentru 500 - 2000 alegători.

420

6 1 3 . ANEXĂ

NUMĂRUL SECŢIILOR DE VOTARE PE JUDEŢE(1990)

AlbaAradArgeşBacăuBihorBistriţa-NăsăudBotoşaniBraşovBrăilaBuzăuCaras-SeverinCălăraşiClujConstanţaCovasnaDâmboviţaDoljGalaţiGiurgiuGorjHarghita

229274373390355181254363213293218191389392130318423336181207196

HunedoaraIalomiţalaşiMaramureşMehedinţiMureşNeamţOltPrahovaSatu MareSălajSibiuSuceavaTeleormanTimişTulceaVasluiVâlceaVranceaMun Bucureşti

302171434303179338318291474226148271387278393151249234213

1175

Total 12436

6 1 4 . La aceeaşi secţie de votare alegătorul votează pentru toţi de-putaţii şi senatorii din circumscripţia electorală în care are dreptul să voteze,precum şi pentru Preşedintele României, dacă alegerile au loc simultan.

Operaţiunile de delimitare, numerotare şi stabilire a sediilor secţiilorde votare, precum şi de aducerea lor la cunoştinţa cetăţenilor, cad în sarcinaconsiliilor locale, primarilor şi prefecţilor şi se realizează în 10 zile de lastabilirea datei alegerilor

De menţionat că, secţiile de votare formate pe lângă misiunile di-plomatice, sau consulare, aparţin de circumscripţia electorală a municipiuluiBucureşti, iar cele formate pe navele aflate în navigaţie aparţin de circum-scripţia electorală a locului unde este înregistrată nava

421

§.6 Propunerea candidaturilor

6 1 5 . în procesul de organizare a alegerilor, propunerea candidatu-rilor este una din operaţiunile deosebit de importante.

Prealabil explicării procedurii de propunere a candidaturilor se im-pune expunerea câtorva reguli.

Mai întâi trebuie observate nuanţările fireşti legate de faptul dacăpropunerile de candidaţi se fac pentru Preşedintele României, pentru Came-rele Parlamentului sau pentru primari şi consilierii locali.

Apoi trebuie avută în vedere şi ipoteza candidaţilor independenţi.Propunerile de candidaţi pentru Preşedintele României se depun la

Biroul Electoral Central, iar cele pentru Parlament, primari, consilieri localila birourile electorale de circumscripţii. în mod firesc pentru PreşedinteleRomâniei se poate propune doar o singură candidatură de către fiecare par-tid, formaţiune politică sau coaliţie de partide, fiind admise şi candidaturileindependente.

Propunerile de candidaţi pentai Parlament se pot face pe liste decandidaţi în situaţia în care aparţin partidelor, formaţiunilor politice saucoaliţiilor de partide sau individual, în cazul candidaţilor independenţi

O a doua regulă priveşte termenul până la care se pot propune can-didaturile, în acest sens legea prevede că acestea pot fi propuse „cel mai târ-ziu cu 30 de zile înainte de data alegerilor".

în fine o a treia regulă este în sensul că pentru Parlament se poatecandida numai într-o singură circumscripţie electorală. De aici rezultă căacelaşi candidat nu poate candida concomitent în două sau mai multe cir-cumscripţii pentru una din Camerele Parlamentului, sau, în acelaşi timp, atâtpentru Camera Deputaţilor cât şi pentru Senat. Deci candidatul trebuie săopteze pentru o singură circumscripţie electorală şi pentru o singură Camerăa Parlamentului.

Legea tace cât priveşte posibilitatea candidaturii concomitente pen-tru Parlament şi Preşedintele României.

Tăcerea legii trebuie interpretată în sensul că este admis ca aceeaşipersoană să candideze atât pentru un loc în Parlament, cât şi pentru funcţiade Preşedinte. O asemenea interpretare este nu numai corectă, dar şi solidargumentată, prin raţiuni practice. Potrivit art. 34(3) din Legea nr. 68/1992Preşedintele României, în cazul în care este ales, senator sau deputat, esteobligat, până la data validării, să opteze între calitatea de parlamentar saupreşedinte.

422

6 1 6 . Dreptul de a propune candidaturi aparţine partidelor sauformaţiunilor politice (singure sau în coaliţii). Trebuie menţionat că legeaelectorală echivalează juridic organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorită-ţilor naţionale cu partidele politice. De asemenea, se pot propune şi candi-daturi individuale.

Pentru simplificarea explicaţiilor ne vom referi numai la candidatu-rile pentru demnităţile de şef de stat, deputat sau senator.

617. Practicându-se scrutinul de listă, propunerile se fac pe liste decandidaţi, separat pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat, iar numărulcelor propuşi pe o listă într-o circumscripţie electorală poate fi mai maredecât numărul mandatelor rezultate din norma de reprezentare cu doi până laun sfert din aceste mandate (fracţiunile se întregesc la cifra 1). Cât priveştecoaliţiile de partide, legea electorală prevede câteva reguli şi anume: se potrealiza numai la nivel naţional; partidele şi formaţiunile politice dintr-o coa-liţie electorală pot participa la alegeri numai pe lista coaliţiei; un partid sau oformaţiune politică poate face parte doar dintr-o singură coaliţie electorală.

Desigur, listele de candidaţi nu se aplică în cazul candidaturilor in-dependente şi nici în cazul candidaturilor pentru Preşedintele României.

6 1 8 . Cel care doreşte să candideze independent, o poate face, cucondiţia să fie susţinut de cel puţin 0,5 % din numărul total al alegătorilorînscrişi în listele permanente ale localităţilor situate în circumscripţia electo-rală în care candidează pentru Parlament şi de cel puţin 300.000 de per-soane, cu drept de vot, pentru funcţia de preşedinte.

Candidaţii în alegeri trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute deConstituţie şi lege pentru dreptul de a fi ales, să fie propuşi în condiţiile le-gii, să facă dovada că sunt susţinuţi de cel puţin 100.000 de persoane cudrept de vot, pentru funcţia de Preşedinte al ţării (limita de susţinători pri-veşte şi candidaţii propuşi de către partide sau formaţiuni politice).

6 1 9 . Propunerile de candidaţi se fac în scris, în patru exemplare,sub semnătura conducerii partidului sau formaţiunii politice, sau în cazulcandidaţilor independenţi pe baza listei susţinătorilor.

Cât priveşte lista susţinătorilor, ea este un act de drept public şi tre-buie să conţină: data alegerilor, prenumele şi numele candidatului, prenu-mele şi numele, data naşterii, adresa, seria, numărul actului de identitate,semnătura susţinătorilor, persoanele care au întocmit-o. Pot figura ca susţi-nători numai cetăţenii cu drept de vot, iar un susţinător poate subscrie numaipentru un singur candidat pentru Camera Deputaţilor sau pentru Senat.

423

De asemenea, candidatul va depune o declaraţie de acceptare acandidaturii, odată cu propunerea de candidatură şi, care cuprinde, în afaradatelor de identificare, consimţământul expres al acestuia de a candida, pre-cum şi precizarea că întruneşte condiţiile prevăzute de lege pentru a candida.

Această prevedere legală valorifică ideea în sensul căreia mandatulnu poate fi impus cuiva şi că cel care acceptă mandatul îşi asumă şi obliga-ţiile specifice acestuia. Prin aceasta candidatul acceptă să reprezinte cetăţe-nii. Deşi legea nu o spune, se subînţelege că în situaţia în care candidatul nupredă personal biroului electoral declaraţia de acceptare, aceasta trebuieautentificată de către notariatul de stat.

620. Biroul electoral primind propunerea de candidatură, verificălegalitatea acesteia şi a documentelor prezentate, înregistrând candidaturilecare îndeplinesc condiţiile legale. După înregistrare, două exemplare alepropunerii de candidatură se păstrează la biroul electoral, un altul se înre-gistrează la tribunalul din raza sa teritorială în cazul propunerilor pentruParlament, sau la Curtea Constituţională în cazul propunerilor pentru Preşe-dintele României, iar al patrulea certificat de birou se restituie depunătorului.

In termen de 24 de ore de la înregistrarea candidaturilor, biroulelectoral de circumscripţie sau, după caz, Biroul Electoral Central, face pu-blice candidaturile. Această publicitate se realizează prin presă precum şiprin afişarea candidaturilor la sediul biroului electoral. Publicitatea candi-daturilor permite cetăţenilor să ia cunoştinţă de candidaţii pe care urmeazăsă îi voteze.

621. împotriva înregistrării sau neînregi st rării candidaturilor se potface contestaţii atât de către cetăţeni cât şi de către partide sau formaţiunilepolitice. Aceste contestaţii pot fi introduse până la împlinirea a 20 de zileînainte de data alegerilor.

Contestaţiile care privesc candidaturile parlamentare se soluţionează decătre tribunale, în cel mult 2 zile de la primire, iar recursurile de către instanţeleierarhic superioare, tot în termen de 2 zile de la înregistrare. Contestaţiile careprivesc candidaturile pentru şeful de stat, se depun la Biroul Electoral Central,care le înaintează - împreună cu dosarele candidaturilor, în termen de 24 deore, spre soluţionare, Curţii Constituţionale. Aceasta soluţionează contestaţia întermen de 48 de ore de la înregistrare, prin hotărâre definitivă.

La expirarea termenelor de depunere şi rezolvare a contestaţiilor şirecursurilor prevăzute de legile electorale, birourile electorale competenteconstată, pe bază de proces-verbal, rămânerea definitivă a candidaturilor, leafişează - la sediul lor şi dispun imprimarea buletinelor de vot.

424

§. 7. Buletinele de vot Semnele electorale. Ştampileleelectorale

622. Cum este şi firesc, legea electorală cuprinde toate dispoziţiilede ordin tehnic privind buletinele de vot, având în vedere importanţa aces-tora în ziua votării, ele fiind documentele în care se concretizează, grafic,opţiunile alegătorilor.

Stabilirea unui model al buletinelor de vot este necesară pentru aasigura o uniformitate a acestor buletine, dar şi o măsură menită să asiguresecretul votului.

în mod firesc legea stabileşte câte un model pentru fiecare categoriede organ de stat ce se va alege, respectiv unul pentru Camera Deputaţilor,unul pentru Senat şi unul pentru Preşedintele României.

Reglementând buletinul de vot, legea merge până la detalii, acestereglementări având rolul de a stabili ordinea în care sunt înscrise toatemenţiunile din Buletinul de vot, de a permite alegătorilor să identifice uşorlistele de candidaţi sau candidaţii pentru care vor vota, de a asigura secretulvotului etc.

623. în acest sens, potrivit legii electorale pentru alegerile parla-mentare dimensiunile buletinului de vot se stabilesc de biroul electoral decircumscripţie, ţinând seama de numărul listelor de candidaţi şi al candida-ţilor independenţi şi de spaţiul necesar pentru imprimarea lor. Hârtia pentrubuletinul de vot va fi de culoare albă şi suficient de groasă pentru a nu sedistinge pe verso numele imprimat şi votul dat.

Pe paginile buletinului de vot se vor imprima patrulatere în numărsuficient pentru a cuprinde toate candidaturile, în afară de ultima pagină careva rămâne albă pentru ştampila de control; paginile se numerotează.

Patrulaterele se vor imprima paralel între ele, câte două coloane peaceeaşi pagină.

în unghiul din partea stângă de sus a patrulaterului se va imprimadenumirea partidului, formaţiunii politice care participă la alegeri, sau, dupăcaz, menţiunea „candidat independent", iar în unghiul din partea dreaptă desus semnul electoral.

In patrulaterele fiecărui buletin de vot se vor imprima listele de can-didaţi, în ordinea rezultată din tragerea la sorţi, efectuată de către biroulelectoral de circumscripţie. Pentru fiecare candidat independent se imprimă

425

un patrulater distinct, în partea finală a buletinului, în ordinea înregistrăriipropunerilor.

Pentru alegerea Preşedintelui României, dimensiunile buletinelor devot se stabilesc de către Biroul Electoral Central şi se transmit birourilorelectorale de circumscripţie.

624. Legea reglementează de asemenea, trei aspecte importanteprivind buletinele de vot precum: uniformitatea grafică a buletinelor de votdin aceeaşi circumscripţie electorală, desigur pentru alegerea aceluiaşi organde stat ce urmează a fi ales, prevedere menită să garanteze corectitudineaoperaţiunilor electorale, numărul buletinelor de vot care trebuie să acopere,evident numărul alegătorilor, admiţându-se un supliment de 10%: organelecărora le revine obligaţia imprimării buletinelor de vot, acestea fiind birou-rile electorale de circumscripţie şi prefecţii; termenul de îndeplinire a acesteiobligaţii şi anume 10 zile înainte de data alegerilor.

Este reglementată şi administrarea buletinelor de vot imprimate,acestea parcurgând drumul de la biroul electoral de circumscripţie la birou-rile electorale ale secţiilor de votare, unde de fapt vor fi folosite efectiv. Im-portanţa operaţiunii justifică încheierea obligatorie a procesului verbal depredare şi distribuire.

625. Pentru ca alegătorii să se obişnuiască cu buletinele de vot,legea prevede obligaţia afişării unor exemplare, vizate şi anulate de cătrepreşedintele biroului electoral de circumscripţie, la sediile secţiilor de votareşi judecătoriilor. Este, firesc, şi un mijloc de publicitate a documentelorelectorale şi o garanţie a corectitudinii alegerilor. La cererea partidelor, for-maţiunilor politice sau candidaţilor independenţi care participă la alegeri,biroul electoral de circumscripţie va elibera, pentru fiecare, câte două bule-tine de vot, vizate şi anulate. Această regulă completează de fapt pe cele-lalte, asigurând pentru partide, formaţiuni politice sau candidaţi indepen-denţi dreptul de a obţine exemplare din buletinele de vot, creându-se astfelposibilitatea de a se asigura de corectitudinea alegerilor.

626. Semnele electorale sunt, uneori, folosite în alegeri, fiind utileîn desfăşurarea campaniei electorale. De asemenea, aceste semne electorale,cu care alegătorii sunt obişnuiţi încă din timpul campaniei electorale, îi ajutăpe aceştia, în ziua votării, să identifice mai uşor lista de candidaţi (şi decipartidul sau formaţiunea politică) pe care o preferă, sau, eventual, candidatulindependent. Aceasta, pentru că semnul electoral se imprimă în unghiul dinpartea dreaptă a patrulaterului de pe buletinul de vot.

426

Legea cuprinde reguli privind conţinutul, procedura şi publicitateasemnelor electorale. Conţinutul şi grafica semnului electoral sunt stabilite decătre partidul, formaţiunea politică sau candidatul independent, iar aceastanu trebuie să fie contrare ordinii de drept. Semnul electoral ales trebuie de-clarat Biroului Electoral Central, în 3 zile de la constituirea acestuia, iar încaz de concurenţă pentru acelaşi semn electoral, prioritatea înregistrării sautragerea la sorţi vor rezolva problema. în fine, trebuie menţionată obligaţiaBiroului Electoral Central de a face publicitatea semnelor electorale.

6 2 7 . Ştampilele electorale sunt accesorii necesare bunei desfăşu-rări a operaţiunilor de votare. Legea stabileşte două categorii de ştampile şianume: ştampila de control a secţiei de votare şi ştampila cu menţiunea„Votat".

Ştampila de control a secţiei de votare, identifică (de regulă prinnumăr) o anumită secţie de votare. Ea se aplică, de către preşedintele biro-ului secţiei de votare pe pagina albă (ultima) a buletinului de vot, buletinelecare nu au aplicată această ştampilă devenind nule. Tot cu ea se sigileazăurnele de vot şi desigur se „oficializează" înscrisurile provenind de la secţiade votare.

Ştampila cu menţiunea „Votat", se foloseşte în ziua votării, aplicareaei, de către alegător, pe o listă de candidaţi (sau candidat independent) în-semnând vot pentru. Această ştampilă este astfel dimensionată încât să fiemai mică decât patrulaterul pe care se aplică.

Modelul ştampilelor electorale este stabilit prin lege. Dotarea secţii-lor de votare cu ştampilele electorale necesare revine în sarcina birourilorelectorale de circumscripţie.

§.8 Campania electorală

6 2 8 . Alegerile se caracterizează printr-o susţinută campanie electo-rală, activitate în cadrul căreia partidele şi formaţiunile politice, candidaţii,simpatizanţii acestora, popularizează prin mitinguri, presă, radio, televiziunesau alte asemenea mijloace, platformele lor politice, în scopul de a orientaopţiunea electoratului.

Importanţa aparte a campaniei electorale determină ca legea să re-glementeze amănunţit condiţiile de desfăşurare, garanţiile etc.

427

Astfel, campania electorală începe practic odată cu publicarea actu-lui prin care s-a stabilit data alegerilor şi se încheie cu 2 zile înaintea zileivotării.

Sunt prevăzute o serie de garanţii materiale pentru organizarea şirealizarea campaniei electorale. în acest sens partidele şi formaţiunile poli-tice care participă la alegeri pot primi o subvenţie de la stat, iar cele carenu obţin cel puţin 5% din voturile valabil exprimate pe întreaga ţară o vorrestitui în termen de 2 luni. Apoi, primarii au obligaţia ca în termen de 5 zilede la începerea campaniei electorale să stabilească locuri speciale de afişajelectoral. Aceste locuri sunt stabilite în pieţe, pe străzi şi în alte locuri pu-blice, frecventate de cetăţeni, asigurându-se ca ele să nu stânjenească bunacirculaţie pe drumurile publice sau alte activităţi. în fine legea asigură acce-sul la radio şi televiziune.

6 2 9 . Sunt şi o serie de coordonate juridice în care trebuie să sedesfăşoare campania electorală. Astfel, în campania electorală nu pot fi fo-losite mijloace care să contravină ordinii de drept.

De asemenea, legea stabileşte reguli privind dimensiunile afişelorelectorale, interzice afişele electorale care îmbină culorile, astfel încât săevoce drapelul României sau al altui stat, obligă poliţia să asigure integrita-tea panourilor şi a afişelor electorale. Cât priveşte subvenţionarea campanieielectorale legea interzice primirea de fonduri din străinătate, iar subvenţiileinterne trebuie declarate public.

în fine, dacă se face afişaj electoral în alte locuri decât cele specialstabilite, este necesar acordul proprietarilor sau al deţinătorilor acestor lo-curi (clădiri, garduri etc).

§. 9. Desfăşurarea votării

630. Votarea se realizează la secţiile de votare. La o secţie de vo-tare votează cetăţenii arondaţi pe criteriul domiciliului (potrivit listelorelectorale permanente), cetăţenii din alte localităţi dar care se află în locali-tatea secţiei de votare şi doresc să voteze aici, cetăţenii României cu domi-ciliul în străinătate, care în ziua votării se află în ţară şi, deci se prezintă laaceastă secţie, precum şi preşedintele, membrii biroului electoral şi persoa-nele însărcinate cu menţinerea ordinii.

631. înaintea de a prezenta filmul votării este necesar să explicămcâteva aspecte de ordin organizatoric. Astfel, localurile secţiilor de votare

428

vor fi dotate cu cabine de vot precum şi cu urnele şi ştampilele necesare, decătre primari şi prefecţi. Răspunderea pentru desfăşurarea în bune condiţii aalegerilor, pentru menţinerea ordinii înlăuntrul şi în jurul localului de vot,revine preşedintelui biroului electoral al secţiei de votare, care este investitcu dreptul de a da dispoziţii obligatorii în tot cursul alegerilor De aceea eltrebuie să fie prezent la secţia de votare, în ajunul alegerilor la ora 18, pen-tru a lua toate măsurile necesare şi pentru fixarea posturilor de pază în jurullocalului de vot

Pentru asigurarea ordinii, puterile preşedintelui biroului electoral seîntind şi în afara localului de votare, în curtea acestuia, în intrările în curte,în jurul localului de vot, precum şi pe străzi şi pieţe publice până la o dis-tanţă de 500 m. Pentru aceasta el va avea la dispoziţie mijloacele de ordinenecesare, prin grija prefecţilor împreună cu Ministerul de Interne In finetrebuie amintită regula potrivit căreia nimeni nu poate staţiona în localul devot sau în locurile publice din zona de votare decât timpul necesar pentruvotare. Fac excepţie candidaţii, membrii biroului electoral, delegaţii acredi-taţi în condiţiile legii electorale.

6 3 2 . Votarea se desfăşoară într-o singură zi, care poate fi numaiduminica, între orele 6 şi 21. în mod excepţional, preşedintele birouluielectoral al secţiei de votare poate prelungi votarea şi după ora 21 dar numai târziu de ora 24, cu aprobarea biroului electoral de circumscripţie înziua votării. în ziua votării la ora 5 dimineaţa, preşedintele biroului electoralal secţiei de votare, în prezenţa membrilor biroului, verifică urnele, existenţalistelor electorale, a buletinelor de vot şi a ştampilelor, după care închide şisigilează urnele şi aplică ştampila de control a secţiei de votare. Aceastăştampilă se aplică şi pe buletinele de vot, pe ultima pagină albă. Apoi, la ora6, declară votarea deschisă şi invită pe alegători să voteze. Pentru a se evitaaglomeraţia, în sala de vot alegătorii sunt invitaţi în serii corespunzătoarenumărului cabinelor. Alegătorul va prezenta cartea de alegător şi actul deidentitate. Se verifică identitatea alegătorului şi înscrierea sa în listele dealegători, facându-se menţiune pe listă.

6 3 3 . Dacă la secţia de votare se prezintă alegători din alte locali-tăţi, sau cetăţeni români cu domiciliul în străinătate, sunt înscrişi în listaelectorală specială. Apoi alegătorului i se înmânează buletinele de vot (atâ-tea pentru câte organe de stat se votează la secţia de votare respectivă) pre-cum şi ştampila pentru votare pe baza semnăturii în lista electorală. Alegăto-rul intră singur în cabina de votare şi personal votează în cabina închisă.Nimeni nu are voie să pătrundă în cabina de votare atâta timp cât alegătorulîşi exercită dreptul de vot. Dacă un alegător, datorită unor deficienţe fizice

429

sau motive temeinice constatate de către preşedintele biroului electoral, so-licită să fie însoţit de o altă persoană, acest lucru este permis, dar numai cuîncuviinţarea preşedintelui sau a altui membru al biroului electoral.

Alegătorul votează pentru o listă de candidaţi sau pentru un candi-dat independent, aplicând ştampila care poartă menţiunea „Votat" pe patru-laterul în care este înscrisă candidatura.

După ce-şi exercită dreptul de vot, alegătorul îndoaie buletinul devot (sau buletinele) în aşa fel încât ştampila de control să rămână în afară,introduce personal buletinul (buletinele) în urnă, restituie ştampila ce i s-aîncredinţat, i se aplică această ştampilă pe cartea de alegător şi părăseşte lo-calul secţiei de votare. Votând, alegătorul trebuie să manifeste grija ca bule-tinul să nu se deschidă înainte de introducerea sa în urnă. Dacă din eroare sedeschide, buletinul se anulează şi se va da alegătorului, numai o singurădată, un nou buletin, facându-se menţiune despre aceasta în procesul verbalal operaţiunilor de votare.

6 3 4 . Legea electorală reglementează şi situaţiile alegătorilornetransportabili din cauză de boală sau invaliditate. Astfel la cererea aces-tora sau a organelor de conducere ale instituţiilor sanitare sau de ocrotiri so-ciale în care cei netransportabili se află internaţi, preşedintele biroului elec-toral al secţiei de votare desemnează, din cadrul biroului, un număr demembri care se deplasează cu o urnă specială şi cu materialul necesar votă-rii, la locul unde se află alegătorul, pentru a efectua votarea.

635. Trebuie reţinute şi alte reguli privind desfăşurarea alegerilor.Astfel, pentru motive temeinice, votarea poate fi suspendată, fără caaceastă suspendare să poată depăşi o oră. Preşedintele biroului electoral alsecţiei de votare are obligaţia de a anunţa suspendarea, prin afişare la uşalocalului de vot, cu cel puţin o oră înainte. Durata suspendărilor (desiguratunci când sunt mai multe) nu poate depăşi două ore. Pe timpul suspendăriitoate documentele şi urnele vor rămâne sub pază permanentă, iar membriibiroului nu vor putea părăsi sala de votare toţi în acelaşi timp. Cei care, po-trivit legii, pot asista la votare nu pot fi obligaţi să părăsească sala de vot petimpul suspendării. De asemenea trebuiesc amintite prevederile legale însensul cărora oricine poate contesta identitatea unui alegător iar preşedintelebiroului electoral al secţiei de votare are obligaţia de a verifica şi de a opripe alegător să voteze atunci când constată temeinicia contestaţiei, consem-nând faptul în procesul verbal şi sesizând situaţia autorităţilor poliţieneşti.Votarea este declarată închisă, la orele 21 sau, în condiţiile mai sus expli-cate, la orele 24, de către preşedintele biroului electoral al secţiei de votare.

430

Secţiunea a V-a

STABILIREA REZULTATELOR VOTĂRII.ATRIBUIREA MANDATELOR

§.1 Stabilirea rezultatelor votării, la secţia de votare

636. După ce preşedintele biroului electoral al secţiei de votaredeclară votarea închisă, în prezenţa membrilor biroului şi a persoanelor ceau dreptul să asiste, se procedează la inventarierea şi sigilarea ştampilelor cumenţiunea „Votat" la numărarea şi anularea buletinelor de vot rămaseneîntrebuinţate, precum şi la verificarea sigiliilor de pe urnele de votare.Apoi se deschid urnele şi se face numărătoarea voturilor pentru fiecare or-gan de stat pentru care s-a votat la secţia respectivă. Se confruntă de aseme-nea, numărul buletinelor din urne cu listele de alegători spre a se constataproporţia prezentării la alegeri faţă de listele electorale.

Pentru a stabili toate aceste lucruri, preşedintele va citi cu voce tare,la deschiderea fiecărui buletin, lista de candidaţi care a fost votată sau, dupăcaz, numele şi prenumele candidatului independent votat, arătând buletinulde vot celor prezenţi. De asemenea, dacă buletinul este nul se va prezenta şiacest lucru. Potrivit legii sunt nule şi nu intră în calcul voturile valabil ex-primate, buletinele care nu poartă pe ele ştampila de control a secţiei de vo-tare, cele de alt model decât cel legal aprobat, cele care nu au ştampila„Votat" sau la care este aplicată pe mai multe patrulatere. Buletinele de votdeschise se vor aşeza pe grupe în funcţie de partidul sau formaţia politică,coaliţie sau candidat independent şi se vor număra şi lega separat.

6 3 7 . în timp ce preşedintele biroului electoral al secţiei de votareprezintă buletinele de vot, rezultatul se consemnează în câte două tabele, pen-tru fiecare autoritate publică, de către un membru al biroului electoral. Dacăsunt prezenţi şi candidaţi, aceştia au dreptul să întocmească şi ei un tabel.

Aceste tabele completate simultan cuprind: numărul voturilor nule,listele de candidaţi sau numele şi prenumele candidaţilor independenţi şi

431

numărul voturilor valabil exprimate întrunite de fiecare. Rolul acestor tabeleeste de a realiza o evidenţă corectă a rezultatelor votării la secţia de votare, oevidenţă la întocmirea căreia participă atât membrii biroului electoral cât şicandidaţii, evitându-se suspiciunile. Aceste tabele vor folosi la întocmireaproceselor verbale. Odată cu aceste operaţiuni terminate se încheie câte unproces-verbal, potrivit indicaţiilor din lege, în dublu exemplar, pentru Ca-mera Deputaţilor, Senat şi Preşedintele României, în care se consemneazărezultatele votării. Procesul-verbal se semnează de către preşedintele şimembrii biroului, lipsa semnăturilor unor membri ai biroului neinfluenţândasupra valabilităţii acestuia. Biroul electoral al secţiei de votare, va întocmicâte un dosar, sigilat şi ştampilat, pentru fiecare categorie de organe de statalese, în care introduce: procesele verbale şi contestaţiile privitoare la ope-raţiunile electorale ale secţiei, precum şi buletinele nule şi cele contestate.Aceste dosare vor fi predate biroului electoral de circumscripţie, în cel mult24 de ore, transportul şi predarea facându-se cu pază militară.

638. Biroul electoral de circumscripţie, primind dosarele, va aveagrijă să trimită unul din exemplarele procesului verbal la tribunalul judeţean.Desigur, dacă solicită, partidele, formaţiunile politice sau candidaţii inde-pendenţi, pot obţine copii legalizate de pe acest exemplar. Exemplarul trimistribunalului judeţean va îndeplini rolul de document probatoriu în cazul încare vor fi plângeri sau contestaţii ulterioare.

6 3 9 . Trebuie să observăm, că pe tot parcursul operaţiunilor ce sedesfăşoară la secţia de votare, se pot formula întâmpinări şi contestaţiiContestaţiile trebuie formulate în scris, se prezintă preşedintelui birouluielectoral, care va elibera o dovadă de primire. Contestaţiile a căror rezolvarenu suferă amânare vor fi rezolvate de îndată. în procesul-verbal de care amvorbit mai înainte, trebuie să se menţioneze şi modul de soluţionare a în-tâmpinărilor şi contestaţiilor, sau după caz, cele trimise spre soluţionare bi-roului electoral de circumscripţie

§.2 Rolul Biroului Electoral Central şi al birouluielectoral de circumscripţie în stabilirea rezultatelorvotării

6 4 0 . Pentru a înţelege succesiunea operaţiunilor de stabilire a re-zultatelor votării, trebuie să cunoaştem exact rolul Biroului Electoral Central

432

şi al birourilor electorale de circumscripţie. Biroul Electoral Central con-duce operaţiunile electorale pentru alegerea Preşedintelui României, înaceastă mare circumscripţie electorală care este ţara întreagă. Pentru alege-rea Preşedintelui României birourile electorale de circumscripţii sunt trepteintermediare între birourile electorale de secţie şi Biroul Electoral Central,organisme de adiţionare a rezultatelor de la secţiile de votare şi de comuni-care a lor către Biroul Electoral Central. Cât priveşte alegerea deputaţilor şisenatorilor rolul Biroului Electoral Central este de asemenea important, dardesigur nuanţat, pentru că o parte din mandate se repartizează direct la ni-velul circumscripţiilor electorale.

6 4 1 . Este important, de asemenea să cunoaştem nuanţele noţiuniide majoritate. în sistemele electorale se folosesc noţiuni de: majoritatesimplă, majoritate absolută, majoritate relativă, majoritate calificată.

Majoritatea simplă reprezintă jumătate plus unul din alegătorii pre-zenţi la vot.

Majoritatea absolută reprezintă jumătate plus unul din totalul ale-gătorilor înscrişi în listele electorale

Majoritatea relativă exprimă situaţia în care se obţin cele maimulte voturi. Ea este deci comparativă şi se concretizează în raport cu cele-lalte rezultate obţinute de ceilalţi candidaţi.

Majoritatea calificată, este determinată prin lege (calificată) ea ex-primând de regulă 2/3 din totalul voturilor, votanţilor etc. Nimic nu împie-dică însă şi alte „calificări" legale (3/4 sau 4/5 etc).

Trebuie precizat că aceste nuanţări sunt specifice sistemelor parla-mentare în general şi desigur şi alegerilor

Balotajul este situaţia în care doi candidaţi au obţinut pentru acelaşimandat, un număr egal de voturi

într-o asemenea situaţie departajarea devine imposibilă şi de regulăse procedează la repetarea alegerilor, cu participarea numai a candidaţilor încauză. în legislaţia română balotajul este reglementat pentru alegerile deprimari. Astfel, potrivit art. 68 din Legea privind alegerile locale (1991), încaz de paritate de voturi a cel puţin doi candidaţi pentru funcţia de primar,se declară balotaj şi se vor organiza, de drept, noi alegeri, în termen de douăsăptămâni. La aceste alegeri vor participa numai candidaţii care s-au aflat însituaţie de balotaj

433

§.3 Atribuirea mandatelor

1. Sisteme de atribuire a mandatelor parlamentare6 4 2 . Am explicat deja că există mai multe tipuri de scrutin şi

aceste tipuri determină mai multe moduri de atribuire a mandatelor. în sis-temul majoritar mandatele sunt atribuite listelor sau candidaţilor care obţinmajoritatea absolută sau simplă, în funcţie de faptul dacă se practică un tursau două tururi de scrutin. Uneori, rar desigur, sistemul majoritar se referă şila scrutinul de listă. De regulă, el priveşte scrutinul uninominal. Trebuie ob-servat că deşi sistemul majoritar într-un singur tur are multe dezavantaje, eleste preferat în sistemul anglo-saxon, pentru că se consideră că alegerile nutrebuie să servească recrutării unei academii reflectând fidel nuanţările deopinii, ci trebuie să degajeze o majoritate parlamentară omogenă care săsusţină un guvern decis să acţioneze. Eficacitatea parlamentului este prefe-rată justiţiei electorale.

643. Să vedem cum se atribuie mandatele în sistemul reprezentă-rii proporţionale.

în acest sistem atribuirea mandatelor se realizează diferit decât însistemul majoritar, existând bineînţeles şi aici numeroase modalităţi şinuanţe. El tinde spre justiţia electorală, dând o reprezentare, pe cât posibila stării opiniilor alegătorilor.

Atribuirea mandatelor în sistemul reprezentării proporţionale începeîn mod necesar prin determinarea coeficientului electoral într-o circum-scripţie dată. Coeficientul electoral se obţine prin împărţirea numărului vo-turilor exprimate la numărul mandatelor atribuite unei circumscripţii electo-rale. Apoi, se procedează la repartizarea acestor mandate între listele încompetiţie, împărţind la coeficientul electoral numărul voturilor obţinute defiecare listă. Aceste operaţii nu duc deodată la atribuirea tuturor mandatelorpentru că, după prima împărţire rămân totdeauna resturi electorale altfelspus voturi neutilizate şi mandate nedistribuite. Se impune o nouă repartiţieşi de fapt aici intervin dificultăţile şi nuanţările. Potrivit metodelor practicatese distinge reprezentarea proporţională apropiată şi reprezentarea pro-porţională integrală, care se aseamănă sau se pot asemăna cât priveşte pro-cedeele matematice aplicabile.

644. Reprezentarea proporţională apropiată. Se numeşte astfelatunci când repartizarea resturilor se face în interiorul circumscripţiei electo-rale (judeţului, de exemplu) şi nu pe plan naţional. Sunt utilizate două sis-

434

teme de repartizare şi anume sistemul celor mai mari resturi (M.M.R.) şi celal celei mai mari medii (M.M.M.)

645. într-o circumscripţie electorală sunt 400.000 voturi exprimatepentru 8 mandate parlamentare. Coeficientul electoral va rezulta din400.000:8=50.000. S-a participat în 5 liste de candidaţi (5 partide), care auobţinut următoarele voturi:

Lista A - 126.000 voturiLista B - 94.000 voturiLista C - 88.000 voturiLista D - 65.000 voturiLista E - 27.000 voturiSe procedează la atribuirea mandatelor potrivit coeficientului electoralLista A - 126.000: 50.000 = 2 mandate, rest 26.00 voturi neutilizateLista B - 94.000: 50.000 = 1 mandat, rest 44.000 voturi neutilizateLista C - 88.000: 50.000 = 1 mandat, rest 38.000 voturi neutilizateLista D - 65.000: 50.000 = 1 mandat, rest 15.000 voturi neutilizateLista E - 27.000: 50.000 = 0 mandate, rest 27.000 voturi neutilizateS-au distribuit 5 mandate. Rămân 3 mandate neatribuite. Dacă sunt

atribuite după sistemul celor mai mari resturi: lista B va avea al şaseleamandat, lista C al şaptelea şi lista E al optulea. Repartizarea definitivă esteurmătoarea:

Lista A - 2 mandateLista B - 2 mandateLista C - 2 mandateLista D - 1 mandatLista E - 1 mandat

646. Dacă restul de mandate se atribuie pe sistemul celei mai marimedii, repartizarea este puţin mai complexă şi se folosesc mai multe proce-dee. Cel mai folosit constă, în aceea că pentru fiecare mandat nerepartizat,se atribuie fictiv fiecărei liste un mandat, făcându-se împărţirile de rigoare,în acest procedeu se distribuie mandat cu mandat. Pentru repartizarea celuide-al şaselea mandat se procedează astfel:

Lista A -126.000: 3(2+1) = 42.000Lista B - 94.000: 2(1+1) = 47.000 - cea mai mare medie, 1 mandat

suplimentarLista C - 88.000: 2(1+1) = 44.000Lista D - 65.000: 2(1+1) - 32.5000Lista E- 27.000:1(0+1) = 27.000

435

Procedând la fel prin repetarea operaţiei pentru celelalte două mandate1 şaptelea şi al optulea), lista C va primi un mandat şi lista A celălalt mandatJ optulea). Calculele pot verifica aceasta. Rezultatul ar fi următorul:

Lista A - 3 mandateLista B - 2 mandateLista C - 2 mandateLista D - 1 mandatLista E - 0 mandateCe constatăm? Repartizarea mandatelor este diferită de cea dată de

sternul celor mai mari resturi. Primul avantajează partidele mici al doileaai puţin. Depinde deci de opţiunea legiuitorului. Acest sistem comportă oiriantă denumită sistemul Hagenbach-Bischof sau al coeficientului modi-cat, practicat în Elveţia. El constă în împărţirea numărului de voturi obţi-ite prin numărul total de mandate distribuite circumscripţiei electorale,ajorat cu o unitate (8+1) şi reluând această operaţie până când toate man-itele vor fi atribuite.

6 4 7 . Sistemul Hondt. Trebuie arătat că se poate ajunge la acelaşizultat, utilizând sistemul Hondt, care distribuie tot şi constă în împărţireaimărului de voturi obţinute de liste prin primele numere cardinale, în li-ita numărului de mandate ce urmează a fi distribuite (în exemplul nostruşi de a atribui cele 8 mandate celor mai ridicate 8 caturi. Ultimul cât (al

(tulea) este catul electoral sau divizorul comun.

1 2 3 4 5 6 7 8sta A 126000 63000 42000 31500 25200 21000 18000 15750staB 94000 47000 31333 23500 18000 15666 13428 11850

88000 44000 29333 22000 17600 14666 12571 1100065000 32000 21666 16250 13000 10833

staCsta D 9285 8125staE 27000 13500 9000 6750 5400 4500 3857 3375

Sistemul Hondt este practicat în Belgia. Statele scandinave, Suedia,)rvegm, Danemarca, practică începând cu 1952 un sistem învecinat.

In România sistemul Hondt a fost practicat, parţial, la alegerea Adu-rii Deputaţilor în anul 1990 şi este practicat, tot parţial, în baza Legii nr/1992.

Dacă luăm ca punct de studiu tabloul de mai sus, vom reţine că înemplul dat, catul electoral (divizorul comun) este 42.000. Vom obţine ast-următoarele rezultate:

436

Lista A - 126.000: 42.000 = 3 mandateLista B - 94.000: 42.000 = 2 mandateLista C - 88.000: 42.000 = 2 mandateLista D - 65.000: 42.000 = 1 mandatLista E - 27.000: 42.000 = 0 mandateVom constata următoarele: mandatele se distribuie dintr-odată; nu

rămân resturi electorale; sistemul dă rezultate asemănătoare cu aplicareacelor mai mari medii. Iată comparaţia:Cele mai mari resturi Cele mai mari medii Sistemul HondtLista A - 2 mandate Lista A - 3 mandate Lista A - 3 mandateLista B - 2 mandate Lista B - 2 mandate Lista B - 2 mandateLista C - 2 mandate Lista C - 2 mandate Lista C - 2 mandateLista D - 1 mandat Lista D - 1 mandat Lista D - 1 mandatLista E - 1 mandat Lista E - 0 mandate Lista E - 0 mandate

648. Repartizarea proporţională integrală. Pentru a se realiza oreprezentare cât mai fidelă a opiniilor, calculele electorale sunt transferate lanivel naţional. Se folosesc şi aici două metode. O metodă constă în calculareatuturor rezultatelor la nivelul întregii ţări, ca unică circumscripţie electorală.Este clar că un asemenea sistem, care implică ca fiecare partid să prezinte listede mai multe sute de candidaţi, este foarte incomod şi duce la desemnareaparlamentarilor de către partide şi nu de către electorat. Este un sistem puţindemocratic şi de aceea rar aplicat. S-ar putea practica în statele mici.

A doua metodă constă în a repartiza resturtfe nu în circumscripţiileelectorale (judeţe) ci la nivel naţional. Voturile neutilizate de fiecare listă lacircumscripţiile electorale sunt adiţionate şi se face repartizarea mandatelorneatribuite la nivelul circumscripţiilor fie pe criteriul coeficientului electoral(stabilit prin lege sau după regulile amintite)fie pe alte criterii. Acest sistemeste mai rar întâlnit (utilizat), dar se întâlneşte în unele ţări, ca de exempluîn Italia şi România.

649. Pragurile electorale. Atribuirea mandatelor parlamentareeste deseori condiţionată, în' sistemul scrutinului de listă şi reprezentării pro-porţionale de obţinerea unui număr minim de voturi valabil exprimate, aunui procent, stabilit de regulă la nivel de ţară. Mărimea acestui procent,denumit prag electoral poate fi de 2,3,4, 7,8%. Mai exact, pentru ca unpartid participant cu liste de candidaţi în alegeri să poată participa la distri-buirea mandatelor (prin sistemele analizate deja) trebuie să obţină în alegeriprocentul minim de voturi. Dacă nu obţine acest procent nu este admis laîmpărţeală.

437

Pragurile electorale se practică şi în legătură cu subvenţiile electoralesau cauţiunile electorale. Pragurile electorale se motivează în principiu peideea că la guvernare trebuie să aibă acces partidele politice care se bucurăde o anumită credibilitate în masa electoratului (receptivitate) sau pe ideeaseriozităţii candidaturilor (îndeosebi la cauţiuni care urmăresc să descura-jeze aventuriştii), precum şi pe alte cauze ce ţin de contextul socio-politicconcret. Astfel, la repartizarea mandatelor parlamentare pot participa numaipartidele, formaţiunile politice sau coaliţiile acestora care întrunesc pragulelectoral. Cât priveşte coaliţiile de partide, pentru alegerile din septembrie1992, la pragul de 3% s-a adăugat câte un singur procent din totalul voturi-lor valabil exprimate pe întreaga ţară pentru fiecare membru al coaliţiei, în-cepând cu ale doilea partid sau formaţiune politică, fără a se depăşi 8 pro-cente din aceste voturi.

De asemenea, pentru ca o organizaţie a cetăţenilor aparţinând uneiminorităţi naţionale să obţină un mandat de deputat, dacă nu 1-a obţinut di-rect din alegeri (vezi şi art. 59 din Constituţie) trebuie să obţină un număr devoturi egal cu cel puţin 5% din numărul mediu de voturi valabil exprimatepe ţară pentru alegerea unui deputat.

Aşa cum am mai menţionat, în campania electorală partidele potprimi o subvenţie de la bugetul de stat pe care însă au obligaţia să o restituiedacă nu obţin cel puţin 5% din voturile valabil exprimate pe întreaga ţară.

2. Atribuirea mandatului de Preşedinte al României

6 5 0 . Atribuirea mandatului de Preşedinte al României este rezul-tatul unor operaţii electorale succesive care încep la secţiile de votare. Astfelbirourile electorale de circumscripţie adună rezultatele obţinute la secţiile devotare din raza lor teritorială (după regulile stabilite în lege şi prin consem-narea lor în cuvenitele procese verbale) şi le comunică Biroului ElectoralCentral Acesta primind toate documentele prevăzute de lege, după ce re-zolvă întâmpinările şi contestaţiile depuse, prin decizii definitive, încheie unproces-verbal în care sunt consemnate datele privind numărul alegătorilorînscrişi în listele electorale, al celor prezentaţi la urne, numărul voturilorvalabil exprimate şi al celor nule, repartizarea voturilor pe fiecare candidat,prenumele şi numele candidatului a cărui alegere a fost constatată (desigurln unul din două tururi de scrutin) Acest proces-verbal, împreună cu dosa-rele birourilor electorale de circumscripţie, se înaintează, cu pază militară, la*• urtea Constituţională, în termen de 24 de ore de la înregistrarea ultimului

Osar trimis de birourile electorale de circumscripţie.

438

Curtea Constituţională publică rezultatul alegerilor în presă şi înMonitorul Oficial pentru fiecare tur de scrutin şi validează rezultatul alege-rilor pentru preşedintele ales. Un exemplar al actului de validare se înain-tează Parlamentului în vederea depunerii jurământului prevăzut de art. 82(2) din Constituţie.

Trebuie menţionat că dacă la primul tur nici unul din candidaţi nuîntruneşte numărul de voturi pentru a fi ales preşedinte, se organizează un aldoilea tur de scrutin, la care participă doar primii doi candidaţi în ordineanumărului de voturi obţinute la primul tur. Dacă la primul tur de scrutin secere majoritatea absolută pentru a fi ales, la cel de-al doilea este suficientămajoritatea relativă.

3. Atribuirea mandatelor pentru Camera Deputaţilor şi Senat

651. După votare, în mod firesc urmează atribuirea mandatelor dedeputaţi şi senatori, aceasta făcându-se în mai multe etape. Cât priveştemandatele de deputaţi trebuie să reamintim că, în temeiul Constituţiei (vezişi art. 59) ele sunt de două categorii şi anume unele rezultând direct dinscrutin (desigur majoritatea) şi altele indirect din scrutin, pentru organizaţi-ile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale.

Mai întâi ne interesează mandatele rezultate direct din scrutin Dupăce biroul electoral de circumscripţie primeşte rezultatele votării de la toatesecţiile de votare din raza sa, va întocmi, separat pentru Camera Deputaţilorşi pentru Senat, câte un proces-verbal privind voturile valabil exprimatepentru fiecare partid, formaţiune politică sau coaliţie a acestora, pe care leva înainta Biroului Electoral Central, în termen de 24 de ore. Biroul Electo-ral Central centralizând rezultatele pe întreaga ţară va stabili care sunt parti-dele, formaţiunile politice sau coaliţiile care îndeplinesc pragul electoral şicare deci au dreptul de a participa la distribuirea mandatelor. El va comu-nica birourilor electorale de circumscripţie această situaţie.

6 5 2 . Biroul electoral de circumscripţie primind aceste constatări vaproceda la atribuirea mandatelor numai partidelor, formaţiunilor şi coaliţii-lor care au trecut pragul electoral. în acest sens el va stabili coeficientulelectoral, separat, pentru fiecare Cameră a Parlamentului, prin împărţireanumărului total al voturilor valabil exprimate la numărul mandatelor.

Listele de candidaţi vor primi atâtea mandate de câte ori coeficientulelectoral se cuprinde în numărul voturilor valabil exprimate pentru ele. Can-didatul independent va obţine mandatul dacă a obţinut un număr de voturicel puţin egal cu coeficientul electoral. în această primă etapă, în mod obiş-

439

nuit, nu se distribuie toate mandatele, rămânând, pentru etapa a doua. atâtmandate nedistribuite cât şi voturi neutilizate.

6 5 3 . Prin voturi neutilizate legea electorală înţelege acele voturiexprimate pentru o listă care au rămas după atribuirea mandatelor, precum şicele inferioare coeficientului electoral. Aceste voturi, precum şi mandatelese comunică Biroului Electoral Central, care însumează, pe întreaga ţară,separat pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat, voturile neutilizate saucele inferioare coeficientului electoral de circumscripţie, din toate circum-scripţiile electorale, pentru fiecare partid, formaţiune politică sau coaliţie aacestora. Prin metoda Hondt, se atribuie mandatele nedistribuite, partidelor,formaţiunilor politice sau coaliţiilor acestora.

6 5 4 . Urmează apoi desfăşurarea mandatelor pe circumscripţiielectorale care se realizează, potrivit legii electorale, în felul următor:

a) pentru fiecare partid, formaţiune politică sau coaliţie a acestora,cărora le-au revenit mandate se împarte numărul voturilor neutilizate sau alcelor inferioare coeficientului electoral de circumscripţie, din fiecare cir-cumscripţie electorală, la numărul total al voturilor valabil exprimate pentruacel partid, formaţiune politică sau coaliţie avut în vedere la repartizareamandatelor pe ţară.

Rezultatul astfel obţinut pentru fiecare circumscripţie se înmulţeştecu numărul de mandate cuvenite partidului, formaţiunii politice sau coaliţieiacestora. Datele obţinute se ordonează descrescător la nivelul ţării şi separatdescrescător în cadrul fiecărei circumscripţii.

• Pentru fiecare circumscripţie se iau în calcul primele partide, forma-ţiuni politice sau coaliţii ale acestora, în limita mandatelor ce au rămas derepartizat în circumscripţia respectivă. Ultimul număr din această operaţiunereprezintă repartizarea mandatelor pe circumscripţii în ordinea partidelor,formaţiunilor politice, coaliţiilor acestora, precum şi a circumscripţiilor dinlista ordonată pe ţară, astfel: primul număr din lista ordonată pe ţară se îm-parte la repartitorul circumscripţiei de la care provine, rezultând numărul demandate ce-i revin în circumscripţia respectivă. în continuare, se procedeazăidentic cu numerele următoare din lista ordonată pe ţară.

în situaţia în care s-a epuizat numărul de mandate cuvenit unui par-t'd, unei formaţiuni politice sau unei coaliţii ori dintr-o circumscripţie elec-torală, operaţiunea se continuă fără acestea.

Dacă numărul din lista ordonată pe ţară este mai mic decât repartito-ml de circumscripţie, se acordă un mandat.

440

b) în cazul în care nu este posibilă acordarea mandatelor în ordinea cerezultă din prevederile de la lit. a) Biroul Electoral Central va avea în vederecircumscripţia electorală în care partidul, formaţiunea politică sau coaliţiaacestora are cel mai mare număr de candidaţi sau un candidat, cărora nu li s-auatribuit mandate, iar dacă şi astfel au rămas mandate neindividualizate pecircumscripţii, circumscripţia electorală în care partidul formaţiunea politicăsau coaliţia respectivă are cele mai multe voturi neutilizuate ori cele mai multevoturi inferioare coeficientului electoral de circumscripţie;

c) dacă după aplicarea prevederilor de la lit. a) şi b) au mai rămasmandate nedesfaşurate pe circumscripţii, Biroul Electoral Central le va sta-bili pe baza acordului partidelor, formaţiunilor politice sau coaliţiilor aces-tora cărora li se cuvin aceste mandate iar în lipsa unui acord, prin tragere lasorţi în termen de 24 de ore, de la încheierea operaţiunilor anterioare.

655. Mandatele desfăşurate pe listele de candidaţi, potrivit art. 66alin. (6), se atribuie candidaţilor de biroul electoral de circumscripţie, în or-dinea înscrierii acestora pe listă

Deputaţii şi senatorii aleşi vor primi un certificat doveditor al ale-gerii. Acest certificat se eliberează de către biroul electoral de circumscrip-ţie, pe baza repartizării mandatelor din prima etapă, sau pe baza comunicăriifăcute de către Biroul Electoral Central, în termen de 24 de ore după reparti-zarea mandatelor la nivel naţional.

Desigur unii candidaţi înscrişi în liste nu vor fi aleşi, pentru că nu-mărul mandatelor de deputat şi senator este limitat. Aceşti candidaţi suntdeclaraţi supleanţi ai listelor respective, iar în caz de vacanţă a mandatelorde deputaţi aleşi pe baza listelor depuse de partide şi formaţiuni politice, eivor ocupa locurile devenite vacante, în ordinea în care sunt înscrişi în liste.

6 5 6 . Cât priveşte deputaţii desemnaţi în condiţiile art. 59(2) dinConstituţie câteva explicaţii se impun

Reprezentarea populaţiei în Parlament trebuie să asigure, pe cât po-sibil, reprezentarea tuturor categoriilor de oameni. Această reprezentare esteexpres prevăzută de lege, ea rezultând din scrutin, alegătorii fiind cei carepractic decid acest lucru. Legea electorală cuprinde dispoziţii care valorificăaceastă calitate şi care asigură reprezentarea şi a cetăţenilor aparţinând mi-norităţilor naţionale

Dar scrutinul de listă este „imprevizibil" în situaţia minorităţilor na-ţionale care au o pondere foarte mică în ansamblul populaţiei, de unde poaterezulta o reprezentare a lor în Parlament Pentru a asigura reprezentarea şi aacestor cetăţeni, organizaţiile legal constituite care îi reprezintă, care nu în-

441

trunesc numărul de voturi necesar pentru a avea un mandat în Parlament, audreptul la câte un mandat de deputat. Aceste mandate rezultă totuşi din ale-geri, pentru că organizaţiile respective trebuie să participe cu candidaţi înalegeri si trebuie să obţină pe întreaga ţară, un număr de voturi egal cu celpuţin 5% din numărul mediu de voturi exprimate pe ţară pentru alegereaunui deputat.

Aceste dispoziţii electorale sunt o garanţie a egalităţii în drepturi acetăţenilor români fără deosebire de naţionalitate.

în fine, trebuie adăugat că validarea tuturor mandatelor revine, dupăcaz, Camerei Deputaţilor sau Senatului.

§.4. Alte reguli electorale

657. Explicarea sistemului electoral, la nivelul dimensiunilor unorprelegeri universitare, se realizează desigur în ceea ce are el mai important.

Regulile electorale sunt impresionant de multe ca număr, reglemen-tările merg până la detalii pentru a reuşi să imprime luptei politice pentruocuparea mandatelor în autorităţile statale de decizie caracter organizat şicivilizat. De aceea explicaţiile ce se dau în aceste prelegeri pot constitui doarpunct de plecare pentru cei care vor să aprofundeze acest fenomen învolburat,deseori exploziv şi plin de surprize. Alte câteva explicaţii se impun totuşi.

6 5 8 . Alegerile parlamentare parţiale sunt reglementate de legeaelectorală pentru situaţia în care alegerile dintr-o circumscripţie electoralăsunt anulate precum şi în cazul în care un mandat de deputat sau de senatordevenit vacant nu poate fi ocupat de supleant. Reguli de detaliu privind ale-gerile parlamentare parţiale sunt prevăzute în legea nr. 68/1992.

6 5 9 . Anularea alegerilor este şi ea posibilă potrivit legislaţieielectorale. Astfel Biroul Electoral Central poate anula alegerile dintr-o cir-cumscripţie electorală dacă votarea şi stabilirea rezultatului alegerilor a avutloc prin fraude de natură să modifice atribuirea mandatelor şi dispune repe-tarea scrutinului. Cât priveşte alegerile prezidenţiale anularea alegerilor opoate face Curtea Constituţională pentru cazul în care votarea.şi stabilirearezultatelor au avut loc prin fraudă de natură să modifice atribuirea manda-tului sau, după caz, ordinea candidaţilor care pot participa la al doilea tur descrutin. Legislaţia electorală stabileşte cine poate sesiza, termenele, soluţiile.

442

6 6 0 . Sunt şi alte reguli electorale. Astfel legea electorală dădreptul cetăţenilor de a face întâmpinări şi contestaţii, scrise sau verbale,cu privire la orice operaţie electorală. Pentru a da eficienţa cuvenită acestuiimportant mijloc de participare a cetăţenilor la organizarea şi desfăşurareaalegerilor, legea prevede detaliat forul competent a primi şi rezolva cererile,întâmpinările sau contestaţiile, termenele de rezolvare (care-s foarte scurte),obligaţia şi formele de comunicare a soluţiilor date.

în întreaga activitate electorală, toate operaţiunile electorale suntconsemnate în procese verbale. De fiecare dată legea electorală prevede nunumai obligaţia întocmirii acestora ci şi organele obligate a le încheia, pro-blemele ce trebuiesc reţinute, condiţiile de formă ce trebuiesc îndeplinite,precum şi regulile privitoare la păstrarea, comunicarea sau afişarea copiilorde pe aceste procese verbale.

Trebuie reţinută şi dispoziţia legală potrivit căreia cheltuielile elec-torale sunt suportate din bugetul de stat, iar cererile, reclamaţiile, întâmpi-nările, contestaţiile şi orice alte acte făcute în exercitarea drepturilor prevă-zute în legea electorală sunt scutite de orice taxe de timbru

O u l . Delegaţii şi observatorii. Importanţa alegerilor şi implicaţiilelor presupun o respectare strictă a dispoziţiilor legale. Pentru a se realizaverificarea respectării legii şi a asigura credibilitatea publică precum şi pen-tru a se evita fraudele sau speculaţiile, legea a instituţionalizat delegaţii şiobservatorii electorali, ca reprezentanţi ai organizaţiilor nonguvernamen-tale, ai mass media şi ai opiniei publice Legea electorală română foloseşteatât termenul observatori cât şi cel de delegaţi. Pentru ambele situaţii legeaimpune, mai întâi, acreditarea.

Acreditarea delegaţilor pentru presă, cinematografie, radio şi televi-ziunea română precum şi a observatorilor interni se face de către Biroul Elec-toral Central, iar pentru străini, precum şi pentru reprezentanţii unor organizaţiiinternaţionale care solicită aceasta de către Ministerul Afacerilor Externe.

Acreditare, ca observatori interni, pot primi numai persoanele carenu sunt membri ai unui partid sau formaţiuni politice. Pot fi acreditaţi numaialegătorii împuterniciţi de o organizaţie neguvernamentală care are ca unicscop apărarea drepturilor omului, constituită legal până la data deschideriicampaniei electorale Acreditarea observatorilor interni se face petru o sin-gură secţie de votare.

Dimensiunile legale ale activităţii delegaţilor şi observatorilor in-terni sunt stabilite foarte clar. Ei pot asista la operaţiunile electorale, pot se-

443

siza biroul electoral dacă observă anumite neregularităţi, dar nu pot inter-veni în nici un mod în organizarea şi desfăşurarea alegerilor.

De asemenea, delegaţii şi observatorii, nu au dreptul să facă propa-gandă pentru sau împotriva unui partid, formaţiune politică sau candidat, nuau dreptul să influenţeze alegătorii. Dacă aceste reguli sunt încălcate pot in-terveni sancţiunile legale şi în orice caz suspendarea acreditării. De aceeaobservatorii interni au obligaţia de a da o declaraţie scrisă prin care se an-gajează la respectarea întocmai a statutului de observator. Declaraţia se dăpe proprie răspundere şi constituie act public. De altfel condiţiile acredităriise trec chiar în actul de acreditare.

6 6 2 . în fine, trebuie să menţionăm că legea electorală are prevederiexprese privitoare la păstrarea documentelor şi materialelor electorale,precum şi la sancţiunile aplicabile celor care încalcă dispoziţiile electorale.

444

BIBLIOGRAFIELA CAPITOLUL VIII

1. Decret-Lege pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României.Publicat în Monitorul Oficial, nr 35 din 18 martie 1990.

2. Legea nr. 70/1991 privind alegerile locale. Publicată în Monitorul Ofi-cial nr. 239 din 28 noiembrie Republicată, cu modificări, în MonitorulOficial nr. 79 din 18 aprilie 1996

3. Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi Senatului Pu-blicată în Monitorul Oficial nr. 164 din 16 iulie 1992.

4. Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României. Publicată înMonitorul Oficial nr. 164/16 iulie 1992.

5. Maurice Duverger; Institutions politiques et Droit constitutionnel (1).Presses universitaires de France. Paris, 1988, p. 129 şi urm. 112, 114, 120- 122. Acest autor consideră votul universal ca bază legitimă a puterii.

6. Benoit Jeanneau, Droit constitutionnel et institutions politiques, Dalloz,Paris, 1978, p. 23, 78 şi urm.

7. Paul Negulescu, George Alexianu, Tratat de drept public voi. 1, EdituraCasa şcoalelor, Bucureşti, 1943, p. 433 şi urm.

8. Antonie Iorgovan, loan Muraru, Florin Vasilescu, loan Vida, Noualege electorală a României. Text şi comentarii, Bucureşti 1990.

9. Union interparlamentarire, Les parlements dans le monde, Recueil desdonnees comparative, voi. 1, Bruylant, Bruxelles, 1987, p. 109,110.

10. Pierre Pactet, Institutions politiques. Droit constitutionnel, Masson, Paris,p. 1991, p. 95 - 96, care defineşte votul universal ca cel aparţinând tuturorcetăţenilor sub condiţia îndeplinirii unor condiţii minimale, care ţin normalde vârstă, cetăţenie, şi de exerciţiul drepturilor civile şi cetăţeneşti.

445

ll.Jean Francois Aubert, Trăite de droit constitutionnel suisse voi. I.Editions Ides et Calendes. Neuchatel, 1967. J.F. Aubert distinge trei fe-luri de operaţii: alegere, votare, semnătură. Cetăţeanul alege, dacă alegemembrii unei autorităţi. Cetăţeanul votează daca se pronunţă pentru saucontra unei reguli sau unei decizii, existând sinonimie între votare şi re-ferendum. Cetăţeanul semnează dacă sprijină o propunere imperativăjuridiceşte Vezi p. 443 - 444. Pentru revocare a se vedea şi p. 442 (nr.193), pentru mandat imperativ a se vedea şi p. 475 - 476, iar pentruelectorat şi elite a se vedea şi p. 430.

12. Claude-Albert Colliard, Libertes publiques, Dalloz, Paris, p. 204.13. Marcel Prelot, Jean Boulois, Institutions politiques et droit

constitutionnel, Dalloz Paris, 1990, p. 57 unde arată că pentru a fi demo-cratic, un regim trebuie să asigure cantitativ şi calitativ participarea latreburile publice a celui mai mare număr, p. 59.

14. loan Muram, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Natu-rismul, Bucureşti, 1991, p. 188 şi urm.

15. Mihai Constantinescu, Scrutinul uninominal. Efecte şi semnificaţii. înlucrarea comună Studii constituţionale, Edtiura Actami, Bucureşti, 1995,mai ales pag. 151 -155.

16. llie Stoenescu, Savely Zilberstein, Tratat de drept procesual civil, voi.II, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1981, p. 156, privitor la procedurade soluţionare a plângerilor referitoare la înscrierile electorale.

446

CAPITOLUL IXPARLAMENTUL

§. 1. Generalităţi Caracterizarea parlamentului

6 6 3 . în istoria constituţională a lumii, istorie îndelungată şi tu-multoasă, s-a impus, ca o realitate teoretică şi practică, parlamentul. Cât pri-veşte apariţia parlamentului în lume se arată că „Este totuşi istoriceşte in-exact să se spună că Marea Britanie este mama parlamentului, Islanda aredrepturi de anterioritate şi Polonia pretenţii de simultaneitate. Dar este ade-vărat că ea a servit de model şi că anglomania observatorilor continentali nueste fără fundament" (Francois Borella, p. 32).Fără a stabili acum şi aicicertificatul său de naştere, putem constata că apariţia parlamentului, ca in-stituţie politico-juridică fundamentală intr-o societate organizată în stat, afost de fapt o reacţie firească împotriva despotismului şi tiraniei specificeabsolutismului feudal.

Apariţia parlamentului trebuie considerată ca exprimând cerinţaumană de participare la facerea legilor, participare care este de fapt primadintre legile democraţiei.

Dintotdeauna s-a afirmat că puterea, suveranitatea, aparţin poporu-lui, naţiunii, realitate speculată deseori demagogic şi înşelător, şi numaiacesta, poporul, are dreptul de a legifera, legea fiind expresia voinţei salesuverane. Faţă de realitatea că în statele cu teritorii întinse şi cu populaţiinumeroase este practic imposibil ca întreg poporul să se constituie într-oadunare care să decidă, să legifereze (ca în cetăţile antice greceşti) s-a pus

447

problema de a şti cum se poate valorifica această strânsă corelaţie dintrevoinţa suverană şi lege Cum se poate exprima tehnic-juridic şi statal.

Soluţia găsită de minţile luminate ale filosofilor, juriştilor, politolo-gilor s-a verificat a fi bună, practică şi eficientă Aceasta a fost ca poporul sădelege exerciţiul dreptului său, natural şi inalienabil, de a legifera unor re-prezentanţi ai săi (delegaţi, mandatari), astfel desemnaţi încât să poată ex-prima juridiceşte voinţa acestuia. Astfel au apărut sistemele electorale, de-putaţii şi senatorii, parlamentul

Este semnificativ că astăzi aproape toate constituţiile lumii consa-crând puterea (suveranitatea) poporului (naţiunii) stabilesc că aceasta seexercită prin reprezentare şi prin referendum

6 6 4 . S-au căutat desigur şi garanţii privind exercitarea acestuimandat de către parlament, mai ales pentru ca parlamentul să nu se înde-părteze de la împuternicirile date Printre cele mai importante garanţii estereferendumul, consultarea populară, modalitate larg folosită astăzi în sis-temele constituţionale

Importanţa împuternicirilor ce i se deleagă, rostul său statal-juridic,funcţia de legiferare, au impus şi autonomia parlamentului în sistemul auto-rităţilor statale S-au căutat şi practicat soluţii pentru ca parlamentul să fieindependent în exercitarea puterilor sale, puteri atât de importante, şi tot-odată să fie o eficientă contrapondere faţă de guvern.

Parlamentul apare deci ca o instituţie politică şi juridică formată dinuna sau mai multe corpuri, adunări sau „camere", fiecare alcătuită dintr-unnumăr de membri (deputaţi, senatori), dispunând, într-o măsură mai maresau mai mică, de putere de decizie Parlamentul nu trebuie confundat cucomitetele sau comisiile, care, de regulă, sunt create de către camerele par-lamentare şi cuprind un număr mai mic de membri şi nici cu adunările con-sultative, care nu au puteri de decizie (vezi şi Maurice Duverger).

£2 Funcţiile parlamentului

1. Generalităţi privind funcţiile parlamentului. Clasificareafuncţiilor

Ou5. Parlamentul are şi trebuie să aibă un loc şi un rol deosebit însistemul statal. De aceea şi competenţa sa (împuternicirile) trebuie să răs-

448

pundă necesităţii de a se crea condiţiile exprimării voinţei poporului care 1-aales şi pe care-1 reprezintă direct, nemijlocit.

Atribuţiile parlamentului sunt specifice înfăptuirii, la cel mai înaltnivel a conducerii statale (exerciţiul suveranităţii naţionale). Ca atare func-ţiile parlamentului sunt funcţii de conducere, sunt funcţii deliberative. Fi-ind ales direct de către cetăţeni, prin vot, el reprezintă voinţa poporului şiare dreptul să exercite cele mai importante drepturi ale acestuia, să exerciteputerea poporului.

6 6 6 . De regulă când vorbim de parlament spunem că este puterealegislativă, unicul organ legiuitor, sau pur şi simplu organ legiuitor. Aseme-nea caracterizări rezultă fie din dispoziţii constituţionale exprese, fie dinprincipii de drept universal statornicite şi recunoscute. Desigur aceste for-mulări cunosc nuanţări, iar unele dispoziţii constituţionale nu pot rămâne înafara discuţiei.

Astfel, constituţiile române din anul 1866 şi anul 1923, stabileau unsistem tripartit în exercitarea puterii legislative stabilind expres că „puterealegislativă se exercită colectiv de rege, de Cameră şi de Senat". Era deci ne-cesar acordul celor trei organe de stat în adoptarea legilor. Mai mult, regeleprin sancţionarea legii, realiza o condiţie de valabilitate a legii, sancţionareaavând ca efect transformarea proiectului de lege în lege. De asemenea Con-stituţia Olandei, prin art. 81 arată că legile sunt stabilite în comun de cătreguvern şi statele generale. Sistemul acestor constituţii presupunea sau pre-supune armonizarea voinţelor celor trei ramuri ale puterii legislative, ele-ment specific îndeosebi constituţiilor pact.

O o 7 . In legătură cu desemnarea parlamentului prin expresia puterelegislativă, în doctrina juridică se formulează unele rezerve.

Se susţine că, prin această desemnare, se confundă partea cu între-gul, se neglijează paradoxal, ceea ce caracterizează regimul parlamentar,altfel spus controlul asupra executivului. Apoi, parlamentul nu este singurulcare „face" legile, el împarte cu guvernul exerciţiul funcţiei legislative (veziiniţiativa legislativă, legislaţia delegată) şi chiar cu şeful de stat (am menţio-nat deja unele dispoziţii constituţionale) mai ales când promulgarea legiieste o condiţie de valabilitate a acesteia. Plecându-se de la astfel de consta-tări se consideră că ceea ce face unicitatea şi specificitatea parlamentuluieste că în exercitarea variatelor sale funcţii el procedează prin aceeaşi ope-raţiune de voinţă, care este deliberarea. Se adaugă că avantajul definiriiunei puteri publice prin modul său de operare este că puterea rămâne deasu-pra funcţiilor pe care le îndeplineşte şi că în speţă, puterea deliberativă nu

449

este absorbită de funcţia de a face legi, nici de altfel de cea de control al gu-vernului (Maurice Hauriou). Aşa stând lucrurile se pune deci problema de aşti care denumire (desemnare) este mai expresivă pentru funcţia parlamen-tului, funcţia (puterea) legislativă sau funcţia (puterea) deliberativă. Suntemîn prezenţa unei alegeri între tradiţie şi realitate. Se pare însă că desemnareaprin putere deliberativă răspunde mai bine funcţiilor parlamentului pe carele vom analiza mai departe.

668. Funcţiile parlamentului sunt multiple şi importante. Este înafara oricărei îndoieli că parlamentul are şi trebuie să aibă funcţii legislativeprecum şi funcţii de control. Se pune întrebarea dacă parlamentul poate în-deplini şi funcţia de constituantă precum şi funcţia jurisdicţională.

în legătură cu funcţia constituantă. Fără a relua explicaţiile privindputerea constituantă, trebuie să menţionăm că funcţia constituantă şi funcţialegislativă nu se confundă.

