Drept constituţional şi instituţii politice - ucv.ro · lumul Instituţii politice cuprinde numeroase exemple din jurispru- denţa Curţii Constituţionale, prin care au fost analizate

Drept constituţional şi instituţii politice

Vol. II. Instituţii politice

Editura Hamangiu: Bucureşti, Str. Col. Popeia nr. 36, sector 5 O.P. 5, C.P. 91Tel./Fax: 021.336.04.43; 031.805.80.21; Vânzări: 021.336.01.25; 031.425.42.24;

0741.244.032; E‑mail: [email protected]; [email protected]; [email protected]

www.hamangiu.rowww.bibliotecahamangiu.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României SaFTa, MaRIETa Drept constituţional şi instituţii politice / Marieta Safta. ‑ Bucureşti : Editura Hamangiu, 2013‑20152 vol. ISBN 978‑606‑678‑888‑5 Vol. 2. : Instituţii politice. ‑ 2015. ‑ Bibliogr. ‑ ISBN 978‑606‑27‑0273‑1

342(498)342.4(498)

Copyright © 2015 Editura Hamangiu SRLEditură acreditată CNCS – Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice

Toate drepturile rezervate Editurii Hamangiu. Nicio parte din această lucrare nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii Hamangiu

Lector univ. dr. Marieta SaftaUniversitatea „Titu Maiorescu”, Facultatea de Drept

Prim magistrat‑asistent la Curtea Constituţională a României

Drept constituţional şi instituţii politice

Vol. II. Instituţii politice

Cuvânt‑înainte

Volumul Instituţii politice reprezintă a doua parte a cursului de Drept constituţional şi instituţii politice, al cărui prim volum – Teoria generală a dreptului constituţional. Drepturi şi libertăţi – a fost publicat, la aceeaşi editură, în anul 2014.

Lucrarea cuprinde analiza puterii organizate statal, a teoriei sta-tului, a autorităţilor publice reglementate în Titlul III al Constituţi-ei – Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi Autoritatea judecătorească.Sunt prezentate, de asemenea, sistemul electoral român, procedura referendumului şi partidele politice, iar un capitol distinct este dedicat Curţii Constituţionale.

Continuând modalitatea de abordare din cuprinsul primului volum, în sensul că instituţiile dreptului constituţional devin mai „apropiate” atunci când prezentarea lor este plasată într‑un context practic, vo-lumul Instituţii politice cuprinde numeroase exemple din jurispru-denţa Curţii Constituţionale, prin care au fost analizate şi soluţionate probleme de drept în această materie.

Exemplele din jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, precum şi trimiterile directe la normele constituţionale şi infraconsti-tuţionale de referinţă au rolul să îndrume studenţii la drept, principalii beneficiari ai lucrării, să cerceteze cu prioritate instrumentarul de bază, esenţial pentru pregătirea oricărui jurist: Constituţia, legea, jurisprudenţa creată în interpretarea şi aplicarea legii fundamentale.

Bucureşti, 1 aprilie 2015 Marieta Safta

abrevieri

alin. alineatul

art. articolul

c. contra

C.E.D.O. Curtea Europeană a Drepturilor Omului

C.J. revista Curierul Judiciar

C.J.U.E. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

C. pen. Codul penal

Ed. Editura

ed. ediţia

J.O.U.E. Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

lit. litera

M. Of. Monitorul Oficial al României, Partea I

n.a. nota autorului

O.G. Ordonanţa Guvernului

O.U.G. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului

op. cit. opera citată

p. pagina

pct. punctul

vol. volumul

Cuprins

TITLUL I. INSTITUŢIILE POLITICE ____________________________ 1

TITLUL II. PUTEREA ORGANIZATĂ STATAL ___________________ 3

Capitolul I. Teorie generală ________________________________ 3Secţiunea 1. Caracterizarea puterii organizată statal ___________ 3Secţiunea a 2‑a. Trăsăturile puterii organizate statal ___________ 4

§1. Puterea de stat, formă a puterii ______________________ 4§2. Caracterul organizat _______________________________ 4§3. Unicitatea _______________________________________ 5§4. Caracterul de constrângere _________________________ 5§5. Suveranitatea ____________________________________ 6

Capitolul al II‑lea. Separaţia puterilor în stat __________________ 9

TITLUL III. PARTIDELE POLITICE ___________________________ 14

Capitolul I. Apariţia partidelor politice ______________________ 14

Capitolul al II‑lea. Conceptul de „partid politic”. Funcţiile partidelor politice ____________________________________ 18Secţiunea 1. Trăsături definitorii __________________________ 18Secţiunea a 2‑a. Definiţii ale partidelor politice _______________ 20Secţiunea a 3‑a. Funcţii ale partidelor politice ________________ 20

Capitolul al III‑lea. Clasificări ale partidelor politice ___________ 23

Capitolul al IV‑lea. Sisteme de partide. Clasificări ____________ 26

Capitolul al V‑lea. Partidele politice în România ______________ 28Secţiunea 1. Reglementare ______________________________ 28

§1. Norme constituţionale de referinţă ___________________ 28§2. Norme infraconstituţionale de referinţă _______________ 30

Secţiunea a 2‑a. Organizarea partidelor politice ______________ 30Secţiunea a 3‑a. Înregistrarea partidelor politice ______________ 31Secţiunea a 4‑a. Funcţionarea partidelor politice _____________ 32

X Instituţii politice

Secţiunea a 5‑a. Finanţarea partidelor politice _______________ 39Secţiunea a 6‑a. Încetarea activităţii partidelor politice _________ 41

§1. Modalităţile de încetarea a activităţii partidelor politice ____ 41§2. Constatarea neconstituţionalităţii partidelor politice ______ 41§3. Dizolvarea pe cale judecătorească a unui partid politic ___ 44§4. Principii care guvernează încetarea activităţii partidelor

politice. Limite ale libertăţii de asociere în partide politice _________________________________________ 45

TITLUL IV. TEORIA STATULUI _____________________________ 53

Capitolul I. Definiţia şi elementele statului __________________ 53Secţiunea 1. Noţiunea de stat ____________________________ 53Secţiunea a 2‑a. Elementele statului _______________________ 54Secţiunea a 3‑a. Autorităţile (instituţiile) statului ______________ 56

Capitolul al II‑lea. Forma statului __________________________ 58Secţiunea 1. Noţiune ___________________________________ 58Secţiunea a 2‑a. Forma de guvernământ ___________________ 58

§1. Definiţie _______________________________________ 58§2. Clasificare ______________________________________ 58

Secţiunea a 3‑a. Regimul politic __________________________ 60Secţiunea a 4‑a. Structura de stat _________________________ 60

§1. Noţiune ________________________________________ 60§2. Formele structurii de stat ___________________________ 60§3. Împărţirea internă a statului sau structura

administrativ‑teritorială ____________________________ 62

Capitolul al III‑lea. Caracterele statului român ________________ 65

TITLUL V. SISTEMUL ELECTORAL __________________________ 69

Capitolul I. Consideraţii generale __________________________ 69

Capitolul al II‑lea. Drepturile electorale ale cetăţenilor români _____________________________________________ 73Secţiunea 1. Dreptul de vot ______________________________ 73Secţiunea a 2‑a. Dreptul de a fi ales _______________________ 74Secţiunea a 3‑a. Dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul

European ________________________________________ 75

Cuprins XI

Capitolul al III‑lea. Scrutinul ______________________________ 77Secţiunea 1. Concept __________________________________ 77Secţiunea a 2‑a. Sistemul majoritar _______________________ 77

§1. Caracterizare ____________________________________ 77§2. Scrutinul majoritar uninominal ______________________ 77§3. Scrutinul majoritar de listă (plurinominal) ______________ 79

Secţiunea a 3‑a. Sistemele electorale cu reprezentare proporţională _____________________________________ 80

Secţiunea a 4‑a. Sisteme mixte ___________________________ 81§1. Caracterizare ____________________________________ 81§2. Clasificare ______________________________________ 81

Capitolul al IV‑lea. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor în România ____________________________________________ 82Secţiunea 1. Alegerile pentru Parlament ____________________ 82

§1. Scrutinul _______________________________________ 82§2. Aducerea la cunoştinţă a datei alegerilor. Campania

electorală _______________________________________ 82§3. Circumscripţiile electorale. Colegiile uninominale ________ 83§4. Birourile electorale. Oficiile electorale _________________ 84§5. Secţiile de votare ________________________________ 88§6. Registrul electoral ________________________________ 88§7. Listele electorale _________________________________ 89§8. Candidaturile ____________________________________ 90§9. Desfăşurarea votării ______________________________ 91§10. Stabilirea rezultatelor votării _______________________ 92§11. Constatarea rezultatelor alegerilor __________________ 93

11.1. Stabilirea pragului electoral ______________________ 9311.2. Stabilirea coeficientului electoral la nivel naţional _____ 9411.3. Repartizarea mandatelor de deputat, respectiv

de senator _____________________________________ 9511.4. Alegerile parţiale ______________________________ 98

§12. Publicarea rezultatelor alegerilor ____________________ 99Secţiunea a 2‑a. Alegerile pentru Parlamentul European _______ 99

§1. Listele electorale. Competenţe ale Autorităţii Electorale Permanente _____________________________________ 99

§2. Candidaturile ___________________________________ 100§3. Desfăşurarea votării _____________________________ 102

XII Instituţii politice

§4. Stabilirea rezultatelor votării _______________________ 103§5. Atribuirea mandatelor ____________________________ 104

TITLUL VI. REFERENDUMUL ______________________________ 107

Capitolul I. Noţiune _____________________________________ 107

Capitolul al II‑lea. Tipuri de referendum ____________________ 108

Capitolul al III‑lea. Funcţiile referendumului ________________ 109

Capitolul al IV‑lea. Regimul juridic al referendumului în România ___________________________________________ 110Secţiunea 1. Sediul materiei şi tipuri de referendum __________ 110Secţiunea a 2‑a. Reguli generale privind referendumul

naţional _________________________________________ 111§1. Tipuri de referendum ____________________________ 111§2. Participarea la referendum ________________________ 111§3. Valabilitatea referendumului _______________________ 111

Secţiunea a 3‑a. Organizarea şi desfăşurarea referendumului ___________________________________ 115

§1. Stabilirea obiectului şi a datei referendumului __________ 115§2. Circumscripţiile electorale. Secţiile de votare __________ 118§3. Birourile şi oficiile electorale _______________________ 119§4. Campania pentru referendum _____________________ 120§5. Desfăşurarea referendumului ______________________ 120§6. Stabilirea rezultatelor referendumului ________________ 121

Secţiunea a 4‑a. Rolul Curţii Constituţionale în cadrul procedurii referendumului __________________________ 122

Capitolul al V‑lea. Efectele referendumului _________________ 137

TITLUL VII. PARLAMENTUL _______________________________ 140

Capitolul I. Caracterizarea şi funcţiile Parlamentului _________ 140Secţiunea 1. Caracterizarea Parlamentului. Istoric ___________ 140Secţiunea a 2‑a. Funcţiile Parlamentului ___________________ 142

§1. Funcţia de reprezentare __________________________ 142§2. Funcţia legislativă _______________________________ 143

Cuprins XIII

§3. Funcţia de stabilire a direcţiilor principale ale activităţii social‑economice, culturale, statale şi juridice __________ 144

§4. Funcţia de alegere, formare, avizarea formării, numire sau revocare a unor autorităţi statale ___________ 145

§5. Funcţia de control _______________________________ 145§6. Funcţia de conducere în politica externă______________ 151§7. Funcţia de organizare internă ______________________ 158

Capitolul al II‑lea. Structura Parlamentului şi organizarea lui internă __________________________________________ 159Secţiunea 1. Structura Parlamentului _____________________ 159Secţiunea a 2‑a. Autonomia regulamentară şi bugetară

a Parlamentului __________________________________ 163Secţiunea a 3‑a. Organizarea internă a Parlamentului ________ 168

§1. Grupurile politice parlamentare _____________________ 168§2. Birourile _______________________________________ 171§3. Comisiile parlamentare ___________________________ 175

Capitolul al III‑lea. Funcţionarea Parlamentului ______________ 191Secţiunea 1. Mandatul sau legislatura ____________________ 191Secţiunea a 2‑a. Sesiunea _____________________________ 192Secţiunea a 3‑a. Şedinţa _______________________________ 193

Capitolul al IV‑lea. Actele Parlamentului ___________________ 195Secţiunea 1. Categorii de acte __________________________ 195Secţiunea a 2‑a. Legea, ca act juridic al Parlamentului _______ 195

§1. Conceptul de lege. Clasificări ______________________ 195§2. Procedura adoptării legilor ________________________ 196

2.1. Iniţiativa legislativă ____________________________ 1962.2. Dezbaterea şi adoptarea proiectului de lege _________ 201

2.2.1. Sesizarea Camerelor Parlamentului ___________ 2012.2.2. Dezbaterea şi avizarea de către comisiile

permanente compe tente _______________________ 2042.2.3. Procedura amendamentelor. Dezbaterile în

plen ______________________________________ 2052.2.4. Votarea proiectului de lege __________________ 205

2.3. Posibilitatea de sesizare a Curţii Constituţionale pentru exer citarea controlului de constituţionalitate al legii înainte de promul gare. Efectul deciziilor Curţii

XIV Instituţii politice

Constituţionale de constatare a neconstituţiona li tă ţii legii în control a priori ___________________________ 207

2.4. Promulgarea. Reexaminarea legii la cererea Preşedintelui României _________________________ 209

2.5. Publicarea legii _______________________________ 2102.6. Procedura de urgenţă __________________________ 2112.7. Angajarea răspunderii Guvernului asupra unui

proiect de lege _________________________________ 212Secţiunea a 3‑a. Hotărârea, act juridic al Parlamentului _______ 214Secţiunea a 4‑a. Moţiunile ______________________________ 218

§1. Noţiune şi clasificare _____________________________ 2181.1. Moţiunile simple ______________________________ 2181.2. Moţiunea de cenzură ___________________________ 220

Secţiunea a 5‑a. Actele structurilor interne ale Parlamentului ___ 221

Capitolul al V‑lea. Deputaţii şi senatorii ____________________ 222Secţiunea 1. Statutul deputaţilor şi senatorilor ______________ 222Secţiunea a 2‑a. Dobândirea/pierdere a calităţii de

deputat/senator __________________________________ 224Secţiunea a 3‑a. Drepturile şi obligaţiile deputaţilor şi

senatorilor ______________________________________ 225Secţiunea a 4‑a. Imunitatea parlamentară _________________ 227Secţiunea a 5‑a. Incompatibilităţi ________________________ 229Secţiunea a 6‑a. Principii de conduită parlamentară.

Răspundere şi sancţiuni ____________________________ 233

Capitolul al VI‑lea. Consiliul Legislativ _____________________ 237

TITLUL VIII. PUTEREA EXECUTIVĂ _________________________ 240

Capitolul I. Aspecte generale ____________________________ 240

Capitolul al II‑lea. Preşedintele României __________________ 241Secţiunea 1. Rol şi atribuţii _____________________________ 241

§1. Dispoziţii constituţionale de referinţă _________________ 241§2. Atribuţii privind legiferarea _________________________ 244§3. Atribuţii privind organizarea şi funcţionarea

puterilor publice _________________________________ 245

Cuprins XV

§4. Atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi publice __________ 246

§5. Atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice ________________________________________ 251

§6. Atribuţii în domeniul politicii externe _________________ 251§7. Atribuţii ce decurg din obligaţiile de stat membru

al Uniunii Europene ______________________________ 251Secţiunea a 2‑a. Alegerea Preşedintelui României ___________ 254

§1. Consideraţii generale. Cadru normativ _______________ 254§2. Desfăşurarea alegerilor __________________________ 254

2.1. Listele electorale. Secţiile de votare _______________ 2542.2. Birourile electorale ____________________________ 2552.3. Candidaturile _________________________________ 2552.4. Desfăşurarea votării ___________________________ 2572.5. Stabilirea rezultatului alegerilor ___________________ 258

§3. Rolul Curţii Constituţionale în procesul electoral pentru alegerea Preşedintelui României ____________________ 260

3.1. Cadru legal __________________________________ 2603.2. Curtea soluţionează contestaţiile privind înregistrarea

sau respingerea înregistrării candidaturilor sau a semnelor electorale _____________________________ 261

3.3. Curtea soluţionează contestaţiile privind împiedicarea unui partid sau a unei formaţiuni politice ori a unui candidat de a‑şi desfă şura campania electorală _______ 266

3.4. Curtea soluţionează contestaţiile privind anularea rezultatelor alegerilor ____________________________ 266

3.5. Curtea confirmă şi validează rezultatul alegerilor _____ 267Secţiunea a 4‑a. Răspunderea Preşedintelui României _______ 275

§1. Imunitatea Preşedintelui României __________________ 275§2. Răspunderea politică a Preşedintelui României ________ 281§3. Răspunderea penală _____________________________ 282

Secţiunea a 5‑a. Actele Preşedintelui României _____________ 283§1. Decretul _______________________________________ 283

1.1. Caracterizare generală _________________________ 2831.2. Clasificări ____________________________________ 284

§2. Mesaje, declaraţii, apeluri _________________________ 290

XVI Instituţii politice

Capitolul al III‑lea. Guvernul _____________________________ 293Secţiunea 1. Rolul, funcţiile şi atribuţiile Guvernului __________ 293Secţiunea a 2‑a. Structura şi conducerea Guvernului _________ 294Secţiunea a 3‑a. Funcţionarea Guvernului _________________ 295Secţiunea a 4‑a. Actele Guvernului _______________________ 297

§1. Categorii de acte ________________________________ 297§2. Delegarea legislativă ____________________________ 297

2.1. Norme constituţionale de referinţă ________________ 2972.2. Statuări în jurisprudenţa Curţii Constituţionale

cu privire la regimul ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului ____________________________________ 299

TITLUL IX. AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ ______________ 307

Capitolul I. Delimitări conceptuale ________________________ 307

Capitolul al II‑lea. Instanţele judecătoreşti __________________ 308Secţiunea 1. Categorii de instanţe judecătoreşti ____________ 308

§1. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ___________________ 308§2. Curţile de apel _________________________________ 308§3. Tribunalele_____________________________________ 309§4. Judecătoriile ___________________________________ 309§5. Instanţele militare _______________________________ 310§6. Instanţele extraordinare şi instanţele specializate _______ 310

Secţiunea a 2‑a. Specificul activităţii jurisdicţionale şi principiile fundamentale potrivit cărora se realizeazăjustiţia ________ 313

§1. Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii __ 313§2. Principiul legalităţii _______________________________ 319§3. Accesul liber la justiţie ____________________________ 320§4. Justiţia se realizează în mod egal pentru toţi __________ 320§5. Dreptul la apărare _______________________________ 321§6. Prezumţia de nevinovăţie _________________________ 321§7. Publicitatea şedinţelor de judecată __________________ 321§8. Folosirea limbii oficiale şi a limbii materne în justiţie ____ 321

Capitolul al III‑lea. Ministerul Public _______________________ 323

Capitolul al IV‑lea. Consiliul Superior al Magistraturii ________ 325Secţiunea 1. Rol şi componenţă _________________________ 325

Cuprins XVII

Secţiunea a 2‑a. Atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii _____________________________________ 326

§1. Atribuţiile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii ___ 326§2. Atribuţiile secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii ___ 328

TITLUL X. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ ____________________ 331

Capitolul I. Reglementarea Curţii Constituţionale ___________ 331

Capitolul al II‑lea. Structura Curţii Constituţionale ___________ 332

Capitolul al III‑lea. Atribuţiile Curţii Constituţionale __________ 333Secţiunea 1. Clasificare ________________________________ 333Secţiunea a 2‑a. Scurtă caracterizare _____________________ 333

§1. Controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare [art. 146 lit. a) teza I din Constituţie] ________ 333

§2. Verificarea constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a Constituţiei [art. 146 lit. a) teza a II‑a] şi a legii de revizuire adoptate de Parlament (art. 23 din Legea nr. 47/1992) ___ 334

§3. Controlul constituţionalităţii tratatelor sau a altor acorduri internaţionale [art. 146 lit. b) din Constituţie] ___________ 335

§4. Controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului [art. 146 lit. c) din Constituţie] ___________ 336

§5. Controlul constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului [art. 146 lit. l) din Constituţie şi art. 27‑28 din Legea nr. 47/1992] ____________________________________ 336

§6. Soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial [art. 146 lit. d) teza I din Constituţie] __________________ 338

§7. Soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de Avocatul Poporului [art. 146 lit. d) teza a II‑a din Constituţie] _____________________________________ 339

§8. Soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice [art. 146 lit. e)] ______________ 339

§9. Atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi de a confirma rezultatele sufragiului [art. 146 lit. f) din Constituţie] _____ 340

XVIII Instituţii politice

§10. Constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României [art. 146 lit. g) din Constituţie] ______________ 341

§11. Emiterea avizului consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României [art. 146 lit. h) din Consti tuţie] ______________________ 342

§12. Veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia [art. 146 lit. i)] ____________________________ 342

§13. Verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni [art. 146 lit. j)] _____ 342

§14. Hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţio nalitatea unui partid politic [art. 146 lit. k)] _____ 343

Capitolul al IV‑lea. Reguli procedurale specifice activităţii Curţii Constituţionale ________________________________ 344

Capitolul al V‑lea. Actele Curţii Constituţionale şi efectele acestora ___________________________________________ 346Secţiunea 1. Tipuri de acte _____________________________ 346Secţiunea a 2‑a. Obligativitatea erga omnes a deciziilor

Curţii Constituţionale ______________________________ 347

Bibliografie _____________________________________________ 351

TITLUL I. INSTITUŢIILE POLITICE

În primul volum al cursului am arătat[1] că, într‑o definiţie sintetică, dreptul constituţional reprezintă acea ramură a dreptului public formată din normele juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în pro-cesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii[2].

Într‑o definiţie mai descriptivă, dreptul constituţional constituie ramura dreptului public care cuprinde totalitatea normelor juridice, reprezentând o unitate închegată şi sistematizată, care reglementează principiile fundamen-tale ale organizării de stat, structura şi modul de funcţionare a instituţiilor statului, drepturile şi obligaţiile fundamentale ale cetăţenilor în raporturile lor cu statul.

Detaliind componentele ce intră în obiectul dreptului constituţional, am reţinut[3]:

a) reglementarea sistemului surselor dreptului sau sistemul normativ (dreptul constituţional normativ);

b) reglementarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti (dreptul constituţio‑nal substanţial sau relaţional);

c) reglementarea instituţiilor politice şi a celor administrative şi jurisdic-ţionale (dreptul constituţional instituţional).

Concluzionând, obiectul dreptului constituţional constă, potrivit doctri-nei[4], în ansamblul unitar al dispoziţiilor legale, cuprinse în Constituţie sau în acte subsecvente acesteia, aplicabile mecanismului de organizare şi de exercitare a puterii suverane în stat, precum şi garantării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

Se constată, aşadar, că o componentă importantă a obiectului dreptului constituţional o constituie reglementarea instituţiilor politice, ca forme prin

[1] M. Safta, Drept constituţional şi instituţii politice, Vol. I. Teoria generală a dreptului constituţional. Drepturi şi libertăţi, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 28‑30.

[2] I. Muraru, E.S. TănăSEScu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, ed. a 13‑a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 12.

[3] L. favoreu, Le droit constitutionel, droit de la constitution et constitution du droit, Revue francaise de droit constitutionnel nr. 1/1990, apud c. IonEScu, Tratat de drept constituţional contemporan, ed. a 2‑a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 30.

[4] c. IonEScu, op. cit., p. 30.

2 I. Instituţiile politice

care se exteriorizează puterea în stat. Prin intermediul instituţiilor politice, puterea este organizată în vederea realizării interesului general. Rolul aces-tora este de a stabili norme sociale de conduită şi de a asigura un acord al membrilor comunităţii asupra respectării legii, drepturilor şi obligaţiilor fundamentale, dar şi de a garanta un sistem de relaţii stabil, care să se adapteze evoluţiei acelei comunităţi.

Instituţiile politice sunt rezultatul unui proces istoric îndelungat, evoluţia acestora urmând transformările politice, sociale, economice şi culturale de la nivelul societăţii. Ele reflectă caracteristicile unui sistem politic şi de gu-vernare, cu consecinţe în ceea ce priveşte selectarea persoanelor care intră în componenţa lor, modul de organizare şi funcţionare, atribuţiile şi impor-tanţa pe care o au la un moment dat în cadrul sistemului politic respectiv.

Au fost identificate[1] ca fiind trăsături comune accepţiunilor conceptului de instituţie politică următoarele:

– este formată dintr‑un colectiv de indivizi; – acţionează în mod permanent pentru realizarea unui interes public; – are caracter stabil; – modul de constituire al acesteia şi atribuţiile sale sunt prevăzute într‑un

act cu valoare constituţională; – dispune de autoritate, pe care o exercită în mod legitim şi legal asupra

unei comunităţi umane, care se supune voinţei instituţiei respective.În sens larg, conceptul de instituţie politică se referă la stat, organismele

de guvernare, adică parlament, preşedinte, guvern şi prim‑ministru, precum şi autorităţile prin care se realizează puterea judecătorească – instanţele judecătoreşti. Includem în acest concept şi partidele politice, având în ve-dere rolul lor de a contribui la definirea şi exprimarea voinţei politice a po-porului, de a influenţa procesul de guvernare şi evoluţia instituţiilor politice în ansamblul lor. În cadrul dreptului constituţional interesează, deopotrivă, atât autorităţile învestite cu dreptul de exercitare a puterii politice, cât şi normele care le reglementează.


TITLUL II. PUTEREA ORGANIZATĂ STATAL

Capitolul I. Teorie generală

Secţiunea 1. Caracterizarea puterii organizată statal

Termenul „putere” provine din limba latină, unde termenul potestas în-seamnă capacitatea de a acţiona. În general, prin conceptul de putere se desemnează capacitatea de a impune propria voinţă ori de a o exercita faţă de alţii. Astfel cum s‑a arătat, „fiind şi dovedindu‑se categoria‑cheie în organizarea statală a societăţii umane, puterea (în sensul cuceririi sau aproprierii sale) a fost şi rămâne scopul fundamental al revoluţiilor, mişcă-rilor şi convulsiilor sociale”[1].

În societate întâlnim raporturi de putere de la primele forme de organi-zare socială, în doctrină distingându‑se sub acest aspect între forme „pre-etatice” şi forme „etatice”[2]. Astfel, în formele preetatice puterea aparţine grupului (o putere difuză) ori şefului sau unui grup minoritar (puterea indi-vidualizată), ţinând seama de calităţile sau meritele „şefului”, de tradiţii sau obiceiuri etc. Cristalizarea puterii, exercitarea ei într‑un cadru organizat, care să o legitimeze şi să îi asigure eficacitatea, apare odată cu statul, iar puterea astfel organizată este o putere publică, organizată statal.

Teoriile cu privire la legitimitatea puterii publice sunt diverse, în funcţie de interesul urmărit de susţinătorii lor. Astfel, teoria care a susţinut originea divină a acesteia a apărut pentru a justifica imposibilitatea înţelegerii şi argu-mentării puterii, şi mai ales pentru a sacraliza pe deţinătorul său. Deţinătorul puterii era divinitatea sau reprezentantul acesteia. Potrivit teoriei patriarhale, statul a luat naştere prin familie. Teoria patrimonială susţine că statul a luat fiinţă din dreptul de proprietate asupra pământului. Teoria contractualistă motivează existenţa statului şi a puterii sale printr‑un „pact de nesupunere” a celor mulţi faţă de rege, care le garantează un minim de libertate. Teoria

[1] I. Muraru, E.S. TănăSEScu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, ed. a 13‑a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 1.

[2] G. Burdeau, Traité de science politique, t. I, L.G.D.J., Paris, 1996, p. 403 şi urm.

4 II. Puterea organizată statal

violenţei susţine că statul este rezultatul unui impuls din afară, al „cultului forţei” şi al „spaţiului vital”. Teoria juridică a „statului‑naţiune” susţine că sta-tul este personificarea juridică a unei naţiuni. În contextul acestei din urmă teorii, ideea centrală este naţiunea, pentru a cărei definire se insistă fie pe factorii materiali şi spirituali (teoria germană), fie pe elementele subiective, adică sentimentele spirituale ce leagă membrii colectivităţii, dorinţa de a trăi împreună (teoria franceză). Teoria sociologică afirmă că de fapt statul „este un fapt istoric, grupul impunându‑şi voinţa sa celorlalţi membri ai societă-ţii”. Se reliefează astfel în prim‑plan „puterea materială a statului”, „forţa sa irezistibilă de constrângere”[1].

În funcţie de abordările problematicii puterii publice şi de teoreticienii care le‑au enunţat, au fost exprimate diverse opinii referitoare la trăsăturile puterii organizate statal, sintetizate în cele ce urmează.

Secţiunea a 2‑a. Trăsăturile puterii organizate statal

§1. Puterea de stat, formă a puterii

Puterea de stat „reprezintă forma oficialmente constituită a puterii poli tice, formă publică sub care se organizează şi funcţionează această putere”[2]. Sau, într‑o altă definiţie, puterea statală este forma de organizare statală a puterii poporului[3]. Funcţia sa fundamentală este de a exprima şi a realiza ca voinţă general obligatorie voinţa poporului. Ca putere oficială, aceasta îşi are legitimarea într‑un sistem de reguli având ca obiect guvernarea şi se exprimă printr‑un sistem de prerogative atribuite instituţiilor guvernării (iar nu guvernanţilor înşişi), ceea ce dă permanenţă şi continuitate puterii publice.

Puterea publică subzistă şi coexistă în cadrul societăţii cu o multitudine de alte raporturi de putere: a partidelor politice, a sindicatelor, organizaţiilor religioase etc., relaţiile dintre acestea la nivel social constituind o condiţie de echilibru şi o modalitate prin care se realizează democraţia.

§2. Caracterul organizat

Privită prin prisma necesităţilor care i‑au determinat apariţia şi a funcţi‑ilor pe care le are de îndeplinit, puterea publică nu poate fi altfel concepută

[1] Pe larg, I. DElEanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în dreptul comparat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 32‑33.

[2] Idem, p. 36 şi urm. [3] I. Muraru, E.S. TănăSEScu, op. cit., vol. II, 2009, p. 3.

II.1. Teorie generală 5

decât ca putere organizată, structurată şi echilibrată, în sensul stabilirii unor legături stabile, ferme între componentele sale. Această organizare este diferită în funcţie de factori istorici, sociali etc.

Având în vedere cerinţele de ordin funcţional care i‑au determinat apa-riţia – conducerea organizată şi unitară a societăţii –, statul apare ca un sistem organizaţional politic a cărui menire este conducerea societăţii, con-ducere ce se realizează – în mod deosebit în societăţile contemporane – prin adoptarea de norme juridice care au valabilitate pe întreg teritoriul şi cu privire la întreaga populaţie asupra căreia se exercită autoritatea de stat. Premisa şi mijlocul prin care puterea publică se poate pune în valoare ca factor de comandă socială sunt crearea şi aplicarea normelor juridice. Astfel, deşi normele juridice nu asanează totalitatea normelor şi relaţiilor politice sau de altă natură existente în spaţiul social, prin funcţiile pe care le îndeplinesc, mai ales pentru consacrarea şi apărarea intereselor generale ale membrilor societăţii, normele juridice polarizează tot ansamblul norma-tiv social în jurul anumitor valori specifice ale societăţii, orientându‑le către aceleaşi concepţii şi interese ale puterii.

Atât adoptarea normelor, cât şi aplicarea lor sunt în competenţa unor for-me organizaţionale statale, fiecare categorie de organe deţinând, după caz, competenţele în domeniul creării dreptului, a realizării lui prin mijloace admi-nistrative şi a realizării lui pe căi juridice. Pentru această întreagă activitate există o structură de organe ale statului între care relaţiile esenţiale diferă în funcţie de sistemul politic sau constituţional adoptat în ţările respective.

§3. Unicitatea

Unicitatea puterii organizate statal derivă din faptul apartenenţei sale la un „titular unic şi exclusiv”[1] – poporul. În cadrul unui stat nu pot exista două sau mai multe puteri publice. Unicitatea puterii nu exclude realizarea ei prin diverse organe ale statului. Sub acest aspect, vorbim de separaţia puterilor în stat, definitorie pentru statul de drept.

§4. Caracterul de constrângere

Statul a fost şi este conceput ca un sistem de organizaţii care, urmărind realizarea unor funcţii la nivelul societăţii, poate şi trebuie să utilizeze „forţa” în acest scop. Ceea ce distinge constrângerea ca atribut al puterii publice de toate celelalte forme de constrângere instituite la nivel social este stabilirea

[1] I. DElEanu, op. cit., 2006, p. 37.


sa chiar de către puterea publică, printr‑un sistem de norme. Normativitatea socială capătă astfel relevanţă juridică, fiind consacrată constrângerea juri-dică ce poate să se înfăţişeze în forme diverse: administrativă, disciplinară, civilă, penală etc.

§5. Suveranitatea

Suveranitatea de stat este acea trăsătură a puterii de stat de a fi supre-mă în raport cu oricare alte puteri sociale existente în limitele sale teritoriale şi independentă faţă de puterile oricărui alt stat sau organism internaţio-nal, calitate exprimată în dreptul statului de a‑şi stabili în mod liber, fără nicio imixtiune din afară, scopurile sale pe plan intern şi extern, sarcinile fundamentale pe care le are de îndeplinit şi mijloacele necesare realizării lor, respectând suveranitatea altor state şi normele dreptului internaţional.

Suveranitatea implică două ipostaze ce reflectă cele două planuri pe care se manifestă: cea internă şi cea externă. Depăşindu‑se stadiul în care se vorbeşte despre „suveranitate internă” şi „suveranitate externă”, astăzi se vorbeşte despre două laturi ale aceluiaşi fenomen, între care există pu-ternice legături de interdependenţă, formând un tot unitar. Astfel, suvera-nitatea a căpătat în ultimii ani noi valenţe şi dimensiuni, fiind văzută ca un „instrument” prin care interesele naţionale se racordează cu cele regionale şi cu cele mondiale[1]. Unii teoreticieni contestă actualitatea conceptului clasic de suveranitate, susţinând că aceasta semnifică în prezent doar o anumită competenţă a statului sau o ficţiune juridică ce poate fi limitată, o putere care nu mai poate fi arbitrară şi discreţionară în interiorul statului şi absolut independentă în exterior[2].

Unele constituţii admit posibilitatea unei cedări a suveranităţii în anumite domenii, ca efect al unor angajamente internaţionale. Astfel sunt, de exemplu, statele membre ale Uniunii Europene. Nu este vorba însă de cedări de su‑veranitate substanţială, care se pierd de stat în mod definitiv şi irevocabil, ci de limitări ale exerciţiului suveranităţii de stat, în sensul că acele competenţe, anterior exclusiv naţionale, transferate instituţiilor comunitare, vor fi exercitate de stat împreună cu celelalte state ale Uniunii Europene[3].

[1] Pe larg, c. GIlIa, Teoria statului de drept, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 309.[2] Ibidem.[3] B. aurEScu, Noua suveranitate, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 97‑98.

II.1. Teorie generală 7

Identitatea constituţională. Suveranitate naţională. aderarea la Uniunea Europeană

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ A ROMâNIEI

Decizia nr. 683 dn 27 iunie 2012asupra conflictului juridic de natură constituţională

dintre Guvern, reprezentat de primul‑ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte

M. Of. nr. 479 din 12 iulie 2012

– extras –

Potrivit art. 1 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria C nr. 83 din 30 martie 2010, acesta marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni tot mai profunde între popoarele Europei. De esenţa Uniunii este atribuirea de către statele membre a unor competenţe – tot mai multe la număr – pentru realizarea obiectivelor lor comune, desigur, fără a se aduce atingere, întrun final, prin această cedare de competenţe, identităţii constituţionale naţionale – Verfassungsidentitat (a se vedea Decizia Tribunalului Constituţional german din 30 iunie 2009, pronunţată în Cauza 2 BvE 2/08, referitoare la constituţionalitatea Tratatului de la Lisabona). De aceea, pe această linie de gândire, statele membre îşi menţin competenţe care sunt inerente în vederea păstrării identităţii lor constituţionale, iar cedarea de competenţe, precum şi regândirea, ac‑centuarea sau stabilirea unor noi orientări în cadrul competenţelor deja cedate ţine de marja constituţională de apreciere a statelor membre.

Aşadar, Uniunea Europeană poate să acţioneze doar în limitele compe tenţelor care i‑au fost conferite, având, deci, competenţe atribuite (P. Craig, G. de Búrca, EU Law. Text, cases and materials, Oxford Univer‑sity Press, 2011).

De aceea, art. 5 alin. (2) din Tratatul Uniunii Europene prevede expres că, „în temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează numai în limitele competenţelor care i‑au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice competenţă care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparţine statelor membre”, ceea ce demonstrează că Uniunea Europeană, în momentul de faţă, este încă o uniune de state.


De altfel şi Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 12 mai 2003, a stabilit că „prin actele de transfer al unor atribuţii către structurile Uniunii Europene, acestea nu dobândesc, prin înzestrare, o «supracompetenţă», o suveranitate proprie. În realitate, statele membre ale Uniunii Europene au decis să exercite în comun anumite atribuţii care, în mod tradiţional, ţin de domeniul suveranităţii naţionale. Este evident că în actuala eră a globalizării problematicii omenirii, a evoluţiilor interstatale şi a comunicării interindividuale la scară planetară, conceptul de suveranitate naţională nu mai poate fi conceput ca absolut şi indivizibil, fără riscul unei izolări inacceptabile”.

Înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona era dificil de stabilit limitele competenţelor Uniunii Europene, dar în momentul de faţă există categorii de competenţe prevăzute în Tratat cu privire la care Uniunea Europeană are o competenţă exclusivă, competenţă partajată sau competenţă de a sprijini, coordona sau completa acţiunea statelor mem bre. Aşadar, acţiunea statelor membre este foarte importantă în struc tura arhitecturală a Uniunii Europene, ea variind ca intensitate în funcţie de domeniu (P. Craig, G. de Búrca, EU Law. Text, cases and materials, Oxford University Press, 2011; Jean‑Luc Sauron, Comprendre le Traité de Lisbonne: Texte consolidé intégrale des traités, explications et commentaires; Gualino éditeur, 2007; Jacques Ziller, Il nuovo Trattato europeo; Il Mulino, 2007; Klemens H. Fischer, Der Vertrag von Lissabon. Text und Kommentar zum Europaischen Reformvertrag; Nomos, 2008, 550 pages).

Capitolul al II‑lea. Separaţia puterilor în stat

În statele democratice, puterea emană de la popor şi aparţine acestuia. Exercitarea puterii este încredinţată Statului, iar în planul activităţii statale are loc o divizare a puterilor. Separaţia puterilor se realizează în scopul echi librării lor, pentru a împiedica abuzul de putere.

Ideea acestei separaţii este dezbătută încă din antichitate, din operele lui Aristotel. Primul teoretician modern al principiului separaţiei puterilor în stat este John Locke, în concepţia căruia separaţia puterilor – formulă de garantare a libertăţilor politice şi civile ale cetăţenilor – presupunea sepa‑rarea legislativului, putere reprezentativă supremă, de puterea executivă, care se dividea în „puterea executivă”, de administrare a treburilor interne, şi „puterea federativă”, de gestionare a relaţiilor externe ale ţării. În forma sa încetăţenită astăzi, teoria separaţiei puterilor a fost consacrată de Montesquieu, în lucrarea „Despre spiritul legilor”. Potrivit concepţiei sale, care îşi păstrează actualitatea, în stat există trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească, fiecare dintre acestea fiind încredinţată unor organe distincte.

În esenţă, este vorba despre o organizare a puterii statului corespunzător funcţiilor sale principale:

a) funcţia legiuitoare – care reprezintă manifestarea directă a suvera-nităţii poporului şi se caracterizează prin aceea că statul stabileşte reguli de conduită socială obligatorie, a căror încălcare este sancţionată prin apli-carea unei forţe de coerciţie;

b) funcţia executivă – are ca obiect organizarea aplicării şi aplicarea în concret a legilor şi a altor acte normative şi cu caracter individual adoptate sau emise în executarea legilor;

c) funcţia jurisdicţională – priveşte aplicarea legii în litigiile concrete care apar în societate între indivizi.

Necesitatea separaţiei puterilor în stat este susţinută cu numeroase argumente. Astfel, dacă cele trei funcţii ale statului ar fi concentrate în mâna aceloraşi persoane, acestea ar avea putere discreţionară: „atunci când în mâinile aceleiaşi persoane, sau ale aceluiaşi corp de dregători se află întrunite puterea legiuitoare şi puterea executivă, nu există libertate,


deoarece se pot naşte temeri ca acelaşi monarh sau acelaşi senat să nu întocmească legi tiranice pe care să le aplice în mod tiranic. Nu există, de asemenea, libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legiuitoare şi de cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi şi legiuitor. Dacă ar fi îmbinată cu puterea executivă, judecă‑torul ar avea forţa unui opresor. Totul ar fi pierdut dacă acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi, fie ai nobilimii, fie ai poporului, ar exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a aduce la îndeplinire hotărârile obşteşti şi pe cea de a judeca infracţiunile şi litigiile dintre particulari”[1]. Altfel spus, raportul dintre puteri, separate şi independente, este direct proporţional cu starea de libertate a cetăţenilor în orice societate modernă, deci cu de m o craţia; cu cât cele trei puteri sunt „mai separate”, cu atât libertatea cetă ţenilor din acel stat este mai mare; în sens invers, cu cât cele trei puteri sunt mai concentrate, deci tind să se confunde, cu atât libertăţile sunt mai restrânse. Un alt argument ţine de competenţele autorităţilor publice, fiecare fiind mai mult sau mai puţin în măsură să îndeplinească anumite funcţii. Ideea unei anumite repartizări a competenţelor autorităţilor publice susţine legitimitatea democratică a guvernării[2].

Trebuie menţionată şi evoluţia pe care a cunoscut‑o principiul separaţiei puterilor în stat de‑a lungul timpului, în doctrină şi practică, concretizată în apariţia unor elemente noi care, astfel cum s‑a arătat[3], pun într‑o ecua-ţie dacă nu total nouă, în orice caz reevaluată, clasica teorie enunţată de Montesquieu. Astfel, dificultăţile constatate în funcţionarea unui model pur, al separaţiei rigide a puterilor, au orientat atenţia şi au deplasat centrul de greutate al teoriei clasice către ideea de echilibru şi de colaborare între pu-terile statului. Separaţia puterilor aplicată în mod absolut ar bloca, practic, procesul de guvernare; dacă cele trei puteri nu ar coopera şi nu s‑ar înfrâna reciproc ar ajunge la inacţiune. Echilibrarea unei puteri de către alta sau de către celelalte atrage moderaţie în actul de guvernământ, instituie şi menţi-

[1] MonTESquIEu, Despre spiritul legilor, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 195‑196.[2] Pe larg, J.S. MarTInEz, Horizontal Structuring, în The Oxford handbook of compara-

tive Constitutional Law, Oxford University Press, p. 549.[3] I. Muraru, M. conSTanTInEScu, Rolul Curţii Constituţionale în asigurarea echilibrului

puterilor în stat, Zilele constituţionale franco‑române, ed. a 4‑a, Bucureşti, 28 mai‑2 iunie 1996.

II.2. Separaţia puterilor în stat 11

ne democraţia modernă[1]. Această colaborare trebuie să fie guvernată de respect reciproc şi loialitate constituţională.

Loialitatea constituţională[2] poate fi caracterizată ca fiind o valoare‑principiu intrinsecă tuturor constituţiilor, fără de care nicio lege fundamentală, oricât de democratică ar fi ea, nu poate funcţiona adecvat[3]. Comisia de la Veneţia[4], într‑unul dintre avizele sale privind România[5], s‑a referit la cooperarea loială între instituţiile statului, arătând că aceasta „are o legătură funcţională în implementarea Constituţiei”.

Loialitatea constituţională reprezintă ataşamentul faţă de valorile consti-tuţionale, respectarea Constituţiei în litera şi în spiritul acesteia, îndeplinirea cu bună‑credinţă a obligaţiilor şi respectarea drepturilor pe care Constituţia le prevede, încadrarea în limitele de competenţă stabilite de textele consti-tuţionale şi respectarea competenţei reglementate pentru toate autorităţile publice, cooperarea, colaborarea, consultarea în îndeplinirea competenţelor concurente. În considerarea importanţei sale, unele Constituţii proclamă în mod expres datoria morală de loialitate faţă de Constituţie, în preambul[6]

[1] Pe larg, c. nIca, Sisteme de partide contemporane, vol. I, Ed. Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, Bucureşti, 2010, p. 116.

[2] Pe larg, t. toader, M. Safta, Principiul loialităţii în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României, www.constcourt.md/public/files/file/conferinta_20ani/programul_conferintei/Tudorel_Toader.pdf.

[3] E. DEnnInGEr, Verfassungstreue und Schutz der Verfassung (1979) 37 VVDStRL 7; H.H. KlEIn, Verfassungstreue und Schutz der Verfassung (1979) 37 VVDStRL 53; H. Bauer, Die Bundestreue (J.C.B. Mohr, Tubigen, 1992), apud a. GaMper, On loialty and the Federal Constitution, ICJ – journal, vol. 4, 2/2010, p. 157‑170, www.icl‑journal.com.

[4] Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept, cunoscută sub numele de Comisia de la Veneţia, a fost înfiinţată în 1990 şi reprezintă un organ consultativ al Consiliului Europei pe probleme constituţionale.

[5] Avizul privind compatibilitatea cu principiile constituţionale şi statul de drept a acţiunilor Guvernului României cu privire la alte instituţii ale statului şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare a Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare şi completare a Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului în România, adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de‑a 93‑a Sesiune Plenară (Veneţia, 14‑15 decembrie 2012) – traducerea în limba română este disponibilă pe site‑ul Curţii Constituţionale – www.ccr.ro.

[6] De exemplu: Franţa [1814 „Sûrs de nos intentions, forts de notre conscience, nous nous engageons, devant l’Assemblée qui nous écoute, à être fidèles à cette Charte constitutionnelle (…)], Luxemburg (1856), China (1982), Turcia (1982) – exemplele sunt menţionate în M. TropEr, D. cHaGnollauD, Traité international de droit constitutionnel, Dalloz, 2012, p. 285.


sau în corpul textelor[1] constituţionale. Conceptul apare în doctrină şi prac-tica judiciară, invocarea sa constituind un veritabil apel pentru respectarea valorilor fundamentale ocrotite de Constituţie.

Separaţia puterilor în stat este reglementată prin lege, prin stabilirea unor competenţe, a unor drepturi şi obligaţii distincte, ce se realizează, în general, prin constituţiile statelor. Unele state practică regimuri mai rigide în ceea ce priveşte separaţia puterilor în stat, cum ar fi, de exemplu, S.U.A., altele, mai suple, cum ar fi Anglia. Această structurare pe orizontală a pu-terii depinde de altfel şi de sistemul constituţional, în special de forma de guvernământ; republicile de tip prezidenţial practică, de principiu, o clară divizare a puterii în stat, nu şi cele parlamentare.

Constituţia României din 1991 nu a prevăzut în mod expres principiul separaţiei puterilor, dar a organizat autorităţile potrivit exigenţelor lui. Cu ocazia revizuirii, în anul 2003, a fost consacrat expresis verbis acest prin-cipiu, în art. 1 alin. (4), după cum urmează: „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi jude‑cătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”. Normele constituţionale dau expresie unei separaţii suple a puterilor în stat, cele trei puteri colabo-rând şi controlându‑se reciproc.

Funcţia legislativă a statului român este încredinţată Parlamentului care, potrivit art. 61 din Constituţie, este organul reprezentativ suprem al popo-rului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării. Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat.

În ceea ce priveşte funcţia executivă, Constituţia României consacră executivul dualist, adică această funcţie este încredinţată atât şefului sta-tului – preşedintele României, cât şi unui organ colegial – Guvernul, având atribuţii care se exercită relativ autonom.

Funcţia judecătorească se realizează, potrivit art. 126 alin. (1) din Con-stituţie, prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe ju-decătoreşti prevăzute de lege.

Pentru situaţia în care una dintre cele trei puteri exercită competen-ţe care intră în atribuţiile altei puteri, Constituţia stabileşte un mecanism de control şi reglare, prin intermediul Curţii Constituţionale. Astfel, potrivit art. 146 lit. e) din Constituţie, Curtea Constituţională „soluţionează conflic‑tele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre Preşedinţii celor două Camere, a pri‑

[1] Italia (1947), Franţa (1852), Pakistan (1973), Rhode Island (1986), Kenya (2010), în M. TropEr, D. cHaGnollauD, op. cit., p. 285.

II.2. Separaţia puterilor în stat 13

mului‑ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii”. Tot Curtea Constituţională este chemată să decidă, pe calea controlului de constituţionalitate a legilor şi ordonanţelor [art. 146 lit. d) din Constituţie], dacă dispoziţiile cuprinse în aceste acte sunt în concordanţă cu principiul separaţiei puterilor în stat.

Cât priveşte obligaţia de loialitate constituţională, aceasta nu are o con-sacrare expresă în Constituţia României, fiind dedusă de Curtea Constitu-ţională pe calea interpretării normelor constituţionale. Jurisprudenţa Curţii a evoluat de la o simplă enunţare a conceptelor de „loialitate” şi „compor‑tament loial”, la circumstanţierea unor „norme de loialitate constituţională” ca garanţie a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat[1].

[1] A se vedea, cu privire la înţelesul principiului comportamentului loial al autorităţilor publice, Decizia nr. 1257/2009, publicată în M. Of. nr. 758 din 6 noiembrie 2009, Decizia nr. 1431/2010, publicată în M. Of. nr. 758 din 12 noiembrie 2010, Decizia nr. 51/2012, publicată în M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2012, Decizia nr. 727/2012, publicată în M. Of. nr. 477 din 12 iulie 2012 sau Decizia nr. 924/2012, publicată în M. Of. nr. 787 din 22 noiembrie 2012, Decizia nr. 972/2012, publicată în M. Of. nr. 800 din 28 noiembrie 2012, Decizia nr. 449/2013, publicată în M. Of. nr. 784 din 14 decembrie 2013 etc.

TITLUL III. PARTIDELE POLITICE

Capitolul I. apariţia partidelor politice

Teoria dreptului constituţional clasic abordează regimurile politice ca reprezentând modalităţi de exercitare a puterii într‑un cadru constituţio-nal[1]. Aceasta a determinat dezvoltarea ştiinţei dreptului constituţional pe coordonatele putere politică – instituţii politice – realizarea acţiunii politice, accentul fiind, deci, pe problemele de ordin tehnic şi mai puţin de ordin politic (puterile statului, acţiunea lor reciprocă, rolul şi funcţiile organelor statului astfel cum acestea sunt stabilite în Constituţii)[2].

S‑a constatat[3] însă că practica politică a determinat o reconsiderare a acestei teorii clasice având în centru binomul regim politic – structură con-stituţională. Se consideră astfel că „un regim politic nu provine exclusiv din regulile constituţionale, ci el rezultă din combinarea sistemului constituţional cu sistemul de partide. Inovaţie esenţială şi profundă; căci, tot aşa precum instituţiile, sistemele de partide modelează viaţa politică”[4].

Rădăcini istorice ale organizării în partide politice au fost identificate încă din antichitate[5]. „Privit în sens larg şi, apreciat, de regulă, ca simplă grupare politică informală sau formală ce se constituie pe baza unor obiec-tive care presupun luarea sau păstrarea puterii ori apropierea de centrele de decizie ale statului şi folosirea acestora pentru a‑şi promova scopurile, «partidul» are o vechime îndelungată de peste două mii de ani”[6]. În această accepţiune, „partidele” au avut roluri active în Antichitate, în Orient, cetăţile greceşti şi Roma, precum şi în Evul Mediu, în cadrul confruntărilor dintre exponenţii puterii teocratice şi reprezentanţii ordinii sociale laice, respectiv

[1] G. Burdeau, Traité de science politique, 2e éd., vol. V, L.G.D.J., 1970, p. 3 şi urm.[2] A se vedea F. VaSIlEScu, Sisteme de partide în dreptul constituţional comparat, în

Partidele politice, R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1993, p. 37‑44.[3] Ibidem, cu referire la G. Burdeau, op. cit., p. 17; r.G. ScHwarTzEnBErG, Socologie

politique, Paris, Montchrestien, 1975, p. 101.[4] r.G. ScHwarTzEnBErG, op. cit., p. 101.[5] Pe larg, c. IonEScu, op. cit., p. 399. [6] c. nIca, op. cit., vol. I, p. 7.

III.1. Apariţia partidelor politice 15

între monarhie şi grupările sociale în ascensiune la sfârşitul feudalismului şi debutul perioadei moderne.

Se consideră însă că partidele politice s‑au impus ca instituţii de facto mai ales în cursul secolului al XVIII‑lea, îndeosebi în Anglia, Franţa, Statele Unite ale Americii, în paralel cu apariţia sistemelor electorale şi dezvoltarea parlamentelor. Acestea au cunoscut o importantă evoluţie, consecinţă fi-rească a dezvoltării democraţiei. Este vorba, în esenţă, despre dezvoltarea parlamentarismului, ca proces de reprezentare a cetăţenilor în viaţa publi-că, respectiv a extinderii prerogativelor parlamentare în detrimentul celor ale monarhului, afirmarea şi consolidarea dreptului de vot. Având o bază socială din ce în ce mai largă, programe, platforme, adică un program de dezvoltare economico‑socială şi de asigurare a stabilităţii politice, o strategie de apărare a valorilor programatice, partidele şi‑au asumat prerogative de conducere, devenind partide de guvernământ.

Din punct de vedere istoric, Anglia este reţinută[1] ca fiind ţara care a cu-noscut cea dintâi fenomenul partidist şi pluralismul politic, deoarece dezvol-tarea politică aproape neîntreruptă, de‑a lungul mai multor secole, a condus la sistemul reprezentativ, la sistemul de guvernământ în care diverse puteri sunt impuse sau controlate de naţiune. Ulterior, fenomenul s‑a dezvoltat şi în alte ţări ale Europei de Vest, precum Olanda, Belgia, Elveţia, Spania, sub influenţa ideilor şi modelului francez. Aceeaşi dezvoltare, de această dată influenţată de modelul britanic, o regăsim şi în Commonwealth, cu precă-dere în Australia, Noua Zeelandă, India. Impactul revoluţiei americane s‑a resimţit în America Latină, iar modelul francez a influenţat ţările francofone din Asia şi Africa. În jurul anului 1848 s‑au constituit partide politice în ţări din Europa Centrală şi de Est. De asemenea, reformele din „era Meidji”, din preajma anului 1867, au determinat modernizarea societăţii japoneze şi apariţia partidelor politice în Japonia. În acest mod, pe parcursul a 100 de ani, partidele s‑au impus ca realităţi politice definitorii, marcând „un salt în existenţa şi în funcţionarea tuturor instituţiilor statului, în mobilizarea şi participarea forţelor sociale – în forme variate şi în intensităţi diferite – la viaţa politică”[2].

Pe bună dreptate s‑a subliniat, însă, că apariţia de partide politice este un fenomen cvasicontinuu, deoarece în fiecare ţară un partid sau o grupare

[1] ŞT. DEaconu, Instituţii politice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 28; c. nIca, op. cit., vol. I, p. 17.

[2] d.a. apter, The Politics of Modernization, The University of Chicago Press, 1967, p. 179.

16 III. Partidele politice

de partide îşi asigură roluri dominante în sistemul politic o anumită perioadă, apoi intră în declin, îşi pierde poziţiile influente din sfera puterii, devine „par-tid mic”, mai puţin relevant, se integrează în alte mişcări politice, încercând să se relanseze, sau pur şi simplu dispare. Paralel, se constituie şi cresc alte partide care tind să preia puterea şi să controleze centrele de decizie[1].

În prezent, asistăm la emanciparea juridică a partidelor politice[2], la creş-terea rolului lor la nivel naţional şi internaţional, a influenţei pe care o exer-cită asupra organizării şi funcţionării instituţiilor fundamentale ale statelor, şi chiar la un „patronaj” al partidelor politice în Europa contemporană, în contextul dezvoltării şi transformării organizaţionale a acestora[3]. În special constituţiile elaborate după desfiinţarea regimurilor totalitare la sfârşitul se-colului XX reflectă grija de a reglementa statutul partidelor politice, pornind de la faptul că una dintre trăsăturile fundamentale ale unor astfel de regi-muri a fost eliminarea competiţiei politice şi consolidarea partidului unic[4].

Creşterea rolului partidelor politice a determinat, de altfel, reconsiderări ale unor teorii clasice ale dreptului constituţional, astfel cum este, de exem-plu, teoria separaţiei puterilor în stat. Astfel cum s‑a susţinut[5], rolul deosebit al partidelor politice în configurarea instituţiilor politice şi juridice determină ca separaţia şi echilibrul să nu se mai realizeze astăzi între Parlament şi Guvern, ci între o majoritate, formată dintr‑un partid sau partide învingătoare la alegeri şi care dispun în acelaşi timp în cadrul Parlamentului şi al Guver-nului, şi o opoziţie care speră ca la următoarele alegeri să câştige puterea.

Se vorbeşte astfel, tot mai insistent, despre „statul partidelor”, în legătură cu scopurile acestora, eminamente politice[6]. Partidele servesc ca interme-diari între popor şi putere şi îşi asumă, atunci când reuşesc să cucerească

[1] c. nIca, op. cit., vol. I, p. 132.[2] p. Larrieu, Les partis politiques, en marge de droit?, în Revue de droit public, no

1/2011, p. 179‑197.[3] p. KopEcKý, p. MaIr, Party patronage in contemporary Europe. Principles and

Practices, EUI Working Papers, RSCAS 2011/41, Robert Schuman Centre for Advanced Studies – EUDO – European Union Democracy Observatory, www.eui.eu.

[4] Pe larg, r.H. piLdeS, Political parties and constitutionalism, în Comparative Constitutional Law, edited by T. Ginsburg, R. Dixon, Edward Elgar, Chetenham, UK, Northampton, MA, USA, 2012, p. 254.

[5] ŞT. DEaconu, op. cit., p. 22.[6] i. Muraru, Aspecte teoretice privind conceptul de partid politic, în Partidele politice –

comunicări prezentate la seminarul ştiinţific din 21 decembrie 1992, organizat cu sprijinul Curţii Constituţionale, Ed. R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1993, p. 45; în acelaşi sens, r.H. piLdeS, op. cit., p. 254.

III.1. Apariţia partidelor politice 17

puterea, direcţia politicii naţionale[1] şi chiar supranaţionale. Astfel, potrivit art. 10 alin. (4) din Tratatul privind Uniunea Europeană, „partidele politice la nivel european contribuie la formarea conştiinţei politice europene şi la exprimarea voinţei cetăţenilor Uniunii”. Membrii Parlamentului European fac parte, de regulă, dintr‑un partid politic iar, în pofida unui efort considerabil de a ocroti partidele europene, parlamentarii continuă să fie aleşi în principal ca reprezentanţi ai partidelor lor naţionale[2].

[1] p. pacTET, Institutions politiques, Droit constitutionnel, Masson, Paris, 1991, p. 128‑129.

[2] r. ScHuTzE, Dreptul constituţional al Uniunii Europene, Ed. Universitară, 2013, p. 90.

Capitolul al II‑lea. Conceptul de „partid politic”. Funcţiile partidelor politice

Secţiunea 1. Trăsături definitorii

Stabilirea conceptului de partid politic presupune o clară delimitare de alte grupări politice existente sau cunoscute de‑a lungul evoluţiei statelor.

Reţinem ca trăsături definitorii ale partidelor politice următoarele[1]:

a) Partidul politic este o asociaţie

Partidul politic se constituie prin exercitarea de către cetăţeni a dreptu-lui de asociere. Nu se confundă asociaţiile rezultate ca urmare a exercită-rii dreptului de asociere (în această categorie intrând asociaţiile culturale, politice, religioase) cu cele create pe temeiuri contractuale, în exercitarea libertăţii comerţului;

b) Partidele politice sunt rezultatul unei asocieri libere a cetăţenilor

Prin libera lor voinţă, cetăţenii devin membrii ai partidului politic, ceea ce le atribuie anumite drepturi şi obligaţii, conferindu‑le un statut distinct faţă de simplii simpatizanţi, de exemplu. Exercitarea dreptului de asociere este subsumată unor limite constituţionale şi legale, referitoare la scopul şi activitatea partidelor politice, în considerarea realizării şi ocrotirii valorilor fundamentale ale societăţii;

c) Asocierea în partide politice este un drept al cetăţenilor

Astfel, având în vedere scopul asocierii în partide politice şi rolul pe care acestea îl au în viaţa politică a unui stat, se impune calitatea de cetăţean pentru a fi membru al unui partid politic;

d) De esenţa definirii partidului politic este scopul (scopurile) acestuia

Scopurile partidelor politice le oferă acestora statutul distinct în raport de alte forme de asociere. Au fost identificate, între acestea: promovarea, prin eforturile comune ale membrilor, a interesului naţional pe baza unui

[1] i. Muraru, Aspecte teoretice privind conceptul de partid politic, op. cit., p. 13‑19.

III.2. Conceptul de „partid politic”. Funcţiile partidelor politice 19

principiu particular asupra căruia ei sunt de acord – să procure liderilor lor şi militanţilor activi posibilitatea de a accede la putere, de a urmări scopuri obiective, de a obţine avantaje personale sau de a le realiza pe amândouă; realizarea unui program politic; urmărirea realizării unei filosofii sau ideolo-gii, cu finalitatea cuceririi şi a exerciţiului puterii, contribuţia la exprimarea sufragiului, propunând programe şi prezentând candidaţi în alegeri[1].

Partidele politice exprimă de fapt voinţa politică a cetăţenilor. Astfel, fun-damentându‑şi scopurile pe o anume ideologie, partidele încearcă să atragă cetăţenii să îmbrăţişeze această ideologie şi principiile ei, concretizate într‑o anume platformă, şi să îi determine astfel să o susţină, să sprijine aplicarea ei care se poate realiza în măsura în care partidul este semnificativ în struc-turile de guvernare. Pentru aceasta, partidele trebuie să îşi asigure o bază electorală substanţială, pentru ca, prin propulsarea membrilor în structurile instituţionale ale puterii, să poată realiza programele şi să îşi instituţionali-zeze platformele, impunându‑şi voinţa ca voinţă obligatorie pentru societate.

S‑ar putea exprima îndoiala că nu toate partidele politice luptă pentru cucerirea puterii în stat[2]. Astfel, de exemplu, partidele minorităţilor naţionale pornesc de la bun început prin asumarea faptului că pot avea doar votul cetăţenilor care alcătuiesc minoritatea respectivă. În realitatea însă, şi aces-tea urmăresc să aibă reprezentanţi în Parlament şi în puterea executivă, scopurile oricărui partide politic fiind în mod esenţial pragmatice; „asociaţiile care rămân în sfera ideologiei, care nu participă la alegeri parlamentare sau locale, nu sunt partide politice, ci asociaţii cu scopuri sociale, culturale, artistice, ştiinţifice sau profesionale”.

Aşadar, orice partid politic are, în cele din urmă, vocaţia şi aptitudinea guvernării. Scopul partidelor politice este eminamente politic; el exprimă ideologii, concepţii, interese, dar care se vor aplica la scară naţională, fiind nevoie, aşadar, de cucerirea puterii de stat[3];

e) Activitatea partidelor politice este reglementată prin lege

Activitatea partidelor politice este reglementată la nivel constituţional şi legal, iar încălcarea acestor norme poate determina constatarea lor ca fiind neconstituţionale sau nelegale, după caz. Astfel, în orice stat există valori politice, morale şi juridice fundamentale, iar partidul care prin scopurile şi activitatea sa îşi propune încălcarea lor este apreciat ca fiind nelegal.

[1] i. Muraru, Aspecte teoretice ..., op. cit., p. 17.[2] V. GIonEa, Rolul partidelor politice în statul de drept, în Partidele politice, R.A.

Mo nitorul Oficial, Bucureşti, 1993, p. 5‑11.[3] ŞT. DEaconu, op. cit., p. 38.


Secţiunea a 2‑a. Definiţii ale partidelor politice

Pornind de la caracterizări care identifică drept trăsături ale partidelor politice: „o organizaţie durabilă, altfel spus o organizaţie a cărei speranţă de viaţă politică să fie superioară celei a conducătorilor săi; organizare locală bine stabilită şi aparent durabilă, întreţinând raporturi regulate şi variate cu eşalonul naţional, voinţa deliberată a conducătorilor naţionali şi locali ai organizaţiei de a lua şi exercita puterea singură sau împreună cu alţii şi nu numai de a influenţa puterea; preocuparea, în fine, de a căuta un sprijin popular în alegeri sau în altă împrejurare”, unii autori[1] definesc partidele politice ca fiind „asociaţii libere ale cetăţenilor prin care se urmăreşte, pe baza unei platforme (program), definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, asociaţii care au şi îşi afirmă clar şi deschis, vocaţia şi aptitu-dinea guvernării”.

Într‑o altă definiţie, partidul politic reprezintă „o grupare sau asociaţie permanentă de indivizi, uniţi în mod liber între ei prin afinităţi ideologice şi convingeri politice comune, creată la nivel teritorial pe baza unor principii stricte de organizare şi disciplină, al cărui scop, înscris într‑un program sau statut, constă în promovarea şi înfăptuirea în competiţie electorală şi parlamentară cu alte partide, a unei anumite doctrine sau concepţii politice privind dezvoltarea şi conducerea unei societăţi date”[2].

Secţiunea a 3‑a. Funcţii ale partidelor politice

Funcţiile partidelor politice sunt înscrise, de regulă, în constituţiile sta-telor. Faţă de aceste dispoziţii, în doctrină sunt reţinute ca principale funcţii ale partidelor politice:

a) Funcţia de structurare şi de promovare a intereselor corpului social

Această funcţie priveşte solicitarea adresată principalelor comunităţi – de tip naţional, social, profesional, cultural etc. – să‑şi exprime adeziunea faţă de proiectele politice propuse, să manifeste disponibilitate faţă de procedu-rile de acomodare a diverselor interese, să consimtă la deciziile autorităţii şi să se supună voinţei ce emană de la instituţiile statului, să preţuiască principiul mandatului politic şi să aibă încredere – pe perioade determina-

[1] I. Muraru, E.S. TănăSEScu, op. cit., vol. II, 2009, p. 25.[2] c. IonEScu, op. cit., p. 403.

III.2. Conceptul de „partid politic”. Funcţiile partidelor politice 21

te – în guvernanţi ce provin, în mare, din rândurile partidului cel mai influent sau al alianţei majoritare;

b) Funcţia de elaborare de doctrine, ideologii şi programe politice

Această funcţie se manifestă prin:– redactarea de platforme, programe sau a unui discurs politic coerent

şi sistematizat – aşa‑numitul „etos ideologic” –, ideologia constituind o di-mensiune indispensabilă pluralismului şi un instrument, de cele mai multe ori decisiv, al competiţiei pentru putere dintre partidele politice[1];

– propaganda politică; aceasta inoculează în conştiinţa indivizilor şi a grupurilor sociale concepţiile politice, le facilitează formarea de opinii, con-vingeri, motivaţii, disponibilităţi[2];

– acţiune politică nemijlocită, concretă;

c) Funcţia electorală

Această funcţie, ce presupune alegeri periodice pentru principalele organe reprezentative ale statului, desfăşurate în condiţii de competiţie liberă între partide, de mobilizare politică a cetăţenilor care, prin participarea la vot, influenţează orientările politice ale ţării, angajează partidele politice ca factori primordiali de structurare a votului[3]. Importanţa funcţiei electorale rezultă şi din aceea că asumarea sa reprezintă un criteriu determinant de reconfirmare a existenţei legale a oricărui partid şi de menţinere a sa în registrul partidelor;

d) Funcţia de exercitare a puterii politice

Această funcţie urmăreşte:– buna desfăşurare a activităţii tuturor instituţiilor şi cetăţenilor;– stabilirea regulilor de conduită dintre întreprinderi şi oameni;– siguranţa şi stabilitatea naţională;– cooperarea cu alte state.

[1] c. nIca, Sisteme de partide contemporane, vol. II, Ed. Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, Bucureşti, 2011, p. 176.

[2] Ibidem.[3] l.D. EpSTEIn, Political parties in Western Democracies, New York, Washington,

Frederick A Praeger, Inc., Publishers, 1967, p. 77.


e) Funcţia de control şi de critică a activităţii de guvernare şi legife‑rare

Este vorba despre o funcţie ce revine de obicei opoziţiei, care are ten-tative de a bloca sau de a revizui anumite iniţiative legislative prin interpe-lări şi discuţii cu partidele aflate la putere, prin conducerea spre soluţii de compromis sau prin temporizare.

Capitolul al III‑lea. Clasificări ale partidelor politice

a) În funcţie de căile folosite pentru realizarea marilor probleme/ideologie:

Partide de stânga – principii: accentul cade pe dezvoltarea societăţii în ansamblu, dezvoltarea individuală decurgând din aceasta; trebuie sus-ţinută dezvoltarea tuturor claselor sociale, pentru a nu exista discrepanţe de nivel de trai; rolul statului în societate este esenţial, acesta este factor de echilibru atât în plan economic, cât şi social; trebuie încurajaţi investitorii mici şi mijlocii, deoarece formarea unei clase de mijloc prospere şi stabile duce la creşterea economică; conlucrarea pe plan internaţional; pătrunde-rea maselor în politică.

Partide de dreapta – principii: individul primează în faţa societăţii, deci trebuie încurajate interesele individuale, deoarece numai în acest fel se poate realiza interesul general, cu cât individul face mai mult bine, cu atât societatea are de câştigat; încurajarea liberei iniţiative, dezvoltarea unui mediu concurenţial şi a unei economii de piaţă; neintervenţia prin mijloace administrative în dezvoltarea economică, aceasta realizându‑se pe baza iniţiativei private.

În prezent se remarcă o amestecare a ideilor şi concentrare a lor către centru ideologic, multe idei apărând deopotrivă în programele partidelor politice, fie că sunt de dreapta sau de stânga[1].

În acest cadru pot fi identificate:

Partide conservatoare – au ca obiectiv prezervarea stării de fapt; din acest motiv, au o atitudine sceptică cu privire la inovaţii şi schimbări, subli‑niind totuşi faptul că principiile tradiţionale nu pot fi realizate fără anumi-te măsuri considerabile şi de durată. Postulatele conservatorismului pot fi sintetizate astfel: „ordine naturală” în societate, inegalitate eternă între oameni, rolul iminent al tradiţiei în asigurarea continuităţii civilizaţiei, efecte binefăcătoare ale stabilităţii şi „riscuri” ale progresului[2].

[1] ŞT. DEaconu, op. cit. [2] F. ponTEIl, La Pensée politique depuis Montesquieu, Paris, Ed. Sirey, p. 129.


Partide liberale – apără libertatea şi drepturile individului, punând ac-cent pe stabilitatea statului de drept; resping ideea de comunizare a mij-loacelor de producţie.

Partidele social‑democrate – au ca obiectiv suprem dreptatea socială, tinzând spre o ordine politică bazată pe egalitatea tuturor oamenilor.

Partide naţionaliste – aceste partide promovează o ideologie naţiona-listă, deseori împletită şi cu una de sorginte populară destul de confuză şi cu o atitudine rasistă.

Partide comuniste – se caracterizează prin doctrină rigidă, pretinzând adeziunea necondiţionată a membrilor; îşi afirmă încrederea în „mase”, ataşamentul covârşitor faţă de egalitatea socială, faţă de soluţionarea stra-tificării şi a polarizării societăţii în bogaţi şi săraci.

Partide fasciste – promovează o doctrină totalitară, în baza principiului „totul prin stat, nimic fără stat, nimic în afara statului”[1]; induce o viziune pesimistă despre destinul omenirii, dedusă dintr‑o antinomie între om şi influenţa tehnicii şi tehnologiei asupra acestuia; în contrapondere, supra-licitează valorile tradiţionale, inclusiv primitive, în jurul cărora construieşte teorii despre comunitatea de rasă, de sânge, de teritoriu.

b) În funcţie de structura/compoziţia partidelor

Partide de cadre – unesc notabilităţile, cetăţeni de vază, elitele. „Este vorba, în primul rând, despre reunirea de notabili influenţi, care prin nume, prestigiu ori distribuţie teritorială reprezintă o adevărată cauţiune pentru can-didaţi, ce le va asigura afluxul de voturi; de asemenea, este vorba despre notabili tehnicieni, care cunosc arta de a‑i conduce şi influenţa pe alegători şi de a organiza campania electorală; totodată, este vorba despre notabili financiari, care reprezintă sistemul nervos al competiţiei. În acest caz, ca-litatea devansează orice alt considerent: anvergura prestigiului, abilitatea de a dirija mulţimii, importanţa avuţiei. Câştigul pe care partidele de mase îl obţin prin număr, partidele de cadre îl vor dobândi prin selecţie”[2]. Având o astfel de compoziţie socială, partidele de cadre sunt slab organizate, deoarece notabilii acceptă greu disciplina riguroasă, iar o forţare din acest punct de vedere poate avea drept consecinţă părăsirea de către aceştia a

[1] B. MuSSolInI, Fascismul, Bucureşti, 1934, p. 22, 28‑29, 30, 31, 36.[2] M. duverGer, Les Partis politiques, 6éme ed., Paris, Librairie Armand Colin, 1967,

p. 85.

III.3. Clasificări ale partidelor politice 25

partidului. De asemenea, partidele de cadre sunt descentralizate, având în interiorul lor curente şi fracţiuni.

Partide de mase – se caracterizează prin două elemente principale: recrutarea insistentă de membri şi organizarea foarte structurată de la bază spre vârf[1]. Au o organizare internă mai rigidă decât a partidelor de cadre, organizarea riguroasă, structurată, reprezentând de altfel şi un element indispensabil al recrutării, în sensul că numărul mare de membri trebuie încadrat coerent în acţiunea politică, primirile, retragerile şi excluderile din partid fiind atent supravegheate şi evidenţiate statistic. Eficacitatea par-tidului, având în vedere numărul mare de membri, este condiţionată de conceperea şi respectarea unei discipline riguroase.

c) După funcţia ocupată în sistemul politic

Partid/e de guvernământ – partidul care a ieşit câştigător în urma ale-gerilor, constituind guvernul până la următoarele alegeri; pot exista mai multe partide de guvernământ în acelaşi timp, care alcătuiesc guvernul împreună, într‑o coaliţie.

Partid/e de opoziţie – partidul care a pierdut alegerile, constituind astfel opoziţia parlamentară; pot exista mai multe partide de opoziţie, al căror obiectiv este de a creşte în preferinţele alegătorilor, oferind o alternativă în vederea următoarelor alegeri.

[1] c. nIca, op. cit., vol. II, p. 46.

Capitolul al IV‑lea. Sisteme de partide. Clasificări

Sistemul de partide poate fi definit ca fiind „ansamblul partidelor care există şi acţionează într‑o perioadă dată şi raporturile funcţionale funda-mentale dintre acestea, raporturi şi relaţii consacrate asumării rolurilor ce le sunt caracteristice la nivelul sistemului politic şi al societăţii într‑o anumită etapă”[1].

Pornind de la întrebarea dacă într‑o societate politică există sau nu o veritabilă concurenţă politică, sistemele de partide se clasifică în[2]:

Sisteme competitive – când există o concurenţă politică reală, adică alegeri libere, întemeiate pe pluralism politic, egalitate de şansă între actori politici, respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, în special liber‑tatea de exprimare.

Sisteme necompetitive – în cadrul cărora îndeplinirea cerinţelor de mai sus apare ca o faţadă instituţională, fie – în statele totalitare – se proclamă partidul unic, ceea ce exclude ideea de alegeri libere.

Identificăm astfel:

a) Sisteme multipartidiste

Aceasta reprezintă subcategoria cea mai importantă numeric şi se carac-terizează prin numărul mare de partide care luptă pentru putere şi participă la exercitarea acesteia, forţa electorală şi parlamentară mai redusă a fiecă-ruia dintre partide (prin comparaţie cu sistemele bipartidiste, de exemplu). Cât priveşte efectele, sistemele multipartidiste conduc, de regulă, la guverne instabile. De asemenea, pentru a face posibilă realizarea unor coaliţii de guvernare, acestea se îndepărtează într‑o oarecare măsură de la programul lor de guvernare. Realizarea unor coaliţii guvernamentale în cadrul acestor sisteme este de regulă mai dificilă.

b) Sisteme bipartidiste

Acestea cunosc mai multe variante. Este vorba despre: sistemele bi‑partidiste pure sau rigide, în cadrul cărora doar două partide mari acced alternativ, la anumite intervale, la putere şi caracterizate printr‑o disciplină

[1] c. nIca, op. cit., vol. II, p. 101.[2] Pe larg, F. VaSIlEScu, op. cit., 1993, p. 38.

III.4. Sisteme de partide. Clasificări 27

de vot fermă (caracteristic parlamentelor de tip britanic – Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă); sistemele cu un bipartidism suplu în care cele două partide nu impun niciun fel de disciplină de vot parlamentarilor ce pro-vin din rândurile lor (de exemplu, S.U.A.); sisteme bipartidiste imperfecte sau „cu două partide şi jumătate”, caracterizate prin aceea că unul dintre partidele mari are nevoie, pentru a forma guvernul, de sprijinul unui al treilea partid care, deşi redus ca reprezentare, este esenţial pentru crearea majo-rităţii (Austria, Germania). Avantajul acestui sistem îl constituie realizarea unei solide majorităţi guvernamentale şi, deci, a unui executiv stabil, cu consecinţa unei politici unitare pe un termen rezonabil. Pentru a compensa eventualele consecinţe negative, respectiv un dictat al partidului majoritar aflat la putere, în astfel de sisteme s‑a procedat la „oficializarea” opoziţiei, respectiv asocierea acesteia la luarea deciziilor majore.

c) Sisteme cu partid dominant

Aceasta presupune ca, pe un fond de luptă politică între mai multe parti-de, unul dintre ele se detaşează mai pregnant. O astfel de situaţie apare în contextul unei competiţii libere pentru putere şi a fărâmiţării restului scenei politice în partide mai mici care ar putea, unite, să contracareze influenţa partidului dominant.

d) Sistemul partidului unic

Este un sistem care se caracterizează prin existenţa unui singur partid care este constituit şi funcţionează legal ca partid de guvernământ[1]. Motivul lipsei altui partid poate fi: interzicerea expresă prin constituţie a înfiinţării altor partide sau enumerarea limitativă a condiţiilor în care se poate realiza dreptul de asociere; suspendarea sau scoaterea în afara legii a partidelor; unificarea mai multor partide într‑un singur partid. Partidul unic este partidul de guvernământ, calitate în care stabileşte strategia generală de conducere statală, determină modul de constituire, organizare şi funcţionare a orga-nismelor prin care se exercită puterea.


Capitolul al V‑lea. Partidele politice în România[1]

Secţiunea 1. Reglementare

§1. Norme constituţionale de referinţă

Articolul 1 din Constituţie consacră pluralismul politic ca „valoare supre‑mă” a statului român, element de referinţă care determină acţiunea auto-rităţilor publice în ceea ce priveşte asigurarea realizării funcţiilor statului şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. În consi-derarea acestei calificări, art. 152 din Constituţie înscrie dispoziţiile Legii fundamentale privitoare la pluralismul politic pe lista celor care nu pot forma obiectul revizuirii, limitând sub acest aspect acţiunea puterii constituante derivate.

Reglementarea pluralismului politic între valorile enumerate în primul articol din Titlul I al Constituţiei, cu referire directă la „spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989” este întărită de includerea, în acelaşi titlu dedicat principiilor generale, a unui articol cu rol explicativ. Astfel, potrivit art. 8 – Pluralismul şi partidele politice: „(1) Pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale. (2) Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii. Ele contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei”.

Constituţia mai stabileşte că activitatea partidelor politice se desfăşoa-ră în condiţiile stabilite prin lege organică. Potrivit art. 73 alin. (3) lit. b) din Legea fundamentală, „prin lege organică se reglementează: [...] b) organi‑zarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice”, cu respectarea cadrului constituţional prevăzut de art. 40 – Dreptul de asociere.

Acest din urmă text al Legii fundamentale reglementează dreptul cetă-ţenilor de a se asocia liber în partide politice şi limitele acestui drept, atât în ceea ce priveşte scopul şi activitatea partidelor politice (statuând că sunt neconstituţionale acele partide care, „prin scopurile ori prin activitatea lor,

[1] M. Safta, Evoluţii ale regimului juridic al partidelor politice în România, în lucrarea Conferinţei internaţionale „Rolul Europei într‑o societate polarizată”, Bucureşti, 9‑10 mai 2014, Ed. Hamangiu, 2014, p. 878‑891.

III.5. Partidele politice în România 29

militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României”), cât şi membrii acestora („nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constitu‑ţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică”).

Caracterizarea ca neconstituţionale a partidelor politice a căror activitate sau scopuri nu se încadrează în limitele expres prevăzute în Constituţiei a determinat consacrarea unei atribuţii distincte a Curţii Constituţionale în această materie. Astfel, potrivit art. 146 lit. k) din Legea fundamentală, Curtea Constituţională „hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic”.

Examinarea dispoziţiilor constituţionale menţionate relevă importanţa pe care legiuitorul constituant a acordat‑o reglementării în detaliu a principi‑ilor care guvernează activitatea partidelor politice – fără îndoială justificată având în vedere contextul adoptării Constituţiei din 1991, precum şi faptul că pluralismul politic reprezintă fundamentul unui regim democratic[1], de ne-conceput fără existenţa unei competiţii reale şi corecte pentru putere a mai multor partide politice. Pe de altă parte, textele citate relevă preocuparea pentru asigurarea cadrului legislativ necesar pentru ca această activitate să fie un vector al democraţiei, iar nu un „cal troian” pentru edificiul statu-lui de drept. Altfel spus, legiuitorul constituant român a stabilit, la nivel de principiu, atât limitele activităţii partidelor politice, cât şi limitele intervenţiei statului, prin autorităţile acestuia, în scopul garantării pluralismului politic şi a statului democratic, valori deopotrivă consacrate prin art. 1 din Constituţie.

Reglementări similare cuprinde, de exemplu, Constituţia Franţei, care, în art. 4, consacră atât libertatea de asociere în partide politice şi a activi-tăţii acestora, cât şi exigenţa respectării principiilor suveranităţii naţionale şi democraţiei. Tot astfel, Constituţia Germaniei prevede, în art. 21, libertatea de asociere în partide politice, precum şi obligaţia ca organizarea internă a acestora să fie conformă cu principiile democratice. De asemenea, acelaşi articol acordă o reglementare distinctă obligaţiei partidelor politice de a face publice sursele şi modul de utilizare a fondurilor şi bunurilor lor, precum şi competenţei Curţii Constituţionale de a constata neconstituţionalitatea ace-lor partide care prin scopurile, activitatea lor sau a membrilor lor, încearcă să determine schimbarea ordinii democratice sau pun în pericol existenţa Republicii Federale a Germaniei.

[1] Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de exemplu, prin Hotărârea din 31 iulie 2001, pronunţată în cauza Refah Partisi şi alţii c. Turciei, în sensul că nu poate exista democraţie fără pluralism.


Autonomia partidelor politice este, prin urmare, limitată de exigenţele democraţiei, iar această limitare se concretizează în posibilitatea controlului activităţii acestora de către stat, prin autorităţile sale.

§2. Norme infraconstituţionale de referinţă

Dispoziţiile constituţionale sunt dezvoltate de Legea nr. 14/2003 a par-tidelor politice[1], respectiv, în ceea ce priveşte aspectele legate de finanţa-rea partidelor politice, de Legea nr. 334/2006[2] privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale.

Legea nr. 14/2003 defineşte partidele politice ca fiind asociaţii cu carac-ter politic ale cetăţenilor români cu drept de vot, care participa în mod liber la formarea şi exercitarea voinţei lor politice, îndeplinind o misiune publică garantată de Constituţie.

Legea califică în mod expres partidele politice ca fiind persoane juridice de drept public şi stabileşte că acestea promovează valorilor şi intereselor naţionale, pluralismul politic, contribuie la formarea opiniei publice, participă cu candidaţi în alegeri şi la constituirea unor autorităţi publice şi stimulează participarea cetăţenilor la scrutine, potrivit legii. Pot funcţiona ca partide poli tice numai asociaţiile cu caracter politic, constituite potrivit legii, şi care militează pentru respectarea suveranităţii naţionale, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale, a ordinii de drept şi a principiilor de-mocraţiei constituţionale.

Cât priveşte membrii partidelor politice, legea prevede că aceştia pot fi cetăţenii care, potrivit Constituţiei, au drept de vot. Din partidele politice nu pot face parte persoanele cărora le este interzisă prin lege asocierea poli-tică. Un cetăţean român nu poate face parte în acelaşi timp din două sau mai multe partide politice, înscrierea unei persoane într‑un alt partid politic constituind de drept demisie din partidul al cărui membru a fost anterior.

Secţiunea a 2‑a. Organizarea partidelor politice

Potrivit Legii nr. 14/2003, fiecare partid politic trebuie să aibă statut şi program politic propriu. Acestea trebuie să fie prezentate în formă scrisă şi aprobate de organele împuternicite prin statut.

Statutul partidului politic cuprinde în mod obligatoriu: – denumirea integrală şi denumirea prescurtată;

[1] Republicată în M. Of. nr. 347 din 12 mai 2014.[2] Republicată în M. Of. nr. 510 din 22 iulie 2010.


– descrierea semnului permanent; – semnul permanent sub formă grafică alb‑negru şi color, în anexă;– sediul central; – menţiunea expresă că urmăreşte numai obiective politice; – drepturile şi îndatoririle membrilor; – sancţiunile disciplinare şi procedurile prin care acestea pot fi aplicate

membrilor; – procedura de alegere a organelor executive şi competenţele acestora;– competenţa adunării generale a membrilor sau a delegaţilor acestora; – organele împuternicite să prezinte candidaturi în alegerile locale, par-

lamentare şi prezidenţiale; – organul competent să propună reorganizarea partidului sau să decidă

asocierea într‑o alianţă politică ori în alte forme de asociere; – condiţiile în care îşi încetează activitatea; – modul de administrare a patrimoniului şi sursele de finanţare, stabilite

în condiţiile legii; – organul care reprezintă partidul în relaţiile cu autorităţile publice şi terţi; – alte menţiuni prevăzute ca obligatorii în Legea nr. 14/2003.Adunarea generală a membrilor şi organul executiv, indiferent de denu-

mirea pe care o au în statutul fiecărui partid, sunt foruri obligatorii de con-ducere a partidului politic şi a organizaţiilor sale teritoriale. Statutul poate prevedea şi alte organe, cu atribuţii formulate explicit.

Secţiunea a 3‑a. Înregistrarea partidelor politice

Legea nr. 14/2003 stabileşte instanţa competentă – Tribunalul Bucureşti şi condiţiile de ordin formal care trebuie îndeplinite pentru a se realiza în-registrarea partidului politic.

Pentru înregistrarea unui partid politic se depun la Tribunalul Bucureşti următoarele documente:

– cererea de înregistrare, semnată de conducătorul organului executiv al partidului politic şi de cel puţin 3 membri fondatori, care vor fi citaţi în instan ţă;

– statutul partidului;– programul partidului;– actul de constituire, împreună cu lista semnăturilor de susţinere a

membrilor fondatori;– o declaraţie privitoare la sediu şi la patrimoniul partidului;– dovada deschiderii contului bancar.


Cererea de înregistrare se afişează la sediul Tribunalului Bucureşti timp de 15 zile. În termen de 3 zile de la data depunerii cererii de înregistrare, anun ţul cu privire la aceasta se publică de către solicitant într‑un ziar cen-tral de mare tiraj.

Dispoziţia legală care prevedea un număr minim de susţinător şi, respec-tiv, o anumită dispersie teritorială a acestora (cel puţin 25.000 de membri fondatori, domiciliaţi în cel puţin 18 din judeţele ţării şi municipiul Bucureşti, dar nu mai puţin de 700 de persoane pentru fiecare dintre aceste judeţe şi municipiul Bucureşti) a fost constatată neconstituţională prin Decizia nr. 75 din 26 februarie 2015[1].

Tribunalul Bucureşti examinează cererea de înregistrare a partidului politic în şedinţă publică, cu participarea reprezentantului Ministerului Public. Persoanele fizice sau juridice interesate pot interveni în proces, dacă depun o cerere de intervenţie în interes propriu, potrivit Codului de procedură civilă. Cererea de intervenţie se comunică din oficiu persoanelor care au semnat cererea de înregistrare.

Tribunalul Bucureşti se pronunţă asupra cererii de înregistrare a partidului politic în cel mult 15 zile de la expirarea termenului de 15 zile mai sus‑arătat. Împotriva deciziei Tribunalului Bucureşti pot face apel la Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 5 zile de la comunicare, persoanele prevăzute de lege sau Ministerul Public. Decizia Curţii de Apel Bucureşti este definitivă.

Partidul politic dobândeşte personalitate juridică de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei privind admiterea cererii de înregistrare. Par-tidele politice ale căror cereri de înregistrare au fost admise se înscriu în Registrul partidelor politice.

Secţiunea a 4‑a. Funcţionarea partidelor politice

Partidele politice au obligaţia să depună/comunice Tribunalului Bucu-reşti:

– documentele atestând desfăşurarea adunărilor generale, în termen de 30 de zile de la data acestora;

– documentele provenind de la autorităţile electorale competente pri-vind desemnarea candidaţilor în alegeri, în termen de 30 de zile de la data alegerilor;

– orice modificare a statutului sau a programului partidului politic, în termen de 30 de zile de la data adoptării; în cazul în care modificările nu sunt comunicate conform legii sau dacă instanţa a respins cererea de în-

[1] Încă nepublicată în Monitorul Oficial la data elaborării cursului.


cuviinţare a modificării statutului, iar partidul politic în cauză acţionează în baza statutului modificat, Ministerul Public va solicita Tribunalului Bucureşti încetarea activităţii partidului politic şi radierea acestuia din Registrul par-tidelor politice.

Adunarea generală a membrilor partidului politic sau a delegaţilor aces-tora, la nivel naţional, este organul suprem de decizie al partidului. Întrunirea acestuia are loc cel puţin o dată la 4 ani.

Hotărârile partidului politic şi ale organizaţiilor sale teritoriale se adop-tă cu votul majorităţii prevăzute în statut. Alegerea membrilor conducerii partidului politic şi ai conducerilor organizaţiilor sale teritoriale se face prin vot secret.

Cât priveşte raporturile partidului cu membrii acestora şi faptul că pierderea calităţii de membru al unui partid poate fi expresia unor premise subiective ori a arbitrariului, reţinem reconsiderarea majoră a jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materia jurisdicţiei interne a partidelor politice. Curtea a constatat astfel că prevederile art. 16 alin. (3) din Legea nr. 14/2003, instituind competenţa exclusivă a organelor cu atribuţii jurisdicţionale ale partidului politic de a aprecia asupra respectării normelor statuare de către membrii de partid, elimină, în fapt, controlul judecătoresc în ceea ce priveşte respectarea de către aceste organe a propriului statut şi împiedică astfel accesul liber la justiţie.

Aceasta este, de altfel, o temă problematică şi în alte jurisdicţii, pentru că pune în discuţie concurenţa dintre lex politica (care lasă puterea de a sancţiona la mâna unui grup ce poate fi calificat drept privat) şi ordinea juridică etatică.

Jurisdicţia internă a partidului politic şi accesul liber la justiţie


Decizia nr. 530 din 12 decembrie 2013referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor

art. 16 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003

M. Of. nr. 23 din 13 ianuarie 2014

– extras –

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 16 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003, republicată în


Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 550 din 6 august 2012, care au următorul cuprins: „Dobândirea sau pierderea calităţii de membru al unui partid politic este supusă numai jurisdicţiei interne a partidului respectiv, potrivit statutului partidului”.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din argu‑mentarea criticii de neconstituţionalitate, susţine că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 21 privind accesul liber la justiţie.

Procedând la analiza actelor aflate la dosarul cauzei, Curtea reţi‑ne, mai întâi, că autorul excepţiei a înregistrat la Tribunalul Călăraşi o cerere prin care a contestat legalitatea Hotărârii nr. 11 din 14 ianuarie 2013 a Birou lui Naţional de Coordonare al Partidului Poporului – Dan Diaconescu, susţinând, în esenţă, că această hotărâre este abuzivă şi nelegală, deoarece nu au fost respectate prevederile statutului partidului care prevăd, în mod expres, motivele care pot constitui temeiul măsurii de excludere din partid. În acelaşi timp, autorul excepţiei a susţinut că nu i s‑a asigurat dreptul la apărare, întrucât nu i‑au fost aduse la cunoş‑tinţă motivele excluderii din partid şi nu a fost audiat în faţa organelor de jurisdicţie ale partidului, care au procedat direct la comunicarea Hotărârii nr. 11 din 14 ianuarie 2013 privind excluderea sa din partid.

În aceste condiţii, autorul a solicitat instanţei judecătoreşti să sesizeze Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederi‑lor art. 16 alin. (3) din Legea nr. 14/2003, opinia instanţei fiind în sensul admiterii excepţiei.

Cu titlu introductiv, Curtea reţine că, analizând anterior excepţia de neconstituţionalitate a aceloraşi prevederi legale, a respins‑o ca neîn‑temeiată, cu motivarea că instanţele judecătoreşti nu sunt legitimate să exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în ceea ce priveşte actele de în‑călcare a disciplinei interne din cadrul partidelor politice, deoarece răs‑punderea în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme de deontologie proprii; instanţele judecătoreşti nu au competenţa de a cenzura hotărârile organelor de aşa‑numita „juris‑dicţie internă a partidelor”, hotărâri care au caracter de acte politice; în cadrul verificării îndeplinirii condiţiilor cerute pentru constituirea legală a partidelor politice, instanţa de judecată va aprecia dacă procedurile sta‑tutare privind aplicarea sancţiunilor asigură petentului nemulţumit de o decizie a partidului dreptul de a‑şi susţine în mod efectiv şi eficient cauza (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 952 din 25 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 17 august 2009, Decizia nr. 1255 din 6 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al


României, Partea I, nr. 783 din 17 noiembrie 2009, Decizia nr. 197 din 4 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 2 aprilie 2010, Decizia nr. 399 din 13 aprilie 2010, publicată în Mo‑nitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 20 mai 2010, Decizia nr. 958 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 10 august 2010, Decizia nr. 1461 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 1 februarie 2012, Decizia nr. 283 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 366 din 30 mai 2012, Decizia nr. 649 din 19 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 8 august 2012, şi Decizia nr. 65 din 21 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 1 aprilie 2013).

Cu toate acestea, din perspectiva consecinţelor juridice grave pe care măsura excluderii din partid le produce asupra mandatului aleşilor locali, constând în încetarea acestuia, şi a numărului semnificativ de astfel de cauze cu care instanţa de contencios constituţional a fost sesizată, Curtea consideră că se impune o distincţie clară între normele de deontologie proprii partidelor politice şi normele care, instituind drepturi şi obligaţii ale membrilor partidului şi ale organelor statutare, sancţiuni pentru abaterile de la prevederile statutare şi procedurile de urmat în aceste cazuri, au evident natură juridică. Aceste norme au forţă juridică obligatorie şi se înscriu în noţiunea de „lege”, astfel cum aceasta a fost conturată potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, ca noţiune autonomă.

De asemenea, aceste norme constituie temeiul adoptării unor acte cu natură juridică, iar nu al unor „hotărâri care au caracter de acte politice”.

În acelaşi timp, intervenţia instanţei judecătoreşti pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor cerute pentru constituirea legală a partidelor politice reprezintă un aspect distinct de verificare a aplicării în concret, în fiecare caz în parte, a respectării statutului partidelor, a procedurii statutare şi a modului de stabilire şi aplicare a sancţiunilor. Faptul că asemenea aspecte sunt reglementate prin norme cu caracter juridic implică, aşadar, posibilitatea realizării unui control judecătoresc şi adoptarea unor hotărâri cu caracter juridic, iar nu a unor acte politice.

Prin prisma acestei abordări, Curtea consideră necesară reconside‑rarea jurisprudenţei în materie, urmând să admită excepţia de neconstitu‑ţionalitate invocată în prezenta cauză, pentru considerentele ce vor fi arătate.

Astfel, Curtea reţine, că, în virtutea principiilor generale prevăzute de art. 1 alin. (3) din Constituţie, România este stat de drept, democratic şi


social, în care pluralismul politic reprezintă una dintre valorile supreme, fiind garantată.

De asemenea, potrivit art. 8 alin. (2) din Constituţie, partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii. Ele contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând suve ranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi prin‑cipiile democraţiei.

În concretizarea normelor fundamentale, Legea nr. 14/2003, prin art. 1, statuează că „partidele politice sunt asociaţii cu caracter politic ale cetăţenilor români cu drept de vot, care participă în mod liber la formarea şi exercitarea voinţei lor politice, îndeplinind o misiune publică garantată de Constituţie. Ele sunt persoane juridice de drept public”.

De asemenea, potrivit art. 2 din lege, „prin activitatea lor, partidele politice promovează valorile şi interesele naţionale, pluralismul politic, contribuie la formarea opiniei publice, participă cu candidaţi în alegeri şi la constituirea unor autorităţi publice şi stimulează participarea cetăţenilor la scrutinuri, potrivit legii”.

Pentru aducerea la îndeplinire a rolului partidelor politice în cadrul democraţiei constituţionale din România, astfel cum acesta este enunţat de prevederile constituţionale şi legale menţionate, Legea nr. 14/2003 stabileşte reguli privind organizarea acestora. Astfel, potrivit art. 9 din lege, fiecare partid politic trebuie să aibă statut şi program politic proprii, iar statutul fiecărui partid politic, întocmit în conformitate cu prevederile art. 10 din lege, cuprinzând inclusiv sancţiunile disciplinare şi procedurile prin care acestea pot fi aplicate membrilor, trebuie anexat obligatoriu (art. 18 din lege) la cererea de înregistrare a partidului politic depusă la Tribunalul Bucureşti.

