Drept Constitutional Si Institutii Politice Unitatea I

DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI

INSTITUŢII POLITICE

Anul I, semestrul I

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ

FACULTATEA DE DREPT

BENONE PUŞCĂ

Editura Universitară Danubius, Galaţi

Drept constituţional şi instituţii politice 2

© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea ei

integrală sau fragmentară este interzisă.

Editura Universitară „Danubius” este recunoscută de

Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice

din Învăţământul Superior (cod 111/2006)

ISBN 978-606-533-026-9

Tipografia Zigotto Galaţi Tel.: 0236.477171


CUPRINS

1. Dreptul constituţional – o componentă a ştiinţelor juridice

Dreptul constituţional ca ramură de drept 8

Dreptul constituţional ca disciplină ştiinţifică 15

Obiectivele specifice unităţii de învăţare

Rezumat 21

Teste de autoevaluare 21

Bibliografie minimală 22

2. Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică

Teoria Constituţiei 24

Constituţia în perspectiva dezvoltării istorice

Constituţiile române

Revizuirea Constituţiei României din 1991

32

38

66


Rezumat 67


Lucrarea de verificare 68



3. Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie

Structura de stat a României 71

Teritoriul României. Organizarea administrativă a

teritoriului

80

Cetăţenia română 84


Rezumat 99



4. Drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor

Cadrul legal al drepturilor fundamentale 102

Principalele categorii de drepturi şi libertăţi. Clasificare 105

Avocatul Poporului 131


Rezumat 136


Lucrarea de verificare 137


Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Bibliografie (de elaborare a cursului)


INTRODUCERE Modulul intitulat Drept constituţional şi instituţii politice se studiază în anul I şi

vizează dobândirea de competenţe în domeniul dreptului constituţional.

Obiectivele cadru pe care ţi le propun sunt următoarele:

definirea dreptului constituţional ca disciplină juridică;

explicarea principiilor constituţionalităţii române;

identificarea elementelor raportului juridic de drept constituţional;

interpretarea normelor de drept prin raportare la situaţii concrete;

asumarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului;

rezumarea istoricului Constituţiilor României.

Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

- Dreptul constituţional – o componentă a ştiinţelor juridice

- Constituţiile României din perspectiva diacronică şi sincronică

- Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie

- Drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor

In prima unitate de învăţare, intitulată Dreptul constituţional – o componentă a

ştiinţelor juridice, vei regăsi operaţionalizarea următoarelor competenţe specifice:

- să defineşti dreptul constituţional după reguli ştiinţifice;

- să identifici elementele raportului juridic de drept constituţional;

- să enumeri principalele izvoare formale ale dreptului constituţional;

- să raportezi dreptul constituţional la instituţiile politice existente,

după ce vei studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografia recomandată. Pentru

aprofundare şi autoevaluare îţi propun exerciţii şi teste adecvate.

După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a doua unitate de învăţare, Constituţiile

României din perspectiva diacronică şi sincronică, vei achiziţiona, odată cu

cunoştinţele oferite, noi competenţe:

- să compari constituţiile române spre a evidenţia adoptarea lor la spiritul

timpului;

- să relaţionezi textele constituţiilor cu regimul politic;

- să elaborezi un text de comentariu al constituţiei actuale,

care îţi vor permite să rezolvi testele propuse şi lucrarea de verificare corespunzătoare

primelor două unităţi de învăţare. Ca sa îţi evaluez gradul de însuşire a cunoştinţelor,

vei rezolva o lucrare de evaluare care după corectare o vei primi cu observaţiile

adecvate şi cu strategia corectă de învăţare pentru modulele următoare.

După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a treia unitate de învăţare,

Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie, vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele

oferite, noi competenţe:

- să descrii modul de corelare a textului constituţional cu organizarea

administrativă a teritoriului;

- să rezumi condiţiile de dobândire a cetăţeniei române;

- să dezvolţi într-un text de o pagină ideea interdependenţei dintre stat şi

cetăţenie.


După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a patra unitate de învăţare, intitulată

Drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor, vei achiziţiona, odată cu

cunoştinţele oferite, noi competenţe:

- să enumeri categoriile de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, cu explicaţiile

corespunzătoare;

- să descrii unul dintre drepturile cetăţeneşti cu aplicaţie la un caz concret;

- să dezvolţi într-un eseu corelaţia dintre Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului şi legislaţia română;

- să rezumi într-un text de o pagină principiul constituţionalităţii legilor,

ordonanţelor şi hotărârilor de guvern.

O altă lucrare de verificare îţi va permite să afli stadiul însuşirii cunoştinţelor strict

necesare pentru formarea ta. Rezultatul verificării şi strategia de pregătire pentru

examen îţi vor fi comunicate de către tutore în cadrul intalnirilor tutoriale.

Sarcinile de lucru din cadrul cursului vor fi verificate de tutore în cadrul

întâlnirilor tutoriale.

Pentru o învăţare eficientă ai nevoie de următorii paşi obligatorii:

citeşti modulul cu maximă atenţie;

evidenţiezi informaţiile esenţiale, colorându-le, le notezi pe hârtie sau le

adnotezi în spaţiul alb, rezervat special în stânga paginii;

răspunzi la întrebări şi rezolvi exerciţiile propuse;

simulezi evaluarea finală, autopropunându-ţi o temă şi rezolvând-o fără să

apelezi la suportul scris;

compari rezultatul cu suportul de curs şi explică-ţi de ce ai eliminat anumite

secvenţe;

în caz de rezultat îndoielnic, reia întregul demers de învăţare.

Pe măsură ce vei parcurge modulul, la sfârşitul unităţilor de învăţare 2 şi 4, vei regăsi

două lucrări de verificare. Vei răspunde în scris la cerinţele acestora, folosindu-te de

suportul de curs şi resursele suplimentare (autori, titluri, pagini) indicate. Lucrările

vor fi predate în termenul specificat pe platforma Danubius Online spre a fi

verificate si notate. Aceste note se regăsesc, în procentele precizate în programa

analitică, în nota finala.