în principiu parlamentul legiferează. Adoptarea constituţiei se facede către organisme special constituite şi anume abilitate în acest scop. Desi-gur au fost situaţii, şi mai pot fi, în care parlamentul poate primi funcţii con-stituante. Acest lucru se poate realiza numai prin dispoziţii exprese şi numaiprin dispoziţii constituţionale (sau cu caracter constituţional).

De asemenea, procedura după care se realizează funcţia constituantătrebuie să fie diferită de cea după care se realizează funcţia legislativă.

Astfel, Parlamentul României ales la 20 mai 1990, a fost organizatprin legea electorală, act cu caracter constituţional, ca adunare constituantă.

Rolul său stabilit prin lege a fost de a elabora Constituţia. Până laadoptarea Constituţiei el a îndeplinit, potrivit legii electorale şi rolul de adu-nare legiuitoare.

669. Are parlamentul o funcţie jurisdicţională? Răspunsul trebuienuanţat. Multe constituţii prevăd răspunderea şefului de stat sau miniştrilor,urmată de posibilitatea suspendării sau demiterii din funcţie, sancţiune pro-nunţată de parlament, după anumite proceduri în care sunt implicate şi co-misiile parlamentare. Asemenea proceduri şi desigur sancţiuni au însă prinexcelenţă un caracter politic şi ca atare se integrează în funcţia de control.Vom observa că parlamentul nu are şi nu trebuie să aibă funcţii privind jus-tiţia ca atare. Deci parlamentul nu poate da, controla şi nici nu poate anulahotărâri judecătoreşti.

450

670. Uneori se afirmă că parlamentul are o competenţă nelimitată,că poate face orice. Ba, mai mult, se vorbeşte de puterea discreţionară aacestuia.

Suntem evident în faţa unor exagerări, a unor afirmaţii lipsite deprudenţă şi care nu corespund exigenţelor unei ordini constituţionale plura-liste şi democratice. De aceea această formulare este corectată arătându-secă parlamentul are o competenţă în principiu nelimitată. Această afirmaţieeste în mare măsură exactă. Ea se fundamentează pe modul de formare aparlamentului, pe caracterul său larg şi direct reprezentativ, adică prin aceeacă este investit cu împuterniciri direct de către popor. Această competenţătrebuie însă să fie prevăzută prin constituţie, astfel realizându-se o legalădepartajare dar şi echilibrare între puterile publice. Ca atare competenţaparlamentului este cea stabilită prin Constituţie.

671. Studierea funcţiilor parlamentului presupune o clasificare alor, clasificare pe criteriul conţinutului acestora ( mai exact a atribuţiilorparlamentului). Potrivit acestui criteriu ştiinţific vom distinge următoarelefuncţii: a)legislativă (adoptarea legilor); b)stabilirea direcţiilor principale aleactivităţii social-economice, culturale, statale şi juridice; c)alegerea, forma-rea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale; d) con-trolul parlamentar; e)conducerea în politica externă; f)organizarea şi func-ţionarea proprie.

2. Funcţia legislativă a parlamentului

6 7 2 . Am explicat cum în viziunea separaţiei/echilibrului puterilorde stat, activitatea statală este repartizată pe cele trei domenii esenţiale:funcţia legislativă, funcţia executivă şi funcţia judiciară.

Reţinând şi explicaţiile privind funcţia deliberativă, constatăm călegiferarea rămâne împuternicirea primordială a parlamentului, ea fiind ceamai importantă funcţie în cadrul celor trei. într-o viziune simplă funcţialegislativă înseamnă edictarea de norme juridice, obligatorii pentru executiviar, în caz de litigii şi pentru puterea jurisdicţionalâ. Vom observa însă călegea are două accepţiuni, deopotrivă corecte şi des utilizate. O accepţiunelargă de act juridic normativ şi o accepţiune restrânsă de act al parlamentu-lui. Pentru înţelegerea corectă a funcţiei legislative, trebuie să precizăm căne referim la sensul restrâns al conceptului de lege, adică la sensul de actjuridic normativ al parlamentului. în această accepţiune adoptarea legilor

451

aparţine numai parlamentului. Ca atare într-o asemenea viziune trebuie in-terpretat şi art. 58(1) din Constituţia României potrivit căruia Parlamentuleste unica autoritate legiuitoare a ţării

Exercitarea funcţiei legislative, aparţine teoretic numai parlamentu-lui, care o exercită singur. în practică însă, el „împarte" această funcţie, sauunele aspecte ale acestei funcţii, cu executivul, cu electoratul (referendum),cu comisiile proprii.

Executivul se implică în funcţia legislativă îndeosebi prin iniţiativalegislativă, legislaţia delegată, promulgarea legilor, dreptul de veto. Deaceea, pe bună dreptate, se vorbeşte uneori de limitele puterii legislative aparlamentului, limite rezultând din însăşi noţiunea de lege, din principiuldemocraţiei directe sau semidirecte, din teoria aşa-zisă a stării de necesitate.

O 7 3 . Aceste limitări rezultă uneori şi din determinarea domeniuluirezervat legii. Constituţiile stabilesc liste de materii, care prin natura lortrebuie reglementate numai prin lege rămânând ca restul materiilor (grupede relaţii sociale) să fie reglementate prin actele altor organe de stat., Esteadmis că o listă rigidă poate împiedica parlamentul să se ocupe de o pro-blemă gravă sau importantă din punct de vedere politic, numai pe conside-rentul că nu este inclusă în domeniul legii. Aceasta desigur poate afecta pre-rogativele reprezentării naţionale. Pentru ca parlamentul să se poată ocupade toate problemele de interes naţional, domeniul legii nu trebuie determinatrigid. Astfel, în Elveţia, actele legislative pentru durată nedeterminată careconţin reguli de drept trebuie edictate sub formă de lege. Cele pe durată li-mitată trebuie edicate sub formă de hotărâri cu caracter general. Actele le-gislative pentru care nu este prevăzută nici o formă, trebuie să îmbraceforma hotărârii federale simple.

Examinând dispoziţiile Constituţiei actuale a României se poate re-ţine că stabilirea domeniului rezervat legii este, în principal, realizată prinart. 72 care stabileşte că Parlamentul poate adopta trei categorii de legi şianume legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.

Potrivit art. 72 legile constituţionale sunt cele de revizuire a Consti-tuţiei, iar legile organice se adoptă pentru: sistemul electoral; organizarea şifuncţionarea partidelor politice; organizarea şi desfăşurarea referendumului;organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; regimulstării de asediu şi al celei de urgenţă; infracţiunile, pedepsele şi regimul exe*-cutării acestora; acordarea amnistiei sau a graţierii colective, organizarea şifuncţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecăto-reşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi, statutul funcţionarilor pu-

452

blici; contenciosul administrativ; regimul juridic general al proprietăţii şi almoştenirii; regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele şi pro-tecţia socială; organizarea generală a învăţământului; regimul general alcultelor, organizarea administraţiei locale, a teritoriului, precum şi regimulgeneral privind autonomia locală; modul de stabilire a zonei economice ex-clusive; reglementarea celorlalte domenii pentru care, în Constituţie, se pre-vede adoptarea de legi organice. Rămân în sfera legilor ordinare celelalterelaţii sociale, asupra cărora legislativul poate hotărî.

3. Stabilirea direcţiilor principale ale activităţiisocial-economice, culturale, statale şi juridice

6 7 4 . Exercitând împuternicirile de conducere statală ce-i sunt de-legate de către popor, parlamentul poate decide în problemele cele mai im-portante. Aceste împuterniciri sunt prevăzute în Constituţie şi se realizeazăprin lege. Vom încerca o determinare a acestor domenii social-economice,culturale, statale şi juridice în care parlamentul decide. Vom preciza căaceste împuterniciri pot fi exercitate fie de parlament în întregul său, fie deuna din adunările (Camerele) parlamentului în cazul structurii bicameraledesigur. In acest sens trebuie să constatăm că revin, în general, parlamentu-lui următoarele atribuţii; adoptarea bugetului, aprobarea programului guver-nului; declararea mobilizării generale sau parţiale; reglementarea alegerilor;reglementarea organizării şi desfăşurării referendumului; organizarea şifuncţionarea organelor de stat precum şi a partidelor politice, organizareaforţelor armate şi a apărării naţionale; stabilirea regimului juridic al stării deasediu şi a celei de urgenţă; stabilirea infracţiunilor şi pedepselor; acordareaamnistiei; reglementarea cetăţeniei; stabilirea regulilor privind statutul şicapacitatea persoanelor fizice şi juridice; stabilirea sistemului general al im-pozitelor şi taxelor; emisiunea de monedă; stabilirea regimului proprietăţii şial moştenirii, stabilirea regulilor generale privind raporturile de muncă, sin-dicatele şi securitatea socială; organizarea învăţământului; organizarea ad-ministrativă a teritoriului; stabilirea statutului funcţionarilor publici; stabili-rea procedurilor jurisdicţionale etc. Desigur cele mai multe dintre acestea sehotărăsc prin legi, dar aici avem în vedere conţinutul funcţiei şi nu forma sade realizare. Atribuţiile Parlamentului României de această natură sunt pre-văzute în mai multe articole ale Constituţiei (vezi de exemplu art. 72, pre-cum şi art. 62 care nominalizează: primirea mesajului Preşedintelui Româ-niei; aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat;declararea mobilizării generale sau parţiale; declararea stării de război; sus-

453

pendarea sau încetarea ostilităţilor militare; examinarea rapoartelor Consi-liului Suprem de Apărare a Ţării şi ale Curţii de Conturi.)

4. Alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocareaunor autorităţi statale

6 7 5 . Este o funcţie complexă, iar exercitarea unor asemenea atri-buţii diferă de la un sistem constituţional la altul.

Această funcţie exprimă o anumită preeminenţă a parlamentului faţăde alte puteri publice, un anumit drept în legătură cu instituţionalizarea ce-lorlalte autorităţi statale. Observând constituţiile vom constata că parlamen-tele aleg şi revocă şefi de state (republica parlamentară), şefi de guverne,aprobă componenţa guvernelor sau revocă guverne (moţiuni de neîncredere,moţiuni de cenzură), numesc în funcţii înalţii funcţionari, aleg şi revocă ju-decători etc. Aceste atribuţii le vom regăsi la analiza celorlalte autorităţistatale. în S.U.A. numirea ambasadorilor, consulilor şi a unui mare număr defuncţionari federali se face de preşedintele ţării cu „avizul şi acordul"Senatului (vezi Constituţia SUA, articolul 3, paragraful 2, pct. 2). Aici can-didaţii propuşi de preşedinte apar în faţa comisiilor parlamentare care efec-tuează adevărate anchete, deseori publice, înainte de a aviza. Aceasta se ex-plică prin faptul că Senatul, la origine, nu a trebuit să fie numai un organlegislativ ci şi un fel de consiliu, plasat în apropierea preşedintelui, pentru a-1ajuta în sarcina sa executivă. Unele atribuţii de acest gen s-au păstrat şi astăzi.

în Argentina şi Brazilia, senatul federal are şi el asemenea atribuţii,cu nuanţări desigur. în Japonia, numeroşi funcţionari înalţi pot fi numiţinumai cu acordul celor două camere.

în Austria, preşedintele şi vicepreşedinte Curţii de Conturi sunt aleşide Consiliul Naţional.

Trebuie să adăugăm că în ţările în care funcţionează ombudsmanulacesta este ales de către parlament, iar în Suedia, există un colegiu electoral,compus din 24 de parlamentari care procedează la alegerea celor şase comi-sari ai Băncii Suediei şi a celor şapte comisari ai Oficiului Naţional al Dato-riei Publice.

Parlamentul României, potrivit Constituţiei, poate suspenda dinfuncţie Preşedintele României (art. 95), acordă votul de încredere Progra-mului şi întregii liste a Guvernului (art. 102), poate retrage încrederea acor-dată Guvernului (art. 112) etc. Senatul României numeşte Avocatul Popo-rului (art. 35), numeşte trei judecători la Curtea Constituţională (art. 140),

454

etc. Camera Deputaţilor numeşte trei judecători la Curtea Constituţională(art. 140), etc.

5. Controlul parlamentar

6 7 6 . Rolul deosebit al parlamentului în conducerea statală presu-pune nu numai elaborarea de legi, stabilirea direcţiilor de activitate, forma-rea de organe de stat, aspecte pe care le-am explicat deja, ci şi controlul.Realizarea controlului de către parlament prezintă o mare importanţă. Acestcontrol este necesar şi deplin. El este necesar deoarece parlamentul ca or-gan de stat căruia poporul îi delegă funcţia deliberativă, trebuie să constate,direct, cum sunt respectate şi aplicate Constituţia şi legile, cum autorităţilestatale îşi realizează rolul ce-1 au în mecanismul statal. Controlul exercitatde către parlament este un control deplin.

De principiu el se întinde asupra întregii activităţi desfăşurate potri-vit constituţiei şi legilor, Parlamentul având dreptul de a anula acte ilegale,de a revoca organe de stat sau înalţi funcţionari, a căror activitate estenesatisfacătoare. în acelaşi timp acest control este diferenţiat atât în funcţiede natura activităţii controlate cât şi de poziţia în sistemul statal a autorităţiicontrolate. Aceasta explică nuanţările din dispoziţiile constituţionale precumşi diversitatea formelor şi mijloacelor de control.

Controlul parlamentar cuprinde activităţi, organe de stat, acte nor-mative etc. El se exercită fie direct de către întregul parlament fie de una dincamerele sale (în sistemul bicameral), fie prin alte mijloace şi forme decontrol. Constituţia României conţine multe dispoziţii în acest sens, printrecare menţionăm: obligaţia Avocatului Poporului de a prezenta celor douăCamere ale Parlamentului rapoarte (art. 57), răspunderea politică a Guver-nului (art. 108), obligaţia Guvernului de a prezenta în cadrul controluluiparlamentar informaţiile şi documentele cerute (art. 110) etc.

677. O problemă interesantă priveşte întinderea dreptului de con-trol al parlamentului în sistemul separaţiei/echilibrului puterilor, şi mai alesîn legătură cu puterea jiirisdicţională. Răspunsul la o asemenea întrebare varezulta desigur mult mai clar atunci când vom prezenta raporturile executi-vului şi justiţiei cu parlamentul. Este interesant de reţinut chiar aici cădreptul de control al parlamentului asupra executivului este o posibilitate demanifestare a opoziţiei în legătură cu guvernul care de regulă reprezintămajoritatea parlamentară.

Cât priveşte formele şi mijloacele specifice prin care se exercităcontrolul parlamentar acestea pot fi sistematizate astfel: a)controlul exercitat

455

prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe prezentate parlamentului;b)controlul exercitat prin comisiile parlamentare; c)controlul exercitat prinîntrebări şi interpelări; d)dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţineinformaţiile necesare; e)controlul exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţe-nilor; f)controlul exercitat prin avocatul poporului (ombudsman).

a) Controlul parlamentar exercitat prin dări de seamă, mesaje,rapoarte, programe

678. Acesta este un mijloc de control direct asupra activităţii auto-rităţilor statale. Potrivit Constituţiei unele organe de stat au obligaţia de aprezenta parlamentului sau uneia din camerele sale mesaje, rapoarte, dări deseamă, programe.

Au asemenea obligaţii constituţionale şefii de state, şefii de guverne.Astfel Parlamentul României, ascultă anual mesajul Preşedintelui Românieicu privire la principalele probleme politice ale naţiunii (art. 88 din Constitu-ţie); ascultă şi aprobă programul Guvernului (art. 102 din Constituţie); as-cultă anual raportul Curţii de Conturi (art. 139 din Constituţie), ascultă ra-poartele Avocatului Poporului (art. 57 din Constituţie).

Desigur în această privinţă concluziile nu trebuie să fie rigide, maiales cât priveşte raporturile constituţionale dintre parlamente şi şefii de state.Aici folosirea termenului control este mai mult (uneori) convenţională, mar-când exigenţa unor raporturi între aceste înalte autorităţi publice.

b) Controlul exercitat prin comisiile parlamentare

679. Acesta este un control eficient practicat destul de des. în senslarg toate comisiile parlamentare pot efectua control dar aceste funcţii suntde regulă încredinţate unor comisii de anchetă, sau comisii speciale. Acestecomisii au deseori puteri judiciare, citează martori care au obligaţia legalăde a compare în faţa comisiei şi de a răspunde.

Procedeul este foarte răspândit în S.U.A., iar sistemul a condus uneorila abuz, citându-se în acest sens Comisia Mac Carthy (1952 - 1953).Constituţia României consacră şi ea comisiile de anchetă prin articolul 61(4).

c) Controlul exercitat prin întrebări şi interpelări

OoU. Acesta este un important mijloc de control, reglementat detaliat.întrebările sunt cereri adresate de către deputaţi sau senatori orga-

nelor de stat (îndeosebi guvernului sau miniştrilor) în legătură cu activitatea

456

analizată în parlament sau cu orice alte probleme sociale, economice, cultu-rale, juridice. Prin întrebări se cer anumite informaţii, precizări etc.

Regulamentul Camerei Deputaţilor, stabileşte că întrebarea constăîntr-o simplă cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat, dacă o infor-maţie este exactă, dacă Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei pu-blice înţeleg să comunice Camerei informaţiile şi documentele cerute deCamera Deputaţilor sau de comisiile permanente ori dacă guvernul are in-tenţia de a lua o hotărâre într-o problemă determinată (art. 148).Art. 130 dinregulamentul Senatului defineşte asemănător.

681. Interpelările se deosebesc de întrebări atât prin importanţalor sporită, cât şi prin regimul lor juridic deosebit stabilit de către regula-mentele parlamentare. De regulă obiectul oricărei interpelări se formuleazăîn scris şi se depune preşedintelui Camerei care o supune atenţiei acesteiaspre a hotărî dacă urmează a fi dezvoltată de îndată sau în care anume şe-dinţă. De asemenea, dacă se socoteşte necesar, discuţiile asupra interpelăriise încheie printr-o moţiune (art. 111 alin. 2 din Constituţie). Interpelareadeci, de regulă, presupune un vot, ea pune în joc responsabilitatea guvernu-lui în faţa parlamentului.

Regulamentul Camerei Deputaţilor arată că interpelarea este o ce-rere adresată Guvernului prin care se solicită explicaţii asupra politicii Gu-vernului în probleme importante ale activităţii sale interne şi externe (art.156). Regulamentul Senatului prin art. 134 reţine corect sensul constituţio-nal al interpelării definind-o ca o cerere adresată de un senator Guvernuluisau unui membru al acestuia.

682. Sistemul întrebărilor şi interpelărilor este des folosit. Astfel,în Anglia fiecare şedinţă parlamentară se deschide prin chestiuni orale,foarte scurte, urmate de un răspuns rapid al celui întrebat, acestea fiind con-siderate ca un control eficient şi ritmic al parlamentului.

în Franţa procedeul este mai limitat.Ca în orice sistem parlamentar şi la noi cele mai numeroase reguli

privind organizarea şi funcţionarea Camerelor parlamentare sunt stabiliteprin Constituţie şi prin regulamentele lor. în acest sens trebuie să menţio-năm că Regulamentul actual al Camerei Deputaţilor a fost aprobat în februa-rie 1994 (vezi M. Of. nr. 50 din 25 februarie 1994) iar Regulamentul actualal Senatului a fost aprobat în iunie 1993 (vezi M. Of. nr. 178 din 28 iulie1993). în legătură cu aceste regulamente trebuie arătat că preşedinţii celordouă Camere au sesizat Curtea Constituţională, în temeiul art. 144 lit. b) dinConstituţie cerându-i să se pronunţe asupra constituţionalităţii lor. Prin două

457

decizii (nr. 45/1994 şi nr. 46/1994) Curtea Constituţională a declaratneconstituţionale mai multe prevederi regulamentare. în temeiul art. 145 dinConstituţie şi art. 22 (4) din Legea nr. 47/1992, Camerele urmau a reexa-mina aceste prevederi, pentru punerea lor de acord cu dispoziţiile Constitu-ţiei. Regulamentul Camerei Deputaţilor, revăzut, a fost republicat în Moni-torul Oficial nr. 53 din 14 martie 1996.

Până la realizarea integrală a acestei obligaţii constituţionale, în modfiresc referirile se vor face la aceste Regulamente, aşa cum au fost ele publicate.Interesant este însă să subliniem că în cele două decizii ale Curţii Constitu-ţionale s-au formulat câteva consideraţii teoretice pe care s-au motivat soluţiile.Aceste consideraţii le vom expune la prezentarea actelor Parlamentului.

Potrivit Constituţiei (art. 111) Guvernul şi fiecare dintre membrii săisunt obligaţi să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de de-putaţi sau de senatori. Dispoziţiile regulamentare privesc timpul în care sepot adresa, procedurile ce sunt urmate.

Regulamentele Camerelor Parlamentului României stabilesc regulidetaliate privind întrebările, lucru firesc faţă de frecvenţa acestora în viaţaparlamentară şi de rolul lor în exercitarea funcţiei de control.

întrebările pot fi adresate Guvernului sau miniştrilor potrivit art. 111din Constituţie sau altor conducători ai administraţiei publice (potrivit re-gulamentelor parlamentare).

în legătură cu întrebările, regulamentele parlamentare stabilesc re-guli privind, forma sub care pot fi formulate; conţinutul; timpul în care potfi formulate (ziua, orele), conţinutul şi durata timpului de răspuns; timpulpentru replică; anumite efecte juridice.

6 8 3 . Fără a intra în detalii, vom observa că întrebările pot fi for-mulate oral sau în scris, fapt ce implică anumite nuanţări procedurale. Câtpriveşte conţinutul nu sunt admise întrebările privind probleme de interespersonal sau particular, cele care urmăresc în exclusivitate obţinerea uneiconsultaţii juridice, cele care se referă la procese aflate pe rolul instanţelorjudecătoreşti sau pot afecta soluţionarea unor cauze aflate în curs de jude-cată, cele care privesc activitatea unor persoane care nu îndeplinesc funcţiipublice (art. 149 din Regulamentul Camerei Deputaţilor). De asemenea,primului ministru i se pot adresa numai întrebări privind politica generală aGuvernului.

In legătură cu timpul în care pot fi formulate în Regulamentul Ca-merei Deputaţilor se prevede că întrebările orale pot fi adresate în fiecare zide luni, de la ora 18,30, timp de 30 de minute. în prealabil, ele trebuiesc co-

458

municate preşedintelui Camerei cel mai târziu până la ora 15 a zilei de luni.întrebările scrise se pot depune la preşedintele Camerei în fiecare zi de luniIa încheierea orei ministeriale.

Cât priveşte Senatul, acesta stabileşte o zi din săptămână consacratăîntrebărilor şi răspunsurilor la acestea.

Durata în timp a întrebării, răspunsului şi replicii este stabilită peminute. De asemenea sunt stabilite reguli privind răspunsul la întrebărilescrise, care poate fi scris sau oral. Miniştrii nu răspund la întrebări dacă celcare a adresat întrebarea nu se află în sala de şedinţă. Pentru a se evita abu-zul de întrebări, se prevede că nici un parlamentar nu poate adresa mai multde două întrebări la aceeaşi şedinţă.

Desigur, regulamentele celor două Camere conţin şi reglementăridiferenţiate dar principalele reguli privind întrebările sunt asemănătoare înmulte privinţe.

6 8 4 . Aşa cum am precizat deja interpelările se deosebesc de în-trebări şi prin procedura ce li se aplică.

Interpelările pot fi formulate de unul sau mai mulţi parlamentari pre-cum şi de către un grup parlamentar.

Interpelarea se face în scris, cu indicarea obiectului ei, fără nici odezvoltare (la Camera Deputaţilor) sau cu motivare (la Senat). Ea se citeşte decătre preşedintele grupului parlamentar, respectiv de către parlamentar, înşedinţa publică şi se transmite preşedintelui Camerei. La Camera Deputaţiloracest lucru se realizează în ziua de luni consacrată întrebărilor şi inter-pelărilor, între orele 19,30 - 20,00, iar la Senat în ziua stabilită de către acesta.

Preşedintele Camerei transmite interpelarea primului-ministru sauministrului interpelat.

Interpelările se înscriu, în ordinea prezentării lor, într-un registruspecial şi se afişează la sediul Camerei. Dezvoltarea interpelării are loc înşedinţa de luni, după ora ministerială, ea neputând depăşi 5 minute. La Senatdezvoltarea se face în ziua dedicată interpelărilor. în şedinţa consacratăpentru dezvoltarea interpelării se dă cuvântul interpelatorului şi apoi pri-mului-ministru sau reprezentantului său sau ministrului. Aceştia pot, dupădezvoltarea interpelării, să răspundă imediat sau să ceară o amânare pentru arăspunde. Potrivit articolului 111 (2) din Constituţie, Camera Deputaţilorsau Senatul poate adopta o moţiune prin care să-şi exprime poziţia cu privirela problema ce a făcut obiectul interpelării.

459

d) Dreptul Deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informa-ţiile necesare

685. Exercitarea eficientă a controlului parlamentar presupune drep-tul deputaţilor şi senatorilor de a cere informaţii autorităţilor publice şi desigurobligaţia acestora de a le furniza. Este şi motivul pentru care Constituţia prinart. 110 stabileşte că Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, încadrul controlului parlamentar al activităţii lor sunt obligate să prezinte infor-maţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comi-siile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. Regulamentelecelor două Camere ale Parlamentului României prevăd în detaliu modul desolicitare a unor asemenea informaţii cu anumite nuanţări.

Astfel, deputaţii pot cere de la organele administraţiei publice in-formaţii sau documente, în copie certificată, utile pentru activitatea lor. înacest sens ei adresează preşedintelui Camerei Deputaţilor sau preşedinteluicomisiei permanente o cerere. Documentele primite se restituie organuluirespectiv după ce au fost consultate.

Se poate refuza satisfacerea cererii în cazul în care aceasta priveştesecrete de stat de importanţă deosebită.

în acest din urmă caz, refuzul poate fi adus la cunoştinţa CamereiDeputaţilor care va decide în şedinţă secretă.

Cât priveşte informarea senatorilor, în principiu se aplică aceleaşireguli.

e) Controlul exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor

686. Se consideră că parlamentul exercită şi o funcţie de reclama-ţie şi de contestaţie, că adunările (Camerele) parlamentare sunt un birou deprimire a reclamaţiilor cetăţenilor, grupurilor de interese, opoziţiei, un locde dezbatere permanentă între cetăţeni şi guvern, între opoziţie şi majoritate.

Parlamentul este o tribună publică unde se pot exprima revendică-rile şi dezacordurile.

Cetăţenii se pot adresa cu petiţii deputaţilor, senatorilor sau Came-relor Parlamentului, ştiut fiind că deputaţii şi senatorii sunt reprezentanţiicetăţenilor şi ca atare pot fi intermediari între cetăţeni guvern. Deputaţii şisenatorii trebuie să se preocupe de rezolvarea petiţiilor cetăţenilor, să acţio-neze şi să intervină pentru ei la administraţie, la miniştri. Este un mijloc princare miniştrii şi guvernul pot cunoaşte doleanţele cetăţenilor, este deci unaspect al apărării intereselor particulare. Rezolvarea petiţiilor de către Ca-merele Parlamentului, discutarea în şedinţele acestora a unor probleme re-

460

zultând din petiţii, au o mare eficienţă date fiind publicitatea dezbaterilorparlamentare, faptul că guvernul trebuie să se explice în public, publicareadezbaterilor în Monitorul Oficial, difuzarea lor prin presă, radio, televiziune. I

687. Regulamentele Camerelor Parlamentului României, cuprind'reguli referitoare la primirea, examinarea şi rezolvarea petiţiilor.

Petiţiile trebuie să fie scrise, semnate şi să conţină datele de identifi-lcare ale petiţionarului. Ele se înscriu într-un registru şi se transmit spre so-luţionare comisiilor competente. Comisia poate decide: soluţionarea; sesiza-rea autorităţii publice competente a soluţiona; clasarea; sesizarea Camerei. înltoate cazurile petiţionarul este încunoştiinţat cu soluţia dată. Periodic selanalizează în comisii (la Camera Deputaţilor în Comisia pentru cercetareaabuzurilor, corupţiei şi pentru petiţii iar la Senat în Comisia pentru cercetarea |abuzurilor şi pentru petiţii) sau în Camere modul de rezolvare a petiţiilor.

0 Controlul exercitat prin avocatul poporului (ombudsman)

688. Instituţia ombudsmanului este de origine suedeză (1766),răspândindu-se apoi şi în alte ţări. Ea funcţionează sub diferite denumiriprecum: comisarul parlamentar, apărătorul poporului, apărătorul public,mediatorul public, avocatul poporului, procurorul parlamentar.

Ombudsman-ul, este o persoană (sau mai multe) independentă, nu-mită de către Parlament pentru a supraveghea administraţia. Instituţia cu-noaşte două forme importante: ombudsman-ul cu competenţă generală şuiombudsman-ul cu competenţă specială.

Ombudsman-ul cu competenţă generală, are misiunea de a primitoate plângerile cetăţenilor contra exceselor şi abuzurilor administraţiei, de aface anchete şi de a interveni pe lângă guvern.

Ombudsman-ul cu competenţă specială, controlează anumite servi-cii. De exemplu, în Germania, el controlează armata.

Primul ombudsman (procuror parlamentar) a fost ales în Suedia în1766 şi această instituţie care s-a menţinut fără întrerupere până în anul1809 (anul adoptării Constituţiei Suediei) a constituit modelul instituţiilorsimilare din alte ţări (Finlanda, Danemarca, Noua Zeelandă, Anglia, Spaniaetc). In Suedia, Riksdagul desemnează unul sau mai mulţi „procurori par-lamentari" (actualmente patru) însărcinaţi să vegheze la aplicarea legilor şiregulamentelor în cadrul activităţilor publice, controlul lor însă nu se exer-cită asupra manierei în care miniştrii exercită funcţiunile lor. Un procurorparlamentar poate decide punerea sub acuzare a unui funcţionar, dar cel maiadesea el se rezumă, când consideră util, să-i adreseze un avertisment.

461

Adresându-se direct unui procuror parlamentar, orice cetăţean suedez poateobţine examinarea rapidă a unei probleme. Această instituţie este foarte cu-noscută şi numărul afacerilor (solicitărilor) care sunt supuse acestei proce-duri este în jur de 3500 anual.

Practica ombudsmanului, în toate statele în care funcţionează aceastăinstituţie.a relevat că eficienţa instituţiei constă în calităţile persoanei careeste desemnată şi în maniera de lucru.

6 8 9 . Avocatul poporului este denumirea sub care instituţiaombudsmanului se regăseşte în România.

Avocatul poporului îşi găseşte reglementarea constituţională în ar-ticolele 55 - 57. Denumirea de avocat al poporului a fost preferată de cătreAdunarea Constituantă pentru că exprimă cel mai clar şi mai pe înţelesultuturor rolul şi semnificaţiile juridice ale acestei instituţii.

Am explicat că în alte sisteme constituţionale se utilizează denumiriprecum: comisar parlamentar, apărătorul'poporului, apărătorul public, medi-atorul public, procuror parlamentar. Expresia comisar parlamentar nu s-aimpus ca fiind potrivită pentru că, în limbajul curent evocă comisarul de po-liţie. Nici expresiile de apărător al poporului sau apărător public nu au fostreţinute pentru că termenul apărător este prea larg şi prea vag. Expresia me-diator public nu a fost reţinută pentru că avocatul poporului nu este un arbi-tru, deşi activitatea sa urmăreşte şi aplanarea unor conflicte cetăţean - auto-ritate publică. Cât priveşte expresia procuror parlamentar ea nu a putut fireţinută ştiut fiind că procurorul este prea asociat de conceptul de acuzare,trăsătură ce lipseşte instituţiei nou create. Denumirea de avocat al poporuluia fost preferată pentru că în conştiinţa şi limbajul românilor avocatul esteasociat cu cel care apără, mai ales cel care apără pe cel slab şi năpăstuit.

690. Rolul fundamental al avocatului poporului este de a apăradrepturile şi libertăţile cetăţeneşti, îndeosebi în raport cu autorităţile publiceşi în special cu cele executive. Avocatul poporului va putea deveni un anti-dot puternic contra birocratismului care este, în mare măsură, o boală foarteextinsă.

Avocatul poporului este numit de către Senat), pentru o durată de 4ani. Pe durata mandatului său avocatul poporului nu poate îndeplini nici oaltă funcţie publică sau privată. El îşi exercită atribuţiile fie din oficiu fie lacererea persoanelor interesate. Pentru ca activitatea sa să fie eficientăConstituţia obligă autorităţile publice să-i asigure sprijinul necesar.

Avocatul poporului răspunde numai în faţa Parlamentului, avândobligaţia de a prezenta acestuia rapoarte în aceste rapoarte avocatul popo-

462

rului poate face şi recomandări privind legislaţia sau luarea unor măsuripentru ocrotirea libertăţilor publice.

6. Conducerea în politica externă691. Parlamentului îi revin importante atribuţii în sfera relaţiilor

externe, atribuţii ce ţin de domeniul conducerii. Cele mai importante atribu-ţii în acest domeniu sunt: ratificarea şi denunţarea tratatelor internaţionale;declararea stării de război; decizia de suspendare sau încetare a ostilităţilormilitare (a se vedea şi art. 62 din Constituţie).

7. Atribuţiile parlamentului privind organizarea internă şifuncţionarea sa

692. în cadrul acestor atribuţii menţionăm îndeosebi: validarea sauanularea alegerii parlamentarilor; adoptarea regulamentului de funcţionare;alegerea organelor interne de lucru; aprobarea bugetului propriu; unele atri-buţii privind statutul parlamentarilor.

a)Validarea sau anularea alegerii parlamentarilor

693. Atunci când se întrunesc în prima şedinţă, după alegeri, sepa-rat, Camera Deputaţilor şi Senatul procedează la verificarea legalităţii alege-rii fiecărui membru, hotărând validarea alegerii sau, după caz, anularea ale-gerii, în acest sens fiecare Cameră, îşi alege o comisie de validare, care săreflecte configuraţia sa politică, aşa cum rezultă ea din constituirea grupuri-lor parlamentare. Comisia verificând legalitatea alegerii întocmeşte un ra-port, decizia privind validarea sau invalidarea aparţinând Camerei. CameraDeputaţilor, sau după caz Senatul, sunt legal constituite numai după vali-dare. Potrivit Regulamentelor Camerei Deputaţilor şi Senatului, acestea suntlegal constituite după validarea a două treimi din mandate.

b) Adoptarea regulamentului de funcţionare6 9 4 . Adoptarea regulamentului exprimă autonomia regulamen-

tară a parlamentului şi, desigur, a Camerelor acestuia în sistemul bicameral.In acest sens atât Camera Deputaţilor cât şi Senatul îşi stabilesc organizareaŞi funcţionarea prin regulamente proprii. în sistemul bicameral, se poateadopta şi un regulament al întregului parlament, mai ales când Camerelereunite funcţionează ca adunare constituantă sau, prin Constituţie se prevederealizarea unor atribuţii numai în această formulă organizatorică (validarea

463

alegerii şefului de stat, ascultarea mesajului anual al şefului de stat, exercita-rea altor atribuţii).

Astfel, Parlamentul României a adoptat Hotărârea nr. 1 din 11 iulie1990 privind Regulamentul Adunării Constituante. De asemenea, potrivitConstituţiei (art. 62) lucrările şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şiSenatului se desfăşoară potrivit unui regulament adoptat cu votul majorităţiideputaţilor şi senatorilor. De aceea Parlamentul României a stabilit Regula-mentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, hotărârea fiindpublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 4 martie 1992.

c) Alegerea organelor interne ale Camerelor Parlamentului

695. în cadrul acestor atribuţii sunt incluse: alegerea birourilor ca-merelor, a comitetului (biroului) parlamentului pentru situaţia în care came-rele lucrează reunite (Adunarea Constituantă în România); formarea comi-siilor parlamentare etc.

d) Stabilirea bugetului propriu

6 9 6 . Exprimă autonomia bugetară a camerelor, a parlamentului.Astfel potrivit art. 61(1) din Constituţie resursele financiare ale Camerelorsunt prevăzute în bugetele aprobate de acestea.

e) Unele atribuţii privind statutul deputaţilor sau senatorilor

6 9 7 . între acestea menţionăm, de exemplu, ridicarea imunităţiiparlamentare (art. 69 din Constituţie).

§.3. Structura parlamentului

6 9 8 . Parlamentele existente astăzi în sistemele constituţionale suntformate fie dintr-o singură adunare (cameră) fie din două sau mai multeadunări. Parlamentele formate din o singură adunare sunt parlamente custructură unicamerală, iar cele formate din două sau mai multe adunărisunt parlamente cu structură bicamerală sau multicamerală.

Structura parlamentului este în strânsă legătură cu structura de stat.Structura unitară a statului este, în general, o motivaţie a structurii unicame-rale a parlamentului. Structura de stat federală presupune însă, obligatoriu,

464

existenţa în cadrul parlamentului a unei a doua camere care să reprezinteinteresele statelor membre. De aici regula structurii bicamerale a parlamen-telor în statele federative. Această strânsă legătură nu duce însă la soluţiilrigide, pentru că în multe state unitare parlamentele au o structură bicame-lrală. De aceea mai multe explicaţii sunt pertinente.

6 9 9 . După apariţia parlamentului, una din problemele viu discutatea privit structura parlamentului. Parlamentul trebuie să fie format din una|sau mai multe camere?

Dezbaterea pe această temă a continuat şi astăzi este încă în actuali-ltate. Trebuie observat că această dispută se consideră a fi fost elementul!esenţial al eşecului referendumului din 27 aprilie 1969 din Franţa şi al ple-|carii de la putere a generalului De Gaulle.

Aceste discuţii au produs rezultate practice diferite. în unele sisteme'constituţionale, considerându-se inutilă şi fără importanţă o a doua cameră ajparlamentului, aceasta a fost suprimată (Danemarca 1953, Suedia 1969).

într-un sistem bicameral, camerele pot avea aceiaşi legitimitate pre-lcum şi aceeaşi competenţă sau competenţe diferite. Analizându-se sistemelebicamerale se consideră că cea de a doua cameră se poate prezenta sub trei |ipostaze, a) camera aristocratică; b) camera federală; c) camera democratică.

a) Camera aristocratică.

700. Corespunde originilor istorice ale parlamentului, fiind o fazătranzitorie între regimurile vechi, aristocratice şi regimurile democratice)moderne. Camerele aristocratice erau reuniuni feudale ale vasalilor regilor,seniorilor. Astfel a apărut Camera Lorzilor în Anglia. Când mai târziu ora-şele şi comitatele şi-au desemnat deputaţii lor s-a format camera Comunelor

Evoluţia sistemelor constituţionale spre democraţie a influenţat fi-resc şi evoluţia camerei aristocrate, această evoluţie ducând fie la restrânge-rea puterilor sale (Anglia), fie la transformarea ei în cameră democratică(Franţa), fie la dispariţia sa.

b) Camera federală,

7 0 1 . Corespunde structurii federale a statului, reflectă dublul ca-racter al acestuia de subiect unitar de drept, dar compus din mai multe for-maţiuni statale. De aceea în statul federativ (compus, unional) parlamentulare două camere. O cameră care reprezintă interesele federaţiei şi o a douacameră care reprezintă interesele statelor membre, popoarelor, naţiunilor

465

Astfel în S.U.A. Congresul este format din Camera Reprezentanţilorşi Senat, în Elveţia parlamentul este format din Consiliul Naţional şi Consi-liul Statelor, în Germania există Bundestagul şi Bundesratul.

Chiar în statele unitare cea de a doua cameră creează uneori aparenţade „federalistă", atunci când este aleasă prin vot indirect de către reprezen-tanţii colectivităţilor locale şi regionale (cazul Senatului francez).

O asemenea reprezentare se justifică atunci când regiunile sunt cuadevărat autonome, ea nu reprezintă nimic (sau nu prea mult) pentru co-mune care sunt prea mici şi prea numeroase pentru a pretinde reprezentăripolitice colective. „în realitate aparenţa federalistă serveşte la mascarea ca-racterului conservator al celei de a doua camere şi justifică inegalitatea re-prezentării" (Maurice Duverger, 165)

c) Camera democratică,

7 0 2 . Este în general astfel denumită cea de a doua cameră din par-lamentele bicamerale din statele unitare. A doua cameră poate fi aleasă prinvot universal şi direct, poate fi aleasă indirect, uneori este considerată aparentdemocratică, alteori conservatoare. Important este de reţinut că şi în stateleunitare, a doua cameră s-a impus ca utilă pentru echilibrul puterilor, pentru căun sistem unicameral care prezintă riscul de a conduce la un „regim deadunare", nu este totdeauna o garanţie pentru democraţie şi pluralism.

7 0 3 . Trebuie să semnalăm apariţia şi existenţa unei camere eco-nomice, ca un nou tip de cameră. Această cameră, în general este aleasă prinsufragiu corporativ sau social, electorii fiind grupaţi pe profesii sau pe categoriisociale Aceste camere sau consilii economice sunt însă adunări consultative.

704. în legătură cu structura parlamentului mai multe explicaţii seimpun mai ales cât priveşte statele unitare. Aceste explicaţii trebuie să por-nească de la căutările ce s-au realizat în timp pentru a asigura parlamentuluieficienţa scontată. Aceste căutări de soluţii, de tehnici şi procedee au privitatât formarea parlamentului şi stabilirea răspunderilor şi funcţiilor sale cât şistructura sa Ca atare structura parlamentului se motivează, se explică, princerinţa unei fidele reprezentări a voinţei populare şi a unei eficiente spo-rite Sunt şi alte justificări, alte argumente. Urmează deci să explicăm careeste soluţia în statele unitare (România, Italia), ce argumente motiveazăexistenţa unei structuri bicamerale a parlamentului. Uneori se aduce un ar-gument mai puţin juridic şi anume ingeniozitatea constituţională. Un argu-ment puternic constă în aceea că o a doua cameră (cameră înaltă cum este

466

obişnuit denumită camera aleasă fie indirect, fie pentru a reprezenta colecti-vităţile locale, sau camera aristocratică, acolo unde mai există) aduce pon-derare în activitatea legislativă, temperează avântul camerei joase (prima,cameră, aleasă prin vot universal şi direct), este contrapondere, balanţăJchiar frână. Aşa cum spunea Boissy d'Anglas, camera joasă va fi imagineastatului, camera înaltă raţiunea

Se justifică apoi bicameralismul prin faptul că înlătură despotismulparlamentului. Se consideră că o singură cameră se socoteşte că reprezintănaţiunea însăşi şi poate merge până acolo încât să se confunde cu naţiunea]Or aşa se ajunge la despotism, iar despotismul parlamentului este mai rău caal unui individ, pentru că fiind o instituţie colectivă nu poate fi trasă la răs-jpundere. Sistemul bicameral asigură mai multă chibzuinţă în alcătuireagii, discuţiile sunt mai lungi, mai profunde, se evită surpriza, votarea pripităJse asigură timpul pentru ca opinia publică să ia cunoştinţă şi să reacţionezeSistemul bicameral reduce conflictele dintre parlament şi guvern.

7 0 5 . Desigur s-au exprimat şi se exprimă şi rezerve, critici, în le-Jgătură cu sistemul bicameral. Se arată astfel că structura bicamerală este iloJgică faţă de unitatea naţiunii, faţă de faptul că voinţa naţională este una şlindivizibilă, în esenţa sa şi nu poate fi divizată în reprezentarea sa (vezi şjLeon Duguit, p. 344 - 345) Apoi se consideră că bicameralismul poate în-fmulţi conflicte constituţionale. Astfel, dacă ambele camere sunt de acordjeste inutilă existenţa celei de a doua adunări. Dacă însă cele două cameresunt în dezacord, mersul normal al vieţii statului este paralizat şi ne găsim îrfaţa unui conflict constituţional.

De asemenea, se critică sistemul bicameral pentru că ar aduce înce-tineală în opera legislativă.

Privitor la structura bicameră a parlamentului în statele unitare, tre-Jbuie să observăm că acestea trebuie să fie o garanţie solidă că parlamentulnu se va îndepărta de la mandatul dat. Apoi, faţă de realitatea că structuraunitară nu argumentează prin ea însăşi structura bicamerală, în organizareaşi funcţionarea celor două camere trebuie găsite criterii care să le unească înfuncţia comună deliberativă, dar să le şi diferenţieze, delimiteze, să conferefiecărei camere un statut propriu, o „personalitate" distinctă Structura bi-|camerală în statele unitare nu poate fi eficientă dacă este rezultatul unei ope-jraţiuni pur aritmetice sau doar al ingeniozităţii constituantului

Parlamentul României este format din două camere, Camera Depu-jtaţilor şi Senatul, ambele alese prin vot universal, egal, direct şi liber exprimat

Suntem deci în prezenţa unui bicameralism nediferenţiat.

467

STRUCTURA PARLAMENTELOR IN LUMEStructura statului

Structura parlamentului UnitareUnicamerale 54Bicamerale 12

Federale1

16

Total5528

TOTAL 66 17 83

Cf. Les parlements dans le monde, op. cit.

§.4. Organizarea internă a parlamentului

1. Generalităţi

7 0 6 . Camerele parlamentului (Camera Deputaţilor şi Senatul lanoi), precum şi parlamentul în întregul său (mai ales că, uneori, în sistemulbicameral se lucrează şi în şedinţe comune) sunt organisme colegiale, cu ocompoziţie numeroasă, care lucrează şi decid numai în plenul lor, în sesiuni.Pentru ca munca parlamentară să se desfăşoare în bune condiţiuni, pentru caproiectele de legi, de decizii, de hotărâri, să fie pregătite, se organizează şiformaţiuni restrânse de lucru, care sunt parţiale şi închise. Astfel s-a realizato organizare internă a deputaţilor sau senatorilor, organizarea cuprinzândbirouri, comitete, comisii, grupuri, etc. Aceste structuri interne, de lucru,sunt organizate şi îşi desfăşoară activitatea potrivit regulamentului fiecăreicamere. Ele sunt alese, numite, formate de către fiecare cameră, fără ames-tecul executivului (guvernului). Deci această organizare internă este prinexcelenţă opera parlamentului.

707. Este ştiut că un parlament este format din majoritatea parla-mentară şi din minoritatea parlamentară denumită deseori opoziţie. Deaceea se pune problema de a găsi noi tehnici, procedee, reguli care să îm-piedice dominaţia majorităţii şi care să protejeze minoritatea parlamentară,să-i permită să se manifeste eficient. In acelaşi timp, posibilitatea de expri-mare a opoziţiei nu trebuie să desfiinţeze posibilitatea majorităţii de a hotărî.

Altfel spus se pune problema ca pluralismul politic să-şi găsească şiaici exprimarea. Cum se reflectă aceasta în organizarea internă a parlamentului?

468

Aceasta impune ca toate structurile interne parlamentare să exprimeproporţional configuraţia politică a parlamentului (camerelor). Partidelorpolitice care prin alegeri au câştigat mandate U se dă astfel o organizareparlamentară, prin constituirea grupurilor politice parlamentare, care au unstatut oficial sau oficios în cele mai multe sisteme constituţionale democra-tice actuale.

Ca atare organizarea internă a parlamentului cuprinde: grupuri|politice parlamentare, birouri, comitete, comisii.

2. Grupurile politice parlamentare

7 0 8 . în aprecierea rolului grupurilor parlamentare trebuie să averîn vedere că partidele sunt resortul esenţial şi principal al regimului paria*mentar şi că fără partide nu există regim parlamentar (Joseph Barthelemy).'Partidele politice, ca instrumente ale expresiei voinţei populare, urmăresc îrlupta electorală trimiterea câtor mai mulţi reprezentanţi în parlament. Pre-zenţa reprezentanţilor partidelor politice se manifestă în interiorul camerelorprin formarea de grupări politice (grupuri, cluburi, fracţiuni etc.) care reu-nesc parlamentari ai aceluiaşi partid sau profesând aceleaşi idei, deci pe afi-nităţi politice. Constituirea grupurilor parlamentare este, în general, o fa-cultate, nu o obligaţie şi este la alegerea deputatului sau senatorului de a seînscrie sau nu într-un anumit grup parlamentar. Aceasta pentru că deputaţiişi senatorii sunt independenţi ei rezultă din alegeri şi răspund cu precădereîn faţa alegătorilor potrivit mandatului reprezentativ sau a mandatului impe-rativ. De altfel mandatul reprezentativ se opune ideii de grup parlamentar deaceea şi rolul partidelor politice este mai mult electoral decât parlamentar.

Din acestea rezultă unele consecinţe privind grupurile parlamentare.|Astfel statutul unui partid poate cere ca membrii săi să adere la grupul parti-dului, iar membrii pot realiza această obligaţie dar ca persoane particularenu ca senatori sau deputaţi, pentru aceştia producând efecte mandatul par-|lamentar şi nulitatea mandatului imperativ. De asemenea, un partid poateexclude un deputat sau un senator pentru indisciplină, dar această sancţiunese referă în exclusivitate la apartenenţa la partid, ea fiind fără efect asuprasituaţiei parlamentare. Excluderea din grupul parlamentar poate fi decisnumai de către membrii acestuia.

' 0 9 . Grupurile politice sunt prezente în viaţa parlamentară, exisHtand desigur deosebiri de la sistem constituţional la sistem constituţional]Astfel în unele ţări (Bahamas, Iordania, Monaco, Mauru, Tunisia) existentpartidelor politice nu este oficial recunoscută în parlament.

469

Cât priveşte numărul minim al membrilor unui grup parlamentaracesta diferă de Ia ţară Ia ţară (1 în Norvegia, 2 în Japonia, 3 în Argentina şiIsrael, 10 în Italia, 30 în Franţa şi Suedia 5 sau 10 în România).

în câteva ţări (Brazilia, Costa Rica, Spania) se fixează diferite criteriipentru recunoaşterea grupurilor parlamentare, criterii legate de rezultateleelectorale şi alţi factori.

Recunoaşterea grupurilor politice parlamentare implică şi acordareade drepturi sau înlesniri pentru membrii acestora precum: de a participa lalucrările celor mai importante organisme parlamentare, dreptul la o duratămai mare a luărilor de cuvânt pentru preşedinţii grupurilor; punerea la dis-poziţia lor de birouri şi de personal administrativ în palatul parlamentului.

Faţă de rolul grupurilor parlamentare legislaţia unor state nu le recu-noaşte oficial (Australia, Finlanda), în timp ce legislaţia altor state face alu-zii la prezenţa lor fără a le recunoaşte direct existenţa în Parlament.

Grupurile parlamentare funcţionează pe baza unor reguli care pot ficutumiare, stabilite prin statute sau prin regulamente parlamentare.

7 1 0 . Deşi denumirea constituţională este de grupuri parlamentare,aceste grupuri le denumim politice, pentru că reprezintă partide, spre a ledeosebi de celelalte grupuri, ca de exemplu grupurile lingvistice (Belgia),grupurile de prietenie cu alte parlamente sau Grupul Român al Uniunii In-terparlamentare (România) care are un comitet director.

în Parlamentul României, deputaţii şi senatorii se pot organiza îngrupuri parlamentare potrivit regulamentului fiecărei Camere (art. 61 dinConstituţie). »

Grupurile parlamentare se organizează separat pentru Camera De-putaţilor şi pentru Senat Ele se formează imediat după ce deputaţii şi sena-torii s-au întrunit în prima lor şedinţă. Potrivit regulamentelor celor douăCamere, în vederea „formării organelor de lucru şi desfăşurării activităţii"deputaţii sau senatorii se constituie în grupuri parlamentare alcătuite din celpuţin 10 membri (la Camera Deputaţilor) şi 5 membri (la Senat), care aufigurat în alegeri pe listele aceloraşi partide sau formaţiuni politice. Dacădeputaţii unui partid sunt mai puţin decât 10, în vederea formării grupurilorparlamentare, fie se pot reuni între ei (deci membri ai diferitelor partide) fiese pot afilia la grupurile parlamentare constituite potrivit regulii de bază.După constituire, grupul parlamentar îşi alege un lider (preşedinte) şi, dupăcaz unul sau mai mulţi locţiitori (vicepreşedinţi).

Liderul grupului, comunică Camerei Deputaţilor sau după caz, Sena-tului, numărul membrilor şi componenţa nominală a grupului său parlamentar.

470

Regulamentul Camerei Deputaţilor şi Regulamentul Senatului daujimportanţă sporită grupurilor politice parlamentare. Acestea:

- fac propuneri pentru componenţa comisiei de validare, în limilnumărului de locuri aprobate pentru fiecare grup; de altfel comisia de va|dare trebuie să reflecte, în mod proporţional, configuraţia politică a Camersau Senatului, aşa cum rezultă ea din constituirea grupurilor parlamentare;

- propun candidaţi pentru alegerea preşedinţilor celor două camerej- propun candidaţi pentru alegerea vicepreşedinţilor, secretarilor

chestorilor birourilor permanente, în limita locurilor rezervate,- prin preşedinţii lor îşi dau acordul în desemnarea membrilor cor

siilor parlamentare, cu respectarea reprezentării proporţionale;- pot propune încetarea calităţii de membru al unei comisii parlj

mentare sau înlocuirea unui membru.- pot propune membri în Comisia de mediere;- pot cere modificarea ordinii de zi;- pot prezenta amendamente;- pot cere preşedintelui Camerei, prin preşedinţii lor, verificarea îi|

deplinirii cvorumului;- pot cere încheierea dezbaterii unei probleme puse în discuţia

merei Deputaţilor.în afara acestor atribuţii mai pot fi identificate şi altele, cu nuanţării

fireşti între Camera Deputaţilor şi Senat. Astfel, la Camera Deputaţilor, prJşedinţele împreună cu liderii grupurilor repartizează locurile în sala de şddinte pentru fiecare grup parlamentar, liderii negociază alcătuirea biroulvjpermanent, delegaţii grupurilor parlamentare nereprezentate în biroul pe\manent pot fi invitaţi la şedinţele acestuia în care se dezbate ordinea degrupurile parlamentare au iniţiativă legislativă etc. Grupurile parlamentade la Camera Deputaţilor au la dispoziţie, sală de întruniri şi alte spaţii pertru desfăşurarea activităţii, precum şi dotările de birou necesare; un numide experţi; mijloace de transport, o secretară dactilografă. Totul se asigurdin bugetul Camerei. La Senat pe lângă grupurile parlamentare pot fi angâjaţi 1 - 5 experţi, precum şi un şef de cabinet.

7 1 1 . După alegerile din luna mai 1990, în Adunarea Deputaţiks-au constituit următoarele grupuri parlamentare: 1) Grupul parlamentarFrontului Salvării Naţionale; 2) Grupul parlamentar al Uniunii DemocrateMaghiarilor din România; 3) Grupul parlamentar al Partidului Naţional Liberal, 4) Grupul parlamentar al Partidului Naţional Ţărănesc creştin şi democrat; 5) Grupul parlamentar Ecologist şi Social-Democrat,:; Grupul pad

471

lamentar Democrat Agrar Socialist; 7) Grupul parlamentar al minorităţilornaţionale (altele decât cea maghiară); 8) Grupul parlamentar de UniuneNaţională a Românilor (AUR).

După alegerile din luna septembrie 1992, în Camera Deputaţilor s-auconstituit următoarele grupuri parlamentare: 1) Grupul parlamentar alFrontului Democrat al Salvării Naţionale; 2) Grupul parlamentar al. Parti-dului Ţărănesc - creştin democrat şi Partidului Ecologist Român; Grupulparlamentar al U.D.M.R.; 6) Grupu1 parlamentar al Partidului RomâniaMare; 7) Grupul parlamentar liberal; 8) Grupul parlamentar al PartiduluiAlianţei Civice; 9) Grupul parlamentar al minorităţilor naţionale, altele de-cât cea maghiară, 10) Grupul parlamentar socialist; 11) Grupul parlamentarsocial-democrat al Partidului Social Democrat Român.

Iar după alegerile parlamentare din 1996, în Camera Deputaţilor s-auconstituit următoarele grupuri parlamentare: P. N.Ţ.c.d. şi civic ecologist, P.D.S.R., U S D . - Partidul Democrat, P. N.L., U.D.M.R., P. U.N.R., al mino-rităţilor naţionale, U S D . - P. S.D.R., P. R.M

în Senat, după alegerile din luna mai 1990 s-au constituit următoa-rele grupuri parlamentare: 1. Grupul parlamentar al Frontului Salvării Na-ţionale, 2. Grupul parlamentar al Uniunii Democrate a Maghiarilor din Ro-mânia, (U.D.M.R.); 3. Grupul parlamentar al Partidului Naţional Liberal.După alegerile din luna septembrie 1992 s-au constituit următoarele grupuriparlamentare: 1. Grupul parlamentar al Frontului Democratic al SalvăriiNaţionale, 2 Grupul parlamentar al Partidului Naţional Ţărănesc - creştindemocrat, 3 Grupul parlamentar al F.S.N.; 4. Grupul parlamentar deorientare civic-liberală; 5. Grupul parlamentar al Partidului UnităţiiNaţionale Române; Grupul parlamentar al U.D.M.R.; 7. Grupul parlamentar„Partida Naţională".

După alegerile din anul 1992 în Senat s-au constituit următoarelegrupuri politice parlamentare: 1) F.D.F.S.N.; 2) Partidul Alianţei Civice,Partidul Naţional Liberal - Convenţia Democratică şi Partidul Naţional Li-beral-Aripa Tânără; 3) Grupul parlamentar al Partidului Naţional ŢărănescCreştin Democrat; 4) Frontul Salvării Naţionale; 5)P. U.N.R.; 6) U.D.M.R.,7) Partida Naţională (P. R.M. şi P. S.M:) 8) Agrarian (vezi Monitorul Ofi-cial al României, Partea a Ii-a nr. 2, 16 octombrie 1992).

In 1996 în Senat s-au constituit următoarele grupuri parlamentare: P.N.Ţ.c.d., P. D.S.R., naţional liberal, P. D., U.D.M.R., P. R.M, P. U.N.R.

472

3. Opoziţia parlamentară

7 1 2 . Explicarea organizării şi funcţionării camerelor parlamentareimplică înţelegerea efectelor participării partidelor politice la alegeri şi laviaţa parlamentară. Ca rezultat al pluralismului politic în orice parlament,desigur în sisteme democratice, se identifică majoritatea parlamentară (caresusţine guvernul) şi opoziţia, sau minoritatea parlamentară. Acest sistem segăseşte în multe ţări (Australia, Brazilia, Italia, Malta). Această schemăparlamentară obligă toate tendinţele parlamentare şi partidele politice să sealinieze pe două „fronturi". în mod firesc majoritatea are un rol deosebit,deseori decisiv în funcţia deliberativă a parlamentului. Un sistem democra-tic şi elastic permite însă reflectarea în deciziile parlamentare şi a celorlaltetendinţe care nu-s majoritare dar care pot avea o asemenea perspectivă. Deaceea opoziţia, care poate fi majoritatea de mâine, ocupă un loc oficial încadrul instituţiilor politice şi deci şi a parlamentului. Unele sisteme consti-tuţionale merg până acolo încât asigură şefului opoziţiei o veritabilă funcţie.El este considerat omologul primului ministru, poate fi consultat atunci cândguvernul pregăteşte programul, are adesea acelaşi drept la cuvânt ca şi pri-mul ministru sau alţi membri ai guvernului, primeşte ca şi primul ministru oindemnizaţie oficială etc.

Această schemă majoritate - opoziţie, identificată în organizarea şiactivitatea parlamentului, implică în sistemele parlamentare democraticereguli prin care minoritatea parlamentară să fie protejată, iar intervenţi-ile sale să fie exprimate în conţinutul deciziilor luate de către parlament.

Ea apare şi în ce priveşte organele interne de lucru, prin regula însensul căreia acestea trebuie să exprime, proporţional, configuraţia politică aparlamentului.

4. Birourile şi comitetele

7 1 3 . în funcţie de structura concretă a parlamentelor, fiecare ca-meră sau parlamentul în întregul său îşi aleg birouri denumite uneori per-manente. Aceste birouri sunt organe interne ale camerelor parlamentare sauale parlamentului cu structură unicamerală, a căror organizare, atribuţii şifuncţionare sunt stabilite prin constituţie şi regulamentele camerelor.

Biroul permanent este format din deputaţi, respectiv senatori, sealege pe durata unei legislaturi sau numai a unei sesiuni şi cuprinde, de re-gulă, un preşedinte, vicepreşedinţi, secretari şi chestori. Biroul permanentare o serie de atribuţii care privesc buna organizare şi desfăşurare a lucrări-lor camerei, sprijinirea activităţii deputaţilor sau senatorilor Unele atribuţii

473

aparţin, de regulă, preşedintelui biroului permanent, sau vicepreşedinteluicare-1 înlocuieşte precum prezidarea lucrărilor, măsurile de ordine, supune-rea la vot anunţarea rezultatului votului. Unele constituţii stabilesc că preşe-dintele Senatului asigură interimatul funcţiei de şef de stat (de exempluConstituţia SUA prin art. 1, 3, pct. 4). Constituţia României stabileşte căinterimatul funcţiei de Preşedinte al României se asigură, în ordine, de pre-şedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor (art. 97).

7 1 4 . în România fiecare cameră a parlamentului îşi alege câte unbirou permanent. Constituţia stabileşte principalele reguli în acest dome-niu, prin art. 61(2) Astfel, potrivit Constituţiei, preşedinţii Birourilor per-manente se aleg pe durata mandatului camerelor, în timp ce ceilalţi membriai birourilor permanente se aleg pe durata sesiunii. De asemenea Constituţiapermite revocarea membrilor birourilor permanente înainte de expirareamandatului. Regulamentele Camerei Deputaţilor şi Senatului stabilesc îndetaliu organizarea şi atribuţiile. Aceste regulamente disting între preşedin-tele Camerei şi restul biroului permanent cât priveşte alegerea şi atribuţiile.

Atât preşedintele Camerei cât şi biroul permanent al acesteia se alegdupă constituirea legală a Camerei. Preşedintele Camerei este şi preşedin-tele biroului permanent, din care mai fac parte 4 vicepreşedinţi, 4 secretarişi 4 chestori. La Senat sunt 2 chestori. în constituirea biroului permanent seare în vedere ca el să reflecte, pe cât posibil configuraţia politică a camerei,aşa cum rezultă aceasta din constituirea grupurilor parlamentare.

7 1 5 . Alegerea preşedintelui Camerei se realizează prin vot secret,cu buletine de vot, pe care sunt înscrise numele şi prenumele tuturor candi-daţilor propuşi de grupurile parlamentare. Există regula în sensul căreia fie-care grup parlamentar poate face o singură propunere.

Este declarat ales preşedinte al Camerei candidatul care obţine, laprimul tur de scrutin, votul a cel puţin jumătate plus unu din voturile tuturormembrilor Camerei Dacă nici un candidat nu a întrunit numărul de voturinecesar, se organizează noi tururi de scrutin, în cadrul cărora va fi declaratpreşedinte candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi din totalulvoturilor exprimate.

Pentru alegerea vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor,propunerile se fac de către grupurile parlamentare, în cadrul numărului delocuri din biroul permanent stabilit de către Cameră pentru fiecare grupparlamentar (vezi şi art. 24 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 20din Regulamentul Senatului). Preşedintele Camerei supune propunerile vo-tului acesteia.

474

7 1 6 . Biroul permanent al Camerei deputaţilor are următoareleatribuţii:

a) propune Camerei data începerii şi data încheierii sesiunilor parla-mentare;

b) solicită preşedintelui Camerei convocarea unei sesiuni extraordinare,c) supune aprobării Regulamentul Camerei precum şi propunerile de

modificare a acestuia;d) prezintă Camerei Deputaţilor spre aprobare proiectul de buget al

acesteia şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar;e) pregăteşte şi asigură desfăşurarea, în bune condiţii, a lucrărilor

Camerei;f) primeşte şi distribuie proiectele şi propunerile de legi, precum şi

rapoartele comisiilor parlamentare;g) întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţelor şi programul de lucru,h) organizează relaţiile Camerei cu parlamentele altor state şi cu or-

ganizaţiile parlamentare pe baza consultării, în funcţie de natura acţiuniloravute în vedere, a Comitetului director al Grupului Român al Uniunii Inter-parlamentare, a grupurilor parlamentare, a Comisiei de politică externă şi aaltor comisii parlamentare, informând Camera Deputaţilor, asupra măsurilorstabilite, inclusiv cu privire la componenţa nominală a delegaţiilor;

i) supune spre aprobare Camerei Deputaţilor componenţa delegaţii-lor permanente la organizaţiile parlamentare mondiale sau regionale, pebaza consultării grupurilor parlamentare şi cu respectarea configuraţiei poli-tice a Camerei;

j) aprobă statul de funcţii şi regulamentul serviciilor Camerei depu-taţilor; supune aprobării Camerei structura serviciilor acesteia;

k) conduce şi controlează serviciile Camerei;1) aprobă regulamentul privind paza şi accesul persoanelor în sediul

Camerei Deputaţilor;m) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de regulament, de legi

sau însărcinări date de Cameră.Enumerarea acestor atribuţii evidenţiază clar rolul şi funcţiile Biroului

permanent al Camerei Deputaţilor. Cât priveşte Senatul, Regulamentul acestuiaprevede la art. 24, în principiu aceleaşi atribuţii, cu nuanţări desigur.

Vi 7. Anumite atribuţii sunt stabilite pentru preşedintele Camerei,. Putând fi exercitate, în condiţiile regulamentului şi de către vicepreşe-

dinţii biroului permanent., Aceste atribuţii sunt:a) convocarea în sesiuni;

475

b) conducerea lucrărilor Camerei, fiind asistat de 2 secretari;c) conducerea lucrărilor biroului permanent,d) asigurarea ordinii în timpul dezbaterilor şi respectării regulamen-

tului;e) anunţarea rezultatului votării şi a hotărârilor adoptate;f) reprezentarea Camerei în relaţiile interne şi externe;g) asigurarea legăturii cu celelalte autorităţi publice.Aşa cum am văzut deja preşedinţii Camerelor au unele atribuţii pri-

vind controlul constituţionalităţii realizat de către Curtea Constituţională.

7 1 8 . Secretarii biroului permanent au ca atribuţii: întocmirealistei înscrierilor la cuvânt; prezentarea propunerilor, amendamentelor şioricăror alte comunicări adresate adunării; efectuarea apelului nominal; no-tarea rezultatului votului, ţinerea evidenţei hotărârilor adoptate; vegherea laîntocmirea stenogramelor şi proceselor verbale; asistarea preşedintelui înrealizarea atribuţiilor care-i revin etc.

7 1 9 . Chestorii au ca atribuţii; verificarea modului de gestionare apatrimoniului camerei; exercitarea controlului financiar asupra cheltuielilorefectuate; prezentarea în cameră a bugetului acesteia şi încheierea exerci-ţiului bugetar anual; asigurarea menţinerii ordinii în localul camerei etc.

7 2 0 . în cazul parlamentelor cu structură bicamerală, uneori celedouă camere lucrează în şedinţe comune. în asemenea situaţii se constituiecomitetul parlamentului, existând şi un regulament propriu de funcţionare.Asemenea situaţii se pot produce atunci când parlamentul îndeplineşte şifuncţia constituantă sau când unele atribuţii revin parlamentului în întregulsău ca de exemplu ascultarea mesajului şefului de stat, ratificarea unor tra-tate internaţionale.

Astfel potrivit Decretului-lege nr. 92/1990 privind alegerea Parla-mentului şi Preşedintelui României, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şe-dinţă comună se constituia de drept în Adunare Constituantă pentruadoptarea Constituţiei României. Adunarea constituantă şi-a adoptat un Re-gulament de organizare şi funcţionare şi şi-a format Comitetul AdunăriiConstituante, compus din preşedinţii, vicepreşedinţii şi secretarii celordouă camere. Şedinţele Adunării Constituante erau prezidate prin rotaţie, decătre preşedintele Senatului şi preşedintele Adunării Deputaţilor.

Constituţia actuală a României obligă cele două Camere să lucrezeîn şedinţă comună pentru rezolvarea problemelor stabilite prin art. 62, pre-cum şi prin alte articole ale sale. Regulamentul şedinţelor comune ale Ca-

476

tnerei Deputaţilor şi Senatului identifică prin primul articol, 27 de situaţii încare cele două Camere se întrunesc în şedinţe comune. Organizatoric, pentruaceste şedinţe nu se creează structuri noi, ci organismele de lucru ale celordouă Camere funcţionează în comun pe baza Regulamentului şedinţelorcomune. Lucrările şedinţelor comune sunt conduse, alternativ, de preşedin-tele Camerei Deputaţilor şi de preşedintele Senatului, asistaţi de doi secre-tari, câte unul de la fiecare Cameră.

Pentru realizarea unei activităţi eficiente şi mai ales a operativităţiiîn viaţa parlamentară, la unele parlamente este organizat comitetul preşe-dinţilor care cuprinde preşedintele camerei şi preşedinţii grupurilor politiceparlamentare (ex. Spania, Belgia).

Aceste comitete ale preşedinţilor au atribuţii în stabilirea ordinii dezi, evitându-se discuţiile, uneori interminabile, din plenul camerei.

5. Comisiile parlamentare

7 2 1 . Comisiile parlamentare sunt ca şi birourile permanente aleadunărilor, organisme interne de lucru. Ele au un rol deosebit în pregătirealucrărilor precum şi în exercitarea funcţiilor parlamentare cu deosebire acelor legislative şi a celor de control. Crearea comisiilor parlamentare estedeterminată de faptul că adunările parlamentare (camere) sunt prea nume-roase pentru a delibera util dacă nu dispun de analize şi studii prealabile.Acestea se realizează prin organisme mai restrânse, prin comisii, care audevenit organisme esenţiale ale muncii parlamentare.