În caz de admitere a cererii de înregistrare, statutul partidului capătă forţă juridică obligatorie asemenea legii şi trebuie întocmai respectat de membrii unui partid politic şi de organele statutare ale partidului. Neres‑pectarea acestuia constituie motiv de aplicare a sancţiunilor prevă zute de respectivul act juridic, cea mai gravă fiind sancţiunea excluderii din partid.

Curtea reţine, totodată, că legea prevede reguli procedurale privind soluţionarea diferendelor dintre membrii unui partid politic sau dintre aceştia şi conducerile organizaţiilor partidului, precum şi organele com‑petente pentru soluţionarea acestor diferende (comisiile de arbitraj la nivelul partidului şi al organizaţiilor sale teritoriale, care reprezintă, în realitate, organe proprii cu atribuţii jurisdicţionale). Astfel, potrivit art. 15 alin. (3) din Legea nr. 14/2003, comisia de arbitraj este organizată şi funcţionează conform unui regulament aprobat de organul statutar, care


trebuie să asigure părţilor dreptul la opinie şi dreptul de a se apăra, precum şi proceduri echitabile de decizie.

În aceste condiţii, Curtea constată că prevederile art. 16 alin. (3) din Legea nr. 14/2003, instituind competenţa exclusivă a organelor cu atribuţii jurisdicţionale ale partidului politic de a aprecia asupra respectării normelor statuare de către membrii de partid, elimină, în fapt, controlul judecătoresc în ceea ce priveşte respectarea de către aceste organe a propriului statut şi împiedică astfel accesul liber la justiţie. De altfel, Curtea reţine că problema constituţionalităţii prevederilor art. 16 alin. (3) din Legea nr. 14/2003 trebuie privită cu maximă exigenţă în condiţiile în care pierderea calităţii de membru al unui partid poate fi expresia unor premise subiective ori a arbitrariului.

Curtea constată, totodată, că primind o cerere, prin care se contestă legalitatea excluderii din partid, instanţa judecătorească, chiar dacă ar observa că au fost încălcate procedurile statutare, nu poate decât să respingă cererea ca inadmisibilă, nefiind competentă material să o judece.

Fără îndoială, având în vedere prevederile art. 15 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 14/2003, membrii unui partid politic trebuie, în cazul diferendelor determinate de excluderea din partid, să parcurgă procedura în faţa jurisdicţiilor interne ale partidului, să solicite acestora aplicarea întocmai a prevederilor statutare şi doar în cazul în care consideră că aceste organe au încălcat prevederile statuare, să aibă, ulterior, posibilitatea sesizării instanţei judecătoreşti. Aceeaşi concluzie rezultă şi din împrejurarea că, deşi organele cu atribuţii jurisdicţionale ale partidului îşi desfăşoară activitatea pe baza unor prevederi statutare care, în principal, trebuie să asigure părţilor dreptul la opinie, dreptul de a se apăra şi o procedură echitabilă, acestea nu pot fi considerate ca întrunind condiţiile specifice unui tribunal independent şi imparţial, în sensul art. 6 din Convenţia pen‑tru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

De asemenea, Curtea precizează că, în această materie, controlul judecătoresc nu poate fi realizat decât asupra statutului şi a regularităţii desfăşurării procedurii statutare în faţa organelor cu atribuţii jurisdicţionale ale partidului, şi nu asupra oportunităţii sancţiunii aplicate. Astfel, instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea unei cereri prin care se contestă sancţiunea excluderii din partid urmează să analizeze respectarea norme‑lor statutare privind stabilirea şi aplicarea sancţiunii şi să verifice dacă dreptul părţii la apărare şi la opinie a fost efectiv asigurat.

În lumina acestor considerente, Curtea constată că reglementarea dedusă controlului de constituţionalitate încalcă dispoziţiile art. 21, potrivit cărora nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei


persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor sale legitime, deoarece, potrivit art. 16 alin. (3) din Legea nr. 14/2003, cererea membrului de partid căruia i s‑a aplicat sancţiunea excluderii din partid nu poate ajunge niciodată să fie examinată în mod efectiv de un judecător imparţial şi independent. Aşadar, în această materie, liberul acces la justiţie este nu doar limitat, ci complet anihilat.

În plus, Curtea reţine că se încalcă şi plenitudinea de jurisdicţie a instanţelor judecătoreşti, astfel cum aceasta este reglementată de art. 126 alin. (1) din Constituţie. Dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2) sunt în sensul că prin lege se stabileşte competenţa instanţelor judecătoreşti, şi nu în sensul că asupra unui diferend nicio instanţă nu este competentă să se pronunţe. Chiar dacă prin legea specială competenţa materială de soluţionare a unei cauze este atribuită altor organe (celor cu atribuţii jurisdicţionale, de exemplu), soluţiile acestora pot fi contestate în justiţie, respectându‑se astfel dreptul de acces liber la justiţie.

În aceste condiţii, Curtea constată că prevederile art. 16 alin. (3) din Legea nr. 14/2003 aduc atingere înseşi substanţei dreptului de acces la instanţă şi se află într‑un raport evident antinomic cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 10 februarie 1983, pronunţată în Cauza Albert şi Le Compte împotriva Belgiei, para‑graful 29, Hotărârea din 25 mai 2005, pronunţată în Cauza Buzescu împotriva României, paragraful 60).

În plus, Curtea observă că reglementările în materie din alte state, în deplin acord cu exigenţele dreptului de acces la justiţie, instituie posi‑bilitatea contestării în faţa instanţelor a deciziilor partidelor politice cu privire la raporturile dintre partide şi membrii acestora. Astfel, în Ungaria, Legea nr. CLXXV/2011 privind libertatea de asociere, regimul juridic al utilităţii publice, precum şi funcţionarea şi sprijinirea asociaţiilor, aplicabilă şi partidelor politice, stabileşte prin art. 11 alin. (3), (6) şi (7) că procurorul, în cadrul competenţei sale de control al legalităţii, poate formula o acţiune la instanţa judecătorească, care, în urma examinării acţiunii, poate dispune anularea oricărei hotărâri nelegale adoptate de partidul politic şi, în funcţie de situaţie, poate obliga la adoptarea unei noi hotărâri.

De asemenea, în Portugalia, articolul 103‑D din Legea Curţii Constitu‑ţionale a Portugaliei nr. 28/82 din 15 noiembrie 1982 stabileşte că orice membru al unui partid politic poate să conteste, pe temeiul ilegalităţii sau al încălcării unei reguli statutare, deciziile sancţionatorii luate de organele partidului respectiv într‑o acţiune disciplinară împotriva acestuia, precum


şi deciziile acestor organe care îi afectează direct şi personal dreptul de a participa la activităţile partidului.

[...] Curtea ConstituţionalăÎn numele legii:Decide:Admite excepţia de neconstituţionalitate [...] şi constată că preve‑

derile art. 16 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003 sunt ne‑constituţionale. [...]

Secţiunea a 5‑a. Finanţarea partidelor politice

În vederea asigurării egalităţii de şanse în competiţia politică şi a trans-parenţei în asigurarea resurselor financiare necesare activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, finanţarea partidelor politice este, de regulă, amănunţit reglementată de legislaţiile statelor.

În România, această problematică formează obiectul de reglementare al Legii nr. 334/2006 privind finanţarea partidelor politice şi a campaniilor electorale[1]. Potrivit art. 3 din lege, sursele de finanţare a activităţii unui par tid politic sunt:

– cotizaţii ale membrilor de partid; – donaţii, legate şi alte liberalităţi; – venituri provenite din activităţi proprii;– subvenţii de la bugetul de stat. Constituie activităţi proprii, în sensul prevederilor legale menţionate,

următoarele: editarea, realizarea şi difuzarea publicaţiilor ori a altor materiale de propagandă şi cultură politică proprii; organizarea de întruniri şi seminarii cu tematică politică, economică sau socială; acţiunile culturale, sportive şi distractive; serviciile interne; închirierea spaţiilor aflate în patrimoniul propriu pentru conferinţe sau acţiuni social‑culturale şi pentru organizarea birourilor parlamentare; înstrăinarea terenurilor şi clădirilor din patrimoniu, dar numai după cel puţin 10 ani de la înregistrarea în patrimoniu, cu excepţia partidelor politice aflate în curs de dizolvare (termenul de 10 ani nu se aplică în situaţia bunurilor imobiliare moştenite); înstrăinarea bunurilor mobile din patrimoniu, numai dacă nu reprezintă acte de comerţ; subînchirierea spaţiilor primite de la autorităţile administraţiei publice centrale şi locale pentru sediile centrale şi locale ale partidelor politice, pentru organizarea birourilor parlamentare, fără ca valoarea chiriei lunare prevăzute în contractul de subînchiriere să

[1] Republicată în M. Of. nr. 510 din 22 iulie 2010.


depăşească valoarea chiriei lunare prevăzute în contractul de închiriere încheiat cu autorităţile locale.

O amănunţită reglementare cunoaşte finanţarea provenită din donaţii. Legea stabileşte, între altele, că donaţiile primite de un partid politic nu pot depăşi, într‑un an fiscal, 0,025% din veniturile prevăzute în bugetul de stat pe anul respectiv. În anul fiscal în care au loc alegeri generale locale, par-lamentare, pentru Parlamentul European sau alegerea Preşedintelui Româ-niei, plafonul va fi de 0,050% din veniturile prevăzute în bugetul de stat pe anul respectiv. Donaţiile primite de la o persoană fizică într‑un an pot fi de până la 200 de salarii de bază minime brute pe ţară, la valoarea existentă la data de 1 ianuarie a anului respectiv. În anul fiscal în care au loc mai multe scrutine, donaţiile primite de la o persoană fizică pot fi de până la 400 de salarii de bază minime brute pe ţară, la valoarea de la data de 1 ianuarie a anului respectiv, pentru fiecare campanie electorală sau campanie pentru referendum. Donaţiile primite de la o persoană juridică într‑un an pot fi de până la 500 de salarii de bază minime brute pe ţară, la valoarea existentă la data de 1 ianuarie a anului respectiv. În anul fiscal în care au loc mai multe scrutine, donaţiile primite de la o persoană juridică într‑un an pot fi de până la 1.000 de salarii de bază minime brute pe ţară, la valoarea de la data de 1 ianuarie a anului respectiv, pentru fiecare campanie electorală sau campanie pentru referendum. Acceptarea donaţiilor din partea altor state ori a organizaţiilor din străinătate, precum şi din partea persoanelor fizice sau juridice străine este interzisă. Fac excepţie donaţiile constând în bunuri materiale necesare activităţii politice, dar care nu sunt materiale de propagandă electorală, primite de la organizaţii politice internaţionale la care partidul politic respectiv este afiliat sau de la partide politice ori formaţiuni politice aflate în relaţii de colaborare politică. Pot fi primite şi materiale de propagandă care se folosesc numai în cadrul campaniei electorale pentru alegerea reprezentanţilor României în Parlamentul European.

Atât în cazul donaţiilor, cât şi al cotizaţiilor, legea prevede obligaţia partidelor politice de a publica în Monitorul Oficial al României, Partea I, lista persoanelor fizice sau juridice care, într‑un an fiscal, au plătit cotizaţii/realizat donaţii, după caz, a căror valoare cumulată depăşeşte 10 salarii de bază minime brute pe ţară.

Partidele politice nu pot avea şi folosi alte surse de finanţare decât cele prevăzute de lege. Controlul finanţării este realizat de Autoritatea Electorală Permanentă, anual şi de câte ori este sesizată. Raportul anual se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi pe pagina de internet a Auto-rităţii Electorale Permanente, până la data de 31 martie a anului următor.


Controlul privind subvenţiile de la bugetul de stat se realizează simultan şi de Curtea de Conturi.

Secţiunea a 6‑a. Încetarea activităţii partidelor politice

§1. Modalităţile de încetarea a activităţii partidelor politice

Un partid politic îşi încetează activitatea prin:a) constatarea neconstituţionalităţii; b) dizolvare, prin hotărâre pronunţată de Tribunalul Bucureşti;c) autodizolvare, hotărâtă de organele competente prevăzute în statut;d) reorganizare.

§2. Constatarea neconstituţionalităţii partidelor politice

Soluţionarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic intră în competenţa Curţii Constituţionale, în conformitate cu prevederile art. 146 lit. k) din Constituţie. Regulile privind exercitarea acestei atribuţii sunt dezvoltate de dispoziţiile Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Constituţia şi legea organică a Curţii stabilesc limite ale controlului exer-citat de Curte în ceea ce priveşte:

– autorii sesizării; – obiectul sesizării;– întinderea controlului pe care Curtea îl poate exercita. Astfel, controlul exercitat de Curte se realizează la sesizarea unor su-

biecte expres şi limitativ prevăzute de lege, şi anume preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului sau Guvernul. În ceea ce priveşte preşedin-tele Camerei, acesta poate formula contestaţia numai pe baza unei hotărâri adoptate de Cameră cu votul majorităţii membrilor săi [art. 39 alin. (2) din Legea nr. 47/1992].

Obiectul sesizării îl constituie, exclusiv, neconstituţionalitatea partidu-lui politic, aşadar controlul Curţii se realizează după constituirea legală a partidului[1].

Potrivit art. 41 din Legea nr. 47/1992, partidele politice pot fi declarate neconstituţionale în cazurile prevăzute de art. 40 alin. (2) din Constituţie,

[1] I. DElEanu, op. cit., 2006, p. 356.


republicată, respectiv dacă prin scopurile ori prin activitatea lor militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suverani-tăţii, a integrităţii sau a independenţei României.

Decizia de admitere a contestaţiei se comunică Tribunalului Bucureşti în vederea radierii partidului politic neconstituţional din Registrul partidelor politice.

Condiţiile de admisibilitate a contestaţiilor având ca obiect constituţionalitatea unui partid politic


Decizia nr. 272 din 7 mai 2014referitoare la contestaţia având ca obiect constituţionalitatea Uniunii

Democrate Maghiare din România

M. Of. nr. 451 din 20 iunie 2014

– extras –

12. Potrivit art. 146 lit. k) din Constituţie, Curtea Constituţională hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic. Un conţinut normativ similar îl are şi art. 39 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

13. În acest scop, Curtea verifică îndeplinirea condiţiilor de fond privind activitatea partidului politic, cuprinse în art. 40 alin. (2) din Le‑gea fundamentală, care prevede că sunt neconstituţionale partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează îm‑potriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suve ra‑nităţii, a integrităţii sau a independenţei României. Totodată, în exer‑citarea acestui tip de control, Curtea se raportează la dispoziţiile art. 30 alin. (7) din Legea fundamentală, care interzic defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. De asemenea, are în vedere şi art. 3 din Legea partidelor politice nr. 14/2003, care stabileşte că pot funcţiona ca partide politice numai asociaţiile cu caracter politic, constituite potrivit legii, care militea‑ză pentru respectarea suveranităţii naţionale, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale, a ordinii de drept şi a principiilor democraţiei constituţionale. Acelaşi articol precizează că sunt interzise


partidele politice care, prin statutul, programele, propaganda de idei ori prin alte activităţi pe care le organizează, încalcă prevederile art. 30 alin. (7) şi ale art. 40 alin. (2) sau (4) din Constituţie.

14. În vederea soluţionării prezentei contestaţii, Curtea urmează să analizeze, mai întâi, admisibilitatea acesteia.

15. Condiţiile pe care contestaţiile referitoare la constituţionalitatea unui partid politic trebuie să le îndeplinească vizează, pe de o parte, calitatea autorului sesizării şi, pe de altă parte, obiectul acesteia.

16. Sub primul aspect, Curtea reţine că subiectele de drept care pot sesiza Curtea pentru exercitarea acestei atribuţii sunt expres şi limitativ enumerate în art. 39 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, legea conferindu‑le acest drept doar preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, pe baza unei hotărâri adoptate de Cameră cu votul majorităţii membrilor săi, şi Guvernului. În lumina acestor dispoziţii de lege, contestaţia apare ca inadmisibilă, fiind formulată de o persoană căreia legea nu îi recunoaşte posibilitatea de a învesti Curtea Constituţională cu soluţionarea unei contestaţii referitoare la constituţionalitatea unui partid politic.

17. În plus, Curtea observă că există un impediment cu privire la examinarea pe fond a contestaţiei din perspectiva obiectului contesta‑ţiei formulate. În acest sens, Curtea reţine că, potrivit art. 146 lit. k) din Constituţie, are competenţa de a hotărî asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic. Or, astfel cum rezultă din evidenţele electronice ale Ministerului Justiţiei, Uniunea Democrată Maghiară din România nu figurează în Registrul partidelor politice ţinut de Tribunalul Bucureşti, ci în Registrul naţional al organizaţiilor non gu‑ver namentale constituite potrivit prevederilor Legii nr. 21/1924 pentru persoanele juridice (asociaţii şi fundaţii) sau, după caz, ale Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii.

18. Curtea observă că, potrivit art. 9 alin. (6) din Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, organizaţiilor cetăţenilor apar ţinând minorităţilor naţionale, legal constituite, prevăzute la art. 9 alin. (1)‑(3), le este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice în procesul electoral. Organizaţiile la care se referă art. 9 alin. (1)‑(3) sunt cele care nu au obţinut în alegeri cel puţin un mandat de deputat sau de senator şi care au dreptul la un mandat de deputat, dacă au obţinut, pe întreaga ţară, un număr de voturi egal cu cel puţin 10% din numărul mediu de voturi valabil exprimate pe ţară pentru alegerea unui deputat,


cele reprezentate în Parlament, precum şi cele de utilitate publică şi care prezintă Biroului Electoral Central o listă de membri cuprinzând un număr de cel puţin 15% din numărul total al cetăţenilor care, la ultimul recensământ, s‑au declarat ca aparţinând minorităţii respective. Totuşi, asimilarea făcută de lege sub aspectul participării la procesul electoral nu conduce la transformarea Uniunii Democrate Maghiare din România în partid politic, ea păstrându‑şi regimul juridic de asociaţie. Or, potrivit art. 56 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, o asociaţie se poate dizolva, prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane intere‑sate, instanţa competentă să hotărască dizolvarea fiind judecătoria în circumscripţia căreia asociaţia îşi are sediul.

19. Prin urmare, de vreme ce Uniunea Democrată Maghiară din România nu se încadrează legal ca partid politic, în sensul Legii partidelor politice nr. 14/2003, Curtea Constituţională nu este competentă să verifice constituţionalitatea acesteia, contestaţia formulată fiind, şi din această perspectivă, inadmisibilă.

20. De altfel, Curtea observă că, în esenţă, autoarea contestaţiei critică faptul că, potrivit cadrului legal în prezent în vigoare, Uniunea Democrată Maghiară din România are posibilitatea de a‑şi desfăşura activitatea într‑o manieră similară partidelor politice. Această modalitatea de formulare poate conduce, însă, şi la ideea că intenţia autoarei contestaţiei a fost aceea de a supune controlului de constituţionalitate prevederile legale care instituie şi recunosc organizaţiilor minorităţilor naţionale dreptul de a funcţiona după reguli similare celor care guvernează activitatea partidelor politice. Or, Curtea Constituţională nu poate proceda la verifica‑rea constituţionalităţii unor prevederi din legi sau ordonanţe decât în condiţiile sesizării sale potrivit art. 146 lit. d) din Legea fundamentală, situaţie inaplicabilă cazului de faţă.

Curtea ConstituţionalăÎn numele legiiDecide:Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia [...] referitoare la constituţio‑

nalitatea funcţionării ca partid politic a Uniunii Democrate Maghiare din România.

§3. Dizolvarea pe cale judecătorească a unui partid politic

Aceasta are loc în următoarele situaţii: – când scopul sau activitatea partidului politic a devenit ilicit/ilicită ori

contrar/contrară ordinii publice;


– când realizarea scopului partidului politic este urmărită prin mijloace ilicite sau contrare ordinii publice;

– când partidul urmăreşte alt scop decât cel care rezultă din statutul şi programul politic ale acestuia;

– ca urmare a inactivităţii constatate de Tribunalul Bucureşti; – ca urmare a neîndeplinirii obiectivelor, constatată de Tribunalul

Bucureşti; – ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor de comunicare a modificării

statutului sau programului partidului sau dacă instanţa a respins cererea de încuviinţare a modificării statutului.

Cererea de dizolvare se adresează Tribunalului Bucureşti de către Ministerul Public.

Inactivitatea unui partid politic se poate constata în următoarele situaţii: – nu a ţinut nicio adunare generală timp de 5 ani;– nu a desemnat candidaţi, singur sau în alianţă, în două campanii

electorale parlamentare succesive, în cel puţin 18 circumscripţii electorale (art. 47 din Legea nr. 14/2003).

Neîndeplinirea obiectivelor stabilite pentru un partid politic se poate constata când un partid politic nu obţine la două alegeri generale succesive un număr minim de voturi. Numărul minim necesar îndeplinirii condiţiilor prevăzute la art. 1 şi art. 2 este de cel puţin 50.000 de voturi la nivel naţional, pentru candidaturile depuse în oricare dintre următoarele scrutine: consilii judeţene, consilii locale, Camera Deputaţilor, Senat.

§4. Principii care guvernează încetarea activităţii partidelor politice. Limite ale libertăţii de asociere în partide politice

Comisia de la Veneţia a statuat într‑unul dintre avizele sale faptul că „posibilitatea de dizolvare sau interzicere a formării partidului politic urmează a fi aplicată cu atenţie şi doar în cazuri extreme. Partidele politice nu trebuie niciodată dizolvate pentru încălcări minore de conduită administrativă sau operaţională. […] La fel, un partid politic nu ar trebui să fie interzis sau dizolvat din cauză că ideile lui nu sunt favorabile, populare sau sunt ofensatoare. Dacă partidul vizat nu aplică violenţa şi nu ameninţă pacea civică sau ordinea democratică a ţării, atunci nu este îndreptăţită nici inter‑zicerea, nici dizolvarea”[1].

[1] Memoriul Amicus Curiae comun al Comisiei de la Veneţia şi OSCE/BIDDO referitor la compatibilitatea cu standardele europene a Legii nr. 192 din 12 iulie 2012 privind utilizarea simbolurilor regimului comunist totalitar şi promovarea ideologiilor totalitare, memoriu adoptat la cea de‑a 94‑a Sesiune plenară din 8‑9 martie 2013.


Acestei depline manifestări a libertăţii de asociere îi corespund respon-sabilităţi clar definite în legi şi în jurisprudenţa instanţelor constituţionale. Responsabilităţile nu trebuie convertite în sarcini excesive sau nejustifica-te însă, având în vedere rolul partidelor politice în Europa contemporană, trebuie identificate şi reglementate mecanisme legale care să determine dezvoltarea unui standard de principii şi reguli democratice în interiorul par-tidelor, precum şi respectarea lor, sens în care reţinem importanţa rolului instanţelor judecătoreşti şi a celor de jurisdicţie constituţională.

Refuzul de înregistrare a unui partid politic. Criterii pentru a determina dacă acest refuz răspunde unei „nevoi sociale

imperioase” şi, prin urmare este justificat

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

Hotărârea din 3 februarie 2005, definitivă la 6 iulie 2005, în Cauza Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu împotriva României[1]

– extras –

ÎN FAPT I. Circumstanţele cauzei A. Respingerea cererii de înregistrare PCN 9. Primul reclamant este o formaţiune politică a cărei înregistrare ca

partid politic a fost refuzată prin Hotărârea din 28 august 1996 a Curţii de Apel Bucureşti. Al doilea reclamant este preşedintele acestei formaţiuni politice.

10. La 23 martie 1996 are loc, sub preşedinţia celui de‑al doilea reclamant, Conferinţa naţională de constituire a PCN. Au fost adoptate statutul şi programul politic ale formaţiunii. Pasajele pertinente ale statutului prevăd următoarele:

„[PCN] respectă suveranitatea naţională, integritatea teritorială a Statului, ordinea de drept şi principiile democraţiei. El interzice tuturor membrilor săi defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război (...), la ură naţională, rasială, de clasă ori religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.

[1] M. Of. nr. 1044 din 24 noiembrie 2005.


[PCN] materializează asocierea liberă a cetăţenilor care militează pentru pluralism politic, susţin principiile statului de drept democratic, fiind promotorii opţiunii de afirmare a propriilor interese, ci nu de negare a altora.

II. Scop Articolul 1: Comuniştii (nepecerişti) exprimă, reprezintă şi apără

interesele politice ale oamenilor muncii, indiferent de etnie, sex, vârstă, profesii, convingeri şi sentimente.

Sunt oameni ai muncii toţi cei care îşi câştigă existenţa prin muncă de orice fel (...).

Pentru a asigura creşterea necontenită a nivelului de trai al celor care muncesc, comuniştii (nepecerişti) acţionează, în cadrul şi cu mijloacele legale, admise şi permise tuturor partidelor, pentru cucerirea puterii politice, spre a garanta instaurarea unei societăţi democratice şi umane.

............................................................................................Articolul 20: [PCN] nu este continuator al Partidului Comunist Român

cu care nu are nicio legătură; el reprezintă prelungirea rezistenţei antipeceriste de dinainte de 1989. Iniţiat şi format de către nepecerişti, [PCN] precizează că nu i se cuvin nici meritele şi nici criticile adresate Partidului Comunist Român”.

11. În programul politic, adoptat la 23 martie 1996, PCN afirma că are drept obiectiv apărarea intereselor oamenilor muncii şi respectarea esenţei doctrinei comuniste, care se bazează pe următoarele principii fundamentale: neexploatarea unora de către ceilalţi sau de către stat, dreptatea socială bazată pe muncă şi pe o reală concurenţă calitativă şi adevărata democraţie capabilă să garanteze drepturile majorităţii prin alegeri libere, la care să fie admise toate curentele politice. Ei deplângeau evoluţia societăţii române după răsturnarea regimului din 1989, consi‑derând această răsturnare drept antisocială şi antipopulară, ca şi trans‑for marea ţării într‑o „colonie a imperiilor neocolonialiste europene şi mon‑diale”. Programul cuprindea, de asemenea, următoarele idei politice:

„Teza fundamentală pe care se bazează întreaga doctrină şi politică este aceea că în politică principala calitate este numărul! Indiferent cum gândesc şi acţionează cei mulţi, ei au dreptate întotdeauna, fapt confirmat de fiecare dată, inclusiv la 22 decembrie 1989, când a ieşit victorioasă, în mai multe ţări din Europa, contrarevoluţia antipopulară, antisocială şi antinaţională.

Premisa certă a tuturor acţiunilor desfăşurate de oamenii muncii a fost dorinţa de schimbare a Răului; practic, a fost schimbat, exclusiv şi aproape total, Binele... Care este acest Bine? În anii de practică social‑economică,


Socialismul a realizat pe pământul vechii Dacii, pentru masele populare – în ciuda erorilor, abuzurilor, neîmplinirilor, denaturărilor şi deturnărilor utilizate de noua burghezie, ciocoimea peceristă – obiective pe care oamenii muncii nu le pot abandona şi nu le pot uita: cel mai înalt nivel de trai material şi spiritual din istorie; cel mai înalt nivel de cultură şi civilizaţie din istorie (...); cel mai larg şi mai profund cadru legal democratic (...).

[PCN] este organizaţia politică revoluţionară a oamenilor muncii (...) care acţionează organizat şi conştient, în cadrul constituţional, pentru înlăturarea efectelor contrarevoluţiei şi reluarea construirii celei mai demo cratice şi umane societăţi cunoscute în istorie – Socialismul.

Indiferent de poziţia pe care o ocupă în raport cu celelalte forţe politice, antrenat sau nu în activitatea Puterii şi Administraţiei Statului, [PCN] îşi asumă îndatorirea de a milita pentru realizarea obiectivelor care să asigure apărarea intereselor maselor populare”.

12. La 4 aprilie 1996, al doilea reclamant, în calitate de reprezentant al PCN, a sesizat Tribunalul Municipiului Bucureşti cu o cerere de înscriere în registrul special al partidelor politice.

13. Prin Hotărârea din 19 aprilie 1996, tribunalul respinge cererea ca neîntemeiată. Pasajele pertinente din motivarea hotărârii prevăd:

„Pentru dovedirea cererii de înregistrare a partidului, s‑au depus la dosar tabelul nominal cu datele persoanelor alese în conducerea par‑tidului, tabelul cu membrii fondatori, statutul de organizare şi funcţio‑nare, programul politic, contractul de închiriere a spaţiului pentru sediul partidului, dovada asigurării mijloacelor financiare şi actul de constituire –procesul‑verbal al Conferinţei Naţionale de Constituire din 23 martie 1996.

Examinând actele depuse la dosar se constată că în statutul de organizare şi funcţionare la capitolul scopul urmărit de partid (...) se arată în final că acest partid acţionează pentru cucerirea puterii politice spre a garanta instaurarea unei societăţi umane şi democratice.

Atât din statut, cât şi din programul politic rezultă că se urmăreşte instaurarea unui stat uman, având la bază o doctrină comunistă, înţele‑gându‑se că ordinea de stat şi de drept actuală, instaurată după 1989, este inumană şi nu are la bază o reală democraţie.

Prin aceasta se încalcă dispoziţiile art. 2 alin. (3) şi (4) din Decretul‑lege nr. 8/1989 care prevede că «scopurile partidelor politice trebuie să se întemeieze pe respectarea suveranităţii, iar mijloacele de realizare a scopului urmărit trebuie să fie în conformitate cu ordinea de drept şi de stat din România»”.

14. Al doilea reclamant atacă hotărârea în faţa Curţii de Apel Bucu‑reşti. Prin Hotărârea definitivă din 28 august 1996 aceasta respinge


recursul pe motivul că analiza făcută în hotărâre era corectă. Hotărârea este redactată la 21 octombrie 1996 şi apoi trimisă Tribunalului Bucureşti pentru arhivare. Domnul Ungureanu afirmă că a luat cunoştinţă de motivele hotărârii la 13 noiembrie 1996. Paragraful pertinent din motivarea hotărârii prevede următoarele:

„Cât priveşte ultima critică care priveşte fondul cauzei, corect a reţinut instanţa de fond că prevederile din statut încalcă dispoziţiile Legii nr. 8/1989, referitoare la ordinea de drept şi de stat din ţară. Prin urmare, instanţa va respinge contestaţia ca neîntemeiată”.

15. La 28 mai 1997 procurorul general al României îl informează pe domnul Ungureanu că nu vede niciun motiv pentru a introduce recurs în anulare împotriva Deciziei din 28 august 1996.

16. Domnul Ungureanu formulează contestaţie în anulare, respinsă ca tardivă de Tribunalul Bucureşti, la 5 decembrie 1997

[...]b) Aprecierea Curţii 44. Curtea aminteşte că, în pofida rolului autonom, cât şi a specificităţii

sferei de aplicare, art. 11 trebuie privit, de asemenea, în raport cu art. 10. Protecţia opiniilor şi a libertăţii de a le exprima constituie unul dintre obiectivele libertăţii de reuniune şi de asociere consacrate prin art. 11. Şi aceasta cu atât mai mult în cazul partidelor politice, având în vedere rolul lor esenţial în menţinerea pluralismului şi a bunei funcţionări a demo‑craţiei.

45. Conform Curţii, nu există democraţie fără pluralism. Iată de ce libertatea de exprimare consacrată prin art. 10 este valabilă, sub rezer‑va alin. (2), nu numai pentru „informaţii” sau „idei” primite favorabil sau consi derate ca inofensive ori indiferente, dar şi pentru cele care frapează, şochea ză sau îngrijorează (vezi, printre altele, Cauza Handyside împo‑triva Regatului Unit, Hotărârea din 7 decembrie 1976, seria A nr. 24, p. 23, paragraful 49, şi Cauza Jersild împotriva Danemarcei, Hotărârea din 23 septembrie 1994, seria A nr. 298, p. 26, paragraful 37). Având în vedere că prin activităţile lor participă la un exerciţiu colectiv al libertăţii de exprimare, partidele politice pot invoca drepturile prevăzute de art. 10 şi 11 din Convenţie (Cauza Partidul Comunist Unit din Turcia şi alţii îm‑potriva Turciei, Hotărârea din 30 ianuarie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑I, p. 20‑21, paragrafele 42‑43).

46. Curtea a stabilit deja că un partid politic poate face campanie în favoarea schimbării legislaţiei sau a structurilor legale ori constitu ţionale ale statului, cu două condiţii: 1) mijloacele folosite în acest scop trebuie să fie total legale şi democratice; 2) schimbarea


propusă trebuie să fie ea însăşi compatibilă cu principiile democratice funda mentale. De unde decurge, obligatoriu, că un partid politic ai cărui responsabili incită la violenţă sau propun un proiect care nu respectă una ori mai multe reguli ale democraţiei sau care vizează distrugerea acesteia, ca şi ignorarea drepturilor şi libertăţilor pe care aceasta le recunoaşte nu se poate prevala de protecţia Convenţiei împotriva sancţiunilor aplicate pentru aceste motive (vezi Cauza Yazar şi alţii împotriva Turciei, cererile 22.723/1993 şi 22.725/1993, paragraful 49, CEDO 2002II, şi Cauza Refah Partisi şi alţii, citate anterior, paragraful 98).

47. În plus, în examinarea necesităţii unei ingerinţe întro societate democratică, adjectivul „necesar”, în sensul art. 11 alin. (2), implică o „nevoie socială imperioasă”.

48. Curtea aminteşte că, pentru a determina dacă refuzul înregistrării unui partid politic răspunde unei „nevoi sociale imperioase”, aceasta tre‑buie să stabilească în principal: (i) dacă există indicii în măsură să do‑vedească faptul că riscul de atingere adusă democraţiei este suficient şi rezonabil de apropiat; (ii) dacă actele şi discursul conducătorilor luate în considerare în cauză sunt imputabile partidului respectiv; (iii) dacă actele şi discursurile imputabile partidului politic constituie un ansamblu care redă imaginea clară a unui model de societate conceput şi propovăduit de partid şi care ar veni în contradicţie cu conceptul de „societate demo‑cratică”. Ea va lua, de asemenea, în considerare, în examenul global privind aceste puncte, evoluţia istorică în care se situează refuzul înre‑gistrării partidului politic respectiv (vezi Cauza Refah Partisi şi alţii, citată anterior, paragraful 104).

[...]50. În speţă, Curtea este cea care trebuie să aprecieze dacă ingerinţa

litigioasă, adică respingerea, prin Hotărârea din 28 august 1996 a Curţii de Apel Bucureşti, a cererii de înregistrare a PCN ca partid politic răspundea unei „nevoi sociale imperioase” şi era „proporţională cu scopurile legitime urmărite”.

[...] 54. Analizând statutul şi programul politic ale PCN, Curtea observă că

textele insistă asupra respectului suveranităţii naţionale, integrităţii teri‑toriale şi ordinii juridice şi constituţionale a ţării, ca şi asupra principiilor democraţiei, printre care pluralismul politic, sufragiul universal şi libera participare la viaţa politică. Ea notează, de asemenea, că acestea nu cuprind niciun pasaj care ar putea fi considerat chemare la violenţă, la revoltă sau la orice altă formă de respingere a principiilor democratice,


ceea ce este un element esenţial ce trebuie luat în considerare, sau la „dictatura proletariatului” [vezi Cauza Partidul Socialist din Turcia (STP) şi alţii împotriva Turciei, Cererea 26.482/95, paragraful 45, 12 noiem‑brie 2003; a contrario, Cauza Partidul Comunist din Germania împotriva Republicii Federale Germania, Cererea 250/57, Decizia Comisiei din 20 iulie 1957, anuar I, p. 222].

55. Curtea notează că programul politic şi statutul PCN cuprindeau într‑adevăr pasaje care criticau atât abuzurile fostului partid comunist înainte de 1989, de care se distanţează, inclusiv prin titulatura sa, cât şi politica dusă după 1989.

Conform Curţii, una dintre principalele caracteristici ale democraţiei rezidă în posibilitatea pe care o oferă de a dezbate prin dialog şi fără recurgere la violenţă problemele ridicate de diferite curente politice de opinie şi aceasta chiar dacă deranjează sau îngrijorează. Într‑adevăr, democraţia se bazează pe libertatea de exprimare. În această privinţă, o formaţiune politică ce respectă principiile fundamentale ale democraţiei (paragraful 46 anterior) nu poate îngrijora pentru simplul fapt că a criticat ordinea constituţională şi juridică a ţării şi că doreşte să o dezbată public pe scena politică (vezi, mutatis mutandis, Cauza Partidul Comunist Unit din Turcia şi alţii, citată anterior, p. 27, paragraful 57). Or, în speţă, instan‑ţele interne nu au arătat în niciun fel prin ce anume programul şi statutul PCN erau contrare principiilor fundamentale ale democraţiei.

În această privinţă, Curtea nu poate admite argumentul Guvernului, conform căruia România nu poate accepta ca apariţia unui partid comunist să facă obiectul unei dezbateri democratice.

56. Desigur, experienţa politică a statelor contractante a arătat că, în trecut, partidele politice cu scopuri contrare principiilor fundamentale ale democraţiei nu le‑au dezvăluit în textele oficiale înainte de a prelua puterea. Nu se poate exclude că programul politic al unui partid ascunde obiective şi intenţii diferite de cele afişate public. Pentru a ajunge la o asemenea concluzie, trebuie comparat conţinutul programului cu actele şi luările de poziţie ale membrilor şi conducătorilor partidului respectiv (vezi Cauza Refah Partisi şi alţii, citată anterior, paragraful 101).

57. Or, în speţă, programul PCN nu putea fi în niciun fel dezminţit de acţiuni concrete, întrucât cererea de înregistrare fusese respinsă, iar partidul n‑a avut practic timp să le aplice. Astfel, a fost sancţionat pentru un comportament ţinând strict de exercitarea libertăţii de exprimare.

58. Curtea este, de asemenea, dispusă să ia în considerare contextul istoric al cazurilor ce îi sunt supuse spre examinare, anume, în speţă, experienţa de comunism totalitar a României înainte de 1989. Cu toate


acestea, ea observă că doar acest context nu poate justifica necesitatea ingerinţei, cu atât mai mult cu cât partide comuniste cu ideologie marxistă există în câteva ţări semnatare ale Convenţiei.

Curtea observă, aşadar, că toate criteriile ce definesc „nevoia socială imperioasă” (paragraful 48 anterior) nu sunt reunite în speţă: instanţele nu au probat că programul politic al reclamanţilor era incompatibil cu „o societate democratică” şi cu atât mai puţin existenţa unei ameninţări rezonabile iminente la adresa democraţiei.

59. Nu poate fi invocat nici art. 17, statutul şi programul PCN necon‑ducând în niciun caz la concluzia că acesta se prevala de Convenţie pentru a desfăşura o activitate sau a îndeplini un act vizând anularea drepturilor şi libertăţilor pe care aceasta le recunoaşte (vezi Cauza Parti‑dul Comunist Unit din Turcia şi alţii, citată anterior, p. 27, paragraful 60).

60. Aşadar, o măsură atât de radicală ca respingerea cererii reclamanţilor de înregistrare a PCN ca partid politic, luată înainte chiar ca acesta să înceapă desfăşurarea activităţilor, este disproporţionată cu scopul propus şi, în consecinţă, nu este necesară întro societate democratică.

61. Prin urmare, a fost încălcat art. 11 din Convenţie[1].

[1] Este vorba despre art. 11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale – Libertatea de întrunire şi de asociere, potrivit căruia: „1. Orice persoană are dreptul la libertate de întrunire paşnică şi la libertate de asociere, inclusiv a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale. 2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de lege care, într‑o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei ori a drepturilor şi a libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat”.

TITLUL IV. TEORIA STATULUI

Capitolul I. Definiţia şi elementele statului[1]

Secţiunea 1. Noţiunea de stat

Statul este principala instituţie politică a societăţii. Apariţia sa a fost determinată de schimbările petrecute în orânduirea comunei primitive, schimbări care au determinat ca vechile forme de organizare (ginta, tribul) să nu mai fie suficiente, impunându‑se o formă nouă, cea politico‑statală. În cadrul acestei organizări, desfăşurarea relaţiilor sociale se află la adăpostul unei forţe speciale de constrângere, deţinută de stat şi utilizată împotriva celor care i se opun. Este vorba, aşadar, de o diferenţiere între guvernaţi şi guvernanţi, considerată adesea drept esenţa ideii de stat.

Din perspectivă sociologică[2], statul semnifică dimensiunea specifică şi esenţială a societăţii politice, societate care a rezultat din fixarea, pe un teritoriu determinat, a unei colectivităţi umane relativ omogene, întruchipând Naţiunea, şi care este guvernată de o putere instituţionalizată, având capa citatea şi mijloacele de a exprima şi de a realiza voinţa unei părţi din colectivitate ca voinţă generală. Din perspectivă juridică[3], statul este o persoană morală, o entitate juridică distinctă, stabilă şi permanentă, deta‑şată de persoanele fizice care, în calitatea lor de agenţi ai puterii, exercită vremelnic puterea, în limitele competenţelor atribuite. În sfârşit, în sens restrictiv şi concret, statul este ansamblul organelor politice de guvernare, desemnând aparatul de direcţionare a societăţii politice.

Alţi autori[4] reţin că, din perspectiva dreptului constituţional, statul se defi‑neşte ca o modalitate de organizare a puterii politice sub forma puterii de stat, în vederea îndeplinirii voinţei deţinătorului acestei puteri, adică poporul, indiferent că exercitarea acestei puteri se realizează direct de către popor sau indirect, prin organele sale reprezentative.

Reţinem, deci, că statul:– este un subiect de drept;

[1] M. SAFTA, op. cit., vol. I, p. 14.[2] I. DElEanu, op. cit., 2006, p. 329.[3] Ibidem.[4] I. Muraru, E.S. TănăSEScu, op. cit., p. 44.

54 IV. Teoria statului

– constituie o putere politică organizată;– este o instituţie; – desemnează o anume ordine juridică.Evoluţiile care au avut loc în timp au conturat următoarele direcţii prin‑

cipale ale acţiunii statului[1]: – crearea unei democraţii constituţionale întemeiate pe preeminenţa

dreptului, izvorât din voinţa suverană a naţiunii exprimată prin Parlamentul larg reprezentativ;

– realizarea unui raport echilibrat între autoritate şi forţa de dominaţie (puterea de comandă a statului) şi libertatea cetăţeanului oglindită în Constituţie;

– responsabilitatea guvernului faţă de modul de gestionare a vieţii eco‑nomice şi politice;

– implicarea cetăţeanului în procesul decizional prin instituţia referen‑dumului şi a iniţiativei legislative populare;

– stabilirea unor raporturi de parteneriat între stat şi societatea civilă; – educarea cetăţenilor în spiritul valorilor naţionale şi a principiilor demo‑

craţiei constituţionale, a pluralismului politic; – întărirea unităţii şi solidarităţii naţionale în situaţii de criză gestionate

de stat.

Secţiunea a 2‑a. Elementele statului

Din definiţiile mai sus‑prezentate rezultă că, în esenţă, statul există prin reunirea a trei elemente: un element material – teritoriul, un elementul personal – populaţia sau naţiunea şi un elementul formal‑instituţional – suveranitatea, autoritatea politică exclusivă.

Elementul material se referă la teritoriu, „permite statului să aibă consis‑tenţă”[2] şi cuprinde solul, subsolul, spaţiul atmosferic aferent şi o porţiune din apele înconjurătoare, delimitat prin hotare naturale sau convenţionale.

Solul reprezintă uscatul aflat sub suveranitatea statului, indiferent de locul unde este situat din punct de vedere geografic. Spaţiul acvatic este alcătuit din apele râurilor, lacurilor şi canalelor, apele porturilor, radelor, porţiunea maritimă care se întinde de‑a lungul ţărmurilor şi care poartă denumirea de mare teritorială sau ape teritoriale. Spaţiul aerian reprezintă coloana de aer de deasupra teritoriului terestru şi a celui acvatic. În legislaţia română elementele teritoriului sunt enunţate de art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a

[1] c. IonEScu, op. cit., p. 96.[2] B. JannEau, Droit Constitutionnel et institutions politiques, Dalloz, Paris, 1987, p. 4.

IV.1. Definiţia şi elementele statului 55

Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României[1], după cum urmează: „Frontiera de stat a României delimitează teritoriul statului român de teritoriul fiecăruia dintre statele vecine şi marea teritorială a României de zona contiguă. În plan vertical, frontiera de stat delimitează spaţiul aerian şi subsolul statului român de spaţiul aerian şi subsolul fiecăruia dintre statele vecine”. Pe acest cuprins se exercită puterea supremă a statului, în sensul că pe acest teritoriu puterea lui nu se subordonează niciunei alte puteri, rezolvându‑şi problemele fără nicio imixtiune, respectând în acelaşi timp suveranitatea altor state.

Elementul personal se referă la populaţie, care se compune dintr‑o masă înrădăcinată în spaţiul ei cultural, cu tradiţiile şi limba ei, precum şi din diferite grupuri stabilite ulterior în acest spaţiu, numite minorităţi naţionale, împreună cu care formează comunitatea. Unii autori[2] subliniază faptul că termenul de populaţie nu este riguros definit, putând fi o sursă de ambiguităţi, arătând că ceea ce‑i asigură statului distinctibilitate şi permanenţă este Naţiunea, văzută ca realitate complexă şi produs al unui îndelungat proces istoric, având la bază comunitatea de origine etnică, de limbă, de cultură, de religie, de factură psihică, de viaţă, de tradiţii şi de idealuri, dar mai ales trecutul istoric şi voinţa de a fi împreună a celor care au dăinuit pe un anumit teritoriu.

Elementul de legătură între indivizii care alcătuiesc populaţia unui stat şi statul respectiv este cetăţenia, populaţia fiind alcătuită astfel din cetăţeni, cărora statul le protejează drepturile şi obligaţiile. Cetăţenia reprezintă, aşadar, o situaţie juridică ce rezultă din raporturile juridice statornice care intervin între o persoană şi un stat, situaţie caracterizată prin plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor reciproce, prevăzute de Legea fundamentală şi de celelalte legi ale statului respectiv.

Elementul formal‑instituţional se referă la puterea de stat, definită ca formă de autoritate socială pe care un individ sau un grup de indivizi o are asupra altora pentru realizarea unui scop comun, asumat de membrii comunităţii sau impus acestora de către cei care exercită puterea. În legătură cu aceasta este conceptul de suveranitate, înţeleasă ca putere de stat, adică dreptul statului de a decide liber în treburile sale interne şi externe.

În definirea conceptului de suveranitate/suveranitate de stat este nece‑sară şi precizarea sensului altor două concepte: suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională.

[1] M. Of. nr. 352 din 30 iunie 2001.[2] I. DElEanu, op. cit., 2006, p. 335.


Prin suveranitatea poporului înţelegem dreptul poporului de a decide asupra sorţii sale, de a stabili linia politică a statului şi alcătuirea organelor lui, precum şi de a controla activitatea acestuia[1].

Prin suveranitate naţională înţelegem dreptul la autodeterminare şi la dezvoltare independentă a fiecărei naţiuni, indiferent că aceasta posedă sau nu o organizaţie proprie de stat şi care poate conduce la apariţia de noi state. Atunci când naţiunea s‑a constituit într‑un stat, suveranitatea na‑ţională se identifică cu suveranitatea de stat[2].

Secţiunea a 3‑a. Autorităţile (instituţiile) statului

Realizarea funcţiilor statului presupune crearea unei forţe instituţio‑nali zate – instituţiile statului, aparatul statului sau autorităţile statului, care dau expresie concretă puterii publice. Statul nu ar putea practic exista fără aceste autorităţi, noţiunea de stat ar deveni ceva abstract.

Faţă de dispoziţiile care reglementează separaţia puterilor în stat, se disting autorităţi legislative, executive şi judecătoreşti, fiecare dintre acestea îndeplinind o anume formă de activitate, conform competenţei stabilite prin lege.

Având în vedere sursa autorităţilor publice, se distinge[3] între autorităţi reprezentative/direct reprezentative şi derivate/indirect reprezentative. În sistemul nostru de drept, fac parte din prima categorie Parlamentul, Preşe‑din tele României, consilierii locali şi primarii, iar din cea de‑a doua categorie, toate celelalte autorităţi publice.

Potrivit nivelului la care funcţionează, distingem între autorităţi cen‑trale/naţionale (de exemplu, Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul) şi autorităţi locale (consiliile locale, primarii şi prefecţii).

Fiecare autoritate a statului cuprinde un număr de persoane care exer-cită această competenţă: funcţionarii publici, magistraţii, demnitarii, cu un statut specific faţă de alţi salariaţi sub aspectul drepturilor, obligaţiilor, in-compatibilităţilor şi interdicţiilor.

[1] I. Muraru, E.S. TănăSEScu, op. cit., vol. II, 2009, p. 58.[2] Idem, p. 59.[3] I. DElEanu, Instituţii şi proceduri..., p. 561.

IV.1. Definiţia şi elementele statului 57

Potrivit art. 16 alin. (3) din Constituţie, în România funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoane-le care au cetăţenie română şi domiciliu în ţară, statul român garantând egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi. În plus, potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, în condiţiile ade-rării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale.

Capitolul al II‑lea. Forma statului

Secţiunea 1. Noţiune

Forma statului exprimă modul de organizare a conţinutului puterii, struc-tura internă şi externă a acestui conţinut. Componentele formei de stat sunt:

a) forma de guvernământ; b) regimul politic; c) structura de stat.

Secţiunea a 2‑a. Forma de guvernământ

§1. Definiţie

Forma de guvernământ priveşte formarea, organizarea şi exercitarea puterii de stat prin intermediul organelor centrale ale statului şi împărţirea competenţei între ele.

§2. Clasificare

Din acest punct de vedere, clasificarea generală a statelor este în monarhii şi republici.

Monahia reprezintă acea formă de guvernământ în care şeful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viaţă. Conducerea statului se transmite de la un monarh la altul pe linie de rudenie sau în alte condiţii prevăzute de Constituţie.

Monarhiile se împart în: a) absolute – specifice perioadei feudalismului şi caracterizate prin

puterea discreţionară a monarhului; b) constituţionale – caracteristice pentru perioada de început a secolului

al XIX‑lea când începe să se producă o limitare a puterii monarhului prin Constituţie; totuşi, monarhul rămâne în continuare cu un rol important în viaţa statului, îndeplinind majoritatea atribuţiilor;

c) parlamentare dualiste – caracteristice pentru perioada de sfârşit de secol XIX – început de secol XX, când Parlamentul şi‑a consolidat rolul de putere legiuitoare, şi caracterizate prin aceea că monarhul şi parlamentul sunt, din punct de vedere legal, pe o poziţie egală;

IV.2. Forma statului 59

d) parlamentare contemporane – în cadrul acestora, monarhia se explică în primul rând prin tradiţie, monarhul având mai mult un rol simbolic, rolul Parlamentului fiind foarte important; altfel spus, monarhul domneşte, dar nu guvernează, este supus regulilor de neutralitate politică (Anglia, Spania, Belgia, Danemarca, Olanda, Suedia, Norvegia, Japonia etc.).

Republica reprezintă forma de guvernământ în care cetăţenii se gu‑ver nează desemnând sau alegând un preşedinte, pe o perioadă deter mi‑nată – un număr de ani, cu limitarea numărului de mandate pentru aceeaşi persoană. Alegerea se realizează în mod direct (de exemplu România, Franţa) sau prin electori aleşi după anumite criterii (S.U.A.), de către Par-lament (Grecia, Germania, Austria).

Republica poate fi: a) parlamentară, caz în care rolul cel mai important în exercitarea

puterii de stat revine Parlamentului, considerat un adevărat for politic de guvernare, iar Guvernul este obligat să dea socoteală Parlamentului care, dacă apreciază că acesta nu îşi îndeplineşte mandatul, îşi poate retrage încrederea acordată[1]; de regula, preşedintele este ales de Parlament (de exemplu Germania, Italia, Grecia, Letonia, Estonia, Moldova, Ungaria);

b) prezidenţială, în care şeful statului are cele mai importante atribuţii în exercitarea puterii; este ales de cetăţeni, direct sau indirect (colegiu electoral compus din electori); consecinţa se referă la legitimitate şi reprezentativitate, preşedintele fiind ales, întocmai ca Parlamentul, prin vot; (de exemplu S.U.A., Brazilia,Mexic);

c) semiprezidenţială, în care preşedintele are prerogative importante, este ales prin vot universal direct, executivul este bicefal – preşedinte şi prim‑ministru (de exemplu Franţa, România).

Potrivit art. 1 alin. (2) din Constituţia României, forma de guvernământ a statului român este republica. În ceea ce priveşte alegerea preşedintelui, în România, potrivit art. 81 alin. (1) din Constituţie, Preşedintele este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, iar, potrivit art. 81 alin. (4), nicio persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult două mandate, care pot fi şi succesive. Potrivit art. 83 alin. (1) din Constituţie, mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului.

[1] D. apoSTol ToFan, Instituţii administrative europene, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 61.


Secţiunea a 3‑a. Regimul politic

Regimul politic poate fi definit ca fiind ansamblul metodelor, procedeelor şi mijloacelor de înfăptuire a puterii. Acesta priveşte relaţiilor existente între elementele ce alcătuiesc sistemul social‑politic, cu referire imediată la raporturile dintre stat şi individ, la modul concret în care statul asigură şi garantează drepturile subiective.

În perioada contemporană distingem: a) regimuri politice democratice, care se caracterizează prin preluarea

puterii prin alegeri libere, corecte, periodice, aplicarea principiului majorităţii, recunoaşterea separaţiei puterilor în stat, pluralismul politic, libertatea şi recunoaşterea opoziţiei, garantarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, independenţa justiţiei;

b) regimuri politice totalitare – se caracterizează prin anularea sau diminuarea substanţială a drepturilor cetăţeneşti, eliminarea pluralismului politic, impunerea unei doctrine oficiale, manipularea opiniei publice prin discurs demagogic, întărirea aparatului represiv;

c) regimuri politice autoritare – se caracterizează prin restrângerea unor drepturi cetăţeneşti, concentrarea puterii în mâinile unui lider autoritar cu îngrădirea în consecinţă a pluralismului politic, raţionalizarea parlamentului etc. S‑a arătat că astfel de regimuri pot degenera în dictaturi, dar până la acest stadiu nu pot fi confundate cu acestea[1].

Secţiunea a 4‑a. Structura de stat

§1. Noţiune

Structura de stat se referă la organizarea puterii de stat în raport cu teritoriul şi populaţia, raporturile ce se constituie între elementele sistemului statal, formaţiunile statale, circumscripţiile administrativ‑teritoriale. Din acest punct de vedere, statele se împart în unitare sau simple şi federative sau compuse.

§2. Formele structurii de stat

Un stat este unitar atunci când asupra tuturor indivizilor care populează teritoriul îşi exercită autoritatea un singur rând de organe centrale de stat.

[1] Pe larg, C. IONESCU, op. cit., p. 447.


a) Statul unitar sau simplu are următoarele caracteristici:– o singură formaţiune statală; – un regim constituţional unic, consacrat printr‑o singură Constituţie; – un singur rând de organe de vârf – un Parlament, un Guvern, un şef

de stat şi un singur rând de autorităţi judecătoreşti, care exercită autoritatea la nivel central, în raport cu întregul teritoriu şi cu întreaga populaţie;

– populaţia statului are, de regulă, o singură cetăţenie; – statul este unicul subiect de drept internaţional.

b) Statul compus sau federativ are următoarele caracteristici:– pe teritoriul statului se regăsesc mai multe formaţiuni statale şi una

rezultată din unirea lor;– mai multe constituţii – câte state există – şi o Constituţie a federaţiei;– populaţia are dublă cetăţenie; – parlamentul federal are două Camere, dintre care una reprezintă

Federaţia, iar cealaltă statele membre, acestea participând la luarea deci‑ziilor;

– subiect al dreptului internaţional este numai federaţia.Statele din structura federaţiei se caracterizează prin:– existenţa unei Constituţii proprii;– legislaţie proprie care nu poate contraveni însă legislaţiei federaţiei;– populaţia sa reprezintă un corp distinct, având cetăţenia statului fede-

rat, integrată însă în colectivitatea unificată a statului federativ; – în condiţiile prevăzute în constituţia statului federativ, statul federat

participă la stabilirea ordinii constituţionale federative şi a legislaţiei comune.Statele federate, cu păstrarea personalităţii juridice şi a unei relative

autonomii, se află în relaţii de complementaritate cu statul federativ.

c) Asociaţiile de state Acestea nu sunt forme propriu‑zise ale structurii de stat, deoarece nu dau

naştere la state noi şi nici nu sunt subiecte distincte de drept. Ele sunt forme ale vieţii internaţionale[1]. Se constituie şi funcţionează în baza unor tratate internaţionale, statele membre ale acestora păstrându‑şi independenţa şi caracterul distinct de subiect distinct de drept.

Pot fi clasificate în: – uniuni personale – asociaţii de două sau mai multe state independente

care au în comun un şef de stat (de exemplu Principatele Române ale Moldovei şi Ţării Româneşti în perioada 1859‑1861 ca urmare a alegerii lui Al.I. Cuza în 1859 ca domn în ambele state);

[1] ŞT. DEaconu, op. cit., p. 99.


– uniuni reale – asociere de două sau mai multe state independente pentru a avea în comun atât un şef de stat, cât şi autorităţi statale (de exemplu Austria şi Ungaria între 1867 şi 1918);

– confederaţii de state – asocieri de state independente alcătuite în vederea îndeplinirii împreună a unor obiective comune; la baza acestora stă un tratat internaţional, iar raporturile dintre state sunt de drept internaţional (o asemenea structură este, de exemplu, Commonwealth of Nations, creată după al doilea război mondial).

§3. Împărţirea internă a statului sau structura administrativ‑te-ritorială

Împărţirea administrativă a teritoriului constituie o operaţiune organiza‑torică în vederea exercitării puterii; aşadar, nu este vorba despre o simplă împărţire geografică teritorială, ci de o delimitare a teritoriului statului în unităţi administrativ‑teritoriale pentru ca statul să poată îndeplini, la nivel local, sarcinile care, prin complexitatea lor, nu pot fi realizate pe întregul teritoriu doar cu ajutorul organelor centrale. Statul este cel care procedează la organizarea administraţiei publice, prin Constituţie şi legi, stabilind atât organizarea administrativă a teritoriului, cât şi structura şi rolul autorităţilor publice în unităţile administrativ‑teritoriale.

Potrivit art. 3 alin. (3) din Constituţia României, „teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii”. De asemenea, potrivit art. 20 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale[1], comunele, oraşele, municipiile şi judeţele sunt unităţi administrativ‑teritoriale în care se exercită autonomia locală şi în care se organizează şi funcţionează autorităţi ale administraţiei publice locale. Comunele pot fi formate din unul sau mai multe sate. Unele oraşe pot fi declarate municipii, în condiţiile legii.

Judeţul este o circumscripţie administrativ‑teritorială determinată prin lege, care cuprinde o parte din teritoriul naţional pe care se află unul sau mai multe oraşe şi un număr de comune; teritoriul României este împărţit în 41 de judeţe şi Municipiul Bucureşti. Judeţul este o persoană juridică de drept public, cu capacitate juridică deplină.

Oraşul este o structură teritorială dezvoltată economic, industrial, social, unde nivelul de trai şi de civilizaţie este mai ridicat faţă de comună. Are personalitate juridică şi face parte dintr‑un judeţ.

[1] Republicată în M. Of. nr. 123 din 20 februarie 2007.


Comuna este unitatea administrativ‑teritorială pe teritoriul căreia trăieşte populaţia rurală unită în comunităţi de interese şi tradiţii şi alcătuită din unul sau mai multe sate şi cătune, în funcţie de condiţiile economice, social‑cultu‑rale, geografice şi demografice, conform legii administraţiei publice locale[1].

Cât priveşte administraţia, dacă până în 1989, aceasta se baza pe prin‑cipiul „centralismului democratic”, actuala Constituţie stabileşte, în art. 120, că administraţia publică din unităţile administrativ teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice.

Descentralizarea reprezintă sistemul care are la bază recunoaşterea interesului local, distinct de cel naţional, localităţile dispunând de structuri organizatorice, funcţionale şi de un aparat propriu, afectat interesului local[2]. Legea‑cadru a descentralizării nr. 195/2006[3] defineşte acest principiu ca fiind transferul de competenţă administrativă şi financiară de la nivelul administraţiei publice centrale la nivelul administraţiei publice locale sau către sectorul privat.

Descentralizarea are ca elemente definitorii[4]:– autorităţile din teritoriu sunt persoane publice autonome, alese de

colectivităţile teritoriale; – autorităţile din teritoriu dispun de o putere de decizie proprie; – colectivităţile locale dispun de autorităţi administrative proprii pentru

satisfacerea intereselor publice, precum şi de mijloace materiale, financiare şi umane necesare;

– între autorităţile centrale şi cele locale nu există subordonare ierarhică.Autonomia locală semnifică faptul că autorităţile comunale şi orăşeneşti

nu se află într‑un raport de subordonare faţă de vreo autoritate judeţeană sau centrală, sau, altfel spus, dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii.

Autonomia locală se exercită de consiliile locale şi primari, precum şi de consiliile judeţene, autorităţi ale administraţiei publice locale, alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat[5]. Autonomia locală, mai

[1] A se vedea G. Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009.

[2] e. popa, Autonomia locală în România, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 121.[3] M. Of. nr. 453 din 25 mai 2006.[4] V. VEDInaŞ, Drept administrativ, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 356.[5] A se vedea Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, republicată în

M. Of. nr. 123 din 20 februarie 2007.


ales într‑un stat unitar, nu poate fi concepută decât în anumite limite. Astfel, potrivit art. 4 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, auto‑nomia locală este numai administrativă şi financiară, fiind exercitată pe baza şi în limitele prevăzute de lege. Autonomia locală priveşte organizarea, func‑ţio narea, competenţele şi atribuţiile, precum şi gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparţin comunei, oraşului, municipiului sau judeţului, după caz.

De regulă, la nivelul unităţii administrativ‑teritoriale cu gradul cel mai mare ca extensie există un reprezentant al statului, al executivului central, cu rolul de a veghea asupra aplicării legii de către autorităţile administraţiei publice locale. În România, acest rol îl exercită Prefectul. Astfel, potrivit art. 123 din Constituţie, Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti; acesta exercită o autoritate de tutelă administrativă pentru supravegherea respectării legii de către autorităţile administraţiei publice locale, care se concretizează în aceea că prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal.

Deconcentrarea este acţiunea de transferare la nivelul agenţilor admi-nistrativi locali a unora dintre prerogativele decizionale. Potrivit art. 2 lit. j) din Legea nr. 195/2006, deconcentrarea constă în „redistribuirea de com-petenţe administrative şi financiare de către ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale către propriile structuri de specialitate din teritoriu”. Agenţii administrativi locali sunt de regulă numiţi de către autoritatea administrativă centrală, au putere de decizie limitată şi exclusiv administrativă, se află subordonaţi ierarhic şi, în consecinţă, actele lor sunt controlate ierarhic. S‑a exprimat în acest sens opinia[1] că decon-centrarea este un sistem administrativ în care centralizarea se realizează prin persoane interpuse. În realitate însă tot statul decide, dar nu de la ni-velul autorităţii centrale, ci direct în cadrul unităţii administrativ‑teritoriale, la nivelul serviciilor publice respective.

Deconcentrarea se identifică prin următoarele elemente[2]:– reprezintă o formă specifică a centralizării; – atât autorităţile centrale, cât şi cele locale sunt de natură statală; – competenţa de decizie aparţine atât organelor centrale, cât şi celor

locale; – între puterea centrală şi cea din teritoriu există un raport de subordonare

ierarhică, autoritatea deconcentrată fiind sub dependenţa unui superior ierarhic care deţine deplin drept de a‑i anula deciziile.

[1] J. GIcquEl, apud I. DElEanu, op. cit., 2006, p. 381.[2] V. VEDInaŞ, op. cit., 2007, p. 362.

Capitolul al III‑lea. Caracterele statului român

Potrivit art. 1 alin. (1) din Constituţie, „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”.

Stat naţional: această caracteristică a statului pune în discuţie conceptul de naţiune, care priveşte istoria, continuitatea şi mai ales comunitatea spirituală şi materială a membrilor colectivităţii, bazată pe elemente de coeziune şi solidaritate specifice, precum trecut comun, limbă, cultură comune, obiceiuri, idei şi sentimente egal împărtăşite[1].

Stat suveran şi independent: suveranitatea statului român se referă la dreptul său de a decide liber în chestiunile interne şi externe; chiar dacă independenţa este inclusă în noţiunea de suveranitate, aceasta are o rezonanţă specială care a determinat înscrierea distinctă în dispoziţiile Constituţiei.

Stat unitar: această caracteristică se referă la structura de stat; fiind stat unitar, pe teritoriul statului român există o singură formaţiune statală, un singur ansamblu de instituţii cu putere de decizie politică şi juridică – un singur organ legiuitor, un singur executiv, o singură autoritate judecătoreas-că. Formarea României ca stat naţional unitar a constituit un proces istoric îndelungat, caracterizat de lupta poporului pentru unitate şi independenţă.

Stat indivizibil: statul nu poate fi segmentat sau divizat, total sau parţial; acest concept vizează „toate cele trei elemente constitutive ale statului în ansamblu, precum şi pe fiecare dintre ele în parte. Niciunul dintre cele trei elemente – teritoriu, populaţie şi suveranitate – nu poate fi împărţit, în sensul de a fi sub stăpânirea altor state sau altor puteri”[2].

Stat de drept: această noţiune desemnează un regim politic în care puterea statului se află încadrată şi limitată de drept. Altfel spus „statul, făcând legea, este obligat să o respecte atâta timp cât ea există. El o poate modifica sau abroga; dar atâta timp cât ea există, el nu poate face un act contrar, un act administrativ sau jurisdicţional decât în limitele fixate prin această lege, şi astfel statul este stat de drept. Statul, în virtutea aceleiaşi

[1] I. Muraru, E.S. TănăSEScu (coord.), Constituţia României, Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 3.

[2] Idem, p. 7.


idei, este justiţiabilul propriilor sale tribunale. El poate fi parte într‑un proces; el poate fi condamnat de proprii săi judecători şi este ţinut ca un simplu particular de a executa sentinţa prezentată împotriva sa”[1].

Statul de drept a fost definit ca fiind acel stat în care puterea a fost cu-cerită prin mijloace democratice (alegeri libere), există o Constituţie care asigură egalitatea membrilor colectivităţii, toţi cetăţenii având obligaţia să respecte legea, indiferent de poziţia lor socială, venit, credinţă, iar răspun-derea juri dică se angajează nediferenţiat. Este un stat al domniei legii, în sensul că statul trebuie să se supună propriilor norme, iar autorităţile statului să‑şi auto limiteze acţiunile. Într‑un stat de drept există separaţia puterilor în stat, autorităţi speciale care veghează la respectarea Constituţiei, insti-tuţii care veghează la respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, iar competenţa fiecărei autorităţi publice este clar stabilită.

Statul de drept nu se confundă cu principiul legalităţii, fiind mai mult decât atât, adică şi un sistem de garanţii, inclusiv jurisdicţionale, care să realizeze reala încadrare a instituţiilor statului în coordonatele dreptului.

În România, un rol important în asigurarea supremaţiei legii şi în garan-tarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale revine Curţii Constituţionale care, potrivit art. 146 din Legea fundamentală, este garantul supremaţiei Constituţiei. Un rol important revine instanţelor judecătoreşti care înfăp-tuiesc justiţia în numele legii. Este, de asemenea, de menţionat instituţia Avocatului Poporului, în considerarea rolului acesteia de a apăra drepturile şi libertăţile persoanelor fizice.

Stat democratic – această sintagmă desemnează regimul politic al statului, care este unul democratic, ceea ce semnifică faptul că autorităţile publice se întemeiază pe voinţa poporului, exprimată fie direct, fie prin ale-geri libere şi corecte, sunt stabilite şi garantate drepturi şi libertăţi publice, precum şi libera manifestare a voinţei poporului. Conceptul de stat demo-cratic se află într‑o strânsă corelaţie cu principii şi valori precum garantarea drepturilor fundamentale, pluralismul politic, responsabilitatea guvernanţilor, supremaţia legii, independenţa justiţiei, subsumate la rândul lor conceptului de stat de drept.

Stat social – se referă la natura şi funcţiile statului, văzut ca un participant care trebuie să intervină, să aibă iniţiativă, să ia măsuri care să asigure realizarea binelui comun. Articolul 1 alin. (3) din Constituţie caracterizează România ca fiind stat social, fără a da o definiţie acestui concept. Invocarea sa în faţa Curţii Constituţionale şi interpretarea sistematică a dispoziţiilor

[1] L. duGuit, Manuel de droit public français, Droit constitutionnel, Paris, 1907, apud I. Muraru, E.S. TănăSEScu (coord.), Constituţia României. Comentariu pe articole, p. 8.

IV.3. Caracterele statului român 67

constituţionale care consacră drepturile sociale din perspectiva principiului enunţat au determinat pronunţarea unor decizii prin care Curtea a examinat şi a precizat înţelesul conceptului de „stat social”, circumscriind astfel, pe de parte, sfera drepturilor sociale, mai ales a celor de securitate socială, iar, pe de altă parte, obligaţiile statului în raport de norma constituţională, respectiv marja de apreciere pe care acesta o are în adoptarea de măsuri care vizează drepturi sociale. O decizie a Curţii Constituţionale[1] defineşte „noţiunea de «stat social» ca fiind acel complex de măsuri ce vizează atât politica economică, cât şi cea socială şi care pune în prim‑plan prevederile sociale de natură economică ce au consecinţe pozitive asupra statutului social al cetăţenilor”. Prin aceeaşi decizie, Curtea a mai reţinut că „statul social presupune un anumit grad de intervenţie etatică în abordarea diferitelor domenii cu caracter social existente la nivelul politicii sociale a statului”.

Conceptul de Stat de drept


Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014referitoare la excepţia de neconstituţionalitate

a dispoziţiilor art. 336 alin. (1) şi (3) din Codul penal

M. Of. nr. 69 din 27 ianuarie 2015

– extras –

28. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a stabilit că trăsătura esenţială a statului de drept o constituie supremaţia Constituţiei şi obligativitatea respectării legii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 232 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 15 noiembrie 2001, Decizia nr. 234 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 7 septembrie 2001 sau Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011) şi că „Statul de drept asigură supremaţia Constituţiei, corelarea tuturor legilor şi tuturor actelor normative cu aceasta” (Decizia nr. 22 din 27 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 17 martie 2004), ceea ce înseamnă că acesta „implică, prioritar, respectarea legii, iar statul

[1] Decizia Curţii Constituţionale nr. 1594/2011, publicată în M. Of. nr. 909 din 21 decembrie 2011.


democratic este prin excelenţă un stat în care se manifestă domnia legii” (Decizia nr. 13 din 9 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 aprilie 1999).

29. În acest sens, prin Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225, Curtea a reţinut că una dintre cerinţele principiului res‑pectării legilor vizează calitatea actelor normative şi că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându‑se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoane‑lor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist – să prevadă într‑o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr‑un act determinat (a se vedea, în acest sens, De‑cizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013).

TITLUL V. SISTEMUL ELECTORAL

Capitolul I. Consideraţii generale

Sistemul electoral cuprinde ansamblul regulilor care definesc calitatea de alegător, inclusiv drepturile alegătorului, diferitele tipuri de alegeri, scrutinul şi tipurile acestuia[1]. Sistemul electoral este într‑o strânsă legătură şi reflectă regimul politic existent la un moment dat.

În România, procesul de transformare într‑un stat de drept, democratic şi social, în care „demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libe ra dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme […]”[2] început după decembrie 1989, a determinat o amplă reformă la nivel instituţional şi, implicit, modificarea cadrului legal din domeniul electoral.

Astfel, a fost adoptat Decretul‑lege nr. 8/1989 privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi organizaţiilor obşteşti din România[3], care a afirmat principiul pluralismului politic, înainte ca acesta să fie consacrat ca principiu constituţional. La scurt timp, a fost adoptat Decretul‑lege nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României[4], act normativ care a abrogat Legea electorală a Republicii Socialiste România nr. 67/1974 şi a constituit cadrul legal pentru desfăşurarea alegerilor din 20 mai 1990.

Cel mai important moment în planul acestei reforme l‑a reprezentat adoptarea Constituţiei din 1991[5], act care a creat cadrul legal şi instituţio-nal pentru dezvoltarea unei legislaţii electorale în concordanţă cu principiile de bază ale democraţiei şi cu respectarea drepturilor şi a libertăţilor funda‑mentale. Revizuirea Constituţiei, în anul 2003[6], a determinat o perfecţionare

[1] GH. Iancu, Proceduri constituţionale. Drept procesual constituţional, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2010, p. 231.

[2] Art. 1 alin. (3) din Constituţie. [3] M. Of. nr. 9 din 31 decembrie 1989.[4] M. Of. nr. 35 din 18 martie 1990.[5] Adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, publicată în

M. Of. nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi intrată în vigoare urmare aprobării ei prin referen‑dumul naţional din 8 decembrie 1991.

[6] Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în M. Of. nr. 758 din 29 octombrie 2003.

70 V. Sistemul electoral

a acestui cadru, precum şi adaptarea sa la viitorul statut al României, de membru al Uniunii Europene [printre modificări fiind şi consacrarea dreptului cetăţenilor Uniunii Europene de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile admi-nistraţiei publice locale din România – art. 16 alin. (4), precum şi a dreptului cetăţenilor români de a fi aleşi în Parlamentul European, în condiţiile aderării României la Uniunea Europeană (art. 38)].

Între cele două momente – adoptarea, respectiv revizuirea Constitu ţiei – s‑au succedat în materie electorală o serie de acte normative infraconsti-tuţionale, dintre care, în imediata prelungire a dispoziţiilor constituţionale sub aspectul sferei de reglementare şi a forţei juridice sunt Legea privind alegerile locale nr. 70/1991[1], Legea pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului nr. 68/1992[2] şi Legea pentru alegerea Preşedintelui României nr. 69/1992[3]. Este de menţionat în acest context, în considerarea legăturii cu materia analizată, adoptarea Legii privind organizarea şi desfăşurarea referendumului nr. 3/2000[4].

După revizuirea Constituţiei, actele normative menţionate au fost abrogate, fiind adoptate: Legea pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale nr. 67/2004[5], Legea pentru alegerea Preşedintelui României nr. 370/2004[6], Legea pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului nr. 373/2004[7], iar, în anul 2007, a fost adoptată Legea privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European nr. 33/2007[8].

Legea nr. 373/2004 a fost abrogată prin Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi comple tarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali[9].

Modificările şi completările fiecăruia dintre actele normative menţionate sunt foarte numeroase, de cele mai multe ori realizate pe calea ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului, cadrul legislativ actual în materie electorală fiind, prin urmare, dat de mai multe acte normative, care reglementează distinct fiecare categorie de alegeri – locale, parlamentare, prezidenţiale,

[1] M. Of. nr. 239 din 28 noiembrie 1991.[2] M. Of. nr. 164 din 16 iulie 1992.[3] Idem.[4] M. Of. nr. 84 din 24 februarie 2000.[5] M. Of. nr. 271 din 29 martie 2004, republicată în M. Of. nr. 333 din 17 mai 2007.[6] M. Of. nr. 887 din 29 septembrie 2004, republicată în M. Of. nr. 650 din 12 sep‑

tembrie 2011.[7] M. Of. nr. 887 din 29 septembrie 2004.[8] M. Of. nr. 28 din 16 ianuarie 2007, republicată în M. Of. nr. 627 din 31 august 2012.[9] M. Of. nr. 196 din 13 martie 2008.

V.1. Consideraţii generale 71

pentru Parlamentul European. Atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s‑a evidenţiat necesitatea unei reexaminări de ansamblu a legislaţiei electorale şi cuprinderea acesteia într‑un Cod electoral[1].

Necesitatea adoptării unui Cod electoral


Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru autorităţile administraţiei

publice locale şi a alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi Senat din anul 2012, precum şi pentru modificarea şi completarea titlului I al

Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice

locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali

M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2012

– extras –

Curtea Constituţională a reţinut prin Decizia nr. 61 din 14 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 76 din 3 februarie 2010, actuala reglementare a sistemului electoral românesc prezintă o serie de imperfecţiuni, acolo arătate, şi, ca atare, se impune o reconsiderare a acesteia [...], care să asigure, sub toate aspectele, organizarea şi desfăşurarea unor alegeri democratice în România. În această privinţă, Curtea reţine că trebuie, în primul rând, să se pornească de la realităţile economice, politice şi sociale ale ţării, de la rolul partidelor politice în procesul electoral, de la necesitatea raţionalizării Parlamentului şi, în final, să fie reglementat un tip de scrutin corespunzător concluziilor desprinse şi care să aibă corespondent în tipurile de scrutin care se regăsesc în majoritatea statelor europene.

Curtea constată că este necesară o reexaminare de ansamblu a Legii nr. 35/2008, care a fost modificată la două luni de la adoptarea de către Parlament prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 30 mai 2008, şi la 5

[1] De exemplu G. Iancu, Proceduri constituţionale, op. cit., p. 232; M. Safta, Nece‑sitatea adoptării unui Cod electoral în România, www.ccr.ro.


luni de la adoptare prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 630 din 29 august 2008. Prin această din urmă ordonanţă au fost aduse 92 de modificări şi completări legii, în condiţiile în care legea adoptată iniţial de Parlament cu respectarea art. 75 şi art. 76 alin. (1) din Constituţie cuprindea 76 de articole şi o anexă referitoare la circumscripţiile electorale.

În cadrul preocupărilor de revizuire a legislaţiei electorale, o atenţie sporită trebuie acordată posibilităţii cetăţenilor români cu drept de vot care domiciliază în străinătate de a‑şi exercita dreptul de vot, în cadrul unei proceduri speciale, care să se desfăşoare în corelare cu orele oficiale ale României între care se desfăşoară procesul de votare.

De altfel, cu privire la sistemul electoral, Curtea a evidenţiat, prin Hotărârea nr. 39 din 14 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 924 din 30 decembrie 2009, necesitatea ca întreaga legislaţie electorală referitoare la alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, a Preşedintelui României, alegerile pentru Parlamentul European, precum şi la alegerea autorităţilor administraţiei publice locale să fie reexaminată, urmând a fi concentrată într‑un cod electoral, ale cărui dispoziţii comune şi speciale să asigure, în concordanţă cu principiile constituţionale, organizarea unui scrutin democratic, corect şi transparent.

Curtea subliniază că reglementarea sistemului electoral trebuie să se facă, potrivit art. 73 alin. (3) lit. a) din Constituţie, prin lege organică adoptată în cadrul dezbaterilor parlamentare, cu respectarea interdicţiei prevăzute la art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală şi cu respectarea documentelor internaţionale care stabilesc principiile fundamentale ale unor alegeri democratice. Luând în discuţie, în acest context, forţa juridică a dispoziţiilor Codului bunelor practici în materie electorală, elaborat de Comisia de la Veneţia, invocat de autorii sesizării, Curtea reţine că într‑adevăr acest act nu are un caracter obligatoriu, însă recomandările sale constituie coordonate ale unui scrutin democratic, în raport cu care statele – care se caracterizează ca aparţinând acestui tip de regim – îşi pot manifesta opţiunea liberă în materie electorală, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului, în general, şi a dreptului de a fi ales şi de a alege, în special.

Capitolul al II‑lea. Drepturile electorale ale cetăţenilor români

Secţiunea 1. Dreptul de vot

Dreptul de vot este reglementat de art. 36 din Constituţie, potrivit căruia: „(1) Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv. (2) Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale”.

Faţă de textul constituţional de referinţă, rezultă că acest drept aparţine doar cetăţenilor români care au împlinit vârsta de 18 ani până în ziua alegerilor inclusiv. Sunt excluşi de la vot cetăţenii străini şi apatrizii, inclusiv refugiaţii şi solicitanţii de azil în România, statutul lor juridic fiind diferit de cel al cetăţenilor. De asemenea, nu au drept de vot debilii sau alienaţii min tal, puşi sub interdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale.

Este de menţionat faptul că dreptul de vot aparţine nu doar cetăţenilor români cu domiciliul în ţară, ci şi cetăţenilor români cu domiciliul în străinătate.

Din examinarea sistematică a Constituţiei se deduc următoarele carac-tere ale votului în România:

– universalitatea – se referă la faptul că beneficiază de acest drept toţi cetăţenii români, cu circumstanţierile prevăzute de legiuitorul constituant, respectiv cu excluderea minorilor (în considerarea faptului că participarea la viaţa politică a statului impune un anume grad de maturitate şi responsa-bilitate), a alienaţilor şi debililor mintal (în considerarea faptului că, neavând posibilitatea unui discernământ al acţiunilor lor, nu pot vota), cei care au suferit condamnări inclusiv la pedeapsa complementară a pierderii drep-turilor electorale;

– egalitatea – este reflectată atât în numărul de voturi de care dispune fiecare cetăţean, cât şi în ponderea fiecărui vot în desemnarea reprezen-tanţilor naţiunii: astfel, fiecare cetăţean are dreptul la un singur vot, iar acest vot are aceeaşi pondere cu a tuturor celorlalte voturi în desemnarea unei aceleiaşi autorităţi a statului, indiferent de persoana celui care a exercitat dreptul la vot;

– caracterul direct – se referă la faptul că cetăţenii aleg direct şi personal, fără niciun intermediar sau delegat, reprezentanţii lor în Parlament;


– caracterul secret – se referă la faptul că votul cetăţenilor nu este public, ceea ce reprezintă una dintre cele mai puternice garanţii ale corectitudinii votului;

– caracterul liber exprimat – se referă la faptul că exprimarea voinţei cetăţenilor în alegeri nu trebuie viciată în niciun fel, precum şi la faptul că cetăţeanul nu poate fi obligat să voteze, fiind la libera apreciere a titularului dreptului la vot dacă îl exercită sau nu.

Dând expresie acestor trăsături ale votului, Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi comple tarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali stabileşte în art. 4 următoarele: „(1) Fiecare alegător are dreptul la un singur vot pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi la un singur vot pentru alegerea Senatului. (2) Fiecare alegător îşi exprimă votul personal. Exercitarea votului în numele altui alegător este interzisă. (3) Votul exercitat în cadrul alegerilor este secret. Orice control asupra modului în care votează un alegător este interzis. (4) Participarea cetăţenilor la alegeri se face pe baza liberului consimţământ al acestora. Nimeni nu are dreptul de a exercita presiuni asupra unui alegător pentru a‑l determina pe acesta să participe sau să nu participe la alegeri”.

În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, potrivit cărora „Preşedintele Ro‑mâniei se alege prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat [...]”.

Secţiunea a 2‑a. Dreptul de a fi ales

Dreptul de a fi ales este reglementat de art. 37 din Constituţie, potrivit căruia: „(1) Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit articolului 40 alineatul (3). (2) Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele administraţiei publice locale, vârsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în Senat şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României”.

Articolul 16 alin. (3) din Constituţie stabileşte că „funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenie română şi domiciliul în ţară. [...]”.

În conformitate cu art. 40 alin. (3) din Constituţie, „nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului,

V.2. Drepturile electorale ale cetăţenilor români 75

magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică”.

În privinţa condiţiilor de formă, legile electorale precizează condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească propunerile de candidatură, aspecte ce vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Secţiunea a 3‑a. Dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European

Potrivit art. 38 din Constituţie, „în condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii români au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parla‑mentul European”.

De asemenea, art. 39 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene reglementează dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European: „(1) Orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European, în statul membru în care acesta îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat. (2) Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot universal direct, liber şi secret”.

Textul art. 38 din Constituţie a fost introdus la revizuirea Constituţiei, în anul 2003, în perspectiva aderării la Uniunea Europeană. În aplicarea sa a fost dată Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European[1].

În conformitate cu dispoziţiile acestei legi, au dreptul de a alege membri din România în Parlamentul European cetăţenii români care au vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua de referinţă inclusiv. Prin zi de referinţă se înţelege ziua votării pentru membrii din România în Parlamentul European. Nu au drept de vot debilii şi alienaţii mintal puşi sub interdicţie şi persoanele care, în ziua de referinţă, sunt condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă la pierderea drepturilor electorale.

Mandatul membrilor din România în Parlamentul European este de 5 ani. Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii români care au drept de vot şi au împlinit, până în ziua de referinţă inclusiv, vârsta de 23 de ani.

Cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene, în sensul art. 20 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (ex‑art. 17 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene), care au reşedinţa sau domiciliul pe te-ritoriul României, au drept de vot şi de a fi aleşi ca membri din România

[1] Republicată în M. Of. nr. 627 din 31 august 2012.


în Parlamentul European, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români, sub rezerva îndeplinirii cerinţelor prevăzute de lege.

Sunt de menţionat şi prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 33/2007, potrivit cărora: „Fără a aduce atingere incompatibilităţilor prevăzute de Actul din 1976 privind alegerea membrilor Parlamentului European prin vot universal direct, cu modificările ulterioare, calitatea de membru al Parla‑mentului European este incompatibilă cu calitatea de deputat sau senator în Parlamentul României, de membru al Guvernului României, cu funcţiile prevăzute la art. 81 şi 82 din cartea I titlul IV cap. III secţiunea a 2‑a din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare, sau cu funcţii echivalente din statele membre ale Uniunii Europene”. În termen de 30 de zile de la data validării rezultatului alegerilor pentru Parlamentul European, persoanele aflate în situaţia de incompatibilitate trebuie să opteze între mandatul de parlamentar european şi funcţia care generează incompatibilitatea, demisionând din una dintre aceste funcţii.

Capitolul al III‑lea. Scrutinul

Secţiunea 1. Concept

Scrutinul este definit ca modalitatea prin care se stabilesc rezultatele alegerilor şi se repartizează locurile (mandatele) într‑o autoritate publică reprezentativă[1].

După modul de distribuire a mandatelor, au fost individualizate urmă‑toarele tipuri de scrutine:

– sistemul majoritar; – sistemul reprezentării proporţionale; – sisteme mixte. După modul de propunere a candidaturilor, pot fi identificate:– scrutinul uninominal;– scrutinul de listă.

Secţiunea a 2‑a. Sistemul majoritar

§1. Caracterizare

Sistemul majoritar este cel în care sunt aleşi candidaţii/listele de candidaţi care au obţinut numărul cel mai mare de voturi[2]. Mandatele sunt atribuite listelor sau candidaţilor care obţin majoritatea absolută sau simplă, în funcţie de faptul dacă se practică un tur sau două tururi de scrutin.

În funcţie de modalitatea de propunere a candidaturilor, individual sau pe liste, se disting: scrutinul majoritar uninominal şi scrutinul majoritar de listă. Ambele pot fi organizat cu unul sau două tururi de scrutin.

§2. Scrutinul majoritar uninominal

Acesta presupune ca într‑o circumscripţie electorală să se aleagă un singur reprezentant, respectiv candidatul care întruneşte cel mai mare număr de voturi (potrivit formulei „câştigătorul ia totul”).

[1] G. Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Sisteme electorale contem‑porane, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 35.

[2] I. Muraru, E.S. TănăSEScu, op. cit., vol. II, 2009, p. 101.


Alegerea poate avea loc într‑un singur tur (vot uninominal majoritar relativ), situaţie în care candidatul care obţine cele mai multe voturi, indiferent de numărul acestora, este declarat câştigător, sau poate avea loc în două tururi (vot uninominal majoritar absolut), caz în care este necesară obţinerea majorităţii absolute a voturilor exprimate, iar dacă o asemenea majoritate nu este întrunită, se organizează un al doilea tur în care majoritatea simplă este suficientă.

În vederea alegerilor, teritoriul ţării se organizează în atâtea circumscripţii electorale câte mandate sunt puse în competiţie (corespunzător numărului de deputaţi, senatori). S‑a apreciat în acest sens că[1] organizarea acestor circumscripţii reprezintă o problemă esenţială şi se face de către executivul format din partidul/partidele politice care au câştigat alegerile şi sunt la putere.

Sunt reţinute ca avantaje ale scrutinului majoritar uninominal[2]:– simplitatea – mandatele se atribuie imediat, fără calcule complexe;

aceasta măreşte gradul de înţelegere a procesului electoral de către alegători, posibilitatea de control al alegerii, toate operaţiunile începând şi terminându‑se la nivelul circumscripţiei electorale;

– posibilitatea unei mai bune cunoaşteri a candidaţilor de către electorat; – crearea, măcar aparent, a posibilităţii unei legături strânse între ales

şi alegători; – crearea unei majorităţi parlamentare care să susţină un guvern stabil

mai ales în cazul scrutinului uninominal cu un tur de scrutin; – apariţia unei opoziţii coerente; – acordarea de şanse mari candidaţilor independenţi; – excluderea din viaţa politică şi reprezentarea parlamentară a partidelor

extremiste, deoarece acestea nu sunt atrase în asocieri politice sau sunt eliminate din alianţe.

Sunt reţinute ca dezavantaje ale scrutinului majoritar uninominal:– injustiţia scrutinului – faptul că este ales un singur deputat în circum-

scripţie duce la situaţii în care majoritatea alegătorilor din circumscripţie rămân nereprezentaţi, în condiţiile obţinerii unui scor de sub 50% de către câştigător;

– mari cheltuieli cu operaţiunile electorale şi cu structurile care organi-zează şi conduc aceste operaţiuni, precum şi pentru candidaţi în scopul

[1] G. Iancu, Consideraţii teoretice şi practice privind scrutinul majoritar, în Liber amicorum I. Muraru – Despre Constituţie şi constituţionalism, Ed. Hamangiu, 2006, p. 133; ŞT. DEaconu, op. cit., p. 140.

[2] G. Iancu, op. cit., p. 137.

V.3. Scrutinul 79

susţinerii campaniei electorale, astfel încât favorizează pe cei care le pot suporta;

– excluderea partidelor mici, a femeilor şi a minorităţilor în general de la reprezentarea parlamentară, datorită numărului mic de susţinători;

– sprijină tendinţa de centralizare.

§3. Scrutinul majoritar de listă (plurinominal)

Acesta presupune ca fiecare alegător să voteze pentru o listă de candidaţi. Dacă o listă câştigă majoritatea legală, partidul care propus‑o va lua toate mandate pentru care s‑au organizat alegerile. În acest tip de scrutin, partidele politice joacă rolul cel mai important, alegătorii exprimându‑şi opţiunea pentru un partid politic, iar nu pentru o anumită persoană. Există două tipuri de scrutin majoritar de listă[1]: cel al listelor blocate şi cel al listelor neblocate.

Ca variante al scrutinului plurinominal cu liste neblocate există panaşajul, votul preferenţial, votul unic transferabil şi votul unic netransferabil[2].

Panaşajul reprezintă posibilitatea alegătorilor de a întocmi lista candi-daţilor, din mai multe liste existente.

Votul preferenţial dă alegătorului posibilitatea de a modifica ordinea de pe lista de candidaţi, conform unei preferinţe stabilite de alegător, fără a putea să combine mai multe liste.

Votul unic transferabil presupune ca acei candidaţi care au obţinut un număr de voturi cel puţin egal cu coeficientul electoral, legal calculate, sunt declaraţi aleşi. Dacă, însă, până la prima numărare a voturilor niciun candidat nu a depăşit coeficientul electoral, se elimină candidatul de pe ultimul loc, voturile sale repartizându‑se candidaţilor care au rămas în cursă. În situaţia în care şi în acest caz apar surplusuri de voturi, acestea se transferă candidatului următor. Se realizează, în ambele situaţii, un transfer de voturi, conform preferinţelor alegătorilor, în josul listei şi în susul listei, fiind declaraţi câştigători toţi cei care obţin un număr de voturi egal cu coeficientul electoral.

Votul unic netransferabil presupune că fiecare alegător are dreptul la un singur vot, dar există mai multe locuri de repartizat în fiecare circumscripţie electorală. Alegătorii pot acorda votul lor oricărui candidat în circumscripţia electorală în care votează. Candidatul care a obţinut numărul cel mai mare de voturi este ales[3].

[1] G. Iancu, op. cit., p. 137.[2] I. Muraru, E.S. TănăSEScu, op. cit., vol. II, 2009, p. 103.[3] Pe larg, G. Iancu, op. cit., p. 46.


Cât priveşte sistemul listelor blocate, acesta presupune că alegătorul este obligat să voteze lista în întregime, fără să o poată modifica într‑un fel.

Se pot reţine ca avantaje ale scrutinului de listă: – simplitatea şi eficacitatea, cu consecinţa unei bune înţelegeri de către

alegători a modalităţii de alegere a reprezentanţilor; – realizarea unei majorităţi parlamentare stabile; – stabilitate guvernamentală. Cât priveşte dezavantajele acestui sistem, pot fi reţinute: – favorizarea sistemelor politice bipartide; – situaţie mai puţin favorabilă pentru partidele mici; – alianţe politice precare.

Secţiunea a 3‑a. Sistemele electorale cu reprezentare proporţională

Sistemul electoral cu reprezentare proporţională este acela în care mandatele sunt atribuite proporţional cu voturile obţinute în alegeri, astfel încât există un raport direct proporţional între mandatele parlamentare obţinute de fiecare partid politic în parte şi voturile pe care electoratul le‑a dat acestor partide.

Atribuirea mandatelor presupune mai multe etape. Astfel, o primă etapă este aceea a stabilirii coeficientului electoral, care poate fi realizată la nivel naţional sau de circumscripţie. Acesta se obţine prin împărţirea numărului total de voturi de exprimat la nivel naţional sau de circumscripţie la numărul total de locuri (mandate) de repartizat. Următoarea etapă constă în reparti-zarea mandatelor între listele propuse de candidaţi, prin împărţirea numă-rului de voturi obţinute de fiecare listă la coeficientul electoral. Se obţine un număr de mandate de atribuit, dar şi, de regulă, un rest de voturi, adică voturi neutilizate, care corespund unor mandate nedistribuite. Ca urmare, se realizează o nouă repartizare, etapă cu grad mai mare de dificultate şi complexitate.

Reprezentarea proporţională permite reprezentarea atât a majorităţii, cât şi a minorităţilor. Constituie, deci, avantaje ale sistemului reprezentării proporţionale:

– echitatea – numărul mandatelor obţinute de partidele politice corespunde forţei lor electorale;

– asigurarea reprezentării tuturor tendinţele politice, inclusiv a celor minoritare;

– promovarea opoziţiei parlamentare;

V.3. Scrutinul 81

– evitarea distorsiunilor între voturile exprimate şi locurile în organele alese, fiind înlăturată astfel, pe cât posibil, inegalitatea de reprezentare;

– aproape toate voturile exprimate sunt utilizate.Constituie dezavantaje ale sistemului reprezentării proporţionale:– dificultăţi de ordin procedural şi de percepere a mecanismului

repartizării mandatelor;– se creează posibilitatea accesului la putere a partidelor extremiste;– slaba legătură dintre aleşi şi alegători, întrucât alegerile se organizează

pe liste electorale şi pe bază de programe politice;– necesitatea unor operaţiuni şi calcule adesea cu grad mare de

complexi tate pentru realizarea repartizării mandatelor.

Secţiunea a 4‑a. Sisteme mixte

§1. Caracterizare

Combinarea între cele două sisteme electorale, majoritar şi propor‑ţional, a dus la apariţia sistemului mixt, care poate rezolva atât problema reprezentării minorităţii în organele legislative, cât şi formarea majorităţilor necesare guvernărilor stabile. Dispunând de două voturi, unul proporţional şi unul majoritar uninominal, alegătorul îşi poate manifesta sprijinul pentru interese specifice, dar poate, cu ajutorul votului majoritar, să susţină curentele majoritare.

§2. Clasificare

a) Sistemul înrudirilor

Acesta presupune alianţa unor partide sau formaţiuni politice care se prezintă cu liste înrudite. Dacă aceste liste obţin majoritatea absolută a voturilor, ele câştigă toate mandatele în Parlament. În caz contrar, locurile vor fi repartizate între liste potrivit principiului reprezentării proporţionale.

b) Sistemul german al buletinului dublu

În cadrul acestui sistem fiecare alegător dispune de două buletine de vot. Cu primul dintre acestea desemnează, prin scrutin uninominal, un deputat pentru circumscripţia sa, iar cu al doilea se pronunţă pentru un partid, prin sistemul reprezentării proporţionale[1].

[1] I. Muraru, E.S. TănăSEScu, op. cit., vol. II, 2009, p. 102.

Capitolul al IV‑lea. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor în România

Secţiunea 1. Alegerile pentru Parlament[1]

§1. Scrutinul

Deputaţii şi senatorii sunt aleşi în colegii uninominale, prin scrutin uninominal, potrivit principiului reprezentării proporţionale.

Norma de reprezentare pentru alegerea Camerei Deputaţilor este de un deputat la 70.000 de locuitori, iar pentru alegerea Senatului, un senator la 160.000 de locuitori. Numărul locuitorilor care se ia în calcul este cel rezultat în urma ultimului recensământ al populaţiei, publicat de institutul Naţional de Statistică, repartizat pe localităţi, corespunzător structurii teritorial‑administrative în vigoare.

§2. aducerea la cunoştinţă a datei alegerilor. Campania electo-rală

Aducerea la cunoştinţă publică a datei alegerilor se face cu cel puţin 90 de zile înainte de ziua votării prin publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii Guvernului privind data alegerilor. În cazul organizării de alegeri parţiale, data desfăşurării acestora se stabileşte cu cel puţin 45 de zile înaintea zilei votării.

Campania electorală începe cu 30 de zile înainte de ziua votării şi se încheie cu 24 de ore înainte de momentul începerii votării. În campania electorală, candidaţii, partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, cât şi cetăţenii cu drept de vot au dreptul să‑şi exprime opiniile în mod liber şi fără nicio discriminare, prin mitinguri, adunări, utilizarea televiziunii, radioului, presei scrise, a mijloacelor electronice şi a celorlalte mijloace de informare în masă. Mijloacele folosite în campania electorală nu pot contraveni ordinii

[1] Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, publicată în M. Of. nr. 196 din 13 martie 2008.