Vei fi evaluat după gradul în care ai reuşit să operaţionalizezi competenţele. Se va ţine

cont de acurateţea rezolvării, de modul de prezentare şi de promptitudinea răspunsului.

Pentru neclarităţi şi informaţii suplimentare vei apela la tutorele indicat.

N.B. Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune parcurgerea

obligatorie a bibliografiei recomandate şi rezolvarea sarcinilor de lucru, a testelor şi

lucrărilor de verificare. Doar în acest fel vei putea fi evaluat cu o notă corespunzătoare

efortului de învăţare.


1. DREPTUL CONSTITUŢIONAL – O COMPONENTĂ A

ŞTIINŢELOR JURIDICE

Obiective specifice:

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

să defineşti dreptul constituţional după reguli ştiinţifice;

să integrezi dreptul constituţional între celelalte ramuri de drept;

să identifici elementele raportului juridic de drept constituţional;

să enumeri principalele izvoare formale ale dreptului constituţional;

să raportezi dreptul constituţional la instituţiile politice existente.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 3 ore

1.1. Dreptul constituţional ca ramură de drept 8

1.2. Dreptul constituţional ca disciplină ştiinţifică 15


Rezumat 21


Bibliografie minimală

22

Benone Puşcă Dreptul constituţional – o componentă a ştiinţelor juridice


1.1. Dreptul constituţional ca ramură de drept

1.1.1. Apariţia disciplinei dreptului constituţional

În procesul apariţiei şi dezvoltării dreptului, ramura dreptului

constituţional se formează la sfârşitul secolului al XVIII-lea după ce

curentul revoluţionar dezlănţuit în 1789 a dus la elaborarea primelor

constituţii scrise pe continentul european.

Catedra de drept constituţional creată la Paris în 1834 a funcţionat sub

titulatura de „drept constituţional”până în 1852, când, în urma loviturii de

stat a lui Ludovic Napoleon, a fost desfiinţată, dar a fost reînfiinţată după

instaurarea celei de-a treia republici. Titulatura de „drept constituţional”

s-a menţinut până la începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului nostru,

când a fost înlocuită cu cea de „drept constituţional şi instituţii politice”.

Termenul de drept constituţional s-a răspândit în restul Europei odată cu

elaborarea diferitelor constituţii scrise. În unele state precum Germania,

Austria şi Rusia termenul de drept constituţional a fost înlocuit cu cel de

„drept de stat”.

În Ţările Române s-au predat, ca şi în Franţa, elemente de drept

constituţional şi elemente de drept administrativ reunite, sub denumirea de

drept public. Primul curs de drept public a fost ţinut în limba franceză la

Academia Mihăileană din Iaşi, în 1834, de francezul G. Maisonnabe. Mai

târziu, după înfiinţarea Universităţii din Iaşi, Simion Bărnuţiu a predat

Dreptul public al Românilor.

Noţiunea de drept constituţional apare foarte curând. Astfel, în 1864, A

Codrescu publica un curs sub denumirea de Drept constituţional, iar în

1881, la Brăila, Christ I. Suliotis, îşi publică cursul intitulat Elemente de

drept constituţional.

Încetăţenirea conceptului de drept constituţional se consideră însă o dată

cu predarea şi publicarea la Facultatea de drept din Iaşi a cursului de Drept

constituţional al profesorului Constantin Stere (1903) şi la Facultatea de

drept din Bucureşti a cursului de Drept constituţional al profesorului

Constantin Dissescu (1915).

Între cele două războaie mondiale, disciplina dreptului constituţional a fost

definitiv consacrată în facultăţile de drept din ţara noastră. Astfel, au fost

publicate cursuri valoroase ale unor redutabili profesori printre care se

numără: G. Alexianu, Drept constituţional, Bucureşti, 1926; P. Negulescu,

Curs de drept constituţional român, Bucureşti, 1927; G. Alexianu, Curs de

drept constituţional, vol. I-III, Bucureşti, 1930-1937; I. Vântu, Curs de

drept constituţional, 1939-1940; C. G. Rarincescu, Curs de drept

constituţional, Bucureşti, 1940; G. Alexianu, Principii de drept

constituţional, Bucureşti, 1945-1946 şi 1947; I. Gruia, Curs de drept

constituţional, Bucureşti, 1945-1946 şi 1947. Profesorii P. Negulescu şi G.

Alexianu au publicat în 1942 un „Tratat de drept public” în două volume.

După instaurarea dictaturii comuniste în ţara noastră, noţiunea de drept

constituţional a fost părăsită un timp şi înlocuită cu denumirea de „drept

de stat”. S-a considerat că denumirea de „drept de stat” prezintă un cadru

Legea supremă

(Constituţia) a

statului român

a fost

influenţată de

cea franceză.



mai potrivit de expunere a problemelor legate de constituţie, permiţând

cercetarea lor nu numai prin prisma prevederilor acesteia, ci şi a celor

cuprinse în alte izvoare de drept.

Denumirea disciplinei „drept de stat” nu încorporează în sfera ei de

cercetare toate normele juridice privitoare la raporturile sociale ce se nasc

în procesul organizării şi funcţionării organelor administraţiei publice, a

instanţelor judecătoreşti şi a parchetului. După câţiva ani s-a revenit la

denumirea de „drept constituţional”, considerându-se mai potrivită.

După 22 decembrie 1989 denumirea dată acestei discipline în programele

facultăţilor de drept din România este de Drept constituţional şi instituţii

politice.

Sarcina de lucru 1

Explică în trei fraze modul în care dreptul constituţional francez a

influenţat constituirea disciplinei corespunzătoare din dreptul românesc.

1.1.2. Definiţia dreptului constituţional. Obiectul dreptului constituţional

După cum am arătat mai sus, sistemul dreptului este format din mai multe

ramuri de drept, fiecare având principii proprii, specifice obiectului ei de

reglementare juridică, limitate la o anumită sferă de relaţii sociale.

În definirea dreptului constituţional ca ramură a dreptului unitar existent într-un

stat sunt exprimate în literatura juridică mai multe păreri.