Trebuie precizate foarte clar raporturile dintre comisiile parlamen-tare şi camerele parlamentului. în acest sens subliniind rolul deosebit al co-misiilor, ajutorul ce-1 dau în munca parlamentară, trebuie să arătăm că deci-zia aparţine numai camerei sau parlamentului care nu pot fi înlocuite denimeni.

722. Comisiile parlamentare sunt de diferite categorii. Pe criteriultimpului pentru care sunt alese, comisiile parlamentare sunt permanente şitemporare.

Comisiile permanente, cele mai importante de altfel, sunt alese pedurata mandatului parlamentar, în timp ce comisiile temporare (ad hoc)sunt alese pe o durată mai scurtă de timp, durată determinată mai ales deproblema ce li se repartizează spre studiu, avizare, sau control.

Această clasificare a comisiilor parlamentare este cea mai răspân-dită, cu observaţia că în ţările care se inspiră după sistemul britanic, aceste

477

două categorii nu sunt atât de nete şi distincţia se face mai mult pe compe-tenţă şi nu pe durată.

Există apoi comisii parlamentare comune pentru ambele camereşi proprii fiecărei camere, comisii speciale, comisii de anchetă, comisiide mediere.

7 2 3 . Cât priveşte desemnarea membrilor comisiilor parlamentaresunt practicate trei moduri: a) desemnarea lor de către organul director alparlamentului (Brazilia, Italia, Suedia); b) desemnarea lor de către o comisieanume constituită (Cipru, Irlanda, Norvegia), c) desemnarea lor de cătrecameră (Franţa, România) în desemnarea membrilor unei comisii parla-mentare se au în vedere calificarea, cunoştinţele, competenţa, preferinţele etc.

Cât priveşte posibilitatea parlamentarilor de a fi desemnaţi într-ocomisie se poate constata că în unele ţări este prevăzută obligaţia de a faceparte dintr-o comisie, ţări în care parlamentarii pot face parte numai dintr-ocomisie, ţări în care pot face parte din cel mult două comisii. De asemeneaîn unele sisteme există şi membri supleanţi.

în sistemul parlamentar românesc potrivit Constituţiei camerele îşi potconstitui comisii permanente, comisii de anchetă, comisii speciale.' De aseme-nea se pot constitui comisii comune pentru Camera Deputaţilor şi Senat.

a. Comisiile permanente

724. în activitatea parlamentară comisiile permanente au un roldeosebit, ele fiind alese pe durata mandatului camerei (parlamentului) sau asesiunii. Pentru ca activitatea acestor comisii să fie utilă şi eficientă ele suntîn general specializate pe domenii de activitate precum: economie şi finanţe,afaceri externe, ştiinţă şi învăţământ, apărare, sănătate etc.

în legătură cu specializarea comisiilor se consideră că cea mai bunăsoluţie este asigurarea unei corespondenţe între competenţa comisiilor par-lamentare şi a diferitelor departamente ministeriale. Acest sistem este prac-ticat în multe ţări (Canada, SUA, Japonia, Spania, etc.) în alte ţări nu sepractică o corespondenţă strictă. Comisiile permanente sunt organisme in-terne ale parlamentului de studiere şi avizare precum şi de control. Numă-rul comisiilor permanente, denumirea lor, gradul de specializare diferă de laun sistem constituţional la altul.

478

NUMĂRUL COMISIILOR PERMANENTE

Număr de comisii

01-56-1011-1516-2021-25

Mai mult de 25TOTAL

Camera înaltă

046663

27 '52

Camera populară

-)£m

2318161437

83

cf. Les parlements dans le monde, op. cit.

7 2 5 . în mod firesc comisiile permanente sunt organizate şi în celedouă camere ale Parlamentului României. Astfel Adunarea Deputaţiloraleasă în 1990 şi-a organizat următoarele comisii permanente:

1. Comisia economică2. Comisia pentru buget şi finanţe3. Comisia pentru industrie şi servicii4. Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi

servicii pentru agricultură.5. Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţi-

lor naţionale.6. Comisia pentru echilibrul ecologic şi protecţia mediului.7. Comisia pentru administraţia centrală şi locală, amenajarea terito-

riului şi urbanism.8. Comisia pentru muncă, sănătate, protecţie socială şi statutul fe-

meii în societate.9. Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret, sport.10. Comisia pentru cultură, artă, mijloace de informare în masă.11. Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi.12. Comisia pentru cercetarea abuzurilor şi pentru petiţii.13. Comisia de validare.

Trebuie menţionat că Regulamentul votat de Adunarea Deputaţilor aleasă înluna mai 1990 nominaliza comisiile permanente. Cât priveşte RegulamentulSenatului din anul 1990, acesta nu nominaliza comisiile permanente ci pre-vedea (art. 24) că numărul, denumirea şi competenţa fiecărei comisii per-

479

manente se va hotărî de Senat, la propunerea Biroului permanent - în primaşedinţă ce urmează adoptării regulamentului său. Procedând astfel, Senatul,prin Hotărârea nr. 17 din 3 iulie 1990 privind aprobarea denumirii domeni-ilor de activitate şi numărul comisiilor permanente ale Senatului, a organizaturmătoarele comisii permanente:

1. Comisia economică şi pentru problemele de industrie, comerţ,transporturi, telecomunicaţii, servicii.

2. Comisia de politică financiară, bancară şi bugetară.3. Comisia pentru agricultură, industrie alimentară, silvicultură,

protecţia mediului înconjurător.4 Comisia de politică şi pentru drepturile fundamentale ale omului

şi cetăţeanului.5. Comisia pentru muncă, probleme sociale, sănătate.6 Comisia pentru artă, cultură şi mijloace de informare în masă.7 Comisia pentru administraţia generală şi locală de stat.8 Comisia juridică, de numiri, disciplină şi imunităţi.9. Comisia de validări şi petiţii.10. Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport.

7 2 6 . Camera Deputaţilor rezultată în urma alegerilor din luna sep-tembrie 1992 şi-a format următoarele comisii permanente: 1) Comisia pen-tru politică economică, reformă şi privatizare; 2) Comisia pentru buget, fi-nanţe şi bănci; 3) Comisia pentru industrii şi servicii; 4) Comisia pentruagricultură, silvicultură, industrie alimentară şi servicii specifice; 5) Comisiapentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale; 6) Co-misia pentru administraţia publică, amenajarea teritoriului şi echilibru eco-logic, 7) Comisia pentru muncă şi protecţie socială; 8) Comisia pentru să-nătate şi familie, 9) Comisia pentru învăţământ şi ştiinţă; 10) Comisia pentrucultură, arte, mass-media; 11) Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi;12) Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţa naţională; 13) Comi-sia de politică externă; 14) Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupţiei şipentru graţieri.

Senatul rezultat în urma alegerilor din luna septembrie 1992 şi-aformat următoarele comisii permanente; 1) Comisia economică, 2) Comisiapentru privatizare; 3) Comisia pentru buget şi finanţe; 4) Comisia pentruagricultură, industrie alimentară şi silvicultură; 5) Comisia pentru politicăexternă; 6) Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională; 7)Comisia pentru drepturile omului, 8) Comisia pentru muncă, protecţiesocială şi problemele şomajului; 9) Comisia pentru învăţământ şi cercetare

480

ştiinţifică; 10) Comisia pentru cultură, artă şi mijloace de informare în masă;11) Comisia pentru administraţia publică şi organizarea teritoriului; 12)Comisia pentru cercetarea abuzurilor şi petiţii; 13) Comisia pentru sănătate,ecologie şi sport.

Trebuie adăugat că în ce priveşte numărul şi denumirea comisiilorpermanente, Regulamentul Camerei Deputaţilor (1994) le stabileşte chiar el(vezi art. 55) iar Regulamentul Senatului (1994) trimite la hotărârea Sena-tului luată la propunerea biroului permanent (vezi art. 30).

7 2 7 . Regulamentele Camerelor Parlamentului României, stabilesccompetenţa comisiilor permanente, plecând de la faptul că acestea suntorgane de lucru ale parlamentarilor înfiinţate cu scopul de a îndeplini însăr-cinările ce le sunt încredinţate în vederea pregătirii lucrărilor Camerelor.Astfel comisiile permanente: avizează proiectele de legi şi propunerile le-gislative, precum şi amendamentele; efectuează anchete parlamentare; dez-bat şi hotărăsc asupra altor probleme trimise de Biroul permanent.

7 2 8 . Cât priveşte organizarea comisiilor permanente ea rezultăîn detaliu din regulamentele Camerei Deputaţilor şi Senatului. Membrii co-misiilor permanente sunt aleşi de către fiecare Cameră, pe principiul repre-zentării proporţionale a grupurilor parlamentare sau prin negocieri între re-prezentanţii acestora. Candidaturile se propun de grupurile parlamentare, înlimita locurilor ce rezultă din proporţionalitatea menţionată mai sus, iarmembrii comisiilor sunt desemnaţi prin acordul preşedinţilor grupurilorparlamentare, cu respectarea principiului reprezentării proporţionale a aces-tora. Trebuie adăugată aici şi regula în sensul căreia un deputat sau un se-nator trebuie să facă parte din cel puţin o comisie permanentă. După desem-narea lor, comisiile, în prima şedinţă îşi aleg birourile, cu respectarea şi aicia configuraţiei politice a Camerelor. Biroul comisiei este format din preşe-dinte, vicepreşedinţi şi secretari în numărul prevăzut de regulamentele par-lamentare. Biroul comisiei permanente organizează activitatea comisiei.Unele atribuţii revin preşedintelui biroului şi anume: reprezentarea comi-siei; conducerea şedinţelor; propunerea de participare şi a altor persoane laşedinţele acestora; menţinerea legăturilor cu alte comisii, eventual prin par-ticiparea la activitatea acestora. Cât priveşte vicepreşedinţii biroului, aceştiaîndeplinesc pe rând atribuţiile preşedintelui, în lipsa acestuia. Cât priveştesecretarii biroului ei asigură redactarea actelor comisiei şi efectuează numă-rătoarea voturilor, ţin evidenţele necesare, etc.

481

b. Comisiile temporare (ad-hoc)7 2 9 . Aceste comisii pot fi alese pentru orice probleme sau domenii

de activitate, pentru o problemă (afacere) determinată. Atribuţiile lor se li-mitează la scopul înfiinţării. De regulă sunt alese comisii temporare pentruredactarea unor proiecte de legi sau pentru exercitarea unui control aprofun-dat în anumite domenii de activitate ( ele se regăsesc aici sub denumiri ca„de anchetă", „speciale" etc.) Atunci când sunt înfiinţate trebuie să li se sta-bilească atât împuternicirile cât şi modul de lucru. întotdeauna, în lipsa unordispoziţii exprese în această privinţă, comisiilor temporare li se aplică ace-leaşi reguli ca şi comisiilor permanente. între comisiile temporare şi celepermanente nu există deosebiri, afară doar de perioada de timp pentru caresunt constituite. Comisiile temporare există până când şi-au îndeplinit misi-unea pentru care au fost alese, în timp ce durata comisiilor permanente nueste dată de sarcinile lor ci de durata mandatului camerei parlamentului.

c. Comisia întregii camere

7 3 0 . O asemenea comisie se găseşte în sistemul parlamentar brita-nic şi sub o formă sau alta în multe ţări al căror regim parlamentar este deinspiraţie britanică. Comisia întregii camere este un organ de lucru care cu-prinde pe toţi membrii camerei. Lucrările sale sunt prezidate de către unpreşedinte care-1 înlocuieşte pe speaker. Comisia întregii camere lucreazădupă reguli mai simple şi intervine numai în anumite cazuri precum proiectecu caracter constituţional sau în probleme fiscale.

d. Comisii speciale (select)

731. Comisiile speciale sunt acele comisii alese (desemnate) pen-tru a examina o problemă aparte, specială şi pentru a face recomandări ca-merei parlamentare.

Ele examinează foarte rar proiecte de legi. Sunt alese pentru o duratăde timp necesară rezolvării problemei, fiind deci comisii temporare. în unelecazuri pot fi alese pe întreaga durată a sesiunii parlamentare, uneori fiinddenumite comisii speciale ale sesiunii.

Comisii speciale, select commitee, se întâlnesc în parlamentul brita-nic precum şi în ţările care imită sistemul parlamentar britanic.

Aici desigur au un număr mai mic de membri decât comisia întregiicamere.

482

Constituţia României, prin art. 64 (4) prevede posibilitatea înfiinţăriide comisii speciale, iar regulamentele Camerei Deputaţilor şi Senatului de-taliază aceste prevederi.

e. Comisiile iară specialitate („standing Committees") în parla-mentul britanic.

7 3 2 . Acestea sunt comisii însărcinate să examineze proiecte saupropuneri de lege determinate. Competenţele lor nu sunt specializate, însensul că nu au un domeniu propriu asupra căruia acţionează. Ele sunt de-semnate prin literele alfabetului (A,B,C etc), nu sunt limitate ca număr, darrar sunt mai multe de zece. Sunt sesizate de către speaker cu proiectul saupropunerea de lege, care, după ce a trecut în a doua lectură, nu este retrimisnici Comisiei întregii camere, nici unei comisii speciale sau unei comisiimixte a celor două camere.

f. Comisiile comune (mixte)

7 3 3 . Parlamentele cu structuri bicamerale îşi aleg şi unele comisiicomune (mixte), pentru probleme (domenii) de interes comun. Comisiilemixte pot fi permanente sau temporare.

Parlamentul României ales în 1990 şi-a ales asemenea comisii co-mune şi anume: Comisia pentru apărarea şi asigurarea ordinei publice; Co-misia de politică externă.

Posibilitatea organizării de comisii comune este prevăzută atât înConstituţie, în regulamentele celor două Camere, precum şi în Regulamentulşedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.

7 3 4 . Tot o comisie comună a fost şi Comisia de redactare a pro-iectului de Constituţie a României, înfiinţată de către Parlament, ca AdunareConstituantă, prin Hotărârea nr. 2 din 11 iulie 1990. Această comisie eraformată din deputaţi, senatori şi specialişti în domeniul dreptului constitu-ţional şi al altor ştiinţe socio-umane.

Prin Regulamentul Adunării Constituante s-a stabilit că această co-misie îşi va alege un preşedinte, doi vicepreşedinţi şi doi secretari şi îşi vaadopta un regulament de funcţionare. în cadrul comisiei hotărârile se luaucu votul majorităţii membrilor, cu precizarea că specialiştii membri ai comi-îei nu au avut vot deliberativ. Comisia de redactare a proiectului de Con-

stituţie a funcţionat pe baza unui regulament propriu, care se completa curegulamentele celor două Camere privind comisiile parlamentare.

483

Prin Hotărârea nr. 26 din 13 mai 1993, Camera Deputaţilor şi Sena-tul au instituit o comisie specială pentru elaborarea propunerii legislativeprivind statutul deputatului şi senatorului, formată din 16 deputaţi şi 16 se-natori (M.Of nr. 100 din 20 mai 1993). Este un exemplu clasic de comisiespecială şi comună.

g. Comisiile de anchetă.

7 3 5 . Sunt o altă categorie de comisii ce pot fi create de către adu-nările parlamentare. Denumirea acestor comisii evocă exact scopul creăriilor. De regulă aceste comisii sunt comisii temporare şi desigur speciale. Po-trivit Regulamentului Camerei Deputaţilor adoptat în 1994 (art. 70) şi Re-gulamentului Senatului adoptat în 1993 (art. 57), fiecare Cameră poate înfi-inţa o comisie de anchetă, la cererea unei treimi din membrii săi. Potrivitregulamentelor Camerelor, cu unele nuanţări desigur, comisia de anchetăpoate cita ca martor orice persoană care poate avea cunoştinţă despre vreofaptă sau împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza încare formează obiectul activităţii comisiei. Regulamentul Senatului preve-dea că nu pot fi chemaţi în faţa comisiei Preşedintele României, preşedinţiicelor două Camere, Avocatul Poporului, membrii Curţii Constituţionale şi aiCurţii de Conturi, judecătorii Curţii Supreme de Justiţie, procurorul general.La cererea comisiei, orice persoană care cunoaşte vreo probă sau deţinevreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţi-şeze. Este, de asemenea, prevăzută obligaţia instituţiilor şi organizaţiilor dea da concursul la solicitările comisiei de anchetă, desigur în condiţiile legii.Regulamentul Senatului interzice punerea de întrebări privind viaţa perso-nală a celui audiat sau a familiei acestuia. în vederea aflării adevărului co-misiile au dreptul de a solicita experţi şi expertize. Pentru ca activitatea co-misiei să se poată realiza în bune condiţii regulamentele stabilesc că dispo-ziţiile legale privind citarea, prezentarea şi ascultarea martorilor, precum şicele privitoare la prezentarea şi predarea obiectelor sau înscrisurilor, oriefectuarea expertizelor, se aplică în mod corespunzător. De asemenea, măr-turia mincinoasă se sancţionează. Mai trebuie adăugat că, potrivit Regula-mentului Senatului, dacă dezbaterile asupra raportului comisiei relevă exis-tenţa unor abateri grave în activitatea unui membru al Guvernului, Senatulînştiinţează Preşedintele României şi după caz, pe primul-ministru, pentru ase lua măsuri potrivit Constituţiei şi legii privind responsabilitatea ministeri-ală, iar dacă dezvăluie abuzuri şi ilegalităţi în activitatea Guvernului de na-

484

tură să justifice retragerea încrederii acordate acestuia se poate iniţia o moţi-une de cenzură.

h. Comisiile de mediere

7 3 6 . Comisiile de mediere se formează în parlamentele cu struc-tură bicamerală, atunci când în procedura de legiferare intervin soluţii le-gislative diferite între cele două Camere. Ori legea este opera Parlamentuluişi ea trebuie să conţină reglementări ulterioare. în asemenea situaţii se în-cearcă medierea între cele două Camere şi unul din mijloacele prevăzute decătre lege este tocmai comisia de mediere. Constituţia României nominali-zează comisiile de mediere în art. 76, stabilind că în asemenea comisii fie-care Cameră urmează a desemna un număr egal de membri.

Regulamentele Camerelor Parlamentului României stabilesc cum seorganizează şi cum funcţionează Comisia de mediere. Comisia de mediereeste formată din 7 deputaţi şi 7 senatori, desemnaţi de birourile permanente,la propunerea grupurilor parlamentare. Comisia se întruneşte la convocareapreşedintelui comisiei sesizată în fond de la Camera care a adoptat ultimaproiectul. Comisia îşi stabileşte regulile de lucru şi termenul până la care vaprezenta raportul său. Prezidarea lucrărilor se realizează prin rotaţie de cătreun senator şi un deputat, în ordinea stabilită de comisie. Hotărârile se iau cumajoritatea membrilor, iar în caz de paritate votul preşedintelui este hotărâ-tor. Potrivit Constituţiei comisia de mediere este creată şi intervine atuncicând una din Camere adoptă un proiect de lege sau propunere legislativăîntr-o redactare diferită de cea aprobată de cealaltă Cameră. Atunci cândcomisia nu ajunge la un acord sau când una din Camere nu aprobă raportulcomisiei de mediere, textele aflate în divergenţă se supun dezbaterii Came-rei deputaţilor şi senatului, în şedinţă comună, care vor adopta textul defini-tiv cu votul majorităţii membrilor lor (pentru legile organice) sau cu votulmajorităţii membrilor prezenţi (pentru legile ordinare).

i. Reguli privind funcţionarea comisiilor parlamentare

' «37. Funcţionarea comisiilor parlamentare este supusă unor regulidetaliate, înscrise de obicei în regulamentele parlamentare.

In legătură cu aceste reguli se observă că ele privesc comisiile per-manente, pentru că acestea au rolul cel mai important. Sunt însă prevăzute şireguli proprii comisiilor speciale sau de anchetă dar numai în măsura în care

e derogă sau completează pe cele privind comisiile permanente. Vom, ex-plica aceste reguli astfel cum rezultă ele din regulamentele Camerelor Par-

485

Astfel, prima sesiune ordinară începe în luna februarie şi nu poate depăşisfârşitul lunii iunie. Cea de a doua sesiune ordinară începe în luna septem-brie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie.

7 4 4 . Cât priveşte sesiunile extraordinare acestea pot fi convocatela iniţiativa Preşedintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camereori cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor.

Convocarea în sesiune revine, în toate cazurile, preşedinţilor came-relor şi se realizează prin decizie. In legătură cu acest aspect trebuie reţinuteînsă şi dispoziţiile art. 60(3) potrivit cărora Parlamentul nou ales se întruneşte,la convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri.

7 4 5 . Trebuie menţionată şi ipoteza convocării de drept a Parla-mentului, ipoteză ce rezultă din art. 92(3) şi 93(2) din Constituţie. Astfelpotrivit art. 92(3) Parlamentul se convoacă de drept în 24 de ore în cazuldeclanşării unei agresiuni armate împotriva României, iar potrivit art. 93(2)convocarea de drept se realizează în cel mult 48 de ore de la instituirea stăriide asediu sau a stării de urgenţă. De asemenea Parlamentul se convoacăobligatoriu în sesiune în situaţia adoptării ordonanţelor de urgenţă, şi prevă-zute la art. 114 (4) din Constituţie.

3. Şedinţele

7 4 6 . în cadrul sesiunilor, camerele parlamentului lucrează în şedinţecare se desfăşoară potrivit regulamentelor de funcţionare. Cât priveşte şedin-ţele, trebuie avut în vedere că potrivit Constituţiei Camera Deputaţilor şi Sena-tul lucrează în şedinţe separate şi şedinţe comune. Constituţia nominalizeazăprin art. 62(2) situaţiile în care Camerele lucrează în şedinţe comune, men-ţionând că desfăşurarea acestora este stabilită prin regulament. Aceste şedinţesunt publice cu excepţia situaţiilor când se hotărăşte şedinţă secretă.

Prezidarea şedinţelor aparţine de regulă preşedintelui camerei, ajutatde membri ai biroului, toţi sau numai unii prin rotaţie. Potrivit regulamen-telor Camerelor Parlamentului României conducerea lucrărilor aparţine Pre-şedintelui Camerei, sau în lipsa acestuia unuia din vicepreşedinţi, ajutat dedoi secretari. Lucrările şedinţelor comune sunt conduse, alternativ, de pre-şedintele Camerei Deputaţilor şi de preşedintele Senatului, asistaţi de doisecretari câte unul de la fiecare Cameră.

Lucrările primelor şedinţe, după alegeri, până la alegerea preşedin-ţilor Camerelor şi birourilor permanente sunt prezidate de către cel mai învârstă deputat sau senator, asistat de secretari.

490

Şedinţele se ţin la sediul camerei, în zilele şi orele stabilite prin pro-gramul de lucru adoptat de către cameră.

Astfel, potrivit regulamentului, Camera Deputaţilor îşi desfăşoarăactivitatea, în plen, în comisii, şi în grupurile parlamentare, pe parcursul apatru sau cinci zile consecutive din săptămână, potrivit programului stabilitde ea, la propunerea Biroului permanent. A cincea zi din săptămână, de re-gulă, potrivit programului este rezervată activităţii în circumscripţiile electo-rale în care deputaţii au fost aleşi. La propunerea Biroului permanent se vorputea ţine şedinţe şi după un alt program. Cât priveşte Senatul acesta îşi des-făşoară activitatea în plen şi pe comisii, de regulă, în zilele de luni, marţi,miercuri şi joi. La propunerea Biroului permanent se vor putea ţine şedinţesau efectua deplasări ale senatorilor în judeţe şi după un alt program. La şe-dinţe au dreptul să participe, în afara deputaţilor sau senatorilor, membriisau reprezentanţii Guvernului, diplomaţi, reprezentanţi ai presei, radioului şiteleviziunii, precum şi cetăţeni, pe baza autorizaţiei sau invitaţiei emise desecretarul general al aparatului Camerei, în condiţiile stabilite de Biroulpermanent.

7 4 7 . Camera parlamentului lucrează valabil dacă în sala de şedinţăsunt prezenţi cel puţin jumătate plus unul din numărul total al membrilor săi.De aceea deputaţii şi senatorii sunt obligaţi să fie prezenţi la lucrările Came-rei şi să se înscrie pe lista de prezenţă, ţinută de unul din secretari. Deputatulsau senatorul care nu poate lua parte la şedinţă, din motive independente devoinţa sa, va trebui să anunţe din timp biroul permanent, menţionând cau-zele care îl împiedică să participe.

De regulă, programul fiecărei şedinţe cuprinde, în ordine: comuni-cări, întrebări, anunţări de interpelări, propuneri de modificare a ordinii dezi, discutarea problemelor de pe ordinea de zi.

Pentru a discuta asupra problemelor înscrise pe ordinea de zi depu-taţii şi senatorii iau cuvântul, dacă-1 cer şi primesc de la preşedintele Came-rei, în ordinea înscrierii la cuvânt. Pot lua cuvântul dacă cer, indiferent dacăs-au înscris sau nu la cuvânt şi indiferent de ordinea înscrierii, membrii Gu-vernului. Luările de cuvânt trebuie să poarte numai asupra problemelor în-scrise pe ordinea de zi.

De aceea, dacă vorbitorul se îndepărtează de la chestiunea pentruC a r e !.S"? ^ a t c u vântul, preşedintele îi atrage atenţia, şi dacă nu se confor-mează, îi poate retrage cuvântul. Este interzis dialogul între vorbitorii aflaţila tribună şi persoanele aflate în sală.

491

De asemenea, există regula de a se vorbi numai de la tribună. De re-gulă, o serie de probleme au prioritate în discuţie şi pot fi ridicate oricândşi anume: aplicarea regulamentului; prelungirea, suspendarea sau amânareaşedinţei; amânarea sau închiderea dezbaterii asupra problemelor în discuţie;închiderea şedinţei.

748. Dezbaterile parlamentare se înregistrează pe bandă magnetică,se stenografiază şi se publică în Monitorul Oficial, cu excepţia celor din şe-dinţele secrete. De asemenea, se întocmesc şi procese-verbale pentru fiecareşedinţă.

Sunt de reţinut şi alte reguli privind desfăşurarea şedinţelor parla-mentare precum: cel care conduce şedinţa are obligaţia de a veghea la res-pectarea regulamentului şi menţinerea ordinii în sala de şedinţe; este inter-zisă proferarea de insulte sau calomnii atât de la tribună, cât şi din sala deşedinţe; invitaţii la şedinţe trebuie să păstreze liniştea şi ordinea; reguli pen-tru presă, radio şi televiziune.

749. Câteva explicaţii sunt pertinente şi în ce priveşte ordinea dezi a şedinţelor parlamentare.

Faţă de rolul şi locul parlamentului în sistemul constituţional, aparecu prisosinţă cerinţa ca numai acesta să examineze şi să hotărască asupraproblemelor pe care trebuie să le discute.

Nici Constituţia şi nici legile nu stabilesc un inventar al problemelorce ar putea figura pe ordinea de zi a camerelor. Stabilirea ordinii de zi decătre cameră este una din prerogativele independenţei parlamentului, singu-rul care are şi trebuie să aibă dreptul de iniţiativă şi de amendare. Stabilireaproblemelor de pe ordinea de zi nu poate fi încredinţată altui organism, gu-vernului de exemplu, pentru că acesta ar evita problemele care-1 jenează saunu-i plac. în sistemul francez actual, se practică „ordinea de zi prioritară"care permite guvernului de a plasa în fruntea ordinii de zi chestiunile şi pro-blemele pe care vrea să le discute la început.

Desigur în stabilirea ordinei de zi, majoritatea parlamentară are unrol aparte, dar sistemele democratice asigură garanţii şi pentru exprimareaminorităţii parlamentare, prin dreptul de iniţiativă legislativă, care aparţineşi parlamentarilor, prin dreptul de amendare a ordinii de zi etc.

Arătam că nu se practică sistemul unui catalog cuprins explicit înlege. Cu toate acestea prin interpretarea Constituţiei şi a regulamentelor ca-merelor rezultă totuşi unele probleme care, obligatoriu, trebuie să figurezepe ordinea de zi a primei şedinţe a camerei unui parlament. Astfel, ordineade zi trebuie să cuprindă obligatoriu verificarea legalităţii alegerii (sau de-

492

semnării) deputaţilor şi senatorilor, în care scop se aleg comisii de validare.De asemenea, pe ordinea de zi a primei şedinţe trebuie să figureze alegereapreşedintelui camerei, a Biroului permanent, desemnarea membrilor în co-misiile permanente, eventual chiar adoptarea regulamentului de funcţionareîn cazul în care se consideră că cel existent trebuie înlocuit.

Proiectul ordinii de zi este întocmit de către Biroul permanent al ca-merei, iar adoptarea sa revine numai camerei.

4. Sistemul de vot

7 5 0 . Asupra problemelor discutate, camerele parlamentului hotărăscprin vot care poate fi deschis sau secret, stabilind pentru fiecare problemă înparte şi felul votului afară de cazul în care chiar prin regulamentele deorganizare şi funcţionare nu se stabileşte şi caracterul votului. Astfel, deexemplu, art. 34 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilorşi Senatului, prevede votul secret cu bile pentru acordarea votului de încredereGuvernului sau adoptarea moţiunii de cenzură. Votul deschis se exprimă prinridicarea de mâni, apel nominal, ridicare în picioare sau vot electronic.

7 5 1 . Votarea prin apel nominal se face în modul următor: preşe-dintele explică obiectul votării şi sensul cuvintelor pentru şi contra; unuldintre secretari dă citire numelui şi prenumelui deputaţilor; fiecare deputatsau senator răspunde pentru sau contra. După terminarea apelului se repetănumele şi prenumele deputaţilor, respectiv senatorilor care nu au răspuns.

7 5 2 . Votul secret se exprimă prin buletine, prin bile sau electro-nic. Regulamentele de funcţionare stabilesc ca fiind obligatoriu votul cubuletine (desigur când s-a hotărât vot secret) atunci când sunt alese persoaneîn funcţii, iar votul prin bile în cazul votării legilor sau a unor hotărâri. Vo-tul pentru în cazul buletinelor presupune ca deputatul sau senatorul să laseneatins numele persoanei înscrise pe buletin, iar votul contra presupuneŞtergerea lui.

Pentru votul secret cu bile, în faţa preşedintelui se aşeză o urnă albăşi o urnă neagră. Se înmânează fiecărui deputat sau senator o bilă albă şi unaneagră. Depunerea bilei albe în urna albă şi a celei negre în urna neagră în-seamnă vot pentru, iar depunerea bilei albe în urna neagră şi a bilei negre înurna albă înseamnă vot contra.

753. Constituţia cuprinde chiar ea unele dispoziţii privind sistemulde vot în camerele parlamentului.

493

Astfel proiectul sau propunerea de revizuire a Constituţiei trebuieadoptată de către Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel pu-ţin două treimi din numărul membrilor fiecărui Camere, iar dacă prin proce-dura de mediere nu se ajunge la un acord, cele două camere, în şedinţă co-mună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şisenatorilor (art. 147)

Tot cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi sena-torilor, camerele Parlamentului, în şedinţă comună hotărăsc punerea subacuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare (art. 84 alin. 3).Legileorganice şi regulamentele camerelor se adoptă cu votul majorităţii fiecăreicamere (art. 74 alin. 1). Votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor se cere şipentru suspendarea din funcţie a Preşedintelui României (art. 95 alin. 1),pentru învestitura Guvernului (art. 102 alin. 3), pentru adoptarea moţiunii decenzură(art. 112 alin. 1). Cât priveşte legile ordinare şi hotărârile ele se adoptăcu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare cameră (art. 74 alin. 2).

7 5 4 . Sistemul de vot în parlament a cunoscut o anumită evoluţie, elexprimând desigur autonomia parlamentului. Mai întâi guvernanţii au prefe-rat votul secret, pentru că acesta permite parlamentarilor să susţină guvernulfără ca electoratul să observe. Această viziune se justifică prin teoria man-datului reprezentativ şi suveranitatea parlamentară.

Pe parcurs s-a impus şi votul deschis, sub presiunea cetăţenilor, vo-tul secret subzistând în cazul alegerilor în funcţii.

Concomitent cu dezvoltarea partidelor politice, tendinţa este de a seprefera votul deschis, care permite un control clar asupra opţiunilor, iar gu-vernului un control deschis asupra majorităţii parlamentare care trebuie să-1susţină.

Tabel orientativVOT PUBLIC (DESCHIS) SAU VOT SECRET

ŢăriPublic (în afară dacă se decide altfel) 20Public 23Public, afară de numiri şi alegeri 28De obicei secret 1Potrivit deciziei Prezidiului (biroului) 1

Total 83

Cf. Les parlements dans le monde, op. cit.p. 535

494

£6. Deputaţii şi senatorii

1. Generalităţi7 5 5 . Membrii parlamentului poartă de regulă, denumirea de depu-

taţi sau senatori. Aceste denumiri, consacrate de sistemele constituţionale,sunt corelate cu chiar denumirea camerelor parlamentului (în sistemul bica-meral) sau a parlamentului. De regulă, în structura bicamerală, o cameră estedenumită adunarea sau camera deputaţilor, camera reprezentanţilor şi cea-laltă senat. De asemenea deputaţii şi senatorii sunt aleşi prin vot universal,egal, direct, secret şi liber exprimat, existând şi alte reguli de desemnare.Sunt sisteme constituţionale în care există şi deputaţi numiţi, unii deputaţipot fi rezultatul unor dispoziţii legale care să permită reprezentarea unorcategorii sociale minoritare. Astfel potrivit art. 4 din Legea privind alegereaParlamentului şi a Preşedintelui României (1990), organizaţiile reprezentândminorităţile naţionale care nu au întrunit numărul de voturi necesar pentru aavea un mandat în Adunarea Deputaţilor au primit câte un mandat. Aceastăsoluţie a fost preluată şi de către Constituţie care prin art. 59(2) stabileşte căorganizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu întrunescîn alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament au dreptulla câte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale. Pentru explicareanexăm procesul verbal încheiat după alegerile parlamentare din 1996.

7 5 6 . Cât priveşte senatorii ei pot fi aleşi, de drept, şi numiţi. Sena-torii de drept se găsesc în acele ţări în care constituţiile stabilesc că anu-mite persoane (de regulă foştii prim-miniştri, şefii cultelor religioase, preşe-dinţii academiilor de profil strict ştiinţific etc.) fac parte de drept din senat,în temeiul calităţii lor. Senatorii de drept au fost prevăzuţi în constituţiileromâne din 1866, 1923 şi 1938. Constituţia Italiei prin art. 59 stabileşte căeste senator de drept şi pe viaţă, afară de cazul dacă renunţă, orice fost pre-şedinte al Republicii. Senatorii numiţi au fost consacraţi prin Constituţiaromână din anul 1938, ei fiind numiţi de rege. Constituţia Italiei, în art. 59,stabileşte că Preşedintele Republicii poate numi senatori pe viaţă 5 cetăţenicu merite sau realizări excepţionale în domeniile social, ştiinţific, artistic sauliterar. De asemenea, Constituţia Egiptului, în art. 87, prevede că preşedin-

Je Republicii poate numi maximum 10 membri în Adunarea Poporuluinament). Alegerea parlamentarilor este însă regula şi ea se justifică prin•>a că parlamentul a apărut nu numai pentru a fi o contrapondere faţă de

îcutiv ci mai ales pentru a reprezenta cetăţenii. Parlamentul este, aşa cum

495

am mai văzut, un organism esenţial al echilibrului puterilor şi al reprezentă-rii. Alegerea parlamentarilor le conferă o mai mare independenţă faţă deexecutiv, ei nu depind de executiv şi nici de investitura sa ci de electorat. Deasemenea, alegerea parlamentarilor le conferă un prestigiu aparte într-unsistem politic bazat pe suveranitatea naţiunii, a poporului. Prin alegere par-lamentarii sunt mai aproape de sursa puterii decât miniştrii, au o importanţămai mare decât aceştia. De aceea se consideră că într-un parlament bicame-ral, dacă una din camere este aleasă prin vot direct iar cealaltă prin vot indi-rect prima are mai mult prestigiu şi influenţă. Aceasta explică şi de ce, înasemenea situaţii, prima cameră are atribuţii mai importante în guvernare(adoptă bugetul, confirmă guvernul şi programul său etc).

7 5 7 . Deputaţii şi senatorii sunt aleşi pe durata mandatului. în unelesisteme constituţionale se prevede regula reînnoirii membrilor unei camereparlamentare, dar durata mandatului se păstrează aceeaşi, doar că mandatulfiecăruia începe la date diferite. Astfel, potrivit Constituţiei SUA, Senatul sereînnoieşte la fiecare 2 ani cu câte o treime.

De regulă deputaţii şi senatorii intră în deplinătatea drepturilor şi în-datoririlor de la data alegerii, confirmată prin certificatele doveditoare a ale-gerii, sub rezerva validării alegerii, conform prevederilor constituţionale.Constituţia României, prin art. 67(1) stabileşte că parlamentarii intră înexerciţiul mandatului la data întrunirii legale a Camerei din care fac partesub condiţia validării. Calitatea de deputat sau de senator încetează la dataîntrunirii legale a Camerelor nou alese sau în caz de demisie, de pierdere adrepturilor electorale, de incompatibilitate ori de deces.

496

- Proces-verbal din 3 noiembrie 1996Anexa 3 - CDData: 10.11.1996ROMÂNIABIROUL ELECTORAL CENTRAL

CAMERA DEPUTAŢILORLISTA CANDIDAŢILOR

Organizaţiile cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale cărora li s-arepartizat un mandat de deputat

Nr.crt.

1.

T3.

4.5.

6.

7.8.9.

10.

11.

12.

13.

14.

15.

Organizaţiile cetăţenilor aparţinândunei minorităţi naţionale legal

constituiteFederaţia comunităţilor evreieştidin RomâniaUniunea democratică turcă dinRomâniaComunitatea „Brastvo" a bulgarilordin RomâniaUniunea elenă din RomâniaUniunea polonezilor din România„Dom Polski"Uniunea democratică a slovacilor şicehilor din RomâniaPartida romilorComunitatea italiană din RomâniaUniunea democrată a tătarilorturco-musulmani din RomâniaUniunea culturală a albanezilor dinRomâniaComunitatea ruşilor lipoveni dinRomâniaUniunea democrată a sârbilor şicaraşovenilor din România

Uniunea armenilor din România

Uniunea ucrainienilor din România

Forumul democrat al germanilordin România

CE

41

14

16

24

34

5

4118

14

17

37

36

41

34

36

Voturiexprimate

5058

3423

2416

2602

1302

2091

49321842

5436

1729

4744

3603

2132

3005

4620

Prenumele şinumele

Dorel Dorian

Fedbi Osman

Florea Simion

Gherasim Gâzilohan-PeterBabias

losif Panes

Mădălin VoicuMarilena Tomov

Nusfet Saganai

Oana Manolescu

SevastianFenoghenSlavomirGvozdenoviciVarujanPambuccianVichentieNicolaiciucWemer HorstBruck

497

2. Drepturi şi obligaţii

759. în realizarea mandatului lor deputaţii şi senatorii au o serie dedrepturi şi de îndatoriri stabilite atât prin Constituţie cât şi prin regulamen-tele camerelor Ele creează condiţiile pentru ca deputaţii şi senatorii să-şidesfăşoare activitatea

Drepturile şi îndatoririle deputaţilor şi senatorilor ar putea fi clasifi-cate în funcţie de conţinutul lor. de timpul în care pot sau trebuie să fieexercitate, de actul normativ în care sunt prevăzute etc. Astfel, în raport deconţinutul lor drepturile şi îndatoririle deputaţilor şi senatorilor pot fi gru-pate în drepturi şi obligaţii care privesc organizarea internă a adunărilor şicele care le revin în cadrul raportului de reprezentare şi a responsabilităţilorfaţă de alegători în funcţie de timpul în care pot fi exercitate, drepturile şiîndatoririle deputaţilor şi senatorilor pot fi clasificate în drepturi şi îndatoriripe care deputaţii le exercită în timpul şedinţelor şi cele pe care le exercităîntre şedinţe.

Cât priveşte actul normativ în care sunt cuprinse, am putea distingeîntre drepturile şi îndatoririle prevăzute în Constituţie şi cele prevăzute în legi.

Vom proceda însă la expunerea acestora, în ordinea importanţei lor,pentru că unele drepturi şi îndatoriri sunt greu de clasificat, în exclusivitate,într-o anumită grupă

760. Drepturile şi îndatoririle deputaţilor şi senatorilor sunt, înprincipal, următoarele:

a)de a participa la întreaga activitate a camerei parlamentare şi aparlamentului, în toate formele în care această activitate se desfăşoară. Ei audreptul şi obligaţia de a participa la şedinţele camerelor, precum şi la acti-vitatea grupurilor parlamentare, a comisiilor parlamentare, de a iniţia propu-neri legislative,

b)de a urmări aplicarea legilor şi a celorlalte măsuri hotărâte de cătreparlament. Dacă în timpul şedinţelor parlamentarii participă la votarea legi-lor şi a hotărârilor, între şedinţele parlamentare ei trebuie să urmăreascădacă şi cum aceste acte sunt aduse la îndeplinire. Aceasta se poate realizaprintr-o varietate de forme şi mijloace cum ar fi participarea lor la şedinţeleunor autorităţi publice, sesizări şi propuneri;

c)de a pune întrebări şi adresa interpelări,d)de a cere informaţiile necesare de la autorităţile publice, în condi-

ţiile legii, în vederea pregătirii dezbaterilor ori a interpelărilor;e)de a păstra o strânsă legătură cu alegătorii din circumscripţia elec-

torală în care au fost aleşi în acest mod se vor cunoaşte problemele reale iaralegătorii pot fi eficient sprijiniţi în cererile lor;

498

f)de a fi indemnizaţi, de a primi diurne, de a li se asigura cazarea şigratuitatea călătoriei pe tren, avion, vapor, autobuz De asemenea, li se ram-bursează taxele de poştă şi telecomunicaţii interne pentru activităţile legate delegate de exercitarea mandatului; g) de a li se acorda concedii pentru motivede boală sau interese personale, în condiţiile Regulamentului camerei

3. Incompatibilităţi şi imunităţi.

761. Unele sisteme constituţionale stabilesc incompatibilităţi întremandatul de deputat sau senator şi alte funcţii, de regulă publice. Aceste in-compatibilităţi au multe explicaţii precum: imposibilitatea exercitării con-comitente a unor funcţii, parlamentarul trebuie să se concentreze numaiasupra activităţii parlamentare; evită corupţia, prin acordarea de posturiavantajoase de către executiv, în vederea influenţării parlamentului etc. Po-trivit Constituţiei calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cuexercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de mem-bru al Guvernului. Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică De-sigur nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat şi senator.

7 6 2 . Cât priveşte imunitatea parlamentarului, ea urmăreşte pune-rea acestuia la adăpost împotriva unor urmăriri judiciare abuzive sau şica-natorii. Există două categorii de imunităţi parlamentare, primele caracteri-zate prin inexistenţa răspunderii (iresponsabilite), care pun parlamentarulla adăpost pentru tot ce priveşte activitatea legată de exercitarea mandatuluisău (discursuri, opinii, vot). Imunităţile din a doua categorie, denumite şiinviolabilităţi, cuprind reguli speciale privind reţinerea, arestarea sau tri-miterea în judecată penală, în cazul în care deputaţii sau senatorii sunt învi-nuiţi de crime sau delicte. Aceste reguli ocrotesc parlamentarii împotrivaunor abuzuri, unor urmăriri judiciare nejustificate, arbitrare, declanşate decătre executiv sau adversari.

7 6 3 . în acest sens vom explica regulile cuprinse în ConstituţiaRomâniei.

Ele asigură imunitatea parlamentară, în sensul protecţiei deputaţilorŞi senatorilor împotriva urmăririlor judiciare abuzive şi garantării libertăţiide gândire şi acţiune a acestora.' H- -^ C a c e e a ' m c * un deputat sau senator nu poate fi tras la răspundere

dică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitareamandatului (art. 70)

, ?e asemenea, nici un deputat sau senator nu poate fi reţinut, arestat,îziţionat sau trimis în judecată penală ori contravenţională, fără încu-

499

viinţarea Camerei Deputaţilor sau Senatului, după ascultarea sa. Competenţade judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie.

Potrivit Regulamentelor Camerelor cererea de reţinere, arestare, per-cheziţie sau privind posibilitatea trimiterii în judecată penală ori contraven-ţională se adresează preşedintelui Camerei de către ministrul justiţiei. Preşe-dintele Camerei o aduce la cunoştinţa deputaţilor sau senatorilor în şedinţăpublică, după care o trimite de îndată, Comisiei juridice, de disciplină şiimunităţi (Camera Deputaţilor) sau Comisiei juridice, de numiri, disciplină,imunităţi şi validări (Senat), spre examinare. Comisia va stabili dacă suntmotive temeinice pentru aprobarea cererii. Hotărârea comisiei se adoptă prinvotul secret, a cel o puţin jumătate plus unu din membrii săi. Comisia poatesolicita ministrului justiţiei documentele necesare, acesta având obligaţia dea le pune la dispoziţie. In caz de refuz, comisia se adresează Camerei.

Comisia întocmeşte un raport, în termenul stabilit de către cameră,şi-1 supune dezbaterii şi aprobării acesteia. Asupra cererii, Camera hotărăşte,prin vot secret, cu majoritatea de cel puţin două treimi din numărul mem-brilor prezenţi.

Potrivit art. 69(2) din Constituţie în caz de infracţiune flagrantă, de-putatul sau senatorul poate fi reţinut şi supus percheziţiei fără încuviinţareaprealabilă a Camerei Dar în această situaţie ministrul justiţiei are obligaţiade a informa, neîntârziat, pe preşedintele Camerei asupra reţinerii sau per-cheziţiei, în cazul în care Camera Deputaţilor sau, după caz, Senatul con-stată că nu există temei pentru reţinere, dispune imediat revocarea acesteimăsuri. în fine trebuie adăugată regula potrivit căreia cererile privind ridica-rea imunităţii parlamentare se înscriu cu prioritate pe ordinea de zi.

764.Tabel orientativ

DURATA INVIOLABILITĂŢII PARLAMENTAREDurata Număr de ţări

Pe durata mandatului 46Pe timpul sesiunii 19Pe timpul sesiunii şi o perioadă suplimentară 5în incinta parlamentului 2în incinta şi în timpul traseului 7Total 79

500

IMUNITATEA CONTRA URMĂRILORImunitate Număr de ţări

Contra oricărei proceduri judiciare 26în afara cazului de flagrant delict 42Numai împotriva urmăririi civile 10Fără imunitate 4Total 82

cf. Les parlements dans le monde, op. cit.

7 6 5 . Imunitatea parlamentară este o garanţie juridică a exercităriinestînjenite de către deputaţi şi senatori a activităţii lor. Ea nu trebuie in-terpretată ca o înlăturare a răspunderii deputatului sau senatorului pentruîncălcarea legilor ci ca o protecţie împotriva eventualelor abuzuri sau presi-uni. Camera parlamentară printr-o obiectivă şi matură dezbatere şi chibzu-inţă are dreptul să aprecieze dacă faptele imputate deputatului sau senatoru-lui se întinde pe întreaga durată a mandatului.

în alte sisteme constituţionale sunt desigur şi reguli specifice. Astfelîn unele ţări imunitatea parlamentară priveşte numai cauzele penale, în altele(de inspiraţie britanică) priveşte numai cauzele civile. în unele state precumMalaezia, Mauritius, Ţările de Jos, Zimbawe, nu există imunitate parla-mentară, nici penală, nici civilă.

în Elveţia se face distincţie între iresponsabilitatea absolută, şi cearelativă. Iresponsabilitatea absolută are ca scop asigurarea libertăţii inte-lectuale şi morale a deputaţilor. Ea este absolută cât priveşte opiniile expri-mate în sesiune şi în comisii. Deputatul este în afara oricărei sancţiuni pe-nale sau civile. Iresponsabilitatea relativă intervine în cazul infracţiunilorcomise de un deputat în legătură cu activitatea sau situaţia sa oficială.

Privilegiul priveşte doar responsabilitatea penală. Sunt vizate com-portamentele abuzive (abuz de autoritate), de gestiune neloială, de corupţiepasivă. Deputatul poate fi urmărit numai cu aprobarea celor două Camere.Acestea pot decide să-1 trimită în faţa Tribunalului federal, caz în care Adu-

narea desemnează un procuror general extraordinar.

4. Răspundere şi sancţiuni

... o o * Deputaţii şi senatorii au o serie de drepturi dar şi o serie depi -De asemenea, ei au obligaţia de a respecta normele regulamentare.

mcâlcării acestor norme ei pot fi sancţionaţi. Sancţiunile ce li se pot

501

aplica sunt: a) avertismentul; b) chemarea la ordine; c) retragerea cuvântu-lui, d) eliminarea din sala de şedinţe; e) interzicerea de a participa la lucră-rile adunării pe timp de maximum 15 zile, f) excluderea temporară. Regu-lamentul Senatului prevede doar primele patru sancţiuni. Sancţiunile pot fiaplicate de către preşedintele Camerei sau de către Cameră în condiţiile pre-văzute de regulament, şi desigur, în raport de gravitatea abaterii.

£.7. Actele Parlamentului Consideraţii generale.Clasificare

767. Dacă Parlamentul, în chiar raţiunea sa de a fi, adoptă legi, înpractica acestuia s-au impus şi alte acte, sub denumiri specifice, precum re-gulamente, hotărâri, declaraţii, moţiuni, mesaje, apeluri. Trebuie precizat căunele acte sunt adoptate numai de o cameră parlamentară. Pentru simplifi-care folosim termenul parlament, din context rezultând autoritatea emitentă,între actele parlamentului există deosebiri nu numai de denumiri ci şi deconţinut, de forţă juridică şi desigur privind procedurile de adoptare. De re-gulă în constituţii sunt prevăzute aceste denumiri, dar unele rezultă dinpractica parlamentului. Unele discuţii ştiinţifice s-au purtat şi pot să sepoarte atunci când prin constituţii se nominalizează numai legile şi hotărâ-rile, lucru de altfel frecvent.

7 6 8 . în acest sens trebuie să subliniem că enumerarea în Constitu-ţie a actelor parlamentului, nu este şi o clasificare a actelor în acte norma-tive şi individuale, în sensul că legile ar avea caracter normativ iar hotărârileîntotdeauna, un caracter individual. S-a exprimat în literatura juridică şi opi-nia că prin modul cum Constituţia stabileşte actele prin care organele statu-lui îşi îndeplinesc atribuţiile ar preciza în acelaşi timp şi caracterul normativsau nenormativ al acestora. O asemenea opinie nu este în primul rând con-firmată în practica normativă a organelor statului. Astfel, organele de stat,inclusiv parlamentul, au emis şi hotărâri cu caracter normativ. O asemeneaopinie nu-şi găseşte fundamentarea în Constituţie deoarece aceasta stabileştedoar actele prin care organele statului îşi exercită atribuţiile nu şi caracterulacestor acte, lăsând sub acest aspect, deplină libertate de decizie organelorde stat

502

769. înainte de a proceda la analiza detaliată a actelor juridice alearlamentului se impune explicarea unor chestiuni prealabile In practicaarlamentelor se întâlnesc unele manifestări de voinţă care cuprind numaifirmaţii de principiu sau luări de atitudine, lipsite de efecte juridice Ase-

menea acte nu se încadrează în categoria actelor juridice. De aceea ele aufost grupate şi analizate ca o categorie de acte aparte, denumite acte cu ca-racter exclusiv politic. Pe bună dreptate se susţine în doctrină că actele ex-clusiv politice, deşi cuprind şi o manifestare de voinţă în scopul de a pro-duce anumite efecte sociale, ele cuprind numai afirmaţii de principiu ^auluări de atitudine lipsite de un efect juridic imediat, dar care, prin faptul căemană de la organe situate pe cele mai înalte trepte ale aparatului de stat, sebucură de un deosebit prestigiu şi de o largă influenţă în viaţa socială şi po-litică. Sunt acte cu caracter exclusiv politic declaraţia, mesajul şi apelul.

Prin asemenea acte parlamentul stabileşte anumite principii în poli-tica externă, ia atitudine în anumite probleme internaţionale, aduce la cu-noştinţă altor parlamente poziţia în diverse probleme internaţionale etc.

Gruparea declaraţiei, mesajului şi apelului în categoria actelor exclu-siv politice prezintă avantaje de ordin ştiinţific. Sunt evidenţiate aspectespecifice ale activităţii parlamentare în domeniul politicii externe şi se reali-zează o diferenţiere a acestor manifestări de voinţă de actele juridice. Actelejuridice sunt şi ele exprimări politice dar mesajul, declaraţia şi apelul au, cuprecădere şi în totalitate, numai un caracter politic.

7 7 0 . O a doua problemă prealabilă priveşte precizarea naturii ju-ridice a regulamentului camerei parlamentare sau a parlamentului în între-gul său.

Pentru analizarea acestei probleme urmează să observăm că parla-mentul sau desigur fiecare cameră, adoptă regulamentul său de funcţionare,in virtutea autonomiei sale regulamentare. încadrarea regulamentului în unadin categoriile de acte juridice ale parlamentului a format şi formează încăobiectul unei interesante dispute ştiinţifice.

Opiniile, în mare parte diferite, au fost formulate succesiv. Practica aonfirmat unele puncte de vedere şi le-a înlăturat pe altele. Mai mult, legis-aţia a evoluat atât sub aspectul cerinţelor de conţinut cât şi de formă.ceasta face ca unele opinii care puteau fi susţinute şi prin argumente prac-

l c e s a u df lege, astăzi să nu mai aibă asemenea suport. Analiza detaliată a11 u r o r opiniilor exprimate excede însă cerinţelor unei prelegeri universitare.

•j > Constituţia României dă regulamentelor Camereloi o poziţie dis-»n cadrul actelor Parlamentului, îndeosebi prin art. 61(1) care le no-

503

minalizează şi prin art. 144 - 145 privind controlul constituţionalităţii lor.De aceea ele vor trebui examinate aparte.

7 7 1 . Clasificarea actelor Parlamentului. O altă problemă pri-veşte clasificarea generală a actelor parlamentului. Pentru aceasta vom ob-serva că prin Constituţii sunt nominalizate următoarele acte juridice: legile,regulamentele Camerelor, hotărârile şi moţiunile. în funcţie de faptul dacăconţin sau nu norme juridice, actele pot fi clasificate în două categorii şianume: acte cu caracter normativ şi acte cu caracter individual(nenormativ)

în prima categorie intră legile şi regulamentele Camerelor, fără ex-cepţie, precum şi unele hotărâri. în cea de-a doua categorie sunt cuprinsenumai hotărâri, şi anume acelea care cuprind manifestări de voinţă în scopulstabilirii de drepturi şi obligaţii în sarcina unor subiecte de drept dinaintedeterminate, precum şi moţiunile.

§.8. Legea, ca act juridic al parlamentului

1. Conceptul de lege ca act juridic al parlamentului.

7 7 2 . Două realităţi fac actuală, mereu actuală, discutarea concep-tului de lege. Mai întâi faptul că, în mod obişnuit, curent, termenul lege estefolosit în două accepţiuni, o accepţiune largă (lato sensu) care exprimă oriceact normativ şi o accepţiune restrânsă (stricto sensu) prin care se desem-nează actul juridic al parlamentului (autoritate legiuitoare). Ambele accepţi-uni sunt corecte, curent utilizate. Distincţia ştiinţifică se impune însă atuncicând urmărim să stabilim ierarhia izvoarelor de drept, să facem cuveniteledelimitări între actele autorităţilor publice şi deci şi între cele ale parlamen-tului, sau când vrem să explicăm supremaţia juridică a legii. Aceasta deoa-rece supremaţia legii priveşte numai legea ca act juridic al parlamentului.

Deşi distincţia între cele două accepţiuni ale noţiunii de lege se facecorect, continuă încă să se manifeste multe nuanţări când se defineşte legea caact juridic al parlamentului, nuanţări care, uneori, nu permit identificarea legiinu numai în sistemul de drept ei nici în cadrul actelor parlamentului. Or oasemenea distincţie (şi identificare) apare utilă din moment ce parlamentuladoptă atât legi cât şi alte acte. De regulă în definirea legii, se au în vederedouă aspecte şi anume conţinutul actului normativ (criteriul material) şiprocedura sa de adoptare (criteriul formal). Dacă în ce priveşte criteriul formal

504

definiţiile formulate reuşesc în unanimitate (sau aproape) o soluţie rigurosexactă ştiinţificeşte, nu acelaşi lucru reuşesc cât priveşte criteriul material

7 7 3 . De aceea un examen critic, succint desigur, al definiţiilorformulate se impune. Astfel, Andre Hauriou, definea legea ca fiind o re-gulă generală, scrisă, stabilită de către puterile publice după deliberare şicomportând accepţiunea directă sau indirectă a guvernanţilor, iar BenoitJeanneau ca fiind „regulile stabilite de către Parlament, în materiile legisla-tive", altfel spus în materiile enumerate de art. 34 al Constituţiei (francezedesigur). în literatura juridică românească legea este definită de către TudorDrăganu, ca fiind actul care „exprimând voinţa întregului popor, este votatde organul suprem al puterii de stat, în conformitate cu regulile proceduralestabilite de Constituţie, şi cuprinde norme generale de conduită, obligatoriişi susceptibile de a fi aplicate, atunci când metoda convingerii nu dă rezul-tate, prin forţa de constrângere a statului; Ion Deleanu ca fiind actul ce „cu-prinde reguli generale şi obligatorii, sancţionate prin forţa de constrângere astatului, atunci când aplicarea ei nu se realizează din convingere, şi este sus-ceptibilă de aplicare ori de câte ori se ivesc condiţiile prevăzute în ipotezaei" pentru a adăuga că din punct de vedere formal „pentru ca un act juridicsă aibă valoare de lege, el trebuie să fie adoptat de către parlament cu res-pectarea unor norme de tehnică legislativă, în sensul restrâns al acestei noţi-uni"; Gheorghe Boboş, ca fiind „numai acel act normativ care este elaboratde către organul suprem al puterii de stat după o procedură specială".

Privitor la acest grup de definiţii, pe care le-am reprodus aici, se im-pun mai multe constatări. în mod corect legea, în accepţiunea sa restrânsă,este considerată a fi o regulă generală, un act, având formă scrisă, adoptatăde către parlament şi după o procedură anumită prestabilită (procedură spe-cială, norme de tehnică legislativă etc).

Este de asemenea utilă adăugirea ce apare în unele definiţii în sensuli acest act comportă accepţiunea directă sau indirectă a guvernanţilor, în

năsura în care acest lucru s-ar referi la adoptarea legilor prin referendum.J->ar acest mod de definire este numai parţial complet, în sensul că surprindedoar aspectul formal al legii.

505

Cât priveşte cel de al doilea aspect, aspectul material, (conţinutulreglementărilor) definiţiile menţionate nu reuşesc să-1 surprindă. Mai exactspus, trăsăturile privind aspectul material al conceptului de lege nu sunt su-ficiente pentru identificarea legii ca act al parlamentului. Dacă este adevăratcă legea conţine norme generale de conduită, obligatorii (reguli generale şiobligatorii) susceptibile de a fi aplicate, în caz de nevoie prin forţa de con-strângere a statului este însă fără îndoială că o asemenea trăsătură priveştetoate actele normative, fără excepţie. De asemenea precizarea că legea in-tervine în materiile legislative stabilite de către Constituţie nu este nici easatisfăcătoare deşi poate fi avută în vedere mai ales pentru sistemele consti-tuţionale unde domeniul rezervat legii este precis determinat chiar prin dis-poziţiile constituţionale.

7 7 4 . Există însă şi alte definiţii ale legii care trebuie luate în consi-deraţie Astfel Georges Burdeau, plecând de la constatarea că în definirealegii există multe controverse, arată că dacă se ia în consideraţie conţinutulse poate spune că sunt legi toate reglementările generale şi permanente.Dimpotrivă, dacă se consideră forma în care este edictată, se poate spune călegea este actul juridic votat de cele două camere. într-o asemenea concepţie- adaugă Georges Burdeau, nu ar exista materii care să fie rezervate dome-niului legii, legislatorul imprimând reglementărilor caracterul de lege.

Ylircea Lepădătescu, defineşte legea ca fiind actul juridic adoptatde parlament prin care reglementează raporturile sociale cele mai generale şimai importante loan Ceterchi şi Momcilo Luburici definesc legea ca„actul normativ cu forţa juridică superioară tuturor celorlalte acte normative,care emană de la organul suprem al puterii de stat şi care reglementează celemai importante relaţii sociale „

7 7 5 . Valorificând definiţiile invocate până aici putem considera călegea, în accepţiunea sa restrânsă, este actul juridic al parlamentului,elaborat în conformitate cu Constituţia, potrivit unei proceduri presta-bilite şi care reglementează relaţiile sociale cele mai generale şi cele maiimportante. Un asemenea mod de definire a legii, prezintă, credem noi,reale avantaje de ordin ştiinţific El surprinde atât aspectul formal cât şi celmaterial Desprindem din această definiţie faptul că legea este actul juridical parlamentului, identificându-se astfel organul emitent. De aici rezultă că

506

legea este în exclusivitate actul parlamentului, definiţia punând în valoaredispoziţiile din multe constituţii potrivit cărora parlamentul este unicul or-gan legiuitor. Această prevedere constituţională şi realitate statală sunt re-zultatul faptului că parlamentul este, de regulă, singurul organ de stat alesde către toţi cetăţenii ţării, direct, prin vot universal, egal şi secret Definiţiaevocă faptul că nici un alt organ de stat nu poate adopta legi, că deci numaiparlamentul îmbracă în forma legii voinţa poporului, dându-i astfel caracte-rul de voinţă de stat. Legea însă se află într-un raport de conformitate cuConstituţia, ea trebuind să fie perfect armonizată cu litera şi spiritul Consti-tuţiei. Această precizare pune în lumină poziţia legii în raport cu Constituţia,delimitând-o, şi implicit evocă ideea că restul izvoarelor dreptului trebuie săfie conforme legii. Transformarea voinţei poporului în lege (deci în voinţăde stat) nu se poate realiza oricum ci numai pe calea unei proceduri anumite,procedură la rândul ei prestabilită chiar prin Constituţie şi lege. Aceastăprocedură trebuie să permită poporului posibilitatea unui control direct, asu-pra modului cum parlamentul îşi exercită mandatul încredinţat şi îndeosebifuncţia legislativă.

în anumite situaţii, aşa cum vom explica de altfel, poporul are drep-tul de a valida, prin referendum, deci cel mai direct posibil, exercitareaacestei funcţii.

7 7 6 . Definiţia legii ca act juridic al parlamentului trebuie să reali-zeze nu numai identificarea formală ci şi a conţinutului, ceea ce conduce laidentificarea domeniului rezervat legii. Iată de ce spunem că legea regle-mentează cele mai generale şi mai importante relaţii sociale Aceastăparte a definiţiei, evocă faptul că prin lege, sunt reglementate numai anumiterelaţii sociale şi anume acelea pe care legiuitorul, în baza unei selecţii valo-rice determinate de factori economici, sociali, politici, juridici, le considerăa fi cele mai importante şi cele mai generale. Aceasta exprimă realitatea cănu toate relaţiile sociale prezintă aceeaşi importanţă pentru legiuitor ci nu-mai unele, iar celelalte relaţii sociale, care deci nu prezintă această impor-tanţă deosebită, urmează a se desfăşura în spiritul reglementărilor date prinege. Ele vor fi deci reglementate prin acte de mai mică importanţă ca legea

evocată aici şi ideea că practic legea nu poate reglementa totalitateaNaţiilor sociale, deşi ideal ar fi ca toate reglementările juridice să fie operainamentului, lucru ce nu mai poate fi considerat şi o imposibilitate în per-

ctiva dezvoltării tehnicilor de lucru Imposibilitatea practică (actuală) cavohT ^ r e 8 l e m e n t e z e totalitatea relaţiilor sociale este determinată atât de

imens (aproape de nemăsurat) al relaţiilor sociale cât şi de realita-

507

tea că parlamentul îşi desfăşoară activitatea în sesiuni. S-a impus deci o se-lecţie valorică a relaţiilor ce revin spre reglementare legii, sau numai legii,selecţie ce a impus în timp categoria de domeniu rezervat legii.

7 7 7 . Stabilirea sferei relaţiilor sociale ce formează domeniul re-zervat reglementării prin lege prezintă un real interes teoretic, şi practic,mărturii în acest sens fiind atât preocupările ştiinţifice cât şi reglementărileconstituţionale. Examinând această problemă în realitatea sa constituţională,vom putea observa că unele constituţii, deşi conţin anumite elemente deidentificare, nu stabilesc expres, în integralitatea lor, relaţiile a căror regle-mentare se face în exclusivitate prin lege. Alte constituţii enumera însăaceste relaţii, un asemenea procedeu având desigur avantaje.

Unele constituţii încearcă o delimitare a categoriilor de relaţii socialece revin, în exclusivitate, reglementării prin legea ca act al parlamentului.

Aceasta este considerată o inovaţie, având în vedere că în mod tradi-ţional domeniul legii este nelimitat şi că parlamentul este considerat suveranşi deci poate legifera în orice domeniu.

Această inovaţie a fost introdusă de Constituţia franceză din anul1958 care a circumscris domeniul legii la un anumit număr de materii limi-tativ enumerate. Astfel art. 34 din Constituţia franceză distinge două sec-toare în interiorul domeniului legislativ: a) materii pe care parlamentul lepoate reglementa până la detaliu şi anume - drepturile civice şi garanţiilefundamentale acordate cetăţenilor pentru exercitarea libertăţilor publice;cetăţenia, statutul şi capacitatea persoanelor; determinarea crimelor şi de-lictelor; veniturile, taxele şi modalităţile de percepere a impozitelor; regimulelectoral; naţionalizarea întreprinderilor, b) materii împărţite, adică sectoareîn care parlamentul este autorizat să stabilească principiile fundamentale şisă lase, în consecinţă guvernului sarcina de a elabora modalităţile de apli-care, precum: organizarea apărării naţionale, învăţământul, regimul propri-etăţii, dreptul la muncă, dreptul sindical şi al securităţii sociale.

Se consideră astfel că în sistemul constituţional francez legea dis-pune de un domeniu rezervat, limitat şi supravegheat. Această limitare serealizează prin enumerarea din art. 34 al Constituţiei franceze.

7 7 8 . Constituţia României prin art. 72(3) stabileşte domeniile re-zervate reglementării prin legi constituţionale, acestea fiind cele ce privescrevizuirea constituţiei. Domeniile rezervate legii organice sunt: a) sistemulelectoral, b) organizarea şi funcţionarea partidelor politice; c) organizarea şidesfăşurarea referendumului, d) organizarea Guvernului şi a Consiliului Su-prem de Apărare a Ţării; e) regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă; 0

508

infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, g) acordarea amnistieisau a graţierii colective; h) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior alMagistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii deConturi: i)statutul funcţionarilor publici; j) contenciosul administrativ; k)regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; 1) regimul general pri-vind raporturile de muncă, sindicatele şi protecţia socială; m) organizarea ge-nerală a învăţământului; n) regimul general al cultelor; o) organizarea admi-nistraţiei locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomialocală; p) modul de stabilire a zonei economice exclusive; r) celelalte domeniipentru care, în Constituţie, se prevede adoptarea de legi organice.

Cât priveşte legile ordinare Constituţia nu nominalizează anumitedomenii lăsând Parlamentului aprecierea.

2. Clasificarea legilor

779. Tradiţional legile sunt clasificate în legi constituţionale şi legiobişnuite, ordinare. Această clasificare exprimă corect ideea că şi Consti-tuţia este o lege căreia îi sunt caracteristice în general aceleaşi trăsături.

Faţă de prevederile exprese ale Constituţiei României cuprinse în art.72(1) se impune clasificarea legilor în legi constituţionale, legi organice şilegi ordinare. Această clasificare se realizează pe criteriul conţinutului re-glementărilor dar şi pe cel al procedurii de adoptare.

7 8 0 . Legile constituţionale sunt cele prin care se revizuieşte Con-stituţia. Sub aspectul conţinutului ele conţin reglementări ale relaţiilor soci-ale fundamentale şi care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şiexercitarea statală a puterii. Sub aspect procedural ele se adoptă cu votul acel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, fiind defini-tive numai după aprobarea lor prin referendum, organizat în cel mult 30 dezile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.

/ o l . Legile organice, sub aspectul conţinutului sunt acelea careintervin în domeniile rezervate prin art. 72(3) din Constituţie. Sub aspectprocedural ele se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere.

. Legile ordinare reglementează relaţii sociale de mai micămportanţă, iar procedural sunt adoptate cu votul majorităţii membrilor pre-

zent» din fiecare Cameră.Este interesant de menţionat că pentru sistemul nostru de drept în

l e l e decenii, până la Constituţia actuală, menţionarea legilor organicePur teoretică, fără însemnătate practică deoarece legile organice cunoş-

"Ştefan cei Mari LvAVA

teau aceeaşi procedură de elaborare ca toate legile, iar din punctul de vedereal dreptului constituţional tocmai această procedură devine criteriu de clasi-ficare Categoria legilor organice era păstrată în limbajul nostru juridic printradiţie, ea nu exprima o grupă distinctă de legi. Observaţia este interesantădeoarece şi în alte sisteme constituţionale se fac clasificări ale legilor daraceste clasificări se fundamentează pe dispoziţiile exprese ale constituţiilor.

7 8 3 . Astfel, în dreptul francez prin expresia lege organică eraudesemnate normele privind organizarea puterilor publice, şi care adesea eraumăsuri de aplicare a Constituţiei. Ele însă erau adoptate potrivit aceleaşi pro-ceduri ca a legilor ordinare. Constituţia franceză din anul 1958 a prevăzut însăcă anumite materii vor face obligatoriu obiectul legilor organice şi că proce-dura de elaborare a legii organice va fi diferită de cea a legii ordinare. Proce-dura diferită de elaborare face ca în dreptul francez să se distingă trei maricategorii de legi şi anume: legi constituţionale, legi organice, legi ordinare, le-gile ordinare putând la rândul lor să fie clasificate în mai multe categorii.