V.4. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor în România 83

de drept. Este interzisă organizarea acţiunilor de campanie electorală în unităţile militare.

Partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale, organizaţiile cetă-ţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care participă la alegeri şi candidaţii independenţi au acces gratuit la serviciile publice de radio şi televiziune proporţional cu numărul de candidaturi propuse şi rămase definitive. Fiecare societate publică de radio şi televiziune trebuie să ia în considerare numărul de candidaturi propuse de fiecare competitor electoral în aria geografică acoperită de postul respectiv de radio sau televiziune. Partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care participă la alegeri, precum şi candidaţii inde-pendenţi sunt obligaţi să solicite, în termen de 48 de ore de la data stabilirii zilei votării, conducerii serviciilor publice de radio şi televiziune, acordarea timpilor de antenă. Solicitările peste acest termen nu se iau în considerare.

§3. Circumscripţiile electorale. Colegiile uninominale

Pentru organizarea alegerilor se constituie circumscripţii electorale la nivelul celor 41 de judeţe, o circumscripţie în municipiul Bucureşti şi o circumscripţie separată pentru românii cu domiciliul sau reşedinţa în afara ţării. Numărul total al circumscripţiilor electorale este de 43.

În cadrul fiecăreia dintre cele 43 de circumscripţii electorale se constituie colegii uninominale pe baza normei de reprezentare. Numărul colegiilor uninominale pentru Camera Deputaţilor, respectiv pentru Senat se determină prin raportarea numărului de locuitori al fiecărei circumscripţii electorale la normele de reprezentare, la care se adaugă un colegiu de deputat, respectiv de senator pentru ceea ce depăşeşte jumătatea normei de reprezentare, fără ca numărul colegiilor de deputat dintr‑o circumscripţie electorală să fie mai mic de 4, iar cel de senator, mai mic de 2.

Reguli de delimitare a colegiilor uninominale:

a) o circumscripţie electorală poate fi compusă numai din colegii unino-minale întregi;

b) teritoriul cuprins de un colegiu uninominal trebuie să se afle pe teritoriul unuia şi aceluiaşi judeţ sau al municipiului Bucureşti;

c) pe teritoriul unei localităţi pot fi delimitate, de regulă, doar colegii uninominale întregi;

d) un colegiu uninominal poate cuprinde, de regulă, una sau mai multe localităţi întregi;


e) în municipiul Bucureşti, colegiile uninominale nu trebuie să depăşească limitele administrativ‑teritoriale dintre cele 6 sectoare;

f) în circumscripţia electorală specială pentru cetăţenii români cu domiciliu în afara graniţelor României se vor forma 4 colegii uninominale pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi două colegii uninominale pentru alegerea Senatului. Arondarea geografică a celor 4 colegii uninominale pentru Camera Deputaţilor şi a celor două colegii uninominale pentru Senat va fi stabilită prin hotărâre a Guvernului, conform hotărârii unei comisii parlamentare speciale constituite pe baza proporţionalităţii reprezentării parlamentare;

g) în cadrul unei circumscripţii electorale, delimitarea colegiilor uninomi-nale pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi pentru alegerea Senatului se face astfel încât mărimea acestora, calculată în număr de locuitori, să fie de aşa natură încât cel mai mare colegiu uninominal să fie, de regulă, cu cel mult 30% mai mare decât cel mai mic colegiu uninominal;

h) întotdeauna un colegiu uninominal pentru alegerea Senatului este format dintr‑un număr întreg de colegii uninominale pentru alegerea Camerei Deputaţilor, întregi şi alăturate, din cadrul aceleiaşi circumscripţii electorale.

§4. Birourile electorale. Oficiile electorale

În perioada organizării alegerilor se formează Biroul Electoral Central, birouri electorale de circumscripţie la nivel judeţean, al municipiului Bucureşti, oficii electorale de sector, în cazul municipiului Bucureşti, şi un birou electoral de circumscripţie pentru cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în afara ţării, precum şi birouri electorale ale secţiilor de votare.

Biroul Electoral Central este format din 5 judecători ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele şi vicepreşedinţii Autorităţii Electorale Permanente şi din cel mult 12 reprezentanţi ai partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale care participă la alegeri, conform legii, precum şi un reprezentant desemnat de grupul parlamentar al minorităţilor naţionale din Camera Deputaţilor.

Atribuţii principale ale Biroului Electoral Central: a) urmăreşte aplicarea unitară a dispoziţiilor legale privitoare la alegeri

şi asigură interpretarea unitară a prevederilor acestora; b) asigură publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a

listei cuprinzând denumirea şi semnele electorale ale partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale şi organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale legal constituite, care au dreptul să participe la alegeri,


şi comunică lista tuturor birourilor electorale de circumscripţie, imediat după constituirea acestora;

c) rezolvă întâmpinările referitoare la propria sa activitate şi contestaţiile cu privire la activitatea birourilor electorale de circumscripţie; contestaţiile se soluţionează prin decizii care sunt obligatorii pentru biroul electoral în cauză, precum şi pentru autorităţile şi instituţiile publice la care se referă;

d) face publicaţiile şi afişările cu privire la candidaturi; e) centralizează, pe baza comunicărilor primite de la birourile electorale

de circumscripţie, numărul de candidaturi definitive din colegiile uninominale depuse de către partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale; comunică situaţia centralizată, în termen de 24 de ore de la întocmire, comisiei speciale a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru atribuirea timpilor de antenă, precum şi Societăţii Române de Televiziune şi Societăţii Române de Radiodifuziune;

f) stabileşte, pe baza proceselor‑verbale transmise de birourile electorale de circumscripţie, lista partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale şi a organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care au întrunit pragul electoral, precum şi lista celor care nu au întrunit pragul electoral şi comunică birourilor electorale de circumscripţie şi dă publicităţii, în termen de 24 de ore de la constatare, aceste liste;

g) anulează alegerile dintr‑o secţie de votare în cazul în care constată că votarea sau stabilirea rezultatului alegerilor a avut loc prin fraudă electorală;

h) poate dispune renumărarea voturilor într‑o secţie de votare sau refacerea centralizării voturilor şi rezultatului alegerilor dintr‑un colegiu uninominal în situaţia în care constată, pe baza probelor administrate, că au fost comise erori sau au fost înregistrate neconcordanţe între datele înregistrate în procesele‑verbale;

i) totalizează rezultatul naţional, pe baza proceselor‑verbale primite de la birourile electorale constituite la nivele inferioare;

j) transmite Autorităţii Electorale Permanente, după publicarea rezultate-lor alegerilor în Monitorul Oficial al României, Partea I, materialele necesare redactării Cărţii Albe a Alegerilor;

k) stabileşte, la nivel naţional, numărul de mandate ce revin în fiecare circumscripţie electorală fiecărui partid politic, alianţă politică, alianţă electorală, organizaţie a cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale, candidat independent care participă în alegeri;

l) atestă atribuirea unui mandat de deputat organizaţiei cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care a întrunit condiţia pragului electoral şi eliberează certificatul doveditor deputatului desemnat pe această bază;


m) trimite spre publicare rezultatele finale ale alegerilor către Regia Autonomă „Monitorul Oficial”;

n) organizează şi implementează un sistem de colectare de date şi de informare periodică a opiniei publice privind prezenţa populaţiei la vot, în baza unui eşantion reprezentativ la nivel judeţean şi naţional;

o) îndeplineşte orice alte atribuţii ce le revin potrivit legii.La nivelul fiecăreia dintre cele 43 de circumscripţii electorale se con-

stituie un birou electoral de circumscripţie, format din 3 judecători, un reprezentant al Autorităţii Electorale Permanente şi din cel mult 9 repre-zentanţi ai partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale şi ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care participă la alegeri, în circumscripţia electorală respectivă. Biroul electoral de circum-scripţie pentru cetăţenii cu domiciliul sau reşedinţa în afara ţării are sediul în municipiul Bucureşti.

Atribuţii ale birourilor electorale de circumscripţie:a) veghează la organizarea din timp a secţiilor de votare, urmăresc

şi asigură aplicarea unitară şi respectarea dispoziţiilor legale privitoare la alegeri de către toate autorităţile, instituţiile şi organismele cu responsabilităţi în materie electorală din cadrul circumscripţiei;

b) înregistrează candidaturile depuse la nivelul circumscripţiei şi constată rămânerea definitivă a acestora;

c) comunică, în termen de 24 de ore de la rămânerea definitivă a candidaturilor, Biroului Electoral Central, partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale cu reprezentare în Parlament prin grup parlamentar propriu în ambele Camere ale Parlamentului, celelalte partide politice, alianţe politice şi organizaţii ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care au depus candidaţi la nivelul colegiilor uninominale de pe raza circumscripţiei, cât şi numărul de candidaturi depuse de acestea;

d) fac publicaţiile şi afişările cu privire la candidaturi; e) rezolvă întâmpinările referitoare la propria lor activitate şi contestaţiile

cu privire la operaţiunile birourilor electorale ale secţiilor de votare sau, după caz, oficiilor electorale din cadrul circumscripţiei electorale în care funcţionează; contestaţiile se soluţionează prin decizii care sunt obligatorii pentru biroul electoral în cauză, precum şi pentru autorităţile şi instituţiile publice la care se referă, sub sancţiunile prevăzute de prezentul titlu;

f) distribuie birourilor electorale ale secţiilor de votare, prin intermediul primarilor, pe bază de proces‑verbal de predare‑primire, buletinele de vot, ştampila de control şi ştampilele cu menţiunea „VOTAT”, formularele pentru încheierea proceselor‑verbale, precum şi celelalte materiale necesare pro‑


cesului electoral. Biroul Electoral de Circumscripţie al Municipiului Bucureşti distribuie aceste materiale oficiilor electorale;

g) stabilesc mandatele ce revin, la nivelul circumscripţiei, fiecărui partid politic, alianţă politică, alianţă electorală, organizaţie a cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale, candidat independent care participă în alegeri;

h) eliberează candidaţilor declaraţi aleşi certificatul doveditor al alegerii;i) înaintează Biroului Electoral Central procesele‑verbale cuprinzând

rezultatul alegerilor din colegiile uninominale ce compun circumscripţia electorală în care funcţionează şi rezultatul alegerilor la nivelul circumscripţiei electorale în care funcţionează, precum şi întâmpinările, contestaţiile şi procesele‑verbale primite de la birourile electorale judeţene;

j) îndeplinesc orice alte atribuţii ce le revin potrivit legii;k) aduc la cunoştinţă publică, în termen de 48 de ore de la constituire,

numărul alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente ale fiecărui colegiu uninominal.

Oficiile electorale se organizează la nivelul sectoarelor municipiului Bucureşti şi sunt alcătuite dintr‑un preşedinte, un locţiitor al acestuia, un reprezentant al Autorităţii Electorale Permanente şi din cel mult 7 membri, reprezentanţi ai partidelor politice, ai alianţelor politice, ai alianţelor electorale şi ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care participă la alegeri în municipiul Bucureşti.

Oficiile electorale de sector au următoarele atribuţii: a) urmăresc aplicarea dispoziţiilor legale privitoare la alegeri în sectoarele

la nivelul cărora funcţionează şi veghează la organizarea din timp a secţiilor de votare;

b) rezolvă întâmpinările referitoare la propria lor activitate şi contestaţiile cu privire la operaţiunile birourilor electorale ale secţiilor de votare de pe teritoriul sectorului la nivelul căruia funcţionează;

c) distribuie birourilor electorale ale secţiilor de votare, prin intermediul primarilor, buletinele de vot, ştampila de control şi ştampilele cu menţiunea „VOTAT”, formularele pentru încheierea proceselor‑verbale, precum şi celelalte materiale necesare procesului electoral;

d) totalizează rezultatul alegerilor, conform proceselor‑verbale primite de la birourile electorale ale secţiilor de votare din subordine pentru fie‑care colegiu uninominal pentru alegerea deputaţilor şi pentru fiecare cole‑giu uninominal pentru alegerea senatorilor de pe teritoriul sectorului la nivelul căruia funcţionează şi transmit rezultatele către Biroul Electoral de Circumscripţie al Municipiului Bucureşti căruia i se subordonează;

e) înaintează biroului electoral de circumscripţie căruia i se subordonează procesele‑verbale cuprinzând rezultatul alegerilor, de pe raza sectorului


respectiv, precum şi întâmpinările, contestaţiile şi procesele‑verbale primite de la birourile electorale ale secţiilor de votare.

§5. Secţiile de votare

Secţiile de votare reprezintă decupaje din teritoriul circumscripţiilor electorale care grupează alegătorii în vederea exercitării dreptului de vot. Autoritatea Electorală Permanentă administrează Registrul secţiilor de votare din ţară, care reprezintă o bază de date centralizată privind deli‑mitarea, numerotarea, sediile şi dotarea secţiilor de votare. Registrul secţiilor de votare este public.

§6. Registrul electoral

Registrul electoral pentru cetăţenii români cu domiciliul în România este structurat pe judeţe, municipii, oraşe, comune. Datele care se înscriu în acest caz în Registrul electoral sunt următoarele:

a) numele şi prenumele, precum şi numele avut înaintea căsătoriei sau a modificării administrative a numelui;

b) data naşterii;c) codul numeric personal;d) ţara în care îşi are reşedinţa, dacă este cazul;e) adresa de domiciliu;f) adresa de reşedinţă şi perioada de valabilitate a acesteia;g) seria şi numărul cărţii de alegător;h) seria şi numărul actului de identitate;i) data emiterii actului de identitate;j) data expirării actului de identitate.Registrul electoral pentru cetăţenii români cu domiciliul în străi‑

nătate este structurat pe ţări şi localităţi. Datele care se înscriu în acest caz în Registrul electoral sunt:

a) numele şi prenumele, precum şi numele avut înaintea căsătoriei sau a modificării administrative a numelui;

b) data naşterii; c) codul numeric personal; d) ţara în care îşi are reşedinţa, dacă este cazul; e) numărul paşaportului şi data eliberării acestuia.Înregistrarea şi actualizarea datelor de identificare a cetăţenilor

români cu drept de vot înscrise în Registrul electoral se realizează, în


mod permanent, de către persoane autorizate de primari, prin dispoziţie, cu sprijinul filialelor şi birourilor Autorităţii Electorale Permanente. Centrul Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor, precum şi Direcţia generală de paşapoarte din cadrul Ministerului Afacerilor Interne pun la dispoziţia Autorităţii Electorale Permanente datele şi infor‑maţiile necesare întocmirii şi actualizării Registrului electoral.

Radierea din Registrul electoral a unei persoane se face în caz de deces, pierdere a cetăţeniei române, interzicere a exercitării drepturilor electorale sau de punere sub interdicţie.

Autoritatea Electorală Permanentă asigură administrarea şi suportul tehnic necesar funcţionării Registrului electoral, coordonarea şi îndrumarea metodologică a persoanelor autorizate să opereze în Registrul electoral, precum şi controlul respectării dispoziţiilor legale incidente în domeniu.

§7. Listele electorale

Listele electorale cuprind cetăţenii cu drept de vot înscrişi în Registrul electoral. Ele sunt permanente sau suplimentare.

Listele electorale permanente se întocmesc pe localităţi şi cuprind pe toţi cetăţenii cu drept de vot care domiciliază în localitatea pentru care ele au fost întocmite. Acestea se întocmesc la comune, pe sate şi, după caz, străzi, iar la oraşe, municipii şi subdiviziuni administrativ‑teritoriale ale municipiilor, pe străzi şi, după caz, blocuri şi vor cuprinde, în ordinea numărului imobilelor în care locuiesc alegătorii, numele şi prenumele, domiciliul acestora, codul numeric personal, seria şi numărul actului de identitate, seria şi numărul cărţii de alegător, numărul circumscripţiei electorale pentru fiecare tip de scrutin, sau, după caz, al colegiului uninominal şi numărul secţiei de votare.

Listele electorale permanente se întocmesc într‑un exemplar oficial, se semnează de primar şi de secretarul unităţii administrativ‑teritoriale şi se păstrează într‑un registru special cu file detaşabile de secretarul unităţii administrativ‑teritoriale. Acestea se pun la dispoziţia alegătorilor spre consultare până cel târziu cu 45 de zile înaintea zilei alegerilor. Alegătorii au dreptul să verifice înscrierea în listele electorale. Întâmpinările împotriva omisiunilor, a înscrierilor greşite şi a oricăror erori din liste se fac la primarul localităţii, acesta fiind obligat să se pronunţe, prin dispoziţie, în cel mult 3 zile de la înregistrare. Contestaţiile împotriva dispoziţiilor date se depun în termen de 5 zile de la comunicare şi se soluţionează, în cel mult 3 zile de la înregistrare, de către judecătoria în a cărei rază teritorială domiciliază alegătorul. Primarul este obligat să comunice Autorităţii Electorale Perma‑nente orice modificare în listele electorale.


Listele electorale suplimentare se întocmesc în cazurile prevăzute de lege. De principiu, în listele electorale suplimentare utilizate în secţiile de votare din ţară vor fi trecute, de către preşedintele biroului electoral al secţiei de votare, persoanele care se prezintă la vot şi fac dovada că domiciliază pe raza secţiei de votare respective, însă au fost omise din copia de pe lista electorală permanentă. Persoanele respective pot vota numai în baza actului de identitate şi a cărţii de alegător. În listele electorale suplimentare utilizate în secţiile de votare din străinătate vor fi trecuţi, de către preşedintele biroului electoral al secţiei de votare, cetăţenii români din străinătate care fac dovada cu paşaportul cu menţiunea privind stabilirea domiciliului în străinătate că domiciliază pe teritoriul statului în care funcţionează secţia de votare sau, după caz, într‑o ţară din colegiul uninominal respectiv, cetăţenii români care arată că au reşedinţa pe teritoriul statului în care funcţionează secţia de votare sau, după caz, într‑o ţară din colegiul uninominal respectiv, prin prezentarea paşaportului simplu sau, în cazul statelor membre ale Uniunii Europene, şi a cărţii de identitate, însoţite de documentul emis de autorităţile străine care dovedeşte reşedinţa în străinătate.

§8. Candidaturile

În fiecare colegiu uninominal, fiecare competitor electoral poate avea doar o singură propunere de candidatură. Un candidat poate reprezenta un singur competitor electoral într‑un singur colegiu uninominal.

Propunerile de candidaţi se depun la birourile electorale de circumscripţie care funcţionează la nivelul la care sunt aleşi candidaţii respectivi, cel mai târziu cu 40 de zile înainte de data alegerilor.

La depunerea candidaturilor, fiecare partid politic, alianţă politică, alianţă electorală, organizaţie a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, can‑didat independent trebuie să facă dovada constituirii unui depozit, în contul Autorităţii Electorale Permanente, cu valoare de 5 salarii minime brute pe ţară pentru fiecare candidat.

Propunerile de candidatură trebuie să cuprindă:a) circumscripţia electorală şi colegiul uninominal în care candidează; b) numele, prenumele; c) codul numeric personal; d) domiciliul; e) locul şi data naşterii; f) ocupaţia,g) profesia;


h) în cazul alianţelor politice sau electorale, partidul care i‑a propus. Partidele politice, alianţele politice sau electorale nu pot propune candidaturi independente.

Propunerile de candidaţi vor fi însoţite de declaraţiile de acceptare a candidaturii, semnate şi datate de candidaţi, precum şi de declaraţia de avere şi declaraţia de interese ale fiecărui candidat. Toţi candidaţii născuţi înainte de data de 1 ianuarie 1976 trebuie să dea o declaraţie pe propria răspundere, potrivit legii penale, privind apartenenţa sau neapartenenţa la securitate ca poliţie politică.

Nu pot candida persoanele care, la data depunerii candidaturii, nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 37 din Constituţia României, republi‑cată, pentru a fi alese. Înalţii funcţionari publici pot candida la alegerile pentru Camera Deputaţilor şi Senat numai dacă la data depunerii candidaturii le‑au încetat raporturile de serviciu, în condiţiile legii.

§9. Desfăşurarea votării

Votarea începe la ora 7,00 şi are loc până la ora 21,00, când secţia de votare se închide. Alegătorii vor vota separat în cabine închise, aplicând ştampila care poartă menţiunea „VOTAT” înăuntrul patrulaterului care cuprinde numele şi prenumele candidatului pe care îl votează.

Candidaţii şi oricare alegător au dreptul să conteste identitatea persoanei care se prezintă la vot. În acest caz, identitatea se stabileşte de preşedintele biroului electoral al secţiei de votare prin orice mijloace legale.

Preşedintele biroului electoral al secţiei de votare poate suspenda votarea pentru motive temeinice. Durata totală a suspendărilor nu poate depăşi o oră. Suspendarea este anunţată prin afişare la uşa localului secţiei de votare imediat ce s‑a produs evenimentul care a declanşat suspendarea.

Pentru alegătorii netransportabili din cauză de boală sau invaliditate, preşedintele biroului electoral al secţiei de votare poate aproba, la cererea scrisă a acestora, însoţită de copii ale unor acte medicale sau alte acte oficiale din care să rezulte că persoanele respective sunt netransportabile, ca o echipă formată din cel puţin 2 membri ai biroului electoral să se depla‑seze cu o urnă specială şi cu materialul necesar votării la locul unde se află alegătorul, pentru a se efectua votarea. În raza unei secţii de votare se utilizează o singură urnă specială. Urna specială poate fi transportată numai de membrii biroului electoral al secţiei de votare. Urna specială se poate deplasa numai în raza teritorială arondată la respectiva secţie de votare.

La ora 21,00 preşedintele biroului electoral al secţiei de votare declară votarea încheiată şi dispune închiderea secţiei de votare. Persoanelor care


la ora 21,00 se află în sala unde se votează li se permite să îşi exercite dreptul de vot.

§10. Stabilirea rezultatelor votării

După încheierea votării, preşedintele, în prezenţa membrilor biroului electoral al secţiei de votare, anulează buletinele de vot rămase neîntre‑buinţate. Se consemnează distinct, în procesele‑verbale pentru fiecare tip de alegere, numărul buletinelor de vot anulate. Sunt nule buletinele de vot care nu poartă ştampila de control a biroului electoral al secţiei de votare, buletinele de vot având alt model decât cel legal aprobat sau la care ştampila este aplicată pe mai multe patrulatere ori în afara acestora. Aceste buletine de vot nu intră în calculul voturilor valabil exprimate. Sunt voturi albe buletinele care nu au aplicată ştampila „VOTAT”. Aceste buletine nu intră în calculul voturilor valabil exprimate.

Se numără toţi alegătorii din listele electorale permanente şi suplimentare care au participat la vot şi se consemnează numărul lor în rubricile cores‑punzătoare din procesele‑verbale. Se îndosariază listele electorale suplimentare în ordinea întocmirii lor.

Pentru fiecare tip de alegere se adună buletinele de vot utilizate aşa cum rezultă din listele de alegător cu buletinele de vot neutilizate şi anulate. Suma acestora, care trebuie să corespundă cu numărul de buletine primite în cadrul secţiei de votare, se consemnează în procesul‑verbal. În cazul în care suma lor este alta decât numărul de buletine de vot primite, se precizează în procesul‑verbal motivul pentru care apare eroarea, luându‑se în considerare şi întâmpinările şi contestaţiile adresate biroului electoral al secţiei de votare. După aceste operaţiuni, se procedează la deschiderea urnelor. Pe formularul tipizat elaborat de Autoritatea Electorală Permanentă, unul dintre membrii biroului electoral asistat de cel puţin încă un membru al acestuia consemnează opţiunea ce rezultă prin citirea fiecărui buletin de vot. Rezultatul se consemnează în câte un tabel separat şi se încheie în două exemplare originale, câte un proces‑verbal al rezultatelor votării. Separat pentru Camera Deputaţilor şi Senat se întocmeşte câte un dosar care cuprinde:

– procesul‑verbal, în două exemplare originale; – contestaţiile privitoare la operaţiunile electorale ale biroului electoral

al secţiei de votare; – buletinele de vot nule şi cele contestate; – formularele tipizate care au fost folosite la calculul rezultatelor;


– listele electorale utilizate în cadrul secţiei de votare, îndosariate pe tipuri de liste.

Dosarele, sigilate şi ştampilate, însoţite de listele electorale utilizate la secţia de votare respectivă se înaintează biroului electoral de circumscripţie, respectiv oficiului electoral, în cel mult 24 de ore de la încheierea votării, de către preşedintele biroului electoral al secţiei de votare,cu pază militară şi însoţit, la cerere, de reprezentanţii partidelor politice, alianţelor politice, alian‑ţelor electorale, organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din biroul electoral al secţiei de votare, candidaţii sau persoanele acreditate.

După transmiterea şi centralizarea acestor dosare la birourile electorale de circumscripţie, acestea întocmesc, după caz, următoarele procese‑verbale pentru fiecare tip de alegere:

a) câte un proces‑verbal pentru fiecare colegiu uninominal înfiinţat pe raza circumscripţiei electorale, respectiv a oficiului electoral de sector;

b) un proces‑verbal privind centralizarea voturilor şi constatarea rezul‑tatului alegerilor, pe competitori electorali, la nivelul circumscripţiei elec‑torale, respectiv al oficiului electoral de sector. Biroul Electoral al Municipiului Bucureşti întocmeşte un proces‑verbal centralizator, pe competitori electo‑rali, prin însumarea proceselor‑verbale întocmite de oficiile electorale de sector.

Câte două exemplare ale celor două tipuri de procese‑verbale încheiate pe circumscripţie, împreună cu întâmpinările şi contestaţiile, formând câte un dosar, sigilat şi semnat de membrii biroului electoral de circumscripţie, se transmite la Biroul Electoral Central, cu pază militară, în cel mult 48 de ore, în vederea stabilirii pragului electoral.

§11. Constatarea rezultatelor alegerilor

11.1. Stabilirea pragului electoral

După primirea proceselor‑verbale încheiate de birourile electorale ale circumscripţiilor electorale, potrivit art. 46, Biroul Electoral Central stabileşte partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale şi organizaţiile cetă‑ţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care îndeplinesc pragul electoral, separat pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat.

Pragul electoral reprezintă numărul minim necesar de voturi valabil exprimate pentru reprezentarea parlamentară sau de colegii uninominale în care candidaţii partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale sau ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale au obţinut cel mai mare număr de voturi valabil exprimate, calculat după cum urmează:


a) pentru Camera Deputaţilor, 5% din totalul voturilor valabil exprimate în toate circumscripţiile electorale, pentru toate partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale;

b) pentru Senat, 5% din totalul voturilor valabil exprimate în toate cir‑cumscripţiile electorale, pentru toate partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale;

c) pentru Camera Deputaţilor şi Senat, prin îndeplinirea cumulativă a condiţiei obţinerii a 6 colegii uninominale pentru Camera Deputaţilor şi a 3 colegii uninominale pentru Senat, în care candidaţii partidelor politice, alianţelor politice sau electorale şi ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale se situează pe primul loc, în ordinea numărului de voturi valabil exprimate, chiar dacă acestea nu au îndeplinit condiţiile prevăzute la lit. a) sau b);

d) în cazul alianţelor politice şi alianţelor electorale, la pragul de 5% prevăzut la lit. a) şi b) se adaugă, pentru al doilea membru al alianţei, 3% din voturile valabil exprimate în toate circumscripţiile electorale şi, pentru fiecare membru al alianţei, începând cu al treilea, câte un procent din voturile valabil exprimate în toate circumscripţiile electorale, fără a se putea depăşi 10% din aceste voturi.

11.2. Stabilirea coeficientului electoral la nivel naţional

Pentru organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care nu au îndeplinit condiţia pragului electoral şi care au dreptul conform legii la reprezentare în Camera Deputaţilor se stabileşte un coeficient electoral la nivel naţional reprezentând numărul mediu de voturi valabil exprimate necesare pentru alegerea unui deputat, pentru a determina acele organizaţii ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care pot avea reprezentanţi în Camera Deputaţilor.

Coeficientul electoral la nivel naţional se stabileşte prin împărţirea numărului total de voturi valabil exprimate pentru alegerea Camerei Depu‑taţilor din toate circumscripţiile electorale, obţinute de partidele politice, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţele politice, alianţele electorale, la numărul total de colegii uninominale constituite pentru alegerea Camerei Deputaţilor. Are dreptul la reprezentare organizaţia cetă‑ţenilor aparţinând minorităţii naţionale care a obţinut cel puţin 10% din coeficientul electoral. Se declară ales acel reprezentant al organizaţiei cetă‑


ţenilor aparţinând minorităţii naţionale care a obţinut cel mai mare număr de voturi.

Rezultatul operaţiunilor menţionate, calculat ca parte întreagă nerotunjită, se transmite de către Biroul Electoral Central, pe bază de proces‑verbal, fiecăruia dintre birourile electorale de circumscripţie.

11.3. Repartizarea mandatelor de deputat, respectiv de senator

După primirea de la Biroul Electoral Central a constatării cu privire la partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care întrunesc şi care nu întrunesc pragul electoral, birourile electorale de circumscripţie procedează la prima etapă de repartizare pe competitor electoral a mandatelor de deputat, respectiv de senator, la nivel de circumscripţie electorală.

Biroul electoral de circumscripţie stabileşte, separat pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat, coeficientul electoral al circumscripţiei electorale, determinat ca partea întreagă nerotunjită rezultată prin împărţirea numărului de voturi valabil exprimate pentru toţi competitorii electorali care întrunesc condiţia pragului electoral, inclusiv voturile valabil exprimate pentru candidaţii independenţi care au obţinut majoritatea voturilor valabil exprimate în colegiul uninominal unde au candidat, la numărul de deputaţi, respectiv de senatori ce urmează să fie aleşi în acea circumscripţie electorală.

Pentru fiecare competitor electoral se împarte numărul total de voturi valabil exprimate obţinut prin însumarea voturilor valabil exprimate în favoa rea tuturor candidaţilor săi din colegiile uninominale de pe raza cir ‑cumscripţiei electorale la coeficientul electoral, reţinându‑se partea întrea‑gă, nerotunjită, a câtului. Rezultatul obţinut reprezintă numărul de man date repartizate de biroul electoral de circumscripţie competitorului electoral la nivelul circumscripţiei electorale în prima etapă de repartizare a mandatelor. Candidaţilor independenţi li se atribuie câte un mandat de către biroul electoral de circumscripţie dacă au obţinut majoritatea voturilor valabil exprimate în colegiul uninominal în care au candidat.

Voturile rămase, adică cele neutilizate sau inferioare coeficientului elec‑toral, obţinute de competitorii electorali, precum şi mandatele ce nu au putut fi repartizate de biroul electoral de circumscripţie se comunică de acesta Biroului Electoral Central, pentru a fi repartizate centralizat în a doua etapă, la nivel naţional.

Biroul Electoral Central însumează, pe întreaga ţară, separat pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat, voturile neutilizate şi pe cele inferioare coeficientului electoral al circumscripţiei electorale din toate circumscripţiile


electorale, pentru fiecare partid politic, alianţă politică sau alianţă electorală care întruneşte condiţia pragului electoral; numărul voturilor astfel obţinute de fiecare partid politic, alianţă politică şi alianţă electorală se împarte la 1, 2, 3, 4 etc., făcându‑se atâtea operaţii de împărţire câte mandate nu au putut fi repartizate la nivelul circumscripţiilor electorale; câturile rezultate din împărţire, calculate cu 8 zecimale, indiferent de competitorul electoral de la care provin, se clasifică în ordine descrescătoare, până la concurenţa numărului de mandate nerepartizate; cel mai mic dintre aceste câturi constituie coeficientul electoral pe ţară pentru deputaţi şi, separat, pentru senatori; fiecărui competitor electoral care a întrunit condiţia pragului electoral i se repartizează atâtea mandate de deputaţi sau, după caz, de senatori, de câte ori coeficientul electoral pe ţară se cuprinde în numărul total al voturilor valabil exprimate pentru partidul politic, alianţa politică sau alianţa electorală respectivă, rezultat din însumarea pe ţară a voturilor neutilizate şi a celor inferioare coeficientului electoral al circumscripţiei electorale (partea întreagă nerotunjită).

Desfăşurarea mandatelor repartizate pe circumscripţii electorale se face de Biroul Electoral Central, după cum urmează:

a) pentru fiecare partid politic, alianţă politică sau alianţă electorală care întruneşte condiţia pragului electoral, se împarte numărul voturilor neutilizate şi al celor inferioare coeficientului electoral al circumscripţiei electorale, din fiecare circumscripţie electorală, la numărul total al acestor voturi valabil exprimate pentru acel partid politic, acea alianţă politică sau alianţă electorală, rămase neutilizate la nivel naţional. Rezultatul astfel obţinut pentru fiecare circumscripţie electorală se înmulţeşte cu numărul de mandate cuvenite partidului politic, alianţei politice sau alianţei electorale. Datele obţinute, calculate cu 8 zecimale, se ordonează descrescător la nivelul ţării şi separat descrescător în cadrul fiecărei circumscripţii electorale. La două valori egale departajarea se face şi în funcţie de numărul total de voturi valabil exprimate şi numărul total al voturilor neutilizate sau inferioare coeficientului electoral la nivel de circumscripţie electorală. Pentru fiecare circumscripţie electorală se iau în calcul primele partide politice, alianţe politice sau alianţe electorale, în limita mandatelor ce au rămas de repartizat în circumscripţia electorală respectivă. Ultimul număr din această operaţiune reprezintă repartitorul acelei circumscripţii electorale. În continuare, se procedează la repartizarea mandatelor pe circumscripţii electorale în ordinea partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale, precum şi a circumscripţiilor electorale din lista ordonată pe ţară, astfel: primul număr din lista ordonată pe ţară se împarte la repartitorul circumscripţiei electorale de la care provine, rezultând numărul de mandate ce îi revin în circumscripţia electorală respectivă. În continuare,


se procedează identic cu numerele următoare din lista ordonată pe ţară. În situaţia în care s‑a epuizat numărul de mandate cuvenite unui partid politic, unei alianţe politice sau unei alianţe electorale ori dintr‑o circumscripţie electorală, operaţiunea se continuă fără acestea. Dacă numărul din lista ordonată pe ţară este mai mic decât repartitorul de circumscripţie electorală, se acordă un mandat;

b) în cazul în care nu este posibilă acordarea mandatelor în ordinea ce rezultă din aplicarea prevederilor lit. a), Biroul Electoral Central are în vedere circumscripţia electorală în care partidul politic, alianţa politică sau alianţa electorală are cel mai mare număr de candidaţi, iar dacă şi astfel au rămas mandate nerepartizate pe circumscripţii electorale, circumscripţia electorală în care partidul politic, alianţa politică sau alianţa electorală respectivă are cele mai multe voturi neutilizate ori cele mai multe voturi inferioare coeficientului electoral de circumscripţie;

c) dacă după aplicarea prevederilor lit. a) şi b) au mai rămas mandate nedesfăşurate pe circumscripţii electorale, Biroul Electoral Central le sta‑bileşte pe baza acordului partidelor politice, alianţelor politice sau alianţelor electorale cărora li se cuvin aceste mandate, potrivit alin. (4), iar în lipsa unui acord, prin tragere la sorţi, în termen de 24 de ore de la încheierea operaţiunilor anterioare.

Alocarea pe colegii uninominale şi atribuirea de mandate candidaţilor se fac de către biroul electoral de circumscripţie, avându‑se în vedere numai competitorii electorali care au întrunit pragul electoral, în mod distinct pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat. În fiecare colegiu uninominal pentru Camera Deputaţilor, respectiv Senat, se atribuie un singur mandat de deputat, respectiv de senator.

Atribuirea mandatelor de deputat şi de senator se face în două etape, la nivelul colegiilor uninominale şi la nivelul fiecărei circumscripţii electorale. În prima etapă, la nivelul colegiilor uninominale, se atribuie un mandat candidaţilor care aparţin unui competitor electoral ce a întrunit pragul electoral şi care au obţinut majoritatea voturilor valabil exprimate în colegiul uninominal în care au candidat. În cea de a doua etapă, de alocare pe colegii şi atribuire de mandate competitorilor electorali care au întrunit pragul electoral, biroul electoral de circumscripţie va întocmi, separat pentru Camera Deputaţilor şi Senat, o listă ordonată cu toţi candidaţii cărora nu li s‑au atribuit mandate în prima etapă, dispuşi în ordinea descrescătoare a raporturilor dintre voturile valabil exprimate obţinute în colegiile uninominale în care au candidat şi coeficientul electoral al circumscripţiei electorale respective, calculate până la a opta zecimală inclusiv.


Pentru fiecare competitor electoral care a întrunit pragul electoral, din numărul de mandate repartizat în acea circumscripţie electorală, se scade numărul de mandate atribuite la nivelul colegiilor uninominale, rezultatul reprezentând numărul de mandate de atribuit fiecărui competitor electoral la nivelul circumscripţiei electorale în cea de a doua etapă de atribuire şi alocare de mandate. Numărul de mandate rezultat pentru fiecare competitor electoral se alocă pentru candidaţii acestora în ordine descrescătoare în funcţie de clasarea în lista arătată mai sus. În cazul în care următorul candidat căruia urmează să i se atribuie mandat din listă aparţine unui competitor electoral care a epuizat numărul de mandate la care are dreptul în acea circumscripţie electorală sau dacă în colegiul uninominal în care acesta a candidat deja s‑a atribuit un mandat, se va proceda la trecerea la următorul candidat din lista ordonată, până la atribuirea tuturor mandatelor.

În cazul în care, în urma atribuirii de mandate în cele două etape, unuia sau mai multor competitori electorali care au întrunit pragul electoral nu li s‑a atribuit numărul de mandate la care au dreptul în acea circumscripţie electorală, acestora li se vor atribui atâtea mandate până la concurenţa cu acest număr. Mandatele se alocă suplimentar candidaţilor competitorilor electorali respectivi cei mai bine plasaţi în listă cărora nu li s‑a alocat mandat, în colegiul uninominal în care au candidat, prin creşterea corespunzătoare a numărului de mandate din circumscripţia electorală respectivă.

11.4. alegerile parţiale

În caz de încetare a mandatului unui deputat sau senator, pentru ocuparea locului vacant se organizează alegeri parţiale la nivelul colegiului uninominal în care a fost ales respectivul deputat sau senator, doar dacă nu ar urma să aibă loc cu mai puţin de 6 luni înainte de termenul stabilit pentru alegerile parlamentare. Alegerile se organizează în cel mult 3 luni de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii Camerei Deputaţilor sau a Senatului, după caz, prin care se constată încetarea mandatului unui deputat sau senator. Alegerile parţiale se desfăşoară într‑un singur tur, cel mai bine clasat candidat urmând a fi declarat câştigător. În caz de balotaj se va organiza un nou tur de scrutin la două săptămâni de la primul tur, la care vor participa doar candidaţii care se află în această situaţie.


§12. Publicarea rezultatelor alegerilor

După obţinerea rezultatelor votării de la toate birourile electorale ale secţiilor de votare, biroul electoral de circumscripţie aduce la cunoştinţă publică rezultatele alegerilor.

În termen de 48 de ore de la primirea rezultatelor finale de la toate birourile electorale de circumscripţie, Biroul Electoral Central încheie câte un proces‑verbal separat pentru Camera Deputaţilor şi, respectiv, pentru Senat, centralizator al rezultatelor votării.

Biroul Electoral Central publică rezultatele alegerilor în presă şi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Secţiunea a 2‑a. Alegerile pentru Parlamentul European

§1. Listele electorale. Competenţe ale autorităţii Electorale Permanente

Listele electorale permanente se întocmesc, se tipăresc şi se actuali‑zează conform Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, cu modificările şi completările ulterioare.

Cel mai târziu cu 60 de zile înaintea zilei de referinţă, cetăţenii cu drept de vot ai statelor membre ale Uniunii Europene, altele decât România, care au domiciliul sau reşedinţa în România pot face cereri de înscriere în listele electorale speciale. Aceste cereri se depun în scris la primarul localităţii de domiciliu sau de reşedinţă, însoţite de o copie a unui document de iden titate valabil. Listele electorale speciale cuprind numele şi prenumele alegătorului comunitar, cetăţenia şi adresa la care alegătorul comunitar locuieşte în România.

Autoritatea Electorală Permanentă notifică autorităţilor cu responsabilităţi similare din celelalte state membre ale Uniunii Europene următoarele:

a) informaţiile cuprinse în cererile de înscriere în listele electorale speciale a alegătorilor comunitari, până cel mai târziu cu 20 de zile înaintea zilei de referinţă;

b) informaţiile din declaraţiile pe propria răspundere, în cel mult 24 de ore de la data primirii lor de la Biroul Electoral Central, în vederea verificării eligibilităţii candidatului.


Autoritatea Electorală Permanentă răspunde la cererile de verificare a eligibilităţii cetăţenilor români care şi‑au depus candidaturile în statul membru de reşedinţă, în termen de maximum 5 zile lucrătoare de la data primirii cererii sau într‑un termen mai scurt dacă este posibil şi dacă se solicită astfel de către statul de reşedinţă.

În cazul în care Autoritatea Electorală Permanentă este informată, de către o autoritate cu responsabilităţi similare din alt stat membru al Uniunii Europene, asupra faptului că o persoană eligibilă comunitar şi‑a pierdut dreptul de a fi aleasă sau că aceasta candidează şi în statul membru de origine, respectiv asupra faptului că un cetăţean român a fost înscris în listele electorale ale statului membru de reşedinţă, ia măsurile prevăzute de lege pentru:

a) împiedicarea exercitării dreptului de a fi ales la aceleaşi alegeri atât în statul membru de origine, cât şi în România, împiedicarea exercitării dreptului de a fi ales de către persoanele cărora li s‑a interzis exercitarea acestui drept, precum şi pentru împiedicarea exercitării mandatului de către persoanele care au candidat fără a avea dreptul de a fi alese;

b) radierea din copia de pe lista electorală permanentă a alegătorilor români înscrişi în listele electorale ale altui stat membru al Uniunii Europene; Autoritatea Electorală Permanentă comunică organismelor electorale sau autorităţilor competente, după caz, informaţiile primite de la autorităţile cu responsabilităţi similare din celelalte state membre ale Uniunii Europene privind alegătorii resortisanţi şi persoanele eligibile comunitar, în cel mult 48 de ore de la data primirii acestora.

Autoritatea Electorală Permanentă este singura autoritate publică din România care poate schimba informaţii privind drepturile electorale ale cetăţenilor români şi ai celorlalte state membre ale Uniunii Europene cu autorităţile cu responsabilităţi similare din celelalte state membre ale Uniunii Europene.

§2. Candidaturile

Pot propune liste de candidaţi numai partidele politice, alianţele politice şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale legal constitui‑te, precum şi alianţele electorale constituite în condiţiile Legii nr. 33/2007. Listele de candidaţi pentru alegerea membrilor din România în Parlamentul European se depun la Biroul Electoral Central, cel mai târziu cu 60 de zile înainte de ziua de referinţă.

Listele de candidaţi se depun în scris, în 4 exemplare – un exemplar original şi 3 copii –, se semnează de conducerea partidului politic, a orga-


nizaţiei cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, a alianţei politice sau a alianţei electorale sau de persoanele împuternicite în mod expres pentru a le semna şi cuprind numele, prenumele, prenumele părinţilor, locul şi data naşterii, cetăţenia, adresa, apartenenţa politică, ocupaţia şi profesia candidaţilor.

Candidaţii propuşi de un partid politic, o alianţă politică sau electorală trebuie să facă parte din partidul politic respectiv sau, după caz, dintr‑un partid politic, membru al alianţei respective.

Pentru a fi înregistrate la Biroul Electoral Central, listele de candidaţi propuse de partidele politice, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţele politice sau alianţele electorale trebuie însoţite de o listă cuprinzând cel puţin 200.000 de susţinători. Lista susţinătorilor se depune într‑un singur exemplar.

Lista de candidaţi trebuie să fie însoţită de următoarele documente:a) un exemplar al listei susţinătorilor;b) copia actului de identitate al fiecărui candidat;c) declaraţiile de acceptare a candidaturii, întocmite în câte 4 exemplare;

declaraţia de acceptare a candidaturii este semnată şi datată personal de candidat şi cuprinde numele, prenumele, prenumele părinţilor, locul şi data naşterii, cetăţenia, adresa, apartenenţa politică, ocupaţia şi profesia candidatului, consimţământul expres de a candida, precum şi precizarea îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru a candida;

d) declaraţiile de avere şi de interese ale candidaţilor prevăzute de anexa la Legea nr. 115/1996, cu modificările şi completările ulterioare, şi de anexa la Hotărârea Guvernului nr. 506/2003, cu modificările ulterioare, completate şi semnate de candidaţi, întocmite în câte două exemplare;

e) declaraţiile pe propria răspundere ale candidaţilor în sensul că au avut sau nu calitatea de lucrători ai Securităţii sau de colaboratori ai acesteia, al căror model este prevăzut în anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 293/2008, întocmite în câte două exemplare.

Listele de candidaţi pentru alegerea membrilor din România în Parla‑mentul European se întocmesc astfel încât să asigure reprezentarea ambe‑lor sexe. Numărul de candidaţi de pe fiecare listă poate fi cu cel mult 10 mai mare decât numărul mandatelor la care are dreptul România în Parlamentul European.

Poate candida ca independent cetăţeanul român sau cetăţeanul altui stat membru al Uniunii Europene care are dreptul de a fi ales şi este susţinut de cel puţin 100.000 de alegători. Cererea de admitere a candidaturii inde‑


pendente se depune la Biroul Electoral Central, în 4 exemplare, însoţită de un exemplar al listei de susţinători, cu cel puţin 60 de zile înainte de ziua de referinţă. Cererea de admitere a candidaturii independente cuprinde numele, prenumele, prenumele părinţilor, cetăţenia, domiciliul, locul şi data naşterii, ocupaţia şi profesia candidatului, precum şi semnătura acestuia.

Nu se pot depune liste de candidaţi independenţi. Nu se admit candidaturi independente pe listele de candidaţi depuse de partidele politice, alianţele politice sau alianţele electorale. Nu se admit candidaturi independente ale membrilor partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale sau ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale.

Biroul Electoral Central verifică îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă pentru candidaturi, admite candidaturile care îndeplinesc aceste condiţii sau respinge candidaturile care nu îndeplinesc condiţiile legale. În termen de 24 de ore de la înregistrare, Biroul Electoral Central aduce la cunoştinţă publică listele de candidaţi şi candidaturile independente pe care le‑a primit, prin afişare la sediul său, la sediile birourilor electorale judeţene, ale birourilor electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti şi la sediul biroului electoral pentru secţiile de votare din străinătate, precum şi prin intermediul Societăţii Române de Televiziune şi al Societăţii Române de Radiodifuziune.

Până la împlinirea a 45 de zile înainte de ziua de referinţă, alegătorii resortisanţi, alegătorii comunitari, partidele politice, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţele politice şi alianţele electorale pot contesta candidaturile.

§3. Desfăşurarea votării

Votarea începe la ora 7,00 şi se încheie la ora 21,00. Alegătorii pot vota la secţia de votare unde sunt înscrişi în copia de pe lista electorală permanentă sau în copia de pe lista electorală specială.

Alegătorul resortisant şi alegătorul comunitar prezintă actul de identitate, respectiv documentul de identitate biroului electoral al secţiei de votare. Preşedintele biroului electoral al secţiei de votare sau membrul desemnat de acesta verifică dacă alegătorul este înscris în copia de pe lista electorală permanentă sau de pe lista electorală specială, după care alegătorul sem‑nează în listă la poziţia destinată acestuia. În baza semnăturii în copia de pe lista electorală permanentă sau de pe lista electorală specială, preşedintele sau membrul biroului electoral al secţiei de votare desemnat de acesta îi încredinţează alegătorului buletinul de vot şi ştampila cu menţiunea „VOTAT” pe care acesta o va aplica pe buletinul de vot.


Cetăţenii români care în ziua de referinţă se află în străinătate votează pentru alegerea membrilor din România în Parlamentul European numai dacă nu se regăsesc în tabelul întocmit de Autoritatea Electorală Permanentă, care cuprinde cetăţenii români care îşi exercită dreptul de vot la alegerile pentru Parlamentul European din alt stat membru al Uniunii Europene.

Alegătorii comunitari care în ziua de referinţă doresc să voteze la altă secţie de votare decât unde sunt înscrişi în copia de pe lista electorală specială votează numai dacă biroul electoral judeţean sau biroul electoral de sector confirmă, la solicitarea telefonică a preşedintelui biroului electoral al secţiei de votare, că au fost înscrişi în listele electorale speciale. Alegătorii comunitari care în ziua de referinţă se află în străinătate votează pentru alegerea membrilor din România în Parlamentul European numai dacă se regăsesc în tabelul întocmit de Autoritatea Electorală Permanentă, care cuprinde alegătorii comunitari înscrişi în listele electorale speciale.

Pentru alegătorii netransportabili din motive de boală sau invaliditate, preşedintele biroului electoral al secţiei de votare poate aproba, la cererea scrisă a acestora, depusă cel mai târziu în preziua alegerilor, însoţită de copii ale unor acte medicale sau alte acte oficiale din care să rezulte că persoanele respective sunt netransportabile, ca o echipă formată din cel puţin 2 membri ai biroului electoral să se deplaseze cu o urnă specială şi cu materialul necesar votării la locul unde se află alegătorul, pentru a se efectua votarea. În raza unei secţii de votare se utilizează o singură urnă specială. Urna specială poate fi transportată numai de membrii biroului electoral al secţiei de votare. Urna specială se poate deplasa numai în raza teritorială arondată la respectiva secţie de votare. La fel se procedează în cazul persoanelor reţinute, deţinute în baza unui mandat de arestare preventivă sau persoanelor care sunt în executarea unei pedepse privative de libertate, dar care nu şi‑au pierdut drepturile electorale.

Regulile privind desfăşurarea votării şi soluţionarea sesizărilor sunt, de principiu, aceleaşi cu cele prevăzute de lege pentru alegerile parlamentare.

§4. Stabilirea rezultatelor votării

După închiderea sălii unde se votează, preşedintele, în prezenţa membrilor biroului electoral, efectuează operaţiunile de numărare a buletinelor de vot şi de consemnare a rezultatului votării, regulile prevăzute de lege în privinţa alegerilor parlamentare fiind aplicabile în mod corespunzător.

După deschiderea urnelor şi numărarea voturilor, preşedintele biroului electoral al secţiei de votare va încheia un proces‑verbal, în 3 exemplare, care cuprinde rezultatele votării. Un exemplar al procesului‑verbal se afişează la


loc vizibil, la sediul biroului electoral al secţiei de votare. Două exemplare ale procesului‑verbal, însoţite de toate întâmpinările şi contestaţiile privitoare la operaţiunile electorale ale biroului electoral al secţiei de votare, buletinele de vot nule şi cele contestate, precum şi listele electorale utilizate alcătuiesc un dosar sigilat şi ştampilat. În cel mult 24 de ore de la încheierea votării, dosarul este înaintat biroului electoral judeţean sau, după caz, biroului electoral al sectorului municipiului Bucureşti de către preşedintele biroului electoral al secţiei de votare, cu pază înarmată, însoţit, la cerere, de alţi membri ai biroului electoral respectiv.

Procesele‑verbale întocmite de birourile electorale ale secţiilor de votare din străinătate, însoţite de toate întâmpinările şi contestaţiile privitoare la operaţiunile electorale ale biroului electoral al secţiei de votare, sunt transmise prin mijloace electronice la biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate, prin grija misiunilor diplomatice şi a consulatelor, în cel mult 24 de ore de la primirea acestora. Exactitatea datelor din aceste procese‑verbale este confirmată telefonic de către preşedintele sau locţiitorul biroului electoral pentru secţiile de votare din străinătate, care contrasemnează şi ştampilează documentele primite. Procesele‑verbale contrasemnate sunt utilizate în centralizarea rezultatelor votării.

În termen de 24 de ore de la primirea dosarului, biroul electoral judeţean sau, după caz, al sectorului municipiului Bucureşti trimite câte un exemplar al fiecărui proces‑verbal întocmit de birourile electorale ale secţiilor de votare la tribunalul în a cărui rază teritorială îşi desfăşoară activitatea; biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate transmite câte o copie, contrasemnată şi ştampilată, a fiecărui proces‑verbal întocmit de birourile electorale ale secţiilor de votare din străinătate, Tribunalului Bucureşti.

§5. atribuirea mandatelor

După primirea proceselor‑verbale de la toate birourile electorale ale secţiilor de votare şi după soluţionarea întâmpinărilor şi contestaţiilor primite, biroul electoral judeţean, biroul electoral al sectorului municipiului Bucureşti sau biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate încheie un proces‑verbal centralizator al indicatorilor cuprinşi în procesele‑verbale ale secţiilor de votare.

Procesele‑verbale, precum şi cu toate întâmpinările şi contestaţiile, formând un dosar sigilat, ştampilat şi semnat de membrii biroului electoral judeţean, ai biroului electoral al sectorului municipiului Bucureşti sau ai biroului electoral pentru secţiile de votare din străinătate, precum şi toate


dosarele cuprinzând listele electorale utilizate în cadrul secţiilor de votare, cu excepţia celor organizate în străinătate, îndosariate pe secţii de votare şi pe tipuri de liste, se înaintează cu pază înarmată la Biroul Electoral Central, în cel mult 48 de ore de la primirea ultimului proces‑verbal de la birourile electorale ale secţiilor de votare.

Pentru partidele politice, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţele politice şi alianţele electorale, pragul electoral de atribuire a mandatelor reprezintă 5% din totalul voturilor valabil exprimate, la nivel naţional.

Candidaţilor independenţi li se pot atribui mandate dacă au obţinut, fieca-re în parte, un număr de voturi valabil exprimate cel puţin egal cu coeficientul electoral naţional. Coeficientul electoral naţional reprezintă partea întreagă a raportului dintre numărul total de voturi valabil exprimate şi numărul de mandate de parlamentari europeni ce revin României.

Atribuirea mandatelor de parlamentar european se face de către Biroul Electoral Central, după cum urmează:

a) în prima etapă, Biroul Electoral Central calculează pragul electoral şi coeficientul electoral naţional şi stabileşte, în ordinea descrescătoare a numărului de voturi valabil exprimate, lista partidelor politice, organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţelor politice, alianţelor electorale şi candidaţilor independenţi cărora li se pot repartiza mandate;

b) în etapa a doua, se repartizează mandatele la nivelul circumscripţiei naţionale pentru listele selectate prin metoda d’Hondt. Metoda d’Hondt de repartizare a mandatelor constă în împărţirea voturilor valabil exprimate pentru fiecare listă şi candidat independent, selectate în condiţiile prevăzute la lit. a), la 1, 2, 3, 4... până la numărul total de mandate de repartizat, şi ierarhizarea acestor câturi în ordine descrescătoare. Numărul de mandate repartizate fiecărei liste în parte corespunde cu numărul total de câturi aferente fiecărei liste cuprinse în şirul ordonat, până la repartizarea tuturor mandatelor;

c) candidatului independent căruia i‑ar reveni cel puţin un mandat i se repartizează un singur mandat, indiferent de câte mandate au rezultat din calcul. În acest caz, repartizarea celorlalte mandate se face în continuare, pentru liste sau candidaţi independenţi.

Procesul‑verbal, întocmit potrivit legii, se semnează de către preşedinte sau de locţiitorul acestuia şi de ceilalţi membri ai Biroului Electoral Central, în prezenţa cărora a fost întocmit. Lipsa semnăturii unor membri ai birourilor


nu afectează valabilitatea procesului‑verbal şi a alegerilor. Preşedintele menţionează motivele care au împiedicat semnarea.

Biroul Electoral Central înmânează candidaţilor aleşi un certificat constatator al alegerii.

După primirea proceselor‑verbale de la toate birourile judeţene, birourile electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti sau biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate, Biroul Electoral Central încheie un proces‑verbal privind centralizarea voturilor şi atribuirea mandatelor.

Biroul Electoral Central predă Autorităţii Electorale Permanente dosarele cuprinzând listele electorale utilizate în cadrul secţiilor de votare, îndosariate pe secţii de votare şi pe tipuri de liste.

Cât priveşte alegerile pentru preşedintele României, acestea urmează a fi tratate în capitolul dedicat acestei instituţii.

TITLUL VI. REFERENDUMUL

Capitolul I. Noţiune

Cetăţenii pot participa la exercitarea puterii de stat fie direct, fie prin desemnarea unor reprezentanţi, care odată aleşi, vor exercita puterea în numele şi pe seama întregului popor. Pentru înlăturarea dezavantajelor, dar şi pentru a valorifica avantajele celor două sisteme de guvernare s‑au înscris în constituţii, alături de regulile tradiţionale ale democraţiei reprezentative, şi unele instrumente ale democraţiei directe – referendumul şi iniţiativa populară. Sistemul de guvernământ rezultat din alăturarea celor două se numeşte democraţie semidirectă.

Termenul de referendum îşi are originea în dreptul roman, unde refe-rendumul (gerunziul verbului referare) desemna o procedură de consulta-re directă a cetăţenilor cu privire la o anumită problemă, în acest fel fiind legitimată decizia adoptată în problema supusă consultării. Referendumul apare astfel ca fiind instrument al democraţiei directe, prin care alegătorii îşi exprimă opinia şi adoptă o decizie în mod direct, fără niciun intermediar.

Cât priveşte reglementarea naţională, Legea nr. 3/2000 privind organi-zarea şi desfăşurarea referendumului[1] prevede că referendumul naţional constituie forma şi mijlocul de consultare directă şi de exprimare a voinţei suverane a poporului român cu privire la revizuirea Constituţiei, demiterea Preşedintelui României, probleme de interes naţional. Este, de asemenea, reglementat şi referendumul local.

Asociată noţiunii de referendum apare şi aceea de plebiscit, desemnând o întrebare de către autorităţi, numai în scopul aflării opiniei cetăţenilor. În prezent, acestei noţiuni îi este ataşată o conotaţie negativă, care asociază plebiscitul ideii de instrument populist şi de natură demagogică.

[1] M. Of. nr. 84 din 24 februarie 2000.

Capitolul al II‑lea. Tipuri de referendum

După modul de consacrare, efecte sau sfera problemelor supuse referendumului, în legislaţiile statelor se disting diverse tipuri de referendum, de exemplu:

a) După criteriul competenţei discreţionare lăsate iniţiatorului referen‑dumului

Referendum obligatoriu – se organizează ex officio, de îndată ce sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege şi de regulă are caracter decizional;

Referendum facultativ – este prevăzut ca posibil de Constituţie, dar depinde de manifestarea expresă de voinţă a unei autorităţi.

b) După efectele produseReferendum decizional – produce efecte juridice obligatorii:– normativ – cel care tinde la adoptarea unui act normativ;– abrogativ – cel care tinde la abrogarea unui act normativ.Referendum consultativ – nu produce efecte juridice obligatorii.

c) După sfera problemelor vizate şi modul de organizareReferendum naţional – acel referendum organizat la nivelul unui stat

unitar sau al unor state federale, referitor la probleme care interesează colectivităţile statale[1];

Referendum local – acel referendum organizat în unităţile adm n is‑trativ‑teritoriale ale statului, referitor la probleme care interesează colec-tivităţile locale[2].

[1] G. Iancu, Proceduri constituţionale, op. cit., p. 372.[2] Ibidem.

Capitolul al III‑lea. Funcţiile referendumului[1]

a) Funcţia de legitimare – exprimă faptul că susţine decizii ale repre-zentanţilor aleşi în probleme de o mare importanţă, mai ales cele referitoare la fundamentele puterii lor sau la cadrul general în care aceasta se exercită.

b) Funcţia de contraputere – exprimă faptul că prin intermediul acestuia cetăţenii se pot opune actelor puterii legiuitoare, ceea ce conferă un rol de contrabalansare a puterii reprezentanţilor aleşi, contribuind la buna realizare a acesteia.

c) Funcţia de arbitraj – exprimă faptul că referendumul poate fi utilizat pentru a rezolva conflicte între reprezentanţii poporului.

d) Funcţia de vot de încredere – exprimă faptul că unele legislaţii prevăd posibilitatea, pentru şeful statului, de a decide organizarea unui referendum referitor la simple orientări politice; miza referendumului nu este legislativă, ci este vorba despre un vot de încredere acordat şefului de stat.

[1] Idem, p. 382‑385.

Capitolul al IV‑lea. Regimul juridic al referendumului în România[1]

Secţiunea 1. Sediul materiei şi tipuri de referendum

Constituţia României cuprinde referiri la instituţia referendumului în următoarele articole:

– art. 2 alin. (1): „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum”;

– art. 73 alin. (3) lit. d): „Prin lege organică se reglementează: […] d) organizarea şi desfăşurarea referendumului”;

– art. 90: „Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să‑şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional”;

– art. 95 alin. (3): „Dacă propunerea de suspendare [a Preşedintelui – n.a.] din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui”;

– art. 146 lit. i): „Curtea Constituţională are următoarele atribuţii: […] veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia”;

– art. 151 alin. (3): „Revizuirea [Constituţiei – n.a.] este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire”.

Din lecturarea dispoziţiilor legale citate se constată că referendumul este, în concepţia legiuitorului constituant, una dintre modalităţile de exercitare a suveranităţii naţionale şi are un loc central între instituţiile statului de drept, valoare întărită prin nivelul de reglementare acordat de acelaşi legiuitor (lege organică).

Se mai constată că, potrivit Constituţiei, există următoarele tipuri de referendum naţional:

– două forme de referendum cu caracter decizional (pentru demiterea Preşedintelui în cazul suspendării acestuia de către Parlament, respectiv pentru revizuirea Constituţiei);

[1] M. Safta, National referendum. Existing regulatory framework and future perspec‑tives, în Tribuna juridică, vol. 4, Issue 1, 2014, p. 56‑68.

VI.4. Regimul juridic al referendumului în România 111

– o formă de referendum consultativ (cu privire la probleme de interes naţional, la cererea Preşedintelui României).

Aceste reguli sunt dezvoltate în legea‑cadru în materie, respectiv Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului. Astfel cum am arătat, această lege prevede, de asemenea, regulile referitoare la orga‑nizarea şi desfăşurarea referendumului local.

Sunt incidente, fiind invocate în jurisprudenţa în materie a Curţii Consti‑tuţionale, recomandărilor Comisiei de la Veneţia cuprinse în Codul de bune practici în materie de referendum[1].

Secţiunea a 2‑a. Reguli generale privind referendumul naţional

§1. Tipuri de referendum

Referendumul naţional constituie forma şi mijlocul de consultare directă şi de exprimare a voinţei suverane a poporului român cu privire la:

– revizuirea Constituţiei; – demiterea Preşedintelui României; – probleme de interes naţional.

§2. Participarea la referendum

La referendumul naţional pot participa toţi cetăţenii români care au împlinit vârsta de 18 ani până în ziua referendumului inclusiv, cu excepţia debililor sau alienaţilor mintal puşi sub interdicţie, precum şi persoanelor condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă la pierderea drepturilor electorale.

§3. Valabilitatea referendumului

Referendumul este valabil dacă la acesta participă cel puţin 30% din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente. Rezultatul referendumului este validat dacă opţiunile valabil exprimate reprezintă cel puţin 25% dintre cei înscrişi pe listele electorale permanente.

[1] www.venice.coe. int., Study on referendum – Draft Summary Report relating to national referendums.

112 VI. Referendumul

Constituţionalitatea dispoziţiilor legale ce reglementează cvorumul de participare la referendum


Decizia nr. 334 din 26 iunie 2013cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 3/2000

privind organizarea şi desfăşurarea referendumului


– extras –

Validarea rezultatului referendumului depinde, potrivit dispoziţiilor legii în vigoare, de îndeplinirea cumulativă a două condiţii:

– prima referitoare la numărul minim de cetăţeni care trebuie să participe la referendum pentru ca acesta să fie valabil şi

– a doua privitoare la numărul de voturi valabil exprimate, care determină rezultatul referendumului.

Prima condiţie este consacrată de art. 5 alin. (2) din Legea nr. 3/2000, potrivit căruia „Referendumul este valabil dacă la acesta participă cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente”.

Noua reglementare prevede că „Referendumul este valabil dacă la acesta participă cel puţin 30% din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente.

Condiţia ce trebuie îndeplinită pentru validitatea referendumului este aceeaşi pentru toate tipurile de referendum, art. 5 alin. (2) din Legea nr. 3/2000 impunând întrunirea unui anumit prag de participare raportat la numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente.

A doua condiţie referitoare la majoritatea voturilor valabil exprimate oferă, de asemenea, o reglementare unitară, dând expresie şi exigenţei reprezentativităţii sub aspectul rezultatului votului. Astfel, aceeaşi so‑luţie legislativă se regăseşte în cazul referendumului privind revizuirea Constituţiei, al referendumului pentru demiterea Preşedintelui României, al referendumului cu privire la probleme de interes naţional şi al refe‑rendumului local, unde, potrivit art. 7 alin. (2), art. 10, art. 12 alin. (2) şi, respectiv, art. 14 alin. (2) din Legea nr. 3/2000, rezultatul se stabileşte în funcţie de majoritatea voturilor valabil exprimate pe întreaga ţară sau, după caz, la nivelul unităţii administrativ‑teritoriale.


Legea dedusă controlului de constituţionalitate introduce un element de noutate sub aspectul condiţiilor de validitate a referendumului, sta‑bilind că „Rezultatul referendumului este validat dacă opţiunile valabil exprimate reprezintă cel puţin 25% din cei înscrişi pe listele electorale permanente”. Astfel, alături de condiţiile stabilite de legea în vigoare, noua reglementare condiţionează validarea rezultatului referendumului de surmontarea unui prag raportat la numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente, în funcţie de care se stabileşte majoritatea voturilor valabil exprimate.

3. Un cvorum de participare a majorităţii electoratului este necesar în următoarele state: Polonia, Bulgaria, Croaţia, Italia, Malta, Lituania, Slovacia sau Rusia. În Letonia, cvorumul este jumătate din alegătorii care au participat la ultimele alegeri legislative. În Portugalia, în cazul în care rata de participare nu este mai mare de 50%, referendumul nu are efect obligatoriu, ci doar consultativ.

Un cvorum de aprobare a unui sfert din electorat este stabilit în Ungaria. În Albania şi Armenia, cvorumul este o treime din electorat. În Danemarca, un amendament constituţional trebuie să fie aprobat de 40% din electorat; în alte cazuri, textul supus la vot este respins nu numai în cazul în care majoritatea simplă a alegătorilor votează împotrivă, ci doar un procent de 30% din electoratul înregistrat în listele electorale – Olanda sau Danemarca.

4. Criticile referitoare la cvorumul de participarePrin Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial

al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2012, Curtea a arătat, cu privire la forţa juridică a dispoziţiilor Codului bunelor practici în materie electorală, elaborat de Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept, ale cărui efecte juridice sunt similare Codului de bure practici în materie de referendum, adoptat de Consiliul pentru Alegeri Democratice la cea de‑a 19‑a reuniune (Veneţia, 16 decembrie 2006) şi de Comisia Euro‑peană pentru Democraţie prin Drept la cea de‑a 70‑a Sesiune Plenară (Veneţia, 16‑17 martie 2007), cod invocat de autorii obiecţiei de neconsti‑tuţionalitate, că, „într‑adevăr, acest act nu are un caracter obligatoriu, însă recomandările sale constituie coordonate ale unui scrutin democratic, în raport cu care statele – care se caracterizează ca aparţinând acestui tip de regim – îşi pot manifesta opţiunea liberă în materie electorală, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului, în general, şi a dreptului de a fi ales şi de a alege, în special”.

Din analiza textelor constituţionale în vigoare şi a actelor internaţionale în materie, Curtea constată că prevederile art. 2 alin. (1), art. 90, art. 95


alin. (3) şi art. 151 alin. (3) din Constituţie nu dispun expres cu privire la un anumit prag de participare la vot. Curtea nu a identificat vreun text care să impună ori să recomande un cvorum de participare la referendum, toate dispoziţiile constituţionale făcând referire la stabilitatea legislaţiei electorale, inclusiv cea cu privire la referendum.

Prin urmare, reglementarea sau modificarea condiţiilor privind valida‑rea referendumului este de competenţa exclusivă a legiuitorului, numai acesta fiind cel îndreptăţit, potrivit art. 73 alin. (3) lit. d) din Constituţie, să reglementeze organizarea şi desfăşurarea prin lege organică a acestui instrument de consultare populară.

De aceea, Curtea apreciază că varianta de reglementare a cvoru‑mului de participare aleasă de legiuitor prin legea supusă controlului de constituţionalitate asigură o reprezentativitate suficientă de natură a conferi deciziei adoptate forţa care reflectă voinţa populară, astfel încât suveranitatea poporului, consacrată la art. 2 din Constituţie, să nu fie afectată în vreun fel.

Legea dedusă controlului reglementează, sub aspectul condiţiilor de validitate a referendumului, pe lângă micşorarea cvorumului de partici‑pare la 30%, şi condiţia potrivit căreia „rezultatul referendumului este validat dacă opţiunile valabil exprimate reprezintă cel puţin 25% din cei înscrişi pe listele electorale permanente”. Prin urmare, pentru validarea referendumului este necesară întrunirea acestor două condiţii minimale, ceea ce reprezintă un mod de securizare a reprezentativităţii votului la referendum de natură să satisfacă şi condiţiile impuse prin jurisprudenţă anterioară a Curţii Constituţionale.

Această soluţie legislativă respectă şi Recomandările Comisiei de la Veneţia, dat fiind faptul că, în Raportul adoptat la cea de‑a 64‑a Sesiune Plenară (Veneţia, 21‑22 octombrie 2005), referitor la „Referendumul în Europa – Analiza reglementărilor juridice din statele europene” cu privire la cvorumul de participare s‑a reţinut că „cele mai multe state nu prevăd un cvorum pentru a valida rezultatul unui referendum. În cazul în care cvorumul există acesta poate îmbrăca două forme: cvorum de participare sau cvorum de aprobare (n.a. – este vorba despre majoritate) [...] Un cvorum de aprobare este considerat preferabil unui cvorum de participare, care reprezintă o gravă problemă. Adversarii proiectului prezentat la referendum, aşa cum ne‑au arătat multe exemple, fac apel la cetăţeni să se abţină, chiar dacă aceştia sunt în minoritate în rândul alegătorilor vizaţi de problemă”.

De asemenea, în Liniile directoare ale Comisiei de la Veneţia – Codul de bune practici în materie de referendum – s‑a stabilit recomandarea de


a nu elabora dispoziţii cu privire la regulile aplicate cvorumurilor. Astfel, în Raportul explicativ al aceluiaşi document, s‑a reţinut: „Cvorumul de participare (pragul minim) are ca rezultat faptul că este în interesul opozanţilor propunerii să se abţină decât să voteze împotrivă”, dar şi că „încurajarea abţinerilor sau impunerea punctului de vedere al unei minorităţi nu este un lucru sănătos pentru o democraţie. În plus, este foarte tentantă falsificarea ratei de participare în faţa unei opoziţii slabe”.

Aceste recomandări, reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, nu pot fi ignorate, chiar dacă nu au caracter obligatoriu, ci reprezintă „coordonate ale unui scrutin democratic, în raport cu care statele – care se caracterizează ca aparţinând acestui tip de regim – îşi pot manifesta opţiunea liberă în materie electorală, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului, în general, şi a dreptului de a fi ales şi de a alege, în special”.

Secţiunea a 3‑a. Organizarea şi desfăşurarea referendumului

§1. Stabilirea obiectului şi a datei referendumului

Referendumul pentru revizuirea Constituţiei – obiectul şi data refe-rendumului se stabilesc prin lege.

Referendumul pentru demiterea preşedintelui – obiectul şi data referendumului se stabilesc prin hotărâre a Parlamentului.

Referendumul cu privire la probleme de interes naţional – obiectul şi data referendumului se stabilesc prin decret al Preşedintelui României.

În acest din urmă caz, o etapă obligatorie o constituie consultarea Parlamentului. Punctul de vedere se exprimă prin hotărâre a Parlamentului (adoptată în şedinţa comună a Camerelor) cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi, în cel mult 20 de zile calendaristice de la solicitarea Preşedintelui. Dacă Parlamentul nu trimite punctul de vedere în termen, Preşedintele emite decretul pentru organizarea referendumului, procedura de consultare considerându‑se îndeplinită.

Referitor la obiectul referendumului legea stabileşte următoarele reguli: a) populaţia poate fi consultată în acest cadru cu privire la una sau la

mai multe probleme, precum şi cu privire la o problemă de interes naţional şi o problemă de interes local, pe buletine de vot separate.


b) problemele care nu pot fi supuse revizuirii nu pot face obiectul referendumului; amintim că, potrivit art. 152 alin. (1) şi (2) din Constituţie, „(1) dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii. (2) De asemenea, nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora”.

Competenţa exclusivă a Preşedintelui României în determinarea problemelor de interes naţional ce se supun referendumului


Decizia nr. 567 din 11 iulie 2006referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a

dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului


– extras –

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 24 februarie 2000, care prevăd:

Art. 12 alin. (1): „Sunt considerate probleme de interes naţional în sensul art. 11:

A. Adoptarea unor măsuri privind reforma şi strategia economică a ţăriiB. Adoptarea unor decizii politice deosebite cu privire la:a) regimul general al proprietăţii publice şi private;b) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi

regimul general privind autonomia locală;c) organizarea generală a învăţământului;d) structura sistemului naţional de apărare, organizarea armatei,

participarea forţelor armate la unele operaţiuni internaţionale;e) încheierea, semnarea sau ratificarea unor acte internaţionale pe

durată nedeterminată sau pe o perioadă mai mare de 10 ani;f) integrarea României în structurile europene şi euroatlantice;


g) regimul general al cultelor”.Autorul excepţiei consideră că prevederile de lege criticate încalcă

dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (4) referitoare la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor, ale art. 80 – „Rolul Preşedintelui” şi ale art. 90 – „Referendumul”.

[...]Potrivit art. 90 din Constituţie, „Preşedintele României, după consul‑

tarea Parlamentului, poate cere poporului să‑şi exprime, prin referen‑dum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional”. Din examinarea textului constituţional, rezultă că acesta nu defineşte, pe de o parte, nici „problemele de interes naţional”, iar pe de altă parte, nu prevede nici că aceste probleme vor fi stabilite ulterior prin lege. În lipsa unor astfel de precizări dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 adaugă la textul constituţional invocat, care stabileşte doar procedura referendu‑mului iniţiat de Preşedinte cu privire la „probleme de interes naţional”, ce presupune două faze:

a) consultarea Parlamentului, care urmează să adopte o hotărâre în şedinţa comună a celor două Camere, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor asupra referendumului iniţiat de Preşedintele României. În situaţia în care Parlamentul nu a fost consultat Preşedintele nu va putea proceda la iniţierea referendumului;

b) consultarea poporului, care îşi exprimă voinţa cu privire la proble‑mele de interes naţional ce îi sunt supuse de către Preşedinte.

Din cele arătate se deduce, fără echivoc, că art. 90 din Constituţie sta bileşte competenţa exclusivă a Preşedintelui în determinarea pro‑blemelor de interes naţional ce se supun referendumului, chiar dacă consultarea Parlamentului este obligatorie. Numai Preşedintele României are dreptul de a decide care sunt problemele de interes naţional şi, în cadrul acestora, de a stabili, prin decret, problema concretă ce se su‑pune referendumului şi data desfăşurării acestuia. Sub acest aspect, Curtea constată că enumerarea limitativă în cuprinsul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 a unor situaţii considerate a fi „probleme de inte res naţional” este de natură a îngrădi dreptul Preşedintelui de a consulta poporul, ştiut fiind faptul că, în timp, interesul naţional poate diferi, oricând putând interveni situaţii noi, care să reclame organizarea unui referendum. Orice enumerare a situaţiilor considerate ca fiind de „interes naţional” la momentul la care legiuitorul adoptă reglementarea se poate transforma ulterior într‑o îngrădire, într‑o limitare care să afecteze dreptul constituţional al Preşedintelui de a decide singur cu privire la problemele asupra cărora vrea să consulte poporul. Acest drept exclusiv


al Preşedintelui îşi găseşte suportul în dispoziţiile constituţionale ale art. 80 referitor la „Rolul Preşedintelui”, ale art. 2 alin. (1), potrivit căruia „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, [...], precum şi prin referendum”, ale art. 81 alin. (1) referitor la legitimitatea electorală egală a Preşedintelui României cu legitimarea Parlamentului şi ale art. 1 alin. (4), care stabileşte că „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”.

Stabilirea prin lege a problemelor de interes naţional reprezintă un amestec al Parlamentului în exercitarea atribuţiilor exclusive ce‑i sunt conferite prin Constituţie Preşedintelui şi, ca atare, o nesocotire a prin‑cipiului separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constitu‑ţionale.

Prevederile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 nu sunt susţinute nici de dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. d) din Constituţie, potrivit cărora prin lege organică se reglementează „organizarea şi desfăşurarea referendumului”, întrucât textul are în vedere stabilirea prin lege a unor măsuri tehnice, procedurale, necesare în procesul de consultare a poporului pe calea referendumului.

Pentru considerentele expuse, Curtea constată că prevederile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, în redactarea criticată de Avocatul Poporului, limitează, în mod nejustificat, prerogativele constituţionale ale Preşedintelui României în acest domeniu şi, ca atare, sunt neconstituţionale.

§2. Circumscripţiile electorale. Secţiile de votare

Operaţiunile pentru desfăşurarea referendumului au loc în circumscripţiile electorale şi la secţiile de votare, organizate potrivit prevederilor Legii nr. 35/2008, cu modificările şi completările ulterioare, pe baza copiilor de pe listele electorale permanente şi a celorlalte liste electorale prevăzute de lege, cu excepţia situaţiilor în care referendumul are loc simultan cu procesul electoral desfăşurat pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, respectiv pentru alegerea Preşedintelui României ori alegerile pentru Parlamentul European sau alegerile locale, când organizarea şi desfăşurarea referendumului se realizează potrivit prevederilor Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi comple tarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii


nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv ale Legii nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, cu modificările şi completările ulterioare, după caz. În aceste din urmă cazuri, ambele scrutine se realizează în cadrul aceloraşi secţii de votare, operaţiunile electorale fiind îndeplinite de către aceleaşi birouri electorale, constituite potrivit legii.

Cetăţeanul care, în ziua referendumului naţional, se află într‑o altă localitate decât cea în care este înscris în lista electorală poate să îşi exercite dreptul de vot în localitatea respectivă, la orice secţie de votare, urmând a fi înscris într‑o listă suplimentară de către preşedintele biroului electoral al secţiei de votare, pe baza actului de identitate sau a adeverinţei care ţine loc de act de identitate.

§3. Birourile şi oficiile electorale

Pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului, în termen de 5 zile de la data stabilirii zilei referendumului se înfiinţează, după caz: Biroul Electoral Central, birouri electorale de circumscripţie, oficii electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, biroul electoral pentru secţiile de votare organizate în afara ţării, precum şi birouri electorale ale secţiilor de votare.

Biroul Electoral Central este alcătuit din 7 judecători ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dintre care unul va îndeplini funcţia de preşedinte, precum şi din câte un delegat al fiecărui partid politic reprezentat în Parlament. Desemnarea celor 7 judecători se va face în cel mult 3 zile de la data stabilirii zilei referendumului de către preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin tragere la sorţi, de pe o listă cuprinzând toţi judecătorii în exerciţiu ai Curţii. Preşedintele Biroului Electoral Central este ales prin vot secret de către membrii acestuia în cel mult 24 de ore de la desemnare.

Atribuţii principale ale Biroului Electoral Central: a) veghează la reactualizarea listelor electorale permanente, la întoc‑

mirea copiilor de pe acestea şi la transmiterea lor la birourile electorale ale secţiilor de votare;

b) supraveghează corecta desfăşurare a referendumului;c) centralizează la nivel naţional rezultatele referendumului, pe care le

înaintează Curţii Constituţionale;


d) soluţionează contestaţiile care îi sunt adresate, cu excepţia celor care sunt date în competenţa altor birouri electorale sau a instanţelor judecătoreşti.

În cazul organizării unui referendum naţional, se constituie birouri electorale de circumscripţie doar la nivel de judeţ şi la nivelul municipiului Bucureşti, birou electoral pentru secţiile de votare organizate în afara ţării, precum şi oficii electorale de sector al municipiului Bucureşti. Birourile electorale de circumscripţie ale judeţelor şi al municipiului Bucureşti, oficiile electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti şi biroul electoral pentru secţiile de votare organizate în afara ţării se compun dintr‑un preşedinte şi cel mult 6 delegaţi ai partidelor politice reprezentate în Parlament.

Birourile electorale de circumscripţie ale judeţelor şi al municipiului Bucureşti, ale comunelor, oraşelor şi municipiilor îndeplinesc următoarele atribuţii principale:

a) fac publicaţiile şi afişările necesare;b) rezolvă, de îndată sau în cel mult 24 de ore de la sesizare, întâmpinările

referitoare la propria activitate şi contestaţiile cu privire la operaţiunile birourilor electorale ale secţiilor de votare;

c) totalizează rezultatele referendumului de la secţiile de votare din judeţ sau, după caz, din municipiul Bucureşti şi, în cel mult 24 de ore de la închiderea scrutinului, le înaintează Biroului Electoral Central, în cazul referendumului naţional, împreună cu documentele care stau la baza acestora.

§4. Campania pentru referendum

Campania pentru referendum începe la data aducerii la cunoştinţă publică a datei referendumului.

În campania pentru referendum partidele politice şi cetăţenii au dreptul să îşi exprime opiniile în mod liber şi fără nicio discriminare, prin mitinguri, prin adunări publice şi prin mijloace de informare în masă.

§5. Desfăşurarea referendumului

Scrutinul se va deschide la ora 7,00 şi se va încheia la ora 23,00. Cetăţenii sunt chemaţi să se pronunţe prin „DA” sau „NU” asupra problemei supuse referendumului. Participantul la referendum îşi va exprima voinţa în mod individual, într‑o cabină închisă, aplicând ştampila „Votat” numai în unul dintre cele două pătrate ale buletinului de vot, corespunzător opţiunii sale.


Pentru persoanele netransportabile din cauză de boală sau invaliditate, la cererea celor aflaţi în această situaţie sau la cererea organelor de conducere ale instituţiilor sanitare sau de ocrotiri sociale, în care cei netransportabili se află internaţi, preşedintele biroului electoral al secţiei de votare desemnează din cadrul biroului un număr de membri care se deplasează cu o urnă specială şi cu materialul necesar votării la locul unde se află cel în cauză, pentru a se efectua votarea.

§6. Stabilirea rezultatelor referendumului

După închiderea votării preşedintele biroului electoral al secţiei de votare va proceda la anularea buletinelor de vot neîntrebuinţate şi la deschiderea urnelor, în prezenţa membrilor biroului şi, după caz, a persoanelor acre ditate să asiste la referendum. Preşedintele va citi cu voce tare, la des chiderea fiecărui buletin, răspunsul votat şi va arăta buletinul de vot celor prezenţi. După încheierea numărării voturilor se va încheia un proces‑verbal care se semnează de preşedinte şi ceilalţi membri ai biroului şi se înaintează, în cel mult 24 de ore, biroului electoral de circumscripţie.

Pentru consemnarea rezultatelor referendumului naţional se întocmesc procese‑verbale ale căror modele sunt prevăzute de lege. Acestea, însoţite de buletinele de vot nule şi cele contestate, de contestaţiile formulate şi de copiile listelor electorale permanente şi ale listelor electorale suplimentare completate la secţia de votare, va fi înaintat biroului electoral ierarhic superior de către preşedintele biroului electoral al secţiei de votare, însoţit de 2 membri ai biroului, stabiliţi prin tragere la sorţi, şi de pază militară.

Procesele‑verbale întocmite de birourile electorale ale secţiilor de votare din străinătate, însoţite de toate întâmpinările şi contestaţiile privitoare la operaţiunile electorale ale biroului electoral al secţiei de votare, sunt transmise prin mijloace electronice la biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate, prin grija reprezentanţelor diplomatice, în cel mult 24 de ore de la primirea acestora. Exactitatea datelor din aceste procese‑verbale este confirmată de către preşedintele sau locţiitorul biroului electoral pentru secţiile de votare din străinătate, care consemnează şi ştampilează documentele primite. Procesele‑verbale contrasemnate sunt utilizate în centralizarea rezultatului votării.

Procesul‑verbal întocmit de birourile electorale judeţene, ale sectoarelor municipiului Bucureşti, respectiv de biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate, în cazul referendumurilor naţionale, însoţit de toate procesele‑verbale ale secţiilor de votare din subordine, împreună cu copiile listelor electorale permanente, respectiv tabelele electorale utilizate, precum


şi de contestaţiile nerezolvate, va fi înaintat la Biroul Electoral Central. Biroul Electoral Central va înainta copiile listelor electorale permanente, respectiv tabelele electorale utilizate în cadrul secţiilor de votare Autorităţii Electorale Permanente, care le va verifica în vederea depistării eventualelor voturi multiple, în termen de 60 de zile de la data referendumului. În situaţia în care Autoritatea Electorală Permanentă va constata existenţa unor persoane care şi‑au exercitat votul de mai multe ori, va sesiza organele de urmărire penală.

Rezultatele referendumului se stabilesc după cum urmează: a) în cazul referendumului pentru revizuirea Constituţiei: „Rezultatul refe‑

rendumului se stabileşte în funcţie de majoritatea voturilor valabil exprimate […]” [art. 7 alin. (2) din Legea nr. 3/2000];

b) în cazul referendumului pentru demiterea Preşedintelui: „Demiterea Preşedintelui României este aprobată dacă, în urma desfăşurării referen‑dumului, propunerea a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate” (art. 10 din acelaşi act normativ);

c) în cazul referendumului pe probleme de interes naţional: „Cetăţenii sunt chemaţi să se pronunţe […], decizând cu majoritatea voturilor valabil exprimate”.

Rezultatele centralizate la nivel naţional de către Biroul Electoral Central, cuprinzând numărul voturilor valabil exprimate pentru fiecare răspuns de pe buletinul de vot şi numărul voturilor nule, se înaintează, cu pază militară, la Curtea Constituţională, în termen de 24 de ore de la încheierea centralizării.

Secţiunea a 4‑a. Rolul Curţii Constituţionale în cadrul procedurii referendumului

Curtea Constituţională veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia.

Curtea a statuat, cu privire la atribuţia sa de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului, că „prin această formulare generală, Constituţia recunoaşte dreptul Curţii de a soluţiona acţiuni specifice contenciosului constituţional şi, de pe această poziţie, de a rezolva cererile sau sesizările care privesc eventualele abateri de la regulile şi procedurile referendare. Nu este însă mai puţin adevărat că în sfera dreptului ce îi este conferit prin Constituţie de «a veghea» la respectarea procedurilor de organizare şi desfăşurare a referendumului intră şi posibilitatea Curţii de a se autosesiza atunci când constată în mod direct sau când are informaţii (de la cetăţeni, din presă, de la organizaţii


neguvernamentale etc.) în legătură cu nerespectarea acestor reguli şi pro‑ceduri. Această posibilitate este indisolubil legată de exercitarea atribu ţiilor Curţii de «confirmare» a rezultatelor referendumului. În cazul constatării unor fraude care pun sub semnul îndoielii corectitudinea rezultatului referen‑dumului, Curtea nu confirmă aceste rezultate. Semnificaţia neconfirmării, care este un act juridic cu consecinţe grave, este aceea a constatării nulităţii referendumului naţional”[1].

Curtea Constituţională confirmă rezultatele referendumului, prin hotă‑râre, adoptată cu votul a două treimi din numărul judecătorilor. Legea de revizuire a Constituţiei sau, după caz, măsura demiterii din funcţie a Pre-şedintelui României intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii Curţii Constituţionale de confirmare a rezul-tatelor referendumului.

Curtea Constituţională publică rezultatul referendumului în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi în presă.

Competenţa Curţii Constituţionale de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului

a. Controlul de constituţionalitate al actelor normative emise în vederea organizării referendumului sau cele prin care se stabilesc norme cu caracter procedural de organizare şi desfăşurare a acestuia

Hotărârea nr. 33 din 26 noiembrie 2009asupra contestaţiei privind nerespectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional consultativ din data de 22 noiembrie 2009

M. Of. nr. 918 din 29 decembrie 2009

– extras –

Curtea Constituţională a fost sesizată cu contestaţia formulată de Asociaţia „Pro Democraţia” şi de Agenţia de Monitorizare a Presei asupra nerespectării procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendu‑mului naţional consultativ din data de 22 noiembrie 2009, iniţiat de Pre‑şedintele României prin Decretul nr. 1507 din 22 octombrie 2009 pentru organizarea unui referendum naţional, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 22 octombrie 2009.

[1] Decizia nr. 70/1999, M. Of. nr. 221 din 19 mai 1999.


Contestaţia este întemeiată pe dispoziţiile art. 146 lit. i) din Constituţie, ale art. 46 şi art. 47 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi ale art. 45 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, a fost înregistrată la Curtea Constituţională la data de 23 noiembrie 2009 şi formează obiectul Dosarului nr. 81051/2009.

Prin contestaţia formulată, autorii acesteia solicită Curţii Constituţionale: 1. să anuleze Decretul Preşedintelui României nr. 1507 din 22

octombrie 2009 pentru organizarea unui referendum naţional, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 22 octombrie 2009;

2. să infirme rezultatele referendumului naţional consultativ desfăşurat în data de 22 noiembrie 2009. [...]

Referitor la competenţa sa de a soluţiona prezenta contestaţie, Curtea observă că se impun anumite precizări:

Potrivit art. 146 lit. i) din Constituţie, Curtea Constituţională „veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia”. În înţelesul prevederii constituţionale menţionate, soluţionarea contestaţiilor care sunt adresate Curţii Constituţionale cu privire la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional consultativ presupune, printre altele, şi verificarea constituţionalităţii actelor normative emise în vederea organizării referendumului sau cele prin care se stabilesc norme cu caracter procedural de organizare şi desfăşurare a acestuia, în măsura în care soluţionarea contestaţiilor nu intră în atribuţiile birourilor electorale sau ale instanţelor judecătoreşti. Curtea Constituţională s‑a pronunţat în acest sens prin Hotărârea nr. 1 din 15 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 728 din 17 octombrie 2003.

Ca atare, Curtea Constituţională este competentă, potrivit art. 146 lit. i) din Constituţie, să soluţioneze prezenta contestaţie, astfel cum a fost formulată.


B. Stabilirea desfăşurării referendumului naţional privind revi zuirea Consti‑tuţiei în două zile, în loc de o singură zi. Regimul ordonanţelor de urgenţă

Hotărârea nr. 1 din 15 octombrie 2003 asupra contestaţiei referitoare la respectarea procedurii

pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional privind revizuirea Constituţiei

M. Of. nr. 728 din 17 octombrie 2003

Curtea Constituţională a fost sesizată cu contestaţia formulată de Partidul România Mare asupra respectării procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional privind revizuirea Constituţiei, astfel cum este reglementată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92 din 9 octombrie 2003, contestaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 144 lit. g) din Constituţie, coroborate cu cele ale art. 12 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată.

Contestaţia a fost înregistrată la Curtea Constituţională la data de 13 octombrie 2003, formând obiectul Dosarului nr. 456G/2003 şi ea cuprinde, în esenţă, următoarele susţineri:

1. Potrivit prevederilor art. 144 lit. g) din Constituţie, Curtea Consti‑tuţională are atribuţia să vegheze la respectarea procedurii pentru orga‑nizarea şi desfăşurarea referendumului, iar potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, competenţa Curţii este cea stabilită prin Constituţie, Curtea fiind singura îndreptăţită să hotărască asupra compe-tenţei sale, în cazurile expres şi limitativ prevăzute în art. 144 din Legea fundamentală. Având în vedere că, în temeiul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea este unica autoritate de jurisdicţie con-stituţională şi ţinând seama de prevederile alin. (3) al aceluiaşi articol, potrivit căruia scopul Curţii Constituţionale este garantarea supremaţiei Constituţiei, acestea creează obligaţia instanţei de contencios constitu‑ţional de a se pronunţa în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 144 din Constituţie. Se precizează că obiectul contestaţiei îl constituie proce-durile pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului, iar nu necon-stituţionalitatea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 92/2003, care este invocată numai pe cale incidentă.

2. În Constituţie se prevede, la art. 147 alin. (3), că revizuirea este definitivă după aprobarea sa prin referendum, care se organizează în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire, iar modul de organizare şi desfăşurare a referendumului este


reglementat de Legea nr. 3/2000, în baza căreia a fost adoptată Legea nr. 375/2003 pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional privind revizuirea Constituţiei, care, la art. 1, prevede că referendumul va avea loc în ultima duminică a perioadei de 30 de zile de la data adoptării propunerii de revizuire, iar data acestuia se aduce la cunoştinţă publică de către Guvern, în cel mult 3 zile de la intrarea în vigoare a legii. Data referendumului astfel fixată prin lege organică a fost adusă la cunoştinţă populaţiei prin publicarea, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 23 septembrie 2003, a Hotărârii Guvernului nr. 1.100/2003 şi prin mass‑media, însă, cu toate acestea, Guvernul a emis, la 9 octom brie 2003, Ordonanţa de urgenţă nr. 92 pentru modificarea şi completarea unor reglementări referitoare la organizarea şi desfăşurarea referendumului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 710 din 10 octombrie 2003. Prin ordonanţa menţionată s‑a modificat Legea nr. 375/2003, „stabilind data referendumului naţional cu privire la revizuirea Constituţiei în zilele de sâmbătă, 18 octombrie 2003, între orele 8,00 şi 22,00, şi duminică, 19 octombrie 2003, între orele 8,00 şi 20,00”, precum şi procedura de desfăşurare a votului în cele două zile.

În continuare se susţine că aceste modificări încalcă prevederile Constituţiei şi legilor în vigoare, pentru următoarele motive:

Atât Legea nr. 3/2000, cât şi Legea nr. 375/2003 sunt legi organice. Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2003 „se încalcă succesiv, în mod flagrant, cele două legi organice”, fără a se dispune modificarea explicită a acestora. Astfel, „prin organizarea scrutinului în două zile se încalcă prevederile capitolului II, secţiunea I, şi capitolului IV din Legea nr. 3 din 22 februarie 2000 [...] la care face trimitere Legea nr. 375 din 22 septembrie 2003”. Se susţine că, „din economia tuturor textelor rezultă că referendumul naţional se desfăşoară într‑o singură zi, cum a stabilit Legea nr. 375 din 22 septembrie 2003”. Astfel, art. 34 din Legea nr. 3/2000 prevede că „Scrutinul se va deschide la ora 8,00 şi se va încheia la ora 20,00”. Pe cale de consecinţă, rezultă că stabilirea altor zile şi a altor ore de desfăşurare a scrutinului este în afara legii.

Se apreciază că, prin emiterea unei asemenea ordonanţe de urgenţă, „se încalcă pentru prima oară Constituţia ce se doreşte a fi adoptată prin referendum, modificarea propusă la art. 114 alin. (41) şi (42) interzicând emiterea de ordonanţe de urgenţă în această materie”.

În ceea ce priveşte dispoziţia prevăzută la art. 11 alin. (4) din Legea nr. 375/2003, introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2003, potrivit căreia, la sfârşitul primei zile de votare, se va încheia un proces‑verbal care va conţine „şi numărul persoanelor care au participat


la vot în prima zi”, se susţine că neprezentarea la urne este o opţiune electorală echivalentă cu abţinerea, iar încheierea procesului‑verbal în aceste condiţii ar încălca secretul opţiunilor electorale.

Curtea,luând în dezbatere contestaţia formulată de Partidul România Mare,

referitoare la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional cu privire la revizuirea Constituţiei, reţine urmă‑toarele:

Curtea Constituţională este competentă să soluţioneze contestaţia cu care a fost sesizată de către Partidul România Mare la data de 13 octom-brie 2003 privind modul de respectare a procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional cu privire la revizuirea Constituţiei. [...], Curtea are atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi de a confirma rezultatele acestuia. În înţelesul prevederii constituţionale [...] soluţionarea contes-taţiilor care îi sunt adresate cu privire la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional, inclusiv cele refe-ritoare la legile şi ordonanţele prin care se stabilesc norme cu caracter procedural de organizare şi desfăşurare a acestuia, aparţin sferei sale de competenţă, în măsura în care soluţionarea contestaţiilor nu intră în atribuţiile birourilor electorale sau ale instanţelor judecătoreşti.

În esenţă, autorul contestaţiei susţine că procedura pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului a fost încălcată de către Guvern prin emiterea Ordonanţei de urgenţă nr. 92 din 9 octombrie 2003 pentru modificarea şi completarea unor reglementări referitoare la organizarea şi desfăşurarea referendumului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 710 din 10 octombrie 2003, prin stabilirea datei de desfăşurare a referendumului naţional privind revizuirea Constituţiei în două zile (18 şi 19 octombrie 2003), în loc de o singură zi.

Potrivit susţinerilor autorului contestaţiei, încălcarea constă în mo-dificarea, printr‑o ordonanţă de urgenţă, a unor legi organice – Legea nr. 3/2000 şi Legea nr. 375/2003 – fără a fi îndeplinită condiţia existenţei unor „cazuri excepţionale”.

Examinând argumentele invocate în susţinerea contestaţiei, Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate.

În practica sa constantă, instanţa de contencios constituţional a stabilit că, spre deosebire de ordonanţele adoptate în temeiul unei legi de abilitare, ordonanţele de urgenţă pot fi emise de Guvern şi în materiile rezervate legilor organice, cu condiţia existenţei cazului excepţional, care să impună o măsură de urgenţă.