Unii autori definesc dreptul constituţional ca fiind alcătuit din norme juridice

care reglementează forma statului, organizarea, funcţionarea şi raporturile

dintre puterile publice, limitele puterilor publice, organizarea politică a statului

etc. În unele definiţii sunt incluse drepturile şi libertăţile omului şi cetăţeanului.

(Deleanu, 2006, p. 23). Sunt autori care consideră că dreptul constituţional

reglementează relaţiile sociale care apar în procesul organizării şi exercitării

puterii şi, în sfârşit, alţi autori susţin că relaţiile sociale reglementate de dreptul

constituţional sunt cele care apar în înfăptuirea puterii.

Analizând normele juridice aparţinând altor ramuri ale dreptului public (drept

administrativ, drept financiar ş.a.) vom constata că şi aceste norme



reglementează unele relaţii sociale din domeniul exercitării puterii. Ceea ce

deosebeşte însă normele de drept constituţional de celelalte norme ale altor

ramuri ale dreptului public este faptul că relaţiile sociale reglementate de

normele dreptului constituţional sunt relaţii sociale din domeniul consacrării

fundamentale a formelor politice şi juridice de organizare şi înfăptuire a

puterilor statului şi anume: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea

judecătorească. (Ionescu, 2008, p. 30).

Definirea dreptului constituţional necesită o conturare mai exactă a noţiunilor

de „organizare” şi „înfăptuire” a puterilor în stat. Relaţiile sociale dintre cele

trei puteri ale statului – legislativă, executivă şi judecătorească – alcătuiesc

prima categorie de relaţii sociale, reglementate prin normele dreptului

constituţional. Normele care reglementează aceste relaţii sociale consacră

structura de stat şi organizarea administrativă a teritoriului.

În sfera de competenţă a dreptului constituţional intră toate normele care

reglementează relaţiile sociale ce se nasc în procesul complex de instaurare,

menţinere şi exercitare a puterii. Dreptul constituţional se ocupă de organizarea

întregii vieţi a statului, el determină structura statului, organizează şi

proteguieşte viaţa individuală, influenţează toate celelalte ramuri ale dreptului,

le fixează cadrul de dezvoltare. Ceea ce trebuie reţinut însă este faptul că nu

toate relaţiile sociale reglementate prin norme constituţionale sunt relaţii

exclusive de drept constituţional, unele dintre ele au o dublă natură juridică,

adică sunt reglementate în acelaşi timp şi de alte ramuri de drept. Prin urmare

în obiectul dreptului constituţional vor fi cuprinse două categorii de relaţii şi

anume: 1) relaţii care fiind reglementate şi de alte ramuri de drept sunt

reglementate în acelaşi timp şi de către constituţie, devenind astfel şi raporturi

de drept constituţional; 2) relaţii specifice de drept constituţional care formează

obiectul de reglementare numai pentru normele de drept constituţional.

(Muraru, 2008, p. 19-20).

P

e

Obiectul dreptului constituţional constă în reglementarea organizării şi

funcţionării statului şi ale organelor sale şi anume: parlament, guvern, instanţe

judecătoreşti şi a raporturilor dintre acestea, a raporturilor între stat şi

cetăţean, precum şi a drepturilor şi îndatoririlor acestuia.

Pe baza celor expuse, putem defini dreptul constituţional ca ramură principală

a dreptului românesc care reglementează, prin normele sale, relaţiile sociale

fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a

puterii.

Corelează

obiectul cu

definiţia

dreptului

constitu-

ţional!



Sarcina de lucru 2

Identifică 5 elemente distinctive ale obiectului Dreptului constituţional în

raport cu obiectul Dreptului civil.

1.1.3. Izvoarele dreptului constituţional

Teoria juridică actuală recunoaşte calitatea de izvoare ale dreptului

constituţional formelor dreptului scris, exprimate în actele normative ale

organelor legiuitoare. Trebuie să arătăm de la început că nu toate

izvoarele dreptului, explicate de teoria juridică contemporană, sunt

izvoare de drept constituţional. În primul rând, trebuie să observăm că

sunt izvoare ale dreptului constituţional român numai actele normative

adoptate de autorităţile publice direct reprezentative. În al doilea rând,

aceste acte normative trebuie să reglementeze relaţii sociale

fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării

puterii.

Sunt izvoare ale dreptului constituţional actele care reglementează

relaţiile sociale fundamentale privind instaurarea, menţinerea şi

exercitarea puterilor în stat: Constituţia şi legile de modificare a

Constituţiei, legile ca acte normative ale Parlamentului, Regulamentele

Parlamentului, ordonanţele Guvernului, tratatele internaţionale.

Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei sunt principalele

izvoare ale dreptului constituţional, pentru că ele reglementează toate

problemele fundamentale care, prin obiectul lor specific, aparţin

dreptului constituţional.

Legea ca act normativ al Parlamentului ocupă al doilea loc în sistemul

izvoarelor dreptului nostru. Prin conţinutul şi importanţa relaţiilor sociale

pe care le reglementează legile, ca acte normative ale Parlamentului, sunt

principalele izvoare ale dreptului constituţional. Vom observa însă că nu

toate legile sunt izvoare ale dreptului constituţional. Unele dintre ele sunt

izvoare ale altor ramuri de drept. Aşa de exemplu, codul penal este izvor

de drept pentru dreptul penal, codul civil pentru dreptul civil, codul

muncii pentru dreptul muncii etc. Ceea ce trebuie să reţinem este aceea

că legile sunt izvoare de drept constituţional în măsura în care

reglementează relaţii fundamentale din domeniul instaurării, menţinerii şi

exercitării puterii. Sunt izvoare ale dreptului constituţional, printre altele,

legile electorale, legea cetăţeniei etc.

Regulamentele de organizare şi funcţionare ale Parlamentului sunt şi

ele izvor de drept constituţional, întrucât ele sunt acte normative prin care

sunt reglementate relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul



instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. În sistemul nostru parlamentar

sunt trei categorii de regulamente: Regulamentul Camerei Deputaţilor,

Regulamentul Senatului şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei

Deputaţilor şi Senatului.