Cât priveşte legile organice ele diferă în dreptul francez de legile or-dinare atât prin domeniile în care intervin cât şi prin procedura de elaborare.

7 8 4 . Potrivit Constituţiei Spaniei legile organice sunt cele care sereferă la dezvoltarea drepturilor fundamentale şi libertăţilor publice, celecare aprobă statutele de autonomie şi regimul electoral general, la fel ca şialte legi prevăzute în Constituţie. Adoptarea legilor organice, modificareasau abrogarea lor se face cu majoritatea absolută a Congresului, prin vot fi-nal asupra ansamblului proiectului. Iar potrivit Constituţiei Suediei, art. 3,Constituţia, Regulamentul Rikstag-ului, Legea succesiunii la tron şi Legeapresei, vor constitui legile organice ale Regatului.

785. Introducerea referendumului ca mod de adoptare a unor legi,însemnă includerea în chiar procedura de elaborare a legii, a consultării di-recte, prin vot, a'poporului. In lumina acestor realităţi constituţionale se im-pune completarea clasificării legilor, sau mai exact o îmbunătăţire a celeiexistente. Putem observa astfel că există patru mari categorii de legi, şianume: a) legi constituţionale; b) legi referendum (adoptate prin referen-dum); c) legi organice; d) legi obişnuite, ordinare. Distincţia între acestecategorii de legi se poate face atât pe criteriul conţinutului reglementărilorcât şi pe criteriul procedurii de elaborare.

510

3. Supremaţia legii.a) Conceptul de supremaţie a legii

7 8 6 . Desigur se impune să precizăm ce este supremaţia legii înIteratura juridică se constată că noţiunea de supremaţie juridică a legii este de

bicei definită pornindu-se de la faptul că norma stabilită de aceasta nu trebuiesă corespundă nici unei alte norme, în afară de cele cuprinse în Constituţie, iartoate celelalte acte juridice emise de organele statului nu pot să o abroge, să omodifice sau să deroge de la ea. Plecând de la această constatare şi facându-seanumite precizări, se defineşte supremaţia legii ca „acea caracteristică a eicare-şi găseşte expresia în faptul că normele pe care le stabileşte nu trebuie săcorespundă nici unor alte norme în afară de cele constituţionale, iar celelalteacte juridice emise de organele statului îi sunt subordonate din punctul devedere al eficacităţii lor juridice" (Tudor Drăganu)

în general supremaţia legii este la fel definită, deşi unii o denumesc„forţa juridică supremă a legii", alţii „supremaţia juridică" iar alţii pur şisimplu „supremaţia legii". Valorificând şi cele exprimate până în prezent înliteratura juridică, putem conchide că supremaţia legii este un principiu con-stituţional ce exprimă acea calitate a legii (trăsătură a legii) în virtutea căreialegea, elaborată în conformitate cu litera şi spiritul Constituţiei, este superioarăjuridic, tuturor actelor normative existente într-un sistem constituţional

Astfel văzute lucrurile apare corectă constatarea în sensul căreia con-sacrarea şi realizarea supremaţiei legii în ansamblul sistemului de acte norma-tive reprezintă o condiţie a unităţii întregului sistem de izvoare ale dreptului,precum şi singura modalitate de armonizare a cerinţelor democraţiei cu ce-rinţele de rapiditate, tehnicitate, specializare şi supleţe a activităţii normative.

b) Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii

fol. Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii a fost făcută în-deosebi prin raportarea la categoriile juridico-statale.

Sintetizând punctele de vedere exprimate în literatura juridică, putem'bserva că supremaţia legii s-a fundamentat ştiinţific în mod diferit. De

aceea unele consideraţii se impun.a) Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin caracterele pute-

11 Se P°a te observa că adeseori supremaţia legii se fundamentează prin ca-racterele generale ale puterii şi îndeosebi prin deplinătatea şi suveranitatea

[&nx- In m od discutabil unii denumesc aceste caractere generale principii^ organizării şi funcţionării organelor statului. Fără a intra în detalii, tre-

să Precizăm că deplinătatea (cu unele rezerve) şi suveranitatea sunt ca-

511

ractere generale ale puteru şi deşi se regăsesc (în sensul că le determină) înprincipiile fundamentale de organizare statală ele nu se confundă cu acestea.Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii pe caracterele generale ale pu-terii este corectă dar nu şi completă.

b) Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin poziţia în siste-mul statal a autorităţii emitente.

De cele mai multe ori se consideră că poziţia parlamentului în siste-mul statal justifică şi supremaţia legii. Se consideră astfel că ierarhia orga-nelor statale duce în mod obligatoriu şi la o ierarhie a actelor lor juridice.Astfel stând lucrurile, din moment ce parlamentul ocupă poziţia cea maiînaltă în sistemul statal înseamnă că şi legea ocupă poziţia cea mai de sus însistemul normativ (sistemul de drept al unei ţări). Desigur şi un asemeneamod de fundamentare a supremaţiei legii este exact dar incomplet.

c) Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii, prin supremaţiaConstituţiei. O asemenea fundamentare este desigur exactă, dar nu este îngeneral şi motivată, plecându-se de la ideea că supremaţia Constituţiei esteun lucru îndeobşte admis şi cunoscut.

Este foarte adevărat că şi Constituţia este o lege, dar cu toate acesteadintotdeauna între Constituţie şi lege s-au făcut deosebiri (de conţinut, deformă şi de putere juridică), de unde rezultă şi necesitatea discutării nuanţatea supremaţiei.

7 o o . Procedând identic ca la fundamentarea ştiinţifică a suprema-ţiei Constituţiei, trebuie să găsim cauzele care determină şi explică supre-maţia legii. Mai exact trebuie să identificăm cauzele care determină conţi-nutul şi forma legii, precum şi poziţia sa supraordonată în sistemul norma-tiv. Astfel văzute lucrurile, identificând şi aici relaţiile dintre lege şi putere,dintre stat, drept şi economic, în fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei le-gii trebuie să ajungem mai departe de caracterele generale ale puterii, lachiar puterea şi în ultimă instanţă, la sursele acestei puteri şi anume la con-diţiile economice şi sociale. Este îndeobşte admis că legea este actul juridical parlamentului, elaborat în conformitate cu Constituţia şi potrivit unei pro-ceduri prestabilite şi care exprimând voinţa şi interesele poporului regle-mentează relaţiile sociale cele mai generale şi cele mai importante.

Supremaţia legii se explică deci prin (sau şi prin) funcţiile sale înexprimarea şi realizarea voinţei poporului ca voinţă general obligatorie (destat) Aşa cum am precizat şi la supremaţia Constituţiei, trebuie să observămşi aici, că în fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii nu trebuie să pri-vim izolaţi aceşti factori. Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii se

512

regăseşte în totalitatea acestor factori economici, sociali, politici şi juridici,factori ce se află într-o strânsă legătură şi interacţiune şi care trebuie priviţiîn raport cu legea în indivizibilitatea lor.

c. Explicarea supremaţiei legii în raport cu supremaţiaConstituţiei

7 8 9 . Studierea supremaţiei legii este în general făcută avându-se învedere că în conceptul de lege este de fapt inclusă şi Constituţia, precum şilegile de modificare a Constituţiei.

în definirea Constituţiei am evidenţiat că şi ea este o lege, dar o legefundamentală, trăsătură rezultând atât din conţinutul reglementărilor cât şidin procedura de elaborare. Pentru raţiunile pe larg expuse în capitolul pri-vitor la Constituţie, supremaţia Constituţiei exprimă poziţia sa cea mai înaltăîn sistemul normativ al unei ţări. Aşa văzute lucrurile, supremaţia legii nupriveşte raportul acesteia cu Constituţia (poziţia sa faţă de Constituţie) cipoziţia faţă de restul dreptului.

Desigur s-ar putea pune întrebarea dacă este corect să vorbim de su-premaţia legii din moment ce această supremaţie aparţine Constituţiei. Vomobserva că este nu numai corect dar şi de mare utilitate teoretică şi practică,în vasta activitate de creare şi aplicare a dreptului.

a) Nu întotdeauna şi peste tot s-a făcut distincţie (cât priveşte supre-maţia) între Constituţie şi lege. Cea mai convingătoare dovadă o găsim înclasificarea (tradiţională) a constituţiilor în constituţii rigide şi constituţiisuple. Această clasificare, prin categoria constituţiilor flexibile (suple) ex-primă realitatea că în unele sisteme constituţionale, supremaţia constituţieieste încorporată în supremaţia legii.

b) Constituţia este documentul politic şi juridic fundamental, carecuprinde la cel mai înalt nivel şi într-o desăvârşită sinteză, principiile între-gii vieţi economice, politice, sociale, culturale şi juridice. Legea ordinarăavând ca punct de plecare principiile constituţionale dă reglementări unorrelaţii sociale din anumite compartimente ale vieţii, aceste reglementări fi-ind de aplicaţie nemijlocită la cazurile concrete.

c) Vasta reţea de norme juridice se elaborează în baza legii, în apli-carea şi executarea acesteia. Această reţea de norme juridice se raporteazădirect, mai întâi la lege, urmărindu-se permanent conformitatea, şiconsiderându-se (o prezumţie juris et de iure) că legea este totdeauna con-stituţională (conformă cu Constituţia).

513

confundată cu posibilitatea generală a oricărui subiect de drept de a facepropuneri parlamentului. Este adevărat că unele constituţii folosesc la ini-ţiativa legislativă exprimarea de proiect de lege de regulă pentru actul ceprovine de la guvern şi pe cea de propunere legislativă pentru actul ce pro-vine de la deputaţi, senatori, sau chiar cetăţeni, dar contextul reglementăriieste edificator pentru stabilirea iniţiativei legislative.

Asemenea prevederi cuprinde şi'Constituţia României în art. 73.Dreptul de iniţiativă legislativă este acordat numai anumitor orga-

nisme statale sau politice şi anume acelora care prin poziţia şi competenţalor au în cea mai mare măsură posibilitatea cunoaşterii realităţilor econo-mice, sociale, culturale şi de dezvoltare ale societăţii. Sfera subiectelor ini-ţiativei legislative are un mare rol în caracterizarea unui sistem constituţio-nal ca democratic sau nedemocratic.

Vom observa că în general, au iniţiativă legislativă: camerele parla-mentelor (diferite fracţiuni din parlamente, comisiile parlamentare, deputa-ţii, senatorii), organele de stat cu activitate permanentă (inclusiv şefii destate), guvernul, organul suprem judecătoresc, organizaţiile politice sau ce-tăţeneşti, cetăţenii., în acordarea dreptului de iniţiativă legislativă trebuieasigurate atât cerinţele de tehnicitate cât şi cele democratice.

Un tur de orizont în sistemele constituţionale este edificator.

Drept de iniţiativă recunoscut Număr de ţări

Parlamentari 82Comisii parlamentare 15Preşedinţia parlamentului 6Guvern 65Şefi de state 29regiuni, state federate etc. 9corpuri electorale 6organe judiciare 8organisme politice 8organizaţii sociale şi economice 8colectivităţi locale, stabilimente publice etc. 5

cf. Les parlements dans le monde, voi. II, p. 984

516

793. în România, potrivit Constituţiei, au drept de iniţiativă Gu-vernul, deputaţii, senatorii şi cetăţenii.

Iniţiativa legislativă a cetăţenilor, iniţiativa populară cum i sespune frecvent, este clar delimitată şi definită prin art. 73 din Constituţie.Astfel, ea trebuie să provină de la cel puţin 250.000 de cetăţeni cu drept devot. Apoi cetăţenii care îşi manifestă dreptul de iniţiativă legislativă trebuiesă provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din acestejudeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 10.000de semnături în sprijinul acestei iniţiative. în fine, Constituţia nu permite caproblemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea săformeze obiectul iniţiativei cetăţeneşti.

Iniţiativa legislativă a Guvernului se exprimă prin prezentarea deproiecte de legi, în timp ce deputaţii, senatorii şi cetăţenii prezintă propu-neri legislative.

794. Exercitarea iniţiativei legislative este o activitate complexă,deoarece un proiect de lege pentru a putea fi depus, aceasta însemnând sesi-zarea parlamentului, trebuie să îndeplinească o serie de condiţii de conţinutşi de formă. Un proiect de lege trebuie să răspundă unei multitudini de ce-rinţe şi comenzi economice, sociale, politice şi bineînţeles juridice. Elabora-rea unui proiect de lege este o muncă migăloasă şi de mare răspundere. Dealtfel în literatura juridică s-a subliniat că mecanismul activităţii legislativetrebuie configurat într-un mod care să poată asigura receptarea şi justa tra-ducere în norme de către legiuitori a impulsiunilor, semnalelor emanând dinsfera existenţei sociale a unei perioade istorice, a unei formaţii so-cial-economice şi politice determinate. De aceea există preocupare de a asi-gura legiuitorului posibilitatea elaborării unui drept cu conţinut ştiinţific şicare să asigure posibilitatea de a cunoaşte voinţa reală a poporului, de a ţinecont de ea, şi de a-i da o expresie adecvată la nivelul reglementărilor juri-dice, limitând pe cât posibil şi chiar eliminând o eventuală deformare aacestei voinţe în procesul „oficializării" ei.

Pentru ca proiectul de lege sau propunerea legislativă să ajungă peagenda de lucru a parlamentului (pentru a se putea realiza deci iniţiativa le-gislativă) ele trebuie verificate atât sub aspectul conţinutului reglementărilor

t Şi al tehnicii juridice şi desigur al armonizării (corelării) cu întregul sis-an de drept. De aceea legea prevede obligaţia unor organisme statale de a•xamina, dezbate, aviza proiectele de legi, înaintea sesizării parlamentului

de c i ln f a z a de conturare a iniţiativei legislative. Această activitate complexăe examinare şi avizare dă certitudine că proiectul de lege reprezintă un text

517

bine alcătuit şi util. Faţă de accepţiunea ce am dat-o iniţiativei legislativeurmează să considerăm că pentru organul legiuitor interesează avizeleacestor organisme (îndeosebi al Consiliului Legislativ prevăzut de art. 79din Constituţie). Altfel spus proiectul de lege sau propunerea legislativă nupot fi depuse preşedintelui camerei parlamentului decât dacă cuprind acesteavize şi bineînţeles expunerea de motive. Numai astfel dreptul de iniţiativălegislativă se poate considera legal exercitat. De altfel art. 73(4) din Consti-tuţie prevede clar că deputaţii, senatorii şi cetăţenii care exercită dreptul deiniţiativă legislativă pot prezenta propuneri legislative numai în forma cerutăpentru proiectele de legi. Solicitarea avizelor este o obligaţie legată, dariniţiatorul nu are obligaţia de a se conforma observaţiilor şi propunerilor dinaviz, cu unele excepţii dar şi acestea prevăzute de lege.

Aceasta pentru faptul că iniţiativa legislativă este un raport între ini-ţiator şi legislator.

Examinarea şi avizele explicate până aici sunt incluse în iniţiativalegislativă.

7 9 5 . Iniţiatorul depune proiectul de lege sau propunerea legislativă,însoţite de o expunere de motive, preşedintelui camerei parlamentului. Con-stituţia României conţine reguli şi cu privire la depunerea proiectului de legesau a propunerii legislative. Astfel Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativăprin transmiterea proiectului de lege către una din Camere. Propunerile legis-lative se supun întâi adoptării în Camera în care au fost prezentate. El îşi poateretrage proiectul de lege sau propunerea oricând, până la începerea votării înîntregime a acestuia. Din momentul depunerii proiectului sau propunerii Ca-mera Parlamentului se consideră sesizată şi supusă obligaţiei constituţionale dea examina şi a se pronunţa asupra proiectului de lege.

4.2. Examinarea şi avizarea proiectului de lege de către comisiileparlamentare

796. Examinarea şi avizarea proiectelor de legi de către comisiileparlamentare este o activitate complexă, de mare utilitate, aceasta permiţând overificare, la acest înalt nivel statal, a conţinutului şi formei proiectelor de legi-

Constituţia şi regulamentele nu nuanţează rolul comisiilor permanenteîn funcţie de proiectele de legi, pentru că asemenea nuanţări nu sunt utile.

Comisiile parlamentare examinând un proiect de lege pot propuneadoptarea sa, eventual cu amendamente sau respingerea proiectului. Ele nupot însă propune un alt text decât cel prezentat de către iniţiatori.

518

Trebuie să subliniem că punctul de vedere al comisiilor parlamentarenu obligă nici pe iniţiator şi nici parlamentul. Asupra proiectului hotărăştenumai parlamentul afară de cazul în care iniţiatorul îşi retrage proiectul, încondiţiile prevăzute de lege.

4.3. Includerea proiectului de lege sau a propunerii legislative peordinea de zi a şedinţei camerei parlamentare

797. Iniţiativa legislativă implică obligaţia corelativă a Camereisesizate de a examina şi a se pronunţa asupra proiectului de lege sau a pro-punerii legislative. De aceea includerea lor pe ordinea de zi a şedinţelor ca-merei capătă o semnificaţie deosebită. La întocmirea proiectului ordinei dezi, biroul camerei trebuie să aibă în vedere proiectele de legi şi propunerilelegislative înregistrate. Orice proiect de lege depus, trebuie deci supus aten-ţiei camerei. Numai camera parlamentului hotărăşte cu privire la includereape ordinea de zi. în cazul în care ordinea de zi este aglomerată cu prea multeproiecte de legi (propuneri legislative) ea trebuie să se pronunţe asupra ordi-nii în care proiectele de legi vor fi examinate în sesiunile sale.

4.4. Dezbaterea proiectului de lege în plenul camerelorparlamentului

798. Prin Constituţie s-a stabilit regula că proiectul sau propunerealegislativă se discută, şi deci se adoptă, mai întâi în Camera în care au fostprezentate. După votare, proiectul sau propunerea se trimite celeilalte Ca-mere ale Parlamentului.

Fiecărui deputat sau senator i se înmânează, în timp util, câte unexemplar tipărit din proiectul de lege şi din expunerea de motive.

Dezbaterile încep prin expunerea de motive făcută de către iniţiato-rul proiectului de lege. Este ascultat apoi raportul comisiei parlamentarecompetente. Proiectul este supus în continuare discuţiei generale şi apoi dis-cuţiei pe articole.

Înainte sau cu ocazia dezbaterilor în plen, deputaţii pot propuneamendamente, iar dacă se discută textele convenţiilor internaţionale (pentruratificarea lor) pot propune rezerve sau declaraţii. Cu privire la amenda-

î n t e e*istă regula de a se cere întotdeauna avizul comisiei parlamentarei în orice caz a raportorului acesteia atunci când parlamentul le dezbatej a cere avizul comisiei) precum şi de a se asculta iniţiatorul proiectuluiege. Cel care a propus amendamentul poate să-1 retragă până când este

Pus votului. Dacă se aduc mai multe amendamente la acelaşi articol de

519

rificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zilede la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea decizieiCurţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea.

803. Publicarea legilor prezintă o mare importanţă deoarece esteoperaţiunea de care este legată intrarea lor în vigoare. De principiu legileintră în vigoare la data publicării lor oficiale. Dar legea poate să prevadă odată la care intră în vigoare, dată ce poate fi sau anterioară sau posterioarădatei publicării.

Unele legi intră în vigoare din chiar momentul adoptării lor dacăprevăd expres acest lucru. Trebuie făcută observaţia că legile pot intra învigoare odată cu adoptarea lor, dacă aceasta este o posibilitate constituţio-nală dar numai pentru organul emitent şi pentru subiectele de drept care înmod oficial au luat cunoştinţă de prevederile legii. Potrivit art. 78 din Con-stituţie, legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoarela data publicării sau la data prevăzută în textul ei. Datorită faptului că po-trivit art. 15(2) din Constituţie^ legea dispune numai pentru viitor, aceastădată poate fi numai după data publicării.

4.9. Aprobarea legii prin referendum

804. în activitatea de legiferare, în unele sisteme constituţionale afost instituţionalizat referendumul.

în viziune constituţionalistă referendumul este aprobarea legii. Eleste deci, în sistemele unde este prevăzut o condiţie de valabilitate a legii.Aceste consecinţe juridice trebuie apreciate prin prisma raporturilor juridicedintre popor şi parlament, raporturi statornicite prin Constituţie. în acestsens vom observa că deţinător al suveranităţii naţionale poporul o exercitaprin reprezentare sau referendum. în temeiul dispoziţiilor constituţionaleparlamentul exercitând puterea suverană a poporului are desigur dreptul de alegifera. Legiferarea se exercită însă permanent sub controlul poporului,pentru că parlamentul exercită puterea (şi legiferează) în numele poporuluicare ca titular al puterii îşi păstrează dreptul de a se pronunţa asupra modu-lui în care parlamentul exercită prerogativele încredinţate. Astfel văzute lu-crurile, reglementările constituţionale sunt corecte din punct de vedere şti-inţific, dacă consultarea poporului intervine după ce s-a derulat întreagaprocedură de legiferare. în aceste situaţii poporul, prin referendum, nu reali-zează doar o dezbatere publică ci decide, hotărăşte, în virtutea puterii salesuverane. în situaţiile în care referendumul este prevăzut de Constituţie, le-

522

eea devine valabilă, şi deci obligatorie, numai dacă poporul s-a pronunţatpentru această lege.

Referendumul este deci o condiţie de valabilitate a legii, ultima etapăîn elaborarea legilor prin referendum. Dacă cu prilejul referendumului, pen-tru lege votează mai puţin decât majoritatea celor prezenţi la vot (consul-tare), legea nu este considerată aprobată şi nu poate deci intra în vigoare.

Referendumul este prevăzut de către Constituţia României prin art.147 în cadrul proiectelor sau propunerilor de legi de revizuire a Constituţiei,el trebuie organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării de către celedouă Camere a proiectului sau propunerii de revizuire.

4.10. Alte reguli constituţionale privind elaborarea legii

8 0 5 . Din Constituţie rezultă unele situaţii în care procedura de ela-borare a legii, aşa cum am prezentat-o, cunoaşte anumite nuanţări.

a) Adoptarea proiectelor de legi sau propunerilor legislative cuprocedură de urgenţă. Această situaţie este prevăzută de către art. 74(3)din Constituţie. Astfel Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau propu-neri legislative cu procedură de urgenţă, din proprie iniţiativă sau la cerereaGuvernului.

Cât priveşte procedura de urgenţă ea este stabilită prin regulamenteleCamerelor. Se poate constata că urgenţa priveşte numai dezbaterea şi vota-rea legii în camerele Parlamentului, ea nu pune în discuţie succesiunea şiobligativitatea constituţională a etapelor de elaborare a legilor.

b) Angajarea răspunderii Guvernului în condiţiile art. 113 dinConstituţie. Potrivit dispoziţiilor art. 113 din Constituţie dacă Guvernul îşiangajează răspunderea asupra unui proiect de lege şi nu este demis printr-omoţiune de cenzură, proiectul de lege se consideră adoptat. Această proce-dură se derulează numai în şedinţa comună a celor două Camere. Tot în şe-dinţă comună se hotărăşte şi asupra eventualei cereri de reexaminare a legii.

c) Legile adoptate în şedinţe comune. Potrivit art. 62 din Constitu-ţie în anumite probleme Camera Deputaţilor şi Senatul pot hotărî numai înşedinţe comune. Dacă în realizarea unora din atribuţiile stabilite prin art. 62

) se procedează prin elaborarea de legi (aprobarea bugetului de stat detemplu), este clar că apar nuanţări în procedura de elaborare a legilor, cum&" de exemplu inutilitatea procedurii de mediere.

523

5. Modificarea, suspendarea şi abrogarea legii

806. Am văzut că procedura de elaborare a legii valorifică realita-tea în sensul căreia legea exprimă voinţa poporului suveran, valorifică pozi-ţia supremă a legii în sistemul de drept.

în mod firesc şi procedurile de modificare, suspendare şi abrogare alegii trebuie să pună în valoare supremaţia acesteia. Modificarea, suspenda-rea şi abrogarea legii se realizează tot printr-o lege, adoptată la rândul său cuvotul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. în aceasta îşi găseşte aplicaţiemarele principiu al simetriei în drept.

6. Deosebirile dintre constituţie şi legi

807. Acum, după ce cunoaştem ce este legea şi care-i procedura sade adoptare, se impune să vedem prin ce se deosebeşte ea de Constituţie.

Am văzut că legile se clasifică în legi constituţionale, legi organiceşi legi ordinare, obişnuite. în cadrul legilor constituţionale, sunt incluseConstituţia şi legile de modificare a acesteia. Deşi sunt adoptate uneori decătre parlament şi reglementează cele mai generale şi mai importante relaţiisociale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a pute-rii, între Constituţie şi legi există deosebiri de conţinut, de formă şi de puterejuridică. Sub aspectul conţinutului Constituţia se deosebeşte de legi din douăpuncte de vedere. în primul rând şi ea reglementează relaţiile sociale careapar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii, dar re-glementează acele raporturi care sunt esenţiale pentru popor. în al doilearând, Constituţia reglementează relaţiile sociale din toate domeniile de acti-vitate în timp ce legile reglementează relaţiile sociale din anumite domenii.Astfel de exemplu legea electorală, reglementează numai relaţii sociale careprivesc drepturile electorale şi organizarea şi desfăşurarea alegerilor. Deo-sebirile de formă constau în aceea că în timp ce Constituţia este adoptată saupoate fi modificată de adunări constituante, sau uneori şi de parlamente şi,de regulă, numai prin votul a două treimi din numărul total al deputaţilor şisenatorilor legea este adoptată sau modificată cu o majoritate inferioară. Deasemeni, în timp ce Constituţia nu poate fi modificată prin norme cu puterede lege, legile pot fi modficate şi chiar abrogate prin asemenea norme (vezilegislaţia delegată). în fine, cât priveşte deosebirea de putere juridică, ur-mează să observăm că şi atunci când este adoptată tot de parlament Consti-tuţia are o forţă juridică superioară legilor ordinare. Aceasta este de faptconsecinţa deosebirilor de conţinut şi de formă semnalate mai sus.

524

7. Conformitatea cu legea a celorlalte acte emise de către orga-nele statului

8 0 8 . Supremaţia legii, însemnând superioritatea juridică a legii însistemul de drept, fundamentează conformitatea tuturor actelor juridice culegea. Ea fundamentează chiar principiul legalităţii ştiut fiind că într-o ac-cepţiune restrânsă, dar corectă şi des utilizată, legalitatea înseamnă respecta-rea legii ca act juridic al parlamentului.

Conformitatea cu legea a tuturor actelor juridice, fiind o consecinţă asupremaţiei legii, se aplică oricărui act ce emană de la alte organe de statdecât parlamentul. Cât priveşte actele administrative, acestea fiind acte deexecutare a legii condiţia de conformitate este indiscutabilă.

Actele organelor judecătoreşti fiind acte de aplicare a legilor la ca-zuri concrete, au în principiu caracter individual, şi trebuie emise numai încondiţiile legii.

Conformitatea tuturor actelor juridice cu legea este asigurată prin oserie de garanţii între care menţionăm îndatorirea constituţională de respec-tare a legii precum şi controlul legalităţii.

§. 9. Regulamentele parlamentare

8 0 9 . Potrivit principiului autonomiei regulamentare, fiecare Ca-meră a Parlamentului îşi adoptă un regulament propriu de organizare şifuncţionare, aşa cum prevede art. 61(1) din Constituţie, de asemenea, potri-vit art. 62(1) din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul, cu votul majo-rităţii membrilor lor, adoptă un regulament al şedinţelor comune prevăzutede către art. 62 din Constituţie.

Regulamentul este act normativ, este supus obligaţiei de publicare înMonitorul Oficial, dar sub semnătura preşedintelui Camerei, sau a ambilor

eşedinţi în cazul celui al şedinţelor comune. In fine regulamentul poatee obiectul controlului de constituţionalitate în condiţiile art. 144 litera b

Şi 145 din Constituţie.

Privitor la regulamentele Camerelor Parlamentului României,ătat deja că ele au fost supuse în integralitate controlului de constitu-

i e , la sesizarea preşedinţilor celor două camere. Curtea Constituţio-' ' 1 1 1 ă d e c i z " distincte s-a pronunţat cu privire la această problemă

nr. 45 şi nr. 46, publicate în Monitorul Oficial nr. 131 din 27

525

mai 1994). Soluţiile date prin aceste decizii s-au fundamentat ştiinţific pecâteva consideraţii teoretice pe care Curtea Constituţională le-a făcut. Reţi-nerea acestor consideraţii aici este de reală utilitate pentru înţelegerea naturiijuridice a regulamentelor parlamentare şi pentru dimensionarea ştiinţifică aautonomiei regulamentare a Parlamentului.

Pentru a examina concordanţa prevederilor regulamentare cu celeconstituţionale, Curtea a trebuit să stabilească în care categorie de acte juri-dice, nominalizate prin Constituţie (legi organice, legi, hotărâri, moţiuni) seîncadrează regulamentul parlamentar. Deşi este fără îndoială că în toate ca-zurile se aplică supremaţia Constituţiei, nu este mai puţin adevărat că acesteacte juridice se diferenţiază între ele prin domeniile rezervate reglementării,conţinut, proceduri şi desigur forţă juridică. De aici rezultă o anumită difi-cultate în „confruntarea" lor cu prevederile constituţionale şi desigur unanumit specific pentru fiecare act.

Stabilirea naturii juridice a regulamentului parlamentar s-a impusdeoarece specificul reglementărilor constituţionale româneşti ar putea creaaparenţa şi a altor interpretări. Curtea Constituţională, prin interpretarea art.61, art. 64, art. 72 şi art. 77 din Constituţie, a ajuns la concluzia că regula-mentul parlamentar nu este o lege deoarece legea are un domeniu rezervat(vezi mai ales art. 72 din Constituţie), este rezultatul votului succesiv sauconcomitent al ambelor Camere, este supusă promulgării de către Preşedin-tele României. Asemenea trăsături nu le regăsim la regulamentul parlamen-tar care este, în temeiul Constituţiei, o hotărâre, chiar dacă este explicitnominalizat şi chiar dacă, spre deosebire de alte hotărâri, adoptarea sa serealizează, ca şi legile organice, cu votul majorităţii membrilor fiecărei Ca-mere (art. 74 alin. 1 din Constituţie). Această majoritate nu transformă re-gulamentul unei Camere în lege, ci urmăreşte asigurarea reprezentării câtmai largi a .voinţelor parlamentarilor în adoptarea actului normativ ce con-cretizează autonomia regulamentară a Parlamentului. Ca atare regulamentulparlamentar este o hotărâre prin conţinut, proceduri şi desigur locul în pira-mida normativă.

Cât priveşte sfera de reglementare s-a arătat că prin Constituţie sestabilesc reguli clare privind domeniul rezervat reglementării actelor juri-dice, în strânsă corelare cu locul şi rolul autorităţilor emitente. în legătură curegulamentele parlamentare din art. 61 al Constituţiei rezultă că fiecare Ca-meră îşi stabileşte, prin regulament propriu, organizarea şi funcţionarea.

Mai mult, din interpretarea întregului capitol constituţional privindParlamentul (titlul III, capitolul I, art. 58 - 79) rezultă că problemele privindstatutul parlamentarilor sunt de domeniul legii şi nu a regulamentului.

526

în această viziune au fost declarate ca neconstituţionale prevederileregulamentare care prevedeau drepturi şi obligaţii ce ţin de statutul parla-mentarului. Este adevărat că, în general în practică, regulamentul unei auto-rităţi cuprinde şi probleme de statut (drepturi, obligaţii), dar atunci cândConstituţia sau o lege nu permit un asemenea lucru, asemenea interdicţii nupot fi depăşite.

Tot în legătură cu sfera de reglementare Curtea a considerat că pre-vederile regulamentare sunt constituţionale doar dacă stabilesc drepturi şimai ales obligaţii numai în sarcina unor subiecte de drept care se află în ra-porturi constituţionale cu Parlamentul. Ca atare, se spune în deciziile Curţii,prin Regulament nu se pot stabili drepturi şi mai ales obligaţii în sarcinaunor subiecte de drept care nu se încadrează în cele circumstanţiate maiînainte. Asemenea prevederi pot cuprinde numai legile, în accepţiunea deacte juridice ale Parlamentului.

Deciziile Curţii au abordat problema simetriei reglementărilor. Con-stituţia a creat un sistem parlamentar bicameral nediferenţiat. Camera De-putaţilor şi Senatul rezultă din vot universal şi direct, au la bază mandatulreprezentativ, au împuterniciri identice, deosebirile fiind nesemnificative,mandatul lor are aceeaşi durată, participă egal la elaborarea legilor, etc.

Similitudinea de trăsături implică simetria reglementărilor motivpentru care Constituţia obligă recurgerea, pentru stabilirea statutului parla-mentarilor şi altor probleme de organizare şi funcţionare, la lege ca act ceexprimă voinţa concordantă a celor două adunări parlamentare.

In fine, Curtea Constituţională, prin deciziile menţionate a precizat căregulamentele parlamentare fiind acte juridice inferioare Constituţiei şi legilornu pot cuprinde reguli de fond ce sunt de domeniul acestora, dar pot cuprindereguli de procedură pentru realizarea acestor reglementări. Aceste regulitrebuie să permită doar valorificarea dispoziţiilor constituţionale şi legale,neputându-le afecta cât priveşte domeniul de reglementare şi conţinutul.

§.10. Hotărârea, ca act juridic al parlamentului

o l l . Cel de-al doilea act juridic al parlamentului sau camerelore este hotărârea. Aşa cum am arătat deja hotărârile pot avea atât caracter

no™ativ cât.şi caracter nenormativ. Problema care se pune este aceea de a«Jih criteriile de delimitare între legi şi hotărâri, criterii care să ne poată

uce la identificarea hotărârilor în ansamblul actelor juridice ale parla-

527

mentului. Aceste criterii sunt conţinutul şi procedura de adoptare. Pe crite-riul conţinutului vom observa că hotărârile se deosebesc de legi din douăpuncte de vedere. în primul rând în timp ce toate legile au caracter normativ,hotărârile pot fi atât cu caracter normativ cât şi caracter nenormativ. în aldoilea rând, normele cuprinse în hotărârile cu caracter normativ au o forţăjuridică inferioară legilor. Sub aspectul procedurii vom constata că pentruadoptarea hotărârilor nu sunt aplicabile regulile privitoare la iniţiativa le-gislativă, nu există obligaţia examinării şi avizării lor de alte organisme (înafara comisiilor) se semnează de către preşedintele Camerei.

8 1 2 . De asemenea, în sistemul parlamentar bicameral precum şicel din România, hotărârile pot fi emise şi de către o singură cameră, lucrunepermis pentru legi. Camerele parlamentare au adoptat hotărâri privind:componenţa grupurilor parlamentare; modificarea regulamentelor; alegereavicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor; modificarea structurii organi-zatorice a aparatului funcţionăresc; demisia parlamentarilor; validarea man-datelor; ridicarea imunităţii parlamentare. Parlamentul a adoptat şi el hotă-râri privind: aprobarea statutului Grupului Român al Uniunii Interparla-mentare (M. Of. Partea I, nr. 37 din 22 februarie 1993); privind constituireagrupurilor parlamentare de prietenie (acelaşi Monitor Oficial); de aprobare aunor delegaţii ale Parlamentului.

§.11 Moţiunile

8 1 3 . Termenul moţiune este în general utilizat la denumirea unorhotărâri ale parlamentului prin care se exprimă atitudinea acestuia într-oproblemă discutată. Când sunt acte juridice, moţiunile privesc în cele maimulte cazuri poziţia faţă de guvern, în cadrul raporturilor parlament - gu-vern şi a dreptului parlamentului de a controla activitatea guvernului. Con-stituţia României prevede şi ea moţiunea de cenzură. Moţiunea de cenzurăeste reglementată de art. 112 din Constituţie. Ea poate fi iniţiată de cel puţino pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi se comunică Gu-vernului la data depunerii. Moţiunea de cenzură se dezbate, în şedinţa co-mună a celor două camere. De asemenea, arată Constituţia, dacă moţiuneade cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai potiniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură cu excepţia cazului în

528

care Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit art. 113. Potrivit Constitu-ţiei (art. 113) Guvernul îşi angajează răspunderea în faţa Camerei Deputaţi-lor şi Senatului, în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii depolitică generală sau a unui proiect de lege. Guvernul este demis dacă omoţiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea progra-mului, a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege a fost vo-tată, în cazul în care Guvernul nu a fost demis, proiectul de lege prezentat seconsideră adoptat, iar programul sau declaraţia de politică generală devineobligatorie pentru Guvern.

Două aspecte mai importante trebuie reţinute. Mai întâi că moţiuneade cenzură priveşte raporturile dintre Parlament şi Guvern, adoptarea saurespingerea sa semnificând retragerea sau menţinerea încrederii în Guvern.Apoi, că moţiunea de cenzură poate interveni din iniţiativa parlamentarilor,dar poate fi „provocată" şi de către procedura angajării răspunderii de cătreGuvern.

8 1 4 . Privitor la moţiuni sunt câteva reguli importante ce rezultădin Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.Astfel moţiunile se depun preşedinţilor Camerelor. După primire, preşedin-tele Camerei Deputaţilor comunică moţiunea, de îndată (în ziua în care afost depusă), guvernului. în cel mult 5 zile de la depunere, moţiunea de cen-zură se prezintă în şedinţă comună a celor două camere, dezbaterea sa avândloc după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţă comună. Data şilocul şedinţei comune, împreună cu invitaţia de participare, se comunicăGuvernului de către preşedintele Camerei Deputaţilor, cu 24 de ore înainteca aceasta să aibă loc.

o 1 5 . Tot moţiune se numeşte şi actul prin care Camera Deputaţilorsau Senatul îşi exprimă atitudinea cu privire la problema ce a făcut obiectulunei interpelări. Evident această moţiune nu se confundă cu moţiunea decenzură, nici cât priveşte conţinutul, nici cât priveşte efectele juridice şi nicicât priveşte procedura. Aşa cum rezultă clar din art. 111 (2) din Constituţiecare o reglementează, această moţiune este rezultatul de voinţă a unei sin-gure Camere (Camera Deputaţilor sau Senatul) în timp ce moţiunea de cen-zură exprimă voinţa parlamentului în întregul său.

529

§. 12. Actele structurilor parlamentare

8 1 6 . în mod firesc şi structurile interne ale Camerelor emit actejuridice în realizarea atribuţiilor ce le revin. Astfel preşedinţii Camereloremit decizii pentru convocarea în sesiune a Camerelor (vezi, spre exemplifi-care: Decizia privind convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune extraordi-nară, Monitorul Oficial nr. 99, vineri 20 august 1991; Decizia privind con-vocarea Senatului, în prima sesiune ordinară, Monitorul Oficial, nr. 10 din22 ianuarie 1993; Decizia privind convocarea Senatului în sesiune extraor-dinară. Monitorul Oficial, nr. 199, vineri 20 august 1993) sau pentru asigu-rarea conducerii Camerei pe perioada lipsei preşedintelui acesteia.

Cât priveşte comisiile permanente aşa cum am mai arătat deja, eleemit avize sau rapoarte.

530

BIBLIOGRAFIELA CAPITOLUL IX

1. Maurice Duverger Institutions politiques et droit constitutionnel.Presses universitaires de France, Paris, 1975, îndeosebi p. 138 şi urm.;245-351, 425 şi urm.

2. Maurice Duverger Institutions politiques et droit constitutionnel.Themis. Presses universitaries de France, Paris, 1988, p. 150 şi urm.;165, 167 şi urm.

3. Les parlements dans le monde, recueil de donnees comparatives, voi. 1- 2, Union interparlementaire, Bruylant, Bruxelles; 1986, p. 955, 966.Menţionăm că cifrele comparative, statisticile, exemplificările sunt in-spirate din această valoroasă lucrare. Desigur, de la anul apariţiei lucră-rii, în multe ţări au intervenit modificări constituţionale. Cifrele şi sta-tisticile îşi păstrează însă sub aspect didactic întreaga lor semnificaţie înexplicarea şi înţelegerea fenomenului constituţional.

4. Pierre Avril, Jean Gicquel, Droit parlamentaire, Montchrestien, Paris,1988, îndeosebi p. 68, 69.

5. Union interparlamentare, Parlaments, Presses universitaires deFrance, Paris, 1966.

6. Decret-lege pentru alegerea Parlamentului şi Preşedintelui RomânieiPublicat în Monitorul Oficial al României, nr. 35 din 18 martie 1990.

7- Regulamentul Senatului, publicat în Monitorul Oficial al României, nr.178 din 28 iulie 1993.

8- Regulamentul Camerei Deputaţilor,, publicat în Monitorul Oficial alRomâniei nr. 50 din 25 februarie 1994, republicat în Monitorul Oficialnr. 53 din 14 martie 1996.

531

9. Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.Publicat în Monitorul Oficial nr. 34 din 4 martie 1992.

10. Hotărârea nr. 38 din 29 octombrie 1992 a Senatului privind aprobareanumărului şi denumirii comisiilor permanente ale Senatului, precum şi anumărului de membri ai acestora. Publicată în Monitorul Oficial parteaI, nr. 275.

11. Tudor Drăganu, Drept constituţional, op. cit., p. 362.12. Andre Hauriou, op. cit., p. 137, 817, 818, 825.13. Tudor Drăganu, Supremaţia legii în dreptul R. S. România, Editura

Dacia, Cluj, 1982, p. 5, 17,20.14. Benoit Jeanneau, Droit constitutionnel et institutions politiques,

Dalloz, 1978, p. 223-224.15. Ion Deleanu, Drept constituţional, op. cit., p. 509.16. Gheorghc Boboş, Teoria statului şi dreptului, op. cit., p. 178 - 179.17. Georges Burdeau, Droit constitutionnel, op. cit., p. 531.18. Marcel Prelot, op cit, p. 75419. Mircea Lepădătescu, Sistemul organelor statului în R.S.R., Editura

ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 167.20. Ioan Ceterchi, Momcilo Luburici, op. cit., p. 347 - 34821. Joseph Voyaume, Methodes et tehniques legislatives, support de cours

et dossier de travail. Universite de Lausanne, 1989. Actul legislativ,consideră autorul este o normă generală şi abstractă care impuneobligaţii sau conferă drepturi persoanelor - fizice sau morale -, sau carereglează organizarea sau competenţele autorităţilor, sau procedura.Această normă trebuie să provină de la o autoritate oficială competentăşi să poată fi impusă prin constrângere (p. 17).

22. Congressional Digest, January, 1992, care prezintă structuraCongresului S.U.A. la 3 ianuarie 1991 ca fiind următoarea: Senatul totalmembri 100 dintre care 57 democraţi şi 43 republicani; CameraReprezentaţilor, (total membri 435, dintre care 268 democraţi, 166republicani şi 1 independent.)

23. Henry Roussillon, Le Conseil Constitutionnel, op. cit. Interesantă estesemnalarea unei constatări a Consiliului Constituţional în sensul căreialegea votată nu exprimă voinţa generală decât dacă este dată cu respec-tarea Constituţiei (p. 2).

24. Alexis de Tocqueville, op. cit., p. 179, unde arată că nu există ţară încare legea să poată prevedea totul şi în care instituţiile să poată înlocuiraţiunea şi moravurile. Legile, spunea Tocqueville nu sunt aproape nici-odată bune în mod absolut (p. 53).

532

25. Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Drept parlamentar, EdituraGramar, 1994.

26. Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc,Editura Actami, 1999.

27. Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Constituţia şi autonomia regu-lamentară a Parlamentului. în revista ,palatul de Justiţie", serie nouă,noiembrie 1994.

28. Monitorul oficial, Partea a II-a, dezbateri parlamentare, nr. 1 din 17 oc-tombrie 1992 (pentru grupurile parlamentare).

29. Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, dezbateri parlamentare, nr.2 din 17 octombrie 1992 (pentru grupurile parlamentare).

30. Declaraţia Camerei Deputaţilor privind votul favorabil acordat de Adu-narea Parlamentară de la Strasbourg. Monitorul Oficial nr. 235 din 29septembrie 1993.

31. Declaraţia Camerei Deputaţilor cu privire la Convenţia europeană adrepturilor omului şi protocoalele adiţionale la aceasta. Monitorul Ofi-cial nr. 43 din 26 februarie 1993.

32. Legea nr. 3/1993 privind respingerea Ordonanţei Guvernului nr.28/1992 privind accizele la produsele de import şi din ţară, precum şiimpozitul pe circulaţie la ţiţeiul din producţia internă şi la gazele natu-rale. Monitorul oficial nr. 45 din 1 martie 1993.

33. Declaraţia Senatului României din 22 mai 1996 în legătură cu introduce-rea în Congresul S.U.A., a proiectelor de legi „privind autorizarea extin-derii tratamentului nediscriminatoriu. Clauza naţiunii celei mai favori-zate - asupra produselor din România". Monitorul Oficial nr. 107 din 27mai 1996.

34. Hotărârea Senatului nr. 39 din 3 decembrie 1996 privind aprobarea nu-mărului şi denumirii comisiilor permanente ale Senatului. In MonitorulOficial al României, Partea I, nr. 328 din 9 decembrie 1996.

35. Legislaţia României, IV/1996, Regia Autonomă Monitorul Oficial(pentru datele privind alegerile parlamentare şi organizarea camerelordupă alegerile din noiembrie 1996).

36. Marian Enache, Controlul parlamentar, Editura Polirom, Iaşi, 1998.37. Legea privind organizarea şi desfăşurarea referendumului. Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 84/2000.38. Legea nr. 189/1999 privind exercitatea iniţiativei legislative de către

cetăţeni. Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 14 decem-brie 1999.

533

39. Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elabora-rea actelor normative. Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139din 31 martie 2000.

40. Regulamentul de organizare şi funcţionare a instituţiei Avocatului Popo-rului. Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 393 din 19 august1999.

41. Ioan Muraru, Minai Constantinescu, Ordonanţa guvernamentală.Doctrină şi jurisprudenţă. Lumina Lex, 2000.

534

CAPITOLUL XPuterea executivă

£7. Precizări terminologice

8 1 7 . în cadrul „puterilor" statului se distinge, prin conţinut şi tră-sături specifice, puterea executivă. Această putere este nominalizată în şti-inţă şi legislaţie (în constituţie în primul rând) fie prin expresia de „ putereaexecutivă" fie prin cea de „autoritate administrativă", fie prin cea de „admi-nistraţie de stat". Constituţia României, sub titlul III intitulat Autorităţilepublice reglementează, în ordine, Parlamentul (cap. I), Preşedintele Româ-niei (cap. II), Guvernul (cap. III), Administraţia publică (cap. V). Practicsunt numite direct autorităţile. Terminologia folosită exprimă corelarea cuteoria separaţiei echilibrului puterilor în stat. în fond, toate aceste denumiriexprimă unul şi acelaşi lucru şi anume funcţia şi organele de stat (autorită-ţile) care implică executarea legilor, în ordinea firească a activităţilor statale.Autorităţile administrative desfăşoară acea activitate statală care constă înorganizarea executării şi executarea în concret a legilor. Autorităţile admi-nistrative (executive) au în sarcină conducerea politicii naţionale şi dispunpentru aceasta de un aparat administrativ, chemat să joace un rol important.

Urmează deci să observăm că în acest domeniu există o terminologiecare insă exprimă acelaşi conţinut şi anume executivul.

535

§.2. Structura executivului

818. Studierea la Dreptul constituţional a organizării statale a pute-rii politice nu poate merge până la detalii cât priveşte executivul, acestaformând cu precădere obiectul de studiu al ştiinţelor administrative. PentruDreptul constituţional importantă este identificarea marilor structuri execu-tive, care sunt în sistemul statal, şi desigur a raporturilor constituţionale cucelelalte autorităţi.

Identificarea structurilor executivului nu ridică probleme teoreticedeosebite, afară de cea privind aparatul administrativ. în legătură cu aparatuladministrativ care este numeros şi necesar executivului el nu trebuie privitîn afara puterii executive. Chiar dacă acest aparat administrativ, numeros, nudecide în principiu, el face parte din mecanismul administraţie, el fiind nurare ori mai util sau mai inutil decât structurile de „ putere administrativă".El interesează precumpănitor în relaţia administraţie - cetăţean. Deci nupoate fi considerat în afară, pentru că astfel l-am lipsi nu numai de eficienţă,dar şi de răspundere. Interes pentru Dreptul constituţional prezintă următoa-rele structuri executive: a) şeful de stat; b) guvernul; c) ministerele şi cele-lalte organe centrale ale administraţiei publice; d) organele locale ale admi-nistraţiei publice. Vom menţiona desigur şi acel aparat administrativ consi-derabil însărcinat să pregătească şi să execute decizii, aparat distribuit la ni-velul fiecărei structuri executive.

819. Şeful de stat, deseori denumit şeful executivului, purtând de-numirea de monarh sau preşedinte, se prezintă cu trăsături diferite în funcţiede forma de guvernământ. Şeful de stat va fi explicat distinct în cadrul cur-sului nostru, deoarece este o autoritate reprezentativă, adică una din autori-tăţile publice prin care poporul exercită suveranitatea naţională (art. 2 dinConstituţie), fapt pentru care aici nu vom merge la detalii.

820. Guvernul este consacrat în constituţii sub denumiri diferiteprecum cele de Cabinet, Guvern, Consiliu de Miniştri. Aceste denumiri de-pind de sistemul constituţional, de faptul dacă executivul este format dinuna sau două structuri. Guvernul are două componente şi anume şeful gu-vernului (acolo unde există) şi miniştri şi secretari de stat. Potrivit art.101 (3) al Constituţiei României, Guvernul este alcătuit din prim-ministru,miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.

Cât priveşte şeful guvernului, el se prezintă sub denumiri diferite, pre-cum de prim-ministru, preşedinte, pentru că şi guvernul are denumiri diferite.

536

Sunt sisteme constituţionale în care nu există şi un şef al guvernului,în care şeful de stat ca şef al puterii executive cumulează şi funcţia de şef deguvern (S.U.A. de exemplu). Aici miniştrii se subordonează direct şefuluide stat.

în sistemele constituţionale în care există o distincţie între şeful destat şi şeful de guvern (sistem executiv dualist) şeful guvernului are un rolimportant în formarea guvernului (el întocmeşte şi prezintă lista acestuia) şiîn formularea programului acestuia. Deoarece cât priveşte şeful de stat im-plicarea sa în exercitarea suveranităţii naţionale depăşeşte deseori sfera exe-cutivului, el încadrându-se în autorităţile reprezentative (în sensul art. 2 dinConstituţia României), guvernul este structura de referinţă în studiul rapor-tului dintre puteri, pentru că el conduce executivul.

821. Ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei pu-blice execută legile în domeniile lor de activitate. De aceea mai sunt denu-mite de domeniu sau de resort. Ele se subordonează guvernului

8 2 2 . Organele administraţiei publice locale îşi desfăşoară acti-vitatea în unităţile administrativ teritoriale.

Ele cunosc o subordonare ierarhică (pe verticală) faţă de organeleexecutive superioare, dar şi (uneori) o subordonare pe orizontală faţă de or-ganele locale alese prin vot de către cetăţeni.

în mod deosebit suntem interesaţi de raporturile executivului cuparlamentul, structura şi funcţiile sale fiind de domeniul disciplinelor admi-nistrative.

§.3. Raporturile legislativ - executiv

023. O examinare, într-o viziune constituţională, a raporturilor le-gislativ-executiv presupune explicarea succintă a implicării legislativului înformarea şi activitatea executivului, apoi a compatibilităţii funcţiei parla-mentare şi funcţiei executive, precum şi a creşterii rolului executivului (înorice caz ca tendinţă).

1. Rolul legislativului în formarea executivului

0 2 4 . Puterea legislativă are pretutindeni un rol mai important saumai puţin important în formarea executivului.

537

într-un al doilea grup de state (Australia, India, Anglia) şeful parti-dului majoritar al camerei populare (joasă, de bază sau aleasă prin vot di-rect) este invitat de către şeful de stat să formeze guvernul. Practic aici şefulde stat proclamă oficial rezultatul votului şi calitatea de lider al partiduluicare a câştigat majoritatea mandatelor parlamentare.

Astfel, în Canada, deşi guvernatorul general numeşte formal primulministru, este clar că această persoană se poate sprijini pe majoritatea mem-brilor camerei ca nimeni altul. Aici parlamentul nu joacă direct vreun rol, elia act de rezultatul jocului politic. Membrii cabinetului sunt numiţi de cătreguvernatorul general, la propunerea primului ministru.

Primul ministru îşi bazează propunerile sale atât pe poziţia şi forţapartidelor politice, cât şi pe necesitatea creării unei echipe guvernamentalecapabile şi eficiente. Desigur, guvernul trebuie să obţină investitura Camereicomunelor, dar compoziţia şi atitudinea acestei camere identificându-se custructura politică exprimată în alegeri, rolul parlamentului este aproapeprotocolar.

Un al treilea grup de state în care cuprindem Belgia, Italia, Ţărilede Jos, obţinerea unei majorităţi parlamentare este un lucru dificil, dacă nuimposibil, datorită numărului mare de partide. De aceea, aici un rol aparte îndesemnarea guvernului revine şefului de stat. Astfel, în Israel, şeful statuluiînsărcinează cu formarea guvernului un membru al Knesetului (parlamentul)considerat a avea şanse reale în opinia sa şi a grupărilor politice din parla-ment consultate în investitura parlamentară. Acesta devine prim-ministru.Rolul parlamentului aici este şi el important, considerat chiar decisiv. In in-vestirea primului ministru au un rol mare grupările politice şi coaliţiile degrupări politice care sunt consultate de către şeful statului înaintea desemnă-rii persoanei care va forma guvernul. Deci, propunerea este în principiudinainte negociată şi acceptată. Cât priveşte membrii guvernului, aceştiasunt aleşi de partidul lor pe baza acordurilor între partidele membre ale coa-liţiei guvernamentale. Desigur, primul ministru desemnat are o anumită in-fluenţă în desemnarea miniştrilor din partea partidului său.

în fine, într-un patrulea grup de state (Monaco, Tailanda, Zambia)parlamentul are un rol redus în desemnarea şefului guvernului. Astfel, potri-vit Constituţiei Kuweitului, emirul desemnează primul ministru, după con-sultarea Adunării Naţionale, a preşedintelui său, a ex-preşedintelui său şi aunui număr de personalităţi eminente ale ţării. Decretul prin care emirul de-semnează primul ministru nu mai este supus nici unei aprobări din parteaparlamentului. Tot emirul după consultări cheamă în guvern membri ai par-

539

Acest rol este diferit de la un sistem constituţional la altul şi este îndirectă legătură cu forma de guvernământ, precum şi cu structura executivului.

a) Desemnarea şefului executivului

S 2 5 . Dacă prin şeful executivului, sau al puterii executive, înţele-gem şeful de stat, vom observa că rolul parlamentului în desemnarea aces-tuia diferă în funcţie de forma de guvernământ.

Astfel, în forma de guvernământ monarhică, unde monarhia este, deregulă, ereditară, intervenţia parlamentului este rară şi puţin semnificativă,în republica prezidenţială, şeful statului fiind ales prin vot universal şi di-rect, rolul parlamentului este redus doar la solemnitatea depunerii jurămân-tului şi preluării funcţiei. Cât priveşte republica parlamentară, aici şefulstatului fiind ales de parlament, în mod firesc rolul legislativului se reali-zează aproape în deplinătatea sa.

b) Desemnarea şefului de guvern şi a membrilor acestuia

826. Desigur, şi în acest domeniu situaţiile sunt diferenţiate. Tre-buie reţinut că diferenţierea între şeful guvernului şi membrii guvernuluieste evidentă pretutindeni, şeful guvernului fiind figură juridică distinctă încadrul oricărui guvern (cu excepţia situaţiilor în care funcţia este exercitatănemijlocit de către şeful de stat). De regulă, şeful guvernului este desemnatpe criterii foarte clare, criterii politico-juridice, iar el prezintă lista membri-lor guvernului.

8 2 7 . în regimurile prezidenţiale (ex Brazilia, SUA, Mexic) func-ţiile de şef de stat şi de şef de guvern sunt îndeplinite de aceiaşi persoană,şeful de stat. Cât priveşte numirea miniştrilor, în unele regimuri pre-zidenţiale (Congo, Costa Rica, Finlanda) aceasta revine şefului de stat fărăintervenţia parlamentului, în timp ce în altele (SUA de exemplu) ea esterealizată de către şeful de stat cu avizul şi consimţământul Senatului.

8 2 8 . în regimurile zise semiprezidenţiale, în cele monarhice,precum şi în cele parlamentare se pot identifica mai multe situaţii.

într-un prim grup de state se foloseşte formula simplă a alegerii di-recte. Aici camerele parlamentului desemnează şeful guvernului, cu majori-tatea absolută a voturilor lor. La propunerea acestuia, membrii guvernuluisunt desemnaţi potrivit aceleiaşi proceduri. Procedeul s-a practicat în stateledin Estul Europei până la abolirea structurilor comuniste.

538

lamentului şi alte personalităţi. Parlamentul nu are dreptul de a contestaasemenea desemnări.

8 2 9 . în România potrivit Constituţiei şeful de stat desemnează uncandidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului careare majoritatea absolută în parlament ori, dacă nu există o asemenea majo-ritate, a partidelor reprezentate în parlament. Candidatul va cere, în termende 10 zile de la desemnare, votul de încredere al parlamentului asupra pro-gramului şi a întregii liste a Guvernului. Programul şi lista guvernului sedezbat de către Camera Deputaţilor şi de către Senat în şedinţă comună.Votul de încredere se acordă cu votul majorităţii deputaţilor şi al senatorilor,iar pe baza sa Preşedintele României numeşte Guvernul. Preşedintele Ro-mâniei este acela care are dreptul să revoce şi să numească, la propunereaprimului ministru pe unii membri ai Guvernului, în caz de remaniere guver-namentală sau de vacanţă a postului.

o 3 u . Anumite explicaţii privind investitura guvernului, sunt deasemenea, pertinente. Pentru ca un guvern să funcţioneze legal şi să aibăautoritate el are nevoie de o aprobare asupra componenţei şi programuluisău de guvernare, de investitura. Această investitura o acordă parlamentul,dreptul său legitimându-se pe faptul alegerii sale prin vot universal şi direct.Se pune problema de a şti când şi cum se realizează această aprobare.

Altfel spus trebuie să examinăm dacă investitura trebuie să preceadăsau să urmeze actului de numire care totdeauna revine şefului de stat. Apoi,dacă această aprobare trebuie să fie explicită sau să rezulte dintr-un con-simţământ tacit. în fine trebuie observat dacă investitura priveşte guvernulîn întregime sau pe fiecare membru al guvernului luat individual. în acesteprobleme statisticile şi exemplele sunt în mare măsură edificatoare, dar înacelaşi timp, şi discuţiile din parlamente sunt numeroase, deseorispeculându-se lacune imprevizibile ale dispoziţiilor constituţionale.

Astfel, în unele ţări (Austria, Franţa, Grecia, Israel, Italia) aprobareaparlamentară trebuie să fie explicită. Guvernul odată numit de şeful de stateste obligat să se prezinte înaintea adunărilor pentru a obţine investitura. InItalia, de exemplu, guvernul este numit de preşedintele republicii, la propu-nerea preşedintelui Consiliului de Miniştri, înaintea votului parlamentului.Constituţia italiană prevede că guvernul trebuie să obţină investitura ambe-lor camere în 10 zile după formarea sa. în Franţa, preşedintele republicii de-semnează o personalitate însărcinată cu formarea cabinetului, după care lapropunerea primului ministru, numeşte miniştrii.

540

După formarea guvernului, primul ministru comunică Adunării Na-ţionale programul rău. Dacă majoritatea Adunării nu aprobă programul,primul ministru trebuie să prezinte demisia guvernului.

Sunt şi ţări în care nu există o procedură formală de învestitură dinpartea parlamentului, aceasta realizându-se tacit. In Anglia, de exemplu,membrii guvernului sunt numiţi de coroană, parlamentul neputând interveni.Aici primul ministru poate rămâne, măcar teoretic, în fruntea guvernuluichiar împotriva voturilor celor două camere. Practic însă un asemenea lucrueste greu de realizat pentru că guvernul are nevoie de votul şi sprijinul Ca-merei comunelor, iar un vot contrar, într-o problemă importantă pentru gu-vern, antrenează demisia sa.

2. Raporturile legislativ-executiv în legătură cu activitateaacestora

8 3 1 . Deşi ne menţinem la nivelul marilor principii constituţionalevom observa că un răspuns simplu în legătură cu relaţiile privind activitatealegislativului şi cea a executivului nu este uşor de formulat. în activitatea deguvernare legislativul şi executivul au un rol hotărâtor. Participarea lor la actulguvernării este complexă şi nuanţată încât uneori este dificil de identificat câtreprezintă în guvernare intervenţia legislativului şi cât cea a executivului.

Se afirmă tot mai des şi mai ferm că organele executive sunt singu-rele în măsură să elaboreze politica şi să o pună în aplicare. Rolul organelorexecutive, se spune, este de a lua decizii, de a realiza programe, de a angajaşi realiza negocieri, de a recompensa pe cei devotaţi, de a sancţiona încălcă-rile, de a reglementa afacerile şi problemele curente, ceea ce nu poate face oadunare parlamentară.

Se consideră că organele executive sunt perfect înarmate pentruaceastă misiune. Din punct de vedere tehnic ele dispun de oameni de deci-zie, ierarhizaţi. Din punct de vedere politic membrii executivului (vezi si-tuaţia primului ministru) sunt conducători, lideri ai partidului majoritar. Infine, din punct de vedere instituţional executivul dispune de mijloace admi-nistrative, financiare şi de o forţă publică ce este indispensabilă executăriilegilor. Iată suficiente argumente ce pledează pentru un raport favorabilexecutivului. De asemenea, dificultatea unor determinări foarte nete între

' legislativ şi executiv rezidă în rolul partidelor politice, în constituirea şi ac-tivitatea autorităţilor statale. Este ştiut că partidul învingător în alegeri areposibilitatea de a-şi impune opţiunea sa politică atât prin parlament cât şiprin guvern.

541

Pentru a contura un răspuns la problema enunţată vom evidenţia câ-teva modalităţi prin care cele două puteri se influenţează reciproc.

A. Intervenţia legislativului în activitatea executivului

8 3 2 . Aceasta se realizează prin mai multe căi:a). Puterea legislativă este cea care stabileşte normele juridice (legile)

pe care puterea executivă trebuie să le aducă la îndeplinire, să le execute.Sub acest aspect este de necontestat caracterul supraordonat al acti-

vităţii legislative. Aceasta asigură primatul dreptului, cetăţeanul fiind asigu-rat că legea este numai opera legislativului. Executivul intervine doar în aldoilea rând, de o manieră subordonată, în limitele impuse de lege.

b). Parlamentul aprobă programul executivului. Orice guvern îşiformulează un program de guvernare. Acest program este aprobat de parla-ment, aprobarea fiind şi un vot de încredere în guvern. De regulă, neapro-barea programului conduce la demisia guvernului.

c). Parlamentul aprobă delegarea legislativă. în anumite situaţii şicondiţii guvernul poate fi obligat să emită norme juridice în domenii rezer-vate legii. Trebuie observat că numai parlamentul dă o asemenea delegare,stabilind cu acest prilej domeniul şi durata delegării, precum şi modul încare va controla exercitarea delegaţiei de către guvern (vezi şi art. 114 dinConstituţia României privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe).

d). Parlamentul controlează activitatea guvernului. Este una din celemai importante funcţii ale parlamentului. Deşi această funcţie pierde multdin importanţă dacă guvernul dispune în adunări de o majoritate fidelă, earămâne o funcţie nu numai teoretică, ci şi practică. Pentru că exercitareacontrolului prin ea însăşi pune în mişcare opoziţia, presa, opinia publică şiacest lucru nu este lipsit de importanţă. Desigur acest control trebuie evaluatcorect. Aşa cum se constată în literatura juridică rar se întâmplă ca un gu-vern să fie constrâns să demisioneze pentru că responsabilitatea sa a fostpusă în cauză de către parlament. In statele cu instabilitate guvernamentală(Italia de exemplu) crizele ministeriale survin nu din cauza votului de neîn-credere al parlamentului, ci datorită deciziilor luate de statele majore alepartidelor politice. Dar existenţa parlamentului şi dreptului său de control,explicit prevăzut în constituţii, constituie un avertisment permanent pentruexecutiv şi un garant contra eventualelor abuzuri.

542

B. Intervenţia executivului în activitatea legislativului

833. Relaţiile dintre cele două puteri, legislativă şi executivă im-plică şi intervenţii ale executivului, care se exprimă îndeosebi cu prilejuliniţiativei legislative, al promulgării legilor şi al referendumului.

a) Cu prilejul iniţiativei legislative.Importanţa iniţiativei legislative în guvernare a fost explicată deja.Se constată că, în toate sistemele constituţionale, printre subiectele

dreptului de iniţiativă legislativă se numără şi guvernul. Dar, şi acest lucrueste revelator aici, guvernul îşi exercită cu prisosinţă dreptul de iniţiativălegislativă. Astfel, potrivit statisticilor, în regimurile unde guvernul este res-ponsabil în faţa adunărilor parlamentare, aproape 90% din legile adoptatesunt de origine guvernamentală. Interes aparte cât priveşte intervenţia gu-vernului în activitatea legislativă prezintă Franţa. Potrivit art. 44 din Con-stituţia franceză guvernul are dreptul să propună amendamente, iar potrivitart. 45, primul-ministru are posibilitatea de a cere constituirea unei comisiimixte paritare care să propună un text în cazul unui dezacord între Cameresau când Guvernul a declarat urgenţă chiar, după o singură lectură a proiec-tului (pe larg pentru toate situaţiile vezi art. 45).

b) Cu prilejul promulgării legilor.Promulgarea legii, etapă finală în procesul complex de elaborare a

acesteia, a aparţinut şi aparţine de regulă executivului, prin şeful acestuia.Promulgarea legii, nu este o simplă semnare a legii. Deşi de regulă esteobligatorie, în unele sisteme constituţionale promulgarea presupune posibi-litatea pentru şeful statului de a cere, în cazuri întemeiate, reexaminarea le-gii de către Parlament, aspecte pe care le vom exemplifica la explicaţiileprivitoare la şeful de stat. Uneori şeful statului are drept de veto, putândpractic bloca o lege.

c) Cu prilejul referendumului.In multe sisteme constituţionale organizarea referendumului este în

sarcina executivului şi el poate privi chiar adoptarea unor legi.

3. Compatibilitatea funcţiei parlamentare şi funcţiei executive

834. Problema compatibilităţii între funcţia parlamentară şi ceaministerială este mereu actuală, mereu discutabilă şi de o reală importanţăteoretică şi practică. Practica constituţională a statelor evidenţiază cel puţintrei soluţii distincte. Sunt sisteme constituţionale în care exerciţiul uneifuncţii ministeriale este considerat ca incompatibil cu exerciţiul unui man-dat în parlament. O asemenea situaţie este remarcată în aproximativ 25 destate (din circa 83 supuse analizei) printre care SUA, Franţa. De aceea aici,

543

dacă un parlamentar doreşte să accepte ocuparea unui post de ministru tre-buie să demisioneze din parlament. Acest sistem este privit cu rezerve şichiar criticat pentru motivul că ar putea crea o prăpastie între cele două pu-teri, fiind deci un obstacol în colaborarea puterilor.

Un al doilea sistem practicat caută să valorifice cât mai mult echilibrulşi colaborarea puterilor permiţând cumularea celor două funcţii (mandate).

în acest sistem nu se reacţionează pozitiv la rezervele şi criticile maiînainte expuse. Astfel, în ţările care sunt inspirate din sistemul britanic, mi-niştrii sau majoritatea lor, dacă nu sunt parlamentari în momentul desemnă-rii, trebuie să devină într-un anumit termen după intrarea lor în funcţie.Într-un asemenea sistem se încadrează aproximativ 24 de ţări (Australia,Japonia, Zambia).

Există şi un al treilea sistem, de mijloc, în ţările în care miniştriinu-s obligaţi să fie şi parlamentari, dar cu toate acestea în Liechtenstein, deexemplu, ei trebuie să îndeplinească condiţiile de eligibilitate.

în unele ţări (Belgia, Germania, Anglia) miniştrii sunt în generalparlamentari, chiar dacă nici o dispoziţie constituţională nu le-o cere.

în România, potrivit Constituţiei, funcţia de membru al guvernuluieste compatibilă cu cea de parlamentar.

8 3 5 . Examinând compatibilitatea mandatului parlamentar şi afuncţiei ministeriale vom observa că suntem într-un anumit domeniu al că-utărilor de soluţii eficiente şi desigur practice. în aceste căutări pot fi avuteîn vedere atât argumente pro, cât şi argumente contra.

în prima categorie de argumente trebuie să observăm că jocul poli-tic în sistemul desemnării conduce la o identitate de atitudini ale majorităţiiparlamentare şi guvernului.

Teoretic şi practic atât majoritatea parlamentară cât şi guvernul auaceiaşi sursă a legitimităţii şi afinităţii şi anume majoritatea electoratuluicare s-a pronunţat pentru platforma politică a aceluiaşi partid. Compatibili-tatea funcţiei ministeriale şi mandatului parlamentar înlătură conflicteleconstituţionale între puteri, permite cunoaşterea directă a problemelor le-gislative şi executive şi o unitate de scop şi acţiune. Iar acestea permit ope-rativitatea şi eficienţa.