În ceea ce priveşte Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2003, prin care se modifică şi se completează unele dispoziţii din cele două legi, Curtea reţine că au fost respectate dispoziţiile art. 114 alin. (4) din Constituţie referitoare la existenţa cazului excepţional, motivat de către Guvern, în expunerea de motive la proiectul de lege pentru aprobarea acestei ordonanţe de urgenţă, pe necesitatea de a se asigura populaţiei timpul necesar pentru exprimarea dreptului de vot, fapt ce impune „o nouă abordare a campaniei aferente acestui demers”.

Curtea constată că prin stabilirea desfăşurării referendumului naţional privind revizuirea Constituţiei în două zile, în loc de o singură zi, nu este afectat interesul general al desfăşurării în bune condiţii a referendumului, printr‑o prezenţă cât mai mare la urne, şi nu sunt încălcate dispoziţiile art. 147 alin. (3) din Constituţie, care stabilesc că organizarea referendu-mului se face în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire. De altfel, acestea sunt singurele dispoziţii consti-tuţionale cu caracter procedural referitoare la organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional privind revizuirea Constituţiei, în raport cu care Curtea Constituţională este chemată să se pronunţe.

Având în vedere considerentele expuse, dispoziţiile art. 144 lit. g) din Constituţie şi ale art. 13 alin.(1) lit. B.c) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CurteaÎn numele legiiHotărăşte:Respinge contestaţia referitoare la modul de respectare a procedurii

pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional privind revizuirea Constituţiei, formulată de Partidul România Mare.

[...]

Competenţa Curţii Constituţionale de a confirma rezultatele referendumului

a. Confirmarea rezultatului referendumului pentru revizuirea Constituţiei

Hotărârea nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18‑19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României

M. Of. nr. 758 din 29 octombrie 2003

În conformitate cu prevederile art. 144 lit. g) din Constituţie, ale art. 35 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Consti‑


tuţionale, republicată, precum şi ale art. 45 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, cu modificările ulte‑rioare, Curtea Constituţională s‑a întrunit în plen în vederea examinării rezultatului referendumului naţional din 18‑19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României.

Curteaconstată că, în conformitate cu prevederile constituţionale şi legale

menţionate, este competentă să confirme rezultatul referendumului naţional privind Legea de revizuire a Constituţiei României.

Din examinarea datelor comunicate Curţii Constituţionale de către Biroul Electoral Central cu privire la referendumul din 18‑19 octombrie 2003, rezultă următoarele:– numărul persoanelor înscrise în listele pentru referendum:

17.842.103

– numărul participanţilor: 9.938.441 (reprezentând 55,70% din totalul persoanelor înscrise în liste)

– numărul voturilor valabil exprimate la răspunsul „DA”:

8.915.022 (reprezentând 89,70% din totalul voturilor valabil exprimate)

– numărul voturilor valabil exprimate la răspunsul „NU”:

875.172 (reprezentând 8,81% din totalul voturilor valabil exprimate)

– numărul voturilor nule: 148.247 (reprezentând 1,49% din totalul voturilor exprimate).

Având în vedere că la referendumul naţional din 18‑19 octombrie 2003 s‑au prezentat mai mult de jumătate din numărul persoanelor înscrise în listele pentru referendum, iar dintre participanţii la vot majoritatea s‑a pronunţat prin „DA”, în temeiul dispoziţiilor art. 144 lit. g) şi art. 147 alin. (3) din Constituţie, precum şi ale art. 5 alin. (2) şi art. 45 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, cu unanimitate de voturi,

CurteaÎn numele legiiHotărăşte:Confirmă rezultatul referendumului naţional din 18‑19 octombrie 2003

şi constată că Legea de revizuire a Constituţiei României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 22 septembrie 2003, a fost aprobată prin referendum.

Prezenta hotărâre se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.La data publicării prezentei hotărâri în Monitorul Oficial al României,

Partea I, Legea de revizuire a Constituţiei României intră în vigoare.


B. Confirmarea rezultatului referendumului pentru demiterea Preşedin‑telui

Hotărârea nr. 6 din 21 august 2012 referitoare la respectarea procedurii pentru organizarea şi

desfăşurarea referendumului naţional din data de 29 iulie 2012 pentru demiterea Preşedintelui României, domnul Traian Băsescu, şi la

confirmarea rezultatelor acestuia

M. Of. nr. 616 din 27 august 2012

– extras –

În conformitate cu prevederile art. 146 lit. i) din Constituţie, ale art. 46 alin. (1) şi ale art. 47 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, precum şi ale art. 45 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea Constituţională s‑a întrunit în Plen pentru a verifica dacă a fost respectată procedura pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional din data de 29 iulie 2012 pentru demiterea Preşedintelui României, domnul Traian Băsescu, şi pentru confirmarea rezultatelor referendumului.

Curteaconstată că, în conformitate cu prevederile constituţionale şi legale

menţionate, este competentă să verifice respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional din data de 29 iulie 2012 pentru demiterea Preşedintelui României, domnul Traian Băsescu, şi să confirme rezultatul acestui referendum.

I. În ceea ce priveşte procedura pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului:

1. Contestaţii şi cereri prealabile1.1. Curtea a examinat o serie de contestaţii şi cereri prealabile formu‑

late cu privire la organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional din data de 29 iulie 2012 pentru demiterea Preşedintelui României, domnul Traian Băsescu.

1.2. Contestaţiile au fost formulate de: [...]. Acestea au format obiectul dosarelor nr. 1289 1/2012 şi, respectiv, nr. 1291‑1294 1/2012 pe rolul Curţii Constituţionale, fiind respinse, ca neîntemeiate, prin Hotărârea nr. 3 din 2 august 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 546 din 3 august 2012.


1.3. Cererile prealabile depuse înainte de şedinţa Plenului Curţii din 1 august 2012 au fost examinate în şedinţa din acea dată. Din docu‑mentele depuse de autorii cererilor, documente provenite de la instituţiile cu activitate relevantă în materia referendumului (Autoritatea Electorală Permanentă, Institutul Naţional de Statistică), au rezultat date contra‑dictorii, faţă de cele comunicate oficial de Biroul Electoral Central, cu privire la numărul persoanelor înscrise pe listele electorale permanente. Ca urmare, Curtea a constatat necesitatea unor lămuriri suplimentare din partea autorităţilor publice cu competenţe în această materie şi a dispus o serie de măsuri în acest sens, astfel cum se va arăta în cele ce urmează, la pct. 2.

1.4. Alte cereri depuse la dosarul cauzei de diverse persoane şi organizaţii neguvernamentale, de preşedintele Camerei Deputaţilor şi preşedintele interimar al Senatului, respectiv de domnul Traian Băsescu, preşedintele suspendat al României, au fost examinate cu caracter prealabil, Curtea stabilind, pentru considerentele menţionate în cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 21 august 2012, că aspectele invocate în cuprinsul acestora nu prezintă relevanţă pentru hotărârea pe care urmează să o adopte cu privire la referendum.

[...]II. În ceea ce priveşte confirmarea rezultatelor referendumului1. Curtea constată că rezultatul referendumului depinde de îndeplinirea

cumulativă a două condiţii: una referitoare la numărul minim de cetăţeni care trebuie să participe la referendum pentru ca acesta să fie valabil (cvorumul legal de participare) şi una privitoare la numărul de voturi valabil exprimate, care determină rezultatul referendumului. Aceste condiţii sunt prevăzute în art. 5 alin. (2) şi, respectiv, art. 10 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului. Potrivit art. 5 alin. (2) din lege, „Referendumul este valabil dacă la acesta participă cel puţin jumătate plus unu din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente” iar, potrivit art. 10, „Demiterea Preşedintelui României este aprobată dacă, în urma desfăşurării referendumului, propunerea a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate”.

2. Din datele comunicate Curţii Constituţionale de către Biroul Electoral Central, cu privire la referendumul naţional din data de 29 iulie 2012, rezultă următoarele:

Cifre absolute Procentea) numărul persoanelor înscrise în lista pentru referendum:

18.292.464 100.00%


b) numărul participanţilor: 8.459.053 46.24%c) numărul voturilor valabil exprimate la răspunsul „DA”:

7.403.836 87.52%

d) numărul voturilor valabil exprimate la răspunsul „NU”:

943.375 11.15%

e) numărul voturilor nule: 111.842 1.32%

3. Din examinarea documentelor transmise de Biroul Electoral Central rezultă că referendumul s‑a desfăşurat cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de lege, neînregistrându‑se încălcări sau incidente de natură să conducă la îndeplinirea sau neîndeplinirea cvorumului de prezenţă la vot, respectiv la modificarea rezultatului referendumului.

4. Examinarea contestaţiilor şi a cererilor prealabile formulate în cadrul acestei proceduri nu a relevat diferenţe faţă de datele consemnate de Biroul Electoral Central şi nici încălcări sau incidente de natură să conducă la îndeplinirea sau neîndeplinirea cvorumului de prezenţă la vot, respectiv la modificarea rezultatului referendumului.

5. Scrisoarea Guvernului României din data de 20 august 2012, mai sus‑analizată, relevă o diferenţă în minus de 34.654 persoane faţă de numărul persoanelor înscrise pe listele electorale permanente transmis de Biroul Electoral Central, persoane cu privire la care se arată că trebuie radiate de către primari şi serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor din listele electorale permanente utilizate la referendumul naţional din data de 29 iulie 2012.

6. Cu privire la aceste date comunicate de Guvern, Curtea Constituţională constată că nu are atribuţii în procedura actualizării listelor electorale permanente şi, prin urmare, nu poate opera mo di ficări în liste electorale. Ceea ce poate constata Curtea, potrivit competenţei sale, este numai dacă diferenţa de date transmisă este de natură să conducă la îndeplinirea sau neîndeplinirea cvo ru mului de prezenţă la vot, respectiv la modificarea rezultatului referendumului. Or, este evident, din compararea datelor comunicate de Biroul Electoral Central, respectiv de Guvern, că nu există o astfel de situaţie.

7. Ca urmare, având în vedere că la referendumul naţional din data de 29 iulie 2012, din totalul de 18.292.464 persoane înscrise în listele electorale permanente au participat la vot 8.459.053 persoane, ceea ce reprezintă mai puţin de jumătate plus unu din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente, în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. i) din Constituţie, ale art. 11 alin. (1) lit. B.c), ale art. 46 alin. (1) şi ale art. 47 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, precum şi ale art. 5 alin. (2) şi art. 45 alin. (1) şi (3) din


Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, cu modificările şi completările ulterioare,

Cu majoritatea de voturi prevăzută de art. 47 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

Curtea ConstituţionalăÎn numele legiiHotărăşte:1. Constată că procedura pentru organizarea şi desfăşurarea referen‑

dumului naţional din data de 29 iulie 2012 pentru demiterea Preşedintelui României, domnul Traian Băsescu, a fost respectată.

2. Confirmă rezultatele referendumului naţional din data de 29 iulie 2012 comunicate de Biroul Electoral Central şi constată că din totalul de 18.292.464 persoane înscrise în listele electorale permanente au participat la vot 8.459.053 persoane (46.24%), din care 7.403.836 (87.52%) au răspuns „DA” la întrebarea „Sunteţi de acord cu demiterea Preşedintelui României?”, iar 943.375 (11.15%) au răspuns „NU”.

3. Constată că la referendum nu au participat cel puţin jumătate plus unu din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente, pentru ca referendumul să fie valabil în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului.

4. La data publicării prezentei hotărâri în Monitorul Oficial al României, Partea I, încetează interimatul domnului George‑Crin Laurenţiu Antonescu în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României.

5. De la data publicării prezentei hotărâri în Monitorul Oficial al României, Partea I, domnul Traian Băsescu îşi reia exercitarea atribuţiilor constituţionale şi legale de Preşedinte al României.

Prezenta hotărâre se prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului, întrunite în şedinţă comună.

Hotărârea este definitivă şi general obligatorie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi în presă.


C. Confirmarea rezultatelor referendumului pe probleme de interes naţional

Hotărârea nr. 37 din 26 noiembrie 2009 referitoare la respectarea procedurii pentru organizarea şi

desfăşurarea referendumului naţional din data de 22 noiembrie 2009 şi la confirmarea rezultatelor acestuia

M. Of. nr. 923 din 30.12.2009

În conformitate cu prevederile art. 146 lit. i) din Constituţie, ale art. 46 alin. (1) şi ale art. 47 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, precum şi ale art. 45 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea Constituţională s‑a întrunit în plen, pentru a verifica dacă a fost respectată procedura pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional din data de 22 noiembrie 2009 şi pentru a confirma rezultatele acestuia.

Curtea constată că, în conformitate cu prevederile constituţionale şi legale menţionate, este competentă să examineze respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional din data de 22 noiembrie 2009 şi să confirme rezultatele acestuia.

La data de 22 octombrie 2009, Preşedintele României a emis Decretul nr. 1507 pentru organizarea unui referendum naţional, publicat în Monito‑rul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 22 octombrie 2009, prin care a chemat poporul român să‑şi exprime voinţa cu privire la două probleme de interes naţional: trecerea la un Parlament unicameral şi reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 de persoane.

Întrebările înscrise pe buletinele de vot au avut următorul conţinut:1. „Sunteţi de acord cu trecerea la un Parlament unicameral în

România?”2. „Sunteţi de acord cu reducerea numărului de parlamentari la

maximum 300 de persoane?”Din examinarea datelor comunicate Curţii Constituţionale de către

Biroul Electoral Central cu privire la referendumul naţional din data de 22 noiembrie 2009 rezultă următoarele:

În ceea ce priveşte răspunsul la întrebarea „Sunteţi de acord cu trecerea la un Parlament unicameral în România?” s‑au înregistrat urmă‑toarele rezultate:


Cifre absolute Procentea) numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente

18.293.277 100

b) numărul participanţilor 9.320.240 50,94 100c) numărul voturilor valabil exprimate pentru răspunsul „DA”

6.740.213 72,31

d) numărul voturilor valabil exprimate pentru răspunsul „NU”

1.925.209 20,65

e) numărul voturilor nule 653.234 7,00

În ceea ce priveşte răspunsul la întrebarea „Sunteţi de acord cu reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 de persoane?” s‑au înregistrat următoarele rezultate:

Cifre absolute Procentea) numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente

18.293.277 100

b) numărul participanţilor 9.320.240 50,94 100c) numărul voturilor valabil exprimate pentru răspunsul „DA”

7.765.573 83,31

d) numărul voturilor valabil exprimate pentru răspunsul „NU”

975.252 10,46

e) numărul voturilor nule 578.477 6,20

Din datele prezentate rezultă că la întrebarea „Sunteţi de acord cu trecerea la un Parlament unicameral în România?” un număr de 1.584 de persoane nu a introdus buletinele de vot în urne. De asemenea, la întrebarea „Sunteţi de acord cu reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 de persoane?” nu a introdus buletinele de vot în urne un număr de 938 de persoane.

În baza datelor existente, Curtea constată că, din totalul participanţilor la referendumul naţional din 22 noiembrie 2009, la întrebarea „Sunteţi de acord cu trecerea la un Parlament unicameral în România?” cel mai mare număr de voturi valabil exprimate a fost dat pentru răspunsul „DA”. De asemenea, la întrebarea „Sunteţi de acord cu reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 de persoane?” cel mai mare număr de voturi valabil exprimate a fost dat pentru răspunsul „DA”.

Prin Hotărârea nr. 33 din 26 noiembrie 2009, Curtea Constituţională a respins contestaţia formulată de Asociaţia „Pro Democraţia” şi de Agenţia de Monitorizare a Presei, prin care s‑a solicitat anularea Decretului Pre‑şedintelui României nr. 1507 din 22 octombrie 2009 pentru organizarea unui referendum naţional şi infirmarea rezultatelor acestuia.


Curtea constată că referendumul s‑a desfăşurat cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de lege, neînregistrându‑se încălcări sau incidente de natură să influenţeze rezultatul votului.

Potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 3/2000, referendumul naţional este valabil dacă la acesta participă cel puţin jumătate plus unu din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente.

Având în vedere că la referendumul naţional din data de 22 noiembrie 2009 din totalul de 18.293.277 de persoane înscrise în listele electorale permanente au participat la vot. 9.320.240 de persoane, adică 50,94% din numărul persoanelor înscrise în aceste liste, în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. i) din Constituţie, ale art. 11 alin. (1) lit. B.c), ale art. 46 alin. (1) şi ale art. 47 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, precum şi ale art. 5 alin. (2) şi art. 45 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, cu modificările şi completările ulterioare, cu majoritate de voturi,

Curtea ConstituţionalăÎn numele legiiHotărăşte:1. Constată că a fost respectată procedura pentru organizarea şi

desfăşurarea referendumului naţional din data de 22 noiembrie 2009.2. Confirmă rezultatele referendumului naţional din data de 22 noiembrie

2009 şi constată că din totalul de 18.293.277 de persoane înscrise în listele electorale permanente au participat la vot 9.320.240 de persoane, număr suficient ca referendumul să fie declarat valabil în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 3/2000. Totodată, constată că, dintre voturile valabil exprimate, 72,31% au fost pentru răspunsul „DA” la întrebarea „Sunteţi de acord cu trecerea la un Parlament unicameral în România?”, iar 83,31% dintre voturile valabil exprimate au fost pentru răspunsul „DA” la întrebarea „Sunteţi de acord cu reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 de persoane?”. Prin urmare, majoritatea participanţilor la vot a ales la ambele întrebări răspunsul afirmativ.

Referendumul cu privire la probleme de interes naţional, iniţiat de Preşedintele României în temeiul art. 90 din Constituţie, este consultativ.

Hotărârea se prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului, întrunite în şedinţă comună.

Hotărârea este definitivă şi general obligatorie şi se publică în Monitorul Oficial al România, Partea I, şi în presă.

Capitolul al V‑lea. Efectele referendumului

Examinând legislaţia naţională, se constată că este deficitară sub acest aspect, întrucât nu prevede în mod expres pentru toate cazurile care sunt efectele referendumului şi procedura de urmat.

Astfel, cât priveşte referendumul pentru revizuirea Constituţiei şi, respectiv, cel pentru demiterea Preşedintelui, art. 45 alin. (2) din Legea nr. 3/2000 prevede că „Legea de revizuire a Constituţiei sau, după caz, măsura demiterii din funcţie a Preşedintelui României intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii Curţii Constituţionale de confirmare a rezultatelor referendumului”.

Legea nu prevede efectele referendumului pe probleme de interes naţional şi nici efectele constatării nevalabilităţii referendumului.

Referitor la referendumul pe probleme de interes naţional, Curtea Constituţională a stabilit că principiul loialităţii constituţionale, desprins şi interpretat prin coroborarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 – Statul român, art. 2 – Suveranitatea şi art. 61 – Rolul şi structura (Parlamentului), impune „ca autorităţile cu competenţe decizionale în domeniile vizate de problematica supusă referendumului […] să ia în considerare, să analizeze şi să identifice modalităţi de punere în practică a voinţei exprimate de popor. O altă viziune asupra efectelor referendumului consultativ l‑ar reduce pe acesta la un exerciţiu pur formal, un simplu sondaj de opinie”. Totodată, Curtea a mai reţinut şi că „ceea ce distinge un referendum consultativ de unul decizional nu este, în principal, chestiunea privitoare la respectarea sau nu a voinţei populare – această voinţă nu poate fi ignorată de aleşii poporului, întrucât este o expresie a suveranităţii naţionale –, ci caracterul efectului referendumului (direct sau indirect). Spre deosebire de referendumul decizional, referendumul consultativ produce un efect indirect, în sensul că necesită intervenţia altor organe, de cele mai multe ori a celor legislative, pentru a pune în operă voinţa exprimată de corpul electoral”[1].

În acelaşi sens este şi doctrina în materie, reţinându‑se, de exemplu[2], că odată legitimat şi reglementat la nivel constituţional, rezultatul unui asemenea referendum nu poate fi pur şi simplu ignorat de autorităţile reprezentative ale unui stat în care puterea se poate în egală măsură exprima şi realiza

[1] Decizia nr. 682/2012, M. Of. nr. 473 din 11 iulie 2012.[2] I. Muraru, E.S. TănăSEScu, op. cit., vol. II, 2009, p. 142.


prin oricare din cele două modalităţi – alegeri sau referendum. Mai mult, în plan politic, chiar şi un referendum consultativ şi facultativ de tip plebiscitar poate produce efecte depline: „în cadrul unui astfel de raport de natură esenţialmente politică, nu neapărat văzut ca un raport de forţă, se pun într‑o lumină nouă obligaţii pur politice care, chiar lipsite de o sancţiune la a cărei îndeplinire să poată contribui şi forţa coercitivă a statului, pot fi aduse la îndeplinire de bunăvoie, din considerente legate de înţelegerea raţiunii supreme a instituţiilor (fie ele politice sau juridice) care, de regulă, indică ceea ce trebuie realizat (solen), spre deosebire de ceea ce este (sein)”[1].

Cât priveşte situaţia referendumului pentru demiterea Preşedintelui care nu a întrunit cvorumul de valabilitate prevăzut de lege, efectul referendu-mului îl constituie încetarea interimatului funcţiei de Preşedinte al Româ-niei, precum şi reluarea exercitării atribuţiilor constituţionale şi legale ale Preşedintelui ales.

Necesitatea reglementării efectelor referendumului


Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014 asupra propunerii legislative privind

revizuirea Constituţiei României

M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014

– extras –

[...] Curtea precizează că referendumul, indiferent de caracterul său – decizional sau consultativ –, reprezintă o modalitate de exercitare a su‑veranităţii naţionale, întemeiate pe art. 2 din Constituţie, care consacră voinţa constituantului român, potrivit căreia, în cadrul democraţiei repre‑zentative, suveranitatea naţională aparţine poporului român, însă aceasta nu poate fi exercitată într‑un mod direct, nemijlocit, la nivel individual, forma de exercitare fiind cea indirectă, mijlocită, prin procedeul alegerii organelor reprezentative, prin exprimarea voinţei cetăţenilor în cadrul alegerilor libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.

284. Întrucât pot exista situaţii în care problematica asupra că‑reia poporul este chemat să îşi exprime voinţa să afecteze interesele reprezentanţilor aleşi (cum este cazul reducerii numărului de parla‑

[1] Ibidem.

VI.5. Efectele referendumului 139

mentari sau al reducerii indemnizaţiilor parlamentarilor), Comisia de la Veneţia, în documentul intitulat Linii directoare pentru organiza‑rea referendumului, adoptat la cea de‑a 68‑a sesiune plenară (13‑14 octombrie 2007), a reţinut că efectele referendumului trebuie să fie expres prevăzute în Constituţie sau prin lege, fie că referendumul este consultativ, fie că este decizional. Totodată, este preferabil ca un referendum asupra chestiunilor de principiu sau a altor propu‑neri formulate generic să aibă caracter consultativ. Dacă însă are caracter decizional, trebuie să existe norme care să prevadă în mod expres procedura ulterioară.

285. În cazul referendumului consultativ, faptul că nu este stabi‑lită o astfel de procedură ulterioară nu se traduce într‑o lipsă a efec‑telor acestui referendum. Din această perspectivă, ceea ce distinge un referendum consultativ de unul decizional nu este, în principal, chestiunea privitoare la respectarea sau nu a voinţei populare – această voinţă nu poate fi ignorată de aleşii poporului, întrucât este o expresie a suveranităţii naţionale –, ci caracterul efectului refe‑rendumului (direct sau indirect). Spre deosebire de referendumul decizional, referendumul consultativ produce un efect indirect, în sensul că necesită intervenţia altor organe, de cele mai multe ori a celor legislative, pentru a pune în operă voinţa exprimată de corpul electoral (a se vedea Decizia nr. 682 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 11 iulie 2013).

286. Această interpretare se întemeiază şi pe principiul loialităţii constituţionale, desprins şi interpretat prin coroborarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 – „Statul român”, art. 2 – „Suveranitatea” şi art. 61 – „Rolul şi structura” (Parlamentului), principiu care, în această materie, impune ca autorităţile cu competenţe decizionale în domeniile vizate de problematica supusă referendumului (în cazul de faţă Parlamentul) să ia în considerare, să analizeze şi să identifice modalităţi de punere în practică a voinţei exprimate de popor. O altă viziune asupra efectelor referendumului consultativ l‑ar reduce pe acesta la un exerciţiu pur formal, un simplu sondaj de opinie.

TITLUL VII. PARLAMENTUL

Capitolul I. Caracterizarea şi funcţiile Parlamentului

Secţiunea 1. Caracterizarea Parlamentului. Istoric

Întrucât, în mod practic, nu este posibil ca întreg poporul să se constituie într‑o adunare care să decidă, să legifereze, s‑a pus problema de a şti cum se poate valorifica această strânsă corelaţie dintre voinţa suverană a poporului şi lege, mai precis cum se poate exprima tehnico‑juridic şi statal această cerinţă a democraţiei. Soluţia găsită a fost ca poporul să delege exerciţiul dreptului său unor reprezentanţi, astfel desemnaţi încât să poată exprima juridiceşte voinţa lui[1].

O astfel de reunire a reprezentanţilor formează Parlamentul, care constituie o instituţie politică şi juridică, formată din una sau mai multe corpuri, adunări sau „camere”, fiecare alcătuită dintr‑un număr de membri (deputaţi, senatori), dispunând, într‑o măsură mai mare sau mai mică, de putere de decizie.

Originile parlamentarismului sunt îndepărtate, fiind menţionate în acest sens Islanda, înainte de anul 1000, Sicilia în 1130 şi Anglia în jurul anului 1300, în sensul că acestea cunoşteau existenţa unor adunări care aveau să constituie în secolul următor modelul unor adunări deliberative[2]..

Anglia este, în general, reţinută ca fiind ţara cu cea mai îndelungată tradiţie parlamentară. Astfel, în timpul organizării feudale, pe lângă Coroana Britanică funcţionau Marele Consiliu, compus din delegaţi din întregul regat, şi Consiliul Privat, organism redus şi având caracter permanent, care îl asista pe rege în realizarea atribuţiilor sale. Progresiv, în secolul al XIV‑lea, Marele Consiliu s‑a diferenţiat în două Camere, ca urmare a departajării intereselor marilor nobili şi înaltului cler, ce au alcătuit Camera lorzilor, de cele ale reprezentanţilor aleşi ai oraşelor şi micii nobilimi, ce au alcătuit Camera comunelor. Treptat, Parlamentul britanic a devenit sediul puterii supreme

[1] I. Muraru, E.S. TănăSEScu, op. cit., vol. II, 2009, p. 151 şi urm.[2] V. DuculEScu, c. călInoIu, G. DuculEScu, Tratat de teorie şi practică parlamentară,

vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 29.

VII.1. Caracterizarea şi funcţiile Parlamentului 141

şi suverane, după o insistentă luptă politică. Schimbarea efectivă a modului de partajare a puterii legislative între rege şi Parlament s‑a realizat prin intermediul unei proceduri noi[1]: Camera Comunelor şi Camera Lorzilor au renunţat să‑şi mai redacteze propunerile sub forma petiţiilor prin care cereau regelui redactarea unui proiect de lege şi au început să redacteze proiecte de legi; când un asemenea proiect era însuşit de ambele Camere, îi era înaintat regelui, acesta îl transforma imediat în lege, rareori respingându‑l. În acest mod, prerogativa Coroanei în materie legislativă a fost redusă la un drept de iniţiativă legislativă şi la un drept de veto. Un moment important îl constituie aşa‑numita „revoluţia silenţioasă”[2] din 1688, când prerogativele regelui în materie de legiferare au fost restrânse, iar primatul Parlamentului a fost consolidat şi consacrat prin Bill of Rights (13 februarie 1688). Astfel, regele nu putea să mai suspende legile sau executarea lor, nu mai avea dreptul să acorde dispense faţă de normele prevăzute de legi, s‑a anulat dreptul acestuia de a stabili impozite sau taxe fără ca Parlamentul să se pronunţe, s‑a stabilit obligativitatea consimţământului parlamentar faţă de menţinerea efectivelor armatei.

Această evoluţie, ce s‑a înregistrat şi în alte ţări, a impus guvernământul reprezentativ de tip modern, în care puterile care exercită atributele suve-ranităţii acţionează ca exponente ale naţiunii şi în numele acesteia, repre-zentativitatea supremă fiind recunoscută Parlamentului. Forţa sistemului parlamentar constă în ideea că Parlamentul reprezintă poporul însuşi, iar parlamentarii sunt delegaţii săi. Puterea Parlamentului şi calitatea pe care o au cei care îl alcătuiesc au determinat elaborarea unui regim propriu de organizare, funcţionare, de imunităţi şi inviolabilităţi, menit să garanteze exercitarea mandatului parlamentar. Acesta a devenit un mandat reprezen-tativ, Parlamentul constituind nu doar o parte din suveranitatea naţiunii, ci chiar această suveranitate[3].

Apariţia sistemului parlamentar în ţara noastră a fost influenţată de Revoluţia franceză. Ca repere importante reţinem anul 1822, când a fost întocmit în Moldova proiectul de Constituţie a Cărvunarilor, care sugera, între altele, înfiinţarea unui sfat obştesc, compus din episcopi, boieri şi un boier desemnat de obştea boierilor din fiecare ţinut. Potrivit acestui document, puterea legislativă urma să revină domnului, împreună cu sfatul obştesc. Regulamentele Organice, adoptate în 1831 în Ţara Românească şi

[1] a. ESMEIn, Eléments de droit constitutionnel français et comparée, cinquième édition, revue et argumentée, Paris, Librairie de la Société du Recueil J.B. Sirey et du Journal du Palais, Ancien maison, 1909, p. 64, apud c. nIca, op. cit., vol. I, p. 19 şi urm.

[2] Ibidem.[3] V. DuculEScu, c. călInoIu, G. DuculEScu, op. cit., p. 39.

142 VII. Parlamentul

în 1832 în Moldova, se refereau la o Obştească adunare, aleasă pe termen de 5 ani, şi care dispunea de atribuţii importante în ceea ce priveşte votarea bugetului şi stabilirea impozitelor. De asemenea, avea atribuţii trecute ulterior în sarcina executivului, cum ar fi arendarea ocnelor, vămilor şi domeniilor statului. Putea semnala Domnului abuzuri şi lipsuri în administraţie, săvârşite inclusiv de către miniştri, dar nu avea dreptul de iniţiativă legislativă, toate legile fiind trimise Adunării de către Domn. După ce proiectul era examinat în comisii, se adopta decizia cu majoritate absolută şi era comunicată Domnului printr‑o scrisoare oficială, semnată de toţi cei care luaseră parte la vot. Adoptarea Convenţiei de la Paris la 30 martie 1856 constituie, de asemenea, un moment important, precum şi evenimentele ulterioare, care au condus la unirea Principatelor române. Acestea au fost marcate de organizarea alegerilor pentru Adunările ad‑hoc ale celor două Principate, ce aveau caracterul unor veritabile adunări reprezentative – parlamente ale celor două Ţări Române. Prin Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 7/19 august 1858 s‑a introdus pentru prima dată în viaţa politică românească sistemul bicameral, înfiinţându‑se pe lângă Adunarea electivă, prevăzută de Convenţia de la Paris, o a doua adunare legiuitoare denumită Corp ponderator, iar mai apoi, Senat. Constituţia din 1866 a păstrat sistemul bicameral, reprezentarea naţională fiind realizată de Adunarea Deputaţilor şi de Senat, aceeaşi structură fiind reglementată şi de Constituţiile din 1923 şi 1938. Constituţiile comuniste au consacrat parlamentul unicameral – Marea Adunare Naţională. În prezent, potrivit Constituţiei din 1991, revizuită în anul 2003, Parlamentul este „organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”; acesta este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat (art. 61 din Constituţie).

Secţiunea a 2‑a. Funcţiile Parlamentului

Atribuţiile Parlamentului sunt specifice înfăptuirii la cel mai înalt nivel a conducerii statale. Acestea se clasifică după cum urmează:

§1. Funcţia de reprezentare

Funcţia de reprezentare se referă la faptul că Parlamentul reprezintă întregul corp electoral, exprimând voinţa acestuia şi, prin aceasta, voinţa tuturor.


În legătură cu această funcţie, este necesară realizarea unor clarificări referitoare la mandatul parlamentar, sub aspectul distincţiei dintre mandatul reprezentativ şi mandatul imperativ.

Astfel, teoria mandatului imperativ îşi găseşte sorgintea în concepţia cu privire la suveranitatea populară, în virtutea căreia alegătorii dintr‑o anumită circumscripţie electorală încredinţează un mandat unor persoane chemate să îi reprezinte şi care urmează să se conformeze întru totul voinţei alegătorilor. În cazul în care parlamentarii nu îşi îndeplinesc mandatul, în mod culpabil, pot fi revocaţi de către alegători[1]. Cu privire la această formă de mandat au fost formulate însă critici, arătându‑se că poate duce la abuzuri grave, în sensul că adunările parlamentare ar fi paralizate dacă aleşii ar trebui de fiecare dată să se întoarcă la electori pentru a obţine instruc‑ţiuni pentru orice problemă ivită. În plus, revocarea ar putea fi realizată la solicitarea unei minorităţi politice[2].

Teoria mandatului reprezentativ îşi are originea în concepţia referitoare la suveranitatea naţională, potrivit căreia întreaga putere emană de la naţiune, mandatul reprezentând o împuternicire pe care persoanele alese o primesc de la întreaga naţiune şi, în consecinţă, ea se exercită în mod independent faţă de alegători, care nu mai pot da ordine, instrucţiuni, directive celor aleşi şi nici nu îi pot revoca. Din momentul alegerii, parlamentarii se bucură de un anumit grad de autonomie, care se manifestă şi în raporturile cu partidele sau formaţiunile politice pe listele cărora au candidat[3]. Constituţia României consacră, în art. 69, mandatul reprezentativ.

§2. Funcţia legislativă

Funcţia legislativă exprimă faptul că Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării, executivul neputând emite norme primare decât în con-diţii strict şi limitativ prevăzute de Constituţie[4]. Aceasta reprezintă o formă specializată a competenţei sale generale, în virtutea căreia dezbaterea problemelor politice generale ale naţiunii se finalizează prin adoptarea unei norme de drept, ca expresie a voinţei generale în reglementarea unor ra-porturi sociale[5].

[1] r.D. popEScu, Răspunderea Parlamentului în Dreptul constituţional, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 113.

[2] Idem, p. 115.[3] Idem, p. 117.[4] A se vedea art. 115 din Constituţie – Delegarea legislativă.[5] M. conSTanTInEScu, I. Muraru, Drept parlamentar, Ed. Gramar, Bucureşti, 1994,

p. 134.


Funcţia legislativă a Parlamentului se concretizează în activităţi parla-mentare distincte[1]:

– examinarea proiectelor de lege primite de la Guvern; – examinarea propunerilor legislative formulate de cetăţeni sau de par-

lamentari; – examinarea amendamentelor formulate de Guvern sau de parlamen-

tari; – votarea proiectelor de lege, a propunerilor legislative şi a amendamen-

telor formulate în procesul legislativ; – reexaminarea legii ca urmare a solicitării Preşedintelui României;– reexaminarea legii în temeiul deciziei Curţii Constituţionale prin care

se constată neconstituţionalitatea unor dispoziţii ale acesteia; – stabilirea limitelor abilitării Guvernului de a emite ordonanţe;– exercitarea controlului asupra legislaţiei delegate, respectiv asupra

unor reglementări juridice emise în temeiul unor legi de abilitare ori a dele-gării legislative constituţionale.

Competenţa de legiferare, întrucât rezultă din Constituţie, nu se poate exercita decât în condiţiile şi în limitele stabilite de aceasta, neputând fi de conceput o putere legiuitoare necondiţionată, absolută. Regulile constitu-ţionale de exercitare a competenţei de legiferare nu reprezintă restrângeri ale competenţei Parlamentului ca autoritate legiuitoare, ci domeniul de va-labilitate a acestei competenţe, întinderea legitimităţii sale constituţionale[2].

§3. Funcţia de stabilire a direcţiilor principale ale activităţii social‑economice, culturale, statale şi juridice

Această funcţie exprimă implicarea Parlamentului în domenii ce vizea ză politica ţării, aprobarea programelor de guvernare, organizarea şi funcţio‑narea forţelor politice, apărarea ţării. În realizarea acestei funcţii, Parlamen-tului îi revin următoarele atribuţii:

– adoptarea bugetului; – declararea mobilizării generale sau parţiale; – reglementarea alegerilor; – reglementarea organizării şi desfăşurării referendumului; – organizarea şi funcţionarea organelor de stat; – organizarea şi funcţionarea partidelor politice; – organizarea forţelor armate şi a apărării naţionale;

[1] i. vida, Legistică formală. Introducere în tehnica şi procedura legislativă, Ed. Uni‑versul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 33.

[2] M. conSTanTInEScu, I. Muraru, op. cit., p. 135.


– stabilirea regimului juridic al stării de asediu şi al stării de urgenţă; – stabilirea infracţiunilor şi a pedepselor; – acordarea amnistiei; – reglementarea sistemului general al impozitelor şi taxelor; – emiterea de monedă; – reglementarea regimului general al proprietăţii şi moştenirii; – stabilirea regulilor generale privind raporturile de muncă, sindicate,

patronate; protecţia socială; – stabilirea statutului funcţionarilor publici; – organizarea generală a învăţământului;– reglementarea competenţei şi procedurii instanţelor judecătoreşti etc.

§4. Funcţia de alegere, formare, avizarea formării, numire sau revocare a unor autorităţi statale

Această funcţie exprimă implicarea Parlamentului cât priveşte desem‑narea de înalţi demnitari, revocarea lor, avizarea numirii, trimiterea în judecată etc. Astfel, Parlamentul României:

– numeşte şi revocă Avocatul Poporului; – poate suspenda din funcţie Preşedintele României; – acordă votul de încredere programului şi întregii liste a Guvernului; – poate retrage încrederea acordată Guvernului prin intermediul

mecanismului moţiunii de cenzură; – numeşte 6 judecători la Curtea Constituţională (3 sunt numiţi de către

Camera Deputaţilor, iar trei de către Senat).

§5. Funcţia de control

În conformitate cu dispoziţiile art. 111 alin. (1) din Constituţie, „Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora [...]”.

Formele şi mijloacele prin care se exercită controlul parlamentar se re-alizează prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe prezentate Parla-mentului, prin comisiile parlamentare, prin întrebări şi interpelări, dreptul de a cere şi obţine informaţiile necesare, prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor, prin Avocatul Poporului.


a) Controlul parlamentar realizat prin mesaje, rapoarte şi programe

Potrivit dispoziţiilor Constituţiei, unele autorităţi publice au obligaţia de a prezenta rapoarte Parlamentului. Sunt astfel, de exemplu, Avocatul Poporu‑lui (art. 60 din Constituţie) sau Curtea de Conturi (art. 140 din Constituţie).

Potrivit art. 99‑100 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, data şedinţei comune pentru dezbaterea rapoartelor ce se prezintă Parlamentului de către autorităţile publice prevăzute de Constituţie se stabileşte cu respectarea unui termen de cel puţin 5 zile de la data difuzării lor către deputaţi şi senatori. Rapoartele se examinează de comisiile permanente sesizate în fond şi raportul comun al acestora se difuzează parlamentarilor cu cel puţin o zi înainte de prezentarea lui în şedinţa comună a celor două Camere. În cazul în care din dezbateri rezultă necesitatea adoptării unor măsuri, hotărârea se ia cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi. Dezbaterile asupra rapoartelor ce se prezintă Parlamentului de către autorităţile publice, care au această obligaţie legală, trebuie finalizate în cel mult 6 luni de la depunerea lor la cele două birouri permanente.

b) Controlul realizat prin întrebări şi interpelări

Fiecare parlamentar poate adresa întrebări şi interpelări Guvernului, miniştrilor sau altor conducători ai organelor administraţiei publice.

Întrebarea constă într‑o simplă cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat, dacă o informaţie este exactă, dacă Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice înţeleg să comunice Camerei informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor sau de comisiile permanente ori dacă Guvernul are intenţia de a lua o hotărâre într‑o problemă deter‑minată. Întrebările pot fi orale sau scrise.

Regulamentul Camerei Deputaţilor stabileşte în acest sens că din două în două săptămâni, în ziua de luni, între orele 18.30‑19.30, deputaţii pot adresa întrebări orale membrilor Guvernului. Întrebările orale se adre‑sează de către deputat membrului vizat al Guvernului în domeniul respectiv. Secretarul Camerei Deputaţilor îl informează pe ministrul pentru relaţia cu Parlamentul asupra întrebărilor orale la care membrii Guvernului urmează să răspundă în cursul şedinţei consacrate acestora. Răspunsurile la între‑bările orale se dau în termen de 15 zile de la data transmiterii lor de către secretarul Camerei Deputaţilor.

Cât priveşte întrebările scrise, potrivit aceluiaşi Regulament, fiecare deputat are dreptul să adreseze Guvernului, membrilor săi sau altor condu‑cători ai organelor administraţiei publice întrebări scrise care se depun la


secretarul desemnat al Camerei Deputaţilor. Deputaţii care adresează în-trebări scrise vor preciza dacă doresc un răspuns scris, un răspuns oral sau un răspuns formulat atât în scris, cât şi oral. Întrebările scrise se transmit membrilor Guvernului şi celorlalte autorităţi publice de către secretarul de-semnat al Camerei Deputaţilor. Răspunsurile la întrebările scrise se trans-mit deputatului în cel mult 15 zile. Atât întrebările scrise, cât şi răspunsurile aferente se publică pe site‑ul Camerei.

Regulamentul Senatului prevede în acelaşi sens că senatorii pot adresa întrebări orale sau scrise şi au dreptul să ceară ca răspunsul să le fie dat oral în plenul Senatului sau în scris. Întrebările scrise sau orale se depun în scris, prin grupul parlamentar, la secretarul desemnat al Senatului. Acestea sunt transmise ministrului delegat pentru relaţia cu Parlamentul, menţionându‑se tipul întrebării şi ce fel de răspuns a solicitat senatorul. În situaţia apariţiei unor urgenţe, senatorul poate pune o întrebare şi în cadrul şedinţei destinate acestei activităţi, urmând ca răspunsul să fie dat în şedinţa specială de săptămâna următoare. Răspunsurile scrise se transmit senatorului în cel mult 15 zile. Întrebările şi răspunsurile se consemnează în stenograma şedinţei şi se publică odată cu aceasta în Monitorul Oficial al României, Partea a II‑a. Întrebările la care nu s‑a răspuns sunt comunicate şi prim‑ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a II‑a, la sfârşitul fiecărei sesiuni ordinare.

Interpelarea constă într‑o cerere adresată Guvernului de un grup parlamentar, de unul sau mai mulţi deputaţi, prin care se solicită explicaţii asupra politicii Guvernului în probleme importante ale activităţii sale interne sau externe. Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi să răspundă la interpelări în cel mult două săptămâni. Pentru motive temeinice Camera poate acorda un nou termen.

Potrivit Regulamentului Camerei Deputaţilor, interpelările se citesc în şe-dinţa publică din ziua de luni, consacrată întrebărilor, între orele 19.30‑20.00, după care se prezintă preşedintelui Camerei spre a fi transmise prim‑minis-trului. Interpelările se înscriu, în ordinea prezentării, într‑un registru special şi se afişează la sediul Camerei. Dezvoltarea interpelărilor are loc în şedinţa din ziua de luni, alternativ cu şedinţele consacrate întrebărilor. Din două în două săptămâni, în ziua de luni, consacrată răspunsurilor la interpelări, între orele 18,00‑18,30, deputaţii îl pot interpela pe prim‑ministrul. Interpelările trebuie să vizeze politica Guvernului în probleme importante ale activităţii sale interne sau externe.

Regulamentul Senatului stabileşte că interpelările se înscriu, în ordinea prezentării, într‑un registru special şi se afişează la sediul Senatului. Inter-pelările se prezintă în şedinţă publică de către autor, după care preşedin-


tele Senatului le transmite prim‑ministrului. Biroul permanent stabileşte o zi din săptămână consacrată prezentării şi dezbaterii interpelărilor şi între-bărilor. Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi să răspundă la interpelări în cel mult două săptămâni. Pentru motive temeinice, Senatul poate acorda un termen de cel mult 3 săptămâni.

Răspunsurile la interpelările adresate Guvernului se prezintă de prim‑ministru sau de reprezentantul acestuia. Răspunsul la interpelările adresate membrilor Guvernului se prezintă de ministru sau, după caz, de un secretar de stat. Senatul poate adopta o moţiune prin care să‑şi exprime poziţia cu privire la problema ce a făcut obiectul interpelării.

c) Controlul realizat prin comisiile parlamentare

Această funcţie este încredinţată, de regulă, comisiilor de anchetă, care nu au puteri judiciare, şi a căror funcţionare şi procedură de lucru este prevăzută în Regulamentele Camerelor.

Regulamentul Camerei Deputaţilor prevede în acest sens că orice comisie permanentă poate porni, la solicitarea unuia sau a mai multor membri ai săi, o anchetă, în cadrul competenţei sale, cu încuviinţarea plenului Camerei Deputaţilor, privitoare la activitatea desfăşurată de Guvern sau de administraţia publică. Pentru a obţine încuviinţarea comisia permanentă va prezenta o cerere motivată, adoptată cu votul majorităţii membrilor săi, în care vor fi enunţate materiile ce formează obiectul anchetei, scopul ei, mijloacele necesare şi termenul până la care raportul comisiei urmează să fie prezentat plenului Camerei Deputaţilor.

d) Controlul realizat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor

Regulamentul Camerei Deputaţilor prevede în acest sens (art. 185‑189) că oricine are dreptul de a se adresa cu petiţii Camerei Deputaţilor. Acestea vor fi prezentate în scris şi semnate, precizându‑se domiciliul petiţionarului sau al unuia dintre petiţionari.

Petiţiile se înscriu într‑un registru, în ordinea primirii, consemnându‑se numărul de înregistrare, numele, prenumele, domiciliul petiţionarului şi obiectul cererii. După înregistrare, se transmit Comisiei pentru cercetarea abuzurilor, corupţiei şi pentru petiţii şi altor comisii permanente, spre dezbatere şi soluţionare. Oricare membru al Camerei poate lua cunoştinţă de conţinutul unei petiţii, adresându‑se în acest sens preşedintelui comisiei sesizate. Comisia sesizată va decide, în termen de cel mult 10 zile, dacă va trimite petiţia unei autorităţi publice competente sau o va clasa. Petiţionarului i se aduce la cunoştinţă soluţia adoptată. Semestrial, Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupţiei şi pentru petiţii prezintă Biroului permanent


şi apoi Camerei, la începutul fiecărei sesiuni, un raport asupra petiţiilor primite şi asupra modului de soluţionare a acestora. În raport se vor face menţiuni cu privire la soluţiile date de autorităţile publice la petiţiile care le‑au fost trimise spre soluţionare.

Autorităţile publice care au primit petiţii spre soluţionare sunt obligate să transmită comisiei soluţiile adoptate, în termen de cel mult o lună de la primirea petiţiei.

Regulamentul Senatului conţine dispoziţii similare.

e) Controlul realizat prin Avocatul Poporului

Avocatul Poporului este numit pe o durată de 5 ani de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, iar menirea sa este de a apăra drepturile şi libertăţile persoanelor în raport cu autorităţile şi instituţiile publice.

Potrivit art. 13 din Legea nr. 35/1997[1], care reglementează organizarea şi funcţionarea aceste instituţii, Avocatul Poporului are următoarele atribuţii:

– coordonează activitatea instituţiei Avocatul Poporului; – coordonează activitatea de prevenire a torturii în locurile de detenţie,

desfăşurată prin Domeniul privind prevenirea torturii în locurile de detenţie; – aprobă rapoartele de vizită întocmite în cadrul activităţii de prevenire

a torturii; – aprobă recomandările care însoţesc rapoartele de vizită întocmite în

cazurile în care, în urma vizitelor efectuate, sunt sesizate neregularităţi; – decide asupra petiţiilor formulate de persoanele fizice lezate prin încăl-

carea drepturilor sau libertăţilor acestora de către autorităţile administraţiei publice;

– verifică activitatea de rezolvare legală a petiţiilor primite şi solicită autorităţilor sau funcţionarilor administraţiei publice în cauză încetarea încălcării drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice, repunerea în drepturi a petiţionarului şi repararea prejudiciilor;

– formulează puncte de vedere, la cererea Curţii Constituţionale; – poate sesiza Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea

legilor, înainte de promulgarea acestora; – poate sesiza direct Curtea Constituţională cu excepţia de neconstitu-

ţionalitate a legilor şi ordonanţelor; – reprezintă instituţia Avocatul Poporului în faţa Camerei Deputaţilor, a

Senatului şi a celorlalte autorităţi publice, precum şi în relaţiile cu persoanele fizice sau juridice;

[1] Republicată în M. Of. nr. 277 din 15 aprilie 2014.


– angajează salariaţii instituţiei Avocatul Poporului şi exercită dreptul de autoritate disciplinară asupra acestora;

– exercită funcţia de ordonator principal de credite, atribuţie pe care o poate delega cu respectarea prevederilor legale privind finanţele publice;

– poate sesiza instanţa de contencios administrativ, în condiţiile legii contenciosului administrativ;

– alte atribuţii prevăzute de lege.Atribuţiile menţionate se exercită din oficiu sau la cererea persoanelor

fizice, a societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, a asociaţiilor sau a altor persoane juridice, precum şi inopinat, prin efectuarea vizitelor în locurile de detenţie, potrivit legii. Petiţiile pot fi adresate fără deosebire de cetăţenie, vârstă, sex, apartenenţă politică sau convingeri religioase şi sunt scutite de taxă de timbru. Analizând petiţia care îi este deferită, Avocatul Poporului poate constata că:

– aceasta este de competenţa autorităţii judecătoreşti, caz în care se poate adresa, după caz, ministrului justiţiei, Consiliului Superior al Magis-traturii, Ministerului Public sau preşedintelui instanţei de judecată, care este obligat să comunice măsurile luate;

– este vădit nefondată, caz în care o respinge motivat; – este întemeiată, caz în care instituţia Avocatul Poporului se va adresa

în scris autorităţii administraţiei publice care a încălcat drepturile persoanei fizice şi va cere să reformeze sau să revoce actul administrativ şi să repare prejudiciile produse, precum şi să repună persoana fizică lezată în situaţia anterioară. Autorităţile publice în cauză vor lua de îndată măsurile necesare pentru înlăturarea ilegalităţilor constatate, repararea prejudiciilor şi înlăturarea cauzelor care au generat sau au favorizat încălcarea dreptu‑rilor persoanei lezate şi vor informa despre aceasta instituţia Avocatul Poporului. În cazul în care autoritatea administraţiei publice sau funcţionarul public nu înlătură, în termen de 30 de zile de la data sesizării, ilegalităţile comise, instituţia Avocatul Poporului se adresează autorităţilor administraţiei publice ierarhic superioare, care sunt datoare să îi comunice, în termen de cel mult 45 de zile, măsurile luate. Dacă autoritatea publică sau funcţionarul public aparţine administraţiei publice locale, instituţia Avocatul Poporului se adresează prefectului. De la data depunerii sesizării la prefectul judeţului curge un nou termen de 45 de zile.

Avocatul Poporului este îndreptăţit să sesizeze Guvernul cu privire la orice act sau fapt administrativ ilegal al administraţiei publice centrale şi al prefecţilor. Neadoptarea de către Guvern, în termen de cel mult 20 de zile, a măsurilor privitoare la ilegalitatea actelor sau faptelor administrative semnalate de Avocatul Poporului se comunică Parlamentului. Avocatul


Poporului, adjuncţii acestuia, precum şi personalul de specialitate al insti‑tu ţiei Avocatul Poporului au dreptul să facă anchete proprii, să ceară auto‑rităţilor administraţiei publice orice informaţii sau documente necesare anchetei, să audieze şi să ia declaraţii de la conducătorii autorităţilor administraţiei publice şi de la orice funcţionar care poate da informaţiile necesare soluţionării petiţiei, în condiţiile legii.

§6. Funcţia de conducere în politica externă

Această funcţie se realizează prin ratificarea tratatelor internaţionale, dreptul de a audia persoanele ce urmează a fi numite ambasadori, diplomaţia parlamentară, implicarea parlamentarilor în negocieri la nivel de stat sau în delegaţii în cadrul organizaţiilor internaţionale.

Controlul parlamentar asupra reprezentării României la reuniunile Consiliului European


Decizia nr. 449 din 6 noiembrie 2013 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2, art. 3 şi art. 18 din Legea privind cooperarea dintre

Parlament şi Guvern în domeniul afacerilor europene


– extras –

Curtea constată că dispoziţiile legale criticate stabilesc procedura de urmat în ipoteza în care Preşedintele României deleagă atribuţiunea sa de participare la reuniunile Consiliului European, fără a viza competenţa de participare la aceste reuniuni. Cu privire la acest din urmă aspect, Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia), în Avizul nr. 685/2012 privind compatibilitatea cu principiile constituţionale şi statul de drept a acţiunilor Guvernului şi Parlamentului României cu privire la alte instituţii ale statului şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare a Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare şi completare a Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului în România, adoptat la cea de‑a 93‑a Sesiune Plenară


(Veneţia, 14‑15 decembrie 2012), a subliniat la paragraful 83 al acestuia – în contextul revizuirii Constituţiei – necesitatea clarificării competenţelor Preşedintelui României şi ale prim‑ministrului, în special în privinţa politicii externe şi a relaţiilor cu Uniunea Europeană.

În acest sens, prin deciziile anterior menţionate, Curtea a stabilit că „reprezentarea statului poate fi delegată, printr‑un act de voinţă expres, de către acesta [Preşedintele României – n.a.] atunci când consideră necesar”. Însă Curtea subliniază faptul că o atare putere de apreciere a Preşedintelui României nu este una nelimitată sau arbitrară, ci aprecierea în concret trebuie să ţină cont de anumite criterii obiective, precum: (1) autoritatea publică cea mai bine poziţionată în raport cu subiectele abordate în cadrul Consiliului European, (2) poziţia Preşedintelui României sau a prim‑ministrului asupra acestor subiecte să fie legitimată de un punct de vedere concordant cu cel al Parlamentului sau (3) dificultăţile pe care le implică sarcina implementării celor stabilite în cadrul Consiliului European.

Decizia politică de delegare a atribuţiei de participare la reuniunile Consiliului European trebuie să aibă în vedere criteriile mai sus‑menţionate, în vederea realizării unui consens între autorităţile publice implicate: Preşedintele României, respectiv prim‑ministrul, iar decizia luată trebuie să ţină cont şi de principiul constituţional al cooperării loiale.

4. A doua problemă ridicată vizează conturarea, stabilirea şi defini‑tivarea conţinutului mandatului de reprezentare la Consiliul European, raportat la care Curtea reţine următoarele:

4.1. Potrivit art. 10 alin. (2) teza a doua din Tratatul privind Uniunea Europeană, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria C nr. 326 din 26 octombrie 2012, „Statele membre sunt reprezentate în Consiliul European de şefii lor de stat sau de guvern şi în Consiliu de guvernele lor, care la rândul lor răspund în mod democratic fie în faţa parlamentelor naţionale, fie în faţa cetăţenilor lor”.

Acest text de principiu prevede şi răspunderea reprezentanţilor statelor membre în Consiliul European fie în faţa parlamentelor naţionale, fie în faţa cetăţenilor lor, fără a stabili aspecte ce ţin de ordinea şi tradiţiile constituţionale ale statelor membre.

Aşadar, revine statelor membre obligaţia de a determina, pe baza textelor constituţionale naţionale, reprezentantul naţional la Consiliul European (preşedinte/prim‑ministru) şi de a stabili, eventual, în mod for‑malizat, un cadru legal naţional cu privire la relaţiile dintre autorităţile naţionale de natură a asigura o reprezentare democratică şi, în acelaşi timp, eficientă.


Având în vedere acest ultim obiectiv menţionat în paragraful anterior, Parlamentul României a adoptat Legea privind cooperarea dintre Parla‑ment şi Guvern în domeniul afacerilor europene, determinând, în art. 1 din Capitolul I – Dispoziţii generale, sfera sa de aplicare astfel:

„Prezenta lege reglementează cadrul de cooperare între Parlamentul României sau una dintre Camerele acestuia şi Guvernul României, cu privire la participarea României la procesul decizional din cadrul Uniunii Europene, precum şi la monitorizarea armonizării legislaţiei naţionale cu legislaţia europeană”.

Astfel, cu privire la ceea ce aici interesează, este faptul că legea are ca obiect „cadrul de cooperare între Parlamentul României sau una dintre Camerele acestuia şi Guvernul României, cu privire la participarea României la procesul decizional din cadrul Uniunii Europene”.

Potrivit art. 41 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehni‑că legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monito‑rul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, „Titlul actului normativ cuprinde denumirea generică a actului, în funcţie de categoria sa juridică şi de autoritatea emitentă, precum şi obiectul reglementării exprimat sintetic”. De asemenea, potrivit art. 52 din acelaşi act normativ, „Dispoziţiile generale cuprind prevederi care orientează întreaga regle‑mentare, determină obiectul şi principiile acesteia”.

Rezultă că legea analizată cuprinde în conţinutul său numai reglementări care vizează raporturile Guvern – Parlament, şi nu reglementări care se referă la raporturile acestor două autorităţi cu Preşedintele României.

4.2. În aceste condiţii, Curtea constată că art. 18 alin. (1)‑(3) din lege se referă la situaţia în care atribuţia Preşedintelui României de partici‑pare la reuniunile Consiliului European a fost delegată prim‑ministrului, caz în care controlul parlamentar se exercită numai asupra conţinutului mandatului acestuia, în timp ce art. 18 alin. (4) din lege se referă la po‑sibilitatea Preşedintelui României de a informa Parlamentul cu privire la conţinutul mandatului pe care el însuşi l‑a pregătit atunci când a decis să nu îşi delege atribuţia de participare la reuniunile Consiliului European.

În consecinţă, rezultă două situaţii distincte:a) atunci când Preşedintele României decide să participe el însuşi la

reuniunile Consiliului European, are posibilitatea să îşi prezinte mandatul Parlamentului, conţinutul mandatului fiind stabilit în mod exclusiv de Preşedintele României;

b) atunci când deleagă atribuţia sa de participare la reuniunile Consi‑liului European, Preşedintele României nu poate formula/stabili conţinutul


mandatului, iar prim‑ministrul este dator să se adreseze Parlamentului cu un „proiect/propunere de mandat” pentru ca acesta din urmă să îl aprobe.

Aşadar, controlul parlamentar asupra reprezentării României la reuniunile Consiliului European se manifestă, în primul caz, sub forma informării, iar, în al doilea caz, Parlamentul dobândeşte o putere decizională în stabilirea conţinutului mandatului datorită relaţiilor specifice în care se află cu Guvernul (art. 111 din Constituţie).

Controlul parlamentar asupra reprezentării României la reuniunile Consiliului European se manifestă sub forma dezbaterii, informării şi a conlucrării între Guvern, Parlament şi Preşedinte. De altfel, existenţa controlului parlamentar, indiferent sub ce formă, asupra stabilirii conţinutului mandatului şefului delegaţiei la reuniunile Consiliului European este deja un aspect consacrat în toate statele membre ale Uniunii Europene. Lipsa oricărei informări a Parlamentului de către Preşedinte ar determina ca România să fie singurul stat european în care mandatul reprezentării la Consiliul European să fie elaborat de o singură instituţie.

4.3. O asemenea stare de drept a fost reliefată în studiul „Democratic control in the member states of the European Council and the Euro zone summits”, întocmit în anul 2013 de Comisia Europeană – Direcţia Gene‑rală Politici Interne ale Uniunii Europene – Direcţia drepturile cetăţenilor şi afaceri constituţionale, studiu prin care s‑au constatat următoarele aspecte de drept comparat:

4.3.1. În 17 state membre există reguli formale explicite care menţio‑nează Consiliul European fie în textul Constituţiei, fie în regulamentele parlamentelor (Belgia, Bulgaria, Republica Cehă, Danemarca, Finlanda, Germania, Ungaria, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Polonia, Portugalia, Slovacia, Spania şi Suedia). Aceste reguli se referă la infor‑marea Parlamentului cu privire la deciziile şi procedurile referitoare la Consiliul European şi conturează obligaţia Guvernului fie de a furniza diferite documente scrise privind reuniunile Consiliului European (ordinea de zi, documente de strategie, poziţia Guvernului, raport asupra rezulta‑telor), fie de a le explica oral.

4.3.2. Mai mult, în Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia, Slovacia sau Suedia există reguli procedurale cu privire la controlul asupra activităţii Consiliului European, care prevăd opţiunea sau chiar necesitatea Guver‑nului de a consulta Parlamentul şi de a solicita opinia acestuia. Aceasta este chiar obligatorie în cazul Lituaniei.

4.3.3. Cu privire la structura dezbaterii parlamentare, dezbatere la care, de obicei, iau parte şefii de Guvern, aceasta urmează următoarea


paradigmă: declaraţia şefului Guvernului este urmată de o dezbatere sub forma întrebărilor şi răspunsurilor, dezbatere la care iau parte toate par‑tidele parlamentare. În Germania sau Luxemburg regulamentele Parla‑mentului prevăd timpul alocat pentru fiecare partid, acesta fiind proporţio‑nal cu numărul locurilor deţinute în Parlament. În Irlanda sau Italia şeful Guvernului, în dezbaterea parlamentară, nu răspunde la întrebări. Nici în Irlanda şi nici în Malta nu urmează o dezbatere reală după declaraţia Guvernului, partidele doar exprimându‑şi punctul de vedere (Irlanda).

4.3.4. Peste jumătate din statele membre ale Uniunii Europene au reguli explicite cu privire la documentele şi informările ce trebuie furnizate cu privire la întâlnirile Consiliului European.

4.3.5. Regulile cu privire la controlul activităţii reprezentanţilor naţio‑nali în Consiliul European au evoluat în multe state membre ale Uniunii Europene, mai ales în perioada ratificării tratatelor. Astfel, se constată două categorii de reguli după criteriul formalizării acestora, şi anume reguli formale, normative (Austria, Republica Cehă, Finlanda, Germania, Ungaria, Luxemburg, Portugalia, Suedia), dar şi reguli informale, cutu‑miare (Spania, Suedia, Franţa, Italia, Finlanda, Olanda, Irlanda, Estonia), reguli care se coroborează între ele.

Tendinţa generală identificată la nivelul statelor membre este:(1) de a implica prim‑ministrul direct în procedura parlamentară (acolo

unde atributul reprezentării aparţine prim‑ministrului) şi(2) de a concentra controlul parlamentar asupra activităţii reprezen‑

tantului statului membru în Consiliul European înainte de desfăşurarea sesiunilor acestuia – un control ex ante (Franţa, Olanda, Irlanda sau Portugalia).

Exemplificativ, în Franţa, după ce Tratatul Constituţional a fost respins prin referendum în anul 2005, s‑au impus dezbateri ex ante în plenul Par‑lamentului cu privire la sesiunile ordinare ale Consiliului European. De asemenea, se observă că, în perioada martie 2011‑martie 2012, trei state au avut cea mai mare rată de dezbateri ex ante în plen cu privire la ordinea de zi a Consiliului European (Olanda, Irlanda şi Franţa). Aceste state, în schimb, de principiu, nu au dezbateri în comisiile parlamentare de specialitate (este vorba, de obicei, de comisiile parlamentare de afa‑ceri europene). Pe de altă parte, în Estonia, Finlanda, Portugalia, Suedia, Belgia, Lituania, Slovacia, Letonia şi Italia dezbaterile au loc în comisiile de specialitate fără implicarea plenului. Totuşi, se observă că, din statele anterior menţionate, în Portugalia, din mai 2012, există o implicare ex ante a plenului. În schimb, în Danemarca şi Germania dezbaterile în plen şi în comisii sunt frecvente, acest model fiind cel al „parlamentarismului


total”. Această tendinţă prezentată mai sus se opune modelului tradi‑ţional de neintervenţie parlamentară în pregătirea reuniunilor Consiliului European (Malta, Grecia, România şi Marea Britanie).

4.3.6. Dintre ţările cu o rată mare de dezbateri în plen înainte de sesiunile Consiliului European, numai Irlanda şi Danemarca ţin dezbateri plenare ex post. În Franţa sau Germania dezbaterile ex post se desfăşoară la nivel de comisie, iar Olanda ţine astfel de dezbateri la nivel de plen/comisie doar în cazuri excepţionale. În aceste din urmă parlamente lipsa dezbaterilor ex post este consecinţa numărului mare al dezbaterilor parlamentare ex ante.

4.3.7. Studiul menţionat a evidenţiat, în funcţie de gradul de implicare a parlamentelor naţionale în problematica privind agenda Consiliului European, existenţa a şapte modele de control parlamentar, şi anume:

a) modelul tradiţional, de neimplicare în controlul ex ante/ex post asupra activităţii reprezentantului naţional în Consiliul European (Luxemburg, Ungaria);

b) modelul general utilizat în afacerile europene de către statele membre, care urmează procedura parlamentară obişnuită în privinţa legislaţiei Uniunii Europene;

c) modelul tehnocrat, în care comisia de afaceri europene este foarte activă, dar implicarea sa asupra fondului subiectelor dezbătute este redusă;

d) modelul consultării publice, ce implică sesiuni plenare ex ante şi ex post;

e) modelul răspunderii Guvernului, în care dezbaterile ex ante sunt limitate şi, de obicei, au loc după ce s‑au încheiat lucrările reuniunii Consiliului European;

f) modelul „policy maker”, cel în care activitatea parlamentară are ca scop influenţarea Guvernului înainte de sesiunea Consiliului European (Germania);

g) modelul „parlamentarismului total”, care oferă o combinaţie între examenul tehnic şi dezbaterea publică atât înainte, cât şi după sesiunile Consiliului European (Danemarca).

Totodată, studiul menţionat identifică şi patru modele intermediare:a) modelul Austriei şi Suediei, care este o combinaţie între cel al

răspunderii Guvernului, al consultării publice şi al celui tehnocrat;b) modelul cipriot, în care preşedintele conduce delegaţia naţională

şi este total independent de Parlament. Este de reţinut că statul Cipru este republică prezidenţială;

c) modelul Greciei şi al Portugaliei, care este foarte apropiat de cel al răspunderii Guvernului, dar implicarea deosebită a Parlamentului după


sesiunea Consiliului European sugerează că acesta este un loc în care se discută implementarea deciziilor luate;

d) modelul olandez şi francez, care este un model „policy maker” cu anumite particularităţi. Astfel, spre exemplu, în Franţa se acreditează ideea între parlamentari că o dezbatere pe fondul ordinii de zi a Consiliului European îl va pune în dificultate pe Preşedintele republicii în susţinerea poziţiei Franţei la reuniunile Consiliului European.

4.3.8. Din studiul menţionat mai rezultă că în Bulgaria, Irlanda, Malta şi Marea Britanie Parlamentul nu are posibilitatea de a formula un punct de vedere în privinţa subiectelor abordate la reuniunile Consiliului European.

De asemenea, în procedura ex ante de control al reprezentantului naţional în Consiliul European, poziţia Parlamentului fie nu este obligatorie, fiind una de recomandare (Franţa, Grecia, Ungaria, Italia, Luxemburg, Polonia, Portugalia, Spania), fie este obligatorie din punct de vedere politic (Danemarca, Finlanda, Olanda, Suedia), fie este obligatorie din punct de vedere juridic (Estonia, Germania, Slovenia, Slovacia, Austria, Letonia, Lituania).

4.4. În consecinţă, Curtea constată că sistemul semiprezidenţial românesc nu poate exclude controlul parlamentar asupra reprezentării României la reuniunile Consiliului European, aceasta fiind realizată în forma indicată la pct. 4.2 al considerentelor, cu corectivul ca decizia politică de delegare a atribuţiei de participare la reuniunile Consiliului European să aibă în vedere criteriile menţionate la pct. 3. În acest fel:

– se respectă obiectul de reglementare al legii, art. 18 alin. (1)(3) din lege referinduse doar la relaţia Parlament – Guvern în formularea mandatului de participare la reuniunile Consiliului European;

– se respectă dispoziţiile art. 147 alin. (2) şi (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale, respectiv deciziile nr. 683 din 27 iunie 2012 şi nr. 784 din 26 septembrie 2012.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu poate reţine încălcarea art. 80 alin. (1) privind rolul Preşedintelui României, art. 91 privind atribuţiile Preşedintelui României în domeniul politicii externe şi art. 148 alin. (4) privind îndeplinirea obligaţiilor rezultate din actul aderării la Uniunea Europeană, precum şi din tratatele constitutive şi celelalte acte cu caracter obligatoriu ale Uniunii Europene.


§7. Funcţia de organizare internă[1]

Această funcţie cuprinde următoarele atribuţii: – validarea sau anularea alegerii parlamentarilor; – adoptarea regulamentului de organizare şi funcţionare; – alegerea organelor interne ale camerelor Parlamentului; – stabilirea bugetului propriu; – alte atribuţii privind statutul deputaţilor sau senatorilor.

[1] Pe larg, G. Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 406.

Capitolul al II‑lea. Structura Parlamentului şi organizarea lui internă

Secţiunea 1. Structura Parlamentului

Parlamentele sunt formate fie dintr‑o singură cameră (structură unica-merală), fie din două sau mai multe adunări (structură bicamerală sau mul-ticamerală).

Cât priveşte bicameralismul, de esenţa acestuia sunt, în special, două criterii: recunoaşterea ca atare, prin dispoziţiile Constituţiei, a celor două camere şi calificarea lor ca structuri ale Parlamentului, precum şi alegerea distinctă a camerelor de către corpul electoral. Camerele pot avea aceeaşi legitimitate, precum şi aceeaşi competenţă sau competenţe diferite.

Bicameralismul comportă mai multe forme, fiind identificate[1]: Bicameralismul aristocratic – se caracterizează prin faptul că asociază

„Camerei de Jos”, care este o cameră populară, alcătuită din reprezentanţi ai poporului desemnaţi prin vot universal, egal, direct, secret, o „Cameră Înaltă”, alcătuită din titulari desemnaţi (de exemplu Marea Britanie).

Bicameralismul politic – se caracterizează prin faptul că cea de‑a doua cameră, constituită în sistemele parlamentare ale unor state unitare, răspunde unor imperative politice, respectiv reflecţiei necesare într‑un proces legislativ echilibrat şi armonios.

Bicameralismul economic şi social, rar întâlnit[2], se caracterizează prin instituirea unei camere destinate să asigure reprezentarea grupurilor economice şi sociale.

Bicameralismul federal – corespunde structurii statului şi răspunde necesităţii de a asigura echilibrul între reprezentarea naţiunii în ansamblu şi reprezentarea statelor membre, cu problemele lor specifice.

S‑a exprimat opinia[3] că opţiunea pentru sistemul unicameral sau bica‑meral reprezintă rezultatul unor condiţii istorice. De regulă, unicameralis-mul este considerat ca fiind specific statelor unitare, reflectând unicitatea orga nelor, precum şi a structurii politice. Această regulă nu este absolută, exis tând state unitare care au optat, datorită unor condiţii istorice, pentru

[1] I. DElEanu, op. cit., 2006, p. 186‑188.[2] În Irlanda, unde dintre cei 60 de membri ai Senatului, 43 reprezintă categoriile

socio‑profesionale.[3] V. DuculEScu, c. călInoIu, G. DuculEScu, op. cit., p. 51.


sistemul bicameral (Franţa, Italia, Belgia, Japonia, Spania, Marea Britanie etc.). Există, mult mai rar, situaţii în care state federale au optat pentru siste‑mul unicameral (de exemplu, Republica Camerun până în 1972).

Constituţia României consacră, în art. 61, alcătuirea bicamerală a Par-lamentului: Camera Deputaţilor şi Senat. În temeiul acestui text constituţi-onal, Curtea Constituţională a României a definit principiul bicameralismu-lui, sancţionând, în repetate rânduri, reglementări adoptate cu încălcarea acestuia, în interpretarea pe care i‑a conferit‑o pe cale jurisprudenţială.

Unicameralism versus bicameralism


Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea

Constituţiei României


– extras –

Nu trebuie ignorate totuşi, în exprimarea acestei opţiuni (n.a. – pentru un sistem unicameral sau bicameral), tradiţia statului român şi avantajele pe care le oferă o structură bicamerală a Parlamentului în raport cu cea unicamerală.

Curtea reţine în acest sens că, în mod tradiţional, Parlamentul României a avut o structură bicamerală. Această structură a forului legiuitor, consacrată în anul 1864, prin „Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris” al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a continuat să existe sub imperiul Constituţiilor din 1866, 1923 şi 1938, fiind întreruptă doar în perioada regimului comunist, când reprezentanţa naţională era unicamerală – Marea Adunare Naţională. După Revoluţia din decembrie 1989, prin Decretul‑lege nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 18 martie 1990, act în baza căruia s‑au organizat alegerile din mai 1990, a fost reintrodusă formula bicameralismului. Constituţia din 1991 a preluat, cu unele modificări, această structură a Parlamentului, menţinută cu prilejul revizuirii Legii fundamentale din anul 2003. Modificarea textelor incidente în materie, realizată cu prilejul revizuirii, a vizat doar trecerea la un sistem de bicameralism funcţional.

VII.2. Structura Parlamentului şi organizarea lui internă 161

Avantajele pe care structura bicamerală a forului legiuitor le prezintă sunt evidente. Astfel, se evită concentrarea puterii în Parlament, întrucât Camerele acestuia se vor împiedica reciproc să devină suport al unui regim autoritar. Totodată, se asigură dezbateri şi un cadru de analiză succesivă a legilor de către două corpuri diferite ale forului legiuitor, ceea ce oferă o mai mare garanţie a calităţii actului legislativ. Adoptarea legilor în cadrul unui Parlament unicameral se face după mai multe „lecturi” succesive ale unui text, astfel cum, de altfel, se propune şi în prezentul proiect de revizuire a Constituţiei. Fiind realizate însă de acelaşi corp legiuitor, lecturile pot deveni o formalitate artificială sau pot fi suprimate din raţiuni de urgenţă. Bicameralismul determină ca a doua lectură a legii să se facă, întotdeauna, de o altă adunare, ceea ce este de natură să determine o percepţie critică accentuată. Se oferă astfel oportunitatea unei mai bune cooperări critice, a dezbaterii comune şi colective de luare a deciziilor, conferindu‑se amploare formării voinţei statului parlamentar. În plus, bicameralismul minimizează riscul dominaţiei majorităţii, favorizând dialogul între majorităţile din cele două Camere, precum şi între grupurile parlamentare. Cooperarea şi supervizarea legislativă sunt extinse în acest mod, demonstrându‑se astfel că sistemul bicameral este o formă importantă a separaţiei puterilor, care nu funcţionează doar între puterile legislativă, executivă şi judecătorească, ci şi în interiorul celei legislative.

Atât tradiţia care, fiind legată de fiinţa statului român, îl defineşte şi îl reprezintă, cât şi avantajele enunţate constituie puternice motive de reflecţie cu prilejul opţiunii pentru una dintre cele două formule: unica‑meralism sau bicameralism.

Principiul bicameralismului – consecinţe în planul legiferării


Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a

Legii pentru modificarea Legii nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială


– extras –

Dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul celor


două Camere ale Parlamentului nostru bicameral. Aşadar, modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce asupra proiectului de lege adoptat de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia avută în vedere de iniţiator şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze, ceea ce contravine principiului bicameralismului.


Decizia nr. 1018 din 19 iulie 2010 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru

modificarea şi completarea altor acte normative


– extras –

Prin prevederile art. 61 alin. (2), Constituţia României consacră organizarea în două Camere a Parlamentului, raporturile dintre acestea – în ceea ce priveşte îndeplinirea funcţiilor pe care Parlamentul le exercită, inclusiv în ceea ce priveşte funcţia legislativă – fiind stabilite prin dispoziţiile întregului capitol I al titlului III din Constituţie.

În ceea ce priveşte funcţia de legiferare, iniţiativa legislativă aparţine în egală măsură deputaţilor şi senatorilor, ceea ce implică atât dreptul parlamentarilor de a depune o propunere legislativă în Parlament, cât şi dreptul acestora de a amenda orice iniţiativă legislativă depusă la Parlament. Din dreptul parlamentarilor la iniţiativă legislativă decurge şi dreptul fiecărei Camere de a decide asupra iniţiativelor legislative cu care este sesizată. La dezbaterea unei iniţiative legislative participă, în egală măsură, ambele Camere ale Parlamentului, cu respectarea principiului competenţei de sesizare prevăzut de art. 75 din Constituţie, cele două Camere având autonomie în adoptarea soluţiilor legislative cu privire la iniţiativele supuse dezbaterii. Din aceste principii ale sistemului bicameral rezultă că o iniţiativă legislativă poate fi modificată ori completată de prima Cameră sesizată fără ca decizia acesteia să fie limitată de conţinutul iniţiativei legislative în forma depusă de iniţiator, după cum tot astfel


Camera decizională are dreptul de a modifica, de a completa ori de a renunţa la iniţiativa în cauză.

Pe de altă parte, legea supusă controlului de constituţionalitate este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în condiţiile în care obiectul de reglementare al iniţiativei legislative supuse dezbaterii Camerei Deputaţilor, în calitate de primă Cameră sesizată, este acelaşi cu cel al legii adoptate de Senat, în calitate de Cameră decizională, iar în dezbaterea unei iniţiative legislative Camerele au un drept propriu de decizie, pe care Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, l‑a limitat numai la obligativitatea dezbaterii în ambele Camere a aceloraşi texte (acelaşi conţinut şi aceeaşi formă ale iniţiativei legislative) şi nu la obliga‑tivitatea adoptării unor soluţii identice (Decizia nr. 1093 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 711 din 20 octombrie 2008 sau Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009).

Secţiunea a 2‑a. Autonomia regulamentară şi bugetară a Parlamentului

Articolul 64 din Constituţia României cu denumirea marginală Organizarea internă, prevede în alin. (1) că „organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se stabilesc prin regulament propriu. Resursele financiare ale Camerelor sunt prevăzute în bugetele aprobate de acestea”. Aceste norme constituţionale consacră principiul autonomiei parlamentare, concretizat[1] într‑o triplă auto‑nomie: regulamentară; instituţională; financiară.

Referindu‑se la autonomia regulamentară a Camerelor Parlamentului, Curtea Constituţională a reţinut că, în temeiul dispoziţiilor constituţionale mai sus citate, „fiecare Cameră este în drept să‑şi stabilească, în limitele şi cu respectarea prevederilor constituţionale, regulile de organizare şi funcţi‑onare, care, în substanţa lor, alcătuiesc regulamentul fiecărei Camere. Din această perspectivă, nicio autoritate publică nu poate dispune, cu privire la aspectele menţionate, pentru Parlament, şi, de asemenea, niciuna din‑tre Camerele Parlamentului nu poate dispune, asupra aceloraşi aspecte, pentru cealaltă Cameră. Ca urmare, organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere a Parlamentului se stabilesc prin regulament propriu, adoptat prin hotărâre proprie a fiecărei Camere, cu votul majorităţii membrilor Camerei respective”[2]. Astfel, dacă regulamentul unei Camere ar fi adoptat prin lege,

[1] De exemplu, Decizia nr. 1009/2009, M. Of. nr. 542 din 4 august 2009. [2] Idem.


ar fi încălcat principiul independenţei sale, întrucât s‑ar admite imixtiunea celeilalte Camere în adoptarea regulamentului său.

Autonomia regulamentară de care beneficiază cele două Camere ale Parlamentului, în temeiul dispoziţiilor constituţionale prevăzute de art. 64 alin. (1), le dă dreptul acestora de a dispune cu privire la propria organizare şi procedurile de desfăşurare a lucrărilor parlamentare[1]. Regulamentele parlamentare – Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului şi Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului –, sub aspectul naturii lor juridice, sunt hotărâri ale Parlamentului. Ele sunt adoptate de către fiecare Cameră sau de Camerele reunite, nu în virtutea calităţii de autoritate legiuitoare a Parlamentului, ci în calitate de corpuri autonome, învestite cu o putere de organizare şi funcţionare proprie. Fiecare Cameră adoptă propriul regulament, act cu caracter normativ de sine‑stătător, în conformitate cu competenţa atribuită de Constituţie.

Autonomia regulamentară a Parlamentului nu are un caracter absolut, respectiv nu poate avea semnificaţia unei autonomii în raport cu legea[2].

Autonomia bugetară semnifică faptul că cele două Camere ale Parla‑mentului sunt independente în stabilirea bugetelor proprii, în care sunt prevăzute resursele financiare necesare pentru desfăşurarea activităţii lor. Acestea sunt însă integrate în bugetul naţional, în conformitate cu preve‑derile art. 138 din Constituţie.

autonomia regulamentară a Camerelor Parlamentului – limite


Decizia nr. 209 din 7 martie 2012 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012

pentru acordarea încrederii Guvernului

M. Of. nr. 188 din 22 martie 2012

– extras –

Autonomia regulamentară nu poate fi exercitată în mod discreţionar, abuziv, cu încălcarea atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului. Astfel, între principiul constituţional referitor la autonomia Parlamentului de

[1] Decizia Curţii Constituţionale nr. 209/2012, M. Of. nr. 188 din 22 martie 2012.[2] Decizia Curţii Constituţionale nr. 1018/2010, M. Of. nr. 511 din 22 iulie 2010.


a‑şi stabili reguli interne de organizare şi funcţionare [art. 64 alin. (1)] şi principiul constituţional referitor la rolul Parlamentului, în ansamblul autorităţilor publice ale statului, ce exercită, potrivit Constituţiei, atribuţii specifice democraţiei constituţionale (legiferarea, acordarea votului de încredere, în baza căruia este numit Guvernul, retragerea încrederii acordate Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, declararea stării de război, aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării etc.), [...] există un raport ca de la mijloc/instrument la scop/interes. Astfel, regulamentele parlamentare se constituie într‑un ansamblu de norme juridice, menite să organizeze şi să disciplineze activitatea parlamentară cu privire, printre altele, la procedura de legiferare, de numire sau de învestitură a celor mai importante instituţii sau autorităţi publice în stat (Guvern, o parte dintre judecătorii Curţii Constituţionale, o parte dintre membrii Consiliului Superior al Magistraturii, membrii Curţii de Conturi, Avocatul Poporului, directorii serviciilor de informaţii), precum şi regulile de organizare şi funcţionare ale fiecărei Camere. Normele regulamentare reprezintă instrumentele juridice care permit desfăşurarea activităţilor parlamentare în scopul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului, autoritate reprezentativă prin care poporul român îşi exercită suveranitatea naţională, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Constituţie.


Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012 referitoare la sesizarea formulată de preşedintele Consiliului Superior

al Magistraturii privind existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare, reprezentată de Senatul României, pe de altă parte

M. Of. nr. 800 din 28 noiembrie 2012

– extras –

Rolul Parlamentului. Potrivit dispoziţiilor constituţionale consacrate de art. 61 alin. (1), „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”. În îndeplinirea rolului constituţional, Parlamentul adoptă legi (constituţionale, organice sau ordinare), hotărâri (regulamentele fiecărei Camere sau al Camerelor reunite, hotărâri privind modul de organizare şi funcţionare a activităţii


interne, hotărâri adoptate în virtutea prerogativelor constituţionale ale acestei autorităţi, cum ar fi cele referitoare la învestirea Guvernului, la numirea membrilor unor autorităţi publice, a Avocatului Poporului etc., sau hotărâri adoptate în temeiul unor dispoziţii exprese ale Legii fundamentale) şi moţiuni.

Autonomia regulamentară de care beneficiază cele două Camere ale Parlamentului, în temeiul dispoziţiilor constituţionale prevăzute de art. 64 alin. (1), le dă dreptul acestora de a dispune cu privire la propria organizare şi procedurile de desfăşurare a lucrărilor parlamentare.

Regulamentele parlamentare – Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului –, sub aspectul naturii lor juridice, sunt hotărâri ale Parlamentului. Ele sunt adoptate de către fiecare Cameră sau de Camerele reunite, nu în virtutea calităţii de putere legiuitoare a Parlamen‑tului, ci în calitate de corpuri autonome, învestite cu o putere de organi‑zare şi funcţionare proprie. Fiecare Cameră adoptă propriul regulament, act cu caracter normativ de sine‑stătător, în conformitate cu competenţa atribuită de Constituţie.

Autonomia regulamentară constituie expresia statului de drept, a principiilor democratice şi poate opera exclusiv în cadrul limitelor stabilite de Legea fundamentală. Autonomia regulamentară nu poate fi exercitată în mod discreţionar, abuziv, cu încălcarea atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului. Normele regulamentare reprezintă instrumentele juridice care permit desfăşurarea activităţilor parlamentare în scopul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului, autoritate reprezentativă prin care poporul român îşi exercită suveranitatea naţională, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Constituţie (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 22 martie 2012).

Regulamentul parlamentar trebuie interpretat şi aplicat cu bună‑credinţă şi în spiritul loialităţii faţă de Legea fundamentală.

VIII. În lumina celor expuse, apare cu evidenţă faptul că Parlamentul (fie Camera Deputaţilor, fie Senatul), în calitate de organ reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, nu poate să se substituie puterii judecătoreşti, respectiv să soluţioneze, prin hotărâri proprii, litigii ce ţin de competenţa instanţelor judecătoreşti. De asemenea, legiuitorul nu poate modifica, suspenda sau stinge efectele unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Exemplificativă în acest sens este Decizia Curţii Constituţionale nr. 6 din 11 noiembrie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României,


Partea I, nr. 48 din 4 martie 1993, prin care instanţa constituţională, în cadrul controlului a priori, a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale cuprinse în Legea privind măsuri premergătoare reglementării situaţiei juridice a unor imobile trecute în proprietatea statului după 23 august 1944, care prevedeau suspendarea judecării proceselor privind bunurile avute în vedere de noua reglementare, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, până la adoptarea unei noi legi. Argumentul principal al soluţiei pronunţate de Curte a fost acela că Parlamentul nu are dreptul să intervină în procesul de realizare a justiţiei.

IX. Normele de organizare internă – art. 179‑184 din Regulamentul Senatului – prevăd procedura de încetare a mandatului unui senator care se află în stare de incompatibilitate, procedură care se finalizează, după caz, cu constatarea demisiei de drept de către plenul Senatului – în situaţia incompatibilităţii la dobândirea mandatului de senator sau cu aprobarea de către Senat, cu votul majorităţii membrilor săi, a propunerilor cuprinse în raportul Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a Senatului – în situaţia incompatibilităţii survenite în timpul exercitării mandatului.

Deşi, în aparenţă, dispoziţiile Regulamentului Senatului şi cele ale Legii nr. 176/2010 operează o suprapunere de competenţă între Camera Parlamentului, pe de o parte, şi Agenţia Naţională de Integritate şi instanţele judecătoreşti, pe de altă parte, în realitate, cele două regle‑mentări prevăd două proceduri distincte cu privire la constatarea stării de incompatibilitate şi efectele pe care le produce o atare constatare.

Incompatibilităţile sunt expres şi limitativ prevăzute de Constituţie şi de legea specială privind statutul parlamentarilor şi preluate în cuprinsul Regulamentului Senatului. Ele reprezintă realităţi obiective, a căror consta tare, în condiţiile reglementate de lege şi de regulament, are ca efect încetarea de drept a mandatului de senator.

Astfel, este evident că Senatul, în virtutea autonomiei parlamentare, poate constata, potrivit procedurii interne, atât starea de incompatibilitate, care este prevăzută de lege şi de regulament, cât şi încetarea de drept a mandatului de senator şi vacanţa locului respectiv.

În schimb, potrivit prevederilor Legii nr. 176/2010, Agenţia Naţională de Integritate, prin raportul de evaluare, şi ulterior instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea contestaţiei formulate împotriva acestui act administrativ nu pot constata decât starea de incompatibilitate în care se află senatorul, fără a avea competenţe cu privire la dispunerea încetării calităţii de senator. De aceea, după parcurgerea procedurii prevăzute de lege, devin din nou incidente prevederile Regulamentului Senatului,


raportul de evaluare, alături de hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă constituind temeiul adoptării hotărârii Senatului prin care se constată încetarea de drept a mandatului de senator şi vacanţa locului respectiv.

Autonomia regulamentară nu poate fi exercitată în mod discreţionar, abuziv, cu încălcarea prevederilor constituţionale, legale şi chiar regu‑lamentare în vigoare. Acesta este argumentul principal care legitimează procedura instituită prin Legea nr. 176/2010, accesul la justiţie constituind o garanţie constituţională în favoarea parlamentarului împotriva abuzului autorităţii administrative (Agenţia Naţională de Integritate), pe de o parte, cât şi împotriva abuzului autorităţii legiuitoare (reprezentată de Senatul României), pe de altă parte, garanţie menită să asigure o protecţie sporită mandatului pe care parlamentarul îl exercită.

Secţiunea a 3‑a. Organizarea internă a Parlamentului

Camerele Parlamentului, precum şi Parlamentul, în întregul său, sunt organisme colegiale, care lucrează şi decid numai în plenul lor. Organizarea internă a Parlamentului cuprinde birouri, comitete, comisii, grupuri etc.

§1. Grupurile politice parlamentare

Grupurile parlamentare reprezintă structuri organizatorice ale Camerelor Parlamentului constituite pe bază de apartenenţă şi afinitate politică, respectiv din parlamentari care aparţin aceleiaşi formaţiuni politice sau care subscriu aceluiaşi program ori aceloraşi idei. Acestea funcţionează pe baza unor reguli care pot fi cutumiare ori stabilite prin statute sau prin regulamente parlamentare. Grupurile parlamentare asigură o supleţe în activitatea parlamentară, precum şi o structurare a tendinţelor politice din cadrul lor.

Potrivit art. 64 alin. (3) din Constituţie, „deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului fiecărei Camere”. Aceste dispoziţii sunt dezvoltate în Regulamentele Camerelor[1]. Constituirea grupu‑rilor parlamentare este o posibilitate, nu o obligaţie.

Astfel, grupurile parlamentare se constituie după validarea mandatelor şi depunerea jurământului, separat în cele două Camere ale Parlamentului. Un grup parlamentar poate fi constituit şi poate funcţiona dacă acesta cuprinde

[1] Art. 16‑22 din Regulamentul Senatului şi art. 12‑19 din Regulamentul Camerei Deputaţilor.


cel puţin 7 senatori, respectiv cel puţin 10 deputaţi. Un senator, respectiv deputat nu poate face parte decât dintr‑un grup parlamentar.

Grupurile parlamentare se pot constitui din senatori, respectiv depu-taţi care au candidat în alegeri pe lista aceluiaşi partid politic, a aceleiaşi forma ţiuni politice, pe listele unei alianţe politice sau alianţe electorale şi din deputaţi independenţi sau care au devenit independenţi. Deputaţii/senatorii partidelor politice, formaţiunilor politice, alianţelor politice sau ai alianţelor electorale care nu întrunesc numărul necesar pentru a forma un grup parla-mentar, precum şi deputaţii independenţi sau care au devenit independenţi în timpul unei legislaturi se pot reuni în grupuri parlamentare mixte ori se pot afilia altor grupuri parlamentare constituite sau într‑un grup al deputaţilor independenţi, după caz.

Regulamentul Senatului precizează în art. 16 alin. (7) faptul că „este interzisă constituirea unui grup parlamentar care să reprezinte sau să poarte denumirea unui partid, a unei organizaţii a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, a unei alianţe electorale sau alianţe politice care nu a obţinut mandate de senator în alegeri”, interdicţie consacrată şi de art. 18 din Regulamentul Camerei Deputaţilor: „Formarea de grupuri parlamentare ale unor partide care nu au obţinut mandate în urma alegerilor este interzisă”.

În prima sa şedinţă, fiecare grup parlamentar, după constituire, proce-dează la desemnarea conducerii proprii alcătuite din lider şi, după caz, din unul sau mai mulţi vicelideri şi un secretar. Unul dintre viceliderii grupului îl înlocuieşte pe lider în lipsa acestuia sau ori de câte ori este nevoie, în baza mandatului dat de acesta, iar secretarul grupului asigură întocmirea documentelor necesare grupului.

Regulamentul Camerei Deputaţilor

– extras –

Art. 14 alin. (2). Liderului grupului parlamentar are următoarele atribuţii:a) prezintă Camerei Deputaţilor denumirea grupului parlamentar,

componenţa numerică, nominală şi conducerea acestuia, precum şi orice modificări care survin pe parcursul mandatului;

b) propune Camerei Deputaţilor reprezentanţii grupului parlamentar în Comisia de validare;

c) reprezintă grupul parlamentar şi negociază în numele acestuia;d) nominalizează reprezentanţii grupului său parlamentar în comisiile

permanente ale Camerei Deputaţilor, în comisiile speciale sau de anchetă ale acesteia ori în comisiile comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului;


e) nominalizează reprezentanţii grupului său parlamentar în instituţiile sau autorităţile publice aflate în subordinea Parlamentului României, în grupurile de prietenie interparlamentare, în structuri parlamentare internaţionale la care România este parte;

f) face propuneri şi prezintă candidaţii grupului său parlamentar pentru funcţiile de conducere şi pentru reprezentanţii acestuia în diverse structuri ale Camerei Deputaţilor, funcţii care îi revin de drept, conform ponderii grupului său parlamentar în configuraţia politică iniţială a Camerei Deputaţilor şi negocierilor între liderii de grup;

g) solicită revocarea din funcţie sau înlocuirea reprezentanţilor grupului său parlamentar din structurile Camerei Deputaţilor;

h) participă la şedinţele Biroului permanent al Camerei Deputaţilor şi la dezbaterile acestuia fără a avea drept de vot;

i) poate cere plenului Camerei Deputaţilor: pauză pentru consultări, verificarea cvorumului, ţinerea unor şedinţe nepublice ale plenului, încheierea dezbaterilor în Camera Deputaţilor;

j) informează membrii grupului său parlamentar asupra activităţilor Camerei Deputaţilor şi ale structurilor acesteia;

k) prezintă plenului Camerei Deputaţilor reprezentantul grupului său parlamentar care participă la dezbaterile generale;

l) prezintă amendamentele grupului său parlamentar la proiectele de lege şi propunerile legislative aflate în dezbaterea comisiilor permanente ale Camerei Deputaţilor;

m) propune retrimiterea la comisie a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative, în condiţiile prezentului regulament;

n) propune plenului Camerei Deputaţilor modalitatea de vot;o) prezintă punctul de vedere al grupului său parlamentar cu privire la

propunerea de ridicare a imunităţii parlamentare a unuia dintre membrii propriului grup;

p) îşi poate delega atribuţiile unuia dintre membrii conducerii grupului său parlamentar; în lipsa acestora se pot delega atribuţiile sale oricărui membru al grupului.

Regulamentul Senatului

– extras –

Art. 18. (1) Liderul grupului parlamentar are următoarele atribuţii: a) prezintă Senatului, la începutul fiecărei sesiuni parlamentare,

denumirea grupului, precum şi componenţa sa numerică şi nominală;


b) prezintă Senatului reprezentanţii grupului pentru negocierile privind compunerea Biroului permanent, precum şi pentru compunerea comisiilor Senatului şi a birourilor comisiilor Senatului;

c) prezintă Senatului candidaţii grupului pentru funcţiile din Biroul permanent;

d) participă, fără drept de vot, la şedinţele Biroului permanent;e) poate cere continuarea, întreruperea sau încheierea dezbaterilor

cu respectarea prevederilor prezentului regulament;f) poate solicita lista nominală a voturilor exprimate cu prilejul dezba‑

terilor în plenul Senatului;g) poate contesta rezultatul votului exprimat în plenul Senatului;h) poate cere pauză pentru consultări în grupul parlamentar al cărui

lider este sau, după caz, cu ceilalţi lideri ai grupurilor parlamentare;i) poate propune modalitatea de vot;j) poate propune, în numele grupului parlamentar, retrimiterea proiec‑

tului de lege la comisia sesizată în fond; k) poate propune completarea sau modificarea ordinii de zi;l) anunţă modificările privind participarea membrilor grupului la comi‑

siile Senatului;m) cere, în numele grupului parlamentar, revocarea membrilor Biroului

permanent sau a membrilor birourilor comisiilor propuşi de grupul pe care îl reprezintă;

n) informează membrii grupului asupra activităţilor Senatului şi ale comisiilor Senatului;

o) reprezintă grupul ori de câte ori este nevoie în activitatea Senatului;p) îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin regulamentul grupului

sau decise prin votul grupului.

§2. Birourile

Birourile sunt organe interne ale Parlamentului, a căror organizare, atri-buţii şi funcţionare sunt stabilite prin Constituţie şi regulamentele Camerelor.

Biroul Permanent este format din deputaţi, respectiv senatori, se alege pe durata unei legislaturi sau numai a unei sesiuni şi cuprinde, de regulă, un preşedinte, vicepreşedinţi, secretari şi chestori. Biroul Permanent are o serie de atribuţii care privesc buna organizare şi desfăşurare a lucrărilor camerei, sprijinirea activităţii deputaţilor sau senatorilor. Preşedintele camerei este şi preşedintele Biroului Permanent, din care mai fac parte vicepreşedinţii, secretarii şi chestorii.


Constituţia României stabileşte principalele reguli în acest domeniu, prin art. 64 alin. (2), potrivit căruia „fiecare Cameră îşi alege un birou permanent. Preşedintele Camerei Deputaţilor şi preşedintele Senatului se aleg pe durata mandatului Camerelor. Ceilalţi membri ai birourilor permanente sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni. Membrii birourilor permanente pot fi revocaţi înainte de expirarea mandatului”.