Ordonanţele Guvernului pot fi izvoare ale dreptului constituţional dacă,

îndeplinesc condiţia de a reglementa relaţii sociale fundamentale privind

instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. Domeniul reglementării va

fi însă stabilit prin legea de abilitare a Guvernului.

Tratatul internaţional este un alt izvor de drept constituţional.

Pentru a fi izvor de drept constituţional, tratatul internaţional trebuie să

fie de aplicaţie directă, nemijlocită, să fie ratificat de către Parlament şi

să privească reglementarea unor relaţii sociale specifice dreptului

constituţional.

Din examinarea dispoziţiilor constituţionale (art. 20) rezultă patru reguli

şi anume: a) tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern;

b) obligaţia statului de a le respecta întocmai şi cu bună credinţă; c)

interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale privind drepturile şi

libertăţile cetăţenilor în concordanţă cu Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate; d) prioritatea

reglementărilor internaţionale în cazul unor neconcordanţe între acestea

şi reglementările interne privitoare la drepturile fundamentale ale omului.

(Muraru, 2008, p. 32)

Constituţia României acordă tratatelor internaţionale o atenţie sporită.

Sarcina de lucru 3

Selectează trei dintre izvoarele formale ale dreptului

constituţional şi descrie-le în câte o frază distinctă de 3-5 rânduri.

1.1.4. Raporturile şi normele de drept constituţional

Raporturile de drept constituţional pot fi definite ca fiind acele raporturi

sociale reglementate sau sancţionate de o normă juridică în care oamenii, fie

individual, fie organizaţi, participă ca titulari de drepturi şi obligaţii ce apar în

cadrul activităţii de instaurare, menţinere şi exercitare statală a puterii.



Problema care se pune este aceea de a şti dacă toate normele de drept

constituţional sunt susceptibile să dea naştere, să modifice sau să stingă

raporturi juridice şi, în al doilea rând, dacă normele de drept constituţional au

întotdeauna ca obiect de reglementare raporturi sociale ce aparţin dreptului

constituţional.

Luarea în discuţie a acestei probleme este cu atât mai necesară, cu cât s-a

afirmat de către unii autori că normele constituţionale nu fac parte, în

totalitatea lor, din dreptul constituţional. Astfel, se afirmă că normele cuprinse

în Constituţie ce au ca obiect organizarea administrativă, drepturile şi libertăţile

cetăţenilor, dreptul de proprietate altele decât cele politice, nu fac parte din

dreptul constituţional deoarece relaţiile reglementate sunt relaţii specifice altor

ramuri de drept.

Trebuie reţinut, în legătură cu primul aspect al acestei probleme, că legea

fundamentală constituie, ca act normativ, o alcătuire unitară de norme juridice.

Or, după cum se ştie, normele juridice reglementează relaţiile sociale, care

devin astfel relaţii juridice. Deci afirmaţia potrivit căreia dispoziţiile

constituţionale privitoare la baza socială nu ar avea ca obiect reglementarea

unor relaţii sociale nu apare întemeiată. Este adevărat că asemenea dispoziţii au

şi caracter de consacrare, dar acest caracter nu este de natură să estompeze

natura de norme juridice a dispoziţiilor respective. Chiar dacă prin asemenea

dispoziţii sunt consacrate unele realităţi social-economice şi politice, se

stabilesc totodată şi anumite reguli.

În ceea ce priveşte al doilea aspect al problemei, răspunsul nu poate fi, după

părerea noastră, decât afirmativ, în sensul că toate normele constituţionale

reglementează raporturi de drept constituţional, raporturi sociale care aparţin

acelei forme fundamentale de activitate a statului care este instaurarea,

menţinerea şi exercitarea statală a puterii. Este adevărat că, aşa cum am arătat,

nu toate raporturile sociale reglementate prin norme constituţionale sunt

raporturi exclusive de drept constituţional, unele din ele fiind, în acelaşi timp,

şi raporturi specifice altor ramuri ale dreptului. Astfel, raporturile sociale

născute în legătură cu unele din drepturile fundamentale ale cetăţenilor,

organizarea şi funcţionarea organelor din administraţia publică devin, prin

reglementarea lor, raporturi de drept constituţional, dar sunt în acelaşi timp şi

raporturi juridice ce aparţin altor ramuri ale dreptului cum ar fi: dreptul

administrativ, dreptul muncii, dreptul civil, dreptul familiei etc.

Este evident faptul că reglementarea unor astfel de raporturi sociale se face, în

primul rând, prin Constituţie, iar normele dreptului administrativ, ale dreptul

civil sau ale altor ramuri de drept nu fac altceva decât să dezvolte aceste

reglementări de principiu, fundamentale.

Stabilirea domeniului de reglementare al dreptului constituţional poartă

amprenta amplitudinii şi complexităţii transformărilor sociale, a

caracteristicilor vieţii social-politice. În funcţie de aceste transformări sociale

domeniul dreptului constituţional poate fi mai restrâns sau poate penetra în

domenii rezervate altor ramuri de drept. În această situaţie vom constata

procesul de constituţionalizare a unor ramuri ale dreptului, rezultat din

extinderea reglementării constituţionale a unor relaţii sociale rezervate prin

tradiţie altor ramuri de drept. Acest proces de constituţionalizare a altor ramuri



de drept nu este de dată recentă, ci doar denumirea procesului în sine este nouă.

Este cunoscut faptul că toate ramurile dreptului îşi au izvorul în principiile

constituţionale.

1.1.5. Noţiunea de instituţie politică

Prin instituţie, în general, se înţelege forma de organizare a raporturilor sociale,

repetate şi tipizate potrivit normelor juridice stabilite pe domenii de activitate şi

oglindind caracterul istoric al orânduirii societăţii respective. În legătură cu

definirea instituţiei politice s-au purtat şi încă se poartă discuţii. Cunoscutul

politolog şi jurist francez Maurice Duverger a susţinut că noţiunea generală de

instituţie se defineşte prin două elemente: un element structural şi un element

de credinţă. (Puşcă, 2007, p. 48)

Folosirea noţiunii de „instituţie politică” în cursurile de drept constituţional

este pe deplin îndreptăţită, deoarece, ca ramură a sistemului de drept, acesta

reglementează raporturile sociale fundamentale din domeniul exercitării puterii

politice. Cu alte cuvinte, dreptul constituţional stabileşte modul de organizare

şi funcţionare, atribuţiile instituţiilor prin intermediul cărora se exercită puterea

politică. În limbajul comun noţiunea de instituţie desemnează organizaţiile care

au un statut, reguli de funcţionare şi acţionează pentru realizarea anumitor

nevoi sociale. Modelul tipic de organizaţie este statul.