Pot fi însă formulate şi argumente contra. Astfel îndeplinirea si-multană a funcţiei ministeriale şi mandatului parlamentar este contrară sepa-raţiei puterilor în stat, chiar în interpretarea sa suplă. Apoi aceasta ar fi ocale de concentrare a puterii în mâna executivului. In fine, o asemenea solu-ţie ar face în practică ineficient controlul parlamentar asupra guvernului.

544

S-ar ajunge, într-o interpretare puţin exagerată dar nu şi absurdă, ca guver-nul să se autocontroleze, atât timp cât este format numai din parlamentari. '

4. Creşterea rolului executivului. Cauze şi consecinţe836. Raporturile parlament - guvern trebuie explicate azi, având în

vedere tendinţa constantă de creştere a rolului executivului, tendinţă evi-dentă în sistemele pluraliste de guvernământ.

Aceasta tendinţă nu este întâmplătoare şi nici pur subiectivă. Ea îşigăseşte explicaţia şi justificarea în rolul hotărâtor al partidelor politice încrearea celor mai importante instituţii statale. Aşa văzute lucrurile vom ob-serva că la putere este adus acel guvern care să înfăptuiască platforma elec-torală a partidului învingător în alegeri, desigur împreună cu majoritatea dincorpurile legiuitoare. De aici tendinţa de a da guvernului misiunea, dar şiposibilitatea, luării marilor decizii politice care se traduc prin legi sau prinmăsurile executive, corpurilor legiuitoare rezervându-li-se rolul de orga-nisme de reflecţie şi de control al acţiunilor guvernului. Această fundamen-tare teoretică şi practică face ca guvernul, considerat subordonat parlamen-tului fiindcă nu rezultă direct din alegeri, să fie în realitate „elementul motorşi dinamic al întregului sistem politic" (Pierre Pactet). In relaţia legisla-tiv-executiv guvernului nu i se mai rezervă deci un rol secundar, ci deseoriun rol primordial.

837. Dacă privim executivul în complexitatea lui, vom observa cătendinţa de creştere a rolului său este practic instituţionalizată. Astfel, înunele sisteme constituţionale, şeful de stat este ales prin vot universal, elprimind împuternicirile sale direct de la popor (SUA, Franţa, România).Aceasta legitimează o poziţie statală egală cu a parlamentului punând evi-dente semne de întrebare cât priveşte o eventuală subordonare.

Apoi, în cele mai multe ţări, şeful guvernului (în sistem executiv du-alist) este numit de către şeful statului ( preşedinte, monarh). Dar aşa cumam observat deja această numire este de regulă ştiută dinainte, pentru că înaceastă funcţie va fi numit liderul partidului de guvernământ (care deţinemajoritatea în parlament). Aşa cum se spune deseori liderul „este plebiscitatde electori" (vezi sistemul englez).

' Creşterea rolului executivului se exprimă şi prin trecerea în sarcinasa a unor atribuţii legislative, lucru evident mai ales prin legislaţia delegata(Franţa, România). în fine, importanţa crescândă a sectoarelor afaceri stră-ine, apărare, economie, sectoare în care parlamentele pot face puţine lucruri,duce evident la sporirea rolului executivului.

545

BIBLIOGRAFIELA CAPITOLUL X

1. Les parlements dans le monde, op. cit., p. cit.2. Pierre Pactet, op. cit. p. cit.3. Aleiis de Tocqueville, op cit, p. 178-1794. Georges Vedel, Pierre Delvolve, Droit administratif, Presses univer-

sitaires de France, Paris, 1958, p 841 - 1057.5. Jean Rivero, Droit administratif, Dalloz, Paris, 1987, p. 410 - 442.

546

CAPITOLUL XIInstituţia şefului de stat

§. 1. Consideraţii generale

8 3 8 . Instituţia şefului de stat îşi are obârşia în chiar istoria lumii, asistemelor statale. Din totdeauna colectivităţile umane organizate au avut unşef, recunoscut sau impus, în contextul împrejurărilor istorice. Cu atât maimult statele, concepute ca mari colectivităţi umane, grupate pe teritorii maimult sau mai puţin întinse, delimitate prin frontiere, au cuprins în sistemulorganizării lor politice şi instituţia şefului de stat.

Această instituţie, a cunoscut o evidentă evoluţie cât priveşte for-mele, structurile, împuternicirile, protocoalele.

De asemenea, şeful de stat a cunoscut şi cunoaşte fie organizări uni-personale, fie colegiale. Cei care au ocupat această înaltă demnitate statalăs-a numit sau se numesc regi, principi, regenţi, emiri, împăraţi, preşedinţi.

în explicarea instituţiei şefului de stat, va trebui să plecăm de la con-statarea că astăzi sistemele constituţionale diferă între ele (printre altele) şiprin viziunea ştiinţifică asupra puterii (această categorie cheie în explicareamecanismului juridico-statal). în timp ce unele sisteme se fundamenteazăsau s-au fundamentat pe teoria unicităţii puterii, alte sisteme au la bază teo-ria, sau teoriile, separaţiei/echilibrului puterilor în stat. Aceasta nu rămânefără importante consecinţe cât priveşte natura juridică a şefului de stat, ra-porturile sale cu parlamentul şi atribuţiile sale. Fără a relua aici marile im-plicaţii statal juridice ale acestei viziuni asupra puterii vom reţine că funda-

547

mentarea edificiului statal pe unicitatea puterii, a însemnat crearea organe-lor puterii de stat, categorie necunoscută în sistemul separaţiei puterilor.Cât priveşte şeful de stat el a fost şi este constant încadrat în această catego-rie alături de parlament. In statele organizate pe teoria separaţiei puterilor,sistemul statal este construit pe cele trei mari „puteri", „ramuri" şi anumeputerea legiuitoare, puterea executivă şi puterea judecătorească, şeful statu-lui fiind încadrat, de regulă, în puterea executivă, de unde şi exprimărilefrecvent utilizate de „şeful puterii executive" sau „şeful executivului" etc.

8 3 9 . Explicarea instituţiei şefului de stat presupune înţelegerea co-rectă a relaţiei popor (naţiune) organizare statală a puterii. Această relaţiefundamentează şi motivează întreaga construcţie statal-juridică. Am explicatcă poporul deţine puterea politică, el încredinţează exerciţiul acesteia - înforme şi mijloace în care să deţină supremaţia controlului - organelor repre-zentative. Sunt organe reprezentative, la nivel central desigur, parlamentul(totdeauna) şi şeful de stat (în unele republici) pentru că sunt alese prin votuniversal şi egal. Explicarea instituţiei şefului de stat trebuie realizată înfuncţie de structura executivului şi de locul şefului de stat în acest executiv.Acest loc exprimă şi relaţia popor, parlament, şef de stat. Am arătat deja căîn unele state executivul este format dintr-un organ statal unic, adeseori unpreşedinte, care-şi legitimează împuternicirile pe votul universal. Suntemevident în regimurile prezidenţiale pure, în care preşedintele dispune de oechipă care-1 ajută în atribuţiile sale de guvernare, dar membrii acesteiechipe sunt de fapt funcţionari şi nu guvernanţi.

într-un al doilea grup de state puterea executivă este realizată dedouă organe de stat - şef de stat şi guvern. Acest sistem este legat de dez-voltarea regimului parlamentar în Anglia. El a rezultat din slăbirea progre-sivă a coroanei şi din creşterea corelativă a puterii miniştrilor care nu erau laorigine decât simpli auxiliari ai monarhului.

Alături de şeful de stat, care personifică naţiunea, a apărut cabinetul,mai exact spus un grup de funcţionari cu misiunea de a asigura concret ges-tiunea afacerilor publice.

Această structură a puterii executive, devenită deseori dualistă, seregăseşte în multe ţări considerate a avea un „regim de cabinet". Evoluţiacabinetului este definitivă acolo şi atunci când, unul dintre membrii acestuiaocupă o poziţie juridică superioară şi când alături de şeful de stat există şi unşef de guvern (prim-ministru, preşedinte).

In unele ţări, funcţia de şef de stat a fost îndeplinită de organe cole-giale, denumite prezidii, consilii de stat, consilii prezidenţiale. Asemenea

548

organisme au existat în România (1947 - 1974) în alte ţări foste socialiste(Bulgaria, Ungaria, Polonia). Pentru ţara noastră vom da explicaţiile cuve-nite. Pentru celelalte state vom observa că, fundamentate pe unicitatea pute-rii, organismele menţionate erau considerate organe ale puterii de stat şi nuorgane executive.

în fine, un exemplu de regim colegial, considerat unic, este regimulelveţian.

Este interesantă o observaţie în sensul căreia între şefii de state existădiferenţieri evidente, iar „preşedintele Republicii franceze nu are decât puţinetrăsături comune cu cel al Republicii italiene" (Francois Borella, p. 13).

§. 2. Evoluţia instituţiei şefului de stat în România

840. Această evoluţie a instituţiei şefului de stat în ţara noastră ovom explica prin prisma dispoziţiilor constituţionale, începând cu primanoastră constituţie. Astfel, potrivit Statutului lui Cuza puterile publice erauîncredinţate domnului, unei adunări ponderatice şi unei adunări elective.

Termenul domn este folosit şi de către Constituţia din anul 1866 (art.82), domnul având puteri constituţionale ereditare, iar puterea legislativă seexercită colectiv de către domn şi reprezentanţa naţională (art. 32). La 8 iu-nie 1884, în urma proclamării regatului în anul 1881, textele constituţionalesunt puse de acord cu această realitate. Constituţia din anul 1923 vorbeşte derege (art. 77), arătând că puterea legislativă se exercită colectiv de către regeşi reprezentanţa naţională (art. 34, că puterea executivă este încredinţată re-gelui (art. 39). Denumirea de rege este menţinută şi de Constituţia din 1938(art. 34) care-1 declară capul statului (art. 30) şi desigur cuprinde dispoziţiisimilare cu cele din art. 34 şi 39 ale Constituţiei din 1923.

în perioada 1940 - 1944 prerogativele regale au fost substanţial res-trânse, dar regele rămâne ca şef al statului până în decembrie 1947, în bazaConstituţiei din 1923 repusă în vigoare prin Decretul nr. 1626 din 1944.

841. Prin Legea nr. 363/1947 atribuţiile de şef de stat sunt încre-dinţate Prezidiului republicii, care devine şef de stat colegial. Vom observacă organizarea prezidiului republicii, ca şef colegial al statului s-a realizat înprivinţa naturii juridice, sub influenţa trăsăturilor Constituţiei din 1923.

Acesta a fost organizat ca un organ al administraţiei de stat, ca organsuprem executiv dacă folosim exprimarea Decretului nr. 3/1948. Constatarea

549

este interesantă din punct de vedere istoric pentru că dacă actele constituţio-nale adoptate în această perioadă (ne referim îndeosebi la Decretul nr.1626/1944 şi Decretul nr. 2218/1946) au menţinut separaţia puterilor, Legeanr. 363/1947 a înlocuit acest principiu cu unicitatea puterii. Natura adminis-trativă a prezidiului republicii rezultă din chiar exprimarea legală.

Constituţia din anul 1948, încredinţează funcţia de şef de stat Prezi-diului Marii Adunări Naţionale, organ central, caracterizat ca organ su-prem al puterii de stat, menţinut şi de Constituţia din 1952 până în anul1961, când a fost înlocuit prin Consiliul de Stat. Consiliul de Stat, organcolegial, este menţinut şi de Constituţia din anul 1965. în anul 1974 consti-tuţia a fost modificată, creându-se funcţia de preşedinte de republică, în-deplinită de o singură persoană. După revoluţia din decembrie 1989, prinDecretul-Lege nr. 2 din 27 decembrie privind constituirea, organizarea şifuncţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale se creează funcţia depreşedinte al consiliului. Decretul-Lege încredinţează exercitarea atribuţi-ilor de şef de stat preşedintelui consiliului.

Prin Decretul-Lege nr. 92/1990 privind alegerea parlamentului şi aPreşedintelui României, funcţia de şef de stat este încredinţată Preşedinte-lui României, ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.Această soluţie este consacrată şi prin Constituţia actuală a României.

§. 3. A tribuţiile şefului de stat

1. Rolul şi atribuţiile şefului de stat în sistemele constituţionaledin alte state

842. Una din problemele mereu discutate priveşte împuternicirileşefului de stat. în practică răspunsul depinde de foarte mulţi factori, precumstructura, funcţiile şi raporturile dintre puterile publice, garanţiile constitu-ţionale, durata mandatului organelor reprezentative, modul de desemnare aşefului de stat (ereditar, alegere), responsabilitatea acestuia. De aceea o suc-cintă incursiune în alte sisteme constituţionale prezintă interes.

843. Astfel în Franţa, preşedintele republicii veghează la respecta-rea Constituţiei. El asigură, prin arbitrajul său, funcţionarea regulată a pute-rilor publice, precum şi continuitatea statului. El este garantul independenţeinaţionale, al integrităţii teritoriului, al respectării acordurilor comunităţii şial tratatelor" (art. 5 al Constituţiei). De asemenea, potrivit art. 64 al Consti-

550

tuţiei el este garantul independenţei autorităţilor judiciare. Din analiza dis-poziţiilor constituţionale, rezultă că preşedintele de republică în Franţa exer-cită atribuţii care au un anumit specific dată fiind poziţia sa în sistemul con-stituţional. Potrivit Constituţiei Franţei, preşedintele de republică: numeşteşi revocă pe primul ministru, iar la propunerea acestuia pe miniştri; prezi-dează Consiliul de Miniştri; promulgă legile în termen de 15 zile. El poate,înaintea expirării acestui termen, să ceară parlamentului o nouă deliberare,iar această nouă deliberare nu poate fi refuzată; poate supune referendumu-lui, în condiţiile prevăzute de Constituţie, anumite proiecte de lege poatedizolva Adunarea Naţională; semnează ordonanţele şi decretele emise deConsiliul de Miniştri; numeşte în funcţiile civile şi militare; acreditează am-basadorii primeşte scrisorile de acreditare; poate lua măsurile necesare însituaţiile prevăzute de art. 16 din Constituţie; acordă graţierea etc.

Reţinem, ca specific, şi faptul că unele acte ale preşedintelui francez(vezi art. 19) trebuie contrasemnate de către primul ministru sau de miniştri.Analizându-se competenţa preşedintelui de republică în Franţa, se considerăcă trei sunt funcţiile prezidenţiale şi anume: o funcţie de reprezentare; ofuncţie de apărare (ocrotire, protecţie); o funcţie de arbitraj. Funcţia de re-prezentare se manifestă atât pe plan intern, cât şi pe plan extern şi se ex-primă prin multiple atribuţii. Funcţia de apărare (protecţie) cunoaşte douăsensuri. Primul corespunde tuturor ipotezelor în care constituţia îl face pepreşedinte „garant". Această funcţie se corelează cu cea de reprezentare. Aldoilea aspect este definit prin art. 5 din Constituţie unde se spune că preşe-dintele „veghează la respectarea Constituţiei". Această misiune este tradi-ţională şi face din preşedinte „păzitorul Constituţiei". Funcţia de arbitraj re-zultă tot din art. 5 al Constituţiei în sensul căruia preşedintele asigură, prinarbitrajul său, funcţionarea regulată a puterilor publice, precum şi continui-tatea statului.

8 4 4 . în Statele Unite ale Americii, republică prezidenţială, preşe-dintele este considerat prin Constituţie organ al administraţiei de stat. Deaceea potrivit art. 2, §.1, din Constituţia americană „Puterea Executivă va fiexercitată de către Preşedintele Statelor Unite ale Americii". Deşi Constitu-ţia adoptată în 1787, nu a fost modificată într-o măsură „relevantă" pentrucompetenţa Congresului şi preşedintelui, în cele două secole de existenţă aacestei instituţii a avut loc un proces de întărire continuă a rolului preşedin-telui în sistemul american. Astăzi unii consideră că deţinătorul funcţiei dePreşedinte a ajuns să fie considerat drept cel mai puternic om din lume. Dealtfel, preşedintele Harry Truman spunea odată că însuşi Genghis-Han s-ar

551

înverzi de invidie. Aceasta şi explică atribuţiile deosebite pe care le are pre-şedintele american. Potrivit art. 2 din Constituţie, preşedintele: încheie tra-tate; numeşte ambasadori, miniştri, consuli, judecători la Curtea Supremă,anumiţi funcţionari superiori acordă mandate de senatori în condiţiile prevă-zute de Constituţie; poate, în cazuri extraordinare, să convoace ambele ca-mere sau una din ele şi, în caz de dezacord între ele cu privire la data sus-pendării sesiunii, el le poate suspenda până la data pe care o socoteşte co-respunzătoare; primeşte ambasadorii, supraveghează aplicarea corectă a le-gilor: Atribuţii deosebite are preşedintele american în elaborarea legilor, elavând atribuţia de a aproba şi semna. Astfel, potrivit art. 1, §.7, punctul 2,orice proiect de lege votat de Camera Reprezentanţilor şi de Senat este îna-intat Preşedintelui Statelor Unite ale Americii, înainte de a fi promulgat calege; dacă acesta îl aprobă, îl semnează, iar dacă nu-1 aprobă, îl returneazăîmpreună cu obiecţiile sale Camerei de unde provine proiectul, care vamenţiona în detaliu în registrul său obiecţiunile şi va proceda la reconsidera-rea lui. Dacă după reconsiderare, două treimi din acea Cameră vor fi deacord să aprobe proiectul, acesta va fi înaintat, împreună cu obiecţiunilePreşedintelui celeilalte Camere, care de asemenea îl va reconsidera şi dacăva fi aprobat, de două treimi din această Cameră, va fi promulgat ca lege.Dar în toate aceste cazuri, voturile ambelor Camere vor fi determinate prinda şi nu, iar numele persoanelor care votează pentru sau împotriva proiec-tului de lege vor fi menţionate în registrul respectiv al fiecărei Camere. Dacăun proiect de lege oarecare nu va fi restituit de către Preşedinte în limitele azece zile (fără duminici) după ce i-a fost înaintat, proiectul va fi promulgatca lege ca şi cum ar fi fost semnat de el, în afară de cazul când Congresulîmpiedică restituirea prin suspendarea sesiunii şi astfel nu va deveni lege.

845. în Suedia, şeful de stat nu dispune de nici o putere, nu parti-cipă Ja luarea deciziilor, nu desemnează şi nu revocă miniştrii. Funcţiile salesunt eminamente de ordin ceremonial.

846. Din prezentarea unora din dispoziţiile constituţionale carestabilesc atribuţiile şefului de stat se poate desprinde că există multe asemă-nări, dar şi multe deosebiri între sistemele constituţionale. Câteva asemeneadeosebiri au relevanţă deosebită. în acest sens este plină de semnificaţii ju-ridice poziţia şefului de stat în sistemul statal şi desigur raporturile sale cuprincipalele organe de stat şi anume cu parlamentul, guvernul şi cu organuljudecătoresc suprem.

Nuanţări importante se pot observa şi în ce priveşte atribuţia desemnare a legilor. Dacă uneori semnarea legilor nu este o condiţie de vala-

552

bilitate a legii, în unele state ea este condiţionată de aprobarea prealabilă alegii şi de posibilitatea retrimiterii legii spre rediscutare în parlament (Franţade exemplu), sau se poate refuza semnarea în temeiul dreptului de veto (SUAde exemplu). Dreptul de veto folosit frecvent de unii şefi de state nu estefolosit de alţii, deşi îl au. Astfel, în Canada niciodată un guvernator generaln-a refuzat semnarea unei legi, iar în Marea Britanie sancţiunea regală n-amai fost refuzată din 1707. Unele nuanţări pot fi semnalate şi cât priveşteatribuţiile de conducere în politica externă, gama acestora întinzându-se de lareprezentarea puterii de stat, până la ratificarea tratatelor internaţionale (înMaroc şi Franţa, de exemplu). Există chiar şi posibilitatea delegării deatribuţii. Astfel, potrivit art. 3, pct. 15 din Constituţia anterioară a Algeriei,şeful statului putea delega o parte din puterile sale vice-preşedintelui repu-blicii sau primului ministru sub rezerva dispoziţiilor art. 116.

In unele sisteme constituţionale şeful statului are iniţiativa legislativă(Algeria), în altele poate dizolva parlamentul (Algeria, Maroc), iar în altelepoate ratifica tratatele internaţionale (Maroc, art. 31 din Constituţie, Franţa,art. 52 din Constituţie).

847. Evidenţiind sintetic împuternicirile şefului de stat, reţinemurmătoarele: reprezentarea statului; semnarea tratatelor; aprobarea unoracte normative elaborate de anumite organe de stat, semnarea legilor şi aaltor acte în vederea publicării; prezidarea şedinţelor unor organe de stat;acordarea unor calităţi şi titluri; numiri în funcţii superioare; acordarea gra-ţierii; proclamarea stării de asediu sau de urgenţă; primirea scrisorilor deacreditare etc. Această enumerare nu este limitativă, ea fiind deosebit deutilă şi pentru stabilirea domeniilor în care şeful de stat intervine prin actejuridice cu caracter normativ sau individual.

2. Rolul şi atribuţiile Preşedintelui României

848. Explicarea rolului şi atribuţiilor şefului de stat în Româniatrebuie să pornească de la dispoziţiile clare şi explicite ale Constituţiei. Ast-fel, din art. 80 (1) din Constituţie se desprinde următoarea caracterizare aPreşedintelui României:

a) reprezintă statul român. Aceasta înseamnă că în relaţiile interneşi internaţionale, statul este reprezentat de şeful de stat; b) este garantul in-dependenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. Dinaceasta rezultă marea responsabilitate pe care şeful de stat o are în ocrotireaacestor valori. Această trăsătură fundamentează unele atribuţii ale Preşe-dintelui României, precum cele în domeniul apărării; c) veghează la respec-

553

tarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. Aceastăcaracterizare are un conţinut complex în semnificaţii juridice, dar şi politice,Constituţia adăugând că în acest scop Preşedintele exercită funcţia de me-diere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.

De asemenea, potrivit art. 92 (1) din Constituţie, Preşedintele Româ-niei este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinteal Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.

Caracterizându-1 astfel Constituţia stabileşte ce atribuţii îndeplineştePreşedintele României. Pe criteriul conţinutului aceste atribuţii pot fi gru-pate astfel:

a) atribuţii privind legiferarea; b) atribuţii privind organizarea şifuncţionarea puterilor publice; c) atribuţii privind alegerea, formarea, aviza-rea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi publice; d) atribuţii îndomeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice; e) atribuţii în domeniulpoliticii externe; f) alte atribuţii.

a) Atribuţii privind legiferare

849. Am arătat deja că la exercitarea funcţiei legislative de cătreparlament concură şi alte autorităţi şi mai ales executivul. De aceea şeful destat are importante atribuţii în acest domeniu. Astfel, Preşedintele României:promulgă legile (art. 77), având dreptul de a cere, o singură dată, reexamina-rea legii; semnează legile în vederea publicării lor în Monitorul Oficial;poate sesiza Curtea Constituţională în legătură cu neconstituţionalitatea le-gilor, potrivit art. 114 litera a.

b) Atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilorpublice

850. Din caracterizarea instituţiei şefului de stat aşa cum stabilescdispoziţiile art. 80 (2) din Constituţie rezultă că Preşedintele României exer-cită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi socie-tate. Ca atare, şeful de stat se află în raporturi constituţionale, clar definite,cu autorităţile publice, multe din atribuţiile sale privind organizarea şi func-ţionarea acestora. Aceste atribuţii sunt: prezentarea de mesaje Parlamentu-lui, cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii (art. 88); consul-tarea Guvernului cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită(art. 86); participarea la şedinţele Guvernului şi prezidarea acestor şedinţe încondiţiile art. 87; organizarea referendumului în probleme de interes naţio-nal, după aprobarea prealabilă a Parlamentului (art. 90).

554

c) Atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării,numirea sau revocarea unor autorităţi publice851. în sistemul constituţional fundamentat pe echilibrul puterilor

este firesc ca principalele autorităţi să colaboreze la constituirea autorităţi-lor. Atribuţiile ce revin Preşedintelui României în acest domeniu sunt: di-zolvarea Parlamentului în condiţiile art. 89; desemnarea unui candidat pen-tru funcţia de prim-ministru, numirea Guvernului pe baza votului de încre-dere acordat de Parlament, revocarea şi numirea unor miniştri în caz de re-maniere guvernamentală sau vacanţă a postului, la propunerea primului mi-nistru (art. 85 din Constituţie); numirea a trei judecători la Curtea Constitu-ţională, potrivit art. 140 (2) din Constituţie, numirea în funcţie a magistraţi-lor în condiţiile art. 124 şi 133 din Constituţie; numiri în funcţii publice po-trivit art. 94 litera „c" din Constituţie; acordarea gradelor de mareşal, de ge-neral şi de amiral.

d) Atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordineipublice

852. în cadrul acestor atribuţii includem: declararea cu aprobareaprealabilă a Parlamentului, a mobilizării parţiale sau generale a forţelor ar-mate, în situaţii excepţionale Preşedintele României poate lua această mă-sură, hotărârea fiind supusă aprobării Parlamentului în cel mult 5 zile de laadoptare, luarea de măsuri pentru respingerea oricărei agresiuni armate în-dreptate împotriva României. Printr-un mesaj aduce neîntârziat la cunoştinţăParlamentului această situaţie; instituirea stării de asediu sau stării de ur-genţă, parţiale sau totale. Preşedintele va solicita Parlamentului, încuviinţa-rea măsurii adoptate în cel mult 5 zile de la luarea acestor măsuri.

e) Atribuţii în domeniul politicii externe

853. în această categorie cuprindem: încheierea, în numele Româ-niei, a tratatelor negociate de Guvern şi supunerea lor spre ratificare Parla-mentului în termen de 60 de zile; acreditarea şi rechemarea, la propunereaGuvernului, a reprezentanţilor diplomatici ai României; aprobarea înfiinţă-rii, desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice; acreditarea înRomânia a reprezentanţilor diplomatici ai altor state.

555

f) Alte atribuţii

8 5 4 . în această categorie se includ: conferirea decoraţiilor şi titlu-rilor de onoare; acordarea graţierii individuale.

§.4. Desemnarea şefului de stat

855. Desemnarea şefului de stat este una din problemete direct le-gate de forma de guvernământ. Ea prezintă un mare interes în precizarea atâta funcţiilor (prerogativelor, împuternicirilor) şefului de stat, cât şi a raportu-rilor acestuia cu celelalte „puteri" din stat, îndeosebi cu legislativul şi exe-cutivul. Putem observa că astăzi s-au conturat patru moduri de desemnare aşefului de stat şi anume: pe cale ereditară; alegere de către parlament; ale-gere de către un colegiu electoral; alegere prin vot universal.

SCHEMA ORIENTATIVĂ

Moduri de desemnare Număr de ţăriPe cale ereditară 22Alegere de către parlament 19Alegere de către un colegiu electoral 16Alegere prin vot universal 26Total 83

Conform Les parlements dans le monde,op. cit.

856. Cât priveşte desemnarea şefului de stat pe cale ereditară ease referă la monarhii, unde moştenitorul devine şef de stat, sau unde even-tual monarhul numeşte pe cel ce-i va succeda la tron. Este ştiut că ordineade succesiune dinastică se supune în general, regulilor constituţionale saucutumiare şi că rolul parlamentului este nesemnificativ, cu excepţia Polo-niei, unde regii erau aleşi. La fel Alexandru Ioan Cuza, primul domn al Ro-mâniei, a fost ales. în asemenea sisteme constituţionale (vezi Belgia, Dane-marca, Spania, Kuweit, Norvegia, Ţările de Jos) parlamentul are rolul de agaranta respectul acestor reguli. Aici parlamentul numeşte un succesor latron sau participă la această numire dacă dinastia se stinge. In aceste sisteme

556

constituţionale monarhia ereditară coexistă împreună cu parlamentul. Acestsistem se regăseşte în multe state (vezi şi Anglia, Suedia, Japonia).

8 5 7 . Alegerea şefului de stat de către parlament, pune desigurparlamentul într-o poziţie supraordonată executivului. Statele care folosescacest sistem sunt de regulă grupate în trei categorii: state în care şeful de stateste ales direct de către parlament (Grecia, Israel, Republica Sud Africană);state în care parlamentele aleg organe colegiale ca şefi de stat(fostele statesocialiste); Elveţia, ca exemplu unic. în Elveţia, puterea executivă aparţineConsiliului Federal, ales pe patru ani, de către Consiliul Statelor şi ConsiliulNaţional reunite în Adunarea Federală. Unul din membrii Consiliului federaleste ales în aceiaşi manieră, numai pentru un an, preşedintele confederaţiei.

Preşedintele confederaţiei îndeplineşte funcţia de şef de stat însă nudispune de nici o autoritate asupra colegilor săi din consiliu. El este doarprimus interpares într-un guvernământ colegial.

858. Desemnarea şefului de stat prin intermediul unui colegiuelectoral este şi ea folosită.

Astfel, în Germania preşedintele federal este ales de către Conven-ţia Federală compusă din membrii Bundestagului şi dintr-un număr egal demembri aleşi pentru aceasta de către adunările reprezentative ale landurilor.In India, preşedintele este ales de către un colegiu electoral compus dinmembrii aleşi de către parlament şi de către adunările legislative ale statelorfederale. în Italia colegiul electoral este compus din membri ai parlamen-tului şi din reprezentanţi ai consiliilor regionale. în Statele Unite aleAmericii, Coreea, preşedintele este ales de către un colegiu electoral, elînsuşi ales prin vot universal.

în SUA electorii se aleg marţea următoare primei zile de luni dinnoiembrie, iar preşedintele se alege luni, după a doua miercuri din decembrie.

859. Alegerea şefului de stat prin vot universal este folosită în re-publicile prezidenţiale, dar nu numai aici. Ea este practicată în ţările undeexecutivul are o structură dualistă care permite,conservarea unor aspecte deregim parlamentar şi mai ales responsabilitatea guvernului în faţa uneia dincamerele parlamentului sau amândouă (exemplu Finlanda, Franţa, Irlanda,ţări care au un şef de stat ales prin vot universal şi un şef de guvern).

860. Alegerea şefului de stat în RomâniaRomânia a adoptat forma de stat republicană, ceea ce înseamnă că

funcţia de şef de stat este exercitată de către un preşedinte. PreşedinteleRomâniei este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat,

557

soluţie adoptată de Decretul-Lege nr. 92/1990 privind alegerea Parlamentu-lui şi a Preşedintelui României şi consacrată prin art. 81 din Constituţie.Alegerea Preşedintelui României se realizează în două tururi de scrutin.Dacă un candidat obţine în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi a ale-gătorilor înscrişi în listele electorale, este declarat ca ales Preşedinte. Dacănici unul dintre candidaţi nu obţine această majoritate se realizează al doileatur de scrutin. La acesta participă numai primii doi candidaţi stabiliţi în or-dinea numărului de voturi obţinute în primul tur. Va fi declarat ales Preşe-dinte, candidatul care obţine cel mai mare număr de voturi.

§.5. Murată mâniatului şefului ie stat

8 6 1 . Iacă arem în reicrc delemnarea şefului de stat vom constatacă în ce priveşte sistemele monarhice, aici mandatul este pe viaţă. In cele-lalte sisteme, în care şefiil de stat este ales, mandatul şefului de stat este li-mitat.

SCHEMA ORIENTATIVĂDurata mandatului Numărul ţărilor

1 an 14 ani 35 ani 386 ani 127 ani 8nedeterminat 7pe viaţă 14TOTAL 83

Conform Les parlements dans le monde, op. cit.

Din schema orientativă rezultă că mandatul cel mai scurt este de unan (Elveţia), iar cel mai lung este de 7 ani (Franţa, Gabon, Irlanda, Italia,Somalia etc).

Vom adăuga că guvernatorii generali din Bahamas, Fidji, Maurice,Saint Vincent şi Grenadine, sunt numiţi pentru o perioadă nedeterminată, întimp ce guvernatorii generali din Australia, Canada şi Noua Zeelandă suntdesemnaţi pentru 5 ani.

558

8 6 2 . Privitor la mandatul şefului de stat o altă problemă este cea anumărului mandatelor. Este vorba desigur de sistemele în care şeful destat este ales. De regulă aceeaşi persoană poate ocupa funcţia de şef de statpentru cel mult două mandate. Această regulă s-a impus în timp. Astfel,Constituţia americană de la 1787 nu a prevăzut numărul mandatelor, darGeorge Washington care a fost primul preşedinte al Statelor Unite (1789 -1797), a refuzat un al treilea mandat, creând o cutumă constituţională.

Cu toate acestea Franklin Roosvelt, a obţinut patru mandate conse-cutive (1933 - 1945). Un amendament la Constituţia americană (nr. 22 dinanul 1947 şi aplicabil din anul 1951) a restabilit regula impusă de Washin-gton, interzicând pe viitor ca un preşedinte să poată obţine mai mult de douămandate. Regula a maximum două mandate se aplică şi în alte state.

în România durata mandatului şefului de stat este de patru ani şi seexercită de la data depunerii jurământului în faţa Parlamentului, până la de-punerea jurământului de către Preşedintele nou ales. în caz de război sau decatastrofa mandatul poate fi prelungit, dar numai prin lege organică. Aceeaşipersoană poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României cel mult douămandate, care pot fi şi succesive. în caz de vacanţă a funcţiei prezidenţi-ale, care poate interveni în situaţiile de deces, demisie, demiterea din funcţiesau imposibilitatea definitivă a exercitării atribuţiilor, precum şi în cazulsuspendării din funcţie sau al imposibilităţii temporare de exercitare a atri-buţiilor, interimatul este asigurat, în ordine, de preşedintele Senatului, saude preşedintele Camerei Deputaţilor. Trebuie observat că în perioada in-terimatului nu pot fi exercitate atribuţiile prevăzute la art. 88 - 90 din Con-stituţie, adică adresarea de mesaje, dizolvarea Parlamentului şi organizareareferendumului. în fine, trebuie adăugat că mandatul prezidenţial este in-compatibil cu calitatea de membru al unui partid politic, precum şi cu oricealtă funcţie publică sau privată.

§.6. Proceduri, solemnităţi, protocol

8 6 3 . Investirea unei persoane cu calitatea de şef de stat sau pro-clamarea alegerii sale se realizează potrivit unor anumite proceduri, cu so-lemnitatea necesară unui asemenea act şi după un protocol anume. Dinpunct de vedere juridic cel mai important act este jurământul pe care cel alessau desemnat şef de stat trebuie să-1 depună. Astfel, potrivit art. 2, § 1 , pct. 7

559

din Constituţia SUA jurământul preşedintelui are următorul conţinut: "Eujur (sau declar) în mod solemn că voi îndeplini cu cinste funcţia de Preşe-dinte al Statelor Unite şi că, din toate puterile mele, voi păstra, proteja şiapăra Constituţia Statelor Unite".

Potrivit Constituţiei României alegerea Preşedintelui se validează decătre Curtea Constituţională. Apoi candidatul a cărui alegere a fost validatădepune în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţa comună, Jură-mântul următor." Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru pro-păşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şilegile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale ce-tăţenilor, suveranitatea, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşasă-mi ajute Dumnezeu". Depunerea Jurământului are ca efect juridic începe-rea exercitării mandatului prezidenţial.

864. ANEXĂDECLARAŢIA

Parlamentului României cu privire la depunerea jurământului de cătrePreşedintele României

Camera Deputaţilor şi Senatul, întrunite în şedinţă comună, la datade 29 noiembrie 1996, în vederea depunerii jurământului de către candidatulla Preşedinţia României, a cărei alegere a fost validată de către Curtea Con-stituţională prin Hotărârea nr. 77 din 22 noiembrie 1996,

ţinând seama de actul de validare, întocmit în conformitate cu preve-derile art. 25(2) din Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui Româ-niei, a cărui conţinut a fost prezentat în faţa Parlamentului României de că-tre domnul profesor universitar doctor Ioan Muram, preşedintele CurţiiConstituţionale,

constatând că domnul Emil Constantinescu a depus jurământul pre-văzut la art. 82 alin. (2) din Constituţie,

iau act de începerea exercitării, de către domnul EmilConstantinescu, a mandatului de Preşedinte al României.

Preşedintele Camerei Deputaţilor Preşedintele SenatuluiIon Diaconescu Petre Roman

Bucureşti, 29 noiembrie 1996Nr. 1

560

§. 7. Răspunderea şefului de stat

865. Răspunderea şefului de stat pentru activitatea ce o desfăşoarăîn această calitate este o problemă mult mai complexă şi mai delicată decâtapare la prima vedere. Ideea ce a dominat sistemele constituţionale este însensul că şeful de stat nu răspunde pentru actele săvârşite în această calitate.Pe această idee se fundamentează multe prevederi constituţionale, precumcele privind contrasemnarea actelor şefului de stat.

Astfel, Constituţia română din 1923 (art. 87) stabilea că „persoanaregelui este inviolabilă, miniştrii lui sunt răspunzători. Nici un act al regeluinu poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru, care prinaceasta chiar devine răspunzător de acel act" (vezi şi art. 44 din Constituţiadin anul 1938).

Desigur, nici şeful statului nu poate fi în afara răspunderii politice aguvernanţilor. Dacă în sistemele monarhice lucrurile se pun altfel datorităchiar modului de succesiune la tron, în sistemele republicane răspundereatrebuie să existe. Aici întinderea răspunderii şi modalităţile de realizare de-pind de modalitatea de desemnare a şefului de stat. Astfel, atunci când şefulde stat este ales de parlament, şeful de stat răspunde, măcar aparent în faţaacestuia. Parlamentul poate chiar controla activitatea şefului de stat şi îlpoate revoca.

Dacă însă şeful de stat este ales direct, prin sufragiu universal, atunciparlamentul are un rol foarte scăzut sau inexistent în antrenarea răspunderiişefului de stat.

Constituţia României conţine mai multe dispoziţii în legătură cu răs-punderea şefului de stat, aceste dispoziţii privind imunitatea, răspundereapolitică şi răspunderea penală.

866. Imunitatea. Ca şi deputaţii şi senatorii, Preşedintele Româ-niei se bucură de imunitate. Deşi textul constituţional nu este la fel de expli-cit ca cel privind imunitatea parlamentarilor, printr-o interpretare sistematicăa Constituţiei vom reţine că sunt aplicabile, corespunzător, regulile pe carele-am analizat deja privind lipsa răspunderii juridice pentru voturile saupentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului (aici art. 84.,alin. 2 trimite explicit la art. 70 din Constituţie), precum şi cele privind invi-olabilitatea persoanei Preşedintelui, coroborate cu dispoziţiile art. 84.

867. Răspunderea politică. Denumim astfel această răspunderepentru a p deosebi de răspunderea penală, pentru că urmările acestei răspun-

561

deri sunt de fapt politico-juridice. Această răspundere îşi are temeiul juridicîn art. 95 din Constituţie. Ea intervine atunci când Preşedintele Românieisăvârşeşte fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei. In aseme-nea situaţie se poate propune suspendarea din funcţie, de către cel puţin otreime din numărul deputaţilor şi senatorilor. Această iniţiativă se comunicăneîntârziat şi Preşedintelui României. Discutând propunerea, Camera De-putaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şisenatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale, pot hotărî suspendareadin funcţie a Preşedintelui României. Constituţia dă dreptul Preşedintelui dea putea da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.

în cazul în care propunerea de suspendare din funcţie este aprobată,demiterea Preşedintelui României se poate decide numai de către un refe-rendum şi care se organizează în cel mult 30 de zile.

8 6 8 . Răspunderea penală. Această răspundere intervine în situaţiaîn care şeful statului ar comite crima de înaltă trădare. In acest caz, punereasub acuzare poate fi hotărâtă de Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă co-mună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.Competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie. Dacă s-a pronun-ţat o hotărâre definitivă de condamnare. Preşedintele este demis de drept.

în legătură cu răspunderea şefului de stat, trebuie să menţionăm căpotrivit art. 98 din Constituţie, şi preşedintelui interimar i se aplică dispo-ziţiile privind răspunderea politică.

§.8. Actele şefului de stat

8 6 9 . Actele prin care şeful statului îşi exercită atribuţiile sale suntde regulă denumite decrete. Ele pot fi cu caracter normativ sau caracter in-dividual.

Decretele trebuie contrasemnate de către primul ministru.Contrasemnarea actelor şefului de stat s-a practicat şi se practică în

sistemele constituţionale.Prin aceasta, se dă actului respectiv o motivaţie mai solidă şi se an-

trenează, de regulă, răspunderea juridică a celui care a contrasemnat actul.Contrasemnarea este şi o măsură împotriva depăşirii de către şeful de stat aîmputernicirilor conferite de constituţie şi legi, contrasemnarea fiind o con-diţie de valabilitate a actului. Constituţia României prevede şi ea asemenea

562

reguli, cu precizarea că obligaţia contrasemnării decretelor de către primulministru nu priveşte toate aceste decrete, ci numai cele expres menţionateprin art. 99 (2). Decretele Preşedintelui României se publică în MonitorulOficial al României, nepublicarea atrăgând inexistenţa decretului.

563

BIBLIOGRAFIELA CAPITOLUL XI

1. Rapport au President de la Republique. Propositions pour une revisionde la Constitution (le 15 fevrier 1993). Comite • consultatif pour larevision de la Constitution, preside par le doyen Georges Vedel. Ladocumentation francaise, Paris, 1993. Discutându-se durata mandatuluiprezidenţial se arată că mulţi gândesc că 14 ani este prea mult, că di-verse personalităţi preferă un mandat de şapte ani, care să nu poată fireînnoit (p. 10). Comitetul nu a ajuns însă la un rezultat clar (p. 33).

2. Pentru propunerea de suspendare a preşedintelui, a se vedea AvizulConsultativ al Curţii Constituţionale din 5 iulie 1994, Culegerea de deci-zii şi hotărâri (1994) p. 359, sau Monitorul Oficial al României, Partea aIi-a, nr. 166 din 16 iulie 1994.

3. Pentru actele Preşedintelui României vezi şi: Decret nr. 110/1991 pri-vind conferirea titlului de „Erou martir al Revoluţiei române din decem-brie 1989", a titlului de „Luptător pentru victoria Revoluţiei române dindecembrie 1989" şi a medaliei „Revoluţia română din decembrie 1989"(M. Of. Partea I, nr. 40 din 24 februarie 1993); Decret nr. 30/1992 pri-vind conferirea titlului de „Erou martir al Revoluţiei Române din de-cembrie 1989", a titlului de „Luptător pentru victoria Revoluţiei românedin decembrie 1989" şi a medaliei „Revoluţia română din decembrie1989"(M. Of. nr. 40 din 24 februarie 1993).

4. Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 29.11.1996, pentruDeclaraţia Parlamentului României.

564

CAPITOLUL XIICurtea Constituţională a României

Secţiunea I

CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII ÎNROMÂNIA

§.1. Sediul materiei

8 7 0 . în România, controlul constituţionalităţii îşi găseşte regle-mentarea în art. 140 - 145 din Constituţie, precum şi în Legea nr. 47/1992cu modificările din anul 1997, privind organizarea şi funcţionarea CurţiiConstituţionale. în dezvoltarea dispoziţiilor constituţionale şi legale, CurteaConstituţională şi-a adoptat Regulamentul de organizare şi funcţionare. Dis-poziţii privind competenţa Curţii Constituţionale mai sunt şi în alte legi, cade exemplu în Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României.

§.2. Caracterizarea Curţii Constituţionale.

8 7 1 . Constituţia României încredinţează controlul constituţionali-tăţii unei autorităţi publice denumite Curtea Constituţională. Aceasta este

565

formată din 9 judecători numiţi pentru o durată de 9 ani, tară posibilitate deprelungire sau reînnoire a mandatului, trei de către Camera Deputaţilor, treide către Senat, trei de către Preşedintele României. Preşedintele Curţii Con-stituţionale este ales, dintre judecătorii Curţii, de către aceştia, prin vot se-cret, pentru o durată de 3 ani.

Membrii Curţii Constituţionale, se reînnoiesc, la fiecare 3 ani cu câteo treime, procedeu ce permite îmbinarea experienţei şi continuităţii cu noiletendinţe.

Condiţiile constituţionale pentru a putea candida la fimcţia de jude-cător al Curţii Constituţionale sunt următoarele: pregătire juridică superi-oară; înaltă competenţă profesională; o vechime de cel puţin 18 ani în acti-vitatea juridică sau în învăţământul superior juridic. în activitatea lor jude-cătorii sunt independenţi şi sunt inamovibili pe durata mandatului. Ei nupot fi traşi la răspundere pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptareasoluţiilor. De asemenea, judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţisau trimişi în judecată penală ori contravenţională decât cu aprobarea Biro-ului permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului sau a Preşedintelui Ro-mâniei, după caz, şi la cererea Procurorului General.

8 7 2 . Trebuie observat că activitatea Curţii Constituţionale nu pri-veşte numai controlul constituţionalităţii legilor, ci cuprinde şi alte domenii,desigur în strânsă legătură cu aplicarea şi respectarea Constituţiei.

De aceea având în vedere complexitatea şi natura atribuţiilor CurţiiConstituţionale, precum şi procedurile potrivit cărora îşi realizează acesteatribuţii ea poate fi considerată o autoritate publică politico-jurisdic-ţională. Caracterul politic rezultă din modul de desemnare a membrilorCurţii Constituţionale, precum şi din natura unor atribuţii, caracteruljurisdicţional rezultând din principiile de organizare şi funcţionare (in-dependenţa şi inamovibilitatea judecătorilor) precum şi din alte atribuţii şiproceduri. Sunt de asemenea interesante, pentru caracterizarea Curţii Con-stituţionale dispoziţiile legale potrivit cărora aceasta este unica autoritatejurisdicţională constituţională din România, este independentă faţă de oricealtă autoritate publică iar competenţa' sa nu poate fi contestată de nici o auto-ritate publică.

566

Secţiunea a Ii-a

A CTELE SUPUSE CONTROL UL UI DECONSTITUŢ1ONALITA TE

8 7 3 . Examinând dispoziţiile constituţionale vom observa că intrîn sfera controlului de constituţionalitate următoarele acte: legile ca acte jiridice ale Parlamentului; iniţiativele de revizuire a Constituţiei; regulamertele Parlamentului; ordonanţele guvernului; iniţiativele legislative populare)

§•1. Legile

Cât priveşte legile se disting două situaţii exprimate printr-un contnjprealabil şi printr-un control posterior.

8 7 4 . Controlul prealabil, a priori, se exercită asupra legilor votade către Parlament, dar înaintea promulgării lor de către Preşedintele Rniei. Curtea Constituţională poate proceda la control dar numai la sesizareuneia dintre autorităţile publice prevăzute de către Constituţie şi anum^Preşedintele României, preşedinţii celor două Camere, Guvernul, CurteSupremă de Justiţie, cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori,atare este exclus controlul din oficiu.

875. Cea de a doua situaţie, priveşte controlul posterior, a posqriori, al constituţionalităţii legilor (priveşte deci legile intrate în vigoare) iaacest control se realizează pe calea excepţiei de neconstituţionalitate. Ingătură cu acest control trebuie să reţinem că potrivit Legii privind organicrea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, art. 23 (3), nu pot face obiectJexcepţiei prevederilor legale a căror constituţionalitate a fost stabilită pe cilea controlului prealabil, prevăzut de art. 145 (1) din Constituţie sau p^derile constatate ca fiind neconstituţionale, printr-o decizie anterioarăCurţii Constituţionale. Excepţia de neconstituţionalitate este un procedejuridic ce permite accesul cetăţenilor la Curtea Constituţională şi aceas^cale are o deosebită importanţă.

567

Iniţiativa de revizuire a Constituţiei exprimată înlimitele dispoziţiilor art 146 şi 148 din Constituţie

8 7 6 . Este şi ea supusă controlului de constituţionalitate. în legăturău această atribuţie a Curţii Constituţionale s-ar putea crede că este un para-ox din moment ce o iniţiativă de acest gen este prin ea însăşi „contrară"Constituţiei atâta timp cât urmăreşte modificarea unor prevederi ale acesteia.

De aceea atribuţia trebuie analizată în coroborare cu textele din Con-tituţie care privesc revizuirea Constituţiei, Curţii Constituţionale reve-indu-i misiunea nu de a împiedica iniţiativele de modificare ci de a seronunţa dacă ele sunt făcute cu respectarea art. 146 şi desigur, cu respecta-ea art. 148 unde sunt prevăzute limitele revizuirii.

Ca atare, o interpretare sistematică a dispoziţiilor constituţionaleermite o clară determinare a dimensiunilor juridice ale acestei atribuţii.

§.3. Regulamentele Parlamentului

8 7 7 . Sunt şi ele supuse controlului de constituţionalitate. Controlulonstituţionalităţii regulamentelor Parlamentului se poate efectua numai laesizarea unuia din preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentarau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori,aţă de procedura de adoptare a regulamentelor Parlamentului şi deci de po-ibilitatea sesizării Curţii Constituţionale, urmează să constatăm că aiciuntem în prezenţa unui control posterior (sancţionator).

§.4. Ordonanţele Guvernului

ol o. Potrivit art. 114 din Constituţie, Guvernul poate emite ordo-anţe. Aceste ordonanţe conţin de fapt norme cu putere de lege, instituţia catare, fiind cunoscută în teorie şi legislaţie ca delegare legislativă. Aşatând lucrurile, este firesc ca şi ordonanţele să fie supuse controlului de con-tituţionalitate, aceasta realizându-se însă prin procedeul excepţiei de necon-tituţionalitate.

568

§.5. Iniţiativele legislative populare

8 7 9 . Aşa cum am explicat la procedura de elaborare a legii, iniţia-tivă legislativă pot avea şi cel puţin 250.000 de cetăţeni cu drept de vot, curespectarea desigur a unor reguli constituţionale.

Verificarea respectării acestor reguli constituţionale în cazul iniţiati-vei legislative populare revine Curţii Constituţionale.

569

Secţiunea a IlI-a

ALTE ATRIBUŢII ALE CURŢIICONSTITUŢIONALE

8 8 0 . în afara controlului constituţionalităţii legilor, regulamentelor,ordonanţelor, Curţii Constituţionale îi revin şi alte atribuţii. Prin aceste atri-buţii Curtea este împuternicită a se pronunţa asupra constituţionalităţii unoracţiuni sau măsuri întreprinse de către unele autorităţi publice situate la[nalte nivele statale.

§. /. Atribuţia de a veghea la respectarea proceduriipentru alegerea Preşedintelui României şi de confirmarea rezultatelor sufragiului

8 8 1 . Această atribuţie constituţională este detaliată prin legea pri-vind alegerea Preşedintelui României. în exercitarea acestei atribuţii CurteaConstituţională: înregistrează câte un exemplar al propunerilor de candida-tură; soluţionează contestaţiile: rezolvă contestaţiile împotriva soluţiilor datede către birourile electorale de circumscripţie în legătură cu împiedicareaunui partid sau al unei formaţiuni politice, ori a unui candidat de a-şi desfă-şura campania electorală; primeşte procesele verbale privind rezultatele ale-gerilor prezidenţiale şi documentaţia respectivă şi validează sau anuleazăaceste alegeri; publică rezultatul alegerilor prezidenţiale în presă şi în Mo-nitorul Oficial; prezintă Parlamentului un exemplar din actul de validare aalegerii Preşedintelui în vederea depunerii jurământului, etc.

în realizarea operaţiunilor electorale, dintre care am menţionat pecele mai importante, Curtea Constituţională nu este doar o autoritate de în-registrare şi expediere, ci o autoritate care verifică dacă dispoziţiile consti-tuţionale şi legale au fost întocmai respectate.

570

§.2. Constatarea existenţei împrejurărilor care justificăinterimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte alRomâniei şi comunicarea celor constatate Parlamentuluişi Guvernului

8 8 2 . în anumite situaţii, clar stabilite prin Constituţie, apare nece-sară asigurarea interimatului în funcţia de Preşedinte al României, deoarecetitularul nu mai poate exercita prerogativele de conducere.

Constatarea împrejurărilor care justifică interimatul, această soluţieprovizorie care asigură continuitatea funcţiei, revine Curţii Constituţionale.

§. 3. Avizarea propunerii de suspendare din funcţie aPreşedintelui României

8 8 3 . Constituţia prevede posibilitatea suspendării din funcţie aPreşedintelui României în cazul în care acesta săvârşeşte fapte grave princare încalcă prevederile constituţionale. într-o asemenea situaţie în care de-cide Parlamentul se cere şi avizul consultativ al Curţii Constituţionale.

§.4. Atribuţia de a veghea la respectarea proceduriipentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi dea confirma rezultatele acestuia

8 8 4 . Potrivit Constituţiei referendumul se poate organiza în urmă-toarele situaţii: la cererea Preşedintelui României, după consultarea Parla-mentului, în probleme de interes naţional; pentru demiterea PreşedinteluiRomâniei; pentru aprobarea revizuirii Constituţiei. într-o interpretare corectă aarticolului 2 din Constituţie, nu pot fi excluse şi alte situaţii de referendum.

Curţii Constituţionale îi revine atribuţia de a veghea la respectareaprocedurii referendare.

571

£5. Rezolvarea contestaţiilor care au ca obiect constitu-ţionalitatea unui partid politic

8 8 5 . Partidele politice îşi găsesc reglementarea constituţională înarticolele 1 alin (3) care declară pluralismul politic drept valoare supremă şio garantează, în art. 8 care dezvoltând art. 1(3) defineşte scopul activităţiipartidelor politice, în art. 37 care reglementând dreptul de asociere stabileştece partide sunt sau pot deveni neconstituţionale, precum şi persoanele carenu pot face parte din partidele politice.

Potrivit art. 37 din Constituţie sunt neconstituţionale partidele sauorganizaţiile care, prin scopurile lor ori prin activitatea lor, militează împo-triva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii,a integrităţii sau a independenţei României. Constatarea neconstituţiona-lităţii unui partid politic revine Curţii Constituţionale.

572

Secţiunea a IV-a

PROCEDURA ÎN FAŢA CURŢIICONSTITUŢIONALE

8 8 6 . Controlul constituţionalităţii legilor, regulamentelor Parla-mentului, ordonanţelor şi exercitarea celorlalte atribuţii pe care le-am arătatse realizează potrivit unor proceduri stabilite pe larg în Legea nr. 47/1992privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Trebuie să obser-văm că potrivit art. 16 din susmenţionata lege procedura jurisdicţională secompletează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compa-tibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale, compatibilitateahotărându-se exclusiv de către Curte.

Regulile procedurale cuprind îndeosebi sesizarea Curţii Constituţio-nale, operaţiile premergătoare şedinţelor, examinarea şi deliberarea, comu-nicarea actelor Curţii.

887. Câteva reguli generale trebuie menţionate şi anume: sesiza-rea Curţii Constituţionale se face numai în scris şi motivat; plenul CurţiiConstituţionale este legal constituit numai dacă sunt prezenţi cel puţin douătreimi din numărul judecătorilor; actele Curţii se adoptă cu votul majorităţiijudecătorilor, şedinţele Curţii sunt publice, în afară de cazul în care din mo-tive întemeiate, Curtea hotărăşte şedinţă secretă; părţile au acces la lucrăriledosarului; autorităţile publice, instituţiile, regiile autonome, societăţile co-merciale şi orice alte organizaţii au obligaţia să comunice Curţii, la cerereaacesteia, informaţiile, documentele şi datele pe care le deţin; cererile adre-sate Curţii sunt scutite de taxa de timbru.

§.1. Procedura controlului constituţionalităţii legilor

8 8 8 . Procedura controlului constituţionalităţii legilor diferă dupăcum ne aflăm în faţa controlului prealabil (adică efectuat înainte de promul-

573

garea legii) sau în faţa controlului posterior, realizat aşadar asupra unei legideja intrate în vigoare (deci promulgate şi publicate în Monitorul Oficial).

Suntem de fapt în prezenţa a două proceduri diferite cât priveşte se-sizarea, rezolvarea şi comunicarea soluţiilor.

a) Procedura în cazul controlului prealabil de constituţionalitate

8 8 9 . în această situaţie Curtea Constituţională poate acţiona numaidacă este sesizată. Ea nu se poate sesiza din oficiu. Cât priveşte subiectelede drept care pot sesiza Curtea Constituţională acestea sunt: PreşedinteleRomâniei, preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul, Cur-tea Supremă de Justiţie, un număr de cel puţin 50 de delegaţi sau de cel pu-ţin 25 de senatori. Nici o altă sesizare venită din partea altor subiecte dedrept nu poate fi luată în consideraţie.

Sesizarea adresată Curţii Constituţionale trebuie să fie scrisă şi mo-tivată (art. 12 alin. 2 din lege). în legea privind organizarea şi funcţionareaCurţii Constituţionale sunt prevăzute detaliile procedurale pentru ca cei în-dreptăţiţi la sesizare să ia cunoştinţă de conţinutul legii (art. 17 alin. 2 şi 3).Astfel cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunicăGuvernului şi Curţii Supreme de Justiţie şi se depune la secretarii generali aicelor două Camere. Pentru legile adoptate, în procedură de urgenţă termenuleste de numai 2 zile. Operaţiunea depunerii legii la secretarii generali esteadusă la cunoştinţă în plenul fiecărei Camere în 24 de ore de la depunere. înmod corect legea prevede că depunerea şi comunicarea se face numai în zi-lele în care Camerele Parlamentului lucrează în plen. Cât priveşte sesizareafăcută de parlamentari ea se trimite Curţii în ziua primirii ei de secretarulgeneral de la Camera respectivă. Curtea Constituţională, în vederea rezolvă-rii cauzei are şi ea o serie de obligaţii şi anume să comunice sesizarea pri-mită, după caz: Preşedintelui României, în ziua înregistrării, dacă sesizareaprovine de la unul dintre preşedinţii celor două Camere, de la parlamentari,de la Guvern sau de la Curtea Supremă de Justiţie: preşedinţilor celor douăCamere ale Parlamentului şi Guvernului în 24 de ore de la înregistrare, dacăprovine de la Preşedintele României, de la parlamentari sau de la Curtea Su-premă de Justiţie, precizându-le şi data dezbaterilor. Până la data dezbateri-lor şi în vederea acestora, preşedinţii celor două camere şi Guvernul pot pre-zenta, în scris, punctul lor de vedere. Ca atare, în sensul legii, aceste autori-tăţi nu-s obligate să-şi exprime punctul de vedere, judecarea sesizăriiputându-se efectua şi fără acesta.

574

890. Soluţionarea sesizării se realizează prin dezbaterea sa în plenulCurţii Constituţionale. Potrivit legii, dezbaterea poartă atât asupra prevederilormenţionate în sesizare, cât şi asupra celor de care, în mod necesar şi evidentnu pot fi disociate. Această dispoziţie legală (art. 20 alin. 1) nu trebuieinterpretată în sensul că judecătorii îşi pot extinde controlul asupra întregii legi.O asemenea interpretare ar duce la o arogare abuzivă de competenţă, ştiut fiindcă, în materie de competenţă legile sunt de strictă interpretare.

Ca atare judecătorii dezbat şi se pronunţă asupra prevederilor men-ţionate în sesizare sau a celor de care, în mod necesar şi evident nu pot fidisociate.

Ar fi posibil ca prevederile din această a doua categorie să cuprindătot conţinutul legii (realizându-se astfel un control al legii în întregime), darîntr-o asemenea situaţie acest control se legitimează pe lege.

Problema este deosebit de interesantă din punct de vedere juridic şisoluţiile vor rezulta din contextul cauzei. Este însă fără îndoială că extinde-rea controlului şi la prevederi care nu sunt în mod necesar şi evident asoci-ate cu cele sesizate nu a fost în intenţia legiuitorului. O altă interpretare arrestrânge, supărător chiar, controlul prevăzut de către art. 144 lit. c din Con-stituţie (excepţia de neconstituţionalitate), deoarece ar lărgi exagerat aplica-rea art. 145.

891. în urma deliberării Curtea Constituţională decide, cu votulmajorităţii judecătorilor iar decizia se comunică Preşedintelui României,pentru ca procedura de elaborare a legii să se definitiveze. Dacă prin decizies-a constatat neconstituţionalitatea prevederilor legale, decizia se comunicăpreşedinţilor Camerelor Parlamentului pentru a se deschide procedura pre-văzută de către art. 145 (1) din Constituţie. Decizia se publică în MonitorulOficial al României, Partea I-a.

b) Procedura în cazul judecării excepţiei de neconstituţionalitate

892. Excepţia de neconstituţionalitate este un procedeu eficient deapărare a drepturilor şi libertăţilor publice, este un procedeu defensiv încare aştepţi ca legea să ţi se aplice pentru a o ataca. Prin ea însăşi excepţiade neconstituţionalitate priveşte un proces judiciar declanşat în careatacându-se actul de aplicare concretă a legii, cel interesat cere să se con-state că dispoziţia legală pe care se întemeiază actul de aplicare esteneconstituţională şi ca atare trebuie înlăturată. în mod firesc procedura invo-cării şi soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate este în detaliu regle-mentată prin lege, ea fiind la dispoziţia justiţiabililor.

575

Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată numai în faţa in-stanţelor judecătoreşti, de către una din părţi sau de către instanţă din oficiu.Neconstituţionalitatea unei prevederi legale poate fi invocată numai dacă deea depinde judecarea cauzei, deci numai dacă are legătură directă cu cauzarespectivă (relevanţa). Desigur, din raţiuni lesne de înţeles, nu pot faceobiectul excepţiei prevederile legale a căror constituţionalitate a fost stabi-lită potrivit art. 145 alin. (1) din Constituţie şi nici prevederile constatate cafiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale(vezi explicaţiile date mai înainte).

Doar în asemenea situaţii Curtea Constituţională poate fi sesizată şinumai de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstitu-ţionalitate. Instanţa va dispune acest lucru printr-o încheiere care vacuprinde punctele de vedere ale părţilor pentru susţinerea sau combatereaexcepţiei şi opinia instanţei asupra excepţiei. încheierea va fi însoţită dedovezile depuse de către părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu deinstanţa de judecată, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerilepărţilor, precum şi dovezile necesare. Instanţa trebuie să respingă prin în-cheiere motivată excepţia inadmisibilă (vezi art. 23) şi nu mai sesizeazăCurtea Constituţională. Declanşarea procedurii excepţiei de neconstituţiona-litate poate determină suspendarea judecăţii.

8 9 3 . Potrivit art. 24 din Legea nr. 47/1992, primind sesizarea, pre-şedintele Curţii Constituţionale desemnează pe unul din judecători ca raportor.

De asemenea tot el este obligat să comunice încheierea prin care afost sesizată Curtea Constituţională preşedinţilor Camerelor Parlamentului şiGuvernului, indicându-le data până la care pot să trimită punctul lor de ve-dere. Judecătorul raportor va lua măsurile necesare pentru administrareaprobelor la data judecăţii. Termenul de judecată se stabileşte de preşedintela data depunerii raportului.

Cauza se judecă pe baza raportului prezentat de judecătorul raportor,a încheierii de sesizare a Curţii Constituţionale, a punctelor de vedere pre-zentate, a probelor administrate, a susţinerilor părţilor, cu citarea acestora şia Ministerului Public. Părţile pot fi asistate prin avocaţi cu drept de a pledala Curtea Supremă de Justiţie.

Curtea hotărăşte cu majoritate de voturi. Deciziile prin care se con-stată neconstituţionalitatea unor prevederi legale se comunică celor douăCamere ale Parlamentului şi Guvernului. Toate deciziile definitive se publicăîn Monitorul Oficial al României. Deciziile sunt definitive şi obligatorii.

576

§.2. Procedura controlului constituţionalităţiiiniţiativelor de revizuire a Constituţiei

8 9 4 . Această procedură conţine reguli specifice (art. 144 lit. a dinConstituţie). Proiectul legii de revizuire a Constituţiei trebuie depus la Par-lament (la una din Camere). Dar aceasta se poate realiza numai dacă pro-iectul este însoţit de o decizie a Curţii Constituţionale.

De aceea, înainte de sesizarea Parlamentului, proiectul se depune laCurtea Constituţională, care este obligată ca în termen de 60 zile să se pro-nunţe asupra constituţionalităţii sale. Desigur decizia Curţii se ia în plenulacesteia, se comunică celor care au iniţiat proiectul sau propunerea legisla-tivă şi se publică în Monitorul Oficial.

§. 3. Procedura controlului constituţionalităţii regula-mentelor Parlamentului

8 9 5 . Sesizarea Curţii Constituţionale poate fi făcută de către unuldin preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, un grup parlamentarori un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.Dacă sesizarea provine de la parlamentari, Curtea Constituţională o comu-nică în termen de 24 de ore de la înregistrare, preşedinţilor celor două Ca-mere, cu precizarea datei când va avea loc dezbaterea. Până la această datăse pot trimite Curţii punctele de vedere ale birourilor Camerelor. Soluţiona-rea cauzei se face în plen, iar decizia se ia cu votul majorităţii judecătorilor.Decizia se comunică şi Camerei al cărei regulament a format obiectul cauzeişi se publică în Monitorul Oficial.

§.4. Procedura controlului constituţionalităţiiordonanţelor Guvernului

8 9 6 . Faţă de natura şi procedura emiterii ordonanţelor Guvernului,controlul constituţionalităţii lor este şi nu poate fi decât un control posterior.

577

Acest control se realizează prin mijlocirea excepţiei de neconstituţionalitate,astfel cum a fost aceasta explicată la legi.

£5. Procedura de constatare a existenţei împrejurărilorcare justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Pre-şedinte al României8 9 7 . Procedura în această situaţie este nuanţată în funcţie de cau-

zele care determină interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al Ro-mâniei şi anume: vacanţa funcţiei, suspendarea din funcţie; imposibilitateatemporară de a-şi exercita atribuţiile. în caz de vacanţă a funcţiei, aceastăprocedură se declanşează la cererea preşedintelui uneia dintre CamereleParlamentului sau a preşedintelui interimar, care exercită atribuţiile Preşe-dintelui României în perioada cât acesta este suspendat din funcţie.

Dacă Preşedintele României a fost suspendat din funcţie, cerereapentru constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul se facede preşedintele care a condus lucrările şedinţei comune a celor două Camereale Parlamentului, în baza hotărârii adoptate în şedinţa comună.

Dacă interimatul se datoreşte imposibilităţii temporare de a-şi exer-cita atribuţiile cererea se face de Preşedintele României sau de preşedinteleuneia dintre Camerele Parlamentului.

Cererea pentru constatare trebuie însoţită de dovezile necesare, iarconstatarea acestor împrejurări se face în plenul Curţii, cu votul majorităţiijudecătorilor. Potrivit art. 144 (e) din Constituţie Curtea Constituţională areobligaţia de a comunica cele constatate Parlamentului şi Guvernului.

§.6. Procedura avizării suspendării din funcţie aPreşedintelui României

o 9 o . Sesizarea Curţii Constituţionale în acest caz revine preşedin-telui care a condus şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului,care va trimite, în copie, propunerea de suspendare din funcţie împreună cudovezile pe care se întemeiază.

578

După ce este sesizat, preşedintele Curţii Constituţionale, desemneazătrei judecători ca raportori, care vor efectua toate investigaţiile necesare. Ju-decătorii raportori vor fi desemnaţi din toate cele trei categorii de judecători,adică unul din cei numiţi de Camera Deputaţilor, unul din cei numiţi de Se-nat şi unul din cei numiţi de Preşedintele României.

Curtea Constituţională emite avizul, în plenul său, cu votul majorităţiijudecătorilor, în urma examinării şi aprecierii raportului prezentat de către ceitrei judecători, a propunerii de suspendare şi a dovezilor existente la dosar.

în mod firesc data dezbaterii cauzei se comunică preşedinţilor celordouă Camere şi Preşedintelui României.

§. 7. Procedura controlului constituţionalităţii partidelorpolitice

8 9 9 . Sesizarea Curţii Constituţionale se poate face, printr-o contes-taţie, de către preşedintele uneia din Camerele Parlamentului formulată pebaza unei hotărâri adoptate de Cameră, cu votul majorităţii membrilor săi,ori de către Guvern. Legea obligă la motivarea contestaţiei şi desigur la de-punerea dovezilor pe care se întemeiază.

Primind contestaţia preşedintele Curţii Constituţionale va desemnaun judecător ca raportor. Acesta va comunica partidului politic în cauzăcontestaţia şi actele doveditoare, precizându-i data până la care poate de-pune un memoriu în apărare, însoţit de dovezile corespunzătoare. Judecareacontestaţiei revine plenului Curţii Constituţionale şi se face pe baza docu-mentelor şi dovezilor menţionate şi desigur a raportului judecătorului. Lajudecată sunt citaţi contestatorul, partidul politic în cauză, Ministerul public.

Potrivit legii Camera Parlamentului poate fi reprezentată printr-opersoană pe care o desemnează iar Guvernul de către Ministrul Justiţiei.Partidul politic poate fi reprezentat şi prin avocat cu drept de a pleda în faţaCurţii Supreme de Justiţie.

Decizia se ia cu votul majorităţii judecătorilor.Ea nu este supusă nici unei căi de atac şi se publică în Monitorul

Oficial. Decizia de admitere a contestaţiei se comunică Tribunalului muni-cipiului Bucureşti, pentru radierea partidului politic neconstituţional dinevidenţa partidelor politice legal constituite.

579

§. 8. A Ite proceduri

9 0 0 . Examinând dispoziţiile constituţionale şi legale în materievom reţine, aşa cum am explicat deja, că atribuţiile Curţii Constituţionaleprivesc şi controlul constituţionalităţii iniţiativelor legislative populare, ve-gherea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şiconfirmarea rezultatelor sufragiului, vegherea la respectarea procedurii deorganizare şi desfăşurare a referendumului şi confirmarea rezultatelor aces-tuia. Procedurile sunt cele stabilite prin legile din aceste domenii. Totuşi le-gea nr. 47/1992 conţine în legătură cu aceasta o dispoziţie şi anume că hotă-rârile Curţii Constituţionale se adoptă în plen, cu votul majorităţii judecăto-rilor Curţii.