– extras –

Art. 31. (1) Biroul permanent al Camerei Deputaţilor are următoarele atribuţii:

a) propune Camerei data începerii şi data încheierii sesiunilor parlamentare;

b) solicită preşedintelui Camerei convocarea unei sesiuni extraordinare; c) supune aprobării Camerei Deputaţilor regulamentul acesteia,

precum şi propunerile de modificare; d) prezintă Camerei Deputaţilor spre aprobare proiectul de buget al

acesteia şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar. Proiectul de buget se distribuie către deputaţi împreună cu nota de fundamentare şi anexele acestuia, cu cel puţin 7 zile înainte de data supunerii spre aprobare plenului Camerei;

e) pregăteşte şi asigură desfăşurarea în bune condiţii a lucrărilor Camerei Deputaţilor;

f) primeşte sub formă electronică şi asigură difuzarea pe site‑ul Came‑rei Deputaţilor a proiectelor de legi, propunerilor legislative, proiectelor de hotărâri ale Camerei Deputaţilor, amendamentelor primite de la Guvern şi rapoartelor comisiilor parlamentare, în ordinea depunerii acestora la Secretariatul general al Camerei Deputaţilor. Documentele menţionate pot fi transmise şi pe suport hârtie, la solicitarea scrisă a deputaţilor, for‑mulată la începutul fiecărei sesiuni;

g) hotărăşte, în cazul iniţiativelor legislative, reţinerea lor spre dezbatere şi adoptare ca primă Cameră sesizată sau trimiterea la Senat a celor pentru care Camera Deputaţilor este Cameră decizională;

h) difuzează la casetele deputaţilor programul de lucru, ordinea de zi, informarea cu privire la iniţiativele legislative înregistrate la Biroul permanent al Camerei Deputaţilor, proiectele de hotărâri ale Camerei Deputaţilor, legile adoptate cu privire la care deputaţii pot sesiza Curtea


Constituţională, precum şi alte documente care nu sunt menţionate la lit. f);

i) întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţelor Camerei Deputaţilor şi al programului de lucru al acesteia, pe care le transmite Comitetului liderilor grupurilor parlamentare spre dezbatere şi aprobare;

j) rezolvă orice sesizare privind situaţia de incompatibilitate, vacan‑tare, blocaj, obstrucţionare sau comportament abuziv din partea biroului comisiei sau a unui grup de deputaţi al unei comisii permanente, nere‑zolvată de comisia respectivă;

k) organizează relaţiile Camerei cu parlamentele altor state şi cu orga‑nizaţiile parlamentare pe baza consultării, în funcţie de natura acţiunilor avute în vedere, a Comitetului director al Grupului Român al Uniunii In‑terparlamentare, a grupurilor parlamentare, a Comisiei de politică externă şi a altor comisii permanente, informând Camera Deputaţilor asupra mă‑surilor stabilite, inclusiv cu privire la componenţa nominală a delegaţiilor;

l) supune spre aprobare Camerei Deputaţilor componenţa delegaţiilor permanente la organizaţiile parlamentare mondiale sau regionale, pe baza consultării grupurilor parlamentare şi cu respectarea configuraţiei politice iniţiale a Camerei;

m) avizează şi supune aprobării plenului Camerei structura organi‑zatorică, statul de funcţii şi regulamentul serviciilor Camerei Deputaţilor;

n) conduce şi controlează serviciile Camerei Deputaţilor; o) aprobă regulamentul privind paza şi accesul persoanelor în sediul

Camerei Deputaţilor; p) propune Camerei Deputaţilor numirea secretarului general şi a 2

secretari generali adjuncţi; r) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de prezentul regulament,

alte dispoziţii legale sau însărcinări date de Camera Deputaţilor.


– extras–

Art. 36. Biroul permanent al Senatului are următoarele atribuţii:a) propune datele de începere şi de terminare ale fiecărei sesiuni

a Senatului, cu respectarea art. 66 alin. (1) din Constituţia României, republicată;

b) cere preşedintelui Senatului convocarea în sesiune extraordinară, conform art. 66 alin. (2) din Constituţia României, republicată;


c) propune înscrierea pe ordinea de zi a aprobării Regulamentului Senatului sau a modificărilor acestuia;

d) pregăteşte şi asigură desfăşurarea în bune condiţii a lucrărilor Senatului;

e) primeşte proiectele de lege sau propunerile legislative şi decide:– reţinerea proiectului la Senat şi sesizarea comisiilor permanente

competente în vederea întocmirii rapoartelor şi avizelor, în cazul în care Senatul este competent să dezbată şi să adopte ca primă Camera sesizată, precum şi în cazul în care Senatul este sesizat de către Camera Deputaţilor;

– transmiterea proiectelor de lege sau a propunerilor legislative Camerei Deputaţilor, în cazul în care aceasta este competentă să le dezbată şi să le adopte ca primă Cameră sesizată, ca urmare a hotărârii plenului Senatului şi cu avizul Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări;

f) dispune difuzarea proiectelor de lege, a propunerilor legislative sau a rapoartelor comisiilor tuturor senatorilor, după îndeplinirea cerinţei prevăzute la lit. e) şi publicarea acestora pe site‑ul Senatului;

g) stabileşte, cu consultarea preşedinţilor comisiilor, repartizarea proiectelor de lege şi a iniţiativelor legislative către comisii pentru amenda‑mente, avize şi întocmirea rapoartelor, precum şi termenul pentru fiecare dintre acestea;

h) întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţelor Senatului şi progra‑mul de activitate, cu consultarea liderilor grupurilor parlamentare, a pre‑şedinţilor comisiilor permanente şi a reprezentantului Guvernului pentru relaţia cu Parlamentul şi dispune publicarea acestora pe site‑ul Senatului;

i) stabileşte, cu consultarea liderilor grupurilor parlamentare, timpul total de dezbatere şi alocarea acestuia pentru luări de cuvânt la dezbaterile politice, precum şi timpul total necesar şi alocarea acestuia pentru luări de cuvânt la declaraţiile politice;

j) organizează relaţiile Senatului cu parlamentele altor state sau cu organizaţiile parlamentare internaţionale;

k) supune spre aprobare Senatului componenţa numerică şi nominală a delegaţiilor la organizaţiile parlamentare internaţionale, pe baza deci‑ziilor negociate de reprezentanţii grupurilor parlamentare;

l) supune aprobării Senatului proiectul de buget al acestuia şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar;

m) aprobă regulamentele comisiilor permanente, cu avizul Comisiei pentru regulament;


n) exercită controlul financiar‑contabil intern, prin intermediul chesto‑rilor, şi ia hotărârile ce se impun în acest domeniu;

o) supune aprobării Senatului structura serviciilor acestuia;p) propune Senatului numirea sau revocarea secretarului general şi

a secretarului general adjunct;q) aprobă statul de funcţii şi regulamentele de organizare şi funcţionare

a serviciilor Senatului, la propunerea secretarului general;r) controlează activitatea serviciilor Senatului;s) aprobă Regulamentul privind paza şi accesul în sediul Senatului;ş) adoptă hotărâri care sunt obligatorii pentru senatori şi aparatul

tehnic;t) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege, de prezentul

regulament sau hotărâte de Senat.

§3. Comisiile parlamentare

Comisiile parlamentare sunt organe interne de lucru ale fiecărei Camere, subordonate acesteia şi având o competenţă de specialitate, potrivit cu regulamentul Camerei. Crearea lor este determinată de faptul că adunările parlamentare (camere) sunt prea numeroase pentru a delibera util dacă nu dispun de analize şi studii prealabile. De regulă, comisiile nu au putere de decizie proprie, ci transmit avizul sau raportul elaborat camerei, pentru a decide[1]. Comisiile parlamentare pot fi permanente, fiind stabilite de regulă chiar prin regulamentele Camerelor, sau temporare, constituite pentru examinarea unor probleme specifice.

Potrivit art. 64 alin. (4) din Constituţie, „fiecare cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune”.

[1] I. DElEanu, op. cit., 2006, p. 191.


Rolul şi natura actelor Comisiilor parlamentare


Decizia nr. 209 din 7 martie 2012 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012

pentru acordarea încrederii Guvernului


– extras –

Lipsa reglementării exprese în cadrul prevederilor constituţionale ale art. 103 a caracterului obligatoriu, sub aspectul existenţei actului, al avizelor comisiilor permanente, coroborată cu dispoziţiile art. 64 alin. (4) şi (5) din Constituţie, pune în evidenţă locul şi rolul comisiilor permanente, ca organe interne de lucru ale Camerelor Parlamentului a căror activitate are caracter pregătitor pentru a oferi forului deliberativ toate elementele necesare adoptării deciziei (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 48 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 21 mai 1994). Comisiile se constituie dintr‑un număr restrâns de deputaţi sau senatori, specializaţi pe un anumit domeniu, cu o componenţă şi o structură care respectă configuraţia politică a fiecărei Camere. Potrivit prevederilor art. 10 alin. (3) din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, „participarea deputaţilor şi senatorilor la şedinţa comună a comisiilor permanente sesizate în fond este obligatorie”. Dezbaterile specializate care au loc în cadrul şedinţelor comisiilor se finalizează cu întocmirea de rapoarte sau avize care au rolul de a pregăti şi facilita desfăşurarea lucrărilor Camerelor, respectiv a dezbaterilor care vor avea loc în plenul acestora. Necesitatea creării acestor organe de lucru a fost impusă de asigurarea eficienţei activităţii unui corp deliberativ numeros. Din această perspectivă, rolul comisiilor în activitatea parlamentară este unul foarte important, ele asigurând pregătirea deciziilor plenului în scopul exercitării prerogativelor ce decurg din dreptul de informare, dreptul de control sau dreptul de anchetă ale Parlamentului.

Dat fiind caracterul de organe de lucru interne al comisiilor parla‑mentare, natura juridică a rapoartelor sau avizelor adoptate de acestea este acea a unui act preliminar, cu caracter de recomandare, adoptat


în scopul de a sugera o anumită conduită, sub aspect decizional, plenului fiecărei Camere sau Camerelor reunite. Rapoartele şi avizele au caracter obligatoriu numai sub aspectul solicitării lor, nu şi din perspectiva soluţiilor pe care le propun, Senatul şi Camera Deputaţilor fiind singurele corpuri deliberative prin care Parlamentul îşi îndeplineşte atribuţiile constituţionale. Comisiile parlamentare au obligaţia de a se întruni, însă pot fi puse în situaţia de a nu realiza activitatea în scopul căreia au fost constituite din cauza neîndeplinirii condiţiei de cvorum pentru desfăşurarea şedinţelor sau a imposibilităţii ca membrii comisiei să ajungă la un acord cu privire la problema supusă dezbaterii. Or, dispoziţiile art. 12 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului care reglementează aceste două ipoteze (cvorumul şi majoritatea nece‑sară adoptării unei hotărâri în cadrul comisiilor) consacră mijloacele procedurale minimale de protecţie în scopul respectării drepturilor tuturor membrilor comisiilor, iar nu ca instrumente de împiedicare a funcţionării Camerelor Parlamentului.

[...] În acest sens sunt şi cele statuate de Curtea Constituţională în Decizia nr. 48 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al Româ niei, Partea I, nr. 125 din 21 mai 1994. Cu acel prilej Curtea a reţinut că, potrivit „poziţiei preeminente a Parlamentului în sistemul autorităţilor publice ale României, el exercită prerogative de cea mai mare însemnătate pentru activitatea de stat, fiind, în întregul său, expresia suveranităţii naţionale rezultată din alegerile parlamentare. Între aceste prerogative, alături de cea privitoare la adoptarea legilor, este şi activitatea de control asupra executivului [...]. Desigur, Parlamentul nu poate desfăşura, în plenul său, asemenea activităţi de control, lipsindu‑i suportul informaţional necesar pentru a‑şi formula o opinie corectă asupra obiectului controlului. Acest fapt este la fel de adevărat, de altminteri, şi pentru procesul legislativ. Camerele nu ar putea păşi direct la dezbaterea şi adoptarea unei legi, fără o pregătire corespunzătoare, prealabilă, a lucrărilor ce urmează a se desfăşura în plen.

Acestui rol şi acestor finalităţi le sunt consacrate organizarea şi funcţionarea comisiilor parlamentare, privite şi definite ca organe de lucru ale Camerelor, care se înfiinţează cu scopul de a îndeplini însărcinările care le sunt încredinţate tocmai în vederea pregătirii lucrărilor lor.

Aşadar, elementele ce configurează conceptul de comisie parla‑mentară sunt caracterul pregătitor, prealabil, al lucrărilor lor, aspectul de organ intern al Camerelor destinat ca, prin activitatea lui, să poată oferi acestora toate elementele necesare luării unei decizii. Ele trebuie să dispună de toate condiţiile pentru a culege şi a oferi acele date necesare


plenului unei Camere sau Parlamentului spre a‑şi fonda, în mod optim, luarea unei decizii.

Din acest considerent, organizarea şi funcţionarea lor sunt amănunţit reglementate, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie [art. 64 alin. (1) din Constituţia revizuită], prin regulamentul fiecărei Camere. Dispoziţiile constituţionale nu fac decât să exprime acest rol subordonat, pregătitor, al activităţii comisiilor, diferenţiat conform tipologiei lor, cuprinsă, de altfel, în prevederile art. 61 alin. (4) din Constituţie [art. 64 alin. (4) din Constituţia revizuită]: «Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune»”.

Parlamentul „nu poate fi reprezentat sau înlocuit de niciunul dintre organele sale interne şi pe care chiar el şi le înfiinţează, din simplul motiv că el nu poate delega nimănui – şi cu atât mai puţin unui grup de parlamentari – suveranitatea naţională cu care electoratul l‑a împuternicit în urma alegerilor parlamentare.

Pentru ca un control parlamentar să fie autentic, el trebuie să fie deplin, adică Parlamentul ţării trebuie să dispună de posibilitatea de a lua orice măsuri pentru a da conţinut acestei plenitudini.

[...] Deplasarea [...] unui centru de decizie constituţional (Parlamentul) la comisii ale acestuia nu este conformă cu menirea celui dintâi, exprimată clar în prevederile art. 110 şi art. 58 din Constituţie [art. 111 şi art. 61 din Constituţia revizuită]”.

Aceeaşi este concluzia la care a ajuns recent şi Curtea Constituţională Federală a Germaniei, care prin Decizia 2BvE 8/11 din 28 februarie 2012, pronunţată în unanimitate de cea de‑a doua Cameră, a reţinut că „[...] Bundestagul german constituie organul reprezentativ nemijlocit al poporului. El este alcătuit din deputaţii aleşi ca reprezentanţi ai întregului popor, care împreună formează reprezentarea populară. Statutul reprezentativ al deputaţilor, garantat de art. 38 alin. (1) fraza a 2‑a GG [n.a. – Legea fundamentală a Germaniei] constituie temei pentru poziţia de reprezentare a Bundestagului care, în calitate de «organ special» [art. 20 alin. (2) GG], exercită puterea statală ce emană de la popor.

a) Bundestagul german îşi exercită de principiu funcţia de reprezentare [constituit] în întregul său, prin participarea tuturor membrilor săi, nu doar prin deputaţi individuali, un grup de deputaţi sau majoritatea parlamentară.

Exercitarea funcţiei de reprezentare de către Bundestagul german, în întregul său, presupune o egală împuternicire de participare a tuturor deputaţilor, care de principiu dispun de aceleaşi drepturi şi îndatoriri. Prin


urmare, fiecare membru este chemat să participe la lucrările Bundesta‑gului, dezbaterile şi deciziile acestuia.

[...] Libertatea şi egalitatea mandatului [art. 38 alin. (1) fraza a 2‑a GG] nu sunt totuşi garantate în mod absolut, ci pot fi limitate de alte valori de interes public, proteguite la nivel constituţional. Modalitatea de funcţionare a Parlamentului constituie un astfel de interes, de rang constituţional.

[...] Ca punct de plecare şi bază pentru configurarea şi restrângerea drepturilor deputaţilor stă principiul participării tuturor membrilor la deciziile Bundestagului german; acesta este etalonul standard în configurarea organizării sau procedurilor parlamentare. În măsura în care parlamentarii trebuie excluşi de la coparticiparea în procesul de luare a deciziilor parlamentare prin transferul atributelor decizionale către o comisie, acest lucru este permis doar pentru a proteja alte interese juridice, de rang constituţional, şi în strictă conformitate cu principiul proporţionalităţii. [...]

Bundestagul german este de principiu îndrituit, în cadrul autonomiei sale organizatorice şi funcţionale, să creeze subcomisii pentru a permite îndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor sale. [...] Anume îi este permis să înfiinţeze comisii cărora să le transfere sarcini individuale ale Bundestagului, cum ar fi pregătirea deciziilor pentru plen sau exercitarea prerogativelor ce decurg din dreptul de informare, de control şi de anchetă.

b) Corespunzător tradiţiei parlamentare, o mare parte din sarcinile Bundestagului german se rezolvă în afara plenului, mai ales în comisii. Însă acestea sunt de fapt limitate la a pregăti dezbaterile şi deciziile plenului, în consecinţă ele lucrează în vederea adoptării unei decizii finale de către plen [...]”.

a) Comisiile permanente

Comisiile permanente sunt alese pe durata mandatului camerei (parla‑mentului) sau a sesiunii.

Pentru ca activitatea acestor comisii să fie utilă şi eficientă, sunt în general specializate pe domenii de activitate precum: economie şi finanţe, afaceri externe, învăţământ, apărare, sănătate etc. În legătură cu specializarea comisiilor, se consideră că cea mai bună soluţie este asigurarea unei corespondenţe între competenţa comisiilor parlamentare şi a diferitelor departamente ministeriale.

Potrivit art. 61 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, comisiile perma-nente:


– examinează proiectele de legi, propunerile legislative, proiectele de hotărâri ale Camerei Deputaţilor, avizele şi amendamentele, în vederea elaborării rapoartelor sau avizelor, după caz;

– dezbat şi hotărăsc asupra altor probleme trimise de Biroul permanent al Camerei Deputaţilor;

– pot efectua anchete parlamentare;– pot efectua şi alte activităţi, în conformitate cu prevederile Regulamentului

Camerei Deputaţilor şi ale Regulamentului şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.

Potrivit art. 67 din Regulamentul Senatului, în domeniul lor de activitate, comisiile permanente au următoarele atribuţii:

– examinează proiecte şi propuneri legislative, în vederea elaborării rapoartelor sau avizelor;

– solicită rapoarte, informaţii sau documente de la autorităţile publice; – efectuează anchete parlamentare şi prezintă rapoarte Biroului per‑

manent; – dezbat şi hotărăsc asupra altor probleme transmise de Biroul perma‑

nent; – îndeplinesc alte atribuţii prevăzute în regulamentul propriu sau hotărâte

de Senat.În scopul realizării competenţelor corespunzătoare, Biroul permanent

trimite proiectele de lege, propunerile legislative sau amendamentele comi‑siilor în competenţa cărora intră materia reglementată prin acestea, spre dezbatere şi elaborarea rapoartelor sau avizelor.


– extras –

Comisiile permanente ale Camerei Deputaţilor

Art. 59. Comisiile permanente se aleg pe întreaga durată a legisla‑turii. Denumirile şi domeniile de activitate ale comisiilor permanente sunt următoarele:

1. Comisia pentru politică economică, reformă şi privatizare– restructurarea economiei la nivel macroeconomic şi la nivel sec‑

torial; programe de reconstrucţie şi dezvoltare; prognoză economică; mijloace şi instituţii specifice ale economiei de piaţă; problemele preţuri‑lor şi concurenţei; libera iniţiativă; privatizarea; activitatea economică a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi a societăţilor de inves‑


tiţii financiare, a regiilor autonome şi a societăţilor comerciale cu capital integral de stat sau mixt; importul şi exportul de capital;

– alte probleme privind strategia dezvoltării economice şi politica reformei.

2. Comisia pentru buget, finanţe şi bănci– bugetul de stat şi execuţia bugetară; bugetul asigurărilor sociale de

stat şi execuţia acestuia; politica financiară; sistemul de impozite şi taxe, asigurări şi reasigurări; echilibrul monetar, circulaţia bănească, credite şi sisteme de credite, dobânzi, scont; bursa de valori şi efecte; împrumuturi externe ale statului sau garantate de stat; investiţii realizate din credite bugetare.

3. Comisia pentru industrii şi servicii– industria şi ramurile ei; transporturi, comerţ interior şi exterior, turism

şi servicii turistice; protecţia consumatorilor; strategii de dezvoltare a in‑dustriilor şi a serviciilor; asigurarea resurselor de materii prime şi energie pentru economia naţională; dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii în industrie şi în servicii; probleme specifice ale privatizării în industrie şi ser‑vicii, ale dezvoltării sectorului privat în aceste ramuri; bursele de mărfuri industriale şi servicii; strategii de investiţii; calitatea produselor industriale şi a serviciilor; standarde şi mărci; protecţia investiţiilor şi a mărcilor; progresul tehnic şi dezvoltarea tehnologică; eficienţa şi capacitatea concurenţială a produselor şi serviciilor pe piaţa internă şi externă.

31. Comisia pentru transporturi şi infrastructură– infrastructură, transporturi feroviare, rutiere, fluviale, maritime şi

aeriene; infrastructura transporturilor; sistematizarea, organizarea şi reglementarea transporturilor; siguranţa transporturilor, transportul public.

4. Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi servicii specifice

– programe în domeniul agriculturii, horticulturii, zootehniei, piscicul‑turii, silviculturii, fondului cinegetic; probleme specifice ale privatizării în agricultură; libera iniţiativă, forme de proprietate, de asociere, creditare, arendare; gospodărirea fondului funciar; activitatea societăţilor şi regi ilor cu capital de stat sau mixt din agricultură, silvicultură şi alimentaţie; servicii pentru agricultură, îmbunătăţiri funciare, industrie alimentară şi silvicultură.

5. Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale

– drepturile omului şi ale cetăţeanului; problemele minorităţilor; liber‑tatea de conştiinţă; problemele cultelor religioase; libertatea de exprimare prin alte mijloace decât prin cele de informare în masă.


6. Comisia pentru administraţie publică şi amenajarea teritoriului– autonomia locală; reforme administrative; organizarea administra‑

tiv‑teritorială; statutul funcţionarului public; sisteme urbane; reţele urbane şi rurale; finanţele publice locale; amenajarea teritoriului; construcţii.

61. Comisia pentru mediu şi echilibru ecologic– influenţa mediului asupra dezvoltării durabile, utilizarea resurse‑

lor natu rale, calitatea aerului, apei, solului, conservarea biodiversităţii, gospo dărirea bazinelor hidrografice, managementul sistemelor ecologi‑ce, schimbări climatice, reconstrucţie ecologică, prevenirea dezastrelor, managementul deşeurilor şi al substanţelor periculoase, poluarea fonică, tehnologii prietenoase mediului, tehnologii pentru controlul şi reducerea emisiilor poluante, acorduri internaţionale pentru protecţia mediului.

7. Comisia pentru muncă şi protecţie socială– raporturile individuale de muncă (contractul individual de muncă,

timpul de lucru, concediile, protecţia muncii, sistemul de salarizare, ju‑risdicţia muncii, statutul juridic al femeii salariate); raporturile colective de muncă (negocierea colectivă, contractul colectiv de muncă, jurisdicţia conflictelor colective de muncă); statutul juridic al sindicatelor şi al organi‑zaţiilor patronale; sistemul asigurărilor sociale (pensii, indemnizaţii, ajutor de şomaj, alocaţie de stat); asistenţa socială (ajutoare materiale, gratui‑tăţi); ajutoare materiale pentru persoane defavorizate: bătrâni, persoane cu handicap, minori şi altele; problematica ocupării forţei de muncă.

8. Comisia pentru sănătate şi familie– ocrotirea sănătăţii populaţiei; asistenţă sanitară; forme de organizare

a reţelei sanitare; problemele sociale ale familiei, mamei şi copilului, bătrânilor şi persoanelor cu dizabilităţi; probleme demografice.

9. Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport– învăţământul de toate formele şi gradele; cercetarea ştiinţifică; acti‑

vitatea sportivă; problemele tineretului; protecţia proprietăţii intelectuale10. Comisia pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă– instituţii de artă şi cultură; protecţia patrimoniului cultural naţional;

activitatea presei şi a celorlalte mijloace de informare în masă.11. Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi– constituţionalitatea proiectelor de legi şi a propunerilor legislative;

reglementări în domeniul dreptului civil, penal, contravenţional, procedură civilă, penală, administrativă, organizarea judecătorească; alte reglemen‑tări cu caracter precumpănitor juridic; probleme de disciplină parlamen‑tară, incompatibilităţi şi imunităţi.

12. Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională– probleme privind apărarea, ordinea publică şi siguranţa naţională.


13. Comisia pentru politică externă– probleme şi programe de politică externă a României; dialogul bila‑

teral cu comisiile similare ale parlamentelor altor state şi ale organisme‑lor parlamentare internaţionale; avizarea tratatelor, convenţiilor şi altor instrumente internaţionale la care aderă România; audierea persoanelor propuse să fie numite în funcţia de ambasador al României în străinătate, în urma căreia dă un aviz consultativ.

14. Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupţiei şi pentru petiţii– examinarea petiţiilor primite şi cercetarea abuzurilor semnalate prin

aceste petiţii; efectuarea unei anchete asupra abuzurilor sesizate în cazu‑rile în care Camera Deputaţilor dispune aceasta ca urmare a prezentării, potrivit regulamentului, a unei cereri în faţa plenului Camerei Deputaţilor.

15. Comisia pentru regulament– interpretarea regulamentului, monitorizarea şi analiza intervenţii‑

lor referitoare la procedură formulate în plenul Camerei Deputaţilor şi elaborarea propunerilor de amendare a regulamentului la începutul se‑siunilor ordinare, când este cazul; evidenţa şi regularitatea cutumelor parlamentare; studierea şi informarea operativă a Camerei şi a Biroului permanent despre procedurile parlamentare din alte state sau din adunări parlamentare paneuropene; elaborarea şi prezentarea Biroului perma‑nent al Camerei Deputaţilor a propunerilor de modificare şi completare a Regulamentului Camerei Deputaţilor; analizarea sesizărilor trimise de Cameră, de Biroul permanent sau de preşedintele Camerei cu privire la procedurile şi prevederile regulamentului şi prezentarea punctului de vedere în Camera Deputaţilor; avizarea regulamentelor comisiilor per‑manente.

16. Comisia pentru tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor– tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor, tehnologii avansate specific

domeniului, alinierea la reglementările, respectiv la standardele interna‑ţionale, şi proprietatea intelectuală în domeniu.

17. Comisia pentru egalitatea de şanse pentru femei şi bărbaţi– eliminarea oricăror forme de discriminare după criteriul de sex şi

îmbunătăţirea condiţiei femeii în societate;– integrarea principiului egalităţii de şanse pentru femei şi bărbaţi

în iniţiativele legislative, în politicile şi programele ce interesează atât femeile, cât şi bărbaţii;

– urmărirea aplicării prevederilor referitoare la egalitatea de şanse şi de tratament pentru femei şi bărbaţi din documentele internaţionale ratificate de România.


18. Comisia pentru comunităţile de români din afara graniţelor ţării

– problemele legate de promovarea, păstrarea, dezvoltarea şi expri‑marea identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a românilor din afara graniţelor ţării;

– probleme privind strategia dezvoltării relaţiilor dintre instituţiile statului român şi comunităţile de români din afara graniţelor ţării;

– dialogul bilateral cu comisiile similare ale parlamentelor altor state şi ale organismelor parlamentare internaţionale;

– audierea persoanelor propuse să fie numite în funcţii de conducere în instituţiile care se ocupă de românii din străinătate, în urma căreia dă un aviz consultativ.

19. Comisia pentru afaceri europene– contribuie la formarea poziţiei naţionale pentru adoptarea deciziilor

la nivelul Uniunii Europene, cu participarea Camerei Deputaţilor;– examinează documentele de consultare, proiectele actelor legislative

europene şi alte documente provenite de la instituţiile Uniunii Europene şi integrează punctele de vedere exprimate de celelalte comisii permanente în avize motivate şi opinii;

– analizează principalele strategii şi politici ale Uniunii Europene, modul în care România îndeplineşte prevederile tratatelor Uniunii Europene şi modul în care sunt integrate în dreptul intern actele legislative europene;

– asigură exercitarea controlului parlamentar în domeniul afacerilor europene;

– reprezintă Camera Deputaţilor în relaţiile cu Uniunea Europeană, în condiţiile legii şi ale regulamentelor parlamentare.

Regulamentul Senatului– extras –

Art. 66. (1) Comisiile permanente funcţionează pe toată durata mandatului Senatului.

(2) Comisiile permanente sunt următoarele:I. Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări;II. Comisia pentru buget, finanţe, activitate bancară şi piaţă de capital;III. Comisia economică, industrii şi servicii;IV. Comisia pentru agricultură, silvicultură şi dezvoltare rurală;V. Comisia pentru politică externă;VI. Comisia pentru administraţie publică şi organizarea teritoriului VII. Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională;


VIII. Comisia pentru muncă, familie şi protecţie socială;IX. Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport;X. Comisia pentru sănătate publică;XI. Comisia pentru cultură şi media;XII. Comisia pentru drepturile omului, culte şi minorităţi;XIII. Comisia pentru egalitatea de şanse;XIV. Comisia pentru dezvoltare regională, administrarea activelor

statului şi privatizare;XV. Comisia pentru cercetarea abuzurilor, combaterea corupţiei şi petiţii;XVI. Comisia pentru regulament;XVII. Comisia pentru afaceri europene;XVIII. Comisia permanentă a românilor de pretutindeni;XIX. Comisia pentru transporturi şi energie;XX. Comisia pentru mediu.

b) Comisiile speciale

Aceste comisii pot fi alese pentru orice probleme sau domenii de activitate, pentru o problemă (afacere) determinată, atribuţiile lor limitându‑se la scopul înfiinţării. În lipsa unor dispoziţii exprese, comisiilor speciale li se aplică aceleaşi reguli ca şi comisiilor permanente, deosebirea de esenţă fiind dată de perioada de timp pentru care sunt constituite. Comisiile speciale sunt temporare, acestea existând până când şi‑au îndeplinit misiunea pentru care au fost alese, în timp ce durata comisiilor permanente nu este dată de sarcinile lor, ci de durata mandatului Camerei Parlamentului.

Astfel, potrivit art. 72 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, se pot constitui comisii speciale pentru avizarea unor acte legislative complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri, indicate în hotărârea de înfiinţare a comisiei, la propunerea a 50 de deputaţi din cel puţin două grupuri parlamentare. Propunerile legislative astfel elaborate nu se mai supun examinării altor comisii. Prin hotărârea de înfiinţare se vor indica denumirea şi obiectivele comisiei, precum şi componenţa acesteia.

Potrivit art. 77 din Regulamentul Senatului, la propunerea Biroului per-manent, Senatul poate hotărî constituirea unor comisii speciale pentru ela-borarea unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri, indicate în ho-tărârea de înfiinţare a comisiei. Prin hotărârea de înfiinţare se vor preciza, la propunerea Biroului permanent, senatorii care compun comisia şi biroul acesteia, precum şi termenul la care va fi depus raportul comisiei. Propune-rile legislative elaborate de comisia specială se distribuie senatorilor pentru formularea de amendamente, în termenul stabilit de Biroul permanent. Pe


baza amendamentelor, comisia va întocmi raportul după regulile de funcţi-onare a comisiei permanente.

c) Comisiile de anchetă

Sunt o varietate de comisii temporare, a căror denumire evocă exact scopul creării lor, şi anume realizarea anchetelor parlamentare, ca mijloc de înfăptuire a controlului parlamentar.

Astfel, de exemplu, Regulamentul Camerei Deputaţilor stabileşte că, în condiţiile în care se consideră necesară clarificarea cauzelor şi împre-jurărilor în care s‑au produs evenimente sau au avut loc acţiuni cu efecte negative, precum şi stabilirea concluziilor, răspunderilor şi măsurilor ce se impun, Camera Deputaţilor poate hotărî iniţierea unei anchete parlamenta-re. Ancheta poate fi realizată de o comisie permanentă, în condiţiile art. 71, sau de o comisie de anchetă parlamentară înfiinţată în acest scop, la cere-rea a minimum 50 de deputaţi din cel puţin două grupuri parlamentare. Tot astfel, Regulamentul Senatului prevede că la cererea unei treimi din numă-rul membrilor săi, Senatul poate hotărî înfiinţarea unei comisii de anchetă.

Anchetele parlamentare nu pot avea ca obiect investigarea unor fapte sau activităţi care fac obiectul unor anchete judiciare sau care se află pe rolul unor instanţe de judecată. O anchetă parlamentară încetează de drept în momentul deschiderii unor proceduri judiciare privitoare la faptele sau activităţile care constituie obiectul ei, situaţie în care Biroul permanent al Camerei Deputaţilor anunţă organele de urmărire penală că pot avea acces la toate documentele referitoare la cazul în speţă, aflate în arhiva Camerei Deputaţilor.

Comisii de anchetă – competenţă


Decizia nr. 924 din 1 noiembrie 2012 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Senatului nr. 38/2012 privind înfiinţarea Comisiei de anchetă privind abuzurile

semnalate în activităţile desfăşurate de autorităţile şi instituţiile publice în cazul votului de la referendumul din 29 iulie 2012


– extras –

„Ancheta parlamentară este o expresie a funcţiei de control pe care o are Parlamentul în cadrul democraţiei constituţionale. Acest tip de


control parlamentar se poate efectua prin intermediul unei comisii de anchetă constituite ad‑hoc sau prin mijlocirea unei comisii permanente” (Decizia nr. 1231 din 29 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 759 din 6 noiembrie 2009), „priveşte subiectele supuse controlului prin art. 110 [devenit, după revizuirea şi republicarea Constituţiei, art. 111 din Constituţie” (a se vedea Decizia nr. 45 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994) şi „se exercită asupra activităţii Guvernului şi asupra celorlalte organe ale administraţiei publice, iar nu şi asupra oricărei autorităţi publice centrale” (Decizia nr. 317 din 13 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 23 mai 2006). Totodată, se exercită şi cu privire la activitatea serviciilor publice (Decizia nr. 46 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994).

Cu privire la comisiile de anchetă constituite ad‑hoc, Curtea, prin Decizia nr. 1231 din 29 septembrie 2009, a reţinut că acestea sunt legitimate din punct de vedere constituţional prin textul art. 64 alin. (4) din Legea fundamentală, care prevede că „Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune”. Din acest text constituţional rezultă, fără dubiu, că aceste comisii de anchetă se constituie şi funcţionează în cadrul fiecărei Camere, care, potrivit autonomiei sale regulamentare, stabileşte modul lor concret de organizare şi funcţionare.

Pentru a răspunde criticilor de neconstituţionalitate, trebuie observate considerentele de principiu enunţate în Decizia nr. 45 din 17 mai 1994, respectiv faptul că prevederile regulamentului propriu fiecărei Camere „nu pot stabili drepturi şi obligaţii decât pentru deputaţi [sau senatori, după caz – n.n.], precum şi pentru autorităţile, demnitarii şi funcţionarii publici, în funcţie de raporturile constituţionale pe care le au cu Camera”. Curtea a mai arătat că „anumiţi demnitari şi funcţionari publici nu pot fi însă controlaţi prin comisiile de anchetă, deoarece Constituţia, stabilind raporturile juridice dintre autorităţile publice, instituie reguli distincte”. În consecinţă, „orice dispoziţie regulamentară care ar implica posibilitatea citării unui judecător în faţa unei comisii parlamentare de anchetă încalcă evident dispoziţiile constituţionale care stabilesc [...] separaţia puterilor în stat şi, desigur, independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii. De asemenea, citarea unui cetăţean în faţa unei comisii parlamentare, ca martor sau în orice altă calitate, contravine dispoziţiilor constituţionale privind libertăţile cetăţeneşti şi justiţia. Desigur, nimic nu


împiedică comisiile parlamentare să invite anumite persoane pentru a da relaţii în legătură cu obiectul anchetei”.

Aşadar, prin regulament nu se pot stabili drepturi şi mai ales obligaţii în sarcina unor subiecte de drept din afara Camerei respective, subiecte de drept care nu se încadrează în cele circumstanţiate mai înainte. Asemenea prevederi pot cuprinde numai legile, în accepţiunea de acte juridice ale Parlamentului (a se vedea Decizia nr. 1231 din 29 septembrie 2009).

Prin Decizia nr. 1231 din 29 septembrie 2009, Curtea a arătat expressis verbis că „în faţa comisiilor de anchetă, în mod obligatoriu, trebuie să compară numai subiectele de drept care se află în raporturi constituţionale specifice cu Parlamentul potrivit titlului III, cap. IV din Constituţie, intitulat „Raporturile Parlamentului cu Guvernul”. Alte subiecte de drept pot fi invitate să ia parte la dezbaterile din faţa comisiilor de anchetă, fără a exista însă vreo obligaţie corelativă din partea acestora de a da curs invitaţiei”.

Prin aceeaşi decizie, Curtea a stabilit că aceste comisii de anchetă „nu au abilitarea constituţională sau regulamentară să se pronunţe asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane, ci sunt expresia controlului parlamentar”. Scopul lor este acela de a lămuri, de a clarifica împrejurările şi cauzele în care s‑au produs evenimentele supuse cercetării. „Este, prin urmare, de forţa evidenţei faptul că aceste comisii anchetează/verifică fapte sau împrejurări, şi nu persoane. Ele au ca scop constatarea existenţei sau inexistenţei faptelor pentru care a fost creată comisia de anchetă, fără a stabili cu titlu de certitudine răspunderea administrativă, materială, disciplinară sau penală a vreunei persoane”. Aceste comisii nu au competenţa de a da un verdict, ci aceea de a întocmi un raport cu privire la situaţia de fapt anchetată, prin care se vor indica concluziile la care au ajuns pe baza actelor şi documentelor pe care le‑a consultat şi a audierilor efectuate.

7.2.2. Potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 866 din 28 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 4 ianuarie 2007, „Ministerul Public a fost instituit, prin art. 131 şi 132 din Constituţia României, ca o magistratură componentă a autorităţii judecătoreşti, având rolul de a reprezenta în activitatea judiciară interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Procurorii au, ca şi judecătorii, statut constituţional de magistraţi, prevăzut expres în art. 133 şi 134 din Legea fundamentală”. Curtea a mai arătat că „procurorii sunt numiţi în funcţie, ca şi judecătorii, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii şi că acelaşi organ al autorităţii judecătoreşti îndeplineşte rolul de instanţă


de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor”.

Prin Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, Curtea a statuat că independenţa justiţiei cuprinde două componente, şi anume componenta instituţională (care nu se referă exclusiv la judecători, ci acoperă sistemul judiciar în întregime), cât şi independenţa judecătorului – componenta individuală.

Potrivit art. 79 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie elaborează anual un raport privind activitatea desfăşurată, pe care îl prezintă Consiliului Superior al Magistraturii şi ministrului justiţiei, nu mai târziu de luna februarie a anului următor. Ministrul justiţiei va prezenta Parlamentului concluziile asupra raportului de activitate a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Aşadar, acesta nu prezintă un raport în faţa Parlamentului (spre deosebire, spre exemplu, de Avocatul Poporului, care, potrivit art. 60 din Constituţie, este obligat ca, în cadrul raporturilor de control parlamentar, să prezinte celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora).

Aşadar, Curtea reţine că Ministerul Public este parte a autorităţii judecătoreşti, iar faptul că procurorii îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei nu califică Ministerul Public ca fiind o instituţie publică a cărei activitate s‑ar afla sub control parlamentar.

7.2.3. Analizând jurisprudenţa sa, Curtea constată că hotărârea de constituire a unei comisii de anchetă având un asemenea obiect de activitate reprezintă o aplicare a dispoziţiilor art. 69 alin. (1) din Constituţie, respectiv a principiului potrivit căruia parlamentarii sunt în serviciul poporului. Aceştia, beneficiind de legitimarea textului constitu‑ţional menţionat, trebuie să dea dovadă de aplecare spre discutarea, dezbaterea şi rezolvarea problemelor comunităţii şi nicidecum să le igno‑re. De asemenea, Curtea reţine că nicio autoritate sau instituţie publică nu poate limita sau nega acest principiu, senatorii şi deputaţii exercitân‑du‑şi mandatul în conformitate cu interesul superior al comunităţii şi cu respectarea competenţelor strict determinate prin Constituţie.

În consecinţă, având în vedere cele de mai sus, precum şi dispoziţiile Hotărârii Senatului nr. 38/2012, Curtea reţine că acestea nu cuprind nicio referire implicită sau expresă la activitatea autorităţii judecătoreşti, astfel încât activitatea comisiei de anchetă se circumscrie limitelor constituţionale ale art. 111.


De asemenea, în acelaşi sens este şi nota de fundamentare depusă la proiectul de hotărâre, care arată, în mod expres, că această comisie de anchetă „nu are ca scop anchetarea procurorilor, ci îşi propune să verifice sesizările cetăţenilor şi autenticitatea lor”, ceea ce înseamnă că cei invitaţi să dea relaţii sunt cetăţenii care au fost supuşi unor anchete judiciare. În acest fel se dă substanţă controlului parlamentar, garanţie esenţială a principiului fundamental enunţat la art. 61 alin. (1) din Constituţie, în conformitate cu care Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român.

Sancţionarea eventualelor abuzuri ale organelor judiciare în instru‑mentarea cauzelor aparţine de competenţa Consiliului Superior al Magis‑traturii, potrivit art. 134 alin. (2) din Constituţie, sau instanţelor judecăto‑reşti (infracţiuni de serviciu ori în legătură cu serviciul sau care împiedică înfăptuirea justiţiei), după caz.

d) Comisiile de mediere

Comisiile de mediere se formează în parlamentele cu structură bicamerală, atunci când în procedura de legiferare intervin soluţii legislative diferite între cele două Camere. În asemenea situaţii se încearcă medierea între cele două Camere şi unul dintre mijloacele prevăzute de către lege este comisia de mediere.

Constituţia României prevede procedura medierii doar în cazul modificării Constituţiei. Astfel, potrivit art. 151 alin. (2) din Constituţie, „dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor”. Procedura de mediere este iniţiată de preşedintele Camerei Deputaţilor şi preşedintele Senatului. În acest scop, Biroul permanent va propune Camerei Deputaţilor, după consultarea grupurilor parlamentare, un număr de 7 deputaţi care vor face parte din comisia de mediere, urmărindu‑se respectarea configuraţiei politice a Camerei. Deputaţii aprobaţi de Camera Deputaţilor, împreună cu 7 senatori desemnaţi de Senat, formează comisia de mediere. Comisia de mediere se reuneşte la sediul uneia dintre Camere şi stabileşte regulile după care îşi va desfăşura activitatea, inclusiv termenul în care urmează să prezinte raportul. Conducerea lucrărilor se realizează prin rotaţie de către un deputat sau un senator, stabilit de comisie. Hotărârile comisiei se iau cu acordul majorităţii membrilor acesteia. În caz de egalitate la 7 voturi decide votul preşedintelui care conduce şedinţa comisiei în momentul votării.

Capitolul al III‑lea. Funcţionarea Parlamentului

Secţiunea 1. Mandatul sau legislatura

Prin mandat sau legislatură se înţelege perioada de timp pentru care este ales Parlamentul şi îşi exercită împuternicirile sale. În general, mandatul Parlamentului începe cu data când au loc alegerile de deputaţi şi senatori şi încetează la data efectuării alegerilor pentru noul parlament. Unele con stituţii prevăd că mandatul parlamentului nu poate înceta înainte de încheierea legislaturii. Alte constituţii, cum este de exemplu cea a României, prevăd şi posibilitatea dizolvării Parlamentului, act ce are ca efect încetarea mandatului mai înainte de expirarea termenului.

Constituţia României prevede că mandatul Camerei Deputaţilor şi Senatului este de 4 ani. De la această regulă există două excepţii: o durată mai scurtă a mandatului (în cazul dizolvării Parlamentului şi prelungirea acestuia, prin lege organică, în cazuri expres şi limitativ prevăzute de textul constituţional.

Dizolvarea Parlamentului reprezintă „fie o sancţiune la adresa legis‑lativă în situaţii limită de încălcare gravă a prevederilor constituţionale şi de blocaj al activităţii instituţiilor statului fie, de cele mai multe ori, o manevră prin care puterea parlamentară doreşte o recâştigare a încrederii cetăţenilor şi o prelungire a perioadei de guvernare”[1].

Potrivit art. 89 din Constituţie, competenţa de dizolvare a Parlamentului aparţine exclusiv preşedintelui României.

Textul constituţional reglementează o posibilitate, iar nu o obligaţie a Preşedintelui, aceasta fiind circumstanţiată de limite stabilite în mod expres:

– în cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată; – Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului

Preşedintelui României şi nici în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă.

Dizolvarea se face prin decret al preşedintelui, care nu se contrasemnează de prim‑ministrul. Aşadar, Preşedintele României are deplina şi exclusiva răspundere politică pentru actul dizolvării Parlamentului.

[1] ŞT. DEaconu, în Constituţia României. Comentariu pe articole, i. Muraru, E.S. TănăSEScu (coord.), Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 827.


Alegerile pentru noile Camere au loc în termen de cel mult trei luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului. Parlamentul nou ales se întruneşte, la convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri. Astfel cum s‑a arătat[1], acest termen de 20 de zile începe să curgă de la data stabilită pentru desfăşurarea alegerilor parlamentare, indiferent de rezultatul acestora şi indiferent de numărul tururilor de scrutin care se pot stabili prin legea electorală. Obligaţia Preşedintelui României de convocare a Camerelor este imperativă, încălcarea acesteia atrăgând sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării Constituţiei.

Pentru asigurarea continuităţii conducerii Constituţia stabileşte că mandatul Camerelor se prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament. Pe perioada prelungirii mandatului, Parlamentul nu poate revizui Constituţia şi nu poate adopta, modifica sau abroga legi organice. Proiectele de legi sau propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului precedent îşi continuă procedura în noul Parlament.

Potrivit art. 63 alin. (1) din Constituţie, mandatul Parlamentului se prelungeşte de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă, până la încetarea acestora.

Secţiunea a 2‑a. Sesiunea

Camerele Parlamentului îşi desfăşoară activitatea periodic, forma principală de lucru fiind sesiunea.

Sesiunile parlamentare sunt: a) ordinare – acele sesiuni predeterminate, în care Camera (Parlamentul)

este obligată a se întruni; b) extraordinare – acele sesiuni care se pot ţine ori de câte ori este

nevoie, în afara sesiunilor ordinare. Potrivit art. 66 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc

în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie. A doua sesiune începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie.

Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc şi în sesiuni extraordinare, la cererea Preşedintelui României, a biroului permanent al fiecărei camere ori a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor. Convocarea în sesiune revine, în toate cazurile, preşedinţilor camerelor.

[1] i. vida, în Constituţia României, Comentariu pe articole, I. Muraru, E.S. TănăSEScu (coord.), p. 619.

VII.3. Funcţionarea Parlamentului 193

În timpul sesiunilor, senatorii şi deputaţii lucrează în şedinţe în plen, în comisii, în grupuri parlamentare, în circumscripţiile electorale ori îndeplinesc alte activităţi dispuse de Biroul permanent. În afara sesiunilor, senatorii îşi pot desfăşura activitatea din dispoziţia sau cu aprobarea Biroului permanent, în comisii permanente, speciale sau de anchetă, în grupuri parlamentare, în circumscripţiile electorale sau îndeplinesc alte sarcini hotărâte de acesta.

Secţiunea a 3‑a. Şedinţa

Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe separate. Constituţia prevede în art.65 situaţiile în care Camerele lucrează în şedinţe comune, respectiv:

a) primirea mesajului Preşedintelui României; b) aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat; c) declararea mobilizării totale sau parţiale; d) declararea stării de război; e) suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare; f) aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării; g) examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; h) numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor serviciilor

de informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii; i) numirea Avocatului Poporului; j) stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei

şi a celorlalte drepturi ale acestora; k) îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit Constituţiei sau regulamentului,

se exercită în şedinţă comună.Şedinţele sunt publice cu excepţia situaţiilor când se hotărăşte şedinţă

secretă. Prezidarea lor aparţine de regulă preşedintelui camerei, ajutat de membri ai biroului, toţi sau numai unii prin rotaţie sau, în lipsa acestuia, unuia dintre vicepreşedinţi, ajutat de doi secretari.

Lucrările şedinţelor comune sunt conduse, alternativ, de preşedintele Camerei Deputaţilor şi de preşedintele Senatului, asistaţi de doi secretari, câte unul de la fiecare Cameră. Lucrările primelor şedinţe, după alegeri, până la alegerea preşedinţilor Camerelor şi birourilor permanente sunt prezidate de către cel mai în vârstă deputat sau senator, asistat de secretari.

Lucrările şi materialele supuse dezbaterii sunt cuprinse în proiectul ordinii de zi şi în programul de activitate al Camerei Deputaţilor/Senatului, întocmite de Biroul permanent.


Camera Parlamentului lucrează valabil dacă în sala de şedinţă sunt prezenţi cel puţin jumătate plus unul din numărul total al membrilor săi (cvorumul de participare). În acest sens, art. 67 din Constituţie stabileşte că Senatul şi Camera Deputaţilor adoptă legi, hotărâri şi moţiuni în prezenţa majorităţii membrilor. În situaţia în care deputaţii/senatorii nu pot participa la şedinţă din motive independente de voinţa lor, trebuie să anunţe Biroul permanent, menţionând cauzele care îi împiedică să participe.

Şedinţa este deschisă de preşedintele Camerei sau de vicepreşedintele care îl înlocuieşte. Înainte de începerea dezbaterilor, preşedintele anunţă dacă este întrunit cvorumul şi supune spre aprobare plenului proiectul ordinii de zi şi programul de activitate. Asupra problemelor discutate, Camerele Parlamentului hotărăsc prin vot.

Capitolul al IV‑lea. actele Parlamentului

Secţiunea 1. Categorii de acte

Potrivit art. 67 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni.

Potrivit art. 83 din Regulamentul Senatului, Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni simple. De asemenea, poate adopta mesaje, declaraţii, rezoluţii şi alte acte cu caracter politic. Tot astfel, art. 85 din Regulamentul Camerei Deputaţilor prevede că aceasta adoptă legi, hotărâri, moţiuni simple, mesaje, declaraţii, rezoluţii şi alte acte politice.

După cum actele Parlamentului conţin sau nu norme juridice, pot fi clasificate în două categorii, şi anume:

– acte cu caracter normativ (legile, hotărârile de aprobare a regulamentele Camerelor, precum şi unele hotărâri);

– acte cu caracter individual (hotărârile care cuprind manifestări de voinţă în scopul stabilirii de drepturi şi obligaţii în sarcina unor subiecte de drept determinate, precum şi moţiunile).

De asemenea, Regulamentele circumstanţiază expres actele politice ale celor două Camere ale Parlamentului.

Secţiunea a 2‑a. Legea, ca act juridic al Parlamentului

§1. Conceptul de lege. Clasificări

Termenul de lege este folosit în două accepţiuni:– o accepţiune largă (lato sensu) care exprimă orice act normativ,

specifică limbajului comun, atunci când se intenţionează referirea la norme;– o accepţiune restrânsă (stricto sensu) prin care se desemnează actul

juridic adoptat de Parlament în calitate de autoritate legiuitoare. În această din urmă accepţiune, pe care o avem în vedere în acest

context, legea poate fi definită ca fiind actul normativ emis de Parlament, în conformitate cu normele de procedură stabilite de Constituţie şi de regulamentele parlamentare[1].

[1] i. vida, în Constituţia României, Comentariu pe articole, I. Muraru, E.S. TănăSEScu (coord.), p. 653.


Constituţia României se referă la următoarele categorii de legi:a) Legi constituţionale – sunt cele prin care se revizuieşte Constituţia.

Sub aspectul conţinutului, ele conţin reglementări ale relaţiilor sociale funda-mentale şi care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea statală a puterii. Sub aspect procedural, ele se adoptă cu votul a cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere sau trei pătrimi atunci când prin procedura de mediere nu se ajunge la niciun rezultat, fiind defini-tive numai după aprobarea lor prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire;

b) Legi organice – sub aspectul conţinutului, sunt acelea care intervin în domeniile rezervate prin Constituţie. Sub aspect procedural, ele se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere;

c) Legi ordinare – reglementează relaţii sociale de mai mică importan-ţă, iar procedural sunt adoptate cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră.

S‑a opinat şi că, în raport de acest sistem tripartit de exercitare a com-petenţelor legislative ale Parlamentului, legea de revizuire a Constituţiei Ro-mâniei din anul 2003 a introdus o nouă categorie de legi, şi anume legile de aderare la Uniunea Europeană şi NATO. Potrivit 148 alin. (1) şi art. 149 din Constituţie, aceste legi se adoptă în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul parlamentarilor. În pofida acestei reguli de procedură, legile în cauză nu pot fi încadrate în ca-tegoria legilor constituţionale, întrucât în plan substanţial nu se supun regu-lilor care guvernează această categorie de legi. S‑a opinat că, în realitate, este vorba despre „o nouă categorie de legi ordinare”, procedura diferită de adoptare fiind determinată de obiectul specific şi special al acestora[1].

§2. Procedura adoptării legilor

2.1. Iniţiativa legislativă

a) Titulari

Iniţiativa legislativă priveşte posibilitatea de a propune proiecte de legi sau propuneri de legi corelate cu obligaţia Parlamentului de a examina, a dezbate şi a se pronunţa asupra acestora. Iniţiativa legislativă reprezintă punctul de pornire în procesul de elaborare a unei legi, fiind, prin urmare, şi un indicator al unei democraţii reale.

[1] i. vida, Legistică formală, p. 45.

VII.4. Actele Parlamentului 197

Constituţia României reglementează în mod distinct iniţiativa legislativă după cum este vorba despre legi organice şi ordinare, pe de o parte, şi legi constituţionale, pe de altă parte.

Potrivit Constituţiei, au drept de iniţiativă legislativă, cât priveşte legile organice şi ordinare, Guvernul, deputaţii, senatorii şi cetăţenii (art. 74 din Constituţie). Cât priveşte legile constituţionale, au drept de iniţiativă legis-lativă Preşedintele României la propunerea Guvernului, cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi cetăţenii (art. 150 din Constituţie).

b) Iniţiativa legislativă a cetăţenilor[1]

Textele constituţionale de referinţă stabilesc condiţii referitoare la exercitarea acestui drept, după cum urmează:

– un număr minim de cetăţeni cu drept de vot (100.000 în cazul legilor organice şi ordinare, respectiv 500.000 în cazul legilor constituţionale);

– dispersia teritorială a cetăţenilor care îşi exercită acest drept (în cazul legilor organice şi ordinare: cetăţenii trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare dintre aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul iniţiativei; în cazul legilor constituţionale: cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare dintre aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul iniţiativei);

– limite: în cazul legilor organice şi ordinare, nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea; în cazul legilor constituţionale, limitele comune vala‑bile pentru orice iniţiată de revizuire, reglementate de art. 152 din Consti‑tuţie, respectiv caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al sta‑tului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială, orice revizuire care are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale sau a garanţiilor acestora.

Stabilirea unui număr minim de cetăţeni şi a unei dispersii teritoriale a acestora sunt necesare pentru a asigura o reprezentativitate şi certitudine că propunerea legislativă reflectă un interes general. Cât priveşte restricţiile cu caracter special instituite de art. 74 alin. (2) din Constituţie, s‑a arătat[2] că

[1] c. SToIca, M. SaFTa, Legislative initiative of citizens in Romania and at the European Level, Acta Juridica Hungarica, vol. 55, nr. 2, iunie 2014.

[2] I. Muraru, E.S. TănăSEScu (coord.), Constituţia României. Comentariu pe articole, p. 706.


„sunt impuse în virtutea faptului că vizează probleme generale ale guvernării statale şi ar putea prejudicia, în procesul legiferării, interesul general, prin promovarea intereselor unui grup restrâns de cetăţeni cu drept de vot, în dauna unui corp electoral care a promovat o majoritate parlamentară de guvernare şi un program legislativ care poate fi viciat prin ordonanţarea legală a unei ordini juridice particulare”[1].

Textele art. 74 şi art. 150 din Constituţia României trebuie coroborate, pentru stabilirea cadrului constituţional al iniţiativei legislative cetăţeneşti, cu cele ale art. 146 lit. j), potrivit cărora una dintre atribuţiile Curţii Constituţionale este aceea de a verifica îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni[2].

Regulile stabilite la nivel constituţional sunt dezvoltate în legislaţia infraconstituţională, respectiv prin Legea nr. 189/1999 privind exercitarea iniţia tivei legislative de către cetăţeni[3], care reglementează în detaliu condi‑ţiile pentru exercitarea de către cetăţeni a acestui drept. Astfel:

– iniţiativa legislativă a cetăţenilor se exercită printr‑o propunere legislativă (art. 1 din lege);

– promovarea iniţiativei legislative se asigură de către un comitet de iniţiativă alcătuit din 10 cetăţeni cu drept de vot; din acest comitet nu pot face parte persoanele alese în funcţie prin vot universal, membrii Guvernului, persoanele numite în funcţie de prim‑ministru sau care nu pot face parte, potrivit legii, din partide politice; componenţa comitetului de iniţiativă se aduce la cunoştinţă, împreună cu propunerea legislativă ce face obiectul iniţiativei, prin publicare în Monitorul Oficial al României, Partea I; comitetul de iniţiativă este cel care reprezintă cetăţenii care susţin propunerea legislativă şi tot el asigură înregistrarea propunerii legislative la Camera

[1] Condiţii similare sunt de altfel impuse şi în constituţiile altor state în care se regle‑mentează dreptul de iniţiativă legislativă. Astfel, cât priveşte numărul minim de cetăţeni cu drept de vot necesar a fi întrunit pentru promovarea unei iniţiative legislative, acesta variază, de exemplu: 1.000 – Lichtenstein, 5.000 – Slovenia, 10.000 – Macedonia, 20.000 – Albania, 30.000 – Georgia, 50.000 – Lituania, Italia, Ungaria, 100.000 – Polo nia, 500.000 – Spania, o zecime din electorat – Andorra, Letonia, www.venice.coe.int. – a. nuSSBErGEr, Report Constitutional holders of legislative initiative: a general overview – CDL‑UTD (2010)019. Sunt, de asemenea, stabilite limite pentru exercitarea acestui drept. Menţionăm exemplul Spaniei, în considerarea similitudinii cu reglementarea din România; Constituţia Spaniei limitează iniţiativa legislativă cetăţenească, excluzând din domeniul său legile organice, cele prin care se stabilesc impozite şi taxe, problemele internaţionale, amnistia şi graţierea – www.venice.coe.int. – S. BarTolE, a. nuSSBErGEr, M. HEGElSon, Report on legislative initiative, adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de‑a 77‑a sesiune plenară, Veneţia, 12‑13 decembrie 2008.

[2] I. DElEanu, op. cit., 2006, p. 885.[3] Republicată în M. Of. nr. 516 din 8 iunie 2004.


competentă a Parlamentului, în termen de cel mult 6 luni de la data publicării acesteia (art. 2 din lege);

– propunerea legislativă se întocmeşte în forma cerută pentru proiectele de lege şi, în vederea publicării, se avizează, în prealabil, de Consiliul Legislativ (art. 3 din lege);

– promovarea propunerii legislative publicate se face pe baza adeziunii cetăţenilor, prin semnarea de către aceştia a listelor de susţinători [art. 4 alin. (1) din lege];

– listele de susţinători se întocmesc cu respectarea organizării admi‑nistrativ‑teritoriale a ţării şi vor cuprinde: denumirea propunerii legisla tive ce face obiectul iniţiativei şi identificarea Monitorului Oficial al României în care aceasta a fost publicată, judeţul şi localitatea în care îşi au domiciliul sau reşedinţa susţinătorii; numele, prenumele şi domiciliul susţinătorilor, identificarea cărţilor de alegător, pentru cei care le posedă, a actului de identitate şi a codului numeric personal; semnăturile susţinătorilor; pentru municipiul Bucureşti se trece şi sectorul. Este interzisă orice fel de delegare sau de reprezentare pentru semnarea listei de susţinători [art. 4 alin. (2) şi (3) din lege];

– formularele pentru listele de susţinători se imprimă pe coli de hârtie format A4, detaşabile şi numerotate. Formularele se imprimă pe o singură faţă a colii şi cuprind prevederile menţionate la alin. (2), cu excepţia celor refe ritoare la susţinători, care se completează de mână, atunci când aceştia semnează lista; fiecare pagină imprimată a listei de susţinători se semnează de către un membru al comitetului de iniţiativă sau de o altă persoană îm-puternicită în scris de comitet pentru a întocmi lista. Persoana împuternicită nu poate fi desemnată decât dintre susţinători [art. 4 alin. (5) şi (6) din lege];

– listele de susţinători trebuie atestate de către primarul localităţii, fie personal, fie, în localităţile urbane, şi prin funcţionarii primăriei împuterniciţi de primar în acest scop. Atestarea priveşte calitatea de cetăţean cu drept de vot şi a domiciliului susţinătorilor şi se face prin verificarea listei de susţinători, iar în ceea ce priveşte domiciliul, în colaborare cu organul local de poliţie, dacă este cazul; în vederea atestării, listele de susţinători se depun la primărie; orice persoană interesată poate consulta dosarul şi poate contesta realitatea semnăturii sau o altă prevedere cuprinsă în liste [art. 5 alin. (1) şi (2) din lege];

– atestarea de către primar a listei de susţinători se face în termen de cel mult 15 zile lucrătoare de la înregistrarea dosarului la primărie, prin semnătura persoanei care a efectuat controlul, cu indicarea actului de împuternicire, dacă este cazul, şi a datei când s‑a făcut atestarea, precum şi prin aplicarea stampilei. Dacă primarul a solicitat sprijinul organului local


de poliţie, va semna şi reprezentantul acestuia, cu precizarea aspectelor pe care le‑a verificat. Semnătura se aplică pe ultima copertă a dosarului cuprinzând listele verificate, aflat la comitetul de iniţiativă, după ce a fost confruntat cu cel depus la primărie. Aspectele neatestate se elimină din listă [art. 5 alin. (3) şi (4) din lege];

– propunerea legislativă ce face obiectul iniţiativei cetăţenilor, însoţită de expunerea de motive şi de dosarele cuprinzând listele de susţinători, se înregistrează la Camera Parlamentului la care a fost prezentată, la cererea semnată de membrii comitetului de iniţiativă. Cererea va cuprinde şi împuternicirea a cel mult 5 membri care să reprezinte comitetul de iniţiativă în vederea promovării şi susţinerii iniţiativei după înregistrare [art. 6 alin. (1) din lege];

– Curtea Constituţională, din oficiu (în cazul iniţiativelor legislative de revizuire a Constituţiei) sau pe baza sesizării preşedintelui Camerei Parla-mentului la care s‑a înregistrat iniţiativa (în cazul iniţiativelor legislative care privesc legi organice sau ordinare), va verifica:

a) caracterul constituţional al propunerii legislative ce face obiectul iniţiativei;

b) îndeplinirea condiţiilor referitoare la publicarea acestei propuneri şi dacă listele de susţinători prezentate sunt atestate potrivit art. 5;

c) întrunirea numărului minim de susţinători pentru promovarea iniţiativei, prevăzut la art. 74 şi, după caz, la art. 150 din Constituţie, precum şi res-pectarea dispersiei teritoriale în judeţe şi în municipiul Bucureşti, prevăzută de aceleaşi articole.

Curtea Constituţională se pronunţă în termen de 30 de zile de la sesizare asupra propunerii legislative şi în termen de 60 de zile de la sesizare asupra propunerii de revizuire a Constituţiei, iar decizia sau, după caz, hotărârea Curţii Constituţionale se comunică preşedintelui Camerei Parlamentului care a sesizat‑o şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I [art. 7 alin. (1)‑(4) din lege];

– de la data primirii hotărârii Curţii Constituţionale, Camera Parlamen-tului sesizată cu iniţiativa legislativă începe procedura parlamentară de legiferare [art. 7 alin. (5) din lege]. Este vorba, desigur, despre situaţia în care prin hotărâre s‑a constatat îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative cetăţeneşti, în caz contrar efectul hotărârii/deciziei Curţii fiind acela de a opri procesul legislativ în faza dezbaterilor parlamentare[1].

[1] i. vida, Curtea Constituţională a României, Justiţia politicului sau politica justiţiei? Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2011, p. 131.


Parcurgerea acestei proceduri nu garantează adoptarea unei legi, ci doar declanşarea procedurii de legiferare, cu consecinţa adoptării sau nu a legii ce face obiectul propunerii înaintate de cetăţeni.

Sunt incidente şi dispoziţiile art. 48‑49 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, referitoare la verificarea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni.

Se poate remarca caracterul strict al termenelor şi numeroasele forma-lităţi necesar a fi îndeplinite pentru promovarea iniţiativei legislative cetăţe-neşti, precum şi sfera largă a autorităţilor implicate în acest proces: Consiliul Legislativ – pentru avizarea propunerii legislative, primarii şi organele de poliţie – pentru atestarea listelor de susţinători, Curtea Constituţională – pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor de exercitare a iniţiativei legislative cetăţeneşti. Această procedură este explicabilă prin necesitatea unei cer-titudini juridice referitoare la voinţa exprimată pentru exercitarea iniţiativei.

2.2. Dezbaterea şi adoptarea proiectului de lege

2.2.1. Sesizarea Camerelor Parlamentului

Prin Constituţie s‑a prevăzut o distincţie clară în ceea ce priveşte sesi‑zarea Camerelor Parlamentului, stabilindu‑se expres, pe categorii de legi, care este prima Cameră sesizată, considerată Cameră de reflecţie, şi care este a doua Cameră sesizată, Camera decizională (art. 75 din Consti tuţie). Regulamentele Camerelor dezvoltă dispoziţiile constituţionale.


– extras –

Art. 92 alin. (8). Potrivit art. 75 din Constituţia României, republicată, se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată:

1. proiectele de legi şi propunerile legislative pentru ratificarea trata‑telor sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri;

2. proiectele legilor organice prevăzute în Constituţia României, republicată, la:

a) art. 31 alin. (5) – Organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de radio şi televiziune şi controlul parlamentar al acestora;

b) art. 40 alin. (3) – Dreptul de asociere, respectiv incompatibilitatea cu calitatea de membru al partidelor politice a unor categorii socioprofesionale;


c) art. 55 alin. (2) şi (3) – Condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare de către cetăţenii români;

d) art. 58 alin. (3) – Organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului;

e) art. 73 alin. (3) – Categorii de legi: • lit. e) – organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare

a Ţării; • lit. k) – contenciosul administrativ; • lit. l) – organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii,

a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; • lit. n) – organizarea generală a învăţământului; • lit. o) – organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum

şi regimul general privind autonomia locală; f) art. 79 alin. (2) – Înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului

Legislativ; g) art. 102 alin. (3) – Guvernul – rolul şi structura; h) art. 105 alin. (2) – Incompatibilităţile cu funcţia de membru al

Guvernului; i) art. 117 alin. (3) – Înfiinţarea de autorităţi administrative autonome; j) art. 118 alin. (2) şi (3) – Structura sistemului naţional de apărare,

pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare, statutul cadrelor militare şi reglementări similare referitoare la celelalte compo‑nente ale forţelor armate;

k) art. 120 alin. (2) – Raporturile cetăţenilor aparţinând unei mino‑rităţi naţionale cu serviciile publice deconcentrate în unităţile adminis‑trativ‑teritoriale, unde respectivele minorităţi au o pondere semnificativă, în ceea ce priveşte utilizarea limbii materne;

l) art. 126 alin. (4) şi (5) – Compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, regulile de funcţionare ale acesteia şi înfiinţarea de instanţe jude‑cătoreşti specializate în anumite materii;

m) art. 142 – Curtea Constituţională.


– extras –

Art. 88 alin. (7). Senatul, ca primă Cameră sesizată, are în competenţă spre dezbatere şi adoptare proiectele de lege şi propunerile legislative în domeniile stabilite de art. 75 din Constituţia României, republicată, după cum urmează:


1. proiectele de lege şi propunerile legislative de nivelul legilor ordinare; 2. proiectele legilor organice prevăzute la: – art. 3 alin. (2) – Teritoriul;– art. 5 alin. (1) – Cetăţenia;– art. 12 alin. (4) – Simboluri naţionale;– art. 16 alin. (4) – Egalitatea în drepturi;– art. 44 alin. (2) – Dreptul de proprietate privată; – art. 70 alin. (1) – Jurământul deputaţilor şi senatorilor;– art. 73 alin. (3) – Categorii de legi:• lit. a) – sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea Autorităţii

Electorale Permanente;• lit. b) – organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;• lit. d) – organizarea şi desfăşurarea referendumului; • lit. f) – regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate

şi al stării de război;• lit. g) – regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;• lit. h) – infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;• lit. i) – acordarea amnistiei sau a graţierii colective;• lit. j) – statutul funcţionarilor publici;• lit. m) – regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;• lit. p) – regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele,

patronatele şi protecţia socială;• lit. r) – statutul minorităţilor naţionale din România; • lit. s) – regimul general al cultelor;– art. 83 alin. (3) – Preşedintele României – prelungirea mandatului;– art. 136 alin. (3), (4) şi (5) – Proprietatea;– art. 141 – Consiliul Economic şi Social.(8) Senatul ia în dezbatere şi adoptare, în calitate de Cameră deci‑

zională, proiectele de lege şi propunerile legislative adoptate de Camera Deputaţilor, la sesizarea acesteia, în domeniile stabilite la art. 75 din Constituţia României, republicată, după cum urmează:

1. proiectele de lege şi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate ori acorduri;

2. proiectele legilor organice prevăzute la:– art. 31 alin. (5) – Organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de

radio şi televiziune şi controlul parlamentar al acestora ;– art. 40 alin. (3) – Dreptul de asociere;– art. 52 alin. (2) – Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică,

respectiv art. 73 lit. k) – Contenciosul administrativ;


– art. 55 alin. (2) şi (3) – Apărarea ţării;– art. 58 alin. (3) – Organizarea şi funcţionarea Instituţiei Avocatul

Poporului;– art. 73 alin. (3) – Categorii de legi:lit. e) – organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare

a Ţării;lit. l) – organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii,

a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;lit. n) – organizarea generală a învăţământului;lit. o) – organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum

şi regimul general privind autonomia locală– art. 79 alin. (2) – Consiliul Legislativ;– art. 102 alin. (3) – Guvernul – rolul şi structura;– art. 105 alin. (2) – Guvernul – incompatibilităţi;– art. 117 alin. (3) – Înfiinţarea de autorităţi administrative autonome;– art. 118 alin. (2) şi (3) – Sistemul de apărare;– art. 120 alin. (2) – Administraţia publică locală – principii de bază;– art. 123 alin. (3) – Prefectul;– art. 125 alin. (2) – Statutul judecătorilor;– art. 126 alin. (4) şi (5) – Instanţele judecătoreşti;– art. 128 alin. (2) – Folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie;– art. 134 alin. (2) şi (4) – Consiliul Superior al Magistraturii – atribuţii;– art. 140 alin. (1) – Curtea de Conturi;– art. 142 alin. (5) – Curtea Constituţională – structura.

2.2.2. Dezbaterea şi avizarea de către comisiile permanente competente

Proiectele de legi şi propunerile legislative se trimit de Biroul permanent al Camerei Deputaţilor sau Senatului, după caz, spre dezbatere şi avizare comisiilor permanente competente.

După examinarea şi dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative, comisia permanentă sau comisiile permanente sesizate în fond întocmesc, în termenul stabilit, un raport.

Raportul comisiei sesizate în fond va propune adoptarea, adoptarea cu modificări ori respingerea proiectului de lege sau a propunerii legislative şi va cuprinde amendamentele admise şi amendamentele respinse, cu menţionarea autorilor acestora, avizele celorlalte comisii, referiri la modul cum s‑au soluţionat propunerile cuprinse în avizul Consiliului Legislativ, referiri cu privire la punctul de vedere al Guvernului, dacă există implicaţii


financiare asupra bugetului de stat sau asupra bugetului asigurărilor sociale de stat, alte avize, dacă este cazul, precizări cu privire la articolele care intră în competenţa decizională a Camerei Deputaţilor, respectiv a Senatului, în cazul în care Camera Deputaţilor este Cameră decizională, iar în situaţia proiectelor de legi privind aprobarea sau respingerea ordonanţelor se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei. Raportul se transmite Biroului permanent, care va asigura multiplicarea şi difuzarea acestuia Guvernului, deputaţilor/senatorilor, după caz, şi iniţiatorilor.

Proiectele şi propunerile legislative avizate se supun dezbaterii Camerei.

2.2.3. Procedura amendamentelor. Dezbaterile în plen

Parlamentarii, grupurile parlamentare sau Guvernul, sub semnătura unui membru al Guvernului, au dreptul de a prezenta amendamente la comisia sesizată în fond, în termenele prevăzute în Regulament. Amendamentele formulate de către deputaţi se depun în scris, motivat şi sub semnătura iniţiatorului, la comisia sesizată în fond, cu precizarea, dacă este cazul, a grupului parlamentar din care face parte. Amendamentele Guvernului se depun numai sub semnătura unui membru al Guvernului la Biroul permanent şi vor fi transmise comisiei sesizate în fond.

Comisia sesizată în fond sau, după caz, comisia specială se pronunţă asupra tuturor amendamentelor înregistrate. Numai în cazul în care consi‑deră necesar, comisia va solicita şi avizul unei alte comisii asupra unuia sau mai multor amendamente. Preşedintele comisiei sesizate în fond poate solicita punctul de vedere al Consiliului Legislativ cu privire la unele amen‑damente, punct de vedere care va fi trimis în termenul stabilit de comisie.

Dezbaterea generală a proiectului de lege sau a propunerii legislative este precedată, în fiecare cameră a Parlamentului, de prezentarea de către iniţiator a motivelor care au condus la promovarea proiectului, precum şi a raportului comisiei permanente de către preşedintele acesteia sau de un raportor desemnat de comisie.

2.2.4. Votarea proiectului de lege

Votarea proiectului de lege intervine în fiecare Cameră după discuţia pe articole a proiectului. Votul poate fi deschis sau secret. De regulă, votul este deschis. Potrivit art. 123 alin. (5) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, votul este secret în următoarele situaţii: când prin regulament se stabileşte astfel şi în cazul în care, la propunerea preşedintelui de şedinţă sau a unui lider de grup, Camera hotărăşte în acest sens.


Votul deschis se exprimă public prin: mijloace electronice, ridicarea mâinii, apel nominal. Potrivit aceluiaşi Regulament, votul deschis se expri‑mă, de regulă, prin mijloace electronice. Celelalte modalităţi de vot deschis se aprobă de Cameră, la propunerea preşedintelui de şedinţă sau a unui lider de grup.

Votul prin ridicarea mâinii poate avea una dintre următoarele semnificaţii: pentru, contra sau abţinere. Constatarea rezultatelor se face de către secretari şi se comunică de către preşedinte.

Votul prin apel nominal se desfăşoară astfel: preşedintele explică obiectul votării şi sensul cuvintelor pentru, contra şi abţinere, după care unul dintre secretari dă citire numelui şi prenumelui fiecărui senator care răspunde pentru, contra sau abţinere. După terminarea apelului se repetă numele şi prenumele senatorilor care nu au răspuns.

Votul secret poate fi exprimat prin buletine de vot, pentru alegerea sau numirea în unele funcţii, ori prin bile sau electronic, în cazul votării legilor, hotărârilor sau moţiunilor.

Procedura votului secret pe buletine se face în cabine de vot. Pe buletin se trec numărul de ordine, numele şi prenumele candidatului, funcţia pentru care acesta candidează şi, după caz, grupul parlamentar din care face parte. Se votează pentru lăsând neatinse pe buletinul de vot numele şi prenumele persoanei dorite sau se votează contra, ştergând numele şi prenumele persoanei respective. Buletinele de vot se introduc în urne.

Votul prin bile se desfăşoară astfel: în faţa preşedintelui Camerei se aşează o urnă albă şi una neagră. Parlamentarii vin pe rând la urne, după ce primesc de la secretari câte două bile, una albă şi una neagră, pe care le introduc în cele două urne. Bila albă introdusă în urna albă şi bila neagră introdusă în urna neagră înseamnă vot „pentru”, iar bila neagră introdusă în urna albă şi bila albă introdusă în urna neagră înseamnă vot „contra”; pentru „vot nul”, ambele bile se introduc în urna neagră. Biroul permanent hotărăşte asupra mijloacelor prin care se asigură caracterul secret al votului.

Votul prin mijloace electronice se realizează prin conectarea unuia dintre contactele care reprezintă „vot pentru”, „vot împotrivă” sau „abţinere”. Rezultatul votului electronic se afişează prin dispoziţia preşedintelui de şedinţă. În cazul în care preşedintele de şedinţă, asistat de cei 2 secretari, constată existenţa unor defecţiuni în conectarea circuitelor, acesta solicită plenului repetarea votului prin altă procedură. Sesizarea unor astfel de defecţiuni poate fi realizată şi de un lider de grup. Dispozitivul care permite accesul la mijloacele electronice de vot este personal. Utilizarea acestuia de către un alt parlamentar este interzisă. Nerespectarea interdicţiei atrage aplicarea de sancţiuni.


Potrivit art. 124 din Regulamentului Camerei Deputaţilor, ori de câte ori votul prin mijloace electronice este deschis, acesta se introduce pentru fiecare parlamentar pe site‑ul Camerei Deputaţilor, în cazul votului final sau atunci când plenul Camerei hotărăşte în mod expres.

Sistemul parlamentar bicameral implică votarea unei legi de către ambele camere. Odată votată, legea trebuie semnată de către preşedintele camerei sau, în cazul în care şedinţa a fost condusă de către un vicepreşedinte, de către acesta din urmă. Prin semnătură se atestă respectarea procedurii de elaborare a legilor.

2.3. Posibilitatea de sesizare a Curţii Constituţionale pentru exer‑citarea controlului de constituţionalitate al legii înainte de promul gare. Efectul deciziilor Curţii Constituţionale de constatare a neconstituţiona‑li tă ţii legii în control a priori

În conformitate cu art. 15‑16 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre pro-mulgare, legea se comunică Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Avocatului Poporului şi se depune la secretarul general al Came-rei Deputaţilor şi la cel al Senatului. În cazul în care legea a fost adoptată cu procedură de urgenţă, termenul este de 2 zile. Data la care legea a fost depusă la secretarii generali ai Camerelor se aduce la cunoştinţă în plenul fiecărei Camere în termen de 24 de ore de la depunere. Depunerea şi co-municarea se fac numai în zilele în care Camerele Parlamentului lucrează în plen. Sesizarea făcută de parlamentari se trimite Curţii Constituţionale în ziua primirii ei, de către secretarul general al Camerei respective.

În cazul sesizării Curţii Constituţionale de unul dintre preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, de parlamentari, de Guvern, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de Avocatul Poporului, Curtea va comunica Preşedintelui României sesizarea primită, în ziua înregistrării. Dacă sesizarea s‑a făcut de Preşedintele României, de parlamentari, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de Avocatul Poporului, Curtea Constituţională o va comunica, în termen de 24 de ore de la înregistrare, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, precizând şi data când vor avea loc dezbaterile. Dacă sesizarea s‑a făcut de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului, Curtea Constituţională o va comunica preşedintelui celeilalte Camere, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, iar dacă sesizarea s‑a făcut de către Guvern, Curtea o va comunica preşedinţilor celor două


Camere ale Parlamentului, precum şi Avocatului Poporului. Până la data dezbaterilor, preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului pot prezenta, în scris, punctul lor de vedere. Punctul de vedere al Guvernului se prezintă numai sub semnătura prim‑ministrului.

Dezbaterea are loc în plenul Curţii Constituţionale, cu participarea jude‑cătorilor Curţii, pe baza sesizării, a documentelor şi a punctelor de vedere primite, atât asupra prevederilor menţionate în sesizare, cât şi asupra celor de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate. Decizia se pro‑nun ţă, în urma deliberării, cu votul majorităţii judecătorilor şi se comunică Preşedintelui României. Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea legii se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim‑ministrului. În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispo ziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Consti‑tuţionale.

Potrivit art. 134‑136 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, în cazurile de neconstituţionalitate constatate potrivit art. 146 lit. a) din Constituţia României, republicată, şi în situaţia în care Camera Deputaţilor a fost prima Cameră sesizată, Biroul permanent, în prima sa şedinţă care are loc după publicarea deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I, va sesiza Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi şi comisia permanentă sesizată în fond cu proiectul de lege sau propunerea legislativă în vederea reexaminării prevederilor declarate neconstituţionale. Aceeaşi procedură se aplică şi pentru cazul în care prevederile respective sunt trimise de la Senat, în calitate de primă Cameră sesizată. Termenul fixat de Biroul permanent pentru întocmirea raportului comun de către comisii nu va putea fi mai mare de 15 zile. Raportul comisiilor se înscrie cu prioritate în ordinea de zi. Cu prilejul reexaminării, Camera Deputaţilor va efectua corelările tehnico‑legislative necesare. Raportul comisiilor se adoptă cu majoritatea cerută de caracterul ordinar sau organic al iniţiativei legislative supuse reexaminării, după caz, iar după adoptare prevederile reexaminate se trimit Senatului, dacă acesta este Cameră decizională. Reexaminarea textelor declarate neconstituţionale se face mai întâi de prima Cameră sesizată.

În cazurile de neconstituţionalitate constatate potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României, republicată, dispoziţiile declarate neconstituţionale din legi, din regulamente şi din ordonanţele aprobate prin lege îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, termen pe durata căruia aceste dispoziţii sunt suspendate de drept în cazul în care Camera Deputaţilor a fost prima Cameră sesizată, Biroul permanent


va sesiza Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi şi comisia în al cărui domeniu de activitate se încadrează respectivul act normativ în vederea reexaminării textelor şi punerii lor în acord cu prevederile Constituţiei. Textele revizuite se constituie într‑o iniţiativă legislativă care se distribuie deputaţilor. După trecerea unui termen de 7 zile, înăuntrul căruia se pot depune amendamente, cele două comisii elaborează, în termen de 5 zile, un raport asupra iniţiativei legislative care se supune dezbaterii şi adoptării plenului Camerei Deputaţilor. Iniţiativa legislativă se adoptă cu majoritatea cerută de caracterul actului normativ şi se trimite Senatului.

Potrivit Regulamentului Senatului, în cazurile de neconstituţionalitate constatate potrivit art. 146 lit. a) din Constituţia României, republicată, Se‑natul reexaminează prevederile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale. Senatul dezbate pe baza raportului Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări. Raportul Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări va cuprinde propuneri pentru pune rea de acord a prevederilor declarate neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale. Raportul comisiei se dezbate conform prevederilor art. 101‑106. Cu aprobarea Senatului, în urma dezbaterii raportului, în cuprin sul legii se operează şi corelările tehnico‑legislative necesare.

2.4. Promulgarea. Reexaminarea legii la cererea Preşedintelui României

Promulgarea este actul prin care Preşedintele (în cazul sistemului consti-tuţional român) constată că procesul legislativ este finalizat ori că obiecţiile sale cu privire la legea adoptată de Parlament au fost reexaminate de acesta şi, dacă este cazul, legea a fost supusă verificării Curţii Constituţionale, fiind epuizate toate etapele procedurii legislative.

Potrivit art. 77 din Constituţie, promulgarea se face în cel mult 20 de zile de la primire. Termenul oferă Preşedintelui posibilitatea de a examina legea şi de a‑şi exercita rolul său de garant al respectării Constituţiei şi al bunei funcţionări a autorităţilor publice.

De aceea, Constituţia permite Preşedintelui României ca înainte de promulgare să ceară, o singură dată, reexaminarea legii. Potrivit art. 137 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, reexaminarea legii de către Camera Deputaţilor, în urma cererii făcute de Preşedintele României în temeiul art. 77 alin. (2) din Constituţia României, republicată, va avea loc în cel mult 30 de zile de la primirea cererii. Reexaminarea legii se efectuează mai întâi de Camera Deputaţilor, dacă aceasta a fost prima Cameră sesizată. Cererea Preşedintelui României privind reexaminarea unei legi este de competenţa


comisiei permanente care a fost sesizată în fond cu proiectul de lege sau cu propunerea legislativă respectivă; aceasta va întocmi un raport cu privire la obiecţiile din cererea de reexaminare, respectiv la adoptarea sau respingerea acesteia. În cazul în care obiecţiile din cererea de reexaminare sunt acceptate, în totalitate sau în parte, comisia va formula, după caz, propuneri referitoare la textele corespunzătoare. Raportul comisiei este distribuit deputaţilor, care pot depune amendamente cu privire la propunerile formulate de către comisie în termen de 7 zile. Comisia întocmeşte un raport înlocuitor asupra cererii de reexaminare în termen de 5 zile de la împlinirea termenului pentru depunerea amendamentelor, care cuprinde textele aprobate de către comisie, amendamentele aprobate, precum şi pe cele respinse. Raportul comisiei împreună cu cererea de reexaminare se supun dezbaterii Camerei Deputaţilor după regulile procedurii legislative.

În situaţia în care Camera Deputaţilor este sesizată cu cererea de reexa minare în calitate de Cameră decizională şi în cazul în care nu se întruneşte numărul necesar de voturi adoptării raportului cu privire la acceptarea în totalitate sau în parte a cererii de reexaminare, legea se retrimite Preşedintelui pentru promulgare în forma adoptată iniţial de către Parlamentul României. În cazul în care comisia a înaintat un raport de respingere a solicitării de reexaminare, iar această propunere nu întruneşte numărul de voturi necesar adoptării în şedinţa de vot final, raportul se restituie comisiei pentru întocmirea unui nou raport.

Potrivit art. 146 din Regulamentul Senatului în cazul în care Preşedintele României cere, înainte de promulgare, reexaminarea unei legi adoptate prima dată de către Senat, cererea va fi înscrisă în termen de cel mult 30 de zile în proiectul ordinii de zi a Senatului. Reexaminarea legii pe baza cererii Preşedintelui României se face cu respectarea procedurii legislative.

Constituţia stabileşte că dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s‑a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s‑a confirmat constituţionalitatea.

2.5. Publicarea legii

Potrivit art. 78 din Constituţia României, legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la trei zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.

Referitor la modul de calcul al termenului de intrare în vigoare a legii, art. 12 alin. (1) teza finală din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică


legislativă pentru elaborarea actelor normative[1] prevede că acesta este „pe zile calendaristice, începând cu data publicării în Monitorul Oficial al României, şi expiră la ora 24.00 a celei de‑a treia zi de la publicare”.

Cât priveşte legile constituţionale, adoptarea/revizuirea acestora are un regim distinct, care a fost analizat cu prilejul examinării problematicii revizuirii Constituţiei[2].

2.6. Procedura de urgenţă

Regulamentele Camerelor Parlamentului stabilesc, totodată, regulile aplicabile în cazul adoptării legii în procedură de urgenţă.

Astfel, potrivit art. 108‑112 din Regulamentul Senatului, la cererea Gu-vernului sau din proprie iniţiativă, Senatul poate adopta proiecte de lege sau propuneri legislative cu procedură de urgenţă. Cererea pentru procedura de urgenţă se analizează de către Biroul permanent şi se supune aprobării Senatului în prima şedinţă de plen.

Proiectele de lege şi propunerile legislative se dezbat şi se adoptă cu procedură de urgenţă, de drept, în următoarele situaţii:

a) ordonanţe de urgenţă;b) Senatul a adoptat, ca primă Cameră sesizată, o prevedere care intră

în competenţa sa decizională, prevedere neînsuşită de Camera Deputaţilor, care a retrimis proiectul pentru o nouă dezbatere;

c) Camera Deputaţilor a adoptat, în calitate de Cameră decizională, un proiect de lege ce conţine anumite prevederi care sunt de competenţa decizională a Senatului;

d) proiectele de lege referitoare la armonizarea legislaţiei naţionale cu cea a Uniunii Europene sau a Consiliului Europei;

e) proiectele de lege necesare îndeplinirii obligaţiei României în calitate de membră NATO.

Senatorii, grupurile parlamentare, comisiile permanente sau Guvernul pot prezenta amendamente în scris, motivate, care se trimit comisiei sesizate în fond, în termenele stabilite de Biroul permanent. În acelaşi interval de timp, avizul Consiliului Legislativ sau al altor autorităţi ori organisme care, potrivit legii, au competenţe de avizare se va trimite comisiei sesizate în fond. Comisia sesizată în fond este obligată să depună raportul în termenul stabilit de Biroul permanent. Biroul permanent, după primirea raportului

[1] Republicată în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010.[2] M. Safta, op. cit., vol. I, p. 74.


comisiei sesizate în fond, înscrie cu prioritate în proiectul ordinii de zi proiectul de lege sau propunerea legislativă.

Senatul se pronunţă în termen de 30 de zile asupra proiectelor de lege sau propunerilor legislative. În cazul proiectului de lege privind aprobarea ordonanţei de urgenţă, dacă Senatul nu se pronunţă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, aceasta este considerată adoptată şi se trimite Camerei Deputaţilor.

În cazul proiectelor de lege şi al propunerilor legislative primite de la Camera Deputaţilor, dacă au fost operate modificări substanţiale faţă de proiectul iniţial, preşedintele comisiei permanente sesizate în fond poate cere Biroului permanent solicitarea unui nou aviz al Consiliului Legislativ.

Regulamentul Camerei Deputaţilor reglementează procedura de urgenţă în art. 115‑120. Astfel, art. 115 din Regulament prevede posibilitatea adop-tării de proiecte de legi sau propuneri legislative în procedură de urgenţă, la cererea iniţiatorului, la propunerea Biroului permanent sau a unui grup par-lamentar. În condiţiile aceluiaşi articol, se adoptă în procedură de urgenţă:

a) proiectele de legi referitoare la armonizarea legislaţiei României cu cea a Uniunii Europene şi a Consiliului Europei;

b) proiectele de legi privind aprobarea sau respingerea ordonanţelor de urgenţă.

Procedura de urgenţă se aplică şi în cazul în care Camera Deputaţilor a adoptat, ca primă Cameră sesizată, o prevedere din proiectul de lege care intră în competenţa sa decizională, neînsuşită de Senat şi retrimisă pentru o nouă dezbatere, precum şi în cazul în care Senatul, în calitate de Cameră decizională, a adoptat, într‑un proiect de lege, o prevedere pentru care competenţa decizională aparţine Camerei Deputaţilor. Decizia Camerei Deputaţilor este definitivă.

2.7. angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege[1]

Angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege reprezintă o modalitate legislativă indirectă de adoptare a unei legi, adică nu prin dezbaterea acesteia în cadrul procedurii legislative ordinare, ci prin dezba‑terea unei problematici prin excelenţă politice, legate de rămânerea sau demiterea Guvernului. Angajându‑şi răspunderea, Guvernul încearcă reali‑zarea voinţei guvernamentale printr‑un vot tacit şi global în Parlament, res‑pectiv îşi asumă riscul de a fi demis.

[1] M. Safta, Angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege. Juris-prudenţa Curţii Constituţionale în materie, Buletinul Curţii Constituţionale nr. 2/2010, www.ccr.ro.


Curtea Constituţională a definit angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege ca fiind „o procedură mixtă, de control parlamentar, întrucât permite iniţierea unei moţiuni de cenzură, şi de legiferare, deoarece proiectul de lege în legătură cu care Guvernul îşi angajează răspunderea se consideră adoptat dacă o asemenea moţiune nu a fost depusă sau, fiind iniţiată, a fost respinsă”, observând, în una dintre deciziile sale, că rolul aces‑tei proceduri este acela „de a coagula o majoritate parlamentară, dar şi de a surmonta actele obstrucţioniste ale opoziţiei în cursul dezbaterilor legislative”.

Dispoziţiile art. 114 din Constituţie, care constituie sediul materiei, prevăd că angajarea răspunderii Guvernului se realizează „în faţa Camerei Depu-taţilor şi a Senatului, în şedinţă comună”, iar în consecinţă:

– Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea proiectului de lege, a fost votată în condiţiile art. 113, adică cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor;

– proiectul de lege prezentat, modificat sau completat, după caz, cu amendamente acceptate de Guvern, se consideră adoptat, dacă Guvernul nu a fost demis.

Constituţia nu stabileşte, aşadar, în art. 114, nicio condiţie privind natura proiectului de lege, structura acestuia, numărul proiectelor de lege cu privire la care Guvernul îşi poate angaja răspunderea în aceeaşi zi sau într‑o altă perioadă de timp dată ori referitor la momentul în care Guvernul decide să îşi angajeze răspunderea.

În prezent, circumstanţierea limitelor constituţionale cât priveşte această procedură este realizată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, după cum urmează:

– existenţa unei urgenţe în adoptarea măsurilor conţinute în legea asupra căreia Guvernul şi‑a angajat răspunderea;

– reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate;– importanţa domeniului reglementat; – aplicarea imediată a legii în cauză.Iniţiativele de revizuire a Constituţiei din anul 2011 şi, respectiv, 2014 au

încercat să complinească lacunele actualei reglementări constituţionale. Cu prilejul pronunţării asupra acestor iniţiative, Curtea a reţinut că „prin limitarea cantitativă a posibilităţii Guvernului de a folosi această procedură în cursul unei sesiuni parlamentare sunt eliminate premisele exercitării abuzive din partea Guvernului a dreptului constituţional de a‑şi angaja răspunderea în faţa Parlamentului, iar, în ceea ce priveşte autoritatea legiuitoare, aceasta îşi poate exercita competenţa în plenitudinea sa, aşa cum este conferită de art. 61 alin. (1) din Constituţie”. Curtea a mai recomandat completarea pre-vederilor art. 114 alin. (1) din Constituţie, în sensul limitării obiectului asupra


căruia Guvernul îşi poate angaja răspunderea la un program, o declaraţie de politică generală sau la un singur proiect de lege care să regle menteze unitar relaţii sociale care privesc un singur domeniu. Curtea a arătat că „lipsa unei atari condiţionări cu privire la sfera de reglementare a proiectului de lege ar conduce la eludarea prevederilor constituţionale pro puse spre modificare, şi anume posibilitatea angajării răspunderii o sin gură dată pe sesiune, întrucât dau posibilitatea Guvernului de a‑şi asuma răspunderea prin intermediul unui proiect de lege, care în mod formal îndeplineşte con-diţiile constituţionale, dar care, printr‑o structură complexă şi un conţinut eterogen, ar îngloba reglementări din domenii sociale foarte diferite”.

Secţiunea a 3‑a. Hotărârea, act juridic al Parlamentului

Hotărârile Parlamentului pot fi cu caracter normativ sau individual. Prin comparaţie cu procedura legislativă, reţinem că pentru adoptarea hotărârilor nu sunt aplicabile regulile privitoare la iniţiativa legislativă, nu există obligaţia examinării şi avizării lor de alte organisme în afara comisiilor şi se semnează de către preşedintele Camerei. De asemenea, în sistemul parlamentar bicameral, cum este şi cel din România, hotărârile pot fi emise şi de către o singură cameră.

Hotărârile prin care se aprobă regulamentele parlamentare sunt ela-borate în virtutea principiului autonomiei regulamentare, au caracter norma-tiv, sunt supuse obligaţiei de publicare în Monitorul Oficial, sub semnătura preşedintelui Camerei sau a ambilor preşedinţi, în cazul Regulamentului şedinţelor comune. Potrivit art. 76 din Constituţie, acestea se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere.

Cât priveşte celelalte hotărâri, acestea pot reglementa:– componenţa grupurilor parlamentare; – modificarea regulamentelor; – alegerea vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor; – modificarea structurii organizatorice a aparatului funcţionăresc; – demisia parlamentarilor; – validarea mandatelor; – ridicarea imunităţii parlamentare;– numirea în diverse demnităţi şi funcţii publice.Potrivit art. 76 din Constituţie, hotărârile Parlamentului (altele decât

cele care privesc regulamentele Camerelor) se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră.


Hotărârile Parlamentului cu caracter individual – conformitatea cu Constituţia


Decizia nr. 251 din 30 aprilie 2014 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a

Hotărârii Parlamentului României nr. 14/2014 privind numirea preşedintelui şi a unui membru neexecutiv ai Consiliului

Autorităţii de Supraveghere Financiară

M. Of. nr. 376 din 21 mai 2014

– extras –

Curtea reţine că, potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, a hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori”.

14. Procedând la circumstanţierea competenţei sale de control de constituţionalitate al hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, Curtea Constituţională a statuat în mod constant că „pot fi supuse controlului de constituţionalitate numai hotărârile Parlamentului, adoptate după conferirea noii competenţe, hotărâri care afectează valori, reguli şi principii constituţionale sau, după caz, organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional” (Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011, Decizia nr. 54 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011, Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 4 mai 2012, Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 684 din 3 octombrie 2012).

15. Hotărârile Parlamentului contestate pot avea caracter normativ sau individual, întrucât „textul art. 27 din Legea nr. 47/1992 nu instituie vreo diferenţiere între hotărârile care pot fi supuse controlului Curţii


Constituţionale sub aspectul domeniului în care au fost adoptate sau sub cel al caracterului normativ sau individual, ceea ce înseamnă că toate aceste hotărâri sunt susceptibile a fi supuse controlului de consti‑tuţionalitate – ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus. În consecinţă, sesizările de neconstituţionalitate care vizează asemenea hotărâri sunt de plano admisibile” (Decizia nr. 307 din 28 martie 2012).

16. Curtea Constituţională a mai stabilit, în mod expres, că, pentru a fi admisibilă sesizarea de neconstituţionalitate, norma de referinţă trebuie să fie de rang constituţional pentru a se putea analiza dacă există vreo contradicţie între hotărârile menţionate la art. 27 din Legea nr. 47/1992, pe de o parte, şi exigenţele procedurale şi substanţiale impuse prin dispoziţiile Constituţiei, pe de altă parte. Aşadar, criticile trebuie să aibă o evidentă relevanţă constituţională, şi nu una legală ori regulamentară. Prin urmare, toate hotărârile plenului Camerei Deputaţilor, plenului Senatului şi plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului pot fi supuse controlului de constituţionalitate, dacă în susţinerea criticii de neconstituţionalitate sunt invocate dispoziţii cuprinse în Constituţie. Invocarea acestor dispoziţii nu trebuie să fie formală, ci efectivă (Decizia nr. 307 din 28 martie 2012 şi Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012).