Conceptul de instituţie are accepţii particulare în sociologie, politologie şi

ştiinţa dreptului. În sociologie termenul de instituţie desemnează regulile de

influenţare şi control social al comportamentelor individuale, modelele

specifice şi stabile de organizare şi desfăşurare a interacţiunilor între indivizi şi

grupuri sociale orientate spre satisfacerea unor nevoi de bază, valori şi interese

cu importanţă esenţială pentru menţinerea colectivităţilor politice. În mod

obişnuit, sociologia este considerată drept ştiinţa societăţii, respectiv ştiinţa

convieţuirii şi relaţiilor dintre oameni.

În politologie, termenul de instituţie este circumscris organismelor investite cu

autoritatea de a exercita puterea politică. Dreptul constituţional limitează

instituţia socială la autorităţile instituite prin textele constituţionale, la modul

lor de organizare, de funcţionare şi la interferenţa lor în procesul de exercitare a

puterii politice.

Instituţiile politice, spre deosebire de cele cu caracter cultural, religios etc.,

sunt create în scopuri ce au legătură cu instaurarea sau exercitarea statală a

puterii, cu participarea la putere, la conducerea societăţii. Aşa de exemplu, sunt

instituţii politice parlamentul, guvernul, partidele politice.

În legătură cu aserţiunea potrivit căreia „instituţiile politice sunt în acelaşi timp

organe etatice şi reguli care le reglementează”, se impun câteva precizări.

În limbajul curent noţiunea de instituţie este folosită ca o formă organizaţională

creată de oameni potrivit unor reguli sociale, pentru atingerea unor scopuri. În

limbajul juridic noţiunea de instituţie este utilizată în sensul de ansamblu de

norme care reglementează un grup unitar de relaţii sociale.

Fii atent la

diferenţele

de percepţie!



Sarcina de lucru 4

Identifică 3 moduri distincte de raportare la putere ale instituţiilor politice.

1.2. Dreptul constituţional ca disciplină ştiinţifică

1.2.1. Apariţia şi dezvoltarea ştiinţei dreptului constituţional

Dreptul constituţional, ca ramură a sistemului de drept, nu studiază numai

anumite norme juridice, constituite într-o ramură distinctă a dreptului, ci şi

raporturile juridice ce se nasc în procesul de aplicare a acestor norme.

În definiţia pe care am dat-o dreptului constituţional al României, această

noţiune de drept constituţional a fost utilizată pentru a desemna un ansamblu de

norme juridice care se deosebesc de cele care aparţin altor ramuri ale dreptului

(cum este dreptul administrativ, civil etc.), prin obiectul lor specific.

Noţiunea de drept constituţional poate fi utilizată pentru a desemna o anumită

disciplină ştiinţifică. Aşa, de exemplu, atunci când în planul de studii se

utilizează termenul: „dreptul constituţional”, prin această expresie nu se

înţelege un ansamblu de norme având un obiect specific, ci disciplina care

cercetează din punct de vedere ştiinţific normele dreptului constituţional.

Ştiinţa dreptului constituţional caută să determine categoriile ce-i sunt proprii şi

să stabilească legităţile obiective care stau la baza dezvoltării fenomenelor

juridice ce-i sunt specifice. După cum fizica, bunăoară, are un obiect propriu de

cercetare şi anume fenomenele fizice (căldura, sunetul etc.), tot aşa ştiinţa

dreptului constituţional are şi ea un domeniu propriu de fenomene pe care-l

studiază. Acest domeniu îl constituie regulile dreptului constituţional şi

fenomenele juridice născute în procesul aplicării acestor reguli.

Pentru a putea vorbi de o ştiinţă a dreptului constituţional este necesar să se

învedereze totodată şi faptul că cercetarea unei categorii de fenomene nu se

face la întâmplare şi empiric, ci prin aplicarea unei metode ştiinţifice.

Pornind de la acest punct de vedere, ştiinţa dreptului constituţional din ţara

noastră consideră că o cercetare ştiinţifică, pentru a fi cu adevărat substanţială,

nu se poate mărgini la descrierea, clasificarea şi integrarea într-un sistem a

Pornind de la definiţia noţiunii de instituţie, în general, instituţiile politice pot

fi definite ca fiind acele organisme învestite cu autoritatea de a exercita

puterea politică.



fenomenelor juridice. Astfel fiind, cercetarea ştiinţifică a fenomenelor juridice

va trebui să parcurgă două etape. Într-o primă etapă va fi necesar să se

cerceteze esenţa fenomenelor juridice şi legile lor de dezvoltare. Pe această

cale vor putea fi descoperite cauzele care determină naşterea şi evoluţia

fenomenelor juridice. Într-o a doua etapă, procedeul va fi invers. Odată

lămurită esenţa şi precizate cauzele care au dat naştere diferitelor instituţii

juridice, acestea vor fi examinate atât fiecare în parte, cât şi transformările pe

care le parcurg. Această cercetare nu va avea însă ca rezultat un tablou haotic,

format din diverse instituţii, ci ea va apărea ca un tot coordonat şi unitar. De

asemenea, cercetarea nu se va limita să scoată în evidenţă criteriile formale

care le caracterizează, ci va putea să le explice pe baza legilor lor interne de

dezvoltare.

Ştiinţa noastră juridică nu poate nesocoti elementele exterioare ale

fenomenelor. De aceea, în definiţia pe care o dă dreptul constituţional, ea va

insista asupra faptului că el este constituit dintr-un ansamblu de norme prin

care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul

instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii.