580

Secţiunea a IV-a

ACTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE. EFECTELEJURIDICE.

§. J. Denumirea actelor Curţii Constituţionale

901. Această problemă poate suscita multe discuţii faţă de termi-nologia nuanţată utilizată atât în Constituţie cât şi în Legea nr. 47/1992 pri-vind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Dacă examinăm art.144 din Constituţie unde sunt stabilite atribuţiile Curţii Constituţionale, vomobserva că aceasta, se pronunţă (litera a şi b), hotărăşte (litera c şi i), ve-ghează (litera d şi g), constată (litera e), dă aviz (litera f), verifică (literah). Diversitatea acestor activităţi, toate într-o viziune generală însemnândsau presupunând control de constituţionalitate se realizează prin acte juri-dice. Constituţia nominalizează două acte juridice şi anume decizia şi avizulconsultativ. Faţă de realitatea că avizul consultativ intervine numai în si-tuaţia expres şi limitativ prevăzută de art. 144 litera f din Constituţie (lapropunerea de suspendare din funcţie) s-ar putea interpreta că toate celelalteacte juridice ale Curţii Constituţionale îmbracă forma deciziilor. Mai mult,într-o interpretare restrictivă a dispoziţiilor constituţionale, s-ar părea cănumai deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii (art. 145 alin. 2).

9 0 2 . Dezvoltând dispoziţiile constituţionale Legea nr. 47/1992 dupăce stabileşte că actele Curţii Constituţionale sunt deciziile, hotărârile şi avizele,arată şi care este actul prin care se procedează la exercitarea atribuţiilor.

Astfel, Curtea Constituţională procedează prin emiterea de deciziiatunci când se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, iniţiativelor derevizuire a Constituţiei, ordonanţelor, precum şi când soluţionează contesta-ţiile care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic. Curtea Consti-tuţională procedează prin emiterea de hotărâri în cazurile în care vegheazăla respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmărezultatele sufragiului, constată existenţa împrejurărilor care justifică interi-matul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României, verifică îndeplinireacondiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni. In fine,

581

Curtea Constituţională procedează prin emiterea de avize consultative încazul propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.

Trebuie, de asemenea, adăugat că deciziile şi hotărârile se pronunţăîn numele legii.

Ca atare în afară de decizii şi avize Curtea Constituţională mai emiteşi hotărâri. Soluţia Legii nr. 47/1992 nu poate rămâne sub acest aspect înafara discuţiei şi criticii pentru că adaugă la Constituţie. Desigur excedacestei prelegeri universitare discuţiile pe teme de rigurozitate juridică şi caatare aici doar semnalăm aceste aspecte.

£2 Efecte juridice

9 0 3 . Analiza efectelor juridice ale actelor Curţii Constituţionaletrebuie efectuată ţinând cont de faptul dacă suntem în prezenţa unui controlprealabil sau posterior, ori în situaţia exercitării altor atribuţii. Pentru o sim-plificare a explicaţiilor vom urmări efectele juridice ale actelor emise, însimetrie cu procedura în faţa Curţii Constituţionale.

Deciziile emise în exercitarea atribuţiilor prevăzute de către art. 144literele a şi b din Constituţie prin care se constată neconstituţionalitatea le-gilor, înainte de promulgarea lor, neconstituţionalitatea iniţiativelor de revi-zuire a Constituţiei sau neconstituţionalitatea regulamentelor, se trimit Par-lamentului.

Cât priveşte legea, dacă ea este adoptată în aceeaşi formă cu votul acel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia deneconstituţional itate este înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie. Caatare într-o asemenea situaţie, decisiv este votul Parlamentului efectele de-ciziei Curţii Constituţionale obligând doar la reexaminarea legii în discuţie.Decizia Curţii Constituţionale are valoarea unui veto suspensiv şi se poateimpune aici prin soliditatea argumentaţiei juridice şi prin receptivitatea decare dau dovadă parlamentarii.

Cât priveşte iniţiativa de revizuire a Constituţiei decizia Curţii Con-stituţionale nu poate depăşi forţa juridică a unui aviz în procedura de modi-ficare a legii fundamentale.

In situaţia excepţiei de neconstituţionalitate a unor prevederi dinlege, decizia definitivă a Curţii Constituţionale produce efecte juridice câtpriveşte aplicarea normei juridice. Dacă se decide că prevederea legală încauză este neconstituţională, ea nu mai poate fi aplicată procesul jude-cându-se la instanţele judecătoreşti cu luarea în consideraţie a acestei noi

582

realităţi juridice. Ca atare decizia Curţii Constituţionale paralizează efectelejuridice ale normei juridice contestate.

Se poate observa că deciziile Curţii Constituţionale în aceste situaţiinu au ca efect scoaterea prevederii legale din legislaţie ci neaplicarea sa.Prevederea legală rămâne deci în legislaţie, situaţie căreia trebuie să i se gă-sească o soluţie, pentru că, deşi în vigoare, această prevedere nu se va puteaaplica în viitor. De aceea legea obligă Curtea Constituţională să comuniceasemenea decizii atât celor două Camere ale Parlamentului, cât şi Guvernu-lui. Prin aceasta autorităţile publice competente în procesul de legiferaresunt înştiinţate de situaţia produsă pentru a lua măsurile ce se impun.

904. Deciziile Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatearegulamentelor Parlamentului, deşi se comunică acestora (Camerelor) pen-tru a se reexamina regulamentul (prevederile acestuia) nu au aceeaşi soartăca în cazul legilor. Aceasta pentru că în ce priveşte regulamentele art. 145(1) din Constituţie nu mai prevede decât soluţia reexaminărilor şi nu şi cea aînlăturării obiecţiei de neconstituţionalitate printr-un vot calificat. Aşa stândlucrurile Legea nr. 47/1992 stabileşte că dacă prin decizie se constatăneconstituţionalitatea unor dispoziţii ale Regulamentului, Camera vizată vareexamina aceste dispoziţii pentru punerea lor de acord cu Constituţia. Caatare, o singură interpretare ni se pare a se impune şi anume aceea a obliga-tivităţii deciziilor Curţii Constituţionale şi implicit a nulităţii prevederilorregulamentare declarate neconstituţionale.

Desigur, rămâne nerezolvată şi neverificabilă obligaţia Camerei de amodifica regulamentul în urma controlului, precum şi constituţionalitateamodificărilor. în Franţa sunt soluţii. La noi legea tace.

905. Deciziile Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitateaordonanţelor Guvernului, au aceleaşi efecte juridice ca şi deciziile date înjudecarea excepţiei de neconstituţionalitate a legii.

Efectele juridice ale deciziei Curţii Constituţionale privind necon-stituţionalitatea unui partid politic constau în radierea partidului politic dinevidenţa partidelor legal constituite.

Cât priveşte efectele juridice ale hotărârilor Curţii Constituţionale eletrebuie apreciate nuanţat, în funcţie de situaţiile în care intervin. Astfel ele nupot depăşi efectele juridice ale unui aviz dacă intervin în exercitarea atribuţiilorde la art. 144 literele e, g şi h, adică pentru constatarea existenţei împrejurărilorcare justifică interimatul, cele privind referendumul şi cele privind îndeplinireacondiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative populare.

în fine, aşa cum am mai arătat în exercitarea atribuţiei de la art. 144•it. d) din Constituţie, Curtea Constituţională emite hotărâri. Iar potrivit Le-gii electorale aceste hotărâri sunt definitive.

583

BIBLIOGRAFIELA CAPITOLUL XII

5. Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Curtea Constituţională a Româ-niei, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997.

6. Louis Favoreu, Loic Philip, Les grandes decisions du ConseilConstitutionnel, 8-e edition, Dalloz, Paris, 1995.

7. Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Consti-tuţia României comentată şi adnotată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997.

8. Pierre Avril, Jean Gicquel, Le Conseil Constitutionnel, Montchrestien,Paris, 1995.

9. Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Studii constituţionale, Ed.Actami, Bucureşti, 1995.

10. Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Studii constituţionale (2), Ed.Actami, Bucureşti, 1998.

11. Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constitu-ţionale. Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din22 mai 1992.

12. Legea nr. 138 din 24 iulie pentru modificarea Legea nr. 47/1992 privindorganizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Publicată în Monito-rul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 25 iulie 1997.

13. Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale.Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 22 mai1992.

14. Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale.Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 308 din 12 no-iembrie 1997.

584

CAPITOLUL XIIIAutoritatea judecătorească

§. 1. Terminologie şi noţiuni

906. în teoria clasică a separaţiei puterilor, una dintre puteri esteputerea judecătorească. De altfel, aşa cum deseori se afirmă, separaţia pute-rilor este în realitate o justificare a unui scop politic concret: să slăbeascăguvernanţii în ansamblul lor, limitându-i pe unii prin alţii. într-o asemeneaviziune, două aspecte bine distincte se conturează şi anume: a) separaţiaparlamentului vis-a-vis de guvern, care se referă la guvernanţi în sensul largal cuvântului; b) separaţia jurisdicţiilor în raport cu guvernanţii, care permitcontrolul acestora prin judecători independenţi (vezi şi Maurice Duverger).

Evoluţia teoriei clasice a separaţiei puterilor a implicat şi evoluţiaexplicaţiilor şi practicilor privind puterea judecătorească. Aceasta explicăchiar terminologia diferită sub care această „putere" este exprimată în con-stituţii şi doctrină şi anume: putere judecătorească, putere jurisdicţională.

Denumirea de autoritate judecătorească evocă foarte clar justiţia, cafuncţie distinctă şi ca sistem distinct.

9 0 7 . Termenul justiţie are două sensuri. într-un sens, prin justiţieînţelegem sistemul organelor judecătoreşti, iar într-un al doilea sens înţele-gem activitatea de soluţionare a proceselor civile, administrative, comerci-ale, penale, de muncă etc, de aplicare de sancţiuni, de restabilire a dreptu-rilor şi intereselor legitime încălcate. în limbajul obişnuit a face justiţie în-seamnă a face dreptate.

585

Justiţia s-a impus din cele mai vechi timpuri, ca o funcţie de judecarea proceselor, de reprimare a persoanelor care produc pagube şi suferinţe al-tora prin încălcarea regulilor sociale convenite sau stabilite, de anulare aactelor ilegale sau abuzive. Justiţia şi-a îmbogăţit conţinutul, ea privind di-rect chiar exerciţiul puterii politice, în sensul efectuării controlului asupramodului cum guvernanţii acţionează în limitele constituţiei şi dreptului,adică în realizarea principiului legalităţii.

Statul de drept ca atare a devenit de neconceput fără justiţie, lipsajustiţiei veritabile însemnând arbitrariu şi nedreptate. Dacă viaţa socială tre-buie să se desfăşoare potrivit constituţiei şi legilor, în mod firesc trebuie săexiste o funcţie (o putere, o autoritate) care să le cunoască şi să le poată in-terpreta şi aplica concret atunci când sunt încălcate, când drepturile şi liber-tăţile cetăţenilor sunt periclitate, neglijate.

Această funcţie a fost şi este încredinţată unei autorităţi (puteri) dis-tincte, investită cu puteri statale care-i dau eficienţă şi care trebuie să fie in-dependentă şi imparţială. De altfel este îndeobşte cunoscut şi admis că nupoţi fi judecător în propria cauză, pentru că, obiectiv, nu poţi fi nici inde-pendent, nici imparţial. Actul de justiţie poate fi înfăptuit numai de un altreilea neutru şi imparţial.

Concepută astfel, ca o funcţie realizată independent şi imparţial, jus-tiţia s-a impus ca o idee şi realitate în care oamenii cred că-i poate apăraatunci când drepturile şi interesele legitime sunt încălcate, ca similaruldreptăţii mereu triumfătoare. Fiat justiţia pereat mundus (justiţia să-şi ur-meze cursul ei, chiar dacă lumea ar fi să piară ) a devenit dictonul preferat înlegătură cu justiţia. Semnificaţia acestui dicton este aceea că precum veşnicadreptate a Dumnezeirii e neclintită în fermitatea ei, dezvăluindu-se în oricecondiţii, chiar ale prăbuşirii întregii lumi, tot aşa judecătorul care se ocupăde un anume caz trebuie să-1 ducă la bun sfârşit şi să-1 rezolve după cum îlîndeamnă ştiinţa şi conştiinţa, chiar dacă între timp ar veni sfârşitul lumii cutoate grozăviile sale (Werner Bergengruen).

9 0 8 . în spiritul ideii de justiţie s-au dezvoltat însă şi activităţi în-făptuite de alte organisme decât instanţele judecătoreşti care presupun - maiaccentuat sau nu - folosirea aceloraşi reguli judecătoreşti. în scopul articulă-rii lor cu justiţia se vorbeşte de activităţi jurisdicţionale, de unde şi denumi-rea de putere (autoritate) jurisdicţională. Cuvântul jurisdicţional a devenitpreferabil cuvântului judiciar care se aplică numai unei categorii de juris-dicţii, în acest sens sunt interesante dispoziţiile art. 112 din ConstituţiaOlandei, potrivit cărora:

586

„1. Incumbă puterii judiciare de a judeca litigiile privind drepturilecivile şi cele de creanţă.

2. Legea poate conferi fie puterii judiciare fie unor jurisdicţii care nufac parte din puterea judiciară sarcina de a judeca litigiile care nu rezultă dinrapoartele juridice civile. Legea reglementează procedura de urmat şi conse-cinţele deciziilor".

909. Exprimarea autoritate (putere) jurisdicţională nu diminueazărolul justiţiei ci evidenţiază similitudinea de conţinut şi principii între maimulte activităţi care se impun atunci când legile nu sunt executate. Justiţiarămâne partea substanţială a activităţii jurisdicţionale. De aici şi preocupa-rea firească pentru teoretizarea justiţiei pentru că restul activităţii jurisdic-ţionale împrumută trăsăturile şi principiile acesteia, la dimensiuni redusedesigur, ştiut fiind că peste tot este vorba de litigii, de procese. Asemenealitigii opun fie persoane fizice, fie persoane juridice, fie asemenea persoaneşi autorităţi (guvernanţi) fie numai autorităţi. Ele se supun examinării şi re-zolvării membrilor jurisdicţiilor, de regulă magistraţi, de către cei interesaţi(uneori din oficiu).

9 1 0 . Membrii jurisdicţiilor, pentru a aplica legea la cazurile con-crete ce le sunt deduse spre rezolvare, mai întâi interpretează Constituţia,legile, contractele, convenţiile sau cutumele ce sunt invocate, le stabilescsensul lor oficial. Ansamblul judecăţilor lor formează jurisprudenţa, carelimpezeşte textele obscure, cu mai multe sensuri sau lacune şi uneori lecompletează. Desigur este important de ştiut până unde pot merge jurisdic-ţiile în completarea lacunelor legii. Problema se pune pentru că rolul justiţieieste de a aplica dreptul şi nu de a crea drept. Pot fi citate şi cazuri intere-sante în care justiţiei i s-au conferit şi împuterniciri de reglementare juridică.In acest sens sunt explicate dispoziţiile art. 101 - 102 din Constituţia ro-mână din anul 1866 potrivit cărora o lege urma să determine cazurile de res-ponsabilitate, pedepsele aplicabile miniştrilor şi modul de urmărire în contralor, iar până la adoptarea legii „înalta Curte de Casaţiune şi Justiţie, are pu-terea de a caracteriza delictul şi de a determina pedeapsa".

în urma judecăţii se dau hotărâri, în care se stabilesc drepturi şi obli-gaţii pentru subiectele de drept, participanţi în proces, se aplică sancţiuni, sestabilesc despăgubiri, se dau ordine de executare atât părţilor în proces, câtŞi autorităţilor publice. Hotărârile judecătoreşti trebuie să fie respectate şiexecutate de către cetăţeni şi autorităţile publice.

587

§.2. Specificul activităţi jurisdicţionale

911. Activitatea jurisdicţională are un conţinut şi principii care odiferenţiază de legislativ şi executiv dar o şi integrează, într-o viziune siste-matică în ansamblul activităţilor statale.

Aceasta pentru simplul motiv că puterea jurisdicţională este o parte aorganizării statale a puterii politice.

Statul de drept implică obligativitatea respectării şi aplicării consti-tuţiilor şi legilor. Judecătorul interpretează legea şi o aplică, dar nu creeazădrept. El aplică dreptul creat de către parlament, el nu poate înlătura o legepe motiv că nu-i de acord cu ea, din diferite motive reale sau pur sentimen-tale, ştiut că dura lex sed lex.

Va trebui să observăm că însăşi competenţa instanţelor judecătoreşti(autorităţii jurisdicţionale) este stabilită prin constituţie şi legi.

Justiţia (în general activitatea jurisdicţională) este o activitate de re-zolvare a litigiilor, în litera şi spiritul constituţiei legilor, obiceiului, con-venţiilor şi contractelor. Judecătorul care înfăptuieşte justiţia caută să afleadevărul în procesul respectiv pentru a identifica exact încălcarea legii, vic-timele, cauzalitatea, răspunderea şi responsabilii.

Pentru ca justiţia să-şi poată înfăptui misiunea ea cunoaşte o anumităorganizare şi anumite principii. Organizarea justiţiei se face pe grade de ju-risdicţie. Aceste grade de jurisdicţie permit o evaluare în fond dar şi posibi-litatea de recurs, ca posibilitate de îndreptare a erorilor, de reevaluare a situ-aţiilor şi probelor. Se consideră că cea mai eficientă este organizarea a treigrade de jurisdicţie: fond, apel, recurs.

1. Principiile fundamentale potrivit cărora se realizează justiţia

912. Justiţia trebuie să răspundă unor exigenţe fundamentale. încadrul acestor exigenţe se enumera în general următoarele: legalitatea; bunaadmiaistrare a justiţiei; accesul la un tribunal; garanţia unui proces echitabil;publicitatea procesului; imparţialitatea judecătorului; proporţionalitatea înstabilirea sancţiunilor etc.

Din aceste exigenţe rezultă principiile potrivit cărora este organizată şifuncţionează justiţia. în legătură cu aceste principii anumite precizări se

588

impun. Astfel există principii aplicabile întregului sistem statal - juridic şicare firesc sunt aplicabile şi justiţiei. Există apoi unele principii proprii jus-tiţiei (jurisdicţiilor) ca activitate şi sistem de autorităţi. De altfel aceste prin-cipii ne interesează aici. Există, de asemenea, principii specifice diferitelorcategorii de jurisdicţii (sau procese) sens în care se discută de exemplu deprincipiile dreptului procesual civil sau principiile dreptului procesual penal(vezi şi manualele de proceduri ale profesorilor Ion Neagu şi Viorel Ciobanu).

Toate aceste principii sunt importante. Uneori în activitatea de jude-cată, în lipsă de text expres sau apropiat judecătorul recurge la analogiadreptului, adică la aplicarea principiilor fundamentale, iar încălcarea princi-piilor poate atrage nulitatea hotărârii judecătoreşti sau a altor acte de proce-dură (vezi Viorel Ciobanu).

Unele principii privesc organizarea judecătorească, altele activitateasau poziţia justiţiei şi a judecătorului.

Urmează să observăm care asemenea principii sunt constituţionale,în sensul că sunt reguli esenţiale prevăzute explicit sau rezultând din dispo-ziţiile constituţionale.

a) Principiul legalităţii

9 1 3 . Este un principiu ce în mod firesc excede justiţiei, fiind deesenţa statului de drept. Are însă o evidentă aplicabilitate în domeniul justi-ţiei şi anume sub două mari aspecte; legalitatea instanţelor judecătoreşti;legalitatea infracţiunilor şi a pedepselor. Cât priveşte primul aspect vom re-ţine că pot îndeplini funcţii jurisdicţionale, numai acele autorităţi statale că-rora constituţia şi legile le recunosc asemenea calităţi. De asemenea, in-stanţele judecătoreşti (jurisdicţionale) pot rezolva procese numai în limitacompetenţei conferite de lege.

în fine, procedura de rezolvare a litigiilor este numai cea prevăzutăde lege. Sub cel de al doilea aspect, vom observa că nu există infracţiunedecât dacă este prevăzută de lege şi că nu există pedeapsă decât dacă esteprevăzută de lege.

Principiul legalităţii, cu aplicaţiunea sa specifică la justiţie este con-sacrat prin art. 125 din Constituţia României.

589

b) Justiţia este unică şi egală pentru toţi

9 1 4 . Este un principiu fundamental care valorifică şi în acest do-meniu marele principiu al egalităţii în drepturi a cetăţenilor. în sintezăaceasta presupune ca pentru toţi cetăţenii să existe o singură justiţie, caaceştia să fie judecaţi de aceleaşi instanţe în procese similare. Acest prin-cipiu refuză existenţa unor tribunale extraordinare, existenţa unor privilegii.De aceea Constituţia României prin art. 125 (2) stabileşte că „Este interzisăînfiinţarea de instanţe extraordinare". Desigur acest principiu nu este încăl-cat prin crearea unor secţii speciale (comerciale, de muncă, de contenciosadministrativ, pentru minori, potrivit specificului proceselor, aceasta ţinândde buna administrare a justiţiei. De asemenea, acest principiu presupunefolosirea în speţe similare a aceloraşi reguli procedurale şi acordarea dreptu-rilor procesuale, în mod egal tuturor participanţilor.

c). Folosirea limbii oficiale şi a limbii materne în justiţie

915. Procedura judiciară se desfăşoară în limba oficială a statului.Persoanelor care nu înţeleg limba oficială trebuie să li se asigure comunica-rea pieselor dosarului şi a tuturor actelor procedurale în limba pe care o cu-nosc. De aceea li se asigură traducerea printr-un interpret. Constituţia Ro-mâniei conţine mai multe dispoziţii în acest sens După ce prin art. 127(1)stabileşte că procedura judiciară se desfăşoară în limba română, prin art.127(2) arată că cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi per-soanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cu-noştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de apune concluzii, prin interpret. In procesele penale, prevede de asemeneaConstituţia, acest drept este asigurat în mod gratuit.

d). Dreptul la apărare

9 1 6 . Este nu numai un drept fundamental cetăţenesc, ci şi un prin-cipiu fundamental al justiţiei.

590

e). Prezumţia de nevinovăţie

917. Este un principiu constituţional potrivit căruia o persoană esteconsiderată nevinovată atâta timp cât nu s-a pronunţat o hotărâre judecăto-rească definitivă de condamnare. Este una din cele mai puternice garanţii aledemnităţii şi libertăţii umane. Este principiul căruia i se subordonează în-treaga activitate jurisdicţională. Este prevăzut explicit în art. 23 (8) din Con-stituţia României.

0- Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii

918. Este unul din principiile constituţionale ale justiţiei. Potrivitacestui principiu, în activitatea sa judecătorul se supune numai legii şi con-ştiinţei sale.

Ca atare, în rezolvarea litigiilor judecătorul nu poate primi nici un felde ordine, instrucţiuni, indicaţii, sugestii sau alte asemenea impulsuri pri-vind soluţia pe care trebuie să o dea.

Independenţa judecătorului, de altfel independenţa justiţiei, ţine dechiar separaţia/echilibrul puterilor în stat, vorbindu-se de independenţa auto-rităţii jurisdicţionale. Ea exprimă posibilitatea de protecţie a guvernanţilor,fiind în fond o garanţie în faza abuzurilor puterilor (autorităţilor). Desigur,independenţa judecătorului este substanţial tributară caracterului, moravurilorşi tradiţiilor specifice fiecărei ţări, ea nu poate fi garantată absolut prin lege.

Judecătorul, el însuşi, dă în ultimă instanţă- strălucire independenţeisale, prin profesionalism, moralitate, caracter, deontologie. Este interesant şisemnificativ citatul din tratatul de procedură civilă al profesorului ViorelCiobanu (pg.26) în sensul căruia „ Pentru a fi magistrat, nu trebuie să fii maipuţin om. De aceea el trebuie să dispună de libertatea de expresie, de opinie,de asociere. Dar fiecare profesie are servitutile sale, iar pentru un magistrat,se pretinde un anume gen de sobrietate care vizează angajamentele sale pu-blice. Un judecător militant, exaltat, devorat de luptele sale se îndepărteazăde virtuţile solicitate de această activitate, adică echilibrul, moderaţia şi se-ninătatea." Regulile constituţionale cuprind garanţii ale independenţei jude-cătorilor printre care condiţiile de recrutare, inamovibilitatea, avansarea şicontrolul prezintă un interes aparte. Constituţia României prin art. 123 (2)stabileşte că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Aşa cum

591

se precizează clar în doctrină independenţa este o noţiune indivizibilă fiindindispensabil pentru o bună justiţie ca magistratul să fie independent, atâtfaţă de celelalte puteri, cât şi faţă de colegii săi şi de justiţiabili (ViorelCiobanu, 19).

9 1 9 . Recrutarea judecătorilor este o garanţie a independenţeiacestora. In unele state judecătorii sunt aleşi, prin vot popular (ex.SUA, lanivelul statelor), la fel ca deputaţii. Sistemul alegerii nu este însă consideratca dând rezultate pentru motivul că nu dă garanţii autorităţii judiciare. Insistemul alegerii, judecătorii trebuie să se alinieze platformelor şi partidelorpolitice, cu toate dezavantajele ce rezultă de aici.

Recrutarea judecătorilor prin concurs, în care numirea se face înordinea rezultatelor (deci a competenţei profesionale) este considerată ceamai potrivită. Comisiile de concurs trebuie să cuprindă universitari, juriştiprofesionişti, magistraţi recunoscuţi, fapt ce asigură din start independenţa.

In multe state judecătorii sunt numiţi, de regulă de către executiv.în ţara noastră, potrivit Constituţiei judecătorii sunt numiţi de Preşe-

dintele României la propunerea Consiliului Suprem al Magistraturii. Esteinteresant de menţionat că prin art. 151 (2) din Constituţia României s-a sta-bilit că „ Noua Curte Supremă de Justiţie va fi numită, în condiţiile legii, deCamera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, la propunerea Preşedin-telui României, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a Constituţiei".Desigur aceasta este o dispoziţie tranzitorie.

920. Inamovibilitatea este o puternică garanţie a independenţeijudecătorului, fiind o măsură de protecţie a acestuia. Potrivit acestui princi-piu judecătorul nu poate fi nici revocat, nici retrogradat, nici transferat pe unpost echivalent, nici avansat fără consimţământul său. Inamovibilitatea punemagistraţii la adăpost de orice revocare şi transferare impusă în afară de gre-şeli foarte grave şi după o procedură jurisdicţională. Astfel, de exemplu, înSuedia, în principiu inamovibili, judecătorii titulari nu pot fi demişi dinfuncţiile lor decât dacă prin infracţiune penală sau prin necunoaştere gravăşi repetată a obligaţiilor, ei se manifestă evident inapţi de a-şi îndeplini sar-cinile sau se pensionează. Iar legea română de organizare judecătoreascăstabileşte că dacă în cursul activităţii sale, magistratul manifestă o vădită

592

incapacitate profesională, Consiliul Superior al Magistraturii, poate dispuneeliberarea sa din funcţie la sesizarea ministrului justiţiei (art. 80).

Constituţia României cuprinde câteva dispoziţii privitoare la inamo-vibilitatea judecătorilor. Din examinarea acestor dispoziţii rezultă că jude-cătorii sunt inamovibili, dar în condiţiile legii. Inamovibilitatea nu priveşteînsă, firesc de altfel, judecătorii stagiari, ci numai pe cei numiţi de Preşe-dintele României. Ori judecătorii stagiari sunt singurii care nu sunt numiţide către Preşedinte (vezi şi art. 133). Dar în legătură cu aceştia, legea de or-ganizare judecătorească, arată că se bucură de stabilitate, ca şi procurorii(art. 75). Prin art. 124 Constituţia stabileşte că mandatul judecătorilor CurţiiSupreme de Justiţie este de 6 ani ( cu posibilitatea reinvestirii în funcţie) deunde rezultă că pentru aceştia inamovibilitatea este asigurată numai pentruaceastă durată. O precizare este de asemenea pertinentă şi anume că inamo-vibilitatea priveşte numai calitatea de judecător şi nu funcţiile de conducerejudecătorească.

921. Cât priveşte avansarea magistraţilor, pentru a nu depinde deexecutiv, trebuie avute în vedere două reguli şi anume; ea să revină numaicorpului magistraţilor (de exemplu Consiliului Superior al Magistraturii);limitarea treptelor (gradelor) şi consecinţelor avansării, în sensul de a seface cât mai puţine diferenţieri în carieră. In acest sens Constituţia Româ-niei, prin art. 124 (1) prevede că promovarea, transferarea şi sancţionareajudecătorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii, încondiţiile legii. Pentru a nu crea prin avansare situaţii nedorite se practică şiavansarea pe loc. Astfel, legea de organizare judecătorească, prin art. 78după ce stabileşte că avansarea sau transferarea magistraţilor se poate facenumai cu consimţământul acestora, adaugă că magistraţii care îndeplinesccondiţiile pentru a fi avansaţi, dar care nu doresc să schimbe funcţia şi in-stanţa ori parchetul, pot fi avansaţi pe loc.

9 2 2 . Desigur un rol important în asigurarea independenţei judecă-torilor îl are controlul hotărârilor judecătoreşti. Acest control trebuie efec-tuat numai de instanţe judecătoreşti şi numai după proceduri jurisdicţionaleAstfel realizate lucrurile se poate vorbi de independenţa justiţiei în faţa le-gislativului şi a executivului.

593

2. Organele judecătoreşti

9 2 3 . Justiţia este înfăptuită de către organele judecătoreşti, denu-mite şi instanţe judecătoreşti.

Sistemul organelor judecătoreşti este format în general din judecăto-rii, tribunale, curţi de apel şi curţi supreme etc. Organizarea şi funcţionareainstanţelor judecătoreşti sunt stabilite prin lege.

Constituţia României, sub titlul VI denumit Autoritatea Judecăto-rească, reglementează, în ordine, instanţele judecătoreşti, Ministerul Publicşi Consiliul Superior al Magistraturii. Nu trebuie înţeles că toate aceste or-ganisme se integrează în puterea judecătorească. în această putere intră nu-mai instanţele judecătoreşti.

924. Instanţele Judecătoreşti sunt, potrivit art. 125 (1) din Con-stituţie, Curtea Supremă de Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabi-lite de lege. Constituţia lasă pe seama legii organice stabilirea gradelor dejurisdicţie şi a instanţelor judecătoreşti corespunzătoare. Aşa cum am maiprecizat este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. Iar legea de or-ganizare judecătorească (nr. 92 din 4 august 1992) prin art. 10 stabileşte ur-mătoarele instanţe judecătoreşti: judecătoriile, tribunalele, curţile de apel,Curtea Supremă de Justiţie. De asemenea, în limitele stabilite prin legefuncţionează şi tribunalele militare. Cât priveşte Curtea Supremă de Justiţie,aceasta este organizată în secţii, completul de 9 judecători şi Secţiile Unite,fiecare având competenţă proprie.

925. Ministerul public, cuprinde procurorii, constituiţii în par-chete, care în mod generic intră în categoria magistraţilor. Ei lucrează subautoritatea ministrului justiţiei. Rolul Ministerului Public este de a repre-zenta, în activitatea judiciară, interesele generale ale societăţii şi de a apăraordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Principiileconstituţionale de organizare şi funcţionare a Ministerului Public sunt: lega-litatea, imparţialitatea, controlul ierarhic. Iar potrivit art. 30 din legea pentruorganizarea judecătorească Ministerul Public este independent în relaţiile cucelelalte autorităţi.

9 2 6 . Consiliul Superior al Magistraturii este autoritatea creată învederea exercitării a două funcţii şi anume: a) propune Preşedintelui Româ-

594

niei numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţie celorstagiari; b) este colegiul de disciplină al judecătorilor. Atunci când exercităprima funcţie, lucrările sale sunt prezidate de către ministrul justiţiei, darfără drept de vot. Când exercită cea de a doua funcţie, lucrările sunt pre-zidate de către preşedintele Curţii Supreme de Justiţie.

Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din magistraţi aleşi,pentru o durată de 4 ani, de către Camera Deputaţilor şi de către Senat, înşedinţă comună.

9 2 7 . Deşi nu este nominalizat prin Constituţie, nu poate fi în afaraexplicaţiilor Ministerul Justiţiei, care are un rol aparte în administrarea Jus-tiţiei. Potrivit dispoziţiilor hotărârii de guvern prin care este organizat (nr.450/1994) el „este organul administraţiei publice de specialitate care exer-cită atribuţiile prevăzute de lege în domeniul administraţiei Justiţiei, al exe-cutării pedepselor penale, precum şi cu privire la activitatea MinisteruluiPublic, asigurând condiţiile necesare funcţionării întregului sistem al Justi-ţiei pe baza strictei aplicări a legii, corespunzător principiilor democraticeale statului de drept".

§.3. Raporturile cu legislativul şi executivul

9 2 8 . A reieşit cu prisosinţă că justiţia este şi trebuie să fie indepen-dentă. Aşa stând lucrurile intervenţia în sfera justiţiei a altor „puteri" con-travine acestui mare principiu constituţional. Aceasta nu exclude însă anu-mite raporturi constituţionale care rezultă firesc din sistemul constituţional.

Raporturile sistemului judecătoresc cu Parlamentul rezultă mai întâidin faptul că organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti se reali-zează numai potrivit legii. Ca atare Parlamentul este cel care stabileşte prinlege organele judecătoreşti, competenţa şi procedura potrivit căreia îşi des-făşoară activitatea. Este o consecinţă firească a statului de drept. Apoi ma-rele principiu al independenţei judecătorului presupune supunerea sa numailegii. Legea este cea care stabileşte infracţiunile şi pedepsele, lată deci as-pecte care conturează raporturile justiţie - legislativ. Dar este evident şi uşorde observat că acestea nu afectează în nici un fel dreptul judecătorului de a

595

decide independent în cauza ce-i este supusă judecăţii sale. Legea elaboratăde Parlament creează condiţiile unei reale independenţe.

La rândul său justiţia poate interveni în activitatea legislativă princontrolul constituţionalităţii legilor, atunci când acest control este încredin-ţat judecătorilor.

Raporturile justiţiei cu executivul, sub aspect constituţional desigur,sunt mai simple. Ele pot apărea în situaţia în care numirea şi avansarea ma-gistraţilor aparţine executivului (şefului de stat, ministrului justiţiei etc). înasemenea situaţii, s-ar putea crea o stare de docilitate a magistraţilor faţă deexecutiv. De aceea trebuie ca posibilitatea de numire, de avansare sau derevocare să se realizeze prin proceduri care să pună în evidenţă numai com-petenţa profesională a celor în cauză. Aceasta cu atât mai mult cu cât jude-cătorii sunt deseori puşi în situaţia de a exercita controlul legalităţii actelorde guvernământ şi administrative.

596

BIBLIOGRAFIELA CAPITOLUL XIII

1) Maurice Duverger - Institutions politiques et droit constitutionnel,1988, p. 151, 197-200.

2) Pierre Pactet - Institutions politiques et droit constitutionnel, 1989, op.cit.p. 125 şi urm.

3) Viorel Ciobanu - Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, volumulI, Teoria generală, Editura Naţional, Bucureşti 1996, îndeosebi paginile:19,26,56,65-66,71,80, 132.

4) Ion Neagu - Drept procesual penal, Partea generală, Bucureşti, 1994, p.56 - 87. Sunt considerate ca principii fundamentale ale procesului penal:legalitatea, prezumţia de nevinovăţie; principiul aflării adevărului, prin-cipiul oficialităţii, rolul activ al organelor judiciare penale, garantarea li-bertăţii persoanei, respectarea demnităţii umane, garantarea dreptului deapărare, egalitatea persoanelor în procesual penal, operativitatea proce-sului penal; limba în care se desfăşoară, procesul penal, folosirea limbiioficiale prin traducător (p. 59 - 87).

5) Rapport presente par M. le Conseiller federal Arnold Koller, Presidentde la Confederation, Ministre suisse de la justice, au XVII-e Conferencedes Ministres europeens de la justice, Istambul, 5 - 7 juin 1990. Lepatrimoine juridique du Conseil de l'Europe, son role dans le rapproche-mentavec Ies pays de l'Europe de l'Est.Se consideră că se regăsesc în dreptul intern al statelor europene o seriede exigenţe fundamentale: principiul legalităţii; dreptul la o bună admi-nistrare a justiţiei; garanţia unui proces echitabil; accesul la un tribunal,căci preeminenţa dreptului nu se poate realiza fără posibilitatea accesu-

597

lui la tribunale; dreptul la proces public, care protejează pe justiţiabil,împotriva unei justiţii secrete scăpând controlului public; imparţialitateajudecătorilor; principiul proporţionalităţii, care reflectă expresia „măsurinecesare într-o societate democratică".

6) Henry Roussillon, Le Conseil Constitutionnel, Dalloz, Paris, 1991. Esteinteresantă constatarea de la p. 96 în sensul căreia „Puterea judiciară nuexistă în Franţa spre deosebire de ţările anglo-saxone şi Constituţia aavut grijă să nu utilizeze decât autoritatea judiciară".

7) Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, Publicată în Mo-nitorul Oficial, Partea 1, nr. 197 din 13 august 1992.

8) Legea nr. 56/1993, Legea Curţii Supreme de Justiţie. Monitorul Oficialal României, Partea I, nr. 159 din 13 iulie 1993.

9) Werner Bergengruen, Tiranul şi Judecata, Editura Univers, Bucureşti,1983, p. 174.

10) Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi deasigurări sociale. Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,nr. 140 din 1 aprilie 2000. Prin această lege (art. 154) s-au creat la in-stanţe secţii de asigurări sociale.

598

CAPITOLUL XIVAnexe. Trimiteri la articolele din

Constituţie

929. Anexa nr. 1 cu articole din Constituţie privind mandatulParlamentului

- an. 60 - Mandatul Camerelor- art. 61 alin. 2 - Revocarea membrilor birourilor

permanente înainte de expirarea mandatului- art. 66 alin. 1 - Mandatul reprezentativ- art. 66 alin. 2 - Nulitatea mandatului imperativ- art. 67 alin. 1 - începerea mandatului parlamentar- art. 67 alin. 2 - încetarea mandatului parlamentar- art. 68 - Incompatibilităţi- art. 70 - Libertatea opiniilor- art. 71 - Indemnizaţie- art. 73 alin. 1 - Conţinutul mandatului. Iniţiativa legislativă

şi alin. 4- art. 89 - Dizolvarea Parlamentului- art. 146 alin. 1 - Conţinutul mandatului; iniţiativa constituţi-

onală

930. Anexa nr. 2 cu articole din Constituţie privind structura şiorganizarea Parlamentului

- art. 58 alin. 2 - Camera Deputaţilor şi Senatul(structura bicamerală)

- art. 59 - Alegerea şi structura Camerelor- art. 61 alin. 1 - Autonomia bugetară

599

- art. 61 alin. 2 - Birouri permanente (vezi şi art. 61 alin. 5)- art. 61 alin. 3 - Grupuri parlamentare- art. 61 alin. 4 - Comisii parlamentare (permanente, de

anchetă, speciale, comune - vezi şi art. 61alin. 5)

- art. 62 - Şedinţe comune şi separate (vezi şi art. 65)- art. 63 - Sesiuni

9 3 1 . Anexa nr. 3 cu articole din Constituţie privind grupuriparlamentare

- art. 61 alin. 3 - Organizarea internă a Parlamentului- art. 89 alin. 1 - Dizolvarea Parlamentului- art. 144 lit. b - sesizarea Curţii Constituţionale

9 3 2 . Anexa nr. 4 cu articole din Constituţie privind funcţio-narea Parlamentului şi a Camerelor

- art. 62 - Şedinţe separate şi comune- art. 63 alin. 1 - Sesiuni ordinare (număr, durata)- art. 63 alin. 2 - Sesiuni extraordinare- art. 63 alin. 3 - Convocare în sesiuni- art. 64 - Cvorumul legal- art. 65 - Şedinţe publice şi şedinţe secrete

9 3 3 . Anexa nr. 5 cu articole din Constituţie privind cvo-um/majorităţi

- art. 62 alin. 2 - Autonomia regulamentară „majoritatea"- art. 64 - Cvorum parlamentar „majoritatea"- art. 74 alin. 1 - Legi organice şi regulamentele „Camerelor"

(majoritatea membrilor fiecărei Camere)- art. 74 alin. 2 - Legi ordinare şi hotărâri (majoritatea

membrilor prezenţi)- art. 76 alin. 2 - Majoritatea în caz de eşuare a medierii (art.

74)- art. 81 - Majoritatea pentru alegerea Preşedintelui

României- art. 84 alin. 3 - Punerea sub acuzare a Preşedintelui

României (2/3 din numărul deputaţilor şisenatorilor)

600

-art.

-art.-art.

-art.

-art.

95 alin.

102 alin112

147 alin

147 alin

934. AnexaParlamentului

-art.

-art.-art.-art.-art.

-art.

-art.

-art.-art.

-art.

-art.

-art.

-art.

31 alin.

58626465 alin.

72

74 alin.

76 alin.77 alin.

82 alin.

84 alin.

88

90

1

. 3

. 1

. 1

nr.

5

2

3

22

2

3

- Suspendarea din funcţie a PreşedinteluiRomâniei (majoritate; iniţierea poate fifăcută de cel puţin 1/3 din număruldeputaţilor şi senatorilor)

- învestitura Guvernului (majoritatea)- Moţiunea de cenzură adoptată cu majoritate

(iniţiată de cel puţin 1/4 din numărul total aldeputaţilor şi senatorilor)

- Revizuirea Constituţiei (cel puţin 2/3 dinnumărul membrilor fiecărei Camere)

- Caz de eşuare/mediere/revizuireaConstituţiei? (cu votul a cel puţin 3/4 dinnumărul deputaţilor şi senatorilor)

6 cu articole din Constituţie privind competenţa

- controlează activitatea serviciilorpublice de RTV

- unica autoritate legiuitoare a ţării- atribuţii exercitate în şedinţă comună- adoptarea de legi, hotărâri şi moţiuni- hotărăşte ca anumite şedinţe ale Camerelor

să fie secrete- adoptarea de legi constituţionale, organice şi

ordinare- adoptă proiecte de legi sau propuneri

legislative în procedură de urgenţă- mediere- reexaminarea legii la cererea Preşedintelui

României- depunerea jurământului de către

Preşedintele României- punerea sub acuzare a Preşedintelui

României- primeşte mesajele Preşedintelui României

cu privire la principalele probleme politice(vezi şi art. 92 pct. 3)

- atribuţii de organ consultativ pentruorganizarea referendumului în probleme deinteres naţional

601

-art. 91 alin. 1 - ratificarea tratatelor- art 93 - încuviinţează instituirea de către

Preşedintele României a stării de asediu saua stării de urgenţă

- art. 95 - suspendarea din funcţie a PreşedinteluiRomâniei

- art. 101 - acceptă programul de guvernare- art. 102 alin. 3 - dă vot de încredere asupra programului de

guvernare şi asupra listei Guvernului (vezişi art. 85 alin. 1)

- art. 107 şi - abilitează Guvernul să emită ordonanţeart. 114

- art. 108 alin. 1 - este autoritatea faţă de care răspundeGuvernul

- art. 109 alin. 2, - retragerea încrederii acordate Guvernuluiart. 112 şi art. 113

- art. 110 - controlul asupra Guvernului- art. 132 - alege magistraţi în Consiliul Superior al

Magistraturii- art 137 alin. 2 - aprobă bugetul de stat şi bugetul asigurărilor

sociale- art. 139 alin. 2 - ascultă anual raportul Curţii de Conturi- art. 139 alin. 4 - numeşte membrii Curţii de Conturi- art. 140 alin. 2 - numeşte unii judecători ai Curţii

Constituţionale- art 145 alin. 1 - reexaminează legea sau regulamentul în caz

de neconstituţionalitate constatată potrivitart. 144 lit. a şi b

-art. 147 alin. 1 - atribuţii de revizuire a Constituţieişi alin. 2

- art 150 alin. 2 - primeşte propunerile Consiliului Legislativ- art 151 alin. 2 - numeşte noua Curte Supremă de Justiţie

9 3 5 . Anexa nr. 7 cu articole din Constituţie privind competenţaCamerei Deputaţilor

- art. 57 - Ascultă sau solicită rapoarte anuale aleAvocatului Poporului

- art 61 alin. 1,2,4 - Organizare internă- art. 62 alin. 1 - Lucrează în şedinţe separate şi comune cu

Senatul

602

-art.

-art.-art.-art.

-art.-art.-art.-art.

-art.

-art.

-art.

-art.

-art.

-art.-art.-art.-art.

-art.

-art.

-art.-art.

-art.

-art.

64

656973 alin. 3

73 alin. 5758284 alin. 3

95

102 alin. 3

106

108

110

111112113132

139 alin. 3

140 alin. 2

145147

151 alin. 2

152 alin. 2

- Actele juridice şi cvorumul legal (vezi şi art74)

- Hotărăşte ca anumite şedinţe să fie secrete- Ridicarea imunităţii parlamentare- Primeşte proiectul de lege transmis de

Guvern- Adoptă propunerile legislative prezentate- Naveta legislativă- Jurământul Preşedintelui- Punerea sub acuzare a Preşedintelui

(în şedinţă comună)- Suspendarea din funcţie a Preşedintelui

(şedinţă comună)- Dezbatere a programului şi a listei

Guvernului- Primeşte şi dezbate rapoarte şi declaraţii cu

privire la politica Guvernului- Solicită urmărirea penală a membrilor

Guvernului (când este cazul)- Informarea Camerei Deputaţilor (drept de

control)- întrebări şi interpelări- Moţiunea de cenzură (şedinţă comună)- Angajarea răspunderii Guvernului- Alege membrii Consiliului Superior al

Magistraturii (în şedinţă comună)- Cere Curţii de Conturi să controleze modul

de gestionare a resurselor publice şi săraporteze despre cele constatate

- Numeşte 3 judecători la CurteaConstituţională

- înlăturarea excepţiei de neconstituţionalitate- Adoptă proiectul sau propunerile de

revizuire a Constituţiei- Numeşte noua Curte Supremă de Justiţie

(în şedinţă comună)- Numirea judecătorilor la Curtea

Constituţională (durată)

603

9 3 6 . Anexa nr. 8 cu articole din Constituţie privind competenţaSenatului

- art. 55 - Numeşte Avocatul Poporului- art. 57 - Ascultă sau solicită rapoarte anuale ale

Avocatului Poporului- art. 61 alin. 1,2,4 - Organizare internă- art. 62 alin. 1 - Lucrează în şedinţe separate şi comune cu

Camera Deputaţilor- art. 64 - Actele juridice şi cvorumul legal (vezi şi art.

74)- art. 65 alin. 2 - Poate hotărî ca anumite şedinţe să fie secrete- art 69 - Ridicarea imunităţii parlamentare- art. 73 alin. 3 - Primeşte proiectul de lege transmis de

Guvern- art. 73 alin. 5 - Adoptă propunerile legislative prezentate- art. 75 - Naveta legislativă- art. 82 - Jurământul Preşedintelui- art. 84 alin. 3 - Punerea sub acuzare a Preşedintelui - în

şedinţă comună cu Camera Deputaţilor- art. 95 - Suspendarea din funcţie a Preşedintelui - în

şedinţă comună cu Camera Deputaţilor- art. 102 alin. 3 - Dezbatere a programului şi a listei

Guvernului- art 106 - Primeşte şi dezbate rapoarte şi declaraţii cu

privire la politica Guvernului- art. 108 - Solicită urmărirea penală a membrilor

Guvernului (când este cazul)- art. 110 - Solicită Guvernului şi celorlalte organe ale

administraţiei publice să prezinte informaţiişi documente (control parlamentar

- art. 111 - întrebări şi interpelări- art. 112 - Moţiunea de cenzură (şedinţă comună cu

Camera Deputaţilor)- art. 113 - Angajarea răspunderii Guvernului (şedinţă

comună cu Camera Deputaţilor)- art. 132 - Alege în şedinţă comună membrii

Consiliului Superior al Magistraturii- art. 139 alin. 3 - Cere Curţii de Conturi să controleze modul

de gestionare a resurselor publice şi săraporteze despre cele constatate

604

•- art. 140 alin. 2 - Numeşte 3 judecători la Curtea

Constituţională- art. 145 - înlăturarea excepţiei de neconstituţionalitate- art. 147 - Adoptă proiectul sau propunerile de

revizuire a Constituţiei- art. 151 alin. 2 - Numeşte noua Curte Supremă de Justiţie

(în şedinţă comună)- art. 152 alin. 2 - Numirea judecătorilor la Curtea

Constituţională (durată)

937. Anexa nr. 9 cu articole din Constituţie privind legiferarea- art. 72 alin. 1 - Categorii de legi- art. 72 alin. 3 - Cazuri în care se elaborează legi organice- art. 73 - Iniţiativa legislativă- art. 74 - Adoptare- art. 75 - Navetă legislativă- art. 76 - Medierea- art. 77 - Promulgarea şi reexaminarea legii- art. 78 - Publicarea legii (intrarea în vigoare)- art. 79 - Avizarea de Consiliul Legislativ- art. 107 şi 114 - Ordonanţe guvernamentale- art. 144 - Controlul preventiv al constituţionalităţii

legilor- art. 145 - Respingerea obiecţiei de

neconstituţionalitate-art. 150 - Conflictul temporar de legi-art. 146, 147, 148 - Revizuirea Constituţiei- art. 60 alin. 5 - Legile rămase pe ordinea de zi a vechiului

Parlament rămân pe ordinea de zi a nouluiParlament

9 3 8 . Anexa nr. 10 cu articole din Constituţie privind legileorganice

- art. 3 alin. 3 - Organizarea administrativă a teritoriului- art. 5 alin. 1 - Cetăţenia română- art. 8 alin. 2 - Partidele Politice- art. 9 - Sindicatele- art. 12 alin. 4 - Simbolurile naţionale (stema şi sigiliul)- art. 23 alin. 9 - Pedepsele- art. 29 alin. 3 - Cultele religioase

605

-art-art-art.-art.-art.-art.-art.-art.-art.-art.-art.

-art.-art.-art.-art.

-art.-art.-art.-art.-art.-art.-art.-art.-art.-art.-art.-art.-art.-art.

31 alin. 532 alin. 437 alin. 341 şi 13543 alin. 245 alin. 248 alin. 255 alin. 15960 alin. 168 alin. 3

7274 alin. 179 alin. 283 alin. 3

101 alin. 3108 alin. 3116117 alin2 şi 3120 alin. 1 şi 2121 alin. 2121 alin. 3124 alin. 1125 alin. 1 şi 3128130 alin. 2132139140 alin. 4

9 3 9 . Anexa nr. 11-art.-art.

-art.-art.

64111 alin. 2

112112 alin. 2

- Serviciile publice- învăţământul- Dreptul de asociere- Proprietatea- Nivelul de trai- Protecţia copiilor şi tinerilor- Contenciosul administrativ- Avocatul Poporului- Alegerea Camerelor- Prelungirea mandatului parlamentar- Incompatibilităţi

(art. 104 alin. 2)- Domeniul Legii organice- Adoptarea Legii organice- Consiliul Legislativ- Prelungirea mandatului Preşedintelui

României- Guvern (structură)- Răspunderea Guvernului- înfiinţarea autorităţilor administrative- Probleme militare: Serviciul de Informaţii- Administraţia locală- Consiliul judeţean- Atribuţiile prefectului- Statutul judecătorilor- Instanţele judecătoreşti- Căile de atac- Ministerul Public- Consiliul Superior al Magistraturii- Curtea de Conturi- Curtea Constituţională

- Qvorumul necesar pentru adoptarea moţiunii- Moţiune care exprimă poziţia Camerelor cu

privire la problema ce a făcut obiectulinterpelării

- Moţiunea de cenzură- Demiterea Guvernului în cazul votării

moţiunii de cenzură conform art. 112

606

RESUME EN LANGUEFRAN^AISE

Premiere pârtie - Le droit constitutionnel

Chapitre I - Socidtd, Etat, droit, politique, et morale

Tout systeme juridique necessite comme condition preliminaire etcadre de manifestation une societe humaine, caracterisee par Ies attributs del'etre humain (conscience et raison), et par un certain degre d'organisation,resultat des exigences d'existence et de deVeloppement de cette societe.L'Etat est une des formes de manifestation de la societe humaine. Le motEtat peut etre employe dans deux sens: dans un sens large ii designe lasomme de trois elements, territoire, population et souverainete, et dans unsens restreint, technique-juridique, ii signifie la forme organisee du pouvoirdu peuple. L'Etat est le produit de l'histoire de la societe humaine. EntreUitat et le droit s'etablissent des rapports de conditionnement reciproque,car en tant que phenomenes ils sont apparus au meme moment et sont dusaux memes causes. L'Etat cree le droit qui lui fixe Ies limites et lui fournitIes moyens d'action. Le droit objectif represente la totalite des normesjuridiques; le droit subjectif est la possibilite garanţie par la loi aâ un sujetde droit d'avoir une conduite determinee ou de demander aux autres sujetsde droits une certaine conduite. Polisemantique, la politique signifie, dans lesens qui nous interesse, une forme d'activite sociale qui concerne aussi bienIes individus que Ies groupes d'individus dans la lutte pour le pouvoir. Lamorale est definie comme une forme de la conscience sociale, qui reflete etfixe par des regles et principes Ies exigences de comportement au niveau desrapports entre Ies individus et entre l'individu et la collectivite.

Chapitre II - La notion de droit constitutionnel etinstitutions politiques

Le droit constitutionnel constitue l'ensemble systematise des normesjuridiques qui reglementent Ies relations sociales fondamentales specifiquesau processus de l'instauration, du maintien et de l'exercice du pouvoiretatique.

Dans un sens restreint, technico-juridique, Ies institutions politiquesrepresentent des groupements de normes juridiques, reunies sur le critered'un objet commun de reglementation, objet qui leur assure l'unite et lapermanence.

609AVA

Le fii rouge de cette etude sera donc l'analyse juridique du pouvoirde l'Etat sous ses diverses manifestations, ainsi que Ies consequences que cephenomene peut avoir au niveau de la societe.

Chapitre III - Les rapports et les normes juridiques dedroit constitutionnel

1. L'identification des rapports de droit constitutionnelLes rapports juridiques specifîques au droit constitutionnel sont des

relations sociales gouvernees par des normes juridiques dont l'objet dereglementation est le pouvoir etatique. On peut distinguer des relationssociales specifîques uniquement au droit constitutionnel, qui naissent dans leprocessus d'instauration, maintien et exercice du pouvoir; et des relationssociales avec double nature juridique, qui, meme si reglementees par d'autresbranches du droit, font l'objet de la reglementation constitutionnelle aussi.

2. Les sujets des rapports de droit constitutionnelLes sujets des rapports de droit constitutionnel sont les etres

humainş, consideres individuellement ou groupes dans des collectivites.Sont traditionnellement consideres comme sujets des rapports de droitconstitutionnel roumain: le peuple, l'Etat, les organes de l'Etat, les partis etles autres formations politiques et organisations, les citoyens, et lesetrangers et les apatrides.

3. Les normes de droit constitutionnelOn doit preciser que toutes les normes dont est constitue le droit

constitutionnel sont de veritables normes juridiques, meme si elles necorrespondent pas toutes â la structure traditionnelle trichotomique de lanorme de droit. La specificite de la norme juridique'de droit constitutionnelconsiste dans le fait que sa sanction est plus difrîcilement identifiable. Ainsi,on a pu constater qu'il y avait plusieurs methodes qui pouvaient etre utiliseespour identifier les sanctions specifîques aux normes de droit constitutionnel:pour plusieurs dispositions des normes constitutionnelles ii existe une seulesanction; ou bien la sanction se retrouve dans une autre branche de droit quele droit constitutionnel, ou bien ii existe des sanctions propres uniquementau droit constitutionnel. Une autre particularite des normes constitutio-

610

nnelles consiste dans le fait qu'elles ne sont pas uniquement des normes-principes d'application mediate, qui necessitent d'autres actes normatifs pouretre appliquees aux relations sociales et produire des rapports juridiques,mais elles sont aussi des normes juridiques d'application immediate, quis'appliquent aux relations sociales sans intermediaire.

Chapitre IV- Les sources formelles du droitconstitutionnel roumain

Les sources formelles representent la forme de manifestation du droit.Pour ce qui est du systeme juridique roumain on doit constater que lacoutume n'est pas une source du droit constitutionnel, sauf le cas exceptionnelou la Constitution elle-meme renvoie â la coutume. En revanche, sont dessources pour le droit constitutionnel roumain la Consti-tution et les lois con-stitutionnelles (de revisions de la Constitution), les lois organiques etordinaires qui reglementent des relations sociales relatives â l'instauration, lemaintien et l'exercice du pouvoir etatique, les reglements du Parlement (leReglement du Senat, le Reglement de la Chambre des Deputes, et le Regle-ment des seances communes), les actes de legislation deleguee (les ordo-nnances du gouvernement), et les traites internationaux qui reglementent desrelations sociales specifiques au droit constitutionnel, sont d'application di-recte, et ont ete dîiment ratifies par le Parlement roumain.

Chapitre V- La place du droit constitutionnel dans lesysteme du droit

La place de toute branche de droit dans le cadre d'un systemenormatif peut etre identifiee par deux criteres: 1'importance des relationssociales reglementees et la valeur des formes juridiques par laquelle lavolonte des gouvernants devient droit. Par rapport a ces deux criteres ledroit constitutionnel constitue la branche la plus importante du systemenormatif roumain, ce qui a pour consequence la regie de la conformite detoutes les autres normes juridiques avec les normes contenues dans laconstitution, et l'obligation de modifier toutes les normes juridiques qui endecoulent des qu'une norme constitutionnelle a ete modifiee.

611

Chapitre VI-La notion de Constitution

Si la Constitution est un phenomene recent, le moment precis de sonapparition reste tout de meme assez discute. Pour qu'on puisse parler d'uneconstitution on doit identifier au moins Ies caracteristiques suivantes: iis'agit d'une loi, qui est la loi fondamentale, qui reglemente Ies relationssociales fondamentales et essentielles qui ont trăit au pouvoir etatique, et quibeneficie de la force juridique supreme dans la hierarchie des normes d'unsysteme normatif. D'autres caracteristiques peuvent egalement etre: son ca-ractere ecrit, la forme systematisee, la solennite de la procedure d'adoption,la stabilite. On a repris dans le droit constitutionnel roumain la definition dela constitution par l'addition des deux sens possibles du terme: constitutionau sens formei et constitution au sens materiei. Dans le sens du presentouvrage on definit par Constitution la loi fondamentale d'un Etat, constitueedes normes juridiques investies avec force juridique supreme et quireglementent Ies relations sociales fondamentales qui sont essentielles pourl'instauration, le maintien et l'exercice du pouvoir politique du peuple.

Chapitre VII - L 'apparition, Vadoption, la modification,le sursis et Vabrogation de la Constitution

1. L'apparition de la ConstitutionL'apparition de la Constitution ne doit pas etre consideree comme un

moment precis, mais plutot comme un processus de longue duree, pendantlequel la bourgeoisie a lentement pris le pouvoir et a ressenti le besoin del'encadrer par des regles juridiques strictes, formelles et formalisees, sous laforme des documents precis et systematiques. S'ils existent encore desConstitutions coutumieres en Grande Bretagne, Israel et la NouvelleZelande, la plupart des Etats contemporains ont opte pour la version ecritede la loi fondamentale. II est toutefois interessant de noter que la GrandeBretagne a donne l'exemple en matiere des documents ecrits, car c'est lâ quela Magna Charta Libertatum (1215) a ete adoptee, suivie par toute une seriedes documents ecrits par lesquels le pouvoir royal a ete mieux encadre dupoint de vue juridique: la Petition des droits (1628), Habeas Corpus (1679),le Bill des droits (1689), ete. A partir du XVIII-eme siecle le regimeconstitutionnel coutumier a ete considere comme inadequat pour Ies nou-

612

velles realites sociales, et Ies Constitutions ecrites ont commence â serepandre avec grande vitesse. Au niveau internaţional la premiere con-stitution ecrite est consideree celle des Etats Unis (Constitution de Phi-ladelphie - 1787), et sur le continent europeen la premiere Constitution estconsideree la celle adoptee en France en 1791. Vers la fin du XVIII-emesiecle la constitution est devenue non seulement la loi fondamentale de toutEtaţ, mais aussi le document politique et juridique le plus important, quimarque Ies moments essentiels de la vie de toute collectivite etatique.

La Constitution ecrite s'est imposee au detriment de celle coutumieredîi aux certaines theories qui circulaient â l'epoque et grâce â ses avantages.Ainsi, la theorie des contrats ecrits, la theorie du contrat social, la "rule oflaw" ont permis une rapide et large evolution de la Constitution ecrite, quifixe mieux Ies regles de droit, qui limite le pouvoir etatique, et qui ne peutpas etre modifiee aussi facilement que la regie coutumiere.

2. L'adoption de la ConstitutionL'initiative de l'adoption de la Constitution appartient â la force ou â

l'organe politique, social ou etatique qui, du fait de la position supreme qu'iloccupe dans le systeme politique d'un Etat, peut connaître l'evolution et Iesperspectives de la societe, et peut prendre des initiatives fondamentales pourl'ensemble de la societe. Aussi, un role assez important revient â present al'initiative populaire. Certaines constitutions prevoient expressement l'auto-rite qui peut avoir cette iniţiative, d'autres gardent le silence â ce sujet.Quant â l'organe qui peut adopter la Constitution en doctrine la reponse con-siste â mentionner un des deux pouvoirs: le pouvoir constituant originaire oucelui institue. Le pouvoir constituant originaire intervient lorsqu'il n'y a plusde constitution en vigueur (nouveaux Etats ou en cas de revolutions). Laconstitution institue est prevue par la Constitution en vigueur â un momentdonne (ou par celle anterieure) aussi bien en ce qui concerne son organi-sation, que son fonctionnement. Elle peut adopter ou seulement modifierune loi fondamentale. Selon la procedure d'adoption des diverses constitu-tions on peut Ies regrouper sous Ies categories suivantes: constitutions ouchartes octroyees, adoptees par le monarque en tant que maître absolu quiexerce son pouvoir; constitutions statut ou plebiscitaires, qui sont deschartes auxquelles on rajoute la ratification par plebiscite; Ies constitutionspacte, qui representent des pactes conclus entre le monarque est le peuplerepresente par le Parlement; Ies constitutions-convention, oeuvre d'une

613

assemblee appelee convention (d'apres la premiere assemblee de ce genrequi a adopte la Constitution des Etats Unis d'Amerique de 1787) quiexprime la convention intervenue entre tous Ies membres de la societe et quia une position superieure â celle du Parlement; Ies constitutions referen-daires, qui sont des constitutions convention ratifiees par referendum par lepeuple auquel elles sont adressees. A titre historique on doit aussi mentio-nner une procedure qui a ete propre aux pays de l'Est de l'Europe quifaisaient adopter leurs constitutions par Ies parlements (Ies memes organesque ceux qui adoptaient Ies lois ordinaires) mais avec une majoritesuperieure â celle avec laquelle etaient adoptees Ies lois.

3. La modification de la ConstitutionSelon le principe de la symetrie juridique, la revision de la

Constitution devrait etre faite par le meme organe etatique que celui qui l'aadopte. La procedure de revision de la Constitution peut etre un critere declassification des lois fondamentales; on parle ainsi des constitutionsflexibles ou souples, qui peuvent etre modifiees selon la meme procedureque Ies lois ordinaires, et de constitutions rigides pour lesquelles laprocedure de revision est plus exigeante que la procedure prevue pourl'adoption et la modification des lois ordinaires. On ne doit tout de memepas identifier Ies constitutions coutumieres avec constitutions flexibles et Iesconstitutions rigides avec Ies constitutions ecrites. La doctrine a pu identifierplusieurs techniques utilisees pour garantir la rigidite de la Constitution:l'interdiction de modifier la Constitution â jamais, l'interdiction de reviser laConstitution pendant une periode determinee de temps, l'etablissement d'uneprocedure tres compliquee de revision de la Constitution, l'interdiction dereviser la Constitution pendant l'occupation partielle ou totale du territoireou durant des periodes de crise, ou l'interdiction de changer uniquementcertaines dispositions, le reste du texte pouvant etre modifie selon uneprocedure speciale. La Constitution roumaine de 1991 precise quel'initiative de la revision constitutionnelle revient au President de la Rou-manie sur proposition du Gouvernement, â au moins un quart des deputes oudes senateurs, ainsi qu'â au moins 500.000 electeurs. La procedure derevision de la Constitution roumaine est plus exigeante que celle prevuepour Ies lois ordinaires; et l'article 148 de la Constitution precise que Iesdispositions concernant le caractere naţional, independant, unitaire, indivi-sible de l'Etat roumain, la forme republicaine de gouvernement, l'integrite

614

du territoire, l'independance de la justice, le pluralisme politique et la langueofficielle ne peuvent pas faire Pobjet de la revision. Aussi, la Constitution nepeut pas etre revisee pendant la duree de l'etat de siege ou de l'etatd'urgence, ni en temps de guerre.

4. La cession provisoire des effets juridiques des normesconstitution ne/Ies et Vabrogation de la ConstitutionTheoriquement, la cession des effets juridiques de la Constitution

devrait se faire par l'adoption d'une nouvelle constitution. Le sursis de laConstitution est une mesure extremement rarement adoptee, et uniquementen periode crise politique; cette mesure est generalement justifiee par latheorie de la necessite. Quant â l'abrogation de la Constitution est en generalle resultat de l'entree en vigueur d'une nouvelle Constitution.

Chapitre VIII - Le contenu normatifde la Constitution

Le contenu normatif de la Constitution est assez complexe, unesimple enumeration des domaines reglementes dans la Constitution n'etantpas possible. L'element commun â la majorite des textes constitutionnels estle fait qu'ils reglementent des relations sociales fondamentales qui sontessentielles pour l'exercice du pouvoir etatique. Un grand pas en avânt a etefait notamment apres la deuxieme guerre mondiale, lorsque Ies Etats ontcommence â valori ser dans Ies lois fondamentales Ies documents internatio-naux, surtout par rapport â la protection des droits fondamentaux. Mais uneenumeration des elements de contenu des lois fondamentales n'est paspossible, certaines contenant des elements specifiques â l'Etat respectif,d'autres n'ayant pas en vu des aspects qui pourtant sont traites partoutailleurs. Sans etre exhaustif on peut enumerer parmi Ies principalescategories de relations sociales qui sont reglementees dans la Constitutioncelles qui ont trăit au pouvoir etatique (identification des gouvernants,comment ils detiennent le pouvoir, comment et par l'intermediaire de quelsorganes ils l'exercent, aspects de technique legislative, etc), celles qui n'ontpas de rapport direct avec le pouvoir etatique (le statut de la personne, Iesfondements economiques et sociaux de l'Etat, Ies fondements ideologiquesou religieux, etc), et Ies declarations des droits.

615

Chapitre IX - La suprâmatie de la Constitution

La supremaţie de la Constitution est un des traits caracteristiques detoute loi fondamentale, consideree tantot comme une qualite intrinseque de laConstitution, tantot comme un phenomene juridique et politique â la fois. Lasupremaţie de la Constitution est une notion complexe qui exprime la positionsupra-ordonnee de la Constitution dans l'ensemble du systeme politique etjuridique d'un pays. Les consequences juridiques en sont importantes auniveau de la Constitution elle-meme, et au niveau du systeme juridiqueetatique considere. En ce qui concerne la Constitution ii y a des consequencesjuridiques sur l'adoption de la loi fondamentale, qui se fait selon des formesdifferentes de celles utilisees pour les lois ordinaires; sur la revision etl'abrogation de la Constitution, qui ne peuvent etre faites que selon desprocedures symetriques avec l'adoption. Par rapport â l'ensemble du systemenormatif etatique on peut constater des differences de contenu, de forme etsurtout de force juridique entre la Constitution et les lois ordinaires, et la regiede la necessaire conformite de l'entier systeme legislatif avec la loifondamentale, qui a pour consequence la nullite de tout acte juridique quiserait contraire â la Constitution et la necessite de modifier toutes les normesjuridiques subsequentes des que la regie constitutionnelle a change. Lesgaranties juridiques de la supremaţie de la Constitution sont le controle gene-ral de l'application de la Constitution, qui concerne la totalite de l'activiteetatique, le controle de la constitutionnalite des lois, qui concerna uniquementla loi en tant qu'acte juridique du Parlement, et le devoir fondamental de tousles citoyens de respecter la Constitution.

Chapitre X- Le contrdle de la constitutionnalitâ des lois

Le controle de la constitutionnalite des lois est une consequence etune garanţie pour la supremaţie de la Constitution. II represente l'activiteorganisee de verification de la conformite de la loi â la Constitution, et, entant qu'institution du droit constitutionnel, ii regroupe toutes les normesjuridiques qui concernent les organes competents â effectuer ce controle; laprocedure â suivre et les mesures qui peuvent etre prises suite â cetteprocedure. Selon l'organe qui effectue le controle de constitutionnalite onpeut classer le controle de constitutionnalite en controle exerce par un or-gane politique, tel que l'organe legislatif lui-meme, ou d'autres organes creesspecialement â cette fin ou qui ont cette competence parmi d'autres qu'ils

616

exercent; et, controle exerce par un organe juridictionnel, tel que Iestribunaux ordinaires ou d'autres organes qui connaissent une proceduresimilaire â celles des tribunaux. Le controle de constitutionnalite est expli-cite lorsqu'il est explicitement mentionne dans le texte de la Constitution, etimplicite lorsqu'il existe sans qu'il soit mentionne expressis verbis. II existeegalement un controle de constitutionnalite anterieur â l'adoption de la loi(appele aussi a priori, prealable ou encore preventif) qui porte sur le textedu projet de loi, et un controle posterieur (appele aussi a posteriori,sanctionnateur) qui porte sur la loi deja adoptee et appliquee.