17. Curtea a mai reţinut, în privinţa hotărârilor care prin obiectul lor vizează organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional, că norma de referinţă, în cadrul controlului de constitu‑ţionalitate exercitat, poate fi atât o dispoziţie de rang constituţional, cât şi una infraconstituţională, ţinând cont de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. O atare orientare a Curţii este dată de domeniul de maximă importanţă în care intervin aceste hotărâri – autorităţi şi instituţii de rang constituţional –, astfel încât şi protecţia constituţională oferită autorită‑ţilor sau instituţiilor fundamentale ale statului trebuie să fie una în con‑secinţă. Prin urmare, hotărârile plenului Camerei Deputaţilor, plenului Senatului şi plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului care vizează organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional pot fi supuse controlului de constituţionalitate, chiar dacă actul normativ pretins încălcat are valoare infraconstituţională.

18. Având în vedere aceste considerente, Curtea a respins ca inadmi‑sibile sesizări de neconstituţionalitate în care autoritatea publică vizată de Hotărârea Parlamentului României criticată nu era una de rang constitu‑ţional, iar criticile formulate erau formale, irelevante din punct de vedere constituţional. Astfel este, de exemplu, Decizia nr. 335 din 4 iulie 2013 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Parlamentului


României nr. 54/2013 privind numirea membrilor Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 429 din 15 iulie 2013. În considerentele deciziei pronunţate, Curtea a reţinut că „autoritatea publică vizată, Consiliul Autorităţii de Su‑praveghere Financiară, nu este reglementată de Constituţie, nefiind de rang constituţional”. Cât priveşte criticile formulate, în sensul că desem‑narea membrilor Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară s‑a realizat după criteriul „apartenenţei politice sau cel al sorgintei propunerii politice a candidaţilor”, Curtea a apreciat că invocarea art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie este „pur formală, iar nu efectivă şi relevantă din punct de vedere constituţional”.

19. În prezenta cauză, sesizarea de neconstituţionalitate are ca obiect Hotărârea Parlamentului României nr. 14/2014 privind numirea preşedintelui şi a unui membru neexecutiv ai Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară. Este vizat aşadar Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară, autoritate care nu are rang constituţional, astfel cum Curtea a mai constatat în jurisprudenţa sa. Spre deosebire însă de cauza soluţionată prin Decizia nr. 335 din 4 iulie 2013, în prezent se invocă încălcarea unor dispoziţii exprese ale legii, ce reglementează o condiţie cu caracter obiectiv, obligatoriu a fi îndeplinită pentru numirea ca membru al Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară. Este vorba despre dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. a2) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora: „Membrii Consiliului A.S.F. trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: [...] să aibă o experienţă profesională în domeniul financiar, al instituţiilor de credit şi/sau al instituţiilor financiare nebancare, de minimum 9 ani de la data absolvirii studiilor prevăzute la lit. a1)”.

20. Curtea constată în acest sens că, reglementând condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească membrii Consiliului Autorităţii de Su‑pra ve ghere Financiară, art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 se referă la experienţa profesională în două texte distincte, după cum urmează: la lit. a) a alin. (1) al art. 9, stabilind că membrii Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară trebuie să aibă „pre‑gătire profesională şi o experienţă profesională corespunzătoare în domenii în care A.S.F. are competenţe”, şi, respectiv, la lit. a2) a aceluiaşi articol, stabilind că aceştia trebuie să aibă „o experienţă profesională în domeniul financiar, al instituţiilor de credit şi/sau al instituţiilor financiare nebancare, de minimum 9 ani de la data absolvirii studiilor prevăzute la lit. a1)”. Dacă noţiunea de „corespunzătoare” care circumstanţiază


pregătirea şi experienţa profesională în cuprinsul art. 9 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 semnifică o evaluare şi apreciere ce revin exclusiv Parlamentului, în calitate de autoritate ce realizează numirea membrilor Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară, şi nicidecum instanţei de contencios constituţional, durata care circumstanţiază experienţa profesională, reglementată prin dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. a2), semnifică o condiţie cu caracter obiectiv – vechimea în domeniile de referinţă, verificabilă pe bază de documente de către orice persoană interesată.

21. Astfel fiind, critica de neconstituţionalitate prin raportare la dispo‑ziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, referitoare la obligaţia de respec tare a legilor, nu are caracter formal, ci este clar fundamentată, prin trimiterea la un text de lege care reglementează o condiţie cu caracter obiectiv. În consecinţă, nu subzistă cauza de inadmisibilitate identificată de Curtea Constituţională în precedent, instanţa de contencios constitu ţional fiind competentă să se pronunţe, din perspectiva criticilor de neconstituţiona‑litate formulate, asupra faptului dacă Hotărârea Parlamen tului României nr. 14/2014 respectă principiul constituţional referitor la statul de drept şi obligaţia de respectare a legilor. Acceptarea tezei contrare, cu consecinţa excluderii de la exercitarea controlului de constituţionalitate a Hotărârilor Parlamentului României date cu încălcarea dispoziţiilor exprese ale legii, ar avea drept consecinţă plasarea organului reprezentativ suprem al poporului român – Parlamentul, deasupra legii, şi acceptarea ideii că tocmai autoritatea legitimată constituţional să adopte legile le poate încălca fără a putea fi în vreun fel sancţionată. Or, întrun stat de drept, nimeni nu este mai presus de lege.

Secţiunea a 4‑a. Moţiunile

§1. Noţiune şi clasificare

Termenul „moţiune” desemnează acte ale Parlamentului prin care se exprimă atitudinea acestuia într‑o problemă discutată. Moţiunile se împart în: moţiuni simple şi moţiuni de cenzură.

1.1. Moţiunile simple

Regulamentele Camerelor definesc moţiunile simple şi stabilesc pro‑cedura de dezbatere şi adoptare a acestora.


Astfel, potrivit art. 153 din Regulamentul Senatului, moţiunea simplă exprim poziţia Senatului într‑o anumită problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări. Dispoziţii similare sunt cuprinse în art. 160 din Regulamentul Senatului.

Moţiunea simplă poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul senatorilor şi, respectiv, de cel puţin 50 de deputaţi, trebuie să fie întocmită corespunzător actelor juridice şi să cuprindă motivarea şi dispozitivul. Moţiunea se depune la preşedintele de şedinţă, în cursul şedinţelor publice.

După primirea moţiunilor simple, preşedintele Senatului/Camerei Depu-taţilor le comunică de îndată Guvernului şi le aduce la cunoştinţă plenului, după care dispune afişarea lor la sediul Senatului/Camerei Deputaţilor.

Preşedintele Senatului/Camerei Deputaţilor stabileşte data dezbaterii moţiunii simple, care nu poate depăşi 6 zile de la depunerea acesteia, înştiinţând Guvernul asupra datei stabilite.

Moţiunile simple privind probleme de politică externă se supun dezbaterii numai însoţite de avizul Comisiei pentru politică externă şi cu consultarea Ministerului Afacerilor Externe. Această condiţie trebuie îndeplinită în termen de 3 zile de la depunerea moţiunii.

După începerea dezbaterii moţiunii simple, parlamentarii semnatari nu‑şi pot retrage adeziunea la moţiune. La moţiunile simple prezentate nu pot fi propuse amendamente.

Dezbaterea se încheie prin supunerea la vot a moţiunii simple în plenul Senatului/Camerei Deputaţilor. Hotărârea adoptată se comunică Guvernului, care va ţine seama de cele statuate în cuprinsul său.

Efectele moţiunii simple


Decizia nr. 148 din 21 februarie 2007 asupra sesizării privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor

art. 157 alin. (2) din Regulamentul Senatului


– extras –

Este incontestabil că moţiunea simplă nu produce efecte juridice ipso iure, ci efecte juridice ipso facto. Printr‑o asemenea moţiune, Camera care o adoptă îşi exprimă poziţia asupra unor probleme importante ale politicii


interne şi externe şi poate să constate deficienţe în diverse domenii ale activităţii Guvernului, a organelor administraţiei publice, a conducătorilor ori a membrilor acestora. Guvernul şi organele administraţiei publice sunt obligate să ţină seama de conţinutul moţiunii şi să acţioneze în sensul poziţiei exprimate de Cameră, în vederea remedierii deficienţelor semnalate. Caracterul obligatoriu nu înseamnă, însă, că Guvernul sau vreun alt organ al administraţiei publice ar fi obligat să execute dispoziţii cuprinse în moţiune cu privire la luarea unor măsuri cu caracter organizatoric, cum sunt numirea şi eliberarea din funcţie, care prin Constituţie sau prin alte legi sunt date în competenţa lor exclusivă.

1.2. Moţiunea de cenzură

Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor.

Aceasta se prezintă birourilor permanente şi se comunică Guvernului de către preşedintele Camerei Deputaţilor, în ziua în care aceasta a fost depusă. Moţiunea de cenzură se prezintă în şedinţa comună a celor două Camere în cel mult 5 zile de la data depunerii.

Dezbaterea moţiunii de cenzură are loc după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţa comună a celor două Camere. Data şi locul şedinţei comune, împreună cu invitaţia de participare, se comunică Guvernului de către preşedintele Camerei Deputaţilor, cu 24 de ore înainte ca aceasta să aibă loc.

După prezentarea moţiunii de cenzură de către deputatul sau senatorul desemnat de iniţiatorii acesteia, preşedintele care conduce şedinţa comună dă cuvântul prim‑ministrului sau, în cazul imposibilităţii participării acestuia, membrului Guvernului care îl reprezintă, pentru prezentarea poziţiei Guver-nului. În continuare, preşedintele dă cuvântul deputaţilor şi senatorilor, în ordinea înscrierii lor la cuvânt. După încheierea dezbaterilor se procedează la votare.

Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat‑o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură, cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit art. 114 din Constituţie. În cazul în care Guvernul nu a fost demis, proiectul de lege prezentat se consideră adoptat, iar programul sau declaraţia politică generală devine obligatorie pentru Guvern.


Secţiunea a 5‑a. Actele structurilor interne ale Parlamentului

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului emit decizii (pentru convocarea în sesiune a camerelor, pentru asigurarea conducerii Camerei pe perioada absenţei preşedintelui său etc.). Comisiile parlamentare emit avize sau întocmesc rapoarte.

Capitolul al V‑lea. Deputaţii şi senatorii

Secţiunea 1. Statutul deputaţilor şi senatorilor

Potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) şi ale art. 61 alin. (1) din Constituţia României, suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, iar Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român. Această poziţionare a Parlamentului în sistemul autorităţilor publice implică recunoaşterea în favoarea deputaţilor şi sena-torilor a unui statut special, cuprinzând şi măsuri de protecţie a demnităţii publice pe care o exercită, de natură să le asigure independenţa şi prestigiul necesar în îndeplinirea atribuţiilor, la adăpost de constrângeri materiale şi tentaţii de corupţie[1].

Reglementările constituţionale care conturează statutul deputaţilor şi senatorilor sunt cele prevăzute în art.73 alin. (3) lit. c), potrivit cărora „prin lege organică se reglementează [...] statutul deputaţilor şi al senatorilor [...]”, art. 65 alin. (2) lit. j): „Camerele îşi desfăşoară lucrările şi în şedinţe comune, potrivit unui regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, pentru: [...] stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor [...]”, şi, respectiv, titlul III, capitolul I – Parlamentul, secţiunea a 2‑a – Statutul deputaţilor şi al senatorilor, care cuprinde: art. 69 – Mandatul reprezentativ; art. 70 – Mandatul deputaţilor şi al senatorilor, art. 71 – Incompatibilităţi; art. 72 – Imunitatea parlamentară.

În aplicarea acestor texte constituţionale a fost adoptată Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor[2].

[1] Decizia Curţii Constituţionale nr. 279/2006, M. Of. nr. 323 din 11 aprilie 2006.[2] Republicată în M. Of. nr. 459 din 25 iulie 2013.

VII.5. Deputaţii şi senatorii 223

Statutul deputaţilor şi al senatorilor din perspectiva principiului egalităţii în exercitarea unor

drepturi fundamentale – accesul la justiţie


Decizia nr. 81 din 27 februarie 2013 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru

modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, în ansamblul său, precum şi, în mod

special, a dispoziţiilor art. I pct. 3 (referitoare la modificarea art. 7) şi ale art. I pct. 14 (referitoare la introducerea art. 191) din lege


– extras –

Deşi statutul constituţional şi legal al membrilor Parlamentului, ca re‑prezentanţi ai poporului, este diferit de statutul funcţionarilor publici şi, în general, de al celorlalţi cetăţeni, ceea ce determină, în consecinţă, parti‑cularităţi cu privire la exercitarea anumitor drepturi, acest statut nu poate fi reţinut ca justificând o diferenţă de tratament juridic în raport cu celelalte categorii de persoane cărora li se aplică Legea nr. 176/2010. Aceasta, întrucât, din perspectiva obiectului şi scopului acestei reglementări – care vizează asigurarea integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor pu‑blice şi prevenirea corupţiei instituţionale – toate persoanele menţionate la art. 1 alin. (1) din lege se află în aceeaşi situaţie juridică, circumscrisă încă din titlul reglementării, prin sintagma „funcţii şi demnităţi publice”, în considerarea căreia le revin obligaţii specifice. Sub acest aspect, re‑ferindu‑se la compatibilitatea unor particularităţi procedurale, inclusiv în ce priveşte exercitarea căilor de atac, cu principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, Curtea Constituţională a statuat de principiu că „nu este contrar acestui principiu instituirea unor reguli spe‑ciale, inclusiv în ce priveşte căile de atac, cât timp ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii pre‑supune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. [... ] în consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice” (Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 69 din 16 martie 1994).


Secţiunea a 2‑a. Dobândirea/pierdere a calităţii de deputat/senator

Deputaţii şi senatorii sunt aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.

Potrivit art. 70 din Constituţie, deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului la data întrunirii legale a Camerei din care fac parte, sub condiţia validării alegerii şi a depunerii jurământului.

Calitatea de deputat sau de senator încetează:a) la data întrunirii legale a Camerelor nou‑alese;b) în caz de demisie, de la data menţionată în cuprinsul acesteia, depusă

la Biroul permanent al Camerei din care deputatul sau senatorul face parte;c) în caz de pierdere a drepturilor electorale, de la data rămânerii defi‑

nitive a hotărârii judecătoreşti prin care se dispune pierderea acestor drep‑turi;

d) în caz de deces, de la data consemnată în certificatul de deces;e) în caz de incompatibilitate.Încetarea mandatului de deputat sau de senator datorată incompatibilităţii

are loc:a) la data menţionată în cuprinsul demisiei pentru incompatibilitate,

depusă la Biroul permanent al Camerei din care deputatul sau senatorul face parte;

b) la data adoptării unei hotărâri a Camerei din care deputatul sau sena‑torul face parte, prin care se constată starea de incompatibilitate;

c) la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care se respinge contestaţia la raportul Agenţiei Naţionale de Integritate prin care s‑a constatat incompatibilitatea;

d) la expirarea termenului prevăzut în Legea nr. 176/2010 privind inte‑gritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţio‑narea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, cu modificările ulterioare, de la data luării la cunoştinţă a raportului de evaluare al Agenţiei Naţionale de Integritate, dacă în acest termen deputatul sau senatorul nu a contestat raportul la instanţa de contencios administrativ. Luarea la cunoştinţă se face prin comunicarea raportului Agenţiei Naţionale de Integritate, sub semnătură de primire, către deputatul sau senatorul în cauză ori, în cazul în care refuză primirea, prin anunţul făcut de preşedintele de şedinţă în plenul Camerei din care face parte.


Mandatul de deputat sau de senator se prelungeşte de drept în cazul în care mandatul Camerei din care face parte se prelungeşte de drept, în conformitate cu prevederile art. 63 alin. (1) şi (4) din Constituţia României, republicată.

Secţiunea a 3‑a. Drepturile şi obligaţiile deputaţilor şi senatorilor[1]

În realizarea mandatului lor, deputaţii şi senatorii au o serie de drepturi şi de îndatoriri stabilite atât prin Constituţie, cât şi prin regulamentele came-relor. Ele creează condiţiile pentru ca deputaţii şi senatorii să‑şi desfăşoare activitatea. Cât priveşte actul normativ prin care acestea se stabilesc, Curtea Constituţională a statuat că acesta poate fi doar legea organică, iar nu, de exemplu, regulamentul parlamentar[2].

Drepturile deputaţilor şi senatorilor sunt, în principal, următoarele: a) dreptul de a fi ales în structuri parlamentare; b) dreptul de a alege organele de conducere; c) dreptul de asociere în grup parlamentar;

[1] Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată în M. Of. nr. 459 din 25 iulie 2013.

[2] Prin decizia nr. 279/2006, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 35 alin. (3) din Legea privind statutul deputaţilor şi al senatorilor, potrivit cărora „alte drepturi principale, conexe sau derivate pot fi prevăzute şi reglementate în lege organică specială ori în regulamentul Camerei sau regulamentul şedinţelor comune”, contravin dispoziţiilor art. 73 alin. (3) lit. c) din Constituţie, întrucât drepturile parlamentarilor pot fi stabilite doar prn lege orga-nică, iar nu prin regulamente parlamentare. Cu privire la caracterizarea regulamentelor parlamentare, Curtea Constituţională a reţinut, pronunţându‑se asupra constituţionalităţii Regulamentului Senatului, prin Decizia nr. 46/1994, publicată în M. Of. nr. 131 din 27 mai 1994, următoarele: „Regulamentul Senatului, prin conţinutul şi procedura sa de adoptare, nu se încadrează în categoria legilor. Aceasta pentru că, spre deosebire de lege, regulamentul poate reglementa numai organizarea internă şi funcţionarea Camerei, este votat numai de către o Cameră, nu este supus promulgării. Este adevărat că art. 74 din Constituţie stabileşte că hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă, ca şi legile organice, cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere, dar această majoritate nu este îndestulătoare pentru a da regulamentului o altă natură juridică decât aceea de hotărâre. Majoritatea absolută impusă de Constituţie pentru adoptarea Hotărârii privind Regulamentul Senatului urmăreşte să asigure o exprimare cât mai largă a voinţei senatorilor în prevederile regulamentare, cerinţă firească într‑un sistem parlamentar democratic, care implică, prin definiţie, o majoritate şi o opoziţie parlamentară. Iată de ce Regulamentul Senatului se adoptă printr‑o hotărâre şi urmează a fi supus regimului constituţional al acestei categorii de acte juridice”.


d) drepturi politice specifice [dreptul la iniţiativă legislativă; dreptul de a iniţia şi de a susţine moţiuni simple sau de cenzură; dreptul de a iniţia şi de a susţine hotărâri ale Camerei, în orice problemă de competenţa acesteia; dreptul de a face declaraţii politice, de a pune întrebări, de a face interpelări şi alte asemenea intervenţii; dreptul de a cere întrunirea în sesiune extraor-dinară a Camerei sau a structurilor de lucru ale acesteia; dreptul de a sesiza Curtea Constituţională, potrivit art. 146 lit. a)‑c) din Constituţie, republicată; dreptul de a cere suspendarea din funcţie sau punerea sub acuzare a Pre-şedintelui României, în condiţiile art. 95 şi art. 96 din Constituţie, republicată; dreptul de a cere punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului, în condiţiile art. 109 din Constituţie, republicată; dreptul de control parlamen-tar sub toate formele de exercitare a acestuia, în reglementarea prevăzută de lege şi de regulamentele parlamentare; dreptul la cuvânt, libertatea de exprimare şi dreptul de vot];

e) diverse drepturi patrimoniale: de a primi indemnizaţii, diurne, de a beneficia de gratuitatea cazării şi a transportului, în condiţiile prevăzute de lege, dreptul la vechime în muncă, asistenţă medicală, paşaport diplomatic.

Obligaţiile deputaţilor şi senatorilor decurg din Constituţie, lege, statut şi din regulamente.

Articolul 28 din Statutul deputaţilor şi senatorilor reglementează în acest sens, în mod distinct, obligaţia de participare la lucrările Camerei din care fac parte, statuând că aceasta reprezintă pentru deputaţi şi senatori o obligaţie legală, morală şi regulamentară.

În situaţia în care deputatul sau senatorul absentează de la lucrările Camerei datorită apariţiei unor situaţii neprevăzute, acesta se poate adresa în scris Biroului permanent pentru a solicita motivarea respectivelor absenţe.

Se consideră absent motivat deputatul sau senatorul care:a) este membru al Guvernului;b) participă la activităţi stabilite prin decizia Birourilor permanente reunite

ale celor două Camere sau a Biroului permanent al Camerei din care face parte ori la invitaţia Guvernului sau a Preşedintelui României;

c) este în concediu medical;d) are aprobată motivarea absenţei de către liderul de grup sau de către

Biroul permanent, după caz.Neparticiparea la cel puţin o activitate parlamentară desfăşurată în sediul

Camerei Deputaţilor sau Senatului, după caz, în cadrul programului şi ordinii de zi aprobate de Biroul permanent, se consideră absenţă nemotivată şi are drept consecinţă reţinerea a 1% din indemnizaţia lunară brută a deputatului sau a senatorului, cu excepţia motivării absenţelor.


Secţiunea a 4‑a. Imunitatea parlamentară

Imunitatea parlamentară reprezintă ansamblul de dispoziţii legale care asigură deputaţilor şi senatorilor un regim juridic derogatoriu de la dreptul comun în raporturile lor cu justiţia şi în scopul de a le garanta independenţa.

Există două categorii de imunităţi parlamentare:

a) iresponsabilităţi – constând în inexistenţa răspunderii juridice pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, şi care pun parlamentarul la adăpost pentru tot ce priveşte activitatea legată de exercitarea mandatului său (discursuri, opinii, vot);

b) inviolabilităţi – care cuprind reguli speciale privind reţinerea, arestarea sau trimiterea în judecată penală, în cazul în care deputaţii sau senatorii sunt învinuiţi de crime sau delicte. Aceste reguli ocrotesc parlamentarii împotriva unor abuzuri, unor urmăriri judiciare nejustificate, arbitrare, declanşate de către executiv sau adversari.

Astfel, în temeiul art. 72 din Constituţia României, republicată, deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei Deputaţilor/Senatului, după ascultarea lor.

Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii şi senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Ca‑merei Deputaţilor/Senatului asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera Deputaţilor/Senatul constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.

Cererea de autorizare a trimiterii în judecată, penală ori contravenţională, precum şi cererea de reţinere, de arestare sau de percheziţie se adresează preşedintelui Camerei Deputaţilor/Senatului de ministrul justiţiei. Acesta aduce cererea la cunoştinţă în şedinţă publică, după care o trimite de îndată Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări spre examinare, care va stabili dacă a fost sau nu a fost făcută în scopul de a‑l abate pe deputat/senator de la exerciţiul funcţiei sale. Hotărârea comisiei se adoptă prin votul secret al majorităţii membrilor acestuia. Biroul permanent supune, spre dezbatere şi aprobare, plenului raportul comisiei, temeinic motivat. Cererile de reţinere, de arestare, de percheziţie se înscriu cu prioritate pe ordinea de zi.


Imunitatea parlamentară. Izvorul îndatoririlor deputaţilor şi senatorilor


Decizia nr. 279 din 22 martie 2006 cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 22 formularea „în timpul

mandatului”, art. 23 alin. (3) propoziţia finală, art. 28, art. 35 alin. (1) lit. i) şi j), art. 38‑40, art. 41 alin. (3) şi (6), art. 49 alin. (1)‑(5) şi art. 50

alin. (2) din Legea privind statutul deputaţilor şi al senatorilor


2.1. Art. 22 din Legea privind statutul deputaţilor şi al senatorilor, în conformitate cu care deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în timpul mandatului, contravine, prin sintagma „în timpul mandatului”, dispoziţiilor art. 72 din Constituţia României.

Potrivit art. 72 din Constituţie, deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau opiniile politice exprimate în exer‑citarea mandatului. Această imunitate, intrinsecă mandatului, îl apără pe parlamentar în considerarea actelor săvârşite în exercitarea mandatului său, cum sunt votul, amendamentele, luările de cuvânt, întrebările şi in‑terpelările, rapoartele şi avizele prezentate din partea comisiei din care face parte etc. Altfel spus, mandatul de parlamentar se exercită în Par‑lament şi în organele sale de lucru, precum şi în îndeplinirea misiunilor stabilite de Camere în conformitate cu legea.

În concluzie, la art. 22 formularea „în timpul mandatului” este neconstituţională, întrucât, contrar prevederilor art. 72 din Legea fundamentală, extinde iresponsabilitatea parlamentară dincolo de limitele exercitării mandatului, stabilind exonerarea de răspundere a deputaţilor şi senatorilor şi pentru opinii exprimate în afara activităţii parlamentare.

2.2. Prin propoziţia finală a art. 23 alin. (3) din lege s‑a prevăzut ca dispoziţia adoptată de către Camera Parlamentului, de revocare a măsurii reţinerii unui parlamentar în caz de infracţiune flagrantă, să fie executată prin Ministerul Justiţiei. Această dispoziţie contravine art. 72 alin. (3) din Constituţie, care, în cazul măsurii de reţinere a unui parlamentar, prevede expres atribuţii în sarcina ministrului justiţiei şi nu în sarcina Ministerului Justiţiei.

2.3. Sunt, de asemenea, neconstituţionale prevederile art. 28 din lege, care limitează izvoarele îndatoririlor fundamentale şi obligaţiilor depu‑


taţilor şi senatorilor la Constituţie, statutul deputaţilor şi senatorilor şi regulamentele Camerelor.

Potrivit art. 1 alin. (5) din Constituţia României, „[...] respectarea Con‑stituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.

Limitarea stabilită prin art. 28 din Legea privind statutul deputaţilor şi al senatorilor contravine prevederilor cuprinse în textul constituţional menţionat, fiind evident că îndatoririle şi obligaţiile parlamentarilor îşi au izvorul nu numai în Constituţie, în statut şi în regulamentele Camerelor, ci şi în alte legi din sistemul normativ al statului.

Excluderea obligativităţii respectării de către deputaţi şi senatori a îndatoririlor şi obligaţiilor cuprinse în alte legi contravine, de asemenea, principiului că nimeni nu este mai presus de lege, consacrat prin art. 16 alin. (2) din Constituţie. În concluzie, art. 28 este neconstituţional, prin omiterea legii ca izvor al îndatoririlor fundamentale şi al obligaţiilor principale ale deputaţilor şi senatorilor.

Secţiunea a 5‑a. Incompatibilităţi

Cu privire la incompatibilităţi, textul constituţional de referinţă, respectiv art. 71, prevede următoarele: „(1) Nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat şi senator. (2) Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului. (3) Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică”.

În înţelesul art. 71 alin. (2) din Legea fundamentală, funcţiile publice de autoritate sunt cele folosite în cadrul autorităţilor publice prevăzute de Constituţie, funcţii care pot fi elective sau neelective. Articolul 81 alin. (2) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei[1] determină înţelesul sintagmei consa-crate de norma constituţională, stabilind că „prin funcţii publice de autoritate, incompatibile cu calitatea de deputat sau de senator, se înţelege funcţiile din administraţia publică asimilate celor de ministru, funcţiile de secretar de stat, subsecretar de stat şi funcţiile asimilate celor de secretar de stat şi subsecretar de stat din cadrul organelor de specialitate din subordinea Guvernului sau a ministerelor, funcţiile din Administraţia Prezidenţială, din aparatul de lucru al Parlamentului şi al Guvernului, funcţiile de conducere specifice ministerelor; celorlalte autorităţi şi instituţii publice, funcţiile de con‑silieri locali şi consilieri judeţeni, de prefecţi şi subprefecţi şi cele/alte funcţii de conducere din aparatul propriu al prefecturilor, funcţiile de primar, vice‑

[1] M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003.


primar şi secretar ai unităţilor administrativ‑teritoriale, funcţiile de conducere şi execuţie din serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi celorlalte organe din unităţile administrativ‑teritoriale şi din aparatul propriu şi serviciile publice ale consiliilor judeţene şi consiliilor locale, precum şi funcţiile care, potrivit legii, nu permit persoanelor care le deţin să candideze în alegeri”.

Dispoziţiile constituţionale referitoare la incompatibilităţi au fost preluate şi dezvoltate în mai multe legi organice. Curtea a precizat în acest sens că „Parlamentul poate să stabilească prin lege organică orice alte incompati‑bilităţi cu mandatul de parlamentar, dar nu cu funcţii publice de autoritate, ci cu orice alte funcţii publice şi în special cu funcţii private”. În acest sens sunt: Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exer-citarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, pre-venirea şi sancţionarea corupţiei. Curtea a reţinut incidenţa în materie şi a dispoziţiilor Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Inte-gritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative[1], care reglementează, în titlul II, proceduri de asigurare a integrităţii şi trans-parenţei în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, secţiunea a 3‑a a respectivului titlu fiind dedicată procedurii de evaluare a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor.

Incompatibilităţi – parlamentari


Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012 referitoare la sesizarea formulată de preşedintele Consiliului

Superior al Magistraturii privind existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta



– extras –

I. Cadrul constituţional şi legal privind regimul juridic al incompatibilităţilor parlamentare

[1] M. Of. nr. 621 din 2 septembrie 2010.


1. Incompatibilităţi de ordin constituţional:Articolul 71. Incompatibilităţi: „(1) Nimeni nu poate fi, în acelaşi timp,

deputat şi senator.(2) Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exerci‑

tarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului.

(3) Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică”.2. Incompatibilităţi de ordin legal:Dispoziţiile constituţionale referitoare la incompatibilităţi au fost pre‑

luate şi dezvoltate în mai multe legi organice. Astfel, Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 12 noiembrie 2008, a stabilit în capitolul IV următoarele incompatibilităţi:

– Art. 14: Incompatibilităţi cu caracter general [conform art. 71 alin. (1) şi (2) din Legea fundamentală];

– Art. 15: Incompatibilităţi cu funcţii din economie [conform art. 71 alin. (3) din Constituţie];

– Art. 16: Alte incompatibilităţi [conform art. 71 alin. (3) din Legea fundamentală]; art. 16 alin. (4) prevede că „alte incompatibilităţi cu cali‑tatea de deputat sau de senator se pot stabili numai prin lege organică”.

De asemenea, Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigu‑rarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, prevede, în titlul IV, cap. III, secţiunea 2: „Incompatibilităţi privind calitatea de parlamentar”, art. 81 şi art. 82, cazurile exprese de incompatibilitate referitoare la calitatea de deputat sau de senator, iar în art. 83 alin. (4) stabileşte că „Procedura de constatare a incompatibilităţii este cea prevă‑zută în Regulamentul Camerei Deputaţilor şi în Regulamentul Senatului”.

3. Incompatibilităţi prevăzute de Regulamentul Senatului, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 25 octombrie 2005.

Art. 177 şi art. 178 cuprinse în cap. IV „Statutul senatorului”, secţiunea 2 „Conflictul de interese, constatarea incompatibilităţilor şi alte interdicţii”, reiau prevederile art. 81 şi art. 82 din Legea nr. 161/2003.

4. Principiul constituţional privind separaţia puterilor în stat şi asigura‑rea independenţei în exercitarea mandatului de parlamentar au impus re‑glementarea instrumentelor juridice de protecţie a acestui mandat. Rolul Parlamentului în societatea fundamentată pe statul de drept, ca organism reprezentativ al poporului, nu poate fi îndeplinit decât în condiţii care să


permită parlamentarilor să‑şi exercite obligaţiile asumate faţă de cetăţeni, în interesul exclusiv al celor care i‑au ales.

Incompatibilitatea are în vedere o restricţie ce operează numai în momentul dobândirii funcţiei sau chiar la o dată ulterioară acesteia, în care titularul funcţiei este obligat să aleagă între prima funcţie şi cea nouă, sub sancţiunea demiterii din funcţia incompatibilă cu cea deţinută anterior.

Stabilirea expresă a incompatibilităţilor are ca fundament premisa că, fiind în serviciul poporului, deputatul sau senatorul trebuie să fie nu numai independent, dar şi să se abţină de la exercitarea unor funcţii sau de la desfăşurarea unor activităţi care, prin natura lor, ar fi în contradicţie cu mandatul său reprezentativ sau care l‑ar împiedica de la exercitarea acestuia, potrivit exigenţelor legale sau regulamentare. Or, prin cumularea mandatului de parlamentar cu o funcţie publică de autoritate sau cu o funcţie privată stabilită prin legea specială, deputatul sau senatorul ar putea intra în conflict cu prerogativele şi obligaţiile stabilite prin statutul său. Astfel, confuzia de competenţe şi de calităţi generată de un asemenea cumul este în dauna funcţiilor îndeplinite, a imparţialităţii, obiectivităţii şi independenţei pe care exerciţiul lor corect îl presupune.

În concluzie, scopul principal al instituirii incompatibilităţilor este acela de a proteja mandatul şi, în mod indirect, de a garanta electoratului independenţa persoanei care îl reprezintă.

Sistemul nostru constituţional reglementează într‑o manieră mai extinsă sfera incompatibilităţilor. Incompatibilitatea are caracter relativ, întrucât circumscrie sferei sale de incidenţă doar anumite funcţii publice sau exerciţiul unor activităţi – art. 81 şi art. 82 din Legea nr. 161/2003, are caracter imperativ, fiind de ordine publică şi, deci, obligatorie pentru toate autorităţile publice, inclusiv pentru Parlament.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceasta este în sensul că instituirea unor incompatibilităţi pentru funcţii publice elective nu contravine prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, prin Hotărârea din 15 iunie 2006, pronunţată în Cauza Lykourezos c. Greciei, paragraful 51, instanţa de contencios al drepturilor omului a statuat că, în virtutea obligaţiei statelor contractante de a organiza alegeri în condiţii care să asigure libertatea de exprimare a opiniei poporului, prevăzută la art. 3 din Protocolul 1 la Convenţie, statele au o largă marjă de apreciere în instituirea unor limitări sau incompatibilităţi ale funcţiilor publice şi a unor reguli specifice cu privire la statutul parlamentarilor, în funcţie de factori istorici şi politici proprii fiecărui stat. În acelaşi sens s‑au pronunţat şi


Hotărârea din 18 februarie 1999, în Cauza Matthews c. Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 63, Hotărârea din 6 aprilie 2000, în Cauza Labita c. Italiei, paragraful 201, şi Hotărârea din 9 aprilie 2002, în Cauza Podkolzina c. Letoniei, paragraful 33.

Totodată, prin Hotărârea din 6 octombrie 2005, pronunţată în Cauza Hirst c. Regatului Unit al Marii Britanii (nr. 2), paragraful 61, Curtea de la Strasbourg a reţinut că există numeroase moduri de organizare şi de funcţionalitate a sistemelor electorale, precum şi o multitudine de dife‑renţe în Europa, care decurg în special din evoluţia istorică, din diver‑sitatea culturală şi din opinia politică, diferenţe care impun fiecărui stat contractant să le încorporeze în propria viziune asupra democraţiei (a se vedea în acest sens şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 876 din 28 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 632 din 5 septembrie 2011).

II. Cadrul legal şi regulamentar al procedurii de constatare a stării de incompatibilitate a unui parlamentar

1. Procedura este cea reglementată de Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modi‑ficarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organiza‑rea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 621 din 2 septembrie 2010, titlul II „Pro‑ceduri de asigurare a integrităţii şi transparenţei în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice”.

2. Dispoziţiile art. 179‑184 din Regulamentul Senatului prevăd pro‑cedura de încetare a mandatului senatorului care se află în stare de incompatibilitate. Regulamentul distinge între situaţia în care senatorul se află în stare de incompatibilitate la începerea mandatului (art. 179) şi situaţia în care starea de incompatibilitate survine în timpul exercitării mandatului (art. 182 şi 183).

Secţiunea a 6‑a. Principii de conduită parlamentară. Răspundere şi sancţiuni

Independenţa parlamentarului şi posibilităţile sale de acţiune în exer cita‑rea mandatului nu‑l exonerează de răspunderea disciplinară. Viaţa parla‑mentară este guvernată de principii şi reguli de conduită, pe care legiuitorul le‑a inserat în capitolul III al Legii nr. 96/2006. Astfel, art. 10 consacră „pri ncipiul interesului naţional”, art. 11 se referă la „principiul legalităţii şi


al bunei‑credinţe”, stabilind că „(1) deputaţii şi senatorii, în calitatea lor de reprezentanţi aleşi ai poporului român, îşi îndeplinesc îndatoririle şi îşi exercită drepturile în conformitate cu Constituţia, legile ţării şi regulamentele Camerei Deputaţilor şi Senatului, pe toată durata mandatului pe care îl deţin. (2) Deputaţilor şi senatorilor le este interzis să îşi asume faţă de per soanele fizice sau juridice obligaţii financiare ori de alt tip, menite să influenţeze exercitarea mandatului cu bună‑credinţă, potrivit propriei conştiinţe”, iar art. 12 şi art. 13 reglementează „principiul transparenţei” şi al „fidelităţii”[1].

Curtea a statuat că „este necesar ca abaterile disciplinare săvârşite de deputaţi sau de senatori, precum şi sancţiunile disciplinare aplicabile care, împreună, alcătuiesc «regimul disciplinei parlamentare» să fie reglementate prin lege, iar regulile de procedură în aceste cazuri să fie prevăzute în regu‑lamentele celor două Camere” (Decizia nr. 195/2013)[2].

Regulamentul Senatului stabileşte abaterile disciplinare săvârşite de senatori, după cum urmează:

a) încălcarea dispoziţiilor privind îndatoririle senatorului prevăzute de Constituţia României, republicată, şi de legea statutului deputaţilor şi al senatorilor;

b) încălcarea jurământului de credinţă; c) nerespectarea prevederilor regulamentului Senatului; d) exercitarea abuzivă a mandatului de senator; e) comportamentul injurios sau calomniator la adresa unui parlamentar

ori a altui demnitar în şedinţele de plen, de comisii sau de birou ori în afara acestora, dar cu privire la exercitarea mandatului de senator;

f) absentarea, nemotivată şi în mod repetat, de la lucrările Senatului.Acestea se sancţionează cu:a) atenţionare;b) chemarea la ordine;c) retragerea cuvântului; d) îndepărtarea din sală pe durata şedinţei;e) avertisment public – scris.

[1] Decizia nr. 195/2013, M. Of. nr. 223 din 18 aprilie 2013.[2] Prin Decizia nr. 45/1994, Curtea a reţinut în acelaşi sens că „Regulamentul Camerei

Deputaţilor fiind un act juridic inferior Constituţiei şi legilor nu poate cuprinde reguli de fond ce sunt de domeniul acestora, dar poate cuprinde reguli de procedură pentru realizarea acestor reglementări”. Tot astfel, prin Decizia nr. 46/1994, Curtea a reţinut că „este de observat că regulile ce definesc statutul parlamentarilor sunt prevăzute distinct în Constituţie, […]. Pe cale de consecinţă, prin regulamente se pot stabili reguli procedurale interne de aplicare, care să detalieze sub acest aspect, în măsura necesară, regulile constituţionale şi legale ce definesc statutul parlamentarului şi, nicidecum, să‑l completeze sau să‑l modifice”.


Potrivit Regulamentului Camerei Deputaţilor, abaterile de la regulament atrag următoarele sancţiuni:

a) avertismentul; b) chemarea la ordine; c) retragerea cuvântului; d) eliminarea din sala de şedinţe; e) interzicerea participării la lucrările Camerei pe timp de maximum 15

zile; f) excluderea temporară.

Regimul disciplinei parlamentare – un regim specific statutului deputaţilor şi senatorilor, care să nu împiedice exercitarea mandatului încredinţat de alegători


Decizia nr. 195 din 3 aprilie 2013 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 14

[referitoare la introducerea art. 191 alin. (1)] şi ale art. IV din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind

Statutul deputaţilor şi al senatorilor


– extras –

Reprezentativitatea mandatului parlamentar, aşa cum este stabilită de dispoziţiile din Legea fundamentală [...], are importante consecinţe juridice. Una dintre acestea se referă la îndatoririle parlamentarului, care se exercită în mod continuu, de la momentul la care acesta intră în exerciţiul mandatului, până la data încetării calităţii de deputat sau de senator, legiuitorul trebuind ca, prin reglementările pe care le adoptă, să nu împiedice îndeplinirea acestora. Participarea la şedinţele Camerei din care fac parte deputatul sau senatorul constituie o îndatorire de esenţa mandatului parlamentar, astfel cum rezultă din întregul ansamblu al dispoziţiilor constituţionale care reglementează Parlamentul, cuprinse în titlul III cap. I al Legii fundamentale. Aceasta este reglementată expres de Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaţilor şi al senatorilor în art. 29 alin. (1) – text care nu a suferit modificări prin legea supusă controlului de constituţionalitate, fiind caracterizată de legiuitor ca fiind „o obligaţie legală, morală şi regulamentară”. Prin urmare, împiedicarea deputatului sau senatorului de a participa la şedinţele Camerei


din care face parte pe o perioadă ce reprezintă jumătate de an din cei patru ani ai mandatului Camerei [n.a. – introdusă prin legea de modificare] constituie o măsură de natură să îl împiedice să îşi realizeze mandatul dat de alegători. În considerarea faptului că fiecare parlamentar reprezintă naţiunea în întregul ei, trebuie asigurate condiţii de exercitare efectivă a mandatului, condiţii ce trebuie avute în vedere şi la reglementarea sancţiunilor disciplinare.

Capitolul al VI‑lea. Consiliul Legislativ

Consiliul Legislativ, reglementat prin art. 79 din Constituţie, reprezintă un organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii şi ţine evidenţa oficială a legislaţiei României.

Atribuţiile Consiliului legislativ sunt următoarele (art. 2 din Legea nr. 73/1993 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ[1]):

a) analizează şi avizează proiectele de legi, propunerile legislative şi proiectele de ordonanţe şi de hotărâri cu caracter normativ ale Guvernului, în vederea supunerii lor spre legiferare sau adoptare, după caz;

b) analizează şi avizează, la cererea preşedintelui comisiei parlamentare sesizate în fond, amendamentele supuse dezbaterii comisiei şi proiectele de legi sau propunerile legislative primite de comisie după adoptarea lor de către una dintre Camerele Parlamentului;

c) realizează nemijlocit sau coordonează, din dispoziţia Camerei Depu-taţilor sau a Senatului, elaborarea unor proiecte de coduri sau de alte legi de complexitate deosebită;

d) elaborează, din dispoziţia Camerei Deputaţilor sau a Senatului ori din proprie iniţiativă, studii pentru sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei şi face, pe această bază, propuneri Parlamentului şi, după caz, Guvernului;

e) examinează conformitatea legislaţiei cu prevederile şi principiile Constituţiei şi sesizează birourile permanente ale Camerelor Parlamentului şi, după caz, Guvernul asupra cazurilor de neconstituţionalitate constatate; prezintă, în cel mult 12 luni de la înfiinţare, propuneri pentru punerea de acord a legislaţiei anterioare Constituţiei cu prevederile şi principiile acesteia;

f) ţine evidenţa oficială a legislaţiei României şi furnizează informaţia necesară pentru desfăşurarea procesului legislativ; organizează informati-zarea sistemului de evidenţă a acesteia şi realizează produse informatice pentru evidenţa legislaţiei asistată de calculator;

g) urmăreşte, în vederea funcţionării sistemului legislativ în mod unitar şi coordonat, emiterea de către autorităţile publice competente a actelor normative în executare, dispuse prin legi, ordonanţe şi hotărâri ale Guver-nului, şi semnalează organelor în drept întârzierile în emiterea acestora;

[1] Republicată în M. Of. nr. 1122 din 29 noiembrie 2004.


h) elaborează Repertoriul legislaţiei României – evidenţa oficială – şi furnizează varianta on‑line a acestuia; întocmeşte versiunile oficiale ale unor culegeri de acte normative;

i) păstrează originalele legilor şi ale decretelor de promulgare a acestora. În acest scop, instituţiile publice care le deţin în prezent le vor preda Consiliului Legislativ;

j) creează şi actualizează, în sistem informatizat, baza de date necesară activităţii de studii şi documentare legislativă.

Consiliul Legislativ prezintă anual Parlamentului raportul asupra activităţii sale.

Atribuţia fundamentală a Consiliului Legislativ, de a aviza proiecte de acte normative, se realizează prin emiterea de avize consultative, care au ca obiect:

a) concordanţa reglementării propuse cu Constituţia, cu legile‑cadru în domeniu, cu reglementările Uniunii Europene şi cu actele internaţionale la care România este parte, iar în cazul proiectelor de lege şi a propunerilor legislative, natura legii şi care este prima Cameră ce urmează a fi sesizată;

b) asigurarea corectitudinii şi clarităţii exprimării juridice, înlăturarea contradicţiilor sau necorelărilor din cuprinsul proiectului de act normativ, asigurarea caracterului complet al prevederilor sale, respectarea normelor de tehnică legislativă, precum şi a limbajului normativ;

c) prezentarea implicaţiilor noii reglementări asupra legislaţiei în vigoare, prin identificarea dispoziţiilor legale care, având acelaşi obiect de reglementare, urmează să fie abrogate, modificate sau unificate, precum şi prin evitarea reglementării unor aspecte identice în acte normative diferite.

Potrivit art. 10 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, avizul Consiliului Legislativ este un aviz de specialitate, cu caracter consultativ, care se formulează şi se transmite în scris. El poate fi favorabil, favorabil cu obiecţii sau propuneri sau negativ. Avizele favorabile care cuprind obiecţii sau propuneri, precum şi cele negative se motivează şi pot fi însoţite de documentele sau de infor‑maţiile pe care se sprijină. Observaţiile şi propunerile Consiliului Legislativ privind respectarea normelor de tehnică legislativă vor fi avute în vedere la definitivarea proiectului de act normativ. Neacceptarea acestora trebuie motivată în cuprinsul actului de prezentare a proiectului sau într‑o notă însoţitoare.

Consiliul Legislativ este condus de un preşedinte cu rang de ministru şi este alcătuit, în principal, din 3 secţii: Secţia de drept public, Secţia de drept privat şi Secţia de evidenţă oficială a legislaţiei şi documentare, fiecare secţie fiind condusă de un preşedinte cu rang de secretar de stat. Preşedintele

VII.6. Consiliul Legislativ 239

Consiliului Legislativ şi preşedinţii de secţii se numesc prin votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, reuniţi în şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului, pe baza a câte trei propuneri ale birourilor permanente pentru fiecare funcţie, cu avizul comisiilor juridice reunite. Aceştia îşi exercită atribuţiile de la data depunerii, în mod individual, a jurământului prevăzut la alin. (3) al art. 9 din Legea nr. 73/1993 în faţa preşedinţilor celor două Camere.

TITLUL VIII. PUTEREA EXECUTIVĂ

Capitolul I. aspecte generale

Atribuţiile care intră în mod tradiţional în sfera puterii executive sunt, în esenţă, următoarele:

– definirea politicii generale a ţării; – elaborarea proiectelor de legi necesare înfăptuirii acestei politici; – adoptarea actelor normative şi individuale necesare aplicării legilor,

luarea deciziilor necesare funcţionării serviciilor publice; – întreprinderea unor măsuri de executare materială, în materie de

ordine publică, dispunerea teritorială a forţelor armate şi a celor de poliţie, precum şi conducerea relaţiilor internaţionale[1].

Ţinând seama de structurarea autorităţilor care exercită aceste atribuţii, distingem între executivul monocratic şi executivul dualist. Regimul exe-cutivului monocratic sau monist se caracterizează prin deţinerea funcţiei executive de către o singură entitate statală (rege, preşedinte). Executivul dualist presupune încredinţarea funcţiei executive unei persoane şi unui organ colegial care au atribuţii pe care le exercită în mod relative autonom: persoana îndeplineşte funcţia de şef de stat, iar organul colegial poartă denumirea de guvern, cabinet ministerial[2].

În sistemul constituţional românesc, executivul este dualist, funcţia exe‑cutivă fiind încredinţată Preşedintelui României şi Guvernului.

[1] J. caDarT, Institutions politiques et droit constitutionnel, vol. I, Economica, Paris, 1990, p. 342.

[2] i. vida, Puterea executivă şi administraţia publică, ed. a 2‑a, Ed. Cordial Lex, Cluj‑Napoca, 2012, p. 45.

Capitolul al II‑lea. Preşedintele României

Secţiunea 1. Rol şi atribuţii

§1. Dispoziţii constituţionale de referinţă

Forma de guvernământ consacrată de Constituţia României este repu-blica semiprezidenţială, în care Preşedintele are importante prerogative constituţionale.

Articolul 80 din Constituţie – Rolul Preşedintelui – stabileşte principalele prerogative/funcţii ale acestuia, după cum urmează:

a) funcţia de reprezentare a statului român; b) funcţia de garant al independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii

teritoriale a ţării; c) funcţia de a veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare

a autorităţilor publice; d) funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi

societate. Coroborând acest text de principiu, cât priveşte rolul Preşedintelui

României, cu celelalte texte constituţionale incidente, se pot realiza diverse grupări ale atribuţiilor pe care acesta le exercită, astfel cum vom arăta în cele ce urmează.

Regimul semiprezidenţial – atribuţiile Preşedintelui României


Decizia nr. 683 din 27 iunie 2012 asupra conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvern,

reprezentat de primul‑ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte


– extras –

Un regim politic este calificat ca fiind semiprezidenţial dacă în textul Constituţiei sunt întrunite trei condiţii (a se vedea M. Duverger, Échec au roi, Ed. Albin Michel, 1978, Paris; A new political system

242 VIII. Puterea executivă

model: semi‑presidential Government în European Journal of Political Research,1980, vol. 8, p. 165‑187), respectiv:

– Preşedintele să fie ales prin vot universal;– Preşedintele să dispună de competenţe considerabile;– Preşedintele este secondat de un prim‑ministru şi de miniştri, parte

a puterii executive, şi care pot rămâne în funcţie doar dacă Parlamentul nu se opune.

Prima condiţie este evident îndeplinită prin chiar textul art. 81 din Consti tuţie, iar cea de‑a treia de art. 102 şi urm., precum şi de art. 114 din Constituţie. Problematică este cea de‑a doua condiţie, respectiv demonstra rea faptului că Preşedintele dispune de „competenţe considera‑bile” [R. Elgie, Duverger, Semi‑presidentialism and the supposed French archetype, în West European Politics, 32 (2), p. 248 şi urm.], iar un element extrem de important în cadrul acesteia este rolul său în politica externă a statului. Alături de alte elemente, alăturate rolului Preşedintelui României în politica externă, precum calitatea sa de comandant al forţelor armate, preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, competenţa de a solicita reexaminarea legii, de a sesiza Curtea Constituţională, de a desemna candidatul pentru funcţia de prim‑ministru, de a numi un prim‑ministru interimar, de a numi miniştri, de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului, de a consulta populaţia ţării prin referendum, de a numi în funcţii publice, de a acorda graţieri individuale, regimul politic consacrat de Constituţie trebuie să fie calificat ca fiind unul semipre‑zidenţial.

Chiar şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale are o orientare similară, în sensul că, prin interpretarea textelor constituţionale incidente, accep‑tă existenţa unor competenţe considerabile ale Preşedintelui României în diverse domenii. În acest sens, cu titlu exemplificativ, Curtea reţine:

– Decizia nr. 98 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 22 februarie 2008, prin care Curtea a stabilit că, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 85 alin. (2) din Constituţie, Preşedintele României poate refuza o singură dată, motivat, propunerea primului‑ministru de numire a unei persoane în funcţia vacan‑tă de ministru. Primul‑ministru este obligat să propună o altă persoană;

– Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, în care Curtea, referitor la o iniţiativă de revizuire a Constituţiei, a statuat: „completarea textului constituţional [al art. 85 alin. (2)] în sensul consultării Preşedintelui de către primul‑ministru înaintea propunerii de revocare sau de numire a unor membri ai Guvernului constituie consacrarea în norma constituţio‑

VIII.2. Preşedintele României 243

nală a soluţiei pronunţate de Curtea Constituţională [prin Decizia nr. 98 din 7 februarie 2008 – n.a.]”.

– Decizia nr. 270 din 5 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008, în care Curtea a stabilit că Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va sesiza Preşedintele României pentru a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului şi a foştilor membri ai Guvernului, care, la data sesizării, nu au şi calitatea de deputat sau de senator;

– Decizia nr. 384 din 4 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 451 din 24 mai 2006, prin care Curtea a stabilit că Preşedintele României, în exercitarea atribuţiilor sale de şef al statului şi comandant al forţelor armate, acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral, fără a fi condiţionat de lege, aşa cum este în cazul atribuţiei privind numirile în funcţii publice;

– Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al Ro‑mâniei, Partea I, nr. 491 din 8 iulie 2005, Curtea a constatat că numirea judecătorilor şi procurorilor urmează a se face la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii în continuare, iar numirea în anumite funcţii de conducere sa face dintre persoanele numite anterior în funcţia de procu‑ror. Dacă Preşedintele României nu ar avea niciun drept de examinare şi de apreciere asupra propunerilor făcute de Consiliul Superior al Magistra‑turii pentru numirea judecătorilor şi procurorilor sau în anumite funcţii de conducere ori dacă nu ar putea refuza numirea nici motivat şi nici măcar o singură dată, atribuţiile Preşedintelui României, prevăzute de art. 94 lit. c) coroborat cu art. 125 alin. (1) din Constituţie, ar fi golite de conţinut şi importanţă, motiv pentru care Curtea a constatat constituţionalitatea unei asemenea soluţii legislative;

5. Constituţia Franţei, care a constituit sursa de inspiraţie a Constituţiei României şi care consacră un sistem semiprezidenţial, la art. 5 prevede că „Preşedintele Republicii veghează la respectarea Constituţiei. Prin arbitrajul său, asigură funcţionarea autorităţilor publice, conform regle‑mentărilor, precum şi continuitatea statului.

El este garantul independenţei naţionale, al integrităţii teritoriale şi al respectării tratatelor”.

Art. 80 din Constituţia României, sub aspectul limbajului folosit, stabi‑leşte mai clar că Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. Totodată, Preşedintele României veghează la respectarea Consti‑tuţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice.


§2. atribuţii privind legiferarea

Preşedintele României:– promulgă legile, având dreptul de a cere, o singură dată, reexaminarea

legii (art. 77 din Constituţie); – semnează legile în vederea publicării lor în Monitorul Oficial; – poate sesiza Curtea Constituţională în legătură cu neconstituţionalitatea

legilor, potrivit art. 146 lit. a) din Constituţie. Cuprindem aici şi competenţele Preşedintelui referitoare la iniţiativa

de revizuire a Constituţiei. Astfel, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, „revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot”.

Pronunţându‑se asupra singurei iniţiative de revizuire a Constituţiei care l‑a avut ca iniţiator pe Preşedintele României, la propunerea Guvernului, şi având a decide dacă intervenţia Preşedintelui, în sensul modificării şi completării proiectului legii de revizuire a Constituţiei propus de Guvern, constituie o încălcare a normelor constituţionale incidente în materia iniţia-tivei revizuirii, norme care circumscriu limitele acesteia, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 150 din Constituţie, care reglementează titularii dreptului de iniţiere a revizuirii Constituţiei (Preşedintele României, deputaţi şi senatori, respectiv cetăţeni), instituie şi o serie de condiţii cu privire la exercitarea acestui drept. În cazul Preşedintelui României, dispoziţiile menţionate con-diţionează exercitarea dreptului în cauză doar de formularea unei propu-neri în acest sens din partea Guvernului. Stabilind că revizuirea „poate fi iniţiată de Preşedintele României”, textul constituţional nu distinge referitor la competenţele Preşedintelui României în calitate de titular al dreptului de iniţiativă a revizuirii Constituţiei şi nici nu instituie vreo obligaţie sau inter-dicţie în ceea ce îl priveşte. Prin urmare, Preşedintele României, primind propunerea Guvernului de revizuire a Constituţiei, are deplina libertate de a decide să iniţieze revizuirea Constituţiei sau să nu o iniţieze, iar, în cazul în care decide iniţierea acesteia, să îşi însuşească întocmai, numai în par-te sau să completeze propunerea Guvernului. O altă interpretare a textului constituţional, în sensul atribuirii unui rol pur formal Preşedintelui României în cadrul acestei proceduri, respectiv acela de a transmite Parlamentului un proiect de lege privind revizuirea Constituţiei astfel cum a fost propus de Guvern, ar fi de natură să golească de conţinut dreptul său de iniţiativă. Or, acest drept i‑a fost conferit de legiuitorul constituant tocmai în considerarea rolului şi a poziţiei pe care Preşedintele României o ocupă în cadrul siste-mului politic al societăţii, care îi permite să cunoască evoluţia acesteia şi perspectivele sale de dezvoltare şi să valorifice aceste constatări, inclusiv


pe calea iniţierii unui proces de modificare a Legii fundamentale a statului, atunci când, prin propunerea Guvernului în acest sens, se realizează un acord al celor 2 reprezentanţi ai puterii executive cu privire la iniţierea unui astfel de proces. Faţă de cele reţinute, Curtea a constatat că exercitarea dreptului de iniţiativă legislativă a revizuirii Constituţiei s‑a făcut cu respec-tarea prevederilor art. 150 alin. (1) din Constituţia României[1].

§3. atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice

Preşedintele României exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate. Ca atare, şeful de stat se află în raporturi constituţionale cu autorităţile publice, unele dintre atribuţiile sale vizând organizarea şi funcţionarea acestora.

Aceste atribuţii sunt: – consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente şi de importanţă

deosebită (art. 86 din Constituţie); – participarea la şedinţele Guvernului şi prezidarea acestor şedinţe în

condiţiile art. 87 din Constituţie; – organizarea referendumului în probleme de interes naţional, după

consultarea Parlamentului (art. 90 din Constituţie). Astfel cum am mai arătat în capitolul dedicat instituţiei referendumului,

textul art. 90 din Constituţie, potrivit căruia „Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să‑şi exprime, prin referen‑dum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional”, a prilejuit pronunţa-rea de către Curtea Constituţională a unor decizii prin care au fost stabilite rolul şi raporturile dintre Parlament şi preşedintele României[2].

Astfel, sesizată fiind cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 3/2000, care enumerau expres şi limitativ „problemele de interes naţional”[3] la care face referire art. 90 din Constitu-

[1] Decizia nr. 799/2011, M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011.[2] M. Of. nr. 84 din 24 februarie 2000.[3] „A. Adoptarea unor măsuri privind reforma şi strategia economică a ţăriiB. Adoptarea unor decizii politice deosebite cu privire la:a) regimul general al proprietăţii publice şi private;b) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general

privind autonomia locală;c) organizarea generală a învăţământului;d) structura sistemului naţional de apărare, organizarea armatei, participarea forţelor

armate la unele operaţiuni internaţionale;e) încheierea, semnarea sau ratificarea unor acte internaţionale pe durată nede‑

terminată sau pe o perioadă mai mare de 10 ani;


ţie, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea acestora. Prin decizia pronunţată cu acel prilej[1], Curtea a reţinut că „art. 90 din Constituţie stabileşte competenţa exclusivă a Preşedintelui în determinarea probleme‑lor de interes naţional ce se supun referendumului, chiar dacă consultarea Parlamentului este obligatorie. Numai Preşedintele României are dreptul de a decide care sunt problemele de interes naţional şi, în cadrul acestora, de a stabili, prin decret, problema concretă ce se supune referendumului şi data desfăşurării acestuia”.

Aceste considerente au fost reiterate în hotărâri pronunţate în exercitarea atribuţiei de a veghea la organizarea şi desfăşurarea referendumului şi a confirma rezultatelor acestuia[2], Curtea reţinând şi că acest drept exclusiv al Preşedintelui îşi găseşte suportul în dispoziţiile constituţionale ale art. 80 referitor la „Rolul Preşedintelui”, ale art. 2 alin. (1) potrivit căruia „suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, [...], precum şi prin referendum”, ale art. 81 alin. (2) referitor la legitimitatea electorală egală a Preşedintelui României cu legitimitatea Parlamentului şi ale art. 1 alin. (4), care stabileşte că „statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”[3].

Curtea a mai observat că, deşi stabilirea datei desfăşurării unui referendum naţional consultativ cu privire la probleme de interes naţional se include în prerogativa exclusivă a Preşedintelui României stabilită de art. 90 din Constituţie, totuşi, pentru a se evita orice suspiciuni cu privire la rezultatele alegerilor, respectiv ale referendumului, este indicat ca cele două operaţiuni electorale să nu fie organizate în aceeaşi zi, chiar dacă argumente practice, de ordin financiar, ar justifica organizarea acestora simultan.

§4. atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numi-rea sau revocarea unor autorităţi publice

Atribuţiile ce revin Preşedintelui României în acest domeniu sunt:– desemnarea unui candidat pentru funcţia de prim‑ministru, numirea

Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament, revocarea şi numirea unor miniştri în caz de remaniere sau vacanţă a postului, la propunerea prim‑ministrului (art. 85 din Constituţie);

f) integrarea României în structurile europene şi euroatlantice;g) regimul general al cultelor”.[1] Decizia nr. 567/2006, M. Of. nr. 613 din 14 iulie 2006.[2] Hotărârea nr. 7/2007, M. Of. nr. 759 din 8 noiembrie 2007.[3] Hotărârea nr. 33/2009, M. Of. nr. 918 din 29 decembrie 2009.


– dizolvarea Parlamentului (art. 89 din Constituţie); – numirea în funcţii publice [art. 94 lit. c) din Constituţie];– numirea a trei judecători la Curtea Constituţională (art. 142 din

Constituţie). Având în vedere complexitatea raporturilor de ordin constituţional între

autorităţile implicate, vom prezenta în cele ce urmează procedura de numire a Guvernului[1]. Sediul materiei îl constituie prevederile art. 85, art. 103 şi art. 104 din Constituţie, dezvoltate, cât priveşte procedura parlamentară, în art. 85‑90 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului[2].

Din analiza dispoziţiilor legale menţionate rezultă că aceasta parcurge următoarele etape:

– desemnarea de către Preşedintele României a unui candidat pentru funcţia de prim‑ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament [art. 85 alin. (1) şi art. 103 alin. (1) din Constituţie];

– solicitarea de către candidatul desemnat pentru funcţia de prim‑ministru, în termen de 10 zile de la desemnare, a votului de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului [art. 103 alin. (2) din Constituţie];

– multiplicarea şi difuzarea către deputaţi şi senatori a programului şi listei Guvernului, de către Birourile permanente ale celor două Camere, de îndată ce acestea au fost primite de la candidatul desemnat pentru funcţia de prim‑ministru (art. 85 din Regulament);

– stabilirea, de către birourile permanente ale celor două Camere, a datei şedinţei comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului la cel mult 15 zile de la primirea programului de guvernare şi a listei Guvernului şi luarea de măsuri pentru convocarea deputaţilor şi senatorilor [art. 86 alin. (1) din Regulament];

– audierea fiecărui candidat pentru funcţia de ministru în şedinţă comună, de către comisiile permanente ale celor două Camere al căror obiect de activitate corespunde sferei de competenţă a viitorilor miniştri; comisiile întocmesc avizele comune consultative, motivate, şi le prezintă candidatului pentru funcţia de prim‑ministru [art. 86 alin. (2) din Regulament];

– dezbaterea în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului a programului de guvernare şi a întregii liste Guvernului [art. 103 alin. (3)

[1] Pe larg, M. Safta, Rolul Preşedintelui României în procedura învestiturii Guvernului şi a numirii miniştrilor. Dezvoltări în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în Revista Transilvană de Ştiinţe Administrative, vol. 30, nr. 1, p. 156.

[2] Republicat în M. Of. nr. 461 din 25 iulie 2013.


teza întâi din Constituţie] şi acordarea (neacordarea) încrederii de către Parlament, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor [art. 103 alin. (3) teza a doua din Constituţie];

– după aprobarea ordinii de zi, preşedintele de şedinţă dă cuvântul candidatului desemnat pentru funcţia de prim‑ministru, în vederea prezentării programului şi a listei Guvernului; la cererea reprezentanţilor grupurilor parlamentare din Camera Deputaţilor şi Senat, preşedintele le dă cuvântul pentru exprimarea punctelor de vedere ale respectivelor grupuri cu privire la programul şi lista Guvernului (art. 87 din Regulament);

– după încheierea dezbaterilor se supune la vot (care este secret şi se exprimă prin bile) propunerea de acordare a încrederii Guvernului, iar rezultatul votării este anunţat de preşedinte şi consemnat în procesul‑verbal încheiat în acest scop (art. 88‑89 din Regulament);

– înaintarea, de îndată, Preşedintelui României, a Hotărârii Parlamentului privind acordarea votului de încredere, semnată de preşedintele Camerei Deputaţilor şi preşedintele Senatului (art. 90 din Regulament) sau, după caz, aducerea la cunoştinţa Preşedintelui României a situaţiei de neacordare a votului de încredere pentru formarea Guvernului, în vederea desemnării unui alt candidat pentru funcţia de prim‑ministru (art. 91 din Regulament);

– numirea Guvernului de către Preşedintele României, pe baza votului de încredere acordat de Parlament [art. 85 alin. (1) din Constituţie];

– depunerea jurământului de credinţă de către prim‑ministrul, miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului [art. 104 alin. (1) din Constituţie].

Din examinarea etapelor procedurale enunţate, astfel cum sunt acestea prevăzute de lege, rezultă că procedura de învestire a Guvernului este iniţiată şi finalizată de Preşedintele României. Astfel, preşedintele are un drept exclusiv de desemnare a candidatului la funcţia de prim‑ministru[1]. Obligaţia

[1] Cu privire la candidatul la funcţia de prim‑ministru, în doctrina de specialitate s‑a arătat că „acesta poate fi un om politic, eventual liderul partidului majoritar, dar, în egală măsură, el poate fi şi o persoană neînregimentată politic, un specialist, adică un tehnocrat” (M. oroVEanu, Tratat de drept administrativ, ed. a 2‑a, Ed. Cerna, Bucureşti, 1998, p. 436); „nu există obligaţia constituţională de apartenenţă politică sau parlamentară a candidatului, ci doar obligativitatea obţinerii sprijinului politic parlamentar majoritar” (I. SanTaI, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. I, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2009, p.176), „textul constituţional a fost redactat de aşa natură încât să permită cât mai multe formule pentru desemnarea candidatului la funcţia de prim‑ministru, ce poate fi liderul unui partid politic, un tehnocrat din afara partidelor, un specialist care este însă deputat sau senator sau un specialist care nu este membru al Guvernului” (M. conSTanTInEScu, a. IorGoVan, I. Muraru, E.S. TănăSEScu, Constituţia României revizuită. Comentarii şi explicaţii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 167, apud Constituţia României. Comentariu pe articole, I. Muraru, E.S. TănăSEScu (coord.), p. 960.


de consultare a partidului care are majoritate absolută în Parlament ori, dacă nu există o astfel de majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament, prevăzută de art. 103 alin. (1) din Constituţie, nu determină şi o obligaţie a preşedintelui de a numi candidatul care reprezintă opţiunea acelui partid sau întruneşte opţiunea acelor partide. Faptul că acest drept este exclusiv nu înseamnă că este şi discreţionar, după cum discreţionară nu poate fi nici conduita partidelor politice, prin reprezentanţii lor prezenţi la consultări. Astfel, acordarea de către preşedinte, unei alte persoane decât celei pentru care s‑a conturat o opţiune în cadrul consultărilor menţionate, a mandatului de a forma lista viitorului Guvern implică riscul ca aceasta să nu aibă susţinere parlamentară şi, prin urmare, să nu îi fie acordat votul de încredere de către Parlament. Pe de altă parte, un act discreţionar – al Preşedintelui ori al partidelor politice, prin reprezentanţii lor la consultările premergătoare numirii candidatului la funcţia de prim‑ministru – poate fi examinat şi din perspectiva unui principiu conturat de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, şi anume cel al loialităţii constituţionale.

Dacă numirea candidatului la funcţia de prim‑ministru reprezintă un drept exclusiv al Preşedintelui, finalizarea procedurii de învestire a Guvernului, respectiv numirea acestuia nu mai implică niciun drept de opţiune din partea sa. În acest sens, prin Decizia nr. 98/2008[1], Curtea Constituţională a statuat că „actul juridic în baza căruia Preşedintele României face numirile este hotă‑rârea Parlamentului, adoptată în condiţiile art. 85 alin. (1), ale art. 103 alin. (3) din Constituţie şi ale dispoziţiilor corespunzătoare ale Regulamentului şedinţe‑lor comune ale Camerelor Parlamentului. Din textul Constituţiei rezultă că, în cazurile prevăzute la alin. (1) şi (3) ale art. 85, numirea de către Preşedintele României a miniştrilor este un act de executare a hotărârii Parlamentului şi de învestire, pe această bază, a miniştrilor, de către şeful statului. Hotărârea organului reprezentativ suprem al poporului român [art. 61 alin. (1) din Con‑stituţia României] este un act obligatoriu, pe care Preşedintele nu l‑ar putea refuza decât prin săvârşirea unor fapte grave de încălcare a Constituţiei”.

Cât priveşte procedura de numire a unui ministru, este de reţinut conflictul juridic de natură constituţională determinat de refuzul Preşedintelui de a da curs propunerii înaintate de prim‑ministru cu privire la o numire în funcţia de ministru al justiţiei, în condiţiile în care textul constituţional de referinţă – şi anume art. 85 – nu prevede procedura de urmat în situaţia unui astfel de refuz. Pentru a identifica procedura de urmat şi limitele de competenţă ale Preşedintelui şi, respectiv, Prim‑ministrului, în situaţia dată, Curtea a statuat privind înţelesul normei de la art. 85 alin. (2) din



Constituţie „în litera acestui text, cât şi în principiile de bază şi în spiritul Legii fundamentale”. Examinând celelalte dispoziţii constituţionale care stabilesc reguli aplicabile raporturilor dintre cele două autorităţi publice menţionate, şi aplicându‑le, prin analogie, situaţiei deduse judecăţii sale, Curtea a stabilit[1] că: „în aplicarea art. 85 alin. (2) din Constituţie, Preşedintele României, neavând drept de veto, poate să ceară primului‑ministru o singură dată, motivat, să facă o nouă propunere de numire a altei persoane în funcţia de ministru”. Curtea a mai arătat că „motivele cererii Preşedintelui României nu pot fi cenzurate de primul‑ministru, [iar] în ceea ce priveşte posibilitatea primului‑ministru de a reitera prima propunere, Curtea urmează să constate că această posibilitate este exclusă prin chiar faptul neînsuşirii propunerii de către Preşedintele României. Aşadar, primul‑ministru are obligaţia să propună pentru funcţia de ministru o altă persoană”[2].

Referitor la numirea în funcţii a judecătorilor/procurorilor, prin Decizia nr. 375/2005[3], Curtea Constituţională a statuat că, „dacă Preşedintele României nu ar avea niciun drept de examinare şi de apreciere asupra propunerilor făcute de Consiliul Superior al Magistraturii pentru numirea judecătorilor şi procurorilor sau în anumite funcţii de conducere ori dacă nu ar putea refuza numirea nici motivat şi nici măcar o singură dată, atribuţiile Preşedintelui României, prevăzute de art. 94 lit. c) coroborat cu art. 125 alin. (1) din Constituţie, ar fi golite de conţinut şi importanţă”. Curtea a mai reţinut că textul actual al art. 31 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor[4] prevede: „Preşedintele României poate refuza o singură dată numirea judecătorilor şi procurorilor prevăzuţi la alin. (1). Refuzul motivat se comunică de îndată Consiliului Superior al Magistraturii”.

[1] Decizia nr. 98/2008, M. Of. nr. 140 din 22 februarie 2008.[2] Pentru a hotărî astfel, Curtea a observat că „în ceea ce priveşte numărul de cazuri

în care Preşedintele României poate cere primului‑ministru să facă altă nominalizare pentru funcţia de ministru vacantă, Curtea constată că, pentru preîntâmpinarea apariţiei unui blocaj instituţional în procesul de legiferare, legiuitorul constituant a prevăzut la art. 77 alin. (2) din Legea fundamentală dreptul Preşedintelui de a cere Parlamentului reexaminarea unei legi înainte de promulgare, o singură dată. Curtea apreciază că această soluţie are valoare constituţională de principiu în soluţionarea conflictelor juridice între două sau mai multe autorităţi publice care au atribuţii conjuncte în adoptarea unei măsuri prevăzute de Legea fundamentală şi că acest principiu este de aplicaţiune generală în cazuri similare. Aplicată la procesul de remaniere guvernamentală şi de numire a unor miniştri în caz de vacanţă a posturilor, această soluţie este de natură să elimine blocajul ce s‑ar genera prin eventualul refuz repetat al Preşedintelui de a numi un ministru la propunerea primului‑ministru”.

[3] M. Of. nr. 591 din 8 iulie 2005.[4] Republicată în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005.


§5. atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice

În cadrul acestor atribuţii ale Preşedintele României sunt cuprinse:– declararea, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, a mobilizării

parţiale sau generale a forţelor armate; în situaţii excepţionale, hotărârea este supusă aprobării Parlamentului în cel mult 5 zile de la adoptare;

– luarea de măsuri pentru respingerea oricărei agresiuni armate îndrep-tate împotriva României. Printr‑un mesaj, Preşedintele aduce neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului această situaţie;

– instituirea stării de asediu sau stării de urgenţă; Preşedintele va solicita Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate în cel mult 5 zile de la luarea acesteia.

§6. atribuţii în domeniul politicii externe

În această categorie sunt cuprinse: – încheierea, în numele României, a tratatelor negociate de Guvern şi

supunerea lor spre ratificare Parlamentului într‑un termen rezonabil [art. 91 alin. (1) din Constituţie];

– acreditarea şi rechemarea, la propunerea Guvernului, a reprezentanţilor diplomatici ai României; aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice [art. 91 alin. (2) din Constituţie];

– acreditarea în România a reprezentanţilor diplomatici ai altor state [art. 91 alin. (3) din Constituţie].

§7. atribuţii ce decurg din obligaţiile de stat membru al Uniunii Europene

Potrivit art. 148 alin. (4) din Constituţie, „Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2)”. Alineatul (2) al aceluiaşi articol statuează că, urmare a aderării, „prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”.

Aderarea României la Uniunea Europeană şi îndeplinirea de către autorităţile române a obligaţiilor ce decurg din statutul României de membru al Uniunii Europene a condus uneori la interpretări diferite a normelor incidente, cu consecinţa unor conflicte juridice de natură constituţională. Astfel este


conflictul dintre Preşedintele României şi prim‑ministrul în problema reprezentării ţării la lucrările Consiliului European[1].

Curtea Constituţională a examinat dispoziţiile din Tratatul privind Uniunea Europeană care reglementează compunerea, competenţa şi rolul Consiliului European, ajungând în cele din urmă la concluzia că „formularea cuprinsă în art. 10 alin. (2) teza a doua şi art. 15 alin. (2) din Tratat, referitor la compunerea Consiliului European – şefii de stat sau de guvern ai statelor membre –, este una generică şi nu obligă statele membre care au un executiv bicefal să asigure reprezentarea lor atât prin şeful de stat, cât şi prin cel al guvernului, ci, mai degrabă, prin interpretarea teleologică a textului, se ajunge la ideea că scopul acesteia este de a asigura reprezentarea statului membru la cel mai înalt nivel de către autoritatea publică competentă”.

Pornind de la această concluzie, Curtea a procedat cu acest prilej la o interpretare sistematică a Constituţiei, reţinând că „art. 80 alin. (1) din Constituţie este un text constituţional de principiu. De aceea, el nu trebuie interpretat restrictiv, ci în spiritul Constituţiei, respectiv coroborat cu art. 91 şi art. 148 alin. (4) din Constituţie, acest ultim text prevăzând, în mod expres, că Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească trebuie să garanteze «obligaţiile rezultate din actul aderării». Or, una dintre aceste obligaţii este reprezentarea la cel mai înalt nivel a României în cadrul Consiliului European, respectiv de către autoritatea publică ce are competenţa de a angaja România la nivel de stat. Altfel, s‑ar ajunge la o golire de conţinut a dispoziţiilor art. 148 alin. (4) din Constituţie în privinţa Preşedintelui României; or, este de principiu admis că orice normă este edictată în sensul de a produce efecte juridice”.

Analizând rolul constituţional şi atribuţiile autorităţilor menţionate, Curtea a decis că „în exercitarea atribuţiilor constituţionale, Preşedintele României participă la reuniunile Consiliului European în calitate de şef al statului. Această atribuţie poate fi delegată de către Preşedintele României, în mod expres, primului‑ministru”[2].

Pentru a fundamenta această concluzie, Curtea a reţinut că „potrivit art. 80 alin. (1) din Constituţie, Preşedintele României reprezintă statul român, ceea ce înseamnă că în planul politicii externe conduce şi angajează statul. Acest text constituţional îi permite să traseze liniile viitoare pe care statul le va urma în politica sa externă, practic să îi determine orientarea în planul relaţiilor externe, ţinând cont, desigur, de interesul naţional. O atare concepţie este legitimată de caracterul reprezentativ al funcţiei, Preşedintele României fiind ales de cetăţeni prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. În

[1] Decizia nr. 683/2012, M. Of. nr. 479 din 12 iulie 2012.[2] Decizia nr. 683/2012, M. Of. nr. 479 din 12 iulie 2012.


planul politicii externe, primul‑ministru are competenţa constituţională de a asigura realizarea politicii externe a ţării [art. 102 alin. (1) din Constituţie], ceea ce înseamnă că, în funcţie de orientarea stabilită de reprezentantul statului în plan extern, care este Preşedintele statului, Guvernul, prin reprezentan‑tul său, urmează să implementeze în mod corespunzător măsurile faţă de care statul s‑a angajat. Prin urmare, Curtea constată că rolul Guvernului în politica externă este unul mai degrabă tehnic, el trebuind să urmeze şi să îndeplinească obligaţiile la care România s‑a angajat la nivel de stat. Aşadar, rolul Guvernului este unul mai degrabă derivat, şi nu originar, cum este cel al Preşedintelui României; aşadar, nefiind o putere delegată, ci proprie Preşe‑dintelui României, reprezentarea statului poate fi delegată, printr‑un act de voinţă expres, de către acesta atunci când consideră necesar”.

Dezvoltând aceste considerente şi circumstanţiind competenţa preşe‑dintelui, în raporturile cu prim‑ministrul şi cu Parlamentul, Curte a subliniat faptul că „o atare putere de apreciere a Preşedintelui României nu este una nelimitată sau arbitrară, ci aprecierea în concret trebuie să ţină cont de anumite criterii obiective, precum: (1) autoritatea publică cea mai bine poziţionată în raport cu subiectele abordate în cadrul Consiliului European, (2) poziţia Preşedintelui României sau a prim‑ministrului asupra acestor subiecte să fie legitimată de un punct de vedere concordant cu cel al Parlamentului sau (3) dificultăţile pe care le implică sarcina implementării celor stabilite în cadrul Consiliului European. Decizia politică de delegare a atribuţiei de participare la reuniunile Consiliului European trebuie să aibă în vedere criteriile mai sus‑menţionate, în vederea realizării unui consens între autorităţile publice implicate: Preşedintele României, respectiv prim‑ministrul, iar decizia luată trebuie să ţină cont şi de principiul constituţional al cooperării loiale”[1].

§8. alte atribuţii

În această categorie cuprindem:– conferirea decoraţiilor şi titlurilor de onoare [art. 94 lit. a) din Constituţie]; – acordarea gradelor de mareşal, general, amiral [art. 94 lit. b) din

Constituţie];– acordarea graţierii individuale [art. 94 lit. d) din Constituţie].Pe calea soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea a sta-

tuat că, potrivit dispoziţiilor art. 94 lit. b) din Constituţie, Preşedintele Româ-niei, în exercitarea atribuţiilor sale de şef al statului şi comandant al forţelor armate, „acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral”. Această atri-buţie reprezintă un drept al Preşedintelui, iar nu o obligaţie, astfel că şeful

[1] Decizia nr. 449/2013, M. Of. nr. 784 din 14 decembrie 2013.


statului are posibilitatea de a aprecia dacă acordă sau nu aceste grade, fără a fi condiţionat de lege, aşa cum este în cazul atribuţiei privind numirile în funcţii publice.

Este o concluzie enunţată şi cu prilejul soluţionării unui conflict juridic de natură constituţională când, constatând existenţa unui asemenea conflict între Preşedintele României, pe de o parte, şi puterea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, în sensul art. 146 lit. e) din Constituţie şi al practicii instanţei de contencios constituţional în materie, produs în condiţiile neluării în considerare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 384/2006[1], precum şi a dispoziţiilor legale în vigoare, Curtea Constituţională a constatat că, potrivit art. 94 lit. b) din Constituţie, acordarea gradului de general reprezintă o atribuţie exclusivă a Preşedintelui României.

Secţiunea a 2‑a. Alegerea Preşedintelui României

§1. Consideraţii generale. Cadru normativ

Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, soluţie consacrată prin art. 81 din Constituţie şi Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României.

Este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente. În cazul în care niciunul dintre candidaţi nu a întrunit majoritatea, se organizează al doilea tur de scrutin, la care participă numai primii 2 candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur. Este declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi valabil exprimate.

§2. Desfăşurarea alegerilor

2.1. Listele electorale. Secţiile de votare

În cel mult 15 zile de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului privind stabilirea datei alegerilor, primarii întocmesc şi tipăresc într‑un exemplar, pe baza datelor şi informaţiilor cuprinse în Registrul electoral, listele electorale permanente.

Pe teritoriul naţional, operaţiunile electorale se desfăşoară în secţiile de votare organizate conform Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei

[1] M. Of. nr. 451 din 24 mai 2006.


Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, cu modificările şi completările ulterioare. Pe lângă misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României se organizează una sau mai multe secţii de votare pentru alegătorii care se află în străinătate la data alegerilor. În afara acestor secţii de votare, pot fi organizate, cu acordul guvernului din ţara respectivă, secţii de votare şi în alte localităţi decât cele în care îşi au sediul misiunile diplomatice sau oficiile consulare. Organizarea şi numerotarea secţiilor de votare din străinătate se stabilesc de către ministrul afacerilor externe, prin ordin, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi pe site‑ul Ministerului Afacerilor Externe, în termen de cel mult 15 zile de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului privind stabilirea datei alegerilor.

2.2. Birourile electorale

Ca şi în cazul celorlalte tipuri de alegeri, pentru organizarea şi desfăşu‑rarea operaţiunilor specifice perioadei electorale se constituie Biroul Electo-ral Central, birourile electorale judeţene, birourile electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, biroul electoral pentru secţiile de votare din străină-tate şi birourile electorale ale secţiilor de votare.

Biroul Electoral Central este alcătuit din 5 judecători ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele şi vicepreşedinţii Autorităţii Electorale Permanente şi din cel mult 10 reprezentanţi ai formaţiunilor politice.

Biroul Electoral Central adoptă prin hotărâre, în termen de 3 zile de la constituire, un regulament de organizare şi funcţionare a birourilor electorale şi a aparatului de lucru al acestora, care se publică în Monitorul Oficial.

2.3. Candidaturile

Propunerile de candidaţi pentru alegerea Preşedintelui României se depun la Biroul Electoral Central, cel mai târziu cu 40 de zile înainte de data alegerilor. Propunerile se fac în scris şi vor fi primite numai dacă:

a) sunt semnate de conducerea partidului sau a alianţei politice ori de conducerile acestora, care au propus candidatul sau, după caz, de candi-datul independent;

b) cuprind prenumele şi numele, locul şi data naşterii, starea civilă, domi-ciliul, studiile, ocupaţia şi profesia candidatului şi precizarea că îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a candida;


c) sunt însoţite de declaraţia de acceptare a candidaturii, scrisă, semnată şi datată de candidat, de declaraţia de avere, declaraţia de interese, de o declaraţie pe propria răspundere a candidatului în sensul că a avut sau nu calitatea de lucrător al Securităţii sau de colaborator al acesteia, precum şi de lista susţinătorilor, al căror număr nu poate fi mai mic de 200.000 de alegători.

Lista sau listele susţinătorilor trebuie să cuprindă data alegerilor, prenu-mele şi numele candidatului, precum şi prenumele şi numele, data naşterii, adresa, denumirea, seria şi numărul actului de identitate şi semnătura ale-gătorilor care susţin candidatura. În finalul listei persoana care a întocmit‑o este obligată să facă o declaraţie pe propria răspundere prin care să ates-te veridicitatea semnăturilor susţinătorilor. Modelul listei susţinătorilor şi al declaraţiei pe propria răspundere sunt prevăzute în anexa care face parte integrantă din lege. Lista susţinătorilor se depune într‑un singur exemplar original la Biroul Electoral Central.

Propunerea de candidatură se depune şi se înregistrează la Biroul Electoral Central în 4 exemplare, un exemplar original şi 3 copii. Exemplarul original şi o copie se păstrează la Biroul Electoral Central, un altul se înaintează la Curtea Constituţională, iar al patrulea, certificat de preşedintele Biroului Electoral Central, se restituie depunătorului.

Nu pot candida persoanele care, la data depunerii candidaturii, nu înde-plinesc condiţiile prevăzute la art. 37 din Constituţia României, republicată, pentru a fi alese sau care au fost alese anterior, de două ori, ca Preşedinte al României.

Biroul Electoral Central verifică îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege pentru candidaturi, înregistrează candidaturile care îndeplinesc aceste condiţii şi respinge înregistrarea candidaturilor care nu îndeplinesc condiţiile legale. Înregistrarea şi respingerea înregistrării candidaturilor de către Biroul Electoral Central se fac prin decizie, în termen de cel mult 48 de ore de la depunerea acestora.

În cel mult 24 de ore de la expirarea termenului menţionat, candidaţii, partidele politice, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţele politice, alianţele electorale şi alegătorii pot contesta înregistrarea sau respingerea înregistrării candidaturilor, după caz. Contestaţiile se fac în scris şi se depun la Curtea Constituţională, care le soluţionează în termen de cel mult două zile de la înregistrare. Hotărârile sunt definitive, se comunică de îndată Biroului Electoral Central şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

În cel mult 24 de ore de la expirarea termenului de soluţionare a contestaţiilor, Biroul Electoral Central aduce la cunoştinţa publică, prin afişare


pe pagina proprie de internet şi prin intermediul mass‑mediei, candidaturile şi semnele electorale definitive, în ordinea în care au fost depuse. În acelaşi termen, Biroul Electoral Central comunică birourilor electorale judeţene, birourilor electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti şi biroului electoral pentru secţiile de votare din străinătate, candidaturile şi semnele electorale definitive, în ordinea în care au fost depuse, acestea având obligaţia de a le afişa de îndată la sediul lor.

2.4. Desfăşurarea votării

Votarea începe la ora 7,00 şi se încheie la ora 21,00. Alegătorii votează la secţia de votare unde sunt arondaţi potrivit domiciliului, cu excepţiile prevăzute de lege. Membrii birourilor electorale ale secţiilor de votare şi persoanele însărcinate cu menţinerea ordinii votează la secţia de votare unde îşi desfăşoară activitatea.

Alegătorii care în ziua votării se află în altă comună, oraş sau municipiu decât cel de domiciliu îşi pot exercita dreptul de vot la orice secţie de votare, după ce declară în scris pe propria răspundere că nu au mai votat şi nu vor mai vota la acel tur de scrutin, fiind înscrişi de către preşedintele biroului electoral al secţiei de votare. Modelul declaraţiei pe propria răspundere se stabileşte prin hotărâre a Guvernului.

Alegătorii care în ziua votării se află în străinătate votează după ce declară în scris pe propria răspundere că nu au mai votat şi nu vor mai vota la acel tur de scrutin. Modelul declaraţiei pe propria răspundere se stabileşte prin hotărâre a Guvernului.

Regulile privind desfăşurarea efectivă a votării sunt similare celor pre-văzute de lege pentru alegerile parlamentare.

Pentru alegătorii netransportabili din motive de boală sau invaliditate, din ţară, preşedintele biroului electoral al secţiei de votare poate aproba, la cererea scrisă a acestora, depusă cel mai târziu în preziua votării, însoţită de copii ale unor acte medicale sau alte acte oficiale din care să rezulte că persoanele respective sunt netransportabile, ca o echipă formată din cel puţin 2 membri ai biroului electoral să se deplaseze cu o urnă specială şi cu materialul necesar votării. În raza unei secţii de votare se utilizează o singură urnă specială. Urna specială poate fi transportată numai de membrii biroului electoral al secţiei de votare. Urna specială se poate deplasa numai în raza teritorială arondată la respectiva secţie de votare.

Procedura de exercitare a dreptului de vot de către persoanele reţinute, deţinute în baza unui mandat de arestare preventivă sau persoanele care execută o pedeapsă privativă de libertate, dar care nu şi‑au pierdut


drepturile electorale este stabilită prin decizie a Biroului Electoral Central. În cazul în care într‑un penitenciar se solicită exercitarea dreptului de vot prin intermediul urnei speciale de mai mult de 400 de persoane aflate în detenţie, cererile de votare prin intermediul urnei speciale pot fi depuse, cel mai târziu în preziua votării, la mai multe secţii de votare din localitatea în care se află penitenciarul, stabilite prin decizie a biroului electoral judeţean sau a biroului electoral al sectorului municipiului Bucureşti, după caz.

Cererile de votare prin intermediul urnei speciale formulate de persoanele cu drept de vot internate în spitale pot fi depuse, cel mai târziu în preziua votării, la mai multe secţii de votare din localitatea în care se află spitalul, stabilite prin decizie a biroului electoral judeţean sau a biroului electoral al sectorului municipiului Bucureşti, după caz.

La ora 21,00 preşedintele biroului electoral al secţiei de votare declară votarea încheiată şi dispune închiderea sălii unde se votează. Alegătorii care la ora 21,00 se află în sala unde se votează pot să îşi exercite dreptul de vot.

2.5. Stabilirea rezultatului alegerilor

După deschiderea urnelor şi numărarea voturilor, preşedintele biroului electoral al secţiei de votare întocmeşte un proces‑verbal, în 3 exemplare, care centralizează rezultatele votării.

Preşedintele biroului electoral al secţiei de votare şi ceilalţi membri semnează procesul‑verbal pe care se aplică ştampila de control a biroului electoral. Lipsa semnăturilor unor membri ai biroului secţiei de votare nu influenţează valabilitatea procesului‑verbal. Preşedintele va menţiona motivele care au împiedicat semnarea. Un exemplar al procesului‑verbal se afişează la loc vizibil, la sediul biroului electoral al secţiei de votare. Membrilor birourilor electorale ale secţiilor de votare li se eliberează, la cerere, o copie de pe procesul‑verbal, certificată de către toţi cei care au semnat originalul.

Două exemplare ale procesului‑verbal, toate contestaţiile privitoare la operaţiunile electorale ale biroului electoral al secţiei de votare, buletinele de vot nule şi cele contestate alcătuiesc un dosar sigilat şi ştampilat care tre-buie însoţit de ştampila de control. Copia de pe lista electorală permanentă împreună cu tabelele utilizate în cadrul secţiei de votare, precum şi decla-raţiile pe propria răspundere, alcătuiesc un dosar distinct. În cel mult 24 de ore de la încheierea votării, ambele dosare sunt înaintate biroului electoral judeţean sau, după caz, biroului electoral al sectorului municipiului Bucu-reşti de către preşedintele biroului electoral al secţiei de votare, cu pază înarmată, însoţit, la cerere, de alţi membri ai biroului electoral respectiv.


Procesele‑verbale întocmite de birourile electorale ale secţiilor de votare din străinătate, însoţite de toate întâmpinările şi contestaţiile privitoare la operaţiunile electorale ale biroului electoral al secţiei de votare, sunt trans-mise prin mijloace electronice la biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate, prin grija reprezentanţelor diplomatice, în cel mult 24 de ore de la primirea acestora. Exactitatea datelor din aceste procese‑verbale este confirmată telefonic de către preşedintele sau locţiitorul biroului electoral pentru secţiile de votare din străinătate, care contrasemnează şi ştampilea-ză documentele primite. Procesele‑verbale contrasemnate sunt utilizate în centralizarea rezultatelor votării.

După primirea proceselor‑verbale de la toate birourile electorale ale secţiilor de votare şi după soluţionarea contestaţiilor primite de la birourile electorale ale secţiilor de votare, biroul electoral judeţean, biroul electoral al sectorului municipiului Bucureşti sau biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate încheie un proces‑verbal centralizator care, împreună cu procesele‑verbale primite de la birourile electorale ale secţiilor de votare, precum şi cu toate contestaţiile şi întâmpinările primite de competenţa Biroului Electoral Central, formând un dosar sigilat, ştampilat şi semnat de membrii biroului electoral judeţean, ai biroului electoral al sectorului municipiului Bucureşti sau ai biroului electoral pentru secţiile de votare din străinătate, precum şi dosarele cuprinzând copiile de pe listele electorale permanente şi tabelele utilizate în cadrul secţiilor de votare, precum şi declaraţiile pe propria răspundere, după caz, însoţite de ştampila biroului electoral respectiv se înaintează cu pază înarmată la Biroul Electoral Central, în cel mult 48 de ore de la primirea ultimului proces‑verbal de la birourile electorale ale secţiilor de votare.

Biroul Electoral Central rezolvă contestaţiile primite de la birourile electorale judeţene, birourile electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti şi biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate, după care încheie un proces‑verbal centralizator al rezultatelor votării.

Procesul‑verbal, pentru fiecare tur de scrutin, împreună cu procese-le‑verbale de constatare şi centralizare a rezultatelor votării întocmite de birourile electorale judeţene, birourile electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate şi birourile electorale ale secţiilor de votare se înaintează cu pază înarmată la Curtea Constituţională, în termen de 24 de ore de la înregistrarea ultimului dosar.

La al doilea tur de scrutin, se aplică aceleaşi reguli în mod corespunzător, urmând ca în procesul‑verbal să fie trecute prenumele şi numele candidatului a cărui alegere a fost constatată, în conformitate cu prevederile art. 81 alin. (3) din Constituţia României, republicată.


Curtea Constituţională anulează alegerile în cazul în care votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă, caz în care Curtea va dispune repetarea turului de scrutin în a doua duminică de la data anulării alegerilor. Tot Curtea validează rezultatul fiecărui tur de scrutin, asigură publicarea rezultatului alegerilor în mass‑media şi în Monitorul Oficial al României, Partea I, pentru fiecare tur de scrutin şi validează rezultatul alegerilor pentru preşedintele ales.

Al doilea tur de scrutin, la care participă primii 2 candidaţi care au obţinut cel mai mare număr de voturi, are loc în condiţiile prevăzute la art. 81 alin. (3) din Constituţia României, republicată, la două săptămâni de la primul tur de scrutin, în aceleaşi secţii de votare şi circumscripţii electorale, sub conducerea operaţiunilor electorale de către aceleaşi birouri electorale şi pe baza aceloraşi liste de alegători de la primul tur. În termen de două zile de la deschiderea campaniei electorale se vor stabili orarul pentru desfăşurarea acesteia la serviciile publice de radio şi televiziune şi repartizarea timpilor de antenă.

§3. Rolul Curţii Constituţionale în procesul electoral pentru ale-gerea Preşedintelui României[1]

3.1. Cadru legal

Potrivit art. 146 lit. f) din Constituţia României, Curtea Constituţională veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului. Dispoziţiile constituţionale sunt dezvoltate la nivel infraconstituţional de prevederile Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, precum şi ale Legii nr. 370/2004 pentru alegerea preşedintelui României.

Sintagma „veghează la respectarea procedurii” cuprinsă în textul constituţional de referinţă vizează modul de îndeplinire a operaţiunilor tehnico‑materiale şi juridice specifice procedurii electorale şi asigurarea soluţionării contenciosului electoral rezultat din incidentele ce pot apărea în cadrul alegerilor prezidenţiale. De asemenea, Curtea confirmă şi prezintă în Parlament rezultatele sufragiului.

Potrivit Legii nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, controlul exercitat de Curtea Constituţională poate viza contestarea înregis‑trării sau respingerii înregistrării candidaturilor, contestarea modului de

[1] t. toader, M. Safta, Dialogul judecătorilor constituţionali, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015.


soluţionare a incidentelor legate de desfăşurarea campaniei electorale şi contestarea rezultatelor alegerilor.

3.2. Curtea soluţionează contestaţiile privind înregistrarea sau res-pingerea înregistrării candidaturilor sau a semnelor electorale

Potrivit art. 31 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 370/2004, în cel mult 24 de ore de la expirarea termenului prevăzut la art. 29 alin. (2)[1], respectiv la art. 30 alin. (6)[2] din acelaşi act normativ, candidaţii, partidele politice, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţele politice, alianţele electorale şi alegătorii pot contesta înregistrarea sau respingerea înregistrării candidaturilor sau a semnelor electorale, după caz. Contestaţiile se fac în scris şi se depun la Curtea Constituţională. Contestaţiile sunt soluţionate în termen de cel mult două zile de la înregistrare. Hotărârile sunt definitive, se comunică de îndată Biroului Electoral Central şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

În materia contestării înregistrării propunerilor de candidatură, jurispru-denţa Curţii Constituţionale este foarte bogată, fiecare dintre anii electorali caracterizându‑se printr‑un număr mare de asemenea contestaţii. De un deosebit interes sunt, de exemplu, hotărârile prin care Curtea a statuat asupra noţiunii de mandat preşedinţial.

Noţiunea de mandat preşedinţial. Neretroactivitatea Constituţiei

Hotărârea nr. 1 din 8 septembrie 1996 referitoare la soluţionarea contestaţiilor privind înregistrarea

candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcţia de Preşedinte al României la alegerile din 3 noiembrie 1996

M. Of. nr. 213 din 9 septembrie 1996

– extras –

În legătură cu principiul neretroactivităţii, se susţine în contestarea candidaturii domnului Ion Iliescu că, potrivit art. 81 alin. (4) din Constituţie,

[1] Art. 29 alin. (2): „Înregistrarea şi respingerea înregistrării candidaturilor de către Biroul Electoral Central se fac prin decizie, în termen de cel mult 48 de ore de la depu‑nerea acestora”.