În unele state europene, în împrejurări social-istorice diferite, încep să apară în

secolul al XVII-lea germenii ştiinţei dreptului constituţional. Preocupările

teoretice din această perioadă sunt caracterizate prin mixtura categoriilor de

drept privat cu cele de drept public (cum i s-a spus uneori dreptului

constituţional), precum şi folosirea sistemului instituţional.

Folosirea sistemului instituţional este caracteristică în special dogmatismului

german din secolul al XVII-lea, care a încercat să construiască dreptul

constituţional ca „instituţie de drept public”, recurgând la analogia cu dreptul

privat. În secolul al XVII-lea au fost jurişti care au criticat asemenea construcţii

dogmatice, arătând că multe probleme ale dreptului public trebuie scoase din

clasificarea trihotomică a instituţiilor.

În secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea apar şi se dezvoltă

elementele definitorii ale ştiinţei dreptului constituţional. Au apărut numeroase

şcoli şi doctrine cu reprezentanţi de seamă ca P. Laband, A. Esmein, A. Dicey,

L. Duguit, V. Orlando, J.D. Levin, M. Hauriou ş.a. care prin lucrările lor au

contribuit la dezvoltarea unei democraţii relative, la guvernarea reprezentativă

şi recunoaşterea regimului juridic.

Dreptul divin al monarhiilor, dreptul natural, a fost repudiat pentru a se ajunge

la pozitivismul juridic. Pozitivismul juridic era chemat să construiască o teorie

juridică „pură”, având ca obiect de studiu materialul juridic pozitiv şi utiliza

numai metode pur juridice, operând cu noţiuni şi categorii juridice.

În unele ţări, în care s-au cristalizat mai repede principiile unui regim

parlamentar şi apoi ale unui regim democratic, analiza juridică a fost combinată

cu aprecierea „metajuridică”, în concordanţă cu principii ca: suveranitatea

populară sau naţională, supremaţia parlamentului, domnia dreptului etc.

Metodologia ştiinţei dreptului constituţional a rămas tributară aceleiaşi grave

insuficienţe şi anume ruptura între realitatea şi noţiunea juridică.

În cea de a doua parte a secolului XX, criza legalităţii a determinat o slăbire a

şcolii juridice şi intensificarea căutărilor spre o nouă metodologie. În acest

context se constituie şcoala sociologică a dreptului constituţional, care



reprezintă un pas înainte, incluzând elemente sociologice şi politice în ştiinţa

dreptului constituţional. Un reprezentant de seamă al acestei şcoli a fost L.

Duguit care afirma că voinţa poporului ar fi o idee arbitrară, nedovedită şi

nedemonstrabilă. Potrivit doctrinei sale statul nu este un instrument al

dominaţiei, ci al „serviciului social”; dreptul nu se întemeiază pe ideea

suveranităţii unice şi indivizibile, ci el rămâne „un drept obiectiv al guvernării

care nu condamnă”. Un alt reprezentant al şcolii sociologice, M. Hauriou,

afirmă că „proprietatea reprezintă forma naturală şi definitivă a libertăţii

individuale”, reprezintă primatul factorului economic asupra celui politic şi

juridic. O secvenţă din teoria lui M. Hauriou se referă la reprezentare. El

consideră că reprezentantul nu este negreşit un mandatar, că alegerea nu este

un mijloc necesar pentru transmiterea mandatului şi că procedura electorală

trebuie concepută şi organizată în aşa fel încât această „ordine a lucrurilor” să

nu poată fi pusă în discuţie în fiecare zi de corpul electoral.

Orientările actuale ale ştiinţei dreptului constituţional sunt îndreptate spre

conservarea formelor organizării de stat „clasice”, caracteristice democraţiei.

În angrenajul extrem de complex privind organizarea de stat, fără a afecta

principiul fundamental caracteristic unui stat de drept şi anume separaţia

puterilor, nu trebuie dizolvate unele puncte de vedere realiste. Aşa de exemplu,

G. Burdeau recunoştea că:

„construcţia juridică a instituţiilor politice este departe de a corespunde realităţii lor. Unele

dintre ele sunt denaturate cu textele juridice, altele nu-şi găsesc locul în aceste texte. Fie că

această constatare ne bucură, fie că ne întristează, sistemele juridice contemporane sunt

legate indisolubil de politică”.

Semnificative pentru orientarea contemporană a ştiinţei dreptului

constituţional, ni se par declaraţiile lui M. Duverger. El recunoaşte că puterea

politică şi constrângerea economică sunt profund legate între ele.

Sarcina de lucru 5

Pornind de la declaraţia lui M. Duverger explică într-o frază de 3-5

rânduri condiţionalităţile politicului de către economic.

1.2.2. Subiectele raportului de drept constituţional

Atribuirea calităţii de subiect de drept în anumite raporturi juridice presupune

recunoaşterea de către stat a capacităţii juridice, adică a posibilităţii de a fi

titular de drepturi şi obligaţii şi de a le exercita nemijlocit. Trebuie să subliniem

încă de la început două trăsături specifice cu privire la subiectele raporturilor

de drept constituţional şi anume: a) unul din subiecte este totdeauna fie statul,



fie un organ reprezentativ (legiuitor), fie deţinătorul puterii; b) aceste subiecte

acţionează într-un raport juridic apărut în activitatea de instaurare, menţinere şi

exercitare a puterii. (Muraru, 2008, p. 23)

În raporturile de drept constituţional, ca în oricare raport juridic, părţile

participante pot fi numai oamenii care se prezintă fie ca subiecte de drept

individuale, fie ca subiecte de drept colective. Ca subiecte de drept individuale

ale raporturilor de drept constituţional, oamenii pot apărea fie ca persoană

fizică care intră în diferite relaţii reglementate de normele dreptului

constituţional (în cadrul raporturilor de cetăţenie, al raporturilor de drept

electoral etc.), fie ca persoană ce îndeplineşte anumite funcţii în cadrul unui

colectiv sau al unui partid (deputatul în raport cu parlamentul, organul

legiuitor) în care a fost ales sau cu alegătorii din circumscripţia electorală în

care a fost ales. Ca subiecte colective de drept constituţional, oamenii pot

apărea sub diverse forme (popor, stat, organe ale statului etc.). Sfera

subiectelor de drept constituţional este foarte largă. De aceea, în legătură cu

delimitarea acestei sfere şi cu clasificarea subiectelor de drept constituţional, în

literatura juridică de specialitate au fost emise mai multe opinii. Unii autori

susţin că poporul nu poate avea calitatea de subiect al raporturilor juridice pe

considerentul că poporul şi naţiunea sunt categorii politice şi nu juridice.