Chapitre XI - Les Constitutions roumaines

1. Le Statut qui detaille les dispositions de la Conventionde Paris de 1858L'histoire constitutionnelle de la Roumanie a commence plus tard

que dans les autres pays europeens, avec un premier acte normatif adoptepar plebiscite le 7/19 Aoiit 1858 et soumis au peuple en tant que "Statut" quietait suppose developper les dispositions de la convention de Paris de 1858par laquelle les Pouvoirs garants avaient reconnu l'unification des deuxPrincipautes roumains dans un seul Etat, mais qui en fait changeait laditeconvention et consacrait une representation naţionale'bicamerale, la formede gouvernement monarchique, et quelques autres regles concernantl'elaboration des lois, le gouvernement, les fonctionnaires publics, etc. Uneloi electorale avait ete annexee â ce document qui precisait non seulementles droits electoraux mais aussi le type de scrutin et Ies regles d'organisationet de deroulement des elections. Ensemble, ces deux documents sontconsideres comme la premiere constitution roumaine, meme si les textes nereglementaient pas tous les domaines qu'on considere aujourd'hui commerelevant du domaine de la loi fondamentale.

2. La Constitution du 29 Juin 1866La Constitution du 29 Juin 1866 est une adaptation au contexte

roumain de la Constitution belge de 1832. Elle est structuree dans plusieurschapitres qui traitent du territoire de la Roumanie, des droits fondamentaux,des pouvoirs de l'Etat, des finances, de l'armee, et de la revision et autresdispositions generales et transitoires. Le texte consacre que les PrincipautesUnis sont un Etat indivisible et unitaire; ii proclame que tous les pouvoirsProviennent de la nation, et prevoit une procedure particulierement difficile

617

pour la revision constitutionnelle. Sous le regime de cette constitution enRoumanie a ete instaure le controle de constitutionnalite selon le modeleamericain en 1912.

3. La Constitution du 29 Marş 1923Le 29 Marş 1923 entre en vigueur une nouvelle constitution qui est

en fait une version legerement changee de la precedente, adoptee sans mamerespecter toutes Ies tres complexes procedures de revision prevues par laConstitution de 1866. La structure de la Constitution de 1923 est identiqueavec celle de 1866, Ies changements Ies plus notables etant la creation duConseil Legislatif en tant qu'organe de specialite pour le travail legislatif duParlement, la consecration expressis verbis du controle de laconstitutionnalite des lois qui relevait de la competence des Chambrereunies de la Haute Cour de Justice et Cassation, le remplacement dusysteme de vote censitaire par un plus democratique, la consecration deplusieurs droits fondamentaux des citoyens.

4. La Constitution du 28 Fevrier 1938Au debut de l'annee 1938, dans un contexte politique difficile, le roi

Charles II octroie une nouvelle Constitution qui entre en vigueur le 28 Fevrier1938. Le texte represente un regression par rapport aux precedentesconstitutions; ii precise que Ies pouvoirs de l'Etat emanent de la nation maissont concentres entre Ies mains du Roi qui est "le chef de l'Etat", exerce lepouvoir legislatif par l'assemblee representative naţionale, a le droit d'initia-tive legislative et l'initiative de la revision de la constitution, detient egale-ment le pouvoir executif, etc. La personne du roi etait declaree inviolable, laresponsabilite pour ses actes appartenant aux ministres qui etaient tenus âcontresigner tous Ies actes du roi. On doit mentionner que le vote universel aete remplace par un scrutin par colleges de professions, l'âge limite pourexercer Ies droits electoraux etant considerablement elevee (30 ans).

5. Le regime constitutionnel pendant laperiode1940-1948En septembre 1940 la Constitution de 1938 est suspendue, Ies corps

legislatifs sont dissous, et le president du Conseil des Ministres est investiavec pleins pouvoirs. Jusqu'en 1945 la Roumanie connaîtra uniquement desDecrets-lois, dont certains auront une importance particuliere pour ledeveloppement constitutionnel du pays. Ainsi, le Decret-loi nr. 1626/1944

618

pour fixer Ies droits des roumains dans Ies cadres de la Constitution de 1866avec Ies developpements de la Constitution de 1923 remet en vigueur IesConstitutions d'avant la guerre en ce qui concerne Ies droits fondamentaux,mais pour ce qui est des pouvoirs de l'Etat, notamment au regard du pouvoirlegislatif laisse la competence au Conseil des Ministres. Le Decretnr. 1849/1944 pour ajouter un nouvel alinea â la fin de l'article IV du HautDecret royal nr. 1626/1944 donne la possibilite de creer des tribunauxspeciaux pour la repression des criminels de guerre, tel que la Roumanies'etait engagee devant Ies Pouvoirs Allies. La loi nr.86 /1945 fait entrer envigueur le Statut des Nationalites Minoritaires. La loi nr. 187/1945 fixe Iescadres de la reforme agraire par l'expropriation de tous Ies biens agricoles.En fin le Decret 2218/1946 reglemente le pouvoir legislatif par la creationd'un Parlement monocameral. Le 30 Decembre 1947 la forme degouvernement monarchique a ete abolie et par la loi nr.363 de la meme datela Republique Populaire Roumaine a ete proclamee. Une assemblee consti-tuante a ete convoquee pour decider de la constitution de la nouvellerepublique, car par cet acte Ies Constitutions de 1866 et de 1923 ont eteformellement abrogees. Le pouvoir legislatif reste entre Ies mains d'uneassemblee unicamerale, le pouvoir executif sera remis au Presidium de laRepublique Populaire Roumaine, qui sera un organe collegial, constitue decinq membres, qui exercera aussi Ies competences de chef de l'Etat.

6. La Constitution du BAvril 1948La Constitution du 13 Avril 1948 est structuree en 10 titres qui

traitent de la Republique Populaire Roumaine, de la structure economique etsociale, des droits et des devoirs fondamentaux, de l'organe supreme dupouvoir d'Etat; des organes de l'administration d'Etat, Conseil des Ministreset Ies ministeres, des organes locaux du pouvoir d'Etat, des organesjudiciaires et du parquet, de la revision de la constitutions, du drapeau et dela capitale du pays, ainsi que des dispositions transitoires. La Constitutionprecise que tout le pouvoir emane du peuple et appartient au peuple, que Iesmoyens de production appartient soit â l'Etat en tant que bien du peupleentier, soit aux organisations cooperatives, soit aux particuliers, personnesphysiques ou morales. Est cree le cadre des futures nationalisations par lefait que la Constitution prevoit que lorsque l'interet general le demande Iesmoyens de production, Ies banques, ete. qui sont propriete privee peuventdevenir propriete de l'Etat, c'est-â-dire biens du peuple entier. II estegalement inscrit le principe que la terre appartient â ceux qui la travaille, le

619

principe de l'economie planifiee, des reglementations speciales par rapportau travail.

7. La Constitution du 24 Septembre 1952La Constitution du 24 Septembre 1952 reprend Ies dispositions de la

precedente et renforce celles qui concernent Ies pouvoir d'Etat, l'economienaţionale planifiee, et consacre pour la premiere fois la disparition dupluralisme politique et le role dirigeant du Parti communiste.

8. La Constitution du 21 Aout 1965La Constitution du 21 Aoîit 1965 change le nom du pays en

Republique Socialiste de Roumanie; sous le regime de cette constitution en1974 a ete creee la fonction de President de la Roumanie en tant que chef demtat.

9. Le râgime constitutionnel transitoire pendant laperiode 1989 -1991Apres Ies evenements du Decembre 1989 la Roumanie a connu

encore une fois un regime constitutionnel transitoire. Le Decret-Loinr.2/1989 est le premier acte normatif emis par le pouvoir de fait instaure enDecembre 1989 qui consacre le demantelement des structures du pouvoircommuniste, et consacre le Front du Salut National en tant que pouvoirlegislatif. Le Decret-loi fixe le nom du pays Roumanie, la forme degouvernement republicaine. Le Decret-Loi nr.8/1989 offre la base constitu-tionnelle du nouveau pluralisme politique, fixant le cadre de la creation,l'enregistrement et le fonctionnement des partis politiques en Roumanie. LeDecret-Loi nr. 81/1990 sur le Conseil Provisoire d'Union Naţionale prend encompte l'apparition des partis politiques et transforme l'assemblee legislativedans une assemblee representative et le Front du Salut National dans unesimple formation politique. Le Decret-Loi nr.92/1990 sur l'election duParlement et du President de la Roumanie organise le passage des structuresprovisoires du pouvoir etatique aux institutions elues et definies par des lois.Le Parlement est composee des deux chambres, qui ensembles fonctio-nneront en tant qu'Assemblee Constituante. Le pouvoir executif est regle-mente sous la forme d'un President de la Roumanie elu par vote universel,egal, direct et secret dans deux tours de scrutin et d'un Orouvernementdesigne par le Parlement. Le Decret-Loi nr. 92/1990 a egalement reglementele deroulement du scrutin qui s'est tenu le 20 Mai 1990.

620

10. La Constitution du 8 Dicembre 1991La Constitution du 8 Decembre 1991 correspond a une autre etape

de l'achevement de l'Etat de droit en Roumanie. Sa structure comporte desprincipes generaux, Ies droits, libertes et devoirs fondamentaux descitoyens, Ies autorites publiques, la Cour Constitutionnelle, la revision de laConstitution et Ies dispositions finales et transitoires.

Chapitre XII - La citoyennetd roumaine

1. Dâfinition et nature juridique de la citoyenneteroumaineLa citoyennete roumaine constitue la qualite de la personne physique

qui exprime Ies relations permanentes sociales, economiques, politiques etjuridiques entre la personne et l'Etat, qui prouvent son appartenance â l'Etatroumain et qui lui confere la possibilite d'etre le titulaire de tous Ies droits ettous Ies devoirs prevus par la Constitution et Ies lois de la Roumanie. Pourdeterminer la nature juridique de la citoyennete roumaine on doit partir duconstat qu'elle est une qualite de la personne seulement dans la mesure oiicerte qualite est consideree en tant qu'element de la capacite juridique de lapersonne. Seulement Ies citoyens ont la capacite juridique entiere, â ladifference des etrangers ou des apatrides qui n'ont qu'une capacite juridiquerestreinte (â ne pas confondre avec Ies categories utilisees dans le cadre dudroit civil).

2. Principes deduits de la reglementation de lacitoyennete roumaineA la base de l'institution juridique de la citoyennete roumaine ii y a

Ies principes suivants: seulement Ies citoyens roumains sont Ies titulaires detous Ies droits prevus par la Constitution roumaine et Ies autres lois du pays(p. ex.: le droit du suffrage et le droit d'etre eki dans Ies organes represen-tatifs; le droit d'avoir son domicile sur le territoire roumain et de se deplacersur ce territoire librement; le droit d'etre proprietaire de terrains-immeubles;le droit d'etre employe dans toutes Ies fonctions publiques; le droit de ne pasetre expulse et d'etre protege au niveau diplomatique; etc), seuls Iescitoyens sont tenus â remplir Ies obligations etablies par la Constitution etIes autres lois, Ies citoyens roumains sont egaux en droits, sans aucunedistinction selon la race, la nationalite, l'origine ethnique, la langue, la

621

religion, le sexe, l'opinion, l'appartenance politique, la richesse ou l'originesociale, et sans aucune difference selon la modalite dont ils ont acquis lacitoyennete, la citoyennete est exclusivement une question d'Etat, le mariagen'a pas d'effets juridiques sur la citoyennete, le changement de lacitoyennete d'un des epoux n'a pas des effets juridiques sur la citoyennete del'autre epoux.

3. L 'acquisition et la perte de la citoyennete roumaineLes modalites originaires d'acquisition de la citoyennete sont ius

sangvinis et ius soli (ius loci). La loi roumaine sur la citoyennete (loinr.21/1991, modifiee en 1999) a clairement fait l'option pour le principe iussangvinis. La citoyennete roumaine peut etre acquise par la modaliteoriginaire de la naissance selon le principe ius sangvinis (meme l'enfanttrouve sur le territoire roumain est considere de citoyennete roumaine selonla presomption qu'au moins un de ses parents a la citoyennete roumaine), etpar les modalites derivees du rapatriement, de l'adoption et sur demande. Lerapatriement est une procedure speciale mise â la disposition de ceux qui onteu par le passe la citoyennete roumaine, ils l'ont perdu du au fait qu'ilsavaient quitte le territoire roumain et souhaitent â present revenir au pays ety vivre en tant que citoyens roumains. L'acquisition de la citoyenneteroumaine par l'adoption est une illustration de l'application constante qui estfaite dans le droit roumain du principe que l'interet du mineur doit primersur toutes les autres considerations. L'integration du mineur adopte se faitplus facilement si du point de vue legal ii sera trăite comme un citoyen etnon pas comme un etranger adopte par des roumains. L'acquisition de lacitoyennete roumaine sur demande suppose les exigences suivantes: lapersonne est nee sur le territoire roumain, ou bien, si elle n'est pas nee elle ya le domicile depuis au moins 5 ans, ou au moins 3 ans si elle est marieeavec un citoyen roumain; par son comportement et son entiere attitudeprouve attachement par rapport â I'Etat et au peuple roumain; est majeure;fait la preuve des moyens legaux et suffisants d'existence; est connuecomme ayant une bonne conduite et n'a pas ete condamnee pour desinfractions qui la rendrait indigne de devenir citoyen roumain, connaît lalangue roumaine en mesure suffisante pour pouvoir s'integrer dans la viesociale. La citoyennete est acquise â partir du moment ou la personnerapatriee ou qui l'a demandee a depose le sermon de loyaute pour laRoumanie. Le sermon doit etre depose dans un delai de 6 mois â compter de

622

la date ou la communication de la decision d'accorder la citoyennete a et£apportee â la connaissance de la personne concernee.

La citoyennete roumaine peut etre perdue par le retrăit effectue parl'Etat, par l'adoption d'un enfant roumain par des parents citoyens etrangers,ou sur demande. Le retrăit de la citoyennete roumaine apparaît comme unesanction. En cette matiere Partide 5 alinea 2 de la Constitution consacre unprincipe tres important: la citoyennete roumaine ne peut pas etre retiree âcelui qui Pa acquis par la naissance. Le retrăit de la citoyennete peutintervenir dans le cas oii la personne qui se trouve â l'etranger a accomplitdes faits tres graves qui portent dommages â l'Etat roumain ou lesent leprestige de la Roumanie, ou bien si la personne qui se trouve â l'etrangerdevient volontaire dans l'armee d'un Etat avec lequel la Roumanie a rompuIes relations diplomatiques ou avec lequel la Roumanie se trouve en etat deguerre, ou bien si la personne a obtenu la citoyennete roumaine par desmoyens frauduleux. Le retrăit de la citoyennete roumaine releve de lacompetence du Gouvernement, qui adopte une decision sur proposition duMinistre de la Justice; ii prend effet â la date de la publication de laditedecision dans le Moniteur Officiel. La renonciation â la citoyenneteroumaine est un acte de pleine et libre volonte d'un citoyen qui peut la faires'il n'y a pas des poursuites penales declanchees â son egard, ou s'il n'est pasinculpe dans un proces penal, s'il n'a pas des debits par rapport â l'Etatroumain ou â d'autres personnes, ou bien, s'il a des dettes, uniquement s'ilpeut presenter des garanties suffisantes qu'il va payer. L'approbation de lademande de renonciation â la citoyennete roumaine est approuvee par leGouvernement et prend effet â la date de la publication de la Decision duGouvernement dans le Moniteur Officiel. L'adoption d'un mineur roumainpar des citoyens etrangers, la nullite de l'adoption d'un mineur par desparents roumains ou la decouverte des veritables parents qui sont etrangerstous Ies deux d'un enfant trouve sur le territoire roumain sont aussi descauses de perte de la citoyennete roumaine selon le principe de la primautede Pinteret du mineur dans toutes Ies circonstances. La preuve de lacitoyennete roumaine se fait â Pinterieur du pays avec le document d'identiteet â Petranger avec le passeport. Pour Ies enfants mineurs la preuve juridiquede leur citoyennete est faite avec le certificat de naissance accompagne parle document d'identite de leur parent.

623

6. Les principes constitutionnels applicables aux droits,libertes et devoirs fondamentaux des citoyens roumains• l'universalite des droits, libertes et devoirs (article 15 alinea 1)• la non-retroactivite de la loi (article 15 alinea 2)• l'egalite en droits des citoyens (article 1 alinea 1)• les fonctions et les dignites publiques peuvent etre remplies que

par des personnes qui ont uniquement la citoyennete roumaine etle domicile au pays (article 16 alinea 3)

• la protection des citoyens roumains â l'etranger (article 17)• les citoyens roumains et les apatrides beneficient en Roumanie de

la protection juridique de leurs personnes et de leurs biens (article18)

• les citoyens roumains ne peuvent pas etre extrades ou expulses(article 19)

• la priorite des reglementations internationales sur lesreglementations internes en matiere des droits fondamentaux(article 20)

• le libre et egal acces â la justice (article 21)• le caractere exceptionnel de la restriction de l'exercice de certains

droits et de certaines libertes fondamentales (article 49)

7. Les inviolabilitâs• le droit â la vie, â l'integrite physique et psychique (article 22)• la liberte individuelle (article 23)• le droit â la defense (article 24)• le droit â la libre circulation (article 25)• le droit â la protection de la vie intime, familiale et privee (article 26)• l'inviolabilite du domicile (article 27)

8. Les droits et libertes sociales, economiques etculturelles• le droit â l'instruction (article 32)• le droit â la protection de la sânte (article 33)• le droit au travail et â la protection sociale du travail (article 38)• le droit â la greve (article 40)• le droit de propriete (article 41)

626

• le droit de succession (article 42)• le droit â un niveau de vie decent (article 43)• le droit au mariage (article 44)• le droit des enfants et des jeunes â la protection et â l'assistance

(article 45)• le droit des personnes handicapees â une protection speciale

(article 46)

9. Les droits exclusivement politiques• le droit de vote (article 34)• le droit d'etreelu (article 35)

10. Les droits et les libertes sociaux et politiques• la liberte de conscience (article 29)• la liberte d'expression (article 30)• le droit â l'information (article 31)• la liberte de reunions (article 36)• la liberte d'association (article 37)• le secret de la correspondance (article 28)

// . Les droits-garanties• le droit de petition (article 47)• le droit de la personne endommagee (article 48)

12. Les devoirs fondamentaux des citoyens• le devoir de respecter la Constitution et les lois (article 51)• le devoir de fidelite envers le pays (article 50)• le devoir de defendre la patrie (article 52 alinea 1) J• le devoir de accomplir le service militaire (article 52 alineas 2 et 3) |• le devoir de participer aux charges publiques (article 53)• le devoir d'exercer avec bonne foi les droits et libertes et

respecter les droits et libertes d'autrui (article 54)

627

Deuxieme pârtie - Les institutionspolitiques

Chapitre l -L'organisation etatique dupouvoir

Le pouvoir est la categorie ele de l'organisation etatique de lasociete; l'Etat n'est autre chose que l'institutionnalisation du pouvoir.L'organisation du pouvoir par l'intermediaire de plusieurs autorites (organesetatiques) avec des fonctions clairement defînies, et caracterisees par auto-nomie organisationnelle et fonctionnelle, ainsi que par equilibre reciproqueet collaboration a pour fondement la separation des pouvoirs dans l'Etat; elleest propre aux systemes de gouvernement democratiques. Si par contrel'organisation et le fonctionnement de ces organes etatiques sont caracterisespar le centralisme et la concentration on est en presence de l'unicite dupouvoir, specifique pour les systemes de gouvernement totalitaires. Lafonction fondamentale de l'Etat est d'exprimer et realiser la volonte dupeuple en tant que volonte generalement obligatoire, volonte de l'Etat.Puisque le titulaire du pouvoir etatique est unique (le peuple) ii resulte quele pouvoir de l'Etat est unique aussi. Mais dans ses manifestations concretesle pouvoir de l'Etat se divise entre les organes de l'Etat qui sont charges dele mettre en oeuvre. La theorie de la separation des pouvoirs est apparuecomme une reaction contre l'absolutisme monarchique, et a eu un roledecisif dans la promotion du systeme representatif, c'est-â-dire dans lavalorisation democratique de la relation entre le detenteur souverain dupouvoir (le peuple) et l'organisation etatique du pouvoir politique, avec uneattention acerue pour les garanties offertes pour les droits de l'homme. Latheorie de la separation des pouvoirs a connu un succes enorme des sonapparition; elle a ete le critere de la classification des regimes politiquesdans les regimes qui pratiquent la confusion des pouvoirs et les regimes quipratiquent leur separation souple ou rigide. Mais son evolution a mis enevidence le fait qu'il ne s'agit par en effet de la separation du pouvoir uniquede l'Etat, mais plutot d'une repartition des competences de l'Etat entre sesdivers organes charges d'accomplir ses missions. Des nos jours on considereque la theorie de la separation des pouvoirs a "vieilli", et qu'elle n'est plusadaptee aux realites des regimes pluralistes contemporains, dans lesquels lespartis politiques jouent un role de plus en plus important.

628

Les traits caracteristiques du pouvoir de l'Etat sont: le caractere depouvoir, le caractere de coercition, le caractere social, le caractered'exprimer et realiser la volonte des gouvernants en tant que volontegenerale et obligatoire, le caractere organise, et la souverainete du pouvoiretatique.

Chapitre II - Les partis politiques

1. La notion de parti politiqueLes partis politiques sont une realite incontestable et incontournable

de la scene constitutionrtelle contemporaine; ils peuvent etre definis commedes associations libres des citoyens qui ont la vocation et l'aptitude degouverner, des associations par l'intermediaire desquelles est definie etexprimee la volonte politique des citoyens sur la base d'une plate-formepolitique (programme).

2. Le but de Vassociatton des citoyens dans des partispolitiques. Lesfonctions des partis politiquesL'association des citoyens dans des partis politiques est un

phenomene social, qui releve des motivations logiques et psychologiquespropres â chaque individu. Les raisons d'ordre general les plus souventmentionnees dans la litterature specialisee sont: la garanţie du bien general,la recherche du bonheur de tous, la mediation entre le peuple souverain (lecorps electoral) et le peuple gouvernant (le parlement), la volonte d'exercerle pouvoir de l'Etat, etc.

Les partis politiques ont et doivent avoir plusieurs fonctions, dontcertains sont inscrites dans les lois fondamentales. Generalement, dans lalitterature specialisee on considere que les partis politiques ont une fonctionelectorale, une fonction de controle et d'orientation des organes politiques,et une fonction de definition et d'expression des positions politiques. Les|partis sont des veritables intermediaires entre le peuple et le pouvoir.

3. Catdgories et variantes de partis politiquesUne classification des partis politiques serait tres difficile â effectuer I

en raison de teur enorme diversite; tout de meme on a essaye de regrouperles partis politiques selon divers criteres qui seraient communs au moins â |un ensemble representatif d'entre eux.

629

Selon le critere de l'appartenance et de l'orientation des membres quiIes composem et de leurs plates-formes (programmes) on distingue Ies partispolitiques confessionnels, regionaux, nationaux, de classe, ethniques. Selonleur doctrine politique on peut identifier des partis politiques democratiques,liberaux, conservateurs, sociaux-democrates, de gauche, de centre, de droite.Selon le critere de la composition des partis politiques ii y a des partis decadres et des partis de masse. Sur la base de la discipline du vote â l'interieurdu parti on peut identifier des partis politiques souples et rigides. Une autreanalyse distingue entre partis politiques uniques, unifies et dominants. Lessystemes de partis politiques expliquent l'ensemble des rapports qui existentdans le cadre de chaque systeme constitutionnel, et considere soit le partiunique, le bipartisme et le pluripartisme, soit seulement le bipartisme et lepluripartisme

4. Les partis politiques en Roii manie apres la Revolutionde Decembre 1989Un nombre impressionnant de partis politiques a vu le jour en

Roumanie juste apres Decembre 1989. Avec le temps et la selection deselections successives, leur nombre a ete considerablement reduit, au niveaudu Parlement etant representes constamment â peu preş 10 partis politiques.

5. Quelques exigences juridiques concernant les partispolitiquesAu niveau de la Constitution roumaine de 1991 les partis politiques

sont reglementes dans l'article 8, qui trăite du pluralisme, et selon lequel ilscontribuent â la definition et l'expression de la volonte politique descitoyens, tout en respectant la souverainete naţionale, l'integrite territoriale,l'ordre de droit, et les principes de la democraţie; et dans l'article 36 selonlequel la liberte de reunion comprend aussi les partis politiques, avec desrestrictions tout de meme pour les suivantes categories de citoyens: les jugesde la Cour Constitutionnelle, les Avocats du Peuple, les magistrats, lesmembres actifs de l'armee, les policiers, et les autres categories defonctionnaires publics etablis paj la loi organique. Ces dispositionsconstitutionnelles ont ete detaillees par la loi nr.27/1996 (avec les modifi-cations ulterieuresj qui fixe quelques regles concernant l'organisation, lefonctionnent, l'enregistrement, et les autres formes d'association entre lespartis politiques

630

ChapitreIII- L'Etat

1. La dejinition de l'EtatLe concept Etat a connu plusieurs manieres d'etre aborde, selon

l'epoque historique et selon Ies divers auteurs. Dans le sens du presentouvrage, l'Etat represente un concept technique-juridique, qui signifiel'institutionnalisation juridique du pouvoir politique, une parmi Ies multiplespossibilites d'organiser ce dernier; ii est un ordre juridique, structure etcoherent.

2. Vapparition de l'Etat moderneL'apparition de l'Etat moderne est un processus de longue duree, tout

comme l'apparition de la Constitution qu'il accompagne. On peut distinguerplusieurs etapes dans la formation du concept moderne de l'Etat: l'Etatfeodal caracterise par la concentration du pouvoir entre Ies mains du roi, quiest le principal producteur du droit; l'Etat absolutiste, caracterise par ladifferenciation du pouvoir etatique d'autres formes de pouvoir existantesdans la societe et par l'apparition des theories contractuali,ses et de laConstitution ecrite, l'Etat liberal, qui se caracterise par l'integration reussiequ'il a fait de toute la population dans l'exercice du pouvoir par lareconnaissance des droits naturels de l'homme; et l'Etat de droit et social,qui se caracterise par la soumission totale de l'appareil etatique â la normejuridique, et par le fait qu'il assume meme certaines obligations envers sescitoyens.

3. L 'essence et la legitimUe de l'EtatLa problematique de Tessence de l'Etat repond â la question de

savoir pour quoi existe l'Etat. Generalement deux conceptions se sontopposees par rapport â l'essence de l'Etat: celui-ci a ete considere soitcomme un instrument de domination, un element coercitif qui s'impose âtravers de nombreux organes, autorites, mecanismes qui utilisentprincipalement la force pour atteindre leur but, soit comme unemanifestation de volonte, basee sur un ensemble commun de valeurs, et quis'impose parce que Ies membres de la coUectivite ont la conscience de sanecessite. Quant â la legitimite de l'Etat, elle cherche â expliquer Iesmecanismes de la domination de l'Etat sur Ies individus qui le composent.Cela revient â expliquer l'origine du pouvoir etatique, qui est le pouvoirconstituant. Le pouvoir constituant derive reste une notion Iruegralement

631

juridique, qui peut etre explique par des raisonnements internes au droit; enrevanche, le pouvoir constituant originaire excede au droit pour relever engrande pârtie uniquement du phenomene politique extra-juridique.

4. Lesfonctions de VEtatLes fonctions de l'Etat expriment le rapport qui s'etablh entre

l'essence de l'Etat et son role social, c'est-â-dire le rapport entre lesmodalites concretes d'organisation des citoyens et le but pour lequel ils ontcree le mecanisme etatique. Au niveau juridique les fonctions de l'Etatrepresentent des manifestations de volonte de la part des autorites etatiqueset prennent la forme des actes juridiques. II existe des nombreusesclassifications des fonctions de l'Etat, mais la plus connue trăite desfonctions legislative, executive et juridictionnelle.

5. Les elements de l'EtatDans un sens large, l'Etat represente la somme de trois elements:

population, territoire et souverainete. Ces trois elements interessent le droitconstitutionnel dans la mesure ou ils donnent des indices sur le degre danslequel ils conditionnent le pouvoir institutionnalise sous la forme de l'Etat.

La population delimite le cadre humain sur lequel s'exerce le pouvoiretatique. Elle comprend toutes les personnes qui se trouvent sur le territoired'un Etat; elle est differente du peuple dudit Etat, ainsi que de la nationalitequi y habite. La population de l'Etat comporte tous les citoyens de l'Etat,mais aussi les etrangers et les apatrides qui se trouvent â un moment donnesur le territoire de cet Etat.

Le territoire delimite le cadre geographique dans lequel s'exerce lepouvoir de l'Etat avec l'exclusion de tout autre pouvoir etatique.

Quant â la souverainete, si au debut de l'evolution du concept del'Etat elle s'identifiait avec le pouvoir de celui-ci, aujourd'hui elle designeuniquement un trăit caracteristique du pouvoir etatique, en vertu duquell'Etat dispose du pouvoir supreme â l'interieur de l'Etat et d'un pouvoirindependant par rapport aux autres pouvoirs etatiques. Le titulaire de lasouverainete n'existe que dans la mesure oii on identifie ce concept avec lepouvoir de l'Etat, cas dans le quel ii s'agit du peuple qui detient le pouvoiretatique.

632

Chapitre IV- La forme de gouvernement

La forme de gouvernement exprime la modalites de constitution etde fonctionnement des organes supremes dans l'Etat; elle fait appel auxrapports qui existent entre le chef de l'Etat et le pouvoir legislatif.

1. La monarchieLa monarchie se caracterise par le fait que le chef de l'Etat est un

monarque, designe selon des procedures hereditaires ou specifiques auxregime constitutionnel respectif. On distingue plusieures etapes dansll'evolution historique de la monarchie: la monarchie absolue, caracteriseepar le pouvoir discretionnaire du monarque; la monarchie limite(constitutionnelle), caracterisee par la limitation des pouvoirs du monarque'par la Constitution; la monarchie parlementaire dualiste, caracterisee paril'egalite de position entre le monarque et l'assemble representative dupeuple; et la monarchie parlementaire contemporaine, expression de la|tradition, â fort caractere symbolique.

2. La republiqueLa republique est la forme de gouvernement dans laquelle Ieşi

citoyens se gouvernent seuls en elisant un chef d'Etat, generalement appelelpresident. Selon la modalite de designation du president on distingue desjrepubliques parlementaires, dans lesquelles le chef de TEtat est elu par leiparlement; et Ies republiques presidentielles, dans lesquelles le chef de 1'EtatJest elu par le peuple directement.

3. La forme de gouvernement de la RoumanieL'evolution historique de la forme de gouvernement en Roumanu

passe de la monarchie instauree par Ies premieres Constitutions â lairepublique consacree le 30 Decembre 1947, et maintenue aujourd'huijencore, sous la forme de la republique presidentielle.

Chapitre V- La structure de VEtat

1. La notion et lesformes de la structure de l'EtatLa structure de l'Etat exprime l'organisation d'ensemble du pouvoii]

etatique par rapport â son territoire, indiquant si l'Etat est constitue d'une

633

seule entite, ou bien s'il est federal. Les formes de la structure de l'Etat soritl'Etat unitaire et l'Etat federal. L'Etat unitaire (simple) est caracterise parl'existence d'une seule formation etatique sur un territoire; par consequent iiexiste un seul parlement, un seul gouvernement, une seule hierarchie desorganes judiciaires, les citoyens ont une seule nationalite. L'Etat federal(compose, unional) est caracterise par l'existence de plusieurs formationsetatiques sur le territoire de l'union desquels apparaît un nouveau sujet dedroit - la federation. Par consequent ii existe deux niveaux des autoritesetatiques, les citoyens ont deux nationalites. Les rapports entre les Etatsfederes sont des rapports de droit interne, car ils sont reglementes par laConstitution. Seul l'Etat federal est sujet de droit internaţional public.

2. Les associations a"EtatsLes associations d'Etats ne sont pas des formes de la structure de

l'Etat, car elles ne conduisent pas â l'apparition des nouveaux sujets de droitinternaţional public, mais elles sont des formes de la vie internaţionale, quifonctionnent sur la base des traites internationaux, qui peuvent donnernaissance â une forme de structure etatique. Sont generalement etudieesl'union personnelle, l'union reelle, et la confederation des Etats.

3. La Roumanie, Etat naţional unitaire et indivisibleLa Roumanie est un Etat unitaire, dont le territoire est indivisible,

mention expresse etant faite aussi dans la Constitution. La caractere naţionalde l'Etat roumain exprime un des elements constitutifs de l'Etat roumain, carla nation represente la composante humaine de l'architecture etatique.

Chapitre VI - Les caracteres de VEtat roumain

Les caracteristiques de l'Etat roumain resultent des dispositionsconstitutionnel les en vigueur.

/. Etat souverain et independantLa Roumanie est caracterisee par le texte constitutionnel comme un

Etat souverain et independant, dans lequel la souverainete populaireappartient au peuple. L'usage des deux fondements possibles desouverainete (populaire et naţionale) combine les avantages des deuxtheories en matiere d'exercice de la souverainete, conşue en tant que pouvoird'Etat

634

2. Etat de droit, democratique et socialL'Etat de droit signifie la soumission du pouvoir etatique au droit, de

telle maniere que toutes Ies autorites de l'Etat soient auto-limitees par lanorme juridique, et que Ies droits et libertes des citoyens soient garantis etrespectes. L'Etat democratique presuppose le respect de l'etre humain, etnecessite un systeme pluraliste, la responsabilite des gouvernants, desautorites designees par des methodes representatives, etc. L'Etat social prenden compte surtout des fonctions etatiques specifiques illustrees par la miseen oeuvre effective des droits de la deuxieme generation

Chapitre VII - L 'organisation administrative duterritoire

L'organisation administrative du territoire prend en compte l'elementterritorial de l'Etat et signifie la delimitation geographique faite pour realiserd'une maniere uniforme le pouvoir. L'organisation territoriale de la Rouma-nie est reglementee actuellement par la loi nr.2/1968 qui precise que Iesunites administrative-territoriales sont: le departement (judeţ) comme uniteintermediaire complexe, de coordination et controle; la viile et la communeen tant qu'unites de base.

Chapitre VIU - Le systeme electoral

1. Le scrutinLe scrutin represente la modalite selon laquelle Ies electeurs

designent leurs deputes et senateurs. 11 existe plusieurs categories de scrutin:le scrutin uninominal, dans lequel l'electeur vote pour un seul candidat dansune circonscription, et le scrutin de liste, dans lequel l'electeur vote pour uneliste; scrutin qui s'effectue dans un seul tour de scrutin (lorsque la loielectorale attribue le mandat selon la majorite simple ou relative) ou deuxtours de scrutin (lorsque la loi electorale attribue le mandat seulement aucandidat ayant obtenu une majorite absolue dans un premier tour, sinon undeuxieme tour est organise et le mandat est attribue au candidat ayantobtenu le plus grand nombre de voix). Le scrutin doit etre correle avec lesysteme d'attribution des mandats: systeme majoritaire ou representationproportionnelle. II existe egalement des systemes mixtes: Ies apparente-ments ou le systeme allemand du double bulletin de vote.

635

2. L 'organisation et le dâroulement des âlectionsLes lois electorales roumaines (loi nr.68/1992 avec Ies modifications

ulterieures pour l'election de la Chambre des Deputes et du Senat, et loinr.69/1992 pour l'election du President de la Roumanie) prevoient en detailles procedures â suivre: la date des elections est fixee au moins 60 joursavânt le vote; le nombre des circonscriptions electorales est egal â celui desunites administratives-territoriales, leur etablissement, delimitation etnumerotation etant de la competence du Gouvernement; les listes electoralespermanentes sont etablies par les maires selon les immeubles ou habitent leselecteurs; les documents d'identite pour chaque electeur sont egalement dela competences des secretaires generaux des mairies; sont etablis lesbureaux electoraux (le Bureau Electoral Central, les bureaux electoraux decirconscriptions, et les bureaux electoraux des sections de vote); sontdistribues les bulletins de vote, ainsi que les tampons de controle dessections de vote et les tampons avec la mention "vote"; la campagneelectorale commence le jour de la publication dans le Moniteur Officiel dela date de l'election et finit 2 jours avânt cette meme date; le jour fixe leselecteurs se presentent aux urnes pour designer les autorites publiquesrepresentatives selon des regles minutieusement decrites dans les lois.

Les candidats peuvent etre proposes par un parti politique oupeuvent etre independants. Dans tous les cas ils ne peuvent deposer leurcandidature que pour une seule circonscription electorale. En revanche, iin'y a pas d'incompatibilite entre la qttşlite de candidat pour les electionsparlementaires et celle de candidat pour Ies elections presidentielles.

3. Les resultats du votePour les elections parlementaires la loi electorale prevoit un seuil

electoral simple de 5% du nombre des sufFrages valablement exprimes pourles partis politiques, et un seuil electoral progressif pour les coalitions de 5%+ 3% pour le deuxieme parti dans la coalition + 1% pour le troisieme et lessuivants partis entres dans la coalition. En Roumanie pour la designation duchef de l'Etat a ete choisi un systeme electoral majoritaire, â deux tours descrutin; pour les elections parlementaires la designation directe (au niveaude la circonscription electorale) se fait selon la representationproportionnelle, et la designation indirecte, resultat de l'addition des restesdes sufFrages exprimes dans les circonscriptions, se fait selon une methoded'Hondt legerement modifiee.

636

Chapitre IX - Le Parlement

1. Les caractâristiques du ParlementLe Parlement est l'organe representatif du peuple, â travers lequel

celui-ci exerce le pouvoir etatique, qui a la competence d'adopter les loi, etqui beneficie d'autonomie fonctionnelle, organisationnelle, budgetaire, etreglementaire.

2. Lesfonctions du ParlementLa principale fonction du Parlement est legislative, mais dans la

doctrine on discute aussi de la fonction deliberative, de la fonctiond'assemblee constituante, et de la fonction juridictionnelle (voir lescommissions d'enquete) du Parlement. La litterature specialisee roumainedistingue les fonctions suivantes du Parlement: la fonction legislative; lafonction de fixer les principales directions de l'activite sociale, economique,culturelle, etatique et juridique; la fonction d'election, de designation, dedonner l'avis pour la designation, de nomination ou de revocation decertaines autorites etatiques; la fonction de controle; la fonction de directiondans la politique exterieure; la fonction de reglementation de l'organisationet du fonctionnement du parlement meme.

3. La structure du ParlementLe Parlement peut etre forme d'une, deux ou plusieurs chambres. La

plupart des parlements dans le monde sont composes des deux chambres;l'existence de la deuxieme chambre a des raisons differentes dans chaquesysteme constitutionnel. Toutefois, on a pu regrouper les deuxiemeschambres selon quelques traits caracteristiques communes: la chambrearistocratique correspond aux origines historiques du parlement; la chambrefederale correspond â la structure federale de l'Etat; la chambredemocratique est propre aux Etats unitaires qui ont un parlement bicameral.Pour ce dernier cas de figure plusieurs explications ont ete tentees au fii dutemps. Parmi les arguments en faveur de la deuxieme chambre du parlementdans les Etats unitaires figurent une meilleure reflexion sur les lois et lapossibilite de reduire les conflits entre le parlement et le gouvernement,parmi les arguments contre ii y la rapidite du travail legislatif et la difficultede lui justifier la legitimite.

637

4. L 'organisation interne du ParlementDans l'organisation interne des deux chambres du Parlement

roumain le principe du necessaire reflet de la composition politique dechaque chambre est respecte. Dans toutes Ies structures internes aussi bienla majorite que l'opposition doivent se retrouver dans des proportions quicorrespondent au rapport qui existe dans la composition d'ensemble deschambres. Le Parlement roumain connaît des groupes parlementaires creesselon le principe des affinites politiques de ses membres; pour creer ungroupe parlementaire Ies reglements parlementaires fixent un seuil de 10deputes, et respectivement, 5 senateurs. La Cour Constitutionnelle a statuedans le sens que l'independance des parlementaires et leur mandatrepresentatif (et non pas imperatif) leur permet de "migrer" d'un groupeparlementaire â un autre selon leur volonte, pour autant que par cephenomene de migration le rapport general entre la majorite et l'oppositionn'est pas affecte. L'organisation interne du Parlement roumain comporte desbureaux permanents au niveau de chaque chambre, qui sont designes apresla constitution legale des chambres. La duree du mandat des bureauxpermanents varie: leurs presidents, qui sont egalement Ies presidents desdeux chambres, sont elus par vote secret pour un mandat sont la duree estegale â la celle du mandat du Parlement, alors que Ies autres membres (vice-presidents, secretaires et questeurs) sont elus uniquement pour une sessionparlementaire. Les attributions qui sont assignees aux bureaux permanentspar les reglements parlementaires font de ces organes internes de veritablesorganes de direction et gestion du travail parlementaire. Les commissionssont des organes internes de travail; selon le critere temporel elles peuventetre classifiees en commissions permanentes (id est designees pour la dureedu mandat parlementaire et pour un domaine precis d'activite) ettemporaires (creees ad-hoc pour une mission precise). Etant donne lastructure bicamerale du parlement roumain ii existe aussi des commissionsde mediation, composees de 7 senateurs et 7 deputes, dont le role consiste âtrouver une solution commune pour les deux chambres en cas de divergencesur le texte d'un projet de loi. Au cas ou la commission de mediation n'arrivepas â un resultat commun ou les chambres n'adoptent pas la solutionproposee par la commission de mediation, le vote final sur le texte de la loirevient aux chambres reunies en seance pleniere.

638

5. Le fonctionnement du ParlementLe mandat du Parlement represente la periode de temps pour

laquelle ii est elu. Generalement, Ies parlements ont des mandats qui variententre 2 et 6 ans. Le Parlement roumain a un mandat de 4 ans, tout comme lechef de l'Etat. La principale forme de travail du parlement est la sessionparlementaire. Le Parlement roumain connaît des sessions ordinaires (deuxpar an, la premiere commence en fevrier et ne peut pas depasser lâ fin dumois de juin, et la deuxieme commence en septembre et ne peut pasdepasser la fin du decembre); et des sessions extraordinaires (qui peuventetre convoquees par Ies presidents des deux Chambres). Les seances duParlement sont publiques, sauf pour les cas oii les chambres decidentautrement. Du â sa structure bicamerale, le Parlement roumain connaitcomme forme de travail les seances separees des deux chambres et lesseances communes (dont la competence est fixee par l'article 64 de laConstitution).

6. Les deputes et les senateursLe statut des senateurs et des deputes consiste en des droits et des

obligations qu'ils ont; la Cour Constitutionnelle a decide que ce domainereleve de la loi organique, et non pas des reglements parlementaires. Dans ledroit roumain ii existe des incompatibilites entre la qualite de parlementaireet d'autres fonctions publiques; ii n'y a pas d'incompatibilite entre la qualitede parlementaire et celle de membre du Gouvernement. L'immuniteparlementaire confere au membre du Parlement un statut qui comprendrirresponsabilite pour tous ses agissements dans l'exercice de sa fonction, etl'inviolabilite qui lui offre protection contre une eventuelle detention,arrestation, perquisition, mise en examen ou condamnation penale oucontraventionnelle sans l'approbation de la chambre dont ii est membre, etuniquement apres avoir ete entendu. La competence pour juger le retrăit del'imunite parlementaire revient â la Cour Supreme de Justice.

7. Les ades du ParlementLe parlement adopte plusieurs categories d'actes juridiques, dont le

plus important est la loi (dans le sens restreint du terme). La loi est l'actejuridique du Parlement, elabore en conformite avec la Constitution, selonune procedure pre-etablie, qui reglemente les relations sociales les plusgenerales et les plus importantes. Dans le droit constitutionnel roumaincontemporain ii y a les categories suivantes de lois: lois constitutionnelles

639

(de revision de la Constitution), lois organiques (dom le domaine dereglementation est precise â l'article 72 de la Constitution), et lois ordinaires(toutes celles qui ne sont ni constitutionnelles, ni organiques). L'elaborationde la loi suppose plusieurs etapes: l'initiative legislative (concretisee par unprojet de loi d'origine gouvemamentale ou par une proposition legislatived'origine parlementaire ou populaire), l'examen et l'avis sur leprojet/proposition de loi de la part des commissions parlementairespermanentes de specialite, fixer le projet ou la proposition de loi sur l'ordredu jour du Parlement, Ies debats et le vote article par article dans le plenumdes chambres, le vote sur l'ensemble du texte, la mediation, la signature deslois par Ies presidents des deux chambres, la promulgation des lois par lePresident de la Roumanie, et, finalement, la publication dans le MoniteurOfFiciel de la Roumanie. Pour Ies lois constitutionnelle ii existe une etapesupplementaire, celle du vote par referendum. Des regles speciales existentegalement pour le vote en procedure d'urgence, pour Ies lois adoptees enseance commune, et pour l'adoption d'une loi par l'engagement de laresponsabilite du Gouvernement.

Selon l'autonomie parlementaire, Ies deux chambres sont seulescompetentes de reglementer leur fonctionnement par des reglements quisont soumis au controle de constitutionnalite de la Cour Constitutionnelle.Le Parlement roumain emet aussi d'autres actes: des decisions et desmotions (simples et de censure).

Chapitre X- Le pouvoir execuţi/

Le pouvoir executif interesse le droit constitutionnel surtout en cequi concerne Ies rapport qu'il a avec le pouvoir legislatif. La structure dupouvoir executif comporte le chef de l'Etat, le gouvernement, Ies ministeres,l'administration centrale et l'administration locale. Les rapports qui peuventexister entre le legislatif et l'executif varient selon les Etats. Generalementces rapports concernent: le role du legislatif dans la designation de l'executif(qui peut se manifester dans la designation seulement du chef de l'executifou dans la designation du premier ministre et du gouvernement); le role dupouvoir legislatif dans l'activite du pouvoir executif (le legislatif est lasource des normes juridiques obligatoires qui doivent etre mises enapplication par l'executif, ii donne l'approbation du programme dugouvernement ainsi que de la liste de ses membres lors du vote d'investiture,ii approuve la delegation legislative, ii a la fonction de controle parlemen-

640

taire sur l'activite gouvernementale); le role du pouvoir executif dansl'activite du pouvoir legislatif (en matiere d'initiative legislative, lors de lapromulgation des lois, et â l'occasion du referendum).

Dans Ies Etats contemporains on observe que le gouvernement joueun role de plus en plus important, aussi bien dans la mise en oeuvre de lapolitique, mais aussi dans la direction generale de l'activite etatique.

Chapitre XI-L 'institution du chef de l'Etat

1. Considerations generalesLe chef de l'Etat est traditionnellement etudie dans le cadre du droit

constitutionnel dans la mesure ou ii est un des organes principaux â traverslesquels s'exerce le pouvoir de l'Etat. Dans Ies systemes constitutionnelsfondes sur la theorie de l'unicite du pouvoir le chef de l'Etat est inclus dansla categorie des organes du pouvoir de l'Etat, au meme rang que leParlement. Dans Ies systemes constitutionnels fondes sur la theorie de laseparation des pouvoirs le chef de l'Etat est considere dans la categorie dupouvoir executif. La fonction de chef d'Etat peut etre exercee soit par un or-gane unipersonnel, soit par un organe collectif.

2. L'evolution de l'institution chef d'Etat en RoumanieCette analyse aura comme point de depart la premiere Constitution

roumaine, selon laquelle le chef de l'Etat etait "domn", organe unipersonnelqui exercait le pouvoir executif et partageait le pouvoir legislatif avec leParlement. Suite â la proclamation du royaume en 1881, le 8 Juin 1884 letexte constitutionnel prend en compte cette nouvelle realite et trăite du chefde l'Etat sous le nom de "Roi". Les prerogatives du Roi ont ete assez largessous les Constitutions de 1923 et surtout celle de 1938, pour etre en suiteconsiderablement reduites durant la deuxieme guerre mondiale. La loinr.363/1947 donne les competences specifiques â l'institution de chef d'Etatâ un organe collectif, le Presidium de la republique, qui etait "l'organesupreme executif1. Ce n'est qu'avec la Constitution de 1948 que le chef del'Etat, organe collectif, est caracterise en tant qu'organe central supreme dupouvoir de l'Etat, et ceci jusqu'en 1974 lorsque la fonction de president derepublique a ete creee. Le regime transitoire d'apres Decembre 1989 amaintenu la fonction de chef d'Etat sous la forme d'un organe unipersonnel,dont le nom etait celui de president du Conseil du Front du Salut National.

641

La Constitution de 1991 a cree la fonction de President de la Roumanie,chef d'Etat qui resulte du suffrage universel et direct des electeurs.

3. Les attributions du chef de VEtatL'analyse des principales attributions des chefs d'Etat dans le droit

compare permet de synthetiser leurs competences comme suit:representation de l'Etat, la signature des traites internationaux, l'approbationdes actes normatifs elabores par certains organes de l'Etat, la signature deslois et d'autres actes normatif en vue de leur publication, presider les seancesde certains organes de l'Etat, accorder certain decorations et autresdistinctions, nominations dans des hautes fonctions, accorder la grâce,proclamer l'etat de siege ou l'etat d'urgence, recevoir les lettresd'accreditation des representants diplomatiques d'autres Etats (la liste n'etantpas exhaustive).

4. Le râie et les attributions du Prâsident de le RoumanieSelon les dispositions constitutionnelles les caracteristiques du

President de la Roumanie sont: le fait qu'il represente l'Etat dans lesrelations internes et internationales, qu'il est le garant de l'independancenaţionale, de l'unite et de l'integrite territoriale du pays, qu'il veille aurespect de la Constitution et du bon fonctionnement des autorites publiques,et qu'il exerce la fonction de mediation entre les pouvoirs de l'Etat et entrel'Etat et la societe. Les attributions du President de la Roumanie sont:attributions concernant le processus legislatif (la promulgation des lois, lademande de reexamination, la signature des lois, la saisine de la CourConstitutionnelle dans le cadre du controle apriori), attributions concernantl'organisation et le fonctionnement des pouvoirs publics (presentation desmessages adresses au Parlement, consultation du gouvernement, participeraux seances du Gouvernement, organiser le referendum, etc), attributionsconcernant l'election, la constitution ou l'avis pour la constitution, lanomination, la revocation des autorites publiques (dissbudre le Parlement,designation d'un candidat pour la fonction de Premier Ministre, nommer leGouvernement, revoquer les ministres, nommer trois juges a la CourConstitutionnelle, etc), attributions dans le domaine de la defense (declarerla mobilisation partielle ou generale des formes armees, declarer l'etat desiege ou l'etat d'urgence, etc); attributions dans le domaine de la politiqueexterieure (conclure des traites internationaux, accrediter et revoquer les

642

ambassadeurs de la Roumanie, recevoir Ies lettres d'accreditation desambassadeurs d'autres Etats, etc); autres attributions (droit de grâce).

5. La designation du chef de VEtat Duree du mandatII existe au moins quatre modalites de designation du chef de Uitat:

la voie hereditaire, l'election par le Parlement, l'election par un collegeelectoral, l'election par vote universel. Pour le cas des monarques le mandatest pour la vie du titulaire; en revanche, pour Ies chefs d'Etat elus la duree |est limitee et peut varier entre un an (Suisse) et 7 ans (Italie, Irlande).

6. La responsabilite du chef de VEtatL'idee qui domine Ies systemes constitutionnels est que la personnej

du chef de l'Etat est inviolable, fait qui resulte aussi des dispositionslconstitutionnelles qui consacrent la contresignature des actes juridiques duichef de l'Etat par Ies ministres qui en sont par la suite responsables. Toutlcomme Ies parlementaires le chef d'Etat beneficie de l'immunite dansll'exercice de son mandat. La responsabilite politique intervient lorsque le|chef de l'Etat accomplit des faits tres graves qui meconnaissent Iesdispositions de la Constitution. Selon la Constitution roumaine un tiers desparlementaires peuvent proposer la suspension de la fonction presidentielltqui releve de la competence des deux chambres reunies, et, apres l'avisconsultatif de la Cour Constitutionnelle, si un referendum organise dans Ies30 jours qui suivent â la suspension le decide, le President sera demis de sefonctions. La responsabilite penale intervient lorsque le chef de l'Etatrend coupable de haute trahison. Dans ce cas la mise en accusation peut etredecidee par la Chambre des Deputes et le Senat en seance commune, et lacompetence de jugement revient â la Cour Supreme de Justice.

7. Les actes du chef de l'EtatLes actes juridiques du chef de l'Etat sont les decrets presidentielsj

qui peuvent etre â caractere normatif ou individuel. Ils doivent eWcontresignes par le Premier Ministre, et publies dans le Moniteur Officie]sous peine d'inexistence.

643

Chapitre XII - La Cour Constitutionnelle de laRoumanie

1. Le contrate de la constitutionnalite des lois enRoumanieLe controle de la constitutionnalite des lois en Roumanie est exerce

par la Cour Constitutionnelle, organe juridictionnel specialement cree âcette fin, qui ne fait pas pârtie des organes judiciaires, et qui est reglementedans Ies articles 140 - 144 de la Constitution.

2. La competence de la Cour ConstitutionnelleLes actes juridiques soumis au controle de constitutionnalite de la

Cour sont: les lois (dans le sens stricte du terme), les initiatives de revisionde la Constituticn, les reglements parlementaires, les ordonnances duGouvernement et les initiatives legislatives populaires. Autres attributionsde la Cour Constitutionnelle sont: de veiller au respect de la procedure pourl'election du President de la Roumanie et confirmer les resultats du suffrage;de constater l'existence des circonstances qui justifient l'interim dansl'exercice de la fonction de President de la Roumanie et de communiquerces constatations au Parlement et au Gouvernement; de donner un avisconsultatif sur la proposition de suspension de la fonction du President de laRoumanie; de veiller au respect de la procedure pour l'organisation dureferendum et y confirmer les resultats; de resoudre les contestations qui ontpour objet la constitutionnalite d'un parti politique. La procedure devant laCour Constitutionnelle varie selon l'attribution consideree. La seuleattribution exercee d'office est le controle des initiatives de revision de laConstitution; les seules procedures ou les audiences sont ouvertes au publicsont celles concernant les exceptions d'inconstitutionnalite et lescontestations de la constitutionnalite des partis politiques.

3. Les actes de la Cour ConstitutionnelleLa Cour Constitutionnelle emet des decisions, des arretes et des avis.

Leurs effets juridiques different selon le cas particulier pour lequel ces actessont rendus. Ainsi, les decisions emises dans le cadre du controle a priorides lois ont un effet de veto suspensif pour l'entree en vigueur de la loi, alorsque les decisions rendues en matiere des exceptions d'inconstitutionnalitesont obligatoires pour toutes les autorites publiques et pour tous les sujets

644

individuels de droit. Les decisions sur Ies reglements parlementaires sontobligatoires pour les deux chambres du Parlement. Les decisions surl'inconstitutionnalite des partis politiques ont pour effet la radiation du partipolitique du registre special du Tribunal de Grande instance de Bucarest.Les arretes ont en general des effets d'avis, sauf pour ce qui est des arretesprononces dans le cadre du contentieux electoral presidentiel qui sontobligatoires et ont l'autorite de la chose jugee.

Chapitre XIII - L 'autorite juridictionnelle

1. Terminologie et specificitâLe terme Justice" comporte deux sens: organique - l'ensemble des

organes judiciaires, et fonctionnel - l'activite deployee par ces organes.L'autorite juridictionnelle est une pârtie de l'organisation etatique dupouvoir, dont la specificite consiste dans le fait qu'elle resout les litiges surla base des actes normatifs elabores par le pouvoir legislatif et que sesdecisions sont mises en application par le pouvoir executif. Les principesfondamentaux qui se trouvent â la base de l'activite de l'autoritejuridictionnelle sont: le principe de la legalite, le fait que la justice estunique et egale pour tous, l'usage de la langue officielle de l'Etat et de lalangue maternelle par l'intermediaire d'un interprete pour les personnes quine comprennent pas la langue officielle, le droit â la defense, la presomptiond'innocence, l'independance du juge et sa soumission uniquement â la loi.

2. Les organes judiciairesSelon la Constitution les organes judiciaires sont les tribunaux, le

Ministere Public et le Conseil Superieur de la Magistrature. Aux termes del'article 125 de la Constitution les tribunaux sont la Cour Supreme de Justiceet les autres tribunaux designes par la loi (les Cours d'Appel, les tribunauxde grande instance et les tribunaux de premiere instance). Le MinisterePublic comprend tous les procureurs (magistrats), groupes dans des parquetsaupres des tribunaux. Le role du Ministere Public est de representer lesinterets generaux de la societe et de defendre l'ordre de droit, ainsi que lesdroits et les libertes des citoyens. Le Conseil Superieur de la Magistratureest l'autorite qui fait des suggestions au President de la Roumanie pour lanomination des juges et des procureurs (dans ce cas ii est preside par la Mi-nistre de la Justice), et qui joue le role college disciplinaire (cas dans lequelii est preside par le President de la Cour Supreme de Justice). Le Conseil

645

Supeneur de la Magistrature est compose des magistrats qui sont elus pourun mandat de 4 ans par la Chambre des Deputes et le Senat en seancecommune.

3. Les rapports avec le lâgislatif et l'exâcutifL'autorite judiciaire est independante, mais elle a des rapports avec

les deux autres pouvoirs dans l'Etat. Le Parlement fixe l'organisation et lefonctionnement de la justice par la loi, ainsi que la competence et lesprocedures pour les tribunaux. Le principe de la legalite fixe le cadre desrapports qui s'etablissent entre le legislatif et le judiciaire. Avec l'executif lesrapports sont plus simples, xîar l'executif dispose de competences assezrestreintes en matiere de gestion de la carriere professionnelle desmagistrats. En revanche, le controle de la legalite des actes administratifs estla principale influence que l'autorite judiciaire peut exercer sur le pouvoirexecutif.

646

INDEX ALFABETIC PE MATERIITrimiterile se fac Ia numerele alineatelor de la 1 la 939

A.Abrogare - 82, 97, 156, 784, 790, 806

Acces liberia justiţie-250, 251, 252, 360, 531

Administraţie- 17, 19, 40, 103, 107, 134, 136, 152, 154, 156, 158, 163,

304, 390, 391, 392, 393, 526, 546, 549, 673, 680, 682, 685, 686, 688, 725,

726, 778, 817, 818, 821, 822, 841, 843, 927, 936, 938

Adunare constituantă (legislativă) - 72, 150, 161, 162, 689, 695, 720

Adunarea Deputaţilor- 137, 139, 142, 149, 150, 151, 161, 559, 568, 590,

711,725,755

Adunare ponderatoare - 134

Alegeri - 27, 28, 134, 149, 151, 158, 160, 161, 162, 380, 408, 409, 411,

413, 415, 417, 431, 434, 438, 498, 517, 532, 550, 559, 561, 566-570, 573-

575, 577, 586, 587, 589-591, 593-595, 601, 604-609, 611, 614, 615, 617-

619, 621, 623-626, 628, 631, 635, 636, 641, 642, 649, 650, 655, 656, 658-

661, 667, 674, 692-694, 707, 708, 710-712, 726, 739, 740, 744, 746, 749,

754, 755, 757, 807, 828, 830, 831, 836, 863, 88}, 919

- birouri electorale - 27, 409, 431, 569, 598, 600, 601, 604-611,

615, 619-621, 623-627, 630-640, 650-655, 659, 661, 758, 881

- buletin de vot - 569, 580, 608, 610, 621-627, 632, 633, 636,

637,715,752

647

campanie electorală - 155, 339, 409, 439, 586, 626, 628, 629,

649,661,881

candidaţi - 27, 408, 409, 413, 417, 431, 434, 438, 439, 568-570,

574, 576, 578, 581-586, 605, 607-609, 615, 617-620, 622, 623,

625-628, 631, 633, 636-638, 641, 642, 645, 648-650, 652, 654-

656, 659, 661, 675, 710, 715, 758, 829, 851, 860, 863, 864, 881

circumscripţie electorală - 23, 24, 28, 161, 439, 556, 557, 563,

564, 566, 567, 569, 579-582, 586-594, 597, 604, 605, 607-610,

614, 615, 617, 618, 620, 623-625, 627, 632, 637-640, 643-646,

648, 650-655, 658, 659, 746, 760, 881

carte de alegător-595, 602, 603, 610, 632, 633

desfăşurare- 134, 161, 587, 635, 660, 661, 807

liste electorale - 408, 409, 431, 437, 438, 553, 576, 580, 583-

585, 595-603, 605, 606, 610, 615, 617-619, 622, 623, 630, 632,

636, 637, 641-643, 645-650, 652, 655, 673, 710, 860

parţiale - 658

secţii de votare - 569, 598, 600, 601, 604, 608, 609, 610, 612-

614, 624, 625, 627, 630, 632-637, 639, 640, 650, 651, 661

stabilirea datei - 587, 593, 605, 614

stabilirea, centralizarea şi constatarea rezultatelor - 161,

162, 550, 579, 606, 608, 610, 636, 637, 639-641, 646-648, 650,

651, 654, 659, 709, 713, 717, 718, 726, 810, 828, 881, 900, 902,

919

validare - 161, 650, 656, 692-694, 710, 725, 749, 757, 763, 775,

812, 863, 864, 881

648

- votare - 73, 162, 390. 554, 569, 598, 600, 601, 604, 608-610,

612614, 624, 625, 627, 630-637, 639, 640, 650, 651, 559, 661,

704, 751, 760, 791, 798-800, 802, 805

Apatrizi - 29, 168/170, 190, 199, 227, 239-241, 243, 245, 250, 367, 484,

486, 521

Apărarea ţării - 163, 164, 166, 170, 229, 235, 284, 338, 364, 365, 526,

673, 674, 726, 778, 848

Arestare - 260, 262, 265-269, 284, 562, 762, 763, 871

Asociaţia de state - 508, 516

- uniunea personală - 516, 517

- uniunea reală - 516, 518

- confederaţia - 87, 420, 509, 516, 519, 857

Autorităţi publice - 3, 26, 38, 39, 40, 67, 111, 163, 197, 226, 228, 233,

243, 249, 255, 257-262, 264, 267, 268, 271, 276, 277, 286, 293, 294, 308,

328, 337, 338, 347, 351, 353, 354, 356-360, 370, 385, 387, 388, 392, 393,

404, 477, 520, 531, 532, 545, 547, 550, 554, 589, 590, 596, 598, 637, 678,

685, 689, 690, 717, 760, 772, 802, 817, 819, 848, 850, 851, 871, 872, 880,

887, 903, 910

- subiecte de drept - 22, 25, 26

- reprezentative -38,819

- executive - 26

- judecătoreşti - 923, 924

Avizare iniţiative legislative - 791, 794

Avocat din oficiu - 267, 271

Avocat ales - 267, 271

Avocatul poporului - 163, 393, 398, 675, 677, 687-690, 735, 936, 938

649

Azil - 29, 227, 228, 239, 240, 328

B.Bazele organizării puterii de stat - 21, 170, 488, 536

- populafia - 2 J, 170, 488, 536

- teritoriul - 21, 170,488, 536

Bazele puterii de stat -21

Bicameralism - 134, 149, 157, 161, 163, 387, 511, 674, 676, 694, 698, 699,

702, 704-706, 720, 733, 736, 755, 756, 799, 800, 810, 812, 930

Bill-ul drepturilor - 59, 62

Birou permanent - 26, 393, 710, 713-718, 721, 726, 727, 736, 737, 744,

746, 747, 749, 800, 871, 929, 930

- preşedinte-714

Buletin dublu - 580

Buletin de vot - 569, 580,608,610, 621-627, 632, 633, 636, 637, 715, 752

c.Calamitate - 238, 253, 272, 303, 739

Camera aristocratică - 699, 700, 704

Camera consultativă - 793

Camera democratică - 699, 702

Camera Deputaţilor- 38, 45. 139, 163, 393, 431, 550, 574, 593, 615, 617,

619, 622, 637, 651, 653, 656, 675, 680-685, 687, 693, 694, 705, 706, 710,

711, 713-716, 720, 723, 726, 728, 731, 733-735, 740, 741, 746, 750, 753,

650

758, 763, 80, 805, 809, 810, 813-816, 829, 862-864, 867, 868, 871, 926,

930, 935, 936

Camera federală - 570, 699, 700

Campanie electorală - 155, 339,409,439, 586, 626, 628, 629, 649, 661, 881

Capacitate juridică - 168,169, 204,452,456,457

Cauţiune - 268, 269, 649

Căsătorie - 13, 37, 163, 170,176,226,228,279,313,315, 316,317

- civilă-316

- religioasă-316

Cens electoral - 559

Cerere - 170, 175-178, 180, 182, 189, 239, 268, 269, 357, 390, 437, 596,

625, 634, 680, 681, 685, 690, 735, 763, 805, 871, 884, 887, 897, 934

Cetăţenie - 21, 25, 29, 47, 156, 163, 164-168, 170-185, 187-190, 204, 237,

239, 241, 363, 463, 486, 510, 520, 572, 674

- cetăţean - 12, 19, 21, 52, 54, 55, 61, 135, 152, 157, 164-166,

169, 170, 172-176, 179, 181, 182, 184, 190-192, 194, 196, 198,

199, 201, 203, 204, 208, 211, 217, 218, 220, 222, 223, 224, 231,

237, 238-239, 241, 243, 250, 253, 272, 273, 288, 293, 307, 311,

322, 353, 354, 357, 359, 364, 374, 390, 412, 435, 484, 495, 559,

561, 563, 570, 599, 601, 688, 689, 725, 818, 832

- cetăţenie dublă - 187, 189,237, 512, 572

- copil găsit-179,185

- dobândire-172-175

- dovada-187

- jurământ de credinţă - 134,177,180

- pierderea - 163, 164,171, 184, 185

651

natura juridică - 167

- noţiune-167

principii - 170

- cetăţenia de onoare - 187, 188

Cheltuieli publice - 163, 229, 366

Chestor- 393, 710, 713-715, 719, 812

Coaliţii - 153, 409, 425, 438, 608, 609, 615-617, 636, 649, 651-654, 828

Colegiu - 675, 855, 858

Colegiu electoral - 565

Comună - 589

Comisii parlamentare - 26, 72, 162, 669, 675, 677, 679, 685, 695, 710,

716, 721-724, 734, 737, 760, 791, 792, 795, 796, 798, 930

- comisii de anchetă - 393, 679, 722, 723, 729, 735, 737,931

- comisii comune - 393, 723, 733

- comisii iară specialitate - 731

- mediere - 392, 416, 710, 722, 736, 800

- permanente - 723, 725, 726

- speciale - 393, 679, 722, 723, 729, 731, 732, 735, 737, 930

- temporare - 722, 729, 731, 733, 735

Conferinţa de la Helsinki - 206, 210, 218

Confiscarea averii - 137, 139, 146, 309

Consimţământ - 174, 175, 178, 182, 257, 277, 278, 283, 619, 827, 830,

920, 921

Consiliul Superior al Magistraturii - 163, 920, 921, 923, 926, 938

Consiliu de Miniştri - 107, 134, 143, 145, 149, 150, 152, 156, 820, 830, 843

Consiliul Frontului Salvării Naţionale - 158, 160, 841

652

Constituţie - 52

- acordată - 69

acte constituţionale britanice - 59

- acte constituţionale (1944-1948) - 144-150

- acte constituţionale (1989-1991) - 157-161

- adoptare (moduri) - 67-73

- apariţie - 57

- conţinut normativ - 83-88

- convenţie - 68, 72

- cutumiară - 58-61

- definiţie - 53-56

- deosebiri faţă de alte legi - 98, 807

- iniţiativa adoptării - 66

- modificare - 74-79, 81

- pact-71

- rigidă - 75

- supremaţie - 89-99

- scrisă-58, 61-64

- suplă - 75, 80

- statut - 70

- trăsături - 56

Constituţia Belgiei - 136,368,384

Constituţia Franţei - 166, 248,249, 295, 368, 378,485, 843

Constituţia Elveţiei - 87

Constituţia Olandei - 272,280,666,908

653

Constituţia Spaniei - 248, 249, 272, 280, 295, 306, 368, 384, 784

Constituţia S.UA. - 77, 122,384, 392

Constituţia din anul 1866 - 39, 71, 78, 81, 82, 136-140, 145, 150, 368, 384,

420, 507, 522, 538, 559, 565, 568, 666, 756, 840, 910

Constituţia din anul 1923 - 39, 71, 78, 81, 138, 139, 141, 144-146, 149, 150,

333' 368, 304,427, 507, 559, 567, 570, 666,756, 840, 841, 865

Constituţia din anul 1938 - 39, 70, 81, 140, 141-143, 368, 384, 507, 543, 559,

756, 840, 865

Constituţia din anul 1948 - 39, 73,81, 144,151-154,368, 507, 841

Constituţia din anul 1952 - 39, 73,144,153, 154,507, 841

Constituţia din anul 1965 - 39, 73, 107, 118, 144, 155-157, 162, 368, 507,

841

Constituţia din anul 1991 - 72, 76, 81, 157, 162,433, 524, 595, 800

Contestaţie - 159, 437, 585, 598, 603, 608, 610, 621, 637-639, 650, 660, 686,

881,885, 899,902

Control general - 101, 102

Contract social - 64,394,403,445-448,472,495

Controlul constituţionalităţii legilor - 20, 101, 103, 105-107, 109, 110, 113,

114,116, 118-120, 124, 139, 389, 872, 886, 928

- acte supuse controlului - 107, 873-879

- apariţie - 105,110,122,870

- clasificări-111-115, 124,125

- noţiune-105

Control judiciar - 268, 269

Control parlamentar - 936

654

- avocatul poporului - 163, 393, 398, 675, 677, 687-690, 735,

936, 938

comisii - 679

- dreptul la informare - 128, 685

- întrebări şi interpelări - 680-684

- mesaje - 678

Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională - 160

Cult religios - 323, 327

Curtea Constituţională - 128, 163, 389, 393, 439, 620, 650, 659, 675, 682,

717, 810, 849, 851, 863, 864, 869, 870, 871, 874, 875, 881, 889. 891-895,

897, 898, 902, 903, 905, 935, 936, 939

- acte-901,902

- acte supuse controlului - 873-879

- atribuţii - 880-885

- efecte juridice - 903-905

- organe competente - 871, 872

- proceduri - 886-892, 894-900

- sesizare - 893

D.Decizie - 60, 119, 243, 437, 438, 451, 467, 473, 495, 498, 657, 664, 744,

754, 768, 802, 831, 875, 891, 892, 894, 903-905

Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului - 135, 253, 374

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului - 47, 135, 206, 210, 218,