[2] Art. 30 alin. (6): „Înregistrarea sau respingerea înregistrării semnelor electorale se face de către Biroul Electoral Central, prin decizie, odată cu înregistrarea sau respingerea înregistrării candidaturilor”.


este necesar să se ţină seama de funcţia îndeplinită de către acesta înainte de intrarea în vigoare a Constituţiei, în temeiul Decretului‑lege nr. 92/1990.

Cu privire la această susţinere, se constată că, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile. Acest principiu, fiind de natură constituţională, se aplică înseşi prevederilor Constituţiei.

Aşa fiind, prevederile art. 81 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora funcţia de Preşedinte al României poate fi îndeplinită pentru cel mult două mandate, sunt inaplicabile perioadei anterioare Constituţiei. În acest sens, Curtea s‑a pronunţat prin Hotărârea nr. 18 din 7 septembrie 1992, în care s‑a reţinut că „orice judecată cu privire la logica, semnificaţia şi implicaţiile unor texte ale Constituţiei, inclusiv cele care privesc instituţia Preşedintelui României, se analizează şi se interpretează începând cu situaţiile care apar după intrarea ei în vigoare”, subliniindu‑se că „textul art. 81 alin. (4) (...) îşi găseşte aplicarea numai pentru viitor”.

Susţinerile, potrivit cărora principiul neretroactivităţii nu şi‑ar găsi aplicarea, deoarece „normele constituţionale care au guvernat România după Revoluţia din 1989 şi până la intrarea în vigoare a actualei Consti‑tuţii reglementau în acelaşi fel numărul mandatelor pentru toate funcţiile eligibile”, sunt neîntemeiate. Atât Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale din 22 decembrie 1989, cât şi preambulul Decretului‑lege nr.2/1989, în care sunt înscrise aceste principii programa‑tice, aveau o valoare politică, cu caracter declarativ, pentru configurarea viitoarelor aşezăminte constituţionale ale ţării. De aceea instituţionaliza‑rea lor urma a fi înfăptuită prin acte legislative ulterioare. Or, limitarea îndeplinirii funcţiei de Preşedinte al României la cel mult două mandate şi‑a găsit consacrarea numai în prevederile art. 81 alin. (4) al Constituţiei din anul 1991.

De aceea, a atribui mandatului constituţional de Preşedinte al României efectele îndeplinirii, anterior Constituţiei, a funcţiei de Preşedinte al României, ar echivala cu o aplicare retroactivă a art. 81 alin. (4). Principiul aplicării imediate a Constituţiei impune ca dispoziţiile art. 81 alin. (4) să privească numai mandatele de Preşedinte al României îndeplinite sub imperiul Constituţiei din anul 1991, întrucât, având un fundament constituţional, nu pot fi extinse la funcţia preşedinţială anterioară care, aşa cum s‑a arătat, nu cuprindea o asemenea limitare. Între argumentele aduse în sprijinul mai multor contestaţii s‑a invocat faptul că, pe baza unor acte normative preconstituţionale, domnul Ion Iliescu a „îndeplinit” două sau mai mult de două mandate în „funcţia de Preşedinte al României”,


aşa încât, faţă de cele precizate de art. 81 alin. (4) din Constituţie, nu mai poate candida pentru dobândirea unui nou mandat.

În opinia unora dintre autorii contestaţiilor, ar trebui să se ia în consi‑derare perioada 20 mai 1990 până la 30 octombrie 1992, respectiv de la această ultimă dată şi până la validarea mandatului noului preşedinte în urma actualelor alegeri preşedinţiale. În opinia altora, am fi în prezenţa mai multor „mandate” îndeplinite deja, cuprinse în perioada decembrie 1989 şi decembrie 1992, care, astfel cum ele au fost periodizate, ar con‑duce la concluzia că a îndeplinit patru „mandate”.

Indiferent însă de modul de periodizare, argumentul adus în atenţie implică examinarea următoarelor probleme: natura juridică a actelor normative preconstituţionale, pe baza cărora s‑au îndeplinit presupusele mandate; instituţia mandatului preşedinţial şi raportul dintre aceasta şi funcţia de şef al statului, îndeplinită anterior.

S‑au invocat, aşadar, explicit sau implicit, prevederile Decretului‑lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 şi cele ale Decretului‑lege nr. 92 din 14 martie 1990, acte normative preconstituţionale, care, între altele, au cuprins şi reglementări cu privire la instituţia de şef al statului.

În legătură cu Decretul‑lege nr.2/1989 trebuie să se constate că, prin niciuna dintre prevederile acestuia, nici măcar nu se indică funcţia de şef al statului sau mandatul preşedinţial. Art. 5 din acest act normativ se referă la preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţionale, stabilindu‑i sumar atribuţiile, unele dintre acestea fiind specifice prin natura lor preroga‑tivelor unui şef de stat, altele însă neavând nimic comun cu asemenea prerogative. Mai mult, însă, unele atribuţii dintre cele care ar fi putut aparţine unui şef de stat unipersonal au fost rezervate, prin prevederile art. 2 din acest act normativ, Consiliului Frontului Salvării Naţionale, ca organ colegial de putere.

Prin Decretul‑lege nr. 92/1990 s‑a instituit într‑adevăr funcţia de şef al statului, sub denumirea „Preşedintele României”. În condiţiile date, regle‑mentarea acestei instituţii se remarcă prin elemente specifice esenţiale, diferite de Constituţie, îndeosebi cele la care s‑au referit art. 9 alin. (2), art. 10 alin. (2), art. 81 şi art. 82 din acest act, privind vârsta minimă pen‑tru a fi ales, interdicţia pentru unele persoane de a fi alese, procedura contenciosului electoral, validarea alegerii şi momentul de la care cel ales este declarat preşedinte, precum şi cele care au stabilit atribuţiile preşedintelui şi raporturile sale cu celelalte autorităţi publice. Mai mult decât atât, este de observat că Decretul‑lege nr. 92/1990 nu a stabilit durata îndeplinirii funcţiei de preşedinte. Comparând acele reglementări cu reglementările constituţionale actualmente în vigoare, având ca obiect


instituţia de Preşedinte al României, cuprinse la art. 35 şi la art. 80‑100 din Constituţie, rezultă că, deşi, formal, cât priveşte denumirea instituţiei, s‑ar părea că suntem în prezenţa uneia şi aceleiaşi autorităţi, în realitate cele două instituţii sunt esenţial diferite. Pe calea unei asemenea exami‑nări comparative rezultă, aşadar, că sub aceeaşi denumire au fost regle‑mentate instituţii de autoritate publică esenţialmente diferite, prima având un caracter tranzitoriu, cealaltă în condiţii de stabilitate constituţională.

Cele două acte normative, Decretul‑lege nr. 2/1989 şi Decretul‑lege nr. 92/1990, au avut, neîndoielnic, caracterul unor acte cu valoare constituţională. Dar tot atât de neîndoielnică este şi constatarea că ele nu au fost constituţii. Chiar Decretul‑lege nr. 92/1990, în art. 99, evocă perspectiva adoptării unei constituţii.

Indiscutabil, respectivele acte normative au avut un caracter tranzitoriu. În acest sens sunt relevante prevederile „tranzitorii” de la art. 99 din Decretul‑lege nr. 92/1990: „Prezentul decret‑lege se aplică până la adoptarea legii electorale elaborate pe baza noii Constituţii”. Constituţia României a confirmat apoi caracterul tranzitoriu al reglementărilor anterioare. Astfel, art. 150 alin. (1) a prevăzut că legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare numai în măsura în care nu contravin Constituţiei. Art. 151 alin. (1) a precizat, de asemenea, că instituţiile republicii, existente la data intrării în vigoare a Constituţiei, rămân în funcţiune numai până la constituirea celor noi. Deşi textul constituţional se referă la „instituţiile republicii”, această locuţiune implică neîndoielnic şi normele care au stat la baza organizării şi funcţionării acelor instituţii, o „instituţie”, ca structură organizatorică şi funcţională, neputând exista în afara cadrului juridic care o reglementează. De altfel, prin art. 30 din Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României, Decretul‑lege nr. 92/1990 a fost expres abrogat, aşa încât niciuna dintre reglementările cuprinse în acest decret‑lege nu poate fi revitalizată decât artificial şi anacronic, în afara rigorilor juridice.

O altă constatare însă este deplin pertinentă şi concludentă pentru formularea unei judecăţi de valoare în problema litigioasă asupra căreia urmează a se pronunţa Curtea Constituţională, şi anume că niciun act normativ preconstituţional nu consacră instituţia mandatului preşedinţial. Această instituţie este pentru prima oară reglementată prin Constituţia din anul 1991.

Mandatul preşedinţial are determinări constituţionale specifice şi inedite faţă de reglementările anterioare. Acestea privesc mai ales funcţiile ce derivă din mandat, condiţiile de dobândire, de validare şi de începere a mandatului, durata acestuia, incompatibilităţile şi imunităţile pe care le


antrenează, atribuţiile ce derivă din mandat şi, implicit, raporturile în care se află deţinătorul acestuia cu celelalte autorităţi publice, răspunderea ce revine titularului mandatului pentru modul de exercitare a acestuia. Nicio altă funcţie, dobândită pe baza unor reglementări anterioare Constituţiei, nu a avut ca fundament un asemenea mandat, aşa încât trebuie admis că prevederile Constituţiei României marchează o soluţie de ruptură sau de reaşezare esenţial diferită a instituţiei de şef al statului. Pe cale de consecinţă, mandatul preşedinţial reglementat de Constituţia României nu poate fi aşezat în prelungirea unor durate de îndeplinire a funcţiei de Preşedinte al României, anterioare intrării în vigoare a legii fundamentale.

Art. 81 alin. (4) din Constituţie prevede: „Nicio persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive”.

Pentru a se demonstra ilegitimitatea constituţională a candidaturii domnului Ion Iliescu la funcţia de Preşedinte al României, se face refe rire constantă numai la această „funcţie”, ignorându‑se cea de‑a doua componentă a reglementării cuprinse la art. 81 alin. (4), anume instituţia „mandatului”. Or, „funcţia de preşedinte” nu poate fi abstrasă din cuprinsul reglementării, neţinându‑se seama de conceptul de „mandat”. Cu alte cuvinte, pentru compararea instituţiei de şef al statului, în regle mentarea actuală, cu situaţii anterioare, trebuie să se observe că instituţia Preşedintelui României este definită între altele şi prin mandatul constituţional. În lipsa unui astfel de „mandat”, anterior intrării în vigoare a Constituţiei, orice asociere cu situaţii juridice premergătoare Constituţiei este nefondată. [...]

Faţă de cele arătate, rezultă că mandatul de Preşedinte al României din perioada 1992‑1996 este primul mandat constituţional al domnului Ion Iliescu. În consecinţă, contestaţiile ce fac obiectul judecăţii de faţă urmează să fie respinse.

[...]CurteaÎn numele legiiHotărăşte:Respinge ca neîntemeiate contestaţiile privind înregistrarea candida‑

turii domnului Ion Iliescu la funcţia de Preşedinte al României [...].


3.3. Curtea soluţionează contestaţiile privind împiedicarea unui partid sau a unei formaţiuni politice ori a unui candidat de a‑şi desfă‑şura campania electorală

Potrivit art. 42 alin. (7) din Legea nr. 370/2004, contestaţiile cu privire la împiedicarea unui partid sau a unei formaţiuni politice ori a unui candidat de a‑şi desfăşura campania electorală în condiţiile legii se soluţionează de Curtea Constituţională, cu votul majorităţii judecătorilor, în termen de cel mult 48 de ore de la înregistrarea lor.

În anul 2009, Curtea a admis două contestaţii referitoare la neacordarea şi nerepartizarea timpilor de antenă conform legii de către birourile permanente reunite ale celor două Camere ale Parlamentului şi de către postul public de televiziune – Societatea Română de Televiziune şi a obligat birourile permanente ale celor două Camere ale Parlamentului şi reprezentanţii Societăţii Române de Televiziune să stabilească orarul pentru campania electorală şi repartizarea timpilor de antenă la postul naţional de televiziune pentru respectivii candidaţi la funcţia de Preşedinte al României[1].

3.4. Curtea soluţionează contestaţiile privind anularea rezultatelor alegerilor

Potrivit art. 52 alin. (1) din Legea nr. 370/2004, „Curtea Constituţională anulează alegerile în cazul în care votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă de natură să modifice atribuirea mandatului sau, după caz, ordinea candidaţilor care pot participa la al doilea tur de scrutin. În această situaţie Curtea va dispune repetarea turului de scrutin în a doua duminică de la data anulării alegerilor”.

Cererea de anulare a alegerilor se poate face de: partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale reprezentate în Consiliul Minorităţilor Naţionale şi de candidaţii care au participat la alegeri, în termen de cel mult 3 zile de la închiderea votării. Cererea trebuie să fie motivată şi însoţită de dovezile pe care se întemeiază. Soluţionarea cererii de către Curtea Constituţională se face până la data prevăzută de lege pentru aducerea la cunoştinţa publică a rezultatului alegerilor.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. 30 din Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a

[1] Hotărârile nr. 25/2009 şi nr. 27/2009, M. Of. nr.760 din 9 noiembrie 2009.


Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, frauda electorală reprezintă „orice acţiune ilegală care are loc înaintea, în timpul sau după încheierea votării ori în timpul numărării voturilor şi încheierii proceselor‑verbale şi care are ca rezultat denaturarea voinţei alegătorilor şi crearea de avantaje concretizate prin mandate în plus pentru un competitor electoral”. Aşadar, nu orice fraudă din procesul electoral este echivalentă cu fraudarea alegerilor, ci numai frauda care este de natură să modifice atribuirea mandatului (sau, după caz, ordinea candidaţilor care pot participa la al doilea tur de scrutin); cererea de anulare a alegerilor trebuie motivată şi însoţită de dovezile pe care se întemeiază[1].

3.5. Curtea confirmă şi validează rezultatul alegerilor

Potrivit art. 53‑54 din Legea nr. 370/2004, Curtea Constituţională:‑ confirmă şi validează rezultatul fiecărui tur de scrutin; ‑ asigură publicarea rezultatului alegerilor în mass‑media şi în Monitorul

Oficial al României, Partea I, pentru fiecare tur de scrutin; ‑ validează rezultatul alegerilor pentru preşedintele ales. Al doilea tur de scrutin are loc în condiţiile prevăzute la art. 81 alin. (3)

din Constituţia României, republicată, la două săptămâni de la primul tur de scrutin, în aceleaşi secţii de votare şi circumscripţii electorale, sub conducerea operaţiunilor electorale de către aceleaşi birouri electorale şi pe baza aceloraşi liste de alegători de la primul tur. În al doilea tur de scrutin participă primii 2 candidaţi care au obţinut cel mai mare număr de voturi, valabil exprimate pe întreaga ţară la primul tur. Confirmarea acestui număr se face de Curtea Constituţională în termen de 24 de ore de la primirea proceselor‑verbale de la Birou Electoral Central prin aducerea la cunoştinţa publică a prenumelui şi numelui celor 2 candidaţi care vor participa la cel de‑al doilea tur de scrutin şi a zilei votării.

Actul de validare se întocmeşte în 3 exemplare, dintre care unul rămâne la Curtea Constituţională, unul se prezintă Parlamentului pentru depunerea jurământului prevăzut la art. 82 alin. (2) din Constituţia României, republicată, iar al treilea se înmânează candidatului ales.

[1] Hotărârea nr. 39/2009, M. Of. nr. 924 din 30 decembrie 2009.


Confirmarea rezultatului alegerilor în cadrul primului tur de scrutin

Hotărârea nr. 59 din 7 noiembrie 2014 privind rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României

în cadrul primului tur de scrutin desfăşurat la 2 noiembrie 2014


Pe rol se află examinarea Procesului‑verbal privind rezultatul votării pentru alegerea Preşedintelui României din 2 noiembrie 2014, întocmit de Biroul Electoral Central la data de 6 noiembrie 2014, şi a procese‑lor‑verbale de consemnare şi centralizare a rezultatelor votării, întoc mite de birourile electorale judeţene, birourile electorale ale sectoa relor muni‑cipiului Bucureşti, biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate şi birourile electorale ale secţiilor de votare.

Curteaconstată că, în conformitate cu prevederile art. 146 lit. f) din Constitu‑

ţie, ale art. 37 alin. (1) şi art. 38 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, precum şi cu cele ale art. 53 alin. (1) şi ale art. 54 alin. (2) din Legea nr. 370/2004 pen tru ale‑gerea Preşedintelui României, republicată în Monitorul Oficial al Româ‑niei, Partea I, nr. 650 din data de 12 septembrie 2011, cu modificările şi completările ulterioare, este competentă să confirme rezultatul alegerilor din 2 noiembrie 2014 pentru funcţia de Preşedinte al României.

Înainte de a se pronunţa asupra rezultatului alegerilor, Curtea Constitu‑ţională a examinat 28 de cereri de anulare a acestora. [...] Prin hotărârile nr. 51 din 5 noiembrie 2014, nr. 53 din 5 noiembrie 2014, nr. 54 din 5 noiembrie 2014, nr. 55 din 6 noiembrie 2014 şi nr. 56 din 6 noiembrie 2014 Curtea Constituţională a respins, ca inadmisibile, cererile de anulare a alegerilor formulate de [...]. În motivarea hotărârilor pronunţate, Curtea a reţinut, în esenţă, că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 52 alin. (2) din Legea nr. 370/2004, potrivit căruia „cererea de anulare a alegerilor se poate face de partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale reprezentate în Consiliul Minorităţilor Naţionale şi de candidaţii care au participat la alegeri [...]”, autorii sesizărilor neavând calitatea cerută de lege pentru a putea sesiza Curtea Constituţională cu cereri de anulare a alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României.


Prin hotărârile nr. 52 din 5 noiembrie 2014 şi nr. 57 din 6 noiembrie 2014, Curtea a respins cererile de anulare a alegerilor formulate de [...], constatând că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 52 alin. (1) din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, potrivit cărora „Curtea Constituţională anulează alegerile în cazul în care votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă de natură să modifice atribuirea mandatului sau, după caz, ordinea candidaţilor care pot participa la al doilea tur de scrutin. [...]”.

Prin Hotărârea nr. 58 din 7 noiembrie 2014, Curtea a respins ca fiind tardive cererile de anulare a alegerilor formulate de [...], constatând că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 52 alin. (2) din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, potrivit căruia „Cererea de anulare a alegerilor se poate face [...] în termen de cel mult 3 zile de la închiderea votării [...]”.

În urma examinării proceselor‑verbale de consemnare şi centralizare a rezultatelor votării întocmite de birourile electorale judeţene, birourile electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate şi birourile electorale ale secţiilor de votare, Curtea Constituţională constată că nu s‑au produs neregularităţi referitoare la întocmirea proceselor‑verbale de către birourile electorale, de natură să infirme rezultatele stabilite.

Din analiza acestor documente, precum şi a procesului‑verbal, încheiat potrivit art. 51 din Legea nr. 370/2004 de către Biroul Electoral Central la data de 6 noiembrie 2014 şi transmis la aceeaşi dată Curţii Constituţionale, se constată că la alegerile desfăşurate în ziua de 2 noiembrie 2014, rezultatele au fost următoarele:

– numărul total al alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente: 18.284.066;

– numărul total al alegătorilor care s‑au prezentat la urne: 9.723.232;– numărul de voturi necesar pentru a fi ales Preşedinte al României

în primul tur de scrutin: 9.142.034;– numărul total al voturilor nule: 237.761;– numărul total al voturilor valabil exprimate: 9.485.340,din care pentru:

HUNOR KELEMEN 329.727 voturiKLAUS‑WERNER IOHANNIS 2.881.406 voturiCRISTIAN‑DAN DIACONESCU 382.526 voturiVICTOR‑VIOREL PONTA 3.836.093 voturiWILLIAM GABRIEL BRÎNZĂ 43.194 voturi


ELENA‑GABRIELA UDREA 493.376 voturiMIREL‑MIRCEA AMARIŢEI 7.895 voturiTEODOR‑VIOREL MELEŞCANU 104.131 voturiGHEORGHE FUNAR 45.405 voturiZSOLT SZILÁGYI 53.146 voturiMONICA‑LUISA MACOVEI 421.648 voturiCONSTANTIN ROTARU 28.805 voturiCĂLIN‑CONSTANTIN‑ANTON POPESCU‑TĂRICEANU

508.572 voturi

CORNELIU‑VADIM TUDOR 349.416 voturi

Din datele prezentate rezultă că în turul întâi de scrutin niciunul dintre candidaţi nu a întrunit majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi în listele electorale, potrivit art. 81 alin. (2) din Constituţie, respectiv 9.142.034, şi, în consecinţă, nu poate fi declarat ales în funcţia de Preşedinte al României.

Ca atare, în exercitarea atribuţiilor sale stabilite prin dispoziţiile art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 53 alin. (1) şi art. 54 alin. (2) din Legea nr. 370/2004, Curtea Constituţională urmează să confirme şi să aducă la cunoştinţa publică prenumele şi numele primilor 2 candidaţi care vor participa la cel de‑al doilea tur de scrutin, precum şi ziua votării.

Ţinând seama de numărul de voturi obţinute de către fiecare candidat la primul tur de scrutin şi având în vedere dispoziţiile art. 81 alin. (3) din Constituţie, la cel de‑al doilea tur de scrutin vor participa domnul Victor‑Viorel Ponta şi domnul Klaus‑Werner Iohannis, în această ordine.

Cel de‑al doilea tur de scrutin urmează să aibă loc, potrivit art. 54 alin. (1) din Legea nr. 370/2004, la două săptămâni de la primul tur de scrutin, şi anume în ziua de duminică, 16 noiembrie 2014.

Având în vedere considerentele reţinute, în temeiul art. 146 lit. f) din Constituţie, al art. 11 alin. (1) lit. B.a), al art. 37 alin. (1) şi art. 38 din Legea nr. 47/1992, precum şi al art. 53 alin. (1) şi art. 54 alin. (2) din Legea nr. 370/2004, cu unanimitate de voturi,

Curtea ConstituţionalăÎn numele legiiHotărăşte:1. Confirmă rezultatele alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al

României din primul tur de scrutin de la data de 2 noiembrie 2014, după cum urmează:



– numărul total al alegătorilor care s‑au prezentat la urne: 9.723.232;– numărul de voturi necesar pentru a fi ales Preşedinte al României

în primul tur de scrutin: 9.142.034;– numărul total al voturilor nule: 237.761;– numărul total al voturilor valabil exprimate: 9.485.340,din care pentru:

HUNOR KELEMEN 329.727 voturiKLAUS‑WERNER IOHANNIS 2.881.406 voturiCRISTIAN‑DAN DIACONESCU 382.526 voturiVICTOR‑VIOREL PONTA 3.836.093 voturiWILLIAM GABRIEL BRÎNZĂ 43.194 voturiELENA‑GABRIELA UDREA 493.376 voturiMIREL‑MIRCEA AMARIŢEI 7.895 voturiTEODOR‑VIOREL MELEŞCANU 104.131 voturiGHEORGHE FUNAR 45.405 voturiZSOLT SZILÁGYI 53.146 voturiMONICA‑LUISA MACOVEI 421.648 voturiCONSTANTIN ROTARU 28.805 voturiCĂLIN‑CONSTANTIN‑ANTON POPESCU‑TĂRICEANU

508.572 voturi

CORNELIU‑VADIM TUDOR 349.416 voturi

2. Aduce la cunoştinţa publică rezultatele alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României din primul tur de scrutin de la data de 2 noiembrie 2014.

3. Se va organiza al doilea tur de scrutin pentru alegerea Preşedintelui României în ziua de duminică, 16 noiembrie 2014, la care vor participa domnul Victor‑Viorel Ponta şi domnul Klaus‑Werner Iohannis, în această ordine.

4. Prezenta hotărâre este definitivă, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi se aduce la cunoştinţă prin mass‑media.


Confirmarea rezultatului alegerilor în cadrul celui de‑al doilea tur de scrutin

Hotărârea nr. 62 din 21 noiembrie 2014 privind rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României, în cadrul celui de‑al doilea tur de scrutin desfăşurat la 16 noiembrie 2014


[...]Pe rol se află examinarea Procesului‑verbal privind rezultatul votării

pentru alegerea Preşedintelui României din 16 noiembrie 2014, întocmit de Biroul Electoral Central la data de 20 noiembrie 2014, şi a procese‑lor‑verbale de consemnare şi centralizare a rezultatelor votării întocmite de birourile electorale judeţene, birourile electorale ale sectoarelor muni‑cipiului Bucureşti, biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate şi birourile electorale ale secţiilor de votare.

Curteaconstată că, în conformitate cu prevederile art. 146 lit. f) din Constitu‑

ţie, ale art. 37 alin. (1) şi art. 38 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, precum şi cu cele ale art. 53 alin. (1) şi ale art. 54 alin. (2) din Legea nr. 370/2004 pentru ale‑gerea Preşedintelui României, republicată în Monitorul Oficial al Româ‑niei, Partea I, nr. 650 din data de 12 septembrie 2011, cu modificările şi completările ulterioare, este competentă să confirme rezultatul alegerilor din 16 noiembrie 2014 pentru funcţia de Preşedinte al României.

Înainte de a se pronunţa asupra rezultatului alegerilor, Curtea Consti‑tuţională a examinat o cerere de anulare a acestora [...]. Prin Hotărârea nr. 61 din 19 noiembrie 2014, Curtea a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată, reţinând, în esenţă, că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 52 alin. (2) din Legea nr. 370/2004, potrivit căruia „cererea de anulare a alegerilor se poate face de partidele politice, alianţele politice, alianţe‑le electorale, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale reprezentate în Consiliul Minorităţilor Naţionale şi de candidaţii care au participat la alegeri [...]”, autorul sesizării neavând calitatea cerută de lege pentru a putea sesiza Curtea Constituţională cu o cerere de anulare a alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României.

În urma examinării proceselor‑verbale de consemnare şi centralizare a rezultatelor votării întocmite de birourile electorale judeţene, birourile


electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate şi birourile electorale ale secţiilor de votare, Curtea Constituţională constată că nu s‑au produs neregularităţi referitoare la întocmirea proceselor‑verbale de către birourile electorale, de natură să infirme rezultatele stabilite.

Din analiza acestor documente, precum şi a procesului‑verbal, încheiat potrivit art. 51 din Legea nr. 370/2004 de către Biroul Electoral Central la data de 20 noiembrie 2014 şi transmis la aceeaşi dată Curţii Constituţionale, se constată că la alegerile desfăşurate în ziua de 16 noiembrie 2014 rezultatele au fost următoarele:


– numărul total al alegătorilor care s‑au prezentat la urne: 11.719.344;– numărul total al voturilor nule: 166.111;– numărul total al voturilor valabil exprimate: 11.553.152,din care pentru:KLAUS‑WERNER IOHANNIS6.288.769 voturiVICTOR‑VIOREL PONTA5.264.383 voturi.Din datele prezentate rezultă că domnul Klaus‑Werner Iohannis a

obţinut cel mai mare număr de voturi dintre cele valabil exprimate şi că, prin urmare, este îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 81 alin. (3) din Constituţie pentru a se putea proceda la validarea sa în funcţia de Preşedinte al României.

Având în vedere considerentele reţinute, în temeiul art. 146 lit. f) din Constituţie, art. 11 alin. (1) lit. B.a), art. 37 alin.(1) şi art. 38 din Legea nr. 47/1992, precum şi ale art. 53 alin. (1) din Legea nr. 370/2004, cu unanimitate de voturi,

Curtea ConstituţionalăÎn numele legiiHotărăşte:1. Confirmă rezultatele alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al

României din al doilea tur de scrutin de la data de 16 noiembrie 2014, după cum urmează:


– numărul total al alegătorilor care s‑au prezentat la urne: 11.719.344;– numărul total al voturilor nule: 166.111;– numărul total al voturilor valabil exprimate: 11.553.152,din care pentru:KLAUS‑WERNER IOHANNIS6.288.769 voturi


VICTOR‑VIOREL PONTA5.264.383 voturi.2. Constată că domnul Klaus‑Werner Iohannis este ales în funcţia de

Preşedinte al României, obţinând cel mai mare număr de voturi din cele valabil exprimate.

3. Stabileşte validarea alegerii domnului Klaus‑Werner Iohannis în funcţia de Preşedinte al României pentru data de 21 noiembrie 2014, ora 12,00, la sediul Curţii Constituţionale.

4. Prezenta hotărâre este definitivă, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi se aduce la cunoştinţă prin mass‑media.

Validarea rezultatului alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

Hotărârea nr. 63 din 21 noiembrie 2014 privind validarea rezultatului alegerilor pentru funcţia

de Preşedinte al României


În îndeplinirea atribuţiilor care îi revin în conformitate cu prevederile art. 82 alin. (1) şi ale art. 146 lit. f) din Constituţie, precum şi cu dispoziţiile art. 53 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea Constituţională s‑a întrunit în plenul său, potrivit art. 37 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, în vederea validării rezultatului alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României.

Examinând dosarul candidaturii, având în vedere procesele‑verbale privind rezultatul votării pentru alegerea Preşedintelui României din 2 noiembrie 2014 şi respectiv 16 noiembrie 2014, întocmite de Biroul Electoral Central, procesele‑verbale de consemnare şi centralizare a rezultatelor votării întocmite de birourile electorale judeţene, birourile electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate şi birourile electorale ale secţiilor de votare, Hotărârile Curţii Constituţionale nr. 59 din 7 noiembrie 2014 şi nr. 62 din 21 noiembrie 2014 privind rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României în cadrul primului tur de scrutin desfăşurat la 2 noiembrie 2014 şi, respectiv, în cadrul celui de‑al doilea tur de scrutin desfăşurat la 16 noiembrie 2014,


constatând că au fost respectate dispoziţiile art. 81 din Constituţie şi ale Legii nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României,

ţinând seama de faptul că la al doilea tur de scrutin, care a avut loc la 16 noiembrie 2014, domnul Klaus‑Werner Iohannis a obţinut cel mai mare număr de voturi din cele valabil exprimate, precum şi de faptul că prin Hotărârea nr. 62 din 21 noiembrie 2014 Curtea Constituţională a constatat că domnul Klaus‑Werner Iohannis este ales în funcţia de Preşedinte al României,

în temeiul art. 82 alin. (1) din Constituţie, precum şi al art. 53 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, cu unanimitate de voturi,

Curtea Constituţională,În numele legii Hotărăşte Validează alegerea domnului Klaus‑Werner Iohannis în funcţia de

Preşedinte al României.Un exemplar al hotărârii se prezintă Parlamentului în vederea

depunerii jurământului prevăzut la art. 82 alin. (2) din Constituţie, un exemplar al acesteia se înmânează Preşedintelui ales al României, domnul Klaus‑Werner Iohannis, iar un alt exemplar rămâne la sediul Curţii Constituţionale.

Hotărârea este definitivă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Secţiunea a 4‑a. Răspunderea Preşedintelui României

§1. Imunitatea Preşedintelui României

Potrivit art. 84 alin. (2) din Constituţie, „Preşedintele României se bucură de imunitate. Prevederile articolului 72 alineatul (1) se aplică în mod cores‑punzător”. Potrivit art. 72 alin. (1) din Constituţie, „deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”.

Distingând între tezele art. 84 alin. (2) din Constituţie, deducem că prima teză a acestuia, care menţionează expres noţiunea de imunitate, se referă la imunitatea procedurală a şefului de stat (aşa‑numita inviolabilitate).

Cea de‑a doua teză, care trimite la statutul senatorilor şi deputaţilor, se referă la imunitatea de drept material. Precum deputaţii şi senatorii, Pre-şedintele României se bucură de imunitate. Sunt aplicabile, corespunzător,


regulile privind lipsa răspunderii juridice pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

Cât priveşte imunitatea procedurală, aceasta are caracter absolut, în sensul că acoperă orice infracţiune, cu excepţia infracţiunilor de înaltă trăda-re, pentru care chiar textul Constituţiei reglementează procedura punerii sub acuzare. Imunitatea procedurală blochează, de principiu, orice act procesual sau procedural ce vizează persoana preşedintelui în exerciţiu. Nefiind posi-bilă urmărirea şi judecata acestor infracţiuni, prescripţia răspunderii penale în cazul lor se va suspenda pe durata cât operează imunitatea, reluându‑şi cursul la momentul încetării cauzei care blochează procesul penal[1].

Imunitatea Preşedintelui României


Decizia nr. 678 din 13 noiembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor

art. 312 alin. (2) din Codul de procedură penală


– extras –

Legea fundamentală prevede la art. 84 alin. (2) din Constituţie că „Preşedintele României se bucură de imunitate. Prevederile articolului 72 alineatul (1) se aplică în mod corespunzător în conformitate cu dispoziţiile art. 72 alin. (1), având ca titlu marginal „Imunitatea parlamentară”, „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”.

22. Potrivit art. 96 alin. (1) din Constituţie, „Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare”.

23. Legea nr. 4/1990 privind remunerarea şi alte drepturi ale Preşe‑dintelui României, senatorilor şi deputaţilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 14 iulie 1990, prevede în art. 1 că „Pre‑şedintele României se bucură de imunităţi ca şi membrii Parlamentului.

[1] Pe larg, D. nIţu, Imunitatea şefului de stat în dreptul penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 70 şi urm.


Imunitatea Preşedintelui României nu poate fi ridicată cât timp, potrivit legii, mandatul său nu a încetat”.

24. Potrivit art. 96 alin. (1) din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare. Procedura de punere sub acuzare a Preşedintelui României se declanşează pe baza unei cereri semnate de majoritatea deputaţilor şi senatorilor, cerere ce cuprinde descrierea faptelor care îi sunt imputabile şi trebuie adusă, imediat, la cunoştinţa Preşedintelui României, pentru ca acesta să poată da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. Dacă se hotărăşte punerea sub acuzare a Preşedintelui, Parlamentul, sub semnătura preşedinţilor celor două Camere, sesizează procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care are competenţă de judecată. Infracţiunea de „Înaltă trădare” este reglementată de art. 398 din noul Cod penal, potrivit căruia „Faptele prevăzute în art. 394‑397 (n.a. – trădarea, trădarea prin transmitere de informaţii secrete de stat, trădarea prin ajutarea inamicului, acţiuni împotriva ordinii constituţionale), săvârşite de către Preşedintele României sau de către un alt membru al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, constituie infracţiunea de înaltă trădare şi se pedepsesc cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi”.

25. Imunitatea de care beneficiază Preşedintele României a fost definită ca fiind un mijloc de protecţie, menit să îl apere de eventuale presiuni, abuzuri şi procese şicanatorii îndreptate împotriva sa în exercitarea mandatului pe care îl are de îndeplinit, având drept scop garantarea libertăţii de exprimare şi protejarea împotriva urmăririlor judiciare abuzive. Importanţa acestei garanţii constituţionale constă în necesitatea asigurării unei protecţii speciale a reprezentanţilor poporului în cadrul exercitării mandatului pentru care au fost aleşi. Pe această cale sunt garantate independenţa şi separaţia puterilor în stat, ca expresie a valorilor promovate într‑un stat democratic. Acesta este motivul pentru care imunitatea are un caracter imperativ, neconstituind un drept subiectiv la care titularul poate renunţa atunci când apreciază a fi oportun. Ea este o garanţie de ordine publică a mandatului şi, pe cale de consecinţă, poate fi invocată din oficiu, nu doar de titular, şi oricând pe durata exercitării mandatului, fiind un element constitutiv al statutului juridic constituţional al Preşedintelui României.


26. Legislaţiile naţionale ale diferitelor state prevăd o dublă protecţie, imunitatea exprimându‑se prin două noţiuni juridice: iresponsabilitatea şi inviolabilitatea. Iresponsabilitatea este protecţia pe care o are Preşe‑dintele României de a nu răspunde juridic pentru opiniile sale politice exprimate în exercitarea atribuţiilor mandatului. Domeniul său cuprinde protecţia împotriva sancţiunilor privind actele şi faptele săvârşite în exercitarea mandatului prezidenţial, apărând libertatea de exprimare a Preşedintelui. Iresponsabilitatea Preşedintelui României este reglemen‑tată expres prin dispoziţiile art. 84 alin. (2) teza a doua din Constituţie, respectiv prin trimiterea la prevederile art. 72 alin. (1) din Constituţie, care consacră iresponsabilitatea parlamentarilor, dispoziţii aplicabile Preşe‑dintelui României, în mod corespunzător. Inviolabilitatea presupune un set de reguli privind urmărirea penală, trimiterea în judecată sau o serie de măsuri preventive, precum percheziţionarea, reţinerea sau arestarea. Dispoziţiile art. 84 alin. (2) din Constituţie, care consacră imunitatea Preşedintelui României, nu fac trimitere şi la dispoziţiile art. 72 alin. (2) şi (3) din Constituţie care prevăd inviolabilitatea parlamentarilor şi limitele acesteia. Potrivit acestor dispoziţii constituţionale, deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, în caz de infracţiune flagrantă, depu‑taţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei, iar, în cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri. Or, dispoziţiile constituţionale referitoare la inviolabilitatea parlamentarilor nu sunt aplicabile şi Preşedintelui României, în privinţa căruia inviolabilitatea poate fi înlăturată doar în cazul prevăzut de art. 96 din Constituţie, care stabileşte posibilitatea Parlamentului de a‑l pune sub acuzarea pentru înaltă trădare. Măsura adoptată de Parlament are ca efect ridicarea imuni‑tăţii Preşedintelui, el neputând răspunde juridic pe perioada exercitării mandatului decât pentru faptele de înaltă trădare. Spre deosebire de inviolabilitate, iresponsabilitatea are o calitate absolută în ceea ce priveşte durata efectelor ei: protecţia se menţine şi după expirarea mandatului Preşedintelui în ceea ce priveşte opiniile exprimate în timpul acestuia.


27. Analizând semnificaţia juridică a instituţiei imunităţii, Curtea a constatat că aceasta este o garanţie constituţională, o măsură de protecţie juridică a mandatului, care are menirea să asigure independenţa titularului mandatului faţă de orice presiuni exterioare sau abuzuri. Garanţia prevăzută la art. 72 alin. (1) din Constituţie încurajează titularul mandatului în adoptarea unui rol activ în viaţa politică a societăţii, întrucât înlătură răspunderea juridică a acestuia pentru opiniile politice exprimate în exercitarea funcţiei de demnitate publică. Însă, titularul mandatului rămâne răspunzător, conform legii, pentru toate actele şi faptele săvârşite în perioada în care a exercitat funcţia publică şi care nu au legătură cu voturile sau opiniile politice (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 284 din 21 mai 2014, paragraful 44, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 3 iulie 2014).

28. Prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, Curtea constata că: „Re‑glementarea constituţională a imunităţii parlamentare este justificată de necesitatea protecţiei mandatului parlamentar, ca garanţie a înfăptuirii prerogativelor constituţionale şi, totodată, o condiţie a funcţionării statu‑lui de drept. În activitatea sa, parlamentarul trebuie să se bucure de o reală libertate de gândire, expresie şi acţiune, astfel încât să‑şi exercite mandatul în mod eficient. Instituţia imunităţii parlamentare, sub cele două forme ale sale, protejează parlamentarul faţă de eventualele presiuni sau abuzuri ce s‑ar comite împotriva persoanei sale, fiindu‑i astfel asigurată independenţa, libertatea şi siguranţa în exercitarea drepturilor şi a obliga‑ţiilor care‑i revin potrivit Constituţiei şi legilor”. De asemenea, prin Decizia nr. 235 din 5 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 462 din 31 mai 2005, Curtea a mai reţinut că „stabilirea competenţei exclusive a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a efectua urmărirea penală şi a dispune trimiterea în judecată în cazul infracţiunilor săvârşite de deputaţi sau senatori, fapte care nu au le‑gătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate de aceştia în exercita‑rea mandatului, nu are semnificaţia absolvirii de răspundere penală. Pre‑vederea constituţională instituie măsuri de protecţie faţă de eventuale abuzuri, şicane sau constrângeri la care ar putea fi expuşi parlamentarii la niveluri inferioare de instrumentare a cauzelor penale. Pe de altă parte, s‑a urmărit ca cercetarea şi trimiterea în judecată a parlamentarilor să se facă de cea mai înaltă autoritate judiciară, cu atribuţii de conducere şi supraveghere a urmăririi penale. Or, această autoritate este Parchetul de


pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (...)”. Aceste argumente sunt aplicabile mutatis mutandis şi în cazul imunităţii Preşedintelui.

29. Prin urmare, Preşedintele României nu răspunde juridic pentru opiniile politice exprimate în exercitarea funcţiei de demnitate publică, nici pe durata mandatului şi nici după expirarea acestuia, ca efect al iresponsabilităţii mandatului de Preşedinte al României, însă, aşa cum s‑a reţinut în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, titularul mandatului rămâne răspunzător, conform legii, pentru toate actele şi faptele care nu au legătură cu opiniile sale politice şi care au fost săvârşite înainte sau în perioada în care a exercitat funcţia publică. Cu privire la aceste acte şi fapte, Preşedintele este răspunzător, potrivit dispoziţiilor constituţionale şi legale, sub rezerva suspendării pe perioada deţinerii mandatului a tuturor procedurilor de cercetare penală, ca efect al inviolabilităţii mandatului de Preşedinte al României.

30. În concluzie, din analiza dispoziţiilor legale şi constituţionale refe‑ritoare la imunitatea Preşedintelui României, precum şi a jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materie, Curtea reţine că Preşedintele României, în exercitarea atribuţiilor sale, se bucură de imunitate [art. 84 alin. (2) din Constituţie], sub cele două aspecte ale acesteia: iresponsabilitatea pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, şi inviolabilitatea, cu limita prevăzută de art. 96 din Constituţie – punerea sub acuzare pentru fapte de înaltă trădare. În virtutea inviolabilităţii de care se bucură manda‑tul prezidenţial, pe perioada exercitării acestuia, Preşedintele nu poate fi supus niciunei proceduri judiciare penale, cu excepţia situaţiei prevăzute de art. 96 din Constituţie. Aşa fiind, dispoziţiile art. 312 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt incidente în cazul urmăririi penale declanşate împotriva persoanei care ocupă funcţia de Preşedinte al României, im‑pedimentul legal temporar care determină suspendarea urmării penale fiind constituit în această situaţie de prevederile art. 84 alin. (2) din Con‑stituţie referitor la imunitatea Preşedintelui României. Mai mult, acestea reprezintă transpunerea la nivelul legii procesual penale a prevederilor constituţionale care circumscriu regimul juridic al mandatului prezidenţial, care, în lipsa unei dispoziţii legale exprese, aveau o aplicabilitate directă în practica judiciară. Prin urmare, susţinerea autoarei excepţiei, potrivit căreia dispoziţiile art. 312 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care sunt aplicabile şi Preşedintelui Ro‑mâniei, nu numai că nu este întemeiată, dar nu îşi găseşte suportul în nicio prevedere constituţională. Curtea apreciază că, din contră, aceste dispoziţii consacră la nivel infraconstituţional efectul juridic pe care imu‑


nitatea Preşedintelui României îl produce asupra procesului penal aflat în desfăşurare, proces în care persoana care ocupă temporar această funcţie de demnitate publică are calitatea de suspect sau inculpat. Mai mult, dispoziţia legală criticată constituie temeiul juridic al suspendării prescripţiei răspunderii penale în ceea ce priveşte persoana în cauză, aplicabile fiind dispoziţiile art. 156 alin. (1) din Codul penal, potrivit că‑rora „Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continu‑area procesului penal”.

§2. Răspunderea politică a Preşedintelui României

Această răspundere îşi are temeiul juridic în art. 95 din Constituţie. Intervine atunci când Preşedintele României săvârşeşte fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei.

În asemenea situaţie se poate propune suspendarea din funcţie, de către cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor. Această iniţiativă se comunică neîntârziat şi Preşedintelui României. Discutând propunerea, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţa comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale, pot hotărî suspendarea din funcţie a Preşedintelui României. Constituţia dă dreptul Preşedintelui de a putea da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. În cazul în care propunerea de suspendare din funcţie se aprobă, demiterea preşedintelui se poate decide prin referendum care se organizează în cel mult treizeci de zile.

Cât priveşte faptele pentru care se poate cere demiterea preşedintelui, Curtea Constituţională a procedat la circumstanţierea sintagmei „fapte gra‑ve” prin Avizul nr. 1/2007[1] privind propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României. Interpretând dispoziţiile art. 95 alin. (1) din Consti-tuţie, Curtea a reţinut în acest sens următoarele: „este evident că o faptă, adică o acţiune sau inacţiune, prin care se încalcă prevederile Constituţiei, este gravă prin raportare chiar la obiectul încălcării. În reglementarea pro‑cedurii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României, Constituţia nu se rezumă însă la acest înţeles căci, dacă ar fi aşa, expresia «fapte grave» nu ar avea sens. Analizând distincţia cuprinsă în textul citat şi luând în con‑siderare faptul că Legea fundamentală este un act juridic normativ, Curtea Constituţională constată că nu orice faptă de încălcare a prevederilor Con‑

[1] M. Of. nr. 258 din 18 aprilie 2007.


stituţiei poate justifica suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, ci numai «faptele grave», cu înţelesul complex pe care această noţiune îl are în ştiinţa şi în practica dreptului. Din punct de vedere juridic, gravitatea unei fapte se apreciază în raport cu valoarea pe care o vatămă, precum şi cu urmările sale dăunătoare, produse sau potenţiale, cu mijloacele folosite, cu persoana autorului faptei şi, nu în ultimul rând, cu poziţia subiectivă a acestuia, cu scopul în care a săvârşit fapta. Aplicând aceste criterii la faptele de încălcare a ordinii juridice constituţionale la care se referă art. 95 alin. (1) din Legea fundamentală, Curtea reţine că pot fi considerate fapte grave de încălcare a prevederilor Constituţiei actele de decizie sau sustragerea de la îndeplinirea unor acte de decizie obligatorii, prin care Preşedintele României ar împiedica funcţionarea autorităţilor publice, ar suprima sau ar restrânge drepturile şi libertăţile cetăţenilor, ar tulbura ordinea constituţională ori ar urmări schimbarea ordinii constituţionale sau alte fapte de aceeaşi natură care ar avea sau ar putea avea efecte similare”.

§3. Răspunderea penală

Răspunderea penală intervine pentru crima de înaltă trădare. În acest caz, punerea sub acuzare poate fi hotărâtă de către Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Dacă s‑a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare, Preşedintele este demis de drept.

Articolul 398 C. pen. reglementează infracţiunea de înaltă trădare după cum urmează: „Faptele prevăzute în art. 394‑397, săvârşite de către Preşedintele României sau de către un alt membru al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, constituie infracţiunea de înaltă trădare şi se pedepsesc cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi”.

Dispoziţiile la care textul citat face trimitere reglementează infrac-ţiunile de trădare[1], trădarea prin transmitere de informaţii secrete de

[1] Art. 394 C. pen.: „Fapta cetăţeanului român de a intra în legătură cu o putere sau cu o organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora, în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului, prin:

a) provocare de război contra ţării sau de înlesnire a ocupaţiei militare străine;b) subminare economică, politică sau a capacităţii de apărare a statului;c) aservire faţă de o putere sau organizaţie străină;d) ajutarea unei puteri sau organizaţii străine pentru desfăşurarea unei activităţi ostile

împotriva securităţii naţionale, se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi”.


stat[1], trădarea prin ajutarea inamicului[2], acţiuni împotriva ordinii consti‑tuţionale[3].

Secţiunea a 5‑a. Actele Preşedintelui României[4]

§1. Decretul

1.1. Caracterizare generală

Potrivit art. 100 alin. (1) din Constituţie, „în exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului”[5].

[1] Art. 395 C. pen.: „Transmiterea de informaţii secrete de stat unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora, precum şi procurarea ori deţinerea de documente sau date ce constituie informaţii secrete de stat de către cei care nu au calitatea de a le cunoaşte, în scopul transmiterii lor unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora, săvârşite de un cetăţean român, se pedepsesc cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi”.

[2] Art. 396 C. pen.: „Fapta cetăţeanului român care, în timp de război:a) predă teritorii, oraşe, poziţii de apărare, depozite ori instalaţii ale forţelor armate

române sau care servesc apărării;b) predă nave, aeronave, maşini, aparate, armament sau orice alte materiale care

pot servi purtării războiului;c) procură inamicului oameni, valori sau materiale de orice fel;d) trece de partea inamicului sau efectuează alte acţiuni care sunt de natură să

favorizeze activitatea inamicului ori să slăbească puterea de luptă a forţelor armate române sau a armatelor aliate;

e) luptă sau face parte din formaţii de luptă împotriva statului român sau a aliaţilor săise pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi

interzicerea exercitării unor drepturi”.[3] Art. 397 C. pen.: „(1) Acţiunea armată întreprinsă în scopul schimbării ordinii

constitu ţionale ori al îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat se pedepseşte cu închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Întreprinderea de acţiuni violente împotriva persoanelor sau bunurilor săvârşite de mai multe persoane împreună, în scopul schimbării ordinii constituţionale ori al îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat, dacă se pune în pericol securitatea naţională, se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi”.

[4] c. SToIca, M. SaFTa, Aspects pertaining the legal regime of presidential decrees in Romania, în Tribuna Juridică, vol. IV, Issue 2, decembrie 2014, p. 195‑204, http://www.tribunajuridica.eu.

[5] Aceste dispoziţii constituţionale trebuie coroborate cu celelalte dispoziţii con‑stituţionale, care prevăd exercitarea atribuţiilor Preşedintelui României şi prin alte acte: de exemplu mesaje, declaraţii, apeluri, scrisori; sub acest aspect, în doctrină se distinge între


Din interpretarea textului constituţional citat, a dispoziţiilor cuprinse în Titlul III, Capitolul II din Constituţiei – Preşedintele României, cu raportare la Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, rezultă că decretele prezidenţiale sunt acte juridice, şi anume acte administrative, manifestări unilaterale de voinţă, realizate în scopul de a produce efecte juridice, în regim de putere publică. Definiţia actului administrativ este dată de art. 2 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004[1], potrivit căruia „în înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: […] c) act administrativ – actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; […]”.

Decretele prezidenţiale nu pot avea caracter secret. Dispoziţiile consti-tuţionale prevăd în acest sens, sub sancţiunea inexistenţei actului, publi-carea decretului în Monitorul Oficial al României, dată de la care acesta intră în vigoare.

Toate decretele sunt obligatorii şi au caracter executoriu, autorităţile statului cărora le sunt destinate fiind însărcinate cu ducerea la îndeplinire a celor statuate în cuprinsul actului.

1.2. Clasificări

Decretele Preşedintelui pot avea caracter individual sau caracter nor‑mativ. În acest sens este jurisprudenţa Curţii Constituţionale[2], precum şi cea mai mare parte a doctrinei, existând însă şi opinii care neagă caracterul normativ al decretelor prezidenţiale[3].

Au caracter normativ decretele prin care sunt stabilite obligaţii pentru categorii largi de subiecte de drept, cum este cazul decretelor prin care se instituie starea de asediu, de urgenţă, cele care privesc măsuri de respingere a unei agresiuni sau cele care privesc referendumul consultativ[4]. Decretul

actele politice şi actele juridice ale Preşedintelui României – a se vedea e. aLBu, Natura şi regimul juridic al decretelor emise de preşedintele României, în C.J. nr. 9/2006, p. 85.

[1] M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004.[2] Spre exemplu, Decizia nr. 459/2014, M. Of. nr. 712 din 30 septembrie 2014.[3] Pentru distincţii şi opinii exprimate în doctrină sub acest aspect, a se vedea

M. prEDa, B. VaSIlEScu, Drept administrativ, Partea specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2006, p. 26 şi urm.; V. VEDInaŞ, Drept administrativ, ed. a 5‑a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 308 şi urm.; r.n. pETrEScu, Drept administrativ, Ed. Hamangiu, 2009, p. 70 şi urm.

[4] În acelaşi sens, a se vedea ŞT. DEaconu, în Constituţia României, Comentariu pe articole, I. Muraru, E.S. TănăSEScu (coord.), p. 847.


emis în astfel de situaţii trebuie să răspundă situaţiilor sociale concrete care reclamă instituirea măsurilor menţionate şi să permită, după caz, un regim de restrângere a libertăţilor publice, extinderea atribuţiilor poliţiei, a altor autorităţi publice înzestrate cu competenţe în asigurarea ordinii publice, extinderea competenţei tribunalelor militare. Sunt reglementări juridice care, chiar dacă sunt date în baza unor legi, îşi păstrează caracterul de reglementări juridice primare, adoptate de o altă autoritate publică decât Parlamentul. Aceste reglementări sunt independente de legea privitoare la starea de urgenţă sau de asediu, deoarece ele însele sunt în măsură să stabilească suspendarea aplicării unor dispoziţii legale, instituirea unor măsuri de restrângere a exerciţiului drepturilor fundamentale sau de instituire a unor competenţe sporite ale unor autorităţi publice[1].

Potrivit dispoziţiilor art. 100 alin. (2) din Constituţie, „decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în articolul 91 alineatele (1) şi (2), articolul 92 alineatele (2) şi (3), articolul 93 alineatul (1) şi articolul 94 literele a), b) şi d) se contrasemnează de primul‑ministru”.

Este vorba despre exercitarea următoarelor atribuţii ale Preşedintelui României:

– încheierea tratatelor internaţionale în numele României; – acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României

în străinătate şi aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice române în alte ţări;

– declararea mobilizării parţiale sau generale a forţelor armate; – luarea măsurilor de respingere a agresiunilor armate îndreptate împo‑

triva ţării, instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă pe întreg teritoriul ţării sau numai în unele unităţi administrativ‑teritoriale;

– conferirea decoraţiilor şi a titlurilor de onoare, acordarea gradelor militare de mareşal, general şi amiral, acordarea graţierii individuale.

Cât priveşte actul contrasemnării, s‑a reţinut că derivă din lipsa de răs-pundere a Preşedintelui în faţa Parlamentului, spre deosebire de Guvern care răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa acti-vitate. În acest mod, prin contrasemnare se exercită un control indirect de către Parlament asupra Preşedintelui, iar prim‑ministrul va răspunde inclu-siv pentru decretele Preşedintelui pe care le‑a contrasemnat[2]. Sancţiunea pentru lipsa contrasemnării decretului este nulitatea absolută a acestuia.

[1] i. vida, Puterea executivă şi administraţia publică, p. 203‑204.[2] V. VEDInaŞ, op. cit., 2009, p. 310.


Refuzul contrasemnării unui decret [emis în cauză în temeiul art. 94 lit. a) din Constituţie]; consecinţe juridice


Decizia nr. 285 din 21 mai 2014 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură

constituţională dintre prim‑ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte


– extras –

Curtea reţine că motivul invocat de Preşedintele României ca fiind generator al unui conflict, respectiv nemotivarea refuzului prim‑ministrului de a contrasemna decretul de conferire a decoraţiei, reprezintă, de principiu, o problemă juridică, întrucât aceasta vizează existenţa sau nu a unei obligaţii juridice a prim‑ministrului ca, în cazul refuzului contrasemnării decretului de decorare, să indice motivele care au stat la baza acestui refuz. Curtea apreciază, de asemenea, că această problemă juridică este de nivel constituţional, întrucât ea vizează interpretarea art. 94 lit. a) şi a art. 100 alin. (2) din Constituţie, respectiv obligaţiile care incumbă prim‑ministrului şi Preşedintelui României în îndeplinirea atribuţiilor conferite de Constituţie. Aceste obligaţii au o relaţie directă cu atribuţiile constituţionale exercitate, existând o legătură indisolubilă între acestea.

51. Pentru a se stabili, însă, existenţa unui conflict în sensul art. 146 lit. e) din Constituţie, Curtea trebuie mai întâi să determine dacă autori‑tăţile publice implicate în acest diferend – Preşedintele României sau prim‑ministrul – au încălcat vreun text constituţional, pentru că numai o atare conduită poate sta la baza generării conflictului. În acest sens, Curtea va analiza următoarele aspecte:

A) dacă prim‑ministrul poate refuza contrasemnarea unui decret emis în temeiul art. 94 lit. a) din Constituţie;

B) numai în condiţiile unui răspuns pozitiv la litera A), urmează a se analiza, în continuare, dacă refuzul trebuie sau nu motivat;

C) în cazul unui răspuns pozitiv la litera B) şi pentru ca demersul motivării refuzului să aibă o finalitate juridică, trebuie analizat şi dacă Preşedintele României, în condiţiile unui refuz motivat, poate lua act de acesta, să nu accepte motivele acolo invocate şi, astfel, în aceste condiţii, să existe obligaţia prim‑ministrului de a contrasemna decretul în


ipoteza în care Preşedintele României insistă în acţiunea sa de emitere a decretului de conferire a decoraţiei.

(2.3.) Problema refuzului contrasemnării decretului52. Curtea reţine că, în funcţie de criteriul condiţiilor de exercitare,

criteriu care interesează cauza de faţă, atribuţiile Preşedintelui României se clasifică în atribuţii pentru exercitarea cărora actele sau faptele preşedinţiale nu sunt supuse niciunei condiţii exterioare şi în atribuţii pentru exercitarea cărora actele sau faptele preşedinţiale sunt supuse unor condiţii exterioare. În această din urmă situaţie, actele Preşedintelui României necesită fie aprobarea Parlamentului, fie contrasemnarea, fie îndeplinirea altor condiţii extrinseci.

53. Curtea constată că exercitarea atribuţiei Preşedintelui României de a conferi decoraţii sau titluri de onoare [art. 94 lit. a) din Constituţie] presupune exercitarea concurentă de către prim‑ministru a atribuţiei sale prevăzute la art. 100 alin. (2) din Constituţie, care prevede expres că decretul astfel emis – act juridic al Preşedintelui României – se contra‑semnează de prim‑ministru. Având în vedere clasificarea menţionată la paragraful precedent, Curtea reţine că exercitarea atribuţiei Preşedintelui României de a conferi prin decret decoraţii sau titluri de onoare este supusă unei condiţii exterioare, respectiv contrasemnarea decretului, condiţie fără de care acesta nu poate fi emis.

54. Curtea, prin Decizia nr. 87 din 30 septembrie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 14 octombrie 1994, a statuat că prin locul şi rolul său, derivat din alegerea directă de către popor – ceea ce îi conferă un grad echivalent de legitimitate cu Parla‑mentul, de asemenea ales direct –, Preşedintele României nu poate fi participant la o dezbatere parlamentară, deoarece aceasta ar însemna să îşi angajeze răspunderea politică, ceea ce este contrar poziţiei sale constituţionale, situându‑l într‑o poziţie similară cu aceea a Guvernului care, potrivit art. 108 alin. (1) din Constituţie, răspunde politic în faţa Parla mentului. Aşadar, rezultă că Preşedintele României nu răspunde politic în faţa Parlamentului.

55. În acest context, Curtea constată că raţiunea pentru care legiui‑torul constituant a introdus obligaţia contrasemnării decretelor Preşedin‑telui prevăzute la art. 100 alin. (2) din Constituţie este dată atât de necesi‑tatea exercitării unui control de legalitate cu privire la actul Preşedintelui, cât şi de necesitatea existenţei unei forme de răspundere politică pe care una dintre autorităţile publice implicate în procedura emiterii decretului de conferire a decoraţiilor trebuie să şi‑o asume în faţa Parlamentului. Întrucât Preşedintele nu răspunde politic în faţa Parlamentului, aceas‑


tă răspundere îi revine prim‑ministrului pentru actul contrasemnării. De aceea, în vederea contrasemnării decretului de conferire a decoraţiilor, între Preşedintele României şi prim‑ministru există posibilitatea consul‑tării prealabile emiterii unui decret, chiar şi la nivel informal.

56. De altfel, este de principiu că în planul răspunderii politice, faţă de Preşedintele României poate fi aplicabil art. 95 din Constituţie, referitor la suspendarea din funcţie, situaţie în care electoratul, şi nu Parlamentul, îl poate demite pe Preşedinte, iar faţă de prim‑ministru pot deveni aplicabile prevederile art. 112 privind întrebările, interpelările şi moţiunile simple sau art. 113 din Constituţie referitor la moţiunea de cenzură, situaţie în care se poate ajunge chiar la demiterea Guvernului de către Parlament.

57. Curtea reţine că acest mecanism constituţional, pe de o parte, dă posibilitatea manifestării controlului parlamentar în mod plenar şi direct asupra activităţii prim‑ministrului şi, în final, a Guvernului. Pe de altă parte, asigură, în acest fel, şi un echilibru între puterile statului, cea executivă, reprezentată de Preşedinte şi prim‑ministru, pe de o parte, şi cea legislativă, reprezentată de Parlament, evitându‑se posibilitatea unui exces de putere din partea executivului.

58. Curtea constată, aşadar, că Preşedintele României are compe‑tenţa de a emite decretul de decorare, în timp ce prim‑ministrul are com‑petenţa de a‑l contrasemna; actele juridice ale Preşedintelui (decretele), precum şi actele cu valoare juridică ale prim‑ministrului (contrasemna‑rea), pe lângă componenta lor juridică, au şi o puternică semnificaţie politică; răspunderea politică pe care şi‑o angajează prim‑ministrul pentru actele săvârşite în cursul mandatului vizează şi contrasemnarea decrete‑lor Preşedintelui; niciunul dintre cele două subiecte de drept nu îl poate obliga pe celălalt să îndeplinească sau să consimtă la îndeplinirea unor acte care le‑ar afecta fie suportul politic al electoratului, fie al Parlamen‑tului; consensul trebuie să caracterizeze relaţia dintre cele două subiecte de drept atunci când ele trebuie să conlucreze la emiterea unui decret (semnare/contrasemnare); şi, în fine, lipsa contrasemnăturii prim‑minis‑trului atrage inexistenţa decretului de conferire a decoraţiilor.

59. În aceste condiţii, Curtea constată că prim‑ministrul are competenţa constituţională de a refuza contrasemnarea decretului de conferire a decoraţiilor atât pentru motive de legalitate, cât şi de oportunitate.

60. În fine, Curtea reţine că nu se poate face nicio paralelă între sem‑nificaţia contrasemnării hotărârilor şi ordonanţelor adoptate de Guvern de către miniştrii care au obligaţia punerii lor în aplicare şi cea a contra‑semnării de către prim‑ministru a decretelor emise de Preşedintele Ro‑mâniei, întrucât, în primul caz, contrasemnarea reprezintă un act tehnic


prin care ministrul ia la cunoştinţă şi se obligă să pună în executare actul Guvernului, pe când în al doilea caz contrasemnarea reprezintă şi un act politic care în final angajează Guvernul în faţa Parlamentului.

(2.4.) Problema motivării refuzului de contrasemnare a decretului61. Curtea reţine că emiterea decretului de conferire a decoraţiilor atestă

existenţa unui acord de voinţe între Preşedintele României şi prim‑ministru, respectiv între vârfurile puterii executive, fiind rezultatul unor consultări purtate între cele două autorităţi publice. Iniţierea acestora este, de regulă, de resortul Guvernului sau al Parlamentului, cu excep ţia situaţiilor prevăzute de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 29/2000, ipoteză în care iniţiativa aparţine Preşedintelui României. Însă, în toate aceste situaţii, conferirea decoraţiilor implică intervenirea unui element subiectiv din partea autorităţilor publice cu competenţe în această procedură. Astfel, atât iniţierea procedurii, cât şi conferirea în sine a decoraţiilor sunt rezultatul propriilor aprecieri subiective ale acestor autorităţi, care, pentru conduita lor, răspund, din punct de vedere politic, direct sau indirect, în faţa electoratului sau a Parlamentului, după caz. Rezultă un concurs de aprecieri subiective care, în final, poate duce la emiterea sau nu a decretului de conferire a decoraţiei, fără ca persoana propusă spre decorare să fie vătămată în vreun drept al său din moment ce aceasta are doar o expectanţă cu privire la conferirea decoraţiei, şi nu dreptul. În aceste condiţii, motivarea refuzului de a contrasemna decretul nu poate fi calificată nici ca fiind parte componentă a refuzului, nici ca având un caracter justificat sau nejustificat şi, în consecinţă, nici nu poate forma obiectul unui control cu caracter jurisdicţional realizat, eventual, de Curtea Constituţională.

62. Aşadar, ceea ce produce efecte juridice nu este motivarea refuzului sau caracterul justificat al motivării refuzului, ci refuzul contrasemnării decretului. Motivarea nu ar însemna decât indicarea temeiurilor subiective care au stat la baza deciziei luate, fără a exista o finalitate juridică a acestei operaţiuni tehnice în sensul generării unei noi competenţe în sarcina Preşedintelui României. Constituţia nu prevede, nici expres, nici implicit, posibilitatea Preşedintelui României de a‑l obliga pe prim‑ministru să contrasemneze un decret de conferire a unei decoraţii în cazul unui refuz iniţial al acestuia.

63. Rezultă că motivarea în sine a refuzului nu are nicio consecinţă juridică, astfel încât devine inoperantă ipoteza enunţată la paragraful 51 lit. C) referitor la posibilitatea eventuală a Preşedintelui României, în condiţiile unui refuz motivat, să ia act de acesta, să nu accepte motivele acolo invocate şi, astfel, în aceste condiţii, să îl oblige pe prim‑ministru, direct sau indirect, să contrasemneze decretul de conferire a decoraţiei.


§2. Mesaje, declaraţii, apeluri

Spre deosebire de decrete, care sunt acte juridice, mesajele, declaraţiile şi apelurile constituie acte politice.

Astfel, art. 88 din Constituţie stabileşte că „preşedintele României adre‑sează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii”. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale[1], mesajul este mijlo‑cul prin care Preşedintele României comunică Parlamentului opiniile sale cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii. Dreptului de mesaj al preşedintelui îi corespunde obligaţia Camerelor, întrunite în şedinţă comună, de a primi mesajul. Primirea mesajului de către Camerele reunite constituie o modalitate a colaborării celor două autorităţi alese prin vot direct – Parlamentul şi Preşedintele României – constând în aducerea la cunoştinţa parlamentarilor a opiniilor preşedintelui cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii. De aceea, după primirea mesajului de către Camere, aspecte ce alcătuiesc conţinutul său ar putea face obiectul unei dezbateri, dar ca o problemă separată. În afară de art. 88, Constituţia se referă expres la mesaj şi în cuprinsul dispoziţiilor art. 92 alin. (3), referitor la aducerea la cunoştinţa Parlamentului a măsurilor luate pentru respingerea unei agresiuni.

Textele constituţionale nu reglementează forma de adresare a mesa‑jului. În doctrină[2] s‑a reţinut în acest sens că sunt posibile oricare dintre următoarele forme:

– prezentarea directă a mesajului în faţa Parlamentului de către Preşe-dintele României;

– citirea mesajului Preşedintelui de către un trimis al acestuia;– trimiterea mesajului preşedintelui sub forma unei scrisori publice.Cât priveşte efectele mesajului, acesta constituie un simplu instrument

de informare a Parlamentului, care nu obligă această autoritate. Ce mult, dacă problema semnalată de Preşedinte este una de importanţă majoră, efectul îl constituie crearea unei presiuni politice asupra Parlamentului.

Declaraţiile şi apelurile sunt, de asemenea, acte politice care nu obligă autorităţile cărora le sunt adresate. Acestea trebuie să se circumscrie însă obligaţiei de loialitate constituţională care priveşte, deopotrivă, Preşedintele României, atât în privinţa actelor juridice, cât şi a celor politice.

[1] Decizia nr. 87/1994, M. Of. nr. 292 din 14 octombrie 1994.[2] ŞT. DEaconu, în Constituţia României, Comentariu pe articole, i. Muraru,

E.S. TănăSEScu (coord.), p. 823.


Libertatea de exprimare – declaraţiile Preşedintelui României

Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005 asupra cererilor de soluţionare a conflictului juridic de natură

constituţională dintre Preşedintele României şi Parlament, formulate de preşedintele Camerei Deputaţilor şi de preşedintele Senatului


– extras –

Curtea constată că opiniile, judecăţile de valoare sau afirmaţiile titu‑larului unui mandat de demnitate publică – aşa cum este Preşedintele României, autoritate publică unipersonală, ori cum este conducătorul unei autorităţi publice – referitoare la alte autorităţi publice nu constitu‑ie prin ele însele conflicte juridice între autorităţi publice. Părerile sau propunerile privind modul cum acţionează ori ar trebui să acţioneze o anumită autoritate publică sau structurile acesteia, chiar critice fiind, nu declanşează blocaje instituţionale, dacă nu sunt urmate de acţiuni sau inacţiuni de natură să împiedice îndeplinirea atribuţiilor constituţionale ale acelor autorităţi publice. Asemenea păreri ori propuneri rămân în cadrul limitelor libertăţii de exprimare a opiniilor politice, cu îngrădirile prevăzute de art. 30 alin. (6) şi (7) din Constituţie.

De asemenea, orice candidat la funcţia de Preşedinte al României propune electoratului o doctrină politică, un program pentru a cărui realizare va acţiona, în cazul în care va fi ales, pe perioada mandatului său. Art. 84 alin. (1) din Constituţie prevede că, „în timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid şi nu poate îndeplini nicio altă funcţie publică sau privată”. Aceste interdicţii nu exclud însă posibilitatea exprimării, în continuare, a opiniilor politice, a angajamentelor şi a scopurilor prezentate în programul său electoral ori să militeze şi să acţioneze pentru realizarea acestora, cu respectarea prerogativelor constituţionale.

Funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate, prevăzută de art. 80 alin. (2) teza a doua din Constituţie, impune imparţialitate din partea Preşedintelui României, dar nu exclude posibilitatea exprimării opiniei sale privind modul optim de soluţionare a divergenţelor apărute.

Dreptul la exprimarea opiniei politice este garantat şi pentru Preşe‑dintele României de art. 84 alin. (2), care prevede pentru şeful statului


aceeaşi imunitate ca şi pentru deputaţi şi senatori, art. 72 alin. (1) din Constituţie aplicându‑se în mod corespunzător.

Curtea Constituţională reţine că, potrivit prevederilor art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, în structura organică a statului român, autorităţile publice sunt organizate potrivit „principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească”. Tocmai de aceea legiuitorul constituant prevede dreptul Preşedintelui României de a critica legile adoptate de Parlament şi de a acţiona împotriva lor. Astfel: potrivit art. 77 alin. (2), „înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii”, iar art. 146 lit. a) prevede dreptul Preşedintelui de a sesiza Curtea Constituţională pentru exercitarea controlului a priori asupra constituţionalităţii legilor adoptate de Parlament înainte de promulgare. Aceste atribuţii ale Preşedintelui României au semnificaţia unei contraponderi faţă de puterea legislativă, pentru realizarea echilibrului puterilor în statul de drept, consacrat prin dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie. Aceeaşi semnificaţie o are şi dreptul Preşedintelui României de a cere Curţii Constituţionale solu‑ţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, conform art. 146 lit. e) din Constituţie, deoarece acest drept se exercită în condiţiile exprimării punctului de vedere asupra posibilelor căi de soluţionare a conflictului, implicit asupra temeiniciei sau netemeiniciei atitudinii ori a susţinerilor autorităţilor publice implicate în conflict.

Faţă de toate cele de mai sus, Curtea Constituţională constată că declaraţiile Preşedintelui României au caracterul unor opinii politice, expri‑mate în temeiul art. 84 alin. (2) coroborat cu art. 72 alin. (1) din Constituţie, care nu au dat naştere unui conflict juridic de natură constituţională între autorităţile publice – Preşedintele României şi cele două Camere ale Parlamentului României –, în înţelesul prevederilor art. 146 lit. e) din Constituţie.

Totuşi, Curtea reţine că şi declaraţiile publice ale reprezentanţilor di‑feritelor autorităţi publice, în raport cu contextul în care sunt făcute şi cu conţinutul lor concret, pot crea stări de confuzie, de incertitudine ori ten‑siuni, care ulterior ar putea degenera în conflicte între autorităţi publice, chiar de natură juridică. Curtea Constituţională are însă competenţa de a interveni numai în situaţiile în care s‑a creat efectiv un conflict juridic de natură constituţională între două sau mai multe autorităţi publice.

Capitolul al III‑lea. Guvernul

Secţiunea 1. Rolul, funcţiile şi atribuţiile Guvernului[1]

Guvernul este autoritatea publică a puterii executive, care funcţionează în baza votului de încredere acordat de Parlament şi care asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.

Faţă de dispoziţiile art. 102 alin. (1) din Constituţie, rezultă că Guvernul are un dublu rol: politic şi administrativ. În realizarea acestui rol, Guvernul exercită următoarele funcţii:

a) funcţia de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a Programului de guvernare;

b) funcţia de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ şi instituţional necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;

c) funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care se asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului, precum şi gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil;

d) funcţia de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român, reprezentarea pe plan intern şi extern;

e) funcţia de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea şi controlul aplicării şi respectării reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale, precum şi în domeniile economic şi social şi al funcţionării instituţiilor şi organismelor care îşi desfăşoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea Guvernului.

În realizarea funcţiilor sale Guvernul îndeplineşte următoarele atribuţii principale:

a) exercită conducerea generală a administraţiei publice;b) iniţiază proiecte de lege şi le supune spre adoptare Parlamentului;c) emite puncte de vedere asupra propunerilor legislative şi le transmite

Parlamentului;d) emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanţe în

temeiul unei legi speciale de abilitare şi ordonanţe de urgenţă potrivit Constituţiei;

[1] Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, M. Of. nr. 164 din 2 aprilie 2001.


e) asigură executarea de către autorităţile administraţiei publice a legilor şi a celorlalte dispoziţii normative date în aplicarea acestora;

f) elaborează proiectele de lege a bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat şi le supune spre adoptare Parlamentului;

g) aprobă strategiile şi programele de dezvoltare economică a ţării, pe ramuri şi domenii de activitate;

h) asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit Programului de guvernare;

i) asigură apărarea ordinii de drept, a liniştii publice şi siguranţei cetă‑ţeanului, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, în condiţiile pr e‑văzute de lege;

j) aduce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii, pentru apărarea ţării, scop în care organizează şi înzestrează forţele armate;

k) asigură realizarea politicii externe a ţării şi, în acest cadru, integrarea României în structurile europene şi internaţionale;

l) negociază tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale care angajează statul român; negociază şi încheie, în condiţiile legii, convenţii şi alte înţelegeri internaţionale la nivel guvernamental;

m) conduce şi controlează activitatea ministerelor şi a celorlalte organe centrale de specialitate din subordinea sa;

n) asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului;o) înfiinţează, cu avizul Curţii de Conturi, organe de specialitate în subor‑

dinea sa;p) cooperează cu organismele sociale interesate în îndeplinirea

atribuţiilor sale;q) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege sau care decurg din

rolul şi funcţiile Guvernului.

Secţiunea a 2‑a. Structura şi conducerea Guvernului

Potrivit art. 102 alin. (3) din Constituţie, Guvernul este alcătuit din prim‑ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.

Pot fi membri ai Guvernului persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară, se bucură de exerciţiul drepturilor electorale, nu au suferit condamnări penale şi nu se găsesc în unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute în cartea I titlul IV din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţi‑ilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare.

VIII.3. Guvernul 295

Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau de senator, precum şi cu exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop comercial.

Funcţia de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.

Conducerea Guvernului este realizată de prim‑ministru, care coor-donează activitatea membrilor acestuia, cu respectarea atribuţiilor legale care le revin.

Astfel, Prim‑ministrul reprezintă Guvernul în relaţiile acestuia cu Parla-mentul, Preşedintele României, Curtea Supremă de Justiţie, Curtea Consti-tuţională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Ministerul Public, celelalte autorităţi şi instituţii publice, partidele şi alianţele politice, sindicatele, cu alte organizaţii neguvernamentale, precum şi în relaţiile internaţionale. Este vicepreşedintele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi exercită toate atribuţiile care derivă din această calitate.

Prim‑ministrul prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului rapoarte şi de-claraţii cu privire la politica Guvernului şi răspunde la întrebările ori inter-pelările care îi sunt adresate de către deputaţi sau senatori. De asemenea, poate desemna un membru al Guvernului să răspundă la întrebările şi interpelările adresate Guvernului de către deputaţi sau senatori, în funcţie de domeniul de activitate ce formează obiectul interpelării.

Prim‑ministrul contrasemnează decretele emise de Preşedintele Româ‑niei, în cazul în care Constituţia prevede obligativitatea contrasemnării acestora.

În îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, prim‑ministrul emite decizii, în condiţiile legii. Acestea se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Nepublicarea atrage inexistenţa deciziilor.

Secţiunea a 3‑a. Funcţionarea Guvernului

Guvernul se întruneşte săptămânal sau ori de câte ori este nevoie. Şedinţele se convoacă şi sunt conduse de prim‑ministru. Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea prim‑ministrului, în alte situaţii şi prezidează şedinţele Guvernului la care participă. La şedinţele Guvernului pot participa, în calitate de invitaţi, conducători ai unor organe de specialitate din subordinea Guvernului ori


a ministerelor sau ai unor autorităţi administrative autonome, precum şi orice alte persoane a căror prezenţă se apreciază a fi utilă, la solicitarea prim‑ministrului.

În cadrul şedinţelor Guvernului se dezbat probleme ale politicii interne şi externe a ţării, precum şi aspecte privind conducerea generală a admi‑nistraţiei publice, adoptându‑se măsurile corespunzătoare. Dezbaterile şi modul de adoptare a actelor Guvernului, precum şi orice alte măsuri stabilite se înregistrează pe banda magnetică şi se consemnează în scris în stenograma şedinţei, certificată de ministrul delegat pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului şi păstrată, conform legii, în cadrul Secretariatului General al Guvernului.

În cazul încetării mandatului său, în condiţiile prevăzute de Constituţie, până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern, Guvernul continuă să îndeplinească numai actele cu caracter individual sau normativ, necesare pentru administrarea treburilor publice, fără a promova politici noi. În această perioadă Guvernul nu poate emite ordonanţe şi nu poate iniţia proiecte de lege. Pe cale de excepţie, în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, Guvernul poate iniţia proiecte de lege pentru ratificarea unor tratate internaţionale, proiectele de lege privind bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat, precum şi proiectul de lege privind responsabilitatea fiscală.

În realizarea funcţiei sale de conducere generală a administraţiei publice, Guvernul exercită controlul ierarhic asupra ministerelor, organelor de specialitate din subordinea sa, precum şi asupra prefecţilor. În exercitarea controlului ierarhic, Guvernul are dreptul să anuleze actele administrative ilegale sau inoportune emise de autorităţile administraţiei publice din subordinea sa, precum şi ale prefecţilor.

Guvernul se află în raporturi de colaborare cu autorităţile administrative autonome. Guvernul numeşte câte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, care este reprezentantul Guvernului pe plan local. În această calitate, prefectul răspunde de aplicarea politicii Guvernului în unităţile administrativ‑teritoriale, având obligaţia de a asigura executarea actelor Guvernului, precum şi pe cele ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate din subordinea Guvernului ori a ministerelor. Prefectul conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale din unităţile administrativ‑teritoriale şi exercită controlul asupra legalităţii actelor administrative ale consiliului local, ale primarului, ale consiliului judeţean şi ale preşedintelui consiliului judeţean.

Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi


membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia. Răspunderea penală a membrilor Guvernului este reglementată printr‑o lege privind responsabilitatea ministerială[1].

Secţiunea a 4‑a. Actele Guvernului

§1. Categorii de acte

Potrivit articolului 108 din Constituţie, actele Guvernului sunt hotărârile şi ordonanţele.

Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor. Potrivit legii, hotărârile şi ordonanţele se adoptă prin consens. Dacă nu se realizează consensul, hotărăşte prim‑ministrul.

Hotărârile şi ordonanţele Guvernului se semnează de prim‑ministru, se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei. Hotărârile care au caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate.

Întrucât adoptarea ordonanţelor de Guvern reprezintă o problematică complexă, ce vizează raporturi de ordin constituţional între Guvern şi Parlament în cadrul regimului de separaţie şi echilibru al puterilor în stat, îi vom acorda o tratare distinctă în cele ce urmează.

§2. Delegarea legislativă[2]

2.1. Norme constituţionale de referinţă

Instituţia delegării legislative, reglementată de prevederile art. 115 din Constituţie, constituie, în esenţă, un transfer al unor atribuţii legislative la autorităţile puterii executive printr‑un act de voinţă al Parlamentului ori pe cale constituţională, în situaţii extraordinare[3].

Atât ca origine, cât şi ca actuală consacrare constituţională, delegarea legislativă se individualizează prin statutul său de excepţie în materia legiferării. Plenitudinea competenţei de legiferare revine Parlamentului,

[1] Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea minsterială, republicată în M. Of. nr. 200 din 23 martie 2007.

[2] M. SAFTA, Limite constituţionale ale legiferării pe calea ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului, în Buletin de informare legislativă nr. 4/2014, p. 3‑15, www.clr.ro, în /binform.htm#b4_14.

[3] M. Safta, op. cit., vol. I, p. 45.


în calitate de „organ reprezentativ suprem şi unică autoritate legiuitoare a ţării” [art. 61 alin. (1) din Constituţie]. Cât priveşte Guvernul, rolul său fundamental este acela ca, „potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament”, să asigure „realizarea politicii interne şi externe a ţării” şi să exercite „conducerea generală a administraţiei publice” [art. 102 alin. (1) din Constituţie].

Articolul 115 din Constituţia României consacră două tipuri de acte prin care executivul are competenţa de a aduce la îndeplinire delegarea legislativă, şi anume:

– ordonanţele simple, ce pot fi emise numai pe baza unei legi de abilitare, aşadar în temeiul unei delegări legislative acordate de legiuitor [art. 115 alin. (1)] şi care, dacă legea de abilitare o cere, se supun aprobării Parlamentului până la împlinirea termenului de abilitare [art. 115 alin. (3)];

– ordonanţele de urgenţă [art. 115 alin. (4)], în cazul cărora delegarea legislativă este acordată de Constituţia însăşi, şi care se supun Parlamentului spre aprobare[1].

Cât priveşte regimul ordonanţelor de urgenţă, constatăm că textul constituţional de referinţă stabileşte o serie de limite în privinţa legiferării pe această cale:

– se adoptă în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, Guvernul având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora [art. 115 alin. (4) din Constituţie];

– nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi înda‑toririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică [art. 115 alin. (6) din Constituţie].

În absenţa unor definiţii a termenilor cuprinşi în textele Constituţiei şi având a se pronunţa cu privire la constituţionalitatea ordonanţelor de urgenţă în raport de aceste texte, Curtea Constituţională a procedat în jurisprudenţa sa la interpretarea sensului lor, astfel cum vom evidenţia în cele ce urmează.

[1] Potrivit art. 115 alin. (5) din Constituţie, „Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1)”.


2.2. Statuări în jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la regimul ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului

a. „Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora” [art. 115 alin. (4) din Constituţia României]”.

a) Conceptul de „situaţie extraordinară”

Situaţia extraordinară constituie o stare de fapt obiectivă, cuantificabilă, independentă de voinţa Guvernului, care pune în pericol un interes public.

Anterior revizuirii Constituţiei, textul constituţional de referinţă utiliza sintagma „cazuri excepţionale”. Cu referire la această sintagmă, Curtea a statuat că este definită în raport cu „necesitatea şi urgenţa reglementării unei situaţii care, datorită circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea de soluţii imediate, în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public”; „interesul public lezat de caracterul anormal şi excesiv al cazurilor excepţionale justifică intervenţia Guvernului pe calea ordonanţei de urgenţă […]”[1]. Cu aceeaşi finalitate, a definirii cât mai precise a cazului excepţional, Curtea a precizat că de esenţa acestuia este caracterul obiectiv, „în sensul că existenţa sa nu depinde de voinţa Guvernului care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacţioneze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanţei de urgenţă”[2].

Modificarea sintagmei utilizată de legiuitorul constituant şi o abordare comparativă sub acest aspect a fost realizată, de exemplu, într‑o cauză în care Curtea s‑a pronunţat în control a priori asupra legii de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă[3], analizând semnificaţia termenilor utilizaţi în forma textului de după revizuire, prin comparaţie cu reglementarea anterioară revizuirii Constituţiei[4]. Curtea a reţinut, referindu‑se la limita mai sus‑citată, că „dincolo de caracterul tranşant al formulei utilizate de legiuitorul constituant, intenţia acestuia şi finalitatea urmărită, constând în restrângerea domeniului în care Guvernul se poate substitui Parlamentului, adoptând norme primare în considerarea unor raţiuni pe care el însuşi

[1] Decizia nr. 65/1995, M. Of. nr. 129 din 28 iunie 1995.[2] Decizia nr. 83/1998, M. Of. nr. 211 din 8 iunie 1998.[3] Decizia nr. 255/200, M. Of. nr. 511 din 16 iunie 2005.[4] Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost publicată în M. Of.

nr. 758 din 29 octombrie 2003; Constituţia a fost republicată, cu reactualizarea denumirilor şi dându‑se textelor o nouă numerotare, în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003.


este suveran să le determine, sunt evidenţiate cu pregnanţă de deosebirile dintre actualul text constituţional şi cel anterior, fostul articol 114 alin. (4) din Constituţie, în forma iniţială. Potrivit acelui text, posibilitatea Guvernului de a adopta ordonanţe de urgenţă era condiţionată exclusiv de existenţa unor cazuri excepţionale. Termenul «cazuri excepţionale» acolo utilizat a fost înlocuit, în noua redactare, cu acela de «situaţii extraordinare». Mai mult, deşi diferenţa dintre cei doi termeni, din punctul de vedere al gradului de abatere de la obişnuit sau comun căruia îi dau expresie, este evidentă, acelaşi legiuitor a simţit nevoia să o pună la adăpost de orice interpretare de natură să minimalizeze o atare diferenţă, prin adăugarea sintagmei «a căror reglementare nu poate fi amânată», consacrând astfel, in terminis, imperativul urgenţei reglementării. În sfârşit, din raţiuni de rigoare legislativă, a instituit exigenţa motivării urgenţei în chiar cuprinsul ordonanţei adoptate în afara unei legi de abilitare”.

Printr‑o altă decizie[1] s‑a subliniat că „cele statuate de Curte în această materie, sub imperiul reglementării constituţionale anterioare, ca urmare a unei interpretări care transgresa litera textului constituţional, evidenţiindu‑i înţelesul prin prisma intenţiei legiuitorului constituant şi a finalităţii urmărite, precum şi prin utilizarea unor principii şi constante ale dreptului, sunt cu atât mai pertinente, în prezent, dacă se are în vedere că punctul de vedere înfăţişat îşi are suport deplin în chiar litera reglementării constituţionale de referinţă, în actuala sa redactare”.

Sintetizând toată această jurisprudenţă referitoare la sintagmele utilizate de legiuitorul constituant, Curtea a reţinut că „pentru emiterea unei ordonanţe de urgenţă este necesară existenţa unei stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voinţa Guvernului, care pune în pericol un interes public”[2].

Situaţia extraordinară trebuie apreciată în funcţie de momentul emiterii ordonanţei de urgenţă.

„Împrejurarea că, în mod contrar previziunilor Guvernului, constituirea noului Parlament şi învestirea noului Guvern s‑au făcut mai rapid decât s‑a preconizat, nu reprezintă un fapt de natură să înlăture motivele extraor‑dinare care au justificat emiterea ordonanţei de urgenţă, aşa cum susţin autorii excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât acestea trebuie apreciate în funcţie de momentul emiterii ordonanţei, iar nu în funcţie de factorii interveniţi ulterior”[3].

Situaţia extraordinară nu se confundă cu starea de urgenţă.

[1] Decizia nr. 255/2005, M. Of. nr. 511 din 16 iunie 2005.[2] Decizia nr. 14/2011, M. Of. nr. 266 din 15 aprilie 2011.[3] Decizia nr. 42/2014, M. Of. nr. 210 din 25 martie 2012.


În sfârşit, Curtea a precizat că „existenţa unor «situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată» şi care, potrivit art. 115 alin. (4) din Constituţie, justifică emiterea unei ordonanţe de urgenţă, nu trebuie confun‑dată cu existenţa unei «stări de urgenţă», care se instituie de Preşedintele României şi se încuviinţează de Parlament, în temeiul art. 93 din Consti‑tuţie, impunând o serie de măsuri reglementate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 21 ianuarie 1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 453/2004”.

Urgenţa reglementării nu echivalează cu existenţa unei situaţii extraor‑dinare.

„Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 104/2006 a fost emisă de Gu‑vern cu încălcarea prevederilor art. 115 alin. (4), întrucât nu a existat o situa‑ţie extraordinară a cărei reglementare nu putea fi amânată. Prin această or‑donanţă s‑a modificat textul unui alineat al unui articol din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în Monitorul Oficial al Româ‑niei, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006. Modificarea a vizat doar extinderea nominalizării cheltuielilor instituţiilor sanitare de interes judeţean sau local la care pot participa şi bugetele locale. Această modificare nu era impusă de o situaţie extraordinară. Existenţa situaţiei extraordinare a cărei reglemen‑tare nu poate fi amânată nu este motivată nici în cuprinsul ordonanţei de urgenţă, invocându‑se numai urgenţa reglementării. Urgenţa reglementării nu echivalează cu existenţa situaţiei extraordinare, reglementarea operativă putându‑se realiza şi pe calea procedurii obişnuite de legiferare”[1].

b) Conceptul de „urgenţă”

Cât priveşte urgenţa, Curtea a statuat că nu poate fi acreditată sau mo-tivată de utilitatea reglementării[2] de oportunitatea sau raţiunea acesteia[3]. Urgenţa măsurii nu poate fi justificată, de asemenea, de nevoia armonizării legislaţiei române cu cea comunitară, întrucât „modificarea sau unificarea legislaţiei într‑un domeniu sau altul nu justifică, prin ea însăşi, emiterea unei ordonanţe de urgenţă”[4]. Este constituţională însă folosirea ordonanţelor de urgenţă pentru punerea de acord a legislaţiei naţionale cu cea comunitară în situaţia în care era iminentă declanşarea procedurii de infringement în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene[5].

[1] Decizia nr. 421/2007, M. Of. nr. 367 din 30 mai 2007.[2] Decizia nr. 255/2005, M. Of. nr. 511 din 16 iunie 2005. [3] Decizia nr. 109/2010, M. Of. nr. 175 din 18 martie 2010.[4] Decizia nr. 15/2000, M. Of. nr. 257 din 14 iunie 2000.[5] Decizia nr. 802/2009, M. Of. nr. 428 din 23 iunie 2009.


Potrivit celor reţinute de Curte, „inexistenţa sau neexplicarea urgen‑ţei reglementării situaţiilor extraordinare, de natură să justifice adoptarea unei măsuri de înlăturare a stabilităţii instituţiei legale, reglementată prin instituirea duratei perioadei de exercitare a unor funcţii, constituie în mod evident o barieră constituţională în calea adoptării de către Guvern a unei ordonanţe de urgenţă în sensul arătat. A decide altfel înseamnă a goli de conţinut dispoziţiile art. 115 din Constituţie privind delegarea legislativă şi a lăsa libertate Guvernului să adopte în regim de urgenţă acte normative cu putere de lege, oricând şi – ţinând seama de împrejurarea că prin ordo‑nanţă de urgenţă se poate reglementa şi în materii care fac obiectul legilor organice – în orice domeniu”[1].

B. articolul 115 alin. (6): „Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică”.

a) Conceptul de „afectare”

Cu referire la sensul noţiunii „afectează” utilizată de legiuitorul consti-tuant, Curtea a statuat că „ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate dacă «afectează», dacă au consecinţe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă, prin reglementările pe care le conţin, au consecinţe pozitive în do‑meniile în care intervin”[2].

Distingând cu privire la înţelesul noţiunii de „afectare”, Curtea a mai reţinut într‑o altă cauză, în care a constatat neconstituţionalitatea O.U.G. nr. 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, că „afectarea directă se realizează prin simplul fapt al suspendării licenţei audiovizuale. În această ipoteză, ca urmare a restricţionării difuzării programelor, debitorul aflat sub incidenţa Legii nr. 504/2002 va asista la rezilierea contractelor de publicitate care, în majoritatea cazurilor, reprezintă principala sursă de venituri. Astfel, deşi ordonanţa de urgenţă îşi propune, atunci când este posibil, acordarea şansei de redresare a debitorului, efectele sunt contrare, ducând la declanşarea rapidă a procedurii falimentului. Conduita impusă de legiuitorul delegat debitorului nu mai apare ca fiind proporţională cu scopul urmărit, excedând condiţiilor normale de exercitare a activităţii sale. În aprecierea proporţionalităţii măsurii, trebuie ţinut cont şi de faptul că

[1] Decizia nr. 258/2006, M. Of. nr. 341 din 17 aprilie 2006.[2] Decizia nr. 1189/2008, M. Of. nr. 787 din 25 noiembrie 2008.


legiuitorul delegat nu a indicat în preambulul ordonanţei de urgenţă sau în nota de fundamentare care au fost raţiunile pentru care a optat pentru un tratament diferenţiat în privinţa debitorului ce se află sub incidenţa prevederilor Legii nr. 504/2002, prin reglementarea unei sancţiuni suplimentare, cea a suspendării licenţei audiovizuale. […] Afectarea indirectă se realizează prin faptul că cetăţenii care beneficiau de activitatea debitorului aflat sub incidenţa Legii nr. 504/2002 nu o mai pot face în condiţiile în care debitorul se află sub incidenţa prevederilor Legii audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare, ca urmare a deschiderii procedurii şi până la data confirmării planului de reorganizare”[1].

Într‑o altă cauză[2], Curtea a constatat că „dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 3/2009 înfrâng prevederile art. 115 alin. (6) din Constituţie, deoarece afectează drepturi fundamentale, precum egalitatea în drepturi a cetăţenilor şi dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii, aşa cum sunt consfinţite în prevederile constituţionale ale art. 16 şi art. 41”. Situa‑ţia constatată privea condiţia introdusă prin O.U.G. nr. 3/2009, care prevedea încadrarea numai pe baza încrederii acordate de prim‑ministrul, cu avizul viceprim‑ministrului, după caz, condiţie apreciată de Curte ca fiind „una esenţialmente subiectivă, care reprezintă rezultatul opţiunii necenzurabile a unei persoane”. O asemenea prevedere „constituie premisele încheierii sau încetării unor contracte individuale de muncă pe baza unor criterii aleatorii, pur subiective, deşi ceea ce trebuie să guverneze aceste raporturi este competenţa profesională care întotdeauna poate fi evaluată pe criterii obiective”, astfel încât textele de lege criticate încalcă, pe lângă dispoziţiile art. 41 din Constituţie, şi principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în drepturi, „de vreme ce acestea introduc o condiţie care se constituie într‑o derogare nejustificată de la prevederile Codului muncii, poziţionând persoanele vizate într‑o situaţie de vădită inegalitate juridică în raport cu ceilalţi angajaţi”.

b) Conceptul de „instituţie fundamentală”

Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, „sunt instituţii fundamentale ale statului acelea reglementate expres de Constituţie, în mod detaliat ori măcar sub aspectul existenţei lor, în mod explicit sau doar generic (instituţiile cuprinse în titlul III din Constituţie, precum şi autorităţile publice prevăzute în alte titluri ale Legii fundamentale)”[3]. Instituţiile fundamentale ale statului au,

[1] Decizia nr. 447/2013, M. Of. nr. 674 din 1 noiembrie 2013.[2] Decizia nr. 1039/2009, M. Of. nr. 582 din 21 august 2009.[3] Decizia nr. 1257/2009, M. Of. nr. 758 din 6 noiembrie 2009.


aşadar, „statut constituţional”[1]. Astfel, Curtea a considerat că sunt instituţii fundamentale ale statului, spre exemplu, Curtea de Conturi[2], Preşedintele României[3], Consiliul Superior al Magistraturii[4], Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie[5], Consiliul Suprem de Apărare a Ţării[6], ministerele şi celelalte organe ale administraţiei publice[7], Ministerul Public[8], consiliile locale, primarii şi consiliile judeţene[9] sau Curtea Constituţională[10].

c) Conceptul de „îndatoriri prevăzute de Constituţie”

Referitor la conţinutul noţiunii de „îndatoriri prevăzute de Constituţie”, Curtea a statuat că „aceasta se referă la orice îndatorire specificată de prevederile constituţionale, iar nu doar la acele îndatoriri prevăzute la titlul II Capitolul III – Îndatoririle fundamentale din Constituţie. Astfel, de exemplu, intră în sfera îndatoririlor prevăzute de Legea fundamentală obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor – art. 1 alin. (5), obligaţia statului român de a îndeplini întocmai şi cu bună‑credinţă obligaţiile ce îi revin din tratatele la care este parte – art. 11 alin. (1), obligaţia autorităţilor publice să asigure Avocatului Poporului sprijinul necesar în exercitarea atribuţiilor sale – art. 59 alin. (2) etc. De asemenea, sfera persoanelor cărora le incumbă îndeplinirea unor îndatoriri fundamentale nu este limitată la categoria cetăţenilor, ci ea cuprinde şi alţi subiecţi, ca, de exemplu, statul sau autorităţile publice”[11].

[1] Decizia nr. 104/2009, M. Of. nr. 73 din 6 februarie 2009.[2] Decizia nr. 544/2006, M. Of. nr. 568 din 30 iunie 2006 sau Decizia nr. 1555/2009,

M. Of. nr. 916 din 28 decembrie 2009.[3] Decizia nr. 1133/2007, M. Of. nr. 851 din 12 decembrie 2007.[4] Decizia nr. 230/2013, M. Of. nr. 347 din 12 iunie 2013.[5] Decizia nr. 104/2009, M. Of. nr. 73 din 6 februarie 2009.[6] Decizia nr. 1008/2009, M. Of. nr. 507 din 23 iulie 2009.[7] Decizia nr. 1257/2009, M. Of. nr. 758 din 6 noiembrie 2009.[8] Decizia nr. 297/2010, M. Of. nr. 328 din 18 mai 2010.[9] Decizia nr. 1105/2010, M. Of. nr. 684 din 8 octombrie 2010.[10] Decizia nr. 738/2012, M. Of. nr. 690 din 8 octombrie 2012.[11] Decizia nr. 43/2014, M. Of. nr. 268 din 11 aprilie 2014; Decizia nr. 268/2014, M. Of.

nr. 487 din 1 iulie 2014.