Aceiaşi autori sunt dispuşi să recunoască poporului calitatea de subiect de drept

numai în dreptul internaţional.

După opinia noastră subiectele de drept constituţional trebuie să cuprindă:

a) poporul;

b) statul ca întreg;

c) organele statului;

d) partidele politice;

e) cetăţenii şi alte persoane fizice;

f) asociaţiile de orice fel;

g) sindicatele.

Poporul ca subiect al raporturilor de drept constituţional este constituit din

totalitatea cetăţenilor statului român. Constituţia consacră faptul (art.2) că

suveranitatea naţională aparţine poporului român, care încredinţează exerciţiul

ei unor organe alese prin vot universal, egal, direct şi liber exprimat. De aici

rezultă că poporul este deţinătorul întregii puteri în stat. Termenul de popor

apare în articolele 2 şi 4 ale Constituţiei care arată că suveranitatea naţională

aparţine poporului şi că statul are ca fundament unitatea poporului român,

patria comună şi indivizibilă a cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de origine

etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie şi de apartenenţă politică, de

avere sau de origine socială.

Poporul este deţinătorul suveranităţii naţionale. El este sursa principală a

tuturor drepturilor şi obligaţiilor. Nici un grup şi nici o persoană, se arată în

articolul 2(2) al Constituţiei, nu-şi pot atribui exercitarea suveranităţii în nume

propriu. În condiţiile statului democratic român, dreptul este expresia

intereselor şi a voinţei poporului.



Între popor şi statul de drept, democratic şi social român există o legătură

inseparabilă, statul având ca fundament unitatea poporului pe care o exercită.

Acesta este sensul celor exprimate în Constituţie (art.2 alin.1), că poporul îşi

exercită puterea prin organele sale reprezentative şi prin referendum.

Este evident faptul că poporul român concentrează în mâinile sale întreaga

putere şi are dreptul să decidă asupra sorţii sale, deci în procesul de instaurare,

menţinere şi exercitare a puterii. În multe probleme, cum ar fi: stabilirea formei

de guvernământ, a structurii de stat, poporul apare direct ca subiect al

raporturilor de drept constituţional.

Statul apare ca subiect al raporturilor de drept constituţional în calitatea sa de

purtător al suveranităţii poporului. În art. 1(3) al Constituţiei se arată că

România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului,

drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane,

dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate, iar

în articolul 6(1) se arată că statul recunoaşte şi garantează persoanelor

aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la

exprimarea identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase.

În vederea realizării acestor ţeluri se stabilesc raporturi de drept în care statul

apare direct ca unul din subiectele de drept constituţional. Aşa de exemplu,

statul este un subiect de drept constituţional în raportul de cetăţenie. Şi părţile

componente ale statului pot fi subiecte ale raportului de drept constituţional.

Spre exemplu, în statele federale, în cadrul raporturilor ce se stabilesc între

federaţii şi statele membre, unul din subiecte este statul federal (în întregime),

iar celelalte subiecte sunt statele părţi componente ale federaţiei.

În literatura noastră juridică de specialitate unii autori au susţinut că în cadrul

statului unitar unităţile administrativ-teritoriale (părţi ale teritoriului statului)

pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional.

Într-o opinie se consideră că unităţile administrativ - teritoriale sunt subiecte

ale raporturilor de drept constituţional. Susţinându-se că şi părţile componente

ale statului sunt subiecte de drept constituţional, se arată că şi unităţile

administrativ-teritoriale apar ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional,

atunci când se procedează la organizarea administrativ-teritorială. O asemenea

opinie nu este întemeiată, deoarece în niciun raport juridic nu apare ca

participant teritoriul sau unitatea administrativ-teritorială, ci numai organele de

conducere ale acestor unităţi.

Într-o altă opinie se ajunge la concluzia că unităţile administrativ-teritoriale pot

apărea şi ca subiecte în raporturile de drept constituţional, dacă prin noţiunea

de unităţi administrativ-teritoriale se înţelege colectivul de oameni care

populează o anumită porţiune a teritoriului ţării, cu condiţia de a li se

recunoaşte prin lege anumite drepturi şi obligaţii în cadrul unor raporturi de

drept constituţional.

După părerea noastră o asemenea susţinere nu este întemeiată deoarece potrivit

prevederilor constituţionale statul are ca fundament unitatea poporului român,

integritatea teritorială, patria comună şi indivizibilă a cetăţenilor săi (art.4)

(Puşcă, 2007, p. 62). Dacă ne limităm să subliniem că raportul juridic este o

relaţie socială, este suficient pentru a ajunge la concluzia că într-un raport

Ai mai jos

explicaţia

disputelor

politice din

spaţiul public

romanesc.



juridic nu pot avea calitatea de participanţi decât oamenii, consideraţi

individual sau colectiv, nu şi unităţile administrative.

Sarcina de lucru 6

Selectează şi descrie în fraze minimale (3) interferenţa competenţelor

statului cu poporul.

Organele statului (autorităţile publice) pot fi subiecte ale raportului de drept

constituţional în toate cazurile în care relaţia la care participă este reglementată

de o normă a dreptului constituţional. Desigur în cele mai multe raporturi de

drept constituţional apar ca subiecte de drept organele puterii. Aşa de exemplu,

organele legiuitoare apar întotdeauna ca subiecte ale raporturilor de drept

constituţional, cu condiţia ca raportul juridic la care participă să fie de drept

constituţional. Şi celelalte autorităţi ale statului (executive, judecătoreşti) pot fi

subiecte ale raporturilor de drept constituţional numai dacă participă la un

raport juridic în care celălalt subiect este poporul, statul sau organele

legiuitoare şi dacă raportul se naşte în procesul instaurării, menţinerii şi

exercitării puterii. Organele puterii pot constitui ambele subiecte ale

raporturilor de drept constituţional sau pot apărea numai ca unul din subiectele

raporturilor respective, celălalt subiect fiind un alt organ al puterii, o

organizaţie politică sau o persoană fizică.