221, 247, 253, 254, 257

655

Decret-23, 82, 107, 134, 142, 145, 146, 149, 150, 152, 158-162, 166, 189,

390, 426-428, 430, 507, 720, 828, 840, 841, 843, 860, 869

Demnitate publică - 237, 571, 574

Domnia legii - 465

Domiciliu - 163, 174, 177, 178, 226, 228, 237, 273, 280-284, 286, 437,

559, 573, 595-597, 599, 601, 609, 630, 633

Deputat - 28, 237, 411, 556, 571, 580, 588, 590, 593, 594, 615, 616, 649,

655, 656, 658, 708, 728, 734, 736, 746, 747, 751, 752, 755, 757, 758, 761,

763, 765, 798

Drapel- 152, 154, 156, 158, 163, 629

Drept constituţional - 11, 12, 14-17, 19-32, 34-38, 42, 43, 45, 47, 49, 56,

75,272,344,512,516,561

Drepturi fundamentale - 135, 170, 191, 194, 195, 209, 222, 321, 361

- clasificare-219-227

- corelaţia cu reglementările internaţionale - 205-210, 246

- definiţie-192-200

- natura juridică - 202-204

- restrângere, exercitare - 253

- sferă-211-218

- dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică - 163, 226,

254-256

- libertatea individuală - 163, 220, 226, 228, 241, 259-261, 263-

265, 267, 271

- dreptul Ia apărare - 163, 197, 226, 271, 915

- libertatea circulaţiei - 163, 226, 228, 241, 272-275, 281, 292,

343, 499, 601, 603

656

dreptul la viaţa intimă, familială şi privată - 228, 276-278, 353

inviolabilitatea domiciliului - 163, 226, 228, 281, 282, 284

secretul corespondenţei - 163, 226, 228, 349, 351

libertatea conştiinţei - 163, 197, 221, 226, 228, 322-324, 326,

329,330,341,344,552

libertatea de exprimare - 163, 197, 226, 228, 327, 330, 333-

336,341,344,552

libertatea cuvântului - 324, 330

libertatea presei - 324, 330, 333, 334

dreptul la informaţie - 163, 197, 337, 338, 340

dreptul la învăţătură - 163, 226, 228, 287, 289, 290

dreptul la ocrotirea sănătăţii - 163, 226, 228, 293, 294, 548

dreptul la vot - 163, 197, 225, 228, 554, 558, 601

dreptul de a fi ales - 136, 226, 228, 321 551, 553, 571, 574

libertatea întrunirilor - 163, 197,226, 228, 304, 341-343

dreptul de asociere - 163, 221, 226, 228, 304, 344, 345, 938

dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii - 163, 226. 228,

295,296,302,317

interzicerea muncii forţate - 302

dreptul la grevă - 163, 226, 304-306

dreptul de proprietate - 163, 221, 226, 228, 278, 282, 307,

308, 444

dreptul de moştenire - 163, 226, 228, 310

dreptul la un nivel de trai decent - 163, 226, 228, 311, 312,

533

dreptul la căsătorie- 163, 226, 228, 313, 317

657

- dreptul copiilor şi tinerilor Ia protecţie şi asistenţă - 163, 226,

228,317

- dreptul persoanelor handicapate la o protecţie socială - 163,

226,228,318,320,533

- dreptul de petiţionare - 163, 226, 353

- dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică - 226,

228, 356

Dreptul de autodeterminare - 218, 498

Drepturi colective - 221, 222

Drepturi culturale - 206, 221, 247, 290, 293, 295, 297, 299, 303, 306, 311,

313,319

Drepturi economice - 206, 221, 224, 247, 290, 293, 295, 297, 299, 303,

306,311,313,319

Drepturi naturale - 64, 199, 203, 239, 253, 254

Drepturi ale omului - 19, 47, 55, 87, 135, 191, 194, 197-199, 201, 205,

207, 209, 210, 218, 221, 222, 224, 225, 231, 245, 253, 315, 725, 726

Drepturi politice- 135, 137, 149, 164, 169, 220, 561

Drepturi ale popoarelor - 222

Drepturi sociale - 206, 221, 247, 290, 293, 295, 297, 299, 303, 306, 311,

313,319

E.Echilibrul puterilor - 374, 377, 379, 384, 386, 387, 390, 392, 394, 398,

532,702,851,918

658

Egalitate - 37, 82, 139, 147, 149, 218, 220, 221, 227, 233, 234-236, 300,

313, 314, 329, 347, 383, 537, 363

Excepţie de neconstituţionalitate - 875, 890, 892

Executiv-817

- compatibilitate - 834

- raporturi cu celelalte puteri - 823-825

- structură-818

Exercitarea puterii - 12, 16, 18, 19, 21, 27, 39, 46, 56, 79, 87, 135, 144,

149-151, 387, 441, 443, 489, 510, 571, 666

Exercitarea drepturilor- 128, 367, 660

Libertăţilor fundamentale - 337, 777

Expropriere- 148,308

Expulzare - 170, 241, 243, 245, 274

Extrădare - 170, 239,240-242, 244, 245

F.Fidelitatea faţă de ţară - 163, 166, 170, 229, 237, 363, 364

Formaţiuni politice - 344, 409, 580, 585, 607, 609, 618, 625, 654, 655,

661,710,881

Formă de stat - 150, 508, 512, 860

Formă de guvernământ - 24, 142, 158, 382, 383, 504, 506, 507,819, 824,

825,855

Funcţie legislativă - 3, 376, 396, 397,481, 667, 668, 672, 775, 849

Funcţie publică - 188, 237, 306, 347, 690, 862

659

GGeografie electorală - 564

Generaţii de drepturi - 211, 464

Grevă - 163, 226, 228, 304-306

Grup parlamentar - 393, 411, 420, 684, 708-711,715, 877, 895, 930, 931

Guvern vz. Executiv - 38, 40, 42, 46, 55, 60, 81, 119, 134, 139, 150, 151,

158, 163, 174, 178, 181, 188, 376, 380, 382-384, 387, 388, 390, 392, 393,

415, 506, 507, 510, 511, 520, 587, 589, 590, 593, 604, 642, 664, 667, 673-

678, 680-683, 685, 686, 688, 704, 706, 712, 735, 742, 746, 747, 749, 750,

753, 754, 756, 761, 777, 778, 792, 793, 795, 805, 813, 814, 817, 818, 820,

821, 826-837,839, 846, 850, 851, 853, 859, 873, 874, 878, 882, 889, 893,

895-897, 899, 903, 905, 906, 927, 933-936, 938

H.Habeas corpus act - 59

Handicapat - 163, 226, 228, 318, 320, 533

Hotărâri - 8, 38, 40, 107, 145, 149, 158, 178, 180-182, 237, 250, 251, 266,

272, 278, 284, 303, 358, 375, 416, 481, 519, 554, 561, 598, 611, 621, 669,

673, 680, 694, 706, 717, 718, 725, 726, 734, 736, 752, 753, 760, 763, 767,

768, 771, 810, 811-813, 852, 864, 868, 897, 899, 900, 902, 905, 905, 910,

912,917,922,927,933,934

- ale Curţii Constituţionale - 621, 864, 900, 902, 905

- ale Guvernului - 38, 40, 178, 181, 680, 927

- ale Parlamentului - 694, 706, 717, 725, 726, 734, 736, 753,

760, 767, 771, 811, 812, 813, 933, 934

660

I.Imunitate - 163, 762-765, 865, 866

Iniţiativa legislativă - 142, 378, 388, 434, 667, 672, 710, 749, 791-795,

797, 812, 833, 846, 879, 902, 905, 929, 937

Instituţii- 1, 3, 5, 7, 9, 11-13, 35, 52, 55, 72, 91, 103, 106, 109, 132, 135,

138, 163, 164, 170, 200, 205, 206, 211, 217, 222, 235, 242, 243, 245, 249,

269, 271, 189, 373, 380, 390, 392, 394, 406, 454, 507, 508, 550, 634, 663, |

664, 688, 689, 704, 712; 735, 736, 838-840, 844, 850, 878, 887

- de drept - 1, 5, 7, 12, 13, 91, 103, 106, 109, 164, 170, 200, 205,

211, 217, 235, 242, 243, 269, 271, 380, 550, 663

- de învăţământ - 289

- politice- 1, 3, 9, 11-13, 91, 380, 663, 664, 712

- de s ta t-55, 132, 836

Intrare în vigoare - 156, 163,919, 937

Izvor de drept - 39,42,44,47

- Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei - 43

- formal - 38

- lege-act al Parlamentului - 44

- obiectul - 39

- regulamentele Parlamentului - 41,42,45, 873, 877

- tratat internaţional - 47,249, 519

încetare - 81, 82,145, 237,304, 306,438,439,674, 691,710, 739,929

661

îndatoriri fundamentale - 21, 33, 52, 88, 101, 104, 135, 145, 152, 156, 157,

163, 166, 169, 170, 191, 196, 200, 201, 204, 205, 225, 227, 229-231, 235, 237,

287, 295, 299, 335, 361-367, 757, 754

- fidelitate faţă de ţară 163, 229, 237, 363

- respectarea Constituţiei şi a legilor - 163,229,362

- apărarea ţării - 163, 170, 229, 364

- contribuţii financiare - 163,229,366

- noţiune-201

- satisfacerea stagiului militar- 163,229,365

înfiere-175

înrudiri - 580

însemne-156,435,436,438

învăţământ - 147, 158, 220, 287, 289-292, 323, 508, 566, 673, 674, 724-726,

777,778,871,938

- privat - 289

religios-291

- de stat - 289,290

Judeţ - 156, 160, 161, 163, 437, 520, 543-546, 568, 589, 590, 594, 607, 609,

610,638, 644, 648, 746, 793

Judecător - 112, 117, 120-123, 159, 170, 245, 249, 266, 277, 286, 347, 358,

375-377, 389, 398, 410, 433, 435, 446, 531, 532, 573, 604, 605, 607, 609, 675,

735, 843, 851, 871, 872, 887, 890, 891, 893, 895, 897-900, 906, 907, 911, 912,

918-924, 926, 928, 934-936, 938

662

Justiţie- 19,52,67,76, 103, 110, 118, 136, 137, 158, 174, 178, 180, 182, 231,

232, 241, 245, 250-252, 266, 277, 284, 286, 308, 352, 360, 387, 389-391, 393,

396, 397, 441, 442, 481, 531, 532, 605, 642, 643, 669, 677, 735, 763, 868, 874,

889, 893, 899, 906-916, 918-920, 922-928, 934-936

Jus sanguinis - 172, 173

Jus Iod (soli)-l 72

Jurământ de credinţă - 134,177, 180,237

Legalitate - 82,90,92,106, 107, 124, 125, 158, 251, 261, 266, 270, 469, 474-|

476,478, 531,620,693, 749, 808, 907, 912,913,925,928

Lege - 5, 8, 11, 20, 23, 37,39,40-42, 44, 50, 52-57, 60, 61, 67, 76, 83, 86, 891

90,93,97,98, 106,107, 109, 117, 123, 125, 127, 129, 131, 133-137, 142, 145J

147-152, 158-161, 166, 169-179, 181-184, 186, 187, 189, 190, 194, 196, 203J

232, 233,237,239,241, 243, 250, 252-255, 257, 259-265, 271, 272, 274, 280J

284-286, 291, 292, 294, 303, 306, 308, 312, 316, 327, 334-336, 339, 342, 343

347,352, 354, 358, 360, 362, 363, 388, 389, 393,401,403, 409, 410,426,428]

430, 433-438,440,448, 459, 462, 465, 505, 507, 526, 529, 531, 535, 543, 5461

549, 550, 553, 561, 562, 568, 569, 573, 584, 585, 587, 589, 590, 593, 598, 599?]

601, 603-605, 608-610, 615-619, 622, 624-629, 634, 637, 641, 648, 650, 653|

656, 658, 660-663, 666, 668, 672-674, 682, 720, 732, 736, 740, 741, 743, 74?

755, 761, 770, 772-777, 779, 783, 784, 786-792, 794-808, 810, 813, 820, 83:

833, 841, 843, 844, 862, 864, 870, 878, 881, 886, 889, 890, 892, 893, 899-<

908,910,911, 913,918, 920,921, 923-925,927,934-936

- abrogare - 57, 82, 89, 97, 156, 784, 790, 806

663

constituţională - 39, 76

- domeniul legii - 107, 297, 344, 673, 777, 810, 938

- mediere - 392, 416, 710, 722, 736, 753, 791, 800, 848, 850, 933,

934, 937

- ordinara - 37, 86, 106, 109, 789

- organică - 339, 347, 393, 410, 433, 740, 761, 783, 820, 862

- promulgare - 142, 388, 667, 672, 791, 802, 810, 833, 843, 844,

849, 874, 888, 889, 903, 937

- publicare-791, 802, 803, 937

- semnare - 505, 791, 800, 833, 846, 847

- suspendare - 790, 806

Legea electorală - 23, 133, 134, 135, 339, 550, 553, 562, 569, 589, 590, 593,

599,601, 603,604, 616, 617, 622, 634, 653,656, 658,660, 661-662, 668, 807

Legislativă - 3, 18, 109, 134, 139, 142, 145, 150, 158, 161,163, 196, 354, 375-

379, 384, 388, 390, 391, 396, 397, 434, 481, 556, 666-668, 671, 672, 704, 705,

710, 736, 749, 773, 775, 791-795, 797-800, 811, 824, 832, 833, 840, 846, 878,

879, 894,928, 929, 935-937

Libertăţi fundamentale vz. Drepturi fundamentale - 245,297,323,332,344

Libertăţi colective vz. Drepturi individuale -

Libertăţi colective vz. Drepturi colective -

Libertate provizorie - 269

Limbă oficială (limba română) - 76,163,292,915

Listă electorală-408, 409,431, 437, 438, 553, 576, 580, 583-585, 595-603,

605, 606, 610, 615, 617-619, 622, 623, 630, 632, 636, 637, 641-643, 645-

650,652,655,673,710,860

664

M.Magna Charta Libertatum - 59, 62

Mandat-36, 59, 119, 149, 158, 161, 163, 178, 265, 388, 391, 393, 395, 398]

411, 431, 497, 498, 556, 557, 564, 567, 577, 579, 581, 582, 584, 586, 594, 6171

619, 636, 640-643, 645-659, 663, 664, 690, 693, 705, 707, 708, 714,722, 7241

729, 738-740, 754, 755, 757-765, 775, 810, 812, 828, 834, 835, 842, 844, 86l]

864, 866, 871, 920,929, 938

Majoritate - 74, 90, 150, 380, 382, 409, 425, 432, 473, 567, 580, 582, 58^

586, 611, 641, 642, 650, 651, 677, 686, 707, 712, 736, 749, 753, 763, 784, 804^

807, 810, 828, 830, 832, 834-837, 860, 893, 933

- absolută - 380,409, 567, 580, 584, 586, 641, 642,650, 784, 828

- calificată-74,90, 641

- relativă-584, 586,641,650

- simplă-584, 641, 642

Marea Adunare Naţională - 118,151, 154-156

Minorităţi naţionale (Statut) - 235,649, 758

Monarhie - 68, 137, 145, 150, 151, 374, 411, 488, 504, 505, 507, 802, 82

828,856,861,865

- abolire - 151

- absolută-374, 505

- limitată - 505

- parlamentară dualistă - 505

parlamentară contemporană - 505

665

Monitorul Oficial al României - 172, 175, 178, 181, 182, 431, 437, 546,

593. 650, 682, 686, 694, 711, 748, 803, 809, 810, 816, 849, 869, 881, 888,

891,893-895,899

Morală - 1, 2, 6, 10, 36, 52, 61, 91, 191, 199, 208, 237, 253, 272, 279, 286,

290, 295, 297, 319, 326, 327, 329, 335, 353, 381, 414, 441, 448, 453, 472,

475,498,559,561,765,918

Moţiuni - 163, 675, 681, 684, 735, 750, 753, 767, 771, 805, 810, 813815,

933-936, 939

M u n i c i p i i - 159, 163, 175. 189,437-439, 544, 546, 589, 590, 592, 596-598,

604,607,609,614,793,899

- municipiul Bucureşti - 159, 163, 175, 189, 437-439, 589, 590,

592, 598, 604, 607, 609, 614, 793, 899

N.Naştere-20, 26, 39, 163, 165, 169, 172, 173, 179, 181, 187, 315, 375, 420,

437,444,447, 456, 484, 513, 517, 519, 601,619, 663

Nafiune-3, 9, 10, 132, 137, 139, 142, 145, 146, 159, 164, 166, 172, 188, 205,

210, 211, 213, 218, 222, 233, 335, 368, 370-372, 374, 377, 394, 396, 403, 406,

420, 427, 462, 463, 483-486, 498, 517, 521, 522, 526, 534, 556, 663, 678, 701,

704, 705, 756, 839, 850

Neretroactivitate- 128,232

Norme juridice - 4-6, 11-14, 16-20, 30, 31, 33-39, 43, 48-51, 54-58, 60, 81,

83, 86-88, 93, 99, 100, 105, 107, 126-131, 137, 152, 157, 163, 164, 170, 200,

222,232, 238, 244, 275, 300, 387, 456,465,469, 470, 471, 474, 477,478, 501,

502, 550, 672, 766, 771, 773, 783, 786, 789, 790, 794, 807, 811, 832, 878, 903

666

- constituţionale - 11-14, 16-20, 30, 34-37, 43, 49, 51, 55-56, 58,

60, 81, 83, 88, 93, 105, 126-130, 152, 157, 163, 387, 550

- mijlocite-37

nemijlocite-37

structura - 36

O.Obicei - 8,10, 38, 39, 120, 257,309, 485, 911

Obiectori de conştiinţă - 303

Obligaţia de a muncii - 295

Ocrotirea vieţii intime, familiale şi private - 163,226,228, 276,280,283

Opoziţie parlamentară - 110,205,380, 382,677,686, 707, 712,832

Ombudsmen - 675, 677, 687, 688, 689

Orar de vară şi de iarnă - 286

Oraş - 163, 520, 543-546, 564, 581, 589, 596, 597, 601,609, 700

Ordonanţe- 8, 42, 46, 107, 352, 388, 390, 745, 832, 843, 873, 878, 880, 886,

895, 896,902,905, 934, 937

Ordine de zi - 710, 743, 747, 749, 763, 791, 796, 797,937

Organele statului - 26, 102,472,477, 768, 786, 790, 807

Organizare administrativă a teritoriului - 534, 535, 539, 540, 542, 543

Organizaţii - 24, 27, 152, 159, 160, 205, 207, 248, 327, 344, 346, 353, 401

408, 411, 415, 426, 430, 431, 433, 435, 437, 440, 498, 616, 649, 651, 656, 661

716, 735, 755, 758, 792, 885, 887

667

p.Pact - 47, 62, 68, 71, 201, 206, 207, 210, 211, 218, 221, 231, 243, 247, 253,

254, 257, 272, 279, 280, 288, 290, 293, 295, 297, 299, 302, 303, 306, 311, 313,

315,319,323,327,335,666

Panaşaj - 583

Parlamentari - 9, 110, 117, 162, 163, 423, 553, 556, 570, 615, 648, 675, 684,

688, 689, 692, 693, 708, 723, 727, 737, 740, 749, 754, 756, 757, 760-762, 792,

810, 812, 813, 834, 835, 866, 889, 895, 903

Parlament - 3, 9, 13, 20,23, 41,42,44-47, 59, 63, 71-73, 81, 90, 98, 107, 109,

111, 113, 117, 119, 125, 134, 149, 157, 158, 160-163, 358, 376, 380, 382-384,

387-391, 393, 409, 411, 413, 416, 498, 505-507, 511, 520, 529, 553, 556, 577,

580, 582, 586, 615, 618, 620, 642, 650, 652, 656, 663-678, 680-682, 685-688,

690-692, 694-696, 698-702, 704-710, 712-714, 716, 720, 721, 723-725, 727,

729, 731, 733, 734, 736-742, 744-747, 749, 750, 753-756, 760-762, 764, 767-

778, 787, 788, 791, 792, 794-798, 804, 805, 807-813, 815, 822, 825, 827-834,

836-839, 841, 844, 846, 849-853, 855-860, 862, 864, 865, 868, 869, 873, 874,

877, 881-884, 886, 889, 891, 893-895, 898, 899, 903, 904, 906, 911, 928, 929,

930-932, 934, 937

- acte-767,-771

- funcţii-665-671

funcţionare - 692,694, 738-749

- legea ca act juridic - 42,44, 98, 107, 358, 772

- organizare - 706-737

- structura - 698-705

- sistem de vot - 750-754

668

- şedinţe - 746-749

- şedinţe comune - 393, 706, 720, 737, 746, 805, 930

Partid politic - 154, 155, 406, 408, 411, 412, 415, 417, 433, 438, 439, 862,

885, 902, 905

Percheziţie - 260, 262, 263, 284, 286, 763

Petiţie - 163, 178, 226, 228, 353, 354, 356, 686, 687, 725, 726

Pierderea cetăţeniei- 163, 164, 171, 184, 185

Plebiscit-68, 70, 133, 141, 837

Pluralism - 76,154, 157,159,346,427,433,434,459, 586, 702, 707, 712, 885

Politică - 1-3, 9, 10, 12, 13, 16, 36, 39, 49, 52-55, 61, 66-68, 74, 93, 121, 122,

138, 154, 160, 162, 165-167, 170, 202, 218, 233, 236, 238, 293, 319, 320, 328,

335, 337, 344, 347, 368, 370, 372, 373, 377, 380, 381, 388, 392, 395, 397, 398,

408,411,413, 415, 416, 421, 426, 427, 429,431, 432, 434,438,441,442, 453,

457,459,463,464, 468, 469, 496, 497, 499, 511, 545, 546, 561, 563, 567, 571,

582, 609, 615, 617, 626, 636, 649, 651, 653, 654, 661, 664, 676, 693, 707, 710,

712, 714, 716, 725, 726, 733, 734, 769, 813, 828, 831, 835, 839, 865, 867, 868

Popor- 5, 5, 10,11,16, 19,24,26, 49, 52, 55, 67, 71, 87, 93, 99, 102, 12, 132,

135, 152, 156-158, 163, 166, 174, 177, 180, 201, 347, 362, 364, 367-375, 385,

387, 391, 393-398, 403, 405, 410, 413, 416, 417, 433, 441, 449, 457, 460, 462,

472, 473, 476, 483, 484, 486, 488, 495-497. 499, 500, 522, 526-529, 532, 551,

556, 557, 570, 571, 573, 576, 663, 665, 670, 674-678, 688-690, 735, 756, 773,

775, 785, 788, 791, 794, 804, 806, 807, 819, 837, 839, 863, 935, 936,938

Preşedintele României - 13, 81, 161-163, 387, 388, 393, 409, 507, 557, 584,

614, 615, 617, 620, 622, 637, 675, 810, 817, 829, 848-850, 852, 860, 864, 866,

867, 871, 874, 889, 897, 898,919, 920

Prezidiu-150, 754,841

669

Prima electorală - 567

Prioritate a reglementărilor internaţionale - 47,246

Promulgarea legii - 667, 802, 833, 888

Procuratură- 19, 154,156, 157

Proprietate- 17, 18, 39, 51, 137, 139, 142, 148, 152, 156, 163, 221, 226, 228,

273, 278, 282, 306-310, 444, 938

Protecţie - 3, 39, 87, 110, 152, 163, 191, 193, 206, 208, 211, 224, 226, 228,

237-241, 245, 247, 254, 272, 279, 280, 283, 294-296, 298, 301, 309, 311, 317,

318, 320, 327, 335, 338, 340, 367, 392, 449,472, 481, 533, 673, 725, 726, 763,

765,778,843,918,920,938

- a cetăţenilor şi apatrizilor - 238,239

- a drepturilor şi libertăţilor fundamentale - 110, 191, 206, 208,

224, 247, 254

- socială - 163, 211, 226, 228, 295, 296, 298, 301, 311, 318, 392,

533, 725, 726, 778

Publicaţii - 147, 333,334,608

Putere constituantă - 67, 162

Putere - 3-5, 9, 13, 21, 24, 35, 42,49, 55-57, 65-67, 69, 76, 78, 85, 90, 93, 94,

96, 98, 102, 103, 107, 109, 120, 134, 137, 139, 142, 145, 149, 150, 152, 154,

157, 158, 161, 162, 164, 167, 203, 232, 368, 370-380, 382, 384, 385, 388-391,

394, 396-404, 412, 413, 415-418, 421, 427, 441-443, 447, 449-457, 459-462,

465, 468, 469, 471-479, 481-484, 486, 487, 489-493, 495-501, 503-505, 510,

521, 525, 528, 529, 531, 535, 536, 539, 663-668, 670, 670, 672, 677, 699, 742,

787, 788, 804, 807, 817, 818, 824, 832, 836, 838-840, 844, 845, 857, 863, 878,

906-911,923

670

- executivă - 120, 137, 139, 142, 150, 375-379, 382, 390, 391, 817,

832, 839, 840, 844

- junsdicţionaia - 376, 377, 906, 911

- legislativă - 139, 142, 145, 150, 375-379, 384, 390, 391, 666, 667,

824, 838, 840, 908, 909

- politică - 13, 370-373, 421, 453, 457, 459,464, 468, 469, 839

- de stat - 16, 21, 35, 55, 145, 154, 368, 371, 372, 401-404, 462,

471, 473, 474, 476-478, 481, 484, 489, 492, 493, 496-498, 500,

503,510,529/539

RRaporturi - 3, 6, 10, 12, 14, 15, 18-30, 33, 36, 39, 55, 62, 68, 109, 129,

138, 149, 163, 165, 168, 169, 201, 209, 212, 217, 222, 292, 328, 329, 359,

373, 382, 387-389, 411, 415, 421, 425, 442, 452, 466, 475, 481, 492, 503,

504, 508, 512, 516, 518, 581, 673, 674, 677, 678, 721, 774, 778, 804, 807,

810, 813, 818, 822, 823, 831, 836, 838, 842, 846, 850, 855, 928

Reexaminare - 388, 802, 805, 833, 849,903,934, 937

Regim politic - 560

Regulament - 38, 39, 41, 42, 45, 132, 152, 162, 166, 342, 680-683, 885, 687

688, 692-694, 706, 709, 710, 713-717, 720, 725-728, 731, 733-738, 746-750,

752, 753, 759, 760, 76'3, 766, 767, 770, 771, 784, 791, 796, 800, 802, 805, 809,

810, 812, 814, 870, 873, 877, 880, 886, 894, 895, 903, 904, 933, 934

Referendum - 24, 68, 70, 72, 73, 157, 162, 163, 368, 385, 386, 524, 527-529

551, 554, 557, 663, 664, 672-674, 699, 773, 775, 778, 780, 785, 791, 804, 833

843, 850, 862, 867, 883, 884, 900, 905, 934

671

Religie-2, 10, 87, 88, 94, 147, 152, 158, 159, 162, 163, 170, 191, 199, 218,

221, 233, 235, 236, 245, 260, 272, 279, 288, 291, 192, 303, 316, 322-330, 335,

337, 344, 364, 401, 420, 435, 443, 756, 938

Renunţare - 54, 166, 182, 560, 576

Repatriere-172-174, 180

Reprezentare proporţională - 579, 580, 643, 644

Republica - 151, 447, 506, 841, 843, 844

- parlamentară - 506

- prezidenţială - 506

Reşedinţă - 273, 274, 278, 281-284, 286, 545, 547, 603

Rigiditate - 6, 20, 39, 56, 57, 61, 75, 80, 92, 109, 120, 121, 131, 140, 163, 237,

265, 342, 377, 378, 386, 398, 422,423, 460,473, 678, 698, 789

România stat Suveran şi independent - 522, 524, 525, 527

România stat de drept, democratic şi social - 7, 162, 530, 551

Respectare a Constituţiei - 362, 844, 848, 872

Respectarea legilor- 163,273,362, 808

Restrângere a exercitării unor drepturi şi libertăţi - 253

Retragere a cetăţeniei - 181, 182

Reţinere - 175,264,267,268, 762, 763, 810

Revocare-20, 36, 157, 158, 495, 497, 498, 553, 556, 557, 671, 675, 676, 714,

829, 843, 845, 848, 851, 865, 920, 921

s.Sancţiune- 12, 34, 36, 63, 103, 105, 112, 117, 120, 125, 142, 181, 250, 254,

257, 33, 465, 661, 669, 708, 765, 766, 846, 907, 910, 912

672

Salariu, salarizare - 132, 234, 298-300, 304, 305, 318,438

Scrutin - 161, 434, 556, 576, 577, 579-586, 588, 589, 602, 617, 642, 649-651,

656,659,715,860

- majoritar-578

- reprezentare proporţională - 579

- mixt - 580

Semnarea legilor- 791, 801, 846, 847

Secretar - 158, 180, 393, 710, 713-715, 717, 718, 720, 728, 734, 746, 747,

751,812,820,889

Secţii de votare - 569, 598, 600, 601, 604, 608, 609, 610, 612-614, 624,

625, 627, 630, 632-637, 639, 640, 650, 651, 661

Senat-38,45, 81, 118, 119, 137, 139, 142, 149, 161,163, 375, 390, 392, 393,

431, 511, 550, 559, 566, 568, 574, 589, 590, 592, 593, 615, 617, 619, 622, 637,

650, 651, 655, 656, 666, 675, 680-685, 687, 693, 694, 701, 705, 706, 710, 711,

714-716, 720, 723, 725, 726, 728, 731, 733-735, 738, 740, 741, 746, 750, 753,

756, 757, 763, 766, 800, 805, 809, 810, 813-816, 827, 829, 844, 862-864, 867,

868, 871, 898,919,926,930,935, 936

Semne electorale - 435,626

Senator - 27, 28, 81, 139, 142, 161-163, 237, 388, 393, 411, 438, 550, 556,

559, 566, 571, 574, 577, 581, 588, 590, 592-594, 607, 608, 614-616, 640, 651,

655, 658, 663,665, 677, 680-682, 685, 686, 694, 697, 706, 708, 710, 713, 728,

734, 736-739, 744, 746, 747, 749, 751-753, 755-757, 759-763, 765, 766, 792,

794, 798, 806, 807, 813, 829, 844, 866-868, 874, 877, 889, 895, 933

Separaţia/echilibrul puterilor-377,392,394,918

Serviciul militar- 163, 164, 170,229,238,303,364,365

Servicii medicale - 293

673

Sesiune- 142, 151, 155, 158, 207, 375, 707, 713, 714, 716, 717, 724, 731, 738,

741-745, 749, 764, 765, 776, 797, 813, 816, 844, 930, 932

Siguranţa persoanei - 259, 261, 263, 266,271

Sisteme de drept - 279

- locul dreptului constituţional - 48-51

- ramuri de drept - 5,6

Sistem electoral - 140,550, 577

Sistemul organizării politice - 87

Sistem de vot - 750, 753,754

Societate- 1-3,8, 10,35, 52,87,91,93,94,138,155, 157, 166,172, 174, 176,

194, 199, 201, 222, 231, 253, 260, 272, 288, 295-297, 306, 361, 362, 374, 376,

395,400,406,413, 421,424, 425, 427, 429,433,441, 443,445, 447,449, 459,

466,476,497, 503, 663, 725, 848, 850

Stare de asediu - 79,82,388,673,674,739, 745, 778, 847,852,934

Stare de urgenţă - 79,82,388,673,674, 745, 778, 847,852,934

Stat-441-503

- definiţie - 3,441,443-457,482-492

- funcţii-3,479-481

- legalitate -

- esenţă - 466-468

- absolutist -462

- fendal-460,461

- liberal ^ 6 3

naţional - 463

- de drept-464, 465, 531

- democratic - 530, 532

674

- federal-508, 510-515

- indivizibil-520, 523

- independent - 525-529

- naţional-520, 521

- subiecte de drept - 452

- social - 533

- suveran - 493, 525-529

- unitar-508, 510, 526

Statutul-21, 54, 55, 59, 60,68, 70, 85, 88, 118, 133-136, 147, 159, 166, 167,

182, 194, 203, 204, 218, 221, 237-239, 327, 342, 351, 374, 384, 433, 435-437,

443, 486, 507, 526, 661, 673, 674, 692, 697, 705, 707-709, 725, 734, 777, 778,

784,810,812,840,938

Statutul lui Cuza - 118, 133-136,384, 507, 840

Statutul parlamentarului - 810

Staţiuni balneo-climaterice - 548

Străini-29, 164, 168-170, 174-176, 178, 179, 182, 185, 186, 190, 199, 227,

239, 240,241, 243, 245,250, 367,484,486, 521, 661

Structura de stat - 21, 508, 534, 540,698

Supremaţie - 7, 65, 80, 83, 89, 90, 91-99, 101-105, 110, 126, 127, 249, 362,

405,492, 501, 503, 526, 531, 532, 773, 786-790, 806, 808, 810, 839

- concept - 90, 91

- consecinţe - 95-100

- a constituţiei-89-104

- fundamentare - 92.94

- garanţii juridice-101-104

- a legii -786-790

675

Suspendare - 57, 82, 97, 139, 143, 333, 427, 557, 562, 635, 661, 674, 691,

743, 747, 753, 790, 906, 844, 867, 883, 892, 897, 898, 901, 902, 933-936

Suveranitate - 3, 19, 24, 70, 156, 163, 165, 166, 368, 370, 373, 385, 400, 405,

433S 447, 451, 460, 463, 471, 473, 480, 482, 491-503, 511, 513, 521, 523, 525-

529, 551, 663, 754, 756, 787, 819, 863

Ş-Şcoli - 1, 52,291, 448,452,456

- de stat-291

Şedinţă - 45, 277, 393, 437, 605, 681-686, 693, 694, 706, 710, 716, 720, 725,

728, 733, 736-738, 746-750, 753, 759, 760, 763, 766, 791, 797, 800, 801, 805,

809, 813, 814, 829, 847, 850, 863, 864, 867, 868, 886, 887, 897, 898, 919, 926,

931,932,934-936

- comună - 45, 393, 694, 706, 720, 733, 736, 737, 746, 750, 753,

800, 805, 809, 813, 814, 829, 863, 864, 867, 868, 897, 898, 919,

926,931,932,935,936

- publică - 437,605,684, 746, 763, 932

- secretă - 277,685, 746, 748,887,932,934-936

Şeful statului- 70, 505,517, 518,557, 791, 802, 825, 828, 833, 837, 838, 846,

865, 868, 869

Ştampile electorale - 569,608,610,622,623,627,631-633,636,637

Teritoriu - 3, 21, 23, 76, 137, 139, 142, 156, 157, 163, 165, 170, 172, 176,

179, 181, 185, 187, 190, 235, 237, 239, 242, 243, 245, 257, 272-274, 370, 420,

676

435, 444, 451, 453, 456, 460, 481-484, 486-492, 501, 508-510, 520, 521, 523,

530, 534-546, 581, 588, 673, 674, 725, 726, 778, 843, 938

Timpul zilei şi timpul nopţii - 286

Timp de muncă - 299

Tânăr- 160, 163,226,228,298, 317-319, 338, 340, 365, 533, 561, 938

Torturi-205,242, 257,279

Transplant - 279

Tratat internaţional - 42, 47, 158, 163, 218, 239, 247-249, 288, 388, 512,

517, 519, 691, 720, 844, 846, 847, 853, 934

TŢ a r ă - 136, 148, 160, 162, 163, 170, 176, 177, 182, 187, 189, 194, 229, 237,

238,240, 274, 363, 374, 411, 418, 424, 429,451, 535, 559, 567, 572, 588, 596,

605,628, 630, 649, 651,653, 654,656, 709

u.Unitate administartiv-teritorială - 23, 158, 510, 535, 536, 538, 540, 541,

543-548, 581

- subiect de drept - 23

- unităţi din România - 544-549

Universalitatea drepturilor şi libertăţilor fundamentale - 231,232

677

V.Viaţă - 3, 10, 163, 182, 192, 194-197, 199, 205, 214, 222, 226, 228, 239, 254,

255, 258, 276-280, 285, 303, 304, 311, 319, 352, 421

- familială - 276,277,280, 3 52

- intimă-276,277,280,352

- privată - 276,277,278, 280, 352

Vot-24, 81, 137-139, 142, 149, 154, 161-163, 197, 226, 228, 321, 388, 393,

422, 423, 434, 506, 507, 550, 554, 555, 557-572, 574, 578, 579, 583, 584, 595,

596, 600, 601, 604, 608-612, 614, 618, 619, 621-628, 630-662, 681, 6944, 701,

702, 704, 705, 713, 715, 717, 718, 728, 734, 737, 750-756, 758, 762, 763, 773-

775, 781, 791, 793, 798-802, 805-807, 809, 810, 813, 822, 825, 828, 830, 837,

839, 841, 855, 858-860, 866868, 871, 879, 887, 891, 893, 895, 897-900, 903,

919,926,933,934

- direct - 24, 138, 139, 149, 154, 161, 163, 388, 393, 558, 568, 702,

704, 705, 755, 756, 810, 825, 828, 830, 841, 860

- egal - 24, 138, 139, 149, 154, 161, 163, 388, 393, 506, 558, 563,

641, 705, 755, 775, 839, 841, 860

- exprimat liber - 24, 161, 163, 388, 393, 506, 558, 570, 705, 755,

841, 860

- multiplu - 563, 566

- plural - 563, 566

preferenţial - 583

- secret - 24, 138, 139, 149, 154, 161, 162, 163, 388, 393, 506, 558,

569, 715, 737, 750, 752, 754, 755, 763, 775, 860, 871

678

universal - 24, 138, 139, 142, 149, 154, 161, 163, 388, 393, 422,

506, 507, 558-561, 568, 702, 704, 705, 755, 775, 810, 825, 830,

837, 839, 841, 855, 858, 859, 860

z.Zi de lucru-299

- durată - 299

679

CUPRINS

PREFAŢĂ 3PREFAŢĂ LA EDIŢIA a VIH-a 5

Partea IDREPT CONSTITUŢIONAL 9

CAPITOLUL ISocietate, stat, drept, politică şi morală 11

§.1. Societatea 11§.2. Statul 12§.3. Dreptul 14§.4. Politica 16§.5. Morala 17

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL I 19

680

CAPITOLUL IINoţiunea de drept constituţional şi noţiuneade instituţii politice 21

CAPITOLUL IIIRaporturile şi normele de drept constituţional 25

Secţiunea IIDENTIFICAREA RAPORTURILOR DE DREPTCONSTITUŢIONAL 26Secţiunea a H-aSUBIECTELE RAPORTURILOR DE DREPTCONSTITUŢIONAL 32

§.1. Poporul 33§.2. Statul 34§.3. Organele statului (autorităţile publice) 34§.4. Partidele, formaţiunile politice, alte organizaţii 35§.5. Cetăţenii 35§.6. Străinii şi apatrizii 35

Secţiunea a IlI-aNORMELE DE DREPT CONSTITUŢIONAL 36

CAPITOLUL IVIzvoarele formale ale dreptului constituţional român 41

§. 1. Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei 44§2. Legea ca act juridic al Parlamentului 45§3. Regulamentele Parlamentului , 45§4. Ordonanţele Guvernului, 45§.5. Tratatul internaţional 45

681

CAPITOLUL VLocul dreptului constituţional în sistemul de drept 47BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLELE I I - V 49

CAPITOLUL VINoţiunea de constituţie... 52

CAPITOLUL VIIApariţia, adoptarea, modificarea, suspendareaşi abrogarea constituţiei 59

§.1. Apariţia constituţiei : 59a) Cauzele apariţiei constituţiei 59b) Constituţia cutumiară şi constituţia scrisă 61

§.2. Adoptarea constituţiei 641. Iniţiativa adoptării constituţiei 652. Moduri de adoptare a constituţiei 65a) Constituţia acordată 67b) Statutul 67c) Pactul sau constituţia pact 68d) Constituţia convenţie 68e) Constituţia parlamentară 69

§.3. Modificarea constituţiei 69§.4. încetarea provizorie a efectelor juridice ale normelorconstituţionale şi abrogarea constituţiei 73

CAPITOLUL VIIIConţinutul normativ al constituţiei 74

CAPITOLUL IXSupremaţia constituţiei 79

§. 1. Conceptul de supremaţie a constituţiei 80

682

§2. Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei 81§.3. Consecinţele juridice ale supremaţiei constituţiei 84

1. Consecinţele juridice privind adoptarea constituţiei 842. Consecinţele juridice privind modificarea, suspendarea şiabrogarea constituţiei 843. Deosebirile dintre constituţie şi legi, consecinţe ale supremaţieiconstituţiei 854. Conformitatea întregului drept cu constituţia, consecinţă asupremaţiei constituţiei 85

§4. Garanţiile juridice ale supremaţiei constituţiei 861. Controlul general al aplicării constituţiei 862. Controlul constituţionalităţii legilor 873. îndatorirea fundamentală de a respecta constituţia 87

CAPITOLUL XControlul constituţionalităţii legilor. Teoria generală 88

§.1. Noţiunea controlului constituţionalităţii legilor 88§.2. Organele de stat competente a controla constituţionalitatealegilor şi clasificarea controlului pe acest criteriu 92

a) Controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organpolitic 93b) Controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organjurisdicţional 94

§3. Alte forme de control al constituţionalităţii legilor 97§4. Constituţional izarea dreptului, consecinţă a controluluiconstituţionalităţii legilor 98

CAPITOLUL XIConstituţiile române 101

§ 1 . Câteva consideraţii privind apariţia constituţiei în România.. 101§2. Statul dezvoltător al Convenţiei de la Paris 1° 2

683

§.3. Constituţia română adoptată la 29 iunie 1866 1041. Premisele istorice 1042. Conţinutul Constituţiei şi modificările ce i s-au adus 105

§.4. Constituţia României din 29 martie 1923 1061. Premisele istorice 1062. Conţinutul Constituţiei 106

§.5. Constituţia României din 28 februarie 1938 1081. Premisele istorice 1082. Conţinutul constituţiei 1083. Suspendarea Constituţiei din 28 februarie 1938 109

§.6. Dezvoltarea constituţională a României în perioada1944 până la adoptarea Constituţiei din 1948 109

1. Decretul 1626/1944 pentru „Fixarea drepturilorRomânilor în cadrele Constituţiunii din 1866 şi cumodificările Constituţiunii din 29 martie 1923" 1102. Decretul nr. 1849/1944 pentru „Adăugire de alineatnou la finele art. IV din I.D.R. nr. 1626 din 31 august 1944"... 1113. Legea nr. 86 din februarie 1945, pentruStatutul Naţionalităţilor Minoritare 1114. Legea nr. 187 din 23 martie 1945 pentruînfăptuirea reformei agrare 1125. Decretul 2218 din 13 iulie 1946 privindexercitarea puterii legislative 1126. Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947, pentruconstituirea Statului Român în Republica Populară Română... 113

§.7. Constituţia din 13 aprilie 1948 1151. Premisele istorice 1152. Conţinutul Constituţiei 115

§. 8. Constituţia din 24 septembrie 1952 ". 1171. Premisele istorice H7

2. Conţinutul Constituţiei 1l 7

§.9. Constituţia din 21 august 1965 H8

684

1. Premise istorice 1182. Conţinutul Constituţiei 118

§.10. Regimul constituţional din România, stabilitdupă Revoluţia din decembrie 1989 119

l.Decret-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 privindconstituirea, organizarea şi funcţionareaConsiliului Frontului Salvării Naţionale şi aconsiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale 1202. Decretul-Lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 privindînregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi aorganizaţiilor obşteşti în România 1223. Decretul-Lege nr. 81 din 9 februarie 1990 privindConsiliul Provizoriu de Uniune Naţională 1234. Decretul-Lege nr. 92 din 14 martie 1990 privindalegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României 124

§.11. Constituţia României din 8 decembrie 1991 1251. Câteva explicaţii generale privind elaborarea Constituţiei.... 1252. Conţinutul Constituţiei 127

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLELE VI - XI 130

CAPITOLUL XIICetăţenia română 135

Secţiunea INOŢIUNEA DE CETĂŢENIE 135Secţiunea a Ii-aNATURA JURIDICĂ A CETĂŢENIEI 139Secţiunea a IlI-aREGLEMENT/REA JURIDICĂ A CETĂŢENIEI ROMÂNE ŞIPRINCIPIILE CE SE DEGAJĂ DIN NORMELE JURIDICEPRIVITOARE LA CETĂŢENIE 143Secţiunea a IV-aDOBÂNDIREA ŞI PIERDEREA CETĂŢENIEI ROMÂNE 146

§.1. Modurile de dobândire a cetăţeniei române 146

685

1. Dobândirea cetăţeniei române prin naştere 1472. Dobândirea cetăţeniei române prin repatriere 1473. Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie 1484. Dobândirea (acordarea) cetăţeniei române la cerere 1495. Cetăţenia copilului găsit pe teritoriul României 1516. Jurământul de credinţă faţă de România. Efecte juridice 151

§.2. Modurile de pierdere a cetăţeniei române 1521. Retragerea cetăţeniei române 1522. Renunţarea la cetăţenia română 1533. Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române 154

Secţiunea a V-aDOVADA CETÂŢENIEI ROMÂNE. CETĂŢENIADE ONOARE. DUBLA CETĂŢENIE 156

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL XII 158

CAPITOLUL XIIIDrepturile, libertăţile şi îndatoririlefundamentale ale cetăţenilor 159

Secţiunea I-aNOŢIUNILE DE DREPTURI SI ÎNDA TORIRIFUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR 159

§.1. Noţiunea de drepturi fundamentale 159§.2. Noţiunea de îndatoriri fundamentale 164

Secţiunea a Il-aNATURA JURIDICĂ A DREPTURILOR FUNDAMENTALE 166Secţiunea a Ill-aCOREU ŢIA DINTRE REGIJMENTĂRILE INTERNEŞI CELEIN1ERNAŢIONALEPRIVIND DREPTURILEFUNDAMENTALE ALE OMULUI SI CETĂŢEANULUI 168Secţiunea a IV-aSFERA DREPTURILOR OMULUI ŞI CETĂŢEANULUI 172

686

Secţiunea a V-aCLASIFICAREA DREPTURILOR ŞILIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE 177Secţiunea a M-aPRINCIPIILE CONSTITUŢIONALE APLICABILEDREPTURILOR, LIBERTĂŢILOR ŞIÎNDA TORIRILORFUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR ROMÂNI 184

§. 1. Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlorfundamentale 184§.2. Neretroactivitatea legii 185§.3. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor 187§.4. Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupatede persoanele care au numai cetăţenia românăşi domiciliul în ţară 188§5. Protecţia cetăţenilor români în străinătateşi obligaţiile lor 190§.6. Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură înRomânia de protecţie juridică 191§ 7. Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sauexpulzaţi din România 193§.8. Prioritatea reglementărilor internaţionale 195§.9. Accesul liber la justiţie 197§ 10. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiuluiunor drepturi sau al unor libertăţi 198

Secţiunea a VII-aINMOIABIUTĂŢILE 200

§. 1. Dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică,dreptul la integritate psihică 200§.2. Libertatea individuală 202§.3. Dreptul la apărare 208§.4. Dreptul la liberă circulaţie 2 0 9

§.5. Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private 210

687

§ 6. Inviolabilitatea domiciliului 214Secţiunea a VJH-aDREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE SOCIAL-ECONOMICEŞI CULTURALE 217

§.1. Dreptul la învăţătură 217§.2. Dreptul la ocrotirea sănătăţii 220§.3. Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii 221§.4. Dreptul la grevă 225§.5. Dreptul de proprietate 226§.6. Dreptul la moştenire 228§.7. Dreptul la un nivel de trai decent 228§.8. Dreptul la căsătorie 229§.9. Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă 230§.10. Dreptul persoanelor handicapate la o protecţie specială 232

Secţiunea a IX-aDREPTURILE EXCLUSIVPOU77CE 233Secţiunea a X-aDREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE SOCIAL-POLITICE 234

§.1. Libertatea conştiinţei 234§.2. Libertatea de exprimare 237§.3. Dreptul la informaţie 240§.4 Libertatea întrunirilor 242§.5. Dreptul de asociere 244§.6. Secretul corespondenţei w 246

Secţiunea a Xl-aDREPTURILE GARANŢII 248

Ş.l. Dreptul de petiţionare 248§.2. Dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică 249

Secţiunea a XII-aÎNDA TORIRILE FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR 252

§.1. îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile 252§.2. îndatorirea de fidelitate faţă de ţară .....253

688

§.3. îndatorirea de apărare a patriei 253§.4. îndatorirea de a satisface serviciul militar 253§.5. îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice 254§.6. îndatorirea de exercitare cu bunăcredinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de arespecta drepturile şi libertăţile celorlalţi 254

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL XIII 255

Partea a II-a

INSTITUŢII POLITICE 263

CAPITOLUL IOrganizarea statală a puterii 265

§. 1. Popor, naţiune, putere de stat, puteri publice 265§.2. Relaţia popor - stat 266§.3. Relaţia stat - putere (puteri) de stat, puteri publice 267§.4. Separaţia puterilor, echilibrul puterilor,colaborarea puterilor 268

1. Originile teoriei separaţiei puterilor 2682. Evoluţia explicaţiilor privind separaţia/echilibrulputerilor în stat 2713. Organizarea statală contemporană a puterii politice 274

§.5. Funcţionarea principiului separaţiei/echilibruluiputerilor în diferitele forme de guvernământ 275§.6. înscrierea în constituţii a principiuluiseparaţiei puterilor 275§7. Sinteza consideraţiilor expuse privindseparaţia/echilibrul puterilor 284§.8. Trăsăturile generale ale puterii organizată statal.Deosebirile de alte puteri 286

689

1. Caracterul de putere 2872. Puterea de stat este o putere de constrângere 2873. Caracterul social al puterii statale 2874. Puterea de stat este puterea de a exprima şi realiza voinţaguvernanţilor ca voinţă general-obligatorie 288

t 5. Caracterul organizat al puterii statale 2886 Suveranitatea puterii de stat 288

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL I 289

CAPITOLUL IIPartidele politice .292

§ 1 . Noţiunea de partid politic 292§.2 Scopul asocierii cetăţenilor în partide politice.Funcţiile partidelor politice 298§.3. Categorii şi variante de partide politice 300

1. Partide confesionale, partide regionale, partidenaţionale, partide de clasă, partide etnice 3002. Partidele democratice, partide liberale, partideconservatoare, partide social-democratice, partidede stânga, partide de centru, partide de dreapta 3013. Partide de cadre şi partide de mase 3024. Partide suple şi partide rigide 3025. Partide unice, partide unificate, partide dominante 3026. Sisteme de partide politice 303

§4. Partidele politice în România după Revoluţiadin Decembrie 1989 304§.5. Câteva exigenţe juridice privind partidele politice 307§.6. Legea română a partidelor politice 308§.7. Alianţe politice şi alte forme de asociere.încetarea activităţii partidelor politice 310

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL II 312

690

CAPITOLUL IIIStatul 317

Secţiunea IDEFINIŢIA STATULUI 317

§.1. Abordarea teologică 319§.2. Abordarea filozofică 319

1. Teoria patriarhală 3192. Teoriile contractualiste 3203. Şcoala filozofică germană 3214. Teoriile marxiste 322

§3. Abordarea sociologică 322§.4. Abordarea juridică 323

1. Concept interdisciplinar 3232. Statul ca subiect de drept 3233. Statul ca putere politică organizată 3244. Statul ca instituţie 3245. Statul ca persoană juridică 3256. Statul ca ordine juridică 3257. Definiţia statului 326

Secţiunea a H-aAPARIŢIA STATULUI MODERN 327

§ 1 . Etapele formării statului 327§.2. Statul feudal 328§.3. Statul absolutist 329§.4. Statul naţional liberal 329§.5. Statul de drept şi social 130

Secţiunea a IH-aESENŢA Şl LEGITIMITATEA STATULUI 332

§.1. Esenţa statului 3321. Clasificarea concepţiilor cu privire la esenţa statului 3322. Statul ca manifestare de voinţă 3333. Statul ca instrument de dominare 333

691

§.2. Legitimitatea statului 3341. Conceptul de legitimitatea statului 3342. Originea puterii de stat 3353. Justificarea autorităţii statului 337

Secţiunea a IV-aFUNCŢIILE STATULUI 339

§.1. Conceptul de funcţii ale statului 339§.2. Clasificarea funcţiilor statului 340

Secţiunea a V-aELEMENTELE STATULUI 342

§.1. Populaţia 3421. Populaţie şi popor 3422. Populaţie şi naţiune 3433. Populaţie şi cetăţenie 344

§.2. Teritoriul 3441. Teritoriul - element constitutiv indispensabil al statului 3442. Teritoriul - condiţie a statului 3453. Natura juridică a teritoriului 3454. Delimitarea geografică a teritoriului 346

§.3. Suveranitatea 3461. Terminologie 3462. Evoluţie istorică 3473. Suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională 3494. Titularul suveranităţii înţeleasă ca putere de stat 3515. Definiţia suveranităţii de stat 351

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL III 353

CAPITOLUL IVForma de guvernământ 361

§ 1 . Monarhia 361§.2. Republica 362§3. Forma de guvernământ a României 363

692

CAPITOLUL V

Structura de stat 364

§ 1. Noţiunea şi formele structurii de stat 3641. Formele structurii de stat 366

a) Statul unitar 366b) Statul federativ, compus sau unional 366

2. Asociaţiile de state 368a) Uniunea personală 368b) Uniunea reală 369c) Confederaţia de state 369

§.2. România, stat naţional, unitar şi indivizibil 370

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL V 372

CAPITOLUL VI

Caracterele statului român 373

§. 1. România, stat suveran şi independent 373§.2. România, stat de drept, democratic şi social 375

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL VI 378

CAPITOLUL VII

Organizarea administrativă a teritoriului 379

§ 1 . Noţiunea şi importanţa organizăriiadministrative a teritoriului 379§.2. Organizarea administrativă actuală a teritoriului României... 383

1. Scurt istoric 3832. Unităţile administrativ-teritoriale din România 383

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL VII 386

693

CAPITOLUL VIIISistemul electoral 388

Secţiunea I-uCONSIDERAŢII GENERALE 388Secţiunea a Ii-aDREPTURILE ELECTORALE ALE ("ETÂŢENILOR ROMÂNI 390

§ 1. Unele consideraţii generale privind drepturileexclusiv-politice 390§2. Dreptul la vot 394

1. Universalitatea votului 3942. Egalitatea votului 3973. Votul direct 3984. Secretul votului 3995. Votul liber exprimat 399

§. 3. Dreptul de a fi ales 400Secţiunea a III-uSCRUTINUL 403

§.I. Concept 403§. 2. Sistemul majoritar şi sistemul reprezentării proporţionale... 403§. 3. Sisteme electorale mixte 404

a) Sistemul înrudirilor 404b) Sistemul german al buletinului dublu 404

§.4. Categorii de scrutin 404a) Scrutinul uninominal 404b) Scrutinul de listă 405c) Unul sau două tururi de scrutin 405

§.5. Avantajele şi dezavantajele scrutinului de listă 406§.6. Avantajele şi dezavantajele scrutinului uninominal 407

Secţiunea a II r-aORGANIZAREA Şl DESFĂŞURAREA ALEGERILOR 408

§. 1. Stabilirea datei alegerilor 408

694

§.2. Stabilirea numărului, delimitarea şi numerotareacircumscripţiilor electorale 408§.3. Listele electorale. Cărţile de alegător 413

1. Listele electorale 4132. Cărţile de alegător 416

§.4. Birourile şi oficiile electorale 416§. 5. Secţiile de votare 420§.6 Propunerea candidaturilor 422§7. Buletinele de vot. Semnele electorale.Ştampilele electorale 425§.8 Campania electorală 427§.9. Desfăşurarea votării 428

Secţiunea a V-uSTABILIRFA REZULTATELOR VOTĂRII.ATRIBUIREA AUNJ)ATELOR 431

§.1 Stabilirea rezultatelor votării, la secţia de votare 431§.2 Rolul Biroului Electoral Central şi al birouluielectorale de circumscripţie în stabilirea rezultatelor votării 432§.3 Atribuirea mandatelor 434

1. Sisteme de atribuire a mandatelor parlamentare 4342. Atribuirea mandatului de Preşedinte al României 4383. Atribuirea mandatelor pentru Camera Deputaţilor şi Senat.. 439

§.4. Alte reguli electorale 442

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL VIII 445

CAPITOLUL IXPARLAMENTUL 447

§ 1 . Generalităţi. Caracterizarea parlamentului 447§.2. Funcţiile parlamentului 448

1. Generalităţi privind funcţiile parlamentului.Clasificarea funcţiilor 4482. Funcţia legislativă a parlamentului 451

695

3. Stabilirea direcţiilor principale ale activităţiisocial-economice, culturale, statale şi juridice 4534. Alegerea, formarea, avizarea formării, numireasau revocarea unor autorităţi statale 4545. Controlul parlamentar 455

a) Controlul parlamentar exercitat prin dări deseamă, mesaje, rapoarte, programe 456b) Controlul exercitat prin comisiile parlamentare 456c) Controlul exercitat prin întrebări şi interpelări 456d) Dreptul Deputaţilor şi senatorilor de a cere şiobţine informaţiile necesare 460e) Controlul exercitat prin rezolvareapetiţiilor cetăţenilor 460f) Controlul exercitat prin avocatulpoporului (ombudsman) 461

6. Conducerea în politica externă 4637. Atribuţiile parlamentului privind organizareainternă şi funcţionarea sa 463

a)Validarea sau anularea alegerii parlamentarilor 463b) Adoptarea regulamentului de funcţionare 463c) Alegerea organelor interne ale Camerelor Parlamentului.. 464d) Stabilirea bugetului propriu 464e) Unele atribuţii privind statutul deputaţilorsau senatorilor 464

§.3. Structura parlamentului 464a) Camera aristocratică 465b) Camera federală, 465c) Camera democratică, 466

§.4. Organizarea internă a parlamentului 4681. Generalităţi 4682. Grupurile politice parlamentare 4693. Opoziţia parlamentară 473

696

4. Birourile şi comitetele 4735. Comisiile parlamentare 477

a. Comisiile permanente 478b. Comisiile temporare (ad-hoc) 482c. Comisia întregii camere 482d. Comisii speciale (select) 482e. Comisiile fără specialitate în parlamentul britanic 483f. Comisiile comune (mixte) 483g. Comisiile de anchetă 484h. Comisiile de mediere 485i. Reguli privind funcţionarea comisiilor parlamentare 485

§5. Funcţionarea parlamentului 4871. Mandatul sau legislatura 4872. Sesiunea : 4883. Şedinţele 4904. Sistemul de vot 493

§.6. Deputaţii şi senatorii 4951. Generalităţi 4952. Drepturi şi obligaţii 4983. Incompatibilităţi şi imunităţi 4994. Răspundere şi sancţiuni 501

§7. Actele Parlamentului. Consideraţii generale. Clasificare 502§.8. Legea, ca act juridic al parlamentului 504

1. Conceptul de lege ca act juridic al parlamentului 5042. Clasificarea legilor 5093. Supremaţia legii 511

a) Conceptul de supremaţie a legii 511b) Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii 511c. Explicarea supremaţiei legii în raport cusupremaţia Constituţiei 513d. Consecinţele juridice ale supremaţiei legii 514

4. Elaborarea legii 514

697

4. J. Iniţiativa legislativă sau dreptulde iniţiativă legislativă 5154.2. Examinarea şi avizarea proiectului de legede către comisiile parlamentare 5184.3. Includerea proiectului de lege saua propunerii legislative pe ordinea de zia şedinţei camerei parlamentare 5194.4. Dezbaterea proiectului de lege în plenulcamerelor parlamentului 5194.5. Votarea proiectului de lege 5204.6' Medierea şi concilierea 5204.7. Semnarea legilor de către preşedintele camerei 5214.8. Promulgarea legilor de către şeful de stat.Publicarea legilor 5214.9. Aprobarea legii prin referendum 5224.10. Alte reguli constituţionale privind elaborarea legii 523

a) Adoptarea proiectelor de legi sau propunerilorlegislative cu procedură de urgenţă 523b) Angajarea răspunderii Guvernului încondiţiile art. 113 din Constituţie 523c) Legile adoptate în şedinţe comune 523

5. Modificarea, suspendarea şi abrogarea legii 5246. Deosebirile dintre constituţie şi legi 5247. Conformitatea cu legea a celorlalte acteemise de către organele statului 525

§9. Regulamentele parlamentare 525§.10. Hotărârea, ca act juridic al parlamentului 527§.11 Moţiunile 528§12. Actele structurilor parlamentare 530

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL IX 531

698

CAPITOLUL XPuterea executivă 535

§.l. Precizări terminologice 535§.2. Structura executivului 536§.3. Raporturile legislativ - executiv 537

1. Rolul legislativului în formarea executivului 537a) Desemnarea şefului executivului 538b) Desemnarea şefului de guvern şi a membrilor acestuia .... 538

2. Raporturile legislativ-executiv în legăturăcu activitatea acestora 541

A. Intervenţia legislativului în activitatea executivului 542B. Intervenţia executivului în activitatea legislativului 543

3. Compatibilitatea funcţiei parlamentare şi funcţiei executive. 5434. Creşterea rolului executivului. Cauze şi consecinţe 545

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL X 546

CAPITOLUL XIInstituţia şefului de stat 547

§ 1 . Consideraţii generale 547§. 2. Evoluţia instituţiei şefului de stat în România 549§. 3. Atribuţiile şefului de stat 550

1. Rolul şi atribuţiile şefului de stat în sistemeleconstituţionale din alte state 5502. Rolul şi atribuţiile Preşedintelui României 553

a) Atribuţii privind legiferare 554b) Atribuţii privind organizarea şi funcţionareaputerilor publice 554c) Atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării,numirea sau revocarea unor autorităţi publice 555d) Atribuţii în domeniul apărării ţării şiasigurării ordinei publice 555

699

e) Atribuţii în domeniul politicii externe 555f) Alte atribuţii 556

§4. Desemnarea şefului de stat 556§.5. Durata mandatului şefului de stat 558§.6. Proceduri, solemnităţi, protocol 559§.7. Răspunderea şefului de stat 561§.8. Actele şefului de stat 562

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL XI 564

CAPITOLUL XIICurtea Constituţională a României 565

Secţiunea I(y()NTROLUL (XWSTITUŢIONAUTĂŢIl ÎN ROMÂNIA 565

§ 1 . Sediul materiei 565§.2. Caracterizarea Curţii Constituţionale 565

Secţiunea a Ii-aA( "JELE SUPUSE CONTROLULUI DECONSTITUŢIONALITATE 567

$.1. Legile 567§2. Iniţiativa de revizuire a Constituţiei exprimatăîn limitele dispoziţiilor art. 146 şi 148 din Constituţie 568§.3. Regulamentele Parlamentului 568§.4. Ordonanţele Guvernului 568§5. Iniţiativele legislative populare 569

Secţiunea a IlI-aALTE A TRIMIŢIIALE (1JRŢII (INSTITUŢIONALE 570

§. 1. Atribuţia de a veghea la respectarea proceduriipentru alegerea Preşedintelui României şi de confirmare arezultatelor sufragiului 570§2. Constatarea existenţei împrejurărilor care justificăinterimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte alRomâniei şi comunicarea celor constatateParlamentului şi Guvernului 571

700

§.3. Avizarea propunerii de suspendare din funcţie aPreşedintelui României 571§.4. Atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentruorganizarea şi desfăşurarea referendumului şi de aconfirma rezultatele acestuia 571§.5. Rezolvarea contestaţiilor care au ca obiectconstituţionalitatea unui partid politic 572

Secţiunea a IV-aPROCEDURA ÎN FA ŢA CURŢII CONSTITUŢIONALE 573

§.1. Procedura controlului constituţionalităţii legilor 573a) Procedura în cazul controlului prealabilde constituţionalitate 574b) Procedura în cazul judecării excepţieide neconstituţionalitate 575

§.2. Procedura controlului constituţionalităţiiiniţiativelor de revizuire a Constituţiei 577§.3. Procedura controlului constituţionalităţiiregulamentelor Parlamentului 577§.4. Procedura controlului constituţionalităţiiordonanţelor Guvernului 577§.5. Procedura de constatare a existenţei împrejurărilorcare justifică interimatul în exercitarea funcţiei dePreşedinte al României 578§.6. Procedura avizării suspendării din funcţie aPreşedintelui României 578§7. Procedura controlului constituţionalităţiipartidelor politice 579§.8. Alte proceduri 580

Secţiunea a IV-aACTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE.EFECTELE JURIDICE i 581

§.1. Denumirea actelor Curţii Constituţionale 581

701

§.2. Efecte juridice 582

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL XII 584

CAPITOLUL XIIIAutoritatea judecătorească 585

§. 1. Terminologie şi noţiuni 585§2. Specificul activităţijurisdicţionale 588

1. Principiile fundamentale potrivit cărora se realizează justiţia588a) Principiul legalităţii 589b) Justiţia este unică şi egală pentru toţi 590c). Folosirea limbii oficiale şi a limbii materne injustiţie 590d). Dreptul la apărare 590e). Prezumţia de nevinovăţie 591f). Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii.. 591

2. Organele judecătoreşti 594§.3. Raporturile cu legislativul şi executivul 595

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLUL XIII 597

CAPITOLUL XIVAnexe. Trimiteri Ia articolele din Constituţie 599

RESIJME EN L A N C U E FRANCAISE 607

Premiere pârtie - Le droit constitutionnel 609Chapitre I - Societe, Etat, droit, politique, et morale 609Chapitre II - La notion de droit constitutionnelet institutions politiques 609Chapitre III - Les rapports et Ies normes juridiquesde droit constitutionnel 610

702

Chapitre IV - Les sources formelles du droitconstitutionnel roumain 611Chapitre V - La place du droit constitutionneldans le systeme du droit 611Chapitre VI - La notion de Constitution 612Chapitre VII - L'apparition, l'adoption, la modification,le sursis et l'abrogation de la Constitution 612Chapitre VIII - Le contenu normatif de la Constitution 615Chapitre IX - La supremaţie de la Constitution 616Chapitre X - Le controle de la constitutionnalite des lois 616Chapitre XI - Les Constitutions roumaines 617Chapitre XII - La citoyennete roumaine 621Chapitre XIII - Les droits, les libertes et les devoirs fondamentales descitoyens roumains 624

Deuxieme pârtie - Les institutions politiques 628Chapitre I - L'organisation etatique du pouvoir 628Chapitre II - Les partis politiques 629Chapitre III - L'Etat 631Chapitre IV - La forme de gouvernement 633Chapitre V - La structure de l'Etat 633Chapitre VI - Les caracteres de l'Etat roumain 634Chapitre VII - L'organisation administrative du territoire 635Chapitre VIII - Le systeme electoral 635Chapitre IX - Le Parlement 637Chapitre X - Le pouvoir executif. 640Chapitre XI - L'institution du chef de l'Etat 641Chapitre XII - La Cour Constitutionnelle de la Roumanie 644Chapitre XIII - L'autorite juridictionnelle 645

INDEX ALFABETIC PE MATERII 647

703

IOAN MURARU SIMINA TĂNĂSESCU

Este profesor la disciplina Dreptconstituţional şi instituţii politice laFacultatea de Drept a UniversităţiiBucureşti.

Din anul 1992, este judecător laCurtea Constituţională pentru unmandat de 9 ani. între anii 1995-1998a îndeplinit funcţia de preşedinte alCurţii.

A lucrat ca expert în comisia deredactare a proiectului de Constituţieşi în Comisia constituţională şi pentrudrepturile omului a C.P.U.N.

De asemenea este cunoscut publi-cului de specialitate pentru articolele,comentariile şi monografiile elaborateîn diferitele domenii ale dreptului pu-blic, îndeosebi în colaborare cu MîhaiConstantinescu şi Simina Tănăsescu.

Este lector la disciplina Drept con-stituţional şi Instituţii politice la Facul-tatea de Drept a Universităţii Bucureşti.

Este doctor în drept al Facultăţii deDrept şi Ştiinţe Politice, Universitateadin Aix-Marseille, Franţa.

Face parte din corpul profesoral alColegiului Juridic de Studii Europenecreat în colaborare de UniversitateaPantheon Sorbonne, Franţa şi Univer-sitatea din Bucureşti.

A fost profesor invitat la Institutulpentru Federalism din Fribourg, Elveţia.

Este cunoscută publicului de spe-cialitate pentru articolele şi monogra-fiile elaborate în domeniul dreptuluiconstituţional, în special în colaborarecu loan Muraru.