C. La adoptarea unei ordonanţe de urgenţă, Guvernul, pe lângă respectarea dispoziţiilor art. 115 alin. (4) şi (6) din Constituţie, este ţinut şi de dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Constituţie[1].

Acesta constituie o limită stabilită de Curte ca urmare a interpretării sistematice a textelor constituţionale care reglementează rolul şi activitatea Parlamentului, respectiv ale Guvernului. În acest sens, Curtea a reţinut că „art. 1 alin. (4) din Constituţie a instituit principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale, ceea ce presupune, pe de o parte, că niciuna dintre cele trei puteri nu poate interveni în activitatea celorlalte puteri, iar pe de altă parte, presupune controlul prevăzut de lege asupra actelor emise de fiecare putere în parte. [...] Relaţia dintre puterea legislativă şi cea executivă se exprimă prin competenţa conferită Guvernului de a adopta ordonanţe de urgenţă în condiţiile stabilite de art. 115 alin. (4) din Constituţie. Astfel, ordonanţa de urgenţă, ca act normativ ce permite Guvernului, sub controlul Parlamentului, să facă faţă unei situaţii extraordinare, se justifică prin necesitatea şi urgenţa reglementării acestei situaţii care, datorită circumstanţelor sale, impune adoptarea de soluţii imediate în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public”. De aceea, „adoptarea de către Guvern a Ordonanţei de urgenţă nr. 136/2008 nu a fost motivată de necesitatea reglementării într‑un domeniu în care legiuitorul primar nu a intervenit, ci, dimpotrivă, de contracararea unei măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării personalului din învăţământ adoptată de Parlament. Aşa fiind, în condiţiile în care legiuitorul primar a stabilit deja prin Legea nr. 221/2008 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învăţământ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 730 din 28 octombrie 2008, condiţiile şi criteriile de acordare a acestor creşteri salariale, Guvernul, prin intervenţia sa ulterioară, intră în conflict cu prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora «Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării»”.

Aşadar, este neconstituţională „adoptarea ordonanţelor de urgenţă numai în scopul contracarării unor măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării personalului din învăţământ adoptate de Parlament încalcă art. 1

[1] Pe larg, BEnKE Karoly, Dezvoltări recente în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României în privinţa limitelor de care este ţinut Guvernul în adoptarea ordonanţelor de urgenţă, în Buletinul Curţii Constituţionale nr. 1/2009, p. 26.


alin. (4), art. 61 alin. (1), art. 115 alin. (4) din Constituţie”[1], fiind contrar dispoziţiilor constituţionale ca Guvernul, prin emiterea unei ordonanţe de urgenţă, să se opună unei legi deja adoptate de Parlament. Atribuţiile legislative delegate în favoarea Guvernului nu se pot constitui în piedici pentru punerea în aplicare a unui act de reglementare primară adoptat chiar de către puterea legiuitoare în exercitarea competenţei sale originare.

Într‑o altă cauză, constatând că „adoptarea ordonanţei de urgenţă analizate încalcă şi dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Constituţia României, conform cărora «Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unică autoritate legiuitoare a ţării», prevederile art. 73 alin. (3) lit. l), precum şi principiul separaţiei puterilor consacrat prin art. 1 alin. (4) din Constituţie”, Curtea a mai reţinut că „reglementarea pe calea ordonanţelor şi a ordonanţelor de urgenţă constituie, aşa cum se prevede expres în art. 115 din Constituţie, o atribuţie exercitată de Guvern în temeiul delegării legislative, iar depăşirea limitelor acestei delegări, stabilite prin însuşi textul Constituţiei, reprezintă o imixtiune nepermisă în competenţa legislativă a Parlamentului, altfel spus, o violare a principiului separaţiei puterilor în stat”[2].

D. Parlamentul nu poate acoperi neconstituţionalitatea unei ordonanţe prin aprobarea acesteia.

Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că „viciul de neconstituţionalitate a unei ordonanţe sau ordonanţe de urgenţă emise de Guvern nu poate fi acoperit prin aprobarea de Parlament a ordo‑nanţei respective. În consecinţă, legea care aprobă o ordonanţă de urgen‑ţă neconstituţională este ea însăşi neconstituţională”[3]. În consecinţă, prin aprobarea de către Parlament a unei ordonanţe de urgenţă vădit neconsti-tuţionale, caracterul neconstituţional se transferă asupra legii de aprobare.

[1] Decizia nr. 842/2009, M. Of. nr. 464 din 6 iulie 2009; prin dispoziţiile ordonanţei de urgenţă declarate neconstituţionale erau reduse, aşa cum observa Curtea „în mod substanţial majorările salariale la care ar fi avut dreptul personalul din învăţământ în temeiul Legii nr. 221/2008”.

[2] Decizia nr. 544/2006, M. Of. nr. 568 din 30 iunie 2006.[3] Decizia nr. 95/2006, M. Of. nr. 177 din 23 februarie 2006.

TITLUL IX. AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ

Capitolul I. Delimitări conceptuale

Capitolul VI din Titlul III al Constituţiei, intitulat Autoritatea judecătorească, cuprinde:

– Secţiunea I – Instanţele judecătoreşti; – Secţiunea a 2‑a – Ministerul Public şi – Secţiunea a 3‑a – Consiliul Superior al Magistraturii. Se observă, aşadar, că, deşi Titlul III din Constituţie realizează o

reglementare a autorităţilor publice, în raport de funcţiile acestora, pe structura clasică a separaţiei puterilor în stat, Capitolul VI din Titlul III cuprinde atât instanţele judecătoreşti (care reprezintă puterea judecătorească), cât şi alte autorităţi, respectiv Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii, reunite sub semnul sintagmei autoritatea judecătorească.

Distingem aşadar, dintru început, între puterea judecătorească, repre-zentată de instanţele judecătoreşti, şi autoritatea judecătorească care cu-prinde, alături de instanţe, şi celelalte două autorităţi publice menţionate, respectiv Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii.

Dispoziţiile constituţionale sunt dezvoltate într‑o serie de legi organice, respectiv Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor[1], Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară[2] şi Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii[3].

Cât priveşte rolul fiecăreia dintre autorităţile menţionate, art. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară prevede următoarele: „(1) Puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. (2) Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei. (3) Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii”.

[1] Republicată în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005.[2] Republicată în M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005.[3] Republicată în M. Of. nr. 628 din 1 septembrie 2012.

Capitolul al II‑lea. Instanţele judecătoreşti

Secţiunea 1. Categorii de instanţe judecătoreşti

Potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, „justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”, iar potrivit art. 126 alin. (5), „este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. Prin lege organică pot fi înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii”. În sfârşit, potrivit art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie, „prin lege organică se reglementează: […] organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi”.

Constituţia lasă, deci, pe seama legii organice stabilirea gradelor de jurisdicţie şi a instanţelor judecătoreşti corespunzătoare. În acest sens, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară prevede că „justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; b) curţi de apel; c) tribunale; d) tribunale specializate; e) instanţe militare; f) judecătorii”.

§1. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Potrivit legii, în România funcţionează o singură instanţă supremă, denumită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu personalitate juridică şi cu sediul în capitala ţării. Aceasta asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se compune din: preşedinte, 2 vice‑preşedinţi, 4 preşedinţi de secţii şi judecători. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este organizată în 4 secţii – Secţia I civilă, Secţia a II‑a civilă, Secţia penală, Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi Secţiile Unite, cu competenţă proprie. În cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie funcţionează Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum şi 4 complete de 5 judecători.

§2. Curţile de apel

Curţile de apel sunt instanţe cu personalitate juridică, în circumscripţia cărora funcţionează mai multe tribunale şi tribunale specializate.

IX.2. Instanţele judecătoreşti 309

În cadrul curţilor de apel funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, indiferent de obiectul lor sau de calitatea părţilor, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, societăţi, registrul comerţului, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, complete specializate pentru cauze maritime şi fluviale.

§3. Tribunalele

Tribunalele sunt instanţe cu personalitate juridică, organizate la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti, şi au, de regulă, sediul în municipiul reşedinţă de judeţ.

În circumscripţia fiecărui tribunal sunt cuprinse toate judecătoriile din judeţ sau, după caz, din municipiul Bucureşti. În cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, indiferent de obiectul lor sau de calitatea părţilor, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, societăţi, registrul comerţului, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, complete specializate pentru cauze maritime şi fluviale.

Tribunalele specializate sunt instanţe fără personalitate juridică, care pot funcţiona la nivelul judeţelor şi al municipiului Bucureşti şi au, de regulă, sediul în municipiul reşedinţă de judeţ. Tribunalele specializate preiau cauzele de competenţa tribunalului în domeniile în care funcţionează.

§4. Judecătoriile

Judecătoriile sunt instanţe fără personalitate juridică, organizate în judeţe şi în sectoarele municipiului Bucureşti. Localităţile care fac parte din circumscripţiile judecătoriilor din fiecare judeţ se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii.

În raport cu natura şi numărul cauzelor, în cadrul judecătoriilor se pot înfiinţa secţii sau complete specializate. În cadrul judecătoriilor se vor organiza secţii sau complete specializate pentru minori şi familie. Completele şi secţiile specializate pentru minori şi familie, precum şi tribunalele spe‑cializate pentru minori şi familie judecă atât infracţiunile săvârşite de minori, cât şi infracţiunile săvârşite asupra minorilor.

310 IX. Autoritatea judecătorească

§5. Instanţele militare

Acestea sunt:a) tribunalele militare;b) Curtea Militară de Apel Bucureşti.În municipiile Bucureşti, Cluj‑Napoca, Iaşi şi Timişoara funcţionează

tribunale militare. Tribunalele militare judecă procesele şi cererile date prin lege în competenţa lor.

Curtea Militară de Apel funcţionează în municipiul Bucureşti, ca instanţă unică, cu personalitate juridică, fiind condusă de un preşedinte ajutat de un vicepreşedinte.

Instanţele militare judecă la sediul acestora. Pentru motive temeinice, instanţa poate dispune ca judecata să se desfăşoare în alt loc. Instanţele militare pot judeca şi pe teritoriul altor state, militari români, membri ai unei forţe multinaţionale, în condiţiile în care, potrivit unei convenţii internaţionale, pe teritoriul statului primitor poate fi exercitată jurisdicţia română.

§6. Instanţele extraordinare şi instanţele specializate

Interdicţia constituţională care priveşte înfiinţarea de instanţe extraordi-nare este menită să împiedice puterea politică să sustragă anumite cauze de la judecarea de către judecătorii fireşti, act care ar fi de natură să afec-teze independenţa justiţiei.

Cât priveşte instanţele specializate însă, îngăduite de textul constituţional de referinţă, crearea acestora se poate impune datorită specificului anumitor materii (cauze comerciale, de contencios administrativ, privind conflicte de unică şi asigurări sociale etc.)[1].

Înfăptuirea justiţiei – numai de către instanţele judecătoreşti

Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor cap. I „Dispoziţii generale” (art. 1‑9), ale art. 11 lit. e), f) şi g), ale art. 12

alin. (2), ale art. 13, ale art. 14 lit. c), d), e) şi f), ale art. 17, ale art. 38 alin. (2) lit. f), g) şi h), ale art. 42 alin. (2), (3) şi (4), ale cap. VI –

„Verificarea averilor, a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor”

[1] V.M. cIoBanu, în Constituţia României, Comentariu pe articole, i. Muraru, E.S. TănăSEScu (coord.), p. 1237.


(art. 45‑50) şi ale art. 57 din Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate

M. Of. nr. 294 din 5 mai 2010

– extras –

Analizând conţinutul normativ al textelor [...] referitoare la atribuţiile, procedura şi soluţiile pe care le poate adopta Agenţia, Curtea observă că activităţile de cercetare, de anchetă, efectuate de către inspectorii de integritate – în cadrul cărora se administrează şi se evaluează probe, se solicită orice informaţii necesare de la orice instituţie, autoritate publică, persoană juridică de drept public sau privat şi se efectuează expertize – sunt urmate, potrivit art. 46 din Legea nr. 144/2007, de întocmirea unui act de constatare, cu efecte juridice similare rechizitoriului, sub aspectul sesizării instanţei de judecată. Astfel, prin actul de constatare, inspectorul de integritate analizează şi decide – printr‑un procedeu specific funcţiei de judecată – dacă există diferenţe vădite între averea dobândită pe parcursul exercitării funcţiei şi veniturile realizate în aceeaşi perioadă şi dacă dobândirea unei cote‑părţi din avere sau a anumitor bunuri determinate este nejustificată, solicitând instanţei de judecată – ca urmare a aceluiaşi procedeu – confiscarea averii nejustificate. Totodată, drept consecinţă a activităţii de cercetare, Agenţia sesizează organul de urmărire penală, dacă se constată că există probe sau indicii temeinice pentru săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Având în vedere regulile de procedură prevăzute de Legea nr. 144/2007 şi soluţiile pe care le poate adopta Agenţia, Curtea constată că anumite activităţi desfăşurate de inspectorii de integritate au caracter jurisdicţional. Astfel, în temeiul art. 46 din Legea nr. 144/2007 şi urmare a activităţilor de cercetare şi verificare, creându‑se o confuzie între funcţia de anchetă şi cea de judecată, inspectorul de integritate – pe baza liberei sale aprecieri în administrarea probelor, printr‑o procedură care nu respectă contradictorialitatea – decide că o parte din avere este nejustificată şi prin urmare, dă un verdict, „spune dreptul” (iuris dictio), activitate permisă numai instanţelor de judecată, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, conform căruia „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”. Curtea mai constată că organele care exercită aceste activităţi nu sunt instanţe judecătoreşti şi nu se supun normelor de organizare şi funcţionare prevăzute în cap. VI – „Autoritatea judecătorească” din titlul III – „Autorităţile publice” al Constituţiei, întrucât funcţia de inspector de integritate este funcţie publică


cu statut special, în conformitate cu prevederile art. 17 alin. (2) din Legea nr. 144/2007. În acelaşi sens, Curtea observă că, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 144/2007, competenţa de constatare a existenţei unei diferenţe vădite între bunurile şi valorile declarate sau deţinute şi bunurile şi valorile ce puteau fi dobândite din veniturile legal realizate aparţinea „comisiei de cercetare”, un organ colegial, format din judecători şi procurori, potrivit Legii nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici. Totodată, în caracterizarea atribuţiilor jurisdicţionale ale Agenţiei, Curtea constată că acele activităţi de cercetare şi de constatare, în temeiul cărora este sesizată instanţa de judecată, solicitându‑se confiscarea averii, sau organele de urmărire penală, nu se pot încadra nici în modalităţile de exercitare a jurisdicţiilor speciale administrative, deoarece nu sunt facultative, aşa cum prevede art. 21 alin. (4) din Constituţie, ci obligatorii. Prin urmare, având în vedere, pe de‑o parte, statutul constituţional al justiţiei, iar, pe de altă parte, activităţile de anchetă şi de judecată desfăşurate de Agenţie, autoritate administrativă autonomă, prin care inspectorii de integritate – ce deţin funcţii publice cu statut special – analizează şi decid dacă există diferenţe vădite între averea dobândită pe parcursul exercitării funcţiei şi veniturile realizate în aceeaşi perioadă şi dacă dobândirea unei cote‑părţi din avere sau a anumitor bunuri determinate este justificată sau nu, în vederea sesizării instanţei de judecată, solicitându‑i acesteia confiscarea averii, sau a organelor de urmărire penală, Curtea constată că dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 144/2007 contravin prevederilor constituţionale ale art. 124 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi” şi celor ale art. 126 alin. (1) privind înfăptuirea justiţiei.

[...]Curtea ConstituţionalăÎn numele legiiDecide:1. Admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 lit. c),

d), e) şi f) şi ale cap. VI „Verificarea averilor, a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor” (art. 45‑50) din Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, excepţie ridicată de [...], şi constată că acestea sunt neconstituţionale.

2. Admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor cap. I „Dispoziţii generale” (art. 1‑9) din Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar, al aceleiaşi instanţe, şi constată


că acestea sunt neconstituţionale în măsura în care prevăd competenţa Agenţiei Naţionale de Integritate de a efectua şi întocmi acte de cercetare şi de constatare referitoare la verificarea averilor, a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor.

3. Admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 lit. e), f) şi g), art. 12 alin. (2) şi ale art. 42 alin. (2), (3) şi (4) din Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar, al aceleiaşi instanţe, şi constată că acestea sunt neconstituţionale în măsura în care prevăd transmiterea declaraţiilor de avere şi de interese Agenţiei Naţionale de Integritate şi publicarea lor pe pagina de internet a acesteia şi a instituţiei.

4. Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13, art. 17, art. 38 alin. (2) lit. f), g) şi h) şi art. 57 din Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar, al aceleiaşi instanţe.

Secţiunea a 2‑a. Specificul activităţii jurisdicţionale şi principiile fundamentale potrivit

cărora se realizeazăjustiţia

Termenul justiţie are două sensuri: a) sistemul organelor judecătoreşti; b) activitatea de soluţionare a proceselor civile, administrative, comer‑

ciale, penale, de muncă etc., de aplicare de sancţiuni, de restabilire a drep-turilor şi intereselor legitime încălcate.

Principiile fundamentale potrivit cărora se realizează justiţia sunt urmă‑toarele:

§1. Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii

Potrivit acestui principiu, în activitatea sa judecătorul se supune numai legii, ceea ce înseamnă că, în rezolvarea litigiilor, acesta nu poate primi ordine, instrucţiuni, indicaţii, sugestii privind soluţia pe care trebuie să o pronunţe. Legiuitorul constituant a consacrat independenţa judecătorului pentru a‑l apăra pe acesta de influenţa autorităţilor politice şi, în special, a puterii executive; această garanţie nu poate fi însa interpretată ca fiind de natură să determine lipsa răspunderii judecătorului ori atitudine discreţionară din partea acestuia.


Explicarea conceptului de independenţă a judecătorului


Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru

modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul

Superior al Magistraturii


– extras –

Curtea reţine că legiuitorul constituant a consacrat independenţa judecătorului pentru a‑l apăra pe acesta de influenţa autorităţilor politice şi, în special, a puterii executive; această garanţie nu poate fi însă interpretată ca fiind de natură să determine lipsa responsabilităţii judecătorului. Legea fundamentală nu conferă numai prerogative – care, în textul menţionat, se circumscriu conceptului de „independenţă” –, ci stabileşte şi limite pentru exercitarea acestora – care, în acest caz, se circumscriu sintagmei „se supun numai legii”. Instituţionalizarea unor forme de răspundere a judecătorilor dă expresie acestor limite, în concordanţă cu exigenţele principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie. Una dintre formele răspunderii juridice, personale şi directe a judecătorului este răspunderea disciplinară, care derivă din obligaţia de fidelitate a acestuia faţă de rolul şi funcţia sa, precum şi din exigenţa pe care trebuie să o dovedească în îndeplinirea obligaţiilor faţă de justiţiabili şi faţă de stat.

Curtea reţine, totodată, că, în economia art. 124 din Constituţie, cu denumirea marginală „Înfăptuirea justiţiei”, textul indicat este precedat de două alineate, potrivit cărora „(1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii. (2) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi”. Astfel fiind, rezultă că independenţa judecătorilor, atât din punct de vedere funcţional (în raporturile cu reprezentanţii puterii legislativă şi executivă), cât şi personal (respectiv al statutului care trebuie să i se acorde judecătorului prin lege), reprezintă o garanţie destinată înfăptuirii unei justiţii indepen‑dente, imparţiale şi egale, în numele legii.

Întrucât justiţia priveşte persoane, toate garanţiile de ordin constituţio‑nal sau infraconstituţional care se referă la înfăptuirea sa servesc, în ulti‑mă instanţă, realizării drepturilor şi libertăţilor acestora. De altfel, acesta


este cadrul în care o serie de documente internaţionale cu valoare inter‑pretativă constituţională utilizează conceptul de „tribunal independent”.

Astfel, potrivit art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, „Orice persoană are dreptul, în deplină egalitate, să fie audiată în mod echitabil şi public de un tribunal independent şi imparţial care va hotărî fie asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa”. De asemenea, potrivit art. 14 pct. 1 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile civile şi politice, „[...] Orice persoană are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat în mod echitabil şi public de către un tribunal competent, independent şi imparţial, stabilit prin lege [...]”. În sfârşit, potrivit art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într‑un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege [...]”.

Având în vedere dispoziţiile constituţionale şi din documentele inter‑naţionale citate, Curtea constată că independenţa judecătorilor – indi‑ferent de aspectele sub care aceasta poate fi abordată – nu este regle‑mentată ca un scop în sine şi, cu atât mai puţin, un privilegiu al acestora, ci, slujind înfăptuirii justiţiei, reprezintă o garanţie oferită cetăţenilor. Aceştia trebuie să aibă certitudinea că magistraţii sunt independenţi de reprezentanţii puterii legislative şi executive şi că, indiferent de statutul lor special, se supun legii, inclusiv normelor care consacră răspunderea disciplinară, pentru a‑şi exercita puterile conferite cu responsabilitate.

Această concluzie este, de altfel, exprimată şi în documente internaţio‑nale care, deşi nu au valoare obligatorie în sensul art. 11 din Constituţie, constituie un cadru de referinţă la care autorii sesizării se raportează.

Astfel, în Declaraţia privind etica judiciară, adoptată de Adunarea Generală a Reţelei Europene a Consiliilor Judiciare, în cadrul întâlnirii de la Londra, 2‑4 iunie 2010, se reţine că independenţa nu este un privilegiu acordat în beneficiul judecătorului; „independenţa este dreptul fiecărui cetăţean într‑o societate democratică de a beneficia de o justiţie care este (şi este percepută ca fiind) independentă de puterea legislativă şi executivă şi care ocroteşte libertăţile şi drepturile cetăţenilor într‑un stat de drept”. Potrivit aceleiaşi declaraţii, „depinde de fiecare judecător să respecte şi să lucreze în scopul menţinerii independenţei justiţiei, atât în ceea ce priveşte aspectul individual, cât şi instituţional”.

De asemenea, în preambulul documentului, intitulat „Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară” (Proiectul de la Bangalore al Codului de conduită judiciară – 2001, adoptat de Grupul judiciar de întărire a integrităţii


magistraţilor, astfel cum a fost revăzut la masa rotundă a preşedinţilor de tribunal, care a avut loc la Palatul Păcii din Haga, 25‑26 noiembrie 2002), se precizează că principiile pe care acest act le consacră sunt menite să stabilească standarde pentru conduita etică a judecătorilor, care „pornesc de la premisa că judecătorii sunt responsabili de conduita lor în faţa unor instituţii anume create pentru a asigura respectarea normelor judiciare, instituţii ce sunt ele însele independente şi imparţiale”.

În acelaşi sens – al responsabilizării judecătorului naţional – este şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene la care autorii sesizării fac referire, respectiv Hotărârea din 30 septembrie 2003 pronunţată în Cauza Gerhard Kobler împotriva Austriei (C‑224/2001). Cu privire la principiile statuate în această jurisprudenţă, Curtea constată că acestea au fost reluate şi dezvoltate prin Hotărârea din 13 iunie 2006 pronunţată în Cauza Traghetti del Mediterraneo SpA împotriva Italiei (C‑173/03), o altă hotărâre recentă în aceeaşi materie fiind cea pronunţată în 24 noiembrie 2011 în Cauza Comisia Europeană împotriva Italiei (C‑379/10). Prin Hotărârea din Cauza Traghetti del Mediterraneo, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că „dreptul comunitar se opune unei legislaţii naţionale care exclude, în general, răspunderea statului membru pentru despăgubirile acordate particularilor ca urmare a unei încălcări a dreptului comunitar imputabilă unei instanţe naţionale care judecă în ultimă instanţă, pentru motivul că încălcarea în cauză rezultă dintr‑o interpretare a unor norme juridice sau dintr‑o apreciere a faptelor şi a probelor efectuate de o asemenea instanţă. Dreptul comunitar se opune totodată unei legislaţii naţionale care limitează angajarea acestei răspunderi doar la cazurile de dol sau culpă gravă a judecătorului, dacă o asemenea limitare conduce la excluderea angajării răspunderii statului membru în cauză în alte situaţii în care a fost comisă o încălcare vădită a dreptului aplicabil, astfel cum a fost precizată la punctele 53‑56 din Hotărârea pronunţată la 30 septembrie 2003 în cauza Köbler” (paragraful 46).

Potrivit jurisprudenţei citate, statele membre nu pot să se apere de răspundere pentru încălcarea dreptului Uniunii Europene, invocând faptul că această încălcare este determinată de modul în care instanţele naţionale interpretează legea, apreciază faptele sau probele, iar această răspundere a statelor nu poate rămâne fără efect în ceea ce priveşte răspunderea judecătorului naţional.

Toate considerentele enunţate conduc la concluzia că principiul constituţional al independenţei judecătorilor implică, în mod necesar, un alt principiu, cel al responsabilităţii. Independenţa judecătorului nu constituie şi nu poate fi interpretată ca o putere discreţionară a acestuia


sau o piedică în calea angajării răspunderii sale în condiţiile legii, indiferent că este vorba despre răspundere penală, civilă sau disciplinară. Este sarcina legiuitorului de a realiza echilibrul necesar între independenţa şi responsabilitatea judecătorilor, cu respectarea dispoziţiilor constituţionale în materie şi a angajamentelor pe care România şi le‑a asumat prin tratatele la care este parte.

Normele constituţionale cuprind garanţii ale independenţei judecătorilor, între care condiţiile de recrutare, inamovibilitatea, promovarea şi sancţionarea judecătorilor.

Astfel, atât recrutarea, cât şi promovarea judecătorilor se fac prin concurs. Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili. În jurispru‑

denţa Curţii Constituţionale inamovibilitatea a fost definită ca fiind „acea stare de drept care, în garantarea independenţei judecătorilor, îi apără de riscul de a fi demişi, destituiţi sau retrogradaţi din funcţie fără temei legitim ori mutaţi la alte instanţe, prin delegare, detaşare sau chiar prin promovare, fără consimţământul lor. Principiul inamovibilităţii se aplică atât în privinţa duratei funcţiei de judecător, cât şi la durata mandatului funcţiei de conducere îndeplinit de aceasta, care nu poate fi nici micşorată şi nici prelungită fără consimţământul judecătorului”[1]. Judecătorii inamovibili pot fi mutaţi prin transfer, delegare, detaşare sau promovare, numai cu acordul lor, şi pot fi suspendaţi sau eliberaţi din funcţie în condiţiile prevăzute de prezenta lege – Legea nr. 303/2004. Inamovibilitatea protejează judecătorul împotriva revocării, transferării, suspendării şi sancţionării arbitrare. Aceasta priveşte numai calitatea de judecător, nu şi funcţiile de conducere judecătorească.

Judecătorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supre‑maţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, precum şi egali-tatea lor în faţa legii şi să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tu-turor participanţilor la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor şi să participe la formarea profesională continuă. Cât priveşte sancţionarea judecătorilor, aceasta se face în condiţiile prevăzute de lege, de către secţia pentru ju-decători a Consiliului Superior al Magistraturii.

Un rol important în asigurarea independenţei judecătorilor îl are controlul hotărârilor judecătoreşti. Acesta se realizează numai de către instanţe judecătoreşti şi numai după proceduri jurisdicţionale, în aplicarea principiului independenţei justiţiei în faţa legislativului şi a executivului.

[1] Decizia nr. 375/2005, M. Of. nr. 591 din 8 iulie 2005.


Independenţa justiţiei versus rolul Parlamentului


Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012 referitoare la sesizarea formulată de preşedintele Consiliului Superior

al Magistraturii privind existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta



– extras –

Senatul nu are competenţa constituţională de a realiza justiţia, respectiv de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective. Orice interpretare care conduce la înfăptuirea competenţelor constituţionale exclusive ce aparţin altei autorităţi publice, astfel cum sunt acestea precizate în titlul III din Legea fundamentală, dă naştere unui conflict juridic de natură constituţională între respectivele autorităţi.

Procesul civil constituie activitatea desfăşurată de instanţă, părţi, organe de executare şi alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în cauzele civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti. Aşadar, procesul civil parcurge două faze: faza judiciară şi faza executorie, executarea hotărârii judecătoreşti fiind, deci, circumscrisă noţiunii de „proces”.

În acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, „dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă, în detrimentul unei părţi, într‑adevăr, nu ar fi de înţeles ca art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale să descrie în detaliu garanţiile procedurii – echitate, publicitate şi celeritate – acordate părţilor şi să nu apere punerea în aplicare a deciziilor judiciare. [...] Executarea unei sentinţe sau a unei hotărâri, indiferent cărei jurisdicţii ar aparţine, trebuie deci considerată ca făcând parte integrantă din proces, în sensul art. 6” (Hotărârea din 19 martie 1997 pronunţată în Cauza Hornsby împotriva Greciei, paragraful 40).


Or, prin punerea în discuţia plenului Senatului a Sentinţei civile nr. 5153 din 16 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă ca urmare a respingerii recursului prin Decizia nr. 3104 din 19 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sentinţă care constată starea de incompatibilitate a domnului senator Mircea Diaconu, urmată de votul negativ privind punerea în executare a acestei hotărâri, Senatul a acţionat ca o instanţă ierarhic superioară, ceea ce afectează principiul fundamental al statului de drept, respectiv principiul separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale, consacrat de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală.

Mai mult, Curtea observă şi reţine că teza potrivit căreia o Cameră a Parlamentului poate, în virtutea dispoziţiilor regulamentare proprii, să cenzureze sub orice aspect o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, care a dobândit autoritate de lucru judecat, echivalează cu transformarea acestei autorităţi în putere judecătorească, concurentă cu instanţele judecătoreşti în ceea ce priveşte înfăptuirea justiţiei. Legitimarea unui astfel de act ar avea ca efect acceptarea ideii că, în România, există persoane/instituţii/autorităţi cărora nu le sunt opozabile hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele prevăzute de Constituţie şi de lege, deci care sunt mai presus de lege. Or, o astfel de interpretare dată dispoziţiilor referitoare la autonomia regulamentară este în vădită contradicţie cu dispoziţiile art. 1 alin. (4), art. 16 alin. (2), art. 61 alin. (1), art. 124 şi art. 126 alin. (1) din Constituţie.

§2. Principiul legalităţii

Potrivit art. 1 alin. (5) din Constituţie, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Principiul legalităţii vizează, în privinţa justiţiei, două aspecte principale:

– legalitatea instanţelor judecătoreşti – în sensul că pot îndeplini funcţii jurisdicţionale numai acele autorităţi statale cărora Constituţia şi legile le recunosc asemenea calitate; soluţionarea litigiilor are loc numai în limita competenţei conferite de lege şi după procedura prevăzută de lege;

– legalitatea infracţiunilor şi a pedepselor – în sensul că nu există infracţiune decât dacă este prevăzută de lege şi că nu există pedeapsă decât dacă este prevăzută de lege.


§3. accesul liber la justiţie

Preluând dispoziţiile constituţionale de referinţă (art. 21 – Accesul liber la justiţie), art. 6 din Legea nr. 304/2004 prevede că orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime în exercitarea dreptului său la un proces echitabil. Accesul la justiţie nu poate fi îngrădit. Tot astfel, art. 10 din acelaşi act normativ prevede că toate persoanele au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într‑un termen rezonabil, de către o instanţă imparţială şi independentă, constituită potrivit legii.

Dacă independenţa judecătorului înseamnă absenţa oricărei subordo-nări, imparţialitatea reprezintă absenţa oricărei prejudecăţi, slăbiciuni sau sentiment personal. Imparţialitatea presupune ca „judecătorii implicaţi să hotărască în mod obiectiv şi pe baza propriilor evaluări a faptelor relevante şi a dreptului aplicabil, fără a avea prejudecăţi sau predilecţii în privinţa ca-zului pe care îl instrumentează, şi fără că să acţioneze în moduri care susţin interesele uneia din părţi”[1] sau, altfel spus, lipsa oricărei prejudecăţi sau a oricărui interes al judecătorului în cauza pe care trebuie să o soluţioneze, indiferent dacă este vorba despre un interes material sau moral.

§4. Justiţia se realizează în mod egal pentru toţi

Articolul 7 din Legea nr. 304/2004 prevede în acest sens că toate per-soanele sunt egale în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări. Justiţia se realizează în mod egal pentru toţi, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă poli-tică, avere, origine ori condiţie socială sau de orice alte criterii discriminatorii.

Acest principiu presupune, în esenţă, următoarele:– o singură justiţie pentru toţi; – judecarea de aceleaşi instanţe în procese similare; – folosirea în cauze similare a aceloraşi reguli procedurale; – acordarea drepturilor procesuale în mod egal tuturor participanţilor.

[1] Comitetul pentru Drepturile Omului, Comunicarea nr. 387/1989, Arvo O. Karttunen c. Finlanda.


§5. Dreptul la apărare

Articolul 15 din Legea nr. 304/2004 prevede că dreptul la apărare este garantat. În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie reprezentate sau, după caz, asistate de un apărător, ales sau numit din oficiu, potrivit legii. Se constată valorificarea dispoziţiilor cuprinse în art. 24 din Constituţie.

§6. Prezumţia de nevinovăţie

Potrivit acestui principiu, o persoană este considerată nevinovată atâta timp cât nu s‑a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă de condam-nare. Prezumţia de nevinovăţie reprezintă una din cele mai puternice ga-ranţii ale demnităţii şi libertăţii umane, prevăzută de altfel explicit de art. 23 alin. (11) din Constituţie.

§7. Publicitatea şedinţelor de judecată

Potrivit art. 12‑13 în Legea nr. 303/2004, şedinţele de judecată sunt publice, în afară de cazurile prevăzute de lege. Pronunţarea hotărârilor se face în şedinţă publică, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. De ase-menea, şedinţele de judecată se înregistrează prin mijloace tehnice video sau audio. În cursul şedinţei de judecată, grefierul ia note cu privire la des-făşurarea procesului. Părţile pot cere citirea notelor şi vizarea lor de către preşedinte. După terminarea şedinţei de judecată, participanţii la proces primesc, la cerere, câte o copie de pe notele grefierului.

§8. Folosirea limbii oficiale şi a limbii materne în justiţie

Articolul 14 din Legea nr. 304/2004 statuează că procedura judiciară se desfăşoară în limba română. Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă, în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile prezentei legi.

În cazul în care una sau mai multe părţi solicită să se exprime în limba maternă, instanţa de judecată trebuie să asigure, în mod gratuit, folosirea unui interpret sau traducător autorizat. În situaţia în care toate părţile solicită sau sunt de acord să se exprime în limba maternă, instanţa de judecată trebuie să asigure exercitarea acestui drept, precum şi buna administrare a justiţiei, cu respectarea principiilor contradictorialităţii, oralităţii şi publicităţii.

Dezbaterile purtate de părţi în limba maternă se înregistrează, consem-nându‑se în limba română. Obiecţiunile formulate de cei interesaţi cu privire


la traduceri şi consemnarea acestora se rezolvă de instanţa de judecată până la încheierea dezbaterilor din acel dosar, consemnându‑se în înche-ierea de şedinţă. Interpretul sau traducătorul va semna pe toate actele întocmite, pentru conformitate, atunci când acestea au fost redactate sau consemnarea s‑a făcut în baza traducerii sale.

Cererile şi actele procedurale se întocmesc numai în limba română.

Capitolul al III‑lea. Ministerul Public

Ministerul Public cuprinde procurorii, constituiţi în pachete, şi este condus de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Rolul Ministerului Public este de a reprezenta, în activitatea judiciară, interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Acesta exercită, prin procurori, următoarele atribuţii:

a) efectuează urmărirea penală în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege şi participă, potrivit legii, la soluţionarea conflictelor prin mijloace alternative;

b) conduce şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, conduce şi controlează activitatea altor organe de cercetare penală;

c) sesizează instanţele judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii;

d) exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege;e) participă, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată;f) exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile

prevăzute de lege;g) apără drepturile şi interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor

puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii;h) acţionează pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, sub

coordonarea ministrului justiţiei, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului;

i) studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea, elaborează şi prezintă ministrului justiţiei propuneri în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei în domeniu;

j) verifică respectarea legii la locurile de deţinere preventivă;k) exercită orice alte atribuţii prevăzute de lege.Ministerul Public este independent în relaţiile cu celelalte autorităţi,

iar principiile constituţionale de organizare şi funcţionare a acestuia sunt: legalitatea, imparţialitatea, controlul ierarhic. Astfel, procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului parchetului respectiv. Conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie. Controlul exercitat de procurorul general al


Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de procurorul‑şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie sau de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel asupra procurorilor din subordine se poate realiza direct sau prin procurori anume desemnaţi.

Procurorii numiţi de Preşedintele României se bucură de stabilitate şi sunt independenţi, în condiţiile legii. Procurorii care se bucură de stabilitate pot fi mutaţi prin transfer, detaşare sau promovare, numai cu acordul lor. Ei pot fi delegaţi, suspendaţi sau eliberaţi din funcţie în condiţiile prevăzute de lege.

Capitolul al IV‑lea. Consiliul Superior al Magistraturii[1]

Secţiunea 1. Rol şi componenţă

Principalele funcţii ale Consiliului Superior al Magistraturii, în conformitate cu prevederile constituţionale de referinţă, sunt următoarele:

a) propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari;

b) îndeplineşte rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor.

Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 19 membri, dintre care:

– 14 sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat; – 2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului,

care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală, aleşi de Senat; – ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi

procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani.

Consiliul Superior al Magistraturii funcţionează ca organ cu activitate permanentă. Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii se iau în plen sau în secţii, potrivit atribuţiilor care revin acestora. Lucrările Plenului Consiliului Superior al Magistraturii se desfăşoară în prezenţa a cel puţin 15 membri, iar lucrările secţiilor se desfăşoară în prezenţa majorităţii membrilor acestora. Hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii şi hotărârile secţiilor se iau cu votul majorităţii membrilor prezenţi.

Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie participă la lucrările Sec-ţiei pentru judecători, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la lucrările Secţiei pentru procurori, iar ministrul justiţiei, la lucrările ambelor secţii. Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ministrul justiţiei şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au drept de vot în situaţiile în care secţiile îndeplinesc rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii

[1] Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în M. Of. nr. 628 din 1 septembrie 2012.


disciplinare, la soluţionarea sesizărilor referitoare la buna reputaţie a jude-cătorilor şi procurorilor şi a cererilor privind încuviinţarea percheziţiei, reţi-nerii, arestării preventive sau arestului la domiciliu cu privire la judecători, procurori ori magistraţi‑asistenţi.

Reprezentanţii societăţii civile participă numai la lucrările Plenului Con-siliului Superior al Magistraturii.

Secţiunea a 2‑a. Atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii

Consiliul Superior al Magistraturii are dreptul şi obligaţia de a se sesiza şi din oficiu pentru a apăra judecătorii şi procurorii împotriva oricărui act care le‑ar putea afecta independenţa sau imparţialitatea ori ar crea suspiciuni cu privire la acestea. De asemenea, Consiliul Superior al Magistraturii apără reputaţia profesională a judecătorilor şi procurorilor. De asemenea, asigură respectarea legii şi a criteriilor de competenţă şi etică profesională în desfăşurarea carierei profesionale a judecătorilor şi procurorilor, întocmeşte şi păstrează dosarele profesionale ale judecătorilor şi procurorilor.

§1. atribuţiile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii

Atribuţii referitoare la cariera judecătorilor şi procurorilor:a) propune Preşedintelui României numirea în funcţie şi eliberarea din

funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari;b) numeşte judecătorii stagiari şi procurorii stagiari, pe baza rezultatelor

obţinute la examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii;c) dispune promovarea judecătorilor şi a procurorilor;d) eliberează din funcţie judecătorii stagiari şi procurorii stagiari;e) propune Preşedintelui României conferirea de distincţii pentru jude-

cători şi procurori, în condiţiile legii;f) îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin lege sau regulament.Atribuţii referitoare la admiterea în magistratură, evaluarea, formarea şi

examenele judecătorilor şi procurorilor:a) la propunerea Consiliului ştiinţific al Institutului Naţional al Magistraturii,

stabileşte numărul anual de cursanţi ai Institutului Naţional al Magistraturii, aprobă anual data şi locul pentru organizarea concursului de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, stabileşte tematica pentru concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii şi aprobă programul de formare

IX.4. Consiliul Superior al Magistraturii 327

profesională a auditorilor de justiţie, emite avize şi adoptă regulamente, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege;

b) numeşte comisia de admitere şi comisia de elaborare a subiectelor pentru admiterea în Institutul Naţional al Magistraturii, în condiţiile prevăzute de Regulamentul de organizare a examenului de admitere în Institutul Naţional al Magistraturii;

c) organizează şi validează, potrivit legii şi regulamentului, examenul de capacitate al judecătorilor şi procurorilor şi aprobă programul de formare profesională continuă a judecătorilor şi procurorilor, la propunerea Consiliului ştiinţific al Institutului Naţional al Magistraturii, precum şi tematica activităţilor de formare profesională continuă, organizate de curţile de apel şi parchetele de pe lângă acestea;

d) organizează şi validează, potrivit legii şi regulamentului, concursurile pentru numirea în funcţii de conducere a judecătorilor şi procurorilor;

e) dispune organizarea concursurilor de promovare a judecătorilor şi procurorilor;

f) numeşte comisiile pentru evaluarea activităţii profesionale a judecă-torilor şi procurorilor, în condiţiile legii;

g) numeşte şi revocă directorul şi directorii adjuncţi ai Institutului Naţional al Magistraturii, la propunerea Consiliului ştiinţific al Institutului Naţional al Magistraturii, şi desemnează judecătorii şi procurorii care vor face parte din Consiliul ştiinţific al Institutului Naţional al Magistraturii;

h) la propunerea Consiliului ştiinţific al Institutului Naţional al Magistraturii, aprobă structura organizatorică, statele de funcţii şi statele de personal ale Institutului Naţional al Magistraturii;

i) numeşte directorul şi directorii adjuncţi ai Şcolii Naţionale de Grefieri şi desemnează judecătorii şi procurorii membri în consiliul de conducere al şcolii;

j) îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin lege sau regulament.Plenul Consiliului Superior al Magistraturii soluţionează contestaţiile

formulate de judecători şi procurori împotriva hotărârilor pronunţate de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, cu excepţia celor date în materie disciplinară.

Atribuţii referitoare la organizarea şi funcţionarea instanţelor şi a par‑chetelor:

a) convoacă adunările generale ale judecătorilor şi procurorilor, în condiţiile legii;

b) aprobă măsurile pentru suplimentarea sau reducerea numărului de posturi pentru instanţe şi parchete;


c) elaborează propriul proiect de buget, cu avizul consultativ al Ministerului Finanţelor Publice, şi emite avizele conforme pentru proiectele de buget ale instanţelor şi parchetelor;

d) îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin lege sau regulament.

§2. atribuţiile secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii

Atribuţii referitoare la cariera judecătorilor şi procurorilor:a) dispun delegarea judecătorilor şi detaşarea judecătorilor şi procurorilor,

în condiţiile legii;b) numesc în funcţii de conducere judecătorii şi procurorii, în condiţiile

legii şi ale regulamentului;c) examinează recomandările primite de la Colegiul de conducere al

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind numirea în funcţie a judecătorilor în cadrul Curţii;

d) analizează îndeplinirea condiţiilor legale de către judecătorii stagiari şi procurorii stagiari care au promovat examenul de capacitate, de către alţi jurişti care au fost admişi la concursul de intrare în magistratură, de către judecătorii şi procurorii înscrişi la concursul de promovare şi de către judecătorii şi procurorii propuşi pentru numirea în funcţii de conducere;

e) soluţionează contestaţiile împotriva calificativelor acordate de comisiile de evaluare anuală a activităţii profesionale a judecătorilor şi procurorilor, constituite în condiţiile legii;

f) iau măsuri pentru soluţionarea sesizărilor primite de la justiţiabili sau de la alte persoane privind conduita necorespunzătoare a judecătorilor şi procurorilor;

g) propun Preşedintelui României numirea în funcţie şi revocarea din funcţie a preşedintelui, vicepreşedintelui şi preşedinţilor de secţii ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

h) avizează propunerea ministrului justiţiei de numire şi revocare a procu-rorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, a adjuncţilor acestora, a procurorilor şefi secţie din aceste parchete, precum şi a procurorului‑şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Te-rorism şi a adjunctului acestuia;

i) aprobă transferul judecătorilor şi procurorilor;j) dispun suspendarea din funcţie a judecătorilor şi procurorilor;k) îndeplinesc orice alte atribuţii stabilite prin lege sau regulament.Atribuţii referitoare la organizarea şi funcţionarea instanţelor şi parche‑

telor:

IX.4. Consiliul Superior al Magistraturii 329

a) aprobă înfiinţarea şi desfiinţarea secţiilor curţilor de apel, ale instanţelor din circumscripţiile acestora, precum şi înfiinţarea sediilor secundare ale instanţelor judecătoreşti şi circumscripţiilor acestora, în condiţiile legii;

b) aprobă propunerea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau a procurorului‑şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie de înfiinţare şi desfiinţare a secţiilor în cadrul parchetelor;

c) avizează proiectul de hotărâre a Guvernului privind lista localităţilor care fac parte din circumscripţiile judecătoriilor;

d) stabilesc categoriile de procese sau de cereri care se soluţionează în municipiul Bucureşti numai de anumite instanţe, cu respectarea competenţei materiale prevăzute de lege;

e) la propunerea preşedinţilor curţilor de apel, stabilesc numărul vice-preşedinţilor curţilor de apel, ai tribunalelor şi ai tribunalelor specializate, precum şi judecătoriile la care funcţionează un vicepreşedinte;

f) la propunerea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau a procurorului‑şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, după caz, aprobă numărul adjuncţilor procurorilor generali ai parchetelor de pe lângă curţile de apel şi ai prim‑procurorilor parchetelor de pe lângă tribunale, precum şi parchetele de pe lângă judecătorii, unde prim‑procurorii sunt ajutaţi de adjuncţi;

g) îndeplinesc orice alte atribuţii stabilite prin lege sau regulament.Rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a

judecătorilor şi a procurorilor:Acţiunea disciplinară în cazul abaterilor săvârşite de un judecător se

exercită de Inspecţia Judiciară, prin inspectorul judiciar, de ministrul justiţiei sau de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Acţiunea disciplinară în cazul abaterilor săvârşite de procurori se exer-cită de Inspecţia Judiciară, prin inspectorul judiciar, de ministrul justiţiei sau de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Acţiunea disciplinară în cazul abaterilor săvârşite de un magis-trat‑asistent se exercită de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau de Inspecţia Judiciară, prin inspectorul judiciar. În vederea exercitării acţiunii disciplinare este obligatorie efectuarea cercetării disciplinare prea-labile de către Inspecţia Judiciară.

Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii soluţionează acţiunea dis-ciplinară printr‑o hotărâre. Împotriva hotărârilor se poate exercita recurs în termen de 15 zile de la comunicare de către judecătorul sau procurorul sancţionat ori, după caz, de Inspecţia Judiciară sau de către ceilalţi titulari ai acţiunii disciplinare care au exercitat‑o. Competenţa soluţionării recur-sului aparţine Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Jus-


tiţie. Recursul suspendă executarea hotărârii secţiei Consiliului Superior al Magis traturii de aplicare a sancţiunii disciplinare. Hotărârea prin care se soluţionează recursul este definitivă.

În cazul în care s‑a dispus excluderea din magistratură a unui judecător sau a unui procuror, hotărârea definitivă se transmite Preşedintelui României, în vederea emiterii decretului de eliberare din funcţie.

În cadrul Consiliului Superior al Magistraturii funcţionează Inspecţia Ju-diciară, structură cu personalitate juridică.

TITLUL X. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ[1]

Capitolul I. Reglementarea Curţii Constituţionale

Constituţia României consacră reglementării Curţii Constituţionale un titlu separat – Titlul V (art. 142‑147, în forma revizuită), în cadrul căruia sunt cuprinse dispoziţii privind rolul Curţii, structura acesteia, mandatul membrilor săi, modalităţile de desemnare a judecătorilor şi de alegere a preşedintelui Curţii, condiţiile pentru ocuparea funcţiei de judecător, incompatibilităţile, independenţa şi inamovibilitatea, competenţa Curţii Constituţionale, precum şi efectele deciziilor sale.

În baza textelor constituţionale de referinţă, a fost adoptată Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale[2].

Sunt incidente, de asemenea, dispoziţiile Legii nr. 124/2000 privind struc-tura personalului Curţii Constituţionale[3], precum şi, în aplicarea normelor le-gale de referinţă, Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Consti-tuţionale adoptat prin Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 6/2012[4].

Curtea Constituţională nu este o instanţă de judecată în sensul strict al acestui concept şi nici nu se încadrează în niciuna dintre cele trei puteri clasice – legislativă, executivă şi judecătorească. Rolul Curţii Constituţionale, astfel cum a fost conceput de Adunarea Constituantă şi întărit cu prilejul revizuirii Constituţiei din anul 2003, este acela de a garanta supremaţia Constituţiei şi de a sprijini buna funcţionare a puterilor publice în cadrul raporturilor constituţionale de separaţie, echilibru, colaborare şi control reciproc, în paralel cu protecţia juridică eficientă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.

În exercitarea competenţelor prevăzute de Constituţie şi de legea sa de organizare şi funcţionare, Curtea Constituţională realizează şi o activitate jurisdicţională, iar procedurile prin care se realizează atribuţiile ce intră în competenţa sa au, în mare parte, trăsăturile procedurilor judecătoreşti, cu reguli procedurale specifice pe care urmează să le evidenţiez distinct.

[1] t. toader, M. Safta, Dialogul judecătorilor constituţionali, Ed. Universul Juridic, Bucu reşti, 2015.

[2] Republicată în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010.[3] M. Of. nr. 331 din 17 iulie 2000.[4] M. Of. nr. 198 din 27 martie 2012.

Capitolul al II‑lea. Structura Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională este compusă dintr‑un număr de 9 judecători, numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Trei judecători sunt numiţi de Preşedintele României, trei de Senat şi trei de Camera Deputaţilor.

Astfel, fiecare Cameră a Parlamentului numeşte, cu votul majorităţii membrilor săi, la propunerea Biroului permanent şi pe baza recomandării Comisiei juridice, în calitate de judecător, persoana care a întrunit numărul cel mai mare de voturi. Candidaturile se pot depune la Comisia juridică de grupurile parlamentare, de deputaţi şi de senatori. Fiecare candidat va depune „curriculum vitae” şi actele doveditoare că îndeplineşte condiţiile prevăzute de Constituţie. Candidaţii vor fi audiaţi de comisie şi de plenul Camerei. Raportul Comisiei juridice se va referi, motivat, la toţi candidaţii.

Pentru numirea ca judecător la Curtea Constituţională trebuie întrunite următoarele condiţii:

– pregătire juridică superioară; – înaltă competenţă profesională; – o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul

juridic superior.Potrivit Constituţiei, Judecătorii Curţii Constituţionale sunt independenţi

în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe durata acestuia. Funcţia de judecător al Curţii Constituţionale este incompatibilă cu oricare altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul juridic superior.

Curtea Constituţională are un preşedinte ales prin vot secret, pentru o perioadă de 3 ani, cu majoritatea voturilor judecătorilor, în termen de 5 zile de la înnoirea Curţii. Mandatul preşedintelui poate fi reînnoit. Pentru alegerea preşedintelui, fiecare grupă de judecători numiţi de Camera Deputaţilor, de Senat şi de Preşedintele României poate propune o singură candidatură. Dacă la primul tur de scrutin niciun candidat nu întruneşte majoritatea voturilor, se va proceda la al doilea tur de scrutin între primii doi clasaţi sau traşi la sorţi, dacă toţi candidaţii obţin acelaşi număr de voturi. Operaţiunile de alegere a preşedintelui sunt conduse de judecătorul cel mai în vârstă.

Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime din numărul judecătorilor din 3 în 3 ani.

Capitolul al III‑lea. atribuţiile Curţii Constituţionale

Secţiunea 1. Clasificare

După criteriul modului de reglementare, distingem între:a) atribuţii reglementate expres de dispoziţiile Constituţiei [art. 146

lit. a)‑k)] b) atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii [în temeiul lit. l) a art. 146

din Constituţie].

După criteriul conţinutului, distingem:a) atribuţii care privesc controlul de constituţionalitate a unor acte

normative;b) atribuţii care privesc verificarea constituţionalităţii unor activităţi, com-

portamente, atitudini.

Secţiunea a 2‑a. Scurtă caracterizare

§1. Controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare [art. 146 lit. a) teza I din Constituţie]

Este vorba despre un control de constituţionalitate abstract, a priori, direct, exercitat la sesizarea unor subiecte calificate expres de textul con-stituţional.

Subiectele care pot sesiza Curtea în vederea declanşării controlului sunt următoarele:

– Preşedintele României; – unul dintre preşedinţii celor două Camere;– Guvernul; – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; – Avocatul Poporului;– un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de 25 de senatori. După revizuirea Constituţiei, titular al dreptului de a sesiza Curtea Consti-

tuţională a devenit şi Avocatul Poporului[1]. S‑a opinat în doctrină că „numai

[1] Raţiunea introducerii Avocatului Poporului ca titular al dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale a fost „legătura sa directă cu societatea civilă, cu oamenii” şi faptul că

334 X. Curtea Constituţională

astfel, în fapt, Avocatul Poporului [...] are mijloace reale proprii şi eficiente de acţiune pentru îndeplinirea atribuţiunilor ce‑i revin”[1].

Obiect al controlului a priori de constituţionalitate pot fi atât legile ordinare, cât şi cele organice, cu condiţia ca ele să nu fi fost încă promulgate. De asemenea, în cadrul acestui tip de control Curtea nu poate soluţiona pro blema constituţionalităţii unei legi în vigoare[2].

§2. Verificarea constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a Con-stituţiei [art. 146 lit. a) teza a II‑a] şi a legii de revizuire adoptate de Parlament (art. 23 din Legea nr. 47/1992)

Acestea sunt singurele atribuţii pentru realizarea cărora Curtea Consti-tuţională se sesizează din oficiu[3].

Cât priveşte obiectul controlului, având în vedere caracterul rigid al Constituţiei României, precum şi faptul că ea stabileşte anumite valori intangibile, reglementate prin dispoziţii pe care le‑a declarat imposibil de modificat, controlul de constituţionalitate privind atât iniţiativa de revizuire, cât şi legile constituţionale vizează:

– respectarea procedurii de revizuire (constituţionalitatea extrinsecă) stabilită prin chiar Legea fundamentală (puterea constituantă instituită poate fi limitată de către puterea constituantă originară);

– respectarea limitelor de fond stabilitate în materia revizuirii Constituţiei (constituţionalitate intrinsecă).

Legea nr. 47/1992, modificată, stabileşte că, pentru realizarea acestei atribuţii, iniţiatorul revizuirii are obligaţia de a depune proiectul sau propu-nerea legislativă, împreună cu avizul Consiliului Legislativ, la Curtea Consti-tuţională înainte de sesizarea Parlamentului. Curtea dispune de un termen de cel mult 10 zile pentru a se pronunţa, în plen, cu votul a cel puţin două treimi din membrii săi. Ulterior, proiectul sau propunerea de lege constituţio‑

„este în măsură să semnaleze Curţii Constituţionale situaţiile în care o lege adoptată de Parlament, dar nepromulgată încă de Preşedintele României, contravine Constituţiei”, a se vedea M. conSTanTInEScu, a. IorGoVan, I. Muraru, E.S. TănăSEScu, Constituţia României revizuită. Comentarii şi explicaţii, p. 322. De altfel, necesitatea includerii Avocatului Poporului printre titularii dreptului de a sesiza Curtea a fost remarcată încă din 1995, a se vedea I. DElEanu, Justiţia constituţională, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 227‑228.

[1] I. DElEanu, Revizuirea Constituţiei, în Dreptul nr. 12/2003, p. 33.[2] A se vedea Decizia nr. 6/1993, publicată în M. Of. nr. 61 din 25 martie 1993 şi

Decizia nr. 233/1999 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate referitoare la Legea privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în M. Of. nr. 638 din 28 decembrie 1999.

[3] Obiectul controlului a fost detaliat în capitolul dedicat problematicii revizuirii Constituţiei.

X.3. Atribuţiile Curţii Constituţionale 335

nală pot fi prezentate Parlamentului numai însoţite de decizia obligatorie a Curţii Constituţionale.

Ca urmare a modificării Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţio-narea Curţii Constituţionale prin Legea nr. 232/2004[4] şi în conformitate cu prevederile art. 146 lit. l)[5] din Constituţie, potrivit cărora Curtea îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea sa organică, a fost introdus, prin art. I pct. 19, o nouă dispoziţie, şi anume art. 205, care, ulterior republicării[6] Legii nr. 47/1992, a devenit art. 23. Acesta, printre altele, prevede că „în termen de 5 zile de la adoptarea legii de revizuire a Constituţiei, Curtea Constituţi‑onală se pronunţă, din oficiu, asupra acesteia [...]”, instituindu‑se astfel un control de constituţionalitate a priori exercitat din oficiu cu privire la legea de revizuire înainte de supunerea acesteia spre aprobare prin referendum. De asemenea, art. 23 alin. (2) prevede că „decizia prin care se constată că nu au fost respectate dispoziţiile constituţionale referitoare la revizuire se trimite Camerei Deputaţilor şi Senatului, în vederea reexaminării legii de revizuire a Constituţiei, pentru punerea ei de acord cu decizia Curţii Constituţiona‑le”. Faţă de aceste norme rezultă că decizia pe care Curtea o pronunţă are caracter obligatoriu pentru Parlament, care este obligat să reexamineze legea de revizuire şi să o pună de acord cu decizia Curţii.

§3. Controlul constituţionalităţii tratatelor sau a altor acorduri internaţionale [art. 146 lit. b) din Constituţie]

Acesta este un control de constituţionalitate abstract, a priori.Subiecţii care pot sesiza Curtea Constituţională sunt expres şi limitativ

prevăzuţi de textul constituţional, după cum urmează: – unul dintre preşedinţii celor două Camere a Parlamentului; – un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori.Cât priveşte obiectul controlului, se constată că, înainte de revizuirea

Constituţiei din 2003, Curtea Constituţională putea controla doar legea de ratificare a tratatului sau a acordului internaţional, fie pe calea unui control prealabil, fie pe calea unui control posterior.

[4] M. Of. nr. 503 din 3 iunie 2004.[5] Un asemenea text „permite ca legiuitorul ordinar să poată interveni în situaţii noi,

apărute în viaţa instituţiilor, fără a fi nevoie de modificarea Constituţiei”, a se vedea M. conSTanTInEScu, I. Muraru, a. IorGoVan, Revizuirea Constituţiei României. Explicaţii şi comentarii, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 128.

[6] Republicată în M. Of. nr. 643 din 16 iulie 2004.


După revizuirea Constituţiei şi adăugarea acestei noi atribuţii în sarcina Curţii Constituţionale, controlul de constituţionalitate se poate realiza în două etape cu privire la două acte juridice distincte:

– în baza art. 146 lit. b) se pot verifica tratatele sau acordurile internaţio‑nale pe care România intenţionează să le ratifice înainte de a se proceda la ratificarea propriu‑zisă;

– în baza art. 146 lit. a) şi respectiv lit. d) se pot verifica legile de ratificare a acordurilor sau tratatelor internaţionale înainte de intrarea lor în vigoare sau pe cale incidentală.

§4. Controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului [art. 146 lit. c) din Constituţie]

Este un control abstract, exercitat asupra unui act normativ deja intrat în vigoare (a posteriori), direct.

Subiectele care pot declanşa controlul sunt: – unul dintre preşedinţii celor două Camere; – un grup parlamentar; – un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. Având în vedere principiul autonomiei regulamentare a Camerelor Par-

lamentului, rezultă că preşedintele şi membrii uneia dintre Camere sau un grup parlamentar dintr‑o Cameră nu pot cere controlul constituţionalităţii regulamentului celeilalte Camere. În acest sens, prin Decizia nr. 68/1993[1], Curtea Constituţională a respins sesizarea grupului parlamentar liberal din Senat, referitoare la o hotărâre a Camerei Deputaţilor, statuând că „în te‑meiul autonomiei regulamentare a fiecărei Camere, grupul parlamentar din Senat nu poate avea calitatea de subiect al dreptului de sesizare a Curţii pentru un asemenea caz”. În ceea ce priveşte Regulamentul comun al ce-lor două Camere, sesizarea pentru controlul constituţionalităţii sale poate proveni atât de la deputaţi, cât şi de la senatori.

§5. Controlul constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului [art. 146 lit. l) din Con-stituţie şi art. 27‑28 din Legea nr. 47/1992]

Această atribuţie a Curţii Constituţionale a fost instituită prin art. I pct. 1 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992

[1] M. Of. nr. 12 din 19 ianuarie 1994.


privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de pro-cedură civilă şi a Codului de procedură penală al României[1] şi este supusă aceloraşi reguli ca şi cea reglementată de art. 146 lit. c) din Constituţie.

Semnificaţia reglementării


Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014 asupra propunerii legislative privind revizuirea Constituţiei României


– extras –

În ceea ce priveşte atribuţia Curţii Constituţionale de control al hotă‑rârilor plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi al hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, aceasta constituie o expresie a exigenţelor statului de drept şi o garanţie a drep‑turilor şi libertăţilor fundamentale.

439. În acest sens, Comisia de la Veneţia a reţinut că, „prin regulamentul său şi prin alte norme generale, Parlamentul adoptă, totuşi, acte normative, care reprezintă cadrul de referinţă pentru Parlament, în ansamblul său, şi pentru membrii săi, în mod individual. Controlul jurisdicţional al aplicării unor asemenea acte normative este o componentă esenţială a statului de drept. Lipsa controlului jurisdicţional echivalează cu o transformare a majorităţii parlamentare în judecător al propriilor acte. Dacă doar majo‑ritatea poate decide cu privire la respectarea normelor parlamentare, minoritatea nu are cui să solicite ajutor în cazul în care aceste norme sunt încălcate. Chiar dacă actele vizate sunt acte individuale, acestea afectează nu doar dreptul minorităţii parlamentare, ci şi, ca o consecinţă, dreptul de vot al cetăţenilor care au ales minoritatea parlamentară”. Astfel fiind, „controlul jurisdicţional al actelor individuale ale Parlamentului nu este doar o chestiune care ţine de statul de drept dar, în condiţiile în care dreptul de vot este afectat, chiar o chestiune de drepturile omului” (Aviz privind compatibilitatea cu principiile constituţionale şi statul de drept a acţiunilor Guvernului şi Parlamentului României cu privire la alte instituţii ale statului şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare a Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale

[1] M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010.


şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare şi completare a Legii nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului în România, adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de‑a 93‑a Sesiune plenară, 14‑15 decembrie 2012).

440. În acelaşi sens, Curtea Constituţională a subliniat că instituirea acestei atribuţii reprezintă expresia diversificării şi consolidării competenţei Curţii Constituţionale şi un câştig în eforturile de realizare a unui stat de drept şi democratic. Controlul de constituţionalitate, în ansamblul său şi, integrat acestuia, controlul de constituţionalitate a hotărârilor Parlamentului reprezintă o garanţie juridică fundamentală a supremaţiei Constituţiei (Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012).

§6. Soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial [art. 146 lit. d) teza I din Constituţie]

Este vorba despre un control de constituţionalitate a posteriori, concret, indirect, pe cale de excepţie.

Obiectul controlului îl constituie o lege sau ordonanţă ori o dispoziţie dintr‑o lege sau dintr‑o ordonanţă, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr‑o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.

Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s‑a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr‑o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora. Dacă excepţia este inadmisibilă, instanţa respinge printr‑o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată


numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile.

§7. Soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de avocatul Poporului [art. 146 lit. d) teza a II‑a din Constituţie]

Este un control ulterior, concret, direct. Formularea ultimei teze a art. 146 lit. d) din Constituţie, care denumeşte „excepţie” sesizarea directă prin care Avocatul Poporului poate învesti Curtea Constituţională cu examinarea constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor, ridică o problemă terminologică, în lumina teoriei excepţiei procedurale, precum şi în raport cu controlul clasic de constituţionalitate pe cale de excepţie. Mai curând, se poate vorbi de un recurs direct la judecătorul constituţional oferit spre exercitare numai Avocatului Poporului pentru a‑şi pune în valoare constatările privind incompatibilitatea unor dispoziţii cuprinse în legi şi ordonanţe în vigoare cu prevederile constituţionale[1].

§8. Soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice [art. 146 lit. e)]

Subiectele care pot sesiza Curtea sunt:– preşedintele României; – unul dintre preşedinţii celor două Camere; – prim‑ministrul;– preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii. Cât priveşte obiectul sesizării, textul constituţional precizează că

doar conflictele juridice (per a contrario nu şi cele exclusiv politice) pot face obiectul unui astfel de control. În plus, numai conflictele de natură constituţională, şi nu orice alt fel de conflicte (de exemplu, de natură bugetară sau pur administrativă) pot fi soluţionate de Curte.

Prin Decizia nr. 53/2005[2], Curtea Constituţională a stabilit că un conflict juridic de natură constituţională între autorităţi publice „presupune acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor. […]

[1] c. DolDur, Controlul de constituţionalitate în lumina noilor prevederi ale Constituţiei revizuite, în Buletinul Curţii Constituţionale nr. 7/2004, articol disponibil şi pe www.ccr.ro.



Curtea constată că opiniile, judecăţile de valoare sau afirmaţiile titularului unui mandat de demnitate publică, referitoare la alte autorităţi publice, nu constituie prin ele însele conflicte juridice între autorităţi publice. Părerile sau propunerile privind modul cum acţionează ori ar trebui să acţioneze o anumită autoritate publică sau structurile acesteia, chiar critice fiind, nu declanşează blocaje instituţionale dacă nu sunt urmate de acţiuni sau inacţiuni de natură să împiedice îndeplinirea atribuţiilor constituţionale ale acelor autorităţi publice. Asemenea păreri ori propuneri rămân în cadrul limitelor libertăţii de exprimare a opiniilor politice, cu îngrădirile prevăzute de art. 30 alin. (6) şi (7) din Constituţie”.

Prin Decizia nr. 97/2008[1], Curtea a stabilit: „conflictul juridic de natură constituţională există între două sau mai multe autorităţi şi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competenţă, pozitive sau negative, şi care pot crea blocaje instituţionale”. Prin aceeaşi decizie, Curtea a statuat că nu există conflict juridic de natură constituţională în cazul „neîndeplinirii de către Guvernul României a unei obligaţii legale în cadrul unei proceduri de legiferare, şi anume neîndeplinirea obligaţiei de a solicita avizul Consiliului Suprem de Apărare Ţării în legătură cu hotărârile menţionate, care însă nu a afectat procesul legislativ, prin crearea unui blocaj instituţional”.

Prin Decizia nr. 270/2008[2], Curtea a statuat că textul art. 146 lit. e) din Constituţie „stabileşte competenţa Curţii de a soluţiona în fond orice conflict juridic de natură constituţională ivit între autorităţile publice, iar nu numai conflictele de competenţă născute între acestea”.

Prin Decizia nr. 872/2007[3], Curtea a mai statuat că, în cadrul acestei atribuţii, nu se poate pronunţa asupra cererilor de anulare a unei hotărâri de guvern, indiferent de consideraţiile emise de o subcomisie de anchetă parlamentară. O asemenea competenţă aparţine instanţelor de contencios‑administrativ.

§9. atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru alege-rea Preşedintelui României şi de a confirma rezultatele sufragiului [art. 146 lit. f) din Constituţie]

Curtea Constituţională are rolul de a veghea la îndeplinirea operaţiunilor tehnico‑materiale şi juridice specifice procedurii electorale, de a asigura

[1] M. Of. nr. 169 din 5 martie 2007.[2] M. Of. nr. 280 din 15 aprilie 2008.[3] M. Of. nr. 760 din 9 noiembrie 2007.


soluţionarea contenciosului electoral rezultat din incidentele ce pot apărea în cadrul alegerilor prezidenţiale, de a confirma şi prezenta în Parlament rezultatele sufragiului. Potrivit Legii nr. 370/2004 pentru alegerea Preşe-dintelui României, controlul exercitat de Curtea Constituţională poate viza contestarea înregistrării sau neînregistrării candidaturilor, contestarea mo-dului de soluţionare a incidentelor legate de desfăşurarea campaniei elec-torale şi contestarea rezultatelor alegerilor, competenţe examinate pe larg în capitolul consacrat instituţiei Preşedintelui României. Problematica a fost analizată în capitolul privitor la Preşedintele României.

§10. Constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interima-tul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României [art. 146 lit. g) din Constituţie]

Conform art. 98 din Constituţie, interimatul funcţiei prezidenţiale intervi-ne atunci când funcţia de Preşedinte devine vacantă ori dacă Preşedintele este suspendat din funcţie sau dacă se află în imposibilitate temporară de a‑şi exercita atribuţiile.

Vacanţa funcţiei prezidenţiale intervine în caz de demisie, de demitere din funcţie, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces, conform art. 97 din Constituţie.

Potrivit art. 44‑45 din Legea nr. 47/1992, vacanţa funcţiei de Preşedinte al României se constată la cererea preşedintelui uneia dintre Camerele Par-lamentului sau a preşedintelui interimar care exercită atribuţiile Preşedintelui României în perioada cât acesta este suspendat din funcţie.

În cazul în care Preşedintele României a fost suspendat din funcţie, ce-rerea pentru constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul se face de preşedintele care a condus lucrările şedinţei comune a celor două Camere ale Parlamentului, pe baza hotărârii adoptate în şedinţa comună.

Dacă interimatul funcţiei de Preşedinte al României se datorează imposi-bilităţii temporare de a‑şi exercita atribuţiile, cererea se face de Preşedintele României sau de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului.

Cererea pentru constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interi-matul funcţiei de Preşedinte al României va fi însoţită de dovezile necesare, iar constatarea acestor împrejurări se face de Curtea Constituţională, cu votul majorităţii judecătorilor.

Curtea Constituţională comunică cele constatate Parlamentului şi Guver‑nului.


§11. Emiterea avizului consultativ pentru propunerea de suspen-dare din funcţie a Preşedintelui României [art. 146 lit. h) din Consti‑tuţie]

Articolul 95 din Constituţie prevede că, în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale.

Legea nr. 47/1992, republicată, prevede că propunerea de suspenda-re din funcţie a Preşedintelui României împreună cu dovezile pe care se întemeiază se trimit în copie Curţii Constituţionale, de preşedintele care a condus şedinţa comună a celor două Camere. Avizul cu privire la sus-pendarea din funcţie a Preşedintelui României se emite de Curtea Consti-tuţională în urma baza dezbaterii propunerii de suspendare şi a dovezilor prezentate. Preşedintele României va fi încunoştinţat asupra datei fixate pentru dezbatere şi poate da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.

Avizul Curţii reprezintă un punct de vedere juridic asupra faptelor ce i se impută Preşedintelui; de asemenea, îşi va exprima poziţia cu privire la faptul dacă aceste fapte pot fi calificate ca fiind „fapte grave” în sensul art. 95 din Constituţie. Acesta se comunică preşedinţilor celor două Camere şi Preşedintelui României.

§12. Veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia [art. 146 lit. i)]

Problematica a format obiectul analizei în cadrul capitolului destinat referendumului.

§13. Verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni [art. 146 lit. j)]

În cadrul acestei atribuţii, Curtea Constituţională analizează întrunirea condiţiilor prevăzute de art. 74 şi, respectiv, art. 150 din Constituţie pentru exercitarea iniţiativei legislative cetăţeneşti. Propunerea legislativă cetăţe-nească urmează a fi trimisă Parlamentului, împreună cu hotărârea Curţii. Problematica a format obiectul analizei în capitolul dedicat iniţiativei legis-lative.


§14. Hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţio‑nalitatea unui partid politic [art. 146 lit. k)]

Conform dispoziţiilor art. 39‑41 din Legea nr. 47/1992, subiectele de drept care pot formula astfel de contestaţii sunt preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului sau Guvernul. În cazul în care contestaţia este formulată de preşedintele uneia dintre Camere, la baza acestui demers trebuie să stea o hotărâre adoptată de Camera respectivă, cu votul majorităţii membrilor săi. În toate cazurile, contestaţia trebuie să fie motivată şi însoţită de dovezile pe care se întemeiază.

Contestaţia se judecă de plenul Curţii Constituţionale, cu citarea contes-tatorului, a partidului politic în cauză şi a Ministerului Public, iar decizia se pronunţă cu votul majorităţii membrilor Curţii. Camera Parlamentului care a depus contestaţia poate fi reprezentată în faţa Curţii Constituţionale de o persoană desemnată, iar Guvernul de Ministerul Justiţiei. Partidul politic contestat poate fi reprezentat şi prin avocat cu drept de a pleda în faţa În-altei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit legii, partidele politice pot fi declarate neconstituţionale în ca-zurile prevăzute de art. 40 alin. (2) din Constituţie. Articolul 40 alin. (2) din Constituţie prevede că sunt neconstituţionale partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României.

Capitolul al IV‑lea. Reguli procedurale specifice activităţii Curţii Constituţionale

Atribuţiile Curţii sunt aduse la îndeplinire de Plenul Curţii Constituţionale, alcătuit din judecătorii Curţii. Curtea Constituţională lucrează legal în prezenţa a două treimi din numărul judecătorilor. Plenul decide cu votul majorităţii judecătorilor Curţii, dacă prin lege nu se prevede altfel. Soluţiile adoptate de Curte în exercitarea atribuţiilor jurisdicţionale se înscriu în condica şedinţelor de judecată, iar în materie administrativă se consemnează, pentru fiecare şedinţă în parte, într‑un proces‑verbal pe baza căruia se emite o hotărâre, semnată de preşedintele Curţii şi contrasemnată de secretarul general.

La şedinţele Plenului participă toţi judecătorii Curţii Constituţionale, în afară de situaţiile în care unii absentează în mod justificat. Şedinţele sunt prezidate de preşedintele Curţii Constituţionale, iar în lipsă, de un jude cător desemnat de acesta. La şedinţe participă în mod obligatoriu magistratul‑asistent repartizat pe lângă judecătorul‑raportor, iar în cazurile prevăzute de lege, reprezentantul Ministerului Public şi alte persoane sau autorităţi, înştiinţate în acest scop.

Dezbaterile au loc cu participarea numai a judecătorilor Curţii Consti-tuţionale, pe baza sesizării şi a celorlalte documente aflate la dosar şi, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 146 lit. d), e) şi k) din Constituţie, re-publicată, fără înştiinţarea părţilor. Preşedintele Curţii poate invita, pentru relaţii, persoanele considerate necesare.

În cursul şedinţei publice, magistratul‑asistent va consemna în registrul de note, numerotat şi sigilat, numărul dosarului, susţinerile orale ale părţilor şi ale procurorului, măsurile dispuse de Curtea Constituţională, precum şi toate celelalte aspecte rezultând din desfăşurarea dezbaterilor.

Curtea Constituţională, legal sesizată, procedează la examinarea con‑stituţionalităţii, nefiind aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă referitoare la suspendarea, întreruperea sau stingerea procesului şi nici cele privind recuzarea judecătorilor.

În cazul în care Curtea Constituţională rămâne în pronunţare, preşe-dintele anunţă ziua stabilită pentru aceasta. Amânarea pronunţării nu va depăşi, de regulă, 30 de zile. În condica de şedinţă se va trece în momentul pronunţării şi termenul la care au avut loc dezbaterile.

X.4. Reguli procedurale specifice activităţii Curţii Constituţionale 345

Deliberarea se face în secret şi la ea vor fi prezenţi numai judecătorii care au participat la dezbateri. Magistratul‑asistent care a pregătit dezbaterile şi a participat la ele poate fi consultat. Judecătorul‑raportor votează primul, cel mai tânăr judecător, al doilea, apoi ceilalţi judecători şi, la sfârşit, preşedintele Curţii Constituţionale. În situaţia în care un judecător cere să se întrerupă deliberarea pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul dezbaterii şi preşedintele Curţii Constituţionale sau cel puţin o treime din numărul judecătorilor Plenului consideră cererea justificată, se va amâna pronunţarea pentru o altă dată, ţinându‑se seama de urgenţa cauzei. Dacă în cursul deliberării se constată necesitatea lămuririi suplimentare a unor aspecte, preşedintele Curţii Constituţionale poate dispune redeschiderea dezbaterilor, luând măsurile procesuale necesare. Rezultatul deliberării se înscrie într‑o minută, care se semnează de judecătorii care au participat la şedinţă şi de magistratul‑asistent.

Judecătorul care a votat împotrivă poate formula opinie separată. Cu privire la motivarea deciziei se poate formula opinie concurentă. Opinia separată şi, după caz, cea concurentă se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, împreună cu decizia.

Deciziile, hotărârile şi avizele se redactează în scris de către magis-tratul‑asistent care a participat la dezbateri, sub îndrumarea judecătoru-lui‑raportor. Acestea se certifică de către preşedintele Curţii Constituţionale şi de magistratul‑asistent care a participat la dezbateri, primesc număr în ordinea înscrierii lor în condica de şedinţă, separat pentru decizii, hotărâri şi avize. Termenul de redactare este de cel mult 30 de zile de la pronunţare.

Capitolul al V‑lea. actele Curţii Constituţionale şi efectele acestora

Secţiunea 1. Tipuri de acte

Actele pe care Curtea Constituţională a României le pronunţă, în exerci-tarea atribuţiilor sale, sunt: decizii, hotărâri sau avize, în mod corespunzător atribuţiei concrete în realizarea căreia sunt date, potrivit distincţiilor realizate de art. 11 din Legea nr. 47/1992, respectiv:

Decizii:a) asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora,

la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;

b) asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, înainte de ratificarea acestora de Parlament, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;

c) asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;

d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comer-cial, precum şi a celor ridicate direct de Avocatul Poporului;

e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre au-torităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşe-dinţii celor două Camere, a prim‑ministrului sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;

f) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.

Hotărâri, în cazurile în care:a) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui

României şi confirmă rezultatele sufragiului;

X.5. Actele Curţii Constituţionale şi efectele acestora 347

b) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului;

c) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia;

d) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni.

Avize – pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.

Dintre acestea, Constituţia se referă doar la decizii şi avize, hotărârile fiind nominalizate numai de Legea nr. 47/1992, care le atribuie acelaşi efect ca şi cel consacrat de Legea fundamentală pentru decizii[1].

Secţiunea a 2‑a. Obligativitatea erga omnes a deciziilor Curţii Constituţionale

Constituţia României consacră obligativitatea erga omnes a deciziilor Curţii Constituţionale. Astfel, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României, „deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”.

Consacrarea constituţională a caracterului general obligatoriu al deciziilor acestei Curţi determină ca ele să se impună tuturor subiecţilor de drept, întocmai ca şi un act normativ, spre deosebire de hotărârile instanţelor judecătoreşti, care produc efecte inter partes litigantes[2].

Obligativitatea erga omnes priveşte deopotrivă considerentele şi dispozitivul deciziilor. Într‑o jurisprudenţă constantă, începând cu Decizia Plenului nr. 1/1995[3], Curtea a statuat că puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. În consecinţă – a reţinut Curtea – atât Parlamentul, cât şi Guvernul,

[1] Potrivit unei opinii exprimate în doctrina de specialitate, în acest mod, Legea nr. 47/1992 ar adăuga la Constituţie, din moment ce stabileşte ca acte ale Curţii şi hotărârile, care nu sunt nominalizate de dispoziţiile constituţionale – a se vedea i. Muraru, E.S. TănăSEScu (coord.), Constituţia României. Comentariu pe articole, p. 1419.

[2] Nu cuprindem în această categorie deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate ca urmare a soluţionării recursurilor în interesul legii, care au un regim juridic distinct.

[3] M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995.


respectiv autorităţile şi instituţiile publice trebuie să respecte întru totul atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor pe care Curtea Constituţională le pronunţă. Acest efect specific al actelor Curţii Constituţionale este o consecinţă a rolului său, care nu s‑ar putea realiza în mod plenar dacă nu s‑ar recunoaşte valoarea obligatorie a interpretării date de Curte textelor şi conceptelor Legii fundamentale, sensului identificat de aceasta voinţei legiuitorului constituant. „Puterea de lucru judecat” la care face referire Curtea Constituţională, ataşând‑o atât considerentelor, cât şi dispozitivului deciziilor pe care le pronunţă, reprezintă expresia obligativităţii erga omnes a interpretării pe care Curtea o dă Constituţiei, obligativitate care se întemeiază pe dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), art. 142 alin. (1) şi art. 147 alin. (4)[1]. Nu este vorba, aşadar, de o autoritate de lucru judecat ca instituţie a procedurii civile cu care se completează procedura în faţa Curţii Constituţionale şi nici de un concept „autonom”[2], ci expresia efectului specific al deciziilor Curţii Constituţionale.

Pentru situaţia particulară a constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi a celor din regulamente, art. 147 alin. (1) din Constituţie stabileşte că acestea „îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.

„Încetarea efectelor juridice” ale dispoziţiilor legale, ca efect al deciziilor Curţii Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii, a fost configurată de legiuitorul constituant ca instituţie distinctă de cea a abrogării (această din urmă instituţie apărând de asemenea menţionată expres în Constituţie, prin dispoziţiile art. 153), întrucât vizează manifestări de voinţă ale unor autorităţi diferite, cu competenţe diferite. Chiar dacă, în mod practic, consecinţele pe care le produce abrogarea şi constatarea neconstituţionalităţii unei norme juridice (aceasta din urmă la expirarea termenului de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale şi dacă legiuitorul nu intervine în sensul punerii în acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei) sunt în sensul că acea normă nu se mai aplică, cele două instituţii nu se confundă. Prin urmare, nu se poate afirma că instanţa de

[1] M. SaFTa, K. BEnKE, Obligativitatea considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale, în Dreptul nr. 9/2010, p. 41.

[2] I. DElEanu, S. DElEanu, Jurisprudenţa şi revirimentul jurisprudenţial, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013.

X.5. Actele Curţii Constituţionale şi efectele acestora 349

jurisdicţie constituţională realizează abrogarea legii, după cum nu se poate afirma că legiuitorul constată neconstituţionalitatea legii.

Articolul 147 din Constituţie mai stabileşte şi că în cazurile de neconstitu-ţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor în acord cu decizia Curţii Constituţionale.

BIBLIOGRAFIE

I. Literatură română şi străină

Apostol Tofan D., Instituţii administrative europene, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006

Apter D.A., The Politics of Modernization, The University of Chicago Press, 1967

Aurescu B., Noua suveranitate, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003Bartole S., Nussberger A., Hegelson M., Report on legislative initiative,

adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de‑a 77‑a sesiune plenară, Veneţia, 12‑13 decembrie 2008

Benke Karoly, Dezvoltări recente în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României în privinţa limitelor de care este ţinut Guvernul în adoptarea ordonanţelor de urgenţă, în Buletinul Curţii Constituţionale nr. 1/2009

Burdeau G., Traité de science politique, 2e éd., vol. V, L.G.D.J., Paris, 1970

Burdeau G., Traité de science politique, t. I, L.G.D.J., Paris, 1996Cadart J., Institutions politiques et droit constitutionnel, vol. I, Economica,

Paris, 1990Constantinescu M., Iorgovan A., Muraru I., Tănăsescu E.S., Constituţia

României revizuită. Comentarii şi explicaţii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004Constantinescu M., Muraru I., Drept parlamentar, Ed. Gramar, Bucureşti,

1994Constantinescu M., Muraru I., Iorgovan A., Revizuirea Constituţiei

României. Explicaţii şi comentarii, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003Deaconu Şt., Instituţii politice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012Deleanu I., Deleanu S., Jurisprudenţa şi revirimentul jurisprudenţial,

Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013Deleanu I., Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în

dreptul comparat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006Deleanu I., Instituţii şi proceduri constituţionale, în dreptul comparat şi

în dreptul român, Ed. Servo‑Sat, Arad, 2003Deleanu I., Justiţia constituţională, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995Deleanu I., Revizuirea Constituţiei, în Dreptul nr. 12/2003Denninger E., Verfassungstreue und Schutz der Verfassung (1979) 37

VVDStRL 7;

352 Instituţii politice

Doldur C., Controlul de constituţionalitate în lumina noilor prevederi ale Constituţiei revizuite, în Buletinul Curţii Constituţionale nr. 7/2004

Duculescu V., Călinoiu C., Duculescu G., Tratat de teorie şi practică parlamentară, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001

Duguit L., Manuel de droit public français, Droit constitutionnel, Paris, 1907

Duverger M., Les Partis politiques, 6éme ed., Paris, Librairie Armand Colin, 1967

Epstein L.D., Political parties in Western Democracies, New York, Washington, Frederick A Praeger, Inc., Publishers, 1967

Esmein A., Eléments de droit constitutionnel français et comparée, cinquième édition, revue et argumentée, Paris, Librairie de la Société du Recueil J.B. Sirey et du Journal du Palais, Ancien maison, 1909

Favoreu L., Le droit constitutionnel, droit de la constitution et constitution du droit, Revue française de droit constitutionnel nr. 1/1990

Gamper A., On loialty and the Federal Constitution, ICJ – journal, vol. 4, 2/2010, www.icl‑journal.com.

Gilia C., Teoria statului de drept, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007Gionea V., Rolul partidelor politice în statul de drept, în Partidele politice,

R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1993Iancu Gh., Consideraţii teoretice şi practice privind scrutinul majoritar,

în Liber amicorum I. Muraru – Despre Constituţie şi constituţionalism, Ed. Hamangiu, 2006

Iancu Gh., Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009

Iancu Gh., Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Sisteme electorale contemporane, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009

Iancu Gh., Proceduri constituţionale. Drept procesual constituţional, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2010

Ionescu C., Tratat de drept constituţional contemporan, ed. a 2‑a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008

Janneau B., Droit Constitutionnel et institutions politiques, Dalloz, Paris, 1987

Klein H.H., Verfassungstreue und Schutz der Verfassung (1979) 37 VVDStRL 53

Kopecký P., Mair P., Party patronage in contemporary Europe. Principles and Practices, EUI Working Papers, RSCAS 2011/41, Robert Schuman Centre for Advanced Studies – EUDO – European Union Democracy Observatory, www.eui.eu.

Bibliografie 353

Larrieu P., Les partis politiques, en marge de droit?, în Revue de droit public, no 1/2011

Martinez J.S., Horizontal Structuring, în The Oxford handbook of comparative Constitutional Law, Oxford University Press

Montesquieu, Despre spiritul legilor, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964Muraru I., Aspecte teoretice privind conceptul de partid politic, în Partidele

politice – comunicări prezentate la seminarul ştiinţific din 21 decembrie 1992, organizat cu sprijinul Curţii Constituţionale, Ed. R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1993

Muraru I., Constantinescu M., Rolul Curţii Constituţionale în asigurarea echilibrului puterilor în stat, Zilele constituţionale franco‑române, ed. a 4‑a, Bucureşti, 28 mai‑2 iunie 1996

Muraru I., Tănăsescu E.S. (coord.), Constituţia României, Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008

Muraru I., Tănăsescu E.S., Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, ed. a 13‑a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008

Muraru I., Tănăsescu E.S., Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, ed. a 13‑a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009

Mussolini B., Fascismul, Bucureşti, 1934Nica C., Sisteme de partide contemporane, vol. I, Ed. Institutului de

Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, Bucureşti, 2010Nica C., Sisteme de partide contemporane, vol. II, Ed. Institutului de

Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, Bucureşti, 2011Niţu D., Imunitatea şefului de stat în dreptul penal, Ed. Universul Juridic,

Bucureşti, 2012Oroveanu M., Tratat de drept administrativ, ed. a 2‑a, Ed. Cerna,

Bucureşti, 1998Pactet P., Institutions politiques, Droit constitutionnel, Masson, Paris,

1991Petrescu R.N., Drept administrativ, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009Pildes R.H., Political parties and constitutionalsm, în Comparative Con-

stitutional Law, edited by T. Ginsburg, R. Dixon, Edward Elgar, Chetenham, UK, Northampton, MA, USA, 2012

Ponteil F., La Pensée politique depuis Montesquieu, Paris, Ed. SireyPopa E., Autonomia locală în România, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999Popescu R.D., Răspunderea Parlamentului în Dreptul constituţional,

Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011Preda M., Vasilescu B., Drept administrativ, Partea specială, Ed. Lumina

Lex, Bucureşti, 2006


Safta M., Benke K., Obligativitatea considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale, în Dreptul nr. 9/2010

Safta M., Drept constituţional şi instituţii politice, Vol. I. Teoria generală a dreptului constituţional. Drepturi şi libertăţi, Ed. Hamangiu, 2014

Safta M., Evoluţii ale regimului juridic al partidelor politice în România, în lucrarea Conferinţei internaţionale „Rolul Europei într‑o societate polarizată”, Bucureşti, 9‑10 mai 2014, Ed. Hamangiu, 2014

Safta M., National referendum. Existing regulatory framework and future perspectives, în Tribuna juridică, vol. 4, Issue 1, 2014

Safta M., Necesitatea adoptării unui Cod electoral în România, www.ccr.ro.

Safta M., Rolul Preşedintelui României în procedura învestiturii Guvernului şi a numirii miniştrilor. Dezvoltări în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în Revista Transilvană de Ştiinţe Administrative, vol. 30, nr. 1

Santai I., Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. I, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2009

Schutze R., Dreptul constituţional al Uniunii Europene, Ed. Universitară, 2013

Schwartzenberg R.G., Socologie politique, Paris, Montchrestien, 1975Stoica C., Safta M., Aspects pertaining the legal regime of presidential

decrees in Romania, în Tribuna Juridică, vol. IV, Issue 2, decembrie 2014, www.tribunajuridica.eu/

Stoica C., Safta M., Legislative initiative of citizens in Romania and at the European Level, Acta Juridica Hungarica, vol. 55, nr. 2, iunie 2014

Tănăsescu E.S., Jurisprudenţă comentată, în C.J. nr. 2/2009Toader T., Safta M., Dialogul judecătorilor constituţionali, Ed. Universul

Juridic, Bucureşti, 2015Toader T., Safta M., Principiul loialităţii în jurisprudenţa Curţii Constitu-

ţionale a României, www.constcourt.md/public/files/file/conferinta_20ani/programul_conferintei/Tudorel_Toader.pdf.

Troper M., Chagnollaud D., Traité international de droit constitutionnel, Dalloz, 2012

Vasilescu F., Sisteme de partide în dreptul constituţional comparat, în Partidele politice, R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1993

Vedinaş V., Drept administrativ, ed. a 5‑a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009

Vedinaş V., Drept administrativ, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007Vida I., Curtea Constituţională a României, Justiţia politicului sau politica

justiţiei? Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2011

Bibliografie 355

Vida I., Legistică formală. Introducere în tehnica şi procedura legislativă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012

Vida I., Puterea executivă şi administraţia publică, ed. a 2‑a, Ed. Cordial Lex, Cluj‑Napoca, 2012.

II. acte ale Comisiei de la Veneţia

www.venice.coe. int. Study on referendum – Draft Summary Report relating to national referendums

www.venice.coe. int. – Memoriul Amicus Curiae comun al Comisiei de la Veneţia şi OSCE/BIDDO referitor la compatibilitatea cu standardele europene a Legii nr. 192 din 12 iulie 2012 privind utilizarea simbolurilor regimului comunist totalitar şi promovarea ideologiilor totalitare, memoriu adoptat la cea de‑a 94‑a Sesiune plenară din 8‑9 martie 2013

Avizul privind compatibilitatea cu principiile constituţionale şi statul de drept a acţiunilor Guvernului României cu privire la alte instituţii ale statului şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare a Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare şi completare a Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului în România, adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de‑a 93‑a Sesiune Plenară (Veneţia, 14‑15 decembrie 2012) – traducerea în limba română este disponibilă pe site‑ul Curţii Constituţionale – www.ccr.ro.

III. Decizii şi hotărâri ale Curţii Constituţionale

Decizia nr.70/1999, M. Of. nr. 221 din 19 mai 1999Decizia nr. 1018/2010, M. Of. nr. 511 din 22 iulie 2010Decizia nr. 1594/2011, M. Of. nr. 909 din 21 decembrie 2011Decizia nr. 209/2012, M. Of. nr. 188 din 22 martie 2012Decizia nr. 279/2006, M. Of. nr. 323 din 11 aprilie 2006Decizia nr. 1008/2009, M. Of. nr. 507 din 23 iulie 2009Decizia nr. 1009/2009, M. Of. nr. 542 din 4 august 2009 Decizia nr. 1039/2009, M. Of. nr. 582 din 21 august 2009Decizia nr. 104/2009, M. Of. nr. 73 din 6 februarie 2009Decizia nr. 109/2010, M. Of. nr. 175 din 18 martie 2010Decizia nr. 1105/2010, M. Of. nr. 684 din 8 octombrie 2010Decizia nr. 1133/2007, M. Of. nr. 851 din 12 decembrie 2007Decizia nr. 1189/2008, M. Of. nr. 787 din 25 noiembrie 2008Decizia nr. 1257/2009, M. Of. nr. 758 din 6 noiembrie 2009


Decizia nr. 1431/2010, M. Of. nr. 758 din 12 noiembrie 2010Decizia nr. 51/2012, M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2012Decizia nr. 727/2012, M. Of. nr. 477 din 12 iulie 2012Decizia nr. 924/2012, M. Of. nr. 787 din 22 noiembrie 2012Decizia nr. 972/2012, M. Of. nr. 800 din 28 noiembrie 2012Decizia nr. 449/2013, M. Of. nr. 784 din 14 decembrie 2013 Decizia nr. 14/2011, M. Of. nr. 266 din 15 aprilie 2011Decizia nr. 15/2000, M. Of. nr. 257 din 14 iunie 2000Decizia nr. 195/2013, M. Of. nr. 223 din 18 aprilie 2013Decizia nr. 230/2013, M. Of. nr. 347 din 12 iunie 2013Decizia nr. 255/200, M. Of. nr. 511 din 16 iunie 2005Decizia nr. 258/2006, M. Of. nr. 341 din 17 aprilie 2006Decizia nr. 268/2014, M. Of. nr. 487 din 1 iulie 2014Decizia nr. 285/2014, M. Of. nr. 478 din 28 iunie 2014Decizia nr. 297/2010, M. Of. nr. 328 din 18 mai 2010.Decizia nr. 42/2014, M. Of. nr. 210 din 25 martie 2012Decizia nr. 421/2007, M. Of. nr. 367 din 30 mai 2007Decizia nr. 43/2014, M. Of. nr. 268 din 11 aprilie 2014Decizia nr. 268/2014, M. Of. nr. 487 din 1 iulie 2014Decizia nr. 447/2013, M. Of. nr. 674 din 1 noiembrie 2013Decizia nr. 449/2013, M. Of. nr. 784 din 14 decembrie 2013Decizia nr. 459/2014, M. Of. nr. 712 din 30 septembrie 2014Decizia nr. 544/2006, M. Of. nr. 568 din 30 iunie 2006 Decizia nr. 1555/2009, M. Of. nr. 916 din 28 decembrie 2009Decizia nr. 544/2006, M. Of. nr. 568 din 30 iunie 2006Decizia nr. 567/2006, M. Of. nr. 613 din 14 iulie 2006Decizia nr. 6/1993, M. Of. nr. 61 din 25 martie 1993 Decizia nr. 233/1999, M. Of. nr. 638 din 28 decembrie 1999Decizia nr. 65/1995, M. Of. nr. 129 din 28 iunie 1995Decizia nr. 682/2012, M. Of. nr. 473 din 11 iulie 2012Decizia nr. 683/2012, în M. Of. nr. 479 din 12 iulie 2012Decizia nr. 738/2012, M. Of. nr. 690 din 8 octombrie 2012Decizia nr. 799/2011, M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011Decizia nr. 802/2009, M. Of. nr. 428 din 23 iunie 2009Decizia nr. 83/1998, M. Of. nr. 211 din 8 iunie 1998Decizia nr. 842/2009, M. Of. nr. 464 din 6 iulie 2009Decizia nr. 87/1994, M. Of. nr. 292 din 14 octombrie 1994Decizia nr. 98/2008, M. Of. nr. 140 din 22 februarie 2008Decizia nr. 375/2005, M. Of. nr. 591 din 8 iulie 2005Decizia nr. 95/2006, M. Of. nr. 177 din 23 februarie 2006

Bibliografie 357

Hotărârea nr. 33/2009, M. Of. nr. 918 din 29 decembrie 2009Hotărârea nr. 39/2009, M. Of. nr. 924 din 30 decembrie 2009Hotărârea nr. 7/2007, M. Of. nr. 759 din 8 noiembrie 2007Hotărârile nr. 25/2009 şi nr. 27/2009, M. Of. nr.760 din 9 noiembrie 2009.

IV. Legislaţie

Constituţia României Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constitu‑

ţionale, M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, M. Of. nr. 200

din 23 martie 2007Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului,

M. Of. nr. 84 din 24 februarie 2000Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului Româ‑

niei şi a ministerelor, M. Of. nr. 164 din 2 aprilie 2001Legea nr. 124/2000 privind structura personalului Curţii Constituţionale,

M. Of nr. 331 din 17 iulie 2000Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, M. Of. nr. 123 din

20 februarie 2007Legea nr. 14/2003 a partidelor politice, M. Of. nr. 347 din 12 mai 2014Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, M. Of.

nr. 650 din 12 septembrie 2011Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru

Parlamentul European, M. Of. nr. 627 din 31 august 2012Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului

şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, publicată în M. Of. nr. 196 din 13 martie 2008

Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, M. Of. nr. 411 din 8 iulie 2013.

Documents

Drept constituţional şi instituţii politice - ucv.ro · lumul Instituţii politice cuprinde numeroase exemple din jurispru- denţa Curţii Constituţionale, prin care au fost analizate