Cetăţenii apar ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional fie în calitate

de persoană fizică, membru al societăţii noastre care participă la instaurarea,

menţinerea sau exercitarea puterii de stat, fie în calitate de persoană învestită

cu anumite funcţii într-un partid politic sau organ de stat sau organizaţi pe

circumscripţii electorale. În prima ipostază, cetăţenii apar ca subiecte ale

raportului de drept constituţional în numeroase cazuri în legătură cu exercitarea

drepturilor sociale, politice, economice, culturale şi în toate celelalte domenii

ale vieţii publice. În cea de-a doua ipostază sunt numeroase raporturi de drept

constituţional în care cetăţenii pot fi subiecte de drept dacă sunt învestite cu o

anumită calitate care rezultă din o funcţie pe care o deţin într-un organ al

puterii (deputat, senator) sau al unui partid politic. În ultima ipostază cetăţenii

apar ca subiecte ale raportului de drept constituţional cu ocazia alegerilor

parlamentare sau prezidenţiale organizate pe circumscripţii electorale.

Grija statului pentru respectarea ordinii constituţionale, a drepturilor şi

libertăţilor constituţionale, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţeanului imprimă

acestor raporturi, ca de altfel tuturor raporturilor de drept constituţional, un

caracter real, democratic.



Şi străinii, ca şi persoanele fără cetăţenie, pot fi subiecte ale raporturilor de

drept constituţional. De exemplu, străinul care solicită acordarea cetăţeniei

române se află într-un raport de drept constituţional până la aprobarea cererii

sale. Aceeaşi situaţie se poate întâlni şi în cazul cererii de azil politic în ţara

noastră a unui cetăţean străin.

Partidele politice ocupă un loc important în sistemul democraţiei din

societatea românească. Definind esenţa activităţii lor, Constituţia (art.8)

stabileşte că partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în

condiţiile prevăzute de lege. Ele contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei

politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială,

ordinea de drept şi principiile democraţiei.

În condiţiile dezvoltării democraţiei statului nostru, rolul partidelor politice în

viaţa publică, în definirea şi exprimarea voinţei cetăţenilor se amplifică şi ele

apar ca subiecte de drept constituţional într-un număr tot mai mare de raporturi

de drept constituţional.

Subiectele de drept menţionate au un atribut indispensabil, ce le conferă

calitatea de a fi participante la un raport de drept constituţional, acela că ele

participă în relaţii sociale specifice unei anumite forme fundamentale de

activitate a statului şi anume la activitatea de instaurare, menţinere şi exercitare

a puterii.

Teste de autoevaluare

1. La începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului nostru, titulatura de

„drept constituţional” a fost înlocuită cu cea de:

a. drept constituţional şi instituţii politice;

b. drept de stat;

c. drept administrativ.

Rezumat

Ca ramură a ştiinţelor juridice, Dreptul constituţional datează în spaţiul

românesc din 1864 şi vizează totalitatea normelor şi instituţiilor juridice ce

reglementează raporturile sociale circumscrise puterii. Dreptul constituţional

cercetează categoriile şi legităţilor ce stau la baza dezvoltării fenomenelor

juridice, iar ca subiecte ale raporturilor de drept în conţinut sunt vizate:

poporul, statul şi organele lui, partidele politice, cetăţenii, străinii, asociaţiile

şi sindicatele. Izvoarele formale ale dreptului constituţional sunt actele care

reglementează relaţiile sociale fundamentale privind instaurarea, menţinerea şi

exercitarea puterilor în stat şi anume: constituţia şi legile de modificare a

constituţiei, legile ca acte normative ale Parlamentului, Regulamentele

Parlamentului, Ordonanţele Guvernului, tratatele internaţionale.



2. Definirea dreptului constituţional necesită o conturare mai exactă a

noţiunilor de:

a. „organizare” şi „înfăptuire” a puterilor în stat;

b. „organizare” şi „corelare” a puterilor în stat;

c. „desfăşurare” şi „înfăptuire” a puterilor în stat.

3. Care din următoarele acte sunt izvoare ale dreptului constituţional: a. Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei, legile ca acte

normative ale Parlamentului, tratatele internaţionale, Regulamentele

Parlamentului, hotărârile Guvernului;

b. Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei, legile ca acte

normative ale Parlamentului, Regulamentele Parlamentului, ordonanţele

Guvernului, tratatele internaţionale;

c. Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei, legile ca acte

normative ale Guvernului, Regulamentele Parlamentului, ordonanţele

Guvernului, tratatele internaţionale.

4. Care din următoarele legi nu este izvor al dreptului constituţional? a. codul civil;

b. legea electorală;

c. legea cetăţeniei.

5. Statul apare ca subiect al raporturilor de drept constituţional: a. în calitatea sa de purtător al suveranităţii poporului;

b. datorită forţei de constrângere de care dispune;

c. datorită organelor administraţiei publice.

Bibliografie minimală

Deleanu, Ion (2006). Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român

şi dreptul comparat. Bucureşti: C. H. Beck, p. 3-24.

Ionescu, Cristian (2008). Tratat de drept constituţional. Ediţia a 2-a. Bucureşti:

C. H. Beck, p. 3-33.

Muraru, Ioan, Tănăsescu, Simina (2008). Drept constituţional şi instituţii

politice. Ediţia 13, vol. I. Bucureşti: C. H. Beck, p. 10-38.

Puşcă, Benone, Puşcă, Andy (2007). Drept constituţional şi instituţii politice.

Bucureşti: Didactică şi Pedagogică, p. 29-64.

Documents

Drept Constitutional Si Institutii Politice Unitatea I